România Mare, nr. 1630

CornELIU VADIm TUDor

Războiul ciudat

Am văzut cu toții la televiziunile naționale emisiuni în care, pe un ton ridicat și alarmant, ce inducea panică, ni se prezenta uriașa armată rusă cu un efectiv de 150.000 de soldați, ce utilizau tehnică de luptă modernă, eficientă și imbatabilă, gata să intre în Ucraina și să o șteargă de pe fața pămîntului într-un Blietzkrieg care să-l facă pe Hitler invidios. Spre mirarea mea, după ce a dat lovituri chirurgicale inamicului, distrugîndu-i instalațiile militare fără însă a cîștiga supremația aeriană, armata rusă a început invazia.

Ei bine, mă așteptam ca rușii să se năpustească asupra capitalei Kiev cu tancuri, cu trupe aeropurtate, cu faimoasele comandouri Spetsnaz, călcînd totul în picioare, capturîndu-l pe președintele Zelenski și terminînd astfel războiul în două zile! În schimb, am asistat la scene neverosimile – cu tanchiști ruși care rătăciseră drumul și nu știau unde se află, deși pe orice telefon mobil există GPS, ca să nu mai vorbesc de faptul că trupele de invazie au pe hartă drumul de urmat și punctele pe care trebuie să le ocupe –și cu soldați ruși care ascultau cu capetele plecate reproșurile unui ucrainean care-i luase la rost pentru faptul că i-au invadat țara! A mai văzut cineva așa ceva în vreun război?

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

ANUNȚ IMPORTANT!

Din cauza situației geopolitice pe care o traversăm, România sistează importul de hîrtie tipografică de proveniență rusească. Drept urmare, este posibil ca unele numere ale revistei să apară cu doar 16 pagini. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Martie

Azi baba iarnă nu mai are spor Își leapădă cojoacele de zor

Un ghiocel cu clopot poleit

Pe omul de zăpadă l-a topit

Ce frumos e-n București de cu zori în faptul serii

Parcă zboară în calești

Zîna bună-a primăverii Hai, iubito la Șosea

La Cișmeaua Mavrogheni

Fără rost vom colinda

Pînă-n deal la Cotroceni

Șirag de gînduri Femeia, eterna poveste

♠ ,,Dacă n-ai văzut încă o femeie care iubește, atunci n-ai văzut niciodată o femeie frumoasă”.

CAMIL PETRESCU

♠ ,,Niciodată femeile nu sînt mai puternice decît după ce au fost înfrînte”. HONORÉ DE BALZAC

♠ ,,Femeile sînt creaturi menite să fie iubite, nu înțelese”. OSCAR WILDE

♠ ,,De îndată ce este făcută egală cu un bărbat, femeia devine superioară lui”. SOCRATE

♠ ,,Cerul nu poate avea mai multe taine decît poate avea o femeie frumoasă”. VASILE GHICA

♠ ,,Atunci cînd virtutea şi modestia îi luminează farmecele, strălucirea unei femei frumoase este mai puternică decît cea a stelelor din ceruri, şi nu ai cum rezista influenţei sale”. AKHENATON

♠ ,,Nu cred în clișeul cu sexul slab și tare. Sînt convins că femeile au împins lumea înainte”.

BEDROS HORASANGIAN

♠ ,,Știința se răzbună ca o femeie, nu cînd o ataci, ci cînd o neglijezi”. GRIGORE MOISIL

♠ ,,Femeia nu este sexul slab. E cel mai nobil dintre cele două, prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de umilinţă, credinţă şi cunoaştere”.

MAHATMA GANDHI

♠ ,,Cel mai dulce din toate sunetele este vocea unei femei pe care o iubim”. JEAN DE LA BRUYÈRE

♠ ,,Femeie devii, nu te naști”. SIMONE DE BEAUVOIR

♠ ,,O femeie are nevoie de geniu și de o mare modestie pentru ca ceilalți să-i tolereze inteligența”.

IULIA HAȘDEU

♠ ,,Mai regină decît floarea doar femeia poate fi”.

DUMITRU MATCOVSCHI

♠ ,,Poate că, într-adevăr, ochii femeii iubite sînt marginea lumii”. GRIGORE VIERU

am să-ți dau ca mărțișor un crîmpei de bucurie Făurit în nopți de dor: un inel de cununie!

E martie, mai fulguie ușor

Dar soarele zîmbește tuturor A încolțit și grîul sub zăpezi

Și mieii zburdă teferi prin livezi

Cu șnurul alb și roșu împletit Bijuteria lui ne-a logodit.

De Mărțișor se vor scălda în flori

Soții și fiice, mame și surori!

CornELIU VADIm TUDor

Evoluția conflictului rusoucrainean, în sensul în care se dezvoltă la data cînd scriu aceste rînduri (3 martie), răstoarnă multe dintre scenariile întrevăzute de analiștii politici și militari, mai ales de cei cu pregătire militară. Dacă ne aducem bine aminte, în ultimele săptămîni, în perioada în care trupele rusești se concentrau la frontiera cu Ucraina, tot soiul de specialiști în materie de război pronosticau invadarea Ucrainei, cu anihilarea centrului său vital – capitala Kiev –într-un asalt rapid de numai 24 de ore, sau cel mult, 2 - 3 zile, după care urma decapitarea conducerii ucrainene și instalarea la Kiev a unui guvern-marionetă. Forța de izbire a armatei rusești, avînd în prim-plan diviziile de tancuri, sprijinite de forțele aeriene, era considerată definitorie pentru obținerea succesului, singurul semn de întrebare care mai plutea în aer era cel care se referea la data și ora începerii invadării Ucrainei. Însă realitatea a dat peste cap toate scenariile construite pe calapodul unui atacfulger, cu un raport de forțe net superior lui Putin, ceea ce i-a pus pe gînduri pe analiștii care preconizau, conform planului de pe hartă, capitularea iminentă a Ucrainei. Fără a analiza mobilul acestui conflict (trebuie să recunoaștem, știut și intuit de mai toți analiștii mediului politico-militar), fapt ce ne-ar trimite să scormonim prin cenușa Istoriei spre a căuta grăuntele de adevăr – un demers incitant, dar greu de realizat și cu rezultate surprinzătoare față de una dintre părțile aflate în actualul conflict – să încercăm să ne edificăm asupra unor enigme generate de schimbarea radicală de paradigmă a acestui război, am putea spune acestui război fratricid.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Lăsat din braţe de P.R.M., partidul Bomboneilor a mîncat la alegeri o bătaie soră cu moartea F Ion Iliescu dă plasă Naționalei de Fotbal F o nouă criză de isterie a lui Anton Uncu F PRO TV face o politică necinstită F Traian și Baiazid F Un Alin care zboară din pușcă-n pușcă.

PArTEA A II-A

F Monica Lovinescu s-a sclerozat în ultimul hal, amestecă în ceaşca de cafea cu ţigareta şi fumează linguriţa! Într-un interviu acordat revistei „Adevărul literar şi artistic“, şandramaua cu fuste creţe, rămasă şomeroaică după decesul postului „Europa Libera“, comite o serie de gafe istorice: zice că în anii ’50 maică-sa ar fi fost închisă „pentru zvonuri duşmănoase împotriva Republicii Socialiste România“ (eroare totolă, R.S.R. a fost proclamată abia în 1965); apoi vorbeşte de liberalizarea de „după anii ’65“, ceea ce iar e o trăznaie, fiindcă 1965 e chiar un singur an, formula generică „anii“ fiind posibila doar la perioade mari (decenii, secole); expertă în dogmatism se trezeşte vorbind şi de tezele din iunie ’71, dar și aici o ia pe mirişte, directivele ideologice datînd din iulie ’71 etc. Dar, cea mai serioasă bulibăşeală a acestei individe conectate la o baterie cu otravă este o suită de fraze care se bat cap în cap; 1) „Cred în teoria deşertului cultural de-a lungul realismului socialist, deci din 1948, să spunem, pînă la începutul anilor ’60“; 2) Pentru ca după vreo 30 de rînduri să uite, de la mînă pîn’ la gura aia cu mustăţi de muschetar scos la pensie, afirmînd: „Oricum, nu se poate vorbi, totuşi, de un deşert cultural“. Dar, hai să zicem că toate astea nu au darul să ne înfurie, sîntem oameni cu judecata sănătoasă, n-o să ne uităm acum în gura ca un manşon putred a acestei căzături. Ceea ce este cu adevărat grav ni se pare răfuiala ei – de 45 de ani, inclusiv în interviul recent – cu „marii colaboraţionişti Sadoveanu, Călinescu, Arghezi“. Cu cine au colaborat geniile astea, băbătia naibii? Poate cu Dumnezeu, care i-a făcut nemuritori. Şi cine vorbeşte? O bastardă! Pentru cei care nu ştiu, precizăm că Monica Lovinescu nu e fiica naturală a criticului Eugen Lovinescu, ci rodul amorului vagabond al mamei sale cu Paul Lahovary. F Zmîngăleşte hîrtia, în fiecare săptămînă, în fiţuica „AS“ (directoare, fosta secretară P.C.r. a revistei „Luceafărul“, Sînziana Pop) apreciatul oligofren Toma roman. E ăsta roman cum e şi Neulander. Pe analfabet nu-l lasă să doarmă „grija“ faţă de P.r.m. şi P.U.n.r., repetînd papagaliceşte ce a auzit şi el de la alţii, cum că cele două partide au reuşit „să facă României o imagine externă îngrozitoare“. Deci nu hoţii, şi mafioţii, şi bandele de ţigani, şi aberaţiile udemeriste, ci doi patrioţi români! Şi cine spune asta? Un evreu! Vedeţi de ce există riscul să crească antisemitismul?

