România Mare, nr. 1626

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nici un transfer de Putere nu e pașnic. Nici măcar iarna nu se dă la o parte, de bună-voie, din calea primăverii, tot mai dă o raită, tot mai viscolește și face prăpăd în pomii înfloriți.

CornELIU VADIm TUDor

Creșterea economică –o poleială ușor de îndepărtat

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a luat ființă în anul 1948, avînd drept scop implementarea Planului Marshall de reconstrucție a Europei, după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial. Apoi, s-a transformat în ceea ce este acum – o organizație internațională a acelor națiuni dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și ale economiei de piață liberă.

Organizația oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune și să-și coordoneze politicile interne și internaționale. Un forum unde presiunea egală poate acționa ca un stimulent puternic pentru îmbunătățirea politicii și pentru implementarea instrumentelor independente care, ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.

De mai mult de 40 de ani, OCDE este una dintre cele mai mari și mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică și date sociale. Cei 38 de membri ai OCDE (din care majoritatea europeni – 23) sînt state dezvoltate, deţinînd peste 70% din producţia şi comerţul globale şi 90% din nivelul mondial al investiţiilor străine directe.

Ei bine, această organizație a trimis invitații de cooptare către Argentina, Brazilia, Bulgaria, Croația, Peru și România.

(continuare în pag. a 17-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Fã o minune, Doamne, dã-ne pace

Fă o minune, Doamne, dă-ne pace prea mult ne-am lăcomit, și ne urîm Fii bun și mută raiul mai încoace revarsă-ți slava pe acest tărîm

Eu știu că merităm această soarte în lupta asta greu e să reziști ecuatorul foametei ne-mparte în buni și răi, umani și egoiști În fiece răsad de omenire sămînță de furtună au sădit îndoliate parce și moire

Ne sfîșiem, și ce e mai cumplit e că-n acest amurg fără ieșire sînt semne că Tu Însuți ai murit

CornELIU VADIm TUDor

ROMÂNIA ȘI PSIHOZA RĂZBOIULUI CU RUSIA (3)

Războiul Rece, despre a cărui relansare scriam în primul episod al acestui nou serial jurnalistic publicat de ,,România Mare”, cunoaște noi coordonate de manifestare, stîrnind îngrijorări majore din partea statelor europene preocupate, în principal, de rezolvarea pandemiei care a pus stăpînire pe întreaga populație planetară. În prezent, un angrenaj impresionant de forțe militare și politice, avînd la bază interese financiare cu nouă zerouri în coadă, prezentate sub paravanul ,,salvării” Ucrainei, s-a pus în mișcare la comanda Statelor Unite ale Americii și sub umbrela Alianței NordAtlantice. Pe zi ce trece, deși contradicțiile din mesajele cobeligeranților se văd cu ochiul liber, uneori determinînd faze hilare, deși în întîlnirile dintre primii combatanți (SUA și Rusia) se ivesc raze de speranță – fiecare tatonînd vigilența celuilalt – atmosfera devine tot mai încărcată de fulgerele războiului, lumea devine tot mai preocupată de iminența declanșării unui război mondial distrugător.

Analiștii politici și militari, cei care sînt înzestrați cu luciditatea și pragmatismul de a vedea și dincolo de comunicatele belicoase din presă, atrag atenția asupra exacerbării pericolului unui astfel de război, întărind posibilitatea unor manevre subterane internaționale spre a induce în mentalul populației pericolul mortal al unui conflict de o asemenea anvergură, îndepărtînd oamenii, în același timp, de la problemele reale cu care se confruntă statele și, implicit, popoarele acestor state, la început de an 2022. Cu toate acestea asaltul asupra noastră continuă, ,,picătura chinezească” taie și în roca cea mai dură – lumea, speriată, uită de COVID, de scumpiri, de sărăcie, de cataclismele naturale – și se pregătește de război; se înarmează din ce în ce mai mult, își cheamă bărbații la concentrare, ia parte la manevre militare multinaționale, face provizii de hrană, își pregătește adăposturile antiaeriene. În acest malaxor al improvizației de viață și al spaimelor nocturne, sub conducerea unor guvernanți rupți totalmente de realitatea Țării și a Poporului de a căror soartă ar trebui să răspundă, România suferă și tremură din cauza iminentului atac de la Est al trupelor lui Putin de la frontiera cu Ucraina, care, în 24 de ore pot ajunge la București. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„O iarnă ireală“, tablou de Anca Bulgaru

ACTUALITATEA UnUI TEXT sCrIs DE VADIM ÎN URMă CU FIx 31 DE ANI

Azi, iarna vrajbei noastre...

Întîi ne-a amăgit soarele Crăciunului. Apoi, după Anul Nou, au bătut subțire, în turla zării, clopotele ghioceilor timpurii. Timide, translucide, vestitoare de țărm însorit. Și deodată, ca o adeverire a faptului că sîntem un pumn de cenușă în fața Ziditorului, ne-a ajuns din urmă suflarea unor herghelii de gheață. Pesemne iernile aspre pe care Ovidiu le-a petrecut în exilul său la Pontul Euxin, ori poate mai de demult, iernile pustiitoare ale pelasgilor și ilirilor neau mai trimis un emisar întîrziat. Aproape concomitent cu împotmolirea războiului fierbinte din Golf, Generalul Iarnă ne-a trimis din înalturi Bomba cu Frig. Trebuie să recunoașteți că ea face ravagii tot atît de mari ca și celelalte bombe – chimică, biologică, nucleară. Parcă o încărcătură strategică a explodat în mijlocul acestei țări, cu așchii de alabastru și cristale la geamuri care, din păcate, nu mai au farmecul de basm din copilărie. Hieroglife nedescifrate, copacii și fîntînile tremură pe bărăgane, vietățile firii se cuibăresc neputincioase sub maluri de pădure și de albie seacă, o deznădejde scitică a pus stăpînire pe vatra noastră cîndva înflorită. Doamne, și de n-ar fi atît de frig în case, totul ar fi ca o carte de povești!

(continuare în pag. a 17-a)

CornELIU VADIm TUDor (15 februarie 1991)

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iliescu reales, la al doilea proces, pentru jaf şi tignafes! F „Apus de Soare“, în varianta beţivilor F Sever Mureşan – principal acţionar la Jilava F Mingea cu care se va inaugura C.E. de fotbal va fi capul lui Paler.

PArTEA I

F Luni, 27 mai, la sediul Fundaţiei Umaniste România Mare a avut loc cea de-a XXI-a ediţie a Programului Filantropic „Cina Creştină“, în cadrul căreia 110 familii de bătrîni au primit, ca de obicei, pachete cu alimente şi medicamente în valoare de peste 5 milioane de lei. Şi tot ca de obicei, bătrînilor – aflați între 70 şi 94 de ani – li s-a oferit „o clipă de încîntare“, adică un frumos program artistic. Au dat glas marelui lor talent actriţa Lucia Mureșan (recital Lucian Blaga) şi interpreţii de muzică populară şi de romanţe Gheorghe Turda, Ana Banciu şi Elena Ionescu Televiziunea Română, ca şi posturile particulare, au ignorat cu desăvîrşire această manifestare plină de omenie, fîindcă ele primesc ordine din altă parte, de la Mafia care sufocă România Mulţumim, totuşi, postului de Radio – Bucureşti, care, prin remarcabilul reporter Tudor Stanciu, a fost tot timpul alături de bătrîni şi de acţiunile noastre dezinteresate. F Ştirea săptămînii care a trecut a constituit-o declaraţia fostului preşedinte al Curţii Constituţionale, Vasile Gionea. Referindu-se la acţiunea declanşată de P.D.s r pentru strîngerea semnăturilor necesare unei noi candidaturi a lui Ion Iliescu, venerabilul profesor a spus: „O nouă candidatură la Preşedinţie este anticonstituţională, pentru că dl. Iliescu nu mai are, sub nici o formă, dreptul la un nou mandat. Este un caz mai mult decît flagrant de încălcare a Constituţiei deşi, din păcate, cred că la Curtea Constituţională este posibil să se închidă ochii. Ceea ce e mai grav însă, peste cîțiva ani, un alt regim politic va putea declara, în cazul în care dl. Iliescu va cîștiga un nou mandat, drept lovite de nulitate decretele, tratatele sau alte documente semnate de acesta, cu consecinţe nefaste pentru legislaţia românească“. Tot ce este posibil. Dar, la ce altceva ne putem aştepta? Ion Iliescu a început, în decembrie 1989, printr-o suită răsunătoare de încălcări ale Legii (care au culminat cu niște asasinate odioase) şi vrea să termine, probabil în aceeaşi manieră. Pentru un activist încăpăţînat ca el, Legea nu există, că el e băiatul lui Gheorghe Dracu’, face numai ce-l taie capul, sau burta. De data asta, însă, s-ar putea să i se înfunde, pentru că cele mai multe partide – care au propriul lor candidat la Președinție – nu-i mai tolerează ifosele și aroganţa, așa că îi pregătesc un boicot intern şi internaţional pe măsura lipsei lui de caracter. Pentru că unde-i Lege, nu-i tocmeală. Constituţia României prevede clar că preşedintele nu poate deţine mai mult de două mandate. Or Ion Iliescu şi-a început primul mandat la 20 mai 1990 şi l-a încheiat în octombrie 1992, cînd l-a început pe al doilea. Faptul că primul mandat n-a avut 4 ani, ci numai 1 an şi jumătate, nu interesează, din moment ce votarea şi aprobarea Constituţiei l-au prins pe Ion Iliescu în exerciţiul funcţiunii. Nicăieri nu scrie că un mandat e musai să însumeze exact 4 ani în cap. Aici e vorba de un principiu, care nu poate fi încălcat. Să luăm, de pildă, cazurile a trei preşedinţi americani, fiecare cu cîte o jumătate de mandat, fiindcă tot a copiat Constituția României prevederile Constituţiei Americii. E vorba de Lyndon Johnson, Richard Nixon şi Gerald Ford. Primul era vicepreşedinte, dar, la asasinarea lui Kennedy, în noiembrie 1963, a devenit automat preşedinte. Pînă la finalul lui 1964, cînd a candidat pentru postul de preşedinte, a cîştigat şi a mai avut un mandat, de data asta întreg, pînă la sfîrşitul lui 1968. Nici nu i-a trecut

prin cap că ar putea să mai candideze o dată, fiindcă avusese deja două mandate. Relativ asemănătoare este şi situația lui Nixon: a deţinut un prim mandat întreg (1968-1972), a mai candidat o dată, a cîştigat, dar în aprilie 1974, datorită scandalului interceptărilor telefonice, a fost silit să demisioneze. Şi atunci a intrat în scenă Gerald Ford, care fusese vicepreşedinte –acesta a avut doar o jumătate de mandat, pînă în 1976, cînd a cîştigat Jimmy Carter. Dacă ar fi fost Iliescu în locul lui Carter, nu s-ar fi lăsat pînă nu şi-ar fi dus mandatul la 4 ani, şi apoi la 8, şi pe urma la 16 etc. Pe nimeni nu interesează că, datorită împrejurărilor istorice, aprobarea actului suprem, care reglementează situaţia, l-a surprins pe Iliescu în funcţiune, la jumătatea mandatului. La urma urmei, un mandat e valabil şi dacă are 4 ani, şi dacă are 4 luni. Tot e Iliescu năzdrăvan şi cu stea în frunte, cît creşteau alţii în 8 ani, el a crescut în 6 ani, a ars etapele. Pînă acum, se tot plîngea prietenilor, presei şi cui mai era dispus să-l asculte şi să se uite în gura sa că cea mai mare greşeală a vieţii lui e că s-a băgat în „nebunia asta“, adică a luat puterea, dar uite că „nebunia asta“ a pus stăpînire pe el şi acum nu se mai dă plecat. Plăcere sau spaimă? Şi una, și alta. Plăcerea de a fi buricul Ţării, de a învîrti totul pe degete, a voiaja prin lumea largă şi a te crede făuritor de Istorie, cînd tu eşti, de fapt, un jalnic epigon al unor adevăraţi călifari roşii, Petru Groza, Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu. Şi spaima că, nemaifiind despot în funcţiune, or să-l încalece şi şoarecii şi vor ieşi la lumină toate crimele, tîlhăriile şi abuzurile pe care le-a comis direct, ori le-a ordonat și acoperit. Ion Iliescu e în şahmat, din asta n-are cum iasă. Decît dacă va transforma jocul de şah în joc de barbut. Sau dacă îşi va da bretelele jos şi va viola, încă o dată, Constituţia. Numai că s-ar putea să capete 4 ani, nu de domnie, ci de puşcărie. El crede că Constituția asta o fi vreo instructoare de pionieri din familia lui Cohn F În orice caz, ce bine prinde critica! Nici nu l-am ciufulit bine pe Moş Gionea, care îi luase apărarea lui Iliescu la o emisiune a Antenei 1 (pus de Moş Trahanache Gherman) şi uite că bătrînul jurist și-a revenit și și-a dat seama că oamenii îl observă cu atenţie. F Un lucru e tot mai evident: crezîndu-se mai moţat decît toată lumea, încă de cînd făcea pe brigadierul în Albania și Iugoslavia, Ion Iliescu a reuşit, cu timpul, să-i jignească şi să-i îndepărteze pe toţi. Comportamentul lui arogant, de vorbete care face febră musculară la fălci și la mîini, mestecînd vorbe fără întrerupere, 24 de ore din 24 (exact cît imprimă Asztalos!) a atins apogeul miercurea trecută, la Palatul Cotroceni, restaurat de Ceauşescu ca să-l ocupe Iliescu cu suita lui de trepăduşi. Aşa după cum se ştie, el i-a invitat acolo pe toţi liderii partidelor parlamentare, cu o singură excepţie: preşedintele P.r.m.! Încă o încălcare gravă a Constituţiei, care îl obligă pe preşedinte să fie echidistant şi nepărtinitor. Bine-bine, dl. Vadim nici nu s-ar fi dus acolo, chiar dacă ar fi fost invitat, pentru că el a declarat încă din iunie 1995, de cînd cu porcăria aia cu Shaul Carmel: „Nu voi mai pune piciorul în Palatul Cotroceni decît ca preşedinte al Țării!“. Dar mojicia iliesciană s-a consumat, în toată hidoşenia ei. Trimițînd o adresă expresă, nominală, pentru deputatul Iuliu Furo, el l-a jignit şi pe acesta, a jignit şi restul Comitetului Director al P.r m , care s-a văzut dat la o parte, cu brutalitate. E ca şi cum la o întîlnire internaţională consacrată şefilor de state, Bill Clinton l-ar invita, din partea României, pe Traian Chebeleu! Nu ține figura, e cusută cu ață albă. Văzînd Palatul Trei Coceni că noi am replicat cu

multă fermitate, refuzînd invitaţia, a doua zi a telefonat la partid consilierul Gheorghe Fulga, care a vorbit cu generalul Valeriu Buzea. Tonul era ceva mai zmecher: pot veni două persoane de la partid, cu excepţia d-lui senator Vadim! Acum înţelegeţi cît de teribilă e îndîrjirea Mafiei de la Cotroceni împotriva preşedintelui P.r m ? Şi e plauzibilă informaţia pe care am primit-o din interiorul Procuraturii Generale, că Iliescu şi hingherii lui dau telefoane de cîteva ori pe zi, făcînd presiuni insuportabile pentru finalizarea de urgenţă a dosarelor lui Vadim, ca acesta să capete măcar o condamnare, ori o amendă penală, care să-i bareze drumul spre candidatură. F Dar, ce s-a întîmplat miercuri la acea întîlnire pe care aproape toţi participanţii au calificat-o drept penibilă şi ratată? Ne-o spune Adrian Păunescu, în articolul, publicat în „Vremea“ sub titlul „De ce a dat domnul Ion Iliescu presa afară de la Cotroceni?“. În primul rînd, toţi invitaţii au fost ţinuţi pe tuşă, o lungă perioadă de timp, „plîmbîndu-se nedumeriţi prin grădină“. Înăuntru, erau alţi oaspeţi, titanul era ocupat, stătea pe tron şi cugeta cum să schimbe steaua în 5 colţuri într-o stea în 6 colţuri, pe ruta moscova – Tel Aviv. Sperăm că înăuntru nu erau tot Nina Cassian, Shaul Carmel şi echipa de fomişti a Israelului. Într-un tîrziu, s-a intrat în sală. Dar, o nouă şi prelungă aşteptare! Nu mai puţin de 45 de minute. Ora 7 a sosit, Omul Negru n-a venit! Numai aşa, ca să-i umilească pe toți, să le arate cine e el. Pe urmă, s-a făcut lumină, în sclipici de blitzuri şi-a făcut intrarea triumfală Vedeta Carpaților, bîțîindu-se şi utilizînd zîmbetul nr. 1201. Apoi, a început tîrguiala, care a degenerat într-un „box cu umbra“ al lui Iliescu. „Nervos şi intolerant“ – îl califică Păunescu. Suficiente motive pentru a i se ridica şi lui imunitatea parlamentară, pentru „ofensă adusă autorităţii“. Dar aşa ceva nu se va întîmpla, pentru că Păunescu nu poate periclita scaunul lui Iliescu, deşi el aşteaptă o minune în acest sens, care să-l ridice de la 2 la sută la 22 la sută în preferinţele electoratului. F În concluzie, a fost o întîlnire ratată, prilej cu care Ion Iliescu a mai bifat o acţiune pe agenda de lucru, ca să dovedească tuturor cît de democrat și laborios e el, iar liderii partidelor au vrut fie să mai constate încă o dată cît de rău a luat o razna chiriaşul de la Cotroceni, fie să arate electoratului că sînt şi ei băgaţi în seamă şi că se frămîntă pentru soarta Ţărişoarei F Am început să-l descifrăm pe Iliescu: el nu face răul pe faţă, ci pe ascuns, întotdeauna pe ascuns. Nici în procesul şi executarea fostului şef al statului el nu s-a implicat direct, vă amintiţi, dar s-a aflat în spatele întregii mascarade criminale. V-am spus noi, şcoala sovietică a lui Beria și Yagoda. Cu siguranţă că, dacă ar fi deţinut vreo putere şi ar fi avut ceva mai mult de 16 ani, el ar fi tras sforile şi în procesul și uciderea Mareşalului Antonescu F Mai nou, Iliescu a fost întrebat la Alexandria care e poziţia faţă de aşa-zisele atacuri publicate în revista senatorului Vadim. Răspunsul lui a fost unul pe măsura dublului comportament pe care îl manifestă: „Pentru mine, nu mai există ca persoană şi ca om politic. Pentru mine, este o persoană inexistentă. Îl ignor total!“. Bravo, domnule Iliescu! La fel ai procedat şi cu Ceauşescu: l-ai făcut să nu mai existe „ca persoană şi ca om politic“, nu-i aşa? Şi tot la fel te porţi şi cu mama lu’ matale, care te-a născut şi te-a crescut: „e o persoană inexistentă, o ignori total“. Dar cum se face că ai exercitat mereu presiuni şi asupra lui Chiuzbaian, şi, mai apoi, asupra Procuraturii Generale, pentru a-l pedepsi pe preşedintele P.r.m.? Nu-i adevărat? Sînt atîţia oameni care au mărturisit-o, iar, la proces, vor fi chemaţi ca martori. Aşa cum ai să fii chemat şi matale, nea Nelule, fiindcă trebuie lămurite nişte chestii, la care populaţia tot aşteaptă răspuns.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 mai 1996)

Destine remarcabile

Emil Rebreanu – adevărata poveste a lui „Apostol Bologa” din „Pădurea spînzuraților” (I)

„Pădurea spînzuraților” este cea mai prețuită carte a lui Liviu Rebreanu. Povestea lui Apostol Bologa, tînărul ofițer din Primul Război Mondial, executat prin spînzurare, o știm cu toții, de la orele de literatură română. Ce nu prea știm e adevărata poveste a eroului care a inspirat cartea, Emil Rebreanu, fratele mai mic al marelui prozator. Povestea începe în Maieru, un sat năsăudean de pe Someș, și se mută direct în istorie: tragedia ostașilor ardeleni înrolați în Armata austroungară, obligați să lupte împotriva fraților români. O lecție de istorie peste care nu putem trece: din muzeele în care a rămas uitat, chipul blînd al sublocotenentului Emil Rebreanu ne privește fix, conjurîndu-ne să pomenim zbuciumul și suferința unei vieți de martir, sfîrșită în ștreang, la numai 26 de ani…

„Împărăția zmeilor” de la Maieru

„Din vîrful Măgurii, soarele privește satul ca un ochi de foc, ocrotitor. Lumina aurie îl mîngîie și îl leagănă, iar Someșul îl spală gingaș, ca pe un copil răsfățat. Sat mare, nici măcar cu închipuirea nu-l poți cuprinde! Dincolo de apă, doar ce ieși și îndată pășești în împărăția zmeilor…”.

Poveștile lui Liviu Rebreanu despre Maieru scapără sub pulberea magică a copilăriei, petrecută, împreună cu frații săi, în satul așezat pe Someșul năsăudean. Emil n-are decît vreo 4 anișori cînd Liviu, cel mai mare dintre copiii dascălului Rebreanu, părăsește Maieru, ca să ia drumul „școalelor”, mai întîi la Năsăud și Bistrița, apoi tocmai la Sopron, în Ungaria, la Școala Superioară de Honvezi. Apăsați de lipsuri, cu o duzină de copii de hrănit, profesorul Vasile Rebreanu și soția sa, Ludovica, își pun toate

speranțele în eminentul Liviu: o carieră de ofițer în Armata austro-ungară însemna o soldă bună, din care s-ar fi descurcat și ei, în familie, și din care puteau fi ajutați și copiii mai mici – Emil, Ghilu și Liviuța – să-și facă un rost în viață. Dar Liviu pleacă la drum cu inima grea. „De la Maieru la Năsăud, cale de cinci ore cu trăsura, am plîns amarnic, parcă instinctul mi-ar fi spus că nu voi avea niciodată bucuria de viață ce am simțit-o în comuna mare, bogată, de la poalele Ineului”. Liviu pornea spre lumea mare – și, fără să știe, spre literatura mare – în mersul hurducănit al trăsurii, lăsînd moștenire „Împărăția zmeilor” din Maieru, fratelui său, Emil. Fotografia din muzeu

Sînt chiar în Maieru, în „Cuibul visurilor”, muzeul înființat de regretatul profesor Sever Ursa, un loc de pelerinaj dacă ai drum prin Țara Năsăudului. Într-o încăpere mare, la etaj, ești părtaș la întreaga sagă a Rebrenilor, de la fotografia veche, patriarhală, înfățișîndu-l pe asprul dascăl Vasile, alături de vrednica sa soție, Ludovica, la imaginile fericite, în care toată familia zîmbește din curtea verde a casei din Maieru. Dar, dintre toate fotografiile, există una care te țintuiește în fața ei: portretul lui Emil Rebreanu, fratele cel mic al lui Liviu. Dintr-o ramă de epocă, un tînăr frumușel, șaten, te privește fix, de parcă ar vrea să îți spună ceva, să-ți încredințeze o taină. Uniforma imperială, rigidă, din Primul Război Mondial, plină de decorații grele, agățate de gulerul vestonului, contrastează cu chipul de adolescent. Dedesubtul fotografiei se află scrisorile autentice trimise de adolescent, de pe front, celor dragi. Și în dreapta, întrun colț de vitrină, sentința prin care tînărul ofițer e condamnat la spînzurătoare, după încercarea eșuată de a trece din Armata austro-ungară de partea românilor… Maldărul de scrisori

Privesc sentința, scrisă într-o maghiară rece, marțială și prin minte îmi trece finalul lui Liviu Rebreanu din „Pădurea spînzuraților”. Mi-l imaginez pe fratele cel mare reconstituind, răvășit, în crucea nopții, la lumina lumînării, ultimele clipe de viață ale lui Emil. Cine s-ar fi gîndit că cei doi frați, pe care hățișurile vieții i-au ținut mai mult despărțiți și care nu s-au mai văzut deloc după ce Liviu s-a mutat la București, se vor reîntîlni, peste ani, într-unele dintre cele mai dramatice pagini din istoria literaturii noastre? Prin ce întîmplări ale destinului fratele mai mic ajunge personaj în opera fratelui mai mare? Și cum devine mare erou copilașul firav, lăsat acasă cu fetele cînd Liviu fugea, pe furiș, la scaldă, în Someș? Toate întrebările astea mă frămîntă în timp ce cobor din salonul de la etaj al muzeului. S-au scris tomuri întregi despre Apostol Bologa, personajul principal din „Pădurea spînzuraților”, dar știm atît de puține – nimic, de fapt, în afara cumplitului sfîrșit! –despre marele erou, despre eroul în carne și oase care a fost Emil Rebreanu!

„Au murit mulți de aici de la noi, din Maieru, în Primul Război Mondial. I-ați văzut, sînt scriși pe monumentul din curtea bisericii. Au murit, bieții, pentru «Drăguțul de Împărat». Dar, pentru mine, singurul erou din Maieru e Emil Rebreanu. Doar el a murit pentru cauza României!”, îmi spune un sătean sfătos, arătîndumi o placă pusă nu de mult pe peretele muzeului din sat: „În memoria lui Emil Rebreanu, eroul măierean din Primul Război Mondial, prototipul lui Apostol Bologa din «Pădurea spînzuraților» de Liviu Rebreanu”. (...)

„Agitator naționalist”

„Cîte lovituri nu primim de la viața asta nemiloasă! Cîte am îndurat și eu! Și încă nu-mi pot număra anii, decît pe 19 roze, cum zice Bolintineanu. Multe trebuie să răbdăm, că noi, românii, așa sîntem meniți de la soarte! De cîte veacuri răbdăm, și cînd ne-a mai veni un 1784, un 1848, un Horia, un Iancu? Am 19 ani, și am fost de două ori eliminat din școli pînă acum, pentru românismul meu”, îi scrie Emil unui prieten apropiat, în 1911.

Sînt mai multe școli prin care trece Emil decît anii de studiu! Sărăcia îl urmărește, scai, peste tot, dar vigilența autorităților maghiare și mai și. Emil Rebreanu are în foaia matricolă, încă din primii ani de școală, „ștampila” de agitator naționalist. Peste tot pe unde ajunge își afirmă cu mîndrie românismul, iar asta îl bagă în multe baiuri. Mai întîi, e eliminat de la Școala de băieți din Bistrița, în urma unui scandal cu elevii maghiari. E obligat să revină acasă, la Maieru. Face munci umilitoare, ca îngrijitor la școala din Prislop, satul apropiat, apoi e funcționar la Zimbor sau ajutor de notar pe la țară.

Ajuns la Pata, lîngă Cluj, face împreună cu învățătorul din sat o formație de teatru în limba română și organizează o „petrecere română” de toată pomina. În plină ofensivă de maghiarizare forțată a Ardealului, și acest episod se lasă cu represalii: dascălul e dat afară din școală, iar Emil își pierde urma pe la Turda. Persecuțiile îl ajung și aici. Fuge în Sălaj, la Șimleul Silvaniei, unde, sfîrșit de alergătură și foame, își dă examenele cu eforturi supraomenești. La final, cînd află că a trecut clasa, adolescentul leșină de bucurie în cancelarie! Dar nici lipsurile, nici amenințările permanente ale autorităților nu-l sperie pe mîndrul măierean: „Oare cînd ne-om răzbuna, noi, românii? Cum aș fi eu primul care să meargă înainte!”.

Frați de suferință

Pribeag prin Ardeal, fără sprijin de acasă, la fel de zdrențuros ca tînărul Mihai Eminescu în anii adolescenței, Emil apelează, adesea, la ajutorul fratelui său mai mare. „Iubite Liviu, am rămas gol în toată privința. Haine nu am, ghete, pălărie, iar nu. Te-aș ruga, dacă poți, trimite-mi cîteva parale să-i plătesc păpucarului. Am fost silit să-mi fac o păreche de ghete”. Numai că, exclus din Armata austroungară și fugit în România, unde-și încearcă norocul, fratele cel mare, Liviu, nu-i deloc omul providențial pe care-l visaseră părinții, cînd l-au trimis la Școala de Honvezi. Liviu se impune cu mare greutate în lumea literară de la București, unde – cînd nu e ocolit pentru bănuiala răutăcioasă c-ar fi „spion imperial” – e bălăcărit pentru stilul bolovănos al prozei sale. Pînă în 1916, nimic din ce scrie nu are ecou în lumea literară. Într-o zi, prietenii îl găsesc în Cișmigiu, „dormind pe o bancă, fără casă, fără masă și fără măcar 5 parale în buzunar”… Chiar și fără ajutorul fratelui său, micul Emil se încăpățînează să se țină de școală. Într-un final, primește de la Liviu bani, pentru examenul de maturitate. Dar nu și pentru banchetul de absolvire: e singurul din clasă care, umilit, lipsește de la tradiționala sărbătoare a tineretului studios năsăudean.

(va urma) C IP r IA n rU s (Formula AS)

Condamnarea la moarte

Muzeul „Cuibul Visurilor“, Maieru

Emil Rebreanu, în uniforma de ofițer al Armatei imperiale

TABLET ă DE SCRIITOR

Un nou început Atitudini « Polemici

Pe Ovidiu Țuțuianu l-am cunoscut cu ceva timp în urmă. Nu pot zice că din întîmplare, ci, probabil, așa ne-a fost nouă dat, ca scriitori. Din primul moment am observat la el temperamentul omului blajin. Nu știu dacă așa a fost de cînd se știe, sau poate vîrsta săși fi spus cuvîntul... dacă ne gîndim că, odată cu noul an 2022, a devenit octogenar. O vîrstă frumoasă, dacă privești în urmă și vezi că, parcurgînd traseul vieții, nu ai irosit timpul degeaba. Iar autorul chiar are cu ce se lăuda și cu ce să-și suprindă prietenii. Pentru că Ovidiu Țuțuianu a făcut destule lucruri frumoase, demne de reținut nu doar de biografia personală, ci de istoria literaturii. Poate, cîndva, se va găsi cineva care să scormonească în lada cu zestre a scriitorilor și va rămîne suprins cînd va descoperi pagini de carte ingenioase, astăzi ignorate de critică, dar asta e soarta omului de artă, în special a omului de condei. Ovidiu Țuțuianu este un om de spirit, în primul rînd, apoi poet, epigramist, prozator... Toate aceste genuri de literatură avînd o legătură aparte cu meseria sa de inginer energetician. În scrierile sale, mai ales în epigramă, nu persiflează pe nimeni, nu sînjenește în nici un fel reputația vreunui confrate, coleg de serviciu sau de cenaclu, dimpotrivă, el mizează pe respectul reciproc, chiar dacă ,,înțepătura” dulce-amară ustură ca aceea de albină. Dar el nu adună polen, ci aduce hazul, stîrnind bucurie în inima cititorului, ancorîndu-l la căruța sa de umor aparte, care acționează ca un medicament

terapeutic. Iată o epigramă din Cuvîntul înainte (pg.5), prin care autorul își îndeamnă cititorii să rîdă, pentru că rîsul face bine la sănătate: ,,Cînd vei purcede la citit,/ Să nu v-apuce tare plînsul/ Căci autorul și-a dorit/ Să vă aducă, mai mult... rîsul!”. Epigrama face parte din volumul ,,Pofta de... rîs” (2019), care a apărut într-un tiraj modest, ceea ce nu i-a înlesnit autorului posibilitatea ca epigramele sale, și nu numai, să ajungă la un număr mare de cititori.

La cei 80 de ani ai săi, Ovidiu Țuțuianu este un autor meticulos în gîndire. A scris epigrame dedicate tuturor celor pe care i-a cunoscut – scriitori, membri ai cenaclurilor literare cu care s-a duelat la întrunirile publice, dascăli pe care i-a avut. A închinat astfel de catrene și celor plecați la cele veșnice. Am selectat, din mulțimea de epigrame, diverse ca tematică, pe cîteva dintre cele dedicate de autor unor personaje din viața sa. ,,Colegilor noștri electricieni: Nu le place oricum jocul,/ Nici cu apa, nici cu focul./ Ca să lumineze parcul,/ Ei

Secretele celui mai scump instrument muzical din lume: vioara Stradivarius

Viorile create de lutierul italian Antonio Stradivari (1644-1737) sînt apreciate ca instrumente de neegalat în domeniul muzicii clasice. Iar prețul lor le plasează printre cele mai scumpe instrumente muzicale cu coarde din lume, pentru cei interesați, ele reprezentînd o investiție financiară foarte bună. Prețul instrumentelor semnate Stradivarius a crescut, în ultimii 40 de ani, de peste 200 de ori.

În 2011, un cumpărător anonim a plătit suma record de 15,9 milioane de dolari pentru o vioară Stadivarius – numită ,,Lady Blunt”, după Lady Anne Blunt, una dintre fostele deținătoare ale acesteia – care a fost considerată de experți ca fiind a doua cea mai bine conservată dintre creațiile lui Stradivari.

