România Mare, nr. 1628

Dintre

CornELIU VADIm TUDor

Propaganda – ce este și cum funcționează

Propaganda este, îndeobște, văzută în sens negativ pentru că implică teorii și opinii noi în contradicție cu cele împămîntenite – cui îi place să iasă din convingerile sale ca să îmbrățișeze idei cu care nu este obișnuit? Cei care susțin propaganda consideră că aceasta este o armă eficientă împotriva indivizilor cu idei și convingeri care contravin celor în care activiștii propagandiști cred. Astfel încît, ceea ce este alb pentru unii, este negru pentru ceilalți, fiecare tabără încercînd să o convingă pe cealaltă de adevărul său. Cum, însă, adevărul este numai unul, el poate fi observat doar dacă reușim să ne situăm deasupra propagandei, judecînd prin filtrul propriei gîndiri, deși recunosc că este destul de greu să faci asta, pentru că propaganda se folosește extrem de subtil de credințele și convingerile intime ale fiecăruia.

Propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decît cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului. În esență, propaganda reprezintă o popularizare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală).

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Primitivi cu ceas de aur...

Primitivi cu ceas de aur, îmbrăcaţi ultima modă

Deşi se spălau odată cu leşie şi cu sodă.

Au maşini de lux, golanii, şi palate cu piscină

Cu valori nenumărate casa lor de bani e plină.

Te sfidează cu această bogăţie afişată

Deşi ei sînt proşti ca noaptea, sau ca vita încălţată.

Dacă îi vei lua de guler şi-i vei scutura puţin

Vor sări din ei păduchii ca ochii lui Mr. Bean.

Ei n-au carte, dar au parte, fluturînd titluri bogate: Masterate, doctorate şi-un C.V. de cazi pe spate.

Fiindcă e ştiut că prostul parcă nu e prost destul

Dacă nu-i umflat cu pompa, precum un curcan fudul.

Tot mereu au fost în ţară neamuri proaste şi escroci

Impostori fără ruşine, prostituate, dobitoci –

Dar acum sînt fără număr, cîtă frunză, cîtă iarbă

Cînd îi vezi în spaţiul public încep creierii să-ţi fiarbă.

Asta cică e elita, crema vieţii sociale

Blindată cu funcţii grele şi zeci de patalamale

Ei decid destinul vostru, ce-i mai bine pentru ţară

(După ce şi-au tras, fireşte, mare parte din comoară).

Aceşti trîntori fără creier, fără inimă şi milă

ROMÂNIA ȘI PSIHOZA RĂZBOIULUI CU RUSIA (5)

Scriu aceste rînduri la cîteva ore de cînd ar fi trebuit să înceapă al Treilea Război Mondial! Da, miercuri, 15/16 februarie – conform celor mai titrate Servicii de spionaj din lume – Rusia trebuia să atace Ucraina. Aceasta ar fi primit ajutorul unor state care fac parte din structura NATO (specialiști militari, tehnică de luptă, armament și logistică și aducerea unor nave de război în Marea Negră și în Marea Mediterană); Rusia s-ar fi simțit amenințată de aceste țări și ar fi ripostat ca atare, implicînd Europa, Statele Unite și Canada întrun conflict armat internațional. Deocamdată, pînă la primele ore ale dimineții de miercuri, ,,Ghici ghicitoarea mea, cînd Rusia va ataca?”, a trecut dintr-o probabilitate de aproape 100% în folclor. Pentru cît timp? Pînă mîine, cînd analiștii NATO, în frunte cu cei de la Pentagon, vor alimenta din nou portofoliul agențiilor de știri cu date, ,,sigure”, dar, ,,sigure”, cînd, totuși, invazia bolșevică va avea loc!

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

La televizor dau lecţii, cu o mină imbecilă

Ei au făcut praf o ţară, dar tot ei vor s-o salveze

Însă nu-i lasă poporul în pace să guverneze.

Ah, acest popor al crucii, îndărătnic şi redus

Nici acum nu înţelege că vremea lui a apus?

El n-are Rolls-Royce la scară, nici butoni cu diamante

Nici vacanţa nu şi-o face în locuri extravagante.

Nu mănîncă icre negre, nu bea whisky sau cinzano

Nu doarme în Biedermeier, n-are nici lămpi de Murano.

El strînge din greu cureaua, iar copiii flămînzesc

Unii nu mai merg la şcoală, la spitale nu-i primesc.

El ştie una şi bună: n-are bani nici de prăsilă

Fiindcă i-a ciordit elita lacomă şi fără milă.

Javrele acestea latră, zilnic, de democraţie

Dar ţin strîns ciolanu-n gură, mîrîind să te sfîşie. Toţi aceşti ciumeţi cu dungă roşie în buletin S-au tras unii după alţii! Ce ruşine! Şi ce chin!

Maimuţoi cu cap de cîrpă şi cu inimă de gheaţă –Fraţilor, să ardă-n Hades, pîn’ la ultima paiaţă!

Hai, ridică-te, Ioane! Şi tu, Gheorghe! Doar ştiţi psalmul Puneţi iute mămăliga să fiarbă precum napalmul! Ziua unei mari explozii se apropie rapid –Primitivi cu ceas de aur: E sfîrşitul! Marş la zid!

CORNELIU VADIM TUDOR, 29 decembrie 2012, Bran

„Iarna în sat“, tablou de Liliana Radu

„Occidentul nu poate oferi Rusiei o ramură de măslin, vor fi impuse sancțiuni”

Oficialii Uniunii Europene au declarat că nu există nici o intenție a Rusiei de a detensiona situația din jurul Ucrainei. Bruxelles-ul a avertizat că nu poate încerca la nesfîrșit să rezolve situația prin negocieri și, în consecință, ar putea impune sancțiuni ample. Anterior, președintele ucrainean Volodimir Zelenskiy a solicitat impunerea unor sancțiuni împotriva Federației Ruse, fără a mai aștepta primul foc de armă.

Șeful Consiliului European, Charles Michel, a declarat într-un interviu recent că Occidentul nu poate oferi întotdeauna Rusiei o „ramură de măslin” și că, dacă situația din jurul Ucrainei „continuă să escaladeze”, vor fi impuse sancțiuni la scară largă. „Concentrarea forțelor ruse în jurul Ucrainei continuă, nu vedem nici un semn de detensionare”, a spus Michel duminică, 20 februarie, în cadrul Conferinței de Securitate de la München.

Potrivit politicianului, Moscova, în ciuda dorinței de „împărțire a Occidentului”, a obținut contrariul – statele membre ale Uniunii Europene, Statele Unite, Canada și partenerii lor, inclusiv Japonia, dimpotrivă, s-au coalizat într-un mod extrem de puternic. Totodată, Michel a recunoscut că dacă Uniunea Europeană va introduce noi sancțiuni semnificative împotriva Rusiei, atunci însuși UE va suferi din cauza asta. „Dacă va exista o nouă agresiune militară, atunci vom opta pentru introducerea de sancțiuni masive, iar prețul pentru Rusia trebuie să fie și va fi sever. Totuși, să fim sinceri, ne vom plăti prețul și în Europa”, a spus el.

Joi, 17 februarie, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Josep Borrell, a declarat că UE a pregătit deja un pachet „foarte dur” de sancțiuni, care ar afecta în principal sectorul energetic. Cînd vor fi introduse aceste măsuri restrictive, nu știm.

(continuare în pag. a 17-a) n.K.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iliescu reales, la al doilea proces, pentru jaf şi tignafes! F „Apus de Soare“, în varianta beţivilor F Sever Mureşan – principal acţionar la Jilava F Mingea cu care se va inaugura C.E. de fotbal va fi capul lui Paler.

PArTEA A III-A

F Neruşinarea marelui gangster Sever Mureşan a depăşit orice limită omenească! Văzînd el că nu-l lasă din brațe echipa Puterii, pe care a uns-o cu dolari grei, Bostangi-Başa a dat un Comunicat, prin care anunță că „se oferă să salveze Banca Dacia Felix“ (?!). Cu alte cuvinte, s-o salveze de el însuşi! Credem că ştim şi care va fi soluţia propusă: după jefuirea şi scoaterea din românia a 500 de milioane de dolari, s m o să-i fure băncii şi clanţele de la uşă, şi ghereta portarului, o să dinamiteze clădirea, după care o să treacă cu plugul şi va face un teren de tenis; aici îi va invita din nou pe George Bush şi Naşa Bombonica, pentru a realiza un dublu mixt, în compania lui Alfred Moses şi a Vasilicăi Popovici F Piticul Utecilă revine la obsesiile sexuale, unde se zbenguie în elementul lui: „O gigantică gravură cu tentă pornografică aflată în Anglia este vizitată anual de mii de cupluri sterile – Penisul acestui zeu al fertilităţii are o lungime de opt metri“ – aşa sună titlul, la fel de lung ca şi penisul, al unui incredibil articol. Probabil de-aia a avut loc cearta iniţialelor P.D.S.R.-B.B.C.: s-au încăierat Naşa Adriana şi Rodica Chebelaru pe penisul ăla de 8 metri! F Ziarul „Oglinda“ publică nişte clasamente zilnice de-ţi baţi copiii cu şapca! Priviți rubrica intitulată: „Cel mai bine cotat candidat la Primăria Capitalei“. Cine credeţi că se află pe primele două locuri? Doi oameni de care noi, cel puţin, n-am auzit în viaţa noastră: 1) Dumitru Rusănescu; 2) Ioan nastea F În „Jurnalul Naţional“, primul Führer evreu din Istorie, Iosif Vissarionovi Sava, declară: „Pentru muzică, eu sînt gata să fac şi politică!“

Amorezul vieţii lui, Ion Iliescu, pare a zice pe dos: „Pentru politică, eu sînt gata să fac şi muzică!“

F Marele Clăpăugea, octavian Paler, a dat un spectacol comic la lansarea cărții de denunţuri „Unde scurte – volumul VI“, de Monica Lovinescu El a slobozit pe gura aia ca un galoş scîlciat nişte fraze de fotbalist care a pierdut direcţia porţii şi noţiunea timpului: „Încă din anii ’50 şi pînă în prezent, reprezintă chiar un Nürnberg intelectual românesc, în care autoarea a fost şi procuror, şi judecător, şi apărător, şi martor, şi grefier“. Cu alte cuvinte, Baba Hîrca arbitrează, tot ea centrează, apoi aleargă balabusta cu fusta-n brîu şi dă cu capul, dar, minune, tot ea e şi portar, aşa că plonjează cu mustăţile în iarbă şi cu picioarele la vinclu şi scoate balonul, printr-o foarfecă miraculoasă, dar, vai, nu e mingea, e chiar capul lucios al lui Paler! F Unul dintre cei mai mari slujitori ai muzicii populare

româneşti şi culegători de folclor, maestrul Constantin Arvinte, a împlinit recent un dublu jubileu – 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de carieră artistică. Acest nobil urmaş al răzeşilor a fost sărbătorit recent la Ansamblul Ciocîrlia La Mulţi Ani! F Acum am înţeles cu cine ar vrea să semene Şarpele cu Ochelari care s-a încolăcit pe gîtul s.r.I.-ului – cu acel ticălos perfect pe nume Francis Urquhart, din serialul britanic de sîmbătă seara. Numai că englezul are stil, pe cînd ungurul are fitil. F Încă o dată, Opoziţia Reacţionară dovedeşte că e o duşmancă neîmpăcată a Poporului român: s-a aliat cu U.D.m r ca să-l învingă pe Gheorghe Funar în bătălia pentru postul de primar la Cluj! Şi nemernicii ăştia îşi mai zic democraţi, şi patrioţi români! F Puiul de evreu stalinist Petre Roman Neulander joacă un teatru ceva de speriat, îţi vine să-l bagi cu capul în cuşca sufleurului şi să-i scrii pe turul pantalonilor, cu bidineaua electorală, „Nu mai sînt bilete!“. Alergînd el ca un căpiat de la un cap la altul al Ţării, de la un colţ la altul al Planetei (ăsta a reprodus rătăcirea de 2.000 de ani a evreilor în numai 2 luni!), Pistruiatul a poposit şi pe meleagurile Transilvaniei, unde iar şi-a făcut nişte crucioaie de la gît (pardon) la buric, ba chiar a botezat un alt copil, sperăm că nu cu briciul. Fiindcă, vorba lui, „sînt os de ardelean, prin soţie!“. Şi ce credeţi că a făcut Băiatul Fără Gît printre blînzii locuitori ai Transilvaniei? A încercat să vorbească NEAOŞ, adică sfătos, ca înţelepţii satelor, ca eroii lui slavici şi Coşbuc. O mostră: „De ieri mă aflu pe meleaguri mureşene şi tare mi-i bine!“. Aceeaşi frază el o poate răscroi şi adapta oriunde în lume, cum a şi făcut-o: „De ieri, mă aflu în kibuțuri israeliene şi deja mi-i atît de bine!“. Încă o mostră din păcălelile pe care a încercat fostul Terminator al economiei să le tragă sărmanilor pămînteni: „Puneți în fruntea obștei oameni care pot face rînduială, pentru că rînduială se poate face!“. Adică pe el însuşi şi banda lui de fomişti, care s-a văzut ce „rînduială“ au făcut în numai 2-3 ani, şiau tras cîte 2-3 „rînduri“ de case şi de conturi grase. Ne uităm cu uimire crescîndă la Poporul Român şi nu pricepem ce-i cu el: atît de fraier să fie? sau ameţit? ori poate că a devenit apatic şi l-a cuprins lehamitea, de nu mai reacționează în nici un fel? „Tare mi-i bine!“ – se maimuţăreşte țigănuşul obraznic, îngînîndu-i pe români, şi îl credem pe cuvînt, fiindcă dintr-o lepră de om, care purta stigmatul unei educaţii staliniste, acum candidează direct la Preşedinţia României, bîntuie cu coloane de maşini şi sirene, ţine Cuvîntări (de o banalitate şi sărăcie de idei înfiorătoare), pe scurt, a făcut din rahatul lui Walter biciul lui Attila. Ni-l şi

Caseta cu bijuterii

a În tinerețe, am scris o piesă de teatru în care ridiculizam teza comunistă conform căreia clasa muncitoare e clasa conducătoare, în strînsă alianță cu țăranii și intelectualii. Eroul meu era un țăran care în faza aceea se situa pe treapta a II-a a podiumului. Pe urmă, el a venit la oraș, a învățat ceva școală și a devenit muncitor; trecuse, victorios, pe locul I. Apoi, au început problemele: a dat exament la facultate, a intrat, a învățat 5 ani, la seral, cu reale sacrificii, și a devenit intelectual, fiind retrogradat pe locul III al ierarhiei sociale. ,,Nu mai pricep nimic –spunea personajul meu. Atunci cînd nu știam de nici unele, conduceam societatea, iar acum, cînd am devenit inginer, am progresat și m-am perfecționat – am trecut la coada vacii”. Am înaintat piesa la Teatrul de Comedie, dar, după cîteva luni, directorul-actor Silviu Stănculescu i-a comunicat regizorului Doru Năstase că textul nu poate fi jucat, pune prea multe probleme. Astăzi, amîndoi prietenii mei sînt morți. La fel ca și clasamentul ,,claselor sociale”, care a făcut atît de mult rău culturii române. Într-adevăr, piesa mea nu era pentru Teatrul de Comedie, ci pentru Teatrul de Nebunie, dar așa ceva nu aveam pe atunci în Țară...

imaginăm pe tronul voievodal al Cantacuzinilor şi Brâncovenilor: Ițic Vodă, cu gura plină de sodă! F Nu se putea ca Şarpele cu Ochelari să nu-l azvîrle în luptă şi pe fostul său şef de la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“, Ovidiu Trăznea Ete ce i-a trăznit prin cap acestui om – nu prost de felul lui, dar ajuns, la bătrîneţe, o mîrțoagă sub biciuşca ticălosului căruţaş ungur: „Cred că aceste casete ale căpitanului S.R.I. Constantin Bucur au fost sustrase în alb (?!) şi apoi folosite la nevoie, pentru a agita atmosfera în campania electorală“ Probabil că asta reprezintă ultima găselniţă din suita de minciuni prin care orbecăieşte, de două săptămîni, Asztalos. De casete în alb, cu semnalele robotului s.r.I. pe ele, încă nu s-a auzit. Dar ce nu devine posibil cînd o jigodie e lăsată să-şi facă mendrele în fruntea Serviciului Secret nr. 1 al Ţării, să mintă, să fure, să zdrobească destine, să terorizeze, să prostească în față şi Parlamentul, şi Ţara? Totul e posibil, dar ne merităm soarta. F Cine s-a simţit dator, din oficiu, să sară în ajutorul lui Virgil Asztalos Măgureanu şi, implicit, al lui Ion Iliescu? Nimeni altul decît bătrînul hipopotam Oliviu Gherman, care a declarat că „întreaga poveste a fost fabricată“ şi că la Craiova, în 1993, l-a imprimat şi pe el un... mecanic! Acest Gherman e un idiot pur-sînge, crede că vorbeşte cu copilul lui din flori. F La Tabăra de pregătire a s.P.P.-ului de la Brăneşti, a venit o nouă serie de arabi, după toate probabilităţile sînt palestinieni. Aceştia se antrenează de zor (nu se ştie în vederea căror lupte) şi plătesc dolari grei, din care se pare că „partea leului“ îi revine şacalului din Strehaia, Dumitru Iliescu F Invitîndu-şi colegii din conducerea P.D.s.r. să cucerească Iaşii, în campanie electorală, caraghiosul ăla de Ion Solcanu s-a pomenit că un localnic a strigat „Jos fariseii! Huo Satana!“, iar un altul i-a bombardat de la etajul unui bloc, cu... ceapă! F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Lăudabilă iniţiativa postului Tele 7-ABC de a organiza o dezbatere cu privire la scandalul interceptărilor telefonice. Ilegalitatea comisă de Virgil Asztalos-Măgureanu este atît de evidentă, încît numai o echipă de jigodii mai poate răsuci adevărul cu fundul în sus. Doi dintre ei s-au şi făcut de rîs luni seara, pe micul ecran: purtătorul de cuvînt al S.R.I. Nicolae Ulieru şi deputatul P.D.s r. Ilie nica, care (scuze!) au mințit în față populaţia, au încercat să acapareze ei întreaga discuţie, au atacat cu agresivitatea unor porci mistreţi care şi-au prins fuduliile în nişte capcane. Ce derbedei! Cum i-ai prins la furat, cum scuipă, zgîrîie, înjură, îşi înroşesc fălcile, îşi zbîrlesc mustăţile şi, în general, vîră deştele în ochii mulţimii, ca să creadă oamenii că s-a lăsat întunericul, nu că au şterpelit ei becul...

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 mai 1996)

a Pentru mine, nu există în lume un peisaj mai frumos decît Parcul Cișmigiu pe timp de iarnă, cu felinarele aprinse sub horbota zăpezii, cu podul acela de peste lac, croșetat din crengi și noduri de piatră, cu Rotonda Scriitorilor, în care statuile par oameni de zăpadă, cu izvorul lui Eminescu, din care beam apă viorie, în pumn, cînd mă duceam la Liceul Sf. Sava, oh, și cu tăietura à la Versailles a arborilor și aleilor, în lumina albăstruie a zilei și în aerul pătrunzător, în care scoteam aburi ca un cal nărăvaș. Fără Cișmigiu, Bucureștii ar fi ca o carte de povești fără ,,Fetița cu chibrituri”... CornELIU VADIm TUDor

Destine remarcabile

Fondatorul Boeing – rezistenţa, reinventarea, reuşita şi renunţarea

Cînd te pregăteşti de o călătorie cu avionul ştii că, indiferent de compania pe care o alegi, opţiunile în ceea ce priveşte aeronavele sînt, în mare, aceleaşi: Boeing sau Airbus. Cei mai mari producători din industria aeronautică se luptă pentru supremaţie de zeci de ani. De altfel, Airbus a fost înfiinţată tocmai ca să vină ca un concurent serios în faţa Boeing. Abia în 2020 a reuşit să îl detroneze de pe primul loc, după 9 ani în care Boeing a fost de neclintit. Exact asta a şi visat fondatorul companiei încă de cînd a decis să intre în această industrie, să facă avioane mai mari şi mai rapide. Dar să vedem cum ajunge un tînăr care a abandonat facultatea ca să facă afaceri cu cherestea, să construiască una dintre cele mai mari companii producătoare de aeronave din lume.

De la copilul de bani-gata la afaceristul vizionar

William Edward Boeing s-a născut în prima zi de octombrie a lui 1881 în Detroit, la 13 ani de la sosirea tatălui său în America. Wilhelm Böing era fiul unui afacerist german foarte bogat şi respectat în ţara de origine care, însă, a pierdut tot în momentul în care a decis să se mute peste ocean. Familia l-a dezmoştenit şi i-a comunicat că este pe cont propriu.

Rămas fără nici un ban, Wilhelm a lucrat iniţial ca muncitor, însă experienţa din familie şi asocierea cu cel ce avea să-i devină socru şi-a spus cuvîntul. A investit în producţia de cherestea şi a cîştigat. A primit apoi drepturile de exploatare minieră în Minnesota şi, în cîţiva ani, a devenit cel mai bogat om din ţinut. A investit apoi în bănci, în companii de asigurări. Pe o piaţă în dezvoltare Böing a profitat de fiecare oportunitate pe care o vedea. A murit însă la vîrsta de 42 de ani, pe cînd William Boeing avea doar 8 ani.

Relaţia cu noul soţ al mamei nu a fost una tocmai relaxată, aşa că William a fost trimis la studii în Elveţia. S-a întors acasă după un an şi a continuat studiile în şcoli publice, dar şi private. A abandonat Şcoala Ştiinţifică Sheffield din cadrul Yale înainte de absolvire şi s-a mutat la Grays Harbor, în Washington. Cu terenurile lăsate moştenire de la tatăl său, Boeing a făcut ce făcuse şi acesta: afaceri cu cherestea. Dar nu doar terenurile le primise moştenire, ci şi flerul în afaceri pentru că în mai puţin de 5 ani Boeing se extinsese atît de mult încît a decis să se mute la Seattle, iar compania lui devenise una dintre cele mai puternice din ţară.

Pasiunea pentru zbor şi dorinţa de a evolua, elementele-cheie pentru bazele companiei Boeing

Avea 28 de ani cînd ajungea să vadă primul avion pilotat de un om, în cadrul unei expoziţii organizată la Seattle. A fost scînteia care i-a aprins pasiunea nestăvilită pentru zbor, iar apoi pentru construcţia de aeronave. În 1910 a mers special la Los Angeles

pentru primul mare spectacol aerian din America. I-a abordat pe toţi piloţii pentru a-i convinge să îl plimbe şi pe el. A primit refuzuri pe bandă rulantă, asta pînă cînd a ajuns la Louis Paulhan. Trei zile a aşteptat zborul promis, apoi a aflat că Paulhan plecase deja. Mulţi au catalogat ulterior acest zbor neefectuat ca fiind cea mai mare greşeală făcută de pilotul francez. După alţi 4 ani, William Boeing îl cunoaşte pe locotenentul Conrad Westervelt, din Marina Militară. Se împrietenesc rapid, iar cîteva luni mai tîrziu ajung amîndoi să experimenteze zborul într-un hidroavion pilotat de Terah Maroney. În scurt timp Boeing începe cursurile de pilotaj la şcoala lui Glenn Martin şi tot de la el şi-a cumpărat şi primul avion, dar nu era interesat doar de zbor, ci şi de modul în care erau produse aeronavele. Cumpărase deja un şantier naval pe care l-a transformat în ceea ce avea să devină cea mai mare companie producătoare de avioane din lume. Pe 15 iunie 1916 a făcut primul zbor de test al primului avion Boeing, B&W Model 1, zburînd atunci mai puţin de 300 de metri, dar era avionul ce avea să facă istorie. O lună mai tîrziu, pe 15 iulie, Boeing şi Westervelt puneau bazele Pacific Aero Products. Încă în Marina Militară, Westervelt a fost transferat pe coasta de Est a Americii, aşa că a renunţat la funcţia lui din noua companie. N-a renunţat însă la prietenie, aşa că, atunci cînd a realizat că America va fi implicată direct în primul Război Mondial, i-a spus lui Boeing să aplice pentru contracte guvernamentale pentru a furniza avioane Marinei. William Boeing l-a ascultat, dar şi-a dat seama că nu avea suficienţi ingineri care să poată susţine un asemenea contract. A mers la Universitatea din Washington şi s-a oferit să construiască un tunel aerodinamic acolo în schimbul instituirii în cadrul Universităţii a unui curs de inginerie aeronautică. Cei mai buni absolvenţi urmau să fie trimişi să lucreze la Pacific Aero Products.

Imediat după intrarea Statelor Unite în război, Boeing a decis să schimbe numele companiei, aşa că pe 9 mai 1917 Pacific Aero Products a devenit Boeing Airplane. Primele două avioane trimise Marinei americane, Cs, au făcut furori la baza din Florida, iar Boeing a primit o comandă de 50 de astfel de avioane.

Sfîrşitul primului Război Mondial a adus încheierea contractelor cu statul şi întreaga industrie aeronautică a intrat în declin. Aeronavele militare folosite în război erau acum scoase la vînzare la preţuri ridicole, iar companiile producătoare de avioane nu mai reuşeau să vîndă aparate noi. Ca să nu închidă fabrica, Boeing s-a apucat să producă mobilă, blaturi de bucătărie, cutii pentru fonografe şi bărci cu fund plat, aşa-numitele Sea Sleds.

Curînd, soarele avea să reapară pe strada lui Boeing şi să readucă compania pe drumul dorit. Fostul pilot Eddie Hubbard a venit cu o propunere pe care fondatorul Boeing nu avea cum să o refuze: să pună bazele unei rute de poştă aeriană. Guvernul a decis să testeze serviciul, aşa că pe 3 martie 1919 Boeing făcea primele livrări internaţionale. Deşi contractul s-a bucurat de succes,

apropiaţii l-au sfătuit să se întoarcă la construcţia de avioane, aşa că i-a predat contractul celui ce avusese ideea, iar el s-a întors la bază.

În 1921 compania cîştiga o mulţime de bani atît din reparaţiile avioanelor militare, cît şi din producţia de noi modele de aeronave. În următorii 10 ani Boeing Airplane devenea principalul producător de avioane militare, dar lucrurile aveau să crească mai mult decît prevăzuse fondatorul Boeing.

A continuat să profite de oportunităţile apărute, astfel că, atunci cînd Hubbard l-a abordat din nou pentru o nouă rută de poştă aeriană, n-a avut cum să refuze. A cîştigat contractul care presupunea să aibă 26 de avioane disponibile pînă la data de 1 iulie 1927. Avea mai puţin de doi ani la dispoziţie ca să îşi completeze flota, aşa că a scos 500.000 de dolari din averea personală pe care i-a investit într-o nouă companie: Boeing Air Transport. În primul an de contract compania a livrat 1.300 de tone de corespondenţă şi a transportat peste 6.000 de pasageri, iar Boeing începe să cumpere alte companii de transport ca să o mărească pe a lui şi să îndepărteze, astfel, concurenţa.

Noua companie, una mamut, United Aircraft and Transport Corporation avea să facă legea în industria aviatică de peste ocean pînă în 1934, cînd Guvernul american l-a acuzat pe William Boeing de monopol şi a obligat toate companiile aeriene să separe operaţiunile de transport, dezvoltare şi producţie. Compania lui Boeing avea să se separe în trei entităţi diferite: United Aircraft Corporation, care se ocupa cu producţia de aeronave în partea de Est a SUA, Boeing Airplane Company, care acoperea producţia în vestul statului şi United Airlines, care se ocupa de zboruri.

Boeing nu a primit deloc bine noile modificări, aşa că la scurt timp după separare a renunţat la funcţia de preşedinte şi şi-a vîndut toate acţiunile. În acelaşi an, pe 20 iunie 1934, primea Medalia Daniel Guggenheim pentru realizările extraordinare în industria aeronautică. Şi-a dedicat următorii ani creşterii şi reproducerii cailor de curse, dar n-a putut sta departe de marea lui dragoste. A fost consilier pentru Boeing Airplane Company în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, şi a fost din nou la manşă în 1954, pentru realizarea celebrului model Dash 80, cunoscut mai apoi ca Boeing 707, primul avion cu reacţie al companiei şi primul mare succes comercial în cazul acestui tip de aeronave.

Doi ani mai tîrziu, cu doar trei zile înainte să împlinească 75 de ani, William Boeing murea în urma unui atac de cord. Nu au fost organizate funeralii oficiale, iar cenuşa i-a fost aruncată în mare, locul în care obişnuia să navigheze frecvent. De altfel, el şi-a pierdut viaţa cînd era tot pe mare, la bordul yachtului său. La 10 ani de la moarte William Boeing a fost introdus în Aviation Hall of Fame pentru contribuţiile extraordinare aduse aviației.

LIFE.ro

Primul zbor al avionului Boeing 747

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

,,Pentru poporul român, Vadim Tudor a fost ca un voievod”

Din decembrie 1989 încoace, nu cred ca în România să fi fost vreun alt om politic atît de mult îndrăgit de români precum a fost Corneliu Vadim Tudor. Dovadă este că în scurta lui viață, tot românul dorea ca la întîlnirile publice să dea mîna cu el, eventual să facă și o fotografie, să aibă cu ce se lăuda nepoților... Era un prilej de mare bucurie și o onoare să te afli, chiar și numai pentru cîteva clipe, față în față cu un asemenea om cum a fost Tribunul. Dar nu oricine a avut norocul să-l întîlnească și să-i spună păsurile, vorbindu-i de cît de grea a devenit viața românilor după schimbarea de regim, cu tranziția dură la capitalism, făcută după ureche, o veritabilă mană cerească pentru trădătorii și vînzătorii de țară și neam. Ce spunem noi de mult nu mai sînt doar niște vorbe, sau subiecte de presă, ci o realitate tristă pe care o vedem cu toții. Unul dintre miile de români care tare mult și-au dorit să-l întîlnească pe Vadim Tudor, cum se spune, în carne și oase, a fost și Vasile Oneață, un om gospodar din ,,țara cartofului”, Lungulețu de Dîmbovița. Pînă mai ieri lucrase într-o fabrică, dar odată ce a fost pus pe liber, a trecut în șomaj. Fabrica în care muncise ani buni din viață a ajuns pe mîinile unui ,,investitor” străin care, în scurt timp, a adus-o la faliment, iar pe terenul fostei fabrici s-au înălțat niște blocuri de locuințe, sporind profitul mafiei imobiliare. Să ne amintim că, pînă la evenimentele din decembrie 1989, oamenii primeau gratis o locuință, un loc de muncă... Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Prețul unui apartament modest este prohibitiv pentru mulți români, iar în cazul achiziționării unei locuințe prin împrumuturi la bănci, o familie tînără este nevoită să muncească din greu, toată viața, pentru a plăti ratele, bașca tot felul de taxe și impozite. Am cunoscut destui oameni care, cum și-au plătit ultima rată, au plecat la Domnul în ceruri, alții, rămînînd fără venituri, s-au trezit aruncați în stradă de bănci, iar apartamentele le-au fost vîndute la licitație. Asemenea realități reprezintă prețul capitalismului nemilos, pe care mulți dintre români nu-l mai doresc, cum nu doresc nici integrarea în sistemul globalist, al codurilor de bară și al cipurilor. Toate acestea generează și mai mult stres în viața oamenilor, pe lîngă grijile zilnice pe care le au de înfruntat... Vadim Tudor a atras atenția de nenumărate ori că România nu urmează un drum corect către marea familie a Europei, o lume din

Artificii

care astăzi, după cum se văd lucrurile, pare că tot mai mulți ar vrea să se retragă.