F Titlul săptămînii l-a dat Tana Ardeleanu în „Ziua“, într-un articol referitor la alegerile din Capitală: „Ursu a aprins o lumînare la Biserica Capra“. Te-ai uitat bine, Tana? Sigur era Ursu? Dacă era Ţapul? F O nouă publicaţie pe piaţă, colorată și sprinţară: „Y.A.M.S.“. Atractivitatea îi este dată de talentul gazetăresc al roxanei Costache, care pescuieşte diferite perle ale personalităţilor publice: „Aş vrea să fiu albină lucrătoare, nu aş vrea să fiu ucis după ce... cu matca... şi nici matcă... că nici chef să stea toate albinele călare pe mine nu am“ (Mircea Ciumara); „A existat acreditată ideea existenței în cadrul partidului a unor aripi, aripioare“ (Ion Solcanu); „Toate măsurile luate de Senat

trebuie să fie eficace şi eficiente“ (Petre Roman) etc. Şi tot acolo sînt reproduse nişte anunţuri de la „Mica Publicitate“ a unor ziare, care ne trimit cu gîndul la Gîgă: „Firmă din Grecia caută fete tinere şi frumoase pentru a lucra ca fotomodele sau dansatoare... plecări urgente, de asemenea, ciobani cu experienţă și carnet de conducere“; „Mulţumim colegilor Monetăriei Statului pentru ajutorul dat la pierderea iubitului soţ şi tată“ F În revista „Terminatorul“ a apărut articolul „Amantul «fatal» avea doar un testicol“. Lăsăm la latitudinea cititorilor să ghicească despre cine e vorba: Adolf Hitler sau Oliviu Gherman? F Asta ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat: pe Planetă, la fiecare 10 secunde moare un om din cauza tutunului.

F Murdară, necinstită și ILEGALĂ campania de „tăcere totală“ lansată de Pro-TV împotriva Partidului România Mare. Nu ajungea faptul că, timp de o lună, Ruxandra Săraru a realizat interviuri şi mese rotunde cu mai toţi candidaţii la Primăria Generală a Capitalei, inclusiv cu cei ai partidelor neparlamentare şi cu infamul infractor Crin Halaicu, dar l-a evitat cu încăpăţînare pe deputatul Ion Duțu, preşedintele Comisiei Parlamentare Apartamentul Iată că duminică seara i-a invitat pe „liderii celor mai importante partide“, după cum a ţinut ea să tot sublinieze: Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Radu Berceanu, Gh. Funar (a vorbit de la Cluj), Nicolae Manolescu, Horia Rusu şi Adrian Păunescu. În orice caz, şi la alegerile din 1992, şi acum, conform tuturor sondajelor, P.r.m. e mai important decît unele dintre partidele invitate la acel dialog. În orice rău este şi un bine: hărmălaia a fost atît de mare şi cei prezenţi (înghesuiţi ca sardelele) s-au certat atît de rău, încît un partid naţional şi cinstit ca al nostru nici n-avea ce căuta acolo. Aceea a fost oglinda perfectă a imaturității clasei noastre politice, care a condus la un absenteism dezastruos al populaţiei. F Ziaristul Marius Huc de la „Azi“ publică un foarte interesant articol: „Virgil Măgureanu, Mugur Isărescu şi, poate fără voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu – Triumviratul puterii în România“. Observaţiile sînt tăioase şi pertinente: „Din 1990, trei persoane au rămas neclintite în posturi: preşedintele Ion Iliescu, directorul S.R.I. – Virgil Măgureanu şi guvernatorul Băncii Naţionale – Mugur Isărescu. Adică decizia, informaţia şi banul“. F Mădălin Voicu se destăinuie ziarului „Oglinda“ în legătură cu Petre roman, pe care îl cunoaşte din copilărie. Referitor la relaţia fiului lui Walter Neulander cu fiica lui Nicolae Ceauşescu, dirijorul afirmă: „Ştiu că a fost o relaţie între ei, nu ştiu însă cît de; «intensă»» a fost ea...“. Dar, reporterul nu se lasă şi-l provoacă, întrebîndu-l: „Este sau nu evreu la origine Petre Roman?“ Mădălin zice cu aplomb: „Dacă Neulander a fost evreu, atunci şi Petre Roman este evreu (...). Din păcate, evreii, în general, au un soi de îngîmfare şi tupeu ce probabil este preluat din Talmud...“. Aflat la ora destăinuirilor, fiul marelui violonist Ion Voicu e dezlănţuit: „Ce pot să vă povestesc este o întîmplare ce s-a petrecut la o nuntă unde domnia-sa era naş (la familia Gheorghe) şi unul dintre invitaţi, în persoana lui Nicuşor Ceauşescu, a vărsat «din greşeală» un pahar de vin roşu pe costumul naşului, pe motiv

de gelozie (...). Sînt convins că are mai mulţi bani decît oricare om de artă şi cultură ce a muncit cinstit o viaţă întreagă şi a dus faima Ţării pe toate meridianele lumii“. F Am fi tare curioşi dacă Occidentul o să acuze Germania de naţionalism, așa cum ne acuză pe noi. Întrucît ministrul de Externe Klaus Kinkel intenţionează adoptarea unei legi asupra imigraţiei deoarece, zice el, „Germania nu poate purta singură pe umerii săi povara mizeriei şi problemele acestei lumi“ De menţionat că în Germania trăiesc astăzi 7 milioane de străini. F Ion Iliescu a pierdut demult simţul realităţii. Şi asta i-o spun tot mai numeroase voci, de pretutindeni. Poate nu ne crede pe noi, zice că nu mai existăm, că am murit pentru el etc. Dar iată ce zice revista „Exclusiv“: „Şi tătuca, cu zîmbetul lui larg, cu ochii lui sticloşi, cu fruntea lui lată, a declarat că «din ce în ce mai mulţi români, oameni simpli, intelectuali, numeroase formaţiuni politice şi apolitice, instituţii, îmi cer să candidez din nou la Preşedinţia României. Tuturor acestora le promit că mă voi gîndi serios». Cît timp dom’ preşedinte va sta pe vine făcînd pe gînditorul de la Hamangia, Solcanu mocofanu, organ central al lui Tătuca, s-a sculat de indignare că românii doar îl roagă pe domnul preşedinte să candideze din nou, şi nu-l imploră, nu-i cad în genunchi. Dar, nu-i nimic, aşa-i Solcanu, a fost şi el la Moscova şi a călcat într-un scuipat de-al lui Lenin conservat la Kremlin, şi acum se crede un Leninescu, nu-şi dă seama, mocofanu, că nea Nelu Cotrocelu nu-şi va lăsa Ţara tocmai acum pradă democraţiei nemiloase“ F Neruşinarea puiului de evreu stalinist Petre roman nu mai cunoaşte margini. Cazul e deja patologic şi e regretabil că nici un medic psihiatru n-a publicat încă vreun studiu pe tema asta: dacă aşa ceva nu analizează ei, atunci cu ce se ocupă? Priviţi ce-a declarat jefuitorul nr. 1 al Ţării în turneul lui electoral prin judeţul Argeş: „Cei care au furat – la puşcărie. Cei care au gestionat abuziv banii Ţării – afară. Iar noi, ceilalţi, la treabă!“. F Că de fapt locul lui era la puşcărie asta e la mintea cocoşului. Dar, societatea românească încă nu se poate lupta cu asemenea canalii. Poate sud-coreenii să ne ajute cu ceva: aşa cum au venit la noi cu maşini, poate se vor implica şi în reforma Justiţiei, că tot au ei experienţă, au băgat la zdup doi foşti preşedinţi de stat şi o liotă de primminiştri... F Directorul ziarului „Sportul Românesc“, Dumitru Dragomir, a împlinit 50 de ani de viață. La Mulţi Ani! F În Cimitirul Smîrda din Giurgiu a fost deshumat un cadavru care, după 138 de ani, s-a păstrat intact. Bărbatul fusese îngropat în 1858, adică în anul naşterii lui Delavrancea. Şi acum începe nebuneala: cică proprietarul cavoului a început să prospere în afaceri, un reporter de la „Giurgiu Expres“, care a participat la deshumare, s-a vindecat de ulcer, altul, de la acelaşi ziar, şi-a găsit cîinele de rasă pe care îl pierduse etc. Propunem un pelerinaj la Giurgiu, pentru ca, prin simpla atingere a Sfîntului, următorii să se vindece de următoarele: Ion Cristoiu (de impotenţă), Ion Raţiu (de potenţă), Adrian năstase (de ticul verbal „Să fie clar“), Radu Ciuceanu (de Ticu Dumitrescu), Dumitru Moroşanu (de Mona Roşoga), Ion Iliescu (de Virgil Asztalos Măgureanu), Nicolae Ulieru (de lepră), Vasile Văcaru (de alcoolism), Traian Chebeleu (de sanchi) ş.a.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 iunie 1996)

Refugiații – o eternă problemă

,,Sînt milioane de refugiați. E o problemă mondială care interesează toate țările. Încotro se îndreaptă acești vagabonzi ai tuturor drumurilor? Deocamdată nu există, aproape, nici un răspuns. Pentru că lumea e preocupată de probleme mult mai grave, a căror soluție întîrzie să vină. Sînt vremuri de bejenie, nu numai pentru refugiați, ci pentru întreaga omenire, care este în căutarea unei soluții, pentru durerile care o frămîntă de aproape două decenii”. Deși are un conținut atît de actual, textul citat este extras dintr-un articol publicat de revista ,,Realitatea Ilustrată”, numărul 1 din noiembrie 1938. Noi, cei de azi, am uitat că valuri de emigranți – fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare de tot felul –au străbătut mereu drumurile lumii. Avem impresia că lumea noastră de azi e prima care se confruntă cu această problemă. Un colaj de articole cules din presa românescă din perioada interbelică o să vă arate că nu e deloc așa.

