România Mare, nr. 1629

VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Femeile frumoase se piaptănă dimineața cu aceeași măreție cu care o regină își pune coroana.

CornELIU VADIm TUDor

Energia nepoluantă

Oficialii de la Bruxelles, capii Uniunii Europene, au rezolvat toate problemele existente la nivelul Uniunii și acum, în lipsă de altceva, șiau concentrat atenția pe rezolvarea aspectelor climatice. Ce nu înțeleg eu este cum vor reuși să rezolve o problemă globală prin intermediul unor măsuri aplicate exclusiv în statele ce compun Uniunea, atîta timp cît celelalte țări de pe planetă vor continua să polueze atmosfera. Vă amintesc că Uniunea Europeană nu e responsabilă decît pentru 8,5% din poluarea globală.

Pe de altă parte, cu toate că, pe hîrtie, aceste planuri sînt excepționale, și par a epuiza toate aspectele, personal nu cred în viabilitatea termenelor stabilite. Anul trecut publicam în ,,Tribunul” articolul „Diletanții”, ce trata exact acest subiect, și m-am gîndit că, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Prin urmare, am studiat documentul elaborat de Ursula von der Layen, intitulat „Green Deal”, în care ni se prezintă viziunea șefei Comisiei Europene asupra acestei tranziții spre energia nepoluantă a țărilor ce compun Uniuinea Europeană. Astfel, ca parte a Pactului verde european, prin Legea europeană a climei, UE și-a stabilit un obiectiv obligatoriu de realizare a neutralității climatice pînă în 2050. (continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Ieºirea din iarnã

Începe astrul iernii măreţ să se topească treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug şi-n urma lui rămîne o ţară românească mai pură şi mai plină de semne de belşug această iarnă aspră a fost un dar al firii urcînd pe cai de jertfă dintr-un trecut ocult prin gura ei, pesemne, pelasgii şi ilirii ne-au spus ce ierni domniră la Dunăre, demult.

Azi, suflă băltăreţul ca soarele prin lupă surpînd împărăţia zăpezii pe pămînt un singur colţ al ierbii e de ajuns să rupă cu răsuflarea-i caldă armuri de neînfrînt în staule jilave nasc alte generaţii de vietăţi şi ierburi cu trup îmbălsămat şi-n nopţi de ovidenii simţi cum tînjesc Carpaţii de aurul şi vlaga care le-au fost furat.

Împung orbeşte puii prin bulbii de răchită în cruciada hranei pornesc în zori de zi sub craniul ca de fosfor al soarelui se-agită un univers ce fierbe în seve porfyrii

Cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea!

Inițial, acest articol se intitula „O problemă de drept” și trata recunoașterea de către Vladimir Putin a republicilor separatiste Luhansk și Donețk. La momentul respectiv credeam că Putin se va opri la un anumit punct cu acțiunile sale războinice. Cu toate astea, „micul Volodea”, despre care scriam acum cîteva săptămîni că era pedepsit de colegii săi de clasă, s-a enervat și a început să dea din picioare, lovindu-i pe cei din jur sub pretextul că se apără de agresiunile lor viitoare, lovind el primul și devenind, astfel, agresor.

M-a dezamăgit teribil decizia președintelui rus de a invada Ucraina, fiindcă încă de la atacarea Georgiei în 2008 am considerat că, dacă Rusia va trece vreodată la acțiuni militare contra unei entități – acesta fiind OTAN – acela va fi ultimul război al Rusiei.

La momentul recunoașterii regiunilor separatiste, prin crearea unei situații aparent conforme cu dreptul internațional, am crezut că Putin va gestiona situația în limitele legale, deși crease un precedent periculos, încurajînd autodeterminarea unor regiuni minoritare, cunoscute fiind tentativele separatiste din Spania, Italia, Cipru, Belgia, Marea Britanie ori Quebec în Canada, acestea avînd ca obiectiv formarea unor state suverane şi independente pe criterii minoritare/etnice, fie şi autoproclamate. (continuare în pag. a 17-a) n m

e-atît de bine, Doamne, din beciurile gheţii pîraie de-alabastru şi muguri se desfac privighetori de geniu primesc botezul vieţii vestind o primăvară cum n-a mai fost de-un veac.

Prelingeţi focuri roşii şi verzi din giuvaere şi bateţi toaca veche în cuib de mînăstiri la temelia ţării noi cărămizi de miere încep să scînteieze ca galbenii-n chimir primiţi, deci, primăvara cu pîine şi cu sare cu vin de prospeţimea granatei s-o cinstiţi din Dunăre la Tisa, din Olt şi pîn’ la Mare să fim cu toţi, de-a pururi, sub sceptrul ei uniţi.

Fii azi binevenită pe plaiuri carpatine tu, vietate sacră şi plină de noroc îngăduie-ne iarăşi a ne-nchina la tine tu, ce purifici lumea fără s-o treci prin foc cu duhul tău de-un verde fluorescent să bucuri pămîntul ţării mele cel scuturat de jug –revarsă chipul slavei pe fiinţe şi pe lucruri şi-nalţă România în pace şi belşug.

CornELIU VADIm TUDor

1 Martie

La Multi Ani! , 4 MARTIE 1977 – 45 DE ANI DE LA MARELE CUTREMUR

Potrivit Dicționarului, cuvîntul cutremur înseamnă ,,mișcare bruscă, verticală, orizontală sau de torsiune a scoarței terestre, datorită unui dezechilibru fizic produs în interiorul Pămîntului sub acțiunea forțelor tectonice, a vulcanismului sau a prăbușirii stratelor” – definiție succintă, care închide în ea desfășurarea unor drame umane de amploare, cu multe pierderi de vieți și pagube materiale ce lasă în urmă suferințe de neșters. Aceste gînduri ne dau ocol răscolind amintirile celor ce am trăit marele cutremur din 4 martie 1977, făcîndu-ne să retrăim emoțiile de atunci, de multe ori transformate în drame familiale sau prietenești, în raport cu pierderile pe care le-am avut unii dintre noi.

Deși e greu să scrii despre un cataclism natural care a provocat durere, lacrimi și suferință, petrecut acum aproape o jumătate de veac, în condițiile Lumii contemporane, cînd peste Europa bate vîntul unui alt cataclism, de data aceasta născut din mințile bolnave ale unor politicieni belicoși și a trusturilor transnaționale producătoare de armament și tehnică de război, îmi asum acest risc motivat de o apariție editorială. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

ANUNȚ IMPORTANT!

Din cauza situației geopolitice pe care o traversăm, România sistează importul de hîrtie tipografică de proveniență rusească. Drept urmare, pînă la găsirea unor soluții, ne vedem nevoiți să micșorăm numărul de pagini al revistei la 16. Cînd situația se va normaliza, vom reveni la vechiul format.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Lăsat din braţe de P.R.M., partidul Bomboneilor a mîncat la alegeri o bătaie soră cu moartea F Ion Iliescu dă plasă Naționalei de Fotbal F o nouă criză de isterie a lui Anton Uncu F PRO TV face o politică necinstită F Traian și Baiazid F Un Alin care zboară din pușcă-n pușcă.

PArTEA I

F Alegerile locale au reprezentat o veritabilă catastrofă, din toate punctele de vedere: al campaniei electorale, al desfăşurării propriu-zise, al numărării şi centralizării voturilor şi, nu în ultimul rînd, al P.D.s r -ului. În mod normal, după o asemenea bătaie de joc, la toate nivelele (haos, debandadă, netipărirea cărților de alegător, morți pe listele de alegători, lipsa tuşului, lipsa afişajului, lipsa indicatoarelor stradale etc.), primul-ministru al Guvernului care a organizat alegerile îşi dă demisia în orice Ţară a lumii. Nu din primul foc, desigur, ci după al doilea tur de scrutin. Pentru că, în cca 30 la sută din localități, se va vota din nou. În orice caz, o concluzie poate fi trasă cu uşurinţa: P.D.s r -ul a încasat cea mai zdravănă papară din istoria sa de 4 ani! Uite că n-o să mai domnească pînă în anul 2058, cum debita Vasile Văcaru, la Zalău. Şi uite că Dumnezeu nu e P.D.s.r.-ist, cum hulea, între două gîlgîituri, acelaşi slugoi al lui Asztaloş. (Care Asztaloş n-a făcut nici o scofală cu calul pe care pariase, la Primăria Generală a Capitalei, adică D.V. Ursu). Pentru orice om cinstit, este limpede că prăbuşirea P.D.s r -ului a început în octombrie 1995, o dată cu ruperea relaţiilor cu P.r m Practic, atunci a debutat campania sistematică de demascare – cu probe concrete – a jafului patronat de partidul de guvernămînt. Ce mai rămîne din aroganța bolnavă a echipei de ageamii Adrian Năstase, Ion Solcanu, Vasile Văcaru, Oliviu Gherman, Dumitru Pîslaru, Ilie Nica?! Bagajele, urgent! F Din surse de la Palatul Cotroceni, am aflat că Dan Iosif şi-a dat demisia în ziua de vineri, 31 mai 1996. Acesta s-a retras imediat la o vilă de lîngă Castelul Scroviştea, fiind păzit de peste 10 gărzi de corp, de la Firma Protguard. La baza demisiei stau divergențele între

Dan Iosif şi Ion Iliescu în ceea ce priveşte procesul lui Gigi Boieru. În mod paradoxal, Dan Iosif protestează împotriva mușamalizării scandalului. Iată însă că Ion Iliescu şi camarila din jurul său vor să-l scoată basma curată pe marele tîlhar, din două motive: 1) a „cotizat“ substanţial, cu sute de milioane de lei, la P.D.s r ; 2) îi are la mînă pe mulți din sferele Puterii. La Cotroceni se mizează pe revenirea lui Dan Iosif, ştiut fiind faptul că el e pierdut fără Iliescu F Reporterii ziarului „Ziua“ au vizitat-o duminică pe mama naturală a preşedintelui Ion Iliescu, în Strada Jimboliei. Dar, să le dăm cuvîntul: „Vîntul zgîlțîia jalnic o fereastră uitată deschisă, într-un pod prăpădit; învelită cu o plapumă groasă, mama preşedintelui României abia respira. Întrebată dacă a votat, bătrîna şopteşte cu glas scăzut: «Am vrut, maică, să votez, da’ eu nu pot să mă mișc şi nimeni nu m-a băgat în seamă. Veneau nepoatele mele să mai aibă grijă de mine, dar astăzi nu le-am văzut. Aveam şi eu nevoie de o sticlă de lapte». Vecinii care au avut curaj să stea de vorbă cu reporterii noştri au făcut-o în şoaptă şi pe fugă: «Pe strada asta sînt mulţi bătrîni care nu s-au putut deplasa la secțiile de votare. Legea spune că trebuia să vină cineva cu o urnă volantă.

Dumneavoastră i-ați văzut? Noi, nu! Cît despre amărîta asta, Dumnezeu să o ierte că a dat naştere unui aşa fiu. Nu a fost în stare o singură dată să vină s-o vadă». Din decenţă pentru vîrsta acestei femei părăsite, nu am fotografiat condițiile mizerabile în care mama preşedintelui îşi trăieşte ultimele clipe“. F Naţionala de Fotbal a României a încasat două „țepe“ într-o singură săptămînă. Prima s-a datorat unei aşa-zise Agenţii de Impresariat, care a

programat la Teatrul Național din Bucureşti o întîlnire-spectacol cu Tricolorii, numai că, odată sosiţi la fața locului, atît jucătorii şi nevestele lor, cît şi spectatorii, au găsit lacăte grele la uşi. Situaţia, absolut penibilă, se datorează directorului acelei Agenţii, un anume Inocenţiu Stan, care acum face pe nevinovatul. Cea de-a doua țeapă se datorează unui alt pretins inocent, pe nume Ion Iliescu. După partida amicală cu echipa Republicii Moldova, jucătorii au fost invitaţi la Restaurantul Mc Moni’s, începînd cu orele 22, pentru a se întîlni cu Titanul din Olteniţa, ca să le ureze acesta, după datină, să repurteze tot mai mari izbînzi, mai ales în meciul cu Bulgaria, care Bulgarie nu ne-a fost o vecină aşa de bună ca Marea Neagră. Dar, să dăm cuvîntul unui martor, care ne-a scris la redacție: „Veniți în efectiv complet, foarte eleganţi, fotbaliştii au aşteptat o oră şi jumătate, adică pînă la 23,30, cînd cineva l-a anunțat pe Puiu Iordanescu că preşedintele nu mai vrea să vină. Deşi erau prezenţi Nicolae Văcăroiu, Florin Georgescu, Viorel Hrebenciuc, Alexandru Mironov, Ilie Năstase şi alţii –jucătorii români au plecat foarte dezamăgiţi, urările de succes din partea lui I.I. rămînînd doar o promisiune. Nimeni nu bănuia că Ion Iliescu poate fi capabil de asemenea jigniri. De acolo, jucătorii au plecat spre Discoteca Vox Maris, unde au dansat cam o oră. Cine credeţi că se destrăbăla acolo? Nicolae Dide! Nu, nu era în izmene şi papuci, cum se pozase în urmă cu vreo 3 ani, dar beat tot era, şi juca la ruletă pe valută“. De aici şi pînă la titlul „A treia țeapă“, consacrat de dramaturgul Marin Sorescu, mai e un pas. Dar, poate că e mai bine că fotbaliştii noştri nu s-au întîlnit cu fostul komsomolist. Ce să le spună Iliescu acestor mari ambasadori ai sportului românesc? Că situaţia e complexă, globală şi nodală, nu-i aşa? La care Lăcătuş s-ar fi putut să-i răspundă: „Lasă, bre, că sîntem sătui de-ale noastre!“. Iar stelea: „Nici o zi fără Pepsi!“. Pentru ca Hagi să-l completeze: „Vreți să jucaţi ca mine? Beți Coca-Cola!“. Bine, cel puţin, că ambasadorul s.U.A. la Bucureşti nu i-a cerut lui Ion Iliescu să-l elimine din lot pe Stîngă, pe motiv că viitorul aparține forţelor de Centru! F Revenind la meciul cu fraţii noştri de peste Prut, să remarcam progresul real înregistrat de aceştia: avînd în vedere că partida s-a terminat cu scorul de 3-1 (la pauză 3-0) se poate spune că ei ne-au fost egali pe reprize, prima cîştigînd-o noi, iar a doua cîştigînd-o ei. Nici un om cu scaun la cap nu poate considera această partidă un „meci internaţional“, fiindcă s-a desfăşurat între români. Problema este: cîte reprezentative poate alinia fotbalul românesc? În meciul de sîmbătă, am propus publicului nu mai puţin de 3 echipe: două ale Naționalei (practic după pauză a evoluat un alt lot) şi una a Moldovei, care tot a noastră e. F Fostul preşedinte al Venezuelei, Carlos Andres Perez, care este totodată şi vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste, a fost condamnat la 2 ani şi 4 luni închisoare, pentru deturnarea în favoarea sa a sumei de 17,2 milioane de dolari. În România, deturnarea fondurilor de către Preşedinţie este o boală mult mai gravă, fiind vorba de mai multe sute de milioane de dolari şi de absenţa totală o oricărei forme de control. Deocamdată. F După ce, în ianuarie 1996, Emil Constantinescu îl incita pe Ion Iliescu să ia poziţie faţă de Corneliu Vadim Tudor, care, chipurile, ataca Preşedinţia şi prejudicia Siguranţa Naţională, iată că zilele trecute el difuzează un document prin care cere declanşarea procedurii de suspendare din funcţie o chiriaşului de la Cotroceni Dintre numeroasele acuzaţii, reţinem doar una: „Ion Iliescu a contribuit la deteriorarea prestigiului unor

instituţii fundamentale ale statului“. În mod normal, pentru scoaterea lui Iliescu în afara Legii trebuie să acţioneze şi să semneze parlamentarii tuturor partidelor, inclusiv ai P.D.s r , din foarte multe motive: 1) Distrugerea economiei naționale!; 2) Prăbuşirea nivelului de trai; 3) Patronarea structurilor mafiote; 4) Încălcarea sistematică a Constituției şi a celor mai elementare norme democratice şi drepturi ale omului; 5) Trădarea interesului naţional etc., etc. Tot mai multă lume rosteşte cu glas tare: „Să dea Dumnezeu ca Iliescu să aibă soarta lui Ceauşescu! Ne-am săturat de el, lumea nu-l mai vrea, ajutaţine să scăpăm de ticălosul ăsta care are mîinile mînjite de sîngele tinerilor ucişi!“. Refugiat într-un „turn de sticlă“, închis etanş, Iliescu habar n-are de fierberea şi vuietul mulţimii, îl izolează banda de trepăduşi din jurul lui, care va cădea odată cu el. F Savanţii au stabilit de mult că, odată cu venirea căldurilor, nebunii intră într-o agitaţie mai mare ca de obicei şi, practic, nu te mai înţelegi cu ei. Este şi cazul mai vechiului client al ospiciilor, beţivanul Anton Uncu, de la „România liberă“. În nr. de sîmbătă, 1 iunie, el se trezeşte scriind o polologhie sinistră, intitulată „Complici?!“. Din nebuloasa minţii lui, biciuită de nişte „Limbrici“ care îl fac din om-neom, reiese că P.S.M., P.R.M. şi P.U.n.r. ar fi complici (?!) la „ascensiunea sfidătoare a clanurilor economico-financiare clientelare, complici la corupţia generalizată, la umilirea şi pauperizarea judecătorilor, a învăţătorilor şi profesorilor, a medicilor (...), complici la îngenuncherea Basarabiei şi la suspinul românilor de peste Prut, la înstrăinarea timocenilor, a aromânilor şi a tuturor românilor pe care un regim opresiv i-a împins dincolo de graniţele Ţării“. Şi, plusează imbecilul, „partidele extremiste conduse de Corneliu Vadim Tudor (Bucureşti) și Gheorghe Funar (Cluj) ne-au compromis imaginea în Europa“. Aici se vede halul de nedescris în care poate ajunge un ratat. Pentru că Uncu e un ratat perfect, curge zegrasul din capul lui. Şi, după cum se ştie, de la ratat la rahat nu e decît o literă. E greu să răscroiești ceva care a fost croit prost de la început: din ofițer de contrainformații, secretar P.C.r. pe ziar şi amant al dactilografelor bătrîne – să te metamorfozezi în lider de opine şi portdrapel al democraţiei. Cine te crede? Cine se uită în gura ta? Dar, pentru că nu ne place să rămînem datori, să-i explicăm, probabil pentru ultima oară, acestui tătar căpiat (fireşte, există şi tătari normali!) cît de ridicol e prin repetarea golănească a aceleiaşi înjurături: 1) P.r.m. nu e un partid extremist, ci naționalist profund îngrijorat de soarta Țării, imaginea României în lume au stricat-o demolatorii economiei şi ai nivelului de trai, mafioţii şi aventurierii, inclusiv cei de la „România liberă“, care au înfulecat cu polonicul 2 milioane de dolari de la americani, plus mari cantităţi de ajutoare; 2) P.r m n-a favorizat ascensiunea nici unui clan economico-financiar, dimpotrivă, a fost cel mai năpraznic luptător împotriva jafului şi a corupţiei, însăşi fiţuica lui Uncu trăind, efectiv, de pe urma anchetelor iniţiate de noi, iar ca supremă recunoaştere a integrităţii noastre este conducerea Comisiei Parlamentare Apartamentul de către deputatul P.R.M. Ion Duţu, ca să nu mai vorbim de excluderea din partidul nostru a 2 deputaţi care se îndeletniceau cu afaceri necurate; 3) Cît despre fraţii basarabeni şi aromâni, Uncu delirează cu spume la gură, fiindcă nici un partid, nici o publicaţie, și nici un almanah nu s-au preocupat atît de mult de soarta acestora, așa cum am făcut-o noi, ba mai mult, am trimis la toate aceste comunităţi medicamente, şi haine, şi jucării pentru copii, şi tipărituri. „Că a bătut ceasul al doisprezecelea!“ – încheie cu ochii scoşi din orbite şi limba făcută cravată adjunctul traficantului de maşini. Aşa e. Anton, turna-ţi-am în fund beton, dar nu mai sta sub pendulă, că s-ar putea să-ţi cadă în cap, băiatule, şi să-ţi facă buba. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 iunie 1996)

Pierderea monopolului atomic.

Cazul soților Rosenberg

A cunoaște secretele competitorilor de pe scena internațională a reprezentat întotdeauna o prioritate a oricărui stat. Acest deziderat a căpătat însă o dimensiune obsesivă în timpul Războiului Rece, cînd cele două tabere ale lumii aveau viziuni total diferite cu privire la cea mai bună cale pentru viitorul umanității. La sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică deveneau actorii principali ai unei lumi în care rolul fostelor mari puteri europene devenise unul secundar. Însă, în ciuda unui statut aparent asemănător, diferențele dintre cele două superputeri erau multiple, unele dintre acestea fiind determinante pentru modul lor de a acționa. Uniunea Sovietică era o putere terestră care ocupase jumătatea estică a continentului european, dar care suferise pierderi colosale, de peste 20 de milioane de oameni, în urma războiului. Investițiile realizate înaintea și în timpul războiului i-au permis să dezvolte echipamente militare de bună calitate, în special tancuri, artilerie și arme de foc. De cealaltă parte, poziția geografică a permis Statelor Unite să poarte luptele departe de casă, cu pierderi mult mai reduse, iar Washingtonul și-a orientat eforturile în direcția dezvoltării aviației și marinei.

Schimbarea regulilor jocului

Deși în planul armamentului convențional capacitățile celor două puteri păreau să se afle în echilibru, elementul de noutate care a schimbat regulile jocului a fost Proiectul Manhattan, în urma căruia Statele Unite au reușit să obțină primele arme nucleare. Brusc, avantajul pe care Uniunea Sovietică îl deținea în Europa în materie de trupe și echipamente de luptă devenea superfluu, iar Stalin se vedea obligat să-și tempereze acțiunile în confruntarea care se contura tot mai clar cu Occidentul. Devenise evident că, pentru a rămîne relevantă în plan mondial, Uniunea Sovietică trebuia să poată produce acest nou tip de armament.

Ideea realizării unei bombe atomice a început să preocupe cercurile științifice sovietice încă din anii ’30, dar proiectul a devenit prioritar abia în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, eforturile fiind accelerate după bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki. Dincolo de existența incontestabilă a unei infrastructuri industriale solide și a unor oameni de știință capabili, spionajul a constituit una dintre principalele metode prin care Moscova a reușit să elimine decalajul existent în domeniu față de Statele Unite. Acțiunile sovieticilor au implicat atît culegerea de informații despre Proiectul Manhattan și Programul nuclear nazist (Uranprojekt), cît și utilizarea oamenilor de știință germani capturați la finalul războiului.

Spionii sovietici au reușit să descopere existența Programului Manhattan și să obțină informații valoroase pe care le-au trimis la Moscova, permițînd URSS să accelereze dezvoltarea primei lor bombe atomice. Uniunea Sovietică s-a dovedit mai abilă, în acel moment, pentru că a putut profita de simpatiile ideologice ale unui număr semnificativ de americani și britanici. Numeroși americani au furnizat informații secrete Uniunii Sovietice, iar Partidul Comunist al Statelor Unite ale Americii (CPUSA), care avea mii de membri, cuprindea foarte mulți oameni educați, susceptibili să lucreze în industriile sensibile de război. Deși indivizi precum fizicianul germano-britanic Klaus Fuchs, care a lucrat în Divizia Teoretică de la Los Alamos și a transmis sovieticilor informații detaliate cu privire la proiectarea armelor atomice, au avut un rol mai important în transferul secretelor tehnologice occidentale către Moscova, cei mai faimoși „spioni atomici“ au fost Julius și Ethel Rosenberg, care nu au participat niciodată la Proiectul Manhattan.

Rolul soților Rosenberg

La 6 martie 1951 începe procesul lui Ethel și Julius Rosenberg, singurii spioni care au sfîrşit pe scaunul electric. În vremuri de pace, de obicei, spionilor li se dă o pedeapsă grea într-un tribunal. Se face tamtam în presă pentru a induce o anumită stare în rîndul

populaţiei. Apoi, după ce ispăşesc o parte din pedeapsă, sînt schimbaţi cu alţii, capturaţi de tabăra adversă. Nu e greu de găsit clienţi pentru că toată lumea spionează pe toată lumea. Checkpoint Charlie din Berlin a ajuns celebru pentru schimburile de spioni efectuate, la graniţa pactului de la Varşovia cu NATO.

De ce s-au făcut vinovaţi soţii Rosenberg? De vînzarea secretelor primei bombe atomice. Făceau parte dintr-o reţea de spionaj controlată de Moscova. În anii ʼ40 au livrat sovieticilor mai multe dosare top-secret despre experienţele americane de la New York şi Los Alamos din cadrul „proiectului Manhattan”. Au fost arestaţi după ce o rudă, David Greenglas, cumnatul lui Iulius Rosenberg, fratele lui Ethel, şi el membru al reţelei, i-a denunţat la FBI. Agenția făcea o anchetă despre scurgerile de informaţii din zona cercetărilor atomice, care pornise de la descifrarea codurilor folosite de ambasada sovietică. Mesajele transmise Moscovei au arătat existenţa unor cîrtiţe. Prima victimă a fost Klaus Fuchs, arestat şi judecat în Anglia. Mai multe persoane au fost arestate în SUA în cadrul acestei investigaţii. Era clar că Moscova înfiltrase agenţi la Los Alamos, unde se realiza prima bombă atomică, dar şi în alte locuri unde cercetătorii lucrau la o altă bombă, cea cu hidrogen.

Julius Rosenberg, născut la data de 12 mai 1918, la New York, a absolvit, în 1939, City College din New York cu o diplomă de inginer, iar în 1940 a început să lucreze, ca salariat civil, în laboratoarele U.S. Army Signal Corps din Fort Monmouth din New Jersey. Recrutat de serviciile de informații sovietice în anul 1942, potrivit mărturiilor fostului ofițer NKVD Alexander Feklisov, Julius avea misiunea de a transmite rezultatele cercetărilor întreprinse de armata americană pentru dezvoltarea mai multor sisteme de armament. La acel moment, Uniunea Sovietică dispunea de o vastă rețea de spioni pe teritoriul Statelor Unite, primind informații valoroase de la oameni de știință din cadrul MIT, Columbia University, dar și din alte centre de cercetare în domeniul energiei atomice. Ethel (Greenglass) Rosenberg, născută tot în New York, la 28 septembrie 1915, era pasionată de actorie în timpul liceului, însă după absolvire s-a angajat ca secretară la o companie maritimă de transport. Ethel și Julius s-au cunoscut la începutul anilor `30, ambii frecventînd aceleași organizații comuniste, și s-au căsătorit în anul 1939. Cuplul a avut doi fii: Michael Allen și Robert Harry. Comuniști convinși, Julius și Ethel au reușit să îl atragă în rîndul simpatizanților și pe David Greenglass, fratele mai mic al lui Ethel. Potrivit informațiilor obținute de FBI, David s-a înscris, la vîrsta de 14 ani, în Liga Tinerilor Comuniști, fiind membru al acesteia între 1936 și 1938.