,,Da, ne zice Vasile Oneață, mi-am dorit foarte mult să-l cunosc pe Tribun... Nu ca să-i cer vreun favor, ci pur și simplu să-i spun că noi, lungulețenii, îl iubim și că discursurile lui mi-au mers la suflet... Cum altfel, cînd ele veneau din partea unui mare om, așa cum era el... Vorbea din inimă și pe înțelesul tuturor, numai că haitele de lupi s-au năpustit asupra lui.. Nu i-a fost ușor să se bată cu toată lumea pentru dreptatea românilor... Uite cazul meu, pînă mai ieri am lucrat în fabrică și, de îndată ce am terminat cu serviciul în București, mi-am zis că rostul meu nu poate fi în alt loc decît în comuna mea natală, Lungulețu... Aici am început să muncesc în agricultură... Lucrez ca fermier familial. Din greu muncim, aproape pe degeaba, că doar statul are de cîștigat din ceea ce producem noi... Taxe peste taxe, pe care de multe ori le plătim cu penalizări mari, fiindcă nu nu ne ajung banii să achităm datoriile la termen”. Omul se oprește din povestit să-și tragă sufletul. Pe chipul lui se citește nemulțumirea față de un sistem rapace, în fața căruia se simte desconsiderat și neputincios. Povestea pe care ne-o spune Vasile Oneață nu e doar a sa, ci a tuturor micilor fermieri care dețin suprafețe mici de teren. Mai anul trecut, omul a luat un petic de pămînt în arendă, pe care l-a cultivat cu pepeni... Bucuria nu a ținut mult, că, vorba ceea, ,,la omul sărac nici boii nu trag”. N-a avut parte prea mult de terenul luat în arendă, fiindcă a venit un fermier mai bogat care i-a oferit proprietarului bani mai mulți și, astfel, afacerea lui s-a dus de rîpă. ,,Pentru poporul acesta, Vadim Tudor a fost ca un voievod... Românii au avut mare încredere în el, spuse interlocutorul meu, oftînd din toți rărunchii, cu ochii în lacrimi și cu vocea tremurîndă... Și totuși, l-am văzut pe Tribun, dar nu cum mi-am dorit... Am fost la înmormîntarea lui... M-am uitat la chipul său și... parcă nu dormea, ci se lupta cu trădătorii de țară... Așa l-am perceput eu în acele momente de doliu național”... Omul îmi vorbea din suflet. Simțeam în vocea lui sensibilitatea țăranului simplu, cu har poetic, pentru că, înainte de a fi fermier, Vasile Oneață este un poet care, în versurile lui, cîntă natura, dragostea față de măicuța lui, cea care i-a dat viață și l-a învățat să iubească cu evlavie cuvintele frumoase și valorile neamului nostru... Iar versurile lui sînt scrise din inimă și cu aceeași sinceritate cu care Corneliu Vadim Tudor, fibră din fibra Neamului Românesc, le vorbea românilor despre voievozii acestei țări, din galeria cărora el însuși face parte acum. Vor fi, poate, generații întregi care își vor aduce aminte cu pioșenie de el, pentru patriotismul lui, luat ca exemplu și cultivat ca o lecție pentru națiune în vremuri de bejenie.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII ,,Citesc Revista «România Mare» de cînd a apărut”

Doamnă redactor-șef, Lidia Vadim Tudor, Sînt unul dintre cei care au fost prezenți, în seara zilei de 29 noiembrie 2019, la evenimentul dedicat memoriei lui Corneliu Vadim Tudor, desfășurat la Sala Dalles, din București. Atunci, avînd cărțile lui în brațe, cineva ne-a făcut o fotografie. Poate o voi avea cîndva! Am și schimbat cîteva cuvinte. Vă mărturisesc că atunci cînd au dispărut dintre noi personalități ale vieții noastre culturale, am fost să-mi aduc omagiul la doar două dintre acestea, punînd cîte o candelă și un buchet de flori. E vorba de Adrian Păunescu și de Corneliu Vadim Tudor. La Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, unde era depus trupul neînsuflețit al tatălui dvs., am pus o lumînare afară și un buchet de flori Tricolor la sicriu.

Citesc ,,România Mare” de cînd a apărut. În curînd voi face abonament, fiindcă, la vîrsta mea de 85 de ani, și în baston, îmi este tot mai greu să ajung la chioșcul de ziare. Revista pe care o conduceți se află printre publicațiile mele preferate, alături de ,,Observatorul militar” (ambele fiind pe sufletul meu), ,,Certitudinea”, ,,Lumina” (editată de B.O.R.) și ,,Formula As” (pentru pagina de sănătate și social-culturală).

Acum vă scriu cu acceptul colegului și prietenului meu, col. (ret.) ing. Gheorghe Nică-Buișteanu. Locuiește în Ploiești, la unul din cei doi fii, și, la aproape 88 de ani, mai scrie și versuri, și proză. Este autorul volumului de poezii ,,Gînduri pentru toți” (Ed. Ars Poetica, 2016). Avînd în vedere actuala conjunctură internă și internațională, mi se pare potrivită poezia sa, intitulată ,,E Pace?” (din volumul amintit), pe care v-o propun spre publicare.

Vă urez La Mulți Ani, sănătate dvs. și colaboratorilor care apar în revistă. Îi apreciez pe TOȚI, absolut TOȚI, începînd cu d-na Liliana Tetelea, din Tilișca. (Eu am origini în Poiana Sibiului - părinții).

Vă mulțumesc și vă doresc, din toată inima, deplin succes.

Col. (ret.) prof. CORNELIU NEAGU

E Pace?

Au tăcut armele, Ioane?

Se întorc copiii lîngă mame,

O să curgă lacrimi fierbinți de bucurie, Iar pentru cei căzuți tristețe mare o să fie.

De ce-a trebuit atîția oameni să piară

Dacă nu sîntem liberi la noi în țară?

De ce nu ne lasă să trăim în pace,

De ne mînă unde vor ei, ca pe dobitoace?

În lumea asta mare și nebună

♠ Ferește-te de medicul tînăr și de bărbierul bătrîn. BENJAMIN FRANKLIN

♠ Un erou este un mort care, din întîmplare, nu a fost ucis. mAUrICE DrUon

♠ Numai lichelele sînt lipsite de patriotism. nICU FILIPEsCU

♠ Ni se spune mereu să iertăm greșelile dușmanilor noștri, dar nu ne spune nimeni să le iertăm pe cele ale prietenilor noștri. CosImo DE mEDICI

♠ Să ne ferim de indiferență ca de răul cel mai mare, mai ales în chestiunile de instrucțiune și naționalitate, fiindcă nimic nu ucide un Popor decît indiferența pentru instituțiile sale. MIHAI EMINESCU

♠ Patria este pămîntul strămoșilor, dar și zestrea fiilor noștri. VASILE GOLDIȘ

♠ Un conducător dobîndește o glorie nemăsurată dacă el este cel dintîi care se supune legilor Patriei. PLUTARH

♠ Cine nu pedepsește nedreptatea, poruncește ca ea să fie făcută. LEonArDo DA VInCI

♠ Democrat este acela care vrea să înalțe Poporul pe umerii săi, nu acela care vrea să se înalțe el pe umerii Poporului. NICOLAE IORGA

♠ Vîrsta nu înseamnă cît de bătrîn ești, ci cît de bătrîn te simți. GABRIEL GARCIA MARQUEZ

♠ Orice om își dorește să trăiască mult, dar nici unul nu vrea să îmbătrînească. JONATHAN sWIFT

♠ Ridurile ar trebui să indice doar unde au fost odată surîsurile. mArK TWAIn

♠ Bătrînețea este un rău suprem, căci ea privează omul de toate plăcerile, în vreme ce îi păstrează apetiturile, și aduce cu ea orice posibilă amărăciune. Cu toate acestea, oamenii se tem de moarte și își doresc bătrînețea. GIACOMO LEOPARDI

Apare între bogați și săraci o genună, Cei puternici sînt rapace și haini, Pe cei de rînd îi țin în lanțuri ca pe cîini.

Pentru ce ne-am sacrificat și am pierit

Dacă trăim mai rău ca la început?

Asta-i pacea? E numai pentru dulăi, Iar noi lătrăm, ca niște bieți căței.

Cînd am plecat la luptă, am crezut în voi,

Că veți aduce vremuri bune pentru noi,

Dar văd că roata vieții se întoarce, Va trebui din nou să luptăm pentru pace.

Dacă, iarăși, vom fi înșelați, Nu facem pace pînă ce nu veți fi terminați.

Vrem o lume nouă, egală pentru toți, Nu vrem dezbinare și conduși de hoți.

GHEORGHE NICĂ-BUIEȘTEANU

Radu-Costin Dobrițoiu, corespondent de război, autorul a două cărți document (II)

A doua carte a lui Radu-Costin Dobrițoiu, ,,PoDUL SCORPIONILOR. Bătălia pentru Nasiryiah” a apărut la Editura Velvet Story, Mogoșoaia, în anul 2021. Din cuprinsul ei aflăm, prin informațiile obiective și corecte prezentate de autor, despre participarea trupelor românești la confruntările din Irak, desfășurate în aprilie – august 2004, în zona orașului Nasiriyah. Punctul culminant al luptelor a fost noaptea de 14 spre 15 mai 2004, atunci cînd insurgenții o asediaseră pe guvernatoarea Barbara Contini în clădirea Autorității Provizorii a Coaliției, evenimente la care jurnalistul Radu-Costin Dobrițoiu, însoțind Batalionul 26 Infanterie ,,Neagoe Basarab”, a fost martor. Era a doua oară cînd, în calitate de corespondent de război, se afla alături de militarii olteni - ,,Scorpionii Roșii” - în Irak, după misiunea din Afganistan, din 2002. Lucrarea beneficiază de girul unui Cuvînt înainte semnat de general-maior Iulian Berdilă – Șeful Statului Major al Forțelor terestre, care-i subliniază valoarea: sînt pagini în care se scrie despre adevărul ,,dintr-o perioadă din istoria militară recentă și pune în evidență dinamica, provocările și faptele de arme ale Batalionului 26 Infanterie Neagoe Basarab – Scorpionii Roșii, în Irak”, aducînd în prezentul bulversat pe care îl trăim ,,informații reale, credibile, obiective și complete”. Totodată – precizează acesta -, prin întreaga ei alcătuire, lucrarea constituie ,,un omagiu adus camarazilor noștri care, prin eforturi și sacrificii, au contribuit major la imaginea de astăzi a Armatei Române. Fără echivoc, este și o ofrandă prin care se cinstește memoria eroilor căzuți la datorie în teatrele de operațiuni după 1990”. Să nu uităm că, în 1994, România a semnat Parteneriatul pentru Pace, după care a urmat ,,procesul de adaptare și modernizare”, Armata României beneficiind ,,de experiența cîtorva batalioane de infanterie dizlocate în teatrele de operațiuni din Angola, Balcani și Afganistan”. Domnul general-maior Iulian Berdilă aduce cuvinte de laudă autorului care, ,,cu un spirit de jurnalist militar autentic (s.n.) și cu o vastă prezentare de interviuri, mărturii și declarații, recreează cu realism evenimentele și operațiunile desfășurate în primăvara anului 2004 în provincia Dhi Qar. În plus, s-au dovedit decisive pentru succesul Scorpionilor Roșii în operațiunea «Antica Babilonia»: capacitatea militarilor români de a dezvolta și a susține o relație specială cu populația locală, capacitatea de reacție eficientă în momentele tactice dificile și, nu în ultimul rînd, spiritul de angajare și de echipă în «Bătălia celor patru poduri»”.

ale Statelor Unite din noaptea de 14 spre 15 mai” (p. 12). Iată alt fragment din carte, în care autorul ne împărtășește observația sa, ca martor al evoluțiilor din regiune, de la acea vreme: ,,În acea lume îndepărtată au loc transformări democratice pe care încă lumea arabă nu le percepe și nu le acceptă similar cu civilizațiile occidentale creștine. Tot astfel, scopurile urmărite de diverși lideri, de cei refugiați care se îndepărtează de atrocitățile regimului Baas, de clericul radical șiit care, în 2004, a organizat revoltele care au dus Irakul la marginea prăpastiei, greu pot fi înțelese de noi”. Cititorului îi sînt prezentate date concrete, amănunte relevante, din care să se înțeagă, cît de cît, situația complicată din acei ani, în zona în care sechelele războiului din 2003 sînt încă prezente. E vorba de acea regiune considerată de istorie leagănul civilizației umane, ,,antica Mesopotamie, tărîmul cuprins între cele două ape Tigru și Eufrat, acolo unde sumerienii au inventat scrierea, roata, metalurgia, plugul, matematica și irigațiile. Gestionarea greșită a situației din Irak, pe fondul unei situații complexe, a condus, în timp, la alimentarea celor trei factori care au destabilizat această țară: sectarismul, revoltele populare și interesele geostrategice globale și regionale” (p. 27).

jurnalist cu dublă chemare, de reporter și condeier, chiar în ziua de 15 mai, începînd cu ora 16,08, imediat după lupte, a transmis la Radio România Actualități, la emisiunea ,,Clipa în direct”, mărturiile, din acea zi, privind ,,principalii actori” ai luptelor, ale regretatului general-maior Cornel Paraniac, aflat, în acel moment, la conducerea ,,Comandamentului 2 Operațional Întrunit” de la Buzău, structura care coordona toate emisiunile externe ale Armatei României în 2004.

În această bătălie, după cum subliniază autorul, Dumnezeu i-a protejat pe români, care au făcut tot ce se putea, chiar cu riscul vieții. Cu același risc și în condiții la fel de dificile, și-a îndeplinit rolul și ziaristul, autor al acestui consistent și semnificativ volum. El comunică cititorilor informații despre operațiunile militare evidente, care nu erau secrete, desfășurate, chiar pe ore, nu numai de militarii români, ci și de cei italieni și americani.

Pînă la această carte, nu există informații relevante publicate în România despre implicarea trupelor românești în această bătălie din districtul Dhi Qar, numită de jurnaliștii, militarii și istoricii italieni ,,Bataglia dei ponti”. S-au publicat doar cîteva articole dspre aceste evenimente: în ,,Magazin istoric”, un articol semnat tot de Radu-Costin Dobrițoiu, cu informații despre ,,Bătălia pentru Nasiriyah”, cîteva articole on-line - ,,unele departe de adevărul istoric” - și un singur film documentar, realizat, la propunerea jurnalistului Radu-Costin Dobrițoiu, de colegii săi de la Radio România Actualități. Autorul cărții precizează că ,,italienii și-au scris propriile cărți, au prezentat varianta lor istorică despre acele lupte”, în care aceștia nu amintesc și despre români, în luptele desfășurate în perioada 6 aprilie – 6 august 2004, ,,avînd ca perioadă principală a confruntărilor 13-17 mai”. Și, adaugă el, ,,omițîndu-i pe români, informațiile publicate de italieni nu includ mărturii importante despre evenimente, cum ar fi opinia guvernatorului din Nasiriyah din acea perioadă sau date despre operațiunea Forțelor Aeriene

Evoluția care are loc din mai 2003, cînd a-nceput ,,procesul de tranziție” de la autoritatea militară la un guvern interimar irakian, e complicată și plină de ciocniri. Pe 13 iulie 2003, Paul Bremer, diplomatul american care conducea ,,Autoritatea Provizorie a Coaliției”, aprobă crearea ,,Consiliului interimar de Guvernare” format din 25 de membri: 13 șiiți, 5 sunniți, 5 kurzi, un turkmen și un sirian, dintre care 3 femei. Dar liderii șiiți nu mai aveau răbdare să parcurgă etapele necesare pînă la alegerile democratice din 2005 și, în opinia lor, puterea trebuia să le aparțină. Pentru a nu face nici o greșeală în această prezentare, cităm rîndurile scrise de autor: ,,Capitala districtului Dhi Qar este Nasiriyah, o localitate de importanță strategică, cu aproximativ 500.000 de locuitori. O zonă majoritar șiită, în care contribuția militară pentru această operațiune de menținere a păcii a fost încredințată de către Coaliție Italiei, în «oglindă» pentru conducerea politică a provinciei Dhi Qar (ce urma să fie administrată de Barbara Contini) /.../ În mai 2004, în Nasiriyah au izbucnit lupte între Armata Mahdi și forțele Coaliției. Aproximativ 500 de insurgenți au ocupat poziții importante în oraș începînd din noaptea de 13 spre 14 mai”: cele trei poduri din oraș, precum și clădiri din apropierea sediului Autorității Provizorii a Coaliției (CPA – Coalition Provisional Authority). Pe lîngă aceste poduri, mai există al patrulea, ,,denumit în documentele operative, de către brigada italiană, Podul Scorpionilor (s.n.) pentru că a fost atribuit, ca responsabilitate, de către Brigada Ariete, infanteriștilor din Batalionul 26 Neagoe Basarab și avea să devină poziție tactică în timpul luptelor din 14-17 mai 2004”. Înțelegem că a fost nevoie de intervenția ,,Scorpionilor roșii” pentru ca italienii s-o salveze pe guvernatoarea Barbara Contini, șefa CPA, asediată de insurgenți. În noaptea de 14-15 mai, au avut loc trei operațiuni simultane pentru recuperarea orașului de la insurgenții șiiți. ,,Nu am găsit nici o sursă, nici o lucrare care să menționeze aceste operațiuni conjugate, simultane ale Coaliției”, notează autorul. Desfășurarea luptelor de atunci ,,sînt prezentate, pentru prima dată, în această carte, scrie el. O carte pe care o dedic soției mele Mioara-Cristina, cît și tuturor militarilor care mi-au fost alături în cele peste 1.300 de zile pe care le-am petrecut, ca jurnalist Radio România în Kosovo, Afganistan și Irak. Este o carte scrisă de un autor care a trăit emoțiile luptelor din Irak alături de trupele aflate în linia întîi”. La fel de important este faptul că acest

Luptele din cea de a treia etapă au început în ziua de joi, 5 august 2004. ,,La ora 19,06, o patrulă a Batalionului 812 Infanterie Bistrița se deplasa pe linia de comunicații Appia. Într-o zonă în care transportoarele blindate românești erau nevoite să treacă printr-un loc îngust, «Șoimii Carpaților» au fost atacați cu foc de arme de infanterie...” ș.a.m.d. Cu sprijinul militarilor români, ziua de 6 august avea să impună autoritatea brigăzii italiene în fața insurgenților din ,,Armata Mahdi”. În interviul acordat lui Radu Dobrițoiu, doamna Barbara Contini spune: ,,Românii au făcut o treabă fantastică pentru mine”. Date extraordinar de interesante și impresionante privind desfășurarea luptelor, raporturile dintre insurgenți, informații despre sprijinul acordat de populație etc. sînt vaste și nu pot fi cuprinse într-un articol. Meritul ziaristului este cu totul deosebit: a fost prezent în apropierea luptelor, a vrut chiar să-i însoțească pe militari, dar nu i s-a permis de către colonelul Nicolae Ciucă, angajat în luptă, acesta salvîndu-i, poate, în acest fel, viața.

Titlurile din CUPRINS ne spun multe, dar vom reda numai cîteva: * Mai mult decît o misiune de menținere a păcii; * Prieteni cu populația irakiană; * ,,Clipa în direct” la Radio România Actualități: 15 mai 2004; * Corespondențe transmise la RRA în mai 2004; * Declarații ale generalului Andrew Stewart; * Declarații ale comandanților italieni; * Bibliografie (extrem de amplă).

Citind relatările, lectorul e zguduit, pur și simplu, de sugestiile transmise, trăiește acele momente în care fiecare clipă poate aduce moartea. Greutatea faptelor n-o poate sugera decît lectura cărții. E o dovadă – dacă mai era nevoie de dovezi – că în orice aspect și în orice loc al societății de azi e nevoie de jurnalism pentru a aduce la cunoștința oamenilor realitatea umană Știrile ample, relatările, opiniile, comentariile, caracterizările autorului cărții îl atrag pe cititor întrun dialog monologat, sporind valoarea lucrării și adăugînd trăsăturii de jurnalist pe cele de istoric și de scriitor. Și, cum spiritul, odată antrenat și menținut în activitate, nu-și încetează ,,îndeletnicirea” nici la cîțiva ani buni după revenirea acasă, în prezent îl ascultăm pe Radu-Costin Dobrițoiu joia seara, la emisiunea ,,Euroatlantica”, la Radio România Actualități, cu interviuri luate unor mari personalități.

Încheiem cu cuvintele autorului, care, după ce specifică faptul că aceasta este o carte-document, prima de acest gen despre participarea trupelor românești la misiunea din Irak, face precizarea că lucrarea sa ,,rămîne o carte deschisă, adaptată la provocările editoriale impuse de Secolul XXI: oricine, oricînd, în parametrii decenței și spiritului de consolidare a informației, poate aduce noi date pe website-ul dedicat, al cărții –podulscorpionilor.ro”. Este probabil prima carte din România care tratează o temă de istorie recentă și este adaptată la evoluția online și social media, oferind ocazia celor care au participat la evenimente, care au informații și documente despre operațiunile militare de atunci, să adauge opinii, date, documente.

Sfîrșit

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Oaltă epocă...

Păstrez, ca mărturie a meritelor soțului meu în viața socială și pe plan profesional, pe lîngă medalii și insigne, ,,Decretul prezidențial nr.96/7 mai 1981”, semnat de Nicolae Ceaușescu, prin care i se conferea ,,Ordinul «Steaua Republicii Socialiste România», clasa a V-a, tovarășului NICOLAE TETELEA, director al Întreprinderii Regionale de Electricitate București, pentru rezultatele obținute în îndeplinirea cincinalului 1976-1980, pentru contribuția deosebită adusă la înfăptuirea politicii PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul aniversării a 60 de ani de la făurirea PCR”.

Acest act, înrămat, atîrnat pe un perete în dormitor, este o alinare pentru amintirea care doare.

Pentru devotamentul său față de muncă, soțul meu a fost trimis pentru 6 luni, în vederea specializării, la Paris. Nu era încîntat deloc la gîndul că urma să stăm despărțiți atîta timp, iar eu mă simțeam ,,pierdută”. M-a sfătuit, însă, ca imediat după plecarea lui să fac raport pentru a mi se aproba și mie o deplasare la Paris, în vederea ,,reîntregirii familiei”. Nu aveam prea multe speranțe să mi se aprobe cererea, întrucît nu aveam copii (ceea ce ar fi fost o garanție că nu vom rămîne acolo), așa că mă așteptam la un refuz. La scurt timp, însă, am fost invitată la Serviciul Pașapoarte, unde un anume general mi-a dat aprobarea, spunînd că îl cunoaște foarte bine pe soțul meu și știe că nu ar fi în stare să-și trădeze neamul și țara. Totodată, mi-a spus că în avionul cu care voi pleca, călătoresc și trei persoane de la Ambasada României la Paris și mi-a dat un nume, cu recomandarea să-i contactez, pentru a mă ,,proteja”. În avion, i-am recunoscut imediat după descriere și, binevoitori, m-au luat sub ,,scutul” lor. Am avut noroc, pentru că la Viena avionul a făcut escală, iar în aeroport m-aș fi descurcat mai greu singură. Am luat toți patru cîte o cafea, care m-a ,,sărăcit” de 4 franci, eu avînd în total 20 de franci schimbați din lei. La Paris am stat trei luni și nu mi-a trebuit prea mult timp să-mi dau seama că în Orașul Lumină era o lume cu forme foarte diferite și pînze de paianjen minuțios țesute. În perioada aceea, în țara mea, întunericul domina,

Expoziţiile ºi recepţiile de la Garajul Ciclop

Garajul, pe atunci numit și „Palatul” Ciclop, a apărut în peisajul bucureștean în 1928 – o apariție inedită și una dintre primele expresii ale modernismului care va pune stăpînire pe capitală în perioada interbelică. Iată ce scria un jurnalist în ,,Revista generală ilustrată” în 1929, sub pseudonimul M. C. Roco: „Bulevardul I.C. Brătianu, care pînă acum un an-doi, somnola, trezit numai la lătratul unui cîine sau la cîntecul cocoșului de prin diferitele curți imense – acuma prezintă o forfoteală, o agitație, o mișcare pitorească de muncă și activitate. Anul trecut, expropierea, deschiderea și alinierea Bulevardului, ridicarea garajului Ciclop, cu sutele lui de apartamente, garsoniere, magazine și birouri; transformarea casei Marghiloman – acuma, în anul acesta mișcarea de la noua clădire ce se va ridica pe vastul teren de 5000 m.p. al Prof. Dr. C. Anghelescu, cu fațadele spre b-dul I.C. Brătianu și Str. Franklin. Ce bloc masiv și uriaș e plănuit a se ridica acolo!”. Acest din urmă bloc era imobilul modernist Lido, al cărui bazin cu valuri artificiale va deveni celebru în epocă.

Nu doar înălțimea și arhitectura clădirii Ciclop anunțau sincronizarea cu Occidentul, ci și conținutul, urmînd să adăpostească o altă expresie a modernității, de data asta tehnologice: automobilul. Acesta va fi o prezență din ce în ce mai constantă pe străzile orașului și în viețile bucureștenilor, fie ca mașină personală, fie, mai ales în timpul crizei economice și după aceea, ca taxi, mulți proprietari alegînd să-și reorienteze automobilele către transportul public pentru că nu mai aveau bani să le întrețină. Automobilul va deveni de asemenea o expresie a emancipării feminine,

pentru a se face economie la energie. Era, însă, o perioadă de efervescență creatoare în toate domeniile. Analfabetismul fusese lichidat (în prezent, el a evoluat). Se făceau vizite la nivel înalt în străinătate, care aveau ca urmări încheierea de contracte avantajoase economic pentru România, iar Nicolae Ceaușescu era plimbat cu caleașca aurită a Reginei Angliei. În țară s-au construit cartiere întregi de locuințe, fabrici, uzine, iar Casa Poporului era aproape terminată. În prezent, aproape toate aceste realizări s-au ,,evaporat”, iar la cît se ridică în prezent datoria externă a țării (după ce hulitul Ceaușescu a lăsat România cu zero datorii) vor afla urmașii urmașilor noștri, dar de plătit o vom plăti cu toții.

Viitorul nu mai e al meu, ci al celor care, burdușiți cu miliarde, se lăfăie în palate, în timp ce marea majoritate a oamenilor nu au după ce bea apă, dar sînt puși să plătească facturi uriașe, deși, de frig ce e în case, le îngheață și lacrimile pe față.

Vreme de mai bine de 40 de ani, popoarele Europei de Est i-au așteptat pe americani să vină să-i elibereze de comunism. Și au venit, dar nu americanii din filmele western sau afaceriști bine intenționați, ci niște așa-ziși investitori, cu ,,stofă” de mafioți (vezi Bechtel, Microsoft) care ne-au ,,salvat” cum știu ei mai bine, după bunul-plac. ,,Ah, cine-i de vină? De ce nu se spune

Cine-s rechinii care ne-au făcut praf economia?

Mafia străină, prin șantaj și presiune A pus pe butuci România” (C.V. Tudor).

LILIAnA TETELEA

spectacolul unei femei la volan nemaifiind deja o raritate la mijlocul anilor ’30. El le oferea femeilor o autonomie și o libertate de mișcare remarcabilă în raport cu dependența și subordonarea față de soț sau părinte din perioada antebelică.

Pe lîngă automobile, Ciclopul a găzduit și expoziții ca cele ce se desfășoară în zilele noastre în Pavilionul Romexpo. Astfel, la începutul anilor ’30, au loc două evenimente importante: „Cum să fie căminul meu?” și „Expoziția Modei”. Cea dintîi a reprezentat o adevărată sinteză a stilului modernist al epocii, fiind deschisă pînă pe 15 noiembrie 1931. Două etaje ale clădirii Ciclop au fost regîndite și amenajate pentru a găzdui expoziția. Iată cum își făceau organizatorii reclamă în ,,Realitatea ilustrată” din 12 noiembrie 1931 „Tot ce are arta mai elegant și mai frumos și confort modern pentru un interior simpatic se poate găsi și cumpăra la această expoziție”. Spațiul a fost amenajat în „boxe” și „estrade”: „Se văd saloane, sufragerii, dormitoare etc. Pe estrade sînt expuse covoare, cuverturi, perdele, perne, șaluri, mozaicuri, porcelanuri, cristaluri, un adevărat bazar din care să alegi tot ce-ți trebuie pentru décor și îmbogățirea interiorului”. Dar valoarea cu adevărat documentară a acestor reclame nu constă în textul lor, ci în imaginile care le acompaniază, cu ajutorul cărora pătrundem în intimitatea interbelicilor.

,,Expoziția Modei” a fost puternic promovată în presa vremii. În numărul din 17 decembrie 1930 al ,,Realității ilustrate” întîlnim și impresiile unei doamne, Albertine Ray, cel mai probabil un nume inventat, în fața zecilor de standuri cu rochii, blănuri, pantofi, pălării, costume de baie expuse într-o manieră modernă și atrăgătoare: „s-a deschis în capitală o nouă expoziție, care prin felul aranjamentului și al obiectelor expuse constituie o adevărată revoluție contra tradițiilor bucureștene, care ne-au obișnuit cu tejghele și vitrine

SĂMÎNȚA BUNĂ

Farul de la bicicletă

motto: ,,Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mîna ta cea dreaptă” – Psalmul 121.5

Trecuseră cîțiva ani de la război. Pe vremea aceea, mașinile erau un lux; de aceea mă deplasam cu bicicleta pentru a duce Evanghelia în casele oamenilor. De obicei eram bine primit, dar cîteodată unii suportau cu greu vizita mea, iar alteori mă respingeau pe față. Într-una din gospodării, un tînăr m-a amenințat că „mă va călca în picioare“, dacă nu voi înceta cu vizitele.

Într-o seară eram iarăși pe drum, iar farul de la bicicletă lumina bine. O porțiune de drum trecea printr-o pădure și deodată s-a făcut întuneric: farul s-a stins! Deoarece mai puteam cît de cît distinge drumul, am mers mai departe. Deodată, în spatele meu, cineva a ieșit dintr-un tufiș înjurînd foarte tare. Acel tînăr mă pîndise – dar „m-a ratat“, pentru că bicicleta mea era neluminată. I-am mulțumit lui Dumnezeu și am mers repede mai departe. La capătul pădurii, farul bicicletei a funcționat iarăși! Însă nu m-a surprins acest lucru. Tocmai avusesem parte de intervenția lui Dumnezeu.

Cu toții ne aflăm adesea pe drum. De cîte ori nu Și-a ținut Dumnezeu mîna Sa asupra noastră, protejîndu-ne și ocrotindu-ne! Și cît de puțin am observat acest lucru și I-am mulțumit! Adesea am trecut la activitățile cotidiene sau ne-am plîns de întîrzieri și de piedici! Domnul ne va păzi la plecare și la venire (Psalmul 121.8)! Aceasta nu este doar o promisiune, ci o fericită realitate!

stereotipe. Am vizitat standurile și, fără să exagerez, pot afirma – ca una care am văzut diferite expoziții similare în străinătate – că marile capitale europene ar putea lua Expoziția Modei din București drept model pentru viitoarele lor manifestări în acest gen”. Prezentarea exaltată a detaliilor amintește parțial de amănunțita descriere a magazinului Au Bonheur des Dames din opera cu același a lui Émile Zola: „Tot ceea ce a lansat geniul marilor couperi, în materie de modă, de la mantouri la pantofi, de la pălării la ciorapi, de la coliere la încălțăminte de iarnă, tot, dar absolut tot este reprezentat în stil grandios. Rămîi uimită de varietatea culorilor, de luciul mătăsurilor, de infinita măreție a modelelor expuse, îi scalzi privirile în visul dantelat pe care-l reprezintă vaporoasele piese de lingerie, te extaziezi în fața sutelor de nuanțe de ciorapi și muritoarea obicinuită rămîne perplexă, privind ultimele modele de coliere, strasse, brățări și bucle. Departamente speciale sînt rezervate pentru coafură, pentru blănărie, pentru articole de galanterie, pentru pălării și croitorie de ultimă expresie a rafinamentului”.

Sursa:

REVISTA ,,REALITATEA ILUSTRATĂ”, 1931

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

,,Istorie şi civilizaţie” – o adevărată carte de învăţătură românească şi de patriotism (I)

Cartea ,,Istorie și civilizație”, apărută în 1983 la Editura ,,Eminescu”, conținînd o suită de eseuri, medalioane, recenzii și interviuri ale marelui patriot Corneliu Vadim Tudor, reprezintă un veritabil manual de istorie și civilizație românească. Prin această prezentare, oferim cititorilor o reîmprospătare/ rememorare a cunoștințelor despre temele fundamentale care privesc istoria și cultura neamului românesc, abordate de un spirit enciclopedic și patriot desăvîrșit.