Fugari din Rusia bolșevică

Nu se terminase încă primul Război Mondial și primele valuri cu refugiați asaltau deja România și celelalte statele europene. Doar în România s-au refugiat – pentru a se stabili aici sau pentru a emigra mai departe către statele din Europa occidentală sau către SUA –aproape 100.000 de oameni (cei mai mulți dintre ei ruși, ucraineni și evrei) alungați din Rusia de ororile revoluției bolșevice. Mulți dintre aceștia au trăit adevărate drame în încercarea lor de a se integra în societățile țărilor în care au emigrat – țări cu economiile sărăcite în urma Marelui Război. ,,Mulți refugiați ruși, ajunși în pragul mizeriei negre, căutară să-și cîștige pîinea zilnică prin orice mijloc. A fi angajat la un cabaret, în calitate de servitor sau portar, însemna culmea traiului bun. Totuși, lipsa era atît de mare încît majoritatea refugiaților se văzu nevoită să se deprindă cu îndeletniciri mai puțin profitabile și plăcute. Cîte un ofițer din garda imperială, închis într-un costum caraghios de «om-sandwich», cutreiera resemnat noroiul orașului purtînd în spinare reclamele vreunei creme de ghete, iar un fost senator, în livreaua galantă de portar, staționa în fața ușii unei asociații suspecte primind cu plecăciuni respectuoase pe toți escrocii și răufăcătorii matriculați” (revista ,,Realitatea Ilustrată”, 24 ianuarie 1934).

Refugiați în propria lor țară

rămas credincioși statului și spiritului cehoslovac. Oamenii și-au părăsit casele și caută adăpost în mica Cehoslovacie. Trăiesc în cazărmi, barăci, mănîncă în ospătăriile publice și așteaptă să-și creeze, undeva, un cămin nou. Problema acestor refugiați nu e atît de simplă.

Pe vremea revoluției franceze, omul călătorea mai ușor, pentru că era mai ieftin și apoi era destul loc în Europa. Cu diligența, cu căruța, călare sau pe jos, refugiatul ajungea dincolo de frontieră și se putea ușor aciui în orice provincie. Astăzi, în toiul crizei mondiale, cu diversele probleme care se pun, problema refugiaților pare să nu aibă soluție. Țările sînt sărace și nu sînt în stare să susțină mii de refugiați nici cu bani, nici cu lucru. Șomajul a lovit pe proprii locuitori. O vreme, refugiații din toată lumea erau ajutați de fondurile Crucii Roșii. Dar numărul prea mare al refugiaților a secat toate fondurile și, de curînd, s-a putut citi în gazetă o știre care anunța că fondurile Crucii Roșii s-au epuizat. Și sînt milioane de refugiați…” (,,Realitatea Ilustrată”, 1 noiembrie 1938).

Criza

refugiaților polonezi

Tragedia refugiaților spanioli

,,Grozăviile războiului civil au gonit peste frontieră zeci de mii de refugiați spanioli, din ambele tabere ale beligeranților, care au găsit azil în Franța, unde de aproape un secol și-au aflat adăpost toți refugiații, din toate țările unde revoluții sau războaie schimbaseră ordinea lucrurilor. Emigranții aceștia, dușmani de moarte în patria lor, odată ajunși pe teritoriul francez, își lasă deoparte ambițiile politice, asistînd ca spectatori la sîngeroasele bătălii ale fraților lor. (…) Tragedia cea mare a refugiaților spanioli e însă că marea majoritate au venit în Franța fără să aibă nici o resursă de trai. Ce e de făcut? Deși, pînă în prezent nu sînt mai mult de 100.000 de refugiați spanioli, au fost luate toate măsurile pentru adăpostirea lor, deoarece se crede că la terminarea actualului război, oricare va fi partea victorioasă, un număr foarte mare de emigranți din partea învinsă vor veni să-și găsească o nouă patrie pe pămîntul ospitalier al țării vecine. Scoși din mediul lor, de pe peticul de pămînt unde ei și strămoșii lor și-au cîștigat de veacuri pîinea, refugiații spanioli nu se pot adapta atît de ușor mediului francez, unde trăiesc din mila statului. Deocamdată, pînă se limpezesc lucrurile în țara lor de origine, emigranții spanioli acceptă să facă orice ca să-și cîstige existența (,,Ilustrațiunea Română”, 1936).

Fugarii din Regiunea Sudetă

,,Ultimul convoi de refugiați s-a ridicat din țările sudete, ocupate de germani, după acordul de la München. Sînt mii de cehi și de cehi-germani, care au

Primii români care au avut parte de ,,binefacerile” colectivizărilor forțate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice și realitate este o diferență uriașă. Și s-au opus atît cît au putut. Unii dintre ei, încercînd să scape de deportarea în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice, au traversat Nistrul înghețat pentru a se refugia în România Mare: ,,Un fenomen sîngeros şi-a făcut apariţia de cîtva timp la Nistru. În fiecare noapte, familii de români transnistreni sau oameni izolaţi din Republica Moldovenească încearcă să treacă fluviul îngheţat spre noi, dar sînt ciuruiţi de gloanţele grănicerilor bolşevici. Uneori, soţia e împuşcată şi cadavrul ei rămîne acolo, în mijlocul Nistrului, pe cînd soţul reuşeşte să se refugieze la noi. Copiii sînt despărţiţi de părinți și îngheață în zona neutră. Alteori, gheața se rupe, înghiţind pe refugiaţi. În zori, la spitalele din Tighina şi Chişinău sînt aduşi răniţii” (articolul ,,Nistrul – al doilea Styx”, Sandu Vornea, 1932).

Începutul celui de-al II-lea Război Mondial a adus cu sine și un prim val de refugiați. Exodul polonez a început încă din 10 septembrie 1939: ,,Situaţia internaţională – şi aşa destul de încărcată în urma invaziei armatei germane în Polonia – s-a înrăutăţit şi mai mult în a doua jumătate a lunii trecute. Nemţii, sprijiniţi de formidabilele lor unităţi motorizate, de diviziile blindate şi de aviaţie, au ajuns după două săptămîni de lupte crîncene la porţile Varşoviei. Guvernul polonez, după ce şi-a mutat de cîteva ori sediul la Lublin şi în alte părţi, a trebuit să se refugieze în România, împreună cu Preşedintele Republicii, dl. Ignat Moscicki şi cu mareşalul Rydz Smigly. Zeci de mii de oameni, precum şi un număr important de trupe, au căutat adăpost în ţările vecine, România, Ungaria şi Lituania. Era şi timpul. Căci Rusia, care pînă aci se menţinuse în espectativă, a atacat armata polonă pe la spate, sub pretextul că vine să apere interesele ucrainenilor şi ruşilor albi din Polonia” (,,Viața Ilustrată”, 1939).

Statisticile spun că numărul total al refugiaților polonezi în România a fost de cca. 100.000 de oameni, dintre care 60.000 de militari, restul fiind civili. Deși nu exista o înțelegere oficială între România și Polonia, refugiații au fost primiți cu ospitalitate – un rol important avîndu-l atunci și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române. Ziarul ,,Kurier Polski” din 19 octombrie 1939 consemna în articolul ,,Nu vom uita”: ,,Pe minunatul pămînt românesc ne întîlnim în fiecare zi și la fiecare pas cu manifestări de ospitalitate cordială. Nu vom uita niciodată primele clipe după trecerea graniței. Copleșiți de îngrozitoarea nenorocire a întregului popor, condamnați la soarta grea a pribegiei, am înțeles de la început că ne aflăm pe pămîntul unor prieteni, că inimile românilor bat în ritmul prieteniei sincere pentru toți polonezii, că ei trăiesc nefericirea noastră” (Ion Constantin – ,,Din istoria Poloniei și a relațiilor româno-polone”).

Poveste refugiaților continuă, din păcate, și în 2022.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

refugiați germani din danemarca

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Astă noapte am visat că eram copac