Sub îndrumarea sovietică, Julius Rosenberg își mărește rețeaua de colaboratori cu ajutorul căreia colecta informații tehnologice și îl recrutează inclusiv pe fratele soției sale, David Greenglass, după ce acesta începe să lucreze în Proiectul Manhattan. David, angajat ca mecanic în cadrul armatei americane, a fost repartizat pentru o scurtă perioadă, în vara anului 1944, la Oak Ridge, locul în care fusese construită o uzină pentru îmbogățirea uraniului. După cîteva săptămîni, a fost transferat la Los Alamos, unde a lucrat, în cadrul Special Engineer

Detachment, la realizarea matrițelor unor componente destinate bombei cu implozie. Folosindu-și soția, Ruth, pe post de intermediar, Greenglass a început să transmită informațiile referitoare la bomba atomică către cumnatul său, Julius Rosenberg, iar acesta din urmă le-a furnizat sovieticilor.

La începutul anului 1945, Julius a fost exclus din Signal Corps, după ce i-a fost descoperită fosta apartenență la Partidul Comunist. În martie 1946, David Greenglass a părăsit armata, iar sovieticii l-au încurajat să se înscrie la Universitatea din Chicago pentru ca, la un moment dat, să poată lucra din nou în domeniul cercetării atomice. Însă, deși s-au oferit chiar să-i plătească școlarizarea, cererea acestuia de înscriere a fost respinsă.

Pe urmele rețelei

În 1950, mărturisirile lui Klaus Fuchs au condus FBI către curierul său, Harry Gold, și de la acesta către David Greenglass. Pus în fața dovezilor, Greenglass și-a recunoscut faptele, devoalînd implicarea soției sale, Ruth, și a cumnatului său, Julius Rosenberg. Interceptările realizate în cadrul proiectului de contraspionaj Venona au confirmat versiunea acestuia: Julius avea numele de cod „Antenna“ și „Liberal“, Ethel era „Wasp“, Greenglass era „Bumblebee“ și „Caliber“, iar soția sa Ruth era „Osa“. Deoarece a acceptat să coopereze, David Greenglass a primit o pedeapsă de numai 15 ani, iar soția sa, Ruth, nu a fost niciodată pusă sub acuzare. Julius Rosenberg a fost arestat la 17 iulie 1950, iar Ethel la 11 august.

Cei doi Rosenberg au fost anchetaţi, găsiţi vinovaţi de spionaj şi deferiţi justiţiei. Procesul a avut o largă expunere mediatică. Era vîrful Războiului Rece, SUA şi URSS se găseau într-un conflict armat în Coreea. Opinia publică americană era cuprinsă de îngrijorare şi chiar panică. Sursa principală a acestei stări de spirit era faptul că URSS făcuse primele teste nucleare reuşite în 1949. SUA priveau monopolul atomic ca principalul lor factor de siguranţă. Pierzînd monopolul armei atomice s-au simțit ameninţate. E şi perioada în care senatorul Joe Mc Carthy declanşează vînătoarea de vrăjitoare şi întreţine isteria anticomunistă, o adevărată spionită, etc. Cei suspecţi de activităţi comuniste sau pro URSS în anii ʼ30-ʼ40 erau puşi pe liste negre, anchetaţi de Comisia pentru Cercetarea Activităţilor Antimericane. Cei găsiți în culpă îşi pierdeau joburile, o parte dintre ei au făcut și închisoare. Multe celebrităţi au avut de-a face cu Comisia – scritori, scenarişti, actori, regizori –Bertolt Brecht, Charlie Chaplin, Dashiel Hammet, Lillian Hellman, etc.

Pe acest fundal istoric a avut loc procesul celor doi Rosenberg, care a început pe 6 martie 1951. Acesta s-a bucurat de o largă mediatizare și a condus la o puternică polarizare a opiniilor la nivel mondial. Principalul martor al acuzării, David Greenglass, a declarat că Ethel a scris note care conțineau secretele nucleare americane, acestea fiind predate lui Harry Gold, care le-ar fi transmis apoi lui Anatoly A. Yakovlev, viceconsul sovietic la New York. Cei doi au fost găsiți vinovați pentru acțiuni de spionaj la 29 martie 1951 și condamnați la moarte în temeiul secțiunii 2 din Legea privind spionajul (1917) în data de 5 aprilie. Execuţia a avut loc doi mai tîrzu, în 1953, la 19 iunie, la închisoarea Sing-Sing din New York. Judecătorul Irving Kaufman a menționat că îi considera responsabili nu numai pentru spionaj, ci și pentru moartea soldaților americani în Războiul din Coreea, deoarece acțiunile lor i-ar fi ajutat pe ruși să dezvolte bomba atomică mult mai devreme decît fusese prevăzut, ar fi încurajat agresiunea comunistă în Coreea și ar fi modificat cursul istoriei în dauna Statelor Unite. În cei doi ani dintre sentinţă și execuţie a avut loc o mişcare în SUA, dar mai ales în Europa, pentru eliberarea celor doi, consideraţi victime ale sistemului. S-au organizat nemumărate demonstraţii, s-au înaintat petiţii. Avocaţii au cerut recurs, s-au făcut apeluri nenumărate pentru a casa sentinţa ori a amîna execuţia, și i-au scris lui Ike Eisenhower pentru a fi graţiati, dar preşedintele american a refuzat.

Condamnarea la moarte prin electrocutare a soților Julius și Ethel Rosenberg a fost pusă în practică în data de 19 iunie 1953. Ei au fost singurii civili americani executați pentru activități legate de spionaj, în timpul Războiului Rece.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

În memoria muzicologului

și compozitorului

Doru Popovici

– Scrisoare Deschisă –

Nu știu cum să încep aceste rînduri, maestre Dorule Popovici, pentru că vreau ca epistola mea să te găsească acolo, pe unde umbli, în lumea livezilor de apoi, din cerurile lui Dumnezeu, în liniște divină. Și, iartă-mă, te rog, pentru felul în care mă adresez, dar, pentru mine, dorul e cel mai frumos dar pentru un om care se gîndește la semenul lui cu drag și cu bucuria amintirilor comune, cum o fac și eu acum, în aceste rînduri. Au trecut destui ani de cînd nu te-am mai văzut, iar pîrdalnica de inimă nu mi-a dat pace și, iată, m-a îndemnat să pun mîna pe condei și să îți scriu. Îți scriu în numele prieteniei care ne-a legat ani de-a rîndul, în numele frumosului liber, cum adesea te-am auzit vorbind la evenimentele culturale pe care le organizai ca artist, dar mai ales ca un mecena al muzicii și poeziei, al dragostei față de oameni. Maestre Dorule Popovici, află că pe aici lumea s-a schimbat, nu se mai recunoaște om cu om, rudă cu rudă, pentru că fiecare s-a adaptat timpurilor pe care le trăim cu toții. Globalizarea care s-a impus în viețile noastre a făcut în așa fel ca multe din datinile și obiceiurile noastre frumoase să dispară, iar după felul cum decurg lucrurile mă tem pentru țara asta, care merge într-o direcție greșită de cînd a lovit-o capitalismul acesta păgubos pentru românii noștri. Am vrut să-ți spun toate acestea, pentru că știu că întreaga viață ți-ai dăruit-o dragostei de țară și de neam, că așa ți-a fost scris, să fii fiul chirurgului de la Berzovia, să devii muzicolog și să te bucuri de un binemeritat succes încă din primii ai ai tinereții, fiind încununat cu cea mai înaltă distincție, cea de Comandor al Italiei... Ca să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pe tărîm cultural, cuvintele mele sînt prea puține... Maestre, nu vreau să te tulbur cu această epistolă, pe care ți-o adresez la acest început de martie,

MAGIA CUVINTELOR

cînd se împlinesc 3 ani de la trecerea ta în eternitate. O fac spre aducerea aminte a figurii tale luminoase, a omului pe care l-am cunoscut și l-am apreciat, căruia îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru țară și pentru comorile muzicale pe care le-a lăsat în lada cu zestre de aur a acestui neam. Da, maestre Popovici, scriindu-ți acum, mă simt un om eliberat sufletește pentru faptul că nu te-am uitat. Nostalgia mă copleșește ori de cîte ori deschid paginile revistei ,,România Mare”, a fostului tău bun prieten, Corneliu Vadim Tudor, și nu-ți mai găsesc numele tipărit, iar din sumar lipsești de parcă nici nu ai fi fost pe aici, prin lumea asta. Peste tine s-au așternut noian zăpezile anilor neîntoarcerii veșnice. Prea te-ai grăbit, maestre, ca și Tribunul, să urci la Domnul, dar nu oricum, ci după o sîcîitoare suferință... Așa ți-a fost scris... Așa le e scris marilor artiști care știu să trăiască frumos pe această lume, întru spirit și credință, pentru ca apoi, încet-încet, să plece spre alte dimensiuni, devenind, prin ceea ce au lăsat în urma lor, mituri... Mitul bucuriei pentru urmași. Mitul cunoașterii, întru pomenirea celui care, cu gîndul senin îndreptat către Dumnezeu, și-a creat nemurirea prin vrerea propriei ființe.

Dragă maestre, deși au trecut anii, nu vreau să crezi că sînt altfel de cum mă știi; ți-am rămas același prieten sincer. Revăzînd poemele din volumul tău, ,,Melodiind prin pădurile de la Sinaia” (2006), m-a impresionat din nou o poezie plină de melos, de iubire și dragoste, de credință în Dumnezeu: om-natură, spirit-vocație, daruri divine peste care nu ai trecut nepăsător, descoperindu-ți astfel universul creației prin care ți-ai împlinit destinul. Citind aceste rînduri, să nu care cumva să mă cerți că nu ți-am vorbit despre prietenii comuni; intenționat am făcut-o, știind că mulți dintre ei sînt acum cu tine, sub același acoperiș al veșniciei, unde aveți probabil ce vă povesti... Spune-le tuturor că aici lumea s-a schimbat, pandemia de Covid a făcut ravagii, iar oamenii sînt încă îngrijorați pentru sănătatea și viața lor... Aseară m-am întîlnit cu artistul Nicolae Maxim, despre care ai scris o admirabilă carte, ,,Flaut în ecou” (2012), și mi-a povestit de prietenia voastră frumoasă. E un om formidabil! Pentru

M ă rþiºoare

Februar...

Vitrinele freamătă de invazia luminoasă, multicoloră și poliformă a stolului de giuvaericale care vestesc primăvara... Pe albastrul catifelelor stau înfipte sute și mii de mărțișoare lucrate în metal fin, în abanos sau coral, bătute în pietre scumpe sau în banale cioburi de sticlă, care imită rubinul, smaraldul, safirul sau ametistul. Cei săraci își dau iluzia că dăruiesc surioarei, iubitei sau nepoțicăi feeria unei bijuterii de preț. Pentru 19 lei poți cumpăra un mic elefant de fildeș, cu trompă de mărgean și ochi de diamant, prins într-un inel de aur, legat cu un lănțișor de platină. Îl va purta la încheietura mîinii, aducător de noroc, în preajma celor 9 babe burzuluite ale lui Martie.

Se va bucura copila, gîndindu-se la un viitor de poveste cînd, de 1 Martie, va primi un trifoi în smarald autentic sau o rîndunică de peruzea. Mărțișoarele scumpe nu se văd în vitrine, căci fiecare e gelos de gîndul lui, de forma pe care a dictat-o giuvaergiului, de materialele supreme în care și-a turnat prinosul de iubire, devotament sau gratitudine. Mulți nu vor să li se cunoască darul, fiindcă pe-aceste vremuri de sărăcie a celor mulți, oamenii prea bogați se feresc să le știm comorile, cui le dau și cum le-au adunat... Fericiții pămîntului dăruiesc.

Fantezia fiecăruia lucrează prin imagini originale, personale, amintiri sau simboluri, de la puternicul zilei care oferă favoritei un semn de întrebare, făcut din șapte perle, pînă la combinagiul politic... Acesta dăruiește doamnei ministrese un cerc de platină, în care își întinde

pînza un păianjen, cu pîntecul de diamant albastru. În schimb, ceea ce cumpără săracii, de la 5, pînă la 99 de lei, sînt subiecte cunoscute de toată lumea, de zeci și zeci de ani aceleași: o iconiță cu Maica Domnului sau Sfîntul Nicolae, un calvar în dinte de elefant, un porumbel alb cu o ramură verde-n cioc, un coșar, o ancoră... Cîteodată această ancoră de aluminiu străpunge o inimă. Altădată inima e atrasă de magnetul unei potcoave.

O ciupercă albă, cu boabe roșii. O gînganie roșie –boul lui Dumnezeu – cu picățele negre. Sau un purcel trandafiriu cu ochii de nisip. O bicicletă. O locomotivă. Un aeroplan. Sau trei papagali verzi, pe-o ramură roșie. Pe urmă vine Tartacot, cu față de copil. Un cățeluș, o pisicuță, o cucuvea. Iată și fluturul, cu toate luminile curcubeului pe aripi. Un peștișor lîngă o făzăniță și un as de pică. Dar negrul acesta mic, ce caută lîngă floarea de myozotis? Ce legătură este între acest mărțișor în formă de cheie și corabia cu trei catarge?

A PA riție e D itori A lă

La Editura ,,Amurg sentimental” a apărut recent volumul ,,Sâc cu zvâc – catrene epigramatice”, sub semnătura scriitorului Ion Machidon. Dedicația autorului: ,,Revistei «România Mare» și cititorilor ei, această carte, cu speranța că va așterne un zîmbet pe fața românilor care azi o duc tot mai greu și cu credința că se vor întoarce la patriotismul lor de odinioară, pentru care regretatul om de cultură Corneliu Vadim Tudor a militat mereu. Ion Machidon, 10 februarie 2022”.

a-ți onora memoria, ți-a dedicat un număr special din periodicul nostru, ,,Biblioteca Sentimentelor Literare”. Ți-a respectat dorința – exprimată prin intermediul doamnei Alina – ca fotografia ta să fie încadrată întrun chenar albastru, și nu negru, cum se obișnuiește în asemenea momente triste, de comemorare. Maestre, să știi că mai ieri am vorbit cu soția ta, profesoara Alina Popovici: își făcea griji că, pe acolo, pe unde ești, să nu fie frig, că te știa bolnăvicios, și știi cît a ținut la tine, cît era de preocupată de sănătatea ta.

Iartă-mă, maestre Doru Popovici, că trebuie să mă opresc aici, nu că nu aș mai avea cerneală în care să-mi înmoi condeiul, dar prea mi s-a aprins dorul în suflet de seratele noastre literar-muzicale de altădată, de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne... Ce vremuri... Izvoare nesecate de frumuseți spirituale din lumea trecută pentru lumi viitoare...

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

* * *

Vitrinele sînt pline de florile metalice ale sfîrșitului lui Februar, iar sub zăpada care se topește își scoate, sfios, capul, ghiocelul – acest mărțișor al celor care nu pot da nici măcar 5 lei pe un ghiocel de sticlă, prins de-o ață roșie. Se vestește primăvara pretutindeni, se pregătește...

Zăpezile și-au strîns desagii. Februar.

Florile-n adînc își coc polenul

Ciorile se purică în vîrf de par

Primăvara fumegă pe bălegar

Și-așa cum stau la geam și zboară trenul

Sperietorile de vrăbii mă salută cu jobenul...

Vitrinele acestea, în care au năvălit sutele și miile de gîngănii de metal înflorit și colorat, îmi aduc aminte ceva de demult, de 35 de ani și mai bine, cînd, printre mărțișoare, mi-au apărut într-o vitrină, pe Calea Victoriei, primele versuri. O sută de catrene, dedicat fiecare unui obiect expus spre vînzare.

O reclamă comandată în bloc de negustor. Numai vechiul meu prieten Alex. F. Mihail își mai aduce aminte de aceste versuri. El știe că mi-au fost plătite douăzeci de bani unul. Eu eram convins că am primit cinci lei pentru o sută. După ce m-am despărțit, zilele trecute, de Alex. Mihail, mi-am dat seama că el avea dreptate. De la o vreme mă gîndesc mult pînă să cred că eu am dreptate, fiindcă, de cele mai multe ori, am băgat de seamă, dreptatea e de partea celuilalt. Nu vă închipuiți cîtă ușurare este să nu te încăpățînezi în convingerile tale și să treci altuia răspunderile unui amintiri sau ale unei acțiuni!

VICTor EFTImIU

Numai în vitrinele de la sfîrșitul lui Februar mai poți vedea un asemenea amestec de subiecte disparate, atîtea simboluri gingașe, mistice, comice ori sinistre, cum e această cifră 13, într-un cerc negru, sau acest cap de mort, cu un belciug înfipt în țeastă.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

DORUL și DOINA ROMÂNEASCĂ -

Tezaur cultural U.N.E.S.C.O. (II)

Încărcătura, trăirea specifică acestui neam dacolatin a dorului atotcuprinzător, a constituit, credem noi, unul din argumentele importante pentru includerea doinei în tezaurul cultural U.N.E.S.C.O., aceasta fiind inima tuturor cîntecelor noastre.

Calitatea de membru al Uniunii Europene nu implică și deznaționalizarea, ci păstrarea valorilor materiale și spirituale ale popoarelor, care vor îmbogăți patrimoniul acestei Uniuni, menținînd identitatea. Savantul Constantin Rădulescu-Motru afirmă: „Tradiția implică naționalitatea. Unde sînt tradiții, acolo există și un suflet național. De fapt, numai românului i se topește întreaga ființă cînd ascultă o doină cîntată la caval. Dorul este și un fel de curcubeu între sufletele românilor de pretutindeni – din țară și dincolo de hotarele ei”.

Izvorul de apă vie din care a sorbit, de-a lungul istoriei, poporul român, națiunea, a fost fibra sa țărănească, universul sătesc și, de aici, cîntecul popular care i-a dat energie și visare. Nu degeaba, în limba română, există, pentru zona sătească, expresia „de la țară”, „mă duc la țară”; de fapt, de la acest cuvînt provine și denumirea de țăran – omul care a trăit și trăiește (încă!) „la țară”, cel care a păstrat, a apărat ceea ce ne definește – România cu tradițiile și valorile ei spirituale și materiale.

Românul a știut să muncească, să lupte, să-și apere familia, casa și pămîntul, să cînte, să danseze și să fie ospitalier cu cei veniți cu gînduri bune. Și inima tuturor cîntecelor a fost DOINA, care a crescut din verdele crud al codrilor, din cîntecul cucului, din strigătul în trei timpi al mierlei, din tălăngile berbecilor din fruntea turmelor, din cîntecul fluierului de cioban, din glasul doinit al truditorului pămîntului, din glasul femeilor de la șezători.

Doina populară a însuflețit și poezia modernă, în curs de afirmare, a românilor. Să nu-l uităm pe Costache Negruzzi (1808-1868) cu crezul său privind întemeierea limbii literare pe resurse populare. Ne-a lăsat Doina Românului, scrisă, probabil, înaintea Doinei lui Alecsandri, cu versuri apropiate de folclor: Pe cînd eram încă mic/ Doină știu și doină zic…

Doina lui Alecsandri am învățat-o încă din clasele primare: Doină, doină, cîntec dulce,/ Cînd te-aud nu m-aș mai duce,/ Doină, doină, viers cu foc,/ Cînd răsuni eu stau în loc…

Și Regina Maria (1875-1938) a României (19141927), Membru de Onoare al Academiei Române (1915) și Membru Corespondent al Academiei Franceze de Belle Arte, romancieră și memorialistă, a scris ,,Doina lăcrămioarei”: De la mine pîn’ la tine,/ Numai stele și lumine,/ Dar ce sînt acele stele?/ Numai lacrămile mele! Aproape că nu e poet român care să nu fi scris o doină! Românii n-au avut nevoie să împrumute folclor, ei l-au avut în sînge, s-au născut odată cu el – cu armonia și cu melosul ancestral. Acolo unde, și azi, cîntecul popular e încă în viață, în traiul de toate zilele, îl face pe om să uite de necaz. Pentru el, doina, cu dorul nesfîrșit, e a neamului românesc. Acest cîntec tulburător ține de cea mai adîncă tradiție. În toate faptele de cultură ale poporului român, găsim amprenta originalității sale. Specificul e prezent în obiceiuri, în port, cîntec, poezie, proverbe, strigături etc., dar mai ales în doină. Populația daco-romană își trimite pînă în zilele noastre structura din adînc, care a absorbit, poate, influențe, dar fondul s-a păstrat în sîmburele din rădăcină. Ca să nu-i fie urît, ca să nu se simtă singur, românul cîntă. Cîntă pentru sine și pentru natura care-l înconjoară. Ca să-și exprime bucuria, cîntă. Ca să uite durerea și să-și înece amarul, cîntă. Pentru român, ori a cînta, ori a vorbi, cu sine sau cu altcineva, e același lucru. Mama îi cîntă duios copilului să-l adoarmă, fetele își cheamă iubitul cu cîntece avînd putere de vrajă, băiatul îi reproșează fetei lipsa de îndrăzneală tot în cîntec. Oamenii comunică cu natura, martoră a vieții lor întregi, tot în cîntec. Codrul și iarba, cerul, roua învăluie cîntecul. Cum scria C. D. Scraba, în cîntecul popular întîlnim o întreagă filozofie de viață, săteanul și-a manifestat nu numai suferința prin cîntec, ci și credința și înțelepciunea, „prin dictoane, zicători și proverbe, ba și descîntece”. Eminescu însuși amintește de „întreaga comoară a limbii, ce stă din zicători, cîntece, proverbe, inversiuni, adică în fraze gata moștenite din neam în neam de la strămoși”. (TIMPUL, 6 mai 1889). Totuși, un adevăr subliniat de mari specialiști e faptul că fondul străvechi al folclorului literar și muzical românesc îl constituie DOINA.

Nicolae Iorga, despre care G. Călinescu scria că „a jucat, în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire”, subliniază că doina a ținut strîns sufletele românilor, le-a permis să-și exprime românește sentimentele atunci cînd n-aveau voie nici să vorbească în limba română. „Doina este sufletul păstorului, cîntecul melancoliei singuratice, ea e cîntecul care țășnește din sufletul românului și pare că umple tot ceea ce se află între pămînt și Ceruri. E un lung plînset ce se desfășoară și nu lasă nimic din atmosferă care să nu fi atins emoția sa. Și, alături de doina păstorului, care nu dă pe față iubirea sa, în notele cîntecului său este cîntecul de dragoste, cîntecul de chemare, cîntecul de jale, cîntecul a ceea ce se numește dor”. (Cf. Doru Popovici, „Nicolae Iorga și eufonia dorului”)

Din bătrîni, muzica românilor e un fenomen complex, de o mare diversitate, îmbinînd versul cu glasul sau cu strigătura. În ceea ce privește doina, de exemplu, nimeni nu poate demonstra că a fost înainte versul și apoi melodia sau invers. Ele s-au îmbinat, de la început, născîndu-se și renăscîndu-se, impulsionîndu-se, crescînd un aspect din altul. Și, dacă ne referim la muzică, în afară de doine și balade, strigături rostite pe ritmul jocului și învăluite în sonoritățile concordante cu muzica respectivă, românii au avut „cîntice bătrînești”, cîntece specifice zonelor din care s-au născut, „zise” adesea în grup, mai ales la șezători, născute sub domnia lui „foaie verde”, precum și colindele și cîntecele rituale; să nu uităm, de asemenea, că românii, credincioși ortodocși, au avut și au cîntece bisericești interpretate și transmise, în general, de femei, cîntece numite, apoi, mai ales în Ardeal, pricesne. De altfel, melodia pricesnei aduce cu melodia doinei. De la neuitatul Gh. Verman (19422020), am aflat că, în impresionantul cîntec „Mirule, măi fir de iarbă!” interpretat tot de o neuitată solistă, Maria Butaciu (1940-2018) din Salva, ale cărui cuvinte au izvorît din condeiul unui profesor (în fibrele căruia vibra specificul versului popular), se îmbină doina cu priceasna. În momente de sărbătoare – la biserică, la iarbă verde, cînd rudele sau prietenii se întîlneau, cîntau împreună tot ce învățaseră de la părinți și bunici. La acestea, se adăugau, de cele mai multe ori, lăutarii cu instrumentele lor de coarde și/sau de suflat. Au apărut, apoi, tarafurile de țigani, neîntrecuți la vioară, țambal, tobă, care treceau melosul românesc prin sufletul lor veșnic tînjenitor. Toate, în marea lor diversitate, făceau parte din viața românilor din toate clasele sociale. Iată ce scrie Elena Văcărescu despre cîntece, cu ocazia trecerii prin Nămăiești, împreună cu regele Carol I, Regina Elisabeta și viitorul rege Ferdinand, înainte de „spulberarea” logodnei ei cu acesta: „Fetele și băieții se prinseră în cununa vie, iar cosițele împletite cu panglici începură atunci să fluture. La un semn al Regelui, Prințul se prinse și el în horă. Regina mă pofti să intru și eu în joc. Hora se încingea, lăutarii săltau și ei în ritmul viorilor și al fluierelor, îmbătate parcă, pînă la istovire. Pe urmă începură cîntecele. Erau mai vechi decît zidurile bătrînei mînăstiri (sic!) cîntările acelea, pe care generații după generații le ziseseră pe întinsul văilor sau pe cărările munților. Chemări monotone și sfîșietoare ale fraților de-un sînge care, de-a lungul atîtor prigoane, se căutaseră și nu deznădăjduiseră că se vor regăsi. Cîntece care fluturaseră pe buze, prefăcute-n scrum de sute de ani, dar care rămăseseră vii ca să ne legene azi pe noi”. (Cf.„Ruperea logodnei dintre Elena Văcărescu și viitorul rege Ferdinand”).

În același material, Doru Popovici, regretatul compozitor și muzicolog (care ne-a părăsit la 5 martie 2019), ne amintea: „Cînd generalului Dragalina i s-a interzis de către o guvernare absurdă și tiranică, așa cum a fost aceea a regimului cezaro-crăiesc, să vină în Banat purtînd uniforma armatei române și decorațiile sale impresionante, acest brav bărbat s-a îmbrăcat în haina țăranului român [în costum popular], simbolizînd contopirea, pînă la identitate, cu năzuințele celor mulți care au cîntat, cîntă și vor cînta, în vecii vecilor românește […] Mihai Eminescu a conceput codrul românesc într-o contaminantă legănare, în climatul suav și limpid al frumosului liber, asemenea lui Lucian Blaga, iar noi, trăitorii acestui timp incandescent, vom putea spune, generînd eufonia dorului, că înțelegem sensul profund al versurilor Dușmanii-s ca apa care trece/ Noi, pietrele care rămîn”.

În volumașul lui Nicolae Jugănaru „LIRA LIBERTĂȚII”, Lugoj (f.a.), se consemnează la p. 65: „Cîntările, dar, mai ales, doinele sînt ca spusele din poveste: le chemi, le adorezi și-n urmă nu mai scapi de dînsele”, iar în altă parte, putem citi aceste cuvinte, ca pe un aforism: „Cîntărețului nu-i este îngăduit să fie în contrazicere cu sine însuși”.

