România Mare, nr. 1627

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Divizarea civilizațiilor va duce, în final, la o barbarie unită.

CornELIU VADIm TUDor

Țara e norodul, iar nu tagma jefuitorilor!

Din momentul mediatizării presupusei invazii a Armatei Roșii în Ucraina, televiziunile și presa autohtone, în lipsă de un subiect mai bun, s-au pus pe stîrnit panică în rîndul populației, prezentînd niște banale ordine de chemare ale rezerviștilor drept dovezi ale unei iminente mobilizări a oamenilor pentru pregătirea de război. De aici a început o întreagă dezbatere în social-media legată de posibilitatea ca, în caz de război, să ne apărăm țara într-o luptă cu dușmanul. Pentru că îmi place să mă informez am generat pe Twitter, unde am principalul cont de social-media, pe Instagram, pe LinkedIn și pe Facebook un sondaj de opinie cu întrebarea: „Dacă mîine România ar fi atacată militar, v-ați înrola ca să o apărați?”, cu două variante simple de răspuns: „Da” și „Nu”. La finalul celor trei zile de rulaj, procentajul a fost: 70% ,,NU” și 30% ,,DA”. Mărturisesc că m-a mirat rezultatul și, în lipsa unor comentarii postate, aș fi rămas nelămurit. Așa am aflat de ce majoritatea covîrșitoare a celor care au răspuns nu consideră necesar să cadă pentru țară, în caz de război.

Am să fac publice cîteva răspunsuri ca să judecați singuri: „Niciodată! Nu mai avem ce!”; „Opinia mea este că nu mai au ce să apere. Țara este vîndută bucată cu bucată. Trebuie să o apere cei cu pensiile speciale, nu oamenii de rînd care abia trăiesc de pe o zi pe alta. Salariile, pensiile, alocațiile… sîntem la coadă cu totul. Atunci pentru ce?”; „Să meargă ăia care au pensii speciale”; „E interesant de văzut cîți vor să-și riste pielea pentru cei cu pensii speciale, generali de carton, bombardieri, hoți etc.”; „Oare ce ar mai putea apăra românii, cînd aproape totul este în posesia străinilor?”; „Nu, am luat o țeapă, oamenii care ne conduc nu merită să mori pentru ei. Ei poate au ce să apere, eu nu”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Elegie de pace

Planetă maternă, necropolă vie pămînt înflorit între cer și vulcani poetul lucid se ascunde-n pustie și-i vine să plîngă o mie de ani Îl farmecă moartea și viața îl doare orbește homeric de-atîtea trădări iar plînsul înalță un munte de sare ce surpă muzeul de amfore-n mări Și vine copilul cu umeri de rouă perechi de cireșe îi joacă-n urechi pămîntul sub tălpi i se crapă în două el scrie cu umbra versete străvechi

ROMÂNIA ȘI PSIHOZA RĂZBOIULUI CU RUSIA (4)

A mai trecut o săptămînă de negocieri, de amenințări, de declarații și retractări de declarații, o săptămînă în care scenariul războiului ruso-ucrainean (mai bine zis, războiul Rusia contra NATO) ba era gata-gata să izbucnească, ba se amînă după ce Președintele Putin se întoarce de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Scena politică externă este în fierbere, dînd semne de nerăbdare, idei și concepte revanșarde se întretaie cu propuneri rezonabile pentru pace, cu atitudini pragmatice, dătătoate de speranță. Știrile dominatoare sînt cele care creează panică, unele luînd-o înaintea realității, anunțînd deja ora și locul în care va avea loc invazia rușilor, ba chiar faptul că invazia ar fi avut loc! Scenariile se succed, dînd ca sigure cifrele viitoarei confruntări: între 25.000 și 50.000 de victime din rîndul civililor, între 5.000 și 25.000 pierderi din partea armatei ucrainene și 3.000 pînă la 10.000 de morți din rîndul armatei atacatoare. Scenarii și scenarii... În România, chiar dacă spectrul unui viitor război nu se reflectă în rîndurile Poporului, acesta este mai mult preocupat de furtuna de primăvară a facturilor la energie și gaze și de creșterea nemăsurată a prețurilor la produsele și alimentele de bază. Dacă aceste preocupări constituie priorități pentru românul de rînd, nu același lucru se poate spune despre guvernanții de la București, obiectivul primordial al acestora constituindu-l Operațiunea ,,Apărați flancul de Est al NATO!” (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Apare și pasărea phoenix și-i spune cu clopote reci de cenușă în cînt: întoarce-te grabnic și fă o minune eu știu ce înseamnă să arzi pe pămînt Și vine femeia în tirs de lumină și vine bătrînul cu fluturi pe scut îl roagă cu toții-n genunchi să revină profetic să spună ce e de făcut Poetul îi ceartă cu perle și rodii invocă o milă de zei inumani și scrie cu lacrimi de sînge în zodii tratatele Păcii de-o mie de ani

CornELIU VADIm TUDor

„Iarna

în zori“, tablou de Anca Bulgaru SĂPTĂMÎNA INTERNAȚIONALĂ PE SCURT

Cine dorește o nouă Cortină de Fier?

● Situația din Ucraina continuă să se afle în centrul atenției liderilor politici și militari din întreaga lume. Din păcate, vedem că, pe măsură ce se intensifică zăngănitul armelor, vocea rațiunii nu se mai aude. ,,Există riscul unei invazii la scară mare”, a afirmat Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, referindu-se la situația din Ucraina, în contextul masării de trupe ale Rusiei la granița cu această țară. Aflat, vineri, 11 februarie a.c., la Baza 57 Aeriană de la Mihail Kogălniceanu, acesta a declarat, în cadrul unei conferințe de presă comune cu președintele Klaus Iohannis, că există, de asemenea, și riscul unor încercări de a răsturna Guvernul de la Kiev sau atacuri cibernetice, ,,ceea ce reprezintă un motiv serios de îngrijorare”, iar prin prezența trupelor americane în România și venirea celor 1.000 de militari americani suplimentari, NATO transmite un semnal de solidaritate și că alianța este pregătită să intervină. Jens Stoltenberg a subliniat că aliaţii sînt deschişi la găsirea unei soluţii politice cu Rusia în privinţa crizei ucrainene, dar NATO nu va face compromisuri asupra principiilor-cheie, cum este dreptul fiecărei naţiuni de a-şi alege propria cale şi dreptul Alianţei de a-şi apăra toţi aliaţii. ,,Nu vor exista membri de prima clasă şi membri de clasa a doua. Nu există decît aliaţii NATO, uniţi”, a spus secretarul general al alianței. (continuare în pag. a 17-a) r.m.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iliescu reales, la al doilea proces, pentru jaf şi tignafes! F „Apus de Soare“, în varianta beţivilor F Sever Mureşan – principal acţionar la Jilava F Mingea cu care se va inaugura C.E. de fotbal va fi capul lui Paler.

PArTEA A II-A

F „Cînd Dumnezeu vrea să piardă un muritor, mai întîi îi ia minţile“ – zice un proverb. Este şi cazul lui Vasile Văcaru, care e nemuritor, fiindcă se conservă în alcool, ca orice matol în fundul gol. În cursul unei vizite P.D.S.R.-iste la Zalău, el a dat frîu liber euforiei bachice din care nu s-a mai trezit de la naţionalizarea din 1948 şi a împărtăşit Filialei Judeţene Sălaj a P.D.S.R. (judeţul ortacului său Asztalos Măgureanu, ăsta l-a trimis acolo) cîte ceva din viziunile sale aburite: „Ştim că vom guverna pînă în 2008, poate pînă în 2050. România nu este a noastră, nu este a voastră, este a urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor (lumea a crezut că se bîibîie, ori că s-a înecat cu ceva – nota r.m.) urmaşilor pedeserişti din România. Dumnezeu este P.D.S.R.-ist!“. La un asemenea final apoteotic, au răsunat două-trei aplauze pe cît de răzlețe, pe atît de furtunoase, vorbitorul n-a mai apucat să mulțumească, întrucît căzuse sub masă şi sugea printr-un furtun nişte trăscău de Zalău, recitînd poezia lui Topîrceanu: „Cri, Cri, Cri – S.R.I., nu credeam c-ai să mai vii!“. A fost scos pe brațe şi depus cu evlavie la Monumentul Eroilor, unde, din două damfuri, a ofilit toate coroanele de flori. Vedeţi ce zace în ăştia? Cică România nu e a noastră, ci a avortonilor pe care o să-i facă Iliescu atunci cînd o să-i pună Constituţiei o mînă în păr, o mînă sub fuste, şi, hopa-hopa, am intrat în Ioropa, violu-i gata! În ritmul acesta, pînă în anul 2050 însuşi numele Ţării va fi schimbat din romÂnIA în romAFIA, Capitala se va schimba din Bucureşti în Bomboneşti, Casa Republicii va fi transformată în Mausoleul lui Ilici, de unde Iliescu, împăiat, după o metodă complexă, globală şi nodală, va zîmbi, zi şi noapte, milioanelor de nordcoreeni veniţi în pelerinaj, în vreme ce Imnul Ţării nu va mai fi „Deşteaptă-te, Române!“, ci adaptarea dramei „Năpasztalos“, de I.L. Caragiale. O, tempora! O, mores! F Moş Trahanache Gherman a început să nu-şi mai controleze sfincterele gîndirii. După ce, ani de zile, i-a mințit pe toţi străinii de frunte (regi, preşedinţi, miniştri) că „comunismul a scos tot sufletul din noi, am trăit 50 de ani într-o imensă puşcărie, nu vă dați seama, citiţi romanul «Dan Iosif şi fraţii săi» de Thomas Mann“ – a fost dovedit ca un veritabil mincinos, fiindcă el era cel mai zelos propagandist politruk al Universităţii din Craiova. Acum, Moş Berilă, care doarme priponit de o zambilă, azvîrle cu noroi în Partidul România Mare, debitînd numai prostii în „Jurnalul Național“: „În cazul ruperii protocolului cu P.R.M., acolo au fost încălcate cu brutalitate unele îndatoriri de către această formaţiune, care a dovedit o lipsă elementară de comportament politic civilizat“. Ce vorbești mă, Flaimuc Sugiuc? Imediat cum nu v-am lăsat pe voi să furaţi, să minţiţi, să batjocoriți un Popor întreg, n-am mai fost civilizaţi! Imediat cum ți-am cerut ție, şi lui Bombonel, şi lui Văcaru, şi lui Chebeleu şi altor lacomi să renunţe la casele şi vilele luate cu japca, aşa cum reiese din Raportul Comisiei Parlamentare „Apartamentul“, am încălcat cu brutalitate protocolul! Şi imediat cum v-am oprit mîna, ca nu care cumva să semneze ruşinoasele tratate cu Ungaria şi Ucraina, n-am mai fost demni de colaborarea cu voi, marii „politicieni“ şi „gînditori europeni“ de la partidul ăsta de adunături. Ce puşlama! Dar, să-i mai dăm cuvîntul o dată, să vadă toată lumea că puşlamaua e şi gaga, adică i-a fugit mintea cu sorcova: „Ruperea P.D.S.R. de P.R.M. a fost obligatorie şi fără echivoc şi ea a avut loc la nivelul Parlamentului“ (?!). Ăsta ori e prostănac, ori l-a luat gura pe dinainte! În Parlament nu s-a produs nici un fel de rupere de genul acesta, deputaţii şi senatorii P.r m au votat, de fiecare dată, cum le-a dictat conştiinţa, ca dovadă susţinerea Bugetului pe 1996, ori aprobarea aplicațiilor nATo pe teritoriul

României. Sau poate că „turul de forță“ făcut de Gherman şi gaşca lui, la şuieratul pe degete al lui Iliescu, prin care i s-a ridicat imunitatea parlamentară preşedintelui P.r m , face parte din scenariul ruperii legăturilor P.D.S.R. cu P.r.m., la presiune străină? Din păcate pentru el, Gherman doarme și cînd e treaz, şi cînd face copii din flori, într-un lan de praz: are el impresia că P.D.S.R.-ul a rupt Protocolul cu P.r.m., în realitate noi, cei de la „România Mare“, am dat de pămînt cu gangsterii de la P.D.S.R. care, prin jefuirea şi ticăloşirea Ţării, prin scoaterea valutei peste hotare, au dovedit, întradevăr, „cea mai elementară lipsă de comportament politic civilizat“. Alo, Moş Tăgîrţă, ştii unde se vede diferenţa dintre P.D.S.R. şi P.r m şi cum s-arată pricina? În vreme ce voi aţi pierdut vreo 10 procente de cînd aţi primit ordin de la Alfred Moses să vă rupeţi de noi, iată că noi am cîştigat cel puţin 5 procente! F Aşa-zisele „editoriale“ ale lui Ion Cristoiu (fost comunist) reprezintă cea mai elocventă expresie a şmecheriei cu care crede el că se poate înlocui caracterul. În numărul de sîmbătă el n-a mai răbdat şi a dat pe gura aia asimetrică şi peltică veninul neputinţei sale de a fi băgat în seamă de cineva, de a-i face pe politicieni să tremure ca piftiile de frica lui, că el e Monstrul din Găgeşti, imediat cum se dă după burlan, noaptea, şi scoate capul pentru a urla „bau!“, toţi trecătorii trebuie fie să se caţere în copaci, fie să plonjeze cu tărtăcuța în canale, altă scăpare nu există. Doamne, ce faună a ieşit la iveală în 6 ani! Ce caricaturi ai mai desenat în repaosul duminical, paraşutîndu-le peste România! Dar, să-i dăm cuvîntul micului terorist în blugi răpănoşi: „E suficient să amintim, din acest punct de vedere, că nici unul din aceste partide (P.U.N.R., P.R.M., P.S.M. – nota R.M) nu s-a preocupat de a avea relaţii normale cu presa independentă (?!). În timp ce P.D.S.R.-ul, dovedind o abilitate politică remarcabilă, s-a străduit să curteze (?!) presa liberă, P.U.N.R., P.R.M. şi, într-o anumită măsură, P.S.M. au preferat s-o hărțuiască pînă în pînzele albe (...) N-are nici un rost să vorbim de faptul că divorţul de P.D.S.R. le-a găsit pe fostele aliate fără un program politic bine definit (?!), fără o organizare temeinică în teritoriu (?!), fără o clientelă (?!) în rîndurile oamenilor de afaceri (?!). Cel puțin pînă la ora actuală, partea aflată la stînga P.D.S.R.-ului e practic neocupată. De cîteva luni, scoțînd în față gruparea liberală Adrian Năstase, partidul de guvernămînt, puternic sprijinit de Ion Iliescu, a reuşit o excepţională operaţiune de cosmetizare (?!). Partidul de guvernămînt e o formaţiune politică beneficiară a mai multor fețe (?!). În condiţiile în care cele trei foste aliate ale P.D.S.R.-ului continuă să se bîlbîie (?!) P.D.S.R.-ului îi va fi destul de uşor să le fure electoratul (?!) prin împrumutarea temelor (?!) Dacă nu vor interveni evenimente radicale, ţinînd de capriciile istoriei, P.D.S.R.-ul are toate şansele să ocupe întreaga parte stîngă a eşichierului politic“ ş.a.m.d. Aveţi, aici, în toată fleşcăirea sa, gîndirea ca o băşică de peşte a Violatorului de Găini. Scriind industrial, pe bandă rulantă, el dă pe gură ce-i trece prin capul acela moale şi păduchios. Am greşit cînd am spus că manichiuristele şi camionagiii îl citesc pe prostul ăsta – sărmanii oameni sînt inteligenţi, nu se pot lăsa păcăliți de o asemenea canalie. Nivelul pînă unde sare „broasca“ din sînul lui Cristoiu e Bombonel, acum ne-am ginit. Dar, s-o luam metodic: 1) Aşadar, n-am avut „relaţii normale cu presa independentă“, 3 partide parlamentare, dintr-un foc, sînt la grea ananghie; care o fi presa aia independentă?; normal că „Evenimentul zilei“, care a făcut pînă acum toate politicile posibile, şi monarhistă, şi udemeristă, numai politică românească n-a făcut; în schimb, P.D.S.R.-ul „s-a străduit să curteze presa liberă“, adică, mai pe româneşte, i-a plătit mai multe sute de milioane de lei lui Ardei Umplut, pentru zeci de tone de hîrtie şi facturile tipografice. 2) Dacă n-au stat,

frumuşel, în genunchi, şi nu au cărat geamantanele Piticului Sovietic, P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M. pățesc ce-a pățit ambasadorul României în Israel, adică sînt luate la trei păzeşte şi, dintr-un foc, n-au nici program politic, nici organizare în teritoriu, nici clientelă printre miliardari. Că adevărul este, ca de obicei, altul, nu-i pasă năduşitului sconcs. Tocmai P.D.S.R.-ul e cel care nu are un program politic, din moment ce şerpuieşte de 4 ani, ca pişețelul boului prin țărîna drumului, făcînd sforţări disperate să intre în Internaționala Socialistă, dar, în acelaşi timp încercînd să-l satisfacă şi pe ambasadorul S.U.A., cu cerinţa sa de a face „politică de centru“, pentru că, mai nou, cel care se declara „naţionalist“ la mormîntul lui Avram Iancu, adică Bombonel, să aflăm că conduce o „grupare liberală“, scoasă în față (nu în spate!), pentru o operațiune de cosmetizare (de fapt, de schimbare a sexului); aici, Ardei Umplut are dreptate, vorbind de numeroasele fețe ale P.D.S.R.-ului, dar el crede că aşa ceva e o calitate, în timp ce P.U.N.R., P.R.M. şi P.S.M., care n-au atîtea fețe, n-au „un program politic bine definit“; despre „Organizarea temeinică în teritoriu“, lucrurile sînt clare, şi o să dăm cel mai recent exemplu: în vreme ce Bombonel a reuşit să strîngă la Urziceni numai 21 de spectatori (din care 7 consilieri P.D.S.R.), pe Vadim au venit să-l vadă şi să-l aclame peste 800 de oameni în sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Galaţi; în privința „clientelei“ din rîndurile oamenilor de afaceri, marele găinolog iar pune problema pe dos, cum îi place lui Bombonel, fiindcă aşa ceva nu e o calitate, ci o expresie a lăcomiei P.D.S.R.-ului,; pe care nu-l mai satură Dumnezeu, în vreme ce P.r.m. e un partid sărac, iar acesta este unul dintre motivele reale pentru care s-a delimitat clar de gaşca de bandiţi a lui Iliescu; care sînt oamenii ăia de afaceri din clientela P.D.S.R.-ului, ştie deja o Ţară întreagă: Zaher Iskandarani, Sever Mureşan, Marcel Ivan, Gh. Dragodan, Vasile Nițu, Eugen Durbacă, Gigi Kent şi alte căpetenii ale Mafiei. 3) Nu cele 3 partide româneşti se bîlbîie (?!), ci P.D.S.R.-ul, care a pornit la drum cu un program popular, de stînga, pe urmă a trecut la măsuri de extremă dreapta, pentru ca acum, văzînd cît de vertiginos se prăbuşeşte, să încerce cu disperare să-i mintă iar pe alegători, deschizînd „magazine pentru săraci“ şi promițînd mărirea pensiilor; în Problema Naţională, bîlbîielile partidului iliescian au fost de-a dreptul criminale şi ele vor forma obiectul unor analize şi procese viitoare. 4) În fine, prin „furtul electoratului“ şi „împrumutarea temelor“ (ce simplu!) P.D.S.R.-ul va da la o parte, cu vîrful pantofiorului de damă al Nașei, 3 partide dintr-o dată, „ocupînd întreaga parte stîngă a eşichierului politic“; la neruşinarea şi agresivitatea patologică a cîtorva slugoi ai lui Iliescu, ăştia sînt în stare să ocupe, de fapt, tot statul român, asta e evident; dar judecata lui Cristoiu e de un infantilism îngrijorător, nu ne vine să credem că un activist care i-a scris discursul lui Nicu Ceauşescu pentru Festivalul Mondial al Tineretului de la moscova poate fi atît de imbecil. Aşa crezi tu, monstrule, că e politica? Face Bombonel două fiţe din Poponel, se mai bîţîie şi Marele Zîmbat de cîteva ori, şi milioane de oameni „pleacă la dribling“ de 3-4 ori pe an, succesiv, cînd la stînga, cînd la dreapta, pînă o să cadă în fund, năuciți? De ce-i judeci pe români după calapodul minţii tale bolnave şi după comportamentul tău de lichea? Ori poate speri că, astfel, le vei da direcţia şi linia de urmat, ca Ceapaev: „Paşli, tavarişci partizani, după mineee!“. Dar, slugărnicia piticaniei fără forme umane e de-a dreptul greţoasă. Ştiţi ce-a mai făcut? A zis că atacul brutal al lui Bombonel la adresa B.B.C. a fost o gafă, dar, după ce-a reflectat el mai bine, l-a scos basma curată pe Marele Măsliniu şi din porcăria asta: „Dacă mă gîndesc însă mai bine, cred că a fost o mişcare bine calculată“. Nu-i aşa că vă vine să-l luaţi la palme pe Limbricea? Orice s-ar întîmpla, noii lui stăpîni, care îi satisfac maţul gros cu sute de milioane de lei, sînt valabili: şi occidentali, şi naţionalişti, şi afacerişti, şi cinstiţi; şi duri, şi eleganţi; şi de stînga, şi de dreapta, şi curve, şi fete mari, în acelaşi timp.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 mai 1996)

Destine remarcabile

Emil Rebreanu – adevărata poveste a lui „Apostol Bologa” din „Pădurea spînzuraților” (II)

Marele vis: România

„Visul meu e să urmez Filosofia, anume – să fiu profesor de Limba română și de Istorie, la care am fost mai tare decît orice eminent din clasă”. Mama, Ludovica Rebreanu, se îngrozește la ideea de a avea doi scriitori în casă, și nici un venit sigur pentru numeroasa familie, dar Emil visează cu ochii deschiși să ajungă și el în capitala României. „Mă aflu rău pe aicea, nespus de rău… Vai, și nu-i nimeni să țeasă vreo dungă de rază de lumină, cît de palidă, în întunericul traiului meu”. E dispus să urmeze și Medicina, numai să ajungă la București. Dar ungurii îi pun bețe în roate cînd vine vorba de eliberarea pașaportului. „Lozinca li-e aceasta: «It elude, haluod kell!» - «Aici trăiești, aici mori!». Cu toate lozincile lor, eu sînt pe deplin hotărît să trec în România. Nu am planuri, ci numai un scop, spre a cărui realizare vreau să muncesc și să sufăr. Și acest scop mi-e să trec în România, în a cărei serviciu doresc să-mi pun toate puterile și de la care îmi aștept binele ce-l putem avea în această viață vremelnică… Ce-mi pasă că voi fi dezertor, ce-mi pasă că voi zgribuli între stîncile Carpaților și ce-mi pasă de moarte, cînd știu că mă jertfesc pentru realizarea unui scop sfînt și nobil?!”, i se destăinuie lui Liviu, într-o scrisoare tulburătoare prin premoniția sa.

Haina albă, din duminica despărțirii În vara lui 1914, imediat după moartea tatălui său, viața lui Emil Rebreanu ia, la numai 23 de ani, o întorsătură cu totul neașteptată. Lipsit de orice mijloace materiale și apăsat de sărăcia familiei, în loc să fugă în România, cum plănuia, se înscrie în Armata austroungară, pentru Marele Război. Ce-o fi fost cu adevărat în sufletul lui Emil în acele zile? Privesc, în lumina ce bate prin fereastra muzeului din Maieru, o fotografie din ziua Bacalaureatului, care îl înfățișează cu părul lung, dat pe spate, întocmai ca Eminescu în tinerețe, și-mi vine greu să-l suprapun la imaginea cazonă de ofițer, cu pieptul plin de decorații. Mai mult ca sigur, cu planurile pentru București zădărnicite de izbucnirea războiului, Emil găsește în înrolare singura variantă de avansare rapidă în carieră pentru a-și putea ajuta familia, rămasă de izbeliște. Din anii de-atunci s-a păstrat și o scrisoare pentru o iubită. Din tranșeele mîloase ale Primului Război Mondial, Emil Rebreanu trimite unele dintre cele mai expresive scrisori de cătănie din istoria noastră. Gîndul la „mîndruțele” de acasă îi încălzește sufletul, în timpul lungilor asalturi de pe fronturile din Galiția și din Italia. Familia îi e împrăștiată prin lumea largă, un alt frate e și el în prima linie în război, iar Emil ține legătura cu toți și-i îmbărbătează pe fiecare în parte. Bravează mereu cînd vorbește cu mama și cu surorile lui despre chinuitoarele gărzi de noapte ca artilerist: „Acuma duc viață pariziană: noaptea veghez și ziua dorm!”.

Jurnal de front

De fapt, Emil n-o duce deloc bine. Iubita îi scrie rînduri mai reci ca zilele de iarnă, tatăl fetei îi refuză cererea de căsătorie, așa că primul Crăciun de război îl prinde părăsit, bolnav și îngrozitor de singur. Persecuțiile din partea ungurilor nu îl slăbesc nici în război. E unicul român din tot regimentul, și primește misiunile cele mai riscante: e pus să comande unități pe care, în mod obișnuit, le conduc soldați inferiori în grad; în ciuda faptelor de vitejie, promovările se amînă luni de zile. De teama cenzurii, nici măcar nu mai poate scrie cuvîntul „România” în scrisori, iar pe Liviu îl roagă, nu care cumva să-i trimită reviste bucureștene: „Nu-mi trimite nici o gazetă. Cunoști șovinismul honvezilor!”. În jurul său, numai moarte! „Nu mă pot împăca cu gîndul că pacea e atît de departe, iar moartea deasupra mea. Și unde-mi sînt visurile visate, pentru cari a trebuit să îndur atîtea dureri?”. Dar în ciuda fragilității trupești și sufletești, în ciuda numeroaselor răni căpătate în lupte, Emil Rebreanu rămîne un ostaș model. Se remarcă în mai multe rînduri prin faptele sale de arme, primește „Medalia de Aur pentru Vitejie”, cea mai înaltă distincție acordată ofițerilor. Îl alină gîndul că nu mai trebuie să se roage de nimeni pentru 50 de coroane. Dimpotrivă, din solda mărită, le trimite acum, din timp în timp, sume generoase

mamei și surorilor lui. Experiența războiului îl apropie tot mai mult de Liviu. Îi scrie tot mai des, cu lux de amănunte, despre încleștarea teribilă de pe front: „Toată viața-mi o săți descriu toate luptele în care am luat parte și din cari n-am crezut să scap întreg”. După moartea lui, scrisorile lui Emil vor deveni veritabile „fișe de lectură” pentru „Pădurea spînzuraților”. Multe dintre detaliile trimise de Emil de pe front se regăsesc transpuse în roman.

Ultimele zile

Pe zi ce trece, lațul războiului se strînge tot mai mult în jurul sublocotenentului Emil Rebreanu. Din 13 ofițeri cu care pornise la luptă, rămăsese, în 1916, singurul în viață. Umbra vreunui obuz rătăcit plutește permanent deasupra tranșeelor, iar Emil decide, la un moment dat, săși scrie testamentul. Dar, mai greu de dus decît iminența înfiorătoare a morții e vestea intrării României în război împotriva Austro-Ungariei și trimiterea regimentului său tocmai pe frontul de la Ghimeș-Făget, de lîngă Bacău. „Rănile mi s-or mai vindecat, dar ce-s acestea pe lîngă cele sufletești de-acum? Și nu mă voi afla bine și nu voi fi liniștit pînă durează acest război și cît mă va mustra conștiința că poate chiar eu voi omorî pe… Liviu”, scrie Emil. Imaginea aceasta, că și-ar putea împușca propriul frate, aflat de partea cealaltă, în România, îl obsedează tot mai mult. Ultima permisie îl găsește într-o stare deplorabilă: se ceartă cu toată lumea prin Năsăud, se desparte de iubită. Atmosfera pe front e, pe zi ce trece, tot mai irespirabilă și mustrările de conștiință, la fel. Cum poți trage în frații tăi?

Emil se hotărăște să dezerteze. Noi probleme „disciplinare” îi grăbesc decizia de a se alătura trupelor române. I se caută tot felul de vini, după ce-a îndrăznit să pună o placă cu muzică românească la popota ofițerilor. E suspectat în legătură cu o explozie la depozitul de muniții al unității, iar casa de la Maieru e percheziționată de jandarmii unguri. În ultimele scrisori semnează cu alt nume, semn că plănuiește ceva. Pus sub domiciliu obligatoriu la infirmeria brigăzii, evadează și fuge spre liniile românești, în noaptea de 10 spre 11 mai 1917. „Ce-mi pasă că voi fi dezertor, ce-mi pasă că voi zgribuli între stîncile Carpaților și ce-mi pasă de moarte cînd știu că mă jertfesc pentru realizarea unui scop sfînt și nobil?!”. Premoniția se împlinește: Emil e prins între stîncile Carpaților și condamnat la spînzurătoare pentru dezertare. Pentru ce-a simțit în ultima clipă a vieții nu mai există scrisori…

Bătăile din fereastră

La data execuției lui Emil, Liviu Rebreanu începuse deja să scrie la „Pădurea spînzuraților”, o poveste inspirată de o fotografie care-l marcase: o pădure întreagă de dezertori cehi, spînzurați de Armata austro-ungară, în Italia. Mulți ani după scrierea romanului și după succesul fulminant al acestuia, marele prozator face o mărturisire impresionantă: „Începusem deja să scriu la roman cînd am aflat că fratele meu, student devenit ofițer artilerist în Armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români, fiind prins, condamnat și executat prin ștreang. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum condițiile sau oarecari amănunte. Între timp, mă zbuciumam cu «Pădurea spînzuraților». Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în timp ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul. Nu era nimeni și nimic… cînd însă bătăile acelea misterioase s-au repetat nopți de-a rîndul, insistent – fiindcă sînt credincios și superstițios – mi-am zis că nu poate fi decît sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost acordată. Și atunci am pornit să caut și să găsesc negreșit mormîntul fratelui spînzurat. După multe cercetări și destule peripeții, l-am descoperit, în sfîrșit, la Ghimeș, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat și îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat și osîndit. Am fost în odăița în care și-a petrecut ultimele ceasuri și de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reședință. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar

Fragmente din scrisorile trimise de Emil Rebreanu

care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă și frumușică, la care am găsit cîteva răvașe de-ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără cozoroc, pe care a trebuit să o schimbe cu o pălărie civilă, cînd a pornit pe ultimu-i drum pămîntesc. L-am dezgropat apoi, și osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniță, pe pămîntul vechi românesc, așa cum ceruse și el în ultimele momente, și cum nu i se admisese. Și abia de-atunci am putut scrie liniștit la «Pădurea Spînzuraților»”.

Emilia, fata cu nume de erou

„Muzeul Național de Istorie” are în patrimoniu o emoționantă amintire legată de Emil Rebreanu: o cravașă din piele, cu mîner din argint, care i-a aparținut ofițerului. Piesa a fost donată în 1984 de către doamna Emilia Cofariu-Dumbreanu, care a lăsat mărturie, peste ani, povestea cravașei. „În 1916, sublocotenentul Emil Rebreanu ajunge în satul Ibănești din Mureș. Învățătorul din sat, Dumitru Cofariu, era în vizorul autorităților, pentru că își manifestase simpatia pentru Armata română. Emil l-a sfătuit să treacă cu familia, o vreme, peste munți. I-a promis că are el grijă de mama sa, foarte bătrînă, și de gospodărie. Revenită în sat, familia a văzut că Emil își onorase promisiunea. Drept mulțumire, soția învățătorului, însărcinată fiind, i-a spus că micuțul ce va veni pe lume îi va purta numele. Emoționat, Emil i-a dăruit femeii cravașa sa de călărie, cadou, dacă nou-născutul va fi băiat, și o pereche de cercei din aur, dacă va fi fată. La scurt timp, s-a născut o fetiță, care a primit numele de Emilia și, odată cu numele, cadourile tînărului ofițer”. (...) Ultimele cuvinte: „Trăiască România Mare!”

Caporalul Emil Trif din Vîlcele, Cluj, mobilizat la Ghimeș, în 1917, a fost unul dintre soldații români duși să asiste cu forța la execuția lui Emil Rebreanu. „Cînd mi s-a spus că condamnatul era român și că încercase să fugă la frații de peste munți, dădui tîrcoale clădirii unde era deținut. L-am văzut scriind, pînă la lăsarea serii. Fuma țigară după țigară, își scosese vestonul și rămăsese în cămașă, cu mînecile sumese. Pantalonii îi erau sfîrtecați, semn că încercase să se strecoare printre rețelele de sîrmă ghimpată. În dimineața zilei cînd trebuia să se desfășoare execuția, a fost anunțat tot satul că seara va fi spînzurat «un valah spion și trădător». Eram singurul român din unitatea mea și mă durea că unul de-al meu trebuia să sufere moarte de martir. În următoarea dimineață, am trecut să văd mormîntul unde zăcea Rebreanu. Era presărat cu flori”.