Adevărate opere de artă

,,mesia”, cea mai bine conservată vioară a lutierului italian, este păstrată într-o vitrină cu climă controlată în Muzeul Ashmolean din Oxford (Anglia), primind atenția și grija rezervate celor mai prețioase opere de artă. Dintre cele peste 1.100 de instrumente construite de Antonio Stradivari de-a lungul celor 60 de ani de carieră, aproximativ 500 mai sînt încă în circulație astăzi. Cele mai multe sînt viori, dar există și

cîteva violoncele, chitare, mandoline și harpe, provenite din atelierul meșterului din Cremona.

Lui Stradivari îi sînt atribuite mai multe inovații și îmbunătățiri de design, care au contribuit la aducerea viorii la forma sa modernă. Italianul a fost considerat un maestru în vremurile sale și în deceniile care au urmat. Dar reputația sa de ,,cel mai bun dintre cei mai buni lutieri” s-a consolidat abia la începutul Secolului XIX, cînd spectacolele de vioară au început să fie organizate în săli de concert tot mai mari, unde acustica instrumentelor lui Stradivari putea fi apreciată pe deplin. Viorile Stradivarus sînt căutate în primul rînd pentru valoarea lor istorică, dar și pentru aspectul lor deosebit de frumos, însă mulți violoniști și alte personalități din lumea muzicii clasice le apreciază îndeobște pentru calitatea sunetului produs, considerînd că, din acest punct de vedere, ele sînt superioare oricăror alte instrumente similare, realizate cu noile tehnologii.

Sunete de o profunzime incomparabilă

,,Mesia“, vioara Stradivarus evaluată

la 20 de mlioane de dolari

În ciuda avansurilor tehnologice, specialiștii spun că încă nu s-a reușit construirea unor instrumente care să sune mai bine decît cele produse în Secolele XVII și XVIII, iar muzicienii și oamenii de știință încă încearcă să descopere ce anume face din vioara Stradivarius un instrument atît de special. Primele teorii s-au concentrat mai mult asupra lacului folosit, la care Stradivarius ar fi adăugat un fel de ingredient secret, dar analizele chimice din anii 2000 nu au dezvăluit nimic neobișnuit în ceea ce privește compoziția lacului lui Stradivari. O altă pistă de invesigații s-a concentrat asupra lemnului în sine. Oamenii de știință au emis ipoteza conform căreia climatul mai rece al Micii Ere Glaciare (12001850) s-ar fi putut afla la originea faptului că molidul folosit pentru fața superioară a viorii a crescut mai încet, fiind astfel mai dens și avînd o acustică mai bună. Mai recent, oamenii de știință au descoperit că o parte din lemnul

preferă-atuncea... ,,arcul!”(pg. 15). Sau, din capitolul ,,Păcatelor biblice”, epigrama ,,Mîndria” (pg. 37), în care este analizat individul plin de sine, care nu iese în evidență cu ceva deosebit, ci doar prin prostie și fățărnicie: ,,Mîndria e păcat major/ La proști prezentă-i mai ușor:/ Căci pentru prost nu e destul/ Să fie-n plus și un fudul”. În volumul ,,Pofta de.. rîs”, Ovidiu Țuțuianu se adresează poetului Liviu Zanfirescu, care a debutat cu ,,Jurnal neterminat”, întrebînd în mod subtil, dar sarcastic: ,,Din cartea ta noi am aflat/ De un «Jurnal neterminat»/ Și-așa se naște o-ntrebare:/ Va fi gătat vreodată, oare?” (pg.25).

Deducem din lectura cărții semnate de Ovidiu Țuțuianu că epigrama face parte din viața sa. Oare ea să stea la baza longevității sale? Se știe că acest gen literar e deosebit de tentant, iar, adeseri se întîmplă ca, odată luat în vizor de epigramiști, altă cale de a ieși din încurcătură nu există, decît să te apuci și tu de epigramă. Și nu o spunem noi, au spus-o alții cu mult înaintea noastră, și-o spune și autorul nostru, cu un dram de asumare artistică pentru generația tînără de epigramiști: ,,Căci toate-n lumea asta șchiopătează,/ Și nu găsim soluții: Iată drama!/ Un singur leac avem, care salvează:/ Rămîne numai ea, doar... epigrama!” (pg. 8).

Volumul ,,Pofta de... rîs“, pentru Ovidiu Țuțuianu, la 80 de ani ai săi, înseamnă un nou început în cariera lui literară, ca scriitor talentat, cu poftă de viață, dar, mai ales, păstrîndu-și spiritul creator cu care ne-a obișnuit.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

folosit de Stradivari pentru viori a fost tratat cu diverse substanțe chimice, inclusiv aluminiu, calciu și cupru, ceea ce ar fi putut să-i modifice proprietățile acustice.

Un alt grup de oameni de știință și de lutieri celebri au examinat posibilitatea ca superioritatea instrumentelor Stradivarius să fie doar o iluzie. Astfel, spun ei, s-ar putea ca legendele țesute de-a lungul timpului în jurul viorii Stradivarius să fi condiționat violoniștii și ascultătorii să se aștepte la un sunet extraordinar de la un astfel de instrument și ca această așteptare să îi fi influențat în evaluarea sunetului. Astfel, în cadrul unei serii de experimente, cercetătorii au legat la ochi mai mulți experți violoniști și i-au lăsat să testeze șase viori vechi (inclusiv cîteva create de Stradivari) și șase viori noi, de calitate superioară, și să își evalueze preferințele. Rezultatele i-au șocat pe mulți dintre participanți: unele dintre instrumentele noi au cîștigat competiția cu cele vechi.

Însă, fie că este vorba de tehnica lutierului italian, fie de o iluzie bazată pe legendele despre măiestria lui Stradivari, viorile Stradivarius rămîn și astăzi vedetele muzicii clasice din întreaga lume.

O astfel de comoară muzicală există și în România. În anul 2018, cel mai cunoscut violonist român contemporan, Alexandru Tomescu, a cîștigat dreptul de a cînta pînă în 2023 pe faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu 1702, în urma unui concurs național organizat de Ministerul Culturii și Filarmonica ,,George Enescu”. Artistul a obținut acest privilegiu pentru încă cinci ani, după ce cîșigase un concurs similar în anul 2013. (curiozitate.ro)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

DORUL și DOINA ROMÂNEASCĂTezaur cultural U.N.E.S.C.O. (I)

Dorul și doina, care se revarsă ca un fluviu din și în sufletele noastre, oglindesc o trăsătură spirituală vitală a neamului românesc. Contopite, ele au izvorît din trăirea primilor locuitori ai acestor dealuri vălurite, au parcurs veacurile și răsună și astăzi pe meleagurile locuite de români.

În LAROUSSE du XX-e siècle, vol. II, Paris, 1929, p. 918, apare și cuvîntul DOINA (redăm în traducere): „În literatura populară română. Cîntecul care exprimă cînd dragostea, cînd jeluirea, cînd tristețea după cineva dus de pe lume. În lituaniană, există cuvîntul DAINA care desemnează tot un cîntec popular”. Alăturarea doinei românești de dainaua lituaniană poate să surprindă. Cel care lămurește acest mister este Nicolae Iorga, în studiul său „Muzica românească de azi”, 1939 (p. 13), în care savantul se referă și la muzica populară a altor popoare din această parte a Europei, aspecte demne de luat în seamă și azi, cînd influențele și/sau interesele tind să șteargă granițele privind caracteristicile ce (încă) definesc tradițiile popoarelor Europei Unite: „Originea cîntecului popular românesc, ca și originea cîntecului popular din țările vecine, trebuie cercetat în muzica veche a Tracilor. Tracii erau un popor care cînta, un cîntec plin de entuziasm uneori, adeseori plin de farmec, dar, mai ales, melancolic. Nu e nici o legătură între cîntecul popular al românilor și cîntecul popular asiatic. Cel al Turcilor și tot așa, în mare parte, întrucît această muzică n-a fost influențată de altele, precum cîntecul popular maghiar, amîndouă sînt de altă origine. Ritm grăbit, ritm violent, ritm capricios care se trage de la Frigia iubitoare de orgii. Această muzică a Turcilor și Finezilor, care se aseamănă una cu alta, e absolut deosebită de muzica noastră, în general melancolică. Un mare savant ungur, care a adus mari servicii muzicii populare, Dl. Béla Bartók, a publicat o culegere de cîntece populare românești, culese nu din Principate, dar chiar din regiunile care aparțineau, înainte de pace [de la Versailles, 1920] Ungariei. În explicațiile sale, un alt ungur pare să considere laolaltă trei muzici deosebite, totuși, vrînd să descopere asemănări între „muzica ungurească, cea românească și muzica țigănească /…/ Admirăm pasiunea, dar surîdem în fața ridicolului. /…/ Pentru cealaltă parte a cîntecului popular, trebuie să deosebim două grupe: aceea a doinei ce se aseamănă cu daina din Lituania, probabil din pricina împrietenirilor de rase foarte vechi dintre Lituania și membrii marii familii trace (subl. n.). Și alături de doina păstorului, care dă pe față iubirea sa, în notele cîntecului său, este cîntecul [doina] de dragoste, cîntecul de chemare, cîntecul de jale, de singurătate, cîntecul a ceea ce se numește românește dor (subl. în text). Dorul este în fond durerea, dar o durere din dragostea care s-a dus, pe care o cauți crezînd că o regăsești sau pe care știi bine că ai pierdut-o pentru totdeauna”. Cine-a zis dorului dor/ N-a zis un cuvînt ușor/ Că dorul unde se pune/ Face inima cărbune

Au apărut numeroase culegeri de doine, fabule și alte poezii populare. După Alecsandri, Eminescu, Ovid Densușianu, G. Murnu și Ion Pillat, Lucian Blaga a alcătuit o antologie de poezie populară, publicată postum, în 1966, de G. Ivașcu. Majoritatea pieselor adunate sînt doine, dar autorul nu rezumă poezia populară la poezia de dor, deși aceasta abundă. Pentru că poezia de dor, din doine în special, devine tezaurul intim al liricii populare. Prin dor, el va urmări o constanță de trăire – cum afirmă Marin Bucur („Blaga. Dor și eternitate”. Ed. Albatros, f.a.), „o adîncime de reflecție și o frumusețe care se ivește din aceste arderi încete și adînci. Eternitatea dorului este o permanență de trăire a noastră”.

DORUL este mai mult decît un stimulent, este un element esențial al românului care a parcurs istoria străbătînd cărările din deal în vale și din vale-n deal cu turmele de oi. El n-a avut nevoie să-și caute cărări pe alte meleaguri, a avut arealul care cuprinde munți, păduri, dealuri cu vii, livezi, a avut cîmpii și pe toate le-a călcat neabătut, din primăvară pînă-n toamnă, retrăgîndu-se, în timpul iernii, în zonele joase, cu climă mai caldă. Și cursul istoriei și-a urmat drumul, dar nimic din fondul spiritual n-a dispărut. El a fost îmbogățit, apoi adaptat noilor condiții de viață, aspectele noi izvorînd din fondul vechi. Boierii știutori de carte și primii poeți au creat versuri pe melodii știute. Apoi au venit interpreții cu înregistrări muzicale, cîntînd dorul preluat de la artiștii anonimi pentru care poezia de dor „răspunde unei chemări lăuntrice

și unei sublimări în eter a dorințelor de viață. Dragostea, îndepărtarea, înstrăinarea, singurătatea își găsesc alintul în dor. Oamenii comunică între ei prin doruri. Dorurile se întîlnesc, se așteaptă și se iubesc. Tinerii își trimit, în semn de dragoste, doruri în schimb” sau admonestări, invocînd chiar pedepse (de genul „Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Tîrîișul șarpelui/ Și pasul gîndacului”). „În lume există dorul. Pe suflet se duc greu cele două dorurèle. Munții, apele, codrii au și ei doruri de primăvară, doruri de înfrunzit și de limpezit unda. E un dor pentru ceea ce este în natură, în om, în ceea ce rîvnim și în ceea ce am pierdut”. Dorul se alină prin cîntec, dar nu se vindecă. De aceea cuvîntul dor nu are echivalențe, cu întreaga sa semnificație, în alte limbi. Și, de fapt, întreaga sa polisemie nu poate fi definitivă. Dor înseamnă nostalgie, regretul, chiar jalea specifică românului după cineva, după ceva pierdut sau îndepărtat, adunînd în adînc durere și dorință. Avram Iancu scria: „Ultimul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am lucrat pînă acum, durere fără mult succes, ba togma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic. Nu schi cîte ḑile mai voi ave, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară și hotărît dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare să treacă în folosul națiunei pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi tare crezînd că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunei mele”. Cîmpeni, 20 dec. 1850 (Cf. CRONICA FUNDAȚIILOR, sept. 2012, p. 14). Din acest testament, unic în felul său, se înțelege legătura semantică strînsă, pînă la suprapunere, între DOR-DURERE-DORINȚĂ. Funcțiile și forța extraordinară a cîntecului de dor nu ating, deci, numai natura și clipa trăită, ci-l urmează pe om și în lumea de dincolo: U-iu-iu pînă ce-s viu/ Dac-oi muri mort să fiu,/ U-iu-iu că și-n mormînt/ Voia mea-i de dor să cînt „E drept, spunea Florica Ungur, cuvîntul dor e intraductibil cu toate semnificațiile și adîncimile lui, însă important e să-l simți. Și această simțire numai românul o are.

Fericit e cel care mai poate să plîngă cînd ascultă o doină… Cuvînt care cuprinde pe do– de la dor. Cine nu știe ce-i doru’… Dorul cel mai greu pentru mine? E o întrebare grea. De mama, e adevărat. De copilărie, de acele locuri, dar, mai ales, dorul de cîntec. Cîntecul face parte din ființa mea, așa cum m-am născut cu lumina ochilor. Alintă-te, dor, alină/ Că inima nu-i de vină,/ Alintă-te, dor și jele,/ Nu strica zilele mele”.

Într-un interviu, Niculina Merceanu, în calitate de interpretă, mărturisește despre dor: „Nu l-am chemat niciodată, el a fost în mine, m-am născut cu el”. Dorul este resimțit de orice român în adîncul sufletului, el cutreieră și azi cîntecele de pe întreg cuprinsul țării.

Ovid Densușianu (în „Viața păstorească în poezia noastră populară”) consideră că această poezie de neliniști și suferințe stăpînite e strîns legată de curțile dorului care se află sus, în vîrful muntelui unde s-a născut, învăluită în melancolie și nostalgii care leagănă gîndurile, în presimțiri care întunecă sufletul, cînd îi vestesc mîngîieri, înviorări. El raportează dorul la un specific de viață al poporului, la nevoia de cîntec spre a umple singurătatea, îndepărtarea de cei dragi. Nota nostalgică exprimată prin cuvîntul dor nu poate fi explicată dacă n-o punem în legătură cu ceea ce a fost în viața noastră în trecut, cu condițiile ei speciale – idee exprimată de Densușianu în „Din folclorul românesc”, 1920. În justificarea dorului se motivează, în felul acesta, latura exterioară, în timp ce Lucian Blaga susține strălucitor latura „interpretativ-metafizică” și nu numai atît. Citind cu sufletul și cu spiritul de cercetător „Hronicul și cîntecul vîrstelor”, Marian Bucur (în volumul „Blaga. Dor și eternitate”, Ed. Albatros) descifrează maieutica dorului în sufletul lui Blaga:

„Dorul apare aici ca o boală a copilăriei sale. Casa, curtea, grădina, cîmpul, izvorul iau o dimensiune de mit, de necuprins și de tot /…/ Îndepărtarea de sat ia proporția unei ruperi de matcă, a unei pierderi a cerului. Lucian Blaga trăiește, își mărturisește această naștere a dorului în sufletul său, cum începe să se «îmbolnăvească» de dor după casă, după Lancrăm. Și Goga a plîns această înstrăinare de sat. Blaga ia satul cu el în dor și în alean. Cel care poartă dorul în suflet își poartă țara și neamul. De aceea Blaga n-a fost niciodată un dezrădăcinat: și-a purtat satul cu el în dor. Și acest dor s-a adîncit în conștiința lui de scriitor și filosof, în consonanță cu optica și cu personalitatea sa poetică, devenind opțiune a studiilor sale artistice, dînd substanță unei anume părți a liricii sale, ca niște rezervoare care i-au alimentat în adînc creația”. În studiile sale tălmăcește expresia muzicală, armonioasă, dar și conținutul istoric al cîntului popular. Surprinde, cum surprinsese Béla Bartók, tonurile melodiei lirice, varietatea discretă a nuanțelor. Dorul împreună cu jalea și urîtul (din expresia mi-e urît) sînt, pentru Blaga, „stări de nuanță” inefabile ale sufletului nostru. În „Spațiul mioritic”, spațiul pe care îl consideră, ipotetic, drept spațiu-motrice „cu substrat spiritual al creațiilor anonime ale culturii populare românești”, cîntecul este cel care tălmăcește cel mai bine adîncul sufletului. Dorul este cel care leagă, în sufletul românului, toate elementele existenței sale – de la ființele dragi, la lucruri neînsuflețite, locuri, cerul și pămîntul. Dar, mai ales, ființe – părinți (în special cea care, cu respirația ei, i-a dat viață) și frați, precum și cei care duc mai departe lumea – el și ea. Încă din volumul de debut „Poemele luminii” (1919), citim poezia „Dorul”, din care cităm: Femeie,/ ce mare porți în inimă și cine ești?/ Mai cîntă-mi înc-o dată dorul tău/ să te ascult/ și clipele să-mi pară niște muguri plini/ din care înfloresc aievea veșnicii

Înainte de Blaga, precum și după el, doina și dorul au înălțat poezia românilor pe curcubeiele valorilor universale. Cu suflet de culegător al folclorului, dar și de poet romantic, Eminescu își trăiește dorul chiar și în „Luceafărul”: fata de-mpărat e cuprinsă de dorul „ființei nepămîntești”: Cum ea pe coate-și răzima/ Visînd ale ei tîmple,/ De dorul lui și inima/ Și sufletul se împle.

Apoi Cătălin îi deschide porțile iubirii terestre: Căci amîndoi vom fi cuminți,/ Vom fi voioși și teferi,/ Vei pierde dorul de părinți/ Și visul de luceferi

Nu cred că există poet român care să nu-și fi topit dorul în lirica sa, dar numai creația populară – poezia și doina –exprimă întregul univers de semnificații al cuvîntului dor, precum și intensitatea trăirii lui.

* Că de cînd te știu pe tine

N-a rămas inimă-n mine Și cîtă-n mine-a rămas

Ea de dorul tău a ars.

* Cine m-a dat dorului Aibă casa cucului Și odihna vîntului

* Cine nu știe ce-i dorul

Legene-mi-l cu piciorul

Că și eu l-am legănat

Pînă ce l-am învățat

* Că nu-i dor care să doară

Cum este dorul de mamă

* Funză verde de mohor

Du-te, dor, pe la izvor Și despică cetina

Nu-mi despica inima

* Dorul, badeo, de la tine Peste văi și dealuri vine De nu-l poate opri nime

* Că și muntele că-i munte Și tot are doruri multe

Colea-n deal, într-o grădină, A prins dorul rădăcină

* Maica din friguri mă scoate, De la cîte, de la toate, De la două nu mă poate: De la dor și de la moarte. ș.a.m.d. Deci, dorul este echivalent cu viața, numai moartea poate să-l suprime. El e resimțit de orice român în adîncul sufletului, el cutreieră și azi cîntecele de pe întreg cuprinsul țării.

(va urma) ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

,,Lumina vine de la Răsărit” – Sculpturi în ape

–

În războiul energiei care se duce în prezent în țara noastră și ale cărui victime sîntem noi, românii, spre aducere aminte, mi-am propus să trec în revistă cîteva din realizările din acest domeniu. Mă refer la construcțiile hidroenergetice din perioada 1950-1990, deci în anii de ,,tristă amintire”, care au adus lumină și căldură într-o țară care a ,,moștenit” de la mult regretata perioadă interbelică OPAIȚUL și FELINARELE, fredonate cu nostalgie în ,,antica” melodie ,,Cînd felinarele se-aprind” pe înserate, în străzile întunecate...

Astăzi, lumina venită de la ,,Răsărit” a apus, și costul ei s-a ,,cuibărit” în facturile de neplătit.

În perioada în care în România se construia, și nu se demola, plata facturii la energie electrică și la căldură echivala cu costul unei prăjituri de ciocolată. În prezent, în apartamentul înghețat, factura ne-a ,,demolat”, și toți plătim ce nu am consumat. În mod normal, plata acestor costuri uriașe ar trebui făcută nu din buzunarul fiecăruia, ci al celui care e ,,mai mare” și care ,,doarme în picioare”. Scuze pentru acuze, însă cînd două ierni la rînd stai în casă în frig, doar sperînd ca cineva să ia măsuri, și să fii nevoit să mai și scoți mulți bani din buzunar pe ceea ce n-ai primit... mai bine tac... ,,Cinste LOR”, aleșilor!

În perioada 1960-1965, prin executarea lucrărilor pe Bistrița și Argeș, s-a urmărit obținerea cît mai rapidă a energiei electrice. Pe Cheile Argeșului, spre exemplu, s-a construit barajul Vidraru, cu înălțimea de 166 m, care creează o acumulare de 465 milioane metri cubi, volum util. Schema de amenajare a cuprins captarea debitelor unor cursuri din bazinul propriu sau din bazinele limitrofe (Topolog, Doamnei etc.). În aval de Oiești, în perioada 1970-1978, s-a realizat o ,,salbă” de 15 centrale de joasă cădere și putere medie, din care 9 realizate pe canale de derivație și 6 centrale cu acumulări proprii. Oltul, unul din principalele rîuri ale țării, colectîndu-și apele de pe un bazin de 25 km2 , atît în interiorul arcului carpatic, cît și de pe versantul

sudic al Carpaților Meridionali, dispune la vărsare de un stoc anual de cca. 6 miliarde de metri cubi. Pînă în 1990, în paralel cu cerințele de energie electrică, au crescut și consumurile de apă pentru agricultură, industrie și unele orașe. Ca urmare, în toți acei ani au fost puse în funcțiune 115 hidrocentrale. În intervalul 1986-1990, au fost construite hidrocentrale cu o putere instalată de 1.518 MW și o energie medie de 3.273 GWh/an.

Așadar, în perioada de ,,tristă amintire”, cei cărora azi li se spune ,,defavorizați” au realizat, în țară și în străinătate (de pildă, Barajul Ksob, din Algeria, în care întreprinderea românească HIDROCONSTRUCȚIA a avut ,,rolul principal”), adevărate SCULPTURI ÎN APE, cum ar putea fi denumite barajele și hidrocentralele construite atunci.

În prezent, ,,realizările” sînt, de fapt, niște eșecuri de ,,tristă faimă”. Să ne amintim că, recent, pe tărîmul de basm din Delta Dunării, ,,raiul” păsărilor și al peștilor, 7 persoane (inclusiv un ministru) s-au înghesuit să taie panglica pentru inaugurarea unui ponton care, la o lună după inaugurare, a început să ia apă și s-a scufunta. Așa cum s-au ,,scufundat” multe din realizările epocii, iar românii din țară, cu industria pe butuci, s-au ,,evaporat” afară.

,,Iată de ce mă rog la Dumnezeu Să facă dreptate poporului meu”... (Corneliu Vadim Tudor)

LILIAnA TETELEA

Claymoor, ultimul bonjurist, întîiul cronicar monden

„Claymoor n-avea în viață decît două griji: să zugrăvească fericirea celor fericiți și să pară el însuși vecinic fericit și… vecinic tînăr” (Epoca, 1903). Mihail (Mișu) Văcărescu, alias Claymoor, descendent al iluștrilor Văcărești, nepot al lui Ienăchiță și fiu al bonviveur-ului Iancu, a fost un personaj prea puțin comun în răsfățatul Secol XIX. Educat la Paris și beneficiind deopotrivă de efervescența spirituală a seratelor literare organizate de familia sa (frecventate de Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri și alții), dar și de petrecerile epicuriene la care lua parte, Mișu Văcărescu a plonjat devreme în lumea high-life-ului datorită ascendenței sale nobile.

Vreme de 25 de ani are o activitate publicistică bogată, scriind aproape zilnic în tot acest timp.

L’Indépendance Roumaine gazeta care l-a consacrat și unde a scris articole și cronici în Carnet du High-life a editat, de asemenea, culegerea de recenzii

La vie à Bucarest (1882-1883), revista

La lenterne mondaine și a fost și editorul Alamanach du high-life Claymoor a scris peste 8.000 de cronici mondene, avea un jurnal în care își programa pe zile ieșirile și nu lipsea de la nici un eveniment, chiar dacă erau mai multe planificate pentru aceeași seară. Grație renumelui familiei sale, era invitat la reuniuni intime, baluri, dineuri, nunți, botezuri, ceaiuri dansante sau plimbări la Șosea și în urma tuturor acestor evenimente, scrie neobosit despre ele, alcătuind o frescă extrem de expresivă asupra lumii salonarde de sfîrșit de Secol XIX.

„În travesti“, caricatură din 1898 de Constantin Jiquidi

Cronicile lui, scrise într-o franceză delicioasă, pe care o stăpînea ca un nativ, se remarcau prin tonul aparent frivol și edulcorat, prin întorsăturile de frază prețioase și prezența unui vocabular de connaisseur. „În aceeași seară, la doamna Elena Oteteleșanu, o recepție strălucitoare. Era o întreagă primăvară de flori. Lumea e veselă. În salon, un cerc în jurul mesei de ceai: prințul Uruzov, ministru al Rusiei, doamna contesă Tornielli, în toaletă Pompadour, costum Ludovic XVI, în satin albastru-verzui, jerbe de flori pe umăr și în păr, prinse cu stele din briliante. Prințul Grigore Ghica, doamna Lascăr Catargi, în rochie regală din catifea albastru-safir căzînd în mantie de curte peste o rochie din satin trandafiriu, șiraguri de perle albe de castelană, corsaj semideschis, brodat cu perle, pe cap, pene albe, domnul C. Cornescu, doamna Alexandrina Roznoveanu, în rochie de satin negru acoperit de dantele de satin purpuriu, drapat cu dantele de Chantilly, domnul general Manu, mare maestru de artilerie, prințul C. Morruzi, doamna Zoe Pasuris, încîntătoare în toaletă aurie și din satin, corsaj înalt, cu un mac roșu cu frunze aurii prins pe piept […] Doamna Elena Oteteleșanu, încîntătoare ca întotdeauna, a făcut onorurile saloanelor cu amabilitatea-i obișnuită”. Stilul e preponderent vizual, iar analiza îi conferă lui Claymoor o aură de polivalent: descrie toaletele ca un croitor, bijuteriile ca un bijutier, tainele gastronomiei se dovedesc a nu-i fi necunoscute, iar peste drame și indiscreții, pe care le cunoaște prea bine, pune un strat de poleială, relevînd o lume în permanență voioasă și în căutarea altor și altor desfătări. Toate aceste atribute îl transformau pe cronicar și într-un fin observator al accesoriilor doamnelor, dar și al sensibilităților lor. Pe deasupra, se vădește a fi și posesorul unei memorii prodigioase, dar și al unui lexic extins, reușind să nu se repete și să utilizeze alte întorsături

motto: ,,Doamne, spune-mi care este sfîrșitul meu, care este măsura zilelor mele, ca să știu cît de trecător sînt” – Psalmul 39.4

Februarie este cea mai scurtă lună a anului și, fără să vrem, cînd spunem februarie ne gîndim la un timp care trece repede. Dar ce să fie acest timp scurt, dacă nu însăși viața noastră trecătoare? Ce sînt cei 70 sau 80 de ani pe care îi trăim noi, oamenii, în comparație, de pildă, cu vîrsta la care pot ajunge unele plante, între care mai ales copacii? În Bad Staffelstein (o localitate din landul Bavaria, Germania) a existat un tei al cărui trunchi avea un diametru de 16 metri; vîrsta copacului era de peste 1.100 de ani. În alte locuri de pe pămînt există copaci și mai bătrîni. Cine a avut ocazia să stea vreodată față în față cu asemenea mărturii vii ale trecutului nu poate să nu cadă pe gînduri. În toți acești ani s-au născut și au murit generații de oameni, cărora acești multiseculari le-au fost martori. Dar unde s-au dus aceste generații?

Cugetînd astfel, ne aducem aminte, fără să vrem, de propria noastră trecere. Și ce este viața noastră scurtă în comparație cu veșnicia? Și totuși, viața fiecărui om este unică; nu se repetă. Dumnezeu a hotărît dinainte numărul zilelor noastre (Iov 14.5). El a stabilit hotarul vieții noastre pe pămînt, iar responsabilitatea noastră este să umplem acest hotar cu o viață trăită spre onoarea Lui. Ar trebui să ne întrebăm dacă ne-am îndeplinit responsabilitatea noastră față de Dumnezeu. Cît sîntem încă în viață, să ne recunoaștem înaintea Lui vina. Nu e facultativ, e obligatoriu! Și vom primi iertare! Toți cei care am venit la El am primit har.

de frază și alte adjective pentru a surprinde atmosfera unui bal sau atracțiile unei doamne. O performanță uluitoare avînd în vedere multitudinea de cronici pe care le-a semnat!

Claymoor este recunoscut astăzi pentru abilitatea cu care și-a construit o adevărată carieră flatînd eternul feminin. În cronicile sale, femeile sînt „grațioase și flexibile ca trestia”, cu sclipirea iubirii în ochi, vaporoase, statui de Fidias coborîte de pe soclu, camee antice, zîne în alb, rar sînt și mohorîte ca o noapte de toamnă, sînt picturi de Rubens sau amazoane pe cai. Pentru că își petrecea majoritatea timpului în compania fiicelor Evei, a fost ironizat în caricaturi ce-l înfățișau îmbrăcat ca o femeie, deși despre el se zvonea mai des că ar fi pederast. A făcut și gafe, dînd dări de seamă despre evenimente care se amînaseră, dar greșelile pălesc în fața șarmului inefabil al cronicilor sale.

În afară de baluri, scrie și despre premiere teatrale, spectacole de muzeu și reuniuni sportive, reușind, practic, să se infiltreze peste tot și să influențeze gustul estetic al protipendadei, chiar și detractorii săi fiind nevoiți să îi recunoască bunul gust desăvîrșit, discernămîntul și sensibilitatea artistică. Îi prețuiește, și nu se sfiește s-o spună, pe Watteau sau Andreescu, dedică pagini întregi lui Enescu sau actorilor Pascali, Romanescu sau Nottara, iar pe Caragiale îl aseamănă lui Zola, comparație ce va fi păstrată și de George Călinescu. Este primul care vorbește în rubrica sa de succesul răsunător al fraților Lumière și al invenției lor, ducînd o adevărată campanie de pormovare, iar L’Indépendance Roumaine este responsabilă cu „transportarea” cinematografului la București în 1896. Claymoor nu era niciodată în vacanță, iar cînd sezonul balurilor bucureștene se încheia, gazatarul pleca la munte sau la mare, unde era el însuși amfitrion și organizator de picnicuri și dineuri. Frecventa cafenelele și restaurantele de lux, practica echitația la Șosea și dansa ca nimeni altul. A murit la datorie, pe treptele redacției L’Indépendance Roumaine, unde venise să predea o cronică. Odată cu el dispărea un estet, dar și o întreagă lume.

Statusul Catolic Ardelean – o stafie care tulbură rînduielile

canonice şi încalcă suveranitatea statului român (III)

motto: ,,România este patria tuturor și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”.

BARBU ȘTEFăNESCU DELAVRANCEA

Statusul Romano-Catolic Ardelean după 1918 (1)

Statusul Catolic Ardelean nu era cunoscut suficient de către Statul Român, de aceea nu a continuat să afirme, față de Statusul Catolic, punctele de vedere ale Guvernelor Ungariei din trecut. Consiliul Dirigent Român din Ardeal nu a luat, față de Statusul Catolic și față de reprezentanții unguri ai Bisericii Catolice din Ardeal, Crișana, Maramureș și Banat ,,…măsurile de prevedere și asigurare, pe care le-au luat celelalte state succesoare, Cehoslovacia și Ungaria, și pe care le-au luat Franța și Italia în teritoriile redobîndite de la Germania și de la Austria, ci i-a tolerat în posesiunea, nestingherită a situației de fapt, pe care și-au creat-o pe timpul vechii Ungarii”.

Exploatînd generozitatea noii stăpîniri românești într-un sens politic unguresc, Statusul Catolic Ardelean ,,…s-a folosit de orice ocazie, pentru care a luptat zadarnic decenii de-a rîndul sub ocupația ungurească“. Astfel, în adunările ținute în anii 1920 – 1923, ,,… și-a dat, pe nesimțite și de la sine putere, o Organizație Națională și Politică Ungurească complet autonomă atît față de Statul Român, cît și față de Regele Ferdinand, și față de Mitropolia Catolică din România și de Sfîntul Scaun”.