În „Spațiul mioritic”, spațiu pe care îl consideră, ipotetic, drept spațiu-matrice „cu substrat spiritual al creațiilor anonime ale culturii populare românești”, Blaga consideră cîntecul ca artă care tălmăcește mai bine ca alte arte adîncurile sufletului. „Doina, cu rezonanțele ei, ni se înfățișează ca un produs de-o transparență desăvîrșită /…/ în dosul căreia ghicim plaiul [spațiu-matrice] așa cum cîntecul rusesc a fost pus în legătură cu stepa. /…/ Cu acest orizont spațial se simte organic și inseparabil solidar sufletului nostru inconștient, cu acest spațiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. /…/ Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai… Acest orizont, neamintit de cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei (subl. în text), din rezonanțele și proiecțiunile ei în afară, dar tot așa și din atmosfera și din duhul baladelor noastre”.

Interesantă este opinia unei interprete de excepție a doinei – prof. Florica Ungur (1939-2011) – și anume că doina constituie piatra de încercare a cîntărețului popular. „Acela e adevărat interpret de muzică populară care doinește, care știe să interpreteze o doină și acela e public adevărat care știe s-o asculte”. „Doina e un monument de cîntec” – a mai spus ea. Codrule bătut de ploi,/ Rău-i de noi amîndoi/ Ție că-ți pică frunza/ Mie că-mi trece vremea/ Tuturor le pare bine/ C-a picat bruma pe mine/ Numai maica-i supărată/ C-a picat prea multă-odată

Doina – produs inconfundabil al sufletului românului – prin hotărîrea U.N.E.S.C.O. a fost declarată bun al tezaurului cultural mondial.

Ascultînd o doină interpretată de un solist dotat cu acest har (o dau exemplu, de regretata Florica Ungur din Bihor, care, uneori, o și fluiera), am zice și noi ca scriitorul numit mult timp „poetul-țăran” – Ilie Tudor (1923-2015), tatăl artistului Tudor Gheorghe: În aerul înmiresmat de florile ce colorează iarba gata de cosit, „răsună acest fir de cîntec plin de viforul dorului răscolit de dor”. Se simte parcă un ecou al adîncului care visează, al adîncului din om, care ar vrea să urce pe muntele luminii ca să alunge durerea și jalea.

Se zbuciumă în tine clipa

Și în simțire nu-i hotar

Să nu-l atingă cu aripa

Că doru-i dulce și amar

În doina noastră cea străbună

Durerea se transformă-n jale, În ea, chiar dorul tău răsună

Și-auzi și plînsul mamei tale

Ea cîntă-n soare și sub ploi

Că doina noastră-n veci nu piere

Ecoul ei rămîne-n noi

Cînd timpul picură ’n tăcere… Sfîrșit

ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Palatul de Aur

Prin intermediul micului-ecran am fost și eu ,,invitată” la nunta unui ,,potentat” al ultimilor ani, care a avut loc, recent, în Palatul de aur din AbuDhabi. Decorul ,,fermecat” m-a dus cu gîndul în Rai... Am văzut veritabile grădini de trandafiri și cum, dintre petalele florilor, apărea un șoim care, cu zborul lui grațios și țipetele ascuțite, făcea deliciul invitaților. Se întorcea apoi de unde a venit, pentru a reapărea după un timp, răspîndind în jurul său mirare și încîntare. În sala poleită cu aur și argint, printre mesele încărcate cu alese bucate, tronau buchete mari de flori din cele mai exotice, iar grupuri de balerine grațioase păreau, în dansul lor, lebede albe în zbor.

Apoi, brațele lui ,,MINUNE” ridică ,,elegant” o Stea – nimeni alta, decît Loredana – care, deși e propulsată, căzînd în ,,trufie măreață”, pare a spune: ,,Iată, am ajuns statuie!”.

Mireasa, în rochie albă cu diamante încrustată, se crede, pentru o clipă, regină. Și chiar este, avînd o nuntă ca-n poveste. În cupele de aur se toarnă cu voluptate ,,sîngele Domnului”, pentru cei care au ,,har” de aur în buzunar, în timp ce, cam în aceleași momente, în altă parte a lumii, poate doar o picătură se vărsa pentru românul care, aflat în dificultate, și-a pus capăt zilelor, de frica facturilor și a bucății de pîine pentru ziua de mîine... Pe plicul în care primise factura, bietul om scrisese: ,,Nu am bani”, apoi a plecat sărac pe tărîmul celălalt. Dacă de pe niște mese cu bucate alese ar fi primit și el un colț de pîine, mai apuca ziua de mîine.

Nu există o ilustrare mai clară a discrepanței dintre viața bogaților și cea a săracilor care, din păcate, sînt o majoritate, decît nunta din Palatul de aur și

Din Bucure ş tii de altădată

Mărţişor interbelic

Freamătul care cuprinde Bucureștii în preajma zilei de 1 martie exista și în urmă cu 180 de ani. Oamenii ieșeau pe străzile orașului în număr mare, în pardesie ușoare, ca să vîneze mărțișoarele. Vitrinele sclipeau în felurite culori, asaltate de mici ,,giuvaere” reprezentînd flori, potcoave, coșari, pisici și elefanți, pe care fetele le puteau purta la gît, la încheietura mîinii sau prinse în piept. Ba chiar mărtișoarele se mai puneau și la urechi, sub forma unor cercei.

Din metal fin, fildeș și coral, cu pietre scumpe sau banale bucățele de sticlă colorată imitînd ametistul, safirul sau rubinul, existau mărțișoare pentru toate fetele și toate buzunarele. Pe lîngă magazinele tradiționale de bijuterii, se mai iveau și standuri stradale, unul dintre acestea fiind surprins de Willy Pragher pe bulevardul Magheru în 1940. Pe o inimă de carton învelită în catifea, vînzătorul agățase zeci de figurine.

Diversitatea acestor figurine e uimitoare pentru o epocă în care cei mai mulți cred probabil că

,,testamentul” celui care nu mai avea nimic de dat și nimic pentru care să trăiască.

Întunericul se amestecă cu Lumina. Zorile așteaptă, cu răbdare, asfințitul. Și el vine, mai devreme ori mai tîrziu, pentru fiecare.

Fericit omul bun, și frumos, și curat

Isus Christos și pentru el s-a rugat

Pe Muntele Măslinilor și pe Cruce În urletele gloatei năuce.

Fericit cel ce pierde totul în viață

Avere, trufie măreață.

Dar nu și credința în Domnul Isus

Care pe toți ne iubește nespus.

Fericită femeia ridicată de îngeri la stele

Din mocirla păcatelor grele.

Fericiți sînt cei care dau la sărmani

Un blid de mîncare, o haină sau bani...

Fericit cel ce în zori de zi se trezește

Și păsările Cerului, cu mîna lui, le hrănește.

Își împarte cu animalele pita

Căci ochiul stăpînului îngrașă vita.

Apărați vietățile firii de rele

Poata Raiului or să vi-o deschidă și ele...”

(Corneliu Vadim Tudor - ,,Fericirile”)

LILIAnA TETELEA

străbunicii și străbunicele noastre purtau doar șnurul împletit, alb-roșu, în piept, de care atîrna cel mult un coșar sau o frunză de trifoi. Spre surprinderea lor, întrun articol scris pentru ,,Realitatea ilustrată” în 1937, Victor Eftimiu enumeră, non-exhaustiv, următoarele tipuri de mărțișoare: iconițe cu Maica Domnului sau Sfîntul Nicolae, porumbei albi cu o ramură verde în cioc, ancore, potcoave, ciuperci roșii cu picățele albe sau albe cu picățele roșii, buburuze, purceluși trandafirii, biciclete, locomotive, aeroplane, papagali, copii, căței, pisici, cucuvele, pești, fluturi. Găseai de vînzare chiar și mărțișoare destul de macabre, cum ar fi un cerc negru de rău augur cu numărul 13 în mijloc și capete de mort (ce aveau uneori „un belciug înfipt în țeastă”). În articolul menționat, poetul susține că primele sale versuri ar fi fost 100 de catrene, cîte unul pentru fiecare figurină dintr-o vitrină – o reclamă comandată de un negustor de pe Calea Victoriei: „Vitrinele acestea, în care au năvălit sutele și miile de gîngănii de metal înflorit și colorat, îmi aduc aminte ceva de demult, de treizeci de ani, poate și mai mult, cînd, printre mărțișoare, mi-au apărut într-o vitrină, pe Calea Victoriei, primele versuri. O sută de catrene, dedicat fiecare unui obiect expus spre vînzare. O reclamă comandată în bloc de negustor”. Poetul primise 20 de bani per catren, în total 20 de lei. Cam puțin, am spune noi.

În texte se întreceau magazinele și în presa antebelică și interbelică, în care întîlnim frecvent reclame cu cîteva zile înainte de 1 martie. Unele mesaje erau simple și la obiect, încadrate de o inimioară, cum ar fi cel al magazinului Bereșteanu. Altele erau alcătuiri de versuri destul de naive, amintind de poeții Văcărești.

În perioada antebelică, mai precis în 1893, am găsit un adevărat poem despre prăvălia domnului Radivon. Un catren nu mai era aparent suficient ca să atragi clienții: „C-așa e obiceiul, de la betrîni stremoși/ Să dai un mărțișor la toți ce au ochi frumoși/ Să fie însă luate numai la Radivon/ C-acolo sînt frumoase, de gust și de bon ton” (ziarul ,,Lupta”, 2 martie 1893).

Ca o mică ciudățenie, am întîlnit de asemenea în revista ,,Realitatea ilustrată” un anunț ce implica

Erwin Barnes

motto: ,,Petru a strigat, zicînd: «Doamne, scapă-mă!». Îndată, Isus a întins mîna, l-a apucat” – Matei 14.30,31

Englezul Erwin Barnes avea 19 ani cînd, la sfîrșitul anului 1944, urma să se înscrie în aviația militară. În seara zilei de 7 martie 1945, unitatea lui efectua un atac asupra orașului Hamburg. În timpul zborului, avionul a fost lovit. Deși trei dintre cele patru motoare luaseră foc, pilotul a reușit totuși să aterizeze forțat în întuneric, undeva lîngă Marea Nordului. Izbitura a fost foarte puternică, dar, cu toate acestea, avionul nici nu s-a dezmembrat, nici nu s-a scufundat, pentru că aterizase pe un banc de nisip. Dimineața însă a venit fluxul, nivelul mării a crescut și avionul s-a umplut cu apă.

O barcă cu un echipaj de salvare a oprit în apropierea avionului. Dar Barnes nu a vrut să se lase salvat de nemți, refuzînd să urce în barca de salvare. Mai degrabă să moară! Însă într-un final – avînd doar moartea înaintea ochilor – a prins mîinile care îi stăteau întinse, a fost dus la bord și a fost salvat. Cîteva săptămîni mai tîrziu, războiul s-a încheiat, iar Barnes s-a întors în Anglia. Resentimentele sale față de dușman, deși ar fi fost cumva de înțeles, acum erau neîndreptățite, pentru că echipajul venise de fapt să-l salveze! Ce a trebuit să facă? Să dea la o parte antipatia și să prindă mîinile întinse!

Unii oameni se comportă la fel față de Dumnezeu. Ei Îl consideră ca fiind dușmanul lor și spun că le vrea răul. Dar Dumnezeu dorește să-i salveze și face aceasta numai dacă ei se lasă salvați de El. Dumnezeu nu obligă pe nimeni! În cer vor fi doar cei care s-au lăsat salvați.

îndepărtata Indie, un oarecare fachir și formula magică a fericirii. Era, sperăm, doar o glumă simpatică. Formula magică a fericirii nu era însă întru totul străină de natura mărțișorului, pentru că acesta devenise pentru interbelici un talisman aducător de dragoste și noroc. În numărul din 2 martie 1932, ,,Ilustrațiunea română” compară vechile obiceiuri cu cele moderne. Aflăm astfel cum purtau pe timpuri femeile mărțișorul, în mediul rural: „Avea cîndva și mărțișorul povestea lui –o datină din străbuni: în dimineața lui 1 martie, pînă nu răsărea soarele, fetele împleteau două fire – alb și roșu – de care aninau un ban de argint și-l țineau ascuns la sîn pînă la Sfîntul Gheorghe, cînd îl scoteau «pentru a cumpăra caș și vin roșu». În 1932, fetele nu-l mai purtau ascuns la sîn, ci la vedere, iar după aceea îl puneau în cutia cu scrisori și flori presate pe care orice demoazelă educată la pension o avea în odaie, departe de ochii părinților“. Schimbarea de la nivelul mentalităților și al mărțișoarelor în sine, ce se diversificaseră, era perceptibilă așadar și pentru interbelici. În contextul emancipării corpului feminin, care era din ce în ce mai vizibil, după ce fusese cîteva secole încorsetat în haine incomode, mărțișorul se dezbrăca și el de inhibiții. Sursa: REVISTA ,,REALITATEA ILUSTRATĂ”, 1932

File de istorie

,,Istorie şi civilizaţie” – o adevărată carte de învăţătură românească şi de patriotism (II)

A doua parte a cărții se intitulează Între Apollo și Clio și cuprinde o suită de eseuri, recenzii și interviuri.

Capitolul Presa și educația aduce în atenție una dintre cele mai vii forme ale spiritualității românești din ultimii 150 de ani – presa. De la primele gazete, vegheate de către niște împătimiți ai emancipării naționale – Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, George Barițiu, Mihail Kogălniceanu, Iosif Vulcan, pînă în zilele noastre, presa a contribuit la educarea poporului în spiritul iubirii de patrie.

În capitolul Steaua di dor, Corneliu Vadim Tudor aduce un adînc omagiu acestor copii minunați ai poporului român, care sînt aromânii, și înzestratei poete Kira Iorgoveanu.

n capitolul Escale și fascinație, autorul face referire la cartea Escale în Africa și Orient, de Doina Topor și George Sprințeroiu, lucrare care ne apare ca o mică solie de pace și prietenie a spiritului românesc. Aflăm din această carte că orașul celor 1.000 de moschei, Cairo, își trage numele din Al Qahira (care în arabă înseamnă Victoriosul), că Dakarul (care, prin cele 3.040 de ore cu soare pe an, e cel mai însorit oraș din lume) a fost cuprins prima dată pe hartă în anul 1068 de către celebrul geograf arab Al Bakir.

Capitolul Anul editorial 1982 evidențiază cel mai fertil an din perioada de după al II-lea război mondial. Pe lîngă alte opere importante, în acel an s-au editat 10 opere fundamentale care pot îmbogăți biblioteca fiecărui patriot: Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent de George Călinescu; Getica de Vasile Pîrvan; Poezii populare române de G. Dem Teodorescu după ediția Princeps de la 1885; opere economice de Nicolae Iorga, în două volume; Enciclopedia geografică a României; Marele atlas istoric al României; Didahiile lui Antim Ivireanul; Psihologia consonantistă a făuritorului ciberneticii, Ștefan Odobleja; 1848 la români de Cornelia Bodea; opere complete de Nicolae Bălcescu, care reunește scrierile din exil ale marelui revoluționar.

Capitolul Judecata domnească face o analiză a cărții cu acest nume, apărută sub semnătura a doi cercetători: Valentin Al. Georgescu și Petre Strihan Un capitol special este consacrat reformei judecătorești înfăptuite de Constantin Mavrocordat, domnitor adept al iluminismului european.

Capitolul Anul 1848 ne arată că acest an este una dintre cele mai temeinice pietre de hotar ale istoriei românești. Din cartea Corneliei Bodea (1848 la români. O istorie în date și mărturii), semnalăm importanța discursului lui Simion Bărnuțiu, monument unic al conștiinței naționale și al umanismului românesc din toate timpurile.

Capitolul Civilizație românească este închinat memoriei fondatorului și teoreticianului noii științe, balcanologia, aromânul Victor Papacostea (19021962). Cartea Civilizație românească și civilizație balcanică subliniază contribuția de o valoare inestimabilă pe care au avut-o românii în sud-estul Europei. Perioada la care s-a oprit cel mai mult autorul au fost Secolele XVII –XVIII. V. Papacostea precizează că sub domnia lui Șerban Cantacuzino, care a patronat apariția, la 1688, a vestitei Biblii de la București, ,,Bucureștii deveniseră, mai mult decît Constantinopolul, centrul politic al ortodoxiei”. Mai spune că ,,Henric al IV-lea în Occident, iar Mihai Viteazul în Orient au contribuit prin cariera lor politică și militară la lichidarea așezămintelor medievale și au vestit, înaintea lui Cromwell, lumea cea nouă“.

Capitolul Monumentele Bucureștilor prezintă statuia Leul din Cotroceni, închinată eroilor geniști care au contribuit la formarea României Mari. Legendarul leu din bronz are lungimea de 5,40 m, înălțimea de 4,40 m și masa de 6.000 kg. Cele patru statui din colțurile monumentului, care măsoară fiecare 2,20 m înălțime și au cîte 1.200 kg fiecare, reprezintă componenții armei geniului: pionierul, pontonierul, transmisionistul și feroviarul.

În capitolul Studii prețioase, Corneliu Vadim Tudor elogiază valoarea excepțională a Anuarului Institutului de cercetări etnologie și dialectologice din București. Cele trei tipărituri apărute pînă atunci aduc contribuții substanțiale la mai buna cunoaștere și propagare a culturii populare românești.

În capitolul Byzanț după Byzanț, se arată că prin decizia lui Constantin cel mare de a muta capitala Imperiului Roman pe locurile vechii colonii megariene întemeiate de tracul Byzas (capitală inaugurată festiv la 11 mai 330 d.Chr.) se intra într-o nouă epocă, se dădea contur unei verigi durabile atît între lumea antică și cea modernă, cît și între plăcile tectonice ale celor două mari spiritualități pînă atunci aproape incompatibile: apuseană și răsăriteană. Prin mutarea centrului de greutate al Imperiului Roman, a avut loc întîia mare prăbușire a Occidentului, pecetluită în anul 476, prin căderea Imperiului Roman de Apus. În acest capitol, sînt menționate izvoarele byzantine și grecești despre români (valahi) și se arată importanța luptelor duse de frații Asănești, Mircea cel Bătrîn, Vlad Țepeș, Ștefan cel mare și Iancu de Hunedoara în stăvilirea expansiunii otomane și salvarea Occidentului.

În capitolul intitulat Fiecare țară trebuie să-și conceapă singură viitorul, Corneliu Vadim Tudor prezintă interviul pe care i l-a acordat marele futurolog american Alvin Toffler, autorul celebrei lucrări Șocul viitorului.

În capitolul cu titlul În S.U.A. se manifestă un mare interes pentru istoria și cultura poporului român, se arată că în zilele de 12 și 13 iulie 1976 a avut loc, la București, Sesiunea științifică organizată cu prilejul Bicentenarului Independenței S.U.A. – manifestare care s-a bucurat de participarea unor valoroși oameni de știință din cele două țări. La încheierea lucrărilor, sînt prezentate cîteva declarații ale unor personalități americane, interesate de istoria și civilizația românească: prof. dr. Richard V. Burks, de la Universitatea Wayne, statul Indiana; prof. dr. Radu Florescu, de la Boston College, statul Massachusetts; prof. dr. Walter C. Bacon, de la Universitatea Stanford –California; prof. dr. Kemal H. Karpat, șeful catedrei de istorie a Universității statului Wisconsin; prof. dr. Vasile C. Bîrsan de la Universitatea Manketo, statul Minnesota.

În capitolul România – un exemplu de soluționare a problemelor dezvoltării economice și sociale, Corneliu Vadim Tudor prezintă interviul pe care i l-a luat cunoscutului om de știință norvegian, Johan Galtung, matematician și sociolog, președinte al Federației mondiale de studiere a viitorului, care a avut onoarea de a fi primit în aprilie 1976 de președintele Nicolae Ceaușescu.

În capitolul Istoria parlamentului se fac referiri la cartea Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România pînă la 1918, apărută la Editura Academiei. Se arată în această carte că întîia formulare a ideii de Parlament o găsim chiar la Tudor Vladimirescu, făuritor al Adunării Norodului. Ulterior, după restabilirea domniilor pămîntene, o mare parte dintre deputații Adunărilor obștești din Moldova și Țara Românească au acționat în sensul accelerării procesului Unirii. La 1848, are loc abrogarea Regulamentului organic, memorabilă fiind scena arderii exemplarelor acestuia și a Arhondologiei. Sînt prezentate în continuare contribuțiile unor parlamentari de marcă la Unirea cea Mare: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, socialistul V. Gh. Morțun. Memorabilă intervenția lui I. G. Duca după marile frămîntări din anul 1907: ,,De vreo 20 de ani am înaintat țăranilor cu o mînă gloanțe și cu mîna cealaltă porumb”. Se remarcă deosebita capacitate politică a marelui premier care a fost I. G. Duca, dar și oratoria electrizantă, aptă de a mobiliza masele, a lui Nicolae Iorga.

În capitolul Din nou despre anul literar 1982, autorul scrie că e de datoria scriitorilor și istoricilor a arăta viitorimii ceea ce se întîmplă în zilele noastre, așa cum au făcut Eminescu și Blaga, Iorga și Goga, Pârvan și Călinescu la timpul lor. Corneliu Vadim Tudor este pentru o profundă moralitate, arătînd că ,,numai într-o țară ca Franța o anumită categorie de public poate privi cu oarecare simpatie viciile și decăderea marelui poet care a fost François Villon”; sau: ,,În Anglia însă, Byron n-a fost iertat niciodată pentru modul în care s-a purtat cu fiica sa, Ada”.

Chiar în absența capodoperelor, anul literar 1982 a fost o rodnică perioadă a acumulărilor și tatonărilor.

În capitolul O oglindă strîmbă, Corneliu Vadim Tudor critică modul deformat în care este prezentat fenomenul poetic în cartea apărută la Editura Junimea, în ediția bilingvă română-engleză, intitulată 100 de ani de poezie românească, ai căror antologi sînt soții stavros și Ioana

Deligiorgis. Se arată că în această antologie nu sînt prezenți poeți importanți ai ultimului secol, precum Octavian Goga și George Coșbuc. În schimb apar mulți anonimi cu cîte 2-3 poezii. La fel, se constată carențe în legătură cu traducerea unor poezii de Blaga sau Bacovia în limba engleză.

n capitolul Noutăți despre Eminescu, fratele său Mateiu și alte multe întîmplări, Corneliu Vadim Tudor prezintă convorbirea pe care a avut-o cu colonelul Gheorghe Eminescu, autorul interesantei monografii napoleon, ultimul descendent apropiat și purtător pe linie masculină al numelui Eminescu, ca fiu al căpitanului Mateiu Eminescu, fratele poetului național.

n capitolul Nevoia de umor, se arată că poporul român (chiar prin strămoșii săi, dacii și romanii) are un umor extraordinar, nativ, dar și nutrit din belșug de veacuri întregi de experiență. Noblețea noastră trece și prin magistratura rîsului, scrie Vadim, iar între Zamolxis și Mitică al lui Caragiale surîde, hîtru și melancolic, Păcală. Un gen de umor, autentic, suculent, plin de bun simț și speranță practică Dan Gr. Mihăescu în volumul său de schițe, În căutarea umorului pierdut. În capitolul Cîntarea României, se arată rolul important pe care-l joacă acest festival în cultivarea tradițiilor strămoșești și a folclorului românesc. Corneliu Vadim Tudor deplînge totuși inexistența unei mari enciclopedii folclorice românești, în stare să tezaurizeze și să reflecte valorile înțelepciunii noastre milenare.

Interesantă, consideră autorul, este și comparația între învîrtita ardelenească și ceardașul maghiar, făcută de regretatul profesor Ioan Lupaș: ,,Ceardașul e vijelios, învîrtita e sprintenă. Ceardașul e dezlănțuirea de sînge clocotit. El se joacă cu o singură fată, iar mîinile feciorului sînt așezate pe șoldurile ei. Învîrtita e dragoste și lege socială în același timp, căci se joacă cu două fete, ținute pe subsuoară. În atari condiții, chiar șoapta, nu numai strîngerea corpului, trebuie să fie cum se cade “. Î

n capitolul Școala românească, Corneliu Vadim Tudor salută generalizarea învățămîntului de 10 ani. El arată în continuare că limba latină nu trebuie prevăzută la rubrica limbi străine și că este necesară introducerea unei noi materii, Enciclopedie românească. Capitolul se încheie cu splendidul articol Dascălii, scris în anul 1931 de marele patriot Octavian Goga.

Capitolul Gînduri despre Transilvania face referiri la cartea marelui cărturar patriot, academicianul Ștefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizația transilvană în cadrul civilizației românești, publicată în ediție bilingvă româno-germană.

Învățatul german Albrecht Wirt îi considera pe români, la anul 1916, drept poporul cel mai rezistent din lume. La 1568, umanistul italian Antonio Bonfini afirma că românii s-au luptat pentru păstrarea limbii mai mult decît pentru apărarea vieții, iar iluministul maghiar Iosif Benkő scria la Viena în anul 1778 că mai ușor s-ar fi putut smulge ghioaga din mîinile lui Hercule decît datinile și obiceiurile din conștiința poporului român. Alte informații relevate de autorul cărții: * Puțini dintre nespecialiști cunosc că numai româna și reto-româna păstrează cuvîntul biserică în forma sa latină, în vreme ce toate celelalte popoare neo-latine au adoptat cuvîntul grecesc ecclesia. * În anul 1848, istoricul maghiar Kővari Laszlo este nevoit să recunoască: ,,Poți călători zile întregi în Transilvania fără să auzi un singur cuvînt unguresc, îți vine să crezi că ești în Țara Românească”. * Nicolae Bălcescu spune: ,,Ardealul este o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările semănate de Domnul pe pămînt!”.

În capitolul Dincolo de cultură, Corneliu Vadim Tudor face o critică severă pseudo-cărții Dincolo de iubire, a prozatorului Petre Anghel, apărută la Editura ieșeană Junimea. Se observă foarte multe lacune în cultura harnicului reporter de la radio, remarcă Vadim.

n capitolul Deodamdată, nu !, autorul critică, de această dată, romanul apărut sub semnătura lui Vasile Obadă, Iubitorul de arginți, arătînd că e păcat că într-o vatră atît de veche și strălucită a culturii române, cum este Iașiul, pot apărea asemenea produse poluante.

n capitolul Ideologia necesară se arată nevoia existenței permanente a ideologiei naționale, îndemn politic împărtășit și de Simion Bărnuțiu, și de Bălcescu, și reactivat de Nicolae Ceaușescu, pentru că, scrie Corneliu Vadim Tudor, ,,limba și naționalitatea, dacă le-ai pierdut, nu le mai poți cuceri niciodată”. Sîrșit

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Moartea lui Stalin, tiranul care a ordonat uciderea a peste 20 de milioane de oameni

În data de 5 martie 1953 înceta din viață unul dintre cei mai sîngeroși tirani din istorie. Iosif Vissarionovici Stalin părăsea această lume la 74 de ani, după ce în Rusia și în țările din blocul comunist sute de milioane de oameni avuseseră de suferit de pe urma deciziilor sale crude. În Rusia sovietică, în loc să resimtă un sentiment de ușurare, milioane de ,,oameni noi” au plîns după Stalin.