Potrivit altor martori oculari, înainte de a fi executat, pe 14 mai, la lumina torțelor, Emil Rebreanu l-a dat la o parte pe călău și, în fața soldaților, mulți dintre ei români, a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”. Croatul Kurici, ordonanța lui Emil

Deși sentința de condamnare la moarte a fost executată pe 14 mai, familia a aflat abia spre toamnă despre dispariția lui Emil Rebreanu. Bănuit că ar fi complotat cu ofițerul său, ordonanța lui Emil, croatul Jovan Kurici a fost trimis la închisoare și n-a apucat să ia legătura cu Livia Rebreanu decît în toamnă.

Scrise în limbaj de om simplu, scrisorile sînt impregnate de emoția momentului: „Onorată Domnișoră Livia, iaca iou, Kurici Iovan, vă ștințez că pre Domnul l-au spunzurat încă din 14 mai, pentru că a vrut să fugă la Rumunia. Să nu mai trageți nădejde, că el să odihnește la granița Rumunului, întra Gimeș și întra Palanca. Îmi pare rău după el de o mie de ori decît după casa me, dar n-am ce face decît mă rog la bunul Dumnezeu. După îngroparea lui am fost de două ori și i-am chitit crucia cu flori…”.

Sfîrșit C IPRIAN R US (Formula AS)

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Peste veacuri, de-a pururi la timpul prezent

Despre scriitorul Valeriu Gorunescu (n. 12 februarie 1922 - d. 19 septembrie 2015) am scris de mai multe ori. Unele articole au văzut lumina tiparului în revista națională ,,România Mare”, pe care, săptămînă de săptămînă, acesta o citea, cum se zice, pe nerăsuflate. Mai erau și alte publicații pe masa lui de lucru, însă, pentru ,,România Mare” avea un veritabil cult. Pe de o parte, că îl stima pe Corneliu Vadim Tudor, și pe de altă parte, că, în paginile ei, găsea publicate lucruri care rezonau cu sensibilitatea sa, de fiu de țăran din Giurgenii-Ialomiței. Acum, cînd se împlinesc o sută de ani de la nașterea sa, se cuvine a-i evoca memoria, omagiindu-l ca un mare scriitor cu o operă complexă, dar nu completă, dacă ne gîndim la dulapul plin cu manuscrise rămase, unele definitivate pentru tipar și altele care urmau să fie filtrate de ochiul său vigilent. Dar ceasul plecării la cele veșnice nu i-a mai dat răgazul necesar... În urmă cu mulți ani, l-am cunoscut la Cenaclul ,,Mihai Eminescu”, organizat la Casa de Cultură cu același nume, din Sectorul 1 al capitalei. Nu știam prea multe despre el, cum nu știam despre mulți alți scriitori... Era în plină toamnă, iar afară burnița poetic, cînd, împreună cu soția sa, Mihaica Gorunescu, însoțiți de nepoata lor, Ladina, studentă, a intrat în sală, îndreptîndu-și pașii spre masa de la prezidiu. În forfota creată de numărul mare de participanți, aud în preajma mea o voce groasă, de fumător înrăit, care mi-a atras atenția că acela este Valeriu Gorunescu, președintele cenaclului. Și mă îndemna să privesc la masa prezidiului, la care, între timp, acesta luase loc alături de alte persoane, oameni din staful de conducere al cenaclului. Necunoscutul din acea seară, care mă atenționase într-un mod foarte elegant cu privire la Valeriu Gorunescu, probabil mă văzuse întrebînd pe unul și pe altul despre cel care avea să devină și președintele meu de cenaclu, pentru că, din acel moment, am început să-l frecventez în mod regulat. La scurt timp după aceea, aveam să aflu că persoana care mi-l indicase pe Valeriu Gorunescu era nimeni altul decît viitorul jurist Mihai Calianu, student la vremea aceea, în ultimul an la Facultatea de Drept... Nu doar că l-am cunoscut pe Valeriu Gorunescu, dar, de nenumărate ori, omul acesta avea să-mi sară în ajutor, cînd vreun cenaclist încerca să mă ,,desființeze” în cadrul atelierului literar, argumentînd cu exemple din versurile mele și ținînd adevărate prelegeri pe seama metaforelor scrise cu talentul meu de ,,poet țăran cu nume de împărat”, după cum mă botezase, în Revista ,,Ateneu”, în anul 1975, regretatul scriitor George Bălăiță, căruia îi port o vie recunoștință.

să aibă conținut de idei și să fie îmbrăcată în haine strălucitoare, de aur... Deseori l-am auzit făcînd referire la Mihai Eminescu, patronul spiritual al cenaclului său, dar și la Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu ș.a. Avea felul lui luminos de a fi, de om blînd și generos cu cei care doreau să țină cont de vorbele sale, care erau cele ale unui scriitor cu vaste cunoștințe în domeniul literaturii, un om născut la sat, acolo unde, prin fiecare fir de iarbă, se naște fibra unei națiuni, a unui popor. Valeriu Gorunescu a îndrumat, cu talentul lui de mare scriitor, mulți tineri sfioși care, ca și mine, au citit din poeziile lor la cenaclul înființat de el, primind botezul maestrului... Mulți dintre tinerii de atunci, cărora Valeriu Gorunescu le-a deschis drumul spre lumea literară, i-au devenit colegi de breaslă în USR. Din păcate, vremurile acelea au rămas în colbul timpului, iar maestrul nostru, Valeriu Gorunescu, la fel ca mulți dintre cei cărora le-a păstorit creațiile, a plecat undeva în stele, de unde probabil că ne privește, pe cei ce încă mai sîntem, cu prietenia pe care ne-a oferit-o în ședințele cenaclului său și de care, din păcate, puțini își mai aduc aminte. În sprijinul celor arătate, redăm poezia ,,Fără voie” (pag. 22), din volumul ,,Încumetări sub ghilotină”, scrisă în anul 1955, cînd poetul avea 33 de ani, dar pe care a încredințat-o prima oară tiparului în 2012, cînd el avea să împlinească 90 de ani. De aici se observă importanța pe care autorul o acorda scrisului, poeziei în general. În mai toată creația lui Valeriu Gorunescu se simte dragostea de oameni, pe care o cîntă cu evlavie, din adîncul sufletului său, preocupat de incertitudini și dureri ascunse, fie de trecerea anilor, fie din alte motive, care țin de sinele unui om frămîntat de tot ce se întîmplă cu ființa umană, în toate regimurile, indiferent de ideologie. Poetul este un vizionar al devenirii sale literare, al timpului lui poetic, copleșit de un pesimism fără echivoc, încercînd să se revanșeze în fața sorții cu versuri aprige ,,ca un muget de fiară”, intuindu-și parcă sfîrșitul, ca un ,,blestem”:

,,Sînt ca un plop cu fruntea zvîcnită în azur.

Îmi vîjîie timpanul la tîmple și mă mustră. Despre atîtea aud împrejur –

în vîrste urcat, ca-ntr-o locuință lacustră.

Pe mine însumi mă întrevăd și mă chem și-s ca un hambar în care au năvălit guzganii.

Nu știu dacă trebuie să iert sau să blestem că mi se împuținează pe nesimțite anii.

Aș smulge căciula albastră a bătrînului cer, să-l privesc o clipă, cu sete.

Mi-aleargă iluzia prin pîcle de mister

Și gîndurile galopează prin noapte în cete.

O șuviță căruntă și un prun înflorit se ceartă în mine, cu replici tăioase.

Și doare, fiecare clipă e o tragică plecare:

- Adio, clipa mea, sora mea, cale bună.

Meditaþiile unui conte

♠ În ziua cînd oamenii nu vor mai avea nici entuziasm, nici iubire, nici adorație, nici devotament – să despicăm Pămîntul pînă în miezul lui, să punem acolo 500 de miliarde de butoaie pline cu praf de pușcă, făcîndu-l să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului.

♠ Singurul moment frumos al unei opere e acela în care o scrii.

♠ Toate zilele nefericite le privesc ca pe singurele zile adevărate, zilele firești ale vieții, firele țesăturii ce alcătuiesc această haină pe care trebuie s-o îmbrăcăm. Dacă ceea ce spun nu e adevărat, cine mi-ar putea explica de ce cutare copil, în vîrstă de 6 ani, suferă mereu și moare în suferință? Este condamnat ca noi toți, dar închisoarea lui e de scurtă durată.

♠ Coranul nu e lipsit de poezie; chiar farmecul său, provenind din farmecele fizice ale existenței umane, ține, în această privință, oarecum, de acela al anticilor, cu culori mai noi și, îndrăznesc să spun, mai însorite. Totul în el strălucește de pietre prețioase, respirăm parfumuri și am adormi cu plăcere în această moliciune asiatică, dacă mîhnirea nu ne-ar aminti că omul are un suflet.

♠ Oh, Dumnezeule, toate religiile vor să spună că omul dorește două lucruri: ca Tu să exiști și ca sufletul lui să fie nemuritor, căci am în mine aceste două dorințe.

♠ A te naște fără avere e cea mai mare dintre nenorociri. Niciodată nu poți s-o scoți la capăt într-o societate care pune temei numai pe aur.

♠ Sceptic și dezinteresat, privesc și aștept, devotat, de-acum înainte, numai țării mele.

♠ Toți oamenii au mintea bolnavă.

♠ Ce e mai rar pe lume decît un bărbat? Nu văd decît copii pretutindeni. Copii bătrîni, care se joacă cu tristețe.

♠ De ce oare m-am născut pentru a iubi adevărul și a urî prefăcătoria pînă la furie?

♠ Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relațiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele (cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educație, ca să fie în stare să discute cu mine.

♠ Actorii sînt foarte fericiți: ei au o glorie fără responsabilitate.

♠ Cuvîntul din limbă cel mai greu de pronunțat și de pus la locul potrivit este eu

De fiecare dată, președintele Valeriu Gorunescu ne lăsa să ne bălăcărim între noi, pentru că, de fapt, ceea ce făceam noi nu era critică literară, ci mai degrabă niște dialoguri-mololog, pe seama versurilor unui biet începător care încerca să-și contureze personalitatea artistică prin cenaclu... La vremea aceea cîntam firul de iarbă cu bruma de-o palmă pe el, cerul împînzit cu stoluri de păsări, nu eram la curent cu moda poetică, nici nu aveam de unde să știu cum e lumea literară, ca tînăr venit de la țară, unde, în satul meu, nu aveam cu cine vorbi pe teme culturale... Acolo oamenii erau simpli, preocupați de munca lor la cîmp, la pădure, la ferma zootehnică... Venirea mea în cenaclul lui Valeriu Gorunescu avea să îmi fie de bun augur, datorită concluziilor sale pertinente, de la finalul fiecărei ședințe, și care au avut un mare impact asupra felului de a-mi gestiona gîndurile, urmîndu-i îndemnul de a nu mă formaliza în poezie. Aveam să deduc din sfaturile sale că poezia trebuie să fie vie, dinamică,

N-am să te mai văd, orb de mîhnit, mă întorc spre frații mei, oamenii:

- Și în voi e, cîteodată, seară?

Iată făclia mea, scăldați-vă fața.

Fără rîvna voastră universul e muget de fiară

și n-ar mai avea înțelesuri nici viața”.

Din păcate, cînd a plecat în lumea de dincolo, nimeni nu s-a grăbit să dea de veste despre moartea sa, iar acum, cînd s-au împlinit o sută de ani de la nașterea poetului, ne îndoim ca lucrurile să stea altcumva. Cîtă nedreptate istorică pentru acest uriaș al cuvîntului, care a fost Valeriu Gorunescu... Astăzi, nu mai e nimic din romantismul generației sale, doar cărțile sînt cele care ne amintesc de numele lui, ca de o poveste pe care o tot citești și vrei ca ea să nu se mai termine... Este povestea scriitorului român Valeriu Gorunescu, pentru veșnica sa aducere aminte peste veacuri, de-a pururi, la timpul prezent!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

♠ Vai, mereu aceeași viață! Scap de suferință –dau de boală. Scap de boală – dau de suferință.

♠ Simt limpede cum ideile mi se desprind din somnul lor și se formează una cîte una.

♠ Am prea multă stimă față de Dumnezeu ca să mă tem de Diavol.

♠ Am prieteni de 3 feluri: 1) prieteni care mă iubesc; 2) prieteni care mă înșală; 3) prieteni care mă detestă.

♠ Nu mai pot să citesc decît cărțile care mă îndeamnă să lucrez. Peste celelalte, gîndirea mea lunecă așa cum ar luneca plugul pe marmură.

♠ Destinul conduce o jumătate din viața fiecărui om, iar Caracterul cealaltă jumătate.

♠ Cît de adîncă este eroarea conducătorilor, care își închipuie că pot să fie iubiți și că masele populare știu să iubească! Dorința maselor, iat-o: să nu aibă nici un guvernămînt, nici un cod de legi.

ALFRED DE VIGNY

Radu-Costin Dobrițoiu, corespondent de război, autorul a două cărți document (I)

Am în mînă două lucrări unicat, apărute la distanță de 19 ani una de alta, scrise de același autor care a fost prezent, în calitate de coresponent de război din partea Radiodifuziunii Române, pe frontul de luptă din acea parte a Asiei ,,uitată de timp”, petrecîndu-și 7 ani din tinerețe, cu întreruperi, mai exact 1.500 de zile, alături de trupe ale Armatei Române aflate în misiuni în zonele fierbinți ale lumii, în Afganistan și Irak. Sînt două volume semnate de Radu-Costin Dobrițoiu, primul intitulat ,,AFGANISTAN, un pămînt uitat în timp – corespondențe de război” (Editura Enciclopedică, București, 2002, 214 p.) și, al doilea, ,,PODUL SCORPIONILOR. Bătălia pentru Nasiryiah” (Editura Velvet Story, Mogoșoaia, 2021, 291 p.). Pentru cititorul român, ele se îngemănează, într-un fel: sînt opere jurnalistice incitante, care ne introduc într-un univers necunoscut sau puțin cunoscut nouă, bulversant și cutremurat de evenimente și de lupte care au decimat populația, mutînd, parcă, deșertul geografic în viața oamenilor.

În contextul actual, în care criza privind Ucraina îngrijorează omenirea, poate că e un gest de curaj să prezentăm cărți în care autorul relatează, în calitate de martor la fața locului, fapte, informații, situații, într-un cuvînt, aspecte, ce readuc în atenție Afganistanul, Irakul, îndepărtata Asie, cu acțiunile militare desfășurate de membrii coaliției internaționale împotriva terorismului, la care, alături de alte țări, a participat și România, subliniindu-se rolul important al SUA în desfășurarea acestor misiuni de luptă. Dar, în această prezentare, nu vor fi devoalate aspecte incitante, pentru că, în mare parte, abordăm ,,subiectul” prin prisma unui intelectual, care nu și-a desfășurat activitatea în domeniul militar/ politic/ diplomatic/ istoric, chiar religios și care și-a propus să prezinte, în mare, aceste scrieri ,,de război”, cu referiri la aspecte la care nici cu gîndul nu gîndea, subliniindu-le importanța. Această abordare nu e, de fapt, o prezentare la obiect a aspectelor ce vizează luptele la care a participat și Armata Română, ci o deschidere, un tunel conducînd spre realități pe care cu greu ni le închipuiam. Dar, pentru a avea acces la cît mai multe date relevante, cititorul cărții beneficiază de informații corecte și prompte, nu numai de introduceri pe înțelesul tuturor, semnate de oameni de seamă în domeniu, ci și de o exprimare nesofisticată a autorului, obișnuit să se adreseze, în reportajele sale, unui public numeros, Radiodifuziunea Română avînd, la acea vreme, în plan mediatic, aceeași importanță cu Televiziunea.

Nu pot să uit momentul cînd, la Radio, în emisiunea lui Paul Grigoriu, care stătea ,,de vorbă cu ascultătorii”,

de Ziua Armatei Române (25 octombrie), am prins și eu ,,firul” care se întindea pînă în Afganistan; cu acel prilej mi-am exprimat prețuirea pentru Armata Română, am intrat în dialog direct cu Comandantul Nicolae Ciucă și am adresat cuvinte de apreciere cu privire la corespondențele lui Radu Dobrițoiu. ,,E aici, lîngă noi, doamnă, e încîntat și vă mulțumește că l-ați amintit”. Ascultam cu emoție transmisiunile prompte, din Afganistan, ale acestui corespondent care a intrat în istoria Radiodifuziunii Române. Și, iată, pe lîngă relatările făcute prin viu grai, el ne oferă și mărturii scrise.

Ne permitem să redăm următorul fragment din ,,Cuvînt înainte” la volumul ,,Afganistan, un pămînt uitat în timp – corespondențe de război”, semnat de Dr. George Cristian Maior, pe atunci, Secretar de Stat al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare: ,,Meritul pentru transmiterea acestei perspective către noi și, mai ales, către opinia publică din țară aparține unui tînăr reporter care, cu mult curaj și profesionalism, cu dedicație și înțelegere fină a responsabilității, a stat alături de militarii români pentru a transmite despre ceea ce se petrece în Kandahar, în Afganistan. În zeci de relatări, Radu-Costin Dobrițoiu a reușit să surprindă și să capteze fapte și întîmplări care vorbesc de la sine despre complexitatea și caracterul unic al acestei implicații românești într-un spațiu și timp atît de diferite de ceea ce putem gîndi noi. Mai mult, prin descrieri concise, simple, dar tulburătoare, ne-am putut contura treptat o imagine despre o lume aparte, o lume convulsionată, aspră, atît de afectată, de viciată de cutremurătoarele evenimente din ultimii ani” (p. 6).

În succinte rînduri, se subliniază faptul că participarea țării noastre la războiul neconvențional din Afganistan reprezenta prima operațiune de acest fel la care participa România după cel de-al II-lea război mondial, ,,din rațiuni care țin de interesul național și de solidaritatea cu membrii coaliției internaționale împotriva terorismului”. Această acțiune a dus ,,structuri militare românești cel mai departe geografic de granițele țării, undeva, în miezul Asiei”, fiind ,,prima expresie a cooperării practice, în teren, cu cea mai puternică armată a lumii, armata Statelor Unite ale Americii” (p. 5).

Acest volum face parte din categoria cărților de război, al cărui autor este un observator avizat și martor al istoriei recente, în care relatările despre înfruntările de pe cîmpul de luptă din Afganistan sînt împletite cu prezentări ample despre specificul vieții de pe acele meleaguri îndepărate, cu nisipuri și deșert – condiții dificile pe care le-au îndurat și militarii români, neobișnuiți cu asemenea particularități de mediu și de viață. Redăm cîteva titluri de capitole, grăitoare în acest sens, din cuprinsul cărții: ,,Kabul – capitala unui ținut uitat de timp”; ,,Problematica terorismului fundamentalist islamic”; ,,Conexiunile dintre mișcările fundamentaliste islamice”; ,,Kandahar – marea provocare”; ,,Inamici peste tot și niciunde”; ,,O sinteză a radioreportajelor transmise din Kandahar” (cuprinzînd 99 de reportaje).

La pagina 69, autorul se confesează: ,,Aventura mea începe cu adevărat la 14 iulie 2002, dată la care am rămas

singurul jurnalist român din Afganistan și singurul corespondent european din Kandahar. În aceeași zi am fost nevoit să-mi construiesc propriul «sediu» într-un cort ce avea să devină prima capelă militară a B26/ NB”... Impresionant e și capitolul ,,Inamici peste tot”, din care aflăm cum au ajuns talibanii la putere în Afganistan, informații bine documentate, reprezentînd adevărate pagini de istorie.

Antrenante, pentru un cititor pasionat de acest domeniu, sînt reportajele transmise la Radio România, a căror sinteză este cuprinsă în Capitolul VI. E vorba de corespondențele din Afganistan, cele din Kabul fiind redate în prima parte a lucrării. ,,Multe dintre aceste informații au fost preluate din presa din România, constituind principalul mijloc de obținere a datelor despre Batalionul 26 Infanterie Neagoe Basarab care acționa în Afganistan. Pot spune că Radiodifuziunea, prin toate componentele sale, a fost singura instituție din România care a transmis informații din Afganistan, dovedind din nou că este un mijloc de informare obiectiv, veridic și complex” (p. 104). Nu lipsesc aserțiunile care înviorează spiritul: ,,În presă, adevăr fără obiectivitate nu există”. Luăm, de asemenea, cunoștință de ampla bibliografie consultată: documente precum Coranul (consultat pe internet), Declarația Frontului Islamic Mondial - ,,Jihadul împotriva evreilor și cruciaților” din 28 februarie 1998, mărturii și declarații în fața Comisiei Speciale pentru Terorism din Camera Repezentanților SUA, Transcrierea înregistrării video cu Osama bin Laden din decembrie 2001; lucrări și studii în engleză și română privind Fundamentalismul islamic, religiile lumii, terorismul islamic etc. Percutante sînt aspectele din notițele personale, din reportajele și interviurile luate șefilor și ,,simplilor luptători”, precum și populației cu care a luat contact.

În încheierea acestei importante lucrări, publicate în 2002 (așadar, cu 2 ani înainte de aderarea țării noastre la NATO), autorul, pus la punct cu situația internațională, atrăgea atenția asupra unui pericol la adresa civilizației umane și, în același timp, sublinia principiile care trebuie să guverneze regimul și viața cetățenilor din fiecare țară independentă: ,,Amenințarea terorismului fundamentalist islamic este mai prezentă ca oricînd. În mintea oricărui musulman se află măcar o sămînță din ideea creării unui puteri islamice mondiale”. Un căpitan iordanian i-a declarat că ,,într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, musulmanii se vor uni într-un singur glas și vor constitui cea mai mare putere”. Și autorul conchide: ,,Nu trebuie să luăm în considerare părerea unui comandant iordanian, cu pregătire înaltă, care este de părere că sistemul de valori ale islamului reprezintă singura și cea mai bună alternativă de guvernare. Nu trebuie să acceptăm ca, în viitor, copiii noștri să fie amenințați de terorism, să trăiască în frică. Trebuie să ne asumăm provocările prezentului, pentru o viață sigură și prosperă în viitor. Trebuie să acceptăm și nu să ni se impună sisteme de guvernare. Este fundamentul democrației pe care o dorim. Voi continua să fiu jurnalist și istoric. Trăiesc nu numai pentru mine, ci și pentru viitor, un viitor care ne include pe toți, inclusiv pe copilul meu. Jurnalismul nu se învață în nici o școală, ci pe teren, în mijlocul evenimentelor. Am luat tot ce este mai bun de la profesorii mei – fie ei Ion Dragoș Șeuleanu, Nicu Popescu sau Dan Preda – și voi transmite sub accentul adevărului și al obiectivității, de oriunde, în orice situație. Fie ca aceste principii să-i călăuzească pe toți jurnaliștii”.

Radu-Costin Dobrițoiu nu s-a grăbit să dea tiparului a doua carte, pînă nu s-a convins că a adunat suficiente informații care să demonstreze și să justifice nu numai participarea militarilor români la ,,bătălia pentru poduri”, ci și convingerile sale că în această epocă de progrese rapide, mai ales în domeniul tehnologiei, armata trebuie modernizată.

(va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

,,Prințesă” pentru 9 luni

Este ora 4 dimineața, a doua zi de Crăciun. În casă, e la fel de frig ca afară, caloriferele sînt înghețate încă din iarna trecută. Mi-am făcut un ceai să mă încălzesc puțin pentru că tremur de frig, deși sînt înfofolită cu ,,7 cojoace”. Am deschis televizorul și, pentru o fracțiune de secundă, în imagine, la reclame, a apărut CASTELUL CANTACUZINO, din Bușteni. Imaginea mă întoarce în TRECUT, cînd, timp de 9 luni, în acest castel, am fost ,,prințesă”. La vremea respectivă, castelul era transformat în Sanatoriu T.B.C. și mulți oameni și-au recăpătat sănătatea datorită condițiilor de spitalizare și tratament oferite. Și eu m-am numărat printre cei care au beneficiat de acest privilegiu.

Eram foarte tînără, aveam doar doi ani în ,,cîmpul muncii” cînd, la un control medical s-a descoperit că aveam un T.B.C. pulmonar și am fost trimisă la Bușteni pentru tratament. Ajunsă în oraș, în apropierea gării, o alee ducea pînă la poarta Castelului. M-am oprit în fața ei și am apăsat pe butonul soneriei. Imediat, poarta metalică, impunătoare, s-a deschis. Am intrat și am început să urc aleea aflată în pantă, străjuită de o parte și de alta de șiruri lungi de brăduți scunzi. Am ajuns la poarta de intrare în castel. Nu era nimeni, liniște deplină, dar foșnetul brazilor, cu ,,glas” dumnezeiesc, parcă șopteau ,,nu intra”. Ezitam să apăs pe clanță, de teamă că mă voi molipsi de microbi, cînd, de fapt, eu eram purtătoarea lor. Am scos batista și mi-am șters lacrimile. Pe o ușă am zărit o tăbliță pe care scria Secretariat. Am intrat cu pași timizi și m-am oprit în prag. Mă priveau trei perechi de ochi curioși. În încăpere se aflau cei doi medici Frunda – soț și soție – și o asistentă. Mi-au zîmbit încrezător, iar doctorița mi-a zis: ,,Dragă, ești cam palidă și slăbuță, dar te asigur că vei pleca de aici «grasă și frumoasă», dar mai ales sănătoasă”. A avut dreptate, datorită tratamentului și condițiilor de spitalizare, după 9 luni de ședere la castel, m-am vindecat.

Am intrat în salon, condusă de sora Tincuța. Încăperea era foarte curată și avea trei paturi: unul dintre acestea, mă ,,aștepta” pe mine. Îndreptîndu-mi privirea spre geam, am descoperit o priveliște măreață: Muntele Caraiman, cu

Povestea complicată a Hanului Gabroveni

Aflat în „buricul” tîrgului Bucureștilor, Hanul Gabroveni stă la loc de cinste în Centrul Capitalei, pe Strada Lipscani, la foarte mică distanță de Curtea Veche Domnească. Totuși, un lucru prea puțin știut este faptul că imobilul cunoscut astăzi drept Hanul Gabroveni de fapt nu este clădirea istorică ce a purtat acest nume dintotdeauna, actualul sediu ARCUB primind această denumire în urma unei confuzii.

Hanul Gabroveni are în spate o poveste încîlcită însă extrem de bogată în evenimente, atît fericite cît și nefericite, precum cutremurele, incendiile, perioadele de prosperitate și de extindere. Trebuie menționat faptul că „hanul” de astăzi, unde se află sediul Centrului Cultural al Municipiului București (ARCUB), s-a dovedit a nu fi adevăratul Han Gabroveni. Descoperirea a fost făcută odată cu proiectul de reabilitare și modernizare a zonei, în jurul anului 2014.

În Secolul al XVIII-lea, unde astăzi se află Strada Lipscani 86-88 și Strada Gabroveni 12, erau două clădiri, la circa zece metri una de cealaltă. Clădirea cunoscută astăzi drept Hanul Gabroveni aparținea familiei celebrului negustor Tudor-Hagi Tudorache, moștenitorul averii lui Tudorache Hagiul. Ajuns la bătrînețe, Tudor-Hagi își lasă afacerea în mîinile fiului său cel mare, Constantin, și vărului său, Ilie Zamfierscu.

Unde se afla de fapt adevăratul han

În urma Marelui Foc din 1847 care a mistuit bună parte din centrul Bucureștilor, Constantin Hagi Tudorache a decis să se retragă din afacerea hanului, locul său fiind luat de Ghiță, fratele mai mic al acestuia. La doar cîteva luni după incendiu, Ghiță începe să

crucea imensă, care unea Cer și Pămînt, Om și Dumnezeu într-un singur EU...

Am fost pusă în temă cu programul tratamentului. Și, timp de 9 luni, am fost cu adevărat o ,,Prințesă”. Nu aveam nimic de făcut în afara tratamentului și a plimbărilor printre brazi, pentru a sorbi putere din aerul acela curat și binefăcător. La sfîrșitul tratamentului, sănătatea mea a fost restabilită. De la cele 49 de kg. pe care le avusesem la internare, am ajuns la 53.

Prin fereastra deschisă din dreptul patului meu, priveam din ce în ce mai des Crucea de pe Caraiman care își întindea brațele spre Soare. În liniștea albastră, îngenuncheam la Crucea Sfîntă, implorînd Cerul și Pămîntul ca, în tainița inimii, să intre pe fereastră IUBIREA – pasăre măiastră, și în trilul ei înalt să ascult iubirea celorlalți.

Timp de 9 luni, tratamentul și spitalizarea nu m-au costat nici un leu, ba chiar am primit 90% din salariu, și astfel am strîns o ,,mică avere”, punînd banii deoparte. În prezent, analizele anuale, o tomografie și electrocardiogramă m-au costat aproape toată pensia... Fără comentarii.

Iată de ce, personal, nu pot fi nerecunoscătoare unei perioade care mi-a oferit cele mai bune servicii pentru a-mi recupera sănătatea și în care am avut un loc de muncă de la încadrare și pînă la pensionare, dar și un apartament care nu m-a costat nici un leu. Fiecare om are o conștiință și judecă după cum îi dictează aceasta.

De 32 de ani, pentru mine, singura relaxare o reprezintă micul ecran. Și cu asta am spus TOT. Cînd ești ,,defavorizat” și umilit, nu mai poți spune nimic.

LILIAnA TETELEA

cumpere proprietăți din centrul Bucureștilor, printre care și pe cea a a fraţilor Agop, Artur şi Nazar Nazaretoglu, clădire vecină cu bolta pe care Hanul Tudorache o avea spre ulița Zarafilor pînă în ulița ce ducea spre Curtea Domnească.

Totuși, toate clădirile din zonă au fost arse în urma incendiului, astfel că negustorii și hangiii din zonă formulează cereri de construire către Cinstitul Sfat Orășenesc pentru a-și continua activitățile. Din păcate însă, în arhive nu este precizat cum arăta clădirea lui Hagi Tudorache, nici dacă drept model pentru prăvălii au servit cele de dinainte de incendiu, dar se știe un lucru sigur: în 1852, pe locul lui Hagi Tudorache era aceeași construcție dintre Lipscani și Gabroveni de astăzi.

Odată cu decesul lui Tudor Hagi Tudorache din 1848, situația devine neclară, mențiunile din arhive și izvoare fiind foarte puține și vagi, numele Hanului Hagi Tudorache fiind menționat ultima dată în anul 1859. În 1869, această clădire este referită sub denumirea de „Pasajul Comercial”. Mai mult, imobilul ajunge, începînd cu 1874, în proprietatea lui Solomon Ascher, care adăpostea o serie de bănci ale familiei. De asemenea, în jurul anului 1900, corpul de pe Strada Lipscani a fost cel de-al patrulea sediu al băncii Marmorosch-Banck. Ce au scos la iveală săpăturile din anii ’60

Familia Ascher a fost proprietara Pasajului Comercial pînă în cel de-al II-lea Război Mondial, apoi clădirea a fost preluată de Constantin Cavali, pentru ca în 1950 să devină proprietatea statului. De atunci, Uniunea Națională a Cooperației de Consum a dorit insistent să o demoleze, însă tentativele s-au dovedit a fi în van. Între anii 1967 și 1974 au fost realizate săpături arheologice pe locul fostului Han Hagi Tudorache (actualul presupus Han Gabroveni). În urma acestor cercetări s-a dovedit faptul că pe acest loc funcționau în Secolul al XVIII-lea două clădiri independente una de alta și că această clădire a fost construită după anul 1847 (anul cînd a fost un mare

SĂMÎNȚA BUNĂ

Auschwitz nu este o problemă ce-L vizează pe Dumnezeu, ci pe om

motto: ,,O generație ai cărei dinți sînt niște săbii și ale cărei măsele sînt niște cuțite, ca să mănînce pe cel nenorocit de pe pămînt și pe cei lipsiți dintre oameni” –Proverbe 30.14

Unul dintre ultimii supraviețuitori din lagărul de concentrare din Auschwitz povestea: „Cînd oamenii mă întreabă cum mai pot crede în Dumnezeu după tot ceea ce s-a întîmplat, le răspund: Dumnezeu le-a dat oamenilor o voință liberă. Dacă El ar hotărî totul, nu ar mai exista voință liberă. Auschwitz nu este o problemă ce-L vizează pe Dumnezeu, ci pe om“.

Fără îndoială, omul este răspunzător de faptele lui. Unele suferințe rămîn inexplicabile și de neînțeles – Dumnezeu însă este infinit de mare și de înțelept! Alte suferințe ne vor fi explicate mai tîrziu – atunci vom înțelege că în ele a fost ascuns ceva bun. Iar alte suferințe sînt urmarea categorică a faptului că, prin păcat, creația lui Dumnezeu este întinată –aici se includ bolile fără număr, nenorocirile, catastrofele și moartea.