Astă noapte am visat că eram stejar... Da, stejar!... Dar fiecare copac are legenda lui. Și eu am legenda mea, datorată copacului din care m-am născut... Poate din măr... Poate din tei... Poate din răchită... Sau din vreun copac de apă dulce! Cine știe din care rădăcină a crescut copacul care sînt... Din ce sămînță de copac de lună plină... Cine știe pe ce deal sau albie de rîu... Poate chiar am fost copac, că de la un anotimp la altul pașii mă poartă, în ritm de inimă senină, prin labirint de codri vestiți pentru nemurirea lor... Milioane de crengi, cu milioane de frunze mi-au acoperit trupul, să mă ferească de ploaie, să nu fiu înecat de puhoaie și lovit de grindină. Nu mai eram același care se culcase cu o seară în urmă – după rugăciunea făcută înainte de a mă strecura în așternut... Iată-mă un biet copac înrădăcinat în coajă de primăvară sublimă... Am rădăcini adînci, înfipte în gîndurile mele, de care nu mă pot desprinde oricum, dar și în tăcerea visului cu flori de nea albastră și a vîntului cu tilinci de stele albe... Sînt un copac cu frunzele verzi, sub cerul cu puzderie de stele multicolore, cu parfum de veșnice ghirlande de aur... O, și ce de priveghetori strălucesc în cîntece de dor de legănare și de cer senin... Poate că sînt un copac prea singur, care încearcă să-și adune puterile pentru a păși tot mai departe, pe dealuri, cu mieii prin ierburi înalte pînă la burta calului. Am povestea mea, de unde vin, cine sînt și ce trăiesc pe acest pămînt darnic cu toate cele, și chem, după datini, lumina soarelui, care să dea bobului de grîu ceea ce

are nevoie pentru a crește veșnic pe această gură de Rai, atît de măiestrit pictată de zorii dimineții înspicate în fuioare de aur și zîmbete de fete morgane din scrieri cu cai sălbatici, venind din istorie spre vremi viitoare... Dar mă trezesc la realitate și văd că n-a mai rămas nimic din copacul din care am crezut că m-am metamorfozat... Nu mai sînt nimic din ce-am visat că sînt... Nici iarbă. Nici deal. Nici cal, nici mînz, ci văd doar o cărare pe care merg zi de zi, fără să știu unde mă voi opri cîndva... Și e bine așa, cu mine, pornind din mine în viața de toate zilele, cu toate cele pe care Dumnezeu, în dărnicia Lui, mi le oferă, spre a-mi însenina sufletul încercat de durerea inimii frînte, de neînțelegerea mea de mine, ca soartă și destin... Iată-mă fără de frunze și casă, fără de familie, altfel decît odinioară străbunii mei. Nimic nu mai e din ceea ce am fost la balul oamenilor în floare, cu ciripit de vrăbii gureșe și doine din fluiere, răsunînd peste haturi de lună din miere albă... Nimic nu mai e din ce am fost, pe cînd umblam în pădurea fermecată din preajma fîntînii de la colțul casei: poet cu drag de floarea cucului, de la răscruce de drumuri... Totuși, iată-mă copac, cel mai frumos copac din cîți am văzut vreodată... Dar oare acesta e copacul de care am nevoie în trecerea mea pe-aici? La ce folos, cînd în jurul meu nu mai e un alt copac căruia să mă confesez, vorbindu-i despre dragostea mea pentru păsările călătoare, fie toamnă, fie primăvară... Iată-mă născut din pămînt scăldat în faguri de rouă și cer senin, din care mi se trage veșnicia, cu toate cele petrecute aici, întru nașterea zilei de mîine și tot așa.

M-am visat un copac și merg după rotirea soarelui prin pădurea gîndurilor mele, încercînd să mă identific, în simplitatea mea ca om, cu experiențe și planuri de drum lung și de lumină veșnic dătătoare de rod de

Ziua de 8 Martie, istoric ºi semnificaþie

Ziua Internațională a femeii (denumită generic Ziua femeii) este sărbătorită anual la data de 8 martie, pentru a comemora atît realizările sociale, politicile și condițiile economice ale femeilor, cît și lupta împotriva discriminării și violenței, care își fac încă simțită prezența în multe părți ale lumii.

Contrar aşteptărilor, Ziua Femeii, pe care o sărbătorim pe 8 Martie, nu este la fel de veche precum Mărţişorul. Această sărbătoare s-a născut undeva la începutul secolului trecut, şi este strîns legată de mişcarea feministă, şi, destul de ciudat, de ideologia socialistă. Astăzi, însă, ea și-a pierdut din semnificația de luptă politică feministă.

Istoria zilei de 8 martie începe din Secolul XIX, odată cu protestele lucrătoarelor exploatate din industria textilă şi din alte fabrici din SUA și Anglia, care cereau condiţii de muncă şi salarii mai bune. Pe la 1900, Partidul Social Democrat din Germania a început să discute despre problemele femeilor, printre care și faptul că nu aveau voie să voteze. În 1907, la Conferința Internațională a Femeilor Socialiste din Stuttgart, condusă de Clara Zetkin – membră a Partidului Social Democrat din Germania – s-a cerut dreptul femeilor la vot, fără ca acesta să fie condiționat de proprietățile deținute, de taxele plătite, de educație sau de orice altă condiție care ar fi putut împiedica femeile din clasa muncitoare să voteze. Pe 9 Februarie 1907, 3.000 de femei din Uniunea Națională a Societăților pentru Sufragiul Femeilor (NUWSS) au demonstrat paşnic la Londra, revendicîndu-şi dreptul la vot.

au proclamat prima „Zi a femeilor”, protestînd pe străzile din New York pentru condiții de muncă și salarii mai bune. Iar în 1910, la a doua Conferință Internațională a Femeilor Muncitoare din Copenhaga, Clara Zetkin a propus ideea unei Zile Internaționale a Femeii, care să fie ținută anual, prilej pentru ca femeile să se organizeze și să ceară drepturi egale. Propunerea a fost votată în unanimitate.

La nivel european, prima Zi Internațională a Femeilor a fost sărbătorită pe 18 martie 1911 la Viena, printr-un marș la care femeile comemorau martirii Comunei din Paris și cereau drept de vot. Peste 300 de demonstrații au avut loc în Imperiul Austro-Ungar. Și în Germania au ieșit peste un milion de femei în stradă. Manifestațiile au continuat în 1912 cu greva „Pîine și trandafiri” din SUA, devenind tot mai numeroase pînă în pragul Primului Război Mondial, cînd au fost suspendate.

APARIȚIE EDITORIALĂ

În SUA, pe 8 martie 1908, Partidul Socialist a organizat la Chicago prima demonstraţie la care 15.000 de femei au revendicat egalitatea economică și politică în stradă. Anul următor, pe 28 februarie 1909, tot Partidul Socialist și Comitetul Național al Femeilor

În 1917 în Rusia, la Petrograd, pe 23 februarie (sau 8 martie după calendarul nostru), a avut loc cea mai impresionantă manifestație cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, demonstrație condusă de Alexandra Kollontai. Nu era întîia demonstrație de acest fel, prima avînd loc pe 8 martie 1913, numeroase femei fiind arestate de autorități cu acea ocazie. Ele protestau împotriva războiului, sărăciei, prețurilor prea mari și a regimului țarist. Cereau „Pîine și Pace”. Deși țarul a ordonat armatei să tragă în manifestante, demonstrațiile nu au putut fi oprite, femeile convingîndu-i pe o parte dintre soldați să treacă de partea lor.

În 1921, aceeași Clara Zetkin, împreună cu a doua Internațională a femeilor comuniste, a decis la Moscova ca data oficială pentru Ziua Internațională a Femeii să

,,în pas cu viața” se intitulează cea mai recentă carte a scriitorului Ion Machidon, în care se regăsesc ,,însemnări de moment” (mai 2019-aprilie 2021) și gînduri ale autorului. Exemplarul oferit de colaboratorul nostru este însoțit de urarea ,,O primăvară frumoasă!”, adresată redactorului-șef, Lidia Vadim Tudor, colectivului redacțional și tuturor cititorilor Revistei ,,România Mare”. La rîndul nostru, îi dorim domnului Ion Machidon, care, la 1 martie a.c., a împlinit 71 de ani, un călduros ,,La Mulți Ani!” și cît mai multe realizări în plan literar.

viață, întru credința în Cel de Sus, rugîndu-mă pentru văzduhul veșnic limpede, cu zbor de păsări albe, pentru sănătatea mea și a gliei din care m-am născut... Și asta, pentru că înainte de a fi om, am fost copac, cu ramuri înfrunzite și împletite pe trupul meu, cu umerii zidiți din piatră albă, spre veșnicia celor de altădată.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

fie 8 martie. În 1922, împreună cu Lenin, au făcut din această zi o sărbătoare comunistă, an în care au început s-o sărbătorească și comuniștii chinezi.

Din cauza asocierii cu comunismul, ziua de 8 martie a rămas mult timp o sărbătoare doar în țările socialiste, pînă la al doilea val de feminism, din anii ‘60, val care a recuperat sărbătoarea și în Occident. Ea a fost recunoscută oficial abia în 1975, cînd a fost prima dată sărbătorită de ONU şi cînd a început să fie şi puternic depolitizată și instituţionalizată. Cu toate acestea, astăzi femeile se organizează de 8 martie peste tot în lume pentru a-şi revendica drepturile.

În Italia, ziua de 8 Martie ca Zi Internațională a Femeii a început să fie sărbătorită în 1945, din inițiativa Uniunii Femeilor Italiene (U.I.F.) Atunci, femeile din Roma s-au reunit în sala de festivități a liceului „Visconti”, iar după dezbateri au aprobat o „Cartă a Femeilor”, prin care cereau dreptul la muncă, la egalitate salarială cu bărbații și dreptul de a participa la viața națională și internațională. După aceasta, ziua de 8 Martie a fost celebrată în întreaga Italie. Și cum sărbătoare fără floare nu se putea, a fost aleasă ca simbol mimoza, o floare de sezon, foarte răspîndită în regiunea Romei, dar și în Italia Centrală și de Sud.