În 2 martie 1953 întreaga lume comunistă primea o veste cutremurătoare: Iosif Vissarionovici Stalin, eroul naţiunilor şi continuatorul lui Lenin, în vîrstă de 74 de ani, a intrat în comă, fiind paralizat pe partea dreaptă a corpului. Cu o zi înainte, un agent de pază l-a descoperit pe dictator întins pe podea în sala de mese a uneia dintre reședințe. A doua zi, medicii ajunși la fața locului l-au diagnosticat pe Stalin cu paralizie. Trei zile mai tîrziu afecțiunea lui Stalin a fost făcută publică prin intermediul unui buletin de sănătate difuzat la radio și publicat în ziare. Rapoartele medicale au indicat semne ale agravării stării de sănătate: pierderea cunoștinței, paralizie și accident vascular cerebral. Poate și de aceea, moartea dictatorului a fost lentă și dureroasă. Și-a pierdut capacitatea de a vorbi, deși existau semnale de activitate cerebrală. Ce a simțit în ultimele clipe acest bărbat, în vîrstă deja, care terorizase țara? Este posibil să fi experimentat durere și neputință, dar, din păcate, nu le-a putut exprima. Inima dictatorului s-a oprit pe data de 5 martie 1953, cu puțin înainte de orele 22.. Raportul medical a indicat, drept cauză a decesului, o hemoragie cerebrală. Înmormîntarea a avut loc patru zile mai tîrziu, pe 9 martie.

Dincolo de acţiunile, politicile, realizările şi cruzimea dictatorului sovietic, există cel puţin două lucruri care merită o atenţie deosebită în momentul în care vorbim de acest eveniment: pe de o parte, împrejurările în care s-a produs decesul tiranului, iar pe de altă parte, ritualul funerar al acestuia.

Moartea lui Stalin, învăluită în mister

Oficial, Iosif Stalin a murit din cauza unei hemoragii cerebrale, care a fost cauzată de hipertensiune şi aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit din cauza stresului din anii războiului. Aceste afirmaţii au fost susţinute de toţi cei care l-au văzut ultimii pe Stalin în viaţă: Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov, imediat după ce au ajuns la putere. Cu o oră şi 10 minute înainte de declararea decesului, aceştia hotărîseră cum să împartă puterea, iar actul care certifică acest lucru este protocolul secret al şedinţei comune a Plenarei CC al PCUS, al Consiliului de Miniştri al URSS şi al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 5 martie 1953, care a fost încheiat la ora 20.40!

După cum se arată în autobiografia lui Nikita Hruşciov, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de miniştrii săi, după care dormea toată ziua, urmînd ca ei să rămînă treji şi să conducă ţara. Unii istorici vorbesc de aceste dineuri ca de un ritual pe care Stalin îl urma înaintea unor epurări pe care urma să le facă în rîndul celor din jur. Se pare că puterea lui Beria crescuse într-atît încît dictatorul sovietic se simţea ameninţat.

La 1 martie 1953, după un dineu ce s-a întins pe durata întregii nopţi, alături de cei patru, Stalin a plecat să doarmă, însă a doua zi a fost găsit inconștient. Ipoteza otrăvirii nu a fost luată oficial în calcul. Totuşi, din amintirile paznicilor lui Stalin, reiese că, cel mai probabil, liderul sovietic s-a otrăvit imediat ce a băut apa minerală care se afla pe birou. Şi din rapoartele secrete ale medicilor care l-au văzut în ultimele zile de viaţă reiese că aceştia îl trataseră pentru o intoxicare cu un fel de cocktail de otrăvuri.

În 2003, un grup de cercetători ruşi şi americani au enunţat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sîngelui, hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta este plauzibilă. Cum a murit Stalin se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.

Ritualul înmormîntării

Trupul lui Stalin a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin pînă la 3 octombrie 1961, cînd a început destalinizarea în Uniunea Sovietică, apoi, a fost îngropat lîngă zidul Kremlinului. Însă ritualul funerar este o copie fidelă a celui la care a fost supus Lenin, părintele fondator al URSS.

Deşi a încercat să îşi elimine toţi competitorii şi adversarii politici după moartea lui Lenin, iar prin cultul personalităţii să îl pună într-un con de umbră pînă şi pe acesta, Stalin nu a reuşit să îi fure imaginea de erou. În istoria mentalităţilor, eroul fondator îşi asigură nemurirea într-o formă escatologică, însă Lenin beneficiază de cuceririle tehnologice ale vremii – îmbălsămarea – şi nu de simbolistica hagiografică. Şi ritualul de înmormîntare este special, fiind unul dintre elementele de bază ale imaginarului comunist, deşi preia elemente importante din ceremonialul imperial. Expunerea trupului conducătorului pentru perpetuă glorificare devine centrul ceremonialului, întrucît ritualul religios este exclus, iar varianta publică de priveghi este garda la catafalc. În plus, aceasta stabileşte viitoarele ierarhii în cadrul familiei politice prezente la înmormîntare. Familia naturală este doar un accesoriu, un simplu participant la înmormîntare, fiind substituită ierarhiei de partid. Bocetul feminin, caracteristic momentului, este înlocuit în mare măsură cu discursul ceremonios şi cu imaginea întregului popor care îl conduce pe ultimul drum pe conducătorul iubit. La toate se adaugă aşezarea defunctului într-un edificiu reprezentativ, a cărui putere din timpul vieţii se va manifesta de acum tainic şi de la care se vor inspira epigonii săi.

Stalin, aşezat lîngă Lenin, a încercat să îi submineze autoritatea, însă investiţia în cultul personalităţii şi epurările nu au fost pe placul partidului, aşezat pe plan secund. În baza acestui fapt, Hruşciov reuşeşte damnarea memoriei lui Stalin şi mutarea acestuia într-un loc mai pămîntean (lîngă zidul Kremlinului), în 1961, cînd a început destalinizarea.

Cum au plîns românii moartea dictatorului

Note informative secrete arătau cum au întîmpinat românii moartea lui Iosif Stalin, temutul lider al URSS, în „cea mai frumoasă mascaradă regizată de comunişti”.

Atmosfera din Bucureşti, în ajunul morţii temutului lider al Uniunii Sovietice şi în zilele care au urmat evenimentului, a fost descrisă de un preot arab, ortodox, care se afla în capitala României ca invitat al Patriarhului Justinian, şi care apoi s-a întors în ţara sa din Orientul Mijlociu. Documentul în care sînt descrise evenimente petrecute în 4-5 martie 1953 a fost păstrat în arhivele Radio Europa Liberă. „La Bucureşti au fost luate măsuri speciale în prima noapte de cînd condiţia critică de boală în care se afla Stalin a fost făcută publică. Districtele centrale ale oraşului au rămas aproape pustii, iar maşinile autorităţilor circulau pe străzi cu viteză maximă. De la ora 21, Securitatea a început să verifice cărţile de identitate ale puţinilor trecători, iar persoanele care trezeau suspiciuni erau percheziţionate. Am avut ocazia să merg la oficiul central al Poştei, cu treburi, şi chiar la intrare un detaşament al Securităţii m-a legitimat. Nu ştiu dacă astfel de măsuri au fost luate şi în suburbii sau în alte părţi ale oraşului”, scria preotul, conform raportului secret, păstrat în arhive. Acesta susţinea că a doua zi dimineaţa, în Bucureşti au apărut manifeste anti-Stalin, însă nu a observat vreunul dintre acestea. Fluturaşii, de mărimea unor pagini obişnuite de carte, ar fi anunţat că apropierea morţii lui Stalin ar fi însemnat „începutul sfîrşitului pentru comunism” şi chemau poporul român să se pregătească pentru că „măreaţa zi” se apropia. Proclamaţiile se intitulau „Români” şi se încheiau cu „Trăiască România Liberă”. Preotului i s-a spus că astfel de fluturaşi au fost găsiţi lipiţi pe zidurile Universităţii şi pe pereţii marelui restaurant de stat „Dunărea”. O astfel de informaţie, relevantă pentru agenţiile de informaţii străine, era considerată improbabilă – atît timp cît nu a putut fi raportată sau confirmată şi de alţi oficiali ai legaţiilor din Bucureşti.

Patriarhul Justinian, care îl găzduise pe preotul arab, a convocat Sfîntul Sinod într-o sesiune extraordinară în care

a hotărît ca Te Deum să fie rostit în toate bisericile, pentru recuperarea dictatorului sovietic. „Sursa noastră afirma că, în ciuda agitaţiei manifestată de Justinian, preoţii obişnuiţi abia şi-au putut ascunde bucuria la auzul oportunităţii de a se ruga pentru sufletul unui om care a negat existenţa lui Dumnezeu. Cele cîteva persoane care au venit la biserici pentru a participa la Te Deum au fost prezente din simplă curiozitate, în opinia preotului. Acesta afirma că printre enoriaşi se aflau agenţi secreţi, trimişi să se asigure că preoţii respectă setul de ordine primit de la Sfîntul Sinod. Preoţii au fost alertaţi de prezenţa agenţilor, astfel că niciunul nu s-a grăbit să îşi manifeste jubilaţia interioară”, arătau autorii raportului.

În seara zilei următoare, în timp ce Radio Moscova încă anunţa buletinele medicale ale doctorilor de la Kremlin cu privire la starea gravă a pacientului, oficialul arab a fost invitat să cineze în casa unui preot român, împreună cu alţi trei invitaţi străini. „Radioul era pornit, iar tovarăşul sursei noastre a rugat gazda să găsească frecvenţa unui post de radio de limbă arabă al staţiilor din Orientul Mijlociu, pentru a putea afla adevărul despre ce se petrece în Moscova. De la posturile din Orientul Mijlociu au ajuns să asculte BBC, Vocea Americii şi Radio Europa Liberă. Cel din urmă era însă mai dificil de ascultat în acea noapte decît în alte perioade, dacă interferenţele au fost cauzate de bruiaje sau de atmosferă nu şi-a putut da seama”, informau autorii documentului.

„Românii au jucat teatru toată noaptea”

Un alt document păstrat în arhivele RFE prezenta mărturia unui tînăr român, care a părăsit ţara la începutul anului 1954, refugiindu-se într-o tabără din Trieste. Acestea informa că moartea dictatorului sovietic le-a dat românilor un sentiment de uşurare şi o speranţă de libertate. În ziua cînd aceasta a fost anunţată, oamenii au ieşit în barurile şi în restaurantele din Bucureşti pentru a sărbători, însă nu le-a luat prea mult timp pentru a fi din nou deziluzionaţi. Iată mărturia tînărului: „Nu pot vorbi despre moartea genialului conducător de oaste, de genialul conducător de popoare, de cel mai mare învăţător şi savant al omenirii, fără a arăta cu ce durere a primit poporul român această catastrofă. În ziua de 5 martie 1953, moartea era anunţată la radio şi chenarele din cadru negru de o şchioapă ale ziarelor, în special al ziarului Scînteia, organ al comitetului Partidului Muncitoresc Român, recomandau poporului român o atitudine de sobrietate excesivă, arătînd oamenilor catastrofa abătută asupra întregii omeniri muncitoare din lume. Sincer vorbind, lumea nu credea într-adevăr că acest călău al omenirii a murit cu adevărat. Dar cînd posturile de radio străine au comentat şi au confirmat acest lucru, a crezut şi au început să-şi manifeste cu adevărat durerea. Primul lucru foarte sugestiv care exprima durerea de care era cuprinsă lumea a fost faptul că bufetele şi cîrciumile din Bucureşti au fost pline pînă la refuz. Au plîns oamenii moartea genialului, îmbătîndu-se şi petrecînd toată noaptea. Au jucat teatru toată noaptea, ori de cîte ori vedeau un miliţian, rîsul se transforma într-un plîns simulat, iar după trecerea pericolului, aveau un motiv în plus să rîdă şi să se amuze. Oare ce o fi spus Partidul cînd a aflat că în noaptea celei mai mari tragedii din istorie, poporul a cheltuit cel din urmă ban din casă, iar Trustul alimentaţiei publice a realizat cea mai ridicată reţetă de încasări de la înfiinţarea sa?”, a relatat tînărul.

În schimb, a doua zi tot oraşul era îndoliat. Toate instituţiile şi în special sediile Partidului erau acoperite cu negru. La ambasada Uniunii Sovietice s-au făcut pregătiri speciale. „Aici, afară de faptul că totul era pavoazat în negru, s-a amenajat o sală specială unde trona tabloul încadrat în negru al marelui dispărut. Tot aici se găsea şi un registru în care muncitorii români trebuiau să semneze după ce au vărsat cîteva lacrimi de formă. Acest lucru nu era ceva nou pentru bietul popor român care de la instaurarea regimului comunist în ţară poartă o mască de circumstanţă în orice ocazie, fie cînd este chemat la o şedinţă, fie cînd merge la manifestaţie. În orice caz, începînd din ziua următoare, o masă de oameni care forma o coadă interminabilă se afla în faţa ambasadei ruseşti şi, terminîndu-se, ocolea trei - patru străzi laterale în şoseaua ce purta numele marelui dispărut, Şoseaua Stalin. Am fost din simplă curiozitate şi am asistat la cea mai frumoasă mascaradă regizată de comunişti. Am văzut cum făcuseră şcoala cu cele mai bune stahanoviste şi cu oamenii devotaţi ai Partidului, care cînd ajungeau şi priveau la tabloul lui Stalin maşinal începeau să plîngă, nefiind capabili să mai semneze în registru. De altfel, aceste scene au fost şi filmate şi trimise la Moscova, pentru a arăta cum a luat parte poporul român la marea durere”, scria românul. r.m.

Viața de toate zilele în China Dinastiei tang (115)

Alte terapii

din Medicina Tradiţională Chineză (1)

Reflexoterapia (1)

Reflexoterapia este una dintre cele mai răspîndite și cunoscute practici din Medicina Tradițională Chineză, fiind una dintre subramurile acesteia. Reflexoterapia este parte a Reflexologiei, care este ştiinţa vindecării prin apăsarea și stimularea anumitor zone reflexogene ale corpului, aflate la distanță de organele pe care le influențează. Reflexoterapia este, în primul rînd, practica masării anumitor puncte ale tălpilor picioarelor, în scopul eliberării tensiunii și al tratării bolilor. Presupune diagnosticarea, prevenirea și recuperarea/vindecarea. Un proverb chinezesc spune: „Zîmbetul vine de la picioare“. Există și reflexoterapie în palmă, precum și o reflexoterapie a feței. Este o metodă de tratament dar și de întreținere preventivă a echilibrului și a stării de sănătate, o terapie naturală, descoperită acum 5.000 de ani în China. Ea se practica și în Egiptul Antic și în India Antică, precum și în America precolumbiană, dar și în întregul Extrem Orient. Pe Drumul Mătăsii, reflexoterapia a ajuns pînă în Orientul Apropiat/Turcia. Este prezentă în frescele și lucrările civilizaţiilor chineză, egipteană și indiană. Se cunoaşte că în Epoca Medievală, sultanii turci, paşii și oamenii bogaţi aveau cadîne care le masau tălpile picioarelor. Oamenii simpli din această zonă își făceau singuri masaj la tălpi. Conform altor opinii, reflexoterapia a fost introdusă în Europa de către Marco Polo, care ar fi tradus din chineză o carte pe această temă.

Reflexoterapia se bazează pe prelucrarea mecanică a unor puncte reflexe. În China, reflexoterapia este o ştiinţă bazată pe practică, o tehnică de tratament care constă, cum am menţionat, în primul rînd în masarea tălpilor și a palmelor. Este la fel de veche ca presopunctura

regina

Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (4)

Această istorie morbidă este tipică familiilor afectate de hemofilie şi, cum nici un strămoş al reginei Victoria nu a suferit de boală, nici din partea mamei, şi nici a tatălui, istoricii se întreabă, pe bună dreptate, dacă nu cumva măreaţa suverană nu a fost cumva rodul unei legături extraconjugale a mamei sale. Cu alte cuvinte, a fost ea fiica naturală a ducelui de Kent, sau a avut un alt părinte? În ciuda asemănării fizice cu ducele şi cu tatăl acestuia, George III, şi a posibilităţii ca mutaţia genetică să fi survenit spontan (aşa cum se întîmplă în aproape un sfert din cazurile de hemofilie cunoscute), o urmă de dubiu asupra paternităţii ei persistă încă...

Al treilea copil al Victoriei şi a doua fiică, Alice, s-a născut în 1843 și va deveni soţia lui Ludovic IV, Mare Duce de Hesse-Darmstadt. Cuplul a avut doi copii, dintre care unul a murit de hemofilie la numai trei ani. Dintre cele cinci fiice, cea mai tînără rămasă în viaţă, Alix, s-a căsătorit cu ţarul Nicolae II, autocratul stăpînitor al tuturor ruşilor, aducînd astfel cumplita boală în familia Romanovilor.

Alix, sau pe numele ei de botez Alice Victoria Louise Beatrice, prinţesă de Hesse-Darmstadt, s-a născut la Darmstadt, pe 6 iunie 1872. La vîrsta de şase ani, şi-a pierdut mama şi sora mai mică, din cauza unei epidemii de difterie. Familia o vizita cu regularitate pe „bunicuţa Victoria“, cel puţin o dată pe an. După moartea fiicei sale, suverana britanică a început să-l considere pe tînărul văduv ca pe propriul ei fiu şi vizitele au devenit tot mai dese.

Crescînd, Alix a devenit o tînără fermecătoare, cu părul auriu şi ochi albaştri, dar foarte timidă şi retrasă. Deşi nu avea o inteligenţă ieşită din comun, a fost totuşi o elevă sîrguincioasă, dovedind în adolescenţă aptitudini pentru istorie, geografie, literatură şi muzică. De asemenea, manifesta interes pentru medicină. Idealurile specifice epocii victoriene, munca asiduă, disciplina şi credinţa au fost slujite de frumoasa prinţesă de-a lungul întregii sale vieţi zbuciumate. Ea a devenit

și acupunctura. Masajul terapeutic, inclusiv reflexoterapia, este una dintre cele mai vechi proceduri de tratament. Această terapie stimulează metabolismul prin acţiunea asupra punctelor de acupunctură din zona tălpilor, palmelor etc. Reflexoterapia funcţionează asemănător cu acupunctura fiind, cum am amintit, o subramură a Medicinei Tradiționale Chineze, numai că, în loc de ace, se folosesc apăsarea și masarea punctelor reflexogene. Presupune aplicarea de către terapeut a unor presiuni, rotaţii, fricţiuni și mişcări energice cu palmele pe tălpi. Reflexoterapia tratează cauzele bolilor, încît bolile, practic, nu mai recidivează. Este o tehnică de prevenire a unor afecţiuni, dar și de recuperare medicală, care ajută la eliberarea de endorfine și serotonină, avînd astfel un puternic impact la nivel psihologic. Așa cum am menţionat în materialele anterioare, filosofia Medicinei Tradiționale Chineze se bazează pe teoria Yin/Femininul-Yang/Masculinul. Unul din beneficiile imediate ale reflexoterapiei este sentimentul de relaxare profundă și calm. Masajul terapeutic ajută organismul în numeroase feluri.

Reflexoterapia este un masaj reflexogen și se bazează pe corespondența dintre diverse părți ale corpului și zone ale picioarelor și ale mîinilor, numite „zone reflexe“. Practic, o „hartă“ a organelor umane poate fi „desenată“ pe talpa piciorului sau pe palmă, iar aplicarea tehnicii de masaj specific are beneficii asupra întregului corp. De exemplu, călcîiul corespunde zonei sciatice, iar degetele corespund zonei capului. Inima, rinichii, pancreasul sau creierul au fiecare cîte o zonă reflexă asociată. O şedinţă de reflexoterapie durează cca. 45 de minute. Aplicarea unei presiuni bine dozate asupra diferitelor zone reflexe eliberează, cum am menţionat, endorfine, care reduc stresul și crează un echilibru al sistemului nervos. Beneficiile reflexoterapiei nu au fost demonstrate de către medicina occidentală, dar rezultatele sale sînt simţite de către cei care se adresează unui specalist în reflexoterapie.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Reflexoterapia tratează/vindecă sau ameliorează o listă întreagă de afecţiuni: durerile de spate, lombosciatica, spondiloza cervicală, durerile în genere, amețelile, amorţelile, furnicăturile, artroza, bolile de inimă și ale aparatului respirator (alături de presopunctură); combate obseala cronică, anxietatea și stresul; combate insomnia, dezechilibrele hormonale, problemele digestive, artritele, durerile de cap, îmbunătăţește circulația sîngelui; ajută în regimul de slăbire și în detoxifiere etc. Reflexoterapia declanşează un efect terapeutic de vindecare în întreg corpul prin acţiune reflexă, prin masarea zonelor reflexe. Ca metodă preventivă are scopul întăririi sistemului imunitar. Se foloseşte ca metodă terapeutică naturistă pentru a favoriza relaxarea și vindecarea organismului. Pentru relaxarea întregului organism se recomandă o singură şedinţă de reflexoterapie. Este benefică indiferent de vîrstă. Există și o Reflexoterapie Podologică (n.n.: Podologia este o specialitate ortopedică). În talpă există 7 puncte principale de reflexoterapie. Chinezii consideră piciorul „supraveghetorul sănătăţii“. Așa cum am amintit, masajul reflexogen presupune aplicarea de către terapeut a unor presiuni, rotaţii, fricţiuni și mişcări energice cu degetele și nodozitățile mîinii, pe punctele reflexe ale picioarelor pacientului, după o anumită schemă și într-o ordine anumite, cu intenţia de a le stimula să transmită impulsuri nervoase către organulțintă. Aceste manevre alternează cu manevre de drenaj menite să introducă relaxarea pacientului. Reflexoterapia este un tratament puternic, mult mai mult decît un masaj pentru picioare. Poate fi mai plăcută decît un masaj relaxant. În zilele noastre, reflexoterapia este considerată o metodă de tratament alternativ, noninvaziv, eficientă și unanim acceptată. Reflexoterapia stimulează eliminarea toxinelor, îmbunătățește circulația și susţine sistemul imunitar, restabilind echilibrul dintre Yin/Femininul și Yang/Masculinul, încurajînd autovindecarea și întărind organismul. Este o terapie ideală pentru persoanele care au nevoie de reîncărcare fizică, ale căror sisteme imunitare au nevoie de un impuls.

o puritană desăvîrşită, „doamna” victoriană tipică, obsedată, în secret, de sex, dar tratînd, în discuţiile cu ceilalţi, acest subiect cu dezgust. De o timiditate patologică, era lipsită de şarm, calitatea esenţială a unui suveran. Puţini oameni o cunoşteau cu adevărat, dar pentru aceştia ea era mereu „strălucitoarea Alix“, numele fiind un tribut adus părului său auriu şi ochilor scînteietori.

În 1884, această prinţesă în vîrstă de doar 12 ani, făcînd parte dintr-o minoră familie princiară, a călătorit pentru prima oară la curtea celui mai întins imperiu al vremii, cu ocazia căsătoriei sorei sale mai mari cu Marele Duce Serghei, fratele ţarului Alexandru III. Aici, tînăra a făcut cunoștiință cu țareviciul Nicolae, fiul suveranului rus, un june cu doar patru ani mai mare decît ea. De cum s-au văzut, între cei doi s-a ivit o fulgerătoare dragoste la prima vedere.

Dacă Alix avea problemele genetice despre care am discutat, nici Nicolae nu era lipsit de astfel de probleme. Originea necazurilor sale consta în „primul factor ereditar” constatat de Mendel. Tatăl ţareviciului, Alexandru III, era un uriaş înalt de aproape doi metri şi de o forţă fizică imensă. Îndoia între degete, în joacă, monezi de argint şi, în timpul unui accident, susţinuse pe umeri acoperişul unui vagon de tren prăbuşit pînă ce membrii familiei sale putuseră să iasă din vagonul avariat. Cînd ambasadorul austriac îl anunţase, în cursul unui dejun de lucru, că ţara sa intenţionează să maseze două divizii la graniţa cu Rusia, ţarul se înfuriase şi, luînd o furculiţă din argint masiv, o înnodase, pur şi simplu, şi i-o aruncase în faţă diplomatului total lipsit de tact, strigîndu-i: „Iată ce fac eu cu diviziile voastre!“. Acest om, puternic ca un taur, deşi cam greu de cap, se căsătorise cu o femeie mignonă, însă avînd un caracter de fier. Nicolae, fiul lor, a moştenit nu doar statura, dar şi farmecul mamei sale. Spiritual, viteaz, pasionat de sport, dar şi timid şi ezitant, inteligent, însă lăsîndu-se dirijat de personalităţile puternice din jurul său, Nicolae nu măsura, la maturitate, decît 1,50 m, apărînd la recepţii ca un pitic printre „giganţii“ din familia Romanov.

Regina Victoria a sprijinit cu dragoste idila tînărului cuplu, pentru că în felul acesta intuia posibilitatea unui mariaj strălucit pentru strănepoata ei favorită. Dar relaţia de dragoste dintre Nicolae şi Alix nu era privită cu ochi buni de către ţar şi ţarină, ambii profund germanofobi. Pe de altă parte, o eventuală viitoare ţarină a tuturor ruşilor trebuia să fie de religie ortodoxă, iar Alix se arătase o luterană ferventă. Ascultătorul duce Nicolae nota în jurnalul său: ,,De multă vreme încerc să rezist sentimentelor ce mă animă, şi caut să mă conving că visul cel mai scump este doar o deşertăciune, că nu se va îndeplini niciodată“.

Şi totuşi, acest vis va prinde contur, peste nici doi ani. În aprilie 1894, ţarul s-a îmbolnăvit serios de o afecţiune a ficatului şi prin urmare căsătoria fiului său a devenit o chestiune de importanţă vitală pentru stat. Cum Nicolae nici nu voia să audă de o altă pretendentă, în afară de Alix, părinţii săi au fost nevoiţi să se supună dorinţei sale.

Declinul lui Alexandru a fost rapid. În octombrie, era clar că ţarul se afla deja în pragul morţii. Convocată rapid, Alix a ajuns la Livadia, reşedinţa de vară a suveranilor ruşi din Crimeea, pe 23 octombrie, iar ceremonia abdicării lui Alexandru a avut loc chiar în dormitorul unde acesta zăcea. Tipicar pînă şi pe patul de moarte, ţarul a insistat să fie îmbrăcat în costumul de ceremonie, pentru această ocazie deosebită. Pe 28 octombrie, Alix nota în jurnalul lui Nicolae, ca o profetică viziune asupra viitorului: „Dragă copile, a ta dulce Sunny se roagă pentru tine şi pentru iubitul tău tată. Fii ferm şi ordonă-le medicilor să-ţi dea raportul asupra sănătăţii pacientului, în aşa fel încît tu să fii primul care să afle orice modificare ar surveni în evoluţia ei. Demonstrează că eşti puternic şi nu le da nicicînd celorlalţi motive să uite cine eşti“. Pe 1 noiembrie 1894, atotputernicul autocrat Alexandru III murea, la vîrsta de 49 de ani, iar fiul său, Nicolae, în vîrstă de 26 de ani, urca pe tronul Rusiei.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Matematicianul Grigore Moisil, ambasador în Turcia

Î n anul 1945, o mare parte dintre membrii corpului nostru diplomatic populau închisorile comuniste, fiindcă refuzaseră să colaboreze cu noul regim abia instalat, iar alții luaseră calea exilului sau chiar muriseră. În atare situație, Guvernul Petru Groza a luat hotărîrea ca în fruntea ambasadelor noastre să fie promovați și oameni de cultură ,,progresiști și democrați”, de fapt, comuniști. Desigur, cu aprobarea Moscovei. Nu mai avea importanță că toți proveneau din vechea burghezie sau chiar din rîndurile foștilor legionari. Important era că, odată cu schimbarea vremurilor, schimbaseră și ei macazul convertindu-se la ideologia comunistă. Cu toate avantajele care decurgeau din această mezalianță. De asemenea, nu conta nici că n-aveau vreo competență în arta diplomaticească. Destul că aveau consilierii sovietici, care populaseră Ministerul nostru de Externe și puteau să-i îndrume și să le controleze activitatea. La nevoie, intrau în joc și ambasadorii URSS, acreditați în aceleași capitale ale lumii. În mare, acestea au fost condițiile obiective în care filozoful Mihail Ralea a fost numit ambasador la Washington, lingvistul Iorgu Iordan la Moscova, filologul Tudor Vianu la Belgrad, matematicienii Simion Stoilov și Grigore Moisil la Paris și la Ankara. Cu toții erau profesori universitari de prestigiu și juraseră credință regimului comunist, care, în compensație, le trecuse cu vederea trecutul liberalo-țărănisto-legionar din tinerețe, numindu-i, fie și pentru o scurtă perioadă, în diplomație. Că doar nu era să fie promovați în aceste funcții importante activiști de partid mărunți, troglodiții cu doar cîteva clase primare. Locul lor era pe șantiere și în uzine, în procesul colectivizării și la strîngerea recoltei sau în miliție.