Omul însuși este direct răspunzător pentru multa suferință cu care se confruntă! Nu Îl putem învinui pe Dumnezeu! – Eu am blestemat, am furat, am mințit, am hărțuit, am lovit, am omorît cu vorba oamenii și am comis adulter în gîndurile mele: toate acestea reprezintă vina mea – nu a lui Dumnezeu! Și vina mea îmi aduce necaz și mă desparte de Dumnezeu – dar vina mea poate să fie iertată de Isus Christos. „Ți-am făcut cunoscut păcatul meu … Și Tu ai iertat vina“ (Psalmul 32.5).

incendiu), pe amplasamentul unor pivnițe arse. Acest lucru este atestat și de documente din arhive.

Din păcate, riscul prăbușirii ruinelor a blocat continuarea cercetărilor. Confuzia între Pasajul Comercial și vechiul Han Gabroveni s-a creat în anul 1976, cu prilejul listării monumentelor istorice din București. Deși săpăturile fuseseră făcute deja, clădirile au fost listate greșit, Hanul Gabroveni fiind plasat la adresa unde, de fapt, fusese hanul Hagi Tudorache.

Cutremurul din 1977 a afectat serios structura clădirii, astfel că s-a decis demolarea hanului. Din fericire, comuniștii doar au abandonat clădirea în cele din urmă. Astfel, adevăratul Han Gabroveni s-ar fi aflat în fostul sediu al clubului Fire (Strada Gabroveni 12), clădirea datînd din perioada 1804-1818, nefiind cunoscută o dată exactă în acest sens. La începutul Secolului XX aici funcționa hotelul Gabroveni-Universal.

Fostul han Hagi Tudorache, cunoscut eronat drept Hanul Gabroveni, a fost restaurat între 2010 și 2014, arhitecții avînd în atenție o serie de fotografii, picturi, documente și mărturii din vremea anilor 1920 pentru a-i reda farmecul de altădată. Desigur, lucrările au fost și de extindere, fiind amenajat sediul ARCUB chiar lîngă han.

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

Statusul Catolic Ardelean – o stafie care tulbură rînduielile canonice şi încalcă suveranitatea statului român (IV)

motto: ,,România este patria tuturor și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”.

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Statusul Romano-Catolic Ardelean după 1918 (2)

Considerînd că motivele care au determinat pe fostele Guverne Ungare să tolereze această organizație, nu mai pot exista astăzi, s-a decis: ,,Această organizație care administrează cu pretenția de proprietar, fără nici un control și după bunul plac, averi și fonduri publice enorme cu destinația culturală regnicolară, a devenit un pericol pentru siguranța Statului”.

În aceste ordine de idei, Ministerul de Instrucție și Culte, prin ordinul 52202/1931, după ce a examinat în mod amănunțit și conștiincios întreaga problemă a Statusului Catolic Ardelean, și i-a fixat definitiv situația, a ajuns la următoarele concluzii:

1) Statul Român, substituit, în virtutea articolului 45 din tratatele de la Trianon, în toate drepturile fostului stat Ungar, ,,poate lua asupra sa, prin decizie ministerială, bunurile deținute timp de cîteva decenii, în mod ilegal, de către Statusul Catolic Ardelean, pentru a le încredința organelor în drept să le poseadă”.

2) ,,De a dispune dizolvarea Statusului Catolic Ardelean, conform prevederilor Legii persoanelor juridice sau altei legi analoage, nu este nevoie, întrucît zisa grupare nu are personalitate juridică și, în consecință, întrunirile ei pot fi simplu interzise”.

3) ,,Preluarea bunurilor se va face printr-un delegat

al Ministerul de Instrucție și Culte, care va fi ajutat de organele necesare ale Statului Român”.

4) ,,După o prelucrare, o comisie de specialiști va examina fiecare caz, situația bunurilor în chestiune, și va propune Ministerului modul de afecțiune de fapt a fiecăruia din ele în favorul organelor canonice și legal constituite ale Bisericii Catolice Universale, a Universității din Cluj și a Statului Român”.

5) ,,Comisia de studiere și cercetare a Statusului Romano-Catolic Ardelean a stabilit în unanimitate măsuri concrete și a prezentat raportul Ministerului Instrucțiunii și Cultelor în ziua de 15 iunie 1930”.

Raportul Comisiei a fost contestat violent de către conducerea Statusului Catolic Ardelean, care a trimis jalbe mincinoase și memorii pe la toate curțile protestante ale Europei, afurisind biserica catolică și administrația românească din Transilvania. Pentru hungariști, recunoștința este floare rară, ei au uitat că supraviețuirea statului unguresc, un implant mongoloid în inima vechiului continent, se datorează tocmai papalității și bisericii catolice.

Eșecurile înregistrate nu i-au demobilizat pe laicii unguri, ei nu au renunțat niciodată la bunurile bisericii catolice și au așteptat nerăbdători o ocazie ca să-și ia revanșa. Aceasta s-a ivit mai repede decît credeau, prin Diktatul fascist-nazisto-horthyst de la Viena din 30 august 1940, în urma căruia hoardele revanșarde au ocupat o parte a Transilvaniei. Protejați de mantalele honvezilor și de pălăriile cu pene de cocoș, funcționarii horthyști de export s-au apucat să falsifice ,,la greu” evidențele de carte funciară. Fondul funciar și imobiliar

Palatele Statusului Romano-Catolic din Cluj

În Piața Unirii, la intersecția cu Strada Iuliu Maniu, întîlnim două clădiri unicat în Transilvania, care impresionează prin faptul că sînt aproape simetrice.

În jurul bisericii Sfîntul Mihail au existat, pînă la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, case cu prăvălii ce aparțineau bisericii catolice. Datorită inesteticii acestor clădiri, municipalitatea le-a demolat, despăgubind biserica. Pe locul lor, în anul 1898 au început să se construiască cele mai elegante palate din Clujul Secolului al XIX-lea. Arhitectura clădirilor este inspirată de lucrările arhitectului Hausmann, cel care a restructurat orașul Paris în Secolul al XIX-lea.

Volumele celor două clădiri în oglindă sînt diferite datorită parcelelor inegale (cea sudică este mai amplă). Arhitectura monumentală, bogat decorată, și cupolele generoase dinspre piață, purtînd crucea latină în vîrf, reflectau puterea simbolică a comanditarului, Biserica Romano-Catolică, iar poziționarea ultracentrală a făcut ca parterul să fie ocupat de cele mai rafinate magazine, în timp ce la etaje erau birouri luxoase și apartamente exclusiviste. Celebre erau magazinul de produse coloniale Haraszti Jenö, magazinul de pălării al surorilor Sári, croitoria pentru domni Demjén & Lucs specializată în confecționarea îmbrăcămintei pentru

militari și angajați ai Căilor Ferate, un mare magazin de pantofi, o cofetărie (deținută de Sebök István), restaurantul Márton Varga, dar și frumoasa cafenea Kikaker, cu pereții decorați cu fresce Art Nouveau.

Societatea Generală de Asigurări „Trieste” închiriase spații vaste din palatul nordic, în timp ce în alte apartamente funcționau marile cabinete de avocatură ale urbei.

Scene filmate în Casele Statusului și pe Strada Iuliu Maniu apar și în serialul „Pistruiatul” (1973), profesoara de istorie (interpretată de actrița Réka Nagy) avînd apartamentul în palatul sudic. Scările interioare, porticurile, cursivele exterioare, curtea și gangul apar în episodul 5 („Geamantanul”).

Simetria celor două clădiri care flanchează strada au atras în limbajul comun denumirea de „Strada în Oglindă”, Alpár Ignác aplicînd la Cluj soluții arhitecturale frecvente în marile orașe ale Europei, unde astfel de artere conferă un farmec aparte peisajului urban. La fel și la Cluj clădirile Statusului au devenit simboluri ale orașului, iar Strada Iuliu Maniu, una dintre principalele atracții turistice ale centrului.

Potrivit site-ului media9.ro, instanţele clujene au respins cererile unor entităţi precum Statusul RomanoCatolic care cheamă în judecată statul român (Guvernul României/Comisia Specială de Retrocedare). Motivul respingerii cererilor este cel al admiterii excepţiei calităţii procesuale active a Statusului Romano-Catolic şi al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de AlbaIulia, excepţie invocată de către reprezentanţii statului român.

din marile și micile orașe transilvane au devenit, peste noapte, proprietatea Statului Unguresc.

Statul socialist a făcut ordine în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra fondului funciar și asupra fondului imobiliar, prin măsurile de etatizare cunoscute.

Cînd toată lumea credea că Statusul Catolic Ardelean a fost înmormîntat definitiv, hungariștii nostalgici și-au amintit brusc de bunurile bisericii catolice, rîvnite de-a lungul veacurilor, și au început să se agite. Așa se explică faptul că după evenimentele tragice din decembrie 1989, stafia Statusului Catolic Ardelean a fost resuscitată prin legea de restituiri măsluite și bîntuie, din nou, prin saloanele puterii politice din România în speranța ruperii unei hălci, cît mai mari, din patrimoniul public, plătit înzecit cu sîngele și suferințele de veacuri ale celor hărăziți să trăiască pe acest pămînt mirific, numit simplu – Transilvania.

Cea mai afectată categorie de oameni au fost și sînt românii ardeleni. Prin minciună și înșelăciune, justiția românească, în cîrdășie cu cercuri mafiote din exterior și interior, s-a lăsat înșelată de ,,falși proprietari”, cu documente ,,ticluite”, adoptînd ,,hotărîri strîmbe” în defavoarea românilor, retrocedînd fără nici o remușcare bunuri mobile și imobile de o valoare incomensurabilă.

Pe termen scurt și mediu, populația românească din Ardeal a rămas fără unele spitale, policlinici, dispensare, farmacii, școli, grădinițe, case de cultură, cinematografe, baze sportive, ansambluri de locuințe, muzee etc. dimpreună cu suprafețele de terenuri aferente. Asemenea modalități specifice ,,capitalismului sălbatic”, odată înfăptuite, ele nu se mai pot repara niciodată. ,,Historia magistra vitae est”. Sfîrșit

VASILE MOIȘ

IoAn CornEAnU

mIrCEA PÎrLEA

În pivinţele Palatelor Statusului

Romano-catolic din centrul Clujului, a fost descoperit primul mormînt neolitic din zona centrală a oraşului

Potrivit reprezentanților Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT), la jumătatea anului 2021, în timpul lucrărilor de amenajare a uneia dintre pivnițele Palatelor Statusului Romano-Catolic din centrul Clujului, au apărut mai multe vestigii romane. O echipă de arheologi de la muzeu a finalizat cercetarea arheologică preventivă din subsolul clădirii, construită între 1898-1902.

Arheologii au descoperit că, într-una din încăperile subsolului, există urmele unei construcții romane subterane, cel mai probabil tot o pivniță.

Majoritatea cauzelor supuse judecăţii, în care au fost implicate atît Statusul RomanoCatolic, cît şi Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia, deşi s-au finalizat în mod defavorabil acestora, la nivelul instanţelor din Cluj-Napoca, au fost atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Golirea pivniței romane a favorizat și cercetarea vestigiilor mai timpurii pe suprafața întregii secțiuni arheologice și nu doar efectuarea unui mic sondaj de mare adîncime, practică arheologică frecventă, datorată adîncimii considerabile la care apar descoperirile preistorice din centrul Clujului (5-6 m față de nivelul actual al solului!). Astfel, săpătura a oferit arheologilor rara șansă de a identifica o parte dintr-o groapă săpată în stratul geologic, plină cu vase ceramice. Aceasta s-a dovedit a fi un mormînt preistoric”, susțin specialiștii de la MNIT (potrivit descopera.ro).

Conform acestora, mormîntul are un inventar bogat: „Pe lîngă vase ceramice și o lamă de obsidian, persoana decedată era împodobită cu numeroase mărgele și la gît, brațe și genunchi. În plus, purta cîte două brățări pe brațe, o bentiță cu ‘năsturei’/bumbi pe cap și un brîu din 4-5 șiraguri de mărgele. Toate podoabele par a fi confecționate din scoica Spondylus, cu excepția unui inel de os găsit pe deget. La o evaluare preliminară a materialelor arheologice, se poate spune că mormîntul datează din perioada neolitică (circa 5000 î.Chr.).

Primul proces politic din istorie

Ioana d’Arc – victima unei înscenări? (I)

Deși a fost scrisă în urmă cu 2500 de ani, cartea lui Sun Tzu, „Arta războiului”, a făcut istorie la propriu. În opinia acestuia, cea mai bună mișcare militară este aceea de a da lovitura unui dușman devenit vulnerabil prin acțiunea agenților secreți, însărcinați cu răspîndirea veștilor false. „Este vorba de a oferi în mod deliberat informații fabricate de la un capăt la celalălt”. Vorbele lui Sun Tzu ar putea fi traduse în prezent prin puterea dezinformării. „Numai un suveran luminat și un general de valoare sînt în măsură să utilizeze ca agenți persoanele cele mai inteligente, capabile să înfăptuiască lucruri mari. Acestea trebuie să fie în stare a-și face un drum către cei din anturajul intim al nobililor și suveranului”. La prima vedere, o carte scrisă în jurul anului 500 î.Chr. nu are nimic în comun cu o istorie din Franța Secolului al XV-lea, care a scris, însă, un fragment important din istoria acestui stat și a făcut înconjurul lumii tocmai datorită ineditului situației.

Miracolele și întîmplările paranormale nu își au locul de obicei în cetatea istoriei, însă aceeași istorie ne dovedește cîteodată că lucrurile pot sta și altfel, iar cea a Franței mai mult decît altele. În mod straniu, miraculosul este acceptat de către francezi fără a ridica întrebări asupra legitimității acestuia. O suită de personaje – printre care Clovis, Sfînta Genoveva, Ludovic cel Sfînt, Napoleon sau de Gaulle – s-au înconjurat cu această aură. Însă lista nu se termină aici. În fruntea acestor personaje se află nimeni alta decît Ioana d’Arc, „floarea cea mai pură” a Franței, după cum este descrisă în Petit Larousse. Însă dovezi și documente descoperite de istoricii moderni par să dea un alt curs acestui fapt miraculos. Majoritatea datelor referitoare la această ciobăniță războinică sînt contradictorii, iar anumite personaje contemporane în epocă au avut grijă ca lucrurile să rămînă așa. Toate datele „oficiale” par să indice o prezența magică în jurul Ioanei încă din copilăria acesteia. Tot din acea perioadă încep și neclaritățile.

Întreaga ei biografie, încă de la începuturi, este încărcată de semnificații, piese importante care au contribuit la construirea a ceea ce pare a fi un mit, însă unul durabil. În primul rînd, se pare că Ioana d’Arc nu s-a născut la Domrémy, după cum susține varianta oficială, și asta pentru că franțuzoica nu ar mai fi… franțuzoaică, deoarece în acea perioadă localitatea aparținea Ducatului de Bar, care a fost alipit Franței abia în 1766. Însă aceasta nu este singura neconcordanță. Chiar dacă nu s-a născut aici, este sigur că a copilărit în această localitate. Locația nu era deloc întîmplătoare. Satul Lorraine îl avea protector pe Sfîntul Rémy, cel care l-a uns pe regele Clovis cu Sfîntul Mir.

Chiar și data nașterii sale poartă o încărcătură aparte. Vîrsta exactă a acesteia este învăluită în incertitudine, însă unii istorici susțin că ziua nașterii era 6 ianuarie, or această dată nu este lipsită de importanță, fiind ziua Epifaniei, cînd sînt comemorați Magii care au anunțat nașterea lui Christos. Însăși Ioana d’Arc a fost incapabilă să își spună vîrsta la proces,

afirmînd că are în jur de 19 ani, însă alte date istorice sugerează faptul că eroina avea la data procesului vîrsta de 24 de ani. Asta face ca anul nașterii să fie 1407, an în care la curtea Frantei se petreceau lucruri extrem de curioase. Regele Carol al VI-lea fusese deja cuprins de boala ce i-a afectat judecata, astfel încît, după ce a avut 11 copii cu Isabeau de Bavaria, acestuia nu i-a mai fost permis să doarmă cu soția sa pentru a nu o răni în timpul crizelor sale. În acest timp, regina a întreținut o legătură cu cumnatul ei, Ludovic de Orléans. Relația celor doi nu era secretă la curte, deoarece aceștia nu depuneau prea multe eforturi pentru a o ascunde. Cu toate acestea, în 1407, regina rămîne însărcinată cu cel de-al doisprezecelea copil, pe care ea susține că l-a avut printr-o întîmplare miraculoasă cu regele însuși. La 10 noiembrie 1407 dă naștere unui copil care moare la puțin timp după botez. În mod straniu, copilul nu figurează în registrele parohiei care se ocupa de Familia Regală. Sursele istorice ale vremii sînt și ele indecise asupra sexului copilului. În prima ediție a Istoriei Frantei de Villaret (1764) apare numele unui băiețel, Filip, ca fiind cel de-al doisprezecelea copil, însă în edițiile următoare numele este schimbat: este vorba despre Ioana, o fetiță. Istoricii contemporani presupun că modificarea a fost impusă de apariția unor noi documente în acest sens. În 1814, Pierre Caze, subprefect de Bergerac, vine cu o ipoteză revoltătoare pentru acele timpuri: în opinia acestuia, cel de-al doisprezecelea copil era chiar această Ioana, căreia i se substituise un băiețel. Adevarătul vlăstar regal a crescut la Domrémy și s-a numit Ioana d’Arc. Deși ideea pare ruptă dintr-un roman de capă și spadă, nu ar fi fost pentru prima dată cînd un copil regal ar fi fost înlocuit. Motivația acestor gesturi era protecția moștenitorilor a căror viață era în pericol ca urmare a răsturnărilor de situație, a manevrelor politice și a ițelor care se țeseau de obicei la curțile regale. De aici pînă la a transforma un astfel de moștenitor într-o mană de aur a providenței nu a fost decît un pas. Ioana d’Arc, numită Jeannette în familie, era cea mai mică dintre cei cinci fraţi, fiica unor ţărani prosperi din Domrémy. Ea nu fusese dată la şcoală, nu ştia nici să scrie, nici să citească şi lucra ca slujnică şi ciobăniţă. Fiind extrem de credincioasă şi de patriotă, se simţea chinuită de perpetuarea Războiului de 100 de ani dintre ţara sa şi Anglia. Legenda care a fost țesută în jurul personalității Ioanei d’Arc susține că mama copilei era chiar Isabeau. În fapt, familia d’Arc era departe de a fi o familie de păstori. Tatăl, Jacques d’Arc, era sindic de Domrémy si vechil; avea în grijă două castele, iar într-unul dintre ele locuia împreună cu familia sa. Mai mult decît atît, mai mulți membri ai familiei d’Arc se aflau în acea perioadă la curtea regelui Carol al VI-lea.

O altă neconcordanță este legată de faptul că eroina era cunoscută și sub titulatura de „Fecioara din Orléans”, ceea ce poate fi explicat ușor prin faptul că această participase la eliberarea Orléans-ului în data de 8 mai 1429. Or istoricii au identificat două documente anterioare acestei date, în care se folosește același apelativ pentru a o descrie pe Ioana d’Arc. În acest caz, ar putea oare denumirea de Orléans să indice patronimul acesteia și, implicit, paternitatea, care, în acest caz, i-ar fi aparținut ducelui de Orléans?

Multe dintre faptele sau spusele Ioanei au fost puse pe seama vocilor pe care susținea că le auzise în copilărie și care aveau rolul de a o sfătui și a o îndruma. Mai mult decît atît, vocile îi spuneau: „Dute, fiică a Franței!”. În anul 1428, pe cînd Ioana avea 16 ani, vocile au rugat-o să meargă în audienţa la Delfin, Carol al VII-lea, şi să-i dezvăluie acestuia că are o misiune divină: să-i alunge din ţară pe englezi şi pe burgunzi, să dedice acest regat curăţat slăvirii Domnului şi să asiste la sfinţirea încoronării Delfinului (încoronarea se petrecuse cu 11 ani înainte) – lucru ce fusese imposibil pînă atunci, deoarece locul tradiţional al încoronărilor religioase, Reims, se afla în centrul teritoriului ocupat de armatele engleze. Delfinului i-a plăcut ce a auzit, astfel că şi-a încredinţat armatele pe mîna adolescentei. În acest timp, Ioana îşi modificase semnificativ înfăţişarea. Lungul ei păr negru a fost tuns pînă deasupra urechilor, iar trupul ei a fost ascuns sub veșminte bărbăteşti. În numele Domnului, Ioana a regrupat forţele franceze, iar victoria sa de la Orléans a fost interpretată ca o minune, dovadă a misiunii ei divine. Două luni mai tîrziu, regele a fost încoronat religios la Reims.

Ideea unei origini nobile nu este chiar recentă. Încă din acea perioadă, secretul Casei regale începea să transpire. Vocile au fost acoperite de trecerea timpului, însă documentele și sursele scrise care s-au păstrat par să confirme aranjamentul Curții regale. În 1430, poetul

Marin le Franc scria: ,,Fecioara era fiica unui mîndru prinț, iară nu fata unei simple ciobănițe”. În fața atîtor argumente, chiar și misterul „vocilor” începe să se clatine întrucît, în timpul procesului, Ioana a mărturisit că ceea ce auzea nu venea din cer și că i s-au dat două sfătuitoare, dar că i s-a interzis să vorbească despre asta altcuiva decît regelui Franței. Se pare că una dintre cele două sfătuitoare nu era alta decît Yolande, fiica regelui de Aragon, văduva lui Ludovic d’Anjou, și soacra lui Carol al VII-lea, cel care a luat-o în căsătorie pe fiica ei, Marie. Dincolo de aceste titluri, Yolande era înzestrată cu geniu politic, scopul ei fiind ca ginerele ușor de manipulat să fie uns cît mai repede, iar englezii să fie alungați din țară. Or chiar acestea erau și scopurile Ioanei, care pare că a jucat rolul instrumentului perfect. În această misiune a fost susținută și ajutată de Collete Boylet, stareța generală a Ordinului Franciscan feminin, care a reformat ordinul și a fost canonizată în 1807. (va urma) r.m.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (113)

Qi Gong (5)

Europenii sînt neîncrezatori, dar pacienţii trag foloase de pe urma tratamentului Qi Gong practicat de medici de Medicină Tradițională Chineză, care utilizează tratamente Qi Gong. Aceşti specialiști pot trata diverse suferinţe, pornind de la un umăr înțepenit și ajungînd pînă la tumori maligne. S-au înregistrat numeroase vindecări prin practica Qi Gong, deși există și în China sceptici care, în aceste cazuri, vorbesc despre efectul „placebo“. Totuşi, natura reală a acestui gen de tratament nu poate fi pusă la îndoială. În „Clasica Internă a Împăratului Galben“ putem citi următoarea afirmaţie: „Cei care în mod obișnuit nu sînt bolnavi îi ajută pe cei care sînt suferinzi să se simtă mai bine și să se vindece. Prin urmare, ei îi pot învăța pe pacienţi să-și regleze respiraţia și, prin actul învățării ei, constituie un exemplu“. Orice practică cu o istorie îndelungată și venerabilă, cum este Qi Gong, capătă o aură de magie, dar specialiştii susţin că în privinţa Qi Gong nu există nimic misterios. Un Maestru poate practica Qi Gong întreaga viață, dar se poate întîmpla să nu descopere toate abilităţile existente în acest sistem. Și, pe de altă parte un novice, care se iniţiază în tainele Qi Gong poate beneficia în timp foarte scurt de posibilitățile pe care le oferă acest sistem. De exemplu, o persoană care suferă de hipertensiune, dacă practică zilnic Qi Gong, va observa o scădere a tensiunii, o revenire la normal a acesteia. Dar, atragem atenţia că există și pericole în practicarea acestui sistem de exerciţii. În cazul în care o persoană a avut probleme psihice nu este indicat să practice Qi Gong, deoarece există pricolul apariţiei unor

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (2)

La om, ovulul feminin şi celulele spermatice masculine conţin fiecare 23 de cromozomi, în așa fel încît celula fertilizată va conţine 46, deşi rareori acest număr poate fi mai mare, cu rezultate nedorite din punct de vedere al sănătăţii. Numărul de cromozomi rămîne constant cu fiecare diviziune celulară, la toţi membrii rasei umane, dar mărimea şi forma cromozomilor diferă şi această diferenţă influenţează natura moştenirii genetice.

În vreme ce cromozomii poartă diferite gene şi doar jumătate din cromozomii materni şi paterni sînt transmişi urmaşilor, este extrem de improbabil ca un copil, împrumutînd 23 de cromozomi de la un părinte şi tot atîţia de la celălalt, să semene perfect doar cu unul dintre părinţi. Este de asemenea improbabil ca el să nu semene cu nici unul dintre ei. De asemenea, este puţin probabil ca doi copii din aceeaşi familie să fie foarte asemănători, excepţie făcînd cazul cînd ei sînt gemeni identici, formaţi prin divizarea unei singure celule fertilizate şi prin urmare, similari din punct de vedere genetic.

Foarte adesea, există asemănări fizice între membrii aceleiaşi familii, de-a lungul a generaţii întregi, şi acestea se pot observa admirînd portrete ale strămoşilor familiei respective, cum ar fi de pildă Habsburgii, cu buzele lor căzute si bărbia îngustă. Totuşi, dacă am avea posibilitatea să urmărim portretele tuturor reprezentanţilor acestei familii, de un milion de ani încoace, să spunem, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim vreo asemănare cu urmaşii ei, care stăpîneau Austria la începutul Secolului XX. Diferenţe vor fi chiar mari decît cele ce ar putea fi explicate prin infuzia constantă de gene proaspete, prin căsătorii. Faţa şi corpul acestor înaintaşi ar fi, de fapt, puţin asemănătoare cu orice om care trăieşte astăzi.

Faptul se datorează genelor înseşi, care se schimbă permanent, iar această mutaţie genetică a dus, în decursul mileniilor, la apariţia omului dintr-un strămoş asemănător maimuţei şi, mergînd mult mai departe, pe firul istoriei, din creaturi care au precedat hominizii. Astfel de schimbări genetice sînt esenţiale pentru un

grave probleme de sănătate. Cei mai mulţi profesori de Qi Gonjg fac mai întîi un istoric al stării de sănătate a elevilor și, abia după ce au aflat detaliile necesare, încep pregătirea. Există cazuri foarte bine documentate în care practicarea Qi Gong s-a dovedit crucială. Bolile videcate prin această pratică sînt: tuberculoza, migrena, ulcerul stomacal, diabetul ș.a. Au existat și situaţii în care bolnavi de cancer au mărturisit că starea lor s-a îmbunătățit în urma practicării Qi Gong. Aceste exerciţii au puterea să întărească Qi-ul (energia vitală),dîndu-i șansa de a ieşi la lumină, de a căpăta voință și de a deveni conştient de sine, astfel încît eliberează corpul de obstacolele existente, circulînd din plin chiar și în zonele în care pînă atunci nu avusese acces din cauza bolii. Cei care au atins acest stadiu descriu experienţa în moduri diferite. În mod frecvent, ei susţin că au simţit o căldură, o fierbinţeală. Alţii au trăit experienţe ca și cînd ar fi plutit de-a lungul canalelor, asemenea unui şuvoi. Există și persoane care vorbesc de un sentiment de eliberare, o mîngîiere sau chiar perceperea unei lumini. Însă, există și persoane care practică aceste exerciţii timp de un an sau chiar mai mult, dar nu ajung la nici unul dintre stadiile menționate anterior, deşi, din punct de vedere al sănătății, ei se bucură de numeroase beneficii. Profesorii de Qi Gong susţin că, abia după trei ani de exerciţii, se poate vorbi de puterea de a stăpîni această practică, de a trece dincolo de pragul ce deschide o nouă cale de cunoaştere. În China se practică metoda „a asculta și a învăța“ și nu se obişnuieşte să se pună întrebări profesorului dar, un profesor bun este gata să schițeze tipul de Qi Gong pe care îl predă și să dea unele explicaţii despre acest tip de exerciţii, în ce situaţii poate fi folosit etc. O caracteristică a Qi Gong este că mulți profesori au un stil propriu și, de multe ori, există rivalităţi între exponenţii diverselor forme. Este important de reţinut că sistemul Qi Gong constituie parte integrantă a culturii chineze și, pentru

proces evolutiv ordonat, pentru că ele permit fiinţelor să se adapteze schimbărilor graduale de mediu şi unei vieţi mai complexe. La nivelul actual de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, a apărut tentaţia de a încuraja mutaţiile pe cale artificială. Unul dintre principalele motive pentru care trebuie totuşi să recunoaştem că tehnicile de „inginerie genetică” sînt riscante derivă din cunoaşterea faptului că se pot produce accidente şi în timpul procesului natural de muaţie genetică, deci este posibil ca accidente similare să se repete şi la mutaţiile efectuate artificial.

Căci uneori, lucrurile chiar iau o întorsătură nedorită. Gena mutantă produce caracteristici care nu erau prezente în modelul genetic original. Schimbările produse pot lua deseori forma unor boli grave. Adevăratele maladii genetice nu sînt comune, deoarece, cum boala se manifestă doar la individul respectiv, familia acestuia va fi ameninţată cu dispariţia definitivă, în decurs de cîteva generaţii. O excepţie şi totodată prima dereglare genetică recunoscută, este Coreea lui Huntington, care provoacă o degenerare mentală progresivă, însoţită de ticuri nervoase şi mişcări spasmodice involuntare. Afecţiunea a fost prima dată descrisă în 1872, de către medicul american George Huntington, care a avut cîţiva pacienţi, în Long Island, suferind de bizara maladie. Unii dintre aceştia aparţineau unor familii tratate de tatăl şi respectiv bunicul lui Huntington, care fusese medic acolo încă din 1797. Nepotul a fost astfel capabil să studieze antecedentele patologice ale familiei în cauză. El a demonstrat că boala – cauzată de o genă mutantă –exista într-o familie din Bures, un sătuc din comitatul britanic Suffolk, care emigrase peste Atlantic în 1630, stabilindu-se la Boston. Simptomele bolii, mai ales cele de natură neurologică, au trezit suspiciunea comunităţii şi nu-i de mirare că bieţii bolnavi au fost acuzaţi de posesiune demonică, în cadrul faimosului „proces al vrăjitoarelor din Salem“, din 1692. Coreea lui Huntington reprezintă un exemplu rar de dereglare genetică persistentă deoarece, deşi incurabilă, apare de obicei la adulţi. înainte de a fi afectaţi, ei pot avea copii, şi doar jumătate dintre aceştia sînt pasibili de a face la rîndul lor boala. Se cunoaşte cazul unui suferind a cărui

europeni, este un„teritoriu necunoscut“. Diverse forme pot fi benefice pentru pregătirea sportivilor, întreţinerea fizică, meditaţie și păstrarea sănătăţii. Există forme de Qi Gong destinate sănătăţii sexuale și păstrării unei forme fizice perfecte. Qi Gong poate fi și o metodă de cotrol a naşterilor. Energia Jing, esențială pentru viață, se află în spermă, în ovulul femeii și în ciclul menstrual. Un bărbat care practică corect exerciţiile, își poate controla și reține sperma, o femeie poate învăța cum să își fortifice organele sexuale. Împreună, bărbatul și femeia pot face schimb de energie sexuală pentru a atinge extazul fizic și spiritual.

Sisteme Qi Gong clasice – Zbenguiala celor cinci animale. Acest sistem se bazează pe mișcările a cinci animale: ursul, pasărea, tigrul, căprioara și maimuţa. Celebrul medic Hua Tuo susţine că „aceste exerciții pot înlătura boala, pot întări picioarele, provoacă transpiraţie, măresc apetitul și oferă un sentiment de descătuşare“.

Metoda clasică a refacerii muşchilor și tendoanelor și Metoda clasică a curăţirii măduvei spinării. Da No a fost un prinţ indian care a mers în China răspunzînd invitaţiei unui împărat chinez din dinastia Liang. Ulterior, a căzut în dizgraţie și a părăsit Curtea imperială, retrăgîndu-se la mînăstire, unde a reuşit să dezvolte o metodă care l-a ajutat să îmbunătățească starea de sănătate a călugărilor. După nouă ani a părăsit mînăstirea, ducînd cu sine două sisteme de Qi Gong, pe care le transmisese și comunităţii de călugări. Metoda clasică a refacerii muşchilor și tendoanelor a fost ulterior integrată în practicarea cîtorva forme de arte marţiale, fapt pentru care Templul „Shaolin“ a devenit celebru. Metoda clasică a curăţării măduvei spinării utilizează Qi-ul pentru a purifica măduva spinării, oferind vigoare sistemului imunitar și hrănind creierul, ajutînd-l astfel să obțină marea cunoaştere, Iluminarea. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

moştenire genetică defectuoasă îi afectase constant familia, de-a lungul a nu mai puţin de douăsprezece generaţii!