Cartea cuprinde două părți mari, care la rîndul lor conțin mai multe capitole. Prima parte, intitulată Iconografie, este axată pe portretizări ale unor personalități ale culturii și istoriei naționale, pe unele consemnări și studii ale autorului.

Capitolul I, Educație și cultură, arată necesitatea educării tineretului în spiritul dragostei de neam și țară, a cunoașterii trecutului istoric și a valorilor culturii și civilizației românești. În urma unui studiu sociologic efectuat asupra a 150 de fete și băieți din 5 clase de a VIII-a, atît din mediul urban, cît și rural, Corneliu Vadim Tudor constată că majoritatea subiecților răspund cu succes la întrebările esențiale legate de literatura și istoria poporului român (s-au pus întrebări despre Balada Miorița, despre originea latină a poporului și a limbii române, despre rolul lui Mihai Viteazul în istoria României, etc.), dar s-au constatat și carențe grave în educația unor elevi (într-adevăr, la un număr mic), care totuși au promovat clasa a VIII-a. De aceea, el atrage atenția profesorilor precum și autorilor de manuale asupra rolului important al educației și al folosirii unor termeni cît mai accesibili în predarea acestor discipline.

Capitolul al II-lea, cu titlul Nicolae Iorga –orator, ne înfățișează personalitatea marelui istoric și literat, om politic și orator, publicist și spirit enciclopedic, patriot și dascăl al neamului, oglindită în activitatea pusă în slujba neamului românesc și a țăranului român. Rămîn epocale intervențiile sale în Parlament în apărarea țăranului român, în zbuciumatul an 1907. Contemporan cu alți mari patrioți, mulți dintre ei colegi de Cameră, ca Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc, Octavian Goga, Titu Maiorescu și Ion Luca Caragiale, oratorul nicolae Iorga a mînuit logica și verbul cu o știință neegalată pînă acum în istoria civilizației românești, trasînd drumuri noi, presărînd semințele iubirii de patrie cu obștesc folos pentru viitorime. Nicolae Iorga ne apare astăzi de o mare actualitate, semn că fenomenul pe care l-a reprezentat în epocă, razele de lumină ale personalității sale copleșitoare au fost rodul întîlnirii unei minți de geniu cu lava cosmică a idealurilor perene ale poporului care l-a născut. Acest capitol se încheie cu vorbele pe care le spunea însuși Iorga despre Eminescu, în anul 1929 : „Și deodată a devenit puternică această lumină și cu toți ne-am lăsat la pămînt înaintea zeului care trecea. Și zeul acesta n-a ieșit niciodată din sufletul nostru, și noi și toată generația noastră sîntem înainte de toate ale lui. Limba lui o vorbim, gîndul lui îl avem, și viața lui curată de muncă închinată țării noastre, viața aceasta de jertfă, disprețuind satisfacțiile materiale și ignorînd preocupările de interese particulare, viața lui o trăim. Aceasta vouă, tineret, v-o înfățișăm. Voi țineți de dînsa, fericită țara în care trăiți și părinții care v-au născut!”.

CCapitolul al IV-lea, Călinesciana, face ample referiri la magistrala operă a lui George Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”, apărută în tumultuosul an 1941, la puțin timp de la sfîrtecarea teritoriului românesc și de la asasinarea lui Nicolae Iorga. Cartea lui George Călinescu urmează linia trasată de Cantemir, Dinicu Golescu, Nicolae Densușianu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc și Goga, linia națională. La izvoarele literaturii noastre culte se află nestematele folclorice. Dacă italienii l-au avut la 1300 pe Dante Alighieri, francezii au avut truveri și anglo-saxonii barzi, noi am avut, în schimb, un folclor excepțional. Călinescu a durat cei doi mari piloni de susținere ai magistralei sale lucrări: Mihai Eminescu – Poetul Național, și respectiv, Specificul Național. Încheierea lucrării Viața lui Mihai Eminescu este cel mai frumos elogiu adus vreodată Poetului Național: ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și cîte o stea va veșteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Reținem cîteva din notațiile lui Corneliu Vadim Tudor în acest capitol, care se pot rezuma astfel: * Călinescu efectuează o paralelă subcutanată între destinul lui Eminescu și cel al lui Avram Iancu. * Lucian Blaga afirma că ,,Luceafărul ca personaj e frate bun cu Eonii intermediari între cer și pămînt”.* În Luceafărul, există o înrudire perfect logică între viziunea eminesciană și acelea din Faust, Manfred, Cartea lui Enoh, Heaven and Earth de Byron, Eloa de Alfred de Vigny, Demonul de Lermontov și Hyperion de Hölderlin. * Gîndirea politică a lui Eminescu depășea cadrele înguste ale apartenenței la vreun partid, îmbrățișînd istoria neamului în toată problematica sa, cu o franchețe care astăzi poate părea uneori de o duritate excesivă. * Istoria literaturii nu a revăzut lumina tiparului timp de 40 de ani, în primul rînd din cauza micului capitol, intitulat Specificul național.

Capitolul al V-lea, Eminesciana, aduce un adînc omagiu Luceafărului poeziei românești, punîndu-se întrebarea: Cum ar fi arătat cultura patriei fără el? Răspunsul vine prin alte întrebări: Cum ar fi arătat cultura Eladei fără Homer, a Angliei fără shakespeare, a Germaniei fără Goethe? Cum spunea Arghezi: ,,Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc”. Corneliu Vadim Tudor laudă apariția Ediției de Poezii eminesciene, purtînd semnătura prestigioasă a profesorului Dumitru Murărașu. Singura excepție: poezia Doina, care nu apare printre poeziile marelui bard.

Capitolul al VI-lea, Eminescu – volumul XIV, semnalează apariția volumului al XIV-lea din operele lui Eminescu, un volum de traduceri, ce cuprinde 347 de reproduceri după publicații și manuscrise, volum ce a apărut sub egida Academiei R.S.R. și a Muzeului Literaturii Române. Cei ce au contribuit la apariția lui au fost: Petru și Aurelia Creția, Dumitru Vatamaniuc, Anca Costa, Gheorghe Mihăilă,

apitolul al III-lea, intitulat Centenar Pârvan, aduce un adînc omagiu marelui savant, istoric, arheolog, filozof, scriitor, dascăl și ambasador cultural care, prin opera și activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea doctrinei naționale și la îmbogățirea istoriografiei și arheologiei românești. Vasile Pârvan l-a surprins în memoriale pe țăranul-martir în cea mai nobilă ipostază umană: murind pentru patria sa, îngrășînd ogorul cu ființa lui jertfelnică în luptele dintre anii 1916 și 1918 și de-a lungul vremurilor. Pentru prima dată la noi, el acordă protoistoriei locul de frunte pe care îl merită cu adevărat între direcțiile cercetării științifice de profil. Lucrarea sa, Getica, poate fi considerată un miracol fără precedent, deschizător al unui drum cît se poate de rodnic atît în istoriografia românească, cît și în cea mondială. Sînt amintite în Getica faptele eroice ale geto-dacilor dinainte de Burebista: înfrîngerea generalului macedonean Zopyrion; înfrîngerea lui Filip al Macedoniei însuși; cunoscuta victorie a lui Dromichetes asupra oștilor lui Lysimach în anul 292 î.Chr. . În linia străvechilor călugări geți, Întemeietorii, Vasile Pârvan a întemeiat și el ceva durabil, un Tropaeum ce străjuiește colinele monumentalei sale opere: cultul eroilor, credința în puterile miraculoase ale neamului românesc.

Amitha Bhose și Ileana Rațiu, precum și directorul Muzeului, Alexandru Oprea. Volumul conține traduceri ale lui Eminescu din Eudoxiu Hurmuzachi, din Kant, din Schopenhauer. Eminescu l-a tradus pe Kant umanizîndu-l, iar în calitate de bibliotecar la Universitatea din Iași, a învățat și limba sanscrită.

C apitolul Din nou despre Iorga arată prestigiul de care s-a bucurat marele savant: a primit titlul de doctor honoris causa din partea a 9 universități din lume, a fost ales membru a 10 academii și a 8 institute străine, trei orașe l-au cooptat în rîndul cetățenilor de onoare, a scris peste 1.200 de cărți și mai bine de 30.000 de articole. Corneliu Vadim Tudor semnalează apariția volumului opere economice al lui Iorga, sub egida Institutului de istorie bucureștean, care-i poartă numele.

Capitolul Lumea diafană a poeziei face trimiteri la volumul-antologie Corabia de sunete, apărut în colecția Poeți români contemporani, sub semnătura lui Vasile Nicolescu. Corneliu Vadim Tudor analizează poeziile mai importante ale acestui demn urmaș al lui Arghezi și găsește asemănări și influențe în poezia sa de la Apollinaire, Brecht și De Coster.

În capitolul intitulat Baranga, Corneliu Vadim Tudor aduce un elogiu celui mai reprezentativ slujitor al Thaliei din perioada 1950-1975, Aurel Baranga, pe care a avut plăcerea să-l cunoască în tinerețe și despre care afirmă că a fost un ferment al culturii române: simplu și uman, tragic și nobil, subțire în spirit și înzestrat cu un umor în linia Caragiale – Ionescu.

Capitolul Fiica lui Delavrancea este închinat venerabilei fiice a marelui dramaturg istoric, Cella Delavrancea, care prin arta sa magnifică de pianist și prin forța scrisului a făcut și face dovada celor mai de seamă virtuți ale femeilor românce. Se fac referiri la volumul scrieri al Cellei Delavrancea, volum îngrijit, prefațat și comentat de neobositul cărturar Valeriu Râpeanu Cella Delavrancea își deapănă amintirile în legătură cu Caragiale, Goga sau rainer maria rilke, care i-a spus în anul 1924 la Paris: ,,Muzica, după ce cînți d-ta, doamnă, coboară în zona cea mai adîncă a sufletului, unde va rămîne în veci audibilă”

Capitolul La mulți ani, domnule Goethe! elogiază figura marelui Johann Wolfgang Goethe, care a avut atît în timpul vieții, cît și în posteritate, ceva din destinul zeilor. A fost fericit și bogat, glorios și senin, tregic și vestitor de zori noi. Autorul lui Faust a fost și va rămîne nu numai o mîndrie a poporului german, ci și una a speciei noastre, un fenomen uman și astral dintre acelea care fac ca pămîntul să fie asemenea cerului, iar oamenii asemenea divinității. Prin scurgerea a 150 de ani de la moartea lui, noi nu comemorăm o moarte, ci aniversăm o strălucitoare stea a nordului, scrie Corneliu Vadim Tudor.

Capitolul Tinerețea vieneză a lui George Enescu arată marea influență pe care a avut-o Viena și muzica ei pentru viitorul copiluluiminune George Enescu. Pregătindu-se între anii 1888 și 1894 împreună cu cei mai de seamă dascăli ai muzicii vieneze, puternic influențat de ultimul clasic german, Johannes Brahms, pe care a avut privilegiul să-l cunoască îndeaproape, micuțul George Enescu a fost fascinat și de muzica altui titan, Ludwig van Beethoven, precum și de cea a lui Mozart și Haydn, Gluck, Schubert și Strauss. Interesant este volumul de scrisori al lui George Enescu editat de muzicologul Viorel Cosma, care arată imaginea excepționalului vlăstar al plaiurilor românești, intrat de timpuriu în vîltoarea culturii europene.

Capitolul Dor de Doru aduce un pios omagiu regizorului patriot, cinstit și muncitor Doru Năstase, plecat prematur dintre noi. Doru Năstase a fost prieten intim cu Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu și a semnat regia unor spectacole aniversare și a unor filme ca: Pe-aici nu se trece, Drumul oaselor, Vlad Țepeș, Un August în flăcări, Eroi au fost, eroi sînt încă, Misterele Bucureștilor.

(va urma)

MIRCEA PÎRLEA

IoAn CornEAnU

Primul proces politic din istorie

Ioana d’Arc – victima unei înscenări? (II)

Cealaltă sfătuitoare ar fi fost mama oficială, Isabelle Romée. Poate că nu este tocmai o întîmplare faptul că Ioana a auzit pentru prima dată „vocile” în anul 1420, anul în care este semnat Tratatul de la Troyes, care îi amenința tronul lui Carol al VII-lea, ginerele Yolandei. Contextul politic al vremii care stătea să îi strice planurile de domnie Yolandei a făcut necesară și urgenta mirungere a lui Carol al VII-lea, un act plin de semnificații în sine.

Însă, înainte de asta, trebuia ca un alt miracol să se întîmple, unul de natură să frapeze atît inamicul cît și populația a cărei imaginație se aprindea foarte ușor și care putea fi și mai ușor alimentată în scopul manipulării. Un regat salvat de o ciobăniță era un plan magistral și o lovitură genială de război, plan care purta amprenta Yolandei, cea despre care se spunea că este o femeie cu inimă de bărbat. Iar ,,Fecioara din Orléans” se potrivea de minune acestui plan. Faptul că aceasta primise o educație sănătoasă în copilărie și adolescență este confirmat și de faptul că vorbea limba franceză foarte bine, deși în regiunea în care crescuse nu se vorbea decît graiul loren. Mai mult decît atît, Ioana știa să călărească și să mînuiască armele, abilități care nu ar fi putut exista în lipsa unui antrenament anterior. În momentul în care a ieșit în lume, Fecioarei din Orléans nu i-a fost deloc greu să acceadă în cercurile foarte înalte, lucru aproape imposibil pentru o simplă ciobăniță. Tot în această perioadă, purta la mînă un inel cu însemnele casei de Orléans, iar cînd și-a comandat un costum a cerut să fie confecționat din materiale în culorile verde și roșu închis – desigur, culorile casei de Orléans. În diferite ocazii, cunoștințele ei păreau să depășească nivelul obișnuit al unei localnice: la un moment dat, Ioana a făcut aluzie la un acord secret încheiat între Carol al VII-lea și Scoția, informație pe care nu o putea avea decît de la sursă.

Reușita planului Yolandei era condiționată de două lucruri: adevărata origine a Ioanei trebuia să rămînă secretă, iar în acele timpuri în care credințele și întîmplările miraculoase făceau deliciul oamenilor trebuia ca intervenția acesteia să poarte neapărat o amprentă miraculoasă. Tocmai aceste două motive au stat la baza întemeierii mitului ciobăniței care s-a transformat într-o luptătoare mînată de un patriotism arzător. Educația strictă și sfaturile pe care le primea de la „voci” au făcut ca, în timpul celebrului proces care a început la 21 februarie 1431, Ioana să adopte comportamentul unui prizonier de război, evitînd să răspundă la întrebările compromițătoare sau să ofere informațiile cerute. Dacă mințea, o făcea numai pentru că jurase să păstreze secretul.

O gravură

1903,

Factorii ce au condus la sfîrşitul tragic al Ioanei au fost atît victoria ei, cît şi vocile pe care le auzea. Pe data de 22 mai 1430, Ioana, pe atunci în vîrstă de 18 ani, a fost luată prizonieră şi închisă de englezi la înfrîngerea cărora participase. Împotriva ei s-au formulat 12 acuze grave, printre care şi „oroarea” purtării de veşminte bărbăteşti, vărsarea de sînge britanic şi refuzul de a tăgădui că aude vocile sfinte. În momentul în care au condamnat-o la moarte, judecătorii erau convinși că cea care pornea către rug la o vîrstă atît de fragedă nu este decît o simplă ciobăniță. Cu toate acestea, ea a facut o singură dezvăluire tribunalului, pe care legiuitorii au considera-o o mostră de infatuare: „Dacă ați fi mai bine informați asupra persoanei mele, v-ați dori să nu mă mai aflu în mîinile voastre”.

Dar să relatăm faptele. La procesul ei din 1431, Ioana a oferit judecătorilor mai multe detalii intrigante referitoare la voci. Iniţial, ea le auzea doar cînd era cuprinsă de teamă. Nu le-a putut distinge mesajele abia şoptite decît cu a treia ocazie, cînd sfinţii s-au şi materializat vizual pentru prima dată. Şi nu putea înţelege vocile dacă în casă sau în curte era zgomot. Ea a spus că aceste apariţii erau însoţite de un „miros plăcut”, iar teama pe care i-o inspirau o făcea să cadă în genunchi. Iată şi părerea medicală modernă. Este foarte probabil ca, încă din pubertate, Ioana să fi suferit de atacuri intermitente de acufenă în formă agravată, acel ţiuit iritant din urechi pe care mulţi din cei care suferă de această afecţiune îl traduc într-o voce care le vorbeşte. Acufena se manifesta în cazul ei unilateral, pe partea dreaptă, şi era însoţită de tulburări vizuale sub forma de lumini intense, un fenomen frecvent. O altă opinie medicală este că Ioana suferea de un anumit tip de tumoare cerebrală, un tuberculom. Apărînd în regiunea temporo-sfenoidă a creierului, tumoarea poate produce simptome de voci şi viziuni.

Indiferent de diagnostic, Ioana ar fi fost internată. Însă anchetatorii ei au poruncit: „Moarte, prin ardere pe rug”. Ioana, în vîrstă de numai 19 ani, era îngrozită de ideea de a arde de vie, însă nu a tăgăduit natura divină a apariţiilor sale. A murit cu numele lui Isus Chrisos pe buze. Ioana d’Arc a intrat în legendă pentru că intervenția ei a schimbat soarta războiului cîștigat de francezi. După secole, în anul 1909, Biserica a recunoscut greșeala comisă de Inchiziție, iar Ioana d’Arc a fost beatificată. În anul 1920, Papa Benedict al XV-lea a decis sanctificarea eroinei.

Sfîrșit r m

„Moaºtele” Ioanei d’Arc s-au dovedit a fi bucăţi dintr-o mumie egipteană

Creștinii din lumea întreagă, ortodocși, catolici sau de altă confesiune, își venerează sfinții. De secole, bisericile și catedralele din întreaga Europă au atras putere, prestigiu și bogății cu ajutorul relicvelor sfinte pe care le păstrează. Oamenii se simt atrași de sfinți din motive personale și, uneori, locuitorii unei zone sau regiuni sînt atrași în mod special de un anume sfînt care provine de acolo. În 1867, în podul unei farmacii din Paris a fost descoperită o pulbere despre care s-a presupus că era o parte din cenușa din rugul Ioanei d’Arc. Praful se afla într-un borcan care avea o etichetă pe care scria: „Rămășițe găsite sub rugul Ioanei d’Arc, Fecioara din Orleans”. Borcanul a fost dus într-un muzeu și a fost păstrat acolo timp de zeci de ani, potrivit The Telegraph. Însă, în 2007, analizele au arătat faptul că cenușa din borcan nu îi aparținea sfintei, ci erau rămășițele unei mumii egiptene. Acestea proveneau dintr-o perioadă de timp cuprinsă între Secolul VI și Secolul III î.e.n. Doctorul Philippe Charlier, de la Spitalul Raymond Poincare, a studiat rămășițele și a fost uimit de ceea ce a descoperit. Cenușa includea o coastă arsă, care părea a fi de om, cîteva bucăți de lemn ars, o fîșie de pînză de 15 centimetri și femurul unei pisici (în Evul Mediu, exista tradiția de a arunca pisici negre pe rugul vrăjitoarelor).

Charlier și echipa lui au supus relicvele la mai multe teste, iar rezultatele au arătat că nu era vorba nicidecum de rămășițele rugului Ioanei d’Arc, ci de rămășițele unei mumii. Cercetătorii cred că falsul a fost făcut în Secolul XIX, poate cu scopul de a accelera procesul de beatificare a Ioanei, potrivit unui reportaj NBC News. În cele din urmă, Biserica Catolică a canonizat-o în 1920.

În Evul Mediu, rămășițele mumificate erau folosite ca leac pentru diferite boli. Erau utilizate pentru a trata problemele sîngelui, menstruațiile lungi sau dureroase și problemele de stomac, potrivit doctorului Charlier. Echipa lui presupune că farmacistul a transformat rămășițele de mumie egipteană în relicve false ale Ioanei d’Arc, însă motivul pentru care ar fi făcut așa ceva rămîne un mister. Osul din coastă era vechi de mai multe secole și la fel și femurul de pisică, care fusese, și el, mumificat. În plus, în mostrele analizate cercetătorii au găsit urme de polen de pin, care ar putea proveni din rășina folosită de egipteni la îmbălsămare.

Echipa nu a reușit să obțină ADN utilizabil de la osul de om sau de la cel de pisică, așa că sexul mumiei nu poate fi identificat, și nici cel al pisicii. „Se pare că produsele de îmbălsămare au împiedicat conservarea ADN-ului și sînt și prea vechi, așa că nu am reușit”, a afirmat Charlier. Au chemat pînă și parfumieri care să îi ajute în cercetările lor, să adulmece rămășițele de mumie egipteană și să identifice materia vegetală folosită la îmbălsămare. Parfumierii au identificat mirosul de ghips și vanilie. Mirosul de ghips ar putea fi explicat prin faptul că Ioana d’Arc ar fi fost arsă la un stîlp de ghips, și nu de lemn, pentru a prelungi spectacolul execuției sale, însă mirosul de vanilie nu ar fi trebuit să fie prezent. Vanilina este o substanță produsă de un cadavru aflat în descompunere, potrivit lui Charlier. Poate fi găsită într-un cadavru, însă nu în rămășițele unui corp care a fost ars. Astfel, echipa a reușit să își dea seama cu ce relicve avea de-a face. Perioada în care relicvele au fost descoperite, Secolul XIX, era aceeași perioadă în care aproape uitata sfîntă Ioana d’Arc era redescoperită de francezi și transformată întrun simbol național. Așa că ideea că relicvele ar fi fost falsificate pentru a promova imaginea Ioanei nu pare deloc deplasată.

din

de Albert Lynch, reprezentînd-o pe Ioana d’Arc. Aceasta a apărut în revista Figaro Illustré

Statuia Ioanei d’Arc din Orléans, de Denis Foyatier, 1855

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (114)

Qi Gong (6)

Cele opt bucăți de brocart

Un oştean celebru, Yue Fei, aparținînd dinastiei Song de Miazăzi, devenit mareșal, și-a antrenat soldaţii prin Qi Gong. Tot lui i se atribuie conceperea și dezvoltarea stilului de arte marţiale cunoscut sub numele de „Xing Yi“. „Cele opt bucăți de brocart“ avea drept scop dezvoltarea armonioasă a trupului și menţinerea sănătăţii acestuia. În timpul războaielor caracterizate prin campanii lungi, menţinerea soldaţilor într-o stare fizică și psihică perfectă constituia un element crucial. Detaliile erau cîștigate sau pierdute nu numai datorită puterii militare, dar și puterii de a ține epidemiile sub control.

Cele șase sunete videcătoare

În timpul Dinastiei Tang, celebrul medic Sun Simiao a scris o carte în care se află și „Cîntecul pentru igienă“. Acest cîntec vorbeşte despre cele șase sunete vindecătoare, metodă care utilizează zgomote și poziţii ce ajută la curăţirea energiei aflate în canale.

Tai ji Kuan

Această metodă reprezintă o împletire a formei de Qi Gong cunoscută sub numele de „Nei Dan“ și „Wai Dan“. Tai Ji Quan este o formă extrem de populară în China.

Lulu Daoyin

Perioada „Statele Combatante“

Cartea se intitulează „Primăvara-Toamna lui Lü Buwei“ și cuprinde 12 cărți de „Însemnări“, cu 60 de capitole, 6 cărți de „Comentarii“ cu 36 de capitole și opt cărți de „Sinteze“ cu 64 de capitole. Această lucrare masivă însumează l60 de capitole, la care se adaugă un capitol ca Preambul. Este o operă colectivă și de tip enciclopedic. Printre altele, în această lucrare se face următoarea afirmaţie: „Cu mult timp în urmă, dansul era folosit pentru a ajuta circulaţia Qi-ului și a sîngelui. Această metodă implica mişcarea spontană, în ritmul muzicii, lăsînd Qi-ul să circule prin corp după propria sa dorinţă“. Acest citat ne duce cu gîndul la o paralelă cu tradiţia românească, în care dansul „Călușarilor“ este o moştenire geto-dacă/zalmoxiană, dansul fiind menit vindecării bolilor.

Doctorul Sun Simiao

Dr. Sun Simiao (581-682) a fost un faimos doctor de Medicină Tradiţională Chineză. El a fost supranumit Regele Medicinei Chineze sau „Doctorul Ceresc Sun“. S-a născut în timpul dinastiei Sui. Legenda afirmă că a trăit 141 de ani, probabil pentru că a practicat o disciplină de tip Qi Gong, cunoscută pentru beneficiile asupra sănătăţii. Este venerat și în zilele noastre. A trăit și a practicat pe vremea dinastiilor Sui și Tang. Alte legende spun că dr. Sun Simiao a atins imortalitatea, după ce și-a petrecut viața salvînd vieţile oamenilor și predicînd „Calea cultivării vieţii“. Dr. Sun a lăsat două dintre cele mai de preţ enciclopedii din istoria Medicinei Tradiţionale Chineze, și anume: „Principiile esenţiale valorează o mie de liang de aur în situaţii de urgență“ și „Completare la Principiile esenţiale

Această tehnică este privită ca fiind cea mai timpurie: metoda, avîndu-și originea într-o carte, scrisă în anul 235 î.Chr. din îndemnul lui Lu Büwei, vestit negustor, om de stat și mecenat din dinastia Zkou.

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (3)

Boala care i-a cauzat propriu-zis decesul regelui George III a debutat în jurul verstei de 72 de ani, şi probabil nu avea legătură cu porfiria, aducînd mai mult cu o senilitate avansată de tip Alzheimer. Au fost făcute multe încercări de a lega „nebunia“ regelui de cele mai notabile evenimente ale guvernării sale, pierderea coloniilor britanice din America şi naşterea Statelor Unite. Incontestabil, George III a fost un monarh încăpăţînat şi conservator, nu foarte inteligent şi total lipsit de imaginaţie; mai mult, a avut proasta inspiraţie de a-1 sprijini pe premierul britanic, lordul North, în provocările ce au dus la izbucnirea Revoluţiei americane, în 1775.

Dar el nu a dovedit, în perioadele dintre crizele de nebunie, nici un semn că ar fi avut minţile rătăcite. Era o fire vorbăreaţă, deschisă, gata oricînd să pună întrebări copilăreşti, precum „Cum o fi ajuns mărul ăsta în aluat?“, mai pasionat de mecanismele ceasornicelor decît de arta guvernării. Cu toate acestea, cît a fost sănătos, a domnit cu înţelepciune şi chiar cu oarecare fermitate, ştiind să se facă respectat de supuşii săi. Începînd cu 1762 el nu va mai suferi nici un atac pînă în ianuarie 1766, dată la care a avut unul, cu o durată de cîteva săptămîni. Din nou, simptomele nebuniei au dispărut apoi, pînă în iulie 1788. Prin urmare, cum în intervalul de timp de mai bine de două decenii, între 1766 şi 1788, nu putem vorbi despre vreo criză de nebunie, ar fi absurd să punem pierderea coloniilor americane, în urma războiului din 1775-1781, pe seama porfiriei de care suveranul suferea. Politica greşită a regelui, judecata lui pripită, pot să fi precipitat criza, iar cerbicia sa proverbială a fost, desigur, de natură să aprindă şi mai tare spiritele, dar greşelile sale au fost împărtăşite de miniştrii cabinetului de la Londra, de majoritatea deputaţilor din Camera Comunelor şi de o mare parte a opiniei publice engleze.

Mai curînd am putea spune că în privinţa Irlandei, nu a Americii, s-a manifestat cu precădere maladia regelui George. De-a lungul veacului XVIII, coloniştii protestanţi şi localnicii catolici trăiseră în bună înţelegere, deşi catolicilor nu li se permitea accesul în Parlamentul irlandez. În ultimii ani ai secolului însă, Franţa republicană

s-a oferit să elibereze Irlanda de sub „jugul tiranic“ al monarhiei engleze şi a stimulat declanşarea unei revolte de proporţii a catolicilor irlandezi, în 1798, cînd aceştia au încercat să proclame „Republica Celtică”, produs politic bizar, pus sub conducerea... preoţilor! După ce răzmeriţa a fost reprimată cu brutalitate de către trupele engleze, ajutate de protestanţii irlandezi, premierul William Pitt a decis să pună cele două insule britanice sub jurisdicţia unui parlament unic, întrunit la Westminster, în speranţa că această măsură va oferi speranţa restaurării păcii şi ordinii. El a obligat Parlamentul irlandez să se autodizolve şi să declare uniunea cu Marea Britanie, în 1800, făcînd promisiunea că în noul organism legislativ îşi vor găsi loc şi catolicii irlandezi. Cu alte cuvinte, abilul om politic a înlesnit astfel emanciparea catolicilor, pentru a-i cîştiga de partea sa.

Dar Pitt a omis să-1 informeze despre intenţiile sale şi pe bătrînul rege, care se considera „apărătorul adevăratei credinţe protestante“. Cînd Lordul Cancelar i-a atras atenţia suveranului asupra propunerii lui Pitt, regele George s-a înfuriat, a respins imediat iniţiativa, iar premierul şi-a prezentat demisia. Zece zile mai tîrziu, în februarie 1801, monarhul a suferit un alt atac de porfirie, însoţit de grave tulburări mintale. Şi-a revenit abia în martie şi Pitt i-a promis că niciodată nu-i va mai vorbi despre emanciparea catolicilor. „Acum mintea mea poate în sfîrşit să se odihnească“, ar fi răspuns regele. Astfel, pentru a nu mai prilejui stări de încordare augustului creier, şi aşa afectat de boală, problema emancipării catolice a fost pusă la index pentru următoarele trei decenii. Acum, lipsindu-i ingredientul principal, schema ingenioasă născocită de Pitt pentru pacificarea Irlandei s-a văzut expusă eşecului. Uniunea cu Anglia nu a însemnat, pentru catolicii irlandezi, decît dominaţia unei naţiuni străine şi opresive, de religie diferită. Şi nu greşim afirmînd că şi porfiria poate fi blamată pentru tulburările survenite în Irlanda, în Secolele XIX şi XX.