ADși filoviktororbaniști. Cel puțin așa se vede la televizor... Revenind la cei cinci ambasadori români de circumstanță, să reținem caracterul eminamente propagandisticospectacular al manevrei prin care se urmărea să se demonstreze Europei că noul regim de la București promovează în funcții înalte nu numai activiști comuniști, dar și intelectuali care, înțelegînd înnoirile prin care trece țara, au renunțat la vechile opțiuni politice și au trecut de partea constructorilor socialismului.

* * *

intre toate domeniile intelectualiste, lumea cultural-artistică și cu precădere scriitorimea dăduseră cel mai mare număr de indivizi care schimbaseră partidele și regimurile, ,,traseiștii politici” din zilele noastre. Trecem cu vederea plevușca de gazetari și artiști mărunți, și ne oprim la vîrfuri, unde s-au adunat atîția oportuniști: M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Călinescu, Al. Rosetti, Camil și Cezar Petrescu, M. Ralea, T. Vianu, Bacovia, V. Eftimiu, M. Beniuc, Gala Galaction, Perpessicius, Ș. Cioculescu și Vl. Streinu. Un caz special îl reprezintă M. Ralea. Deținînd un grad înalt în Masonerie, pe la începutul anilor ’40, și dîndu-ise asigurări că nemții vor pierde războiul și că în România se vor produce schimbări fundamentale, a lăsat în urmă partidele istorice, devenind un intelectual ,,progresist și cu vederi înaintate”. Și Mihail Sadoveanu, alt mason, bine pilotat, sărise gardul la comuniști, și sosirea sovieticilor la București îl găsise intelectual de stînga dintre cei mai străluciți și devotați cauzei socialismului. Dacă, în iunie 1940, protestase cu vehemență împotriva ocupării Basarabiei de către ruși, ca filogerman convins, după 23 august 1944, fusese recuperat de noul regim și i se acordaseră toate onorurile, ajungîndu-se ca, peste cîțiva ani, să primească la Moscova Premiul ,,Lenin” pentru Pace. Și pînă la sfîrșitul vieții, în timp ce floarea intelectualității românești zăcea la Sighet, la Aiud sau la Jilava, dumnealui cutreiera Europa, conferențiind despre binefacerile comunismului în țara lui. Perfecțiunea curvăsăriei la români se poate ilustra și astfel: la 23 august 1944, toți erau filogermani, dar, începînd chiar cu a doua zi, au dispărut toți. La fel și mai tîrziu, cînd mulți ziariști vizitau Biblioteca Academiei și, cu lama în mînă, își tăiau articolele pline de laude la adresa regelui Carol al II-lea, a Mareșalului sau a Căpitanului, publicate în gazetele vremii, să nu le găsească rușii... Din 1965 și pînă pe 21 decembrie 1989, toți românii erau naționaliști. În zilele noastre, cînd pandemia și guvernările antiromânești au nenorocit țara, toți sîntem filoamericano-europeni și poți face pușcărie dacă întinzi prea tare coarda naționalismului și a iubirii de patrie. Dar, dacă te uiți adînc în ochii unora și ciulești urechile la ce spun, mulți au început să fie filoputiniști

șadar, era în vara anului 1945, cînd profesorul Grigore Moisil, care ocupa catedra de ,,Analiză superioară și logică matematică” din cadrul Facultății de Matematică de la Universitatea din București, fusese numit ministru plenipotențiar al României la Ankara, la fel ca alți cîțiva universitari cu convingeri de stînga. Și după ce toate preparativele fuseseră terminate, pe data de 12 aprilie 1946, el a plecat în Turcia, să-și ia postul în primire. Era o misiune dificilă, total diferită de viața universitară de pînă atunci, într-o țară făcînd parte din blocul apusean și într-un moment cînd tocmai începea războiul rece. După cum informa Viorica Moisil, soția ambasadorului, în amintirile sale, publicate în cîteva numere din Revista ,,Manuscriptum”, din anul 1985, activitatea corpului diplomatic acreditat la Ankara, noua capitală a Turciei, aleasă de fostul președinte Kemal Pașa Atatürk, se desfășura după niște uzanțe stereotipe: lucrări birocratice uzuale la sediul ambasadei, vizite, mese și cocktailuri, care prilejuiau întîlniri curente cu alți ambasadori, avînd ca scop mai mult cunoașterea reciprocă. Motivul era lipsa teatrelor, a cinematografelor și a restaurantelor într-un oraș izolat în Podișul Anatoliei, care nu se putea compara cu viața tumultuoasă din Istanbul. De abia în anii următori, Ankara începea să capete conturul unei metropole cu trăsături europene.

Noua ocupație începuse să-l pasioneze pe matematicianul Grigore Moisil prin ineditul muncii diplomatice de informare asupra politicii internaționale și al obligațiilor mondene. Aceasta cerea tact, suplețe și inteligență. Viorica Moisil a păstrat 162 de scrisori, dintre care 110 expediate de ilustrul ei soț din Ankara și 52 primite de la familie și prieteni din țară. Acest număr mare de misive se explică prin aceea că membrii familiei Moisil – mama, tata (profesor de istorie și arheolog de talie internațională), o soră, Florica, și un frate, George, ambii căsătoriți – au păstrat, toată viața, relații strînse. Și cînd studiase la Paris și la Roma, Grigore Moisil scrisese frecvent familiei din țară, informînd asupra profesorilor, colegii de acolo, munca în bibliotecă și vizitele în cele două mari orașe. S-au păstrat scrisori primite chiar și de la nepoata Zoe, care abia învăța să scrie și să citească. Și atunci, ca și acum, viața în diplomație presupunea tact și prudență atît în problemele politice, cît și în cele personale, fiindcă, să nu uităm, Turcia și România făceau parte din sisteme politice antagonice și, în general, dipomații veniți din țările comuniste nu erau prea bine văzuți la Ankara. Așa stînd lucrurile, de frica cenzurii, diplomatul Grigore Moisil se rezuma să comunice doar banalități și le recomanda celor din țară să procedeze la fel, urmînd ca abia la întoarcerea acasă să discute mai pe larg.

Vă propun să deschidem prima scrisoare: ,,Istanbul, 15 aprilie 1946. Mico dragă, tată dragă, Avem norocul deosebit de a vă scrie repede: vasul «Transilvania» pleacă mîine; viitoarea scrisoare trebuie s-o așteptați peste vreo lună de zile. Drumul l-am făcut foarte bine. De la București la Giurgiu cu automotorul nostru, pe care l-ați văzut în gară; n-am băgat de seamă cînd ați ajuns. De la Giurgiu la Rusciuc am trecut cu un remorcher pe o Dunăre liniștită, dar cam întunecată de nori (...) Noaptea am dormit în tren și a doua zi am ajuns la Sofia. D. Barcianu, ministrul nostru la Sofia, a aranjat o recepție cu cîțiva universitari bulgari care au întrebat de tata și de Emil (...)”. În continuare, se cuvin cîteva

precizări. ,,Mica” este Elena Moisil, mama lui Grigore Moisil. Tata este Constantin, numismatul cunoscut în toată Europa. Emil este istoricul Emil Condurache, viitorul academician, cumnatul matematicianului și tatăl viitoarei profesoare de istorie Zoe Petre și, din 1996, consilieră a președintelui Emil Constantinescu. Viorica, soția lui Gr. Moisil, era una dintre cele 3 fiice ale diplomatului Constantin Constante. Celelalte două erau: Elisabeta, profesoară de Franceză, și Lena, pictoriță și deținută politic. ● Din Bulgaria, oaspeții români au ajuns cu trenul la Istanbul și, de acolo, după ce au făcut unele cumpărături, spre seară, au luat un alt tren spre Ankara. ● Încep problemele cu telefoanele în țară, care funcționează cu dificultăți. La fel și poșta. (Sîntem, totuși, la 1 an după încheierea războiului.) Multe scrisori sînt trimise cu vaporul ,,Transilvania”, care ajunge lunar la Istanbul. ● În sfîrșit, cazarea la Legația română din Ankara. Se văd luminile din Scutari, hotarul Asiei Mici. Instanbulul și Mediterana sînt departe. ● Primele impresii cu membrii Legației române. Viorica, soția ambasadorului, face unele modificări în locuința ambasadei. Noaptea de Înviere. Ascultat la radio slujba religioasă transmisă de la București. Masă mare cu membrii ambasadei. ● A doua zi, primirea la Ministerul turc de Externe pentru pregătirea întîlnirii cu președintele Turciei, în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. ● Telefoane. ● Turcii l-au primit cu rezervă, socotindu-l comunist. Dar, renumele de mare numismat al tatălui său a contribuit la îndulcirea atitudinii față de el. ,,Ankara, 26 Ianuarie 1947. Mico dragă, tată dragă, Vă scriu în grabă, să pun scrisoarea la Poștă. Am primit și scrisoarea lui Gică, și cea a lui Emil, și cartea poștală a tatii pentru ziua mea. Mulțumesc și vă voi scrie mai pe larg. Aici e o primăvară nemaivăzută: soare, frumos. Vă sărut mult, mă grăbesc, că pleacă Viorica la Poștă. Grigri”. ● Grigore Moisil se bucura de simpatia regimului comunist, care îl tot trimitea în străinătate, pe la consfătuiri și congrese. Era foarte inteligent și avea umor. Se relaxa închizîndu-se în biroul său și dezlegînd probleme de matematică. Alte notații în scrisorile sale, de fapt, adevărate memorii. ● Are loc primirea sa de către președintele Turciei, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare. Frac și Joben. Șampanie la ambasadă. Vizite la prim-ministru și la Parlament. Și Viorica face vizite protocolare la ceilalți ambasadori. ● De 10 Mai, o mare recepție la ambasadă. 300 de invitați, dar vin doar 200. Succes. ● Viorica ia lecții de călărie și șofat, căci tocmai cumpăraseră un automobil.

Neuitînd nici o clipă unde se află, Grigore Moisil se supune regulilor jocului și păstrează cu sfințenie secretul corespondenței, comunicînd familiei din România doar banalități domestice și politețuri. Iar el și soția pozează în niște mondeni care se bucură de o sinecură la Ankara. Nici o aluzie, nici o referire de natură politică, despre omologii turci și mai ales despre viitorul relațiilor dintre Est și Vest. Pe toată perioada celui de-al II-lea război mondial, Turcia fusese filiera unde se înnodaseră ițele spionajului european practicat de coaliția antihitleristă, supravegheată îndeaproape de agenții hitleriști și sovietici. Și agenții români, trimiși de Ion și Mihai Antonescu, tatonau terenul în vederea stabilirii unei păci separate cu angloamericanii. Da, războiul abia se încheiase, dar ițele și agenții mai erau acolo, trecuți în adormire, și numai o inteligență sclipitoare ca a matematicianului Grigore Moisil putea să-i pună la treabă, de data aceasta, în beneficiul noii puteri, ajunse la conducerea României. Și ce paravan mai potrivit puteau fi întîlnirile sale cu matematicienii bulgari și turci? Cînd turcii au aflat că le va veni un ambasador român pe nume Moisil, s-au bucurat, crezînd că e vorba de celebrul numismat Constantin Moisil. Dar, s-au și întristat. Curînd, însă, vor înțelege că mintea unui matematician poate fi mai potrivită.

Grigore Moisil (1906-1973) a murit în Canada, unde fusese invitat să țină un șir de conferințe. Era cu soția într-un hotel, după ce tocmai vizitase o expoziție de artă eschimosă la Ottawa. Ultimele lui vorbe: ,,Nu mă mai ajută plămînul...”. Infarct.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Umor de Mărțișor

După cum probabil ştiţi deja, mărţişorul are, la fel ca umorul, origini străvechi. Iniţial, se limita la un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, însă treptat, în mediul popular şi-a făcut apariţia spiritul negustoresc, iar fetele au început să-şi agaţe cîte un ban de argint de respectivul şnur, ban cu care îşi cumpărau apoi de 1 aprilie halviţă sau vin roşu. În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea mărţişorul a început să se mute de la sat la oraş şi să se boierească. Negustorii şi bijutierii îmbiau doamnele cu pandantive, broşe, simboluri ale primăverii şi norocului pe care le avem şi astăzi: trifoiul, potcoava, coşarul. Cu timpul, au apărut tot felul de brizbrizuri, destul de îndepărtate de simbolistica originară, astfel încît în perioada interbelică aveam inimioare, floricele, păpuşele, căţeluşi şi alte arătări diminutivate.

Lumea regilor şi culisele ei

A fost odată... (2)

În vreme ce în restul Europei conversezi la masă, alternînd cît mai firesc, atît cu vecinul de la dreapta, cît şi cu cel de la stînga, aici se obişnuieşte ca la început să discuţi cu vecinul din dreapta, iar apoi cu cel din stînga. Iar eu mă aflam la stînga reginei. Cînd mi s-a adresat, într-un tîrziu, intrasem deja într-un fel de stare de şoc. De aceea nu-mi amintesc nici un detaliu al conversaţiei noastre, indiferent cît m-aş strădui.

Din categoria experienţelor apocaliptice au fost şi cele trei sferturi de oră la care am fost condamnat să fiu comesean cu Princess Royal, adică fiica cea mare a reginei. Nici Anne nu se dă în vînt după jurnalişti. De fapt, în general nu prea se dă în vînt după nimeni. Tatăl ei spunea odată că singurele fiinţe care se bucură de oarecare trecere la fiica sa mănîncă fîn, au patru picioare şi trag pîrţuri. Astfel, am aşteptat conversaţia cu prinţesa Anne cu atitudinea celui care nu are nimic de pierdut. Rezultatul: o seară încîntătoare, ceea cecînd e vorba de o întîlnire cu Princess Royal - înseamnă pur şi simplu că ai scăpat nevătămat. Strategia de supravieţuire la care am recurs a fost o conversaţie exclusiv despre cai.

Chiar dacă acum rezist tentaţiei de a descrie mai în amănunt seara mea de la Windsor, nu voi putea evita să nu dezvălui, pe parcurs, cîte ceva din secretele alteţelor regale. Deşi bănuiesc că nu serveşte instituţiei pe care o descriu, în definitiv, după cum nota încă din 1867 marele expert constituţional englez Walter Bagehot, „misterul constituie miezul regalităţii, nici lumina zilei nu are voie să pătrundă”. Poate tocmai de aceea nici cei mai înrăiţi republicani nu pot evita fascinaţia caselor regale, pentru că, în lumea noastră, expusă proiectoarelor şi camerelor de luat vederi, rămîn ultimele instituţii care şi-au păstrat un anume grad de mister. În definitiv, „distincţia” nu mai înseamnă astăzi nimic. În vremurile noastre de permanentă expunere la emisiuni care promit fiecăruia bogăţia, celebritatea şi frumuseţea, ţinînd seama de nesfîrşitele modalităţi de

Mărţişorul nu se purta doar în piept, ci şi la încheietura mîinii sau în jurul gîtului, pe post de medalion. Numai la urechi nu s-au gîndit să îl atîrne, asta probabil pentru că ar fi fost nevoie de două mărţişoare, nu de unul singur. Într-o ureche era pe atunci, în vremuri ante şi interbelice, doar revista satirică ,,Furnica”, ce nu ezita să ironizeze voios datinile strămoşeşti, inclusiv Mărţişorul şi cele nouă babe de la începutul primăverii.

De Mărţişor se putea lăsa nu doar cu umor, ci şi cu omor, dacă nevasta îşi făcea apariţia în momente delicate. După cum am spus deja, pe atunci mărţişorul se purta nu doar înfipt în piept ci şi atîrnat în jurul gîtului. Iar uneori era de-a dreptul ispititor.

Dacă vă întrebaţi cît costa un mărţişor pe la 1912, ei bine aflaţi că preţul creştea invers proporţional cu vîrsta destinatarei. În cazul doamnelor ceva mai trecute scăpai şi cu o ceapă degerată, pe cînd domnişoarele fragede necesitau o leafă consistentă.

Din ,,Furnica” aflăm că se mai dădeau şi cadouri alternative, neortodoxe. De pildă, în loc de mărţişor, doamna putea prea bine să primească un mircişor, adică un păhărel de alcool în bodega Mircea, care nu ezita să îşi facă cu ocazia sărbătorii reclamă rimată în revistă. Iar cum de la alcool se prea poate să ți se facă foame, puteai să adaugi, de ce nu, şi un mercuşor, adică un produs de la băcănia Mercur. Ce altceva putea să meargă mai bine de Mărţişor decît un cîrnăcior, castravecior, praf de copt de la Knorr? (da, Knorr e nemuritor, exista şi pe vremea aceea).

Ironizat nu era doar Mărţişorul, ci şi credinţa populară în cele nouă babe care marchează trecerea de la iarnă la primăvară şi ne cadorisesc cu vreme afurisită şi schimbătoare. Trebuia să ai mare grijă cînd afuriseai

promovare a propriei imagini pe Internet, „distincţia” nu mai înseamnă nimic neobişnuit. Lumea e plină de vedete. Unele sînt faimoase pentru bogăţie, pentru frumuseţe, altele pentru realizări sau pentru delicte; unele sînt renumite pentru simplul fapt că sînt renumite. Monarhii rămîn singurii care îşi datorează faima, pur şi simplu, faptului că există, şi nu trebuie să facă nimic pentru a se înconjura de o aură de nepătruns. Tocmai acum, în epoca vedetelor industriale de plastic, porţile ferecate de la Balmoral, Zarzuela şi Fredensborg exercită un ultim farmec autentic.

Dar oare farmecul acesta poate păli cu fiecare rază de lumină care pătrunde în interiorul palatelor? La sfîrşitul anilor ’60, cînd documentaristul englez Richard Cawston a primit din partea curţii misiunea oficială de a face un film în care monarhii să fie prezentaţi ca „familie absolut normală”, cineastul Richard Attenborough 1-a avertizat că filmul ar putea dăuna regalităţii. Attenborough vorbea cu autoritatea specialistului care realizase numeroase documentare despre popoarele primitive. „Instituţia monarhiei în întregime”, explica el, „se întemeiază pe mistica şefului de trib în cortul său de şef de trib. De îndată ce un membru al tribului apucă să vadă interiorul cortului, esenţa supremaţiei se destramă - tribul fiind la rîndul lui condamnat să piară”.

Şi atunci, ce s-ar întîmpla dacă în paginile următoare aş povesti ce fac monarhii cînd sînt „între ei”, sau dacă aş dezvălui numele cu care este alintată regina Angliei în familie? Ar fi un gest inofensiv? O indiscreţie? Sau mai mult decît atît? Faraonii purtau de regulă două nume. Unul cunoscut de popor. Şi unul secret. Istoriografia nu cunoaşte nici pînă astăzi numele vechilor regi ai Siamului, atît de bine se păstra secretul.

Fie ce-o fi. Verişorii şi verişoarele îi spun reginei „Lillibet”, iar soţul se bucura de privilegiul de a o numi „Sausage”, cîrnăcior. În vechea Birmanie, aceste rînduri m-ar fi costat capul.

Dar vremurile se schimbă. Suficient să-mi privesc camera în care scriu. Stau la un birou din placă aglomerată, podeaua e din laminat. Singurele piese de mobilier sînt biroul, dulapul şi patul. Mă aflu într-o extindere, din anii ’50, a uneia din cele mai mari şi mai vechi mînăstiri din Europa, Stift Heiligenkreuz din

babele cereşti, să nu se simtă vizate şi cele pămînteşti. Evident, la fel cum se întîmpla de Mărţişor, diferite mărci, cum ar fi crema Flora sau vinul Ştirbey îşi adaptau reclamele la capriciile meteorologice. Ce altceva să faci pe timp de furtună, dacă nu să-ţi protejezi tenul de intemperii şi nervii de surmenare cu niște alcool? Iar cum ,,Furnica” era mai mult o revistă de satiră politică, babele luau frecvent chipul miniştrilor. Nimic nu era mai capricios, afurisit şi nesuferit în Regat decît vremea de la începutul primăverii şi politica. Deşi, în vremuri războinice (în 1916), babele interne erau parcă preferabile babei Yaga, pardon, ursului rusesc.

VIABUCURESTI RO

Austria Inferioară. Am venit aici pentru că mi-am pus în minte să schiţez planul cărţii de faţă în renumita bibliotecă a lăcaşului. Mai exact, în magnifica Sală de Aur barocă. Mi-am imaginat cum îmi voi aşterne cuvintele pe hîrtie, învăluit în mireasma volumelor vechi de sute de ani. Şi iată-mă acum în chilia asta, din spaţiul rezervat călugărilor, deoarece în bibliotecă nu se poate petrece mai mult timp fără mască de protecţie: colecţiile au fost atacate de mucegai, în urma unei renovări. Singurii oaspeţi nestingheriţi ai bibliotecii se numesc Rhizopus stolonifer, Aspergillus glaucus şi Botrytis cineria. Şi singura mireasmă de care te poţi bucura este cea a terebentinei. Miile şi miile de volume sînt curăţate, unul cîte unul, cu terebentină, apoi sînt împachetate ermetic şi trimise la un laborator, unde ciupercile urmează să fie distruse prin iradiere.

Oare n-o fi şi ideea de monarhie năpădită de asemenea ciuperci? O mai crede astăzi cineva în „grandoarea” regilor? Or mai crede măcar membrii caselor regale? Monarhiile nu sînt puse în pericol de excesele ocazionale ale unor prinţi, ci de înşişi regii care par să ţină cu tot dinadinsul să se banalizeze cu bună știință. Să ajungă personaje cît mai obișnuite. Nu se mulțumesc cu ,,apropierea de popor”. Vor ,,să fie ca poporul”.

În iulie 2007, cititorii au descoperit cu uimire fotografii ale membrilor casei regale aflaţi în vacanţa de vară, în revista glossy spaniolă Hola. Erau obişnuiţi cu imaginile făcute în fiecare an de paparazzi înarmaţi cu teleobiective, în care familia regală se vedea la bordul yahtului cu pînze Bribon. Şi, deodată, iată-i pe regele Juan Carlos şi pe regina Sophia precum Hinz şi Kunz din Wuppertal, tolăniţi pe o plajă publică şi dotaţi, după tipic, cu sendvişuri împachetate în folie de aluminiu. Efectul fusese bine calculat. Mesajul lor: vedeţi, şi noi sîntem ca voi!

În interviurile acordate de Felipe, moştenitorul tronului spaniol, împreună cu soţia sa, Letizia, apare la fiecare a doua propoziţie como todo el mundo, ca într-o morişcă de rugăciuni, sublinierea că în cazul lor totul se petrece „ca la toată lumea”.

(va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

4 martie 1977 – 45 de ani de la marele cutremur

(urmare din pag. 1)

Nu știu dacă aș fi abordat subiectul cu titlul de mai sus (mai ales că, în aceste pagini urma să apară ultimul episod din serialul ,,România și psihoza războiului cu Rusia”), amintirea cutremurului din 1977 rămînînd în seiful timpului așa cum au rămas atîtea și atîtea amintiri și întîmplări din viața fiecăruia dintre noi, dacă nu aș fi citit, la începutul acestui an, un material într-o revistă cu temă istorică referitor la 4 martie 1977. De ce am simțit determinarea să scriu aceste rînduri după ce am citit revista respectivă?

Pentru mai multe motive, dintre care, pe unul îl consider principal, anume – tratarea urmării cutremurului din 4 martie 1977, cu tot efortul nemaiîntîlnit pînă atunci nici în rîndul guvernanților, nici în rîndul Poporului, într-o cheie de minimalizare a acestui fluid de mobilizare generală, plecînd chiar de la vîrful conducerii politice și administrative a României. Dorind neapărat să șocheze cititorii cam în stilul propagandistic al postului de radio ,,Europa liberă”, autorul își intitulează articolul, într-un stil rău-voitor și abject: ,,4 martie 1977. Mitul «CELUI MAI IUBIT FIU AL POPORULUI» s-a născut din molozul clădirilor prăbușite. Documente românești și străine răspund la întrebarea: Ceaușescu a profitat de dezastru?”.

Care ar fi răspunsul adevărat?

Să ne întoarcem și noi la acele zile de maximă tensiune, zile generatoare de o emulație generalizată, care au demonstrat (în ciuda acestor farisei ce contestă, în totalitate, beneficiul societății socialiste românești, cu grandioasele ei obiective economice și sociale, nerealizate nici înainte și nici după 1990 de vreo altă structură politică) unitatea Poporului într-o împrejurare ca aceea, altruismul celor neafectați, în sensul de a ajuta la refacerea Țării și, nu în ultimul rînd, preocuparea celor din fruntea Țării de a lua cele mai potrivite (și urgente) măsuri în vederea redresării vieții românilor și a economiei după această catastrofă naturală.

Vineri, 4 martie 1977. După data calendaristică era o zi aproape ca toate celelalte de la începutul de primăvară. Deși natura încă se mai afla într-un fel de așteptare, aerul rece încercînd să temporizeze instalarea fuioarelor de aer cald, albul ghioceilor care împodobiseră tarabele țigăncilor din piețe, de 1 Martie, prefăcuți în buchete diafane în mîinile bărbaților spre a ajunge în ,,portofoliul” iubitelor, deschidea porțile cerului spre eliberarea implacabilei Primăveri. Seara, după ora 20, nu se aștepta nimic deosebit, fiecare român, în funcție de cîteva repere (vîrstă, ocupație, sănătate, localitate de domiciliu,

evenimente personale, întîmplare) se afla într-o situație anume, într-o polarizare de poziții și îndeletniciri care-i personalizau ființa și, după cum avea să se constate în jurul orei 21.30, unii aflîndu-se la limita dintre viață și moarte.