Prin noua sa organizare, Statusul Catolic Ardelean a luat următoarele măsuri:

1) A ales dreptul de Patron Suprem al Regelui Ferdinand asupra Fondurilor Administrative cu influența lui, trecîndu-le asupra Episcopiei de Alba Iulia;

2) A eliminat dintre membrii de drept ai Consiliului de Conducere pe reprezentanții Statului Român;

3) A refuzat să se supună oricărui control al gestiunii sale din partea Statului Român, fapt care atingea în mod flagrant principiul fundamental al Suveranității Statului Român, în virtutea căruia acesta controlează chiar și fundațiile particulare cu destinație publică;

4) A transformat Adunarea Generală într-un veritabil Parlament Unguresc cuprinzînd 240 de deputați;

5) A grupat în Consiliul de Conducere pe foștii slujbași ai Statului Ungar;

6) A transformat școlile, care erau susținute din Fondul de Studii, în școli autonome ale Statusului Catolic și le-a pus în serviciul idealurilor politice ungurești. A pus în fruntea școlilor de autoritate școlară pe Episcopul de Alba Iulia, a transferat secția de contabilitate atașată Ministerului de Culte Ungar pe lîngă Statusul Catolic Ardelean.

Cu scopul de a putea menține această nouă stare de fapt și de drept, Episcopul de Alba Iulia a susținut o permanentă acțiune de inducere în eroare a autorităților Statului Român cu privire la situația de drept a Statusului Catolic. Astfel, acesta a informat printr-un memoriu înmînat regelui Ferdinand ,,…că Statusul Catolic a fost întărit de către parlamentul Ungariei (…) Același lucru l-a afirmat și în fața Senatului, precum și în publicații oficioase, răspîndite în țară și în străinătate”.

Pentru a realiza o recunoaștere oficială a situației de fapt pe care Episcopul de Alba Iulia și-a creat-o cu de la sine putere sub Guvernarea Românească, ,,el a plăsmuit, prin adăugire, un document emanat în anul 1924, de la Ministerul Cultelor”, intercalînd în el precizarea: ,,Statul Român a recunoscut personalitatea juridică a Statusului Catolic Ardelean”, ceea ce a fost o mare minciună.

Nu se poate trece cu vedera nici acțiunea internațională împotriva Statului Român, întreprinsă la Societatea Națiunilor din anul 1925 de către minoritatea ungurească din Ardeal, condusă de Statusul Catolic, în frunte cu Episcopul de Alba Iulia, care ,,…îndeplinea rolul de un adevărat Stat Major Unguresc, prin care reclama Statul Român de asuprire a ungurilor din Ardeal”.

De asemenea, nu trebuia neglijată nici acțiunea politică ungurească pe care o conducea Statusul Catolic pentru ,,…mituirea unor cadre de conducere românești cu mijloace bănești provenite din bunurile publice pe care le stăpînea fără nici un drept”.

Faza cea mai nouă din viața Statusului Catolic este chiar mai elocventă decît întreg trecutul ei. În ultima Adunare Generală ținută în anul 1930, ,,…ei și-au dat o nouă organizare, printr-un statut, organic, pe care l-a declarat definit valabil, fără a-l mai înainta spre aprobare Ministerului Cultelor din România”.

De remarcat este și faptul că Statutul de care am făcut vorbire desconsidera pe față ,,…atît Constituția României și Legea Cultelor a Sfîntului Scaun, cît și Concordatul încheiat între Guvernul României și Papa și Codicele Dreptului Canonic al Bisericii Catolice”.

Trecînd peste faza istorică dintre 1873 și 1918, ,,Statutul se baza exclusiv pe vechile legi ungurești din Secolul al XVI-lea, cunoscute sub numele de aprobate și compilate”. Prin aceasta ,,…sînt eliminați membrii de drept ai Statului Român, cît și profesorii romanocatolici ai Universității din Cluj, pe simplul motiv că aceștia nu sînt unguri, ci români, italieni și francezi”. Mai departe, se anulează ,,…dreptul de patron suprem al Regelui Ferdinand, asupra fondurilor publice administrate de Statusul Catolic, pe care le declară proprietăți exclusive ale acestuia”. Altă prevedere: ,,…Statusul poate funcționa și fără episcop, urmînd să fie numai cu interesele și cu siguranța Statului Român, dar și cu principiile fundamentale ale organizării Bisericii Catolice Universale”.

Și, în sfîrșit, lucru fără analogie în viața publică a vreunui stat din lume, ,,Statutul nu recunoaște deasupra Statusului Catolic nici un for apelativ sau de control, nici pe Episcop, nici pe Papa, nici Guvernul României. Acest lucru a fost o sfidare a dreptului Statului Român și o nesocotire a legilor acestuia și un vădit pericol pentru interesele României și pentru siguranța Statului”.

Rezumînd situația Statusului Catolic Ardelean sub guvernarea românească vom vedea că:

1. Statusul Catolic a continuat să ducă o existență de fapt, fără să fie recunoscut de Statul Român prin vreo lege sau prin vreun Statut Organic;

2. Statusul Catolic și-a ticluit prin denaturarea și minciuna unei adrese a Ministerului Cultelor, care nici nu avea căderea să o acorde, ,,calitatea de persoană juridică”. Au încropit un document fals prin care se pretindea că Statul Român i-a legitimat situația de drept prin recunoașterea personalității juridice. Prin aceasta, Statusul Catolic a încercat să surprindă o recunoaștere, mărturisind prin aceasta că nu are existența legală –recunoaștere care, chiar dacă ar fi existat, este în aparență, după legea românească;

3. Statusul Catolic s-a constituit, cu eludarea atît a Constituției și a legilor României, cît și a Concordatului cu Sfîntul Scaun și a Codicelui Dreptului Canonic al Bisericii Catolice, într-o organizație suverană și ostilă Statului Român, administrînd cu ,,titlul de proprietar și după bunul plac, fără caracter public, aparținînd în majoritatea absolută a Statului, în scopuri străine de destinația lor”;

4. Statusul Catolic a desființat drepturile Regelui Ferdinand și a eliminat, dintre membrii de drept ai conducerii, pe profesorii romano-catolici ai Universității din Cluj, pe motiv că aceștia nu sînt unguri, devenind astfel o conducere națională, politică ungurească și, mai primejdios decît atît, pentru Statul Român și imposibil de conceput și de admis în cadrele unui Stat Național, Unitar, Independent și Suveran;

5. Profesorii de la Universitatea din Cluj, profund jigniți atît în sentimentele lor față de catolici, cît și în acelea de cetățeni ai României, au intervenit direct la Papă, printr-o adresă documentată, cerîndu-i să disloce numaidecît organizarea pseudocatolică și primejdioasă.

După cum rezultă, pînă la 1 Decembrie 1918, Statul Ungar, fără a recunoaște vreodată existența de drept a Statusului Catolic Ardelean, și fără a recunoaște proprietatea bunurilor mobile și imobile, a tolerat din motive de ordin politic, ca, în mod provizoriu, pînă ce o lege va stabili situația și Organizarea Bisericii Catolice din întreaga Ungarie, Statusul Catolic să contribuie cu influența sa la administrarea fondurilor administrate de fosta Comisie Catolică, dar o asemenea lege n-a intervenit niciodată în Ungaria.

De la 1 Decembrie 1918, Statul Român , la rîndul său, ,,n-a recunoscut niciodată existența legală a Statusului Catolic Ardelean, recunoaștere ce nu se putea face decît prin lege, care nu a fost dată niciodată”. Statul Român, prin nerecunoașterea adevăratei situații, a păstrat ,,…o anumită pasivitate față de Statusul Catolic, deși el nu mai putea fi condus de considerentele politice care determinaseră fosta Ungarie să o tolereze”.

Pe baza Concordatului semnat de Guvernul României și Sfîntul Părinte, la Articolul IX se precizează: ,,Statul recunoaște Biserica Catolică, reprezentată prin legitimile ei autorități ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun. În consecință, Parohiile, Protopopiatele, Mînăstirile, Capitulele, Starostiile, Abațiile, Episcopiile, Mitropoliile și celelalte organizații canonice și legal constituite, sînt persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură ar fi ele, este garantată de către Stat, conform Constituției Regatului, Bisericii Catolice, reprezentate prin legitimile ei autorități ierarhice”.

Acest articol, care recunoaște personalitatea juridică nu numai a comunităților bisericești sau religioase, ci și a unor organe de simplă administrație bisericească, cum sînt Capitulele, recunoscute și prevăzute de ,,Dreptul Catolic”, ,,…nu face nici o referire, nici directă sau indirectă, despre Statusul Catolic Ardelean, a cărui existență și personalitate juridică, deci, nu o recunoaște”. Interesul acestui ,,Articol” a fost lămurit în mod deosebit printr-o notă specială a Nunțiaturei Apostolice din București, prin care aceasta declara categoric, în numele Sfîntului Scaun, că ,,în afară de organizațiile ecumenice, nici o altă organizație catolică nu poate avea și funcționa în România, fără personalitate juridică”. Cum Statusul Catolic Ardelean, organizație nelegală și necanonică ,,nu este prevăzut printre organizațiile enumerate… urmează ca, din momentul ratificării Concordatului, trebuie să înceteze însăși existența sa”.

Pe baza celor arătate pînă acum, se poate concluziona că în urma Concordatului încheiat între România și Sfîntul Scaun, ,,Statusul Romano-Catolic Ardelean, care nu a avut niciodată o existență de drept, și-a pierdut orice rost și în fapt”.

(va urma)

VASILE MOIȘ

IoAn CornEAnU mIrCEA PÎrLEA

Statusul catolic

139 de ani de la moartea celui mai important reprezentant al romantismului muzical

Wagner: Magnificul ºi infamul, a cărui strălucire dar ºi umbră sînt de neevitat

În ziua de 13 februarie 1883, la vîrsta de 70 ani, la Veneția (în Palatul Vendradim), moare în urma unei afecțiuni cardiace Richard Wagner. Adorat şi urît fanatic pentru muzica dar şi antisemitismul său, el rămîne indubitabil un titan al istoriei muzicii, iar moştenirea sa continuă să atragă şi să contrarieze. A fost lumina dar și umbra cea mai puternică a Romantismului, deopotrivă un genial inovator și un egocentric disprețuitor al „vechilor forme”, perpetuu în datorii din cauza stilului de viață luxos însă un semizeu în ochii admiratorilor săi. A introdus conceptul de Gesamtkunstwerk, adică operă de artă completă, îmbinînd drama muzicală cu inovațiile scenice și un accent particular asupra soliștilor, și a fost un pionier al atonalității și al laitmotivelor. A construit un teatru și a inventat un nou instrument muzical special pentru nevoile operelor sale.

Puțini oameni în istoria muzicii au atras în asemenea măsură fanatisme și uri deopotrivă de intense, mai ales în posteritate. Influența sa asupra compozitorilor contemporani lui, dar și a multora de după el este covîrșitoare, iar receptarea sa astăzi continuă să fie, după al II-lea Război Mondial încoace, extrem de controversată, nu doar datorită complexității și profunzimii gîndirii sale muzicale, ci mai ales din cauza ideilor sale antisemite care s-au propagat puternic în ideologia nazistă.

A avut o viață amoroasă intensă, presărată de scandaluri și infidelități. Era un bărbat scund, cu un cap mare și ochi albaștri. În ciuda pozelor de epocă ce îl arată în posturi destul de rigide și impunătoare, se pare că Richard Wagner era o personalitate volubilă și un interlocutor antrenant, cu un umor inteligent. Documente contemporane sugerează că se îmbrăca cumva similar cu stilul adoptat de muzicianul Prince prin anii 1980, cu lenjerie de mătase, cămăși înfoiate și cu croieli prețioase. Atît vestimentația cît și manierele aveau o tendință teatrală, și adora parfumurile scumpe și lenjeria fină.

Deloc un copil minune

Nu e clar dacă tatăl său real a fost primul soț al mamei, care i-a dat numele și a murit cînd Richard era mic, sau cel de-al doilea, un actor ambulant. Se știe însă că mai multe dintre surorile lui Wagner au devenit cîntărețe de operă sau actrițe, dar și că în copilărie Richard nu a manifestat nici un talent sau interes față de muzică. De fapt, un profesor al său spunea că „torturează pianul întrun mod abominabil”. Dar avea cu siguranță ambiție, chiar încăpățînare, și era admirabil de autodidact, iar cînd a descoperit teatrul, în adolescență (probabil și sub influența tatălui adoptiv), și-a dat seama că cele mai de succes spectacole erau cele pe muzică.

Compozitorul visa de mult să cucerească Parisul, dar cei trei ani petrecuți aici au fost un dezastru. Opera pariziană era un cerc restrîns care nu l-a acceptat, iar el a rămas de atunci cu o antipatie profundă pentru muzica franceză. A terminat totuși aici ,,Rienzi” (1840) și ,,Olandezul zburător” (1841). Wagner a insistat că legenda ,,Olandezului” e de origine germanică, deși primele variante au apărut în engleză. E povestea unui căpitan de navă olandez care, în drum spre Indii, l-a blestemat pe Dumnezeu în timpul unei furtuni și a jurat să își încheie călătoria chiar de ar dura pînă la Judecata de Apoi. În consecință, diavolul l-a transformat într-un rătăcitor condamnat să bîntuie mările pînă la sfîrșitul timpului. Iar vederea navei sale cu cadavrele foștilor mateloți a fost o superstiție ce a durat destul de mult chiar și în Secolul XX. Avea 30 de ani cînd, în 1843, a avut loc premiera ,,Olandezului” la Dresden (unde a ajuns prin recomandarea lui Meyerbeer), cu un succes răsunător. Recunoașterea sa ca și compozitor de geniu a venit și sub forma numirii în postul de Kapellmeister secund al Regelui Saxoniei la Dresden. Pe lîngă îndatoririle sale dirijorale, Wagner a compus aici ,,Tannhäuser” (a cărei premieră a fost de asemenea un succes răsunător, în 1845). După succesul acesta, fiecare nouă lucrare a sa era primită cu entuziasm de public, chiar dacă unii critici manifestau o ostilitate constantă. În același an a terminat poemul ,,Lohengrin” și a început compunerea muzicii. Dar în 1848, cînd pregătea ,,Lohengrin” la Dresden, Saxonia a fost cuprinsă de febra revoluționară. Wagner era un suporter al revoluției din statele germane și participase la demonstrații, astfel că după eșecul mișcării s-a emis un mandat de arestare pe numele lui. Oricum, autoritățile refuzaseră montarea piesei, dar nu din motive artistice ci din cauza reformelor administrative îndrăznețe propuse de Wagner la opera de aici (care se afla sub controlul regelui, ori Wagner susținea ideea ca opera să fie condusă de un fel de sindicat format din compozitori și dramaturgi). A fost nevoit așadar să fugă la Zürich (unde a rămas pînă în 1858), deci nu a putut participa la premiera ,,Lohengrin” de la Weimar, pe care a dirijat-o și produs-o prietenul său Franz Liszt în 1850, la rugămintea lui Wagner. Din nou fugar și fără bani, Wagner a fost ajutat, ca și alte dăți, de renumele său: un admirator bogat, comerciantul de mătăsuri Otto Wesendonck, i-a devenit susținător financiar. Cu soția acestuia, compozitorul a început o aventură, de fapt neconsumată, dar Wagner i-a trimis totuși acesteia destule scrisori pline de pasiune. Soția sa, Minna, a aflat de relație și s-a despărțit de Wagner.

Din ,,Inelul Nibelungilor”, Wagner compusese la acel moment „Das Rhinegold“, „Die Walküre“ și două acte din ,,Siegfried”, însă lucrul se blocase, căci era o lucrare colosală imposibil de pus în scenă într-un viitor previzibil. Pe de altă parte, filozofia sa socială plină de entuziasm

La 11 ani scria prima lui dramă, iar la 16 compunea deja, după ce învățase singur să cînte la pian și să compună, și citise Shakespeare, Goethe și Schiller. Era impulsiv și nerăbdător la școală, dar cu o mare foame de muzică, motiv pentru care s-a pus pe studiat muzica marilor maeștri, în special simfoniile lui Beethoven. Simfonia a 9-a a lui Beethoven, spre exemplu, o descria ca fiind „acea sursă mistică a celor mai înalte extazuri ale mele”. Ulterior a studiat la Universitatea din Leipzig dar nu a putut fi student „deplin” pentru că nu avea anii de școală anteriori necesari. Angajîndu-se apoi ca dirijor al unei trupe de operă ambulante, a cunoscut-o pe actrița și cîntăreața Minna Planer, cu care s-a căsătorit în 1836. Mariajul a durat trei decenii și a fost presărat cu infidelități de ambele părți. În 1837 cuplul s-a mutat la Riga (Letonia), unde a devenit primul director muzical al teatrului de acolo și a început să lucreze la opera Rienzi (1838-1840), o operă politică plasată în vremea Imperiului Roman; premiera de la Dresden, din 1842, a fost primul său mare succes. Doi ani mai tîrziu, însă, el și soția fugeau din Riga pentru a scăpa de creditori. Era practic un imigrant ilegal, căci autoritățile îi confiscaseră pașaportul, și s-a îmbarcat pe un vapor spre Londra. Wagner avea să spună apoi că în timpul acelei călătorii i s-a conturat ideea ,,Olandezului zburător”, căci au înfruntat o furtună teribilă în timpul căreia nava s-a adăpostit în fiordurile norvegiene. Apoi au ajuns la Paris, unde Wagner a fost nevoit să accepte tot felul de slujbe pentru a se întreține, inclusiv să scrie muzică pentru teatre de vodevil și critică muzicală. Asta deși Meyerbeer, regele marii opere la acea vreme, l-a primit cu amabilitate și i-a dat scrisori de recomandare. Wagner învățase multe de la acest compozitor german de origine evreiască, ce l-a ajutat în tinerețe atît financiar cît și cu prima producție a operei ,,Rienzi”; ulterior, însă, se pare că Meyerbeer a refuzat să îi împrumute niște bani mereu îndatoratului Wagner, care la acea vreme era invidios pe averea și succesul unei opere a aceluia, ,,Profetul”. Toate acestea, plus ideile antisemite ale lui Wagner, au dus la începutul unei campanii acerbe de denigrare a lui Meyerbeer, dusă de Wagner și apoi de susținătorii lui. În textul Jewishness in Music, inițial publicat sub pseudonim, fără să menționeze numele lui Meyerbeer, dar cu evidentă referire la el, Wagner denunța influența nefastă a muzicienilor evrei asupra culturii germane. Pe măsură ce a devenit tot mai cunoscut și influent, denigrarea lui Meyerbeer chiar și după moartea acestuia a devenit o constantă a scrierilor lui Wagner, a soției și susținătorilor săi.

revoluționar făcuse loc între timp unei atitudini mai pesimiste, cu înclinații metafizice și spre renunțarea la lume, mai ales după ce Wagner descoperise scrierile lui Schopenhauer – care teoretiza și ideea supremației muzicii între celelalte arte. Apoi a fost și povestea cu dragostea neîmplinită pentru Mathilde Wesendonk. Toate aceste experiențe s-au cristalizat într-o nouă operă, ,,Tristan și Isolda” (scrisă între 1857-1859). Premiera de la München (1859) a fost un succes atît de mare încît ulterior au început să apară peste tot Societăți Wagneriene, se vorbea tot mai mult despre muzica sa, iar o mulțime de compozitori printre care Richard Strauss, Mahler, Debussy, Puccini sau Rimski-Korsakov au fost puternic influențați de stilul armonic al lui Wagner, de ideile sale despre operă și de orchestrația sa uimitoare.

„Tristan“ a avut o influență enormă asupra multor compozitori și de secol XX, printre care Schoenberg și Benjamin Britten. Astăzi este frecvent pusă în scenă, dar critica vremii i-a fost inițial nefavorabilă. Clara Schumann scria că este „cel mai repugnant lucru pe care l-am văzut sau auzit în viața mea”. Apoi opiniile s-au schimbat, iar Verdi spunea că această operă îi inspiră deopotrivă uimire și groază. Richard Strauss a respins inițial lucrarea, spunînd că muzica lui Wagner „ar putea ucide o pisică (…) de teama dezacordurilor sale hidoase”, însă apoi a dirijat-o la Bayreuth și i-a scris Cosimei că ziua spectacolului a fost „cea mai minunată” din viața sa. În 1860 Wagner a primit permisiunea să revină în Germania, cu excepția Saxoniei, iar apoi a venit amnistia generală în 1862. A stat vreun an la Viena, unde a văzut în sfîrșit o montare a „Lohengrin“, apoi a călătorit mult ca dirijor. A început și lucrul la ,,Die Meistersinger von Nürnberg”, o operă în care a înglobat atît elemente din noul său concept de dramă muzicală (numit de el pur și simplu dramă) dar și din opera clasică. Este o lucrare unică în peisajul operelor wagneriene prin faptul că e singura lucrare comică, iar subiectul nu este luat din legende ci dintr-o poveste plasată în Germania Evului Mediu.

Regele Ludovic al II-lea, puternicul ºi tînărul fan

În 1864, stilul său cheltuitor l-a obligat să fugă și din Viena pentru a evita închisoarea din cauza datoriilor. Aici locuise o vreme în suburbii, în același stil de viață luxos care îi crease probleme și anterior. A ajuns deci la Stuttgart, la 51 de ani, fără un ban sau vreo perspectivă. Dar Wagner fusese și rămînea o personalitate fascinantă și un muzician de geniu care cîștigase mulți admiratori fanatici, iar unul dintre aceștia a urcat în 1864 pe tronul Bavariei: Ludovic al II-lea, un tînăr de doar 18 ani, care însă îl adula. Acesta l-a invitat să vină la München și să continue să lucreze la ,,Inelul”. Regele l-a susținut financiar și l-a instalat într-o vilă, iar în următorii 6 ani la München s-au pus în scenă premierele ,,Tristan” (1865), ,,Die Meistersinger” (1868), ,,Das Rheingold/ Aurul Rinului” (1869) și ,,Die Walküre/ Walkiriile” (1870) plus toate succesele sale precedente.

„Sanctuarul” Wagner de la Bayreuth

După plecarea din Bavaria Wagner a reluat lucrul la ,,Inelul”. Îi promisese regelui că cele patru opere vor avea premiera la München. Doar că și-a dat seama că montarea lor ar necesita un teatru cum nu exista acolo, astfel că a proiectat el însuși un teatru de operă, care a fost construit la Bayreuth. A călătorit mult, dirijînd și căutînd bani pentru acest proiect. Regele a continuat să îl ajute cu multe fonduri, dar și cu o casă la Bayreuth, pe care compozitorul a numit-o Wahnfried (însemnînd „pace față de lumea cea nebună”). În 1876, cele patru opere ale ciclului a fost în sfîrșit montate la teatrul Bayreuth Festispielhaus.

Richard Wagner și-a trăit restul vieții la Wahnfried, A mai călătorit la Londra și în Italia, și a scris ultima sa operă, ,,Parsifal”, pe tema legendei regelui Artur și a Sfîntului Graal. Wagner a dictat soției sale Cosima autobiografia, intitulată ,,Mein Leben/ Viața mea”. A murit în urma unui atac de cord pe 13 februarie 1883 la Veneția, în timp ce era în vacanța de iarnă. Trupul său a fost transportat cu gondola și cu trenul înapoi la Bayreuth, unde a fost înmormîntat. Se spune că, după moartea sa, Cosima ar fi încercat să adune cît mai multe copii ale memoriilor sale, distrugînd chiar multe dintre ele, în încercarea de a ține departe de ochii publicului anumite comentarii și remarci insultătoare ale lui Wagner la adresa unor compozitori contemporani cu el. Oricum, Cosima a rămas moștenitoarea drepturilor asupra operei lui Wagner, și le-a gestionat cu o mînă de fier.

ZIArULmETroPoLIs.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (112)

Qi Gong (4)

Maestrul Divin i-a răspuns Împăratului Galben că oamenii din vechime duceau o viață în armonie cu legile Naturii și se mulţumeau cu puţin. Ei încercau să își țină dorinţele în frîu și chiar să le reprime, inimile lor erau mulţumite și nu cunoşteau sentimentul de teamă. Trupurile erau supuse muncilor, dar, cu toate acestea, nu erau ostenite și nu se simţeau sleiţi de puteri. Iată un alt sfat ce se poate citi în această lucrare: „Expiră și inspiră esenţa Qi-ului, concentrează-ți spiritul pentru a-ți păstra mintea sănătoasă și astfel muşchii și carnea vor fi una“. În anul 1973, arheologii au descoperit un mormînt vechi de 2100 de ani, aparținînd dinastiei Han de Apus (206 î.Chr. – 24 d.Chr.). Mormîntul se afla în apropierea satului MaWangdui, în provincia Hunan. Aici au fost descoperite o serie de texte medicale imprimate pe mătase, texte ce conţin referiri la modul în care oamenii pot să își ia hrana din aer și nu din alimente. Mulţi dintre doctorii și călugării din timpurile străvechi au practicat și și-au dezvoltat propriile forme de Qi Gong. Un prinţ indian, care a plecat în China pentru a propovădui budismul, un venerat învățat numit Da Mo, a trăit timp de 3 ani într-o mînăstire ca simplu călugăr. În tot acest timp, el a perfecţionat un sistem ce a ajutat la îmbunătățirea sănătăţii călugărilor care se simţeau slăbiți, ca și la recuperarea celor pe care i-a găsit bolnavi la sosirea sa în mînăstire. Înainte de a părăsi mînăstirea, el i-a învățat pe călugări cum să folosească sistemul Qi Gong pentru a-și curăța măduva spinării, pentru a-și revigora sîngele și pentru a-și hrăni creierul. În felul acesta, trupurile lor puteau deveni mai puternice și ei erau capabili să atingă cunoaşterea și să își lumineze mintea. Sistemul acesta a integrat în artele marţiale, și Templul „Shaolin“, din provincia Hunan, a rămas celebru pînă în zilele noastre

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (1)

La prima vedere, regina Victoria pare persoana cea mai puţin potrivită pentru dubioasa onoare de a fi facilitat accesul la putere lui Lenin şi acoliţilor săi bolşevici. Dar deseori în istorie se întîmplă lucruri bizare şi, analizînd la rece faptele, ajungem la concluzia că „marea suverană“, care şi-a impus numele asupra epocii în care a trăit şi a generat termenul de „victorian“, este, într-adevăr, cauza primară a necazurilor cu care ţarismul s-a confruntat, în decursul ultimilor săi ani, chiar dacă regina a avut o contribuţie indirectă și, desigur, nedorită. În acea epocă, familiile regale ale Europei nu mai erau nici măcar ele convinse că guvernează în virtutea dreptului divin, dar încă se agăţau de absurdul principiu potrivit căruia doar ele erau mandatate să poarte coroana şi sceptrul. Nimeni nu trebuia să îndrăznească a pune sub semnul întrebării albastrul sînge regal. Căsătoriile se făceau doar în cercul familiilor domnitoare europene şi, cum acest cerc era adesea foarte strîmt, se întîmpla ca miresele să aibă grade de rudenie apropiate de miri, care le erau fie verişori, fie unchi!

Pînă la sfîrşitul Secolului XIX, nimeni nu părea să fi înţeles cît erau de periculoase aceste mariaje între rude apropiate. Biserica creştină interzicea comuniunea dintre rudele de gradul întîi, dar verişorii primari, adică fiii şi fiicele surorilor şi fraţilor, se puteau căsători, dacă în joc era o coroană sau o moştenire importantă. Credinţa de la care se pornea în aranjarea acestor relaţii cvasiincestuoase era că, dacă bunicii fuseseră mari oameni de stat, atunci nepoţii, rezultaţi din căsnicia copiilor lor, aveau să fie la fel de înţelepţi. Se omitea însă că nu doar inteligenţa şi abilitatea diplomatică se transmiteau de către părinţi, ci şi alte însuşiri, mai puţin fericite...

Pentru a înţelege rolul Victoriei în colapsul ţarismului, trebuie să ne întoarcem către mijlocul Secolului XIX, cînd un călugăr catolic purtînd numele de Gregor Mendel a devenit interesat de creşterea mazărei. El îşi

datorită descoperirilor Maestrului Da Mo. O altă formă de Qi Gong rămasă celebră a fost creată de mareşalul Yue Fei. El a creat această formă pentru a-și menţine soldaţii într-o formă fizică și mentală cît mai bună. Exerciţiile pe care le-a dezvoltat și perfecţionat sînt cunoscute sub numele de „Cele opt bucăți de brocart“. În timpul „Revoluției Culturale“ (1966-1976) practicarea Qi Gong a fost interzisă timp de 10 ani, din cauza legăturii care exista între acest sistem și ideea de război, de ostilitate. Sistemul Qi Gong a fost totdeauna utilizat pentru a-l ajuta pe om să lupte, pentru a dobîndi forţă, putere. Există povești și legende care vorbesc despre Maeştri care se puteau angaja în luptă și, totuşi, rămîneau nemișcați. Ei își puteau proiecta Qi-ul împotriva duşmanilor fără a se implica direct în bătălie. Ca orice altă tradiţie multimilenară a Chinei, Qi Gong a refuzat să se lase acoperit de uitare. Totdeauna a existat un secret, o taină spirituală ce a trecut de la o generaţie la alta, de la tată la fiu sau de la Maestru la discipolul favorit. Aceste învățături secrete nu au fost scrise niciodată, pentru a nu se afla în pericol de a cădea în mîna unor persoane ce nu meritau să cunoască aceste taine. După Revoluţia Culturală, Qi Gong a revenit la lumină și a fost recunoscut ca o parte a moştenirii culturale și drept una dintre „comorile naționale“. Au fost înfiinţate societăţi ştiinţifice, care au ca scop studierea și cercetarea sistemului Qi Gong. Cercetările întreprinse într-un spital din Beijing au demonstrat că exerciţiile de tip Qi Gong au redus numărul bătăilor inimii și au ajutat la fortificarea acesteia. Vasele capilare se dilată, circulația sîngelui crește, nivelul hemoglobinei se îmbunătățește, proteinele din celulele roşii devin mai numeroase, absorbția de oxigen crește și tensiunea sîngelui se diminuează, datorită exercițiilor Qi Gong. În prezent, în China, Qi Gong este ridicat la rangul de ştiinţă. Despre acest subiect se scriu mai multe cărți decît despre oricare altul. Oamenii aşteaptă luni în șir pentru a primi îndrumarea unui Maestru care să îi învețe cum să folosească Qi Gong, fie că este vorba de cîștigarea echilibrului interior, fie că este

desfăşura activitatea în grădina abaţiei sale din Brunn, în Austria, şi a fost intrigat de faptul că, dacă recolta seminţe de la păstăi de dimensiuni mari, plantele produse ulterior nu erau întotdeauna la fel de mari. El a încercat să încrucişeze o specie de mazăre cu teaca scurtă cu una cu teaca lungă, a plantat boabele obţinute şi a observat cu stupoare că plantele obţinute aveau mai toate teacă lungă – şi nu medie, sau şi lungă şi scurtă, aşa cum s-ar fi aşteptat. Curios, călugărul şi-a continuat experienţele pînă cînd a obţinut o ramură care producea doar teci lungi şi una ce rodea numai teci scurte. Apoi, a încrucişat plantele obţinute şi a semănat seminţele. Trei sferturi din plantele crescute aveau păstăi lungi şi doar un sfert scurte.

Mendel şi-a dat seama că trebuie să existe un „factor ereditar” care determina lungimea plantelor, iar factorul ce făcea ca unele plante să fie cu păstăi mai lungi se întîlnea, probabil, de două ori mai des decît cel care determina producerea de plante cu păstăi scurte. Dacă primul factor era dublu şi o păstaie lungă (T) era încrucişată cu una scurtă (t), atunci cei doi factori puteau forma patru combinaţii: TT, Tt, tT şi tt. Dar ceea ce îl interesa cu adevărat pe Mendel era de ce tecile lungi erau dominante, de vreme ce trei sferturi dintre plantele obţinute aveau păstăi lungi (Tt, Tt şi tT) şi doar un sfert păstăi scurte (tt). Dintre cele trei sferturi, doar factorul TT producea păstăi lungi adevărate cînd era încrucişat cu o altă ramură TT, iar ceilalţi doi factori (Tt şi tT) conţineau un factor determinînd apariţia de păstăi scurte şi, chiar şi încrucişate cu ramura TT, produceau o mică proporţie de plante scurte.

doar pentru a vindeca o banală durere de spate. Marii Maeştri de Qi Gong din toate timpurile, inclusiv în Dinastia Tang și pînă în zilele noastre, au atins culmi nebănuite în stăpînirea acestui sistem de exerciţii. Se spune că unii dintre ei pot face să fiarbă apa dintr-un pahar doar ținînd mîna în fața paharului. Alţii pot ține o ceașcă suspendată în aer datorită forţei Qi Gong care emană din palmele lor întinse. Toate acestea pot părea „trucuri chinezeşti“. Totuşi, în zilele noastre există martori de încredere, raţionali, deşi sceptici, care pot atesta cele văzute. Unii dintre ei nu se sfiesc să adauge că există unele controverse referitoare la unii dintre cei care practică Qi Gong. Demonstraţiile televizate ale unor „experți“ în Qi Gong, care sparg cărămizi prin forţa emanată de palme, sînt, în general, privite cu suspiciune sau nu sînt acceptate ca veridice. Nu este de mirare că există numeroşi şarlatani care reuşesc să obțină performanțe remarcabile prin metode necinstite și pot să îi înșele pe naivi. Guvernul chinez a avut în vedere acest aspect, așa încît legea pedepseşte sever pe cei care comit asemenea fapte.