Printre alte maladii genetice, porfiria este de un interes aparte, pentru că a generat una dintre cele mai amănunţite investigaţii medicale din istorie şi de asemenea pare să fi avut un efect incontestabil asupra cursului evenimentelor istorice. La propriu, denumirea bolii s-ar traduce prin „urină roşie“ şi se referă la cel mai comun simptom, micţiunile de culoare purpurie. Dereglarea survine de obicei în a doua sau a treia decadă de viaţă, sub forma unor atacuri subite, însoţite de dureri abdominale şi de constipaţie, precum şi de tulburări de origine neurologică, dureri reumatice şi probleme psihice. Datorită investigaţiilor minuţioase ale doctorilor Ida Macalpine şi Richard Hunter, regele George III al Marii Britanii şi Hanovrei a devenit cel mai cunoscut suferind de această boală, din toate timpurile. Desconsiderat, ca „nebun“ în timpul vieţii, pentru că într-adevăr, se pare că suferea de psihoză maniaco-depresivă, regele este considerat astăzi de către mulţi specialişti în medicină umană drept o victimă a porfiriei. Macalpine şi Hunter au stabilit că regele era a şasea generaţie afectată de maladie, pornind de la regina Maria a Scoţiei. Printre cei bănuiţi de medicii britanici că ar fi suferit, de asemenea, de porfirie, se numără regina Anna, stră-strănepoata Mariei şi chiar regele Frederic I al Prusiei. Patru dintre fiii lui George III au prezentat simptomele bolii, iar alte două personaje de sînge regal cu aceleaşi simptome şi ale căror nume au fost trecute sub anonimat la cererea expresă a reginei Elisabeta II, trăiau încă, în 1960, unul descinzînd din Frederic I, celălalt fiind urmaşul sorei lui George III.

Regele George III, născut în 1738 şi mort în 1820, a suferit 8 pusee de boală, toate de caracter similar, între 1762, cînd avea 24 de ani, şi 1804. În octombrie 1810, el s-a îmbolnăvit iarăşi şi, după 2 ani de exacerbări ale crizelor şi remisii, a fost cuprins de o nebunie definitivă. A sfîrşit nebun, orb si surd, la vîrsta de 81 de ani. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Note de istorie literară

(1929), ,,O moarte care nu dovedește nimic” (1931) sau ,,Ioana” (1934).

● Scriitorul ieșan Radu rosetti (1853-1926) și-a risipit talentul în toate genurile și speciile literare, dar s-a impus mai mult în arta memorialistică: amintiri din copilărie și din tinerețe, note de călătorie și portrete. Pentru acest motiv, Eugen Lovinescu l-a copleșit cu laudele: ,,Cea mai prețioasă memorialistică din literatura română”. Ba chiar și atît de controversatul G. Călinescu, uneori nedrept în exigența lui, alteori prea îngăduitor: ,,Nu folosește procedee literare excepționale, dar e mereu agreabil”. Într-adevăr, volumele sale de amintiri oferă cititorului momente pasionante atît prin descrierea personaajelor prezentate, cît și prin natura epicului, în care imaginile se succed cu vioiciune. Mai reținem darul său de povestitor, precum și mijloacele originale prin care reconstituie atmosfera locală în care limbajul se impune prin mult farmec. Vă oferim, în continuare, un portret surprinzător făcut logofătului Costache Conachi (1778-1849). Despre acest poet modovean cu o cultură vastă, cotemporan și parcă la concurență cu poeții Văcărești, istoria literară l-a plasat între iluminism și preromantism. Majoritatea stihurilor sale i-au fost inspirate de cucoana Smaranda (Zulnia) Negri, una dintre surorile boierului unionist Costache Negri. Dar, aceasta era măritată, și nefericitul îndrăgostit, care ar fi vrut totul, a trebuit să se mulțumească cu situația ingrată de amant. De-abia cînd a ajuns la vîrsta de 52 de ani și iubita tocmai rămăsese văduvă și cu două fete, Conachi a putut să o conducă pe Zulnia la altar, căreia, de-a lungul timpului, îi dedicase multe versuri pline de pasiune, precum acestea: ,,De două ori primăvara cu veșmînt înflorit/ Și iarna cu cărunteța pe pămînt s-au învîrtit/ De cînd am văzut cu ochii o muritoare a ta/ Cu frumușața și nurul vărsate în fața ta...”.

Și acum iată portretul făcut acestui poet: ,,Un boier despre care iarăși am auzit multe este logofătul Costache Conachi, poetul, a cărui cultură deosebită, cunoștință de țară și însușiri de bărbat politic erau cu drept lăudate de toți bătrînii. Dar ei spuneau și mai mult despre zgîrcenia și lăcomia lui de pămînt: erau unanimi pentru a-l declara cel mai cumplit strîngător de obști răzășești din întreaga Moldovă (...) Mi s-au spus fapte care, comise în ziua de azi, ar duce autorul lor în fața curții cu jurați fără speranțe de achitare (...) Alexandru Papadopol Calimah mi-a povestit că, punînd în ordine hîrtiile rămase de la Costache, în care îl certa rău pentru purtările lui față de răzeși și sfîrșea scrisoarea cu amenințarea că, dacă nu se va lăsa de asemenea purtări: «rău te-am bătut cu buzduganul în 1793, dar mai rău te voi bate astăzi» (...) Avea nu numai moșii multe, dar și mari capitaluri bănești: trecea drept un fel de «marchiz de Carabas». Totuși, trăia în chip sărăcăcios. De zgîrcit ce era, avea o trăsură cu arcuri păcătoase, acoperită cu coviltir de piele cîrpit. Dar și mai păcătoși decît trăsura erau caii: opt mîrțoage slabe, cu hamuri de frînghii înnodate și cu surugii doi țigani negri, cu haine zdrențuite și ciubote rupte...”.

Literatura română cuprinde numeroase relatări despre felul cum au învățat românește unii scriitori de-ai noștri: acasă, cu vreun călugăr mai luminat (Cantemir, Alecsandri, Kogălniceanu sau Negruzzi). Sau la școala din sat, cu vreun învățător pe care l-au eternizat în amintirile lor: Creangă (pe bădița Vasile sau Isaia Duhu), Caragiale (Bazil Dragotescu), Delavrancea (domnu’ Vucea), Sadoveanu (Neculai Busuioc, zis și domnu’ Trandafir), Marin Preda (Ion Teodorescu). Sau limbile străine, cu precădere franceza și germana, la numeroasele pensioane care funcționau la București, Iași și în alte orașe. Demn de

reținut e și felul cum Radu Rosetti a învățat englezește, poate plecînd de la principiul emis de G. Brăescu într-o schiță a sa cum că limba engleză este, de fapt, limba franceză citită invers. Să-i dăm iarăși cuvîntul: ,,Știam perfect limbile franceză și germană. Mi-am făcut doar studiile la Berlin. Dar, mi-a venit ideea să învăț și limba engleză. Cum limba engleză este un aliaj dintre aceste două limbi, ce mi-am zis? – dar dacă am să iau o carte englezească, oare n-am să o pot descifra? Am pus mîna pe un roman și, fără dicționar și gramatică, am început să-l citesc. L-am citit o dată și am început să-l înțeleg pe ici, pe colo. L-am citit a doua oară și am priceput ceva mai mult. Ce să mai lungesc vorba, l-am citit de zece ori. A zecea oară, am reușit să-l descifrez”.

● Iată o situație unică în literatura noastră sau chiar în cea universală. În anul 1922, Liviu Rebreanu publică romanul ,,Pădurea spînzuraților”. Cartea tratează drama sublocotenentului român Apostol Bologa din timpul primului război mondial, obligat să lupte în armata austro-ungară. Ajungînd să se confrunte cu ostașii români, el încearcă să dezerteze, dar, este prins, judecat și spînzurat. Drama lui Apostol Bologa pornise de la un fapt real: sublocotenentul Emil Rebreanu (18911917), fratele scriitorului, pus în aceeași situație, este și el condamnat la moarte pentru tentativă de dezertare la români. Mai departe, în 1928, romanul a fost tradus în limba cehă de către Marie Kojecka. Pe prima pagină se găsesc duă dedicații. Prima, a lui Rebreanu - ,,În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austrougari pe frontul românesc în anul 1917”. Și cealaltă, a traducătoarei, în memoria fratelui ei, căpitanul Rostislav Kojecki, mort și el în primul război mondial. Un român și un ceh, două națiuni oprimate în fostul imperiu austro-ungar.

Temperamental, Anton Holban a fost un romantic, prin obsesia singurătății și vocația nefericirii. Ca romancier însă a fost un modernist, și nu numai la nivelul scriiturii sau al compoziției, ci și prin cultul autenticității și al compoziției sau prin tehnica introspecției psihologice. Printre numeroșii prieteni pe care i-a avut Anton Holban s-au numărat și soții Felix Aderca și Sanda Movilă, care au întregit numărul mare de scriitori nelipsiți de la ședințele Cercului ,,Sburătorul”, ținute săptămînal de criticul Eugen Lovinescu la domiciul său din Str. Cîmpineanu. În martie 1970, cu puțin înainte de a muri, Sanda Movilă a mai apucat să citească la Radio o evocare-medalion a lui Anton Holban.

● Pe lîngă marele progres făcut de literatura noastră, și cu precădere proza, perioada interbelică a marcat și moartea prematură a trei scriitori. (Din păcate, scriitorii morți de tineri în această perioadă ca și în tot secolul trecut sînt mult mai numeroși decît fericiții longevivi. Cauza principală ar putea fi ravagiile pe care tuberculoza și luesul le făceau. Pînă prin 1940, cînd s-a descoperit și extins folosirea penicilinei, tineri de toate felurile au tot murit, cu excepția, desigur, a celor căzuți în războaie.) Cel dintîi scriitor, mort de tînăr în epocă, a fost Gib (pseudonimul lui Gheorghe) I. Mihăescu (1894-1935). Deși a avut o viață scurtă, el a reușit să publice mai multe romane. Și ca mai toți romancierii, și el și-a format mîna scriind proză scurtă – schițe, povestiri, nuvele, amintiri, care însă n-au excelat prin ceva. De-abia în 1928, odată cu apariția romanului ,,La «Grandiflora»” el își găsește adevăratul stil, recurgînd la analiza psihologică a personajelor, tehnică scriitoricească la modă pe care o vor aborda și alți maeștri – Rebreanu, Camil și Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu. Aceeași explorare a pasiunilor omenești o întîlnim și în următoarele romane semnate de Gib I. Mihăescu: ,,Brațul Andromedei” (1930), ,,Rusoaica” (1933) sau ,,Dona Alba” (1935).

● Și scriitorul Anton Holban (1902-1937), nepotul de frate al criticului E. Lovinescu, a avut un destin nemilos. Paralel cu ocupația de profesor de franceză, el a desfășurat și o bogată activitate publicistică (cronici teatrale, muzicale și de arte plastice, recenzii, eseuri și note de călătorie) în presa vremii. Redactor la Revista ,,Sburătorul”. Deși a trăit puțin, a apucat totuși să atragă atenția criticii, care a văzut în el un mare talent, excelînd nu numai prin nivelul scriiturii, dar și prin introspecția psihologică de sorginte proustiană. Romanele publicate au confirmat această apreciere - ,,Romanul lui Mirel”

,,Anton-Mirel Holban – Duce de Braganza. Da, Duce de Braganza, așa era tachinat în familie pentru manierele lui de aristocrat, pentru excesiva lui politețe, pentru felul ales în care se exprima. Anton Holban, acest mare chinuit, cu privirile lui atît de limpezi, de curate, serafice, contracarate de acel surîs sarcastic în colțul gurii atît de frumos arcuită. Anton Holban, care nu a trișat cu conștiința lui, nu a admis compromisurile. Timidul Anton Holban... n-a știut să se ocrotească. A fost intransigent cu dubioșii, icorecții, de care s-a scuturat ca de niște omizi. Dar Anton Holban s-a dăruit cu generozitate cîtorva adevărați, cinstiți prieteni, printre care am fost și eu, și soțul meu, Felix Aderca. Ne vizita, cu regularitate, în apartamentul pe care îl ocupam în Strada Luterană și în care mai veneau Gala Galaction, Camil Petrescu, Geo Bogza, Mihail Sebastian și alții. Era scump la vorbă cu străinii, dar cu noi, plin de elocință. Nu sînt eu în măsură să arăt ce a însemnat Anton Holban în literatură și locul de cinste care i se cuvine în Istoria Literaturii Române, dar voi înfățișa o altă latură a sa: era îndrăgostit de muzică, marea, dezlănțuita lui pasune: Wagner, Beethoven, Brahms. Aveam o discotecă bogată și, ore întregi, ascultam, cu religiozitate, furați, cu totul, de această magie, care izbutea să ne rupă, după cîteva ore de cotidian. Verile le petreceam la Balcic. Doamna Stratulat, prietenă comună, aducea cu ea din București două geamantane înțesate cu discuri și patefon. Locuiam într-o căsută la țărmul mării. De la căsuță la țărm erau dale largi de piatră printre care scoteau capul floricele roșii, bondoace, botezate gheață pentru rezistența lor la arșiță, ca și la frig. Nicăieri, ca acolo, la acel capăt de lume, n-a răsunat mai patetic și mai liturgic Bach, ca în acea vastă catedrală a nopții...”.

● Pavel Dan (1907-1937) promitea să fie un prozator mai mare ca Slavici, Rebreanu și Agârbiceanu, reprezentanți de seamă ai literaturii ardelene, dacă o moarte tragică nu i-ar fi curmat toate idealurile. A debutat în 1930 cu o recenzie la lucrarea ,,Note și impresii”, de G. Ibrăileanu. Au urmat mai multe nuvele: ,,Ursita”, ,,La închisoare”, ,,Întîlnirea” și altele, publicate în gazete literare din Ardeal și adunate în volumul ,,Urcan bătrînul”, apărut postum în 1938. Față de alți prozatori ardeleni, Pavel Dan - crede criticul Aurel Sasu,,descoperă în realitatea cea intimă marea poezie a faptelor mărunte, înlocuind adesea exemplele de viață cu perspectiva unică a proiecției imaginare”. Deși foarte tînăr, Pavel Dan a excelat în împletirea lirismului cu fantasticul și a supranaturalului cu echilibrul realului, așa cum vom descoperi în multe dintre scrierile lui Mircea Eliade, mult mai cunoscut publicului. Pavel Dan s-a impus prin marile sale nuvele în care se arăta obsedat de meandele sufletului omenesc, de fericire și suferință și de lumea visurilor. Păcat că scurta-i existență nu i-a mai permis desfășurarea talentului și către scrierile de mare întindere.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Caseta cu bijuterii

a Rossini îi povestește lui Richard Wagner întîlnirea lui cu Beethoven, care a avut loc în Viena anului 1822. ,,Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape jumătate de veac. Am fost introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, și ne-a primit de îndată și foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversația cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost și nu înțelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obișnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă și mai grea conversația. Urcînd scările care duceau la sărmana locuință a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpînesc emoția. Cînd ușa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruță tot atît de murdară pe cît de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaștem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce nici un ac de gravor nu ar putea să exprime este tristețea de nedefinit răspîndită în toate trăsăturile feței – în timp ce sub sprîncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii. Vocea era dulce și puțin voalată”. a Beethoven bea bere sau vin roșu și fuma pipă. Dar ce mînca el? Prietenii lui ne-au lăsat unele mărturii: pește din Dunăre, salam de Verona, brînză de Lombardia, o supă cu pîine (probabil crutoane) și o uriașă omletă (papară). Despre această ultimă specialitate, cavalerul Ignaz von Seyfried, el însuși muzician, ne spune: ,,Ca să o prepare, trebuia să i se prezinte pe o farfurie 10 ouă mari; înainte de a fi bătute le privea prin transparență, în lumină, le spărgea el însuși și le mirosea dacă sînt proaspete. Dacă nenorocirea făcea să se găsească vreunul care să fi mirosit a paie, atunci izbucnea un scandal. O chemare de tunet o convoca pe menajeră, care, știind bine despre ce este vorba, asculta numai cu o ureche prin ușa întredeschisă vociferările și dojenile, retrăgîndu-se prudent atunci cînd, ca de obicei,

începea bombardamentul și ouăle, decapitate, cădeau în urma ei ca ghiulelele unei baterii bine orientate, în timp ce albușurile și gălbenușurile curgeau în torente de lavă vîscoasă”.

a În noaptea premergătoare asasinării sale (26 spre 27 noiembrie 1940), Nicolae Iorga a avut un vis straniu, paranormal aș spune, pe care i l-a povestit soției: ,,Eram sus, în birou, s-a deschis ușa, a intrat mama, a pus mîna pe umărul meu. Eu atunci m-am întors: în urma mamei veneau

Carol I, Dimitrie Cantemir, Regele Ferdinand; s-au plecat toți în fața mea. Oare ce o fi însemnînd asta?”.

O călătorie în Nepal

Şi dacă nu a murit... (5)

Cît se poate de limpede, însă, masacrul din iunie 2001 avusese efecte devastatoare şi irecuperabile asupra autorităţii monarhiei. Într-o ţară în care evenimentele banale erau interpretate ca „semne”, un măcel de asemenea proporţii trebuie să fi avut un impact dezastruos. Iar cu lovitura sa de stat eşuată, Gyanendra a pus definitiv capăt monarhiei.

Un regalist bătrîn şi deprimat, oarecum apropiat al regelui asasinat Birendra, mi-a rezumat perfect esenţa monarhiei din Nepal, dacă nu cumva a monarhiei în general: „Regalitatea este singura formă acceptabilă de stăpînire, deoarece este singura care se întemeiază pe iubire. Dar cînd iubirea nu mai este, moare şi monarhia“.

Slavă Domnului, nu s-a ajuns la o baie de sînge. După proclamarea republicii şi după ce preşedintele Adunării Constituante i-a cerut oficial regelui să părăsească Palatul Narayanhiti în termen de paisprezece zile, intendentul curţii a convocat, la ordinul lui Gyanendra, personalul, vreo patruzeci de persoane, şi a anunţat că se vor afla cu toţii în continuare în serviciul regelui, dar că jumătate din ei trebuie să-şi ia concediu cu plată, pe perioadă nedeterminată.

Cu puţine zile înainte de expirarea ultimatumului, regele, însoţit de familie şi de restul curţii, s-a mutat la

a Mihail Kogălniceanu a fost un pasionat colecționar de artă, avînd tablouri de Tizian, Tintoretto, Tiepolo, Veronese, Fragonard, Poussin, Brueghel, Van Dyck, Rubens, Altdorfer, Lucas Cranach ș.a. Ba avea chiar mai multe pînze de același pictor: Tiepolo 3, Rubens 8 etc. Spre sfîrșitul vieții, înglodat în datorii peste hotare, a propus Ministerului Instrucțiunii să-i plătească pe creditorii săi, el donînd, în schimb, Statului imensa comoară, pentru a rămîne Muzeu. Niște indivizi fără minte, de la acel minister, au refuzat. Așa că, speriat de rușinea de a muri dator, Kogălniceau și-a scos imensa colecție peste hotare și a vîndut-o la o expoziție din Köln, la 9 și 10 decembrie 1887. Pierdere uriașă!

a Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, suferea de incontinență urinară. Din acest motiv avea în birou, în permanență, un vas de noapte, pe care se afla un acoperămînt de mătase. Atunci cînd lui Vodă îi venea să urineze, el cerea nepotului său, Dimitrie Sturdza, să-i aducă oala cu pricina, pe care tînărul o ținea cu ambele mîini, pînă cînd

Palatul Nagarjun, din faţa porţilor oraşului Kathmandu, care nu făcea parte din domeniile coroanei, ci îi aparţinea lui.

Am plecat din Nepal cu sentimentul tulbure de a fi asistat la o demantelare culturală. Este posibil ca omenirea să fi devenit într-adevăr puţin mai „dreaptă“, în urma schimbării petrecute aici. Iar faptul că încă o bucăţică de pămînt reuşea să se elibereze de feudalism ar putea fi considerat o realizare. Dar, într-un fel sau altul, lumea devenea şi un strop mai monotonă.

Întors în Europa, am citit într-un ziar american protestul unei militante pentru protecţia animalelor, profund emoţionate din cauză că regele Nepalului, cu puţin timp înainte de detronarea sa, îndeplinise un sacrificiu animal (o găină, trei capre şi un bivol), în cadrul unui „ritual bizar“. Scandalos, cum „trebuie să moară animale lipsite de apărare, numai pentru că un rege oarecare crede că astfel va reuşi să-şi scape pielea“.

Între timp, noul ministru al Culturii din Nepal anunţase că datoria sa imediată este de a „lichida rămăşiţele trecutului”. Pentru început, noua guvernare urma să se ocupe de cultul Kumari. Templul Taleju din Piaţa Durbar din Kathmandu trebuia evacuat cît mai curînd cu putinţă. „Poporul nepalez ne-a însărcinat să transformăm Nepalul într-o republică democratică modernă. Toate instituţiile legate de vechea monarhie trebuie să dispară“. Ceea ce va aduce bucurie şi Comisiei pentru Drepturile Omului din cadrul Naţiunilor Unite,

ilustrul său unchi se ușura. Apoi, Dimitrie Sturdza a ajuns secretar al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care și acesta îl punea la treabă: îl invita în cabinet, unde, pe genunchii săi, era o amantă goală pușcă, ceea ce îl scandaliza pe pudibondul Sturdza, care ieșea val-vîrtej. În noaptea de 11 februarie 1866, imediat după ce Cuza a fost silit, cu pistoalele la piept, să semneze actul de abdicare, Sturdza i-a furat arhiva personală. Ulterior, el a ajuns șef de partid și primministru. În amurgul vieții sale îndelungate (18331914) a înnebunit, căzînd odată în genunchi în fața majordomului de la Palat, care era împodobit cu tot felul de lanțuri și fireturi aurii, și zicîndu-i: ,,Sfinte Petre, dă-mi cheile Raiului”. E îngropat în Cimitirul Bellu, chiar în spatele capelei... a La un examen desfășurat în Sala Tronului, la 27 iunie 1940, Regele Carol al II-lea îl întreabă pe fiul său, Mihai, dacă, în afară de ,,Pseudokinegetikos”, știe vreo lucrare mai importantă scrisă de Al. Odobescu, ca de pildă ,,Alexandru Lăpușneanu”. La care odrasla, isteață foc, i-a răspuns, spre stupefacția dascălilor și a elevilor prezenți: ,,Da, dar nuvela aceasta e scrisă de Costache Negruzzi, nu de Odobescu!”. Exact la ora acelei dispute infantile, rușii hotărîseră invadarea Basarabiei! a Și-l poate închipui cineva pe titanul care a scris ,,Război și Pace” stînd, ca un copil, pe oliță? Și totuși, Tolstoi stătea, ba chiar mai și relata treaba asta, cu seninătate. În Jurnal, el notează, la 10 martie 1908: ,,Trăiesc, iată cum: mă scol, capul mi-e limpede, îmi vin idei bune și, stînd pe oală, le notez. Mă îmbrac, cu efort și plăcere, îmi duc murdăriile afară”. N-ar fi fost mai bine și mai igienic să le facă direct afară?

CornELIU VADIm TUDor (,,Parfumuri și culori”)

care de multă vreme susţine că practica de sechestrare a unei tinere fete într-un templu şi utilizarea ei abuzivă pe post de idol ar contraveni drepturilor omului. Liderul maoist Prachanda m-a asigurat că tradiţia sărbătorii Indra Jutra va fi continuată, „cel puţin ţinînd seama de industria turismului“. Dar fără Kumari. „Trebuie să ne adaptăm puţin tradiţiile la noile vremuri“.

Pînă în anii cincizeci, potrivit legii, străinii nu aveau acces în ţară – şi nici nu ar fi avut cum să intre, deoarece graniţele naturale (în nord cei mai înalţi munţi din lume, în sud deşertul Tarai, de nestrăbătut, infestat de malarie) erau suficient de stabile, iar primele şosele, care legau Nepalul de India, au fost construite abia în anii şaizeci. Pînă în anii şaptezeci nu a existat nici telefon, iar televiziunea şi-a făcut apariţia abia prin anii optzeci. Prima maşină a fost cărată în Nepal din India, piesă cu piesă. Un domn deloc în vîrstă, cu care am stat de vorbă, mi-a povestit că, în urmă cu zece-cincisprezece ani, putea distinge cele cîteva automobile după zgomotul motorului... Glorioasa epocă a globalizării. Glorioasa epocă a dreptăţii universale. Ne construim o lume uniformizată – pentru ca apoi să pornim în pelerinaj la Neuschwanstein şi la serai, ca să ne amintim de culturile pe care tocmai le-am ras de pe faţa pămîntului. Minunata lume nouă. Plicticoasă. Sfîrșit

ALEXANDER VON SCHÖNBURG

Lumea – sub zodia Zeului Marte

România și psihoza războiului cu Rusia (4)

(urmare din pag. 1)

Pe mai-marii din capul Statului nu-i interesează, de pildă, că economia se prăbușește vertiginos și dispar marii contribuabili. Potrivit ANAF, din cele 600.000 de societăți înregistrate la Registrul Comerțului, doar 3.364 intră în categoria marilor contribuabili, cu un aport considerabil la Bugetul de Stat. Nenorocirea este că, din totalul de 3.364 de unități, foarte multe vor retrograda de la titlul de contribuabili majori, din cauza scăderii cifrei de afaceri cu 50% în perioada pandemiei. Dacă ținem seama că, în România, în afară de două companii și de cele cu capital de stat, toți marii contribuabili sînt străini, pierderile din Bugetul de Stat vor fi aproape incomensurabile, putînd duce Țara la faliment (Alro Slatina, Mintia-Deva și Azomureș Tîrgu Mureș sînt doar trei exemple din marii contribuabili care părăsesc piața muncii, slăbind, implicit, acumulările de la Buget).

Ca un corolar al prăpastiei economice în care a căzut România (în timp ce cheltuie inutil pentru înarmare zeci de miliarde de euro) este situarea Țării noastre, care ocupă locul trei de la coada Europei –vorbim de Uniunea Europeană – înaintea Bulgariei și Letoniei, în ceea ce privește cel mai mic salariu minim pe economie (551 euro), conform Oficiului European de Statistică (Eurostat), citat de Agerpres. Încolo e bine (pentru guvernanți și camarila lor), parlamentarii se iau la bătaie în Parlament, Guvernul se bate pentru ciolan, Președintele Republicii cerșește cîteva sute de militari de la țările NATO care au surplus, să vină în România și să ne apere de invazia rusă...

Ce-l doare pe Iohannis

În iureșul care a cuprins Europa de cînd cu ,,amenințarea iminentă” a Rusiei, Președintele României vădește o stare de agitație crescută, mimată cu o preocupare alarmantă pentru apărarea Țării. O expresie a acestei atitudini a fost și vizita pe care a făcut-o de curînd la Baza 71 Aeriană ,,General Emanoil Ionescu” de la Cîmpia Turzii, unde, după ce i-au fost prezentate cîteva tipuri de aeronave din dotarea Forțelor noastre aeriene, a ținut un mic discurs. Mic, dar semnificativ pentru mărirea prezidențială la care a ajuns Președintele Klaus Iohannis.

Înfiebîntat de patriotismul neaoș care îi curge prin sînge, domnul Președinte a dat discursului domniei sale un caracter mobilizator, arătîndune din ce punct cardinal vine furtuna războiului și îndemnîndu-ne să ne pregătim de luptă. Iată cîteva

mostre din acest discurs prezidențial:

,,(...) parcurgem o perioadă extrem de tensionată, în care riscurile și amenințările la adresa securității regionale, europene și euroatlantice, inclusiv a securității României, s-au amplificat. (...) În aceste condiții, trebuie să fim foarte bine pregătiți pentru contracararea acțiunilor agresive, inclusiv de tip hibrid, de exemplu în spațiul cibernetic”. Cum din discurs nu putea lipsi și expresia slugărniciei în fața marilor puteri și gîdilarea orgoliilor acestora, Președintele României a mers direct la țintă: ,,Reiterez, de aceea, în acest cadru, aprecierea mea deosebită pentru deciziile anunțate foarte recent ale Președinților Biden și Macron privind desfășurarea de forțe militare în România, contribuții extrem de relevante la efortul comun de descurajare și apărare în sudul Flancului Estic, la Marea Neagră și, în același timp, expresie a solidarității și angajamentului acestor parteneri strategici ai României pentru securitatea noastră”. Excelentă gargară cu iz internațional, pledoarie în favoarea întăririi Flancului Estic al NATO și, implicit, a săririi în apărarea Ucrainei, pentru care specialiștii au făcut scenarii care au ca scop (militar și umanitar) sprijinirea Ucrainei înpotriva ,,invadatorului” Putin și primirea unor refugiați ucraineni fugiți din calea pîrjolului rus. Opțiunea și disponibilitatea României de a ajuta o țară vecină tîrîtă într-un război nedrept nu pot fi decît lăudabile, numai că, asemenea altor împrejurări în care președintele Iohannis avea posibilitatea să-și afirme măcar o undă de patrotism și să arate că-i pasă de acest popor, și de data aceasta a fost pe lîngă subiect, neamintind nimic – nici măcar un cuvințel – de soarta românilor care trăiesc pe teritoriul actual al Ucrainei!

După recensămîntul ucrainean, comunitatea română din Ucraina ar număra aproape 400.000 de etnici români, după alte surse, cifra ajunge la o jumătate de milion de români care, atenție! – deși vorbesc limba română, o parte sînt asimilați ca etnici români, cealaltă parte fiind considerați de naționalitate... moldovenească! (reminiscențe ale politicii demografice a fostei Uniuni Sovietice). În sfîrșit, fără să ne cramponăm de această cifră incertă, să spunem că românii din Ucraina sînt complet și inuman uitați de Patria-Mamă, în frunte cu șeful statului, de etnie germană, domnul Klaus Iohannis. Să recapitulăm, pentru a putea vorbi în deplină cunoștință de cauză:

1. Martie 2015. Președintele României, domnul Klaus Iohannis, întreprinde (cu surle și trîmbițe) o vizită oficială în Ucraina, unde are întrevederi cu personalități marcante ale vieții politice, sociale și economice ucrainene. Un singur segment din marea populație ucraineană de peste 44 de milioane de locuitori nu a fost băgat în seamă de Președintele României – comunitatea românilor trăitori pe actualul teritoriu al Ucrainei! Nici măcar cu liderii românilor nu s-a întîlnit (cum, de altfel, a procedat și în vizita din alte țări în care trăiesc mari colectivități de români, precum SUA, Italia, Spania, Germania!); 2. 7 septembrie 2017. Parlamentul de la Kiev votează noua Lege a

Educației, promulgată de președintele Petro Poroșenko pe 25 septembrie. Acest act desființează sistemul de învățămînt în limba maternă, toate materiile din Programa Școlară urmînd să fie predate numai în limba ucraineană. Prin acest procedeu s-a urmărit ucrainizarea forțată a celor peste 30% de ruși și rusofoni din totalul populației (circa 15 milioane de cetățeni), victime colaterale fiind și cei 400.000 - 500.000 de români și 150.000 de maghiari. Ați auzit ceva din partea Președinției în apărarea comunității române din Ucraina, în acest sens? Dincolo, la unguri, situația este alta, Președintele ungar Janos Ader a reacționat astfel, cu privire la politica de ucrainizare a cetățenilor de alte etnii: ,,Dacă un stat își neglijează obligațiile internaționale și interzice limba maternă a unei minorități naționale în școli, restricționează utilizarea limbii materne în viața publică și îi amenință cu amenzi pe cei care își folosesc limba maternă, atunci nu este doar o încălcare gravă a drepturilor minorităților, care este inadecvată pentru o țară dedicată democrației, dar funcționează și împotriva intereselor națiunii majoritare” (apropo: ce bine ar fi dacă în Ungaria s-ar aplica etnicilor români ceea ce Președintele Statului ungar solicită etnicilor unguri din Ucraina);

3. 26 ianuarie 2022. Ședința CSAT, sub președinția șefului Statului și Comandantului Suprem al Armatei, Klaus Iohannis. Pe ordinea de zi au figurat subiecte precum: ,,Situația de securitate în Zona Extinsă a Mării Negre și pe Flancul Estic al NATO”, ,,Măsuri privind dezvoltarea capacităților de răspuns la noile provocări ale mediului de securitate și creșterea rezilienței”. Nimic despre situația românilor din Ucraina, despre provocările la care sînt supuși! Nici în documente, nici în discursul domnului Președinte! Să încheiem acest capitol ,,războinic” printr-o notă din domeniul economiei, care demonstrează încă o dată indiferența Statului Român și letargia unor politicieni în a adopta măsuri concrete și eficiente în apărarea avuției naționale (chiar dacă, într-o conjunctură anume, obiectivul economic se află pe teritoriul altui stat, așa cum este cazul cu Ucraina). Cu Ucraina pentru care ne batem să întărim Flancul Estic al NATO, dar nu ne batem pentru recuperarea măcar a unei părți din investiția pe care România a făcut-o acolo.

Să ne reamintim.