Alegerea mimozelor ca floare reprezentativă a zilei de 8 Martie a fost fericit făcută, deoarece ea simbolizează, în tradiția occidentală, trecerea de la moarte la starea de lumină, iar interpretarea politică este de renaștere, deci de victorie! Obiceiul ca femeile să primească de la bărbați mimoze se regăsește și în Rusia şi Albania, unde, pe lîngă mimoze, doamnele mai primesc şi ciocolată. În unele ţări, precum Portugalia, femeile sărbătoresc ziua de 8 martie cu petreceri la care au acces doar doamnele. În România, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Ungaria, Republica Moldova, Muntenegru, Serbia, Slovacia şi Slovenia, cel mai comun cadou sunt florile și, după caz, mesajele de dragoste pentru femeia iubită. r m

Iubirea năvalnică a bătrînului Heliade pentru o actriță

Prin a doua jumătate a Secolului al XIX-la, taman după venirea pe tronul tinerei Românii a lui Carol I, Bucureștiul era un oraș plin de farmec, aflat în plină dezvoltare. Și, ca orice capitală europeană, ținea și ea să fie în pas cu moda. Lumea bună se aduna pe Podul Mogoșoaiei, locul în care bătea inima orașului. Aici se găseau principalele atracții și era unul din locurile de promenadă favorite. Birje, droste și carete trase de cai mînați la trap roiesc în ambele sensuri pe una dintre puținele artere pavate. Orașul căpăta aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întîi de vizitatorii străini, cu referire la partea centrală, înzestrată edilitar, cu edificii și construcții comparabile cu cele ale unor mari orașe apusene, beneficiind și de o rețea de magazine asemănătoare celor pariziene, dar ea avea în vedere și modul de viață al protipendadei bucureștene. În orașul unde în 1864 se înființase Universitatea, iar doi ani mai tîrziu Academia Română, se dezvoltase și viața culturală, în care ființa o viață teatrală în plin avînt.

Printre instituțiile de acest tip se afla, desigur, vechiul Teatrul Național, dar era și Teatrul Bossel, mai puțin cunoscut, acum dispărut. Casa Bossel, cum i se mai spunea în epocă, se găsea lîngă Hotelul Hugues, chiar vizavi de Terasa Oteteleșanu, unde mai tîrziu s-a înălțat Palatul Telefoanelor. La Bossel se afla, într-o vreme, o sală de bal ce fusese transformată ulterior în teatru. Existau 22 de loji și 322 de staluri, adică locuri la parter.

Teatrul românesc era abia la început, ca, de altfel, și literatura noastră modernă. Piesele autohtone, precum cele ale lui Costache Facca, Matei Millo ori Alecsandri nu reușiseră să impună limba națională pe scenele de la noi. Multe dintre spectacolele de teatru se desfășurau încă în limba franceză, limba saloanelor, a generației pașoptiste, a bonjuriștilor care își făuseră studiile în Franța.

Printre amatorii de spectacole franțuzite se număra și Ion Heliade Rădulescu. Omul care înțelesese ca nimeni altul că era nevoie de cultura națională, făcînd celebru îndemnul ,,Scrieți, băieți, numai scrieți!”, putea fi văzut deseori la Casa Bossel, la spectacolele bulevardiere care o aveau protagonistă pe o oarecare Albina de Rhona. Bătrînul revoluționar, politician, publicist, președinte al Academiei Române, se înamorase la vîrsta senectuții de o artistă și, după cum o arată publicațiile timpului, se hotărîse să o și căpătuiască. În toamna anului 1869, Heliade intra în conflict cu membrii Comitetului teatral din care făcea parte și el, după ce aranjase angajarea actriței în condiții excepționale. Oricît ar părea de exotică în peisajul dîmbovițean apariția acestei artiste și oricît l-ar fi fermecat ea pe revoluționarul Heliade Rădulescu, se pare că aceasta nu era vreo actriță nemaivăzută, ori vreo mare tragediană. Spectacolele ei erau mai degrabă numere de varietăți cu dansuri, cuplete, ori chiar numere întîlnite astăzi în lumea circului. Cronicile ne-o înfățișează ca danseusesoubrette, comică, dar cu o dicție franceză care cam lăsa de dorit.

Cine era Albina di Rhona

Informațiile existente despre ea sînt destul de sărace, cele mai multe fiind preluate din publicațiile londoneze sau bucu-

reștene. După ce jucase o perioadă la Sankt Petersburg, în anul 1861, artista și dansatoarea de origine sîrbă, Albina di Rhona, al cărei nume adevărat nu este cunoscut, preia direcția unui teatru obscur din Londra: Teatrul Soho. Pînă la venirea ei, acesta beneficia doar de serviciile unei trupe de amatori. Grațioasă, minionă și cu o figură expresivă, dansatoarea-subretă cucerise publicul, reușind să scoată micul teatru londonez din anonimat. Ea l-a rebotezat, numindu-l New Royalty Theatre, și i-a modificat esențial aspectul interior, apelînd, în acest scop, la un designer celebru, adus tocmai din capitala Franței.

Albina di Rhona venise de mai multe ori la București, prin 1862-1863 și 1866. În scurt timp, ea i-a cucerit pe spectatori, aceștia dăruindu-i, așa cum scriau jurnalele vremii, ,,tunete de aplauze”. Se scria că ar fi fost și un atentat la viața minionei dansatoare, pe vremea cînd se producea într-un spectacol la Bruxelles. În 1869, însă, Albina di Rhona vine din nou la București, cu gîndul de a rămîne toată durata stagiunii. Heliade, membru important al Comitetului teatral, e atît de metamorfozat de farmecele sîrboaicei încît face presiuni și obține ca, în vederea angajării ei, să se mărească prețul biletelor la loje și stal și să i se cedeze acesteia jumătate din venitul brut al spectacolelor. Constantin Bacalbașa, în a sa lucrare ,,Bucureștii de altădată”, scria că Heliade, pe atunci în vîrstă de 67 de ani, de amorezat ce era după frumoasa dănățuitoare, a făcut excese ,,pînă ce a căzut în demență”. Cu puterea de convingere pe care o avea, venerabilul Heliade reușește să-i facă acest contract fabulos pentru acea vreme, dar, în urma protestelor actorilor români și a presei, Albina di Rhona rămîne fără angajament, cu toată zbaterea tomnaticului trubadur, care a scris pentru ea și o poezie intitulată Serafita, publicată în 1872, anul morții sale, poezie ce a stîrnit destule comentarii: ,,Ești dulce ca viața, și viața fără tine/ Nu are nici valoare, nici rație de-a fi/ Tot ce e om și știe vedea-ntre rău și bine/ Dă viața să te aibă, preferă a muri// Ești bellă, Serafita, bellissimă-ntre zee!/ Tu ești al frumuseței și gemă, ș-ornament,/ Te văz și văz Olimpul, grădinele-empiree,/ Ești fericirea lumii și centru-n firmament”. Așa sunau două din cele 16 strofe ale poemului, suficient pentru a vedea și a înțelege tulburarea de care fusese cuprins Ion Heliade Rădulescu.

Un bilet la lojă costa 3 galbeni Așadar, victoria lui Heliade nu a durat prea mult. În fața condițiilor oneroase ale contractului, primul care s-a opus a fost un alt revoluționar pașoptist: Constantin D. Aricescu. Acesta a cerut, în următoarea ședință a Comitetului teatral, ca în contractul artistei să se stipuleze clar că, dacă după trei reprezentații succesive nu se vor fi încasat 100 de galbeni pe seară, contractul să fie anulat.

Dintr-un afiș al unui spectacol din 1871 în care juca și di Rhona, aflăm și cam cît îl costa pe bucureșteanul din înalta societate să vadă un spectacol franțuzesc. O lojă era 3 galbeni, în timp ce stalurile erau împărțite, în funcție de vizibilitatea pe care o avea spectatorul, în trei categorii. La I-a, prețul era de 4 franci, la a II-a, 3 franci, iar la a III-a, 2 franci. La galerie se putea sta plătind doar un franc. Așadar, 100 de galbeni era o sumă mare, pentru că atista

a luat foc și și-a trimis agentul, un anume Goulard, să protesteze pe lîngă Comitet. Și se pare că agentul a protestat atît de zgomotos și de insultător, încît au ajuns pînă la urechile actorilor bucureșteni o seamă de injurii pe care acesta le scăpase la adresa lor. Se va naște astfel un conflict care trebuie înțeles prin prisma relațiilor extrem de încordate dintre cei ce promovau un repertoriu în limba română și susținătorii celui în limba franceză, al cărui principal exponent, în cazul de față, era Albina di Rhona.

Heliade demisionează în urma scandalului din presă

Pînă la urmă, pe 29 septembrie se ajungea la un compromis. Albina di Rhona semna contractul, obligîndu-se să joace în 8 spectacole diferite, cîte unul pe săptămînă. Printre titlurile anunțate se numărau: ,,O palmă pentru sărutat”, ,,O fată în încurcătură”, ,,Suzana și cei doi bătrîni”, ,,Fata trîmbițașului” ș.a. Erau, toate, niște producții lipsite de orice valoare literară, niște comedii ușurele, în care artista putea săși valorifice, însă, pe deplin însușirile ei scenice de dansatoare. Goulard trebuia să revizeze producțiile, sub controlul Comitetului teatral, urmînd ca tot el să decidă și asupra distribuției. Pînă la urmă, toată tărășenia răzbate din presă, după ce secretarul Comitetului teatral face unele dezvăluiri într-un articol. Actorii trec și ei la atac, denunțînd, printr-o scrisoare deschisă publicată în ,,Trompeta Carpaților”, contractul artistei londoneze, dar și injuriile proferate la adresa lor de Goulard.

Ironizat în presă pentru brusca lui pasiune pentru coregrafie, Heliade se aruncă în luptă cu arma sa cea mai de temut, pana. În 6/18 noiembrie, însă, își dă demisia din Comitetul teatral, după ce-i acuzase pe membrii acestuia de mașinațiuni tenebroase. Deznodămîntul în acest caz a fost acela că Albina di Rhona a rămas fără angajament, după ce s-a dovedit că onorariul său era atît de umflat, încît ar fi pus teatrul pe butuci. Cît despre povestea de amor a lui Heliade cu artista lui, se pare că aceasta a continuat. La începutul lui ianuarie 1870, Papiu Ilarian îi scria lui Barițiu că Heliade demisionase și din Academie, după o ceartă cu Kogălniceanu, pricinuită de aceeași baletistă.