Puterea adevăraţilor Maeştri ai Qi Gong nu este și nu a fost niciodată pusă la îndoială, în ciuda faptului că ei sînt foarte puțini. Despre unii din ei se spune că pot „vedea“ organele interne și pot localiza disfuncțiile doar privind pacientul. Despre alții se spune că au darul de a prevede viitorul. Maeștrii vindecători își pot proiecta Qi-ul pentru a realiza vindecări miraculoase.

De exemplu, la Colegiul de Medicină Tradițională din Canton a fost adus un Maestru de Qi Gong pentru a demonstra în fața studenţilor puterea Qi Gong-ului. Pe o targă zăcea victima unui accident, paralizată de la gît în jos. Maestrul de Qi Gong a vîrît mîna sub targă, iar victima a început să-și mişte brațele în mod spasmodic. În numeroase spitale de Medicină Tradițională Chineză există specialişti în Qi Gong care transmit propriul lor Qi (energia vitală) pacienților.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

Aceste gene, provenite de la ambii părinţi, stabilesc nu doar înfăţişarea progeniturii lor, dar şi modul în care aceasta va reacţiona la influenţele de mediu. Fiinţa umană derivă de la o singură celulă feminină, ovulul, şi de la o singură celulă masculină, spermatozoidul. Ambele celule conţin un nucleu, care la rîndul său conţine o materie numită cromatină, vizibilă numai la microscop sub forma unor fire încîlcite, formate în principal din acid nucleic – un constituent foarte important, numit în zilele noaste, în mod uzual, ADN. Cînd ovulul este fertilizat de spermatozoid, cei doi nuclei se unesc şi formează o singură celulă. Miliardele de celule ce formează organismul unui om derivă toate din această celulă. Cînd celula-ou se divide în două, noile celule conţin în egală măsură elemente masculine şi feminine şi acest proces continuă de-a lungul creşterii embrionului şi a dezvoltării corpului său. Înainte ca celula fertilizată să se dividă pentru prima oară, firele încîlcite ale cromatinei fuzionează pentru a forma un număr de organite avînd forma aproximativă a literei „x“, numite cromozomi. Aceştia poartă genele moştenite de la strămoşi.

Teoria originală a lui Mendel se baza pe observaţiile făcute cu ochiul liber. El nu putea vedea ce se întîmplă de fapt atunci cînd plantele folosite în experienţe se încrucişau. Studiile moderne, efectuate cu ajutorul microscopului, au confirmat postulatele sale, potrivit cărora „factorul ereditar” (TT sau Tt, de pildă) este întotdeauna dublu la un individ şi că doar jumătate din acest element se transmite de către fiecare părinte progeniturii.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

După mai bine de zece ani de cercetări, Mendel a descris teoria „factorilor ereditari”, în 1866. Din nefericire, el a îngropat această genială descoperire în paginile unui jurnal obscur şi ea nu a atras atenţia nimănui la data respectivă. Poate că istoria Europei ar fi fost alta dacă implicaţiile mariajelor între rude apropiate ar fi fost înţelese mai devreme. De fapt, au trebuit să treacă 35 de ani pînă ce trei botanişti, de pe trei continente diferite, să redescopere teoria lui Mendel. În timpul cercetărilor efectuate, au dat şi peste studiile lui Mendel şi, dovedind că teoria sa este corectă, şi-au asumat gloria postumă a călugărului austriac. În 1905, William Bateson, lucrînd la hibridizarea mazărei dulci, la Cambridge, a dat elementelor sau „factorilor ereditari“ ai lui Mendel numele de „gene”.

LECTURI LA

– Maestre Neagu Rădulescu... – Nu rîde, că aşa e!

(Se dedică domnului A. Popescu sau, dacă o fi murit, memoriei sale)

Cu mulți ani în urmă, s-a întîmplat să mă caute la redacție un enigmatic domn A. Popescu și să-mi ofere, spre publicare, o fotografie rarissimă, spunea el. În fotografie se aflau, aliniați în patru rînduri, vreo 30-40 de băieți de școală primară în șorțulețe de culoare închisă, cu gulere albe și fundițe la gît, din clasa I la Școala Arhiepiscopală ,,Sf. Iosif” din București, Str. General Berthelot, 19, anul școlar 1938-1939.

– Ce e cu poza asta?, am întrebat eu, ușor confuz, abia intrați într-un atelier xerox, unde urma să facem o copie, căci nu voia să se despartă de original.

– Uitați-vă la copiii din rîndul întîi, așezați pe scaune. Al patrulea, din stînga învățătoarei, vedeți?, este Andrei Creangă, fiul arhitectului Horia Creangă, nepotul ofițerului Constantin Creangă, erou în primul război mondial și strănepotul marelui povestitor...

– Mai degrabă, așa grăsuț și cu breton, micuțul cam aduce cu regele Mihai pe cînd abia intrase în școala primară, sau greșesc?

– Ați nimerit-o, mi-a zîmbit dl. A. Popescu, și, după ce am ieșit din prăvălie, mi-a relatat, pe larg, biografia tînărului, din care voi alege ce mi s-a părut mai important.

Anume că, oficial, școlarul era fiul arhitecților Horia și Smaranda Creangă, două celebrități din perioada interbelică, dumneaei fiind considerată prima arhitectă de la noi. Dar, în realitate, Andrei fusese făcut de doamnă în 1930, în urma unei aventuri cu irezistibilul rege Carol al II-lea, de unde și indiferența cu care Horia Creangă îl trata pe junior, a mai adăugat dl. A. Popescu...

Care, ceva mai tîrziu, mi-a oferit și o copie după foaia matricolă a elevului Andrei Creangă la absolvirea școlii primare, cu note foarte bune. Și eu, și dl. A. Popescu am sperat că demersul nostru va avea ecou și cineva din țară sau din străinătate va lua legătura cu noi, oferind alte amănunte. Dar, pînă astăzi, nu s-a întîmplat nimic. Mai mult, din exces de pudoare sau cine știe ce-o fi crezut despre mine, m-am răcit cu dl. A. Popescu. Motivul se pare că a fost indiscreția mea din cale afară cînd i-am cerut să mă lămurească ce e cu inițiala A, în locul numelui de botez. O fi vreun pseudonim literar (vezi A. de la Herz sau A. Toma), ceva legat de spionajul sub acoperire, sau ce? Dacă ar fi avut umor, ar fi rîs (eu așa aș fi făcut), dar el s-a supărat și așa a rămas pînă astăzi. Deși în 2013, în Săptămîna Mare, crezînd că i-a trecut paraponul, am făcut primul pas spre reconciliere, rugîndu-l să scoată de la secret și alte documente interesante, așa cum se lăudase că mai are. Dar, mi-a închis telefonul.

Cu ceva vreme înainte de această întîmplare, dl. A. Popescu îmi trimisese la domiciliu o primă scrisoare agreabilă în care îmi cerea să scriu un text despre prozatorul și caricaturistul Neagu Rădulescu. Auzi manieră plină de curtoazie la care era imposibil să reziști: ,,Nu știu ce mă face să cred că viitorul scriitor despre care veți face un articol este Neagu Rădulescu...”. Dar, pînă m-am dus la Biblioteca Facultății de Litere, de care mă despărțeau doar două stații de metrou, să mă familiarizez cu scriitorul, căci n-aveam în casă nici o carte de-a lui, a survenit ,,defecțiunea” în chestie și proiectul a căzut. Totuși, în interval, primeam plicuri în care, pe o jumătate de coli A4 găseam picături de venin: ,,Ce mare ziarist sînteți!”. Sau: ,,Numai un condei ca al dvs. putea scrie asemenea comori de înțelepciune”. Sau: ,,Ce mai face iubita dvs. soacră?”, că mă întrebam de unde știa individul ce e în casa mea, mă spionează în vreun fel, mi-a plantat

microfoane? După care m-a lăsat în pace, dar și eu pe el. Pînă deunăzi, cînd am găsit rătăcite într-un dosar prăfuit, între alte hîrtii, cîteva notații fugare despre Neagu Rădulescu și, gîndindu-mă că, în anul acesta, marcăm dubla comemorare a sa, ar fi oportun un medalion omagial.

* * *

Poet, prozator, umorist, cronicar dramatic, autor și ilustrator de cărți pentru copii, gazetar, pamfletar și caricaturist caustic, Neagu Rădulescu (1912-1972) a fost un scriitor total, care s-a bucurat de multe simpatii în perioada interbelică și cîteva decenii după aceea. El completează o serie de mari scriitori, condeie alese ale vremii, pe care spiritualitatea românească i-a făcut cunoscuți în țară și în străinătate –Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Emil Cioran. După ce a absolvit Liceul ,,Sf. Sava”, Neagu Rădulescu a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie. În perioada 1933-1936, a scos caietul de literatură ,,Herald”, un fel de ,,bazar de literatură tînără”, unde aveau să publice, între alții, și V. Voiculescu, C. Noica, A. Holban, O. Șuluțiu, I. Voronca, N. Crevedia. În portofoliul său mai figurează și cîteva reviste: ,,Ramuri fragede”, ,,X”, ,,4”. În genere, proza lui Neagu Rădulescu se înscrie în perimetrul literaturii de moravuri, după modelul multor clasici francezi. ,,Toate punctele de aglomerare sau de agrement colectiv, specifice societății românești, apreciază criticul Marian Popa, își au în Neagu Rădulescu un cronicar fidel și jovial”. De o hărnicie și vigoare scriitoricească de invidiat, colaborează cu proză, cronici teatrale și de cinema, eseuri și caricaturi la publicații precum: ,,România literară”, ,,Facla”, ,,Viața literară”, ,,Rampa”, ,,Luceafărul”, ,,Tribuna”. A fost un neobosit partizan al Cenaclului ,,Sburătorul”, unde citea proză și le făcea caricaturi celor prezenți, toate apreciate. Motiv pentru pontiful Eugen Lovinescu să noteze despre el în ,,Istoria literaturii române contemporane” (1937): ,,Tînărul caricaturist este ultimul nostru umorist, cu spirite dislocate, dar cu o notație plină de fantezie și de pitoresc”. G. Călinescu, în ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”: ,,N. Rădulescu evocă umoristic, pe urmele lui Bacalbașa și contemporan cu Gh. Brăescu, mizeriile vieții de cazarmă și stenografiază, nu fără pitoresc, limbajul mahalalelor”, urmat în timp, zic alți critici, de E. Barbu și G.M. Zamfirescu. Deși aparent o îndeletnicire minoră, caricatura este practicată de Neagu Rădulescu în presa românească interbelică și pînă în 1972. Pasionat de fotbal, el l-a conceput pe Iliuță Pronosport, păpușica aceea din lemn, cu o burtă mare ca o minge rotundă, care devenise sigla agențiilor loto-pronosport și a buletinelor cîștigătoare pentru cine nimerise de la 11 la 13 rezultate exacte la meciurile de fotbal de la noi și din Italia (1, X, 2).

fugea repede”, inspirat din lumea turfului; ,,Un balon zîmbea în poartă” și ,,Fotbal pe pîine”; ,,Sînt soldat și călăreț”, amintiri; ,,Din fotoliul 13” și ,,Teatrul în bețe”, cronici teatrale; ,,Un catîr bine crescut”. S-a bucurat de o oarecare notorietate ciclul de romane consacrate personajului Neață Ion, un alter ego al prozatorului: ,,Soldatul Neață la război”, ,,Pățaniile soldatului Neață”, sau ,,Fetele au crescut”, cu propria copilărie și adolescență. Punînd în scenă acest personaj histrionic, asemănător cu Păcală sau poate cu Soldatul Svejk, Neagu Rădulescu a ținut să arunce săgeți ironice la adresa vieții cazone de la noi și de la alții. Dacă satira și umorul lui Neagu Rădulescu au avut căutare prin anii ’30-’40, astăzi nu mai înseamnă nimic pentru cititori, întrucît pretențiile sînt altele. În schimb, se mai bucură de atracție volumul ,,Turnul Babel”, unde descoperim o serie de situații din lumea scriitoricească. Deci, tot memorialistica este chemată să salveze aparențele. Dar, caricaturistul Neagu Rădulescu ne-a lăsat și cîteva albume în specialitate: ,,Neagu” (1937), ,,Un creion pe stadion” (1968), la concurență cu inconfundabilul Matty (Matei Aslan), un arhitect foarte talentat, relevînd un stil simplu, din doar cîteva tușe, dar extrem de sugestive.

În pofida părerilor pro și contra, a rămas definitorie perspectiva moralistului și a umoristului, care a recurs la o gamă largă de mijloace, de la zîmbetul îngăduitor la distanțarea sarcastică și de la ,,miticismul”, scos de la naftalină, la duioșia cu care a pictat universul copiilor, cu pixul și cu creionul.

Dintre cărțile cele mai importante ale lui Neagu Rădulescu amintim: ,,Pilotul Agarici, plecat să vîneze bolșevici”. Cuvîntul ,,agarici” este folosit astăzi ca termen peiorativ la adresa cuiva, dar puțini mai știu că era numele lui Horia Agarici (1911-1982), un erou din cel de-al doilea război mondial, care, ca pilot militar, doborîse mai multe avioane sovietice, venite să bombardeze Constanța. Bineînțeles că, pentru faptele sale, a făcut și pușcărie politică. Alte volume: ,,Napoleon

Romancierul Neagu Rădulescu a avut o voce clară și a refuzat compromisurile, chiar dacă, uneori, a făcut concesii tehnicii jurnaliere. Nu l-am cunoscut personal. Demult, pe cînd eram și eu licean, am citit ceva din el, niște notații despre cotidianul școlăresc plin de exuberanța adolescentină. Și cam atît. În schimb, am urmărit o întîmplare neverosimilă, desfășuată în presă. De fapt, fusese o dispută întinsă pe mai multe numere ale fostei Reviste ,,Flacăra”, cea de dinainte de Adrian Păunescu, tipărită pe hîrtie lucioasă și cu ilustrații alb-negru și color. Protagoniști – pe de o parte celebrul grup vocal ,,Trio Grigoriu”, și de partea cealaltă gazetarul Neagu Rădulescu. Motivul polemicii? Încăpățînarea cu care cei trei artiști tot tăgeau sforile să apară la televizor și pe scenă în spectacole muzicale, deși îmbătrîniseră și cheliseră tustrei. George Grigoriu ajunsese un compozitor de succes, al doilea, textier de muzică ușoară, iar al treilea, regizor, pescar și prieten cu Fănuș. Din păcate, avea să moară într-un accident de circulație pe Autostrada București-Pitești, adormit sau poate matol la volan. Tot atîtea motive pentru trioul Grigoriu să se lase de cîntat, căci cîntau de mult, de prin anii ’40. Dar ei, nu și nu, că le plăceau șușanelele. Încai George Grigoriu ajunsese odios și prin aceea că, an-dean, se punea șeful juriului la Festivalul de la Mamaia și premia lucrările prietenilor săi Radu Șerban, Vasile Vasilache-junior sau Vasile Veselovschi. În anul următor, cînd unul dintre aceștia ajungea șeful juriului, îl premia pe George Grigoriu și tot așa. Motiv pentru Adrian Păunescu să publice în ,,Flacăra” sa un articol incendiar - ,,La Mamaia e nevoie de aer proaspăt” – și Ceaușescu a și ordonat interzicerea festivalului pe mai mulți ani. În atare situație, Neagu Rădulescu a deschis războiul cu ,,Trio Grigoriu”, pe care nu-i mai scotea din ,,Moacele”. Dar, în loc să tacă, fiindcă nu se pricepeau decît la muzică, ,,Sfînta Treime” ce ziceți că i-au făcut? Ceva ce nu se face între oamenii cu ștaif. I-au răspuns: ,,Tu vorbești, bă? Vezi mai bine că ai cancer, nenorocitule...”. Și Neagu avea, dar nu știa. A murit la puțină vreme după aceea.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Meserii îngheţate“ în România de ieri

Iarna se zburlește din nou la noi – cu ger și cu zăpadă în multe zone din țară. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: ,,din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă – din înaltul cerului, au împînzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmînt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stîrnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s-au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s-au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pîrtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă” (fotoreportajul ,,Iarna”, 1931).

În căldura caselor mulți din românii de ieri uitau (la fel cum uităm și noi, românii de azi) că își datorau confortul celor nevoiți să rabde frigul pentru a-și îndeplini sarcinile: ,,Sînt numeroși semeni de-ai noștri nevoiți să stea în ger spre a-și putea cîștiga pîinea de toate zilele. Sînt atîtea meserii care nu se pot exercita decît înfruntînd toate intemperiile. Un factor poștal va trebui să circule atît pe ploaie și vînt, cît și pe ger și viscol. Un sergent de stradă, sau un soldat santinelă sînt nevoiți să stea, aproape nemișcați, la posturile lor”. Reporterul interbelic nu îi uită nici pe ,,birjarii de pe capră, mai puțin fericiți decît șoferii adăpostiți în automobile închise, apoi lăptăresele pe căruțele lor cu două roate, cei care suiți pe scară dezgheață felinarele de gaz aerian, camionarii de stradă, măturătorii și curățitorii de zăpadă, cei care încarcă sau descarcă vagoane prin gări, nenorociții care roiesc în jurul halelor așteptînd să fie angajați la lucru. lată atîția bucureșteni condamnați să stea toată ziua în frig”.

Vă învit în cele ce urmează să îl însoțim pe reporterul interbelic Alex F. Mihail în periplul lui pe străzile înghețate ale Capitalei din ianuarie 1935, în căutarea celor care se luptau cu gerul. ,,În București, sînt foarte mulți meșteșugari și profesioniști, care stau toată ziua în calea acelora care au nevoie de dînșii. Astfel, de pildă, văxuitorii de ghete îngheață pe scăunelul lor mic, înșirîndu-se cîte o dată pe o bună porțiune de trotuar. Totuși am găsit un lustragiu ingenios, în apropierea Băncii Naționale, care foarte inventiv a așezat, alături

Ocălătorie în Nepal

Şi dacă nu a murit... (4)

Maoiştii, care în vremea aceea terorizau în primul rînd satele din regiunile izolate, pretinzînd bani pentru protecţie, s-au folosit de haosul de după masacru pentru a-şi înteţi campaniile de teroare şi recrutările forţate. Atunci, în 2001, a început ascensiunea lor propriu-zisă.

Iar Gyanendra a făcut un lung şir de greşeli politice. Şi-a ridicat întregul Nepal în cap, prin demiterea primministrului şi suspendarea democraţiei parlamentare. Predecesorul său, regele Birendra, era iubit de populaţie şi respectat de adversarii politici. Gyanendra, în schimb, a dat lovitura în doar cîteva luni, s-a făcut temut de popor, neagreat în cercurile monarhiste şi detestat de adversarii politici.

Interviul pe care i l-am luat regelui cu doar cîteva zile înainte de detronarea sa oficială a fost de departe cel mai curios din viaţa mea. Calmul său era deosebit de straniu, în vreme ce toţi cei din jur păreau să se teamă.

I-am spus că nu am de gînd să-i iau un interviu, considerînd nepotrivit un asemenea demers în cazul unei încarnări a lui Vishnu. Gestul meu de autodezarmare chiar de la prima mutare 1-a uşurat pe rege în aşa măsură, încît a început să vorbească deschis despre situaţia sa – îngăduindu-mi în mod expres să-1 citez. Mi-a împărtăşit şi ceea ce simte, fapt mai degrabă neobişnuit pentru capetele încoronate, chiar

de dînsul, o sobiță mică pe care prăjește niște chifteluțe de cartofi. Cînd vine vreun mușteriu, îl întreabă îmbietor:

- Ce poftiți? Să vă fac ghetele ca oglinda, sau doriți, poate, o chifteluță caldă și gustoasă?

Mult mai tristă decît a lustragiului cu chiftele e soarta bieților fotografi «à la minut» de prin grădini și parcuri. Lîngă trepiedul înfipt în zăpada albă, așteaptă posomorîți și descurajați, cu mîinile întinse peste grătarul cu mangal care are destinația principală de a împiedica înghețarea soluțiilor necesare developării și fixării. Fotograful așteaptă ore întregi, în ger și viscol, uneori cîte o zi întreagă, fără să vie nici un mușteriu.

- Din ce trăiți? – l-am întrebat pe unul.

- Din puținul ce am putut economisi vara.

«Nu ne-au adus încă grătarele cu cărbuni!» – îmi spunea cu resemnare unul care curăță șinele de tramway, potrivind cu un cîrlig macazul. Totuși, pe un alt macagiu de la S.T.B., în stația Halei Ghica, l-am văzut atît de ocupat și aferat, atent la numeroasele vagoane ce trec pe acolo, în fiecare minut, încît nu cred să mai aibă timp să se încălzească, chiar dacă i s-ar pune la dispoziție coșul grătar cu cărbuni incandescenți, atît de răvnit. Mi-am notat și numele lui: Barbu Gheorghe, acar la C.F.R., «şef de manevră» în Gara de Est, pe care l-am văzut manipulînd macazul de la intrarea în stație, grav și impasibil, pe un ger de minus 20 grade. Cîți mai sînt ca dînsul, risipiți pe întreaga rețea de sute și mii de kilometri a Căilor Ferate Române?

În București, sînt foarte simpatici și necăjiți vînzătorii ambulanți, cu diferitele lor obiecte mărunte, pe care le oferă publicului: carnete și carnețele, lame de ras, butoni, ciorapi... Un aspect caracteristic dau, mai ales centrului, vînzătorii de castane prăjite, «maroane calde», cum au început să ofere de cîtva timp. O mențiune specială merită vînzătorii de ziare, care dau buzna la anumite ore, înviorînd strada cu strigătele lor.

În Lipscani, sprijinit de un zid, un om slab, înalt, cu ochii mari, zîmbind trist, cu o hăinuță prea scurtă și subțire. La picioarele lui se vedeau, tot în picioare, două păpuși, un fel de arlechini sfrijiți cu un zîmbet asemănător cu al stăpînului lor, care era, poate, și fabricantul. Alte păpuși, așezate într-un coș, le vindea o bătrînă necăjită, tremurînd pe piatra din fața unei vitrine încuiate.

şi în situaţii mai puţin critice. „Sunt foarte trist“, mi-a spus cu voce înceată, „consider că oamenii judecă prea simplist, făcîndu-mă ţap ispăşitor“. S-a arătat în special dezamăgit de „vecinii noştri de la sud” (India), care ar fi avut evident interesul să scape de el, ca garant al suveranităţii Nepalului, posibil cu intenţia mai îndepărtată de a îngloba Nepalul, aşa cum s-a întîmplat şi cu fosta monarhie suverană Sikkim.

În ziua în care se desfăşura audienţa mea, prin Kathmandu circula zvonul că monarhia ar fi putut fi salvată printr-un referendum de ultim moment. L-am întrebat dacă are de gînd să facă vreo mişcare pentru a asigura continuarea monarhiei. A privit drept prin mine, cu căutătura blîndă a unei vaci sacre, şi a spus: „Asta nu este îndatorirea mea. Unica mea îndatorire este să exist. Ceea ce se întîmplă cu mine nu pot eu să determin”. Cînd am menţionat „referendumul“, a făcut un gest de lehamite: „Asta ar duce la divizarea ţării. Chiar dacă aş cîştiga plebiscitul, să spunem cu şaizeci la sută din voturi, care ar fi poziţia mea faţă de cei patruzeci la sută care au votat împotriva mea? Ar fi absurd“. Cuvîntul „absurd“ l-a pronunţat în acea engleză minunată, puţin nazală, de Oxford - ăbsooord. I-am confirmat, puţin insolent, că sînt de acord cu el, un rege mai bine se lasă decapitat decît supus la referendum. Şi a surîs.

Apoi l-am întrebat dacă s-a gîndit vreodată să fugă. „Nici o secundă“. Va rămîne, indiferent ce se întîmplă. „Refugiul este ceva mizerabil!“. Se gîndeşte vreodată la greşelile pe care le-a făcut? „Da. Deseori. Nu ar fi trebuit

Vînzători de apă, în Capitală

- D-ta cauți de lucru sau cerșești? – am întrebat pe o femeie cu un copil în brațe.

- Mai am unul acasă, de trei ani. Acesta din brațe are abia o lună. M-a părăsit bărbatul meu... A plecat fără să-i pese măcar de copii. Nici nu știu ce să mă fac! Am cercetat și m-am convins că femeia nu mințea”.

În reportajul său înghețat, reporterul Alex F. Mihail nu îi uită nici pe sondorii care munceau pe cîmpurile petroliere: ,,O noapte de iarnă în regiunile petrolifere desvăluie împrejurări din cele mai dramatice. Vom găsi acolo lucrători sondori, la datorie, rătăciţi prin pustietatea văilor și a dealurilor, izolați de întreaga lume, aproape înghețați, la adăpostul doar al unor scînduri printre care suflă gerul tăios. De acești modești eroi ai munțiilor, dintre care cei mai mulți se îmbolnăvesc de boale grele și mor cu miile, se ocupă prea puțin cei în drept: Ministerul Muncii și conducătorii societăților petrolifere. Viața sondorilor ar putea fi întrucîtva comparată cu a muncitorilor care lucrează din greu, pe ger, în atelierele deschise ale căilor ferate, reparînd locomotive și vagoane”.

,,Totuși iarna aduce unora și bucurii: teatrele, balurile, patinajul, ski-ul, bobsleigh-ul... sînt bucuriile acelora mai cu dare de mînă, care se simt bine în anotimpul geros. Acum vreo două seri, cînd ningea mai tare și lumea se sgribulea cu mîinile în buzunarele paltonului, am văzut la un colț de stradă cîteva studente și studenți bătîndu-se de zor cu zăpadă. La un moment dat, una dintre domnișoare, îmbujorată la față, a exclamat rîzînd în hohote:

- Dar e o căldură tropicală!”

Sursa: fotoreportajul ,,Meserii în ger”, Alex F. Mihail, 1935

să-l demit atunci pe prim-ministru, fără să implic şi Curtea Constituţională. Mai tîrziu mi s-a dat dreptate, dar eu fusesem deja trecut în categoria tiranilor. Ar fi fost mai bine dacă îi puneam la curent cu intenţiile mele pe prietenii din străinătate. Nu am abolit nici o clipă democraţia parlamentară, cum s-a spus de atîtea ori, ci doar am suspendat-o temporar, pentru că politicienii erau atît de absorbiţi de jocurile lor de putere, încît uitaseră cu totul să mai şi guverneze ţara“. Şi atunci mi-a mai spus ceva remarcabil. A spus că ar fi trăit altfel, dacă ar fi bănuit că, într-o bună zi, va trebui să poarte povara acestei demnităţi. „Poate că aş fi adus mai mulţi copii pe lume? Poate că l-aş fi crescut altfel pe fiul meu?“. Fiul său, prinţul moştenitor Paras, trebuie ştiut, este o persoană controversată la Kathmandu. Considerat băutor, bătăuş şi lăudăros fără limită. Un funcţionar de la curte, care m-a rugat să-i păstrez anonimatul, mi-a mărturisit confidenţial că îşi poate imagina un singur scenariu de salvare a monarhiei: „Regele Gyanendra abdică, prinţul moştenitor Paras este sărit în succesiunea la tron, iar fiul său de cinci ani va fi proclamat rege“.

Însă, bineînţeles, era prea tîrziu pentru toate astea. La cîteva zile după discuţia noastră, la 28 mai 2008, Adunarea Constituantă a decis sfîrşitul monarhiei nepaleze – aproape în unanimitate. Un sfîrşit vrednic de milă pentru o monarhie atît de veche.

(va urma)

ALExANDER VON SCHÖNBURG

Lumea – sub zodia Zeului Marte

România

și psihoza războiului cu Rusia (3)

(urmare din pag. 1)

Așa să fie oare? Și dacă ar fi real acest scenariu, de ce să ne fie frică? Noi nu avem Armată? Nu facem parte din NATO și nu beneficiem de activarea Articolului 5 din Tratatul acestei organizații care prevede că un atac împotriva unui stat membru atrage, în mod automat, obligația celorlalte state de a veni în ajutor?

Citiți, în continuare, reflecții pe marginea acestor întrebări.

Dar, pe noi cine ne apără?

De anul trecut (dar și mai de demult, de prin 2014, cînd Rusia și-a recuperat Crimeea de la Ucraina), în mod special din 2021, atingînd la începutul acestui an apogeul lamentației, NATO – avînd ca ,,purtător de cuvînt” SUA – se zbate să apere Ucraina împotriva unei eventuale invazii rusești. Nu cred că poate constitui o faptă rea felul în care America a mobilizat și pus pe jar nu mai puțin de 30 de Armate din tot atîtea națiuni, cu un scop umanitar – acela de a scăpa o țară – Ucraina, de data aceasta – din mîinile ,,criminale” ale Moscovei lui Putin. Constatare la care aș adăuga cîteva amendamente:

1. Nu sînt prea multe țări angrenate în această iluzie a unui război cu rușii, ținînd cont că Hitler, numai în cîrdășie cu cîteva state, a ajuns la doar cîțiva kilometri de Moscova?

2. În vreuna dintre aceste țări, indiferent de mărimea acesteia și de puterea (sau neputerea) ei militară, conducerea țării respective a întrebat poporul dacă vrea să fie carne de tun pe altarul de samaritean al NATO?

3. Aceste state, care s-au coalizat împotriva stelei de pe Kremlin, au toate un nivel de trai asigurat la condiții optime încît să-și permită să arunce miliarde de euro din bugeul țării pe fiare ce poartă momentan nume de arme (care, în final, tot la fier vechi vor ajunge)?

Provocîndu-vă să vă gîndiți la aceste întrebări, hai să încercăm să răspundem la întrebarea capitală din intertitlu – dar, pe noi cine ne apără? – ca o parafrază la numărul mare de forțe care se înghesuie să apere vecina noastră, Ucraina.

Desigur, mulți veți sări imediat cu răspunsul care ar trebui să stea pe buzele fiecărui român: NATO, în

frunte cu americanii! Pînă să validăm acest răspuns ca pe unul de notă mare, vă propun (și vă provoc) să facem un recurs la Istorie amintindu-ne cum neau ,,ajutat” americanii de-a lungul timpului. Știți, de pildă, că Administrația SUA s-a împotrivit consecvent recunoașterii alipirii Basarabiei la România Mare, între 1918 și 1941, fiind un mare obstacol în calea afirmării României întregite? În acest sens, se arată într-un document, istoricii au descoperit dovezi în arhivele diplomatice (corespondența ambasadelor și consulatelor, multe articole din presa americană, documentele agenților României în a-i îndupleca pe americani să nu mai saboteze întregirea etc.). În materialul care face referire la acest fenomen se motivează, în cîteva puncte, această atitudine neverosimilă a SUA care – nu-i așa? – se prezintă ca o națiune democrată, care respectă libertatea popoarelor! Din motive de ,,încălcare” a Legii 217 din 2015 (de fapt, un dictat antidemocratic, anticonstituțional și antiromânesc), evit să dezvolt acele puncte... Știți că, și la încercarea României de a fi admisă în NATO (act de care acum sîntem nespus de mîndri), în primul val al extinderii, SUA ne-a pus piedici? În vizita în România a președintelui Bill Clinton, din iulie 1997 (nota bene: după ce, cu cîteva zile mai înainte, în cadrul Summitului de la Madrid, SUA s-a opus primirii României în NATO, președintele american ,,justificînd”: ,,Din nefericire, după sfîrșitul Războiului Rece, România a petrecut șapte ani pe linia de start”), același președinte american ne încuraja, declarînd de lîngă președintele Emil Constantinescu: ,,Salut dorința fierbinte a României de a contribui mai mult la securitatea europeană și de a întări continentul european. Și vă spun astăzi: continuați pe această direcție. Ușa NATO este și va rămîne deschisă, iar noi vă vom ajuta să treceți prin ea, România este unul dintre cei mai puternici candidați”.

După ce, pe 26 ianuarie 1994, România era prima țară din fostul bloc comunist care se alătura Parteneriatului pentru Pace, program de cooperare bilaterală între NATO și țările partenere, după ce România depusese pe 22 iunie 1995 cererea pentru aderare la Uniunea Europeană, marele partener al nostru de azi, SUA, demonstra că, în ciuda progreselor României pe calea acceptării tuturor pretențiilor americane și europene, Țara noastră era pe planul doi în viziunea americanilor. Cu toate acestea, înghesuiala românilor la mitingul de la București cu președinții Clinton și Constantinescu, entuziasmul debordant cu care a fost întîmpinat și ovaționat președintele american i-au surprins pînă și pe corespondenții de presă americani. Dovada? Iată cum titrau, pe 12 iulie 1997, două dintre cele mai mari ziare din State (Washington Post și Los Angeles Times): ,,Clinton a descoperit că toate sînt uitate în România” și ,,Românii l-au ovaționat pe Clinton, în ciuda faptului că nu i-a primit în NATO”.