În 1983 Uniunea Sovietică a început realizarea unui proiect gigant, la Krivoi Rog, în Republica Socialistă Sovietică Ucraina, anume Combinatul Minier de

Eurostat: România are al treilea cel mai mic salariu minim din UE, dar se află la mijlocul clasamentului european în privința puterii de cumpărare

Președintele Klaus Iohannis la Baza 71 Aeriana Cîmpia Turzii

Îmbunătățire a Minereurilor Acide. În cadrul CAER, acest colos industrial a fost fondat de Uniunea Sovietică, România și alte țări din ,,lagărul socialist”, țara noastră contribuind (în ruble) cu echivalentul a peste un miliard de dolari. În schimbul acestui aport financiar, România trebuia să primească peleți de fier pentru a produce oțel, în total 30 de milioane de tone în 10 ani. În realitate, a primit doar 159.000 de tone (nici 1%). Odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice Combinatul a rămas de partea Ucrainei, care l-a privatizat în anul 2005, părțile contractante primind acțiuni (Ucraina 56,8%, România 27% și alții), după care a fost închis.

Rămînînd cu această participație care nu aduce nici un venit, România, prin conducătorii ei neputincioși, subțiază vistieria Statului cu echivalentul unui milion de dolari pe an, bani plătiți unor firme pentru paza a ceea ce i-a revenit țării noastre din acest Combinat. Mai grav este că, nerespectînd Protocolul din 5 mai 1994, dintre Guvernele României și Ucrainei, aceasta din urmă a retras paza exterioară a Fabricii de Peleți, fapt ce a determinat ,,invitarea” hoților la furat de fier vechi! Aceasta este drama unor fonduri de investiții abandonate (nu fructificate) de toate guvernele care s-au perindat pe la Palatul Victoria din București după 1990! Am considerat benefică această paralelă între cele două sentimente care domină politicienii României de azi: cel al apartenenței la Uniunea Europeană și Alianța Militară a Tratatului EuroAtlantic versus sentimentul abandonării intereselor majore, de ordin economic, ce ar putea duce la creșterea nivelului de trai al românului. Aceasta este parabola atunci cînd NATO este mai important decît viața românilor!

fiind șeful Departamentului de Apărare și Securitate Națională, o componentă importantă în angrenajul european al României în contextul provocărilor politice, diplomatice și militare care formează agenda politicii externe a statelor de pe continent. Așa cum relevă presa care abordează acest subiect, cu un șir de cursuri care mai de care mai sofisticate, fostul inginer de la Antrepriza Generală de Construcții Carpați a trecut prin funcții pe care nici el nu le mai știe: expert parlamentar în Camera Deputaților (din partea PNȚCD), consilier al secretarului de stat pentru integrarea Euro-Atlantică din MapN, șef al Secțiunii Militare a Misiunii României pe lîngă NATO și UE, director al Colegiului Național de Apărare, director al Institutului Diplomatic Român. De numele lui Iulian Fota este legat ,,incidentul” cînd Crin Antonescu (devenind președinte interimar al României) a emis un decret prezidențial, la 3 august 2012, prin care l-a eliberat din funcție. Bineînțeles, după revenirea la Cotroceni (în urma așa-zisului referendum), Traian Băsescu l-a repus în funcție, decorîndu-l cu Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer.

crizei de la frontiera ruso-ucraineană. Pentru exemplificare, iată poziția diplomației ungare, văzută prin persoana ministrului ungar de Externe, Szijjarto Peter, vizavi de conflictul ruso-ucrainean. Acesta a declarat că țara sa nu va sprijini Ucraina în conflictul cu Rusia atîta timp cît autoritățile de la Kiev continuă să priveze minoritatea maghiară de drepturile ei. Ministrul a explicat că Budapesta are o relație de ,,respect reciproc” cu Moscova. Ministrul de Externe ungar declară, fără perdea: ,,Dacă ucrainenii nu renunță la aceste politici, posibilitățile Guvernului ungar de a sprijini Ucraina, inclusiv în actualul conflict, sînt puternic limitate”.

Răspunsul la întrebarea ,,Ce-l doare pe Iohannis?” – îl doare de Ucraina, nu de România!

Mobilizare la Cotroceni și la MAE

Paralel cu mobilizarea (neoficială) a rezerviștilor și cu o concentrare de trupe (tot neoficială) la granița de Est a României, analiștii politici și militari au constatat în ultima vreme mișcări de forțe umane pe linia de ,,apărare” a Cotrocenilor, și de ,,ofensivă” a Ministerului Afacerilor Externe. Făcute fără prea multe zornăieli de propoziții și fraze, aceste mișcări de natură de imagine și diplomatică (la prima vedere) au un substrat mult mai profund, fiind determinate de noua strategie de la Cotroceni de a se implica pe mai multe planuri efortului NATO de a apăra integritatea statelor aliate în cazul unui atac inamic (deși, în prezent, nici o țară membră NATO nu este amenințată de cineva) – mai concret – de Rusia, în viziunea belicoasă a SUA.

Astfel, cum relevă presa de specialitate, prestația lui Bogdan Aurescu în fotoliul de la MAE a dus diplomația românească într-un abis în care amatorismul și numirile preferențiale pe funcții au instalat nesiguranță într-un domeniu vital pentru a dezvolta relații diplomatice la nivel de eficiență europeană. În acest context care a generat multe semne de întrebare asupra eficienței Diplomației Românești în exterior, mișcarea făcută de ministrul de Externe prin aducerea ,,dinozaurului” Iulian Fota pe postul de secretar de stat pentru Afaceri Strategice (în locul rămas vacant prin plecarea lui Dănuț Sebastian Neculăescu, devenit ambasadorul României la NATO) este considerată ca o opțiune de avarie, ca o ,,mișcare cel puțin halucinantă la vîrful Ministerului Afacerilor Externe”.

Iulian Fota era pe cai mari la Cotroceni încă în timpul președinției lui Traian Băsescu, acesta

Preocupat să ajungă reprezentantul României la ONU, ministrul Bogdan Aurescu își întărește structura de strategie a MAE, căutînd să pozeze ca un pion principal în rezolvarea conflictului ruso-ucrainean. Din comunicatele emise și din luările de cuvînt pe marginea ,,războiului” cu Rusia, vocea numărului unu din MAE român nu aduce nimic nou, repetînd șabloanele prezidențiabilului de la Cotroceni, cu punctele cheie: România deține supremația în întărirea Flancului Estic al NATO și Scutul de la Deveselu este o bază militară americană eminamente de apărare. Cu aceste două elemente specifice unei diplomații firave, România lui Klaus Iohannis și a lui Bogdan Aurescu așteaptă cu emoție și speranță salvarea Țării de la cei 1.000 de soldați americani care vor fi dislocați de la o Bază militară din Germania.

Necunoscătorii în materie s-ar putea declara satisfăcuți de agitația domnului Bogdan Aurescu mai ales dacă au citit un fel de raport de activitate al ministrului nostru de Externe, pe anul 2021, intitulat ,,Acțiunea MAE în cifre”. Din acest ,,itinerar” aflăm că Bogdan Aurescu a făcut vizite externe în următoarele țări, în ordine alfabetică: Azerbaidjan, Georgia, Iordania, Italia, Republica Moldova, Slovenia, Ungaria, SUA. În același an s-a întîlnit și a avut discuții cu omologii săi din state precum: Armenia, Republica Capului Verde, Egipt, Kazahstan, Kîrgîstan, Liban, Maldive, Niger, Republica Democrată Principe și Sao Tome, Pakistan, Qatar, Serbia, Vietnam. E mult, e puțin? Din moment ce întîlnirile de acest grad se măsoară nu neapărat în cifre, ci mai ales în semnificația acestor țări pe harta politică și economică a lumii și prin rezultatele concrete obținute, putem măsura ,,eficiența” acestor contracte diplomatice ale ministrului Bogdan Aurescu prin note foarte mici. În starea de alertă în care se află astăzi Europa, un barometru real care măsoară eficiența diplomației unei țări îl reprezintă contribuția acesteia la detensionarea

Deși atitudinea Ungariei pe acest segment diplomatic a stîrnit valuri la vîrful NATO, aceasta fiind considerată de unii politicieni ,,Calul Troian” al Rusiei în Organizația Tratatului Euro-Atlantic, Ungaria nu s-a descurajat, răspuns oferit indirect și de vizita premierului Viktor Orban la Moscova, pe 1 februarie. Vorbind de eficiența diplomației românești în raport cu țara vecină Ungaria, constatăm unde se despart apele între cele două diplomații – de la diferența dintre declarații (angajamente) și fapte (realități din teren). O activitate recentă dintre Ungaria și Serbia – semnarea unui parteneriat strategic – demonstrează ceea ce consemnam mai sus. Ministrul de Externe de care am vorbit a semnat la Belgrad un document de cooperare în domeniile economiei, a securității energetice, a migrației ilegale și a minorităților naționale dintre Ungaria și Republica Serbia, un exemplu de acțiune rapidă și concretă.

Printre proiectele comune dintre cele două țări vecine se numără o cale ferată care să lege direct Budapesta de Belgrad (luînd-o înainte la visata noastră autostradă Timișoara-Belgrad). Cum înainte ne-a luat-o Ungaria și cu interesul arătat populației maghiare din Serbia, așa cum reiese din expunerea ministrului de Externe maghiar la această întîlnire. ,,Dar cea mai mare realizare a acestei cooperări excelente este, poate, faptul că, dintre toate comunitățile maghiare de peste granițele Ungariei, cea din Voivodina se bucură de cele mai multe drepturi, iar membrii acesteia au parte de cea mai corectă atitudine posibilă!”. Să credem din acest citat că maghiarii din România nu beneficiază de aceste drepturi ca cei din Serbia? Dar nu aceasta este întrebarea ce se impune (pentru că răspunsul îl știm deja), ci alta: Bogdan Aurescu va putea afirma vreodată că România este mulțumită de tratamentul etnicilor români trăitori pe teritoriul sîrbesc, sau (în contextul interesului major pe care România îl manifestă față de situația din Ucraina) al românilor din această țară? Nu cred așa ceva, dar nici nu cred că-l interesează atît de mult soarta fraților noștri români așezați de vicisitudinile vremurilor jurîmprejurul României.

Cînd scriu aceste rînduri televiziunile ne arată, întrun mod cu totul nesimțit și triumfalist, cu comentarii elogioase, convoiul cu tehnică militară americană intrînd în România pe la granița de vest. L-am văzut și ascultat și pe comandantul american al batalionului care vine să ne apere de rușii lui Putin. Vorbea și gesticula, asigurîndu-ne că are în subordine cei mai instruiți militari, crema de peste Ocean a NATO, care se vor alătura militarilor români. Bineînțeles, nu a omis să spună că se află în România la solicitarea României, să nu credem, probabil, că au venit să ne ocupe! Asta o vor face rușii, în cazul că americanii ne lasă de izbeliște!

P.S.: Excelent editorialul din suplimentul ,,Tribunul”, publicat în numărul anterior al revistei, intitulat ,,Uniunea Europeană, adio!”, semnat de Valentin Turigioiu! Cine vrea să vadă căderea Europei în mocirla imoralității societății de consum occidentale, în care România se scufundă încet, dar sigur, să citească acest material de sinteză socio-politică, economică, militară, morală și așa mai departe... (va urma)

Iulian Fota

Bogdan Aurescu

Femeia în Istoria României

Doamna Elena a lui Petru Rareº (I)

Un atare subiect – viețile Doamnelor și Domnițelor române – întîmpină pentru început o greutate din cele mai mari, cea mai importantă dintre toate fiind lipsa de documentare. Începînd cu Veacul al XVI-lea, material pentru descrierea acestor vieți aflăm îndeajuns, bogat uneori, interesant întotdeauna. Însă pentru epoca anterioară acestui material se face din ce în ce mai rar, abia cîteva vești și o searbădă nomenclatură pentru anii 1400 – 1500, iar pentru începuturile neamului în Veacul al XIV-lea lipsesc adeseori pînă și numele nevestelor voievozilor noștri. Începutul, însă, are, dincolo de domeniul propriu-zis al subiectului nostru, o latură interesantă aflată în strînsă legătură cu viața de altădată a Doamnelor și Domnițelor române –este vorba despre lupta ce s-a dat în trecut pentru răspîndirea catolicismului pe meleagurile noastre, deziderat irealizabil fără ajutorul primelor Doamne române, care, din întîmplare sau nu, au fost în bună parte catolice.

Pe cît sînt legendele de frumoase pe atît sînt ele, îndeobște, îndepărtate de adevărul istoric. Despre Petru Rareș, domnul Moldovei, se istorisește cum că era pescar și, venind într-o zi de la Prut cu care încărcate cu pește să le vîndă în Hîrlău, iată că se pomeni cu boierii în cale, care i se închinară, zicîndu-i că el este fiul lui Ștefan cel Mare și de-acum înainte o să le fie Domn.

Domnii noștri moldoveni nu-și lepădau copiii din flori. Îi creșteau lîngă ei și nu rar se întîmpla ca ei înșiși să-i arate ca moștenitori de-ai lor, fie că nu aveau pe alții, fie că li se păreau mai destoinici. Petre, fiul lui Ștefan Vodă și al Mariei, frumoasa tîrgoveață din Hîrlău, fu și el, ca atîția alții, crescut probabil la Curtea din Suceava. Tatăl său îl trimise mai tîrziu la Stambul ca ostatic, unde se deprinsese cu limba și cu viața turcească, pe care ajunsese a o cunoaște foarte bine. În tot timpul domniei fratelui său Bogdan (15041517), precum și a fiului acestuia, Ștefăniță (15171527), Petru Rareș sălășlui în Polonia, pentru a fi cît mai aproape de granițele Moldovei, al cărei scaun îl rîvnea. Abia la moartea nepotului Ștefăniță căpătă Petru Rareș sprijinul polonilor, cu care ocupă scaunul strămoșilor săi.

Petru intră în țară cu nevasta lui, doamna Maria, o fată de boier care nu ne este cunoscută. Aceasta moare după doi ani fără a fi lăsat în amintirea posterității altă urmă decît numele ei, săpat pe o piatră de mormînt în Mînăstirea Putna. Voievodul, văduv și ambițios, își alese o a doua nevastă, din neam crăesc, din despoții Serbiei – Elena, zisă și Cătălina, sora Doamnei Milița Despina a lui Neagoe Basarab, care la vremea aceea văduvea deja de 9 ani în Sibiu. Viața acestei domnițe a fost, ca a celor mai multe de pe vremurile acelea, o însăilare de puține zile fericite și de mulți ani de griji, de necazuri, de amar.

Între anii 1530 și 1538, cît a fost Elena întîia oară Doamnă în Moldova, soțul ei mai mult prin lagăre ostășești și-a dus traiul. În Ardeal, întărirea stăpînirii cetăților moldovene Ciceiul și Cetatea de Baltă devenise constanta lui preocupare. El își întinse puterea suverană pînă și asupra Bistriței și a Brașovului, de

era cît pe ce să o întindă asupra întregii Transilvanii, devenind precursorul lui Mihai Viteazul. În Polonia, revendicarea Pocuției, care fusese amanetată Moldovei pe vremea lui Roman Mușat, îl îndemna să nu mai lase odihnă craiului leșesc. Ba într-o parte, ba într-alta, el se afla aproape întotdeauna pe cîmpul de luptă, demnul fiu, în această privință, al lui Ștefan Vodă. În timpul acesta, Doamna Elena zidea biserici și-și creștea, în cetatea de la Suceava, copiii ce-i dăruise soțului ei: Ilie, Alexandru și Constantin, precum și o fată, Ruxandra, care a fost mai tîrziu Doamna lui Alexandru Lăpușneanu. Cît despre Doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanu, domnul Moldovei, imortalizată prin pana lui Alexandru Odobescu, ea pare a fi fost fata lui Petru Rareș cu prima lui soție, Maria. Tot astfel, fata lui Petru Vodă măritată cu Vlad Voevod bețivul, cel înecat în Dîmbovița, a fost aceeași Doamnă Chiajna, măritată deci de două ori cu doi domni munteni. După cum se vede, în Secolul al XVI-lea rămăsese obiceiul ca domnii să se însoare cu odrasle domnești, iar fetele lor tot numai cu Domni să se mărite. Cît despre creșterea pe care se pricepea Doamna Elena să o dea copiilor ei, vom vorbi în cele ce urmează.

Mormintele lui Petru Rareș, al Doamnei Elena şi al celor două fete (Eftimia și Samfira), Mînăstirea Probota

În 1538, Petru Vodă, după o domnie de 11 ani, în timpui căreia a încercat să lăţească hotarele țării şi să ridice prestigiul Moldovei în faţa străinătăţii, neştiind însă bine cu cine să se dea, aşa încît ajunsese a-şi înstrăina simpatiile tuturor vecinilor, se pomeni deodată duşmănit de toţi, şi din toate părţile atacat. Ba pînă şi boierii lui, cu care de altfel se purtase aspru, trimiseră o delegaţie la Stambul, cerînd scoaterea sa din domnie. În toamna acelui an, 1538, Domnul se văzu prins într-un cleşte de foc. Pe atunci, de la sud venea marele Soliman, cu o armată de 120.000 de oameni, o enormitate pe vremea aceea, de la nord armatele polone, şi de la est cele ale tătarilor. Se înţeleseră cu toţii să tabere laolaltă asupra Voievodului Moldovei, spre a-l alunga dintr-o domnie supărătoare pentru vecinii lui. Dacă Petru Rareş ar fi avut sprijinul boierilor, poate ar fi încercat, cu mica dar viteaza lui oaste, să se împotrivească acestui puhoi năvălitor, însă, după cum arn văzut, boierii ţării, duşmănindu-l şi ei, îl părăsiră. Mai înainte ca pericolul să devină iminent, Vodă îşi trimise soţia şi copiii în Transilvania, singura frontieră încă liberă, şi-i instală în cetatea Ciceiului, stăpînirea lui dreaptă, proprietate moldovenească în inima Ardealului. Cînd îşi dete seama că a mai rămîne în Suceava ar însemna a fi predat de boieri turcilor sau polonilor, o luă şi el la goană, singur, călare, fugar prin ţara pe care o stăpînise. Sfatul ţării alese Domn pe

Ştefan, supranumit Lăcustă (fiindcă în timpul domniei Iui s-au năpustit lăcustele, de-au sărăcit Moldova), un nepot al lui Petru Rareş, fiul lui Alexandru, acel Săndrel al lui Ştefan cei Mare.Noul Domn, care voia cu orice preţ să predea pe unchiul său Petru răzbunării turcilor, puse cete de ostaşi să-l fugărească prin ţară, să-1 prindă şi, mort sau viu, să îl aducă. Nu izbuti. Pe cît a fost de viteaz Petru Rareş la război, pe atît de iute la picior a fost în fuga aceasta. (...) Ajuns la Mînăstirea Bistriţa, ctitoria Iui Alexandru cel Bun, la cîţiva kilometri numai de Piatra, Petru Vodă descălecă şi, intrînd în biserică, se închină la icoane, aducînd mulţumire Domnului că-l scăpase de primejdie şi rugîndu-se de El să-i îngăduie să-şi poată învinge duşmanii. „Intrînd în sfînta biserică – spune el într-un hrisov de-al său din 1546 – am căzut la pămînt înaintea sfintelor icoane, şi mult am plîns, aşijderea şi egumenii şi tot soborul plîngeau împreună cu mine, şi am dat făgăduinţa lui Dumnezeu că, de mă voi întoarce la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelie voi reînnoi sfînta mînăstire”. Pe cînd se închina astfel Petru în biserică, veni un om să-i spună că e înconjurată mînăstirea de pîlcuri ca să-l prindă, încît abia dacă a mai avut timp să încalece şi, în goana calului, s-a ascuns într-adînc de codru. Acestea se întîmplau la 18 septembrie 1538. „Fără drum, fără povaţă, zice Ureche, au dat de strîmtori ca acele ce nu erau nici de cal, nici de picior“. Şi aşa în şase zile, învăduindu-se prin munte, flămînd şi trudit, au nimerit la un pîrîu şi au dat de nişte pescari care, dacă i-au luat seama (adică l-au recunoscut), cu dragoste l-au primit. Aceşti pescari, după ce i-au dat de mîncare şi de băut, l-au îmbrăcat în haine proaste de-ale lor, şi pe înserate i-au scos în Ardeal printre santinelele ungureşti, care întrebîndu-i cine sînt, ei au răspuns: „Sîntem pescari”. Astfel a trecut Petru Vodă graniţa, fără ca nimeni să-l cunoască. Acolo a poposit la conacul unui ungur, prieten cu el, care nefiind acasă, l-a primit jupîneasa lui, l-a ospătat şi l-a găzduit peste noapte, iar a doua zi în zori i-a dat un rădvan cu şase cai şi doisprezece voinici să-l întovărăşească. Ungurii, prinzînd de veste că a trecut Domnul Moldovei travestit peste graniţă, au trimis o parte din oştire în urmărirea lui, însă n-a putut fi prins, căci sîmbătă, la 21 septembrie, în răsăritul soarelui, a ajuns Petru Vodă la Cicei, şi intrînd în cetate, a închis porţile! Era şi vremea să le închidă, în cetate putu el în adevăr să-şi îmbrăţişeze nevasta şi copiii, care de cîteva săptămîni acum îl aşteptau acolo cu înfrigurare – însă în afară de ziduri. Nu închise bine Petru porţile că sosi armata Iui Zapolya, noul crai ai Ungariei, şi asediul începu. Pîrcălabul cetăţii, boierul Simion (poate Stroici) şi episcopul Anastasie, care se aflau înăuntrul zidurilor, se dădură de partea duşmanilor lui Petru, şi era cît pe ce să-l dea pe mîna lui Zapolya, dacă nu prindea Domnul de veste şi nu i-ar fi alungat, cu hulă şi ocară, dincolo de ziduri. Asediul ţinu patru luni. Petru Rareş era hotărît să moară acolo, cu nevasta, cu copiii şi cu toată garnizoana lui, dacă soldaţii nu 1-ar fi silit, din lipsă de hrană, să capituleze. S-a închinat deci viteazul Petru Voievod lui Ion Zapolya, cu condiţia ca el să restituie cetatea ungurilor, iar aceştia să-i îngăduie dreptul de-a locui mai departe în castel pînă i se va alege soarta. Astfel rămase el, cu Doamna Elena, cu copiii şi cu cîţiva credincioşi boieri în cetatea Ciceiului, timp de şaisprezece luni.

Petru Rareş îşi puse de gînd să meargă la Stambul să ceară sultanului iertare, milă şi redobîndirea domniei. Cum însă corespondenţa în afară era deosebit de anevoioasă, nefiind Petru de fapt altceva decît prizonierul lui Zapoiya, el puse pe Doamna Elena să ticluiască pe sîrbeşte o frumoasă scrisoare către sultan, pe care o coborî noaptea, cu o sfoară, de pe o fereastră a castelului, unui om credincios de-al lor, care, prin mii de peripeţii, o duse la Constantinopol. Sultanul învoi cererea mazilului Domn şi în ianuarie 1540 îl aflăm pe Vodă Petru, întovărăşit de secretarul său Grigore Rosenberg din Hîrlău, părăsindu-şi din nou familia şi alergînd, plin de avînt şi de noi nădejdi, către malurile Bosforului.

(va urma)

C. G ANE, ,,Trecute vieți de Doamne și Domnițe”, vol. I

Zamfirescu

– cel mai mare producător de ciocolată din Balcanii interbelici

Pe la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, în România ciocolata era considerată un produs de lux, fiind de cele mai multe ori importată din Europa de Vest. Delicatesele nelipsite de pe mesele românilor cu stare erau şerbetul, dulceața și – într-o oarecare măsură – cafeaua. Cacaua se folosea încă destul de rar în cofetării. Compania Zamfirescu din Bucureşti a pornit la drum în anul 1840 cu o fabrică de lumînări, dar și-a diversificat producția în 1865, an în care a început să producă săpunuri de toaletă utilizînd uleiuri de flori aduse din Provensalia. Trei decenii mai tîrziu, în 1889, compania Zamfirescu a început să fabrice primele batoane de ciocolată. În 1890 a lansat pe piață prima ciocolată cu lapte produsă în România.

Prima fabrică de ciocolată din țara noastră a fost înființată la București, în 1891, de industriașul francez F. Bresson, pe actualul Bulevard Kogălniceanu, numărul 38. Povestea de succes a familiei Zamfirescu începe prin 1840 cu o fabrică de lumînări și, ulterior, cu una de săpunuri de toaletă pe care, timp de jumătate de secol, Costache ,,săpunarul” Zamfirescu o retehnologizează în trend cu ultimele descoperiri din industria europeană de profil.

Dăm, nițeluș, staniolul deoparte…

Constantin Zamfirescu, un tînăr protoereu din ținutul Muscelului, apucase calea Bucureștilor pe timpul domniei lui Mihail Șuțu, aproape de apusul Fanarului la noi. Cu Sevastia, luată din mahalaua Bradului, avusese doi copilași: pe Ion, care fugise să trăiască pe la Ploiești, și pe Costache, cel mic. Acesta, spirit întreprinzător, luase, pe la 1840, un teren de la boierul Scarlat Stravolca, dincolo de bariera Dudeștilor. Aici săltase o topitorie de grăsimi pentru fabricarea lumînărilor. Pornise la drum și cu două cazane, mici, din care ieșeau săpunuri de rufe. Mergea peste tot, ca să-și extindă afacerea. Ilumina curtea domnească, casele boierești, tot felul de dregătorii. De la Grasse, centrul parfumierilor francezi, adusese esențe, așa că se apucase să născocească și săpunuri de toaletă. S-a stins la 1865, cînd Alexandru Ioan Cuza intra în ultimul său an de domnie.

A avut doi nepoți, pe Constantin și pe Olimp. Simple calfe în prima fabrică de ciocolată din București, fondată pe la 1891-1892, de către francezul Bresson. Oamenii-s vrednici, și, la 1898, cumpără de la franțuz afacerea. Pornesc din Bulevardul Elisabeta, de la numărul 34, unde-și aveau sediul. Laboratorul era pe Strada Honțig. Atunci apar pe piață primele produse sută la sută românești. Cei doi duceau personal, la început, miraculoasele tablete. Suiau pe biciclete, pedalau pîn’ la Giurgiu sau Ploiești, dar și spre marile comune din jurul Bucureștilor. Despre acest lucru, Frédéric Damé amintește în lucrarea „Bucureștiul în 1906” că, la începutul Secolului XX, au fost vîndute produse de aproximativ 800.000 de franci elvețieni, o cifră respectabilă la acea

vreme, ce făcea ca afacerea familiei Zamfirescu să rivalizeze cu fabrici importante din străinătate.

Datorită prosperității de care se bucura, la începutul anilor ’20, Constantin Zamfirescu deschide o nouă fabrică, mai mare, pe Calea 13 Septembrie, care va fi dotată cu noi hale de producție, magazii și alte construcții auxiliare, dar și cu locuințe pentru muncitori. Totodată, vor fi aduse din Germania noi utilaje. În scurt timp, fabrica de ciocolată Zamfirescu devine cea mai mare și mai modernă fabrică de dulciuri din sud-estul Europei, bucurîndu-se de privilegiul de a fi furnizoare a Curții Regale. Cele mai cunoscute cofetării Zamfirescu din Capitală se aflau pe Bulevardul Regina Elisabeta și Calea Victoriei, în apropierea Palatului Regal. Alături de București, alte orașe din țară unde fabrica avea magazine de desfacere au fost Sinaia, Chișinău și Iași. Se spune, în mod anecdotic, că Iuliu Maniu, aflat la Sinaia, a ales cofetăria Zamfirescu pentru a-i cumpăra bomboane Reginei Maria, însă, zăbovind, încurcat de varietatea sortimentelor, a întîrziat la întîlnirea cu Familia Regală, punînd întîrzierea pe seama… „treburilor de stat”! În revista „Furnica” din septembrie 1914 găsim, de asemenea, următoarea anecdotă:

„- Ia spune, domnișoară, dacă-ți dă papa 30 de bani și mama 20, cît face?

– 30 plus 20, e egal cu… 100…

– O sută?

– Da… o sută de grame ciocolată Zamfirescu!”. Fabrica „Zamfirescu” este amintită și în romanul Gabrielei Adameșteanu, „Dimineață pierdută”. Vica Delcă, personajul celebru al literaturii postbelice, își amintește la începutul narațiunii despre tinerețe și momentul întîlnirii celui care avea să-i devină soț, „un bărbat frumos și voinic”, angajat la fabrică la Zamfirescu. „Ce cofetărie mai avea Zamfirescu, cam pe unde vine-acum statuia lui Kogălniceanu, și de la fabrică ce nu-i aducea omuʼ ei! Și ciocolată, și bomboane de toate felurile, și fondante… Le da Zamfirescu la toți care lucrau la el, și de Sărbători, și de Paști, ce ouă de ciocolată, ce tablete mari, uiteașa, e-hei, ce n-ar da să le mai aibă acu! (…) Și Zamfirescu, ce domn era, de-a ajuns el pînă-n anturajul Reginei și se trăgea de șirete cu Brătienii… Trei ani a stat omu ei la Zamfirescu”. „De marile sărbători vitrina cafenelei se decora cu figurine mișcîndu-se ale personajelor biblice și Moș Crăciun. În ajunul Paștelui, apărea un gazon proaspăt cu flori de cîmp, în care zburdau puișori de jucărie. De asemenea, puteai vedea prin sticlă miei, iepurași și ouă de ciocolată înfășurați în hîrtie de culoare aurie. În fața vitrinei, mai mereu se strîngea un grup de curioși, copii și maturi, care urmăreau cu un viu interes decorațiile din vitrină” (din amintirile T. Ianușevski, „Observatorul Chișinăuian”, 25 martie 2010).

În anul 1922, casa „Grigore Capşa” acordă fabricii dreptul de a se putea servi de numele de „Capşa” pe etichetele sale de produse de ciocolată. Ambalajele bomboanelor erau deosebit de frumoase. Mai mult, în anul 1931, Capşa a încheiat o convenţie prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul şi denumirea „Capşa”.

În volumul ,,Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supravietuitoare”, Olimpia Zamfirescu descrie în amănunt perioada petrecută în închisoare și în domiciliul forțat din Băgăran, în timpul regimului comunist din România. ,,Copiii mă respectau și mă invidiau. Nu pentru că aș fi fost deosebit de inteligentă sau că aș fi avut un arsenal de jucării, ci pentru că tata era patronul unei fabrici de ciocolată. Deoarece locuiam pe terenul fabricii, aveam acces la laboratoare și aveam voie să gust orice dulciuri doream. Îmi plăcea tare mult să-mi vîr degetele în mixerele uriașe și să ling sosul de ciocolată cu lapte. Îmi plăcea să mă uit cum nugaua era aplatizată pe mesele de marmură și, mai mult ca orice, îmi plăcea să văd muncitorii tăind cuburile mici și presărînd zahăr pudră pe foile gelatinoase, roșii, portocalii și verzi de rahat. Pe vremea aceea toate acestea se făceau manual. Mai aveam voie să iau cîte tablete de ciocolată, bomboane sau rahat voiam. Profitam de această permisiune și împărțeam cu generozitate dulciuri prietenilor mei. Erau în jur de treizeci de fete și băieți de vîrsta mea, toți copii ai muncitorilor noștri care locuiau tot pe terenul fabricii. Însă abia cînd comuniștii au preluat puterea am plătit amarul preț pentru privilegiul de a fi fost fata celui mai mare fabricant de ciocolată din Balcani. După ce am pierdut totul, a venit ziua în care am încercat cu disperare să-mi găsesc o slujbă. Însă nimeni nu voia să o angajeze pe fiica unui capitalist notoriu. În cele din urmă am primit o slujbă pe șantier «Nu avem pentru tine nici un post de birou, dar poți să muncești cu echipa de zidari. Adică să cari apă, nisip, ciment. După atîta ciocolată cîtă ai mîncat, mișcarea îți va face bine». Mai tîrziu, în perioada în care am fost închisă, pedeapsa a fost mai dură. Cu toate că infracțiunile mele împotriva Republicii Populare erau minore, ofițerii care conduceau ancheta nu m-au tratat cu severitatea oficioasă pe care era de așteptat să o manifeste față de orice dușman al poporului. Ei au văzut în mine un dușman personal. Nu e de mirare. Fuseseră recrutați din rîndurile celor mai săraci dintre săraci. În copilărie, citiseră numele meu magic pe tabletele de ciocolată după care tînjeau, însă pe care nu își permiteau să și le cumpere. Pentru ei eram mai odioasă decît orice politician care încercase să răstoarne regimul. Acum se răzbunau. Prințesa ciocolatei era în mîinile lor: puteau s-o scuipe, s-o insulte, s-o pălmuiască după cum doreau. S-o facă să plătească pentru faptul că domnise peste mulțimea de dulciuri care, chiar și acum, cînd erau mîndri ofițeri tineri ai celei mai temute instituții, exercitau asupra lor o fascinație tot atît de mare ca aurul”.