În acest peisaj nocturn, la ora 21 și 22 de minute, România a fost zdravăn zguduită de un cutremur cu valoarea de 7,4 Mw (Magnitudine) pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, la o adîncime de 94 de kilometri. Panica a fost totală acolo unde seismul s-a manifestat în parametrii distructivi. În 56 de secunde, cît a ținut acest cutremur, în zonele afectate (Bucureștiul a fost pe primul loc) au căzut clădiri îngropînd sub dărîmături oameni și animale, s-au surpat construcții sociale, culturale și de învățămînt, au fost afectate liniile de transport și unități de aprovizionare și, ceea ce a agravat situația, multe întreprinderi și-au sistat producția, mașini și utilaje aflîndu-se sub moloz. În multe localități curentul electric s-a întrerupt, liniile telefonice (pe vremea aceea, în România nu exista telefonie mobilă) nu mai funcționau – chiar și Agenția Națională de Presă (AGERPRES) a fost obligată să-și întrerupă fluxul de știri. Doar cei care trăiseră cutremurul din 10 noiembrie 1940, avînd acum de la 50 de ani în sus, au avut un anume grad de comparație (dacă au mai avut timp să compare cele două seisme).

Întîmplător, Președintele Nicolae Ceaușescu se afla într-o vizită oficială în Nigeria în seara cutremurului. Bineînțeles că s-a întors imediat în Țară, dar, ceea ce demonstrează puterea și viteza de reacție a lui Ceaușescu este faptul (unic) – încă aflîndu-se peste hotare, după ce s-a interesat de dimensiunile cutremurului, a elaborat și a trimis spre publicare în Țară un document capital pentru luarea măsurilor urgente de salvare a celor care se aflau sub dărîmături și de redresare a mecanismului economic și social (în limitele posibilităților umane de care dispunea atunci România). Documentul în cauză se intitula ,,DECRET PREZIDENȚIAL cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România”, care începea astfel: ,,Avînd în vedere cutremurul care s-a produs în seara zilei de 4 martie 1977, și care a provocat victime omenești și importante pagube materiale, pentru a se asigura înlăturarea urmărilor cutremurului și împiedicarea producerii de noi pagube, pentru crearea condițiilor de desfășurare normală a întregii activități economico-sociale, în temeiul art.75 pct.13 din Constituția Republicii Socialiste România, președintele Republicii Socialiste România, comandantul suprem al Forțelor Armate Decretează” Decretul conținea 11 puncte și o încheiere cu caracter mobilizator.

Pentru redarea imaginii de implicare a tuturor forțelor în îndeplinirea Decretului Prezidențial, cît și pentru profunzimea acestor măsuri, redau două articole din documentul respectiv. Art.2: ,,Toți activiștii de partid și de stat, ai organizațiilor de masă și obștești sînt mobilizați în sediile organizațiilor de partid și de stat și în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forțele la acțiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului”; Art. 3:

,,Toate unitățile forțelor armate, unitățile Ministerului de Interne, formațiunile gărzilor patriotice sînt puse în stare de alarmă pentru a acorda ajutorul necesar –cu toate mijloacele materiale și umane de care dispun – populației și unităților economice și sociale afectate de cutremur”. Am redat acest text nu pentru a proslăvi persoana sau entitatea care l-a generat, ci pentru a ne reaminti că, într-adevăr, Decretul lui Ceaușescu nu a rămas literă moartă – cum se întîmplă astăzi în multe domenii de activitate – acesta transformînd Națiunea Română într-un adevărat șuvoi de abnegație și de muncă, civili și militari, oameni simpli sau oameni cu funcții de partid și de stat nu au putut pune capul pe pernă pînă ce misiunea încredințată (ca la război) nu a fost îndeplinită! Ceea ce apărea la televizor și în presă – imagini cu mii de civili și militari căutînd printre ruine și praf, cascadorii lui Sergiu Nicolaescu și cîinii speciali ai Miliției care se strecurau printre catacombe cu moloz sau se cățărau pe grinzi care atîrnau lugubru între două corpuri de bloc puse de cutremur la pămînt – nu era decît o parte din epopeea salvării de vieți omenești, acțiune organizată și dirijată exemplar sub directa coordonare și supraveghere a șefului Statului. Zilnic erau scoși de sub dărîmături zeci de supraviețuitori, medicii din spitale nemaicunoscînd clipe de repaus, mobilizați la locul de muncă, salvînd multe vieți de conaționali care, la prima vedere, păreau că au pierdut lupta cu viața. Chiar a doua zi după cataclism Nicolae Ceaușescu, însoțit de personalități cu funcții de răspundere în conducerea Statului, s-a aflat în locurile din București care oglindeau dezastrul într-un grad semnificativ. Dincolo de Comunicatele oficiale, dincolo de ședința CPEx din dimineața zilei de 5 martie, dincolo de teleconferința cu primii secretari ai Comitetelor Județene de Partid, Președintele Republicii și Secretarul General al PCR nu a economisit nici un efort pentru a fi în cele mai ,,fierbinți” locuri unde cutremurul din seara trecută lăsase urme dezolante. Mobilizarea exemplară, într-o situație limită a Națiunii Române, concretizată prin rezolvarea celor mai stringente probleme create de cutremur, mobilizare în fruntea căreia se afla însuși Președinteșe Statului, Nicolae Ceaușescu, poate constitui, astăzi, pentru cei mai tineri, care nu erau născuți în 1977, un mare semn de întrebare asupra veridicității enunțului de mai sus. Nimic mai normal dacă ne gîndim la actuala conducere a României

și facem comparație cu predilecția – în paralel – a unor președinți ai României, unii la golf și la schi, alții în vizită de lucru în uzinele, pe ogoarele și pe marile șantiere ale Țării sau, precum în cazul analizat, umblînd printre dărîmăturile provocare de cutremur, în căutarea și salvarea de vieți omenești.

Și, fiindcă activitatea bine organizată, dublată de spirit de eroism și triplată de curaj și perseverență duce implicit la rezultate pozitive – în situația cutremurului – chiar la minuni – toate agențiile de presă din lume au informat despre cazuri de excepție, în care, chiar și după 60 de ore sau și mai mult – 127 de ore – au fost salvați tineri de sub dărîmăturile unor blocuri de locuit! Nicolae Ceaușescu: ,,Cred că trebuie să găsim măsuri în continuare să scoatem lumea de sub dărîmături și aceasta cu prioritate. (...) Al doilea lucru: să facem o comisie imediată pentru a identifica toate blocurile care au avarii și evacuarea imediată a populației pentru că, dacă mai vine un cutremur și de intensitate mai mică, se pot produce pagube. Asta este valabil nu numai pentru București, ci și pentru celelalte județe care au avut de suferit (...) Să punem la punct energia electrică, alimentarea cu apă și canalizare pentru asigurarea măsurilor necesare de igienă, (...) să punem brutăriile în funcțiune ca să asigurăm pîine și să avem, în general, toate problemele aprovizionării, sub control, să nu lăsăm pe nimeni să facă stocuri”.

Cuvinte care, poate, astăzi, ni se par banale sau pe care le putem încadra în categoria unor ,,indicații” venite de... ,,sus”, menite să producă imagine. În realitate, aceste măsuri au fost enunțate cu fermitate, ca un fel de ordine la nivel național, nimeni neavînd curajul să comenteze indicațiile lui Nicolae Ceaușescu, darămite să nu le execute! Pentru încă o exemplificare a implicării Președintelui României în rezolvarea problemelor ivite în urma acestui cutremur năpraznic, folosind un șir de măsuri adoptate în regim de urgență de către organele de partid și de stat, măsuri fără de care populația ar fi resimțit într-un mod și mai tragic cutremurul din Martie 1977, oferim imaginea României la doar cîteva zile de la cutremur, imagine oglindită, fără exagerări, de către marile agenții și publicații internaționale de presă.

Pentru a nu crea parti-pris nu voi reproduce din comunicatele agențiilor de știri ,,TASS” (Uniunea Sovietică) și ,,Agenția China Nouă” – țări prietene – ci din știrile apărute în unele state occidentale: Agenția UPI: ,,Președintele Nicolae Ceaușescu se află într-o permanentă activitate de la întoarcerea sa din vizita din Africa. La Ploiești, șeful statului român a intrat în noroi pînă la glezne, pentru a constata personal amploarea pagubelor înregistrate la instalațiile petroliere”; ziarul ,,Le Figaro”: ,,Președintele Nicolae Ceaușescu, imediat după întoarcerea la București, putea fi văzut în centrul orașului, aplecîndu-se asupra ruinelor fumegînde, coordonînd el însuși eforturile echipelor de salvare, informîndu-se de situația victimelor”; Agenția DPA: ,,Șeful statului român a vizitat Capitala în dimineața

care a urmat catastrofei. De multe ori a controlat personal lucrările de salvare”.

Iată însă că, în acest val național de efervescență unanimă, de dăruire perenă pentru a răspunde chemării Președintelui României de a veni în sprijinul sinistraților – fapt remarcat de toate mijloacele de comunicare în masă europene – spionii americani din București, copiii CIA, răstălmăcind realitatea fără pic de rușine și de emoție pentru nerespectarea deontologiei de agent al unui oficiu de spionaj, transmit de la București un val de știri delirante, vecine cu demența. Poftim interpretare a unui timp tragic, în care un om s-a ridicat deasupra tuturor vicisitudinilor acestui timp, salvîndu-și Țara de la urmările grave ale unui dezastru natural – întîmplător, acest om se numea Nicolae Ceaușescu și era Președintele Republicii Socialiste România: ,,Publicitatea excesivă a președintelui român Ceaușescu și rolul jucat de el în munca de salvare după cutremurul din 4 martie a atras nemulțumirea unor oficiali și a unor cetățeni din București”. Mai departe, vrînd să mulțumească Washingtonului pentru sinecura primită în România, dar călcînd direct în străchini, ofițerii CIA de la București transmit: ,,Asumîndu-și comanda eforturilor de salvare, acțiunile lui Ceaușescu trădează dorința sa de auto-umflare, o abilitate clară de a cîștiga capital politic de pe urma dezastrului. De la întoarcerea sa precipitată din Africa după cutremur, Ceaușescu este adulat de media ca organizatorul eroic al efortului național de salvare”.

Făcînd comentarii la aceste aberații ar însemna să ne pierdem timpul cu niște loaze rătăcite sub sigla unei instituții despre care aveam știință că nu angajează agenți orbi și surzi! Doar o confirmare a ceea ce CIA de București prezenta sub acoperire ironică: Da, domnilor, ,,De la întoarcerea sa precipitată din Africa, după cutremur, Ceaușescu este adulat de media ca organizatorul eroic al efortului național de salvare”. Totul a fost pe bune, adică pe merit!

În toiul eforturilor de salvare de vieți omenești și de redresare a situației, în general, a apărut și comunicatul cu datele care proiectează în memoria colectivă a Poporului Român pierderile provocate de neașteptatul cutremur: 1.570 de morți și 11.300 de răniți. Printre cei dispăruți s-au aflat oameni cunoscuți, personalități ale vieții noastre artistice, literare și culturale, nume care erau rostite cu mîndrie de oricare român: Doina Badea, Toma Caragiu, Alexandru Bocăneț, Eliza Petrăchescu, Tudor Dumitrescu, Corneliu M. Popescu. Peste 35.000 de locuințe s-au prăbușit, unele dintre acestea reprezentînd instituții de artă și cultură, locuri de importanță colectivă în localitățile respective.

Iar sonurile mele vor mărita-n azururi foșnirea unui abur de ierburi și pămînt cu orfica rumoare a dragostei ce, pururi, voi fi purtat în viață întîiului cuvînt”. În aceste pagini de revistă am încercat să readuc în atenția cititorilor o amintire tragică din Istoria recentă a României, avînd ca subiect cutremurul din 4 martie 1977, eveniment de la care, iată, s-au scurs 45 de ani. Poate că ar fi trebuit să mai scriu două pagini pentru a cuprinde mai pe larg modul în care a trecut Poporul Român peste această dură încercare. Poate că ar fi trebuit să detaliez ajutorul primit de la Stat de către cei care au rămas fără gospădării: apartamente noi la bloc, mobilă, electrocasnice și alte lucruri necesare unei gospodării. Poate că ar fi trebuit să scriu despre eroica noastră Armată, care a salvat vieți omenești degajînd resturile clădirilor dărîmate pentru a face loc

noilor construcții. Poate că ar fi trebuit să scriu despre sacrificiul Gărzilor Patriotice, oameni care au trăit zile în șir căutînd printre grămezi informe de moloz pîlpîirea unei vieți omenești și eliberînd locurile de urmările cutremurului. Poate că ar fi trebuit să prezint, în perspectivă, ce s-ar întîmpla dacă, Doamne ferește!, ne-ar mai lovi, astăzi, un asemenea cutremur!

Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc la un scenariu, într-un caz similar!

Unde este Președintele Țării, care să intre ,,în noroi pînă la glezne”?

Unde este Armata României, devotată Neamului Românesc și Pămîntului Natal, nu unor precepte cu manifestări de mercenari?

Unde sînt muncitorii care au pus mîna pe lopeți și pe tîrnăcoape și au manevrat utilajele grele pentru readucerea orașelor lovite de cutremur, la viață?

Răspunsul la aceste întrebări?

Eu nu-l știu. Poate îl știu cei care l-au blamat pe Nicolae Ceaușescu, răspîndind cinica versiune conform căreia Mitul ,,Celui mai iubit fiu al poporului” s-ar fi născut din... molozul clădirilor prăbușite!

NOTĂ: Serialul ,,România și psihoza războiului cu Rusia” va continua din numărul viitor al revistei.

La sfîrșitul anului 1977 Asociația Scriitorilor din București, sub îngrijirea poeților Mircea Micu și Gheorghe Tomozei, tipărește volumul memorial ,,9 pentru ETERNITATE”, în care sînt omagiați și comemorați, prin reproduceri din propriile opere, dar, mai ales, prin omagiile unor scriitori, nouă scriitori dispăruți în urma seismului din 4 martie 1977: Anatol E. Baconsky, Savin Bratu, Daniela Caurea, Mihai Gafița, Virgil Gheorghiu, Alexandru Ivasiuc, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu și Nicolae Ștefănescu. Cei nouă – poeți, romancieri și critici literari – au împărtășit aceeași soartă, dispăruți sub dărîmături în diferite puncte din București, amintirea lor, reînviată prin paginile acestui volum omagial, ni-i readuce în față cu tragismul unei morți ,,neplanificate”, transpuse anterior în versuri care pot fi asemuite cu un veritabil testament, așa cum se degajă din poemul ,,Rumoare” al Veronicăi Porumbacu: ,,Știu orgi de plumb la care, cei neștiuți pe nume îmi vor culege sensul celui din urmă verb; eu v-am iubit priveliști unde-am venit pe lume, și printre voi odată voi adormi sub ierbi.

751 de la prima mențiune documentară a Brașovului Istoria oraşului de la Poalele Tîmpei (II)

Breslele erau o forță în Brașovul medieval, iar aceste ,,corporații” cuprindeau meșterii patroni de atelier care practicau același meșteșug. Existau peste 40 de bresle, de la aurari, tăbăcari și săpunari, pînă la brutari, rotari și chirurgi. Ucenicia dura patru ani și pentru a deveni calfă (lucrător calificat) persoana trebuia să dea examen în fața unor meșteri vechi. Breslele cele mai prestigioase primeau spre apărare fortificațiile orașului (porți, bastioane și turnuri), iar o plimbare prin Brașovul turistic înseamnă și o plimbare prin istoria breslelor. Cetatea era înconjurată de fortificații și găzduia ateliere meșteșugărești și prăvălii, dar și casele ungurilor și sașilor, considerați cetățeni cu drepturi politice depline. În jurul cetății existau trei cartiere: Șcheii (cu pondere importantă de români), Brașovul vechi și Blumăna (suburbie situată lîngă cetate, cu numele ce vine din germană (blumen = flori, Blumăna = dealul cu flori). Blumăna era inițial nelocuită, dar se estimează că în Secolul XIV au venit secui, români și apoi țigani.

Casa Sfatului, Kilometrul 0 al oraşului

A fost menționată pentru prima oară în 1420 cînd deasupra prăvăliei breslei blănarilor s-a construit o cameră ,,pentru acordarea dreptății”. Turnul a fost construit în 1515, iar ceasul este menționat într-un document din 1520. În Casa Sfatului se țineau ședințele consiliului orașului și se judecau procesele. În Secolul XVII clădirea a suferit distrugeri majore, de două ori din cauza trăsnetului și o dată după incendiul din 1689, după care clădirea a rămas o ruină, renovarea completă fiind făcută în 1774. Un trompetist anunța din turn în vechime trecerea fiecărei ore. În prezent în Casa Sfatului se găsește un muzeu modest cu puține lucruri interesante despre istoria orașului. Mai mult, primul nivel era dedicat, în 2019, unei expoziții despre Cerbul de Aur. Nu se poate urca nici în turn, ci doar la primul nivel al clădirii.

Poarta Ecaterinei

Intrările în cetate erau asigurate de trei porți care făceau legătura cu suburbiile și doar una a mai supraviețuit și este superbă: Poarta Ecaterinei (Katharinen Tor), de la 1559. Poarta, numită în trecut și Poarta de Sus, a fost mult timp unica legătură a cetății cu cartierul Șchei. Poarta are patru turnulețe de colț, reprezentînd, în Evul Mediu, pentru orașul Brașov, dreptul de a pronunța sentințe capitale (dreptul paloșului - Jus Gladii). Investițiile în această poartă au fost reduse fiindcă era foarte mic riscul unei invazii dinspre Șchei. Celelalte două porți nu mai există de mult timp, dar au legătură cu cele mai cunoscute două străzi largi din centrul Brașovului: pietonala Republicii și cea paralelă cu ea: Mureșenilor.

O altă poartă veche, dar care nu mai există – Purzentor – a fost ridicată înainte de 1400 la începutul străzii

Republicii de azi. Strada era numită Ulița Căldărarilor și a Porții, iar din 1602 găzduia negustorii moldoveni. După un incendiu a fost reconstruită, iar la 1537 avea un turn cu ceas, bastion în formă de potcoavă și un coridor boltit. Fortificațiile din actuala zonă Modarom au fost dărîmate în 1857. Brașovul a fost un caz special fiindcă avea spațiu limitat de extindere a fortificațiilor, fiind înghesuit între două dealuri înalte. Singura șansă ca lucrurile să iasă bine a fost ca brașovenii să folosească relieful în propriul avantaj, ridicînd fortificații exterioare pe pantele dealurilor să nu se poată urca atacatorii pe ele și să bombardeze orașul, explică Radu Oltean în cartea ,,Cetăți, castele și alte fortificații din România”. Tîmpa era prea abrupt pentru ca inamicul să-l urce cu artileria de asediu, iar pe dealul Warthe, mai blînd, au construit Turnul Alb, bastionul Graft și Turnul Negru.

Despre bastioanele Brașovului, Sextil Pușcariu spune: ,,La punctele expuse se mai adăugară, la zidurile cetății, bastioanele. Ele datează din Secolul al XV-lea, poate chiar din al XIV-lea. Sînt distanțate la cîte 110 metri și sînt mult mai ieșite decît zidurile, ca să se poată ținti și asupra asediatorilor de sub ele. Fiecare bastion era apărat de o breaslă. (...) În caz de primejdie se suna clopotul bastionului și breslașii își luau postul în primire, ca și micile garnizoane ale turnurilor. Afară de pușcași, aici stăteau oameni gata să atace pe dușmanul ce ar fi cutezat să se apropie, cu apă clocotită și cu smoală topită ce ieșeau prin ciocurile ce ieșeau din zid. După crenelurile zidurilor zimțate erau așezați la început arcașii, mai tîrziu cei cu armele de foc”. Cel mai vizitat este astăzi Bastionul Țesătorilor (Weberbastei), apărat și întreținut de breasla țesătorilor de in. Are o curte superbă și trei galerii de luptă dintre care două au fost construite înainte de 1450 și a treia între 1570 și 1573. Au fost construite și două turnuri de pază pentru corpul de gardă care supraveghea orașul și pentru a vedea dacă se vede vreo urmă de incendiu Şcheii, prima şcoală românească şi darul tiparului

Despre Șchei, Sextil Pușcariu spune: ,,Șcheii Brașovului au fost la origine o colonie slavă, românizată însă cu desăvîrșire încă din Secolul X-XI. După dovezile aduse de G Kisch, la venirea sașilor în Secolul XIII nu mai existau slavi care să vorbească slavonește în părțile unde s-au așezat ei în Transilvania”. Istoricii nu au căzut de acord despre multe lucruri legate de Șchei, de istoria numelui și de etimologie. În general, se consideră că numele provine din slava veche, în cronici apărînd numele ,,skey” ,,șclau” ,,șcheiu”. Se consideră că apelativul românesc ,,șchiau” sau ,,schiau” a existat în româna veche cu sensul de ,,slav”, de ,,bulgar” și probabil a provenit din slava veche. Interesant este că maghiarii îi spuneau locului Bolgarszek iar germanii numeau locul Belgerey, de la bulgari. Unii istorici au susținut că locul ar fi fost locuit de bulgari, și nu de români, care ar fi sosit abia în Secolul XIV. Istoricii cred că a existat o stradă a bulgarilor în Șchei, iar la finalul secolului au fost aduși meșteri bulgari care au lucrat și la construcția Bisericii Negre.

Șcheiul este celebru pentru prima școală românească, care reprezintă o excepție în spațiul locuit de români, fiindcă era găzduită de o comunitate urbană prosperă formată din meșteșugari și negustori. Un document papal de la 1399 lasă de înțeles că școala românească avea ceva vechime,

fiind construită alături de o biserică din lemn, ortodoxă. Școala veche este menționată și într-un document de la 1495 (,,s-au zidit Sfînta Biserică și școala”), iar un secol mai tîrziu este construită școala din piatră, mai solidă. Mințile luminate ale școlii din Șchei erau chemate de conducătorii Brașovului pentru a activa ca translatori, dar și ca delegați pentru relațiile cu Muntenia și Moldova, scrie Vasile Oltean în cartea ,,Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului”. Este celebră scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521), care este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Scrisoarea a fost descoperită 350 de ani mai tîrziu în arhivele Brașovului. Neacșu, un orășean din Dlăgopole (Cîmpulung Muscel) îi scrie judelui Brașovului cu vești importante despre mișcările militare ale sultanului Soliman al II-lea.

După 1550 Brașovul a devenit centru important al tipăriturilor: cărțile tipărite începeau să se răspîndească în această parte a Europei și erau extraordinar de rare și de scumpe. Dată fiind influența bisericii nu este de mirare că primele cărți au fost religioase. Două personalități au marcat istoria tiparului brașovean: Coresi și Honterus. Interesant este că tiparul a ,,emigrat” pe la 1550 la Brașov de la Tîrgoviște unde fuseseră tipărite cărți de cult în slavonă, dar, datorită condițiilor net mai favorabile cuvîntului tipărit, centrul s-a mutat la Brașov, un motiv fiind și suspiciunea otomanilor față de tipărituri, se explică în „Istoria României“ (Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea, Teodor). Se explică faptul că la Brașov nu doar mijloacele materiale erau superioare față de Tîrgoviște, dar și cererea pentru cărți tipărite era mult mai mare. Sub influența directă și indirectă a Reformei, luterană sau calvină, au apărut tipăriturile în limba română. Textele sacre care au format obiectul acestor tipărituri au fost traduse încă dinainte, poate din inițiativa unor curente străine ortodoxiei; dar tipărirea traducerilor a fost opera

cercurilor reformate din Transilvania și a clericilor români care au aderat la inițiativa lor. Printre primele cărți tipărite de diaconul Coresi (1510-1583) la Brașov se numără ,,Octoihul”, în 1557 și ,,Întrebare creștinească” (prima sa tipăritură în română, la 1560). Diaconul Coresi s-a mutat de la Tîrgoviște la Brașov unde a tipărit masiv timp de 25 de ani, avînd comenzi și de la autoritățile orașului, dar și de la domnii din țările române. Tirajul cărților coresiene era pe undeva pe la 150-400 de exemplare, iar cîteva zeci de ani mai tîrziu prețul lor a crescut de cinci - șase ori. În prezent, numele Coresi rar este rostit în sens istoric, ci mai degrabă legat de shopping, cel mai mare mall al Brașovului purtînd acest nume.

Iată un scurt citat din Coresi, pentru a vedea cum suna limba română pe la 1580 și cum își descrie Coresi misiunea. „Dac-am cetit, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tîlcuiesc, acleverează și întăresc cu Scriptura sfîntă și mie tare plăcură și am scris cu tipariul voao fraților românilor să vă fie pre învățătură”.

La 1498 se năștea la Brașov Johannes Honterus, celebru învățat umanist sas numit de Luther ,,evanghelistul Ungariei”. Numele Honterus este purtat de liceul din curtea Bisericii Negre, dar Honterus este cunoscut pentru multe lucruri, fiind chiar și muzician și cartograf. A fost sas, tatăl său a fost tăbăcar și Johannes a urmat studiile superioare la Viena, a predat la prestigioasa universitate din Cracovia și a tipărit la Basel o extrem de valoroasă hartă a Transilvaniei. Honterus a înființat și o tipografie (prima din Brașov, la 1535), și o moară de hîrtie și a modernizat și vechea școală orășenească din Brașov unde se preda în germană și latină. În 1542 studenții școlii brașovene dau prima reprezentație publică de teatru în Casa Sfatului. Honterus a înființat în 1535 o tipografie la care au fost tipărite cărți didactice în latină, greacă și germană. Sfîrșit sCIEnCE HoTnEWs.ro

Casa Sfatului, Brașov

Poarta Ecaterinei

A început războiul cu adevărat?

24 februarie 2022, ora 5 dimineața... În România era o zi frumoasă de primăvară, dar la nord de țara noastră se vedeau nori de furtună. În fiecare an, la această dată, românii celebrează iubirea – Dragobetele, sărbătoare ce marchează și venirea Primăverii, reînvierea naturii. La ucraineni a început, din păcate, războiul, aducător de nefericire și teamă, nicidecum de iubire și pace, așa cum ar trebui. De-abia am scăpat de un război al nervilor, că începe un altul, mult mai periculos – cel al mașinăriilor nimicitoare, care pot distruge tot în jurul lor. Să ne păzeasacă Dumnezeu de toate relele pămîntului, că multe am mai îndurat în ultima vreme… Cu o seară înainte, pe 23 februarie, l-am întrebat pe soțul meu, care urmărește toate știrile de pe internet, ce părere are despre începerea războiului. Răspunsul a fost unul calm, care mi-a oferit o brumă de liniște – părerea lui era că Putin nu are gînduri de război, ci doar a vrut să le arate americanilor cine e mai tare în Europa. A doua zi dimineață, fiind într-un cabinet stomatologic, am aflat că războiul începuse deja. Eram năucită, la fel ca în septembrie 2001, cînd au avut loc atacurile teroriste asupra Turnurilor Gemene din New York. Acum, la fel ca și atunci, m-am rugat pentru sufletele celor care și-au pierdut viața în acest genocid.