Întîmplarea de mai sus, în care iese în evidență gradul de credulitate ridicat al românilor în ceva care se bazează pe promisiuni, îmi reamintește de bombardamentele americane asupra Bucureștilor, în aprilie 1944, precum și de iluzoria așteptare de către părinții și bunicii noștri, de după 23 august 1944, aceea că... vin americanii să ne salveze! Ce s-a întîmplat cu percepția noastră despre realitatea în care trăim și de unde vine acest vînt de naivitate?

Pentru a răspunde acestei întrebări cu substrat psihologic voi reproduce un pasaj dintr-un articol din presa bucureșteană – cea care nu este aservită Puterii – care explică, la cote pragmatice și îndrăznețe, de

11 iulie 1997 - Bill Clinton în

claritate, în contextul actual – nedumerirea noastră. ,,Totala desconsiderare – la noi – a istoriei reale a imperialismului american, cu nimic mai prejos decît cele concurente, e deja mirabilă. Dar ar trebui să ne ardă măcar întrebarea: ce s-a crezut, în asemenea hal, în România, în «prietenia» americană, în ciuda realității? (Și asta pînă la pragul slăvirii bombardamentelor din aprilie 1944, umplerii pușcăriilor comuniste cu rezistenți distruși care așteptau pe americani, prinderii firavelor forțe de renaștere postdecembriste sub pulpana agenturilor americane)? De ce s-au lăsat cotropiți românii de amăgirea benevolenței americane? Atît de adînc și masiv a penetrat această toxină intelectuală, încît mulți s-ar simți șocați de teza expusă aici (dacă ar da de ea), percepînd-o ca pe un atac la temeliile conștiinței, ca o înjurătură de mamă, ca un scuipat pe icoane”. Acum urmează expresia logicii pe care trebuie să o aibă orice român adevărat, ancorat cu gîndul și cu inima în realitatea curentă, nu în vise fără substanță națională: ,,Nu se poate ca și americanii să ne fi făcut sau să ne facă rău, să ne stînjenească creșterea neamului! Numai rușii, nemții, ungurii, turcii ne-au stat în cale, în apărarea intereselor lor...”.

Citind aceste exemple din... alt secol, cîrcotașii se vor revolta și vor spune că asta a fost odată, în vremuri tulburi! Astăzi, însă, camaraderia la cataramă a Armatei României cu Armata SUA se prezintă ca model de cooperare și întrajutorare. Într-adevăr, dacă luăm ca jaloane ale acestei cooperări bazele militare americane de pe teritoriul României, precum și miliardele de euro pe care Armata noastră i-a virat trusturilor americane de armament, prejudecățile par a fi ingrate, numai că... numai că, chiar și în zilele noastre, SUA dă semne de ,,trădare”! Deși în octombrie anul trecut, cu prilejul vizitei sale în SUA, ministrul de atunci al Apărării, generalul Nicolae Ciucă, a semnat o ,,foaie de parcurs” prin care România a mai contribuit cu alte 6 miliarde de dolari la bunăstarea marilor companii producătoare de armament de peste Ocean, dezamăgirea, după întoarcerea la București, a fost maximă. Din ce cauză? Bulgaria și Ungaria luaseră caimacul: Bulgaria va primi trupele americane preconizate a fi dislocate la Baza de la Kogălniceanu, ministrul Apărării de la Sofia, Krasimir Korakachanov și secretarul american al Apărării, Mark Esper, au semnat documentele prin care 2.500 de militari americani urmează să fie trimiși în Bulgaria (după ce Guvernul României a cheltuit deja aproape 13 miliarde de lei pentru modernizarea și extinderea acestei Baze, Administrația americană anunțînd că a oprit fondurile de 22 de milioane de dolari promise în acest scop). Cu Ungaria problema este și mai provocatoare. Aceasta a anunțat că cea mai mare companie europeană de armament – Rheinemetal din Germania – va construi în localitatea Zalaegerszeg, din Ungaria, o uzină pentru fabricarea celui mai nou transportor blindat, denumit Lynx KF41. Pentru a marca și mai mult diferența de percepție a raporturilor dintre SUA și România și SUA

vizită la București

4 aprilie 1944, bombardamentele asupra orașelor București și Ploiești

și Ungaria, după ce s-a anunțat acest proiect militar unguresc, mai multe țări din NATO și-au anunțat intenția de a achiziționa acest model de mașină de luptă (Australia, Cehia și... culmea! – SUA!). Asta da cooperare benefică!

Situația este și mai gravă, inducînd ideea că România este doar vaca de muls a americanilor, pe cînd alte țări beneficiază de susținerea SUA, cum ar fi, de pildă (din nou), Bulgaria care a anunțat că va primi de la compania producătoare americană ,,Lockhed Martin” simulatoarele de zbor pentru avioanele de vînătoare ,,F – 16 Block 70”, în timp ce Aviația militară română așteaptă și tot așteaptă aceste sisteme fără de care F-16 rămîne o uzină de zbor, dar rămîne la sol!

O situație bizară: Baza de la Kogălniceanu, Scutul de la Deveselu, Aeroportul de la Cîmpia Turzii – tot atîtea puncte și dovezi care demonstrează faptul că SUA deține o părticică din suprafața României. În același timp, Președintele Iohannis suferă uitîndu-se cu un mare semn de întrebare la șapca primită cadou în Salonul Oval de la Casa Albă. ,,Ce semnificație mai are – s-ar putea întreba domnul Klaus Iohannis – dacă Joe m-a uitat?”. Dacă și-ar fi pus această întrebare n-ar fi fost inutilă, ci generată de ultima aroganță a Președintelui Joe Biden care, la finele lunii trecute, a avut o videoconferință cu mai mulți lideri europeni pe tema crizei dintre Rusia și Ucraina. Pentru a putea face diferența, iată cine a luat parte la această acțiune, în afară, bineînțeles, de președintele SUA: Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene; Charles Michel, președintele Consiliului European; Emmanuel Macron, președintele Franței; Olaf Scholz, cancelarul german; Mario Draghi, premierul Italiei, Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO; Boris Johnson, premierul britanic și Andrzei Duda, președintele Poloniei.

Unde a fost președintele României, deși Țara noastră este considerată ,,partener strategic al SUA, cu rol determinant în aplanarea crizei militare de la flancul de Est al NATO”, iar în cadrul acestei dezbateri Președintele american a enunțat și numele României, în contextul consolidării forței Alianței Nord-Atlantice în zonă? N-a fost prezent la videoconferință pentru că nu a fost invitat, omologul său de peste Ocean nevrînd, probabil, să-l deranjeze de la schi!

Lăsînd gluma la o parte, propaganda cu trimiterea trupelor americane în Europa de Est (cînd și la ce nivel?) nouă ne produce nedumeriri și rușilor le smulge un zîmbet – ce înseamnă 5.000 de militari americani în fața colosului din Est? Miercuri, 2 februarie, televiziunea ne-a arătat un tren militar care transporta tancuri și altă tehnică de luptă americană, cu specificația că vor ieși din România pe la vama Giurgiu. Deci, vor merge la bulgari, tot acolo unde americanii au trimis și avioane suplimentare pentru patrulare aeriană a teritoriului bulgar, în timp ce F-16

ale noastre lîncezesc în hangare! Încă o dată se constată că cei care dirijează NATO nu prea cunosc geografia Europei de Est, încurcînd țările angrenate în ,,apărarea flancului estic al NATO”...

Împotriva cui ne apărăm?

După întrebarea din primul intertitlu – Dar, pe noi cine ne apără? – la care am exemplificat răspunsul cu fapte decupate din ansamblul mașinăriei de război care scrîșnește dincoace și dincolo de hotarele României, vă propun o nouă provocare, care derivă din întrebarea de mai sus – Împotriva cui ne apărăm sau, mai pe larg, împotriva cui ne pregătim să ne apărăm? Iar veți da răspunsul în cîteva secunde: desigur, împotriva Rusiei! Bun răspuns (în viziunea psihozei generale care bîntuie România), dar răspuns prost dacă îl privim prin prisma analizei lucide, fără parti-pris, a situației geopolitice din zonă. În rîndurile ce urmează voi detalia aceste considerente.

Situația de la granița Rusiei cu Ucraina creează frisoane globale, așa cum ne avertizează analiștii politici și militari. Deocamdată, trupele stau în expectativă, un fel de stand-by derutant. În această postură cu miros de praf de pușcă (eufemistic vorbind) România – după declarațiile guvernanților și după desfășurarea unor manevre militare – este aproape în stare de război. Pentru a întări încrederea în Armată și în capacitatea ei de a apăra pămîntul Patriei, președintele Klaus Iohannis (fiind și Comandantul Armatei) după ce a creat ideea că nu-l interesează acest conflict, așteptînd o lună pentru a convoca CSAT, a vizitat miercuri, 2 februarie, Baza Aeriană de la Câmpia Turzii, însoțit de ministrul Apărării Vasile Dîncu și de reprezentanți ai Forțelor Aeriene. În alocuțiunea prezentată chiar pe platoul Bazei, domnul Iohannis ne-a asigurat că Armata este pregătită să apere valorile principale ale României (independența și suveranitatea) adresînd, în același timp, felicitări militarilor și urîndu-le sănătate, neomițînd să se plîngă de faptul că România este amenințată.

Cu acest prilej am ratat ocazia de a cunoaște, în mod cert, chiar din gura celui mai în temă om de stat român, de ce sînt necesare aceste pregătiri militare excepționale. De ce sînt chemați la Centrele Militare rezerviștii? De ce Ministerul Apărării face disperat anunțuri repetate pentru angajarea de voluntari? Și, în final, să ne anunțe și cine este inamicul împotriva căruia vom lupta peste cîteva zile. Acestea nu sînt întrebări retorice – alarma permanentă în care sîntem ținuți și manevrele din jur nu pot ocoli o realitate pe care dorim să o înțelegem la adevărata ei valoare.

Nu trebuie să fii strateg militar sau analist politic pentru a-ți da seama de motivul antrenării României într-un conflict cu Rusia, trecînd prin Ucraina. Cei inițiați, însă, cunosc mecanismul de fabricare a modelului de țară pusă pe picior de război, chipurile, pentru a ne apăra. Da, e foarte bine că Armata României, conducătorii acesteia se pricep în a aplica

o strategie militară de apărare! Totuși, întrebarea persistă: cine ne invadează? În prezent, sînt prea multe entități oculte care desenează harta unui război în care România trebuie să experimenteze arsenalul de război cu care ne-am pricopsit de la americani în schimbul a miliarde de dolari. Ce ne spune (sau, mai bine zis ce ne ascunde) acest titlu dintr-o gazetă de pe Dîmbovița care titrează cu litere roșii: ,,Aici sînt banii Serviciilor! LARICS, laboratorul unde se fabrică războiul cu Rusia!”. Cu o temeinică documentare autorul pătrunde în bucătăria Laboratorului pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică, entitatea cu acest nume sofisticat funcționînd sub umbrela Academiei Române, și ne dezvăluie subteranele unor afaceri conduse de niște domni care tot apar pe la televizor dîndu-ne lecții de ,,bună purtare”, în timp ce nu obosesc încercînd să influențeze populația cu orientări politice spre o anumită țintă geografică.

Lăsînd la o parte acțiunea Rusiei în problema Crimeei, conflict înghețat între cele două țări implicate (Rusia și Ucraina), odată cu instalarea președintelui Joe Biden la Casa Albă, Administrația de la Washington a înăsprit tonul în raporturile politice cu Federația Rusă a lui Putin. După ce liderul de la Casa Albă a fost de acord că Putin este un ,,criminal”, expresie folosită în cazul întemnițării opozantului Alexei Navalnîi, acesta și-a arătat în mod deschis disponibilitatea de a oferi ajutor militar Ucrainei, prilej care a dat apă la moară secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, care a invitat din nou Ucraina să intre în Alianța Militară Euro-Atlantică. Aceste mișcări strategice, concretizate cu livrări de echipament militar (350 de tone), inclusiv vehicule marca ,,Humvee”, aduse pînă în portul Odessa cu nava americană de transport ,,Ocean Glory”, l-au determinat pe Putin să înțeleagă faptul că SUA pregătește Ucraina ca pe un cap de pod al unei viitoare ofensive asupra țării sale.

Pentru orice analist politic și militar se vede de la distanță interesul Statelor Unite ale Americii, sub impulsul președintelui Joe Biden, de a coagula forțele NATO, dar și țările Uniunii Europene împotriva Rusiei. Pretextul ce le-a venit la mînă americanilor – conflictul dintre Rusia și Ucraina – este exploatat din plin, aici reieșind la suprafață strategia americană (utilizată anterior în varii situații) de a pregăti (mediatic, juridic, economic, militar) un nou vector de acțiune. Folosindu-se de NATO ca de un plug montat în fața unui tractor pentru împins zăpada de pe drum, Președintele Joe Biden, mizînd și pe lipsa de coloană vertebrală a politicienilor noștri, în cap cu Președintele Klaus Iohannis, a scris scenariul ,,Salvați Ucraina!”, punînd în actul I România – cap de listă!

De la acest titlu de roman tolstoian ,,Război și pace”, cînd război, cînd pace – așa cum îi dictează interesele marelui ,,stăpîn” de peste Ocean, ni se trage nouă, românilor care trăim în anul 2022, starea de panică și psihoza care ne paralizează existența. Pentru a răspunde la întrebarea ,,Împotriva cui ne apărăm?”,guvernanții ar trebui să iasă în stradă și să audă ce răspund românii de rînd la această întrebare: Împotriva scumpirilor de tot felul și a guvernanților!

Acesta este ,,inamicul” Poporului Român!

Pînă la Odessa mai e mult! (va urma)

Harta cu locația aproximativă a trupelor rusești, publicată de New York Times

170 de ani de la nașterea celui mai mare dramaturg român

Legende ale biografiei lui Ion Luca Caragiale (II)

De la proza despre bere la meseria de berar

Caragiale a scris schiţe numeroase despre bucureşteni toropiţi de căldură care sorb din halbele de bere la mese, în aer liber, făcînd politică cu gura încleiată, dar cu mult aplomb. Dar nu a oferit doar proză despre băutorii de bere, ci s-a lansat, în ultimul deceniu al Secolului XIX, în meseria de berar. Unii pot vedea în asta o înjosire voluntară a scriitorului, care se consideră insuficient preţuit de contemporani şi alege o meserie mai pe gustul (primitiv) al acestora. În 1891, Academia Română respinsese de la premiere volumul său de Teatru, cu pretextul că piesele nu dădeau dovadă de suficient patriotism. De fapt, liberalii D.A. Sturdza şi B.P. Hasdeu (acesta, devenit mai tîrziu un prieten al dramaturgului) îl „pedepsesc”, la acea dată, pe un adversar politic, partizan al conservatorilor. Nemulţumit de situaţie, Caragiale va rupe relaţiile cu Titu Maiorescu şi cu „Junimea”, care nu îl apăraseră destul, după părerea sa. În acest context, sătul de puţinătatea cîştigurilor din gazetărie, scriitorul intră în berărie. Spera, poate, că va cîştiga la fel de bine ca prietenul său, criticul socialist C. Dobrogeanu-Gherea, antreprenor de succes al restaurantului din Gara Ploieşti timp de decenii, care îşi făcuse o stare frumuşică pe aceleaşi căi. Din păcate, berăriile pe care le deschide în anii următori, pe Gabroveni, Şelari şi în Piaţa Teatrului – cu nume precum „Tunelul Caragiale”, „Berăria Academică Bene Bibenti” sau „Gambrinus” – nu au succes.

Faptul că scriitorul putea deschide acum berărie după berărie se datorează încetării, în oarecare măsură, a grijilor sale financiare. În 1885 murise Ecaterina Cardini-Momolo, vară a mamei lui Caragiale, o milionară cu întinse proprietăţi; moştenitorii se confruntau însă cu mai multe cereri ale unor necunoscuţi de a fi consideraţi şi ei urmaşi ai „Momuloaiei” (cum îi spunea scriitorul). Procesele pentru reglementarea moştenirii au durat aproape douăzeci de ani. În acest timp, Caragiale a beneficiat de un fel de rentă de la veniturile moşiilor mătuşii, însă în cuantum insuficient. Aşa încît colaborările la gazete rămîn la fel de numeroase: „Moftul român” (revistă scoasă de el însuși în 1893 și 1901), „Vatra”, „Gazeta poporului”, „Ziua”, „Foaia interesantă”, „Epoca literară”, „Evenimentul”, „Universul”. Colaborările devin mult mai des proze decît articole de opinie; scriitorul produce proză scurtă cu o ușurință remarcabilă, scriind și cîteva capodopere nuvelistice în acest timp.

În 1901 apare remarcabilul volum ,,Momente”, care consacră un tip și o lume. Interesant este că, în mai multe schiţe din volum, autorul se inserează ca personaj, „nenea Iancu”, el însuşi un bucureştean însetat, ca toți ceilalți, aflat în căutarea unui amic. Scufundat în propria lume, Caragiale își devine propriul exponent: iată un alt sens al „îmburghezirii” scriitorului, devenit berar și personaj de cafenea. Să nu uităm totuși că „nenea Iancu” din schiţe este un participant marginal la veselia celor din carte: nu le vorbeşte bine limba, nu le împărtăşeşte pasiunile politice, e un tip mai degrabă moderat şi rezervat, care se plimbă prin mulţime fără să-i aparţină întru totul.

Ultimul capitol: exilul

Odată lichidat procesul de moştenire şi urmaşii puşi în posesie, Caragiale se mută, împreună cu familia, la Berlin. Şi această plecare în străinătate a fost citită ca un exil voluntar al unui scriitor sensibil, jignit de indiferenţa contemporanilor. Fără a considera emigrarea aceasta o banalitate, trebuie spus că plecarea lui Caragiale din ţară nu este una traumatizantă (ca în cazul Hertei Müller, de exemplu). El însuşi îi scria unui prieten, amuzîndu-se să întoarcă pe dos clişeul despre pîinea amară a străinătăţii: „Plînge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mînca-v-ar nenea!”. Pur şi simplu, scriitorul alege un loc frumos şi curat, cu o climă agreabilă şi cu acces la toate avantajele civilizaţiei, unde să locuiască împreună cu familia sa. Acest loc este, la 1904, Berlinul, unde Caragiale se fixează în elegantul cartier Wilmersdorf, din sud-vestul capitalei germane.

Petrece cu prietenii de aici, în primul rînd cu prietenul mai tînăr Paul Zarifopol (ginerele lui Dobrogeanu-Gherea), stabilit pe atunci la Leipzig, alături de care ascultă concerte, bea bere Pfungstädter, discută despre literatură și face haz de caraghioslîcurile presei române care îi parvenea la Berlin. Pînă a reveni la scris, se preocupă de cele ale casei: îşi creşte copiii într-o atmosferă plăcută, veselă, încurajatoare, întreţine o vie şi spirituală corespondenţă cu prietenii rămaşi în ţară (C. Dobrogeanu-Gherea, Ranetti-Roman, Alceu Urechia, Barbu Delavrancea) pe care se repede destul de des să-i vadă, la Sinaia, la Iaşi, la Bucureşti. Prin 1907 se reapucă să scrie cu tot dinadinsul literatură, trecînd la basme parodice, istorii apocrife și naraţiuni sapienţiale de inspiraţie orientală. Odată se fotografiază îmbrăcat în costum albanez, pe chilim, cu fes pe cap, dar avînd în spate o bibliotecă grea de manuscrise, semn că opţiunea sa nu antrenează vreun esenţialism de tipul „întoarcerii la origini strămoşeşti”, ci este ochirea complice a unui estet cu gust pentru contrafacerea istorică. Scrie capodopere

precum ,,Pastramă trufanda”, ,,Calul dracului” şi ,,Kir Ianulea”, prin care redeschide dosarul lumii sale de personaje, făcîndu-i acum genealogia şi coborîndu-se la 1800, în epoca fanariotă, pentru a descoperi urmele aceleiaşi mentalităţi gregare, vesele, zurbagii, pe care o ştampilase atît de convingător peste psiheea naţională în ,,Momente”. Noile texte sînt adunate în volumul ,,Schiţe nouă”, din 1910.

În 1912, la împlinirea a 60 de ani, refuză să fie sărbătorit, deşi invitaţiile curg, din partea a nenumăraţi colegi din ţară. Gestul este unul de o modestie suverană, venit parcă din partea unui scriitor care nu mai are nimic de dovedit, și tocmai de aceea respinge omagiile prea sunătoare. Chiar şi în lipsă, companiile teatrale, societăţile de scriitori şi revistele literare îl sărbătoresc la unison: Caragiale este acum cel mai mare scriitor român în viaţă, un clasic a cărui absență de la sărbătorire îi marchează și mai puternic autoritatea. Într-o consternare generală, moare subit la 9/22 iunie. Rămăşiţele pămînteşti îi sînt aduse în ţară şi înhumate în cimitirul Şerban Vodă la 22 noiembrie 1912. Urmînd visele de pace domestică ale lui Caragiale, familiile

Caragiale, Zarifopol și Gherea se reunesc la Sinaia începînd cu 1915, într-un fel de societate literară liberă. Însă războiul, ruina financiară, moartea în 1920 a patriarhului Dobrogeanu-Gherea, iar în 1922 a lui Luca Ion Caragiale vor pune capăt aventurii. Paul Zarifopol, devenit un critic ascultat în anii 1920, inițiază în 1930 o ediție critică remarcabilă, încă neegalată, din care publică patru volume. Dar Paul Zarifopol moare în 1934 și el, tot la 60 de ani, ca și marele său prieten. Iar descendentul lui Gherea, Alexandru, fondator al PCR, este executat la Moscova, în 1937, în timpul prigoanei staliniste, făcînd astfel în mod tragic legătura și cu istoria politică zbuciumată a Secolului XX, pe care Caragiale nu a mai apucat s-o trăiască.

Sfîrșit

HISTORIA.RO

Caseta cu bijuterii

 Emil Cioran e stimulatorul meu cardiac. Nici un alt scriitor nu mă provoacă mai mult să scriu aforisme decît o face acest cîrcotaș cosmic. Emil Cioran e profetul unei religii pe care tocmai el n-o urmează. A predicat sinuciderea, dar s-a ferit ca dracul de tămîie să-și pună capăt zilelor. ,,La ce bun a fost să părăsesc Coasta Boacii?” – se întreba el, în franceză, la începutul anilor ʼ90, într-un film realizat de Gabriel Liiceanu. Această Coasta Boacii era zona crepusculară unde se juca în copilărie, nu departe de Rășinari. Dar ni-l putem imagina pe un asemenea om-copil, și încă jucîndu-se? Nespus de greu e chinul copilăriei pentru oameni care sînt predestinați să întoarcă brazda veacului lor! Păstrîndu-mi rezerva față de frazele neinspirate în care Emil Cioran a hulit Creștinismul, cred că el va crește enorm în valoare pe măsură ce va fi descoperit de tinerii fascinați de nonsensul vieții. Cumpăr de la Librăria ,,Șt. O. Iosif” din Brașov tot ce găsesc de Cioran. Niște cărticele, în fond, publicate la Editura Humanitas, cu coperți mate ca un geam aburit de iarnă. Îmi place designul, îmi place cromatica. ,,Livre de poche” în Franța a contribuit la educarea poporului ca și Teatrele Populare inițiate de Bismark pe tot teritoriul Germaniei, pentru învățarea, de către toată lumea, a limbii germane literare, ,,Hoch Deutsch”, din operele lui Goethe și Schiller. Acest ardelean care se bîlbîia cînd vorbea era precis ca un bisturiu cînd scria. El a împins, în Secolul XX, frontierele gîndirii aforistice, așa cum a făcut-o, în Secolul XVIII, Voltaire. Culeg din ,,Lacrimi și sfinți” cîteva maxime: ,,Inima lui Isus a fost perna creștinilor”; ,,Misticii se complac într-o senzualitate cerească”; ,,Una din sursele nefericirii este că ne înăbușim prea multe dorințe criminale”.

CORNELIU VADIM TUDOR, ,,Aforisme”

Al. Vlahuță, I.L. Caragiale și B.Șt. Delavrancea

Caragiale în costum de arnăut, la Berlin

Kretzulescu – Palatul de la poarta Cişmigiului

Sfîrşitul de Secol XIX şi începutul Secolului XX găsesc România în plină înflorire economică şi culturală. Pentru prima dată în istorie are loc o sincronizare cu cultura occidentală prin nume ca Eminescu, Caragiale, Grigorescu etc. Iar în arhitectură, odată cu domnia lui Carol I, apar mari proiecte de clădiri administrative (Casa de Depuneri si Consemnaţiuni – CEC, Palatul Poştelor, Ministerul Agriculturii etc.) şi modificări urbanistice importante, centrul modern de astăzi, cu Bulevardul Carol, Bulevardul Kogălniceanu, Calea Victoriei şi nu numai. Pe lîngă aceste mari lucrări apar şi cele ale micii burghezii, o pătură socială despre care Neagu Djuvara face referire spunînd: „Bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, semănînd cu ceea ce se construia pe atunci la Paris şi Viena. Mai vedeţi cîteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargiu şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia şi în jurul Parcului Ioanid. De asemenea, cîteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei –toate acestea dînd atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureştiul era Micul Paris”.

În acest context se înscrie Palatul Kretzulescu situat în zona centrală a Bucureştilor, lîngă Parcul Cişmigiu, pe strada Ştirbei Vodă, ce are ca beneficiar pe Elena (Helene) Kretzulescu, iar ca arhitect pe Petre Antonescu. Se poate observa că ambii au studiat în Franţa, de aici şi asemănarea cu ce „se construia pe atunci la Paris”.

Elena (Helene) Kretzulescu nu a fost niciodată o figură publică în adevăratul sens, cel puţin nu în Bucureşti, dar a fost pentru o perioadă o figură importantă în societate. A fost gazda multor personalităţi importante din ţară, atît la palatul de pe Ştirbei Vodă cît şi la conacul din Drajna de Jos. Persoană cultivată, atît în muzică cît şi în pictură, aceasta şi-a dedicat timpul reconstrucţiei palatului din Bucureşti şi reconsolidării „castelului” din Drajna, unde a realizat şi multe acte de filantropie.

Elena Kretzulescu (11 iunie 1857 - 24 ianuarie 1930) se trăgea din ,,două mari familii boiereşti: Filipescu şi Kretzulescu, fiind fiica Mariei Filipescu (1839 - 1878) şi a marelui agă Constantin Kretzulescu (1796 - 1871). A fost căsătorită cu generalul Iacob N. Lahovary şi, ulterior, cu generalul Panait Warthiadi (1847 - 1911), cu care a avut un fiu, inginerul agronom Dumitru KretzulescuWarthiadi. (...) Elena Kretzulescu a moştenit vechile case ale înaintaşilor săi, care fuseseră ridicate la 1718, pe un amplu teren din imediata vecinătate a Grădinii Cişmigiu” (Narcis Dorin Ion, ,,Palate din Bucureşti”).

În momentul moştenirii, Elena era minoră şi, de asemenea, era plecată la Geneva la studii. Venind din două familii cu tradiţie în Bucureşti, Kretzulescu şi Filipescu, avînd de la bun început o avere moştenită foarte mare, cu o căsătorie eşuată ce a durat 10 ani, cazul Elenei Kretzulescu este unul tipic pentru burghezul acelor vremuri. De aceea nu e de mirare că din dorinţa de a realiza ceva important ce poate să rămînă în istorie, aceasta se foloseşte de singura artă ce poate imortaliza o perspectivă istorică şi socială –arhitectura – dorind să fie sponsorul „unei construcţii importante”. Bunul gust moştenit de la atîtea generaţii de înaintaşi deosebiţi, îmbunătăţit în peregrinările prin

Europa, au făcut ca Elena Kretzulescu să viseze la o casă mult mai frumoasă, ceva special, la modă. Aşadar, l-a angajat pe arhitectul Petre Antonescu – unul dintre cei mai mari arhitecţi români – şi a pornit să-şi realizeze visul. Pentru îndeplinirea acestui lucru, în 1902 îl angajează pe tînărul arhitect ce tocmai îşi terminase studiile la École des Beaux Arts din Paris. Foarte multe din elementele însușite aici le regăsim de la bun început în opera sa, în prima construcţie importantă, Palatul Kretzulescu. Abundenţa cu care sînt folosite, înghesuite, plasate „fără logică”, elementele îi dau palatului un aspect eclectic, comun cu ce se întîmpla în marile programe administrative de arhitectură din Bucureşti, dar incompatibil cu stilul neoromânesc în care ar fi dorit să fie încadrat. Forma rezultată denotă o parte importantă a personalităţii lui Petre Antonescu ce urmează să se concretizeze mai apoi în marile lui construcţii (ex: Palatul Primăriei Capitalei). Cu toate acestea, pentru Palatul Kretzulescu acesta a reuşit să îndeplinească atît aşteptările Elenei Kretzulescu cît şi pe cele ale epocii.

Programul acestei lucrări prevedea adăugarea unui etaj peste vechea casă ce avea înfăţişarea unui pavilion numai cu pivniţă şi parter înălţat la nivelul curţii principale dinspre strada Ştirbei Vodă. Un alt element caracteristic spaţiului este înclinaţia abruptă a terenului dinspre stradă spre parcul Cişmigiu ce a dictat terasarea casei, rezultînd un parter foarte înalt spre parc, corespunzător nivelului şi în continuarea pivniţelor peste care este amplasată casa. Astfel, planul este asemănător cu stilul unei case vechi româneşti: intrarea printr-un vestibul în holul principal de primire, ducînd spre partea opusă a casei, spre ieşire, comunicînd cu grădina. Camerele sînt dispuse pe laterale. Noutatea constă în cîteva partiţii care delimitează spaţiul central, numit, conform stilului de atunci, „hall”, cea mai îndepărtată parte a casei, în direcţia grădinii, ce a devenit apoi birou cu bibliotecă. Spre est, orientată spre curtea palatului, arhitectul a instalat un salonaş lîngă care, paradoxal, spre sud se găseşte cel mai spaţios loc al casei, cu o funcţiune modernă, luată din planul unei case vestice: un salon cu seră-grădină de iarnă. Spre stradă, se observă o schimbare evidentă de ton, volumele fiind în echilibru compoziţional. Părţile laterale sînt simetrice de-a lungul axului central, „obligîndu-l pe arhitect să introducă o a doua cameră în stînga, creînd o nişă amplă pentru micul birou”. În partea dreaptă, spre vest, unde sînt amplasate anexele, se găseşte „o sală de mîncare cu oficiu” şi un mare dormitor cu baie alăturată. Etajul cuprinde un apartament ocupînd aceeaşi suprafaţă ca aceea a parterului şi avînd aceeaşi distribuţie împrejurul holului, exceptînd salonul mare, realizat din structură metalică, ce nu permite supraetajarea. O scară de serviciu dublează scara principală şi deserveşte etajele; ea are legătură directă spre curtea de serviciu şi cu subsolul care cuprinde, „pe lîngă bucătării şi calorifer, pivniţele şi depozitul de combustibil”.

Construcţia este realizată din zidărie de cărămidă; planşeele sînt executate din grinzi metalice cu bolţişoare şi parţial din grinzi de lemn. Învelitoarea este din ardezie avînd jgheaburile şi galeriile din zinc. Decoraţiunile bogate de la exterior se regăsesc şi în interior prin tratarea diferită a fiecărui spaţiu în parte cu: panouri de lemn, tavane cu ornamente de lemn sculptate, ipsosuri lucrate alb pe alb și cu stucaturi ce au culoarea şi textura lemnului. Pe lîngă camerele principale, sînt camere secundare ce oferă lucruri noi şi spaţii cu o mare personalitate. Aceste spaţii au fost create în special prin introducerea unui element ce aminteşte de o veche casă din Bucureşti, fereastra de colţ, amplasată acum într-un mic turn de colţ ce formează o structură acoladă. În interior, nişele, ce găzduiau obiecte decorative, dădeau aceeaşi impresie. Eclectismul presupune o abordare raţională a operei arhitecturale; astfel se poate observa preocuparea deosebită faţă de tratarea subtilă a volumelor prin felul în care exteriorul casei relaţionează cu spaţiul înconjurător. Partea spre grădină a dat naştere la o varietate (prea mare)

de soluţii: galerii, balcoane, o scară ce duce spre parc, şi o arcadă foarte mare cu o scară ce face legătura între subsol şi exterior. Întregul este completat de turnuri mici şi prin felul în care volumele pe înălţime dau impresia de uşurinţă şi ascendenţă. Spre stradă tonul este foarte diferit, începînd de la spaţiile libere ale primului etaj ce au fost „tăiate” rectangular şi terminînd cu întregul ce denotă armonie, echilibru şi un lux decorativ dispus relativ elegant. Aceeaşi regulă a fost aplicată ducînd la un tratament mai sobru dominat de dimensiune prin care decorul este folosit să evidenţieze spaţiile vacante şi cronişele.