Dar lumea și vremurile se schimbă. Al II-lea Război Mondial mușcă puternic din România. Apoi vin comuniștii. Ciocolata Zamfirescu, Societate Anonimă, e naționalizată prin Legea din 11 iunie 1948, iar Constantin, răpus de durere și de disperare, nesuportînd să-și vadă munca de-o viață năruită, și-a pus capăt zilelor. Familia și-a găsit refugiul la prieteni, însă pentru scurt timp, căci au fost arestați curînd, la fel ca mulți alți exponenți ai regimului burghezomoșieresc. Olimpia e săltată, ,,în secret”, în ianuarie 1959. Ajunge deportată în Bărăgan, la Rubla, alături de preoți greco-catolici, de politicieni de frunte ai României interbelice, de studenți ori de intelectuali. Cînd iese, nu mai există nimic din ceea ce știa. Ciocolata Zamfirescu fusese… comasată cu alte două fabrici din București. Apăruse, astfel, ,,Întreprinderea de produse zaharoase”… r m

„Statele Unite revendică Marea Neagră. Moscova trebuie să îndure sau să răspundă”

Exercițiile marinei ruse au început în Marea Neagră, și se vor desfășura în perioada 13-19 februarie. Chiar înainte de debut, manevrele au provocat o reacție usturătoare în Ucraina și în țările NATO.

Manevrele cu participarea a peste 30 de nave de război rusești au început în Marea Neagră, a informat serviciul de presă al Flotei Mării Negre (BSF). „În diferite etape ale exercițiilor, formațiunile navale și unitățile forțelor de coastă ale flotei aviației vor efectua un complex de trageri de rachete și artilerie, lovituri cu rachete și bombe împotriva țintelor maritime, de coastă și aeriene”, se arată în raport. Scopul exercițiului este de a apăra litoralul maritim al Peninsulei Crimeea, bazele forțelor Flotei Mării Negre, precum și obiectele sectorului economic al țării, comunicațiile maritime și zonele de activitate economică maritimă. În etapa inițială a exercițiilor, navele au părăsit bazele din Sevastopol și Novorossiysk, apoi „au făcut tranziția către zonele desemnate”. Comandantul Flotei Mării Negre, amiralul Igor Osipov, conduce manevrele. Anterior, serviciul de presă al Flotei Mării Negre a raportat că în Marea Neagră vor avea loc exerciții programate, la care vor participa grupuri tactice navale ale Flotei Mării Negre.

În timpul pregătirii, Valentin Pikul și viceamiralul Zakharyin au îndeplinit sarcini de antrenament la unul dintre terenurile de la Marea Neagră. În legătură cu

exercițiile viitoare, Rusia a blocat mai multe zone ale Mării Negre și Azov pentru navigație, ceea ce a provocat indignare în Ucraina.

Comandamentul Forțelor Navale (Marina) Ucrainei a declarat că Rusia este angajată în „activități distructive” în „regiunea Azov-Marea Neagră”. „Rusia continuă să destabilizeze situația din regiunea Azov-Marea Neagră prin închiderea unei părți semnificative a zonelor maritime – aproape întregul sud al Mării Azov și nordvestul Mării Negre. Rusia le-a declarat periculoase pentru navigație pentru perioada 13-19 februarie în legătură cu exercițiile, care vor include trageri de rachete și artilerie. În paralel, Rusia continuă militarizarea regiunii Mării Negre pentru a pune presiune asupra Ucrainei și a lumii”, a spus Marina Ucraineană într-o postare pe Facebook.

Exerciţiile au loc într-un moment de criză acută a relaţiilor dintre Rusia şi NATO. Țările occidentale și Ucraina au anunțat în mod repetat concentrarea trupelor ruse în apropierea graniței cu Ucraina și pretinsa pregătire a „invaziei militare ruse” a Ucrainei. Moscova, la rîndul său, a declarat în repetate rînduri că Rusia nu are planuri agresive față de Ucraina. „Exercițiile rusești în Marea Neagră au loc fără a ține cont de interesele Ucrainei și sînt încă o dovadă a politicii agresive a Moscovei în regiune”, a declarat Comisia pentru Serviciile Armate a Senatului SUA într-o declarație specială de presă. „La asta vreau să atrag atenția. Manevrele Marinei Ruse au loc pe fondul pregătirilor pentru exercițiile navale ale

Țara e norodul, iar nu tagma jefuitorilor!

(urmare din pag. 1)

Sau: „Oare ce mai e de apărat în țara asta? Terenurile lui Gigi Becali, vilele lui Dragnea, Videanu și Oprișan, multinaționalele care ne plătesc salariu minim în timp ce corporatiștii își umplu sacul cu miliarde de euro, miile de biserici din care popii trăiesc în lux, politicienii noștrii corupți pînă în măduva oaselor? Ce să apărăm?

Apa noastră care acum e la francezi, curentul nostru care acum e la italieni, petrolul nostru care acum e la austrieci, pădurile pe care nu le mai avem... ce să mai apărăm?

Pensionarii cu pensii speciale de sute de mii de lei, sutele de generali făcuți la apelul bocancilor pe timp de pace, drepturile comunității LGBT, drepturile țiganilor și al pușcăriașilor... Ce să mai apărăm?”; „Cînd spuneți «România» vă referiți la proprietățile «investitorilor strategici» și la conacele ciorditorilor mioritici?!”; „Nu. Este stupid să îți riști viața pentru bătaia altora pentru putere”; „Pentru România mea răspunsul este DA. (Sper că nu v-am surprins)” și „Eu mă înrolez orice ar fi. Este pămîntul unde m-am născut. Plus că eu de felul meu sînt mai războinic, nu mă dau în lături de la a mă bate pentru o cauză bună. Pe de altă parte, nu sînt de acord cu trupe NATO sau americane pe teritoriul României. Da, NATO, UE, sînt de acord, nu sînt împotrivă, dar nu văd rostul trupelor străine în țara mea. Și tot pe de altă parte, eu am o cu totul altă viziune cu privire la politica noastră externă. Am mai spus-o și cu alte ocazii: cu Rusia trebuie să avem o relație de bună vecinătate, măcar pentru a beneficia de potențialul ei economic. Îmi place ce a făcut Ungaria, a contractat gaz ieftin pînă în 2035. Statul român are o politică externă neghioabă. Am părăsit aproape total și piața chineză. De Africa nu mai zic. Avem un președinte inadecvat misiunii sale și la fel este și ministrul de Externe”.

Așa cum puteți vedea, majoritatea românilor nu ar muri pentru privilegiile, bogăția și puterea unora care le rîd în nas de 32 de ani, și au dreptate. Doar că întrebarea era dacă s-ar înrola să-și apere țara, nu pe cei de care sînt nemulțumiți. Aș zice că toți aceștia confundă, așa cum spunea Tudor Vladimirescu, tagma jefuitorilor cu patria, ceea ce nu e bine deloc, fiindcă atunci cînd se vor trezi cu o cizmă străină pe gît, în fața casei arse și a familiei măcelărite, o să fie deja prea tîrziu.

Toți anii scurși de la Revoluție au dus la erodarea sentimentului patriotic în populație. În primul rînd fiindcă el a fost pus pe picior de egalitate cu comunismul și abuzurile sale. Apoi, fiindcă hoția, incomeptența și

nepăsarea clasei politice românești din ultimii 32 de ani i-au împins pe oameni să plece de aici, spunînd peste tot ce rău e în România și ajungînd cu timpul să creadă că țara e de vină pentru ceea ce li se întîmplă și nu politicienii care o conduc. Au ajuns în acest punct și din cauza mass-media, care de ani de zile promovează scandalul și lucrurile negative, doar fiindcă cineva le-a băgat în cap că doar astea fac audiență, iar atunci cînd ești înconjurat de știri negative ajungi să crezi că nu mai există nimic bun în jurul tău.

Cu siguranță în toate familiile celor care gîndesc că nu au de ce să-și apere patria, pe care o confundă cu îmbuibații din jur, există o persoană alături de care nu le place să trăiască, fiindcă e rea, certăreață, invidioasă și le face viața grea. Ce ar face acești oameni dacă mîine o gașcă de bătăuși ar da buzna la ei în casă lovindu-le rudele, distrugîndu-le avutul și batjocorindu-le copiii și nevestele? Nu și-ar apăra casa, doar pentru că există acolo o persoană sau mai multe, de care sînt nemulțumiți? Ar permite să fie alungați din casa lor, sau să devină servitori ai noilor stăpîni, doar pentru că ar considera că nu merită să-și apere și acel membru al familiei care-i nemulțumește? Credeți, domnilor care vă confundați patria cu niște conducători vremelnici și incompetenți, care vă plîngeți de cei cu pensii speciale pe care-i urîți, fiindcă mass-media v-a spus că din cauza lor sînteți voi săraci, în loc să vi-i arate pe incompetenții care vă guvernează și care sînt adevărata cauză a sărăciei tuturor – credeți, deci, că atunci cînd strămoșii noștri din ultimii 2000 de ani mureau pentru pămîntul ăsta o duceau mai bine? Aveți senzația că dacii lui Decebal, românii lui Gelu și Basarab, ai lui Mircea, Vlad sau Ștefan o duceau mai bine? Mă îndoiesc că era așa, mai ales că Mihai Viteazul, sub presiunea bogaților din epocă, i-a legat de glie pe țăranii cu care pornise la luptă. Adică i-a obligat să nu se poată muta de pe pămîntul bogatului căruia-i serveau, chiar dacă ăla ar fi fost tiranul tiranilor. Așa-i că nu era bine? A, și să nu uit: cînd țăranii protestau, „jandarmii” care interveneau nu îi arestau ca acum, ci-i ucideau fără multă vorbă, fiind și lăudați pentru asta. Totuși, țăranii se băteau cu invadatorii fiindcă știau că o fac pentru ei, pentru familiile lor, pentru copiii lor, pentru demnitatea lor de oameni, avînd credința că într-o zi lucrurile se vor schimba și pentru ei.

Cei care vă întrebați ce să mai apărăm cînd totul este în mîna străinilor, credeți că românii ardeleni care au stat 800 de ani sub ocupația maghiaro-austriacă și-au pus

țărilor NATO Misiunea Clemenceau – 2022 în Marea Mediterană. În cadrul acestor exerciții, este planificată, printre altele, trecerea navelor alianței către Marea Neagră. Aceasta este o coincidență foarte rară. De fapt, aceasta înseamnă o demonstrație de forță unul față de celălalt”, a declarat contraamiralul pensionar, un fost angajat al Statului Major al Marinei Ruse, Mihail Nelyubin. Acesta a adăugat că „o astfel de coincidență în condițiile unei situații militar-politice extrem de dificile ar putea duce la o escaladare a confruntării”.

Portalul militar francez Opex360 mai notează că coincidența exercițiilor rusești cu pregătirile pentru exercițiile NATO „amenință cu incidente periculoase”. „Trecerea distrugătorului britanic Defender în Marea Neagră în iunie 2021 a fost motivul unui astfel de incident. Rusia a considerat că distrugătorul a intrat în apele sale teritoriale și a deschis focul de avertizare, după care Defender și-a schimbat cursul”, a amintit portalul Opex360.

Expertul militar Dmitri Jukov, căpitan în retragere de prim rang, a remarcat că exercițiile NATO „au fost anunțate înaintea celor rusești”. „Aceasta înseamnă că manevrele rusești pot fi privite ca un răspuns la manevrele partenerilor occidentali. Deci nu este o mișcare agresivă, ci pur defensivă. Facem exerciții în largul țărmurilor noastre. SUA revendică Marea Neagră. Moscova trebuie să îndure sau să răspundă. Situația ipotetică în care Marea Neagră este patrulată de nave NATO, iar armata noastră stă pe țărm și doar se uită la ea, este inacceptabilă pentru Moscova”, a spus Jukov.

problema asta cînd năvăleau peste ei turcii sau tătarii, ori puneau mîna pe arme ca să-și apere pămîntul, casele și familiile? Cum ar fi fost să gîndească la fel ca noi? Nu mai vorbim de faptul că, pe lîngă inamicul extern cu care se băteau, mai erau nevoiți să reziste și presiunii permanente la care erau supuși de maghiari și, mai tîrziu, de austrieci, pentru a-și lepăda limba și credința. Venind mai aproape de epoca modernă, crede cineva că românii care s-au dus la moarte pentru Marea Unire din 1918 o duceau extraordinar și își iubeau clasa politică? Știți cît de mare era diferența între cei bogați și sărăcimea orașelor și satelor? Considerați că țăranii, orășenii, femeile și copiii care au murit pe front luptînd cu inamicul nu aveau în jurul lor „bombardieri”, îmbuibați, politicieni corupți și nepăsători la durerea lor? Vă asigur că aveau și, cu toate astea, nu au pregetat să moară pentru patrie, fiindcă „țara e norodul, iar nu tagma jefuitorilor”, cum spunea Tudor Vladimirescu. Ne plîngem că sîntem o colonie exploatată de alții și că politicienii noștri nu au demnitate și orgoliul de a se bate pentru țară și pentru noi. Dar noi? Cum sîntem? Dacă elitele politice au trădat țara, așa cum spun cei 70% dintre respondenții la sondajul meu, trădăm și noi? Nu mai rămîne nimeni să se bată pentru România?

Nu mai avem nici măcar orgoliul celei mai vechi națiuni europene sau al unei istorii de două ori milenare? Micționăm pe umilințele, suferințele, batjocura și jertfa milioanelor de strămoși? Avem obrazul să facem asta?

E ca și cum ne-am pîngări mormintele bunicilor și ale părinților. Am ajuns chiar atît de jos ca oameni și ca popor?

Nu cred. Nu pot să cred asta și nu fiindcă mi se pare inacceptabil, ci fiindcă știu că, în adîncul sufletelor lor, românii nu sînt așa. Sînt revoltați de ceea ce li se întîmplă, sînt furioși pe clasa politică care nu a făcut nimic pentru ei și pentru țară, dar nu vor permite ca alții să stăpînească pămîntul lor și pe ei, fiindcă știu că e greu printre străini, iar diaspora poate depune mărturie despre asta.

Cei 70% își doresc în fruntea României oameni competenți, cu bun-simț, care să muncească pentru țară și oameniii ei în loc să se certe toată ziua pe la televiziuni. Cei 70% nu își disprețuiesc țara, ci sînt disperați cînd văd în ce hal a ajuns și speră ca, prin declarații grave ca acestea, să atragă atenția clasei politice asupra faptului că ceva nu merge bine. Din păcate, cei de la putere sînt ocupați cu ale lor, nu cu ale noastre, iar asta înseamnă că a venit momentul să fie dați la o parte și înlocuiți cu niște oameni care nu au mai fost implicați în politică pînă acum, care să conducă țara așa cum își doresc majoritatea locuitorilor ei: cu responsabilitate.

Cine dorește o nouă Cortină de Fier?

(urmare din pag. 1)

● Cît de uniți sînt, însă, aliații, rămîne de văzut, cîtă vreme interese economice majore și dorința unor lideri politici de a-și valida poziția din considerente electorale interne intervin în ecuație. De pildă, președintele francez Emmanuel Macron (care în curînd va candida pentru încă un mandat), în discuțiile recente purtate cu Vladimir Putin, la Moscova, a spus că nu există securitate în Europa dacă nu există securitate pentru Federația Rusă. O frază care a ridicat multe semne de întrebare, în contextul în care aceasta reprezintă principala solicitare a Moscovei, care dorește garanții scrise de securitate, în sensul opririi extinderii NATO spre Est. În opinia unor analiști, această formulare, făcută în cunoscuta tradiție a diplomației franceze, care permite interpretări diverse, nu ar fi tocmai potrivită, întrucît ,,München 1938, Yalta 1945, Potsdam sau Malta 1989 pot veni în mintea est-europenilor în aceste zile, cînd securitatea le este dezbătută, peste capul lor, de Rusia și Statele Unite, așa cum a fost dezbătută și peste capul Uniunii Europene”. Președintele Macron a mai precizat: ,,Securitatea și suveranitatea Ucrainei și a oricărei alte țări europene nu pot fi obiectul compromisurilor, dar este legitim ca Rusia să își pună întrebări legate de propria securitate. Trebuie să-i protejăm pe frații noștri europeni propunînd un nou echilibru capabil să le mențină pacea și suveranitatea. Asta trebuie făcut respectînd Rusia și înțelegînd traumele contemporane ale acestui popor și ale acestei mari națiuni”. Nu știm cît ecou au avut piruetele diplomatice ale președintelui Macron, întrucît, spun unii analiști, ,,nu poți dansa balet cu Ursul”.

● Situația este și mai complicată, cîtă vreme sînt semnale care indică faptul că există oficiali ai unor țări care nu și-au explimat o susținere clară a Ucrainei sau care nu vor Ucraina în NATO. Demisia comandantului marinei militare germane, după declarații în care arăta că Rusia vrea ,,respect” din partea Vestului și că disputa privind Ucraina trebuie privită și din perspectiva Rusiei, a venit rîndul senatorului republican Josh Hawley să fie admonestat chiar de Casa Albă pentru că reia „papagalicește” propaganda rusă, atunci cînd spune că marea amenințare pentru SUA este China, nu Rusia.

Un scandal similar se conturează acum și în Finlanda. Deși premierul social-democrat al țării a sugerat că aderarea la NATO nu face parte din prioritățile sale, orice semnal că Finlanda s-ar opune primirii Ucrainei în Alianța este aspru penalizat la Helsinki. Mika Niikko, șeful comisiei pentru politică externă a Parlamentului finlandez, membru al Partidului Finlandezilor, naționalist, în opoziție și al doilea cel mai important partid parlamentar, a fost forțat să-și dea demisia din fruntea amintitei comisii, după ce a scris pe Twitter că liderii NATO ar trebui să arate limpede că Ucraina nu va fi primită în Alianță.

Un alt exemplu îl reprezintă Ungaria care, contrar altor ţări din regiune, precum Polonia, România şi Bulgaria, nu şi-a exprimat clar sprijinul pentru Ucraina în ultimele săptămîni, în contextul creşterii tensiunilor la graniţele sale. Iar șeful diplomației ungare, Peter Szijjarto, a spus într-un interviu acordat recent Euronews că Ungaria nu va accepta trupe suplimentare pe teritoriul său în contextul crizei de securitate din Ucraina și al tensiunilor în accentuare între Rusia și Occident. „Nu, noi nu am fost de acord cu asta și nici nu vom fi, pentru că deja avem trupe NATO pe teritoriul țării noastre, adică armata Ungariei și forțele armate ungare. Ele sînt în formă pentru a garanta securitatea țării. Nu avem nevoie de trupe suplimentare pe teritoriul Ungariei”, a spus Szijjarto. Mesajul vine după o vizită a prim-ministrului ungar, Viktor Orban, la Moscova, acolo unde acesta a adoptat o atitudine mai conciliantă față de Putin, spre deosebire de alți lideri europeni și occidentali.

România, în schimb, nu a făcut parte din rîndul țărilor care și-au trimis emisari de rang înalt la Moscova, ca demers în sprijinul detensionării situației de criză de la granițele Ucrainei cu Federația Rusă. Nici nu avea cum, de vreme relațiile româno-ruse în toate domeniile se află la cel mai jos nivel de ani buni de zile. Obiectivul României, în contextul agravării situației din Ucraina, îl constituie întărirea securității militare pe Flancul de Est, sens în care președintele Iohannis a declarat, la conferința comună cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, că ,, România este hotărîtă să îşi menţină angajamentele asumate privind alocarea a 2% din PIB pentru continuarea modernizării capabilităţilor militare interne şi va acorda şi pe mai departe o atenţie sporită creşterii capacităţii operaţionale a tuturor structurilor militare”. Salutînd trimiterea celor 1.000 de militari americani în țara noastră, Klaus Iohannis a ținut să puncteze și meritul său personal în măsurile luate în evoluția raporturilor cu NATO și SUA: ,,Cînd România a devenit membru NATO, avea o situație economică dificilă, armata nu era în forma cea mai bună, și a intrat astfel în NATO pentru a primi securitate. De cînd mi-am preluat primul mandat am început o transformare. Am convins toate partidele politice să alocăm 2% pentru apărare, să avansăm în cadrul Alianței și continuăm pe această cale”. Faptul că președintele și-a pus în evidență meritele personale va alimenta, în mod sigur, speculațiile vehiculate în ultima vreme, cu privire la o eventuală numire a sa la conducerea NATO, după ce Jens Stoltenberg va pleca din fruntea Alianței pentru a deveni noul guvernator al Băncii Centrale a Norvegiei. ● Pe fondul ultimelor evoluții din Ucraina, un element nou în configurarea geo-strategică a puterilor lumii o reprezintă, conform analiștilor și observatorilor politico-militari, o eventuală decuplare economică a Occidentului de Federația Rusă și aruncarea Moscovei în acorduri economice cu Republica Populară Chineză. Acest lucru ,,ar fi un dezastru pentru toată lumea, SUA, Uniunea Europeană, statele naționale și unitățile economice din UE”, afirmă analistul politic H.D. Hartmann. ,,Totuși, susține el, semnarea acestui tratat economic și de cooperare offset-ează practic eventualele pierderi pe care Rusia le-ar avea ca urmare a sancțiunilor impuse dacă invadează Ucraina. S-a calculat că, în primul an de aplicare a sancțiunilor, dacă Rusia atacă Ucraina, ar pierde în jur de 100 de miliarde de dolari, dar rușii semnează tratate economice de 100 de miliarde cu Republica Populară Chineză. Din al doilea an, pierderile devin infime, pentru că Rusia și China doresc impunerea principiului schimburilor economice în baza unui coș monetar din care să nu mai facă parte dolarul. Atunci, sancțiunile americane devin caduce. Totodată, în cazul sancțiunilor americane, lovitura nu e doar la adresa Rusiei. Toți partenerii europeni care lucrează cu Rusia în baza dolarului vor fi obligați să nu mai aibă relații cu Rusia. Nu-și va permite nimeni să nu aibă aceste lucruri, pentru că 30% din producția europeană se duce în Rusia, cumpărător net de produse europene“, a explicat H.D. Hartmann. Iar lucrurile par să se îndrepte chiar în această direcție. Într-o declarație comună emisă în timpul vizitei președintelui rus Vladimir Putin în China, cu prilejul Jocurilor Olimpice de iarnă, cei doi lideri au cerut ca NATO să-și înceteze expansiunea, iar

Moscova a transmis că sprijină pe deplin poziția Beijingului privind Taiwanul și că se opune independenței statului insular în orice formă. Putin a dezvăluit și un nou acord major de livrare de gaze Chinei, semn ce arată aprofundarea relațiilor dintre cei doi vecini, în contextul tensiunilor în creștere din relațiile lor cu Occidentul. Cele două state au cerut Alianței să abandoneze „abordările ideologizate de tip Război Rece”. De asemenea, Kremlinul a declarat că președinții au mai discutat și nevoia de a lărgi comerțul în monezile naționale, din cauza impredictibilității privind folosirea dolarului. Legat de această perspectivă, președintele american Joe Biden a spus că firmele americane ar putea fi private de abilitatea de a face comerț în dolari, ca parte a sancțiunilor impuse în cazul în care Rusia invadează Ucraina.

În analiza sa din ziarul ,,Cotidianul”, jurnalistul Călin Marchievici atrage și el atenția către același aspect. ,,Cu ochii îndreptați spre «potențiala invazie potențial iminentă» din Ucraina (dacă este să privim lucrurile prin lentila Casei Albe și a Serviciilor Secrete americane), putem scăpa din vedere ceea ce istoricii ar putea numi un eveniment hotărîtor al Secolului 21 – alianța «fără limite» dintre Rusia și China, anunțată în ziua începerii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Beijing. Politică, armată, economie, comerț (cu un contract cu durată de 30 de ani pentru livrare de gaze ruse în China), tehnică, spațiu, finanțe (pentru ocolirea potențialelor sancțiuni americane), toate sînt trecute în noul parteneriat și toate vizează impunerea unei noi ordini mondiale”. În această situație, Statele Unite au ajuns într-o poziție dificilă, cu provocări pe două fronturi – în Europa și în Asia-Pacific. Iar autorul articolului amintit, precizează: ,,Este o poziție pe care fostul secretar de Stat Henry Kissinger, artizanul deschiderii SUA spre China, nu a recomandat-o nicicum. «Peste 20 de ani, succesorul dumneavoastră, dacă va fi la fel de înțelept, se va îndrepta către o apropiere de ruși, împotriva chinezilor. Trebuie să influențăm echilibrul puterilor cu sînge rece. Acum avem nevoie de chinezi pentru a-i disciplina pe ruși. În viitor va fi invers», spunea fostul secretar de stat, în 1972”. Se pare, însă, că Statele Unite nu au mai avut ,,sîngele rece” despre care vorbea Kissinger. De ce?, se întreabă jurnalistul citat, care avansează și un răspuns: ,,Poate din cauză că, dacă în urmă cu 50 de ani administrațiile americane aveau încă controlul asupra complexului militaro-industrial, acum nu mai au același control asupra unui complex militarofinanciar globalizat”.

Pe acest fundal, să amintim ceea ce declara președintele Klaus Iohannis, și anume că modernizarea armatei României nu se va opri la cele 32 de avioane F-16 la mîna a doua ce urmează să fie achiziționate din Norvegia, ci va continua cu avioanele F-35, după anul 2030. Însă, ne întrebăm și noi, așa cum se întreabă, în analiza sa, Călin Marchievici: ,,Vor fi aceste avioane o garanție pentru securitatea țării în anii ce vin, vor putea ele opri Rusia și SUA, poate chiar Franța, să-și dea mîna peste România stabilind «mecanisme alternative de asigurare a stabilității», sau vor fi doar doar miliarde de dolari zburători care să satisfacă aviditatea oligarhiei amintite mai sus?”.

● Pînă la potențiala declanșare a războiului în Ucraina, s-a intensificat războiul informational. Preluată de toate agențiile de presă, informația apărută vineri, 11 februarie, dată ca sigură de publicația nemțească ,,Der Spiegel” (,,din surse CIA”), și anume că Rusia se pregătește să lanseze atacul miercuri, 16 februarie, a provocat în Europa și în lume o îngrijorare de proporții. Isteria a fost susținută, de această dată fără invocarea CIA, de postul CNN. Abia duminică, 13 februarie (așadar abia după 2 zile!), consilierul pe probleme de Securitate națională al Casei Able, Jake Sullivan, și purtătorul de cuvînt al Pentagonului, John Kirby au dezmințit informația. Suficient timp pentru ca fake-news-ul să-și facă efectul.

Putin, războiul cu Ucraina și Rusia normală, a omului de rînd

Din ce în ce mai multe voci susțin că un război Rusia-Ucraina este inevitabil, pentru că toate mutările făcute de Kremlin duc către o astfel de concluzie alarmantă. Dincolo de dislocarea a peste 100.000 de militari la granița cu Ucraina, Rusia a formulat și cereri pentru garanții de securitate care sînt, practic, imposibil de satisfăcut de NATO. În consecință, Vladimir Putin trebuie să facă un pas.

Analiștii politici sînt de părere că acest pas decisiv poate însemna un război de lungă durată, chiar dacă efectele negative – pentru Rusia și pentru rușii de rînd, nu numai pentru Ucraina, respectiv întreaga Europă –nu pot fi încă anticipate 100%. Cert este că liderul de la Kremlin are o atitudine din ce în ce mai îmbățoșată, în ultima sa intervenție – după întîlnirea pe care a avut-o cu Viktor Orban, premierul Ungariei – spunînd, ferm, că la baza NATO de la Deveselu există rachete ofensive, nu defensive, ceea ce se traduce prin aceea că Rusia ar putea fi atacată potrivit Moscovei, chiar de pe teritoriul României.

Este o acuzație extrem de gravă a ,,Țarului”, România – amplasată ,,la răscrucea marilor interese”, nu numai din punct de vedere geografic – devenind, iată, o ,,țintă” încercuită cu roșu, către care se îndreaptă degete acuzatoare. Asta după ce același Vladimir Putin a cerut ca NATO să se retragă din țările est-europene care nu erau membre ale Alianței Nord-Atlantice în 1997, Bulgaria și România fiind specificate explicit.

O astfel de solicitare era sortită, de la bun început, eșecului, dar rușii au exprimat-o printre garanțiile de securitate cerute SUA și NATO. Cu toate că era de la sine înțeles că NATO nu va face un pas înapoi, cu eventuale ,,scuze” față de Kremlin, întorcîndu-se în timp la propriu și la figurat, eventual cerînd ca ceasurile să fie resetate, calendarul să fie resetat și să pornim cu toții, la nivel mondial, de la data de 1 ianuarie 1997.

Apelînd la tehnologia din industria cinematografică modernă, orice astfel de ,,artificii” sînt posibile, numai că un stop-cadru și o resetare temporală nu pot avea loc și în realitate. Dar cel puțin unele dintre solicitările Moscovei par în genul ,,ar trebui să mai plouă și de jos în sus, nu numai de sus în jos”, răspunsul negativ fiind previzibil. Pe de altă parte – dacă luăm în calcul că războiul Rusia-Ucraina este iminent și nimic nu mai poate schimba acest scenariu tragic –, pentru ca tancurile rusești să pornească motoarele și să avanseze, în sunetul înspăimîntător al șenilelor, dincolo de granița ucraineană este nevoie de un motiv. Și nu unul pueril. Dar poate fi și unul ,,fake”, așa cum au transmis SUA, purtătorul de cuvînt al Pentagonului afirmînd că există dovezi potrivit cărora Rusia pregătește un material video de propagandă în care – folosind actori etc. – ar ,,arăta” mapamondului că… Ucraina a trecut la atac, motiv pentru care este nevoită, deși nu vrea, să riposteze pentru a-și proteja cetățenii și interesele. Evident, războiul – chiar dacă nu a început, planează deasupra Europei ca un vultur chinuit de o foame atroce – induce nu numai diferite scenarii în care hărțile sînt viu colorate și se jertfesc stegulețelor înfipte, fără milă, în anumite teritorii, dar și ipoteze, presupuneri și, firește, zvonuri lansate cu bună știință, exact în momente-cheie.

Războiul Rusia-Ucraina a început deja din 2014, odată cu anexarea Peninsulei Crimeea, și continuă în teritoriile ucrainene controlate de separatiștii pro-ruși. Dar, în ultimă instanță, războiul nu înseamnă doar sacrificii, lacrimi, sînge și răni nevindecate doar de o parte a baricadei. Impetuosul Vladimir Putin nu poate scoate dintr-un joben de magician o armură magică nevăzută cu ajutorul căreia militarii ruși să fie imuni în fața gloanțelor trase de inamici. Și pierderile Rusiei sînt incalculabile, în cazul izbucnirii unui război, iar mamele Rusiei nu au altfel de lacrimi prin comparație cu mamele Europei. Mamele plîng la fel, în orice parte a lumii, atunci cînd pierd un băiat care a fost trimis pe front chiar dacă nici nu înțelege prea bine de ce. Durerea mamei care și-a pierdut puiul este aceeași.

În consecință, Vladimir Putin nu poate da un ,,play” războiului fără a lua în calcul și repercusiunile în plan intern, la nivelul rusului de rînd. Acesta nu o duce foarte bine, nu este atît de extaziat atunci cînd aude de investiții, proiecte economice extraordinare, lupta spațială sau mișcările geo-strategice ale Kremlinului, Washingtonului sau Bruxellesului. Rusul de rînd se gîndește la ziua de mîine, la ce pune pe masă, la serviciul pe care și-l poate pierde – și nu din cauza Occidentului, așa cum i se spune, de multe ori, ci pentru că politicile la nivel economic, în Rusia, nu sînt perfecte –, la devalorizarea continuă a monedei, la inflație. Rusul de rînd, în ultimă instanță, este – înainte de orice altceva –un om de rînd. Așa cum sînt și europeni de rînd, și americani de rînd, și asiatici de rînd. Acești oameni, indiferent de continentul pe care trăiesc, dincolo de jocurile politice la nivel înalt, trebuie convinși că există un motiv plauzibil pentru ca un război să muște, nemilos, din destine, vieți sau speranțe. Firește, dincolo de interesul cetățeanului de rînd se rotesc interese mai mult sau mai puțin discutabile ale unor mari ,,jucători” la nivel mondial și, nu o dată, acestea din urmă au avut cîștig de cauză. Dar dacă Vladimir Putin joacă Marea Partidă de Șah a… mandatelor sale de președinte, el nu poate omite, totuși, Rusia-Mamă, Rusia omului de rînd, cu toate grijile și neajunsurile ei. Fiindcă, dacă ar face abstracție de rușii de rînd, atunci ar transmite cel mai clar semnal că este rupt, în totalitate, de Rusia din stradă, de Rusia rurală, de Rusia acelor nemărginiri albe ,,cîntate” de artiști de-a lungul timpului.

Peste o sută de personalități ale Rusiei de azi i-au transmis și o scrisoare deschisă lui Putin, considerînd că la Kremlin a fost înființat un ,,Partid al Războiului” care promovează o politică a forței.