Se pare, însă, că Albina di Rhona nu s-a lăsat descurajată de acest insucces și, la data de 9 august 1971, trimitea către Primăria din Turnu Măgurele o scrisoare prin care își exprima dorința, nici mai mult, nici mai puțin, de a obține ,,direcțiunea Teatrului din acest oraș”. Scrisoarea, înregistrată în cancelaria primăriei din orașul de la Dunăre, avea următorul conținut: ,,Domnule primar, Avînd dorință să iau Direcțiunea Theatrului din acest oraș pentru iarna aceasta și obligîndu-mă a vă aduce o excelentă trupă, punîndu-mi totodată toate silințele și necruțînd nimic pentru a satisface onor publicul, rămînîndu-i o cuvenire în viitor din amendamentul reprezentațiilor ce voi da, vă rog, domnule primar, să binevoiți sămi oferiți salonul cel mare al onor Primăriei, răspuns dîndu-mi dacă veți binevoi a consimți la aceasta, să-mi permiteți a pune în lucrare scena, precum și angajarea artiștilor. Binevoiți, D-le Primar, a primi stima considerațiunii ce vă păstrez. Albina di Rhona”.

Cu certitudine că și turneul prin țară al actriței, dar și curajul ei de a pretinde conducerea teatrului din Turnu Măgurele erau rezultatul acelei iubiri năvalnice din partea cărturarului ctitor de cultură română și fondator al unor importante gazete.

Despre această poveste de amor nu se mai știu alte amănunte, decît că, în epocă, a stîrnit destule zîmbete și ironii. Un an mai tîrziu, la 27 aprilie 1872, era înregistrat decesul părintelui literaturii române, Ion Heliade Rădulescu, în imobilul său din Strada Polonă nr. 20. r m

(Surse: hetel.ro; opiniatr.ro)

Polemici « Controverse

,,Atotputernicul“

Azi, în lume, atotputernic este banul, ,,ochiul Dracului”, și nu întîmplător e numit așa. Vom înțelege mai multe despre puterea banilor, a instituțiilor financiare mondiale și rolul lor în politica economică și socială a statelor lumii, inclusiv în ceea ce au însemnat acestea pentru istoria recentă a țării noastre, din textul următor.

,,În 1944, a avut loc la Bretton Woods o conferință internațională în care au fost create Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Toate statele prezente la conferință au fost de acord să creeze aceste sisteme financiare mondiale în care fiecare guvern participant se angaja să schimbe la cerere dolarii în aur la un curs de 35 de dolari la 28,35 de grame. Astfel, multe guverne au acceptat dolarul american ca certificate de depozite în aur și au preferat ca rezervele lor valutare să fie nu în aur, ci în dolari. În Banca Mondială și FMI, marile puteri au drept de veto în privința anumitor decizii, cît și drept de vot proporțional cu acțiunile la capitalul subscris, ceea ce asigură controlul asupra programului.

Obiectivul nedeclarat al acestor două instituții l-a constituit dependența statelor subdezvoltate de sistemul mondial și deschiderea economiilor lor colonizării moderne.

Specialiștii Băncii Mondiale au pretins întotdeauna că dobînzile și împrumuturile efectuate vor fi rambursate din profiturile obținute în urma creșterii economice pe care o stimulează. Realitatea a fost alta.

Cele mai multe țări care au făcut împrumuturi au putut să achite dobînzile și ratele la împrumuturi numai prin alte împrumuturi. Cu cît împrumută mai mult, cu atît devin mai dependente de împrumuturile internaționale, fenomen care este similar dependenței de droguri. Acest fenomen este determinat de amestecul brutal al Băncii în politica economică și socială a statelor debitoare. Sub îndrumarea FMI și a Băncii Mondiale, statele sărace ale lumii își

Din Bucure ş tii de altădată

Primăvara în Bucureştii

lui Mircea Eliade

Orașul e o încercare, și nu orice fel de încercare, ci una labirintică. În Bucureștiul mitic al lui Mircea Eliade, orice drum este echivalentul drumului către sine. Încă din ,,Romanul adolescentului miop” tînărul protagonist descoperea și se descoperea în interstițiile orașului, în chipuri mirabile sau abominabile, cu încîntare sau înverșunare, ca orice adolescent. Dar trebuie să știți un lucru: Bucureștiul lui Eliade nu e doar un spațiu, ci și un timp. El nu e imuabil, ci mereu altul, iar în romanele sale prozatorul miop va fi un vînător neobosit al metamorfozelor suferite de oraș odată cu trecerea (ano)timpului. (...)

Pentru Eliade, în perioada adolescenței, primăvara era așadar o luptă și o ispită – o luptă împotriva sentimentalismului și a trezirii simțurilor sub asaltul regenerării: „De ce să iubesc sub porunca cerului, a cireșului, a liliacului? De ce să fiu înșelat? De ce să aștept? Așteptarea iubirii, primăvara, mă umilea mai mult decît toate poftele care îmi sugrumau răsuflarea și-mi biciuiau sîngele”. Trăia, altfel spus, primăvara în întregime, organic, iar pentru omul ideilor înalte orașul devenea primejdios, o veritabilă capcană presărată cu flori, fete și zumzet de fericire iluzorie: „Nu aveam niciodată curajul să ies singur din oraș într-o zi de primăvară prea senină. Mă istoveau numai frînturile zărite în grădini. În fața cîmpurilor nu-mi mai puteam instruni reflexele. Știu eu ce se putea întîmpla… Viețuiam începutul acela de primăvară ca un șir de nopți în iatacul unei amante cu doruri nestăpînite. Numi rămînea un simț, un colț de sensibilitate, o fărîmă de creier neconsumat”.

Tot din romanul adolescenței aflăm că pe vremea aceea, în anii ’20 ai secolului trecut, Parcul Carol era prin excelență locul de întîlnire al liceenilor

ipotechează avuția națională și viitorul.

În perioada 1965-1972, poporul era alături Nicolae Ceaușescu. După această perioadă, politica sa externă și internă a început să deranjeze: a achitat toate datoriile externe către FMI și Banca Mondială, refuzînd să mai plătească dobînzi finanței francmasonice. «Economiștii» de uliță afirmau că este foarte bine să ai datorii externe, că și americanii aveau datorii mari și trăiau bine.

Această măsură a deranjat Finanța Internațională, care nu mai încasa dobînzi. Poporul, de asemenea a fost nemulțumit, pentru că a trebuit să «strîngă cureaua» pentru a plăti datoriile.

La începutul anului 1989, N. Ceaușescu anunța că România a lichidat datoria externă, că avea în rezervă 3,5 miliarde de dolari, iar creanțele externe erau de 3,5 miliarde de dolari și tot atîtea ruble. N. Ceaușescu nu s-a limitat să achite datoriile externe, și, în colaborare cu două țări arabe, Libia și Iran, a preconizat organizarea unei bănci internaționale cu un capital de 15 miliarde de dolari, pentru a acorda credite țărilor sărace din toată lumea, în fapt, o replică la FMI și Banca Mondială.

Nu încape nici o îndoială, Ceaușescu a fost un mare om de stat, a făcut multe lucruri bune pentru țară, în politica externă și internă, a fost singura perioadă în care România era independentă, poate din toată istoria”. (Ieronim Hristea, ,,De la steaua lui David la Steaua lui Rothschild” - Editura ,,Țara Noastră”).

LILIAnA TETELEA

îndrăgostiți. Va trece și Eliade-protagonistul, inspirat din Eliade-cel-adevărat, prin această experiență, întîlnirea cu o fată și încercarea lamentabilă de a o săruta pe o bancă din parcul Carol, încercare soldată cu plînsetul nestăpînit al nefericitei. Întîmplarea a avut loc în ,,Săptămîna Patimilor”, așadar în plin elan primăvăratic: „În Parcul Carol se întîlnesc perechile de liceeni, aceasta se știe. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stînjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. (…) Eu pășeam apăsat, strîngîndu-i brațul, înfiorat de tremurul trupului, de aburii părului, de buzele ei. Îmi spuneam: trebuie s-o sărut! Număram pînă la zece. Nu îndrăzneam. Mă încruntam, roșu, zăpăcit, umilit”.

Însă oricît ar fi vrut să lupte, primăvara îl biruia întotdeauna: „În anul acela, ea s-a pogorît blîndă și a luminat orașul cu castani înmuguriți. Lumina a înviorat mansarda. Trebuia de acum să întîrzii cît mai puține ceasuri la masa de lemn. Primăvara mă biruia întotdeauna”. Ea nu doar deschidea mansarda, această grotă de pustnic, către lume, ci și stimula inspirația viitorului romancier. Tot de primăvară se leagă și debutul său literar (după cum mărturisește el însuși în „Memorii”), cu o compunere intitulată „Cum am simțit că se face primăvară?”, pe care o scrie pe nerăsuflate pentru școală. În nu mai puțin de 20 de pagini imaginația lui plămădește ființe stranii, regele Crivăț, Primăvara care își trimite iscoade din lumea subterană în care se află ascunsă, iscoade cu degete de ghiocei și ochi de violete; țigănci (premergătoarele celor din nuvela atît de cunoscută) care pleacă să culeagă ghiocei în pădure și sînt surprinse de viscol, adăpostindu-se în trunchiuri de copaci și contopindu-se cu scoarța lor aspră etc.