În dimineața zilei de 24 februarie, după o ploicică scurtă care a spulberat praful și a înviorat atmosfera, Rusia a aruncat asupra Kievului, capitala Ucrainei, rachete, atac care i-a determinat pe ucraineni să fugă din calea atacului ascunzîndu-se în subterane la Metrou, sau luînd calea granițelor, alegînd drumul bejeniei fără a se uita în urmă, dorind să-și salveze viețile lor și ale familiilor lor. O serie de întrebări ne frămîntă pe toți: ce gînduri are Rusia? A declarat independența celor două republici separatiste și ne așteptăm la o acalmie? Se pare că Putin a răspuns clar. Dacă forțele armate ucrainene nu se predau, nu va ceda. De ce a ales președintele Rusiei să acționeze astfel? Ce vrea să demonstreze? Este doar o declarație de forță în fața Statelor Unite ale Americii și NATO, sau vrea să continue pe această linie? Toată lumea este neliniștită. Noi, românii, cu atît mai mult, pentru că sîntem în buza Rusiei, la granița cu Ucraina, și, mai presus de toate, cu bază de rachete balistice la Deveselu.

Corneliu Vadim Tudor și, după decesul lui, Lidia Vadim Tudor, împreună cu Dan Alexandru Tano – care, din păcate, a trecut în lumea celor drepți – au scris multe despre Federația Rusă, au realizat interviuri, materiale ample, pe placul fondatorului Revistei ,,România Mare”. Motivul? SUA își luaseră nasul la purtare, cum o fac de obicei, de altfel, în toată lumea, asmuțind cîinii războiului în multe regiuni ale Planetei, după care ori duceau trupe să „mențină“ pacea, ori făceau comerț ,,subteran” cu arme, ajutîndu-i și pe unii, și pe alții. Ca niște cowboy de profesie, americanii vor să încalece și să încalce multe norme internaționale, chiar și în ceea ce ne privește. Instalarea scutului de la Deveselu a fost, după părerea mea, o mare greșeală, care pune în pericol întreaga Românie.

În seara zilei de 12 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor a participat la Concertul Corului Armatei Roșii – Alexandrov – a fost o singură reprezentație, la Sala Radio din București, la finalul căreia românii

i-au aplaudat pe ruși în picioare! Spectacolul a fost prezentat de Natalia Mujenikova, directoarea Centrului Rus de Știință și cultură, Secretar I al Ambasadei Federației Ruse la București. Pe de altă parte, Corneliu Vadim Tudor era, printre altele, membru al Academiei de științe ale Naturii a Federației Ruse și i-a cunoscut pe Dmitry Rogozin, vicepremier, Ghennadi Ziuganov, secretar general al PCUS. Volumul de versuri ,,Poems” a fost tradus în șapte limbi, printre care și cea rusă, la Sankt Petersburg, procesul de traducere, corectare, tehnoredactare, paginare fiind realizat de profesioniști, cunoscători ai limbii ruse. Rezultatul a fost acest volum care a cuprins cele mai frumoase poezii ale Tribunului, lăsate, astfel, ca o moștenire generațiilor și oamenilor din toate colțurile lumii. Acest volum a reprezentat ani de-a rîndul cartea de vizită la întîlnirile cu personalități internaționale marcante. Între aceștia îl amintesc pe Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, cu care Vadim a avut ocazia de a se întîlni în anul 1997 și căruia i-a dăruit și un volum ,,Poems”. Suveranul Pontif l-a primit cu mare bucurie și l-a binecuvîntat pe Vadim care, 18 ani mai tîrziu, pleca la Tatăl nostru ceresc.

S-a stins un om mare, o somitate a literaturii, greu de egalat. Cineva îmi spunea zilele trecute că Vadim Tudor a fost un geniu, care a depășit cu mult pe oricine s-a asemănat cu el. Din toate punctele vedere. A fost și va rămîne un colos al literaturii române, dar și universal, atunci cînd geniul îi va fi recunoscut. Vadim Tudor a iubit Rusia pentru cultură, pentru marii scriitori pe care i-a dat umanității, pentru artiști. Iubitul său tată a fost rănit la Odessa, în Ucraina, în 1941 – oraș care astăzi este bombardat din nou, dar de data aceasta de proprii ,,frați”, dacă îi putem numi așa. Ce scenă mai apocaliptică poate fi difuzată pe posturile TV? Chiar și cînd vezi un film, în care ști că totul este regizat, te cutremuri! Darămite să vezi astfel de imagini și să știi că sînt reale, că acolo mor oameni, că se curmă vieți nevinovate doar pentru că două puteri mondiale nu pot cădea la pace. Devine din ce în ce mai clar că politica bezmetică a celor de peste Ocean vrea să producă haos în Europa.

De ce s-au relaxat restricțiile pandemice în toată Europa? De ce această primăvară frumoasă nu putea fi liniștită? Pentru că puterile Lumii nu vor Pace, ci, mai degrabă, neliniște, confuzie, frică, haos. Numai așa pot ține în frîu întreaga lume, care nu mai vrea să fie încătușată.

mai ușor de realizat. Din păcate, a venit curînd și rîndul României să figureze pe lista roșie a țărilor lovite de Covid. Din păcate, au fost înregistrate pierderi de vieți omenești, plătind un tribut de sînge care putea fi evitat.

Așadar? Putem concluziona că turismul a fost ținta? Sau care a fost mobilul aceste ,,crime” odioase care au decimat o lume întreagă? Argumentul final ar putea fi faptul că se dorește decimarea populației, Masonii, cei din clanul Bilderberg… ce grupuri de interese din tagma acestora vor să ne pună jugul de gît?! Vor să ne cipeze, să ne monitorizeze constant; cu alte cuvinte, vom deveni niște roboței controlați de niște mașini inteligente, așa-zisele inteligențe artficiale. Este o premoniție apocaliptică, dar foarte mulți oameni destupați la minte șușotesc pe la colțuri, cu voci joase deocamdată, că acesta va fi viitorul. Un prieten din America îmi spunea recent că în Statele Unite deja miroase a neo-comunism – o formă de democrație și socialism. Foarte mulți tineri aderă la aceste idei pe care le consideră pertinente. Vom fi egali în drepturi, dar vrem să fim toți șefi, cu salarii grase. Talpa țării să muncească, să se spetească, adică cei

neînvățați. Cei cu pretenții vor scaune călduțe. Cam aceasta este ideologia pe care o percepe prietenul meu care locuiește în New York, și care are un băiat de 29 de ani dispus să adere la aceste principii. Acest neocomunism vrea să desființeze democrația, pentru că aceasta naște ,,monștri”. Corporațiile multinaționale se îmbogățesc pe spinarea noastră, dar populația tinde și ea spre aceleași idealuri de bunăstare. De ce să nu fim și noi mai bogați? De ce să nu avem, fiecare, cîte o mașină? De ce să nu avem mai multe case, terenuri, proprietăți, bijuterii și alte bunuri care altădată erau interzise?

Pandemia, care, chipurile, a debutat în China, a decimat populația Planetei. În toate țările s-au înregistrat decese. Prima a fost Italia, ce se bucura de un turism înfloritor, și care a fost redusă la tăcere. Sutele de mii de oameni care ar fi trebuit să ajungă pe meleagurile pline de istorie și-au retras cererile de teama virusului care facea ravagii în Peninsulă. Cimitirele nu mai făceau față, crematoriile de asemenea, sunetul ambulanțelor devenise ceva obișnuit. Au început restricțiile în ceea ce privește la deplasările pe străzi, accesul în locuri unde se puteau întîlni multe persoane, pentru că s-a demonstrat că virusul era ușor transmisibil pe calea aerului, iar nebunia s-a instalat curînd. Oamenii s-au îmbolnăvit pe capete, unii necrezînd în acest vaccin, alții nerespectînd restricțiile. Cînd totul a devenit tragic, și oamenii au înțeles că nu e de glumă, s-au izolat în case, au început să poarte măști și să respecte recomandările specialiștilor. Ceea ce nu știm este de ce Italia și, mai apoi, Spania, au fost primele două țări în care mortalitatea a atins cote apocaliptice. Au urmat toate statele Europei, unde transmiterea comunitară era cel

Așadar, consider că ceea ce se întîmplă nu este numai o demonstrație de forță a lui Putin, care, la ora 6 dimineața, a dat ordinul ca Ucraina să fie invadată, ci și preambulul unor noi schimbări la nivelul întregii societăți globale – neo-comunismul – bazat pe doctrine noi, dar și vechi, imperialiste.

Revenind la subiectul arzător aflat pe buzele tuturor – războiul din Ucraina – din datele prezentate de toate canalele de știri și de radio, au fost bombardate cu rachete șapte orașe ucrainene cu rachete. Au fost vizate în special obiective militare, astfel înregistrîndu-se victime în rîndurile corpului de armată. S-a făcut apel la populație să doneze sînge. S-a decretat Legea Marțială și s-a făcut apel la toți cei apți de luptă de a se prezenta la unitățile militare pentru a da o mînă de ajutor. (va urma)

Carmen IonICă

Doza de sãnãtate

Bolile cronice și vindecarea prin biorezonanță

Vindecarea este un proces ce duce la restabilirea echilibrului energetic al corpului. Deoarece acest proces reprezintă o autovindecare, poate fi controlat doar de organismul celui în cauză. Pentru activarea acestui proces sînt necesare impulsuri focusate prin vibrațiile energetice ale corpului. Vindecarea pune în mișcare o autoreglare energetică menită a întrerupe fenomenul de autodistrugere. Marea majoritate a terapiilor au ca scop o reducere a simptomelor, dar medicina energoinformațională se focusează pe readucerea energetica a corpului de pe ,,faza roșie” pe cea ,,galbenă” –restabilirea comunicării la nivel de celulă-organ-sistem. În timp ce medicina clasică administrează boala, adică intervine pe simptom, cea energo-informațională tratează omul în integralitate: fizic, psihic și energetic, intervenind pe cauză.

În ultimul timp tot mai multe boli se cronicizează, cu toate că medicina a avansat foarte mult. Procesele fiziologice ale corpului pot fi astăzi analizate amănunțit, dar lipsește baza de explicații, motivul pentru care aceste funcții fiziologice sînt dereglate. Corpul este nevoit să caute strategii de compensare, și astfel o boală dispare și apare alta, iar afecțiunea se cronicizează.

Omul – ființă energetică, ce setează în permanență informații. Să luăm cazul unui copil de 3 ani, care se

O istorie a farselor (238)

Farse literare (3)

Între timp, Irving o fotografiase pe soţia sa elveţiană, Edith, cu o perucă brunetă. Ea avea şi un paşaport de rezervă, pe care Irving l-a înregistrat cu numele de „H.R. Hughes“ chiar în timp ce McGrawHill îi cerea revistei Life 250.000 de dolari pentru drepturile de prepublicare a biografiei în paginile sale.

Edith a deschis un cont la banca Credit Suisse Bank din Zürich pe numele de „Helga Hughes“, apoi a plecat la Düsseldorf, unde cea mai tînără dintre cele două fiice ale sale din prima căsătorie locuia împreună cu tatăl ei şi noua soţie a acestuia, Hanne. Furîndu-i cartea de identitate germană a Hannei, Edith pleacă înapoi la Zürich, unde deschide un nou cont bancar pe numele de „Hanne Rosencrantz“.

Mai tîrziu, Irving pretinde că s-a întălnit de peste o sută de ori, în secret, cu Hughs, în moteluri şi parcări de maşini din întreaga Americă Latină. În mai, rămas singur în New York şi avănd la dispoziţie revistele Life în care era publicat un întreg dosar despre Hughes, Irving fotografiază în secret peste trei sute de articole încă nepublicate despre viaţa miliardarului. Reîntors la Ibiza, el şi Suskind şi-au petrecut restul verii asumîndu-şi, pe rînd, rolul lui Hughes, acordînd interviuri incoerente şi inventînd cu bună ştiinţă transcrierea pe care avea să se bazeze cartea. Cei doi au muncit din greu să imite aroganţa lui Hughes, să dezvăluie secretele de afaceri ale acestuia şi să ofere întîmplări interesante, neobişnuite din fiecare perioadă a vieţii bogătaşului. Pe scurt, au făcut tot ceea ce face orice „biograf neautorizat“, cu excepţia faptului că nu au pretins niciodată că ar avea autorizaţia personală a lui Hughes.

Efortul a dat roade. Dar dezastrul îi pîndea din întuneric cînd, în august, McGraw-Hill 1-a anunţat telefonic pe Irving că o altă editură primise oferta de a publica biografia; aflase noutatea de la Robert Easton, fostul soţ al actriţei de la Hollywood – Lana Turner, odinioară una din amantele lui Hughes. Luînd taurul de coarne, Irving şi Suskind au plecat cu avionul către Palm Beach (lîngă Nassau, unde Hughes îşi avea, în continuare, adevărata ascunzătoare). De aici, ei i-au telegrafiat lui McGraw-Hill pentru a-l informa că Hughes, aflînd despre drepturile de publicare, în serial, a biografiei lui de către revista Life, vroia acum un avans de 1 milion de doari. În a doua telegramă, „Hughes“ denunţa legitimitatea biografiei ce avea să fie publicată de Easton.

îmbolnăvește de leucemie, căruia îi scade imunitatea și care automat este predispus la infecții. Analizele medicale ne arată procesul biochimic aflat în desfășurare, dar nu spun nimic despre motivul pentru care organismul se manifestă sub această formă, pentru care nu se apără. Tabloul descris manifestă o capitulare fără condiții, iar amenințarea este atît de mare încît organismul consideră că lupta nu mai are nici un rost.

În cadrul anamnezei efectuate în centrul nostru analizăm și istoricul familial. Foarte des ne confruntăm cu situații în care anumite amintiri (adevărate șocuri emoționale) nu au putut fi prelucrate într-o viață și au fost transmise mai departe urmașilor, care setează informația pe care o transmit mai departe nepoților, la care boala izbucnește violent. În aceste situații terapia se focusează pe bolile moștenite.

Dereglările cronice ating istorii de viață neclarificate sau nedescoperite. Organismul caută drumuri noi spre exprimare. Gîndirea analoagă este cea mai recomandată în anamneză pentru că doar cel care își poate imagina vizual funcția unui organ poate pune întrebările care se impun.

La 12 septembrie, Irving şi Suskind au predat manuscrisul. Directorilor de la editura McGraw-Hill le-a trebuit o săptămînă ca să citească cele 999 de pagini. Erau toţi acaparaţi de conţinutul lucrării şi, cînd Irving a trecut cu bine (ca prin minune, mai binezis) peste testul unui detector de minciuni, Leventhal a mărit avansul la valoarea de 750.000 de dolari, „dar nici un peni mai mult“. Luînd cecul emis pentru „Hughes la Zürich, Edith 1-a plătit în contul curent deschis pe numele H.R. Hughes şi două săptămîni mai tîrziu 1-a transferat în contul Rosencrantz. În noiembrie, McGraw-Hill a dat alarma. Ladies’ Home Journal avea să publice extrase din cartea lui Easton în ianuarie. Compania dorea ca Hughes să îi permită anunţarea exclusivităţii, ca singura editură ce publica singura biografie autorizată. Irving le-a trimis editorilor o scrisoare din partea lui „Hughes“ în care bătea cămpii despre incompetenţa lor. Acelaşi expert în caligrafie care, cu un an mai înainte, studiase adevărata scrisoare a lui Hughes publicată în revista Life, i-a asigurat pe cei de la McGraw-Hill că „şansele ca o altă persoană să poată imita scrisul de mînă al miliardarului, chiar să-l copieze într-o manieră similară, sînt mai mici de una la un milion. Spun „experţi“ şi cu asta am spus totul.

Cînd la 7 decembrie McGraw-Hill anunţa publicarea biografiei, avocaţii lui Hughes au denunţat imediat cartea ca un fals. McGraw-Hill se aştepta la asta, pentru că Irving asigurase editura că Hughes păstrase proiectul secret faţă de toată lumea, cu excepţia cîtorva prieteni apropiaţi. Apoi s-a aflat că Chester Davis, un reprezentant al lui Hughes, telefonase la firma Time Inc. (editorul revistei Life) pentru a-i informa că Hughes va vorbi cu Frank McCulloch, un reporter ce îi luase mai multe interviuri în anii ’50. Acum îngrijorat, McGraw-Hill a prezentat scrisorile originale ale lui „Hughes“ unor analişti din New York, cu renume în domeniul grafologiei – Osborn, Osborn & Osborn, care au declarat documentele autentice. Şi totuşi... din nou: spun „experţi“ şi cu asta am spus totul.

La puţin timp după Crăciun, Hughes a ţinut prima conferinţă de presă din ultimii cincisprezece ani şi ceva. Dar prin telefon, pentru jurnaliştii aflaţi într-un studio din Los Angeles, negînd că l-ar fi cunoscut vreodată pe Irving. Luptîndu-se să-şi salveze pielea, Irving a susţinut, pe postul de televiziune CBS, că vocea de la telefon nu îi aparţine miliardarului. Dar deja frauda era dezvăluită şi demascarea ei luase rapid amploare. (va urma)

STUART GORDON

Mijloacele de diagnosticare și terapiile oferite de biorezonanță reglează vibrațiile energetice emise de pacient, care pot fi folosite în scop terapeutic. Gîndirea conectată a terapeutului, prin întrebările adecvate la anamneză, urmate de o gîndire analoagă (expresia fetei, mimica, vocea pacientului, mișcările) sînt aspecte extrem de importante în diagnosticare.

Omul modern are nevoie de o medicină care analizează corpul în integralitatea lui, o medicină adecvată vremurilor pe care le trăim. Pandemia de coronavirus ne-a arătat destul de clar faptul că întreaga planeta este chimizată, ca imunitatea și metabolismul unui pacient bolnav se refac cu mare greutate. Ne întîlnim zilnic cu pacienți care au trecut prin Covid și care, chiar și la un an de la infecatre au rămas cu multe sechele. Pacienții reclamă, în proporție de 99%, lipsa de concentrare fizică și psihică, diferite dureri, mai ales musculare, somn neliniștit. Multe studii de specialitate ne avertizează asupra faptului că în următorii doi ani este posibil să apară și alte sechele.

Vă punem la dispoziție o modalitate de diagnosticare și un tratament absolut inovative, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLorICa mUnTeanU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Concept

orIZonTaL: 1) alegere liberă; 2) Te lasă fără ocupație; 3) Formulă de asigurare – Pierdute în spațiu; 4) Strînși... tare; 5) Face plajă – o taină abia descifrată!; 6) Incorectă... la cărți –Se remarcă prin reacții de mare promptitudine; 7) Stop în zona centrală! – Derivat al amoniacului; 8) Pregătite pentru însămînțat – nu-ți înșală niciodată așteptările; 9) moț răsucit! – aspri la față din fire; 10) relație între părți pe egalitate – Istețe!

VerTICaL: 1) Spațiul libertății noastre; 2) Trăgător la talere – aduce unora cîștiguri însemnate; 3) Suferind de mania persecuției (pl.) – Început de poveste; 4) De se întoarce face cît doi – Tip de netrecut; 5) Susținător pe toată linia; 6) Dorințe de mai bine – Ține loc de toți; 7) Drum spre ruină; 8) expus la repezeală – Un lucru de serie; 9) Luate la școală – aflate pe listă!; 10) măsuri ale personalității! – Întinderea coardelor.

GH. ene

Dezlegarea careului ,,CLInCIUrI”

1) naTaLITaTe; 2) eDIFICaTor; 3) LUPI – oraLe; 4) Un – nanaS – T; 5) maGICa –aLe; 6) ITa – arama; 7) neSaT – TeST; 8) a – ImInenTa; 9) ToTI – anTaL; 10) aS –naSTerI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (III)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

9 iulie – în Orăştie multă lume la tîrg. Jandarmii pornesc o goană după tricolor. Smulg nu numai cingătorile, ci pînă şi băierile de la traiste, bătînd şi arestînd o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie în contra statului naţional maghiar”

14 iulie – în Lupşa (comitatul Turda, Arieş) petrecere şi nuntă. Jandarmii, în goana după tricolor, năvălesc asupra nuntaşilor, le sfîrtecă hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu panglicuţă tricoloră. Bat şi arestează.

2 august – în Olpret (comitatul Solnoc-Dobîca) jandarmii arestează pentru tricolor pe tinerii Gheorghe Radovan, Augustin Petiş, Flore Ciubăneanu şi Ionuc Pop şi bat pînă la sînge pe Toader Săbădaş, fiindcă acesta n-a vrut să vorbească ungureşte cu ei.

28 august – tîrg în Cîmpeni. Jandarmii pornesc o goană turbată după tricolor; arestează, bat, sfîşie hainele. Pe o femeie o lasă în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfîrtecat ia cusută cu roşu, galben şi albastru. Sînt o mulţime de răniţi, unii străpunşi cu baioneta.

28 august – în Ocna Sibiului jandarmii arestează pe d-na Anuţa Soreanu din Caracal (deci din regatul român – n.m. C.V.T.) care era la băi: copilaşii dînsei purtau tricolor la costum.

28 august – în Ţelna, lîngă Ighiu (comitatul Alba de Jos) jandarmii, cînd ies oamenii din biserică, îi descing de brînele tricolore. După-amiază se năpustesc asupra unor feciori. Aceştia nu vor să dea brîiele, ci o iau la fugă. Jandarmii împuşcă de la 200 de paşi pe Ion Bărz, care cade mort; aleargă apoi după Lazăr Tatu, care se refugiază într-o casă, îl ajung, îl străpung cu baioneta, îi sdrobesc capul cu patul puştii, apoi îl tîrăsc în curte, unde acesta moare în cele mai groaznice chinuri alături de tovarăşul său. Fireşte, ancheta oficială stabileşte că „jandarmii au fost în legitimă apărare”

1911, 31 ianuarie – în Năsăud la o nuntă jandarmii

SCRISOARE CĂTRE MOȘ ION ROATĂ

(La 140 de ani de la moarte)

Legendarul Moș Ion Roată, cunoscut, mai ales, din povestirile lui Ion Creangă, a existat în realitate, acesta făcînd parte, ca deputat, din Divanul Ad-hoc din Moldova, unde a fost ales ca Domnitor Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859.

Întors în satul natal, Cîmpuri, din actualul județ Vrancea, Ion Roată a trăit pînă la vîrsta de 76 de ani, decedînd în noaptea de 19/20 februarie 1882. La 140 de ani de la moartea lui Moș Ion Roată, într-un timp în care ,,domnitorii” Țării nu mai merg printre ,,muritorii de rînd”, să ne reamintim reacția lui Alexandru Ioan Cuza, cînd Moș Ion Roată i s-a plîns că a fost scuipat de boierul din sat:

- Cu rușinea, iaca așa rămîne, moș Ioane – zice Cuza Vodă, sărutîndu-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul Țării și ți-a șters rușinea!

Ca omagiu adus ilustrului țăran-clacaș, deputatul Ion Roată, vineri, 18 februarie, Consiliul Local al comunei Cîmpuri l-a declarat, post-mortem, Cetățean de Onoare al comunei, prilej cu care a avut loc și o ceremonie religioasă la mormîntul acestuia din satul Gura Văii, în prezența unei Gărzi de onoare.

năvălesc asupra oamenilor, fiindcă steagul vorniceilor era făcut din năfrămi roşii, galbene şi albastre, smulg steagul şi-l sfîşie, smulg apoi tuturora tricolorul de pe haine şi le fac proces de contravenţie.

4 august – d-na şi d. Zaharia Bârsan, împreună cu d-ra Braşoveanu, după ce în Sîngiorgiul Românesc au dat o reprezentaţie spunînd şi versuri din „Carmen Saeculare” a lui Şt. O. Iosif şi D. Anghel, sînt arestaţi, pedepsiţi de poliţie cu 300 de coroane, apoi expulzaţi, deşi d. Bârsan era încă cetăţean ungur.

Octombrie – preuteasa Handrea din Mănărade (comitatul Alba de Jos) e pedepsită cu 3 zile închisoare şi 40 coroane amendă pentru că a oferit d-lui luliu Maniu un buchet de flori legate cu tricolor.

1912 – noiembrie – protopopul Mihai Ciurdariu din Dob, bătrîn de 70 de ani, e condamnat la 3 luni temniţă pentru că şi-a îndemnat de pe amvon parohienii să-şi cumpere cărţi româneşti. Ţăranii Isidor Ilea, Ion Man, Martin Popa, I. German şi Andronic Popa, din Ciuci (lingă Uioara), sînt pedepsiţi cu cîte 15 zile închisoare pentru cîntecul „Sus, Române, sus!”

1913 – 11 aprilie – în Moftinul Mic la orele 2 noaptea sînt arestaţi şi escortaţi la Sătmar preotul Gheorghe Mureşan şi 15 săteni, pentru că n-au vrut să primească pe vicarul ungur Jaczkovics. Pentru punerea lor în libertate guvernul „a cerut 160.000 de coroane garantă pe care noi n-aveam de unde s-o dăm”. Astfel bieţii oameni au rămas în arest preventiv încă un an şi 12 zile pînă în 23 aprilie 1916. Exemplele, fireşte, sînt cu mult mai numeroase, unele de-a dreptul tragice. Ce s-ar mai putea spune după asemenea sacrilegii?

În lumea civilizată a acestui secol, ele n-au fost întrecute decît tot de guvernanţii maghiari, şi anume în timpul sîngeroasei lor stăpîniri asupra Ardealului de Nord, între septembrie 1940 şi octombrie 1944. Iată de ce, în preajma şi în timpul întîiului Război mondial, opresiunea maghiară din Transilvania devenise insuportabilă. La 1 iunie 1916, deci în plină neutralitate, Vasile Stoica scria în prefaţa lucrării sale: „N-aş dori îmbuibaţilor partizani ai neutralităţii române altceva decît să guste măcar cinci ani din bucuriile unei astfel de vieţi. Sînt convins că le-ar ieşi fumurile şi n-ar mai privi cucerirea Ardealului ca o simplă agonisire a unei colonii, ci ca o necesitate imperioasă pentru mîntuirea neamului nostru de acolo şi pentru asigurarea vieţii acestui Regat Românesc”.

Vestirea întrunirii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia s-a făcut în multe şi felurite chipuri, pe tot

Iar se scaldă-n ceruri Primăvara Precum știm de-atîtea mii de ani, Și, tu vii din satul tău cu Țara, Vii din stampa veche cu țărani;

Pe obraz ai sărutarea pură

De la Cuza-Vodă, drept și blînd, Văd și-acum în ochii tăi arsură Cînd privești izvoarele plîngînd;

Vii la noi să-ți cauți iar menirea Rînduită în pămîntul sfînt, Vrei să vezi cum a ajuns Unirea, Ce-am făcut cu ea pe-acest pămînt?

Ne-a prins bine, ne-a adus putere. Ce-au făcut românii de atunci?

Ne mai curge sînge prin artere Sau ne-au răstignit, schilozi, pe cruci?

Ce să-ți spun eu, moșule Ioane, Să nu cad, cu știință, în păcat?

Ne-am dus crucea prinsă în piroane Dar, de-aicea, totuși, n-am plecat;

Dimpotrivă, la o altă dată, Țara s-a mărit cu-n Principat, Și-am trăit, românii, laolaltă, Purtînd visu-n lume-naripat;

Tainicul torent

De 1 și 8 martie 2022

Lumină vie naște sîngerînd În șnur de mărțișor veche scînteie În ghiocei și toporași rîzînd Se scaldă primăvara – melopee

Zăpezi de Timp în susur se topesc Sub soare jucăuș, încă șăgalnic aromele prin seve dănțuiesc În nevralgii trezind torentul tainic

Seninul limpede, dumnezeiesc

Îmbracă iar corola de lumină

În verdele parfum sărbătoresc La feminin, în muzica divină

Din șnur de mărțișor magic penel

Pe pînză iconar de epopee

Cu Doina-nrourată de pastel

La sărbătoarea ta mă-nchin, femeie!