Rolul fatidic pe care regina Victoria 1-a deţinut în istorie a fost să transmită o dereglare genetică extrem de rară, numită hemofilie, unora dintre descendenţii ei. Una dintre caracteristicile bizare ale acestei maladii este că, deşi femeile reprezintă elementul care o transmite, ele nu sînt afectate deloc, în schimb boala este fatală urmaşilor lor de sex masculin. Nici măcar un tată afectat de hemofilie nu o poate transmite fiului său. O

valorează o mie de liang de aur în situaţii de urgență“ (liang – veche unitate chineză de măsurare a greutăţii; 1 liang cîntăreşte cca. 50 grame). Ambele lucrări conțin informaţii folositoare din experienţa medicală acumulată de dr. Sun Simiao. Dr. Sun a depus mult efort în studii farmacologice, incluzînd culegerea și procesarea plantelor medicinale, caracteristicile prin care pot fi identificate, reţete și tratamente clinice pe bază de plante. Prima lucrare cuprinde peste 5.000 de reţete și include teorii medicale și cazuri din medicina internă, chirurgie, ginecologie și pediatrie. Cartea se referă la subiecte precum detoxifierea, ajutor în caz de urgență, menţinerea sănătăţii, terapia cu alimente, acupunctură și masaj; ea reprezintă o lucrare ce întrunește medicina chineză de dinainte de Dinastia Tang. A doua lucrare conţine aproape 2.000 de reţete și acoperă domenii precum ginecologia, pediatria, accidentul vascular cerebral și multe alte subiecte medicale. Cartea descrie peste 800 de plante, dintre care peste 200 au informații detaliate cu privire la culegere și prelucrare. Potrivit dr. Sun, dezastrele naturale sînt cauzate de dereglarea principiilor Yin (femininul) și Yang (masculinul). În mod similar, bolile umane sînt, de asemenea, o urmare a dereglărilor Yin și Yang în corpul uman, care poate fi adus la normal prin tratament. Dr. Sun Simiao preţuia foarte mult cultivarea eticii medicale. În opera sa, el a subliniat: „Atunci cînd un doctor tratează un pacient, el trebuie să se concentreze, să se calmeze și să fie liber de dorinţe și preocupări, trebuie să aibă o inimă plină de compasiune și să aibă dorinţa de a ajuta pacienţii care suferă de boli“. Spiritul umanitar al Dr. Sun Simiao a meritat să fie învățat și promovat de oamenii din vremea sa, dar și de oamenii zilelor noastre.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

femeie poate suferi de hemofilie doar dacă mama sa este purtătoare a bolii, iar tatăl este hemofiliac. Boala propriuzisă se manifestă prin imposibilitatea sîngelui de a se mai coagula, ceea ce face ca o cît de mică tăietură să poată fi fatală pacientului. Această anomalie a fost observată cu multe veacuri în urmă printre popoare, precum evreii, care practicau circumcizia. Prima descriere precisă datează însă abia din 1803, ea fiind făcută de doctorul american John C. Otto, care scria: „În anumite familii există o predispoziţie pentru declanşarea de hemoragii. Este o circumstanţă ciudată faptul că doar bărbaţii par să fie vizaţi de această afecţiune. Şi totuşi, deşi femeile nu sînt afectate de boală, ele o pot transmite feţilor de sex masculin pe care îi nasc”. De vină este lipsa unei proteine din limfa sangvină, care este esenţială pentru producerea coagulării. În timp ce la un om normal, o rană încetează să mai sîngereze după cel mult un sfert de oră, în cazul unui hemofiliac, timpul este mai mare, putînd ajunge chiar la cîteva ore! Astfel, suferinzii de această maladie se află într-un pericol permanent. O rană neînsemnată, banală pentru orice om, lor le poate ameninţa viaţa. O julitură superficială le provoacă dureri imense, din cauza sîngelui din straturile inferioare ale pielii, afectate în mică măsură, care tinde să-şi croiască drum spre suprafaţă. Asemenea sîngerări „în interior“ sînt deosebit de periculoase, pentru că medicii le pot trata doar provocînd ţesuturilor vătămate răni deschise, spre a favoriza eliminarea sîngelui.În cazul care ne interesează, se pare că gena mutantă îşi are originea în organismul reginei Victoria sau poate al mamei sale, ducesa de Kent, care nu a avut alţi copii în afara viitoarei suverane. Nu se cunosc cazuri de hemofilie în familia regală britanică sau în ramura de Saxa-Coburg-Saalfeld, din care provenea ducesa. Se ştie însă cu certitudine că unul dintre cei patru fii ai Victoriei, prinţul Leopold, a murit de hemofilie. Dintre cele cinci fiice, două au transmis hemofilia fiilor sau nepoţilor lor. Cazul cel mai tragic este al mezinei, prinţesa Beatrice, care s-a căsătorit cu prinţul Henric de Battenberg. Ambii băieţi proveniţi din acest mariaj au murit de hemofilie. O fiică, Ena, 1-a luat în căsătorie pe regele Spaniei, Alfonso XIII, doi dintre copiii lor, murind tot din cauza acestei boli, în etate de 20, respectiv 31 de ani.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Moştenitorii lui Zeus

Pe vremea cînd în România școala era școală, din circa 200.000 de absolvenți de liceu pe an, intrau la facultate abia un sfert dintre ei. Căci funcționa doar învățămîntul universitar de stat, întins pe cinci mari centre universitare – București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara și Craiova – plus alte facultăți separate, distribuite în mai toate capitalele de județ din cele trei mari provincii românești. Iar cine nu reușea la facultate avea la îndemînă școlile postliceale, care produceau tehnicieni de toate felurile. Cei cu vocație se îndreptau spre instituțiile militarizate, dacă țineau neapărat să ajungă ofițeri și subofițeri.

Așadar, pe vremea aceea, dragii moșului, cînd se potcoveau puricii cu potcoave de nouăzeci de ocale de fier și zburau pînă-n înaltul ceriului, în prima clasă de liceu, școlerii învățau că în mitologia greacă și latină, pe lîngă elemente ficționare în mare cantitate, se găseau și sîmburi de adevăr. Căci, inventînd zeii – frumoși, deștepți și cu puteri supranaturale –oamenii le-au transmis și defectele lor, neîmplinirile și speranțele. De aceea, mulți zei și zeițe erau viteji, buni la suflet și iubitori, dar în egală măsură, și cîrcotași, geloși, ușuratici sau chiar prostănaci. Astfel, măritul Zeus (sau Jupiter Tonans, cum îi spuneau latinii) era un curvar ceva de speriat. Soața lui, Hera (Junona), ca protectoare a căsătoriei, a familiei și a copiilor, nu era vreo ușuratică, însă geloasă și răzbunătoare peste fire. Ușuratică era frumoasa Afrodita (Venus). Peste secole, prin derivare de la numele ei grecesc, s-a format un substantiv sau, după caz, un adjectiv cu referire la unele plante sau substanțe excitante. Iar din numele latinesc, un alt derivat, cu trimiteri la unele boli lumești. Și n-ar trebui să fie de mirare, dacă ne gîndim că Afrodita era fiica lui Zeus și se născuse în Cipru din spuma mării (gr. afros). Ea mai avea un nume, Anadiomene (ieșită din mare). Ares (Marte) urlă de durere cînd cade rănit. Era fiul lui Zeus, făcut cu Hera. El era înalt, frumos și cam încet la minte, elemente fundamentale pentru ca părinții să-l îndemne spre cariera armelor, în perspectiva de a ajunge în vîrf: zeul războiului. Mai departe, să ne amintim și că Diomede, participant la războiul Troiei, cade rănit, fuge și se ascunde, ca un laș, în Olimp. Și uriciosul Hefaistos (Vulcan) urlă, dar de gelozie, cînd își prinde soața, nimfomana Afrodita, în brațele lui Ares (Marte). Spume, blesteme și amenințări, dar, la intervenția celorlalți zei, nici ei niște neprihăniți, părțile se împacă.

Zeii și zeițele, locuitorii de altădată ai Olimpului, au ajuns celebri prin scrierile unor maeștri precum Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Hesiod, Vergiliu. Printre alte aspecte, acești unici poeți au reținut la eroii lor însușiri tipice pentru rasa umană – iubirile fericite sau ratate, incesturile (despre care nu se știa nimic pe vremea aceea), violurile sau răzbunările. Toate aceste păcate au fost transmise zeilor ca niște daruri otrăvite.

Zeus, ca să zicem așa, a fost căsătorit de trei ori. Cu prima nevastă, Latonia (Lete), care era și zeița tăcută a nopții, i-a avut pe gemenii Artemis (Diana), zeița pădurilor și a vînătorii, și pe Apollo (Apollon), zeul luminii, al muzicii, al poeziei și artelor, al divinației și al medicinei. Parcă la concurență cu Adonis, Ganimede și Narcis, Apollo era cunoscut și ca prototip al frumuseții masculine. Cu cea de-a doua soție, metis (Maia) cea vicleană, Zeus a făcut-o pe Atena. De fapt, lucrurile au stat puțin altfel. Metis (în grecește – cumpătarea, inteligența) era fiica zeilor Okeanos și

Thetis. Dar, un oracol a prezis că va avea o fată și un băiat foarte înțelept, care îl va detrona pe Zeus. Ca urmare, Zeus și-a înghițit nevasta de vie. Mai tîrziu, simțind mari dureri de cap, el l-a chemat pe Hefaistos, zeul focului și protectorul fierarilor, să i-l spargă, să vadă ce e acolo. Din capul lui Zeus a ieșit Pallas-Atena (minerva), zeița înțelepciunii, înarmată cu un coif și o lance. (Numele Pallas vine din mitologia greacă și înseamnă ,,cea care aruncă sulița”). Și asta nu întîmplător, căci zeița era și o războinică fără egal, devenind protectoarea Atenei. Dar, Pallas-Atena era și protectoarea literaturii, a artelor și a științei. Latonia și Metis au însemnat prea puțin în comparație cu Hera, singura soție divină a lui Zeus, care i-a dăruit mai mulți copii, deși îi venea și soră. Pe lîngă deja numiții Ares și Hefaistos, să le amintim pe surorile Hebe (tinerețea veșnică) și Ilitia (protectoarea mamelor și a nou-născuților).

Dar, neobositul Zus a mai avut și alte mirese neoficiale – zeițe, nimfe și fete de pămînteni – cu care a tot înșelat-o pe Hera. Cu zeița Maia l-a avut pe Hermes (Mercur). Cu zeița Temis (Justiția), le-a făcut pe Hore, zeițele ordinii și ale naturii, și pe Moire (Parce), zeițe ale destinului. Cu Alcmena l-a avut pe Heracle. Cu Penelopa, fosta soție virtuoasă a lui Ulise, l-a făcut pe zeul Pan (protectorul grădinilor și al ogoarelor), jumătate om, jumătate țap. Dar, Zeus n-a avut rețineri nici cînd a fost vorba să se împreuneze cu surorile lui: cu Hera, Demeter (Ceres), și Hestia (Vesta). Acesta era năravul lui Zeus, fetițele. Altfel, băiat bun, nimic de zis.

Hermes era o divinitate plenipotentă și plenifuncțională. De la mesagerul lui Zeus, cu aripi la sandale și la caduceu, pînă la protectorul comerțului și al drumeților. De asemenea, îl vedem și în ipostaza de zeu psihopomp, care călăuzește în luntrea lui Charon, dincolo de Styx, sufletele morților, păstrînduși calitatea de stăpîn al misterelor și al inițierii ezoterice. Tot el a descoperit cifrele și buchiile pe care le-a oferit oamenilor, parcă la concurență cu Prometeu, care le dăruise focul și îi învățase să construiască bărci și case. Era și protectorul hoților.

Mihai Eminescu nu a fost mason, ci doar inițiat în tainele masoneriei, probabil în timpul studenției la Viena sau la Berlin. De aceea, pe 28 iunie 1883, cînd apare în casa lui Titu Maiorescu, pe la orele 10 dimineața, agitat, în urma conflictului cu doamna Slavici, la care stătea cu chirie, criticul îi arată bustul din ipsos al lui Hermes, aflat pe unul dintre rafturile bibliotecii sale. Era un bust ,,comercial”, care se găsea de vînzare ușor și pe care Maiorescu îl pusese alături de alte busturi celebre – al lui Schopenhauer, Kant, Hegel ș.a., căci așa era moda timpului, intelectualii să se afișeze cu busturile, gravurile, hărțile și volumele marilor intelectuali din vechime. De ce Maiorescu îi arăta tocmai bustul lui Hermes? Poate pentru că voia să-i transmită mesajul că trebuie să pună capăt virulentei sale campanii de presă împotriva Germaniei și a Austro-Ungariei; fiindcă, altfel, se va trece la măsuri dure împotriva sa, considerat la vremea aceea principalul obstacol împotriva Tratatului de pace cu cele trei țări dintre cele mai importante din Europa. Tot ce se poate, căci, pe dată, Eminescu se calmează și răspunde printr-o hermeneutică de formulă masonă: ,,Lasă, că va reînvia arta antică!”. Și după ce ia din mîna lui Maiorescu 5 lei, pentru trăsură, pleacă în oraș. Într-o altă întîmplare, la o serată a ,,Junimii”, populată cu masoni, unde venise și masonul Candiano Popescu, Eminescu dă semne de neliniște și se grăbește spre ieșire. Așadar, în urma întrevederii cu Maiorescu, de ce s-o fi liniștit Eminescu? Poate că prestigiul lui Maiorescu era irezistibil? Probabil, căci, peste cîteva

minute, ajuns la ,,Capșa”, Eminescu se ambalează iar, scoate un pistol și amenință că se va duce la Cotroceni, să-l împuște pe Carol I, speriind cumplit o chelneriță. Apollo era fiul lui Zeus, făcut, cum am spus, cu Latonia (Leto), prima lui soție, dar și verișoară totodată. Zeus mai avea un copil cu Latonia, pe Artemis (Diana). Apollo se născuse în Insula Delos și era zeul luminii, al Soarelui, al cîntecului și al poeziei. Alături de Paris, Adonis, Ganimede și Narcis, era unul dintre cele mai izbutite simboluri ale frumuseții masculine. Cînd apărea printre zei cu pletele lui de aur, însoțit de cele 9 muze și cîntînd la flaut și liră, tot Olimpul încremenea. Corul muzelor răsuna triumfător, și întreaga fire, cuprinsă de vrajă, asculta cîntările zeiești. După aceea, o horă luminoasă se încingea în sala de oaspeți a zeilor. Afrodita, Ares, Hermes și ceilalți zei se prindeau în această horă a veseliei. Înaintea lor, pășea mîndră frumoasa Artemis, sora lui Apollo. Dar, cînd se înfuria, luminosul zeu scotea la iveală un arc cu săgeți din aur, și toți, în jurul lui, amuțeau, căci îi știau de frică. Taman ca atunci cînd a răspîndit ciuma în tabăra aheilor aflați în plin asediu asupra Cetății Troia. Împăratul Augustus i-a ridicat un sanctuar pe Colina Palatinului din Roma, drept mulțumire că zeul i-a ajutat să obțină victoria în bătălia de la Actium. Apollo era prieten cu cele 9 muze făcute de Zeus cu Mnemozina, zeița memoriei. Muzele se născuseră în localitatea Pieria din Tracia, de unde și celălalt nume al lor, Pieridele. Cel mai mult le plăcea să locuiască pe Muntele Helicon din Beoția. Uneori, vizitau și Parnasul, unde știau că locuise Apollo, care purta pe cap o cunună de aur, ca și fratele său, Dionysos. Cea mai cunoscută muză era Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței. Și ea purta pe cap o cunună de aur. În mînă, ținea o tăbliță, pregătită pentru a nota cîte ceva, poate vreo rimă rară. Urma melpomena, muza tragediei și a muzicii. Euterpe era muza muzicii și a poeziei lirice. Erato – muza elegiei, a poeziei lirice și a artei mimice. Apărea cu o liră în mînă. Thalia era muza comediei, a satirei și a poeziei comice. Era reprezentată ținînd în mînă o mască rîzînd și cu un pantof cu tocul scurt, spre deosebire de actorii tragici, care purtau coturni, adică pantofi cu tocul înalt, și avînd în mînă o mască plîngînd. Terpsihora era muza dansului. (Cu ani în urmă, se difuza la radio o emisiune de mare succes, intitulată ,,Între Euterpe și Terpsihora”). Clio era muza istoriei. Purta într-o mînă o trîmbiță și în cealaltă un sul de pergament. Penultima, Urania, era muza astronomiei și apărea privind cerul. Ținea un Glob în mîna stîngă și un compas în mîna dreaptă. Era iubita lui Dionysos și a avut cu el un fiu. Urania se afla în antiteză cu Pandemia, zeița iubirii materiale și vulgare. De la ea să ni se fi tras nenorocirea cu Covidul? (Ce-o mai fi făcînd Urania, de fapt, Simona Vărzaru, care făcea Horoscopul la televizor și prin ziare? Era o doamnă frumoasă și se exprima într-o Limbă Română elegantă și corectă.) În sfîrșit, Polimnia era zeița imnurilor sfinte și a poeziei lirice. Se impunea ca o matroană cu capul plin de perle, dusă pe gînduri.

Și cele trei Grații erau fiicele lui Zeus, dar făcute cu nimfa Eurinome. După alte opinii (mitologia latină), părinții lor au fost Dionysos și Afrodita. O Grație se numea Aglaia (Strălucirea) și fusese soția lui Hefaistos, zeul focului și al metalelor. Mijlocia se numea Eufrosina (Bucuria), iar mezina, Talia (Prosperitatea). Cele trei Grații sînt reprezentate numai în grup. Dacă ne-am îngădui o glumă, și la Ploiești au trăit, cîndva, trei Grații: Mamițica, Mam’mare și Tanti Mița, proteguitoare ale micului Goe. Părintele lor? Nimeni altul decît Nenea Iancu.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Decapitarea „Trandafirului alb”, miºcarea care a avut curajul să lupte împotriva terorii

Pe 22 februarie 1943, trei studenți germani abia trecuți de 20 de ani sînt ghilotinați în închisoarea Stadelheim, aproape de München. Crima lor: au luptat împotriva nazismului în cadrul unei mișcări botezate „Trandafirul alb” („Die Weisse Rose”).

În 1933, liceanul de 14 ani Hans Scholl, care locuia în orașul Ulm, nu a rămas insensibil la discursurile tunătoare ale lui Hitler. La fel ca toți tinerii germani de vîrsta sa, Hans se înscrie împreună cu sora sa, Sophie (12 ani), în rîndurile Tineretului Hitlerist. Însă nu durează mult pînă cînd este dezamăgit. Ajutat de părinți și încurajat de Carl Muth, editorul publicației catolice Hochland, el se desparte de naționalismsocialism și se dedică studierii medicinei. Îi citește pe gînditorii creștini (Sfîntul Augustin, Pascal) și Sfînta Scriptură. Însă este arestat în 1938 pentru participarea la un grup de militanți catolici.

Patru ani mai tîrziu, decizia lui Hans era luată. Se hotărăște să intre în rezistență, prin scris, după ce citește predicile episcopului de Münster, Monseniorul von Gallen, care denunțau politica guvernului față de persoanele cu handicap. Un nucleu dur se constituie în jurul lui Hans și al lui Sophie (protestanți) și a trei studenți la Medicină de care îi leagă o puternică prietenie: Alexander Schmorell (25 de ani, ortodox și fiu de medic din München); Christoph Probst (23 de ani, căsătorit și tată a trei copii) și Willi Graff (24 de ani, catolic). Curînd, li se alătură Traute Lafrenz, o prietenă a lui Hans.

În iunie 1942, în timp ce Hitler este la apogeul puterii sale, micul grup decide să cheme studenții din München la rezistență împotriva regimului nazist, calificat ca „dictatura răului”. Sophie se ferește să îl informeze de acțiunile sale pe logodnicul său, soldat care lupta pe Frontul de Est. În mai puțin de cincisprezece zile, tinerii redactează și răspîndesc patru manifeste, semnate „Trandafirul alb” („Die Weisse Rose”).

Lumea regilor şi culisele ei

A fost odată... (1)

Queen Mary, bunica actualei regine a Angliei, născută prinţesă von Teck, avea un obicei curios. Cînd se interesa de starea unei supuse sau a unui supus, întreba întotdeauna: „Ce mai face sărmana dumneavoastră mamă?”. Sau: „Ce mai face sărmana dumneavoastră fiică?”. Adjectivul „sărman” revenea atît de des în vocabularul ei, încît cu toţii, la curte, se întrebau care ar putea fi sensul exact pe care i-1 atribuia. De fapt, e cît se poate de simplu: sărmani, după Queen Mary, erau pur şi simplu toţi cei lipsiţi de obîrşie regală. Şi cîtă dreptate avea! Am înţeles şi eu cît se poate de limpede, cînd am întîlnit-o pentru prima oară pe regina Elisabeta a II-a, în ajunul nunţii prinţului Eduard cu Sophie Rhys-Jones. Fiind fiul cel mic al reginei, Eduard nu putea pretinde o ceremonie oficială, spre uşurarea capetelor încoronate, presupun, bucuroase să poată sărbători în familie. La Windsor fuseseră invitate şi cîteva rude din Germania. Printre care şi strănepoata reginei, prinţesa Irina von Hessen, împreună cu cel cu care se căsătorise în urmă cu doar cîteva săptămîni, jurnalist de meserie. Adică eu. Este cît se poate de neobişnuit ca un jurnalist să ia parte la evenimentele de familie de la castelul Windsor.

Mai degrabă primeşte proxenetul din Sankt Pauli o invitaţie la ceai din partea Papei. Probabil că nici nu există profesie care să se bucure de un asemenea nemărginit dispreţ la Windsor decît aceea de reporter. De altfel, unchiul Irinei, prinţul Philip, şi-a exprimat cît

Începînd cu noiembrie 1942, rezistenții din „Trandafirul alb” beneficiază de sprijinul profesorului lor, Kurt Huber (49 de ani, catolic convins), de la universitatea din München, care devine mentorul lor. Tipăresc și răspîndesc manifeste în mii de exemplare în universitățile germane și austriece din Augsburg, Frankfurt, Graz, Hamburg, Linz, Salzburg, Saarbrücken, Stuttgart, Viena și chiar Berlin. În același timp, micul grup strînge pîine pentru deținuții din lagărele de concentrare și ajută familiile acestora. Tinerii sînt totuși dezamăgiți de ecoul pe care inițiativele lor îl au în rîndul studenților. Un al cincilea manifest, intitulat „Manifest al mișcării de rezistență în Germania”, este distribuit în mai multe mii de exemplare, pe străzi, pe mașinile staționate sau băncile din gara centrală din München.

În februarie 1943, Hans Scholl și Alexander Schmorell scriu noaptea sloganuri pe zidurile din cartierul universitar: „Libertate! Hitler, masacrator în masă! Jos Hitler!”. Tipărit în peste 2.000 de exemplare, distribuit prin poștă, al șaselea și ultim manifest comentează înfrîngerea de la Stalingrad, condamnă metodele naziste și cheamă tinerii din toată țara să li se alăture. Cum cîteva sute din aceste manifeste nu au putut

Tipărite în atelierul din München, pus la dispoziția lor de scriitorul catolic Theodor Haecker, manifestele sînt răspîndite din mînă în mînă, lăsase în restaurantele din oraș sau trimise prin poștă la o serie de intelectuali neangajați, scriitori, profesori universitari, directori de instituții de învățămînt, librari sau medici selectați cu grijă. Textele manifestelor fac referire la gînditori faimoși (Schiller, Goethe, Novalis, Lao Tse, Aristotel) și citează uneori din Biblie. Cititorii acestora sînt invitați să participe la un „lanț de rezistență a gîndirii”, copiindu-le și expediindu-le la rîndul lor unui număr cît mai mare de oameni. Willi Graf este înrolat în Armată în iulie 1942, descoperind astfel o sumedenie de atrocități. În ce îi privește pe Hans Scholl și Alexander Schmorell, încorporați ca sergenți în Wehrmacht, fiind studenți la Medicină sînt trimiși pe frontul rus, unde petrec trei luni. Timp suficient pentru a fi îngroziți de tratamentul pe care germanii îl aplicau evreilor și în general populației locale.

se poate de ferm părerea faţă de jurnalism. Aflat în vizită în Gibraltar, i s-a prezentat vestita stîncă a maimuţelor, iar el a comentat suficient de tare, încît să fie auzit de întreaga hoardă de fotoreporteri care îl asediau: „Prin urmare, care sînt maimuţele şi care sînt reporterii?”. În timpul unei vizite oficiale în Pakistan, un paparazzo a căzut de pe o scară înaltă, pe care se căţărase pentru a obţine un unghi cît mai bun. Iar Philip a comentat plin de graţie: „Sper că şi-a frînt gîtul”.

Drept urmare, am să mă feresc să confirm temerile cele mai negre ale mărinimoaselor mele gazde, punînd în circulaţie amănunte despre şederea mea la Windsor. Violarea Sanctuarului poate atrage după sine cele mai severe urmări. Şi vă voi povesti ceva mai departe ce li s-a întîmplat celor care au avut o asemenea îndrăzneală. Acum însă am să mă limitez să vă spun doar ce mi s-a întîmplat mie, ce efect a avut asupra mea, cînd m-am pomenit în mijlocul familiei regale engleze. Prezenţa la o curte regală pretinde maximă concentrare şi permanentă precauţie să nu faci ceva greşit, să nu zici ceva greşit. Şi cînd te mişti, şi cînd respiri, trebuie să fii prudent, ca nu cumva să deranjezi în jur, să stai cu nervii încordaţi şi simţurile treze, atent şi la cel mai mic gest al celorlalţi curteni, în poziţie de drepţi din zori şi pînă-n noapte. Extenuant, îngrozitor de extenuant.

Şi chiar în prima seară la Windsor am fost plasat pe locul de lîngă regină. Era limpede, dorea să-1 cerceteze de aproape pe soţul strănepoatei sale. Regina se vede pusă în postura stranie de a nu întîlni practic niciodată, în afara familiei, pe cineva destins în prezenţa sa. Una dintre doamnele de onoare mi-a relatat, cu altă ocazie, cum a trebuit să se obişnuiască şi cu cele mai curioase reacţii, de-a

fi expediate, Hans Scholl decide să le răspîndească în Universitatea de Medicină. Din nefericire, în dimineața de 18 februarie 1943, Hans și sora lui, Sophie, sînt zăriți de portarul universității pe cînd aruncau un ultim pachet de manifeste de la etajul al doilea, care dădea spre hol. Cei doi frați sînt arestați imediat, împreună cu prietenii lor, dați pe mîna Gestapo și închiși la Stadelheim.

Pe 22 februarie 1943, după o instrucție rapidă, Tribunalul Poporului (Volksgerichtshof), care se ocupă de crimele politice, se întrunește pentru un proces expeditiv, de numai trei ore. Tribunalul este prezidat de Roland Freisler, venit în mod special de la Berlin. Acest vechi comunist devenise unul dintre cei mai brutali șefi naziști. Sophie Scholl, care se alege cu un picior rupt în timpul unui „interogatoriu” la Gestapo și se deplasează în cîrje, îl înfruntă pe Freisler cu un curaj incredibil. Freisler pronunță el însuși condamnarea la moarte pentru trădare a lui Hans Scholl, a surorii sale și a prietenului lor, Christoph Probst. Acesta din urmă cere să fie botezat catolic, ceremonie care are loc în închisoare, cu cîteva ore înainte de execuție. Sophie și Hans sînt executați de funcționarii închisorii Stadelheim chiar în acea zi, după ce își mai văd o ultimă dată părinții, pe Robert și Magdalene Scholl. Înainte de a i se tăia capul la ghilotină (instrument al morții importat din Franța în Bavaria în Secolul XIX, în urma războaielor napoleoniene), Hans strigă „Trăiască libertatea!”.

Cei trei martiri odihnesc unul lîngă altul în cimitirul de lîngă pădurea Perlach. EVEnImEnTULIsTorIC.ro

lungul anilor. Şi cei mai puternici şefi de stat încep să se bîlbîie cînd o întîlnesc sau, fîstîciţi, se trezesc spunînd te miri ce, şi apoi se ruşinează ani în şir. Din fericire însă, capetele încoronate au darul să împrăştie stinghereala şi să-şi salveze interlocutorii, la nevoie, din situaţii critice. Cu puţin timp înaintea terminării mandatului, generalul de Gaulle se afla la o cină la Windsor, împreună cu soţia sa Yvonne, cînd cineva a întrebat-o pe Madame de Gaulle, peste masă, la ce anume se aşteaptă după retragerea din viaţa publică. Madame de Gaulle a răspuns - şi aici trebuie, vă rog, să ne imaginăm un puternic accent francez: „Ee...penis!”. Linişte adîncă. Spaimă îngrozitoare. Pînă şi servitorii încremeniseră. Şi atunci tînăra regină a intervenit, salvînd situaţia, traducînd ceea ce încercase să spună Madame de Gaulle în engleza ei chinuită: „Ah, happiness”.

Aşezat acum alături de regină, sentimentul că mă aflam înaintea judecăţii de apoi fusese întrucîtva înlocuit de o anume cutezanţă, graţie cocktailurilor dry martini servite înainte de masă. Eram pregătit de conversaţie. Dar despre ce poţi conversa cu regina Angliei, între antreuri şi felul principal? Răspunsul: despre nimic. Stăteam alături, în smochingul meu străvechi, dar perfect periat prin amabilitatea unui servitor regal, aşteptînd ca suverana să binevoiască să-mi adreseze un cuvînt. Sau cel puţin o privire! Zadarnic. Nici nu existam, din punctul ei de vedere. Ceea ce nu ştiam eu (şi ar fi putut foarte bine să mă prevină cineva!): conversaţia la curtea engleză respectă reguli diferite de cele de pe continent.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Lumea – sub zodia Zeului Marte

România și psihoza războiului cu Rusia (5)

(urmare din pag. 1)

Acest joc de-a șoarecele și pisica pe care ni-l livrează mai-marii Europei și ai NATO, la care Președinția și Guvernul României s-au prins cu mare frenezie, nu este un joc inofensiv, așa cum pare la o privire superficială. Cuprinzînd elemente de bază din structurile de apărare și de securitate ale statelor respective și beneficiind de o propagandă exacerbată, cu obiective palpabile, acest scenariu vizează realizarea următoarelor obiective:

1. Consolidarea stabilității angrenajului universal numit NATO, prin momirea unor țări care fac parte din sistem, cu încredințări de misiuni ,,importante” în cadrul asigurării și întăririi Flancului Estic al NATO;

2. Realizarea unui pol de atractivitate pentru țări care nu fac parte din Alianța Euro-Atlantică, prin ,,pomparea” către acestea de ajutoare fie pe plan economic, fie (mai mult ca sigur) pe plan militar, în special țările din proximitatea Rusiei;

3. Instalarea, în această parte a Europei, a certitudinii de scut pe care îl prezintă NATO pentru fiecare țară, în cazul atacării acesteia de vreun inamic (inamic subînțeles de toată lumea – Rusia), deși, ca inamic virtual, Rusia nu și-a expus în acest secol pretențiile belicoase față de unele dintre aceste țări;

4. Prilej pentru SUA de a-și păstra controlul asupra multor țări din NATO, în special prin menținerea, majorarea (sau amplasarea acolo unde nu există) de trupe americane – mod sigur care face ca America lui Biden să dețină supremația puterii militare în Europa, teritoriu în care are disponibilizați, în baze militare, peste 60.000 de militari;

5. Exercitarea de presiuni de natură economică, așa cum avem exemple în România, în situații grave, cînd ambasadorii SUA au intervenit nefiresc în probleme de ordin intern, privind problematica achizițiilor sau în cazuri în care România trebuia să se exprime franc împotriva unor încălcări grosolane ale normelor diplomatice de către unele firme americane sau persoane fizice;

6. Dezvoltarea comerțului american cu armament și tehnică de luptă, fenomen impus de marile trusturi

de armament din SUA, chipurile, pentru dotarea forțelor armate ale statelor din NATO, deși, de multe ori, materialul militar achiziționat de la americani s-a dovedit a fi mai scump și de o calitate inferioară în raport cu același tip de armament din altă țară NATO (unde mai pui că, astfel cum a procedat generalul Nicolae Ciucă pe cînd îndeplinea funcția de ministru al Apărării, multe plăți le făceam în avans).

După ce am văzut țesătura ipocrită și imorală a scenariului cu ,,iminentul” război declanșat de Rusia împotriva unei țări care nu face parte din Organizația Euro-Atlantică (Ucraina), unde vioara întîi este SUA, cu cea mai puternică armată din lume, acum, cînd am scăpat (deocamdată) de cataclismul unui război ticluit în laboratoarele Serviciilor Secrete, să respirăm ușor și liniștiți și să analizăm (pe coordonate noi sau mai vechi) starea de fapt a României în contextul acestui balamuc internațional, revenind la întrebarea fanion a degringoladei actuale: Ce căutăm noi aici?

Diversiunea americană

Cine cunoaște cît de cît istoria ultimului secol, cu repere care au schimbat harta Europei și a Lumii – precum: Primul Război Mondial; Revoluția bolșevică din 1917, din Rusia; apariția Nazismului și Fascismului și instalarea acestor sisteme politice în unele țări din Europa; cel de-al II-lea Război Mondial, cu împărțirea sferelor de influență din Europa și formarea celor două tabere care au pornit un altfel de război, Războiul Rece; dezmembrarea Uniunii Sovietice și ieșirea țărilor europene din fostul Pact de la Varșovia și din sistemul socialist, vasal URSS; dărîmarea Zidului Berlinului și unificarea celor două Germanii – cunoaște rolul Statelor Unite ale Americii în majoritatea acestor transformări globale. Implicarea Americii în multe dintre problemele cheie ale bătrînului continent european i-au adus acesteia atît beneficii materiale, cît și morale, SUA devenind un fel de jandarm al popoarelor, luîndu-și rolul în serios și acționînd în consecință.