Vladimir Putin a construit, în timp, un scenariu în care le-a spus și le spune rușilor că Occidentul este OmulNegru care nu dorește, de fapt, decît să îngenuncheze Maica Rusie. Rusul de rînd, cu toate neajunsurile prin care trece, este foarte sensibil la astfel de amenințări, se ridică din marasmul cotidian și pornește, frenetic, la luptă. Istoria a demonstrat-o.

Începe foametea?

Putin a mai scos din mînecă o armă devastatoare

Președintele rus Vladimir Putin pare hotărît să îngenuncheze Occidentul. După ce a provocat numeroase probleme în Europa în criza gazelor, acum interzice exportul unui produs chimic foarte important pentru agricultură.

Dar azi? Cine atacă Rusia, practic? Cine amenință Rusia? Politicienii văd lucrurile, din acest punct de vedere, cu totul altfel decît oamenii de rînd. Sînt mutări pe termen lung, sînt interese pe termen lung, sînt speculate oportunități, la nivel statal, sînt rezolvate sau

Azotatul de amoniu devine o armă geostrategică?

Rusia a anunțat că va opri exportul de azotat de amoniu timp de două luni. Compusul chimic este utilizat pe scară largă în industria agriculturii ca îngrășămînt pentru a îmbunătăți randamentul culturilor de porumb, bumbac și grîu. Producția globală de azotat de amoniou este estimată la aproximativ 20 de milioane de tone pe an. Rusia este cel mai important producător de azotat de amoniu, furnizînd 62% din cantitatea totală. „Interdicția de două luni privind exportul de nitrat de amoniu a intrat în vigoare din 2 februarie. Măsura este temporară. Volumul rămas poate fi exportat din 2 aprilie, cînd companiile rusești vor primi azotat de amoniu în volumul necesar, iar cererea pentru acesta pe piața internă va depăși valorile de vîrf”, a declarat prim-vicepremierul rus Andrei Belousov.

După energie, acum se va scumpi și mîncarea

Publicația independentă Visegrad 24 a comentat anunțul autorităților ruse. „După ce iarna aceasta a redus oferta de gaze, acum este timpul pentru îngrășăminte. Așteptați-vă ca prețurile alimentelor și energiei să continue să crească”.

Costul în creștere al gazelor naturale a făcut deja ca prețul azotatului de amoniu să crească de peste cinci ori din octombrie 2020. Acum, prețul global ar putea să crească și mai mult pe măsură ce se reduc livrările. Prețurile mai mari i-au forțat pe fermieri să reconsidere utilizarea îngrășămintelor cu azot, favorizînd leguminoasele precum soia, care necesită mai puțin îngrășămînt decît porumbul și grîul, scrie ziarul britanic Daily Express în ediția sa electronică.

EVENIMENTULISTORIC RO

nu ecuații cu necunoscute mondiale – pandemie, gaz, petrol, armament, rachete nucleare etc.

Dar mai este rusul de rînd atît de decis să moară pentru Mama Rusia, în timpul unui război de durată, pur și simplu fiindcă așa dorește Vladimir Putin? Poate că da, poate că nu… Însă, înainte de a pune mîna pe armă, și rusul de rînd trebuie convins că nu mai există o altă posibilitate. Din acest punct de vedere, Vladimir Putin mai are de ,,lucrat” la mentalul colectiv al rușilor și, mai ales, al tinerei generații, fiindcă tinerii ruși nu mai înghit nici ei, pe nemestecate, vorbele ,,apocaliptice” despre inamicii Rusiei care nu doresc, de dimineață și pînă seara, decît să o calce în picioare.

De altfel, într-un interviu recent, disidentul rus Mihail Hodorkovski – fostul șef miliardar al Yukos Oil, cîndva cel mai bogat om al Rusiei – a insistat, la rîndul său, asupra acestei ,,dileme” cu care se confruntă Vladimir Putin. ,,Nu este încrezător (n.red. –Vladimir Putin) că societatea rusă ar sprijini un astfel de război – și sînt sigur că poporul rus nu îl va sprijini. Dar el nici măcar nu știe cît de puternică ar fi reacția. Și acea reacție ar putea fi foarte puternică”, spunea Mihail Hodorkovski pentru Sky News. Disidentul rus a stat 10 ani în închisoare, fiind acuzat de fraudă și evaziune fiscală, acuzații considerate, pe scară largă, drept răzbunare politică a Kremlinului, iar acum conduce forțele de opoziție prin organizația sa pentru democrație și drepturile omului, Open Russia.

Doza de sãnãtate

Durerile cronice lasă urme asupra sănătății noastre

În cazul unui accident se declanșează o întreagă cascadă de dureri! Prin receptorii pielii se transmit informații conduse prin căi nervoase în măduva spinării spre cortexul cerebral, iar procesul de vindecare se pune în mișcare – fenomen natural, necesar supraviețuirii. Dar ce se întîmplă atunci cînd ne confruntăm cu un tablou simptomatic diferit, iar durerile persistă?

În toată lumea, dar, cu precădere, în țările vestice, numărul persoanelor care suferă de dureri cronice este în creștere, indivizi de toate vîrstele fiind afectați. Cînd pacientul este în vîrstă și acuză comorbidități, calitatea vieții îi scade simțitor. În domeniul cercetării se impune noțiunea de „memoria durerii”: creierul setează și acumulează durerile. Fascicule nervoase preiau durerea și o duc mai departe la creier; în special durerile care persistă în timp lasă urme în sistemul nervos – de exemplu, durerile cauzate de infecții cronicizate, tumori, discopatie lombară. Chiar și cele mai ușoare iritații activează durerile, cu toate că, de multe ori, cauza care a provocat durerile nu mai există de mult.

Numeroase studii scot în evidență procesul distructiv care se declanșează în corp în cazul în care durerile se cronicizează, asemenea unor boli ca diabetul, apoplexia, scleroza multiplă și chiar zona zoster. Studii noi subliniază deteriorarea neuronilor, fapt care poate declanșa un scurt-circuit care, mai

O istorie a farselor (236)

Farse literare (1)

Înapoiat la Londra în acea toamnă, în biroul lui de lucru, acest băiat de şaptesprezece ani a început să scrie, pe prima pagină albă a unui pamflet din epoca elisabetană, o scrisoare de dedicaţie către regina Elisabeta. Spre încăntarea lui, tatăl său a crezut că era originală. Ulterior, rupînd o bucată dintr-un pergament vechi şi folosind un sigiliu de ceară, ia ca model de scris de mînă un document de pe timpul domniei lui James I (1603-1625), și falsifică actul unei ipoteci ce-i implica pe Shakespeare şi pe actorul John Heminge, al cărui nume el l-a semnat cu mîna stîngă. Samuel a considerat şi acest document drept original, la fel ca şi Sir Frederick Eden şi Biroul de Heraldică. Tot mai încrezător în sine, pînă la sfîrşitul lunii ianuarie a anului 1795, William Henry Ireland a produs şi alte „descoperiri“. Acestea includeau scrisori între Shakespeare şi contele de Southampton, o scrisoare din partea lui Shakespeare către soţia lui – Anne Hathaway, una către bard din partea reginei Elisabeta şi, mult mai îndrăzneţ, revizuiri ale operelor Hamlet şi Regele Lear. William i-a spus tatălui său că un anume domn „M.H.“ îi oferise accesul la aceste documente cu o condiţie: ca identitatea lui să rămînă secretă. Samuel Ireland a înghiţit şi această minciună gogonată.

Dar nu a fost singurul. Făcînd publice descoperirile fiului său, giganţi ai literaturii, precum Pye, laureat pentru poezie, şi Boswell, biograful scriitorului Samuel Johnson, au căzut ambii pradă înşelăciunii, considerînd descoperirile autentice. Boswell a fost atît de impresionat de aşa-zisa Profesiune de credinţă a lui Shakespeare, încît a îngenuncheat şi sărutat „valoroasele relicve ale bardului nostru, în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru că am trăit să le văd cu ochii mei“.

Puternic aclamat, William începe să scrie o piesă cu rimă albă, Vortigen şi Rowena, urmată de o tragedie, Henric al II-lea, ambele presupuse creaţii ale lui Shakespeare şi ambele aterizînd în posesia lui. Ireland a suferit însă şi mici ghionturi. Prietenul lui, Montague Talbot, l-a surprins în timp ce falsifica, dar a căzut de acord să nu trădeze secretul. O persoană aflată în vizită la biroul lui Henry scapă pe podea documentul de ipotecă şi sigiliul se sparge: pînă la

departe, determină celulele nervoase să transmită semnale de durere. De asemenea, cicatricile rămase după vindecarea unei răni sau a unei intervenții chirurgicale pot lăsa blocaje, care, mai departe, împiedică vindecarea altor afecțiuni.

Medicina energo-informațională se focusează în primul rînd pe deblocarea energetică a corpului. De cele mai multe ori, pacienții omit să amintească în anamneză intervențiile chirurgicale mai vechi, mai ales cele stomatologice, dar practica ne arată aproape zilnic blocaje pe acest sistem, după extracții sau chiar implanturi nereușite. Chiar înainte de efectuarea unui implant, eu recomand două ședințe de deblocare și stabilizare a gingiilor, menite a accepta mai bine pivotul de fixare. Parodontoza nu este altceva decît osteoporoza dinților, care poate fi, de asemenea, tratată fără medicamente. De asemenea, în cazul pacienților cu migrene am constatat existența uneia sau mai multor cicatrici, de care pacientul a și uitat de mult. În combinație cu programele de deblocare energetică și cu programul destinat migrenelor, după cîteva ședințe pacientul care a suferit ani buni de aceste migrene nu le mai are.

repararea lui, devine evident faptul că fusese iniţial desfăcut şi completat ulterior. Apoi, imediat după decembrie 1795, cînd Samuel oferă publicităţii descoperirile fiului său, apare semnătura adevărată a lui John Heminge. Era complet diferită de falsul lui William. Îndoielile asupra lui cresc, în timp ce critici, precum Edmond Malone, susţinuseră de la început şi continuau să susţină că dezvăluirile lui Ireland sînt şarlatanii. Totuşi, în septembrie, dramaturgul Richard Sheridan se învoise să producă piesa Vortigen şi Rowena (bazată pe legenda unui rege celtic din Secolul al XV-lea, care îi invita pe saxoni în Britania) pe scena teatrului Drury Lane. Convins că era vorba de un fals, actorul şi directorul teatrului, Richard Kemble, ar fi dorit să amîne premiera pentru noaptea de 1 aprilie, Ziua Păcălelilor. Cînd au început repetiţiile, viclenele actriţe Siddons şi Palmer au renunţat la rolurile lor pe motiv de boală. Producţia a mers mai departe numai datorită sprijinului oferit de ducele de Clarence şi al altor aristocraţi naivi, plini de bani pe care să-i irosească pentru cauze pierdute.

În seara premierei (2 aprilie 1796), Teatrul Drury Lane era umplut la maximum. Piesa a fost un dezastru. Scenariul sărăcăcios şi intriga banală au provocat mai mult voioşie. Cînd, în actul final, Kemble a trebuit să dea următoarea replică: „Şi cînd această solemnă batjocură se va sfîrşi...“, hohotele de rîs ale mulţimii agitate nu au încetat decît după lăsarea cortinei. Nu a mai existat şi altă regie a piesei. Tatăl şi fiul Ireland au devenit ţinta batjocurii publice. William a mărturisit frauda faţă de surorile sale care, în schimb, şi-au informat tatăl, dar Samuel a refuzat să creadă că băiatul său prostuţ era în stare de o aşa farsă. Plecînd de acasă, William a scris un pamflet prin care îşi recunoştea escrocheria şi îl absolvea de orice vină pe tatăl său –dar, chiar şi acum, bătrînul nu voia să accepte că fusese păcălit. Samuel Ireland a fost luat în derîdere şi dispreţuit pînă în mormînt, dar tot restul vieţii nu a admis (cel puţin, nu public) că piesele „descoperite“ de băiatul lui erau subiectul unei înşelătorii. William a supravieţuit ca poet de mîna a doua, dar în Franţa, nu în Anglia, unde nu a fost niciodată iertat, în special de către cei pe care i-a păcălit, pentru că a luat numele bardului în derîdere. (va urma)

STUART GORDON

Eficacitatea programelor de tratament cu biorezonanță în domeniul durerilor cronice sau acute este dovedită în studii clinice. Durerile de genunchi, spate, șolduri, ceafă, umeri, migrenele, durerile abdominale, de urechi și alte forme de dureri sînt tratate cu biorezonanță, fără medicamente de sinteză, cu un succes remarcabil, indiferent de vîrsta pacientului. Acolo unde nu mai există lichid sinovial, după o injectare cu acid hialuronic, oferim tratamente prin care susținem dezvoltarea propriului lichid sinovial. Prin tratamentele oferite de medicina energoinformațională se poate întrerupe procesul de transmitere a dureri de la țesutul organului sau încheieturii afectate către creier, iar un întreg proces de autodistrugere este întrerupt.

Durerea este cel mai mare profesor al omului, un strigăt al țesutului care se vrea detoxifiat. Detoxifierea microcelulară este una dintre etapele de început în tratamentele oferite de medicina energo-informațională.

Diagnosticarea energetică a întregului organism durează aproximativ o oră, după care se recomandă ședințele de terapie. Să nu uităm că, în cazul durerilor cronice, s-au administrat multe medicamente de sinteză, care au lăsat în urmă o floră intestinală dereglată (disbioză) și o mucoasă intestinală penetrabilă. Readucerea florei intestinale în echilibru energetic are prioritate în tratamentul durerii și nu numai.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Pun paie pe foc; 2) Probă scrisă; 3) Timp de pregătire – Evaluare muzicală –Capă!; 4) Nimic omenesc (pl.); 5) Formație distractivă – Vas folosit în slujba purificării; 6) Un rutier la început... de drum! – Rupt dintre vii; 7) Reflex condiționat de apariții luminoase –Țin de limba noastră; 8) Femeie cu carte –Macara cu mai mulți scripeți; 9) Afișate în public – Stau în stup!; 10) Se lasă greu înșelat –Ținut sub papuc.

VERTICAL: 1) Face pe sfîntul – Făcut fără rost; 2) Lipsiți de omogenitate; 3) Depozit cu multe lichidități – Ridicat pe brațe; 4) Izbit pe la spate! – Intrate în istorie; 5) Reușiți... la facultate – Stat în Orient!; 6) Cîntăreț cu reputație proastă – Despărțit cu forța; 7) Specifică... ceva în felul ei – Calea undelor; 8) La împlinirea sorocului! – Se aude cîntînd printre mioare; 9) Iuțeală de mînă și nebăgare de seamă; 10) Trasă cu spatele – Micșorat ca intensitate.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ENIGME”: 1) ASCULTATOR; 2) SPIRITUALE; 3) PALAT – TRAS; 4) ET – REBO – RT; 5) REVER – RAIA; 6) I – I – AMIN – B; 7) TESITI – IVI; 8) ATAC – RIMEL; 9) TARAGANARI; 10) INERT – SLIT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (I)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

Aşa după cum fiecare popor are o zi naţională, cred că se poate vorbi şi despre existenţa unui an naţional. Bunăoară, 1777 la americani, 1789 la francezi, 1917 la ruşi – sînt ani atît de plini de evenimente, atît de bogaţi în „zile fierbinţi”, încît ai senzaţia că ziua naţională a fiecăruia dintre aceste popoare nu poate, prin ea însăşi, să explice fantastica derulare a evenimentelor, dinamica excepţională a tuturor întîmplărilor, ca şi succesiunea lor de o rapiditate fără precedent. Fireşte, o zi naţională are putere de simbol şi tocmai în aceasta stă măreţia ei – dar pot oare 24 de ore, fie ele şi „ore astrale ale omenirii”, cum le numea Ştefan Zweig, să-şi asume răspunderea uriaşă a unui an întreg? În istoria românilor, un astfel de an, naţional în toată puterea cuvîntului, din prima pînă în ultima secundă, a fost 1918. Pentru că atunci, poporul român şi-a văzut împlinit idealul suprem al existenţei sale istorice: unitatea statală, care este suma tuturor libertăţilor primordiale, şi mai mult decît atît. (...)

Au apărut, de atunci şi pînă astăzi, lucrări fundamentale pe această temă, atît în România cît şi în străinătate. Evenimentele sînt binecunoscute şi nu mai există nici un aspect de fond care să nu fi fost descifrat, elucidat, popularizat. Ceea ce propune autorul rîndurilor de faţă este o cronică ceva mai alertă a întîmplărilor de atunci, aşa cum se încheagă ea din paginile presei române şi, pe alocuri, internaţionale. Aşadar, cum se pot vedea astăzi episoadele premergătoare Unirii, dar şi acelea imediat următoare, la lumina îngălbenită de vreme a bunei, minunatei prese româneşti? Este de prisos să mai precizez că e vorba despre o selecţie personală (deci subiectivă) a informaţiilor şi că anecdotica îşi are aici partea sa de glorie. Iată deci, la „prezentul istoric”, un florilegiu de secvenţe încă atît de vii, desprinse din mai multe ziare şi reviste ale epocii, risipite cu dărnicie prin cîteva oraşe de frunte ale ţării – oraşe ce pot fi considerate azi Capitale ale Unirii.

Incontestabil, cheia de boltă a Unirii a fost bătălia de la Mărăşeşti – pentru că acolo, mai cu seamă acolo, românii au scris cu stropii de sînge din vîrful baionetei proclamaţia lor de unitate şi libertate. Actul de la 1 decembrie 1918 nu a fost rezultatul politicianismului, ci încununarea unei suite impresionante de lupte propriu-zise, care şi-au aflat în eroismul de legendă de la Mărăşeşti expresia supremă.

În ziarul „Ţărănimea” din Sibiu, găsim la 7 ianuarie 1920 o „Colindă” neasemuit de frumoasă, din care reproduc: „Colea, colea, după deal/ După deal către Ardeal/ Soare-mi pare că răsare/ Cu lumini strălucitoare/ Dar nu-i soare lucitor/ Ci e badea luptător/ Cu armură-mpărătească/ Şi-i pornit să biruiască/ Să ne facă ţara mare/ Pentru neam încăpătoare”. Şi pentru că despre eroismul propriu nu-i bine să vorbeşti chiar tu, să dăm cuvîntul unor publicaţii străine.

* „Le Gaulois”: „Românii continuă a înainta cu o încredere desăvîrşită în succes. Fără ca acest curaj deosebit să ne surprindă, noi aducem salutul nostru fraţilor români, care sînt adevăraţi eroi”.

* „Excelsior”: „Poporul francez urmăreşte cu adîncă simpatie şi cu speranţele cele mai depline valoroasele sforţări ale acestui eroic popor ce merită

o soartă mai bună. Incontestabil, această victorie (Mărăşeşti – n.n.) dă României toată încrederea şi toate speranţele”.

* „Manchester Guardian”: „Armata română reorganizată luptă fără răgaz pentru a-şi apăra pămîntul patriei şi în acelaşi timp aduce servicii imense cauzei aliaţilor. Rezultatele acţiunii sale se vor aprecia încă mult timp după război”.

* „Morning Post”: „Armata română nici nu s-a clintit măcar în faţa dezastrului din Galiţia. Ea, din contră, a luat ofensiva pe frontul românesc, respingînd cu vitejie atacurile germanilor. Nu se poate aprecia încă mărimea succesului ce s-ar fi putut obţine dacă Armata 9 rusă n-ar fi fost obligată să dea înapoi, pentru a păstra legătura cu armatele de la nord. Acest episod constituie o victorie mare pentru aliaţi, fiindcă nicăieri germanii nu şi-au ajuns scopul sau atins obiectivele. Eroismul trupelor române a fost cu atît mai măreţ cu cît lupta se dădea în condiţiuni cu totul rele şi descurajatoare. Propaganda germană lucra intens, iar ştirile îngrijorătoare şi alarmante din Rusia menţineau în populaţia civilă o panică neîncetată. Ofensiva română constituie un record de răbdare şi de curaj, foarte rar atins de cineva în acest război. Prestigiul Armatei române a fost complet restabilit şi ea şi-a cîştigat gratitudinea şi admiraţia tuturor aliaţilor”.

* „Corriere della sera”: „În reînălţarea moralului trupelor ruse, Armata română, admirabil organizată şi inspirată de cel mai puternic spirit războinic şi patriotic, despre care a dat atîtea probe, a avut un rol important. Din punct de vedere al acţiunilor militare, ca şi din punct de vedere moral, Armata română stă azi alături de puternicele armate aliate din Occident”.

* „Liverpool Daily”: „Lupta splendidă pe care românii o dau contra austriecilor şi germanilor însufleţeşte pe orice soldat”.

* „The Teacher’s World”: „Nu s-a recunoscut suficient ce succes într-adevăr uimitor a avut România, respingînd pe Mackensen, care voia să pătrundă pînă la Odessa şi Marea Neagră. Pînă acum, mica Românie a reuşit literalmente să apere Rusia şi ea a avut succesul cel mai remarcabil în vara aceasta”.

* „Morning Post”: „Renaşterea Armatei române este una dintre minunile războiului”.

* „Jiznii Krai”: „Armata română a renăscut ca şi Phonixul din cenuşa sa (...). Românii sînt bravi şi se luptă ca leii”.

* „Yorkshire Herald”: „Partea pe care România a luat-o în război este un record neîntrecut de martiraj şi de vitejie”.

În „Telegraful Român” avea să fie publicată (11 martie 1920) lista victimelor înregistrate pe front, în acel carnagiu unic pînă atunci în analele umanităţii: „În sîngerosul război pornit cu atîta nesocotinţă de Puterile Centrale s-au prăpădit mii de oameni, tineri şi vîrstnici, care ar fi adus mari foloase ţării lor şi omenirii întregi. Iată cum se prezintă, în cifre, uriaşa jertfă. Au murit în anii războiului din 1914-1919: 1.345.000 soldaţi francezi; 835.000 soldaţi englezi; 569.000 soldaţi italieni; 400.000 soldaţi români; 51.000 soldaţi americani; 38.120 soldaţi belgieni”. De observat că nu sînt cuprinse victimele din populaţia civilă. Precizez că numărul victimelor româneşti a fost în realitate mai mare, ţara noastră ocupînd locul al treilea pe naţiuni.

Referindu-se la capitularea germanilor pe teritoriul românesc, acelaşi ziar scria, la 7/20 decembrie 1918: „Generalul Mackensen, dimpreună cu generalul Koch, aghiotantul său, care s-a făcut atît de odios în Bucureşti, s-a predat autorităţilor franco-române la Sibiu, lunea trecută. Armata germană, care a încălcat condiţiile armistiţiului, aflîndu-se încă în ţară inamică după termenul fixat de armistiţiu, a fost capturată şi dezarmată şi va fi internată în Bulgaria. Mackensen, dimpreună cu Koch, vajnicul său aghiotant, vor fi transportaţi la Constanţa şi de aici la Marsilia, urmînd

Zadarnică luptă

Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat! E multă neghină în grîul curat

Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi

Prostia ne trage în turma de oi

Și nu doar prostia ne ține captivi

Mai sîntem creduli și adesea naivi Și credem că cei ce-au venit să ne ia Sînt bineveniți și vor să ne dea

Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt

Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd

Ne pierdem în patimi fără folos Și credem în viața fără Christos

Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți Cerșim rămășițe la marile porți

Lumina se stinge și noi o plătim

Și n-avem putere să ne-mpotrivim

Trăim fără vlagă, cu frica în minte

Pierduți în statistici și false cuvinte Și știrile breaking ne sperie-n casă

Că nu vom avea ce pune pe masă

Schelete de fabrici căzute-n ruină

Depun mărturie și zac în rugină

Iar cei ce vîndură și neamul, și glia

Se plimbă prin lume bîrfind România

Cît, Doamne, mai rabzi acești șobolani?

Ce nici o durere nu-i face umani

Pentru cei ce trăiesc într-o grea sărăcie

Alungă-i departe, du-i în pustie.

MARIUS BUDĂRĂSCU

a fi internaţi în Franţa”. Acelaşi eveniment este consemnat astfel de „Alba Iulia”, organ al Proclamării Unităţii Naţionale la 10/23 decembrie 1918: „În sfîrşit, armata lui Mackensen, acest cîine pe care nu-1 va uita nicicînd România, căci i-a supt doi ani şi mai bine toată sudoarea, a pus puşca jos. Cei 170180 mii de soldaţi au umplut toată ţara, păşesc trişti, nu cu pieptul scos şi mîndri ca mai înainte, parcă merg în urma mortului. Se pot duce acasă, să-şi îngroape ţara lor cea veche”. Tipologii şi tipologii –ardelenii prezintă cu gravitatea caracteristică această chestiune, în vreme ce oltenii o tratează cu umorul lor sprinţar şi nedezminţit, publicînd în „Dacia” din Craiova, în 9/22 decembrie 1918, această epigramă către Mackensen: „Vestitul spărgător de fronturi/ Se poticni la Mărăşeşti/ Căci oastea lui se sparse toată/ De piepturile româneşti/ Şi pentru ca să-şi ţină faima/ Şi numele nepieritor/ În biata Ţară Românească/ Rămase simplu... spărgător!”. Autorul, avocatul Ilie S. Petrescu, precum şi această epigramă mai puţin obişnuită, dar scăpărătoare, pot figura cu cinste într-o antologie a umorului românesc. Să revenim însă la problemele serioase ale epocii şi să desprindem, din aceeaşi prestigioasă publicaţie a Sibiului, „Telegraful Român” (numărul din 17/30 decembrie 1918) o imagine a jafului crîncen pe care l-a suferit România în anii ocupaţiei: „În timpul celor 2 ani de ocupaţie, armatele inamice au jefuit tot ceea ce puteau să jefuiască în această ţară. În afară de rechiziţiile de tot felul am avut de suferit însemnate pierderi în animale“. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Ai lu’ Nostradamus

Prezicători au existat mereu și vor mai exista încă mulți ani de acum înainte, pentru că oamenii vor mereu să cunoască viitorul, să știe cu o secundă mai devreme evenimentele ce se vor petrece. Ghicirea viitorului a devenit o profesie, iar cei care o practică au inventat mereu metode care mai de care mai atractive și mai spectaculoase ca să-și convingă auditoriul de adevărul celor spuse. În cazul unei majorități covîrșitoare, succesul se datora observațiilor atente pe care le făceau subiectului sau evenimentului în legătură cu care trebuiau să-i ghicească viitorul. Acești oameni erau viitorii analiști de astăzi, fie ei militari, economici sau politici. Cel mai mare și mai cunoscut dintre toți este,

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

EDITORIAL

fără îndoială, Nostradamus, ale cărui preziceri despre viitor s-ar fi împlinit în proporție de 70%.

Urmașii săi continuă să trăiască, unul dintre ei fiind, se pare, chiar președintele american Joe Biden care, pe 12 februarie, a declarat că CIA l-a informat despre o iminentă invazie a Ucrainei de către Rusia fix pe 16 februarie, invazie care va începe cu un atac cibernetic și tiruri de rachete asupra obiectivelor militare ucrainiene! Anterior președintelui american, agenția de știri Bloomberg declara că invazia va avea loc pe data de 15 februarie, adică astăzi, la ora cînd citiți acest articol.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Mînia

Scriam anul trecut, într-un articol intitulat „Proștii”, publicat în Revista ,,România Mare”, despre relațiile cu oamenii care au alte opinii decît noi și pe care sîntem tentați, din acest motiv, să-i numim și să-i considerăm „proști”, noi înșine fiind „proști” pentru ei. Subiectul acestui articol se leagă întrucîtva de al celui pomenit mai sus, pentru că sînt momente în viața fiecăruia dintre noi cînd ne mîniem pe cei din jurul nostru fiindcă lucrurile pe care le fac sînt atît de revoltătoare încît ni se ridică tensiunea aproape imediat și simțim nevoia de a-l lovi pe cel din fața noastră sau măcar de a începe să urlăm la el și să-l înjurăm vîrtos. Știu, ceea ce scriu eu aici este revoltător și denotă o crasă lipsă de educație pentru cel ce se lasă condus de patimi și de impulsuri necontrolate, dar, indiferent cît de educat și de răbdător ai fi, există oameni care reușesc să te aducă într-o asemenea stare.

Cîteodată, reacțiile acestea violente și aparent necontrolate intervin după o lungă perioadă de timp în care ai acceptat, fără să ripostezi, umilirile, jignirile și rîsul obraznic al asupritorului tău.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

motto: ,,Cine nu are simțul umorului poate fi serios, însă sub nici o formă inteligent”. VASILE GHICA

Se zice că atunci cînd lucrurile nu merg bine, rușii fac revoluție, polonezii fac grevă, iar românii fac umor. Altfel spus, ,,În această lume slută/ Un strop de umor ajută!” (Ion Pribeagu), ca și acum, în vremea pandemiei, cînd ,,Tot mai sperăm ca umorul să devină vaccinul prostiei” (Vasile Ghica).

Poate că România este singura țară în care se întîlnește foarte frecvent expresia ,,a face haz de necaz”, și asta pentru că românul are un simț al umorului înnăscut și foarte dezvoltat. De fapt, nu știu de ce, la școală, se predă o lecție de doar o pagină despre cle 5 simțuri ale omului, dar care, iată, sînt mult mai multe, toate cu rădăcini adînci în gena fiecărui om. Trebuie înțeles că simțurile umane nu se definesc doar sub aspect anatomic, ci și prin prisma unor raporturi psihologice, neurologice, energetice ș.a.m.d. Spre exemplu, despre așa-zisul SIMȚ AL MORȚII se mai pot scrie încă multe cărți, dar mă rezum în a vă spune că m-am convins de existența unui astfel de simț chiar în propria mea familie. Cu ani în urmă, într-o dimineață, tatăl meu s-a trezit foarte bine dispus. Pentru că, în acea zi, fiica mea își serba ziua de naștere, acesta i-a promis că va organiza o mare petrecere și că îi va aduce un imens tort. Pînă aici, toate bune și frumoase, numai că, înainte de a pleca, l-am văzut pe tata răsfoind albumele fotografice ale familiei, ceea ce i se întîmpla rar. Se bucura la fiecare imagine, dar parcă și încerca să-și ia rămas bun de la toți cei din poze. Mai mult, cînd să plece, s-a îmbrățișat și s-a sărutat cu mama de parcă erau doi alescenți, iar mie mi-a spus: ,,Te rog să ai grijă de fete!”. După vreo 6-7 ore de la plecarea sa pentru a comanda tortul promis, am fost sunați de la Spitalul Colentina că a murit în urma unui atac de cord.

Exemple în acest sens sînt multe, dar nu pot trece peste cel al lui Corneliu Vadim Tudor, al cărui simț al morții l-a determinat săscrie poezia ,,Ultima cafea”, așa cum, de altfel, și Mihai Eminescu a creat, chiar în ziua morții sale, versurile: ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”. Oricum, celor care vor să aprofundeze acest subiect al simțului morții, le recomand să-l studieze pe Nikola Tesla, omul de știință care a făcut ample cercetări legate de acest simț, pe care îl definea ,,undă a morții”.

Acum, cred că se înțelege de ce sînt surprins de faptul că, în privința simțurilor omului, totul se rezumă la doar cele 5, iar ele par a fi strîns legate de pofta de a mînca: ,,Ce frumos arată platoul ăsta cu mîncare” (văz); ,,Trompeta sună pentru că e ora mesei” (auz); ,,Miroase a mici, cozonac și a tocană” (miros); ,,Ce dulce e plăcinta asta!” (gust) și ,,Am pus degetul să văd dacă s-a întărit piftia” (pipăit). Așadar, doar ,,mațul gros” contează, că despre simțul pericolului, simțul estetic sau bunul-simț, omul nu știe mai nimic.

Totuși, în privința SIMȚULUI UMORULUI, sîntem camponi mondiali, ceea ce este bine, pentru că atît cercetările medicale, cît și studiul relației dintre minte și corp au demonstrat că rîsul întărește sistemul imunitar.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Vino, Doamne Isuse! (II)

Întrebat de ce l-a omorît, Profetul a răspuns: „Am cruțat mii de vieți, pentru că acest copil ar fi devenit un mare criminal“.) Aveau dreptate cei care mă criticau pentru luxul de a purta o astfel de bijuterie. Răspunsul meu, cum că alții de ce poartă și eu n-am voie, nu era răspunsul corect, computerul Cerului nu-l primea, se bloca și scotea fum.