Iar din senin, cînd fulguie, domnesc

Livezile de gînduri în surdină

În primăvară iar te regăsesc

Tu, mama mea, corolă de lumină!

Coboară raiul, zorii ciripesc

Parfum de vers în floarea de aezi

Lumina și Iubirea-nmuguresc

De ziua ta mai simt că te iubesc

Și pulsul ți-l trimit... oare mă crezi?!

Liviu ZANFIRESCU

cuprinsul ţării. Să desfăşurăm numai cîteva dintre aceste raze premergătoare uriaşei bucurii de la 1 Decembrie. Din acelaşi „Glas moldovenesc” aflăm: „Peste 2 sâptămîni se va ţine o mare adunare naţională la Alba Iulia pentru alipirea Transilvaniei la patriamumă”. Şi, într-un chenar separat: „Dl. N. Iorga convoacă pentru ziua de 1 Decembrie o consfătuire a tuturor personalităţilor, societăţilor şi grupărilor unei democraţii naţionale româneşti”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Visu-acesta ne-a ținut în viață Chiar de-au fost războaie și prăpăd, Și-am avut, după trădare-n ceață, Un alfel de Cuza-Voievod;

Astăzi, Țara se dezvoltă bine, Europa e cu noi, aici, Ne-a poftit la miere de albine

Dar ne altoiește cîte-un bici; Ne schimbăm guvernele ca banii, Poate găsim unul mai decent, Ne ajută chiar americanii Cu ambasadorul lor în Parlament;

Tot e bine că avem o Țară Deși fierbe cerul lîngă noi, Undeva, aproape de hotară, Iar s-a declanșat un crud război;

Totuși, Țara merge mai departe, Chiar de viața nu-i așa comodă. Dar, trăim așa cum scrie-n carte, Azi, cînd telefonul e la modă.

Doar că te rugăm să-l scoți din moarte, Să-l aduci la Cotroceni pe Cuza-Vodă!

G EO C

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Identitatea digitală

Pe măsură ce mă uit la bogații Planetei –ajunși în funcții de mare răspundere nu pentru că ar fi cei mai competenți dintre pămînteni, ci tocmai pentru că bogăția le-a permis să-și cumpere un loc de frunte pe lista dregătoriilor cu pricina – îmi dau seama că se plictisesc foarte tare în viețile lor. Am această senzație analizîndu-le activitatea și aerele pe care și le dau pentru că umblă în costume dichisite, plimbînd de colocolo niște hîrtii, și ocupînd mai mult ore pe zi niște birouri spațioase cu vedere asupra orașelor pe care le conduc sau, extrapolînd, asupra țărilor pe care le au sub stăpînire. Senzația mea se adîncește cînd văd rezultatele muncii lor la nivelul Uniunii Europene. O gargară de tip corporatist din care nimeni nu

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

EDITORIAL

înțelege mare lucru și unde lucrurile esențiale și folositoare lor sînt ascunse în expresii savante scrise cu litere minuscule pentru a fi greu observabile și astfel contestate. Băieții și fetele acestea crescuți/te în mediul rigid al liceelor și Universităților private nu au avut nici o clipă contact cu lumea reală pe care au pretenția să o conducă. Sînt niște teoreticieni excepționali și niște practicieni deplorabili. Nu le-a lipsit toată viața nimic și nu știu ce înseamnă să nu ai o casă, să nu ai ce pune pe masă la sfîrșitul zilei, să nu le poți oferi copiilor tăi cele necesare traiului și să trăiești din renunțări și din speranțe.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Cu ce se ocupă Dumnezeu?

Uneori, discutînd cu prieteni sau cu amici pe Twitter, citesc răspunsuri de genul: ,,Dumnezeu are altă treabă, nu se ocupă El de ce spui tu”. Asta m-a făcut să mă gîndesc mai bine la activitatea lui Dumnezeu, să văd cu ce se ocupă de fapt, dacă este sau nu interesat de noi și, după ce am cercetat, am constatat că este cu noi la orice pas. Atunci – ați putea întreba – de ce nu intervine cînd lucrurile merg prost? De ce nu ne ferește de primejdii, de ce nu se îngrijește de bunăstarea noastră, de pacea pe Planetă, de încălzirea globală etc? De ce ne lasă să ne chinuim în scurta noastră viață pămînteană, în loc să ne dea vieți lungi, pline de desfătare și plăceri? De ce nu se îngrijește de copii Lui ca un Tată iubitor?

Ne iubește și se îngrijește de noi. Este adevărat, vorbim de un Tată de modă veche, care nu a citit cărți de parenting,

mici tratate de răsfățare a copilului, dar, cu toate acestea, copiii care Îi respectă regulile ajung OAMENI.

Regulile Lui îți cer să fii smerit, ascultător, bun, blînd, cumpătat, să nu-i judeci pe cei din jurul tău. Dacă, însă, alegi să fii lacom, mîndru, trufaș, desfrînat, neascultător, Dumnezeu nu te va opri, așa cum nici tatăl căruia fiul i-a cerut partea de avere ca să plece în lume, nu a făcut-o.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

motto: ,,Greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni, iar viitorul țării întregi se împiedică pentru zeci de ani înainte”.

MIHAI EMINESCU

Recent, pe Twitter, dr. Li-Meng Yan (China) atrăgea atenția că, în perioada Jocurilor Olimpice de iarnă din acest an, este posibil să apară o nouă epidemie, manifestată printr-o febră hemoragică cu sindrom renal, ce se va răspîndi tot pe cale virală. Practic, se va repeta la indigo scenariul din 2019, cînd, în cadrul Jocurilor Olimpice ale militarilor, a apărut la Wuhan virusul COVID-19, numai că, de această dată, boala produsă de virus va fi mult mai gravă.

Așadar, cioclii planetari nu se plictisesc, iar planul lor de a reduce populația lumii cu 95% se înfăptuiește întocmai, mai ales că omenirea a intrat într-o stare de inerție iresponsabilă, greu de analizat. În acest sens, nu-mi pot explica de ce, în România, după avertismentul dr. Li-Meng Yan, nu s-a format o celulă de criză, care să prevadă, ca măsură de prevenire a unei eventuale îmbolnăviri a populației, carantinarea tuturor celor care s-au întors de la Olimpiada de iarnă 2022.

De fapt, după ce Iohannis ne-a anunțat că ,,România a eșuat”, ce pretenții să mai avem acum, cînd belele sînt cît casa și se produc în cascadă. Dacă nu am fost în stare să construim autostrăzi, spitale, fabrici, canale de irigații sau școli, am fi fost de apreciat dacă umpleam țara cu celule de criză. Americanii au o vorbă: ,,Dacă vrei să ieși din groapă, trebuie, în primul rînd, să te oprești din săpat”, ceea ce, în România, nu se prea potrivește, pentru că, la noi, cînd vei să ieși din groapă, se formează o comisie, care decide adîncirea gropii, după care se îngroapă totul acolo, cu tot cu comisie, iar deasupra se pun panseluțe, culoarea acestora fiind decisă de o altă... comisie. ,,Eu cred că națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine” (Adrian Pintea) și s-a ajuns aici după ce am trăit vremuri în care românii spuneau că ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît!” (Petru Rareș). Vorba lui Corneliu Vadim: ,,Românie, sat fără cîini/ Țara mea vraiște și flămîndă,/ Istoria te-a scăpat din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă” (,,Românie, sat fără cîini”).

Mai zilele trecute românii se întrebau unde a dispărut Iohannis, care a transformat Palatul Cotroceni într-o agenție turistică prin intermediul căreia, pe banii statului, omul a fost la schi, golf, piramide sau evenimente europene în cadrul cărora a primit tot soiul de distincții, fără a avea nici un merit. Acum, ni s-a spus că al nostru prezident a fost la Paris, unde s-a întîlnit cu Emmanuel Macron, în cadrul unei celule de criză privitoare la situația din... Sahel. Se zice că africanii vor să cultive grîu în deșert, iar Iohannis le-a explicat cum se poate realiza un sistem de irigații performant. Tot cu aceeași ocazie, Iohannis le-a spus ziariștilor că, în timpul său liber, se va ocupa și de România, pentru că e jale mare, celulele de criză urmînd să se instituie chiar și de cîte 3-4 ori pe zi, pentru următoarele situații deosebit de grave și urgente:

1. Criza pandemică, care s-a transformat rapid într-un... genocid premeditat, pentru că toate ordinele Noii Ordini Mondiale au fost executate fără nici o reținere de ,,specialiștii” români, finanțați la greu de OMS, de giganții farmaceutici și chiar de Guvernul României, care a risipit banii poporului pentru a înființa ONG-uri de așa-zis interes public, care au făcut campanii pro-vaccinare, deși producătorii serului anti-Covid-19 nu și-au asumat nici o răspundere, ca să nu mai vorbim de faptul că inventatorul tehnologiei ARN-mesager, Rober Malone, a spus: ,,Vaccinarea antiCovid 19 este cel mai cumplit coșmar al vaccinologilor. OPRIȚI vaccinarea!”. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

A

venit timpul ca Occidentul să repare greșelile grave pe care le-a comis de-a lungul Istoriei împotriva României

Doamnelor și domnilor ambasadori, Voi începe prin a vă mulțumi pentru oportunitatea de a ne întîlni și de a dezbate o chestiune atît de importantă pentru România. Precizez, din capul locului, că aceasta nu este deloc o întîlnire informală, cum a spus un antevorbitor, ci una cît se poate de oficială. Și salut, totodată, în mod special, pe bunii mei amici, ambasadorii Franței și Canadei. Ne bucură faptul că există o unanimitate de vederi a partidelor parlamentare din România pentru integrarea euroatlantică a țării noastre. Așa este, locul nostru se află în aceste structuri, dar este de datoria noastră să vă informăm că există o serie de particularități. Eu conduc și reprezint un partid care a fost etichetat, pe nedrept, ca fiind extremist – în realitate, este cît se poate de realist și pragmatic. Este în interesul tuturor ca opinia publică de la noi să fie informată corect și din timp cu privire la costurile acestei integrări.

Un studiu publicat recent în Europa arată că trebuie îndeplinite nu mai puțin de 40.000 de criterii pentru aderarea la Uniunea Europeană. Unele sînt de importanță majoră, desigur, dar altele sînt ca o puzderie de asteroizi, creați parcă înadins pentru a pune piedici acestei integrări și a te lăsa păgubaș. Nu aș dori să mă refer acum la dificultățile economice ale României; ele vă sînt cunoscute. Totuși, profit de acest prilej pentru a vă aduce la cunoștință că unele condiții impuse de Fondul Monetar Internațional sînt de-a dreptul draconice și vor conduce, în mod sigur, la grave convulsii sociale, pe care nu le va putea stăpîni nimeni. Are cineva interesul ca Poporul Român să fie înfometat? Știți bine că asemenea turbulențe și proteste au avut loc și în țări ca Mexic, Guatemala, Argentina și altele. Care este, cu adevărat, interesul Occidentului? Nu acela de a avea aici, la Gurile Dunării, capul unui pod de stabilitate? Analizați cu atenție ceea ce se întîmplă în jurul nostru, mai exact în Bulgaria, Iugoslavia și Albania. Foametea este cel mai periculos agent secret din Istorie. Iar dacă, Doamne ferește, în România s-ar ajunge la aceste forme extreme, complicațiile pot fi cu mult mai grave, de-a dreptul incalculabile, în raport cu ceea ce se întîmplă în țările balcanice amintite. În mare măsură, Occidentul lucrează cu imagini greșite despre Estul Europei. Noi sîntem priviți ca niște rude sărace, sau Cenușărese. Anturajul este esențial, întradevăr, dar un faimos scriitor al acestui veac, pe nume Ernest Hemingway, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, spunea că nu trebuie să absolutizăm anturajul, fiindcă în acest caz ar fi nevoie să rescriem Biblia, întrucît Iuda Iscarioteanul a avut tovarăși minunați

ETICHETA

dar, cu toate acestea, a săvîrșit crima vînzării lui Isus Christos. Tocmai pentru că dvs. reprezentați interesele țărilor care v-au trimis la București, sînteți în măsură să apreciați că o bună parte a presei interne și internaționale deformează realitățile românești. Nu vă luați, bunăoară, după tentativele de intoxicare practicate de Televiziunea Română, unde, de exemplu, a fost prezentat într-o seară un bătrîn care dorea să-și doneze pensia în folosul Guvernului de extremă dreapta, condus de domnul Victor Ciorbea. Ce-ar fi trebuit să înțeleagă populația dintr-o asemenea pildă? Că milioane de bătrîni sînt chemați să doneze și ei modestele lor pensii, de 15-20 de dolari pe lună?! La dvs. în țară se petrec asemenea anomalii? În concepția noastră, integrarea în structurile europene nu poate fi separată de integrarea în N.A.T.O. Dar ideea unei Europe Unite nu este deloc nouă. Ea a aparținut și lui Immanuel Kant, care dorea să realizeze Statele Unite ale Europei. Puțin mai tîrziu, Napoleon Bonaparte a povestit, în exilul său din Insula Sfînta Elena, la 1816, cîteva intenții spectaculoase, cuprinse ulterior în „Memorialul lui Las Cases“: „Am vrut să fac o Europă Unită. Aveam 80 de milioane de oameni la picioare, făceam un singur Parlament, instituiam o singură monedă“. În Secolul XX au existat 5 sau 6 tentative de a realiza o Nouă Ordine Mondială. Din fericire pentru popoarele lumii, aceste încercări nu au reușit.

Astăzi, firește, sînt alte condiții. Probabil și pentru faptul că între timp s-au produs două războaie mondiale pustiitoare. În ambele conflagrații, România a jucat un rol-cheie, prin forța sa armată și poziția geo-strategică pe care o are. Vă amintesc că în anul 1916, cînd România a intrat în primul Război Mondial, Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a făcut alb ca varul la aflarea veștii, și a intenționat să abdice, spunînd unor martori că totul este pierdut; după numai un an, cînd SUA au intrat și ele în război împotriva Germaniei, Kaiserul a primit vestea cu ironie, afirmînd că americanii nu se vor apropia niciodată de continentul european, datorită submarinelor germane. Exemplele sînt mult mai numeroase. România a dat Istoriei, întotdeauna, mai mult decît a primit. Țara noastră are sensibilitatea ei și nu vrea să intre în genunchi, sau cu mîna întinsă, în nici o casă. Toată tragedia noastră ca popor pleacă de la statutul de țară care a pierdut al II-lea Război Mondial, deși sfîrșitul acestuia ne-a găsit de partea acelei tabere cobeligerante care a cîștigat războiul, iar Armata Română a dat nu mai puțin de 173.000 de jerte pe Frontul de Vest, în războiul antihitlerist. În paralel, Italia a fost considerată un fel de cîștigătoare a războiului, deși fusese cel de-al doilea jalon al Axei Berlin-Roma-Tokyo.

Cu ce se ocupă Dumnezeu?

(urmare din pag. 21)

Din contră, i-a dat averea și i-a permis să o gestioneze după bunul plac. Doar că pe această cale a independenței nu i-a mers bine și s-a întors acasă pentru a primi de la părintele său haine noi, inel pe deget și papuci în picioare, și așezat la masă pentru a se ospăta din vițeul cel gras.

Toți cei care citiți aceste rînduri și aveți copii știți la ce mă refer. Cred că v-ați pedepsit copiii atunci cînd au făcut prostii pentru a repeta greșeala și i-ați iertat atunci cînd și-au dat seama că au greșit. Sînt convins că a trebuit să iertați de mai multe ori pe zi, uneori pentru aceeași greșeală, dar ați făcut-o cu răbdare și cu dragoste. Știu că indiferent ce greșeli imense ar face copiii voștri, i-ați ierta și că, din momentul în care au venit pe lume, întreaga voastră atenție le este dedicată lor. Cum să-și imagineze atunci cineva că Tatăl ceresc nu ne acordă nouă toată atenția? Privesc la ceea ce se întîmplă în jurul nostru în lume

și la cele ce s-au întîmplat în ultimii 2000 de ani. Am constatat că, pe măsură ce știința a evoluat și oamenii au descoperit cum să-și facă viața mai ușoară, Dumnezeu a fost marginalizat, exact așa cum se întîmplă cu părinții bătrîni care nu mai prezintă interes pentru copii lor. A început să fie considerat un basm, un personaj inventat, care este pomenit doar în ticurile verbale ce exprimă surprinderea sau plăcerea. Sigur că, într-o asemenea situație, Dumnezeu a ajuns să fie considerat asemenea nouă, devine un personaj la fel de egoist ca noi, care are alte lucruri mai bune de făcut decît să se îngrijească de creația Lui. Devine, așadar, de neînțeles și „de rîs” atitudinea celor care continuă să se roage „unui evreu omorît acum 2000 de ani”, așa cum se exprimă unii pe internet. Persoanele acestea nu se uită în jurul lor pentru a vedea că Cel pe care-L batjocoresc este, de fapt, aproape de ei, ajutîndu-i în momentele grele, intervenție pe care mulți o consideră o coincidență sau o întîmplare. Apoi oamenii se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru

Atunci s-a aplicat pentru prima oară politica „dublului standard“. Politică inacceptabilă, care îi avantajează pe unii și îi prigonește pe alții. Poporul Român s-a bucurat atunci cînd s-a produs reunificarea Germaniei, punîndu-se capăt barbariei fără precedent prin care fusese scindată această țară. Ne-am bucurat și cînd Țările Baltice au luat distanță față de colosul sovietic și și-au cucerit Independența. Din păcate, principiul care a fost valabil pentru toate aceste țări a încetat să mai funcționeze în privința României. Ne dorim, cu adevărat, refacerea teritoriului național al Patriei noastre. De bună seamă, vom respecta Tratatele de Pace și acordurile internaționale semnate în Europa, dar nu poate nimeni să ne ceară să renunțăm, de bună voie, la teritorii care au fost și sînt românești. Ce solicită România? Să fie denunțat de comunitatea internațională Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt, Hitler-Stalin), care în Protocolul secret adițional, semnat la 23 august 1939, dădea mînă liberă U.R.S.S.-ului să practice cel mai feroce expansionism, iar numai după un an, în iunie 1940, Stalin a înhățat, samavolnic, Basarabia și Bucovina de Nord. Aceasta este realitatea istorică și nimeni nu o poate contesta. Nouă ni se tot spune să renunțăm la Istorie și să începem o viață nouă. Eu nu știu dacă țările dvs. ar fi dispuse să renunțe la atuurile istorice pe care le au. Mă adresez în special domnului ambasador Bernard Boyer, care, la o recepție desfășurată în clădirea Senatului, mi-a mărturisit o profesiune de credință: „Atunci cînd Franța a dus-o bine, și România a dus-o bine. Și invers, cînd Franța a dus-o rău, și România a dus-o rău“. Iată, stimate domnule ambasador, că de 50 de ani echilibrul s-a stricat. Franța o duce bine, dar România o duce din rău în mai rău. Folosesc acest prilej pentru a putea exprima revolta noastră împotriva unei insulte grave pe care președintele Ucrainei, domnul Leonid Kucima, a proferat-o zilele trecute împotriva României. Sper că nu-și face nimeni iluzii că imperiul rusesc, clădit în 500 de ani și fundamentat pe Doctrina Panslavistă a lui Iurii Krijanici, va pieri în 500 de zile, sau în 500 de săptămîni. Avantajele integrării euro-atlantice a României sînt valabile nu numai pentru noi, ci și pentru Europa și Pactul Nord-Atlantic. Nimeni nu are o poziție atît de ideală ca România, care deține Gurile Dunării, are un larg acces la Marea Neagră și mai dispune de fortăreața unor masivi muntoși împăduriți. Și nimeni nu are o stabilitate atît de pronunțată, care nu este meritul nici unui partid politic, ci este expresia bunului-simț uriaș al Poporului Român. A venit, în sfîrșit, timpul ca Occidentul să repare greșelile grave pe care le-a comis, de-a lungul Istoriei, împotriva României!

CORNELIU VADIM TUDOR

(5 februarie 1997, Casa republicii, cu prilejul întîlnirii Comisiilor de Politică externă și a Comisiilor de apărare ale Parlamentului româniei cu ambasadorii țărilor membre ale n.a.T.o., acreditați la București)

că în lume există războaie, oameni răi și suferință.

Cu toate acestea, Dumnezeu se îngrijește de noi și este de ajuns să privim în jur la tot ceea ce ni se întîmplă. Vom descoperi întîmplări formidabile și uneori inexplicabile, ce ne-au ajutat să ieșim dintr-o situație dificilă sau care au avut rolul de a ne avertiza asupra unor oameni sau situații. Dacă nu vă amintiți astfel de întîmplări sau potriviri, încercați să le descoperiți de acum înainte. Dacă le considerați coincidențe, am să vă rog ca timp de două săptămîni, să rostiți zilnic, de cît mai multe ori, Rugăciunea Inimii: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, și să urmăriți cu atenție evenimentele mai deosebite care ar putea apărea în această perioadă de timp. Observați dacă veți fi mai liniștiți ca înainte, dacă nu vă veți mai enerva așa de ușor, dacă veți dovedi mai multă înțelegere și bunăvoință față de oameni, veți munci mai ușor, veți avea idei mai bune etc.

Cred că abia atunci vă veți da seama că Dumnezeu e omniprezent, că tot ceea ce avem este din Mîna Lui și că nimic nu se întîmplă pe lumea asta fără voia Lui.

Primãvara în lirica româneascã

Mãrþiºor

de Ion PILLaT

Privești de pe poteca ce urcă-n deal la noi Din zbor întîia barză cum cade pe zăvoi.

Vezi trenul care intră încet de tot în gară Și omul care sapă și plugul care ară.

a nins cu nea de floare pe prunii din livezi, Și munții de la rucăr cu iarna lor îi vezi.

auzi pe sub podgorii un cîine care latră. Te simți legat de toate – nu poți urni o piatră.

aceste lucruri simple ce veșnice îți sînt!

Ce sfîntă bucurie descoperi în pămînt!

Ce limpede te cheamă un cuc: o dată, două –De fiecare dată ți-e inima mai nouă.

De fiecare dată mai trainic te unești

Cu farmecul acestor priveliști cîmpenești.

În gară, iată, trenul a început să miște.

Toți pomii ninși, pe dealuri, îi flutură batiste

Gîlgîitor, din iarbă un șipot s-a trezit.

În tine și prin ramuri e cerul limpezit.

Ce rîsete, ce chiot pe drumurile viei –

Pe unde-au mers părinții îți duci și tu copiii.

o nouă viață astăzi de viața veche legi, Dau muguri pretutindeni din veștedele crengi.

Cu apa ei lumina ți-a botezat cîmpia.

Ce pace e pe omul în alb ce sapă via,

Pe barza ce se duce pe argeș tot în sus, Pe-adîncul rost al vieții la care te-ai supus.

Primãvara

de ELENA FARAGO

Fiorul dorului de viață a prins văzduhu-n stăpînire Îl simți cînd frunza-nchisă-n muguri, de dorul soarelui tresare; Îl simți în mirosul din aer, în focul razelor de soare

Și prin puterea lui vrăjită renaște parcă-ntreaga fire.

Se duc plutind în aer, albe aripi de flori, se pierd în zare, Și cum le duce-n tremur vîntul îți par mici fluturi care-ți zbor

Tu ochii ți-i îndrepți spre pomii îmbelșugați de rodul lor e-o pildă ce ți-o dă natura: ce lasă rod, în veci nu moare.

o, cînd veni-va primăvara ce prin puterea sfîntă-a firei Va nimici puteri și grăniți... Și-atunci întregul univers

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Luna martie este poarta naturii prin care intră Primăvara, venind din puritatea zăpezii ancestrale cu gingășia suavului Mărțișor. Odată cu 1 Martie se trezesc în păduri limpezi izvoare și în oameni dorul de ducă. Deși aceeași ca făptură, Primăvara ne primenește gîndurile de frumos și sîngele care pompează în artere ecoul mugurului care plesnește supus radiației solare. Sub aceste auspicii cu impact tranzitoriu și cu emblema Mărțișorului la reverul doamnelor și domnișoarelor noastre, am strîns un buchet de poeme închinate Primăverii, pe care vi le oferim în chip de Mărțișor colectiv al Revistei „România Mare”.

Prins în pornirea-i uriașă cu-ntregu-i tot să stea în mers În unison de imnuri sfinte cîntînd slăvirea înfrățirei.

Primãvara

de nICHITa STăneSCU

Primejdii dulci alcătuind sub gene, mi te ivești istovitor de dulce cu sînii bulbucați zvîcnind să culce pe ei sărutul lutului, alene

Te stingi încet din mine, iară sub piept lovește-n caldarîm o minge și ziua pe trotuare se prelinge, lăsînd în urmă-i iz de primăvară

alături de mocirlele uscate ies pomii toți cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi, oare cam cîte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roșii sărută-n creștet noaptea pe hotare Cocoarele revin din depărtare și mor în primăvară ofticoșii...

Primãvarã

de nICoLae LaBIȘ

Sub soarele de primăvară Zăpada-ncepe să se crape Și-n brazde freamătă ușoară minunea firelor de ape.

apoi nici asta nu mai este Iar gliile încep să fiarbă Și crește-n sus ca o poveste minunea firelor de iarbă.

e-o revărsare de ogoare Fără răzoare, fără hat, Prin care duduie-n vibrare Tractoare-n cîntec cadențat.

e-atît de cald și-atît de bine În proaspăt însorita zi! Visezi pătulele mai pline Din toamna care va veni.

Primãvarã de CORNELIU VADIM TUDOR

Sfîrșitul iernii-mi cerne iarăși podoabe scumpe peste lyră sînt primprejur cu aur trase și în arginturi se topesc par flori de liliac sălbatec zăpezile ce se prefiră la poarta raiului se-nalță un steag de pace românesc am fost în munții noștri sacri cei fabuloși și plini de slavă și brazii mi-au șoptit de tine izvoarele te-au îngînat sălbăticiunile pădurii trăind în legea lor grozavă și-ntreaga fire, Primăvară te-au lăudat, te-au lăudat Și am cutreierat pe șesuri pe dealuri cu grumaj de bouri și în adînc de văi sculptate pe drumul fără de hotar și-n tot acest bogat tezaur pluteau fantasme și ecouri tot cosmosul eternei patrii te-așteaptă Primăvară, iar!

Înviere

de aDrIan PăUneSCU

Durerea care-și zice bucurie

Dă colțul ierbii dinspre primăvară, mireasma ei făcută e să doară, motivul ei făcut să nu se știe.

Civilizații multe-or să dispară, Lăsînd planeta tristă și pustie, Și doar o primăvară timpurie Cum e acum, cînd plugurile ară,

Va face cruce din mormînt fierbinte, Vulturii tineri vor ieși din ouă, Va umple masa lumii cu merinde Și-n ochii celor duși va pune rouă.

Va sta să se-nsenine sau să plouă miros de la miros se va aprinde.

Pagină realizată de Geo CIoLCan

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pReSS book conSulTIng SRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpReS dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.