Plecînd de la acest statut de Stat ,,responsabil” cu pacea și democrația Lumii contemporane, Statele Unite ale Americii au adoptat măsuri în consecință, atingînd, de multe ori, cote aberante, puse sub semnul isteriei americane de a fi sigură de succes. În acest context multiplu social, deviația de la linia unui stat cu preocupări multinaționale la comportamentul considerat la limita paranoiei s-a făcut aproape pe nesimțite, cu sprijinul organelor represive și al Administrației de la Washington. Pentru atingerea obiectivelor propuse, sistemul american a pus în practică metoda diversiunii – denumire explicată (conform Dicționarului), astfel: ,,Încercarea de a schimba cursul unei acțiuni, de a abate (creînd probleme false) intențiile sau preocupările cuiva: abatere, deviere. 2. (MILITAR) Acțiune realizată prin procedee specifice (distrugeri, sabotaje, propagandă) în scopul provocării de pierderi, întîrzierii acțiunilor de luptă sau influențării moralului inamicului”. După cum s-au manifestat SUA de-a lungul timpului, ,,ingredientele” enunțate mai sus se găsesc în toate acțiunile cu scop de diversiune, indiferent la ce anvergură politică, socială și militară s-au ridicat. Un exemplu clasic de manipulare a propriului popor a fost sperietoarea cu comunismul, fluturată imediat ce Revoluția din 1917 a învins în Rusia Țaristă, Familia Romanovilor fiind condamnată la moarte. Deoarece în SUA luaseră amploare grevele muncitorești (bineînțeles, fără o legătură nemijlocită cu situația

revoluționară din Rusia, ci din cauza condițiilor mizere în care lucrau și a salariilor indecente), autoritățile au introdus măsuri drastice, ajungînd ca aceste manifestări să fie considerate ca o crimă federală gravă, cu pedepse pe măsură: amenzi și pînă la 20 de ani de închisoare.

Cea mai gravă manipulare s-a petrecut atunci cînd, în timpul Războiului Rece, s-a trecut la investigarea organizată și demascarea comuniștilor care lucrau în cadrul Guvernului Federal sau în industria filmului de la Hollywood, Legea McCarthy distrugînd viețile multor americani bănuiți că sînt adepții ideologiei comuniste. Urmăriți de FBI, blamați și ostracizați, americanii au trăit sub impactul acestei diversiuni naționale menite să țină poporul american sub ascultare.

La nivelul începutului de Secol XXI, SUA nu se dezminte în problema diversiunii și a manipulării. Coordonatele geopolitice fiind altele decît cele de pe timpul existenței Uniunii Sovietice și a statelor acaparate de Statul sovietic, și sfera, specificul și amploarea acestei diversiuni au prins alt contur, punctul nodal constituindu-l atacarea și slăbirea forței militare și de persuasiune socială ale Rusiei, inamicul declarat al Americii (împreună cu China).

După 2014, an în care Rusia și-a recuperat Peninsula Crimeea de la Ucraina, caz de forță majoră care a prins statele occidentale, inclusiv SUA de peste Ocean, nepregătite, un pic paralizate de acțiunea fulgerătoare și solidă a Rusiei, Statele Unite ale Americii, în special după preluarea Administrației de la Casa Albă de către Președintele Joe Biden, și-au revenit din consternare și au plănuit stratagema (diversiunea) prin care să determine Rusia să intre în război cu NATO, știind că aceasta nu ar avea forța militară necesară confruntării cu armele și popoarele a 30 de state de pe două continente (aproape trei, privind Turcia care se întinde pe două continente). Pentru ducerea la îndeplinire a acestui plan diabolic, SUA a apelat la ce știe mai bine să facă – FBI și CIA, instrumente care, alături de Armată, prin specialiștii de la Pentagon, au creat cadrul propice atragerii Rusiei în capcana unui conflict armat cu Ucraina, conflict ce urma – în viziunea Administrației de la Washington – să fie generalizat la nivelul Alianței Euro-Atlantice, sau măcar la o bună parte a Statelor care fac parte din această Coaliție.

Sfidînd colosul de la Răsărit, SUA a concentrat trupe și armament în țările Europei, acelea care fac parte din NATO (și chiar în celelalte), în unele state membre ale Alianței, precum România, instalînd Baze Militare dotate cu rachete balistice, situație care îl îngrijorează pe Putin și fixează Țara noastră drept țintă a rachetelor rusești. Atacînd orgoliul rusesc și escaladînd amenințarea pe care Putin o simte din partea Alianței Euro-Atlantice, NATO, la comanda Pentagonului, a desfășurat ample manevre cu trupe multinaționale, pe uscat, pe apă și în aer, pe cît posibil în apropierea granițelor Rusiei și cu previzibil vector de atac, Rusia. În cazul în care Kremlinul a încercat să manifeste o oarecare îngrijorare pentru aceste

Linia de front la granița de est a Ucrainei

manevre ,,cusute cu ață albă”, reprezentanții NATO s-au ofuscat, elaborînd comunicate care explicau aceste mișcări de trupe operate în cadrul unor exerciții comune. Punct. Cînd, însă, Rusia, folosind aceeași stratagemă de ordin miliatr, a deplasat unități militare de mai multe arme la granița cu Ucraina, dar – nota bene – pe teritoriul propriu, Joe Biden a aprins fitilul conflictului, cu acuzații grave la adresa lui Putin care desfășoară pregătiri de război!

Deocamdată, diversiunea americană a rămas în stand-by. Chiar dacă spiritele s-au potolit (ori se prefac), Joe Biden și Pentagonul și-au realizat planul: Putin a fost demonizat, pus la colț și arătat cu degetul ca un vampir mondial; Ucraina a fost ,,salvată” de invazia ,,iminentă” a Rusiei; SUA au demonstrat încă o dată cine se află la pupitrul de la care se dirijează Planeta; statele din Flancul Estic al Alianței au fost cadorisite cu un număr de trupe americane și cu tehnică de luptă, forțe care nu au termen și motive de retragere la bazele inițiale, rămînînd să perpetueze starea latentă a acestui conflict moșit în laboratoarele CIA și cele ale Pentagonului. Bineînțeles, din acest ,,război” care n-a mai avut loc au avut de cîștigat SUA. De ce poate fi considerată această ipoteză un plus pentru propaganda belicoasă (dar mascată) a Statelor Unite? Răspunsul îl aflăm apelînd la o reclamă ,,drăguță” de la TV, în care apar o ea nervoasă și un el meditînd nedumerit: ,,Cînd o doare pe ea capul, sigur greșește el cu ceva! Dac-ontreabă – de ce-o-ntreabă? Dacă n-o-ntreabă – de ce n-o-ntreabă?”. Aplicată la diversiunea americană cu atacarea Ucrainei de către armata rusă, parabola s-ar rezuma astfel: dacă Putin cădea în cursa întinsă de Biden și ataca Ucraina, urma oprobiul mondial care-l țintuia pe altarul ,,pedepsirii”; dacă nu atacă Ucraina, tot Putin are de suferit, fiind perceput ca un individ căruia i-a fost frică de riposta SUA pusă în fruntea NATO, adică: Dacă ar fi atacat Ucraina – de ce a atacat-o? Dacă nu a atacat-o – de ce nu a atacat-o?...

ca parte integrantă din Alianța Euro-Atlantică, cea care a luat într-un fel de custodie Ucraina – și, mai ales, a faptului că Țara noastră (prin Președintele Klaus Iohannis și prin Guvernul de la București) a făcut tot posibilul să iasă în față luînd caimacul altor țări din zonă în ce privește atașamentul nostru față de NATO – gata oricînd să ne luptăm cu Ursul de la Răsărit. De la începutul conflictului, putem spune că, în avans la acesta, guvernanții noștri s-au inflamat în mod nejustificat, vrînd (mai mult ca sigur) să le facă pe plac americanilor, de cînd Joe Biden a pus pe capul de Președinte al lui Klaus Iohannis o șepcuță americană. Isteria care s-a cuibărit în mințile oamenilor politici din România – alimentată de propaganda CIA prin răspîndirea unor știri care dădeau ca ,,sigură” data de 16 februarie, ca zi a dezlănțuirii conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, conflict ce s-ar putea internaționaliza – s-a propagat și în rîndul mass-media și la o bună parte a populației.

Pe viitor nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche, pentru că scenariul va continua să funcționeze, modificat în raport cu noile coordonate în care Washingtonul trasează noi frontiere geopolitice în Europa. America se mai află, încă, sub balsamul nostalgiei deceniilor trecute, cînd marile diversiuni americane au fost realizate cap-coadă – mă refer, aici, la Panama, Irak, Serbia, Afganistan – țări în care, în urma intervențiilor armate ale Pentagonului, președinții acestora au fost capturați sau condamnați (Manuel Noriega și Slobodan Miloșevici au decedat în detenție, Muammar Gaddafi a fost ucis cu bestialitate, iar Saddam Hussein a fost spînzurat!). Să nu mai vorbim de dezastrul produs în țările respective, situație deplorabilă care persistă și în zilele noastre, aceste patru țări nemaicunoscînd liniștea și pacea (adusă de americani!) de atîtea decenii. Și, încă o metodă ,,stil american”, practicată fără nici o perdea în multe situații asemănătoare: zeci de ani, pînă în 1989, cînd a fost înlăturat de la putere, Noriega a lucrat mînă-n mînă cu CIA – acesta constituind o sursă de informații pentru Agenție și unul din canalele de export ilicit de armament american și de fonduri destinate sprijinirii de către SUA a forțelor contra insurgenților în America Centrală și de Sud! Să mai discutăm de onoare, decență, demnitate? Acestea sînt ,,produse comerciale” pe care SUA scuipă cu satisfacție, bifînd încă o victimă pe frontul ,,democrației” de peste ocean!

România – în contextul conflictului ruso-ucrainean

Subiectul, născut în focul angrenajului care a pus Europa pe jar – ,,iminenta” invazie rusească asupra Ucrainei – nu putea să nu fie axat și pe România,

Ajungînd la acest punct simt nevoia, gîndindu-mă la Istoria acestei Țări, să deschid o paranteză de analiză socio-politică, în care să reliefez un fel de anomie a societății românești în aprecierea diferitelor etape din trecutul (mai îndepărtat sau mai apropiat) al României, acțiune generatoare de atitudini diametral opuse față de trăiri și fenomene istorice identice sau aproape identice. La ce mă refer? La o moștenire a trecutului nostru închis între frontiere artificiale, care a dus la formarea unor sentimente și resentimente bazate pe acumularea unor date istorice judecate în parametri contradictorii. Concret: Țările Române s-au aflat, sute de ani, sub stăpînirea altor nații (că se chemau Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, Ungaria, nu are importanță ordinea), toate aceste puteri ne-au spoliat de averea națională și ne-au redus la o națiune lipsită de orice drepturi politice, sociale și economice în raport cu alte popoare aparținînd aceleiași entități statale. Am uitat de turci și de răpirea fecioarelor și înrolarea băieților noștri în armata turcă, de spahii, de peșcheșul în saci de aur, care luau drumul Stambulului. Am uitat de Gheorghe Doja, de Horia, Cloșca și Crișan, de Avram Iancu! Am uitat de Ip și Trăsnea și de alte atrocități pe care horthyștii le-au săvîrșit împotriva românilor din Transilvania!

Ce ținem minte, în prim-plan? Data de 26 iunie 1940, data ultimimatumului sovietic prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și a părții de Nord a Bucovinei! Mergînd pe firul Istoriei ajungem prin 1775 și 1812, cînd Poarta Otomană cedează Imperiului Habsburgic Nord-Vestul Moldovei (Bucovina), iar, prin Pacea ruso-turcă de la București, ținutul dintre Prut și Nistru (Basarabia) revine Rusiei Țariste pînă în 1918, după care Istoria s-a scris și cu ajutorul (sau indiferența) Statului Român. Privitor la ultima aserțiune, nu este locul în acest material cînd am putea discuta despre ratarea unei ocazii unice, ca Moldova să revină la Patria-Mamă, după 1990. Poate altă dată vom avea timp să trecem prin filtrul Istoriei ultimului mileniu

întreaga epopee a unor ținuturi românești ca făcînd parte, astăzi, din Statele vecine. Acum, plecînd de la resentimentele create de aceste încălcări ale unor drepturi naturale ale românilor, să fi izvorît acest atașament al guvernanților români (și al unei părți a populației) față de SUA, din Forțele ei Armate, precum și din Alianța Euro-Atlantică? Pentru că populația nu face proba practică a acestui atașament decît (Doamne ferește!) cînd va fi mobilizată la război, poziția guvernanților o cunoaștem, despre care am mai scris. Tonul ,,cîntecului” l-a dat însuși Președintele Klaus Iohannis care, mînat de ambiții de mărire pe plan internațional, visîndu-se în fruntea colosului politicmilitar NATO, a speculat slugărnicia parlamentarilor și indiferența acestora la consecințele tîrîrii României într-un război împotriva Rusiei, a obținut tot ceea ce a vrut (la comanda cui?): alocarea a 2% din PIB pentru Armată; mărirea numărului de militari români trimiși să lupte în afara Țării pentru interese americane (numai în Afganistan au fost dislocați 32.000 de militari, dintre care 27 s-au întors în coșciuge, iar peste 200 au fost răniți); achiziționarea de armament și tehnică de luptă la mîna a doua; mărirea numărului de trupe străine pe teritoriul României, în timp ce alte state (Polonia, Ungaria, Bulgaria) au refuzat acest ”ajutor”.

Săptămînile din urmă în care a fiert cazanul războiului ruso-ucrainean, cînd mulți conducători de Stat și de Guvern din țările NATO, alertați de adîncirea crizei politice și militare din Europa, au adoptat măsuri pragmatice, unii dintre ei făcînd chiar o vizită la Moscova, lui Vladimir Putin, sau în Ucraina, pentru detensionarea conflictului, domnul Klaus Iohannis inspectează de zor Bazele Militare Americane din România și unități militare românești, se deplasează la Baza Militară de la Mihail Kogălniceanu unde, lîngă secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, și alte oficialități, salută întărirea acestei baze cu încă 1.000 de militari americani, după care acordă interviuri televizate din care românii pot vedea grija părintească a Președintelui pentru a nu ne lăsa singuri în fața Răsăritului. Între această agitație permanentă, pusă sub semnul pregătirilor de război, și unele declarații atît ale Președintelui Klaus Iohannis, ale ministrului Apărării, Vasile Dîncu, cît și ale lui Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, au apărut atîtea neconcordanțe încît nu mai știi în ce stare se află România: dacă sîntem în război (cu cine?), să știm și noi, iar dacă este pace, de ce au înnebunit toți conducătorii și fac pregătiri de război?

Pentru că este un multiplu nonsens între ceea ce întreprind și ceea ce spun acești lideri care ne conduc, românul e derutat complet și, dacă nu are capabilitatea de a se desprinde de această realitate nocivă, e chiar zăpăcit. Suprapuneți, imaginar, peste vorbele lui Iohannis și ale lui Dîncu pregătirea și manevrele militare din teren, să vedeți ce iese. Președintele Klaus Iohannis: ,,(...) nu este cazul ca vreun cetățean al României să se teamă”; Vasile Dîncu: ,,Aș vrea să precizez ca populația să știe foarte bine: evident, nu este cazul ca România să intre în război, așa cum uneori vedem în fake-newsuri”, și unele titluri din ,,Observatorul Militar”: ,,Întrevedere între șeful Statului Major al Apărării, generalul Daniel Petrescu și Comandantul Suprem al Forțelor Aliate în Europa, generalul Tod D.Wolters”, ,,Grupul de luptă al NATO în România, la capabilitatea inițială”, ,,Convorbire telefonică între ministrul Dîncu și secretarul apărării al SUA, Lloyd J. Austin III”, ,,NATO, demonstrație de apărare aliată în Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu”, ,,România, la consultări în format restrîns între aliați transatlantici”, ,,Instrucția rachetiștilor navali” etc., etc

Comparîndu-le, dilema se adîncește și mai mult și neîncrederea Poporului în cei care se contrazic între vorbe și fapte se năruie pînă ajungem să ne adresăm întrebarea: noi ce căutăm în acest film? (va urma ultimul episod)

Manuel Noriega, fostul lider al statului Panama

Mircea Geoană consideră că românii nu trebuie să se îngrijoreze, în ciuda faptului că există riscul declanșării unui război

Femeia în Istoria României

Doamna Elena a lui Petru Rareº (II)

La 26 ianuarie Petru Rareș era la Alba lulia. Veranciu, un istoric ungur, 1-a văzut acolo şi 1-a găsit: „foarte vesel, plin de nădejde, căci va redobîndi scaunul şi neavînd înfăţişarea unui om lovit de-o soartă potrivnică”. Totuşi, cînd a venit vorba de soţie şi de copii, „faţa lui pe dată se schimbă şi ochii i se umplură de lacrimi”. De asemenea, din Caransebeş, unde ajunse la 2 februarie, scrie el cu mîna lui bunului său prieten, Toma Boldorffer, din oraşul Bistriţa: „Să te sîrguieşti d-ta pe lîngă copiii şi soţia noastră, ce le va fi nevoia, ca să li se dea lor ceva bani. Şi de cai să ai dumneata grijă”. La 23 iunie Petru e în Constantinopol. Ce face, ce învîrteşte, cîte pungi de galbeni a cheltuit şi ce lux de elocvenţă a desfăşurat, nu este locul să arătăm aici. Atît doar că sultanul Soliman îl primi, îl ascultă, şi-i făgădui domnia din nou. Pînă a veni momentul oportun, Petru fu găzduit în mahalaua genoveză Pera, dincolo de Cornul de Aur, unde întreţinu o mică Curte Domnească, compusă din unguri, din greci, din italieni, ba chiar şi din turci, care, în dispreţul prescripţiilor Coranului, își luau libertatea de-a se îmbăta. Pe Doamnă şi pe copii nu-i uită, gîndul îi era mereu la ei; şi cu orice prilej le trimitea, tot prin Boldorffer, veşti de Ia el. „Aici nu ne lipseşte nimic”, scrie el, „şi te rog pe d-ta să te sîrguieşti cu ce poţi, să faci bine nevestei şi copiilor cu hrană şi cu alte cele, pentru care vei fi plătit, căci – adaugă el – voi fi acela ce-am fost şi încă mai mult!”. Totuşi, pe vremurile acele nesigure, ştafetele nu soseau toate la vreme, poate uneori chiar deloc, deoarece vedem pe Doamna Elena cerînd, în ianuarie 1541, veşti de la bărbatul ei, prin castelanul Ciceiului, care scrie la Constantinopol că „Măria sa, Doamna Măriei sale, mă roagă să întreb de dînsul, fiindcă mult se întristează”.

Doamna Elena încredinţase unui grec, Toader, un inel scump să i-l aducă lui Petru la Stambul. Grecul, şiret, se opri Ia Bistriţa şi-şi însuşise inelul, precum şi banii de drum pe care i-i dăduse Doamna. Amărîta femeie se plînse bistriţenilor împotriva lui Toader, cerîndu-i înapoi juvaierul şi banii, care nu mai zic documentele de i-au fost sau nu restituite. În sfîrşit, în primăvara anului 1541, Petru îşi recapătă domnia. În timpul acesta, în Moldova, boierii Arbureşti şi Găneşti omorîseră pe Ştefan Vodă Lăcustă, sus într-

un foişor, în cetatea Sucevei, „cît şi astăzi”, spune Nicolae Costin, după vreo 200 de ani, „se cunoaşte sîngele pe zidul pereţilor casei aceea, pistruiat din Ştefan Vodă”. Aceşti boieri aleseseră domn pe Alexandru Cornea, omul lor, care, aflînd că se întoarce Petru Rareş cu ajutor turcesc pentru a-şi lua din nou domnia, îi ieşi înainte Ia Galaţi, cu oastea lui cît o avea, „ce nimica n-au folosit, că părăsindu-i ai săi, au căzut în mîinile lui Petru Vodă şi de îndată au poruncit de i-au tăiat capul”. Iar pe boierii lui i-a tăiat pe toţi, pe Mihul Hatmanul, pe Trotuşan Logofătul, pe Crasneş şi pe Cozma Gane postelnicul. Curăţind astfel cîmpul de cei ce-l duşmăneau, Petru Vodă putu domni în linişte în ultimii ani ai bătrîneților sale.

Petru Rareş, bătrîn în 1546, moare de boale în capitala lui, Suceava. El fu îngropat la Mînăstirea Probota, pe malul Siretului, ctitoria lui. De-acum înainte, viaţa văduvei lui, Elena, este un adevărat canon. Ea rămîne în Moldova, căci la moartea lui Petru se urcă în scaun fiul lor, Ilie, nevîrstnic, şi Doamna e silită, după obiceiul poporului, să ia treburile ţării în mînă. Ilie fusese timp de doi ani (1544-1546) ostatec la Constantinopol, cum fusese şi tatăl său în tinereţe. De unde i-a putut veni, în scurtul timp de doi ani, dragostea ce prinsese de turci, nu putem şti. El se întoarse la Iaşi cu o ceată de mahomedani după el, bărbaţi şi femei, cu care, după vorbele cronicii, „ziua se desmierda, iar noaptea cu turcoaicele petrecînd (cronica zice mai urît), din obiceiurile creştineşti s-au depărtat”. Şi mai zic Letopiseţii că altfel părea blînd şi milostiv, însă „denafară se vedea pom înflorit, eară den lăuntru lac împuţit!”. După patru ani de destrăbălată viaţă şi nedemnă domnie, abdică de bunăvoie, trecînd coroana fratelui său, Ştefan, pleacă la Stambul, pentru a se turci. Numele lui cel nou a fost Mehemed, iar în istorie a rămas legată de făptura lui porecla de

„Turcitul”, Iliaş Turcitul. De altfel, a murit curînd, exilat fiind la Brusa, în Asia Mică. Fată de despot şi văduvă de Domn moldovean, Doamna Elena nu mai ştia cum o mai răbda Dumnezeu pe pămînt, să trăiască atîta ruşine şi atare durere.

Ajuns Domn în locul lui fratelui său, Ştefan începe a milostivi bisericile, pentru a şterge în ochii poporului amintirea proastă lăsată de Ilie. Însă moldovenii se săturaseră de odraslele acestea ale lui Petru Vodă. Li se păru că Ştefan, cu toate că bisericos, calcă pe urmele lui frate-său, în fiece clipă li se părea c-o săşi lepede şi el legea pentru a se face turc. O mînă de boieri, conjuraţi, hotărîră să-l omoare. Noaptea, pe malul Prutului, unde mersese el să facă chef, tot cu turcoaice de altfel, înconjurară boierii cortul în care se odihnea după beţie, şi, tăind sforile, se nărui cortul asupra lui. În învălmăşeala aceea, se repeziră asupră-i şi-l înjunghiară. Apoi, pe loc, acolo, aleseră Domn pe unul de-al lor, boierul Joldea, pe care pentru a-i da şi lui înfăţişare domnească, îl logodiră cu domniţa Ruxanda, sora omorîtului Ştefan Vodă. Căsătoria aceasta nu a avut loc, căci Joldea Vodă, curînd după aceea, fu prins şi călugărit de către vornicul Moțoc, care aducea din Polonia un nou Voievod Moldovei, pe stolnicul Petre, fiul Iui Bogdan Orbul, nepotul lui Ştefan cel Mare. Hotărît, moldovenii erau destoinici. Le trebuia, musai, Domn din osul lui Ştefan. Petru, fiul din flori al lui Bogdan cu Nastasia din Lăpuşna, se urcă pe tronul înaintaşilor săi, luînd numele de Alexandru Voievod şi poreclit fiind de popor, după numele de baştină al mamei sale, Lăpuşneanul. Urcat în scaunul destinat lui Joldea, el îi luă şi mireasa, pe domniţa Ruxanda. Doamna Elena, care în ultimii şase ani se obişnuise cu toate nenorocirile, o văzu şi pe aceasta, pe fiică-sa Ruxanda, logodită, văduvă şi măritată apoi cu un văr primar de-al ei.

Nu se ştie cum a sfîrşit doamna Elena. S-a spus c-a fost sugrumată din porunca ginerelui ei, Lăpuşneanul. Dacă aşa s-o fi întîmplat, înseamnă că în spaima unui asasinat s-a stins blînda Doamnă Elena, fiica regelui Ion al Serbiei, văduva unuia din marii noştri Voievozi, care şi-a petrecut o parte din viaţă aşteptînd în cetatea Sucevei întoarcerea soţului ei din războaie, petrecînd trei ani prizonieră în castelul de la Cicei, îngrijorată de soarta Domnului fugar, ajunsă pe la 40 de ani văduvă, avînd nemărginita durere să vadă pe unul din fiii ei turcindu-se, pe celălalt omorît de boieri şi pe fata ei măritată cu cel care trebuia să-i răpună zilele. Vieţile aceste de Doamne românce nu erau tocmai de invidiat.

Sfîrșit C. G ANE, ,,Trecute vieți de Doamne și Domnițe”, vol. I

Ansamblul Mînăstirii Probota, restaurat în întregime

Tablou votiv din Mînăstirea Probota

Biserica Uspenia din Botoșani, ctitorită de Elena Rareș

751 de la prima mențiune documentară a Brașovului

Istoria oraşului de la Poalele Tîmpei (I)

Brașovul era acum 500 de ani cel mai mare oraș din Transilvania, chiar dacă nu avea nici 15.000 de locuitori, iar viața combina lucrurile bune cu cele rele. Existau farmacii și hanuri, negustorii aduceau mirodenii din Orient, s-au înființat școli, iar după 1550 s-au tipărit multe cărți. Același oraș trăia însă vremuri instabile și era lovit de cîteva ori pe secol de catastrofe care făceau multe victime, fie că este vorba de epidemii de ciumă, incendii, cutremure sau invazii armate. Nu lipseau nici execuțiile publice și exista și un ,,deal al spînzurătorilor”.

Ciume, incendii, invazii, inundaţii – două secole complicate pentru Braşov

Brașovul a crescut mult după 1400. Se estimează că avea 6.000 de locuitori la jumătatea Secolului al XV-lea și cam 13.000 pe la 1500, Brașovul fiind cel mai mare oraș din Transilvania. Interesant, populația nu a crescut mult secolele următoare: de exemplu era de sub 11.000 la 1722 (după ce epidemia de ciumă a omorît 4.500 de locuitori), iar la 1849 era puțin sub 20.000. La 1600, Parisul era cel mai mare oraș al Europei, Viena avea 50.000 de locuitori, Veneția avea 150.000, Praga 100.000, iar Moscova, 80.000. Datele despre populația Brașovului în jurul anului 1500 vin din registrele fiscale ale contribuabililor, iar la aceste cifre poate fi adăugată orășenimea săracă, despre care istoricii cred că reprezenta 20% din populație.

Orașul de la poalele Tîmpei era numit Kronstadt (orașul Coroanei) sau Corona (în latină) și, spre exemplu, umanistul Honterus, care a predat la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, era numit ,,Johannes Georgii de Corona”. Prima mențiune documentară a numelui Corona este din 1235 (Diocesis cumaniae Corona), iar numele Brașov sub diverse variante, se referă mai întîi la regiunea Țara Bîrsei. Spre final de Secol XIV se folosesc ambele nume pentru oraș, dar după 1250 au apărut multe versiuni ale numelui Brașov (Barasu, Brasu, Brassov, Brascho, Brasso).

Brașovenii se temeau de incendii și asta nu este de mirare, fiindcă au fost cîteva care au marcat istoria orașului. Paznicii de noapte umblau cu un mic bucium și făceau atenți pe cetățeni să stingă lumînările și focurile. Și paznicul din Turnul Sfatului se uita cu atenție și, dacă zărea vreun foc, bătea clopotul, cu număr diferit de bătăi în funcție de cartierul unde se vedeau flăcările, scrie istoricul Sextil Pușcariu, în cartea ,,Brașovul de altădată”. Un incendiu a distrus în 1519 o bună parte din strada Porții (actuala Republicii) și a avariat și poarta care se afla la capătul străzii. ,,Marele incendiu de la finalul Secolului XVII a cauzat mari stricăciuni catedralei din centrul orașului, înnegrită de fum, i s-a zis de atunci Biserica Neagră”, scrie Sextil Pușcariu. Incendiul a ars acoperișul și interiorul bisericii și s-a produs la 21 aprilie 1689, aceasta fiind, fără îndoială, una dintre cele mai rele zile din istoria orașului. Se estimează că 300 de oameni ar fi murit, iar incendiul

ar fi fost provocat de soldați imperiali austrieci. Au ars multe case din zona cetății și din Șchei și biblioteca lui Honterus a fost, și ea, distrusă. Trebuie spus că în 1688 Brașovul s-a răsculat împotriva noii conduceri a orașului, invocînd și fiscalitatea excesivă impusă de noua stăpînire habsburgică. Răscoala a fost înăbușită de trupele generalului Veterani și ale cancelarului Teleki. Au fost multe cutremure care au provocat diverse distrugeri în Brașov în Secolele XV - XVII (cronicile indică stricăciuni în 1471, 1590, 1605 sau 1681). Despre cel din 1471 se menționează în cronica abației austriece Melk, unde se spune că s-au prăbușit aproape toate casele și o parte dintre zidurile cetății.

Trăim vremuri în care pandemia de Covid-19 a speriat mii de oameni, însă acum cîteva sute de ani marea spaimă venea din cauza ciumei. Prima ciumă menționată în țara Bîrsei este în 1480, iar date despre o ciumă care a făcut multe victime în Brașov indică anul 1495. Nu pentru toate epidemiile s-au păstrat date exacte, însă pentru epidemia din 1554 sînt înaintate cifre uriașe, de 5.000 - 7.000 de morți. Sînt, cu siguranță, exagerări, însă ținînd cont că populația era mult mai mică decît în prezent, efectele erau teribile asupra comunității și dacă piereau ,,doar” cîteva sute de oameni. Cronicile spun că epidemia din 1603-1604 a fost precedată de foamete, astfel că oamenii din Țara Bîrsei ajunseseră să mănînce plante fierte, ghindă, jir, scoarță de copac și chiar leșuri de animale. Tot de atunci unele date indică 70-125 de morți/zi în maximul epidemiei și 22 de morți/zi, spre finalul ei.

Ciuma cea mare a fost numită cea din 1660, cînd și judele Brașovului a fost răpus de boală, iar din 1710 datează prima relatare despre măsuri eficiente de carantină în Brașov, orașul scăpînd în acel an de ciumă, se menționează în cartea despre istoria Brașovului. Că oamenii erau îngroziți de ciumă o arată și faptul că, în 1530, magistratul orașului a comandat o carte unui doctor numit Sebastian Pauschner, iar în cartea apărută la Sibiu în 1551 se recomandă fuga în fața ciumei. Orașul nu a fost scutit nici de inundații devastatoare, cea din 1526, din cauza pîrîului ,,pe Tocile”, afectînd zidul de vest al cetății. Deși pare greu de crezut, invaziile de lăcuste au făcut de cîteva ori distrugeri și au dus și la foamete (un exemplu, în 1542). Dat fiind că o dată la cîțiva ani o calamitate lovea orașul, nu este de mirare că se estimează că pe tot parcursul Secolului XVI populația nu a trecut de 10.000-11.000 de oameni, fiindcă o perioadă de prosperitate era imediat ,,anulată” de o epidemie, un cutremur, o invazie militară, un incendiu sau o inundație.

Brașovul avea, în Secolul XVI, un medic șef al orașului, printre cei care au deținut funcția numărînduse și unul din îndepărtata Flandră: Martinus Stopius (care a absolvit Medicina la Viena). În 1512 a fost atestată prima farmacie, iar opt ani mai tîrziu, primul farmacist, Johannes, farmacia fiind în Piața Sfatului. Pieței, germanii îi spuneau Marktplatz, iar ungurii, Főtér sau Tanács tér.

Igiena era precară în acele vremuri, dacă o comparăm cu vremurile moderne, descoperirile care aveau să schimbe medicina după 1850 nefiind disponibile în perioada medievală. Și speranța medie de viață era net mai mică, mortalitatea infantilă fiind și ea la cote ridicate. Vremurile erau dificile și fiindcă Brașovul a fost confruntat cu numeroase invazii otomane (în 1421, 1479 și 1493), iar orașul a participat și direct la confruntările cu otomanii. Michael Weiss, un nume foarte cunoscut pentru brașoveni, a luat parte la bătăliile lui Mihai Viteazul la Călugăreni și Giurgiu, la ambele participînd trupe brașovene. Mai este un aspect specific vieții medievale: viața era violentă fiindcă diverse pedepse erau executate în public în centrul orașului. Cronicile indică faptul că între 1520 și 1550 au fost duse

la îndeplinire de către călăii orașului 120 de sentințe, printre care se numără torturi, spînzurări, arderi pe rug, tăieri de urechi. bătăi și alungări din oraș. În general călăii orașului (gîzii) erau mai ales țigani și s-au păstrat înregistrări detaliate în care erau consemnate prețurile plătite pentru materialele necesare la arderile pe rug și la torturi. Exista și un ,,călău-șef”, asistat de unul sau două ajutoare.