Da, oricine poate să poarte un ceas ca o ceapă de aur, dar nu eu. Asta din foarte multe motive, dar principalul cred că e acesta: nu pot fi bogat într-o țară săracă, iar flama strălucitoare a aurului zăpăcește mințile. Astăzi am mîna ușoară, dar inima îmi e și mai ușoară. Am învins unul dintre demonii din mine: lăcomia. N-am simțul proprietății, încerc să mă mulțumesc cu cît îmi dă bunul Dumnezeu, iar pentru nevoile mele și ale casei mele mi-a dat, nu pot să mă plîng. „La barza chioară îi face Dumnezeu cuib“. Acum, am și o avere, și o comoară. Averea mea sînt cărțile, manuscrisele, autografele rare, monedele antice, colecția de Biblii din întreaga lume și din toate epocile. Comoara mea sînt copiii. Am venit cu ei la munte, pentru cîteva zile de vacanță. Nu mai deschid nici aparatul de radio, nici televizorul. Nu mă mai interesează. Deșertăciunea deșertăciunilor... Ce titlu frumos, de film: „Departe de lumea dezlănțuită”. Am sufletul rănit și aștept cicatrizarea rănilor. Ce greu e să-ți regăsești pacea interioară, dar cît de necesar e să o cauți! Am fost, pentru două săptămîni, paratrăznetul acelor forțe satanice care nu puteau privi lumina zilei, s-ar fi sfărîmat ca florile artificiale ale unei mirese bătrîne, toată ființa lor ar fi devenit „cenușă, pulbere și nimic” („cinis, pulvis et nihil”), cum scria pe urnele sinucigașilor din Toledo. Tot răul din ei l-au revărsat pe capul meu. Iar eu i-am lăsat să greșească pînă la capăt, pentru a înțelege toată lumea ce Iad a devenit societatea românească. și nu de ieri, de azi, ci în timp, de sute de ani, ceea ce l-a făcut pe Constantin Argetoianu să exclame, la începutul anilor ’30: „România se prăbușește în mlaștina corupției și a anarhiei”. Mai sînt cîteva „etaje” pînă la fund. Atunci cînd a fost fătat mînzul sacru al noului Mileniu, fetițele mele m-au sorcovit într-o veselie pe care numai puritatea copilăriei o poate crea. Încerc să sparg clișeele automatismului, să nu iau mecanic formula urărilor, și mă gîndesc că, iată, a venit o zi cînd sînge din sîngele meu se ridică în picioare, capătă chip și îmi cîntă la ureche, cu zurgălăi de argint, să fiu ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir. Ce lucruri simple, dar cîte bucurii patriarhale! Afară, pocneau puștile și artificiile pe boltă, speriind vietățile pădurii, lumea petrecea, mînca și bea, fără a ști că „ne săpăm mormîntul cu dinții” (Shakespeare), iar doi îngeri de copii, care mă urmează, cu sfințenie, în tot

ETICHETA

Mînia

(urmare din pag. 21)

Firește că terții care asistă la scenă și care nu știu ceea ce stă în spatele comportamentului violent îl condamnă, considerînd că motivul este că cel care-l exercită e un om furios, violent și nebun din fire. Cel mai enervant este atunci cînd cel care te-a adus în starea aceasta se comportă ca și cum nu ar fi vinovat de nimic, tu singur fiind vinovat de reacția nebunească pe care o ai. Comportamentul lui ipocrit te înfurie și mai tare și îți amplifică starea.

Astea sînt lucruri care ni s-au întîmplat tuturor și care ajută la eliberarea tensiunii și a furiei adunate, pe care trebuie să o eliberezi ca să nu îți provoace un infarct sau un atac cerebral. Observ că societatea occidentală, una extrem de falsă din punctul meu de vedere, cultivă la nivelul relațiilor sociale o falsitate și o ipocrizie duse la rangul de artă. Occidentalii sînt tot timpul zîmbitori, binevoitori, mereu amabili,

locul, pînă își vor lua zborul, mă băteau pe umăr cu niște pomișori minusculi, cu niște bonsai din hîrtie colorată și poleială, urîndu-mi mie, părintele lor, care i-am făcut în nopți de urlet și dor, să fiu „tare ca piatra, iute ca săgeata“. E tare tata, puii mei, copiii mei, nu vă temeți. E tare pentru că L-a găsit pe Domnul Dumnezeu și de-atunci totul e altfel, mai înalt, mai pur, mai frumos. În definitiv, care e diferența dintre un credincios și un om obișnuit, hai, să nu-i zicem păgîn? Diferența este că în vreme ce omul obișnuit se mulțumește cu sine însuși, caută să se simtă bine, să-și petreacă timpul cît mai frumos, să se pună la adăpost de nevoile materiale, să se vorbească despre el – creștinul știe că totul nu e decît o trecere și că Patria lui e în Cer. Nu-l înțelegeam pe bietul tata, care se mulțumea cu atît de puțin, ca pasărea cerului. N-o înțelegeam pe sărmana mea mamă, care, prin anii ’70, disperată că nu mai are ce pune pe masă, îmi spunea că vrea să spele rufe prin vecini, ea, care citise tot romanul francez și tot romanul englez, care devorase Biblia și atîtea mii și mii de pagini; eram ziarist de cîțiva ani, și atunci m-am făcut mic și m-am rușinat de zvăpăiala tinereții mele, dîndule părinților, lună de lună, o bună parte din leafa mea. Atunci am primit eu primul duș rece de la doi creștini, care nu se plîngeau, pentru ei totul era „minunat” și Îl slăveau pe Domnul, dar, de la o vreme, pe măsură ce se împuținau la trup, ei nu mai puteau, venise vremea cînd hrana era înlocuită cu medicamente, care costă mai scump. Am spus-o și o repet: pentru creștin, genunchii sînt mai importanți ca ochii. Nu cred că e nevoie să explic de ce. Smeriți-vă, ca să vă ridicați! În lecturile mele zilnice, am găsit un text pilduitor despre un mare filozof, Jean-Jacques Rousseau, care, cu cît a fost mai simplu și mai modest, cu atît mai temeinic a pregătit Revoluția Franceză. Un nobil care, de bună seamă, îl admira, l-a vizitat într-o zi pe nepregătite –așa cum se întîmpla pe atunci, fiindcă nu existau nici telemobile, nici telegrame, nici emisari cu mașini rapide. Necăjit de propriile sale nenorociri (era grav bolnav, avea incontinență urinară, nu putea ieși în societate din pricina mirosului pe care îl degaja), Rousseau devenise un mizantrop în toată puterea tristă a acestui cuvînt, așa că l-a dojenit pe oaspetele nepoftit: „Domnule, știu de ce vii aici. Vii ca să vezi ce viață mizerabilă duc; ca să vezi cît de sărăcăcios este conținutul oalei care fierbe pe foc! Vei vedea acolo o bucată de carne, un morcov și trei cepe, nimic altceva. Du-te și spune tuturor ce ai găsit, dacă-ți face plăcere!”. Repet, acest om a creat starea de spirit care a dus la izbucnirea celui mai mare eveniment politic din Istorie: Revoluția Franceză! Și asta are o explicație: Dumnezeu lucrează prin oameni. Nu prin toți, ci prin cîțiva aleși, care nici măcar nu înțeleg, întotdeauna, ce se întîmplă cu ei, dar o forță mai presus de fire îi trage într-o

părînd cei mai drăguți și mai minunați oameni din lume. Autocontrolul de care dau dovadă, îndelung exersat, îi face capabili de asemenea performanțe. De fapt, în esență, au și ei momente în care le vine să te sfîșie în bucăți pentru ceea ce le-ai făcut sau doar fiindcă li se pare că le-ai greșit. Am descoperit acest lucru prin contact direct cu ei timp de 16 ani, în calitate de ghid de turism. În perioada aceea, mi s-a întîmplat de cîteva ori, nu multe, ca femeile drăguțe și amabile care-mi zîmbeau permanent să mă înjunghie pe la spate doar pentru că nu li se satisfăcuse o dorință sau pentru că nu reușiseră să-mi dovedească incompetența, așa cum și-ar fi dorit, pentru ca apoi să pretindă reduceri de preț de la agenția de turism, așa cum fac unii turiști americani.

Voi aprecia mereu un om care-mi spune în față cînd greșesc pentru a-mi corecta comportamentul, în detrimentul unuia care-mi zîmbește frumos în timp ce mă jefuiește cu stil, iar cînd îi pun mîna în gît, începe să urle că-l agresez și că sînt un nebun violent cu care nu se poate discuta. Degeaba mă mai disculp eu pe urmă și explic situația, că nu mă mai ascultă nimeni: eticheta a fost lipită,

anumită direcție (dacă sînt oameni de acțiune) sau un înger le picură în creștet mirul inspirației divine (dacă sînt creatori). Așa și cu fenomenele stranii pe care le trăiesc unii, dar alții nu. Dumnezeu nu lucrează, în acest caz, prin 6 miliarde de oameni, ci numai prin 6 mii (să zicem), pe care îi alege drept receptacole ale misterelor, le transmite mesaje în stare de veghe sau în timpul somnului, le oferă revelații care altora le par de necrezut. Totul face parte din Planul Divin, iar un mort, un simplu mort analfabet, știe, în tărîmul de dincolo, mai mult decît știa Albert Einstein viu. Ce răspuns va găsi creștinismul la violența tot mai grozavă instaurată în lume? Ce facem cu tinerii, care riscă să scape de sub orice control și își creează, singuri, o subcultură care ar putea să-i facă suboameni? Îi putem înfrîna și educa doar cu pildele lipsite de har ale unor „păstori“ păcătoși, de genul preanefericitului Teoctist care, în loc să se bage în pat, s-a băgat în politică, demonizîndu-mă pe mine la alegerile prezidențiale din decembrie 2000? Iată un fragment dintr-un articol-avertisment, pe care l-am aflat în revista prea puțin cunoscută „Calea Credinței”: „În mintea adolescenților, a copiilor și a tinerilor, la capitolul «timp liber», toate activitățile tradiționale se retrag, treptat, făcînd loc noii mode a jocurilor pe computer. Este vorba despre o nouă dimensiune a industriei de divertisment, ce presupune noi relații cu utilizatorii. În fața «cutiei colorate» (a televizorului, adică), omul manifestă o atitudine pasivă, de simplu receptor al programelor difuzate. Dar acum, de cînd cu jocurile pe calculator, adio pasivitate! Avem posibilitatea de a deveni actori sau chiar autori în cadrul întîmplărilor de pe ecran. Realizatorii acestor jocuri spun că ele sînt mijloace de dezvoltare a imaginației, a creativității. Pînă aici, totul este bine, nu? Ce ne facem, însă, pentru că nu toate jocurile sînt cu omuleți preistorici, care sar prin peșteri în căutare de înghețată și prăjituri? O privire sumară asupra unui catalog românesc de programe ne-a înspăimîntat, pur și simplu. Nu exagerăm! Iată cam ce li se oferă copiilor români la secțiunea – atenție! - «jocuri»: «Mortal Kombat»; «Might and Magic – for Blood and Honour» (Putere și Magie – pentru Sînge și Onoare); «Hell Copter» (Elicopterul Iadului); «Uprising – Join or Die» (Revoltă – Alătură-te sau Mori); «Uprising 2 – Lead and Destroy» (Revoltă 2 – Domină și Distruge); «Red line – Gang Warfare» (Linia roșie – Războiul Bandelor). Nu e prea greu să identificăm reperele acestei lumi virtuale: violență, revoltă, distrugere, sînge, putere, luptă, moarte. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR, 1 ianuarie 2001, Bran

oamenii păcăliți și ticălosul, liber să facă alte victime. Îmi vin în minte zeci de exemple din viața politică românească a ultimilor ani, în care guvernanților sau corupților care au luat măsuri păguboase pentru țară sau au băgat adînc mîna în buzunarul nostru, admonestați fiind cu aspre cuvinte de către reprezentanții celor vătămați, au avut reacții ipocrite stîrnind, la rîndul lor, reacții mincinoase și exagerate ale susținătorilor săi și punînd etichete defăimătoare celui care-l dăduse în vileag. Spre mare mea surpriză, în toate aceste situații publicul a luat, în mare măsură, partea ticălosului prins cu ocaua mică, admonestînd pe cel care-i apăra interesele. În situația aceasta, învățînd din experiența înaintașilor, cred că avem doar un singur lucru de făcut: să ne educăm pe noi înșine să nu mai ne lăsăm pradă mîniei, pentru că ea nu ne va aduce nimic bun, și să-l lăsăm pe cel rău să se încurce singur în răutățile lui, ba, dacă putem, să-l ajutăm și noi în mod discret să o facă. Răul este pedepsit pe lumea aceasta, Dumnezeu cu asta se ocupă, iar noi nu trebuie decît să avem încredere în judecata Lui, singura dreaptă și completă.

Ai lu’ Nostradamus

(urmare din pag. 21)

Nu pot lua în serios nici una dintre aceste surse, chiar dacă americanii, evreii și rușii au anunțat retragerea personalului ambasadelor lor din capitala Kiev, ceea ce ar trebui să dea greutate afirmațiilor despre iminenta invazie rusă. Nu le pot lua în serios, pentru că eu nu am auzit de un serviciu secret, accentuez secret, care să-și facă publice informațiile pe care le deține despre adversar. Dacă ar face asta, și-ar pune în pericol sursele plantate în inima statului inamic, și l-ar determina pe acesta să-și schimbe planurile de acțiune.

Nu cred că rușii vor ataca Ucraina pe 16 februarie sau oricînd în preajma acestei date, doar ca să-l confirme pe președintele american și să arate lumii că serviciul lor de contraspionaj doarme-n bocanci.

Pe de altă parte, Vladimir Putin a discutat telefonic cu Joe Biden și cu Emanuel Macron despre situația din Ucraina, ultimului reproșîndu-i speculațiile referitoare la o presupusă invazie a acestei țări de către Rusia, motiv pentru NATO de a o înarma cu tehnici moderne.

Apropo, citesc pe Twitter o proaspătă declarație a unei doamne, pe nume Tulsi Gabbard, veteran de război, aleasă în Congresul USA, unde a activat timp de două mandate, ocupîndu-se de probleme sensibile de securitate națională ca membru în Ministerul Afacerilor Externe, Serviciile Armate sau Comitetul se Securitate Natională, care spune că administrația de la Washington și principalele instituții de presă sînt „la mîna” complexului industrial militar american.

Din această poziție, pe ei nu-i interesează pacea în Ucraina, pentru că doar războiul le-ar aduce profit, lucru care explică în bună măsură campania intensă prin care presa și politicienii vorbesc despre posibila invazie a Ucrainei de către Rusia nu ca despre un lucru îngrozitor, ci ca despre ceva ce pare că-și doresc foarte tare.

Acest război mult trîmbițat doar de către SUA, le-ar aduce americanilor nu doar mulți bani în industria de armament, ci ar slăbi economic Rusia prin sancțiuni, nemaivorbind de creșterea rolului SUA ca furnizor de gaz lichefiat europenilor în locul gazului rusesc, ceea ce ar adînci dependența Uniunii Europene față de

Pandemia Covid-19 - de rîsul lumii

(urmare din pag. 21)

Mai mult, rîsul reduce durerea prin eliberarea de endorfine, care sînt mai puternice decît cantitatea echivalentă de morfină. Se mai zice că ,,Ziua în care nu ai rîs este o zi pierdută” (Madan Kataria), deci ai trăit-o degeaba. Și dacă tot am amintit aici de Madan Kataria (India), aflați că acesta este fondatorul mișcării ,,Laughter Yoga” (Hasyayoga), adică terapia prin rîs, dar și inițiatorul Zilei Mondiale a Rîsului, care se celebrează anual, în prima duminică a lunii mai. Activitatea lui Madan Kataria are la bază faptul că rîsul dizolvă tensiunile, stresul, anxietatea, iritația, mînia și depresia, de unde și concluzia că e bine să rîdem împreună, ca să nu plîngem separat. În Coran se spune: ,,Cel care își face prietenul să rîdă merită să se ducă în Rai”. Acolo vreau să ajung și eu, motiv pentru care vă dăruiesc cîteva glume sau așa-numitele bancuri, pe care le-am cules din celebra colecție ,,Dacă umor nu e, nimic nu e”, scrisă de Ion Pecie și Claudia Preda. Așadar, citiți, zîmbiți, dați mai departe și trimiteți-mă în Rai!

● Cercetătorii britanici au descoperit că n-au descoperit vaccinul pentru coronavirus. Cercetătorii chinezi au descoperit că au lăsat descoperit borcanul cu coronavirus. Cercetătorii ruși au descoperit că există coronavirus. Au murit de uimire. Cercetătorii americani au descoperit că virusul Sars-Cov-2 este rusesc, pentru că nu omoară ruși. Cercetătorii români au descoperit că nu prea mai există cercetători români.

● Hai că mai e puțin și ne fac ăștia să ne spălăm și pe dinți.

● Vești proaste! O.M.S. a anunțat că virusul a suferit o mutație și va trebui să ne spălăm și pe picioare.

● Masca purtată la volan vă protejează numai în cazul în care ați furat mașina!

● Rolul măștilor este acela de a obișnui cetățenii că, după botniță, urmează lesa!

● Pensionarii de 65 de ani au voie doar între orele 11 și 13 să se plimbe, deoaree nu trebuie să se încurce cu pensionarii de 45 de ani.

● Școlile sînt închise... Dacă mai închid și barurile, distrug viitorul tuturor elevilor.

● În Danemarca se deschid școlile, cu bănci la distanță de doi metri. Ultimul din clasă se află în Groenlanda.

● De cînd cu carantina, stau mai mult de vorbă cu soția, dscoperind că-i fată de treabă. Mi-a spus că avem și doi copii!

● – Măi, bărbate, după aceste două săptămîni de izolare, eu am ajuns la concluzia că tu nu mă mai iubești!

– Ba te iubesc, draga mea, dar așa sînt eu, asimptomatic!

● Dacă soția ta nu se epilează în carantină, sper că ți-ai dat sama și singur că pînă acum nu pentru tine se epila!

● În izolare: Am încercat de toate cu soțul în pat. Am ajuns amîndoi la aceeași părere. Cel mai mult ne plac semințele...

● Soțul amantei mele a intrat în carantină, la domiciliu... Acum, ce fac eu 14 zile în dulap?

● Am încercat un raport sexual, respectînd distanța de 1,5 m, dar nu ajung... Oare dacă încerc on-line reușesc?!

● Mersul la cimitir se amendează cu 2.000 de lei. Ce care se mai și întorc, vor fi din nou amendați.

● Dacă mergi pe stradă și te mănîncă nasul, nu-ți da masca jos. Amintește-ți că dacă te mănîncă fundul, nu-ți dai jos nădragii.

● Grecii au decis ca turiștii români să fie testați de două ori! O dată la intrare în țară, pentru Covid-19, și o dată la plecare, pentru prosoape, tacîmuri și alte suveniruri de prin hoteluri.

● Președintele a zis că după ce se termină carantina, băieții se pot întoarce la pescuit și femeile la pește.

● Guvernul recomandă: ,,Spălați-vă des pe mîini pentru a fi protejați de virus, pe creier vă spălăm noi, dormiți liniștiți!”.

● Știți... era vorba aia înainte: ,,Dacă ești prost, stai acasă!”. Acum stăm toți acasă...

● România va fi de luni în stare de urgență. Pînă acum, nu a fost în stare de nimic.

● Ideea de bază a acestei carantine e să murim sănătoși.

● Să crezi că industria farmaceutică luptă împotriva bolilor este ca și cum industria de armament luptă pentru pace.

● Sîntem un popor mișto. Cînd a trebuit să ieșim în stradă, am stat în casă. Cînd trebuie să stăm în casă, ieșim în stradă.

● Dacă nu ai mască, nu poți intra în farmacie să cumperi mască, pentru că nu ai mască!

● Eu și soțul meu am devenit așa de buni prieteni în carantină, încît era să-i povestesc de amant.

● I-am propus soțului să ne dăm măștile jos... Am descoperit că trăiesc cu vecinul de cinci zile...

● Anul 2030: - Mami, cine era tati?

– Nu știu, copile, că pe vremea aia purtam amîndoi mască...

● E primul an cînd nu merg în Dubai din cauza Covid-19. În ceilalți ani nu am fost din cauza banilor.

SUA. Tot Gabbard spune că șefii NATO sînt de acord cu faptul că Ucraina nu va putea să adere la această organizație militară prea curînd, așa că SUA ar putea detensiona relația cu Rusia, acceptînd un lucru care e deja stabilit, dacă nu ar fi împinși de la spate de complexul industrial militar american ce produce pe stoc, cum se spune, iar asta nu aduce profit.

Cu alte cuvinte urmașii lu’ Nostradamus nu ghicesc nici în bobi, nici în globul de cristal, nici în măruntaie de cocoș, ci în interesele lor financiare, ceea ce mă face să mă întreb din nou: ce-or face cu atîția bani? Revenind la ale noastre, nu cred că lucrurile vor degenera în Ucraina, pentru că tot ceea ce am scris aici știe și Vladimir Putin, și nu cred că un fost ofițer KGB e atît de iresponsabil încît să le facă jocurile americanilor și să piardă influența politică și puterea economică pe care le are doar ca să împlinească previziunile ăstora ai luʼ Nostradamus.

Dacă cumva pe 16 februarie se va împlini previziunea președintelui Biden și Rusia va invada Ucraina, înseamnă că s-a întors lumea cu susu-n jos și din asta numai Dumnezeu drăguțuʼ ne mai scapă!

● Analiză gratuită: Dimineața, la trezire, mergeți în grădină și urinați! Dacă se adună furnicile, aveți diabet. Dacă urinați pe picioare, aveți probeme cu prostata. Dacă miroase a grătar, aveți colesterolul mărit. Dacă vă doare încheietura după scuturare, aveți artrită. Dacă înainte de a urina uitați să vă deschideți la șliț, aveți Alzheimer. Dacă nu e nimic din toate acestea, aveți Covid.

● OMS a publicat noi directive privind păstrarea distanțării sociale: Între doi oameni: 2 metri. Între soț și soția lui: 10 metri. Între soț și soacra lui: 15 km. Între soție și soacra ei: încă nu s-au terminat de măsurat.

● Ministerul Sănătății a aprobat noua listă de medicamente gratuite: cimitrina, colivosan, gropanol, clopotal...

● Notă din partea Asociației Psihiatrilor: ,,Dragi cetățeni, pe perioada carantinei este considerat normal să vorbiți cu pereții voștri, cu plantele și cu ghivecele. Vă rugăm să ne contactați doar dacă acestea încep să răspundă!“.

● Dacă mă duc la ștrand, e suficientă masca sau trebuie să-mi iau și costum de baie?

● Cursă transatlantică cu un avion modern. Toate locurile ocupate. În difuzor se aude o voce: - Vă vorbește pilotul avionului. Sîntem la 10.000 de metri altitudine, cu o viteză de 900 km pe oră. Mă numesc Ion Elice și astăzi lucrez de la domiciliu.

● Doamne, în ce lume trăim? Am ajuns să-mi fie mai greu s-o fac să-și dea masca jos decît chiloții.

● Al naibii virus, a infectat și horoscopul. La nici o zodie nu mai apar excursii, vizite, plimbări...

● Conferință de presă cu specialiștii pandemiei:

Presa: - De ce nu se mai fac autopsii în pandemie?

Rafila: - Pentru că pacienții se zbăteau tare mult în timpul autopsiei.

Presa: - Aveți suficienți medici în sistem?

Arafat: - Nu prea avem, dar ne mai ajută și popii.

Presa: - De ce în urma măsurilor luate nu se simt rezultatele pozitive?

Jurma: - Pentru că românii se spală în lighean și se vaccinează la chiuvetă.

Presa: - Ce organe umane sînt cele mai afectate în urma vaccinării?

Gheorghiță: - Inima și cordul!

Presa: - Pînă la urmă, vaccinarea populației a fost un succes?

Iohannis: - Vaccinarea a fost reușită, păcat că s-au înțepat puțin oameni!

Presa: - Cînd va începe vaccinarea copiilor?

Un tătic: - Cînd Gheoghiță își va vaccina odraslele.

Acestea fiind zise, mai rețineți că ,,Umorul e ca mirosul florilor. El nu se răspîndește din suflete veștede” (Nicolae Iorga).

po L i T ică G eopo L i T ică

Eșecul spectaculos al vaccinurilor Covid (I)

Datele publicate în Marea Britanie arată că vaccinurile Covid sînt un eșec spectaculos, avînd în vedere că ratele de infectare cu Covid în această țară sînt mai mari în rîndul celor „complet vaccinați” în toate grupele de vîrstă de adulți. De asemenea, ratele de infecție cresc mai rapid în rîndul celor complet vaccinați decît în grupele de adulți nevaccinați de toate vîrstele. Una peste alta, aceste date demonstrează că pașapoartele de vaccinare și vaccinarea obligatorie sînt complet inutile. Datele din Scoția arată aceeași situație. Scoțienii cu două doze de vaccin au mai multe șanse să ajungă internați în spital pentru Covid decît cei nevaccinați. Totodată, de cînd varianta Omicron a devenit dominantă, ratele cazurilor sînt mai mici în rîndul celor nevaccinați decît în rîndul persoanelor cu o singură doză, cu o doză dublă și chiar triplă. Pe plan internațional, jurnaliștii încep acum să își schimbe narațiunea referitoare la numărul de cazuri, spitalizări și decese, subliniind cît de nesigure sînt aceste date. Ceea ce nu admit ei este faptul că cei care, în perspectiva lor, promovau „dezinformări periculoase” atrag atenția asupra acestor probleme deja de doi ani. Omicron strică serios narațiunea pandemiei, deoarece îi afectează predominant pe cei vaccinați, ceea ce arată că vaccinarea obligatorie și pașapoartele de vaccinare sînt fără logică și inutile. În momentul de față, nu există nici o îndoială. Vaccinurile sînt un eșec uriaș, din toate punctele de vedere. Din nou, analizele datelor din întreaga lume arată o corelație negativă între ratele de „vaccinare” și ridicarea ratelor de infectare și alte tendințe privind evoluția epidemică.

Nu există nici un temei pentru introducerea pașapoartelor și a obligației vaccinării

Printre cele mai recente date care demonstrează acest lucru se numără statisticile oficiale ale guvernului Regatului Unit. „Raportul național privind supravegherea situației referitoare la gripă și Covid-19: 13 ianuarie (Săptămîna 2)” arată că ratele de infectare cu Covid în Regatul Unit sînt mai mari în rîndul celor „complet vaccinați” în toate grupele de vîrstă de adulți. De asemenea, ratele infecțiilor cresc mai rapid în rîndul celor complet vaccinați decît în grupele de persoane nevaccinate din toate grupele de vîrstă. Una peste alta, aceste date dovedesc că pașapoartele de vaccinare și impunerea obligativității vaccinării sînt complet inutile și nu reprezintă nimic altceva decît un instrument de constrîngere. Nu reduc în nici un fel ratele de infectare, spitalizările sau decesele cauzate de Covid. Indiferent cîte doze de vaccin a primit o persoană, aceasta se infectează și

transmite mai departe boala. În plus, știm că vaccinurile sînt adevărate „incubatoare” pentru tulpini mutante. Tot ceea ce ține de această campanie de vaccinare în masă este dăunător pentru sănătatea publică.

Rate mult mai mari de infectare în rîndul persoanelor complet vaccinate

Folosind datele guvernamentale din Regatul Unit, un utilizator de Twitter pe nume Don Wolt a creat o serie de grafice utile pe care le-a postat pe 16 ianuarie. În general, cu excepția, probabil, a grupului de vîrstă de peste 80 de ani, cei complet vaccinați prezintă rate semnificativ mai mari de infectare cu Covid, ceea ce demontează complet mitul conform căruia ne aflăm într-o „pandemie a nevaccinaților”. În mod clar, nu este cazul! Într-un alt grafic postat, se poate vedea clar cum ratele de infectare cresc, de asemenea, mai rapid în grupele complet injectate decît în cele nevaccinate. Aaceastă creștere a ratei infectărilor nu este cauzată de o creștere în tandem a numărului de persoane care primesc a doua sau a treia doză. După cum arată datele, cu cît rata vaccinării într-o grupă de vîrstă este mai mare, cu atît rata de creștere a infectărilor este mai mare (adică rata de creștere de la o săptămînă la alta).

Raportul de supraveghere Covid din 13 ianuarie din Regatul Unit arată că, printre persoanele cu vîrsta de 50 de ani și peste această vîrstă, vaccinurile par să scadă ratele de spitalizare și deces. Cu toate acestea, orice persoană cu vîrsta sub 50 de ani care este testată pozitiv pentru infecția cu SARS-CoV-2 prezintă un risc extrem de scăzut de spitalizare sau deces, indiferent de statutul de vaccinare. La cei sub 30 de ani, riscul de a fi spitalizați sau de a muri din cauza Covid este „efectiv zero”, notează autorul graficelor, ceea ce, din nou, „dovedește că vaccinarea obligatorie este complet nejustificată”. Răspunzînd detractorilor săi care spun că raportul avertizează că datele sale brute nu pot fi folosite pentru a estima eficacitatea vaccinului, Wolt subliniază că graficele nu au intenția de a ilustra eficacitatea vaccinului per se, ci arată doar tendințe privind ratele în cazul vaccinaților și nevaccinaților, iar aceste tendințe contrazic în mod clar ideea că ar fi necesară obligativitatea vaccinării.

Datele din Scoția arată, în mare măsură, același lucru. După cum a relatat publicația The Herald pe 13 ianuarie: scoțienii care au primit două doze prezintă acum un risc mai ridicat să fie internați în spital cu Covid decît cei nevaccinați, pe fondul creșterii numărului de persoane în vîrstă care se îmbolnăvesc din cauza scăderii imunității. ,,Constatarea vine în contextul unor date «ciudate» care arată că ratele cazurilor au fost mai mici la persoanele nevaccinate decît la cei vaccinați cu o singură doză, cu o doză dublă sau chiar triplă, de cînd Omicron a devenit varianta dominantă în Scoția”.

Eficiența serului experimental Pfizer a fost calculată de oamenii de știință din Japonia și Canada la 0,84%

obișnuite, forțînd organizațiile de presă să reconsidere modul în care relatează astfel de cifre. „Este doar un dezastru al datelor”, a declarat Katherine Wu, jurnalista care scrie pe tema Covid-19 pentru revista The Atlantic. Numărul de cazuri a crescut în perioada sărbătorilor, o evoluție așteptată avînd în vedere apariția unei variante mai transmisibile decît predecesoarele ei. Totuși, aceste numere reflectă doar ceea ce este raportat de către autoritățile sanitare; nu includ majoritatea persoanelor care se testează acasă sau care sînt infectate fără să ca măcar știe. Sărbătorile și weekendurile duc, de asemenea, la întîrzieri în prezentarea cazurilor raportate. Dacă am putea aduna toate aceste numere – și nu am putea face asta – numărul de cazuri ar fi probabil substanțial mai mare. Din acest motiv, Associated Press și-a îndemnat recent editorii și reporterii să evite să sublinieze numărul de cazuri... Multe organizații de presă dezbat cum să folosească în modul cel mai adecvat statisticile acum, în timpul creșterii numărului de cazuri cu varianta Omicron.

Spitalizările și ratele de decese sînt considerate de unii drept o imagine mai corectă despre impactul real al Covid-19 asupra societății. Totuși, utilitatea chiar și a acestor numere a fost pusă sub semnul întrebării în ultimele zile. În multe cazuri, spitalizările sînt întîmplătoare: există oameni care au fost internați din alte motive și au fost surprinși să descopere că sînt testați pozitiv pentru COVID.

Schimbarea narațiunii cu scopul de a ascunde eșecul (1)

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa Presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Omicron forțează mass-media să reconsidere ceea ce relatează

Pandemia de Covid a fost doar despre inginerie socială, care, desigur, nu poate fi realizată fără complicitatea totală a mass-mediei mainstream. Într-un articol din 12 ianuarie, AP News recunoaște, pe ocolite, acest rol al mass-mediei. Timp de doi ani, numărul de cazuri de coronavirus și de spitalizări a fost utilizat pe scară largă drept barometru al «marșului» pandemiei în întreaga lume. Însă valul creat de Omicron dă peste cap statisticile

Pentru cei care au fost conștienți de cenzura aplicată și de raportările înșelătoare din ultimii doi ani, această încercare de a devia narațiunea într-o nouă direcție este pur și simplu ridicolă. Cum a putut AP să nu își dea seama de faptul că a fost vorba de un dezastru al datelor de la bun început? Și un dezastru intenționat? Numărarea cazurilor a fost mereu un proces îndoielnic, avînd în vedere că testul PCR nu poate diagnostica o infecție activă, iar pragurile excesive de cicluri au dus la un număr ridicol de rezultate fals pozitive. Datele despre spitalizările Covid au fost întotdeauna îndoielnice, avînd în vedere că oricine era testat pozitiv pentru Covid era considerat un caz spitalizat de Covid, indiferent dacă persoana era simptomatică sau nu. Nu s-a schimbat nimic în acest sens. Singurul lucru care s-a schimbat este că acum mass-media o recunoaște – pretinzînd însă că aceasta este o evoluție cu totul nouă, desigur. Același lucru este valabil și în cazul numărului de decese, care a fost cu mult umflat de la început, tot din cauza dependenței de testele PCR nefiabile. Mass-media susține acum că ia distanță față de datele „nesigure”, cum ar fi numărul de cazuri, spitalizările și chiar decesele, din toate motivele pe care noi le-am evidențiat în ultimii doi ani. (va urma)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnPRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

ACTIVENEwS.RO