Palatul Kretzulescu, deşi situat pe o stradă foarte aglomerată, se bucură de privilegiul grădinii din spate, ce face parte astăzi din parcul Cişmigiu. Integrarea în contextul urban este una reuşită, mai ales de cînd Palatul Kretzulescu a fost transformat mai întîi, în perioada interbelică, în Muzeu de Artă Religioasă iar mai apoi, în anii ’70, pînă în prezent, în sediul UNESCO-CEPES. Palatul găzduieşte acum birouri. Peste tot sînt rafturi cu documente, doar scara monumentală şi tavanele te fac să-ţi pui întrebări, să încerci să-i afli povestea. Cum era altădată? ,,Iar dincolo de zidurile cu acoperişuri crenelate şi strălucitoare, bănuiai o viaţă care, pentru acele vremuri mai ales, nu putea să fie a multora. Din hall-ul larg boieresc pătrundeai în mulţimea saloanelor din jur sau urcai pe scara de nuc masiv într-un etaj unde capriciul unui arhitect pătimaş lăsase în fiecare colţ de zid o surpriză. Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului, cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mîna cu Byzanţul. Erau draperiile cari cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile, de la pendula grea de stejar pînă la jucăria fină a porţelanului de Saxa. Toate păreau aievea şi te-ai fi temut că o să dispară în curînd prin fragilitate a lor aparentă, asemeni unor umbre chinezeşti. Sfeşnicele şi mobila lăsau să se întrevadă supleţea acelui empire pe care astăzi nu îl mai întîlneşti decît în ilustraţiile enciclopediilor de artă”. Aşa îl descria jurnalistul Flamin Chessaru, în revista Ilustraţiunea română, la 8 martie 1933, text preluat de cercetătorul asiduu al istoriei palatelor din Bucureşti, Narcis Dorin Ion, în volumul său ,,Palate din Bucureşti”.

Să revenim. Feeria nu se oprea aici. Scara monumentală ducea într-un parc fabulos, amenajat după gusturile stăpînei – Elena Kretzulescu. ,,În jurul palatului, a amenajat un parc în suprafaţă de aproape două hectare, cu terase, fîntîni arteziene, bazine, izvoare şi poduri”. Din păcate, astăzi, Palatul Kretzulescu a rămas cu o grădină mică, departe de minunea de la începutul Secolului al XX-lea. Restul a fost modificat, distrus sau integrat în parcul Cişmigiu.

Palatul Elenei Kretzulescu ar putea să-şi redobîndească o fărîmă din eleganţa şi nobleţea de altădată. r m

Palatul Kretzulescu, cca. 1930

Darabana „Guvernului meu” anunță drumul spre cazanul cu smoală Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pe cînd eram copil, am prins vremea în care anunţurile oficiale către cetăţeni erau „mediatizate” într-un mod pitoresc. Un toboșar cu o darabană mică răpăia cu două bețe ca să atragă atenția gurilor-cască de pe stradă, după care striga de două-trei ori ATENȚIEEE! Şi zbiera cît îl țineau rărunchii anunțul cu pricina. Astăzi, darabana trombonizată „pas cu pas” a „Guvernului meu” sună sec pe toate canalele media: „Încorporarea românilor din «diaspora» în caz de război: «Conform legii, la instituirea stării de asediu sau la declararea stării de mobilizare sau a stării de război cetăţenii încorporabili cu domiciliul în România, plecaţi temporar în afara ţării, au obligaţia de a se prezenta, în termen de maximum 10 zile de la data notificării, la centrele militare în evidenţa cărora se află, în vederea îndeplinirii serviciului militar pe bază de conscripţie»”.

Să comentăm puțin incorectitudinile lexicale și erorile procedurii oficiale ale anunțului. Marii noștri „inculți”, cum le place unora să-i numească pe Eminescu, Coșbuc și alții, nu posedau în inventarul personal cuvîntul „diaspora”, de altfel, nu se găsea nici în paginile „Dicționarului Enciclopedic Român” (am păstrat ortografia originală a acelor ani – n.a.) ediția vol. III, (D-J), București, Editura Politică (actuala „Humanitas – cadoul prietenului Pleșu către prietenul Liicheanu), 1964, volum, în general, destul de corect întocmit de un colectiv al Academiei Române. Inițial, în prima ediție a DEX-ului postdecembrist explicația era: „DIÁSPORĂ s. f. 1. „Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de către Nabucodonosor II, regele Babilonului”. Nici o legătură sau trimitere la români și România! În a doua ediție a DEX-ului postdecembrist, „corectată, adăugită și cumva «roller-izată»”, cuvîntul „diaspora” este adaptat și redirecționat spre alt sens, urmare a „indicațiilor prețioase” televizate din anul 1990 ale „oracolului din Dămăroaia”, pe numele său real Samuel Bruckner (nume românizat Silviu Brucan), astfel încît ne-am mai îmbogățit dicționarul cu un cuvînt de import,

incorect folosit, propulsat și repetat la darabana modernă a mass-media mercenară, prin procedura similară cu „antisemitizarea”, cu „xenofobizarea” și „rrom”-izarea tromboanelor oficiale anti-românești.

Nu e războiul nostru! Noi, românii, nu-l vrem!

„Guvernul meu” actual a anunțat la darabana oficială o hotărîre imbecilă, cu referire la cetățenii români plecați pentru un trai mai bun în afara granițelor României. Pentru ce să revină în Colonia România cei plecați pe alte meleaguri din cauza „privatizărilor” escrocate ale fabricilor, ale intreprinderilor „ceaușiste” și – sine die – ale „exterminării” locurilor de muncă? Ca să fie carne de tun pentru interesele americanilor și ale vest-occidentalilor? Nu e războiul nostru! Noi, românii, nu-l vrem!

În anul 1997, „tripleta de «aur» (aurul gropii din fundul curții de la țară, adică)”: Emil Constantinescu (Președintele României), Victor Ciorbea (Prim-ministru) și Adrian Severin (Ministru de Externe și negociator) au comis Marea Trădarea de Țară, prin semnarea Tratatului România-Ucraina (nereclamat nici pînă azi), prin care România a cedat „pe veci” teritoriile românești: Bugeacul, nordul Bucovinei și Ținutul Herța aflate sub ocupație ucraineană. Scoteţi-i de guler în faţa plutonului pe netrebnicii-trădători enunţaţi! Relativ recent, un psihopat ajuns prim-ministru a parafat un tratat militar cu aceeași Ucraina, care își bate joc de românii abandonați de Țara Mamă, interzicîndu-le vorbirea și predarea graiului românesc în școli. Cei de teapa lui care s-au făcut frate cu dracu’ la porunca GloboCap, trebuie judecaţi și pedepsiţi după gravitatea faptelor comise.

În 1997, slugărnicia de a ne fi lăsat îmbrînciți spre dezastrul țării – asta a însemnat aderarea României la N.A.T.O. și U.E. –, inclusiv transformarea din Țară suverană, în Colonie Corporatistă sub Ocupație Militară Străină – 2022. În timpul agresiunii S.U.A.-N.A.T.O. împotriva Iugoslaviei, Ungaria – care era membră N.A.T.O. –, nu a permis survolul bombardierelor N.A.T.O. în spațiul

Este armata ucraineană gata de război?

În ciuda volumului fără precedent de asistență militară oferită de țările occidentale Ucrainei, armata țării suferă în continuare de o lipsă de muniție, combustibil, căști și veste antiglonț, a spus generalul colonel Igor Kolesnik. Pentru a crește capacitatea armatei, președintele Volodymyr Zelensky a fost nevoit să majoreze semnificativ salariile personalului militar. Între timp, în Donbass, se raportează că Kievul a trimis recruți în regiune. Colonelul general al Forțelor Armate ale Ucrainei, Igor Kolesnik, a spus că armata ucraineană se confruntă cu o penurie gravă de blindaje, căști, combustibil și multe tipuri de muniție. „Știm că practic nu există un stoc strategic și operațional de combustibili. Pentru unele tipuri de muniție, există un deficit”, a declarat acesta pentru canalul Apostrophe. Kolesnik și-a exprimat speranța în ajutorul Occidentului pentru acoperirea lipsei de muniție.

Duminică, 6 februarie, s-a cunoscut și faptul că Kievul trimite recruți și rezerviști în Donbass din cauza lipsei de personal contractual. „În ciuda declarațiilor conducerii politico-militare a Ucrainei conform cărora recruții ucraineni nu vor îndeplini sarcini în Donbass, s-a remarcat sosirea a 40 de recruți ucraineni în zona de responsabilitate a brigăzii a 25-a aeropurtată”, titrează canalul Telegram al Miliției Populare a autoproclamatei republici populare Doneţk. Recruții au fost trimiși la unitățile de sprijin și protecție din spate. „Nu excludem ca regimul de la Kiev să permită oficial comandamentului Forțelor Armate ale Ucrainei să trimită conscriși în Donbass”, a adăugat RPD.

În ultimii cinci ani, aproximativ 130.000 de oameni au părăsit forțele armate ale Ucrainei, a declarat generalul Forțelor Armate ale Ucrainei Serhiy Krivonos. În același timp, Kiev susține că dimensiunea armatei a crescut de la 210 la 250 de mii. Președintele Ucrainei, Volodimir

Zelensky, a semnat pe 1 februarie o lege prin care armata va putea beneficia de încă 100.000 de oameni în următorii trei ani. Indemnizația bănească a tuturor militarilor va fi majorată la un nivel nu mai mic de trei salarii minime. „Acest decret nu este generat de iminența războiului, ci este menit a aduce pace.”, a subliniat politicianul.

Ce fel de asistență primește deja Ucraina

Autoritățile ucrainene achiziționează în mod activ arme străine scoase din funcțiune și primesc asistență militară din partea țărilor occidentale. NATO trimite de cîțiva ani instructori militari pentru a ajuta Forțele Armate ale Ucrainei. Pe 6 februarie, ziarul The Mirror a raportat că peste 100 de forțe speciale britanice au fost trimise în Ucraina pentru a antrena armata ucraineană. Recent, Canada și Letonia și-au trimis soldații acolo, iar mai devreme s-a raportat despre prezența personalului militar din Statele Unite, Lituania și alte state în țară.

Cu toate acestea, nu toate statele sînt pregătite să ofere Kievului sprijin militar, cel puțin în măsura solicitată de partea ucraineană. Astfel, Germania refuză să aprovizioneze Ucrainei cu arme letale și chiar a blocat aprovizionarea țării cu obuziere din Estonia, care aparținea anterior RFG.

Ambasadorul ucrainean în Germania, Andriy Melnyk, a cerut ca „nave de război germane, care sînt printre cele mai bune din lume” și „cele mai avansate sisteme de apărare aeriană” să fie furnizate țării sale. În plus, Kievul, potrivit ziarului Süddeutsche Zeitung, dorește să primească „muniție pentru tunuri automate cu calibru de 23 și 30 mm”, sisteme de rachete antiaeriene cu rază medie de acțiune, sisteme portabile de apărare aeriană și arme de calibru mic pentru lupta cu dronele.

Ucraina intenționează, de asemenea, să obțină din Germania aprovizionarea cu vehicule blindate, sisteme

aerian al Ungariei, care au distrus Iugoslavia, în timp ce prostovanul șef de stat de atunci a țării ne-N.A.T.O., din slugărnicie și incompetență a permis. Și sîrbii nu uită… România nu are astăzi nici un „vecin-preten”! Nici măcar Marea Neagră.

Rușii, numai după instalarea bazelor militare S.U.A.N.A.T.O. pe teritoriul românesc ne-au atenționat că am devenit ținte inevitabile ale rachetelor lor. Acum, cu acceptul vesel și zglobiu al robotului schior-biciclist, poporul român, aflat în criză economică, va hrăni și întreține gratuit trupe ale „Stars and Stripes” și ale „Le coq gaulois” (Cocoșul galic, simbolul neoficial francez). Pentru ce, pentru cine și în folosul cui?

Rușii au dreptate! Ce caută americanii și N.A.T.O. în Marea Neagră și în coasta Federației Ruse? Nu le-a ajuns restul planetei? I-a trebuit „Maidanul” de la Kiev, ca pretext senilului de la Washington D.C.? Istoria a demonstrat că pe unde au trecut americanii a rămas pustiu și dezastru. Ce s-ar întîmpla dacă submarinele Flotei Ruse ar „patrula” pe lîngă coasta californiană, prin Golful Mexicului sau pe lîngă malurile Alaskăi? „Lumea civilizată” ar exploda… Așa funcționează „balanța” Justiției Globale?

În caz de conflict militar cu Federația Rusă, mulți dintre românii care au și altă cetățenie vor renunța la cea română, refuzînd să fie carne de tun în războaiele Unchiului Sam. Asta vrea „Guvernul meu”? Asta vrea robotul de la Cotroceni? Asta doresc argații de la „Casa Poporului”? Depopularea României de români pentru că așa sună ordinele GloboCap? Pămîntul României deja nu le mai aparține românilor decît pe jumătate și să nu ne mire cînd actualii proprietari – de jure și de facto – vor spune: care România?

Britanicul Samuel Johnson afirma că „drumul spre iad este pavat cu intenții bune!”, lozincă sub care solii ipocriți și ticăloși ai tiraniei Bruxelles-ului ne cer renunțarea la suveranitate... puțina care ne-a mi rămas. Români, să încercăm să redevenim stăpîni la noi acasă, iar unica soluție de salvare este neutralitatea și, extrem de dificilele, dar nu imposibilele RoEXIT și N.A.T.O.-Exit.

Slugile băștinașe stau în genunchi și execută „Order”-e „Befehl”-uri, „Ordre”-le, iar drumul spre iad se conturează în fața ochilor noștri. Români, fiți generoși, lăsați-i pe ei să se „ducă” primii pe drumul spre cazanul cu smoală!

ION MăLDăRESCU (Art-emis.ro)

robotizate de deminare și control de la distanță al detonării obuzelor. Ca răspuns, Bundestag a cerut Ucrainei să-și „modereze cererile” și a reamintit că din 2014 Berlinul a alocat Kievului 2 miliarde de euro pentru implementarea diferitelor proiecte civile și reforme militare. La sfîrșitul lunii ianuarie, ministrul german al Apărării Christine Lambrecht a promis că va trimite 5.000 de căști în Ucraina ca ajutor umanitar. De asemenea, partea germană s-a angajat să acorde asistență în restaurarea buncărului de lîngă Odessa. Ministrul ucrainean de Externe Dmitri Kuleba a răspuns că Germania ar fi putut și ar fi trebuit să facă mai mult pentru Kiev.

Șeful Ministerului ucrainean al Apărării, Oleksiy Reznikov, a declarat ulterior că Ucraina nu a primit nici un document în care guvernul german să depună mărturie că va preda căștile promise. Numai în ultimele zile, Statele Unite și NATO au trimis mai multe transporturi de arme în Ucraina. 80 de tone de provizii militare au fost trimise acolo de la Washington, inclusiv 300 de sisteme de rachete antitanc Javelin. Regatul Unit, la rîndul său, a furnizat Ucrainei 2.200 de sisteme portabile de rachete antitanc NLAW (Next Generation Light Antitank Weapon) moderne. În plus, Londra a transferat cîteva sute de lansatoare de grenade de unică folosință M141 Bunker Defeat Munition în Ucraina. Canada a trimis în Ucraina echipamente militare neletale, inclusiv armuri pentru corp, detectoare de metale, binocluri termice, telemetru laser, genți medicale și echipamente de supraveghere.

Polonia va începe săptămîna viitoare livrările de arme către Ucraina, unde va trimite cele mai recente sisteme portabile de rachete antiaeriene Perun, care reprezintă o modernizare profundă a MANPADS Grom dezvoltate pe baza MANPADS sovietice Igla și Igla-1. Împreună cu acestea, Varșovia le va furniza și muniție. n.K.

Creșterea economică – o poleială ușor de îndepărtat

(urmare din pag. 1)

Conform unei declarații a ministrului de Externe Bogdan Aurescu oferită Digi24, din punct de vedere tehnic, țara noastră a fost cel mai bine clasat candidat dintre cele șase state care au fost admise recent în procesul de aderare la OCDE. Oficialul a precizat că aderarea la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică „ne va așeza într-un veritabil club select al celor mai importante economii din lume”.

Personal, nu înțeleg cum am ajuns noi să fim invitați în acest forum alături de state dezvoltate care „dețin peste 70% din producţia şi comerţul globale şi 90% din nivelul mondial al investiţiilor străine directe”. Acești membri ai organizației produc, vînd și investesc. Noi, în schimb, ce producem, ce vindem și unde investim? M-am uitat pe analizele celor mai deștepți ca mine pentru a vedea de unde provine creșterea noastră economică de 4%. Așa cum bănuisem, ea provine din consum. Nu-i vorbă, consumul este un indicator de prosperitate economică și al nivelului de trai; întrebarea este „al cui?”. Cred că al producătorilor, nu al cumpărătorilor. Toate analizele economice, care vorbesc despre creșterea noastră economică pe bază de consum, spun că ea este totuși însoțită de o creștere a investițiilor în economia noastră, fapt care ar trebui să ne bucure. În analizele menționate se mai arată că investițiile sînt făcute în mare măsură în sectorul public și mai puțin în cel privat, iar banii folosiți provin în egală măsură din fonduri

europene și din fonduri bugetare naționale, dar se preconizează o creștere a ponderii fondurilor europene. Toată creșterea economică se duce, însă, pe apa sîmbetei și nu în buzunarele noastre cum ar fi normal. Acest lucru se întîmplă fiindcă, atunci cînd crești economic doar pe bază de consum, bagi bani în buzunarele producătorilor care-ți vînd ție ce au produs ei. Această afirmație este susținută de deficitul de cont curent al României, care arată că noi consumăm mai mult decît producem și implicit, importăm în loc să exportăm. Ce anume importăm cel mai mult? Substanțe și produse chimice, petrol și gaze naturale, alimente, calculatoare și produse electronice. Cu excepția ultimelor două, pe celelalte obișnuiam să ni le producem singuri, ba chiar să le vindem altora, aducînd bani în contul curent al țării noastre care acum e în deficit.

În concluzie, eu am înțeles așa: sîntem o țară care nu mai produce nimic, motiv pentru care sîntem atît de săraci încît primim bani de la Uniunea Europeană ca să cumpărăm produsele țărilor „care dețin peste 70% din producţia şi comerţul globale şi 90% din nivelul mondial al investiţiilor străine directe”. Este ca și cum un cerșetor ar primi de la cineva 100 de lei ca să-i dea înapoi aceluia în schimbul mîncării și al unui adăpost. Ei bine, cerșetorul a ajuns în situația respectivă fiindcă și-a dărîmat singur casa și acareturile, la îndemnul celui care i-a spus că-i va da zilnic 100 de lei.

Așa și noi: ne bucurăm că sîntem pe creștere economică, dar, de fapt, dacă mîine UE va decide să nu ne mai dea bani, toată poleiala asta cu creșterea economică se va duce la vale, fiindcă creștere economică adevărată nu poți avea decît atunci cînd produci bunuri, cînd le exporți, cînd iei banii din buzunarul cumpărătorului și-i treci în buzunarul tău.

Azi, iarna vrajbei noastre...

(urmare din pag. 1)

,,Azi iarna vrajbei noastre-n plină vară/ Sub soarele lui York s-a preschimbat” – spunea Shakespeare în ,,Richard al III-lea”, dar din nenorocire la noi nu se aplică decît prima secvență a memorabilului distih, iarna vrajbei noastre, pe care n-o prea poate schimba nimeni în plină vară prea curînd. Așa că nu ajungea frigul din suflete, ne-a mai năpăstuit și frigul celălalt, mușcător, palpabil, neînduplecat. Iertată să-i fie poetului abaterea de la pastel – nu așa ceva doresc să scriu acum, nu e vreme pentru asta. Riscînd să fiu chiar greșit înțeles, ba și acuzat de unii și de alții, voi spune doar atît: este INADMISIBIL ca, la un an și două luni de la Revoluție, în casele noastre și în locurile noastre de muncă să fie mai frig decît înainte! Nici o rațiune politică, economică, diplomatică ș.a.m.d. nu justifică această Bombă cu Frig pe care am luat-o în plin și care fumegă necruțătoare în craterul căminelor noastre stinse. Nu fac parte dintre aceia care dezarmează ușor, ba chiar mă încumet să afirm că nu dezarmez niciodată, decît numai mort. Nu cer minuni peste noapte, știu că se fac eforturi, că se bat depeșe, că există toată bunăvoința etc. Dar ce folos? Rezultatele concrete sînt dezastruoase. Din fericire pentru ideea de dreptate, a trecut prea multă vreme ca să se mai poată da vina pe Ceaușescu. O mînă de play-boy, de infractori și de veleitari roși de ambiții s-au înscăunat cu de la ei putere prin jilțurile unor prefecturi și primării, ba chiar și prin parlament și alte structuri al puterii. Ei nu fac parte nici din F.S.N., nici din P.N.L., nici din alte partide: ei aparțin de Organizația Mondială a Tîlharilor, semnul lor electoral e ciolanul, iar platforma politică nu poate fi alta decît jaful și îmbogățirea cu orice preț. Călcînd peste cadavrele unor copii amăgiți, reflectîndu-și fețele hrăpărețe în bălțile de sînge tremurînd pe asfalt, fiarele astea drogate prăduiesc România. Iar acei sărmani copii erau prea necopți la minte ca să-și dea seama că, așa cum s-a făcut acea Revoluție, exista

riscul suprem ca, odată cu lichidarea lui Ceaușescu și pulverizarea structurilor, să fie aruncată în aer și România. Copiii n-aveau de unde să știe, erau prea frumoși și prea tragici în spînzurarea lor pe Marea Cruce – dar ulii dinăuntru și din afară știau prea bine ce se va întîmpla. Să vă ofer un singur raționament. Partidul Comunist Român număra aproape 4 milioane de membri, practic aproape jumătate din forța de muncă activă a țării, mai ales muncitorime – dizolvînd într-o singură secundă acest partid, a fost dizolvat însuși statul, pentru că tot ce a avut mai de valoare această țară intra obligatoriu în partid, conducea structurile social-economice și asigura legătura între ele. Știu că Ceaușescu trebuia să cadă. Eu însumi, care îl iubisem pentru dimensiunea națională a politicii sale, nu-l mai suportam. ,,Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer ajunge să nu mai fie privit de nimeni” – spunea părintele lui ,,Faust”. Iar Ceaușescu a stat aproape 25 de ani, era monstruos de mult, ajunsesem la intoxicație. Dar modul cum a căzut și ceea ce s-a întîmplat după aceea, asta e o altă poveste. Prin greșelile mari pe care le comit unii factori ai puterii, prin sacrificarea demnității românești și servilismul grav în fața străinătății, prin haosul instaurat în țară cu largul concurs al agenților străini ce acționează nestingheriți, în fine, prin nivelul de viață tot mai scăzut al populației – să nu vă mire dacă legenda lui Ceaușescu crește vertiginos. Nolens-volens, trăim în era comparațiilor. În fiecare familie, la fiecare loc de muncă aproape numai despre asta se discută: dacă mai trăia, Nebunul termina construcțiile, ăștia n-au mai pus o cărămidă, ehe, pe vremea lui nea Nicu nu îndrăzneau nici hoții, nici ungurii ș.a.m.d. Așa după cum remarca o publicație, cel mai îngrijit mormînt de la Ghencea este al lui: are mereu flori proaspete, și lumînări, și o candelă nestinsă. Și n-au trecut decît 14 luni de la năpraznica lui moarte. În ritmul acesta, peste alte 14 luni va avea statuie în centrul orașului, pentru că așa sînt românii, iertători, iar trecerea timpului estompează întotdeauna lipsurile și amplifică meritele. Chiar așa, voi, găunoși

Atunci de ce statele producătoare, exportatoare și investitoare au invitat la masa lor îmbelșugată România? Înțeleg situația celorlalte cinci state, fiindcă performanțele economice axate pe producție ale economiilor lor probabil le recomandă, dar pe noi ce ne recomandă? Sau ar trebui să întreb „cine”?

În orice caz, voi continua să susțin faptul că fără dezvoltarea economiei producătoare de bunuri și fără creșterea exporturilor nu poate exista o creștere economică reală și vom rămîne dependenți de cei „100 de lei“ pe care ni-i dă UE. Pentru a reporni economia producătoare trebuie ca în Parlament să ajungă oameni pe care să îi intereseze aceste aspecte, nu ca cei din actualul mandat, mai interesați de profiturile altora decît ale românilor.

demolatori, care v-ați grăbit să distrugeți totul în țara asta, omul acesta n-a făcut nimic pentru România, poporul nostru n-a realizat nimic un sfert de veac? Nu-l apăr pe Ceaușescu, pentru că personal de-abia acum mă pot realiza profesional și conduc o gazetă, în vreme ce sub domnia lui nu mi se încredința nici un chioșc de ziare, eram prea incomod. Așadar, n-am motive să-l regret, dar am motive suficiente să regret din inimă batjocura inimaginabilă care se petrece la adresa poporului român. Iar noi așa ceva nu putem tolera. Și pentru că de la frig am pornit, aș vrea să-i întreb pe unii miniștri, ca și pe unii palavragii de prin parlament sau din agitația străzii: cînd spunea Ceaușescu că n-are petrol, și energie electrică, și mîncare, că ne-au jefuit toți și țara e vlăguită, de ce nu l-ați crezut? Astăzi veniți și spuneți la fel, și ne pretindeți să vă credem. Nu vă credem, fraților, că nici pe noi nu ne crede nimeni că ne stau copiii la zero grade și ni se mai întrerupe apa, ba chiar și curentul electric. Eu înțeleg că s-a început prin minciună, dar de ce să se continue tot așa? Sub pretextul reformei și al alinierii la poziția celorlalte țări răsăritene, o mînă nevăzută a distrus și ceea ce a fost bun pînă acum, a fărîmițat economia națională, îmbogățind numai cîțiva întreprinzători. Chiar nu se găsea o soluție pentru asigurarea prioritară a necesarului de hrană, de energie, de gaze, al acestei populații care de-abia a evadat dintr-un frigider gol că a și intrat într-un cavou?! Parcă un instinct mai presus de fire m-a făcut ca la 20 mai 1990 să nu ies din casă, așa că nu am votat pe nimeni. Atunci cînd se va naște un partid național cu adevărat, voi vota. Pînă una alta, nu sîntem datori față de nimeni, cu nimic. Decît față de Țara aceasta nefericită, pe care încearcă toți veneticii și toți aventurierii să o batjocorească. Iată de ce stă scris pe frontispiciul revistei noastre ,,Săptămînal Absolut Independent”. Pentru că sîntem fanaticii iubirii de Țară, nu ai vreunui partid. Partidele vin și pleacă. Țara rămîne. Ah, Doamne, ajută-ne să ieșim din iarna asta, să supraviețuim, și atunci nici o forță din lume nu va mai zăgăzui energiile naționale! Răbdare, muncă și ordine, atît vă cerem.

Lupta Europei cu gazul a ajutat cărbunele

Producția de energie curată în Europa cîștigă avînt, iar acest lucru ajută țările să izbăvească în lupta împotriva dependenței de gaze, dar încetinește și tranziția la cărbune, fapt raportat de Bloomberg

Europa a înregistrat un record de 547 terawați/ oră de energie curată în 2021, în creștere cu 11% față de 2020 și cu 157% față de 2011, potrivit unui studiu al think tank-ului Ember din Londra. Volumul de gaz utilizat, dimpotrivă, a scăzut cu 8,1% față de 2019. În același timp, Europa a început să se bazeze mai mult pe cărbune pe fondul prețurilor prea mari ale gazului. Din 2019, consumul de cărbune a scăzut cu 3,3%, mult mai puțin decît în anii precedenți. Experții

notează că, în perioada 2011-2019, sursele de energie regenerabilă au înlocuit efectiv cărbunele, dar de cînd a început criza energetică în 2021, acestea au devenit o alternativă la gaz.

Autorul studiului, Charles Moore, consideră că revenirea la utilizarea celui mai poluant combustibil necesită noi legi de reglementare. În caz contrar, Europa riscă să nu atingă obiectivele Acordului de la Paris, conform cărora este necesar să se abandoneze cărbunele pînă în 2030. „Europa va înlocui mai repede cărbunele cu energie curată dacă va începe să construiască mai multe ferme solare și eoliene. Energia eoliană și solară nu necesită costuri de producție – trebuie achitată doar construcția echipamentelor ”, a spus Moore.

Ce implică desfășurarea bruscă a trupelor americane în Europa?

Transferul trupelor americane în România, Polonia și Germania a devenit unul dintre cele mai discutate subiecte după anunțul corespunzător al Pentagonului. Și, deși discuția despre redistribuirea trupelor mai aproape de granițele Rusiei durează de mult timp, nu toate țările est-europene îndrăznesc să facă acest pas. Cum este situația cu forțele SUA și NATO în Europa? Transferul de trupe va afecta negocierile privind garanțiile de Securitate?

Prin desfășurarea de trupe suplimentare în Europa, Statele Unite vor exacerba tensiunile pe continent, a declarat purtătorul de cuvînt al președintelui rus, Dmitri Peskov, pentru CNN. El a numit aceste acțiuni cea mai bună dovadă că Rusia are un motiv evident de îngrijorare. Conform unei declarații anterioare a purtătorului de cuvînt al Pentagonului, John Kirby, din cauza situației din Europa și a acțiunilor Rusiei în apropierea Ucrainei, comandamentul SUA desfășoară temporar forțe suplimentare în Germania, Polonia și România. În zilele următoare, 1.000 de militari staționați în Germania se vor alătura celor 900 de militari americani din România. Aproximativ 2.000 de soldați suplimentari vor fi transferați din SUA în Polonia și Germania. Mai mult, toate aceste mișcări de trupe nu au nici o legătură cu cei 8.500 de militari care sînt gata să fie transferați în Europa – nu sînt încă dislocați, dar sînt gata să fie transferați dacă li se va comanda.

După cum a clarificat Kirby, forțele militare americane suplimentare care sînt transferate în Europa nu sînt destinate să participe la ostilitățile din Ucraina, ele sînt antrenate și echipate pentru a îndeplini diferite misiuni de descurajare a agresiunii și de a proteja aliații.

Sosirea forțelor americane suplimentare în Polonia este așteptată în cîteva săptămîni, titrează RIA Novosti, citîndu-l de ministrul adjunct de Externe polonez

Marcin Przydacz. „Decizia de a desfășura noi unități americane este o decizie bună, pe care o primim cu satisfacție la Varșovia. Am căutat să desfășurăm trupe americane suplimentare în regiune”, a spus el.

Acest subiect a devenit instantaneu unul dintre

cele mai importante în mass-media occidentală. Chiar înainte de declarația oficială a lui Kirby, CNN și Wall Street Journal (WSJ) au scris despre acest lucru, citînd reprezentanți ai administrației americane. WSJ a atras atenția asupra faptului că aceasta este prima mișcare a trupelor americane în timpul „intensificării confruntării militare ruse cu Ucraina”. Potrivit Associated Press, administrația președintelui american Joe Biden încearcă în acest fel să demonstreze determinarea Statelor Unite fără a submina eforturile de a găsi o soluție diplomatică la criză. Publicația a menționat că președintele SUA nu a trimis întăriri militare celor trei țări baltice de pe flancul estic al NATO – Estonia, Letonia și Lituania.

Cine așteaptă consolidarea NATO și cine nu se bucură de asta

În același timp, discuțiile despre posibilitatea mutării forțelor SUA și NATO mai aproape de granițele ruse au început chiar mai devreme. Pe 24 ianuarie, Alianța NordAtlantică a anunțat transferul de trupe, nave și avioane în Bulgaria, România și Lituania pe fondul situației cu Ucraina.

În special, Spania ar trebui să trimită nave în Bulgaria pentru a se alătura forțelor navale ale alianței și ia în considerare trimiterea de avioane de luptă. Dar mai tîrziu, o sursă diplomatică de la Bruxelles a declarat pentru Radioul Naţional Bulgar (BNR) că autorităţile bulgare nu doresc prezenţa armatei americane pe teritoriul lor. După cum a remarcat șeful Ministerului bulgar al Apărării, Stefan Yanev, la sfîrșitul lunii ianuarie, 206 militari americani se află oficial în Bulgaria, participînd la exerciții comune bulgaro-americane și servesc bazele militare americane din țară. Într-un interviu acordat bTV, el a spus că țara nu este interesată să desfășoare forțe NATO suplimentare în țară.

O poziție similară a fost exprimată în ianuarie de ministrul maghiar al Apărării, Tibor Benke. El a declarat că Ungaria este protejată de armata națională a țării. „Ne îndreptăm mai departe pe această cale, așa că acum, în situația actuală, nu considerăm că este oportun și nu cerem ca aici să fie staționate forțe suplimentare NATO”, a spus el.

La începutul lunii februarie, experții au prezis sfîrșitul iminent al crizei energetice din Europa din cauza vremii blînde. Se prognozează că luna februarie va fi mai caldă decît de obicei în țările europene, ceea ce va reduce cererea de gaze necesare pentru încălzire și producerea de energie electrică.