În piața centrală a orașului (actuala Piața Sfatului) a existat din 1595 și un ”stîlp al infamiei”, inaugurat în 1595 prin decapitarea unui valon care-și înjunghiase un camarad. Abia 200 de ani mai tîrziu stîlpul infamiei a fost mutat în afara zidurilor. Un alt loc de execuții era la ieșirea din cetate către cartierul Blumăna, locul fiind menționat într-o cronică din 1546 ca fiind cel în care sînt arși oamenii. Era un loc situat în afara zidurilor orașului unde au fost arse și femei acuzate de vrăjitorie. Un alt loc morbid este Galgenberg, ,,Dealul Spînzurătorilor”, în zona Dealul Melcilor de azi, iar acolo era o spînzurătoare de piatră.

Negustori şi mărfuri rare aduse din depărtări (1)

Brașovul era un important centru de schimb, numit ,,emporiu al întregii Transilvanii” pentru că veneau mulți străini, iar negustorii locali plecau la mari depărtări. Printre cele mai scumpe mărfuri erau pînzeturile fine din Viena sau Bruges, broderiile din Spania sau covoarele și mătasea brută din Imperiul Otoman. Negustorii, cărăușii și locuitorii orașului se întîlneau, iar carele și căruțele erau încărcate cu mărfuri ce veneau de la mari depărtări. Se încheiau tranzacții, se semnau cambii, se plăteau mărfurile, se sigilau, se scoteau pașapoarte de transport de la administrația orașului. În cuferele de călătorie se aflau pungi cu bani, acte, sigilii și podoabe scumpe. Mirodeniile erau la mare căutare, unele fiind vîndute la Brașov, altele fiind doar tranzitate. Cert este că în Secolul XVI mirodeniile reprezentau peste 20% din comerțul total. Diversitatea lor era uimitoare și prețul era mare, fie că vorbim despre piper, migdale, nucșoară, smochine, stafide, zahăr candel sau vanilie. Meșterii locali, atît românii, cît și sașii, erau cunoscuți pentru mărfurile care ajungeau la mare distanță: postavuri groase, piei tăbăcite, lăzi de Brașov, pălării, opinci, hamuri și funii. Brașovul primise privilegii care obligau negustorii străini să-și desfacă mărfurile în oraș, iar negustorii locali cumpărau de la aceștia mărfuri en-gros la prețuri reduse și le vindeau apoi en-detail cu prețuri mult mai mari. În plus, orașul a primit privilegii comerciale atît de la domnitorii munteni, cît și de la cei moldoveni, volumul comercial crescînd enorm după 1500. O dovadă a importanței orașului este că, în 1441, Iancu de Hunedoara le permite brașovenilor să bată monedă, dovadă a unei autonomii extrem de mari. Aproape 30 de ani mai tîrziu, regele Ungariei, Matei Corvin, acordă înlesniri fiscale orașului și dreptul de a colecta taxe vamale.

Brașov (1666), H. Jacob Schollenberger

Brașovul vechi și Fortăreața Brașov (1864), L. Rohbock & J. Poppel

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Propaganda – ce este și cum funcționează

(urmare din pag. 1)

În ultimii 32 de ani, urmărind media românească, dar și pe cea străină, cu toții ați fost martorii propagandei care izvorăște din ecranele televizoarelor, difuzoarele radio-urilor sau din paginile ziarelor. Cuvîntul-cheie: „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă; pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspîndite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gîndi.

Iată așadar, care este scopul propagandei: acela de a face auditoriul să gîndească în alt fel decît o făcea pînă atunci, pentru a susține ideologia și doctrina prezentate. Așa s-a întîmplat în ultimii 1000 de ani, cînd militarii, în principal, au început să aplice teoria celebrului Sun Tzu, conform căreia „nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta”

De pe cîmpurile de luptă, propaganda a trecut în viața de zi cu zi, cînd conducătorii popoarelor au constatat că e mai ușor să determini oamenii să te urmeze „ducîndu-i de nas” decît prin forță. Firește, propaganda are efect sporit atunci cînd e folosită împotriva mulțimilor, așa cum constata și Gustave Le Bon în lucrarea sa „Aphorismes du temps présent 1913”: „este mult mai ușor să sugestionezi o colectivitate, decît un individ. Credința în puterea sa și lipsa de răspundere îi dau gloatei o intoleranță și un orgoliu excesive”.

Dacă acum ceva sute de ani mijloacele de răspîndire a propagandei erau destul de limitate, de la Revoluția bolșevică încoace acestea s-au dezvoltat atît de mult, concomitent cu scăderea gradului de educație a poporului, încît propagandiștilor le este mult mai ușor să influențeze mase mari de oameni. Internetul și felul în care acesta transmite mesajele, în special prin canalele de socializare, a atins forma cea mai eficientă de propagandă. Amintiți-vă de teoria pixelului albastru rostogolită zile în șir la televiziuni, sau de cea cu care sîntem intoxicați sistematic, referitoare la faptul că Rusia este vinovată pentru toate relele pămîntului. Aceasta din urmă a prins foarte bine la noi în țară, după

45 de ani de comunism în care sovieticii au fost priviți ca fiind inamicul numărul unu, încît acum există oameni care înghit pe nemestecate tot ce li se spune despre iminentul război din Ucraina, fără să gîndească cu propriul creier, adunîndu-și diverse informații care să le dea imaginea globală a situației, pentru că „o idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decît o idee adevărată, dar complexă” cum spunea Alexis de Tocqueville în lucrarea sa „De la Démocratie en Amérique” din 1835.

De asemenea, pentru ca propaganda să fie eficientă, trebuie să fie constantă, fără a-i acorda subiectului „pauze de trezire” în care să își dea seama că lucrurile nu stau așa cum îi sînt prezentate. Apoi, ea trebuie să fie simfonică, adică transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului și să se desfășoare pe termen lung, pentru a putea pătrunde în toate fibrele și în toți neuronii publicului-țintă, nutrindu-i acestuia convingeri puternice în legătură cu ideologia și doctrina transmise. Alte două caracteristici importante ale propagandei sînt acelea că aceasta trebuie să fie musai partizană, prezentînd un singur punct de vedere, niciodată două aflate în competiție sau dispute, afirmativă, dar nu și documentată. Astfel, propagandistul afirmă răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa.

În ultimii doi ani de pandemie ne-am confruntat cu acest tip de propagandă în care ni s-a prezentat un singur punct de vedere despre COVID, măsurile luate contra acestuia, vaccinuri și medicamente, orice opinie contrară fiind imediat combătută și catalogată drept știre falsă fiindcă deranja socotelile propagandiștilor. Cît despre afirmațiile nedocumentate pe care le fac de ani de zile politicienii noștri unii despre alții, sau despre evenimente și situații – ce să mai vorbesc? Cunoașteți cu siguranță zeci de exemple în care oameni cu greutate în statul român ne prezentau într-un anumit fel situații și persoane, pentru a constata după o vreme că lucrurile nu stăteau deloc așa.

De ce se întîmplă lucrurile astfel? Pentru că propaganda ne arată ce să gîndim, nu cum să gîndim. Cu alte cuvinte, propagandistul ne conectează creierul la al lui și gîndește pentru noi. Dacă el ne spune în mod

„România nu e a ta, domnule Președinte, nu e a voastră, domnilor guvernanți și parlamentari, ci a urmașilor, urmașilor Neamului Românesc!”

Dacă privim în jur, trîmbițele Turnului Babel de la Bruxelles emit sunete false la frecvențe înalte prin propaganda despre „respectarea și promovarea valorilor europene”, despre „democrație”, despre „statul de drept” (aflat în genunchi), despre „drepturi fundamentale” (călcate în picioare), despre economia de piață (în care se fură ca-n codrul Vlăsiei) și alte basme de sedat „prostimea”. Adevărul nu mai poate fi ascuns.

Basmul lansat de din ce în ce mai mult contestatul senil de pe malul Potomacului despre conflictul Fedreația Rusă-Ucraina, întreținut cu actele trădătorilor de neam și de țară de pe malul Dîmboviței se materializează „Pas cu pas” prin împînzirea teritoriului României cu tabere militare ale SUA și NATO – și nu doar teritoriul, ci și întreg spațiul aerian românesc, în apele teritoriale românești ale Mării Negre. În acest timp, militarii debilei Armate Române sînt „expulzați” pe alte meleaguri în misiuni care nu au nimic în comun cu interesele naționale. Și iarăși îl parafrazez pe Cațavencu: „Trădare o fi, că o vedem și noi…”.

Întreaga planetă urmărește cu sufletul la gură știrile și „fake news”-urile depre un război din vecinătatea noastră, un război care nu este al nostru, al românilor. Zilele trecute tot românul a avut prilejul să vadă garniturile de tren purtătoare de blindate, drone și alte piese din dotarea modernă a Zeului Marte. Cînd am

văzut convoaiele care au blocat circulația căilor rutiere ale României am fost ușor nedumerit, întrebîndu-mă: transportul feroviar este cel mai puțin costisitor și chiar mai sigur decît cel stradal, atunci, de ce? Răspunsul l-am primit după ce fiecare convoi nu se supunea adagio-ului latin „Mille viae ducunt homines per saecula Romam” (în traducere liberă – toate drumurile duc la Roma), în cazul de față „Roma” fiind Kogălnicenu sau Deveselu… Nici vorbă!

M-am luminat cînd fiecare convoi rutier a avut destinație bine stabilită, „dotările” lui marte fiind amplasate pe tot teritoriul Coloniei Corporatiste sub Ocupație Militară (C.C.O.M.S.), România, deocamdată cele ale „Stars and Stripes”, faza următoare fiind pavoazată cu însemnele „Le coq gaulois”. Și unii și ceilalți, „invitați” (deci, cu întreținerea asigurată gratuit de sclavii mioritici, că de, așa se cade!).

Am spus-o și repet: nu e războiul nostru, iar actuala conducere a C.C.O.M.S. ar trebui chemată în fața unui Tribunal Extraordinar Militar pentru a da explicații poporului român, de oare ce, „România nu e a ta, domnule Președinte, nu e a voastră, domnilor guvernanți, nu e a voasrtă, domnilor parlamentari, ci a urmașilor, urmașilor Neamului Românesc!”.

Navigînd în spațiul virtual am citit despre afirmația unui cretin incompetent – parlamentar, nu fite cine – care neinformat că deja propunerea lui e realizată cerea ca digurile și canalele hidrocentralelor amenajate în vremuri

repetat că cerul e verde, vom ajunge la un moment dat să credem asta și vom propaga la rîndul nostru acest ,,adevăr”.

Ei bine, cum putem scăpa de propagandă? Gîndind singuri, punînd întrebarea esențială „de ce”, care ne conferă acea „pauză de trezire” care întrerupe continuitatea propagandei, căutînd răspunsuri prin multitudinea de informații venite din toate sursele posibile și observînd cu atenție ceea ce se petrece în jurul nostru.

Partea frumoasă este că, după ce ne sustragem efectelor propagandei, începem să vedem lucrurile așa cum arată de fapt, ca și cum un copil aflat la teatrul de păpuși ar intra în culise să vadă păpușarii la treabă. Atunci, abia atunci, ne dăm seama că metodele pe care le folosesc propagandiștii sînt atît de simple încît ne simțim jigniți cînd sîntem catalogați drept naivi.

Personal, de zece ani nu mai urmăresc emisiunile de știri ale posturilor românești de televiziune. De zece ani nu mai urmăresc emisiunile tip talk-show politic. De zece ani îmi iau informația din surse diverse atît din mainstream, cît și din afara lui, în special de pe internet. Cînd intervine un eveniment important, de genul pandemiei, al Revoluției din Kazahstan sau al situației din Ucraina, obișnuiesc să-mi adun informațiile din ambele părți (pro vaxxeri/ anti vaxxeri; NATO/ RUSIA; China/ SUA), dar și din surse neutre, analizînd existența vreunui interes economic în cauză. Am scris despre propagandă fiindcă mă confrunt cu ea de doi ani de zile, fiindcă îi văd efectele asupra oamenilor cu care interacționez și consider că nu ne face bine sub nici un aspect. Există sute de exemple în jurul nostru de cetățeni afectați de propagandă, de la cei care la un moment dat susțineau frenetic și uneori fanatic anumiți politicieni sau curente, pentru ca apoi să regrete că s-au lăsat amăgiți, pînă la cetățeanul care zilele trecute umbla pe stradă îmbrăcat cu vesta antiglonț de frica rușilor invadatori. Grav e că pe cei afectați de propagandă îi scoți greu din ale lor, fiindcă uneori nici puși în fața probelor indubitabile nu recunosc că s-au lăsat prostiți: unii din mîndrie, alții fiindcă pur și simplu nu-și dau seama de asta.

Ca s-o combatem eficient, ar trebui ca, în număr cît mai mare, să gîndim cu capetele noastre, fiindcă altfel vom ajunge să gîndim și să trăim după cum ne spun alții, ori asta ne va decădea din rangul de ființă umană la cel de unealtă vorbitoare, ceea ce nimeni nu-și dorește.

ceaușiste să fie date spre administrare primăriilor. Cretin total cu demență la purtător, cel care emite această „propunere” trăiește pe altă planetă. În ceaușism, cînd au fost realizat întregul sistem energetic al României actuale aflat în criză energetică era supravegheat zilnic de către echipe specializate (U.C.C.), care notau fiecare modificare a construcțiilor hidrotehnice și erau în măsură să prevină avariile. Primăriile nu au nici un fel de structuri specializate pentru astfel de activitate și, Domnne ferește, eventualele viituri pot provoca nu doar distrugeri materiale ireparabile, ci victime umane. Un alt cretin, unul cu pulover „consacrat” a declarat public că s-a săturat de „țara asta de doi bani”. Nu este altul decît fiul acelui Ernő Neuländer venit „pe tancurile sovietice” în ‘44, este cel care, pe post de mare bulibașă de guvern spunea în 1990 că „economia României este o grămadă de fiare vechi!” (astăzi, nici măcar fierul vechi nu a mai rămas din ea), deși după spusele altui cretin guvernamental, economia actuală ar dudui... Marele intelectual puliverist și-a făcut bagajul; pleacă în Elveția unde va fi Președinte al Universității din Geneva”, fapt care mă pune în dilemă, întrebîndumă dacă nu cumva și Elveția este o țară „de doi bani”, altfel e greu de explicat cum de-i acordă o asemenea poziție. Dar…, să nu uităm, Davos este tot în Elveția, nu? Cine se-aseamănă, se adună!

Deși tardivă și inutilă, întrebarea mea retorică, ar fi: i-a controlat cineva averea și conturile obținute prin facilitarea vînzării grămezii de fier vechi? Nu de alta, dar hoțul nedovedit e om cinstit!

ION MĂLDĂRESCU (Art-emis.ro)

„Occidentul nu poate oferi Rusiei o ramură de măslin, vor fi impuse sancțiuni”

(urmare din pag. 1)

„Se va găsi un motiv”

Președintele rus Vladimir Putin și-a exprimat anterior convingerea că, în orice caz, vor fi introduse măsuri restrictive și că orice semnal poate constitui un motiv pentru ele. „Există un motiv astăzi, de exemplu, legat de evenimentele din Ucraina, iar dacă acesta nu există va fi găsit, deoarece scopul este altul: a încetini dezvoltarea Rusiei și Bielorusiei. În urmărirea acestui obiectiv, va exista întotdeauna un motiv pentru a introduce anumite restricții ilegitime, iar aceasta nu este altceva decît concurență neloială”, a declarat Putin la o conferință de presă organizată după discuțiile cu președintele belarus Alexander Lukașenko. Liderul

rus a subliniat că presiunea sancțiunilor „este absolut ilegitimă”: „Aceasta este o încălcare gravă a dreptului internațional, de care celor care vorbesc acum le pasă doar atunci cînd le convine”, a adăugat el. Președintele Dumei de Stat a Federației Ruse, Vyacheslav Volodin, consideră, de asemenea, că sancțiunile vor fi introduse indiferent de evoluția situației din jurul Ucrainei. „În primul rînd, situația nu sperie pe nimeni – trăim în astfel de condiții de 8 ani. Da, acest lucru creează probleme, este mai bine să cooperăm și să dezvoltăm relații cordiale decît să intram în conflict. Dar nu a fost alegerea noastră să introducem restricții”, a spus Volodin. „În al doilea rînd, toată lumea a ajuns la o înțelegere: vor exista în continuare sancțiuni împotriva Rusiei”, a concluzionat el, menționînd că Washington și

Şi, pînă la urmă, ce iepure va ieşi din joben?

Dacă vă întrebaţi cum de a ajuns Biden un fel de „Mama Omida”, dînd semnale cînd urmează ca Putin să facă ceva, veţi avea un răspuns cît se poate de logic în cele ce urmează. Vom începe totuşi de la ipoteza rezonabilă conform căreia Biden nu e ghicitor în stele sau bobi, ci că este preşedintele SUA. Ştiu, e greu să ne imaginăm asta, dar chiar asta e realitatea. Îmi place să cred că Biden nu face astrograme, ci este responsabil pentru politica SUA. Aşadar, dacă Biden spune că „miercuri Rusia atacă Ucraina” înseamnă că are asemenea informaţii de la serviciile americane de spionaj. Presupunînd asta, ne întrebăm oare cînd vreodată în istoria omenirii, după ce s-a aflat un asemenea lucru, acesta a fost făcut public? Cînd vreodată un lider al unei ţări a ieşit într-o conferinţă de presă pentru a anunţa că în X ore ţara cutare urmează să atace ţara Y? Eu unul n-am cunoştinţă de aşa ceva. În schimb, pot spune că am cunoştinţă de ventilarea unei minciuni pentru a porni un război. Mai ţineţi minte „arsenalul chimico-atomic al lui Saddam Hussein”? Atît preşedintele SUA, cît şi premierul britanic de la acea vreme, au minţit la modul imbecil pentru a porni Războiul din Golf. Cu toate păcatele pe care le avea, Saddam Hussein asigura o stabilitate într-o zonă complicată. Intrarea americanilor acolo a transformat întreg Orientul Apropiat într-o bombă haotică. Irak-ul e destabilizat, Siria se luptă cu greu să obţină controlul graniţelor sale, Libanul e destabilizat, Libia a revenit la tribalism, iar Egiptul era cît p-aci să se destabilizeze dacă nu prelua armata puterea prin instalarea unui nou dictator. În mod normal, atît Bush cît şi Blair ar trebui judecaţi pentru crime de război. Nu vor fi judecaţi, o ştim. Iar faptul că o ştim şi că o acceptăm e în sine o problemă imensă. Dar nu despre asta e vorba, ci despre minciună. Să revenim.

Singura variantă logică în toată desfăşurarea de forţe de pînă acum ar fi că SUA, prin senilul său preşedinte, a răspîndit o informaţie falsă, o minciună gogonată. Paragraful anterior e dovada că în aşa-zisa „politică mare” se minte de îngheaţă apele. Am căzut, aşadar, de acord că ar fi o dovadă de prostie să ieşi şi să spui în gura mare un secret pe care tocmai l-ai aflat. Desigur, nu-l credităm pe Biden cu prea multă minte, dar nici nu putem să considerăm că întregul aparat al SUA a ajuns la oligofrenism avansat (cu toate că nu e departe de asta!). Cum ipoteza obţinerii vreunor „informaţii galactice” de către spionajul SUA a picat, rămîne varianta minciunii răspîndite cu bună ştiinţă. Dar care poate fi mobilul unei asemenea minciuni?

Sînt unii „strategi” care spun că la bază s-ar afla o strategie cîştigătoare, de tipul „indiferent ce s-ar întîmpla, noi picăm în picioare”. Există şi „firele informaţionale” care ne pot conduce către o astfel de ipoteză. Să vedem, însă, care e strategia. Aşadar, răspîndeşti ştirea cu atacul iminent şi ai două variante: prima în care atacul într-adevăr ar avea loc, astfel încît poţi ieşi să spui „uite, noi am avertizat” şi cea de-a

doua variantă în care nu se întîmplă nimic şi atunci afirmi „am cîştigat războiul pe cale diplomatică”. Astfel, indiferent de ceea ce se va petrece, tu ai dreptate şi marchezi la capitolul vizibilitate. Şi, într-adevăr, dacă urmăm declaraţiile unor fruntaşi ai Partidului Democrat – Nacy Pelosy, de exemplu – putem trage această concluzie. Însă, întrebarea este simplă: de ce ai face asta?

Cu siguranţă ar avea o noimă recîştigarea popularităţii în condiţiile în care Biden e căzut total în sondaje. De asemenea, Partidul Democrat e în cădere liberă, o cădere istorică. Incompetenţa şi habarnismul au contribuit la situaţia actuală. În plus, situaţia dezastruoasă mai vine la pachet cu pensionări ale multor membri cunoscuţi de-ai partidului, posibil din cauză că nu doresc să fie părtaşi la previzibilul deznodămînt. Însă, chiar şi aşa, nu are noimă deoarece americanii sînt destul de puţin ataşaţi de narativul războiului din Ucraina. Şi atunci?

Ei bine, iată care e situaţia. SUA şi statul său subteran îşi doresc cu disperare un război de amploare, fie cu Rusia, fie cu China. Doar că n-ar vrea unul în care să fie implicaţi direct. Punctele sensibile sînt două: Ucraina şi Taiwan-ul. Nu-mi dau seama de ce analiştii de la Washington au considerat că Ucraina are mai multe şanse de fructificare. E o ecuaţie complexă acolo: aparenta presiune pe care SUA o face pe Rusia este, de fapt, o presiune pe Germania pentru a preîntîmpina o alianţă germano-rusă. Asta ar ţine de o strategie clasică a SUA, strategie care, însă, e depăşită în prezent. Întradevăr, aşa cum am arătat în multe articole anterioare, conectarea Germaniei (şi, prin extensie, a Europei) la Rusia poate mătura SUA de pe continent, formînd rapid o mega-putere demnă de Secolul XXI. Însă nici chiar acest scenariu nu justifică nebunia anunţării categorice a atacului iminent. Şi-atunci?

Ei bine, ipoteza mea ţine de politica internă a SUA, mai precis de un eveniment de-a dreptul tectonic. Este vorba despre raportul consilierului Departamentului de Justiţie al SUA John Durham, prin care o acuză pe Hillary Clinton cu subiect şi predicat că a plătit o firmă pentru a asculta convorbirile lui Trump. În fapt moţiunea lui Durham este împotriva avocatului de campanie al lui Hillary Clinton, care este acuzat că ar fi dat o declaraţie falsă unui agent federal. Însă referatul descrie întreaga operaţiune de care nu puteau fi străini fostul preşedinte

Bruxelles-ul vor găsi întotdeauna ceva pentru care să învinovățească Moscova.

„Nu sînt necesare sancțiuni după începerea bombardamentelor”

Cu o zi înainte, președintele ucrainean Volodimir Zelenskiy a cerut țărilor occidentale să impună sancțiuni imediate. „Ni se spune că în cîteva zile războiul va începe. Eu zic că ar trebui aplicate sancțiuni imediate, dar oficialii occidentali spun că o vor face doar dacă va fi război. Dar dacă războiul este preconizat a începe în cîteva zile, ce mai așteptăm?” – a declarat liderul de la Kiev despre disputa pe care a avut-o cu unul dintre oficialii occidentali despre politica de sancțiuni „în caz de agresiune din Rusia”. „Nu avem nevoie de sancțiunile voastre după începerea bombardamentelor, după ce au împușcat în țara noastră”, a concluzionat Zelenskiy în cadrul Conferinței de securitate de la München, care a avut loc sîmbătă, 19 februarie a.c.

Obama şi actualul preşedinte Joe Biden.

Moţiunea împotriva lui Sussman este doar începutul, uvertura. Ceea ce urmează este, probabil, cel mai mare scandal din istoria SUA. Practic, în ipoteza în care s-ar continua investigaţiile, am putea vedea nu doar dizolvarea Partidului Democrat, ci şi condamnarea unor hălci imense ale statului subteran american. Iată cum ceea ce în urmă cu cîţiva ani era considerată o „teorie a conspiraţiei” se dovedeşte a fi absolut adevărată. Într-adevăr, întregul aparat subteran al SUA s-a opus pe faţă candidaturii lui Trump. Şi au fost atît de convinşi că vor reuşi să-l blocheze încît efectiv nici măcar n-au şters urmele. Iar treburile încep să iasă la suprafaţă.

Aşadar ieşirea lui moş Biden la „atac” împotriva Rusiei sugerează o dorinţă a întregului stat subteran american de a intra în scenariul unei situaţii excepţionale, astfel încît să se poată îngropa investigaţia lui Durham. Un amic apropiat de situaţie îmi spunea că, la frontul de lucru care s-a deschis în prezent, întreaga investigaţie a lui Durham, dacă va fi făcută, va dura cel puţin patru ani. Iată un motiv pentru care păduchii din subsolurile statului american au ieşit cu disperare la suprafaţă.

Există însă o altă „teorie a conspiraţiei” pe cale de a se materializa, anume dosarul furturilor alegerilor americane. În ciuda intimidărilor şi a catalogărilor, dovezile se strîng şi, treptat, bomba va exploda. Chiar dacă s-au şters numeroase urme, chiar dacă s-a încercat blocarea investigaţiilor, există probe, iar acestea vor apărea.

Şi, nu în ultimul rînd, avem scandalul postpandemic. Există o disperare majoră legată de efectele vaccinurilor care nu mai pot fi acoperite. Se încearcă la modul disperat răspîndirea informaţiilor că orice, mai puţin vaccinul, poate provoca afecţiuni cardiace. Valul masiv de îmbolnăviri e abia la început şi asta e cauza pentru care politicienii aflaţi la butoane sînt disperaţi. În SUA e un caz particular, întrucît acolo nu te poţi comporta precum Trudeau, din simplul motiv că ăia au arme. Care credeţi că e reacţia unuia care ştie că a fost obligat să se vaccineze şi asta e cauza pentru care a ajuns muribund?

Sînt trei elemente care efectiv au capacitatea de a zgudui din rădăcini politica americană, iar întreaga desfăşurare de forţe indică o necesitate urgentă de găsire a unei soluţii. Fie că vreţi sau nu să credeţi, actuala ordine americană e la mîna lui Putin. De aceea mă şi întreb dacă va ataca într-adevăr Putin. Fără doar şi poate, dacă o va face înseamnă că a acceptat o mită substanţială din partea SUA. Nu-mi dau seama ce anume, dar e cert că ceva cu adevărat mare i s-a pus pe masă. Şi dacă i s-a pus pe masă, e cît se poate de clar de înţeles că vom şi vedea rapid „fructificarea” oportunităţii. Dacă însă nu atacă – aşa cum consider că e cel mai probabil (adică peste 90%) – înseamnă că a decis să lase întreaga corabie cu piraţi să se scufunde. Iar spectacolul pe care-l vom vedea va fi unul de-a dreptul grandios, chiar dacă va avea o întindere mult mai mare în timp.

TRENDURI BLOGSPOT COM

Eșecul spectaculos al vaccinurilor Covid (II)

Schimbarea narațiunii cu scopul de a ascunde eșecul (2)

Pentru cei care au fost atenți tot timpul, aceasta este în mod clar o încercare de a schimba narațiunea fără a pierde pe deplin credibilitatea (ceea ce cred că este aproape imposibil în acest moment). Adevărul este că Omicron le-a stricat scenariul atît de mult, încît totul se destramă. Ei nu mai pot justifica deloc introducerea pașapoartelor de vaccinare și a obligativității vaccinării la locul muncă, în școală și pentru acces la evenimente sociale, în contextul în care, cu cît rata de vaccinare este mai mare, cu atît mai ridicată devine rata infectărilor. Din acest motiv, primul-ministru al Regatului Unit, Boris Johnson, a anunțat, pe 19 ianuarie, că pune capăt tuturor restricțiilor legate de Covid, că se renunță inclusiv la purtarea obligatorie a măștilor în mijloacele de transport public și în școli, precum și la cerința prezentării certificatelor de vaccinare pentru accesul la evenimente publice. Este opusul a ceea ce au nevoie tehnocrații pentru a justifica impunerea pașapoartelor și a obligativității vaccinurilor. Pentru a ascunde, cît mai bine posibil, această tendință care le demontează pledoaria, mass-media „explică” acum de ce nu vor mai discuta despre numărul de cazuri, nici chiar despre spitalizări sau ratele deceselor. Dacă ar face acest lucru, ar trebui să admită că răspunsul la pandemie rezultă de fapt într-un „dezastru” și mai mare. Așadar, nu trebuie să ne surprindă dacă „verificatorii faptelor” („fact checkers”) încep să respingă statisticile care demonstrează eșecul dezastruos al vaccinurilor spunînd că datele despre cazuri, spitalizări și decese sînt pur și simplu prea nesigure pentru a fi folosite.

Noul scenariu, potrivit AP News, va evidenția aspecte precum depășirea capacității spitalelor și lipsa personalului general. Problema este că nici acestea nu reflectă situația reală privind impactul Covid, deoarece multe spitale au concediat personal din cauza lipsei de pacienți (mulți dintre aceștia au renunțat la tratamente medicale de rutină de frica virusului), au concediat angajații care nu a primit vaccinul, iar alți

angajați ai spitalelor pur și simplu au demisionat pentru că nu au acceptat obligativitatea vaccinării, iar spitalele și-au închis secții întregi din cauza acestor reduceri de personal. Desigur, dacă pacienții încep să se întoarcă, atunci se vor trezi rapid cu mai mulți pacienți decît numărul la care pot face față în prezent. La ce altceva ne putem aștepta dacă spitalele fac în mod intenționat astfel de reduceri de personal?

De asemenea, lipsa generală de personal din alte industrii constituie un barometru la fel de fals privitor la impactul virusului. Mulți dintre aceștia beneficiază în continuare de asistența statului și, prin urmare, nu doresc să reintre în cîmpul muncii. Alții sînt forțați să plece din cauza obligativității vaccinării. Alții sînt prea bolnavi pentru a mai lucra din cauza vătămărilor provocate de vaccinurile Covid-19. După cum a relatat recent OneAmerica, o companie națională de asigurări mutuale de viață cu sediul în Indianapolis, pe lîngă o creștere cu 40% a deceselor în rîndul americanilor apți de muncă (și care nu au murit din cauza Covid), s-a înregistrat și o creștere vizibilă a problemelor cauzate de invaliditate pe termen scurt și pe termen lung în al treilea trimestru al anului 2021, comparativ cu nivelurile dinaintea pandemiei.

„Am eșuat”, recunoaște presa daneză

Aceeași încercare de a schimba discursul poate fi observată și în alte țări. Presa daneză a recunoscut recent că a indus în eroare publicul prin „preocuparea aproape hipnotică de numărare zilnică a cazurilor de corona”. „Noi, cei din presă, trebuie să (...) luăm în calcul propriile noastre eforturi în acest sens”, scrie jurnalistul danez Brian Weichardt, adăugînd: „Și am eșuat”. Acesta recunoaște că jurnaliștii nu au cerut autorităților răspunsuri clare despre „ce însemna concret faptul că oamenii erau spitalizați cu coronavirus și nu din cauza virusului”. El admite că între aceste două situații „este o diferență importantă”. Din nou, mulți dintre noi au spus exact același lucru în ultimii doi ani, iar drept răsplată pentru efortul nostru am primit eticheta că manifestăm o atitudine de „terorism” intern. Weichardt, în această

Cum își bat joc rușii de informațiile CIA

În timp ce SUA și alți membri NATO avertizează asupra iminenței unei invazii și avansează chiar date la care aceasta va avea loc, Rusia dă o mostră remarcabilă de sarcasm.