Ați observat pesemne lumina blîndă pe care o pomenește Eliade cu o simpatie pe care cu greu o recunoaște în adolescență. În ,,Noaptea de Sînziene”, ca de altfel cam pretutindeni în opera sa, el redevine naratorulvînător pasionat al luminii pe cerul Bucureștilor. Pentru Ștefan Viziru, Bucureștiul în primăvară nu mai este doar un spațiu-timp izvor de narațiuni fantastice, ci și unul

motto: ,,Și voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre… dar dumnezeu… ne-a iubit” – Efeseni 2.1,4

Un istoric relatează despre războiul de eliberare mexican de la începutul Secolului al XIX-lea următoarele: „Nicolás Bravo ținea cîteva sute de spanioli în prizonierat. Apoi tatăl său a fost trădat și a căzut în mîinile spaniolilor. Aceștia cereau ca Bravo să li se predea, altfel îi vor omorî tatăl. Bravo nu a vrut să capituleze, însă i-a oferit pe prinșii săi în schimbul tatălui său. Dar împăratul spaniol a refuzat și l-a spînzurat pe bătrîn ca pe un infractor. Astfel, viața prizonierilor a fost pecetluită.

Bravo a fost adînc îndurerat și a ordonat pregătirea execuției. Toată noaptea însă nu a putut să doarmă la gîndul că, din răzbunare pentru moartea tatălui său, sute de oameni nevinovați vor muri. Spre dimineață, planul lui era hotărît. El i-a adunat pe prizonieri și le-a spus: «Știți că trebuia să primiți eliberarea în schimbul vieții tatălui meu. Dar împăratul nu a acceptat și l-a omorît pe tatăl meu. Eu însă nu vreau să fac asemenea lui. Vă dăruiesc viața și eliberarea. Mergeți unde vreți!». La început, oamenii au fost suspicioși, dar apoi au răsuflat ușurați și au strigat plini de bucurie: «Noi nu plecăm de aici. Acum vom lupta cu tine pentru libertatea Mexicului. Trăiască generalul nostru!»“. Această întîmplare ne amintește de harul măreț pe care ni l-a arătat Dumnezeu! Noi eram dușmanii Lui și mari păcătoși și nu puteam să schimbăm nimic la această stare. Dar El ne-a mîntuit nu doar din generozitate, ci din dragoste, făcîndu-ne copiii Săi. Nu se cuvine să-I slujim acum cu tot ce avem?

mistic: „Era o zi limpede, nefiresc de caldă, de aprilie. Parcă în dimineaţa aceea sosise primăvara. Săptămîni de-a rîndul fusese frig şi plouase, şi uneori, în ultimele zile ale lui martie, ninsese din plin, troienind străzile ca în toiul iernii. Apoi reîncepuseră ploile, reci, mărunte, şi zăpada se topise, murdară, noroioasă. Şi deodată, într-o singură zi, cerul se limpezise. Venise primăvara”.

Lumina crudă de martie transfigurează clădirile capitalei, înnobilîndu-le și fixîndu-le în eternitatea proprie doar operelor de artă: „Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urîtă, dar în lumina crudă a după-amiezei de martie, cînd Ştefan venise pentru întîia oară să-l vadă, casa dobîndise o aspră nobleţe; părea desprinsă dintr-o stampă”. Primăvara metamorfozează, prin urmare, nu doar individul, ci și lumea în ansamblul ei: orașul devine mai limpede, contururile lui profilîndu-se nete și distinse pe un cer fără rest.

File de istorie

Adevăratul chip al lui Alexandru Lăpuşneanu

Pentru marele public şi chiar pentru unii istorici, numele lui alexandru Lăpuşneanu (14991568) evocă încă şi astăzi tipul stăpînitorului crud care-şi face o plăcere din a tăia capetele boierilor, din a organiza „cumplite masacre boiereşti“. Letopiseţul Ţării Moldovei de grigore ureche şi Simion dascălul pe de o parte, şi mai ales nuvela lui Costache negruzzi pe de altă parte, au contribuit să fixeze acest tip de domn sîngeros, aproape egalul lui Vlad Ţepeş, celălalt nedreptăţit al istoriografiei mai vechi.

Cîți nu repetă şi astăzi: „Capul lui Moțoc vrem“, fără să ştie că, în ce priveşte acest episod, povestirea talentatului Negruzzi e inventată pe de-a-ntregul şi că, în realitate, celebrul vornic a pierit la Liov, în Polonia, de mîna călăului, iar nu sfîşiat de mulţimea înfuriată a tîrgoveţilor din Iaşi.

O altă pricină pentru care Lăpuşneanu e privit rău provine din faptul că – ascultînd de un ordin turcesc –ar fi „risipit“, adică ar fi distrus cetăţile Moldovei, umplîndu-le cu lemne şi dîndu-le foc.

În sfîrșit, ultimul fapt care i se impută lui Lăpuşneanu este de a fi jurat credinţă regelui Poloniei, fiind, în acelaşi timp, supus turcilor. E o dublă închinare – spun unii istorici –, e o diminuare a prestigiului domniei moldovene.

O examinare atentă a mărturiilor şi împrejurărilor contemporane lui Lăpuşneanu ne arată însă că există o diferenţă notabilă între realitatea istorică şi opiniile de mai sus. Ea ne mai arată, de asemenea, aspecte constructive privind viaţa economică, aspecte ce n-au fost luate suficient în considerare.

Pedepsiţi au fost trădătorii

Să cercetăm documentele. În ce priveşte tăierea boierilor, constatăm mai întîi că, în prima sa domnie, Lăpuşneanu nu numai că nu s-a atins de ei, dar şi-a început stăpînirea acordînd o amnistie generală. Numai în cea de-a doua domnie, după episodul lui Despot Vodă, a avut loc executarea a o seamă de boieri. Dar a fost oare acest act determinat de firea crudă a voievodului, de o plăcere sadică, sau a avut el un temei, o îndreptăţire? Mărturiile documentare sînt clare în privinţa aceasta. Lăpuşneanu a dat morţii pe aceia care la finele primei sale domnii îl trădaseră, trecînd de partea lui Despot Vodă şi determinînd înfrîngerea de la Verbia. Era acesta un obicei rău al boierimii, lipsa ei de constanţă, dorinţa ei de a ridica un nou domn în locul celui din scaun. Întîlnim această dorinţă de schimbare de-a lungul secolelor, din Secolul XIV, din epoca întemeierii celor două state româneşti, şi pînă în plin Secol XIX. Chiar domniile noastre cele mai strălucite, cum au fost acelea ale lui Basarab întemeietorul, Mircea cel Bătrîn, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească sau acelea ale lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Vasile Lupu în Moldova, iar mai tîrziu domnia lui Cuza Vodă n-au fost lipsite de asemenea tentative de răsturnare, indiferent că au izbutit sau nu. (Nu trebuie să credem însă că aceste tentative erau o caracteristică a ţărilor noastre; ele se întîlnesc pretutindeni în Europa în Secolele XV şi XVI.)

incontestabil, un succes. Fiind în bune raporturi cu turcii şi cu polonii, el a sprijinit cauza dinastiei Zapolya, care fusese recunoscută de sultan, împotriva lui Ferdinand, fratele împăratului Carol Cvintul, cumnatul fostului rege al Ungariei, Ludovic, mort la Mohacs.

Pentru înscăunarea lui Ioan Sigismund, fiul nevîrstnic al lui Ioan Zapolya şi al Isabelei, a făcut Lăpuşneanu o dublă expediţie în Transilvania în anul 1556, ca odinioară Petru Rareş. Cu doi ani mai înainte, el anunţase acest lucru partizanilor lui Ferdinand, care veniseră să-i facă unele propuneri: Va trece munţii –spunea el – „nu noaptea, ci ziua, în sunetul trîmbiţelor şi al tunurilor“ şi „le va dovedi că nu sînt în stare să i se opună“.

În schimbul serviciului important pe care li-l adusese, Lăpuşneanu ceru Isabelei şi fiului ei să-i dea cele două posesiuni, Ciceiu şi Cetatea de Baltă, pe care le stăpîniseră mai înainte Ştefan cel Mare şi Rareş. Cum răspunsul favorabil întîrzia să sosească, domnul Moldovei făcu, pentru a-l grăbi, o incursiune în Ţara Bîrsei. Efectul nu întîrzie: în toamna anului 1558, dieta ardeleană hotărî să fie date lui Lăpuşneanu cele două posesiuni. La 7 februarie 1559, pîrcălabul moldovean al Cetăţii de Baltă duse bistriţenilor o scrisoare; la 27 aprilie, acelaşi an, este menţionat şi dregătorul domeniului de la Ciceiu.

Un bun gospodar

Şi în privinţa „risipirii“ cetăţilor constatăm nepotriviri curioase între izvoarele care relatează faptul, în timp ce cronica lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul afirmă că „numai Hotinul l-au lăsat să fie apărătură despre leşi“, o ştire polonă contemporană ne arată dimpotrivă că tocmai Hotinul a fost ars. Realitatea este că atît această cetate dinspre miazănoapte, cît şi celelalte mai însemnate, ca Suceava şi Neamţul – ne aducem aminte în privinţa ultimei de episodul din vremea lui Sobieski – au adus servicii sub raport militar şi după Lăpuşneanu. Prin urmare, sau ştirea letopiseţului este exagerată, aşa-zisa „risipire“ fiind numai un simulacru, de ochii turcilor, sau dacă ea într-adevăr s-a aplicat, atunci a privit cetăţile de a doua mînă, cum erau, de pildă, Romanul şi Crăciuna. De altfel, cronica lui Neculce şi aceea a lui Nicolae Costin afirmă că Dumitraşcu Vodă Cantacuzino e cel care a stricat cetăţile; faptul ar fi avut deci loc în 1674-1675.