Pe de altă parte, Țările Baltice, care, conform datelor NATO din martie anul trecut, au un total de circa 4 mii de militari ai alianței, sînt dornice să-și sporească prezența pe teritoriul lor. Potrivit prim-ministrului estonian Kaja Kallas, citat de Reuters, statele baltice negociază creșterea numărului de contingente ale țărilor NATO pe teritoriul lor în contextual amenințării din partea Rusiei. „În 2014, după agresiunea rusă împotriva Ucrainei, aliații au decis să desfășoare un contingent internațional în țara noastră. De atunci, un batalion format din trupe engleze, franceze și daneze se află în Estonia, iar un altul, sub comanda canadiană, în Letonia. Scopul nostru este să întărim acest contingent, iar evenimentele recente de la granița cu Ucraina, desigur, nu pot decît să ne oblige să ne dublăm eforturile în acest sens”, a spus oficialul întrun interviu pentru ziarul francez Le Figaro la mijlocul lunii ianuarie. Potrivit acesteia, „cel mai puternic factor de descurajare” ar putea fi apariția trupelor americane în Țările Baltice.

Transfer pe fondul negocierilor

Desfășurarea trupelor americane vine pe fondul negocierilor în curs între Rusia și SUA privind garanțiile de securitate. În ultimele zile, acest proces a fost discutat mai ales în legătură cu indignarea părții ruse față de răspunsurile Statelor Unite și ale NATO la propunerile sale. Moscova a spus că partenerii occidentali au ignorat prevederile-cheie ale acestor garanții pentru Federația Rusă.

La sfîrșitul lunii trecute, Sky News a mai menționat că țările membre NATO iau în considerare posibilitatea creării unei unități de luptă în Slovacia. În același timp, după cum a remarcat ministrul slovac de Externe Ivan Korchok, încă nu a fost luată o decizie în acest sens. „Aceasta nu este o cerere din partea Slovaciei, ci o parte integrantă a planificării normale a Apărării, ca reacție la situația survenită”, a menționat el.

Cu toate acestea, experții sînt siguri că transferul brusc al trupelor americane în Europa nu va avea un impact deosebit în acest sens. „Acest lucru nu va afecta în nici un fel negocierile privind garanțiile de securitate. Aceste trupe pot reprezenta un factor în negocieri, dar aceasta este o mișcare pur simbolică. Acest lucru arată chiar că Statele Unite nu percep situația ca fiind gravă”, a declarat Timofei Bordachev, director de programe al Clubului Valdai.

Potrivit lui Vladimir Bruter, expert la Institutul Internațional de Studii Umanitare și Politice, transferul de trupe a fost necesar pentru a demonstra Rusiei că cealaltă parte nu este și nu poate fi niciodată sinceră. „Chiar dacă vorbesc despre un fel de garanții, tot spun că aceste garanții vor fi folosite împotriva Rusiei. Aceasta este o demonstrație că Statele Unite nu-și ignoră propriile interese, că sînt întotdeauna gata să-și trimită trupele în Europa pentru a-i proteja pe europeni de Rusia”, a explicat expertul pentru presa internațională.

Pagină realizată de n.K.

Doza de sãnãtate

Impactul pandemiei asupra dezvoltării copiilor

Știm cu toții faptul că întreaga planetă este lovită cu putere de această pandemie de coronavirus, dar și că impactul asupra fiecărui individ este extraordinar. De aceea, voi dedica acest articol impactului pandemiei asupra dezvoltării copiilor.

Faza contemplativă a dezvoltării unui copil începe din luna a șaptea de viață și atinge apogeul în jurul vîrstei de 14-21 luni, apoi începe să scadă. Copilul începe să meargă de-a bușilea, să aibă cunoștiința de sine, este în unitate strînsă cu mama, aceasta fiind faza cea mai profundă în procesul de dezvoltare individuală, proces neînțeles nici astăzi de multe curente psihologice. Impactul pandemiei în această fază constă în faptul că spațiile de locuit devin tot mai animate, iar faptul că micul membru al familiei nu mai poate explora lumea înconjurătoare în libertate poate duce la un blocaj în dezvoltarea Eu-lui. De asemenea, copilul nu mai poate dezvolta empatie față de cei din jur din cauza faptului că purtarea măștii de protecție îngreunează exprimarea sentimentelor. Pentru a împiedica instalarea fricii în sufletele copiilor este foarte important ca ei să întîlnească în această perioadă de dezvoltare alți copii cu care să se joace, să socializeze, în parcuri, locuri de joacă, grădinițe.

Următoarea fază de dezvoltare, cea creativă, începe în jurul vîrstei de 21-28 luni și durează pînă la vîrsta de 4-5 ani. Copilul începe să cerceteze lumea,

O istorie a farselor (236)

„Descoperirea“ Infernului în adîncurile Siberiei

Aşadar, nimeni nu mai crede cu adevărat în infern? Ediţia din august 1989 a publicaţiei lunare finlandeze, Ammenusastia, relata cum o echipă de geologi condusă de dr. Dimitri Azzakov, în timp ce realiza săpături în Siberia (scopul nu a fost dezvăluit) a descoperit că echipamentul de foraj se învîrtea în gol la o adîncime de 14,4 km. Calculînd temperatura aproximativă la aproape 2000° F (1100° C), Azzakov se pare că ar fi spus: „Este de zece ori mai mare decît ne-am aşteptat“. Şi mai uimitor a fost atunci cînd echipa a coborît microfoane în abisul descoperit pe neaşteptate sub pămînt şi a înregistrat ceva ce semăna cu zgomotele a mii (sau milioane) de voci umane urlînd de durere.

– Să sperăm, a spus Azzakov, că ceea ce am descoperit va rămîne acolo.

Lansată de ziarele fundamentaliste şi transmisă prin reţelele audiovizuale de pe întregul teritoriul american drept descoperirea ştiinţifică a infernului într-o locaţie subterană reală, această poveste bizară a fost mai tîrziu dezvoltată într-o scrisoare (ulterior respinsă drept farsă) cu data de 7 ianuarie 1990. În ea, Age Rendalen Jr („consilier special al Ministerului de Justiţie din Norvegia“) spunea că a auzit de descoperirea infernului în timp ce se află în California, în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune Trinity Broadcasting Network. Întorcîndu-se în Norvegia, el a descoperit că „ziarele erau pline de reportaje despre acest eveniment“. Scrisoarea cita dintr-un interviu cu Bjarne Nummedal, seismolog-şef al proiectului. În ediţia din 4 ianuarie 1990 a ziarului Asker og Baerums Budstikke („cel mai mare şi mai prestigios ziar din Norvegia“), Nummedal, în vîrstă de şaizeci şi cinci de ani, declara că văzuse: „un izvor de gaz luminos ce ţîşnea din locul săpăturilor”, de unde, pretindea el, a erupt: „o fiinţă strălucitoare cu aripi de liliac“. Nummedal mai afirma că, la locul cu pricina, văzuse echipe de salvare, iar un şofer de ambulanţă îi spusese că se află acolo pentru a administra un medicament ce ştergea memoria pe termen scurt. Geologi finlandezi şi norvegieni din echipa lui Azzakov fuseseră concediaţi pe loc şi li se oferise mită (de către Ministerul

să dezvolte puterea controlului asupra a ceea ce oferă și ceea ce păstrează, începe să cîștige experientă cu reacțiile părinților. În această perioadă se recunoaște fluxul de creștere, se dezvoltă procesul vorbirii, copilul spune pentru prima dată ,,eu”. Această fază de independență este greu suportată în cultura noastră de către părinți, fiind cunoscută drept ,,faza sfidătoare”. Impactul pandemiei asupra acestei perioade constă în faptul că este important să ieșim cu copilul cît mai mult în natură, sînt importante jocurile interactive, cu plastilină, formarea diferitelor figurine, desenul și tot ce ajută la dezvoltarea creativității.

Faza genitală a dezvoltării începe în jurul vîrstei de 3 ani și atinge punctul culminant în jurul vîrstei de 4-6 ani; începe să scadă în intensitate la fete în jurul vîrstei de 9 ani, iar la băieți 3 ani mai tîrziu. Această fază este întregită de celelalte anterioare, acum dezvoltînduse, în mod special, comunicarea. Purtarea măștii de protecție îl poate face pe copil să nu mai aibă încredere să iasă în lume, și să se izoleze; frecventarea orelor de curs, gesturile, tonul vocii și mimica sînt foarte importante, dar sînt ascunse sub mască. Copiii încep să simtă că fără acest accesoriu sînt ,,goi”.

Afacerilor Religioase) pentru a păstra tăcerea, altfel îşi riscau viaţa. Ştirea a fost relatată (şi elaborată) în The Midnight Cry (aprilie/iulie 1990), Christianity Today (iulie 1990), Biblical Archaeology Survey (noiembrie/ decembrie 1990) şi alte publicaţii creştine din întreaga Americă. Adăugirile constau în detalii precum: colţi, ochi diavoleşti, ţipete de bufniţă şi inscripţii pe cer. Într-una din versiuni, strălucitoarea fiinţă cu aripi de liliac s-a ivit rostind aceste cuvinte în limba rusă: „Am cucerit“, strălucind pe cerul întunecat al Siberiei.

Rezumînd întreaga istorie în numărul 72 al revistei Fortean Times, din decembrie 1993, Paul Sieveking comentează posibilitatea că întreaga farsă să fi avut la bază sonda de foraj de la Kola. Instalată în 1970 în Peninsula Kola, la nord de Marea Albă din Laponia sovietică, aceasta ajunsese pînă în 1984 la o adîncime de 12 km şi încă se lovea de rocă. Temperatura la zece kilometri adîncime era doar de 180° C. S-au întîlnit cantităţi mari de apă fierbinte, mineralizată şi, de asemenea, scurgeri mici de gaz – dar, aparent, nici un suflet blestemat care să sufere chinuri eterne.

Farse literare (1)

În anii 1790, William Henry Ireland (1777-1835) a mers mai departe decît John Payne Collier cu falsificarea analelor lui Shakespeare încercînd să-şi treacă propria piesă, Vortigerne şi Rowena, drept o piesă, nedescoperită pînă atunci, a marelui bard englez. Tînărul era fiul londonezului Samuel Ireland, gravor de antichităţi şi librar (d. 1800), iar motivele lui rămîn nedesluşite. Poate că dorea să-şi impresioneze tatăl, care spunea despre fiul lui că nu are talent; sau poate dorea să se răzbune pe bătrîn pentru că acesta refuzase să-i explice misterul privind mama lui necunoscută pînă cînd el împlinea douăzeci şi unu de ani. Oricum, nu a aflat niciodată adevărul despre mama sa. Pînă la împlinirea a douăzeci şi unu de ani, el şi Samuel căzuseră pradă scandalului din jurul farsei, după care nu şi-au mai vorbit niciodată unul altuia.

Impresionat de soarta tragică a lui Chatterton, după o vizită împreună cu tatăl său la Stratford în 1794, William s-a descis să încerce să depăşească în măiestrie falsificările realizate de Chatterton.

(va urma)

STUART GORDON

Faza de individualizare începe în jurul vîrstei de 7-12 ani. Ar fi ideal ca adolescentul să se orienteze la diferite modele și să descopere ce corespunde mai mult felului său de a fi. În această perioadă, nesiguranța, frica părinților că aceștia se pot infecta dacă intră în contact cu alte persoane îi face pe tineri tot mai temători. Învățarea metodei ,,autogenes training” ajută foarte mult în dezvoltarea personală. Adolescența începe în jurul vîrstei de 12-14 ani și încetează în jurul vîrstei de 21 ani. O desprindere prietenească de părinți este binevenită, ca și acceptarea reciprocă. Părinții trebuie să înțeleagă că ,,copilul“ lor este acum o persoană adultă. Tinerii își doresc să cunoască lumea, să călătorească, să ia contact cu alte culturi, iar restrictțiile provocate de pandemie îi frustrează, pot dezvolta frică și neîncredere. Consider că în această perioadă de dezvoltare, tinerii au mare nevoie să se întîlnească fizic, nu doar online.

Omul modern este bine informat, ceea ce îl face puternic. Trebuie să înțelegem că sîntem ființe energetice și radiem energie, gîndurile noastre sînt foarte importante în menținerea calității vieții. A fi mereu în balanță energetică și a susține energetic fiecare fază de dezvoltare a copilului (adesea observăm la micii noștri pacienți blocaje pe meridiane și chakre) este șansa individului modern de a se dezvolta armonios într-o lume în care armonia este în disbalanță.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Mereu cu capul plecat; 2) Astea își dau duhul; 3) Casă cu marchiză –Ieșit ca din pușcă; 4) Date... peste cap! – Joc de imaginație – Start luat pe jos!; 5) Întoarcerea rachetei – Dominație teritorială în fața porții; 6) Predicat la sfîrșitul frazei; 7) Rezultat rotunjit (pl.) – A se prezenta în public; 8) Bate la porți străine – Face ochi dulci; 9) Trageri de timp; 10) Are post fix – Desfacere pe sub mînă.

VERTICAL: 1) Sensibile la pipăit; 2) La război... înapoi – Apariție cu rol secundar la un sondaj; 3) Picior fixat la microscop – Imaginație plină de fantezie; 4) Bine zis – Pilot formula unu; 5) Om citit – Gest in extremis!; 6) Parte dintr-un tratat! – Avanpremieră TV; 7) Factor prim (pl.) – Om de lume; 8) Sînt în stare! – Din lumea celor care nu cuvîntă; 9) Profesioniști de vază – Se trag de la tușă; 10) Tratat... încheiat cu succes.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,TRAIECTORII”

1) ACOMPANIAT; 2) FERMECATOR; 3) ARA – TAPARE; 4) CURBATA – TP; 5) ET – AL – STEI; 6) RESTANTA – D; 7) I – UE –IARBA; 8) SECRET – CAT; 9) TRAI – URARI; 10) AERISI – TIE.

MÎNDRIA DE A FI

Istoria militară a românilor (II)

Atractivă este propensiunea acestor specialişti de a stabili o seamă de priorităţi, pe baza consultării unui mare număr de surse istorice: primul indiciu toponimic aparţinînd spaţiului nostru a fost acela de Istros (Dunărea), folosit de Hesiod în sec. VIII î.e.n.; Sofocle a utilizat pentru prima oară denumirea de geţi în sec. V î.e.n.; prima faptă de arme atestată la noi a fost rezistenţa opusă de geto-daci, în anul 514 î.e.n., armatei persane invadatoare, condusă de Darius; cea dintîi atestare a folosirii zimbrului ca simbol heraldic e întîlnită pe scutul dacic descoperit în cetatea de la Piatra Roşie; prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic a fost înfăptuită de Decebal, în timpul celei de-a II-a campanii dacice a împăratului Traian. Emoţionante sînt scenele războaielor daco-romane, cărora li se acordă, bineînţeles, spaţii ample şi reproduceri edificatoare. Se vede treaba că autorii volumului sînt adepţii unui mod mai poetic şi, în orice caz, mai convingător de a preda istoria, de vreme ce nu se mulţumesc să redea faptele îndeobşte ştiute, ci analizează prin deducţie chiar metopele de pe Columna lui Traian: „În finalul luptelor se petrece un episod dintre cele mai dramatice: daci, cu feţe istovite, se îngrămădesc în jurul unui vas din care, cu ceşti în mîini, scot un lichid pe care îl sorb cu nesaţ; unii au căzut morţi, alţii abia se mai ţin pe picioare. Unii autori au văzut în acest episod o otrăvire voluntară în masă sau un ritual. Azi însă, după ce în urma săpăturilor de la Grădiştea Muncelului şi din cetăţile înconjurătoare s-a constatat ce acută problemă a fost pentru constructorii acestor fortificaţii de munte aprovizionarea cu apă, s-a emis interpretarea că scena reprezintă distribuirea ultimelor picături de apă din reşedinţa lui Decebal şi prăbuşirea apărătorilor ei doborîţi de sete. Romanii, încercuind Sarmizegetusa şi interceptîndu-i izvoarele şi conductele, iar rezervele de apă din interior terminîndu-se, în mod firesc ducii nu mai puteau rezista”.

Crudă scenă, care ne aduce aminte de însetarea oştilor lui Alexandru Macedon în pustiile asiate! Chiar numai şi pentru aşa ceva merită să studiezi istoria, care a fost nu numai tragică, dar şi cinică, nefasta întîmplare apărîndu-ne astăzi ca o ironie a soartei, într-o ţară atît de bogată în ape. Ţară despre care Plinius cel Tînar îi scria unui amic al său, ce dorea să compună o carte inspirată din războaiele dacice: „Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfîrşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba despre lucruri foarte adevărate? Vei cînta rîuri noi, fluvii conduse peste cîmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege (Decebal) alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea...”. Deci, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea! Ce forţă premonitorie are această frază! Cît de bine anticipează ea tot ce avea să se întîmple cu poporul de două milioane de suflete al lui Decebal, colonizat de romani şi şlefuindu-se treptat în istorie ca o entitate nouă, cu virtuţi superioare.

Într-un capitol special, consacrat rezistenţei românilor de-a lungul aşa-numitului mileniu întunecat, autorii prezintă obştiile teritoriale şi, mai apoi, Româniile populare ale înaintaşilor noştri, care au condus în final la făurirea statelor medievale, accentuînd asupra unui element ignorat pînă acum

două decenii de ,,istorici” ca Barbu Cîmpina şi Mihail Roller. Este vorba despre credinţa strămoşilor noştri – factor de unitate etnică şi, mai apoi, statală – care reprezenta un fel de cordon de legătură permanentă cu Imperiul Roman de Răsărit, mai cu seamă după anul 476 e.n.: „Un element important şi caracteristic de unitate spirituală şi mijloc de rezistenţă în raporturile cu migratorii şi nu mai puţin probant pentru conştiinţa apartenenţei spirituale la lumea şi civilizaţia romană l-a constituit adoptarea creştinismului de către poporul român, el fiind cel mai vechi popor creştin din această parte a continentului”. Să nu uităm, bunăoară, că Niceta din Remesiana i-a creştinat şi pe huni! Un alt apostol naţional, chiar în perioada despre care unii detractori din afara graniţelor (şi a ştiinţei) afirmă că n-am avea indicii de continuitate, a fost Ursus, episcop al românilor din zonele vestice şi sudvestice, care îşi avea reşedinţa la Morisena (Cenad) şi care a participat ca invitat la sinodul al Vll-lea de la Niceea, din anul 767.

În privinţa chestiunilor strict militare se cuvine a fi semnalată concluzia pentru acea epocă: „Aşa cum rezultă din analiza armelor epocii, oastea românească a dispus în Secolele VIII-XIII de toate categoriile de armament cunoscute pe plan european”. O parte a acestuia era de provenienţă locală (şi atelierele din unele rezervaţii arheologice o dovedesc cu prisosinţă), alta era de factură occidentală, în special carolingiană, ceea ce atestă că între armurierii români şi cei străini existau legături stabile.

Un interes deosebit este acordat istoriei militare a românilor transilvăneni, în prezentarea căreia resimţim preocupările constante ale unor istorici ca Ştefan Pascu, care a închinat Ardealului tratate remarcabile. Fără nici un echivoc, într-un limbaj ştiinţific impecabil, autorul pune la punct problemele-cheie ale acelei epoci: „Suferind înfrîngeri succesive din partea pecenegilor, bulgarilor şi byzantinilor, triburile ungare s-au îndreptat spre Carpaţii Păduroşi şi, după lupte grele cu românii şi slavii, au reuşit să străbată pasul Vereczke, pătrunzînd în anul 896 în Cîmpia Panoniei şi încropindu-şi un fel de ring la vest de Dunăre. În acel moment, aflaţi pe o treaptă inferioară a evoluţiei sociale, organizaţi în triburi, ei mai păstrau puternice trăsături ale orînduirii gentilice, iar ocupaţia lor principală îi definea drept crescători de vite, seminomazi, practicînd şi o agricultură primitivă. Sub înrîurirea realităţilor înconjurătoare cu care au venit în contact, ungurii au evoluat spre sedentarizare şi închegare statală, dar, multă vreme, atacurile de pradă au fost principala lor îndeletnicire, atracţia exercitînd-o asupra lor Italia şi în general Occidentul european. Ambiţiile pe care le aveau au depăşit cu mult posibilităţile lor reale, ei fiind puţin numeroşi şi net inferiori în raport cu popoarele pe care le-au atacat”. Trufia acestora, cruzimea şi rapacitatea de care au dat dovadă în timpul expediţiilor de jaf au fost interpretate ulterior de către unii descendenţi deai lor de prin Canada sau S.U.A. drept nobilitate şi eroism, cînd în realitate era vorba despre o erupţie întîrziată a orînduirii gentilice, cu tot cortegiul ei de pradă şi crimă, ceea ce însemna o frînă serioasă în evoluţia firească a popoarelor cu care au intrat în contact. Un bogat documentar este consacrat şi statului româno-bulgar al Asăneştilor – realitate de primă mărime a Evului Mediu din această zonă a Europei, cu implicaţii majore în istoria fiecărui popor în parte. Era vorba despre o etapă nouă în blocul gigantic al etniei române de la nord şi sud de Dunăre, români sau aromâni, despre o fază superioară în marşul său spre consolidare statală. Concluzia acestui prim volum,

prevăzut cu hărţi de toată lauda, este aceea impusă de înseşi realităţile istorice: doctrina militară actuală a noastră, conform căreia apărarea patriei este cauza şi opera întregului popor, are rădăcini de două ori milenare şi se întemeiază pe tradiţii de-a dreptul impresionante. Acea permanentă stare de veghe, care a albit tîmplele unor Decebal şi Glad, Ioniță Assan, Basarab întemeietorul, Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun a fost o permanenţă eroică ce şi-a întipărit sigiliul pe întreaga noastră istorie militară. Toate încleştările armate ale românilor au fost războaie de apărare, ceea ce, într-un fel, simplifică mult însuşi procesul de predare şi însuşire a acestei istorii pe care aş numi-o centripetă. Felul specific de a lupta făurit de poporul nostru, elaborarea unor tactici şi strategii proprii, adaptate condiţiilor zonale – toate configurează o frescă inconfundabilă a istoriei naţionale, pe frontonul căreia stă scris un cuvînt clocotitor ca lava: Independenţă.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

SCRISOAREA S ă PT ă MÎNII Inegalabilul

Corneliu Vadim Tudor

Am simțit deseori, dar, mai ales acum, adevărul spus de Corneliu Vadim Tudor, care a fost unic în politica românească a sfîrșitului de Secol XX – începutului de Secol XXI. Moartea sa a reprezentat pierderea celei mai vehemente voci care se ridica în apărarea țării, a istoriei și a poporului român.

Sînt mîndru de faptul că am avut ocazia să stau în preajma lui, să îl ascult, pentru mine el reprezentînd Simbolul culturii, dar mai ales al iubirii de țară. Dincolo de opiniile răuvoitorilor neamului românesc, Corneliu Vadim Tudor ne-a arătat fețele hîde ale trădătorilor de țară, somîndu-i să-și astîmpere excesele.

Îi cinstesc în continuare memoria și îi port în gînd ideile și cauzele pe care le-a slujit fără a se abate de la linia Naționalismului românesc. Memoria mi-l aduce în amintire cu forța sa fizică și intelectuală, cu zîmbetul cînd îngăduitor, cînd ironic la adresa celor care se avîntau în acuzații fără nici o șansă de izbîndă. Dincolo de toate cele, Vadim era ca o flacără ce mistuia orice dușman al țării, avea tocul înmuitat într-o cerneală care adesea ustura, cuvintele devenindu-i o lamă cu două tăișuri. Dușmanii erau puși la pămînt de puterea sa oratorică. A trăit pe baricadele românismului și niciodată nu a făcut compromisuri; din contră, s-a dăruit Patriei sale pînă la sacrificiu. Este adevărat, a avut dușmani de talia unui purice, pe care i-a strivit cu forța unui elefant.

Ce ar fi fost astăzi Corneliu Vadim Tudor dacă Dumnezeu l-ar mai fi lăsat în viață? Cu siguranță, singurul președinte al României care ar fi dus flacăra românismului pînă dincolo de întunecimile globalismului. Cum ar fi reacționat în contextul terorii instaurate de acest virus Covid-19? Cu siguranță nu ar fi avut inconștiența de a da ascultare răcnetului corporatiștilor înecați în mocirla iubirii de bani.

Mi-a fost un adevărat profesor de Istorie și Credință. Unicul Corneliu Vadim Tudor rămîne în istoria politicii românești ca unul dintre cei mai mari oameni de stat ai țării noastre. Îl port în suflet și nu îl voi uita niciodată!

Cu lacrimi în ochi, VASILE CERLINCă, Suceava

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Se limpezește serul din vaccin

Recent, am citit pe internet o știre publicată în luna octombrie a anului trecut, legată de o propunere de rezoluție a Parlamentului European referitoare la instituirea unui fond european de despăgubire a victimelor vaccinurilor împotriva COVID-19. M-am mirat, firește, fiindcă eu știam că vaccinurile sînt sigure, că nu au efecte secundare periculoase pentru oameni și că reprezintă singura soluție pentru a opri pandemia. Cel puțin, asta am auzit luni de zile din gurile conducătorilor țării: de la președinte, la Arafat, Gheorghiță etc. S-or fi înșelat, desigur. Ia uitați cum motivează propunerea de rezoluție deputații care au depus-o: întrucît Agenția Europeană pentru Medicamente enumeră deja aproximativ un milion de cazuri de reacții adverse în urma injectării vaccinurilor împotriva COVID-19, întrucît aceste reacții

adverse sînt, uneori grave, întrucît, de exemplu, aproximativ 75.000 de persoane ar fi avut efecte neurologice grave după vaccinul Pfizer.... Aici m-am oprit.

Cum adică un million de reacții adverse grave și 75.000 de persoane ce au acuzat efecte neurologice severe în urma administrării vaccinului Pfizer?

Păi nu ne garantaseră cu toții (Pfizer, Agenția Europeană a Medicamentului, autoritatea americană de siguranță a tratamentelor și guvernul nostru) că ne putem vaccina liniștiți, fiindcă etapele de verificare ale vaccinului nu fuseseră sărite, ci efectuate în paralel (fiindcă altfel ar fi durat minimum 4-5 ani pînă să fie trecute toate testele de siguranță), ca să putem avea repede un mijloc eficient de combatere a pandemiei?

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

O aniversare deosebită

Acum 15 ani, pe 1 ianuarie 2007, România era admisă în Uniunea Europeană – o realizare a acelei generații politice din care a făcut parte și Corneliu Vadim Tudor, Tribunul punînd și el umărul la efortul colectiv al nației, pentru ca noi, românii, să fim primiți în Uniunea Europeană. Dorința tuturor era aceea de a face parte dintr-o organizație economică și politică în cadrul căreia să creștem și să ne dezvoltăm ca veche țară europeană și prin strămoșii noștri, ca unul din primele popoare ale acestui continent. Din păcate, așa cum scria economistul

Ilie Șerbănescu în acei ani, admiterea noastră în această organizație s-a făcut în schimbul economiei pe care o aveam atunci și care producea de toate. Bănuiesc că era o economie performantă dacă le-a trezit interesul occidentalilor. Ne puteau cere altceva. Știu că vor exista voci care vor spune că economia noastră era bună de aruncat la fier vechi, dar eu nu cred că niște afaceriști versați ar fi vrut o grămadă de fier vechi și nici că o economie slabă ar fi reușit în 10 ani să achite o datorie de aproximativ 10 miliarde de dolari și să finalizeze proiecte precum Canalul DunăreMarea Neagră, Metroul bucureștean sau Casa Poporului. Am fost admiși în Uniunea Europeană, am primit drept de liberă circulație a persoanelor, a mărfurilor și a capitalului, am primit și bani, dar nu am știut ce să facem cu toate acestea.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Noi, nestimată și impertinentă cucoană Ursula von der Leyen, sîntem purtătorii unei istorii bimilenare”. (Gl. (r) RADU THEODORU, Scrisoare Deschisă)

Pe domnul gl. (r) Radu Theodoru l-am cunoscut personal la mitingurile din București organizate împotriva restricțiilor impuse în pandemie, în cadrul cărora a ținut cîteva discursuri, pe care oamenii le ascultau cu lacrimi în ochi. Pentru domnia sa, Țara și Poporul sînt cele mai de preț comori ale sufletului și inimii sale, care se cuvin a fi apărate prin eforturi și sacrificii. Prin urmare, domnul Radu Theodoru nu a avut nici o reținere atunci cînd i s-a adresat, într-o Scrisoare Deschisă, Ursulei von der Leyen, căreia, printre altele, i-a mai spus: ,,În opinia mea, Uniunea Europeană este o casă de toleranță a umanoidului contemporan întors în epoca toglodiților. (...) Vă dau nota zero tăiat în patru la materia «Psihologia poporului român». Spre a nu vă pune în dificultate, nu vă întreb unde se află România pe planiglob”.

Știu că vor fi mulți care vor reacționa la modul ,,Vai, ce lipsă de respect!”, ca să nu mai vorbim de faptul că jurnalistul Bogdan Chirieac a și sărit ca ars, spunînd că ,,Este vorba de un atentat la valorile democratice”. Serios? Păi dumneata, domnule ziarist-analist, consideri că Ursula este vreo valoare? Nici acum nu ai aflat că, pentru escrocheria notorie pe care a săvîrșit-o, Kövesi o tot caută cu duba și se face că nu o găsește? Și, încă ceva: Respectul se cîștigă prin Caracter, Educație, Cultură, Inteligență, Competență și, nu în ultimul rînd, Credință în bunul Dumnezeu și în umanitate, toate manifestate sub genericul unei reciprocități tacit înțelese, sau cum se spune prin popor: ,,Ești om cu mine, sînt om cu tine!”. Chiar și în cele mai retrase schituri din lume s-a aflat că madam Ursula von der Leyen s-a jucat cu banii europeni ca și cum aceștia ar constitui o moștenire de la mă-sa sau de la ta-su, comandînd – fără să prezinte înțelegerile din contract, pe care lear fi șters din telefonul personal (?!) - 1,8 miliarde de vaccinuri pentru întreaga Europă, deși serurile încă mai sînt sub starea de experiment pînă în decembrie 2023.

Mai mult, în timp, s-a aflat că producătorii vaccinurilor nu și-au asumat nici o responsabilitate față de acestea, că, de fapt, vaccinurile nu sînt vaccinuri, ci terapii genetice, cu efecte, adeseori, grave, uneori chiar letale după vaccinare. Ni s-a mai spus și faptul că ,,Vaccinul nu imunizează, ci îți asigură o mică protecție”, adică un fel de frecție la picior de lemn. Este ca și cum un bolnav de cancer în fază terminală și-ar lua pe el un flanel, pentru a se proteja de umbra răcoroasă. Păcat că mulți români au căzut victime ale acestei cacealmale, unii dînd chiar șpagă să se vaccineze printre primii. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea Românească”).

(continuare în pag. 24)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Vino, Doamne Isuse! (I)

Am încheiat de curînd un secol care nu mai avea nevoie de nici un fel de Apocalipsă finală, întrucît făcuse deja două repetiții decisive: e vorba de războaiele mondiale din 1914-1918 și 1939-1945. Bine că l-am terminat noi pe el – dacă mai ținea puțin, ne termina el pe noi. Am vizitat un loc unde s-a livrat și un supliment la „meniul apocaliptic”: Hiroșima. (Nu vi se pare ciudat că Hiroșima și Holocaust încep cu aceeași literă ca și Hades?). Acolo au murit oameni și animale fără nici o vină, în chinuri groaznice, topiți de flama bombei atomice, contorsionați, smochiniți, reduși la cartilagii, magmă și cenușă. Am căutat să înțeleg de ce era nevoie de o asemenea lecție. Pentru că, neîndoielnic, a fost o lecție dată de Dumnezeu întregii omeniri. Poate pentru a o feri de un dezastru și mai cumplit, care ar fi putut avea loc mai tîrziu, cînd armele nucleare ar fi devenit și mai devastatoare? Ori poate pentru a ține „cîinii războiului” în lanțuri, pînă la venirea adevăratului soroc al sfîrșitului și învierii? Mă tem că nu voi afla. Tot ce știu este că președintele de atunci al Americii, Harry Truman, frecventase Școala Duminicală, era un om religios, se ruga și avea convingerea că a făcut foarte bine ce a făcut. La fel după cum un urmaș al său, Bill Clinton, a bombardat, de-a valma, și țări musulmane, și țări creștine, dar e „veșnic tînăr și ferice“, cutreieră lumea nespus de vesel și se pregătește de o posteritate a gloriei prezidențiale de invidiat, la vîrsta la care alții abia intră în politică. Încerc să înțeleg cu ce scop a creat Dumnezeu America, așa cum a creat-o, pe fundamentul prigoanei europene împotriva creștinilor. De ce, în tot ceea ce face, America se situează, întotdeauna, de partea cea bună a baricadei? Indiferent ce ar face America în lume – că bombardează, că pedepsește, că înfometează, că ajută, că pacifică – e bine. E din ce în ce mai bine. Așa după cum Ludovic al XIV-lea spunea „Statul sînt eu”, tot astfel America poate exclama: „Planeta sînt eu”. Marele dramaturg francez Racine avea să moară, la numai 60 de ani, doar pentru că Regele Soare s-a uitat odată urît la el. (Am să scriu cîndva despre cele mai ciudate morți din Istorie, cum ar fi, de pildă, acelea ale unor regi intoxicați cu piersici sau mușcați de maimuțe.) Dar nu se întîmplă, astăzi, același lucru cu șefi de stat care se pulverizează, efectiv, pentru că America s-a uitat chiorîș la ei, așa cum s-a uitat Regele Soare la Racine, în 1699? Îmi pun toate aceste întrebări pentru că vreau să aflu de ce se întîmplă așa și nu altfel. De ce un posedat ca Hitler e pedepsit exemplar, iar un posedat ca Truman rămîne în arenă și scrie Istoria. Care este etalonul de măsură? De ce triumfă răul, atît de des, sub masca binelui? De ce vrăjmași ai lui Dumnezeu, indivizi cu mîinile pătate de sînge (la modul propriu!), atei, pigmei, farisei, împărățesc peste țări și popoare, în vreme ce copiii Domnului sînt surghiuniți și demonizați de parcă ei, și

ETICHETA

O(urmare din pag. 21)

În loc să ne folosim de toate aceste avantaje pentru a reface industria productivă pe care am cedat-o străinilor, utilizînd în acest scop fondurile europene, noi am absorbit o foarte mică parte a lor, preferînd să muncim prin Europa pe bani mult mai puțini decît cei care ar fi rezultat din punerea pe picioare a unor afaceri proprii, în special în domenii ca agricultura, alimentație bio, turismul cultural și balneo-climateric, cît și producția de bunuri necesare industriei constructoare, ca să nu fim acum nevoiți să importăm pînă și celebra „plasă de Buzău” de la turci. Europa ne-a luat cu o mînă, dar ne-a și dat destule cu cealaltă, doar că noi nu am știut ce să facem cu banii. Din păcate, spiritul întreprinzător ne cam lipsește. Ne e greu să facem ceea ce ne place, preferînd să muncim pentru altul, chiar dacă nu o facem cu plăcere, decît să ne punem mintea la contribuție pentru a ne dezvolta propria afacere.

nu Antichriștii, ar fi săvîrșit cele mai cumplite barbarii?