Ironia usturătoare a rușilor

Ironia și sarcasmul fac parte din instrumentarul pe care oficialii de la Moscova îl folosesc de multă vreme pentru a-și batjocori rivalii. Glumele laconice se potrivesc cu agenda internă a Kremlinului, făcînd ca Rusia și președintele său atotputernic să pară înzestrați cu sînge rece și mai deștepți decît liderii din Occidentul democratic și panicat.

Pe măsură ce au apărut îngrijorări că 16 februarie ar putea fi data la care președintele Vladimir Putin va lansa o invazie în Ucraina, oficialii ruși au declanșat o bătaie de joc copioasă. Într-o postare pe Facebook, purtătorul de cuvînt al Ministerului rus de Externe Maria Zakharova a cerut „mass-media de dezinformare” din Occident „să dezvăluie programul invaziilor” pentru anul viitor. „Aș dori să-mi planific

privință, încearcă să transfere vina dinspre jurnaliști către autorități. „Mesajele autorităților și politicienilor către oamenii implicați în această criză de importanță istorică lasă mult de dorit”, scrie jurnalistul, ignorînd faptul că datoria numărul unu a unui jurnalist este tocmai aceea de a investiga, de a verifica și de a pune sub semnul întrebării, și nu de a acționa ca un papagal, care repetă ceea ce spun autoritățile”.

Timp de doi ani, orice opinie divergentă a fost etichetată ca fiind „dezinformare periculoasă”, chiar dacă era pe deplin exactă, pentru că așa funcționează propaganda. Faptul că cei care lucrează în presă încep acum să dea înapoi pentru a-și salva puțina credibilitate care le-a mai rămas nu schimbă realitatea că ei au acționat, aproape în unanimitate, numai și numai ca promotori ai propagandei. Acum, că majoritatea oamenilor și-au dat seama de jocul lor, încearcă să pretindă că totul a fost o greșeală nevinovată. Bună încercare! Să vedem cum se descurcă acești promotori ai propagandei susținuți de Big Pharma cînd vine vorba de relatarea adevărului despre vătămările provocate de vaccinurile Covid-19. Aici se va vedea măsura în care vor reuși să-și recîștige credibilitatea, întrucît acest lucru îi va forța să muște mîna care îi hrănește –industria medicamentelor.

Adevărul trist este că probabil ne vom confrunta cu o avalanșă de afecțiuni cronice grave în viitor, printre care și boli neurodegenerative, așa cum a explicat Stephanie Seneff, Ph.D., în articolul ei „Vaccinurile SARS-CoV-2 și bolile neurodegenerative”. (Analiză realizată de Dr. Joseph Mercola, 25 ianuarie 2022, traducere de Irina Bazon) Sfîrșit

ACTIVEnEWs.ro

concediul”, și-a explicat Zakharova solicitarea. „Spre regretul multor mass-media occidentale, războiul a eșuat din nou să înceapă”, a spus Zakharova la un briefing organizat chiar în presupusa zi a invaziei. „Luptele au izbucnit pe paginile lor, dar nu au nici o legătură cu realitatea.”

Între timp, ucrainenii trăiesc în mijlocul semnelor unei posibile invazii de cîteva săptămîni, cu aproximativ 150.000 de soldați ruși masați în jurul țării lor pentru exerciții militare. Rusia a declarat săptămîna trecută că începe să retragă unele trupe, dar oficialii militari occidentali spun că nu există dovezi ale unei retrageri serioase.

,,Războaiele din Europa rareori încep într-o zi de miercuri”

Ambasadorul Rusiei la Uniunea Europeană, Vladimir Cijov, i-a acuzat pe occidentali de „calomnie” pentru că susțin că o invazie este în curs. El a insistat într-un interviu acordat cotidianului german Welt că „nu va fi un atac miercurea aceasta”. Apoi a adăugat sarcastic: „Războaiele din Europa rareori încep într-o zi de miercuri”.

Chizov are dreptate, întrun fel. Primul Război Mondial a început într-o zi de marți și al II-lea Război Mondial a început în Europa într-o vineri, dar istoria Europei de război de-a lungul secolelor include conflicte care au început și miercurea.

„Isteria occidentală este încă departe de punctul culminant”

Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a tratat cu ușurință temerile tot mai mari ale Occidentului. Întrebat dacă administrația prezidențială a Rusiei a funcționat diferit în noaptea de marți spre miercuri (16/17 februarie), el a spus reporterilor că toată lumea a dormit calm și și-a reluat munca dimineața, ca de obicei. „Isteria occidentală este încă departe de punctul culminant”, a spus Peskov. „Trebuie să avem răbdare, deoarece remiterea nu va veni repede”.

Regele sarcasmului diplomatic rus este ministrul de Externe Serghei Lavrov. El este cunoscut în întreaga lume pentru glumele sale – adesea spuse în engleză –în cei peste 18 ani de cînd este principal diplomat al Kremlinului. Miercuri, 16 februarie, Lavrov a batjocorit Occidentul ca fiind „lipsit de educație de bază” pentru că a încercat să dicteze sau să prezică planurile Rusiei. Sub masca sarcasmului, Rusia a declanșat criza actuală din Ucraina: mai întîi prin deplasarea trupelor către Ucraina, apoi prin oferirea periodică a posibilității unei soluții diplomatice, menținînd oficialii străini și piețele globale în alertă.

În ciuda declarațiilor oficiale, intențiile lui Putin vizavi de Ucraina rămîn neclare, scrie ABC News o.D.

Doza de sãnãtate

Viața – un echilibru energetic intra și extra cellular

Formele diferite de frecvențe energetice țin organismul în viață dacă sînt mereu echilibrate. Biofizica susține că nimic nu funcționează fără cîmpuri magnetice atît în interiorul celulei cît și în exterior. Fiecare celulă din corpul nostru este în permanență informată de dereglările vibraționale care, la rîndul lor, dereglează organismul.

Omul modern este supus multiplelor radiații –așa zisul electrosmog. Grijile zilnice, alimentația manipulată constituie un stres permanent pentru organism. Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să ofere terapii de reglare energetică a organismului, proces care întrerupe fenomenul de autodistrugere. Toate acestea sînt posibile astăzi fără chimie sau durere, terapii personalizate care neutralizează frecvențele patogene din corp.

O mare parte a bărbaților acuză probleme cu prostata încă de la 20 de ani, formele de prostatită abacteriană provoacă atît medicinei clasice cît și alternative îngrijorări. Mîncatul în grabă al produselor de tip fast-food, mai ales în rîndul populației încă

O istorie a farselor (237)

Farse literare (2)

În decembrie 1970, americanul expatriat Clifford Irving (deja cunoscut datorită cărţii Fraudă! –demascarea falsificatorului de artă Elmyr de Hory care, de asemenea, a trăit pe insula mediteraneană Ibiza) l-a cunoscut pe prietenul lui, Dick Suskind, la Palma, în apropiere de Insula Mallorca. El i-a menţionat o idee nebună, ce îi venise în urma citirii unui articol din Newsweek, „Cazul miliardarului invizibil“. Acolo era vorba de Howard Hughes, despre care se spune că ar fi cel mai bogat om din lume.

Născut în 1905, Hughes îşi strînsese averea în urma afacerilor cu petrol şi inginerie, în anii tinereţii construind un imens hidroavion cu cadru de lemn, denumit Gîscă dichisită, care nu a zburat însă niciodată; apoi, ca producător la Hollywood, o promovase pe „bomba sexy“ Jane Russell. Din 1955, locuia singur la ultimul etaj al hotelului Desert Inn din Las Vegas, în mijlocul unui grup de mormoni cuvioşi. Conducăndu-şi imperiul doar prin telefon sau directive scrise, nimeni nu ştia cum mai arată sau măcar dacă mai era în viaţă. Nu mai acordase nici un interviu de cincisprezece ani. În ultimul timp, pentru că propria companie de zbor, TWA, întîmpina dificultăţi, principalii investitori ai acesteia îl dăduseră în judecată pe Hughes pentru administrarea proastă a firmei. Plătind despăgubiri în valoare de 145 de milioane de dolari, el plecase din Las Vegas către o ascunzătoare a sa din Insulele Bahamas. Cam atît se povestea în articolul cu pricina.

Întîlnindu-1 pe Suskind, Irving i-a sugerat să meargă împreună la editorul lui din New York, McGraw-Hill, şi să propună editurii publicarea biografiei autorizate a lui Hughes, ca şi cum miliardarul l-ar fi mandatat pe el să o scrie, dar refuza orice contact personal cu editorii. Irving urma să fie singura modalitate de comunicare între ei. Totul a început ca o glumă, în curînd însă, a scăpat de sub control. Entuziasmul lui Suskind 1-a determinat pe Irving să îi scrie editorului său că îi trimisese lui Hughes un exemplar din Fraudă!; în schimb, bogătaşul îi înaintase o notă de mulţumire. Aflînd acest lucru, McGraw-Hill îl întreabă pe Irving: „Ştii cumva dacă există vreo biografie a lui Hughes sau dacă este planificat ceva în acest sens în viitorul apropiat?“.

active profesional, este o cauză a multor probleme de sănătate ale sistemului gastric. Pacienții acuză tot mai des dureri abdominale, constipație, colon iritabil sau gastrite sezoniere.

Marele medic naturist E. Bach, medic englez (chirurg, patolog), care ne-a lăsat moștenire Terapia Florilor, ne avertiza asupra faptului că omul modern va avea nevoie de tratamente personalizate bazate în principal pe energie și plante. Nu avem voie să uităm nici un moment că, de multe ori, excesul de informație poate duce la interpretări greșite, cu urmări nefavorabile.

Aerul condiționat, fără de care nu ne mai putem desfășura activitatea în sezonul cald, a devenit un ,,rău necesar”, iar dacă este folosit corspunzător (cu diferență de 5-8 grade față de temperatura exterioară) ne simțim confortabil și ne putem desfășura activitățile într-un mediu climatic plăcut.

Fiecare celulă din corp este înconjurată de un mediu în care organul de care aparține își varsă resturile

Studiind, în revista Life, fotografii cu scrisul de mănă al miliardarului, folosind un bloc de hîrtie legală ca aceea utilizată de Hughes, Irving a scris şi autoadresat trei scrisori prin care sugera interesul lui Hughes. „Nu mi-ar conveni să mor fără a îndrepta anumite concepţii greşite din viaţa mea şi fără a declara adevărul despre viaţa mea“, afirma el în a treia misivă. „V-aş rămăne recunoscător dacă mi-aţi spune cînd şi unde aţi dori să începeţi ceea ce mi-aţi propus: scrierea biografiei mele...“.

McGraw-Hill nu a vrut să piardă ocazia. Încîntat de scrisori şi de aşa-zisele convorbiri telefonice primite de Irving de la Hughes, vicepreşedintele editurii, Albert Leventhal, a oferit 100.000 de dolari la semnarea contractului, 100.000 de dolari la livrarea transcrierii interviurilor şi 300.000 de dolari la livrarea manuscrisului biografiei. În cadrul unei întîlniri din New York, Irving i-a spus editorului McGraw-Hill că va lua avionul spre Bahamas unde se va întîlni cu Hughes. De fapt, acolo urma să o întîlnească pe Nina von Pallandt, cîntăreaţă ce făcea parte din grupul danez de muzică folk, „Nina şi Frederick“. Iubita lui ocazională de ani de zile tocmai se întîlnise cu Irving în New York. Dar cum nu mai exista nici un zbor spre Nassau la momentul respectiv, au plecat la Oaxaca, în Mexic. În Mexico City, unde au schimbat avioanele, Irving s-a fotografiat, întors la New York, i-a arătat lui McGraw-Hill un carneţel în care erau înscrise două întîlniri cu Hughes („Señor Octavio“), planul de contract pentru carte şi fotografia cu el însuşi coborînd din avion – imortalizată, spunea Irving, de către asistentul lui Hughes. McGraw-Hill a căzut în plasă. Dar avocatul editurii 1-a informat că are nevoie de semnătura lui Hughes legalizată la notariat sau confirmată de bancă.

Înapoi în Ibiza, Irving i-a telefonat lui Suskind. „Mingea a aterizat în poartă“, i-a spus el. Apoi, editorul i-a telefonat pentru a-i spune că McGrawHill acceptă ca „Octavio“ să semneze contractul în prezenţa lui. Irving a plecat la Puerto Rico pentru a se întîlni cu „Hughes“; după care, a prezentat la New York două copii ale contractului, semnate de „Howard R. Hughes“. Documentul cuprindea două clauze prin care se cerea ca proiectul să fie ţinut în secret şi o dispoziţie ca: „banii să fie depozitaţi, conform instrucţiunilor date oral sau în scris de H.R. Hughes, în orice cont bancar aparţinîndu-i lui H.R. Hughes.“ (va urma)

STUART GORDON

rezultate din procesele metabolice și tot din acest mediu se hrănește celula. Necesitatea detoxifierii permanente a acestui înveliș este de mare însemnătate pentru sănătatea noastră.

Medicina energo-informațională oferă tratamente de microdetoxifiere la nivel celular, o procedură blîndă, fără efecte secundare. Drenajul limfatic întregește, în multe cazuri, terapiile. Cei mai mulți noduli limfatici imunitari se găsesc pe intestine, iar curățarea lor de toxine duce la o creștere considerabilă a imunității; pacientul se simte mai bine și mai relaxat, balonările și durerile dispar de cele mai multe ori chiar după o ședință.

Stresul cotidian și moștenirile genetice duc la dereglări energetice în organism. Înlăturarea blocajelor este posibilă, deși analizele de laborator nu le atestă. Pacientului i se explică de cele mai multe ori că tot ceea ce acuză este numai închipuirea lui, acesta începînd un drum lung spre psiholog sau chiar psihiatru.

Individul modern trebuie să învețe să integreze în tratamentele sale și medicina energo-informațională pentru a avea o stare de sănătate satisfăcătoare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Crescută la... maternitate; 2) Responsabil cu lumina; 2) Cîinele soldatului (pl.) – Examene în care condidatul nu scrie nimic; 4) Unitate fruntașă – Organizatorul unei partide de dublu mixt; 5) Ocultă – Corp de balet; 6) Nu se descurcă singură – Participă la obținerea medaliei de bronz; 7) Poftă mare –Examen; 8) Abia așteaptă să se producă (fem.); 9) Colectiv fără lipsuri – Butoi mare; 10) Clubul de la Roma – Acte de creație.

VEERTICAL: 1) Văduvă de lux; 2) Operate pe coloană – Roși la interior!; 3) Substituire de persoană – Descoperit; 4) Rude apropiate –Ultima la slujbă; 5) Linie întreruptă! – Spinoși în esență; 6) Face treabă de te crucești – Trage aer în piept; 7) Patrie – Unul numai ochi și urechi; 8) Se stabilește prin apropiere; 9) Specie de scoarță – Ramură tînără; 10) Semnal de alarmă aeriană la curte – Serveau la comandă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,REFLECȚII”

1) INCITATORI; 2) CERTIFICAT; 3) ORA – TOP – PA; 4) NEMERNICI; 5) AGAPA –CADA; 6) RU – OTRAVIT; 7) LUCIU – ATE; 8) DAMA – PALAN; 9) ETALATE – TU; 10) SIRET – RAIA.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (II)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

„Lipsa de carne în Germania şi Austria a fost satisfăcută prin tot ce s-a putut expedia din România. Din datele făcute de revista «Analele statistice şi economice» rezultă următoarele pierderi de animale în timpul ocupaţiei: 83.000 cai, 1.450 măgari şi catîri, 220.500 vite cornute, 31.700 porci, 1.463.000 oi şi 41.000 capre. Valoarea acestor animale se ridică la suma de 465.000.000 lei”.

Pînă la Alba Iulia, au existat însă o primăvară şi o toamnă care au marcat declanşarea procesului complex al Unirii. Iată, de pildă, primăvara incandescentă de pe ţinuturile lui Eminescu şi Hasdeu, aşa cum se conturează ea în paginile ziarului „Glasul moldovenesc”. În numărul din 21 aprilie/3 mai 1918, găsim următoarea notă: „Faţă de zvonurile că trupele române ar trece în Ucraina pentru a lupta alături de nemţi împotriva bolşevicilor, «Opinia» din Iaşi scrie că aceste svonuri se desmint categoric de autorităţile în drept. De asemenea, nu este adevărat că trupele germane vor veni în Moldova să facă rechiziţii”. În acelaşi număr, o informaţie culturală cu adînci semnificaţii:

,,Marele artist al neamului nostru, G. Enescu, a dat sîmbătă, 27 aprilie a.c., un concert de vioară în Bălţi. Orice laudă în cuvinte e mai prejos de adevăr. Melodiile ieşite din arcuşul său fermecat au făcut ca publicul ales din neîncăpătoarea sală să trăiască cîteva momente într-o lume de basme. Dl. general Schina, sub patronajul căruia a fost acest concert, a arătat scopul nobil pentru care se dă: crearea unui fond sub numele de «George Enescu», din care să se ajute invalizii de război din ţinuturile Bălţi şi Soroca”. În numărul din 22 aprilie/4 mai, acelaşi ziar publica sub semnătura lui Ion C. Ionescu un articol profetic, din care desprindem: ,,Românii din Bucovina, Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş stau şi acum în robia Austro-Ungară, dar «Dreptatea Dumnezeiască nu doarme!» (...) Uriaşi sînt şi vor fi de-a pururi fiii acestui pămînt – udat de mii de ori cu sînge curat de ostaşi ai dreptăţii – şi care au înfruntat la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fără să deie înapoi, cele mai îndrăcite meşteşuguri de război –căci de vitejia duşmanului nici nu poate fi vorba. Nu e norod pe lume care să fi fost chemat de mai multe ori la luptă pentru dreptate. Ea va trebui să vie. Căci aşa e voia lui Dumnezeu. O rază din ea ne-a şi sosit: Unirea acestui pămînt cu România. Sîngele vărsat e prea mult şi prea cinstit pentru ca celelalte pămînturi româneşti să mai rămînă încă nedreptăţite şi la voia vrăjmaşilor (...). Sf. Paşti de acum le serbăm avînd încă durerea în suflet. Totuşi, ele sînt începutul timpurilor de dreptate pe care de mult le aşteaptă norodul românesc. Vor veni altele cu mai multă bucurie”. După această incantaţie vizionară, în numărul din 6/19 mai, pe pagina întîi era anunţată într-un chenar de doliu moartea a doi patrioţi desăvîrşiţi: George Coşbuc şi B. Şt. Delavrancea. Aidoma lui Iorga în 1940, aceştia s-au stins din viaţă fără a-şi vedea visul cu ochii, într-o ţară încă sfîrtecată. Dar să dăm din nou cuvîntul condeierilor de aici: „Primind în sinul său pe Coşbuc şi Delavrancea, pămîntul primeşte două pietre scumpe, doi luceferi ai literaturii româneşti sub cele trei feţe ale ei: poezia, proza şi retorica. Ne părăsesc aceşti doi mari stîlpi ai neamului, în

vremuri de mîhnire şi durere!”. Dedesubt, ca un ultim omagiu, era reprodusă poezia lui G. Sion, „Limba românească”, ce începe cu faimosul vers ,,Mult e dulce şi frumoasă...”. De altfel, aceeaşi inimoasă gazetă avea să publice de-a lungul acelui an, la loc de cinste, şi alte manifeste poetice cu valoare de simbol, între care strălucesc „Doina” lui Eminescu şi „Limba noastră” de Al. Mateevici.

O foarte mare durere era Ardealul, care zăcea de sute de ani sub jug străin. Înainte de a trece la reproducerea şi comentarea informaţiilor de presă propriu-zise privind Unirea de la 1 Decembrie, aş dori să prezint cîteva elemente mai puţin cunoscute, desprinse dintr-o carte rară. Este vorba despre „Suferinţele din Ardeal” de Vasile Stoica, tipărită în Bucureştii anului 1916. Încă din titlu, scris cu litere roşii, tremurate, din care picură sîngele, ne dăm seama ce ar putea conţine lucrarea.

Nu îmi propun expunerea ei, ci numai reproducerea cîtorva informaţii din Anexă, reunite sub genericul „Un mănunchi de isprăvi de-ale autorităţilor şi justiţiei ungureşti. Iunie 1897-Aprilie 1913”. Dintre acestea, am selectat cîteva persecuţii şi atrocităţi care frizează grotescul, într-o manieră grăitoare pentru trufia şi iresponsabilitatea cu care înţelegeau guvernanţii maghiari să reprime simţămintele populaţiei majoritare şi legitime a Ardealului, românii.

1897, 8 iunie – Dr. N. Nil van şi Vasile Dragoş din Şomcuta Mare sînt osîndiţi la cîte 1300 coroane amendă pentru că au cîntat româneşte imnul împărătesc „Gott erhalte!”.

15 octombrie – V. Morar, preot în Ciufud (comitatul Alba de Jos) e osîndit în Cluj la 18 luni temniţă şi 600 coroane amendă; Simion Crăciun, învăţător, la 1 an temniţă şi 400 coroane, iar Ion Simu, student la teologie, la 6 luni temniţă şi 200 coroane amendă pentru că au cîntat „Deşteaptă-te, Române” şi „Doina lui Lucaciu”.

1898, 13 decembrie – Dr. Vasile Lucaciu e condamnat să plătească 553,94 coroane cheltuieli pentru că jandarmii i-au păzit casa.

1899, 20 ianuarie – Dimitrie Palcu din Curtici (comitatul Arad) e condamnat la 3 luni temniţă şi 100 coroane amendă, fiindcă a strigat: „Jos ungurii!”, iar Petru Drăgoi şi Ilie Ştefănică la cîte 8 zile temniţă pentru că au cîntat „Doina lui Lucaciu”.

1900, 10 februarie – 24 de flăcăi din Sălişte sînt pedepsiţi la cîte 12 zile, laolaltă cu 288 zile temniţă, pentru că au purtat brîne tricolore.

28 septembrie – studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sînt osîndiţi la cîte 10 zile temniţă şi cîte 10 coroane amendă pentru că au pus o coroană de flori pe mormîntul lui lancu. Curtea de apel a ridicat pedeapsa la cîte 2 luni temniţă.

1902, iulie – în Balinţ (comitatul Caraş-Severin) întru întîmpinarea protopopului care venea să sfinţească biserica cea nouă, au ieşit călăreţii avînd cîteva steguleţe tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. A început apoi o goană nebună după tricolor printre oameni. Fără pic de sfială au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile în cap, apoi pe uşa împărătească chiar şi în altar, scotocind şi răsturnînd totul.

1903, 15 mai – preotul Iosif Stupineanu din Bîrcea Mare (comitatul Hunedoara) e osîndit în Deva la 3 luni temniţă şi 100 coroane amendă pentru că a spus copiilor din satul său românesc să-l salute numai româneşte şi astfel a făcut „agitaţie împotriva limbii maghiare”.

1904, Duminica Paştilor – în Lăpuşnic (comitatul Hunedoara) faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumînare cu panglicuţă tricoloră, care fu confiscată Îndată după liturghie au sosit la casa lui jandarmii şi notarul care îi răscoliră toată casa, căutînd după vreo altă panglicuţă tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mîna judecătoriei.

1906, 27 octombrie – fetiţa Măria Colibaş din Ilia e pedepsită de pretor cu 10 zile temniţă şi 50 coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă tricoloră pe păr. 30 octombrie – avocatul dr. St. Rozvan din Ilia e osîndit la 15 zile temniţă şi 200 coroane amendă pentru că florile cu care îşi decorase poarta erau în cele trei culori din tricolorul românesc.

1907, 1 iulie în Făget (comitatul Caraş-Severin) la „maialul” copiilor, doi copii sînt arestaţi şi bătuţi de jandarmi pentru că aveau tricolor în pălărie.

9 iulie – în Brad se bate toba în zi de tîrg, aducîndu-se la cunoştinţa tuturora că purtarea tricolorului românesc va fi pedepsită cu cea mai mare asprime. O femeie din Vaca, purtînd tricolor în păr, e arestată şi pedepsită cu 10 coroane.

18 noiembrie – 4 ţărani din Micălaca sînt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu cîte 15 zile închisoare şi 20 coroane amendă pentru că au cîntat „Deşteaptă-te, române!” şi „Hora Unirii”.

1908, 7 iulie – în Hărău (Comitatul Hunedoara jandarmii cu sergentul major Bajko stîlcesc în bătăi pe ţărani, la cîrciumă, pentru că stăteau povestind despre Avram lancu. Pe măsarul Florescu din Deva, care povestea, îl şi arestează şi îl dau pe mîna judecătoriei. Bietul Florescu e pedepsit în Cluj cu o lună temniţă.

5 august – solgăbirăul din Boroşineu (comitatul Arad) pedepseşte pe preotul Ion Popovici din Buteni cu 5 zile temniţă şi 100 coroane amendă pentru că hainele copiilor cu sfeşnice la procesiune aveau chiotori din panglicuţă tricoloră.

18 decembrie – în Orăştie 30 de inşi sînt citaţi la poliţie şi sînt pedepsiţi cu cîte 30 coroane şi 2 zile închisoare pentru că la costumul naţional au purtat ici-colo culorile tricolorului românesc.

18 decembrie – sînt pedepsiţi de poliţia din Orăştie cu cîte 2 zile închisoare şi 30 coroane dr. Aurel Oprea şi Ioan Mihali, fiindcă copilaşii lor aveau tricolor la costumele româneşti.

1909, 16 august – protopopul Mihail Ciudariu din Dob (comitatul Sătmar) e pedepsit de solgăbirău cu 1 zi temniţă şi 4 coroane amendă deoarece cîinele său a lătrat după ungurul Keresztes Laszlo care trecea pe stradă. Martorii au dovedit că poznaşul de cîine nici n-a ieşit din curte. Protopopul a făcut apel. Judecătoria i-a ridicat pedeapsa la 5 zile închisoare şi 50 coroane. Să aibă grijă d. protopop altădată ca dulăul său să nu mai îndrăznească a lătra după unguri.

12 noiembrie – I. Mihu Ciufudeanu e osîndit în Cluj la 4 luni temniţă şi 300 coroane amendă pentru un raport publicat în „Libertatea” din Orăştie despre aruncarea în aer de către unguri a „Pietrii Libertăţii” şi a „Crucii lui lancu” de la Blaj.

1910, 2 ianuarie – Octavian Goga e arestat în Budapesta, pe cînd voia să plece în străinătate, şi e dus sub escortă la Cluj în arest preventiv, avînd să răspundă în nişte procese de presă în locul redactorului responsabil al „Ţării Noastre”, D. Marcu, care murise.

Iunie – ţăranul Stan Tudor Doboş din Apateu (lîngă Boroşineu), tată a 7 copii, e osîndit la 3 luni şi 10 zile temniţă pentru că a zis că noi am venit în Ardeal încă sub împăratul Traian, cu 800 de ani înaintea ungurilor.

3 iulie – Ion lancu din Bucium-Poeni (comitatul Alba de Jos) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că pe fruntea calului de la trăsură atîrna o panglică roşie, sub ureche era o placă de nichel care – precum spune ancheta – „deşi privită de aproape e de culoarea nichelului întinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vînătă. Ion lancu e pedepsit pentru „agitaţie” şi „purtarea culorilor unui stat străin”. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Abuzurile covidiene sînt sancționate

Încet, încet iată că pandemia se apropie de final, și încep să fie dovedite ca fiind ilegale toate acele acte și fapte considerate la vremea lor ca fiind benefice și corecte în lupta cu virusul și false toate informațiile considerate la acea vreme adevăruri inatacabile.

Mai întîi, Autoritatea Europeană a Medicamentului a admis miile de morți în urma administrării vaccinurilor, și complicațiile apărute după administrarea acestora. Deunăzi, Curtea de Apel Suceava a menținut decizia Tribunalului Suceava care dădea dreptate Ligii Studenților de la mai multe facultăți, care au contestat deciziile de condiționare a accesului studenților la activitatea didactică, examene și în

căminele universității, de vaccinare, testare anti-covid sau de trecerea prin boală.

Scriam anul trecut în articolul „Nimeni nu e mai presus de lege” despre mai multe declarații ale puternicilor zilei, inclusiv a ministrului Educației de atunci, Sorin Cîmpeanu, care luau în considerare limitarea dreptului studenților de a primi cazare în cămin dacă nu sînt vaccinați, justificînd acest abuz prin aceea că, așa cum există criterii de admitere în cămin bazate pe rezultatele la învățătură, tot așa poate exista criteriul siguranței sanitare în campusurile universitare.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Găina cu ouă de aur

Așa cum scriam și în articolele precedente, criza din Ucraina este un joc între marile puteri pentru cîștiguri economice. Vom vedea imediat de ce țara vecină și prietenă este o adevărată găină cu ouă de aur. Cred că, pe de o parte, criza a mutat atenția publicului de la problemele răsărite la finalul pandemiei de COVID 19, legate de măsurile restrictive exagerate și abuzive luate în unele țări ale lumii –decizii care au dus la ample mișcări de protest – cît și de eficiența și oportunitatea folosirii vaccinurilor miraculoase apărute peste noapte. Cum oamenii începuseră să pună întrebări periculoase pentru libertatea unora dintre cei responsabili de gestionarea sus-numitelor măsuri, s-a considerat necesară mutarea atenției pe un subiect mai important și mai grav –criza din Ucraina. Uneori, am senzația că

Rusia și America se joacă cu noi de-a „polițistul bun și polițistul rău” numai ca să-și poată împărți lumea și banii după cum au chef. Uitîndu-mă la interacțiunile din ultimii ani dintre cele două mari puteri pe marginea subiectului Ucraina, observ că la invadarea Crimeei de către Rusia în 2014 reacțiile SUA, ale NATO și ale Uniunii Europene nu au urmat scenariul de acum.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Novus ordo seculorum” (O nouă ordine pentru secole) Sloganul forței revoluționare a Iluminaților

Cînd Dwight Kinman a făcut publice țelurile ,,Ordinii”, s-a observat o asemănare izbitoare cu obiectivele evreilor, expuse în ,,Protocoalele înțelepților Sionului”. Dar cea mai șocantă constatare a produs-o țelul nr.6, în care se spune: ,,Se va stabili o religie mondială care va coordona toate religiile pămîntului și care va avea în frunte un pontif mondial care va conduce alături de conducătorul suprem politic și mondial”. O completare în acest sens a făcut-o Robert Muller, fost subsecretar general al ONU, care a spus: ,,Toți aceia care îl recunosc pe Isus ca salvator, trebuie eliminați”. Mai mult, în cartea ,,Între două ere”, Zbigniew Brzezinski preciza că ,,a crede în Dumnezeu denotă îngustimea rezultată din ignoranță și lipsă de educație”. Să nu uităm că acest Brzezinski, profesor la Columbia University, a fost numit de David Rockefeller șef executiv în cadrul Comisiei Trilaterale, înființate în 1973, aceasta avînd ca obiectiv stabilirea formei concrete a Noii Ordini Mondiale.

Vom trăi vremuri în care tot comerțul va fi făcut pe bază de coduri și numere, iar în final se va ajunge la un singur semn sau emblemă. Cuvîntul grecesc folosit în Apocalipsă 13:16 este ,,charagma”, adică emblemă. Va fi un număr ocult și obscur, un număr format din trei cifre, ascuns în respectiva emblemă, care va activa întregul sistem financiar. Numărul acesta este 666 și fără el nu se va putea vinde sau cumpăra nimic. Cei care se opun acestui sistem de supraveghere totală vor fi eliminați fără drept de apel. Să ne amintim că, în 1963, în cadrul unui discurs ținut la Columbia University, John F. Kennedy a spus: ,,Înaltul post de președinte a fost folosit pentru a instiga un complot de distrugere a libertăților Americii și, înainte de a părăsi postul, trebuie să-i informez pe cetățeni despre pericolul care îi așteaptă”. Din păcate, nu a mai apucat să informeze pe nimeni, pentru că, zece zile mai tîrziu, a fost... ASASINAT, chiar în văzul lumii.

Așadar, cu Noua Ordine Mondială nu te poți pune, dar mă întreb: de ce, în fața unor asemenea evidențe, Bisericile Creștine din România tac precum peștii în acvariu? Păi ce faceți, mai fraților? Vă merge bine comercializarea lumînărilor și a tîmîiei fără bon fiscal și nu vă mai interesează nimic? Nici acum nu v-ați convins că trăim vremurile ultimului război al omenirii, cel dintre Dumnezeu și Satana, ca să nu mai spun că voi, care sînteți ,,trimișii Domnului pe Pămînt”, ați ajuns să vă rugați pentru conducerile politice ale țării și să-i învățați pe enoriași cum și pe cine să voteze?

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Vino, Doamne Isuse! (III)

„În revista «World» (mai 1998), Gene Edward Veith semnează articolul «Virtual Immorality» (Imoralitate virtuală). Veith amintește faptul că pe Internet există site-uri special create pentru cei care urăsc oameni celebri, de la actori și cîntăreți, la vedete de televiziune. Cu ajutorul unui simplu click, oricine poate lovi, pălmui sau pocni vedeta insuportabilă, ori o poate arunca într-o cadă pe care scrie: «Pericol – acid». Un computer mai performant permite «delectarea», în același timp, cu sunete produse de explozii, lovituri, împușcături. Apărătorii acestor site-uri și jocuri consideră că este distractiv să-ți descarci nervii într-un mediu virtual, fără ca nimeni să fie rănit. Dar, oare, într-adevăr nimeni nu este rănit? Adevărul este că nu avem de-a face cu niște simple «jocuri». Imaginea, o știe oricine, are o putere impresionant mai mare decît cuvîntul”.

Se poate glossa la infinit pe tema relației dintre Om și Divinitate. Un răspuns la întrebările noastre despre ce are de gînd Dumnezeu cu noi, oamenii, l-a dat Thomas Carlyle în celebra sa carte intitulată „Cultul Eroilor” (din tonalitatea căreia s-au inspirat atîția și atîția creatori, inclusiv Vasile Pârvan al nostru, în „Memoriale”). Am să reproduc acest pasaj, fiindcă e dens și trădează o experiență de viață și un spirit de observație cum au foarte, foarte puțini dintre cei care se îndeletnicesc cu scrisul: „A doua greșeală, comisă, cred eu, de marea majoritate, se referă la însăși această «ambiție». Exagerăm întotdeauna ambiția Oamenilor Mari. Îi interpretăm greșit natura. Oamenii Mari nu sînt ambițioși în acest sens; doar un biet om mic este ambițios în înțelesul acesta. Priviți la omul care trăiește în mizerie pentru că nu se poate ridica deasupra celorlalți; care se macină singur, ros de neliniști în privința talentelor și a pretențiilor sale; străduindu-se să-i convingă pe toți, ca și cum ar cerși în numele lui Dumnezeu, să-l recunoască drept un Om Mare și să-l pună în fruntea celorlalți! O asemenea creatură este una dintre cele mai jalnice priveliști văzute vreodată sub soare. Un Om Mare? Un biet om sec și ros de boli; mai bun ca gardian într-un

ETICHETA

spital decît pentru un tron deasupra semenilor. Vă sfătuiesc să vă feriți din calea lui. El nu poate păși pe căi liniștite; dacă nu te uiți la el, dacă nu-l admiri, dacă nu scrii articole despre el, nu poate trăi. Este vorba despre vidul din omul acesta, nu despre măreția lui. Neavînd nimic în el, tînjește și este însetat să găsești ceva în el. Cred cu adevărat că nici un Om Mare, nici măcar un om sincer care s-a bucurat de sănătate și de esență reală nu a fost atît de chinuit ca el. (…) Da, voi spune din nou: aceștia sînt tăcuții Oameni Mari! Privind în jur la deșertăciunea gălăgioasă a lumii, la cuvintele cu un sens atît de îngust și la acțiunile cu atît de puțină valoare ajungi să-ți placă tot mai mult să reflectezi la marele imperiu al tăcerii. Oameni nobili și tăcuți plasați ici și colo, fiecare în domeniul său; gîndind în tăcere, lucrînd în tăcere; despre care nu menționează nici un ziar de dimineață! Ei sînt sarea pămîntului. O țară care nu are nici un astfel de om nu se află pe calea cea bună, este ca o pădure fără rădăcini, în care au crescut doar frunze și crengi și care se va veșteji curînd, încetînd să mai existe ca pădure. Vai nouă, dacă nu avem nimic altceva decît aparențe și vorbe! Tăcerea, marea împărăție a tăcerii: mai presus de stele; mai adîncă decît împărățiile Morții! Numai ea este mare; toate celelalte sînt mici. Sper că noi, englezii, ne vom păstra multă vreme marele talent de a ști să tăcem. Să-i lăsăm pe alții – care nu pot dacă nu urcă pe funduri de butoaie ca să trăncănească și să fie văzuți de toți precupeții – să-și cultive cît vor darul vorbirii și să devină o pădure de un verde crud, fără rădăcini! Căci spune Solomon: Există o vreme pentru vorbit, dar și o vreme pentru tăcut. (…) Vorba lui Cato: Sînt atîtea statui în Forumul ăsta al vostru, încît n-ar fi mai bine ca lumea să se întrebe unde este statuia lui Cato?»”.

Așa am să fac și eu. Am să tac. Voi continua să luminez acest Popor cu tot ce am mai bun în mine: cu inima mea, care e o candelă de veghe. N-am să mă mai amestec în ticăloșia, de zi cu zi, a vieții. N-am să mai dau prilejul să se spună că eu înveninez existența Cetății. N-am să mai ofer ocazia de a se specula cuvinte și fapte care, în esența lor, erau bune, dar încăpute pe mîna uneltitorilor de vrajbă, ele se întorceau împotriva mea. Sînt conștient că îi voi dezamăgi pe unii adepți ai mei, care poate m-au perceput, pînă acum, ca pe un Sfînt Gheorghe călare pe un

Găina cu ouă de aur

(urmare din pag. 21)

Nu-mi amintesc să fi avut parte de această presiune mediatică anunțătoare de război, mergînd pînă întracolo încît să ni se spună cu exactitate data la care această invazie va începe.

Consultînd o serie de studii făcute de Pewresearch.org, observ că, deși cetățenii americani urmăreau cu atenție invazia Crimeei și 29% dintre ei se pronunțau pentru o atitudine fermă a țării lor la agresiunea Rusiei, un procent de 56% considerau că nu ar fi bine ca țara lor să se implice prea mult în situația din Ucraina – ceea ce s-a și întîmplat, fiindcă rușii sînt tot în zona ocupată la acea vreme.

De asemenea, îmi amintesc sancțiunile economice aplicate Rusiei privitoare la schimburile economice cu SUA și cu țările UE, sancțiuni care au produs, cum era firesc, pierderi atît în economiile celor care au aplicat sancțiuni, cît și în cea rusească. Țările europene și-au recuperat pierderile prin schimburi economice cu terți sau între ele, iar Rusia a mărit prețul la gaze în Europa și a exportat mai mult în țările asiatice. În concluzie, sancțiunile nu i-au deranjat foarte tare pe ruși, așa că s-a pus batista pe țambal și lucrurile au mers înainte.

Acum, actuala criză are beneficiile ei economice, pe lîngă cele menționate, de abatere a atenției de la ilegalitățile comise în timpul pandemiei de COVID-19. Astfel, Ucrainei i se livrează arme defensive de către țări ca: SUA și Anglia, care au trimis proiectile anti tanc, Lituania – rachete sol-aer care să oprească aviația rusească să preia controlul spațiului aerian, Turcia a trimis drone, Franța, Polonia și Cehia arme și muniție. Germania a trimis doar căști, pentru că interesele sale

economice sînt strîns legate de ruși prin conducta NordStream 2. Deși nicăieri nu am găsit precizat, bănuiesc că aceste țări nu au donat respectivele arme și sisteme ucrainienilor, ci au primit bani sau vor primi în viitor oareșce transporturi din bogățiile Ucrainei, această țară nefiind una săracă.

Ucraina are o mare varietate de resurse naturale: energetice, minereuri metalice și minereuri nemetalice, ce reprezintă 5% din resursele minerale ale lumii. În Ucraina se exploatează importante minerale industriale, fiind țara ce extrage și stochează mangan, fier și materii prime nemetalice. Alături de acestea, amintesc cărbunele, minereul de fier (Ucraina ocupă locul 6 în producția mondială) pe care-l exportă în principal în China, și minereul de mangan, ale cărui exploatări sînt deschise în partea de sud a țării. În afară de acestea, ucrainienii dețin cea mai mare rezervă de titan din Europa, extrasă în principal din patru regiuni: Harkov, Kiev, Dniepropetrovsk și Donețk. Dacă vă uitați pe harta Ucrainei veți vedea că ultimele două sînt exact în zona separatistă, ceea ce-mi indică faptul că Putin nu vrea să lase zăcămintele Ucrainei la discreția occidentalilor. Țara are cel mai mare depozit de uraniu din Europa, 20% din grafitul mondial, dar și mercur, sare de potasiu, aur, materiale de construcție, pietre ornamentale și resurse hidroenergetice.

Este lesne de înțeles că un război ar distruge toate aceste bogății, iar refacerea lor ar lua timp, la fel ca și transformarea lor în banii de care puternicii zilei au nevoie; nu cred că vor pune în pericol „găina cu ouă de aur”, ci mai degrabă vor negocia în taină cum să o jumulească împreună cît mai profitabil. Jumuleala despre care vorbesc pare că, indirect, a și început, fiindcă

cal alb, omorînd balauri. N-am să omor pe nimeni. Și nu sînt nici sfînt. Tot ce vreau este să mă lupt cu ispitele, pentru a trăi fără prihană, așa cum au trăit părinții mei. Nu voi mai fi „chimval sunător”, ci „apă adîncă”. Atîta doar aș vrea să se înțeleagă: nimicnicia lumii este atît de cumplită, încît Însuși Mielul Sfînt a fost nevoit să pună mîna pe bici și să-i altoiască, zdravăn, pe zarafii și închinătorii la idoli, din Templu. Templu care, să nu uităm, după crucificarea lui Isus avea să fie distrus, ca pedeapsă divină, de generalul roman Titus (anul 70 d. Chr.), dar în Planul Divin era prevăzut să se capete o pedeapsă și pentru asta, așa că, după numai cîțiva ani, cuceritorii romani au suferit marea erupție a Vezuviului, care a îngropat cetățile Pompei și Herculanum (anul 79 d. Chr.). „Așa se scrie Istoria” e o frază stupidă și ea trebuie înlocuită cu vorbele „Așa scrie Dumnezeu Istoria”. Dumnezeu, cel mai frumos cuvînt al tuturor limbilor! Dominus Deus. Uneori, arheologia semantică valorează mai mult decît toate descoperirile științifice: nimeni n-a observat pînă acum, bunăoară (deși s-au scris zeci de mii de pagini despre viața și opera lui), că numele celui mai tulburător compozitor al lumii, Beethoven, vine de la… Bethleem sau, în orice caz, are aceeași rădăcină (cu un „e” dublu, tipic flamand) ca și așezarea unde S-a născut Isus Christos. Este o temă de meditație? Eu cred că da. Ce ne așteaptă? Ce va fi de acum încolo? Pînă unde va permite Demiurgul să fie provocat și mîhnit de inconștiența „ingineriei genetice”, care poate naște monștri? Ce războaie vor avea loc în 2001? Ce oameni de Stat vor muri? Și cine, în general, mai poate ține în frîu o omenire dezbinată, în care cîteva milioane de bogătași, fără milă și fără rușine, își bat, pur și simplu, joc de cîteva miliarde de flămînzi? E drept oare să se întîmple așa? Mai stăm mult pe această Planetă, sau ne vom muta pe un alt astru? La toate acestea, și la multe altele, am un singur răspuns, de fapt un verset din Biblie, pe care îl citeam de la vîrsta de 5 ani, pictat pe sticlă, în casa bunicilor mei dinspre mamă: „Vino, Doamne Isuse!”.

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR, 1 ianuarie 2001, Bran

contractele pentru ţiţeiul american au crescut cu 1,59 dolari, stabilindu-se la 93,66 dolari pe baril iar pe Wall Street indicele Dow Jones Industrial Average a fost plat, S&P 500 a cîştigat 0,27%, iar Nasdaq Composite a adăugat 0,1%. Toate cele 11 sectoare ale S&P la începutul şedinţei au fost în creştere, cu excepţia indicelui energetic, dar acţiunile au redus pierderile după publicarea minutelor Fed. Indicatorul MSCI al acţiunilor din întreaga lume şi-a inversat cursul, pentru a înregistra un cîştig de 0,52%. Firește că, la rîndul ei, rubla rusească a cîştigat 0,71%, ajungînd la 75,19 pentru un dolar, deoarece temerile privind o acţiune militară imediată s-au diminuat, pentru moment.

Iată de ce continui să privesc liniștit dialogul marilor puteri pe tema Ucrainei, încercînd să văd cum își vor împărți prada și amuzîndu-mă la auzul previziunilor legate de începerea războiului pe care le fac americanii și pe care nume importante din presa mondială le popularizează și le susțin, deși pînă și un școlar își dă seama că sînt niște „tromboane”.

Dacă, totuși, „Marele Rus” va dori să controleze bogățiile Ucrainei, nu va porni un război, ci va aplica probabil niște rețete vechi de cînd lumea, pe modelul revoluției noastre sau al celei de acum două luni din Kazahstan, încercînd să dărîme puterea de la Kiev pentru a o înlocui democratic cu niște aleși ai poporului. Aleși care să nu fie atît de prietenoși cu NATO și UE, mai ales că, din cîte citesc, aceștia ar fi în asentimentul unei părți importante a cetățenilor ucrainieni. Așadar, e posibil ca Vladimir Putin să se folosească de regulile jocului democratic pentru a schimba lucrurile în favoarea sa, în liniște și fără zăngănit de arme, astfel încît nimeni să nu-i poată reproșa nimic, dar cu profit maxim pentru el și oamenii săi. Dacă va reuși sau nu, rămîne de văzut.

Abuzurile covidiene sînt sancționate

(urmare din pag. 21)

Ei bine, instanța a demonstrat că ceea ce au gîndit unii conducători ai universităților românești, susținuți în demersul lor de organizația studenților de la Universitatea Tg. Mureș, ai căror lideri au fost invitați de colegii lor moldoveni să-și dea demisia de onoare, a fost un abuz.

Nici nu s-au stins bine ecourile acestei decizii a judecătorilor suceveni că o altă știre a venit dinspre Curtea Constituțională, ce a constatat că OUG care reglementează, printre altele, obligativitatea purtării măştii în spaţiile publice deschise, este neconstituţională din motive care ţin de procedura legislativă. Prin urmare, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, purtarea măștii în aer liber nu va mai fi obligatorie.

Cum s-a ajuns la această situație? Cine a sesizat

Curtea Constituțională cu controlul ordonanței respective? Un student la informatică, absolvent al Facultății de Științe Juridice, care a constestat amenda primită de la organele de poliție, fiindcă nu purta masca noaptea pe stradă. Iată că România chiar este un stat de drept, în care contestația unui cetățean anulează un act normativ neconstituțional.

Nu pot să nu mă întreb ce calitate profesională au juriștii din Parlament care au făcut această lege, ca să nu zic parlamentarii, fiindcă părerea mea despre capacitatea lor de a legifera este de multă vreme una foarte proastă. După nouă ani de experiență ca și consilier juridic îmi dau seama mai mult ca un nespecialist ce înseamnă să scrii un act normativ, cum trebuie să te gîndești la toate situațiile care pot interveni și să fii atent la fiecare virgulă și la

De ce tac bisericile creștine din România?

(urmare din pag. 21)

Cînd un preot din buricul capitalei a fost întrebat ce e de făcut în aceste vremuri, răspunsul său a fost nu doar penibil, ci și dezarmant: ,,Ne rugăm și stăm în așteptare!”.

În primul rînd, se constată că nici acum nu se știe că ,,rugăciunea fără fapte e pustiu” (Părintele Galeriu), iar în ceea ce privește intrarea în starea de așteptare, comentariile sînt de prisos. Oare ce anume trebuie să așteptăm, sosirea trenului în gară, sau venirea primăverii? Așa credeți că se va cîștiga lupta împotriva Satanei, care își tot ascute sabia de mii de ani? Aflați că încă de pe vremea lui Nimrod –realizatorul Turnului Babel -, Satana a fost la un pas de a inaugura așa-zisul Stat Planetar (v. ,,O lume ascunsă” de Dr. Raymond Bernard).

În timp ce omenirea doar se roagă și stă în așteptare, iată că Noua Ordine Mondială își realizează planurile punct cu punct. Dar hai să vedem care au fost adevărurile trăite, pe care, însă, am refuzat să le credem.

Voi începe cu data de 1 mai 1776, cînd Adam Weishaupt, un evreu convertit la catolicism, a întemeiat o sectă de ,,iluminați”, care se mai numeau și ,,Liber cugetători”. (Și în România au fost și mai sînt unii care s-au declarat ,,liberi cugetători”). În scurt timp, Adam Weishaupt, prin intermediul baronului von Knigge, a aderat la masonerie, fiind inițiat în 1777. Cei doi plănuiau o preluare a puterii modiale, folosind Ordinul Fratern al Francmasonierei. Cu un sistem de spionaj bine planificat, discipolii lui Weishaupt s-au infiltrat în eșaloanele superioare ale autorităților din Germania, Franța, Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Polonia, Ungaria și Italia.

În joc au intrat și banii lui Rothschild, toți realizînd planul Revoluției franceze cu aproape 20 de ani înainte să se producă. De reținut este faptul că unul din conspiratorii lui Weishaupt, numit Lanze, a fost fulgerat în drumul de la Frankfurt la Paris, unde urma să predea niște documente lui Robespierre care, în acea epocă, era conducătorul cluburilor iacobine. Așa s-a făcut că toate documentele ce conțineau informații privitoare la planurile Iluminaților de a distruge regimul din Franța ca și regimurile din toată lumea, prin revolte și revoluții, au ajuns în mîinile autorităților bavareze, care au ordonat percheziționarea sediilor Iluminaților din Germania. Deși ordinul Iluminaților a fost declarat grup terorist internațional, ceea ce s-a adus la cunoștința multor țări din Europa, din păcate, aceste avertismente nu au fost luate în seamă, la fel ca în zilele noastre, cînd lumea doar se roagă și stă în așteptare. Peste numai cîțiva ani, planul privind distrugerea creștinismului și instituirea unui guvern mondial s-a văzut, pentru prima dată, în Revoluția franceză. Așadar, Iluminații și-au văzut de treabă, și-au schimbat și blana, în sensul că și-au continuat activitatea sub denumirea ,,Liga celor drepți”, cu sucursale la Londra, Bruxelles, Paris și Berna.

Deși Weishaupt a murit în 1830, planurile sale revoluționare au rămas bătute-n cuie, acestea fiind prezentate de Des Griffin în cartea sa, ,,Al patrulea Reich al bogaților”: 1) Abolirea tuturor guvernelor naționale; 2) Abolirea proprietății private; 3) Abolirea tuturor moștenirilor; 4) Abolirea patriotismului; 5) Abolirea religiilor; 6) Abolirea familiei; 7) Crearea unui guvern mondial.

Acest plan a fost preluat de K. Marx, ajuns membru al Ligii celor drepți, el fiind acela care a scris ,,Declarația comunistă”, apărută în 1848. De reținut că familia Rothschild a continuat să finanțeze la greu acest plan diabolic al ,,Ligii celor drepți”, care, devenită ,,Liga comuniștilor” din 1862, a început să se supună orbește familiei respective, că doar ea era cea care avea mălaiul. În acest sens, la British Museum se află două cecuri semnate de Nathan Rothschild pe numele lui K. Marx, cel care, în ,,Declarația comunistă” a scris: ,,Pentru instaurarea dictaturii proletariatului, numită expropistă, trebuie să se realizeze trei lucruri: 1. Eliminarea tuturor drepturilor de proprietate exclusivă; 2. Dizolvarea unității familiale; 3. Nimicirea «opiului popoarelor», religia”.

De fapt, scopul principal al comunismului nu a fost egalitarismul, ci realizarea unui front al celor extrem de bogați, un instrument de dobîndire și de folosire a puterii. Nu comuniștii au condus comunismul. Comunismul a avut în spatele său o conspirație diabolică, cu sedii în New York, Paris, Londra, Vatican, Israel etc.

Lenin, Trotsky, Stalin au fost finanțați de capitaliști din America, Anglia și Germania pentru reușita comunismului. În cartea sa, ,,Morala și dogma”, Albert Pike, un francmason de gradul 33, a scris: ,,Lucifer, fiul dimineții, este cel care poartă lumina”. Acest ,,star” al francmasoneriei are o statuie pe proprietatea federală de la Washington D.C., aflată pe un piedestal la baza lui Capitol Hill, că doar el este autorul acestei ziceri: ,,Numai intelectul brut, necultivat poate considera că Dumnezeu este vrednic de venerație”.

Revenind la ,,jocul de-a comunismul”, aflați că el s-a terminat, planul Noii Ordini Mondiale urmărind doar unirea tuturor în statul planetar. Iată de ce, atunci cînd aud cum zdrențele astea de politicieni români își fac speranțe legate de alegeri anticipate sau de schimbarea guvernului, mă stric de rîs. Dacă le spui că pe Bill Gates și ai săi nu-i interesează ce se întîmplă în astfel de țări, care nu mai sînt de mult pe harta cioclilor planetari, ești acuzat că lansezi subiecte conspiraționiste. Chiar și atunci cînd Noua Ordine Mondială le va lua ăstora pînă și chiloții, lăsîndu-i în fundul gol, ei tot la partide, alegeri sau funcții se vor gîndi, atît de dobitoci sînt.

Revenind la cronologia noastră, nu putem trece de momentul în care Iacob Schif a reușit performanța de a include băncile J.P. Morgan, Paul Warburg și băncile Rockefellerilor în planul său de dominație mondială împreună cu casa Rothschild. Noii zarafi au folosit primul război mondial pentru a face bani cu tonele și ca instrument de a face popoarele distruse de război să creadă că, dacă guvernele lumii nu se vor uni într-o conducere mondială unică, nu se va putea asigura pacea mondială.

Așa a apărut Liga Națiunilor (68 de națiuni) cu sediul la Geneva, susținută de Mișcarea Bilderberg, alcătuită din lumea băncilor internaționale, cercuri politice, oameni de afaceri și experți de tot soiul. După cel de-al II-lea război mondial, a luat ființă O.N.U., cu sediul pe malul East River, în New York, John D. Rockefeller fiind cel care a donat 18,5 milioane de dolari pentru a se cumpăra terenul unde s-a pus temelia Noului Turn Babel. La rampă a apărut și Alice Bailey, mare adeptă a ,,Ordinii”, care, în cartea sa, ,,Manifestarea ierarhiei”, a scris: ,,În perioada pregătitoare

fiecare cuvînt folosit. Îmi imaginez că acum foarte mulți „întreprinzători” pe care decizia CCR i-a prins cu măștile în depozit sînt „amărîți și plini de jale”, pentru că li se vor diminua substanțial profiturile fabuloase la care sperau și pe care sînt convins că le-au avut în ultimii doi ani.

Văd că deranjul provocat de finalul pandemiei e tot mai mare și prin media, pentru că, după televiziunile și ziarele scandinave și germane care-și cereau scuze pentru propaganda agresivă din ultimii doi ani, au apărut și alte instituții de presă care încearcă să „dreagă busuiocul” privitor la eficiența vaccinurilor pe care le-au promovat intens și care încep să fie deconspirate ca nefiind chiar așa de eficiente cum se credea.

Tare mi-ar plăcea să-i văd pe unii dintre propagandiștii din toată lumea, acești băieți deștepți, aceste tonomate cu euro, cum plătesc pentru faptele lor. Nu prea cred că sînt șanse, deși... cine știe?

instalării Noii Ordini Mondiale va avea loc o dezarmare treptată și divizată. Națiunilor li se va interzice să producă echipament militar de distrugere sau de intervenție în securitatea vreunei națiuni”. Pentru aprofundarea acestui subiect, le recomand cititorilor acestor rînduri - cartea ,,1984” a lui G. Orwell, dar și lucrarea ,,Profeții despre Antihrist”, a lui Skartsiuni Dimitriu, care scria, în 1991, următoarele: ,,Se va pune în aplicare sistemul pentru publicarea noilor buletine de identitate, care vor avea imprimate cifra 666, iar, mai apoi, fiecare om va avea acest număr imprimat fie pe palma mîinii, fie pe frunte”, adică exact scopul de bază al mișcării New Age, inițiată d Alice Bailey (1880-1949), cea care spunea că ,,omul trebuie controlat total și continuu”. Mai mult, David Spangler, un lider proeminent al mișcării New Age, a declarat că ,,Lucifer lucrează în fiecare dintre noi pentru a ne duce la plinătate, îndreptîndu-ne spre o nouă eră”, iar asta se realizează ușor, pentru că ,,Idioții merg singuri la tăiere” (Jacques Attali).

Dar oare ce au făcut românii cînd au aflat că ,,fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950)? Păi, ce să facă? S-au amuzat la televizor cu bîlciul dintre niște neisprăviți, cum ar fi Cioloș, Ciolacu, Ciucă, Cîțu, Cîciu, rezultatul fiind, de fiecare dată, egal cu... ,,ciuciu”! De ce bisericile creștine din România au amuțit în fața ,,Conspirației Universale”, care ne-a anunțat că ,,Oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Frity Springmeier)? Simpu: pentru că preoții noștri au ca principal scop ,,rotunjirea” propriilor venituri, sens în care reproduc un citat din cartea ,,Intratereștrii și Noua Ordine Mondială”, scrisă d Cristian Negureanu: ,,La Cimitirul Bellu-catolic, mormintele călugărițelor îngropate acolo sînt luate cu asalt de persoane care se roagă lor (oare de ce nu lui Isus sau lui Dumnezeu?) pentru a scăpa de necazuri. Pentru ca fiecare dorință să se realizeze, femeile trebuie să aprindă o lumînare la fiecare mormînt, timp de 9 zile la rînd. În cimitir sînt 99 de morminte și ținînd cont că majoritatea credincioaselor au 3 dorințe, într-o zi fiecare aprinde 297 de lumînări” (Evenimentul zilei / 21 sept. 1993). Mai fac precizarea că, la acea vreme, o lumînare se cumpăra cu 20-30 de lei.

Păi, măi fraților, ar fi trebuit să fi aflat pînă acum: ,,Omul nu trebuie să strîngă comori pe pămînt, unde le mănîncă molile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții. Comorile se strîng în cer, pentru că acolo unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră” (Matei 6:19-21).

Cîndva, David Rockefeller a spus că ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”, dar ce să mai vorbim de reacția României în fața acestui cataclism, din moment ce Iohannis ne-a anunțat că ,,Țara a eșuat!”. Ar trebui să-l sune pe Bill Gates și să-i spună cam așa: ,,Alo, boss, sînt sclavul nr.1 din România și vreau să vă dau două vești: una bună și una rea! Prima este că în România nu se mai impune implementarea unei crize pentru a ne îngenunchea definitiv, căci ne-am făcut praf singuri. Iar vestea proastă este că nu știu ce să cred, pentru că românii sînt într-o pasivitate totală, chiar se bucură că vor afla, în sfîrșit, cum este să mori în timp ce trăiești”. Iată de ce sînt nevoit să repet ceea ce am mai spus: ,,Somn ușor/ Scuze plăcute/ Șanse și cauze/ Toate pierdute” (Andrei Păunescu). Adio, popor român!

De Dragobete – cu iubire pentru fete

Bucuria cuvintelor

O, cum înfloresc buzele mele

În culori aprinse, de maci și lalele, De cîte ori, cu glasul liber, firesc, Numele rău, cu dor, îl rostesc!

Și cum freamătă aerul pe care-l dezbraci

Cînd cuvintele mele te cheamă, și taci, Înconjurată de zeii tăi din altar, Primiți, la naștere, de la ursitoare-n dar!

Orice cuvînt către tine nu-i de vină

Că se-ntoarce țesut în vis și lumină, Și mă pătrunde ca un ger, ca un fior, Turnîndu-mi în sînge și-n carne al tău dor.

După mine de-ar fi, aș scrie pe stele

Numele tău, cu foc, dorurile mele, Dar, vai, dincolo de noi e-o depărtare

Jalonată cu stele, dar... căzătoare!

Rămîi și-ascultă bucuria cuvintelor

Cum te leagănă în Paradisul viselor, Și hrănește-mi dorul cuvintelor, mereu, Cu iubirea ce ne-a dat-o-n dar Dumnezeu!

Car cu stele

Carul Mare, Carul Mic, osia lor e o stea de dor, cu roțile stele mai mici, doar urme de licurici, cu spițe spălate de ploi din lacrima mea, din lacrima ta. De la amîndoi...

Te-am aºteptat...

Te-am așteptat să vii, de-atîtea ori, Ca un miracol, să-mi deschizi cărare Spre lumea ta de doruri și de floare, Din altă lume să mă despresori;

Te-am așteptat să vii în zori de zi Cu soarele și rouă pe picioare, Să mă trezești c-o primă sărutare Ca toată ziua eu să pot zîmbi;

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Te-am așteptat pe raze ce se sting În orizontul faptului de seară Ca, în lumina galbenă, de ceară, Corola frunții tale s-o ating;

Te-am așteptat la capăt de pridvor, Ca pe o stea, să luminezi în noapte, Și-n sărutări, și-n mîngîieri, în șoapte, Să-ți spun, în vis, cît mi-e de tine dor;

Te-am așteptat să vii din anii mei dintîi, Pe cînd nu ne știam, dar te visam pe tine, Și chipul ți-l purtam aievea pe retine. Acum, dac-ai venit, Iubirea mea – RĂMÎI!

Roua din ochii tãi

Ce vînt sihastru prigonește cohorte de nori peste inima ta aprinsă de dor?

Și ce valuri de mare îți leagănă ființa în ancestralul, nesigur, decor? Te-am chemat lîngă mine, odată cu primăvara, să-mi răspunzi la întrebări, Și, din mareea de ierburi ce ne inundă privirea, să-ți citesc, în ochi, nerăbdări.

Întrebări și răspunsuri le descifrez, ca din cărți, din albume, pe cînd roua din ochii tăi picură, cu-ndoieli, peste lume...

O stea, iubirea

O stea, iubirea, peste noi scînteie De mii de ani, de-atîtea generații, Emblema ei e chipul de femeie Ce-l oglindesc în spațiu constelații,

Purtîndu-l ca stindard de fericire Peste cupola inimii învinse, Cînd, îmbrăcînd cămașa grea, de mire, Ne-am îmbrăcat într-o manta de vise;

O stea, iubirea, pe un cer de noapte, Prea sus pentru acel ce nu-ndrăznește

Să zboare printre amintiri și șoapte, Acolo unde iarba rea nu crește;

De crezi în ea, devine Stea Polară

Ce-ți răsfrînge neantu-n chip frumos, De mii de ani, dar iată-ntîia oară Astăzi vezi chipul ei cel luminos!

O stea, iubirea, cheam-o în odaie

Și-n piept închide-o, ca pe vechi comori. Vor trece anii, dar a ei văpaie

Mai lumina-va casa, ca doi sori!

Tu eºti izvorul

Tu ești izvorul limpede de rouă

Ce îți reverși iubirea-n undă pură, Apa curată, cînd o duc la gură, Mă primenește ca o viață nouă;

În unda ta se scaldă Stea Polară

Și raza curcubeului se frînge

Pe orizont, cînd amintirea plînge

Cu ochii sărutați întîia oară;

Ploaie din norii grei, nepămînteană, Bulgăr de soare, în incendii, vara, Cînd curgi spre mine, liniștită, seara, Mă speli cu ape ca pe-o blîndă mreană;

Izvor de izbăvire și povară, Tu porți în clocot visele-mi nebune, Curgînd la șes, ori aprig, prin genune, Poți înflori pe stîncă floare rară;

Izvor de munte, răcorește-mi dorul, Și unda ta mă va-mbăta pe dată; Nestinsă-mi fie dragostea curată, Eu – însetatul, tu să fii izvorul!

Versuri de GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PrEss Book ConsulTIng srl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPrEs DIsTrIBuTIon srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.