De ce a lăsat Dumnezeu să-i scape din mînă glorioasa bazilică Sfînta Sofia, cu cetatea Constantinopol cu tot („regina celor două continente și a celor trei mări”), pentru a statornici, la Porțile Europei, primul avanpost islamic? Puțină lume știe, dar cei mai sîngeroși asediatori ai cetății, în acel blestemat mai al anului 1453, cele mai crude animale de pradă cu care și-a îndeplinit misiunea Mahomed al II-lea, la nebuneasca lui vîrstă de 22 de ani, n-au fost păgînii, ci creștinii: nu mai puțin de 30.000 de mercenari germani, italieni, sîrbi, unguri și chiar greci, între care și un căpitan de navă bulgar, pe nume Baltoglu, au luptat alături de turci la îngenuncherea cetății creștine, în vreme ce marele arhonte byzantin Notaras zicea: „Mai bine să văd domnind în Constantinopol fesul turcilor decît voalul papistașilor”…

Istorie… Fapte de viață și de moarte. De-au fost ieri sau acum 1000 de ani, ele sînt la fel de apuse și ireversibile. Am încheiat un mileniu măreț. A fost mileniul lui Dante, al lui Leonardo da Vinci, al lui Shakespeare, al lui Goethe, al lui Mozart, al lui Dostoievski, al marilor martiri și reformatori Jan Hus, Ioana D’Arc, Martin Luther, Constantin Brâncoveanu. Aș vrea să cuprind acest mileniu cu ochii minții, acum, cînd el s-a retras în vîrful picioarelor și ghilotina implacabilă a timpului a căzut peste umbra lui. Într-adevăr, ce destin cosmic are și generația asta a noastră: să asiste la moartea unui mileniu, să-i închidă ochii, să-l depună în groapa comună a Universului, în vreme ce un nou mileniu se naște din pîntecele Eternității, purtînd cifra pithagoreică 3: sînt 3 lunile anotimpului, 3 vîrstele omului, 3 grații, 3 dimensiuni ale lui Hermes Trismegistul („cel de 3 ori mare”), 3 Crai de la Răsărit, 3 zilele petrecute de Isus în împărăția morții pînă la Înviere, 3 cîntări ale cocoșului (ceasul deșteptător al legiunilor romane), 3 cuvintele tălmăcite de Daniel (Mane, Tekel, Fares), ca să nu mai vorbim de cele 3 încercări din toate basmele lumii, de zicala „3 păzește”, sau de cele 3 migdale sau plante din incantațiile magice cu care încep atît de multe creații ale folclorului românesc. Dar, firește, Sfînta Treime e mai presus de toate: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. Iată de ce, dacă numerologia are vreo valoare – și eu cred că are, deși a fost parazitată de tot felul de diletanți – Mileniul III mi se pare născut sub semnul Sfintei Treimi. și totuși, știți ce nu știm noi? Noi nu știm esențialul: și anume că, dacă Mileniile I și II au ținut cîte 1000 de ani, Mileniul III s-ar putea să nu țină atît, din foarte multe motive. Adică, îi spunem noi mileniu, dar el să nu fie un mileniu, poate nici un secol. S-ar putea să vină Împărăția lui Dumnezeu, în care eu cred, cu tărie, și atunci totul va căpăta altă semnificație iar bornele de hotar vor fi altele. S-ar mai putea, la fel de bine, să prindă viață un curent de idei care să impună omenirii altă cronologie, în funcție de alte criterii (așa cum, de altfel, au acum evreii, iranienii ș.a.). Dar cîte nu se pot întîmpla pe lungul drum a 10 secole? Oh, Doamne! În

Pe de altă parte, am acceptat, prin vocea conducătorilor de la acea vreme, toate indicațiile prețioase venite de la Bruxelles, probabil din cauza lipsei de viziune gospodărească a guvernanților noștri, care nu s-au gîndit că acceptarea unor acte normative și a unor recomandări venite din capitala Uniunii, dar neconforme cu realitatea românească, ne-ar face rău pe termen lung. Ei au acceptat tot ce li s-a spus, aplicînd anumite principii fără să le adapteze – primul exemplu care-mi vine în minte este cel din grădinițe, unde s-a dispus organizarea unor „colțuri de activitate” astfel încît copilul care nu dorește să facă în acea zi desen, ci muzică, să aibă această posibilitate, fără a se gîndi nimeni că spațiile din grădinițile noastre nu permit organizarea unor asemenea activități.

La 15 ani de la aderare, la București s-a organizat o ședință solemnă a Parlamentului, unde s-au ținut discursuri ale puternicilor zilei, care au reiterat ideea

ce-am intrat! Dintre sutele de proorociri, mi-ar plăcea să cred că cea mai adevărată este aceea anunțată de un papirus descoperit la Piramida lui Keops, pe care, de asemenea, mă bucur că am vizitat-o pînă în măruntaiele ei: anul 2001 va marca, atenție, „începutul Epocii spiritului curat“. Dar mă gîndesc, cu inima cît un purice, și la ce spunea călugărul vrăjitor Rasputin, despre boli și epidemii: „Omul va fi tot atît de fragil ca și o frunză uscată și oasele sale se vor îndoi și vor pîrîi ca o creangă pe care o rupi!“.

E 1 ianuarie 2001. Ce greu mă obișnuiesc cu cifrele astea! În timp ce cuvintele au o limită, cifrele sînt infinite. În fața grandorii acestui eveniment copleșitor, nu mai e nimic de spus. Mă uit pe fereastră. Afară ninge bogat, înțelept, cosmic. Pe povîrnișul muntelui și-a făcut apariția o căprioară. O văd de la fereastră, sînt doar vreo 300 de metri între noi. (Nu scap de cifra 3, nici acum, iată, pe 3 august mi s-a născut prima fetiță, și tot pe 3 august, în 1993, mi s-a prăpădit tatăl.) Ciuta adulmecă, adastă puțin, apoi se apropie de locul amenajat de niște săteni pentru tot cîrdul și mănîncă. Mă rog la Dumnezeu să nu dea năvală haita celor 3 lupi (iarăși 3, și n-o fac intenționat!), care bîntuie pe-aici. Nu știu cum se face, dar uite ce paradox: în natură, omul e atacat mai mult de animalele ierbivore decît de cele de pradă! La a doua venire a lui Isus, mieii vor zburda alături de lupi, iar cel mai mare criminal din Natură –omul – nu îi va mai ucide, ci îi va ocroti. E o utopie? Nu știu. Dar nu-mi pot împiedica deloc gîndurile să zboare în voie, pe tărîmuri fantastice. Te uită cum ninge Mileniul… Ninge peste murdăria Secolului XX, peste tranșeele sale pline de sînge, ninge cu fuioarele unor bandaje reci și vindecătoare. Același cer, același pămînt, aceleași stalactite de zăpadă între ele – și, totuși, nimic nu mai e ca-nainte. Am deșelat armăsarul unui Mileniu sub noi, pînă l-am băgat în pămînt. Iar zăpada asta grozavă e valtrapul de catifea albă cu care îl îngropăm. Ninge peste seceta noastră cea de toate zilele, pe care nu ne-o mai da nouă astăzi, Doamne. Pe sub geamul meu, un rîu trece dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră geologică în alta fără nici o problemă, ca prin „poarta galactică“ a serialelor la care se uită copiii. Cel puțin dintr-un punct de vedere, semăn cu acest rîu: nici eu, nici el n-avem ceas. Pentru că m-a prins cumpăra anilor, secolelor, mileniilor fără ceas la mînă, l-am dăruit celor 180 de copii bolnavi de la un Cămin din București, să aibă bani pentru Pomul de Crăciun, pentru jucării și pentru mîncare pînă la Paști –administrația stabilimentului respectiv a obținut un preț bun pe acea sculă de aur, 100.000.000 de lei. (Doamne, care dintre acești copii îmi va lua viața mîine? Profetul Ieremia, trecînd odată pe un pod, a văzut un copil, pe care l-a aruncat în apă, și acesta s-a înecat. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor, 1 ianuarie 2001, Bran

beneficiilor multiple aduse țării de integrarea României în Uniunea Europeană. În contradicție cu ei, senatoarea Diana Șoșoacă a fost cea care a amintit exact lucrurile pe care le-ați citit pînă acum, spunînd, de asemenea, și un mare adevăr colegilor săi și înaltului oaspete, ministrul francez de Externe, Jean-Yves Le Drian: „Aici, pe pămîntul acesta românesc, s-au descoperit plăcuţele de la Tărtăria, primul scris din lume. Nici nu se inventase civilizaţia sumeriană”. Cred că degeaba le-a spus: sînt convins că „adrisanții” acestui mesaj, habar nu aveau la ce se referă, pe ei interesîndu-i doar trei lucruri: banii, profitul și puterea.

Mă gîndesc că eu scriu, dumneavoastră citiți, sîntem cu toții de acord asupra acestor chestiuni și probabil ca noi mai sînt și alți români pe care-i doare situația actuală a României. Pe ei trebuie să-i aducem alături de noi, îndemnîndu-i să citească Revista ,,România Mare” și, împreună, să votăm peste trei ani Partidul Vadimist Român, pentru a trimite în Parlament o voce care să se facă auzită și care să repare tot ce s-a stricat în anii ce au trecut de la intrarea noastră în Uniunea Europeană.

Se limpezește serul din vaccin

(urmare din pag. 21)

Mai departe, în motivarea propunerii de rezoluție, se arată că: Agenția Europeană pentru Medicamente susține că, în Uniunea Europeană, vaccinurile împotriva COVID-19 au avut consecințe fatale pentru aproximativ 5.000 de persoane, după cum urmează: 4.198 în cazul vaccinului Pfizer, 1.053 în cazul vaccinului AstraZeneca, 392 în cazul vaccinului Moderna, 138 în cazul vaccinului Johnson. Mai pe românește, 5.000 de oameni au murit din cauza vaccinurilor anti-COVID, deși acum ceva vreme, dacă afirmai că se moare din cauza vaccinului, Facebook te bloca imediat, erai declarat antivaccinist și spurcat corespunzător.

În finalul motivării se arată că „întrucît Comisia Europeană a negociat contractele de achiziție și nu a dorit ca laboratoarele farmaceutice să își asume răspunderea, și întrucît deputații din Parlamentul European nu au avut acces la contracte în timpul negocierilor, invită Comisia să instituie un fond de despăgubire a victimelor vaccinurilor împotriva COVID-19, totodată încredințînd președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Comisiei și statelor membre”.

Pamflet

Negocieri ruso-române

Iată-l pe Vasile Dîncu c-o năframă-n vîrf de băț. Vladimir, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț:

– Ce vrei tu?

– No, bună pace! Și, de n-o fi cu bănat, sînt c-un tip. Zice că are o șapcă de arătat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort un malac cu mersul țeapăn și privirea ca de mort.

– Tu ești Werner?

– Da-mpărate, zise Dîncu c-un suspin. E Iohannis în persoană, dar vorbește mai puțin. Of, cum să-ți explic, mărite? E tăcut ca un dulap. E înalt și joacă tenis, da-n rest e bătut în cap. M-a însărcinat partidul să vorbesc în locul său, că el fără prompter, doamne, tace ca un mutălău.

Deci, am reținut: se pare că redevenim vecini. Chiar și faza cu coroana și cu ramura de spini. Orice gînd ai Vladimire, cu Ucraina și cu noi, nouă ne rămîne fuga, nu-i nevoie de război. Despre partea înarmării, însă, Doamne, să ne ierți! S-au luat comisioane, s-au dus banii pe la terți. Ne-apărăm cu rîul, ramul, cu aceiași Munți Carpați. N-avem nici o strategie, n-ai cu cine să te bați! De-aia zic: de faci întoarsă de pe-acuma a ta cale și doar ne triplezi factura de la gaze naturale, noi vom tremura de frică și de frig cînd poruncești, fără să ne mai prefacem c-avem planuri vitejești.

– Cum, cînd am atîta oaste la doi pași, tu crezi că pot să ratez așa o șansă, să v-o dau și vouă-n bot?

Formularea aceasta conform căreia „Comisia Europeană (…) nu a dorit ca laboratoarele farmaceutice să-și asume răspunderea” mă face să mă întreb de ce servește aceast organism, european ales de noi, interesele unei companii farmaceutice străine. Procurorul european anticorupție de ce nu se autosesizează? Probabil fiindcă îi anchetează pe cei care susțineau că vaccinurile pot avea efecte letale.

Pe lîngă toate aceste informații extrem de grave, recent, ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, declara că nu a putut semna contractul cu compania Pfizer pentru o nouă pastilă contra virusului COVID fiindcă una dintre condiții stipula crearea de către Guvernul României a unui fond național de despăgubire a eventualelor victime ale acestui nou medicament. Înțeleg că nici acesta nu a parcurs toate etapele de testare privind siguranța, pentru că altfel nu văd rostul creării acestui fond național de despăgubire.

E foarte grav ceea ce s-a întîmplat cu aceste vaccinuri, cu toată nebunia pe care au creat-o divizînd societatea în pro și contra, pentru ca acum să înceapă să iasă la iveală toate aceste nereguli. Dacă se va continua și cu adeverirea altor informații ce erau considerate „teorii ale conspirației” atunci procurorii din Europa și din SUA vor avea mult de muncă în următorii ani.

O, tu nici gîndești, Vasile, cîți în cale mi s-au pus! Toți dușmanii din Rusia: pîn’ la unul i-am răpus. Toți rebelii, democrații, ziariști în păr se-adună să dea piept cu FSB-ul și cu faima lui nebună. Strigătele adunat-au contra strigătului care a dat ordin să se tragă doar în plin, nu la picioare. Oligarhii, politrucii sar toți să mi se predea, căci nu poți prăda Rusia decît sub comanda mea.

S-a-mbrăcat în vorbe lucii diplomații la Bruxel. Biden cu-a lui minți pierdute, umblînd toate după el. Olaf Scholtz și Boris Johnson și bătrîna lui Macron, oțeliți în încleștarea cu dușmanul Omicron, n-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face și Apusul își trimise iar conductele încoace. Zguduind din paceadîncă tot al gazului preaplin, sugînd cu fățărnicie –cum să-ți zic? – pîn’ la leșin.

Se mișcau îngrozitoare multe-armate de dolari, străbăteau stepa rusească în bancnote noi și mari. Franci, coroane suedeze, euro nu mai vorbesc, năvălitau ca o ploaie-n contul gazului rusesc.

Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, c-o plăcere neștirbită i-am lăsat pe toți să fiarbă. Am jurat la prețuri duble să trec falnic, fără păs. Iar de nu-mi plătesc factura, peste voi să mă apăs.

Nu mă pun cu-americanii, fiindcă am ca voi destui: azi aveți un teritoriu, mîine ia-l de unde nu-i. Ce-i Ucraina? O cîmpie. Polonezii? Niște pani. Balticii? O utopie. Voi? O țară de doi bani. Am armate pretutindeni. Îngheți doar cînd le privești. În opt ore sînt la Kiev, într-un ceas – la București.

Și în contra vijeliei voi veniți c-o șapcă-n cap? Și, purtat de biruințe, să mă-mpiedic de-un dulap?

– Un dulap, da, împărate, căci dulapul ce-l privești e din defrișări. E, practic, vîrful mobilei săsești. Neam împiedicat de dînsul șapte ani la rînd și noi. Dacă vrei o confidență, l-am votat ca niște boi. Ni s-au arătat dosare, ni s-au arestat baroni. Ce era să facem, doamne, cu o mînă de bufoni? Eu nu țiaș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, să te lămurești pe pielea-ți cît sîntem de hoți și proști! Sîntem lacomi, preamărite, noi ne ducem după bani. Nu ne stă-n deprinderi lupta, e prea scump să fim spartani.

Privind în urmă la felul în care s-au derulat lucrurile în România de la apariția pandemiei și pînă acum, constat că măsurile luate de autoritățile noastre, la îndemnul și, uneori, la presiunea Uniunii Europene au fost, de fapt, niște jumătăți de măsură adoptate de „ochii lumii”, noi făcînd ceea ce am considerat că trebuie făcut. Spun asta comparînd măsurile luate în țara noastră cu cele din Franța, Australia sau Canada. Ne-am vaccinat ca să nu zică UE că sîntem chiar împotriva lor, ne-au făcut idioți, am lălăit-o cu Certificatul verde la locul de muncă pînă cînd nu a mai fost nevoie de el, a fost și un pic de lockdown, s-au vîndut și ceva măști – adică am scăldat-o pe sistemul „hai că poate, nu mai e nevoie să ne facem treaba pînă la urmă”. Am evitat în felul acesta centrele de concentrare de felul celor din Australia și măsurile exagerate ale altor țări.

Cert este că, odată cu ridicarea restricțiilor prin țările europene și cu revenirea la normal a vieții socioeconomice, ar trebui ca cei în drept să cerceteze în liniște și să ne spună și nouă care a fost rostul acestor doi ani nebuni din viața noastră și cine sînt responsabilii pentru toate lucrurile care s-au întîmplat.

Sînt sigur că vom afla multe lucruri interesante despre pandemie în următorii ani, fiindcă încă avem multe întrebări fără răspuns.

Nu ești primul care vine și se vrea stăpînitor. I-am avut pe omul roșu, omul chel, omul schior. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt: noi ne-am combinat cu dînșii și-am pus țara la pămînt. Să și vrei, n-ai ce ne cere: am dat marfa mai de soi. Bine, ar mai fi bugetul, dar de-acolo sugem noi. Băncile le-au luat francezii, nemții, Țările de Jos, șiam ținut morțiș să fie la preț dezavantajos. Vrei petrol? Mergi la Viena. Apă? Du-te la Paris. Mai avem doar corporații. Restul toate s-au închis. Vrei pămînt agrar? La unguri. Poate-ți vine să te miri, dară Insula Brăilei au luat-o doi emiri. N-ai ce stoarce dintr-o țară stoarsă. N-ai ce mai spera. Ar mai fi comisioane, dar le-am încasat deja. Deci, la ce-ar fi bun războiul? Pentru ce să năvălești? Țara-i gata jefuită cu metode românești. Dacă, totuși, preamărite, jindui să ne invadezi, te previn, cu umilință, mai adînc să reflectezi. Vrei prin granițele noastre oastea cruntă să-ți petreci? Păi, n-avem infrastructură. Să vedem pe unde treci. E o tactică și asta, noi credeam că doar furăm. Dar ne distrugeam asfaltul – iată, să ne apărăm!

Așadar, de-o fi să fie, poți conta pe ajutor, după cum se vede treaba cam din partea tuturor. Lîngă mine e Iohannis. Sau era, nici nu mai știu. L-am scăpat din ochi. E weekend și-a tăiat-o la Sibiu. Omul ăsta are-o șapcă. Știu că-ți place lucrul scump. Uită-te la etichetă, nu la fața lui de tîmp. E tot armamentul NATO adunat în cozoroc. Îți explică premierul: n-o să tragem nici un foc. Ciucă-al nostru a vrut să vină în costum de general, dar e doctor și mai trece cînd și cînd pe la spital. La armată, îți transmite, sîntem tot zero barat. Ne-am mai inspirat din NATO, dar mai mult am plagiat. Oștile-s împrăștiate, generalii beau la braț și, la patru ani odată, convocăm urgent un CSAȚ. Chiar de-am vrea să ne ascundem, codrii noștri seculari au ajuns ca telegraful, dacă nu cumva mai rari. Uite-aicea o scrisoare de la cel ce-mi este șef. Vrea să-ți faci prima intrare pe la noi, prin Kiseleff. Și la liberali, mărite, vei găsi același sluj. Mă gîndesc la măscăricii de la Vîlcea, de la Cluj. Am sondaje, toți miniștrii au de-ndeplinit un vis: ori să facă bani cu tine, ori să fugă la Paris.

Te fălești că înainte-ți tremură atîtea țări? Noi nu tremurăm, Volodea, noi organizăm serbări. Eu? Îmi apăr bogăția. Ei? Nevoile și neamul. Las săracilor tot versul care cheamă rîul, ramul. N-avem oști, dară iubirea de avere e un zid. Ne urcăm pe el și tragem prada toată la partid.

Ai vreo manglă? Combinații? Sari și tu c-un chilipir? Că-n rest, ni se rupe p... de-a ta faimă, Vladimir! DORU BUȘCU (Cațavencii)

po L i T ică G eopo L i T ică

Uniunea Europeană, adio!

(urmare din pag. 21)

Alo, România, trezește-te! Ce așteptați, să vă apere gl. (r) Radu Theodoru, care, mîine-poimîine, face 100 de ani? Ce este așa greu de priceput că UE nu este decît un grup bine organizat, care are un unic și precis scop: PRĂDUIALA? Asistăm la o repetiție generală pentru implementarea la nivel planetar a Noii Ordini Mondiale. Toți capii Uniunii Europene sînt și adepți ai planului satanist de a conduce omenirea printr-o dictatură de o duritate extremă. Statele astea, din vestul Europei, de cînd se știu, au în gena lor dorința de a cotropi tot ce le iese în cale. Chiar și în urmă cu vreo 500 de ani, cînd s-a dezvoltat producția de corăbii, gîndul lor era numai la colonizarea teritoriilor străine. Ei ziceau că fac comerț sau că, sanchi, plecau în dorința de a descoperi tărîmuri noi, dar pentru așa ceva de ce trebuia ca ambarcațiunile să fie dotate cu zeci de tunuri? Se vehicula atunci vrăjeala că, de fapt, se luau măsuri de precauție împotriva piraților. Dar pirații, de fapt, tot ei erau. Grav este faptul că acești ,,comercianți” sau ,,mari descoperitori geografici”, pentru cîțiva saci de piper și scorțișoară, suluri de mătase și tone de mandarine nu plăteau nimic, luau totul cu japca și declarau zona respectivă ca fiind colonie. Iată dovada: Anglia ,,a descoperit” sau ,,a făcut comerț” cu următoarele teritorii, declarate colonii: Bahrein, Birmania, Brunei, Cipru, Hong Kong, India, Irak, Israel, Kuweit, Maldive, Malaezia, Mauriciu, Muscat și Oman, Omanul Contractual, Pakistan, Qatar, Singapore și Yemenul de sud; în Asia, Botswava, Gambia, Ghana, Kenya, Nigeria, Rhodesia, Sierra Leone, Republica Sud Africană, Sudan, Swaziland, Tanzania, Uganda și Zambia; în Africa, America și Canada, în America de Nord, Guyana și Trinidad-Tobago, în America de Sud, Barbados, Jamaica și Belize, în America Centrală, Australia, Fiji, Nauru și Noua Zeelandă, în Australia și Ocea nia, Gibraltar și Malta, în Europa –adică un total de ... 44 de colonii, locul II fiind ocupat de Franța, cu 25 de colonii. Lista continuă cu Spania (20), Portugalia (5), Italia (3) și India, Olanda, Germania, Belgia și Austria, cu cîte 2 colonii.

Așadar, 110 colonii cotropite, jefuite și umilite chiar de cei care, acum, ne dau cu lingurița porția de democrație, aburindu-ne continuu cu vrăjeala potrivit căreia ei ne vor binele, sens în care ne împrumută bani cu dobînzi, al căror procent nu-l pot scrie că îmi tremură pixul în mînă. Tot ăștia ne-au intoxicat cu E-urile lor, ca să nu mai vorbim de ordinele, pardon, recomandările primite, care, nu știu cum se face că toate sînt în defavoarea noastră, a românilor. Aceiași indivizi nu numai că au cotropit într-o veselie tot ce le ieșea în cale, ba chiar se războiau între ei orbește. Aduceți-vă aminte de Războiul de 100 de ani, de Cruciade, de campaniile lui Napoleon, de Imperiul Austro-Ungar și cele două Războaie Mondiale!

în ultimii 5 ani. Deși implementarea tehnologiei 5G pe teritoriul Europei este o CRIMĂ împotriva umanității, parlamentarii români au stat cu mînile în sîn. În România, antenele se montează într-o veselie, deși se știe că expunerea la radiațiile electromagnetice de radiofrecvență sînt chiar și de 20 de ori mai mari față de cele de 4G. Mai mult, copiii sînt cei mai vulnerabili și afectați: ei absorb de 10 ori mai multe radiații decît adulții. Vor muri albinele, păsările, se va distruge întreg ecosistemul, și nimeni nu a încercat să blocheze această armă letală pentru tot ce este viu. Recent, europarlamentarul Cristian Terheș a declarat public că, în prima săptămînă a mandatului său european, a fost abordat de doi funcționari ai Consiliului European, care l-au întrebat dacă ar vrea să aibă o carieră lungă acolo, cu numiri în funcții din cele mai înalte. Firesc, Cristian Terheș a întrebat: ,,Ce trebuie să fac pentru asta?”, și i s-a răspuns: ,,Să votezi tot ce-ți spunem noi!”. No comment! Iată ce vremuri trăim. Practic, Iadul nu mai este sub pămînt, ci deasupra lui. Actuala putere politică a României este un fel de rîie pentru români, iar dacă Uniunea Europeană i-ar înlocui pe ăștia cu alte epave, neam umple și de păduchi. Ce mai, am ajuns niște cîrpiți în fund, ceea ce ne-a spus chiar al nostru prezident: ,,România a eșuat!”, și nu oricum, ci ,,Pas cu pas”, cu un guvern format din cel mai penal partid din istorie (P.S.D.) și cea mai neagră ciumă (P.N.L.). Dar, minune mare s-a petrecut recent. Și asta, pentru că ,,În sfîrșit, cele două partide au ajuns la maturitate politică” (Iohannis). Jurnalistul Miron Manega a concluzionat că ,,În România, cozile de topor au întrecut cu mult numărul topoarelor”. Cu alte cuvinte, ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

În aceste condiții, este firesc ca nici un proiect socialpolitic să nu fie realizat, deși ele sînt lansate cu surle și bițe. Amintiți-vă de ,,România educată”, de care s-a ales praful. Păi, ce carte să facă ai noștri copii acum, în pandemie, prin învățămîntul on-line? Se zice că un elev de clasa a V-a și-a închis microfonul și a strigat: ,,Mamăăă..., cum se conjugă la prezent verbul a fura?, răspunsul fiind ,,Eu fac pușcărie, Tu faci pușcărie, El

Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga. Eroii și idolii elevilor de astăzi sînt unicornii, trolii, Batman sau Spiderman. Deși sîntem un stat creștin-ortodox, ni s-au băgat pe gît sărbători cum ar fi Halloween și Valentine Day. Sînt români care nu știu să lege două fraze în limba română, dar o ard pe englezește la modul ,,Sanchi veri maci”, ceea ce cred că înseamnă ,,Să car vara maci”. Vă mai amintiți cum vorbea în franceză, în aula Parlamentului european, Lia Olguța Vasilescu, care, se pare, a învățat limba franceză cu doamna de biologie?

Ce mai, sîntem praf, învățămîntul românesc aflînduse continuu pe derdeluș, ca de altfel întreaga societate românească. Dragă Românie, ,,De ce te pîndesc, oare, toți/ își dau cu părerea, te țin sub teroare?/ Hăituită și ruptă de hoți/ mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”).

Există și o strategie, prin care totul se mușamalizează și se trece în uitare. Mass-media vîndută s-a specializat în acest sens, prezentînd aproape zilnic noi și alte știri, amplificate la maximum, pentru ca precedentele să fie minimalizate și chiar uitate. S-a început cu pandemia, a urmat lupta dintre PSD și PNL, formarea noului guvern, plagiatul lui Ciucă, greva STB, tensiunea din Ucraina ș.a.m.d. Practic, este vorba de un show mediatic fără sfîrșit, naivitatea românului fiind cea care face ca succesul să fie deplin.

Mai nou, se fac pregătiri pentru salvarea Ucrainei, ce se va realiza prin distrugerea altor țări din jurul acesteia, printre care și România, care se fălește cu faptul că ,,Este o onoare pentru noi să găzduim trupe americane și franceze pe teritoriul țării noastre” (Klaus Iohannis). Adevărul este că, în această situație, România, care a devenit o colonie, nu se mai poate opune nimănui. Încercați să vedeți cum au votat, contrar intereselor României, majoritatea europarlamentarilor români

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Tot la clasa a V-a, programa școlară prevede patru ore săptămînal pentru Limba Română, și cinci ore săptămînal pentru limbi străine. Este vorba de limbile colonialiștilor, despre care am vorbit mai înainte, care, după ce au cucerit, prăduit și umilit mai bine de jumătate din suprafața Pămîntului, i-au obligat pe băștinași să vorbească în limbile lor, declarate ulterior... limbi universale. Spre exemplu, după ce Germania a zguduit întreaga planetă prin cele două războaie mondiale, drept răsplată, limba germană a devenit limbă universală, pe care nepoata mea o învață în mod obligatoriu, în timp ce Religia, tot ca materie școlară, este opțională. De ce vă bateți joc de copiii noștri, care sînt cei mai dotați din lume și care reprezintă viitorul acestui neam? Oare la ce-i folosește nepoatei mele să învețe limba germană prin intermediul unor lecții de genul ,,Schneeballschlacht und Schlittenfahren”? Asta înseamnă ,,Bulgăre de zăpadă și săniuș”, dar mai bine ar învăța vesurile ,,Cu ochi lungi, cu gene lungi,/ Zilnic rîde, zilnic cîntă,/ Veselia ei te-ncîntă/ Însă ea golește pungi/ Cu ochi lungi, cu gene lungi” (Al. Macedonski). Acum, în școală, nu se mai vorbește despre

Luați ca exemplu situația din Ucraina, referitor la care ni se spune că Rusia vrea să atace, unde NATO va apăra țara vizată, Franța și Spania sînt dispuse să trimite trupe în România, iar ONU va interveni pentru a se face pace. Așadar, știri peste știri, dar toate complet paralele cu una dintre cele mai importante porunci ale bunului Dumnezeu: ,,Iubește-ți aproapele!”. Păi, măi fraților, voi ați încercat să faceți pace și cu alte ocazii, prin Vietnam, Iugoslavia, Israel, Irak ș.a., dar trebuie să fii de-a dreptul idiot încît să poți crede că-ți iubești aproapele rezemînduți tancul de gardul său și că pacea se obține cu obuzul pe țeavă. Alte comentarii sînt de prisos, dar trebuie să vă spun că această golăneală prin mileniile istoriei m-a umplut de scîrbă. Este inadmisibil ca toate aceste CRIME premeditate la adresa omenirii să fie ridicate la rang de virtuți. Nu mai vreau să aud de aceste puteri (a se citi putori) de-a dreptul sataniste, care au în plan instaurarea unei așa-zise Noi Ordini Mondiale. Refuz să mai fiu considerat cetățean european. Adio, Uniunea Europeană, NATO, ONU, OMS și alte asemenea grupări mînjite cu sînge nevinovat, cărora ,,Noi le-am dat gaze naturale, iar ele ne-au dat gaze de eșapament” (Vadim Tudor)! Cît voi mai trăi, de limbi universale nu mai vreau să aud, mai ales că rugăciunile sună cel mai frumos în limba română. Vreau să fiu doar un român credincios, demn și patriot. În rest, doar scîrbă și dispreț față de cei fără nici un preț.

,,Vreau ca pana mea, săraca, cîntul lui Tirteu să fie, Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie, Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU, Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui DUMNEZEU”. (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.