O politică înţeleaptă

Cît despre scăderea prestigiului domniei moldovene, observăm mai întîi că jurămîntul de credinţă faţă de regele Poloniei nu comporta trimiterea vreunui tribut, ci era numai un angajament de a păstra raporturi de bună vecinătate şi de a se da ajutor reciproc – insistăm asupra acestui ultim cuvînt – în caz de nevoie, în al doilea rînd, trebuie să ţinem seamă de faptul că nici în această privinţă Lăpuşneanu n-a inovat, ci n-a făcut decît să urmeze pilda mai multora dintre înaintaşii săi. Însuşi Ştefan cel Mare a fost, la începutul domniei, în aceeaşi situaţie şi, totuşi, nimănui nu i-ar trece prin gînd să facă din aceasta o pricină de scădere pentru eroul Moldovei. După Lăpuşneanu, Ieremia Movilă va urma aceeaşi politică, ba se va angaja să dea şi o sumă de bani regelui Poloniei. Evident, ar fi fost preferabil ca ţara sa să nu aibă nici un fel de obligaţie faţă de nimeni; acest lucru însă nu se putea decît în mod excepţional în vremea aceea. Stat cu suprafaţă mică – în raport cu cele de primprejur – şi cu mijloace corespunzătoare economice şi militare, Moldova trebuia să ducă o politică suplă, spre a-şi putea păstra fiinţa. Că această politică s-a dovedit înţeleaptă, ne-o arată cazul unor state care, deşi mai întinse şi mai puternice, au fost sfărîmate şi sfărîmate au rămas apoi pentru secole.

Dar această politică i-a permis lui Lăpuşneanu să reia posesiunile din Transilvania, ceea ce constituie,

Ca să nu i se mai întîmple a doua oară ceea ce păţise la finele primei domnii, Lăpuşneanu a luat o măsură radicală: a eliminat pe cei care i se vor fi părut susceptibili de o nouă trădare. Cu privire la numărul lor, ştirile izvoarelor nu concordă, ci dimpotrivă, dau cifre foarte deosebite. Astfel, o informaţie polonă, din noiembrie 1564, spune că domnul ar fi tăiat la Suceava doisprezece boieri. Cronica moldo-polonă ridică numărul acestora la şaizeci, iar letopiseţul lui Grigore Ureche şi Simian Dascălul, la patruzeci şi şapte. Cîţi anume au fost executaţi, e greu de precizat; mai verosimilă ne pare nouă prima cifră, de doisprezece. De altfel, măsura lui Lăpuşneanu n-a fost un unicum. La fel făcuse socrul său Petru Rareş într-o împrejurare similară: părăsit de boieri în timpul expediţiei sultanului Soliman Magnificul, în 1538, şi silit să fugă peste Carpaţi, la cetatea Ciceiului, el tăiase, după recăpătarea tronului, pe cei care-l trădaseră. La fel făcuse Ştefan cel Mare cu trei dintre boierii de frunte; şi printre aceştia trei era și propriul său cumnat, Isaia vornicul, bărbatul surorii sale. Aşadar, Lăpuşneanu, executînd într-a doua domnie o serie de boieri, n-a făcut decît să pedepsească trădarea. Cît erau de nărăviţi aceşti boieri, se vede şi din faptul că nu se împliniseră încă doi ani de la lupta de la Verbia şi ei se răzvrăteau încă o dată, părăsind pe Despot, şi trecînd de partea hatmanului Tomşa, pe care-l proclamă domn. E adevărat că pedeapsa n-a întîrziat: Tomşa n-a putut să se menţină în faţa lui Lăpuşneanu, căruia i se dăduse din nou de către sultan stăpînirea asupra Moldovei şi a trebuit să se retragă în Polonia împreună cu o parte dintre boieri –, între care vornicul Moțoc, postelnicul Veveriţă şi spătarul Spancioc. Aici însă, atît Tomşa, cît şi însoţitorii lui, sînt închişi, în oraşul Liov, şi, la începutul lui mai 1564, călăul le retează tuturor capetele: în felul acesta, polonii răzbunau moartea unei căpetenii a lor, Dimitrie Wiszniewiecki, care fusese atras într-o cursă de aceiaşi boieri moldoveni, nemulţumiţi şi doritori de schimbare. Ni s-a păstrat testamentul făcut de Tomşa şi de tovarăşii lui în închisoarea din Liov, la 3 mai 1564, în preajma execuţiei.

Un merit deosebit al lui Lăpuşneanu este atenţia pe care a acordat-o vieţii economice. El însuşi mare negustor, trimiţînd peste graniţă, mai ales în Transilvania, rîmători şi boi îngrăşaţi, apoi butoaie cu vin, a căutat să favorizeze dezvoltarea negoțului. Vitele şi produsele moldovene au ajuns pînă departe în Austria, Italia, în Polonia şi în Rusia. Boii destinaţi Veneţiei erau duşi pînă la Zagreb sau la Lubliana de către moldoveni: aşa aflăm dintr-o scrisoare cu data de 27 septembrie 1359.

Tot în vederea comerţului, Lăpuşneanu a făcut un han în munţii Cîmpulungului, pentru cei care se duceau sau veneau de la Bistriţa, a stabilit iarmaroace la anumite sărbători ale anului, s-a interesat de schimbul banilor, adică de fluctuaţia valutară. Avea spălători de aur în rîurile de la munte; comanda tot felul de articole şi de mărfuri – între altele şi pergament – în oraşele transilvănene și la Liov; îşi aducea meşteri zidari, pietrari, ţiglari, fierari de la Bistriţa; pînă şi marmură din Haţeg a adus, cu care special comandate, spre a-şi înfrumuseţa ctitoriile. La Iaşi, reşedinţa sa preferată în a doua domnie – de atunci încep să se ridice Iaşii în detrimentul Sucevii – a construit o baie în 1564. A dat atenţie și iazurilor sau heleşteielor.

Pentru îngrijirea sănătăţii sale – era bolnav de ochi – a făcut adeseori apel la medicul Andrei din Bistriţa; tot de acolo îşi procura şi leacurile. Pentru ultima dată a fost chemat acest medic la 5 martie 1568. Cînd soseşte însă, voievodul încetase din viaţă, astfel că „doftorul“ s-a întors îndărăt, ducînd cu el o scrisoare a noului domn, din 16 martie.

Tradiţia consemnată în letopiseţul lui Grigore Ureche şi Simion Dascălul, cum că Lăpuşneanu ar fi murit otrăvit, şi anume chiar de soţia sa, doamna Ruxandra, ni se pare lipsită de temei. E foarte puţin probabil să fi ucis evlavioasa doamnă pe soţul ei, cu care trăise mai bine de cincisprezece ani şi avusese treisprezece copii. Adevărat este numai faptul că, simţindu-şi sfîrşitul aproape, Lăpuşneanu a cerut să fie călugărit şi că dorinţa i s-a împlinit, dîndu-i-se numele de monahul Pahomio. Trupul său odihneşte în biserica Mînăstirii Slatina (judeţul Suceava), impunătoarea sa ctitorie.

Ţinînd seama de toate aspectele domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, atît cel de politică internă şi externă cît şi cel economic şi cultural, judecata istoriei asupra acestui voievod moldovean este, în ultimă analiză, pozitivă.

CONSTANTIN C. GIURESCU

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Regina Elisabeta a României – 106 ani de la moarte: „Pe lumea aceasta nu mai am nici loc, nici rost“

„A fost odată o regină bună, care voia să aline toată suferinţa pe care o vedea pe lume. Dar oricît de mult bine făcea, cu atît mai mult i se părea că nevoia creşte”, scria Carmen Sylva în ,,Povestea unei regine binefăcătoare” – un autoportret potrivit pentru prima regină a României, cea pe care poporul a numit-o ,,mama răniţilor”. Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied, devenită Regina Elisabeta a României, a fost nu doar prima doamnă a României cu titlu de regină, ci şi o figură literară importantă. Ca om de litere, şi-a spus Carmen Sylva, alegîndu-şi pseudonimul cu care s-a făcut cunoscută în întrega lume, cu gîndul la poezie şi pădure.

Peste 30 de biografii şi sute de articole s-au scris despre viaţa şi activitatea primei regine a României, o personalitate complexă al cărei nume a fost celebru nu doar în Europa, ci şi în America sau Australia. Un sondaj din 1905, publicat într-un ziar din Berlin, o clasa pe Elisabeta a României pe locul cinci în topul celor mai importante persoane din lume. Principesa de Wied s-a născut pe 29 decembrie 1843 în Neuwied Germania. Fiica lui Hermann, prinţ de Wied, s-a căsătorit în 1869 cu Karl von Hohenzollern – Carol I al României, devenind astfel prima reginã a României. Elisabeta avea 26 de ani la data căsătoriei cu Carol şi nu era considerată o frumuseţe. Se spune că vasta ei cultură şi aerul intelectual ar fi ţinut pretendenţii la distanţă şi aşa ar fi ajuns fără soţ, la vîrsta de 26 de ani. Întîlnirea cu Carol I n-a fost dragoste la prima vedere. I-au unit aceleaşi principii şi Elisabeta a fost atrasă de misiunea cu care Carol urca pe tronul României. ,,Atîta vreme cît era aici şi îmi vorbea despre măreţia misiunii sale şi despre greutăţile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui şi eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume şi mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol.

Şi-a pierdut unicul copil la vîrsta de 4 ani

Pe 8 septembrie 1870, la un an de la căsătorie, regina Elisabeta a adus pe lume o fetiţă pe care a botezat-o Maria. La patru ani, copilul Elisabetei a murit de scarlatină şi regina a trăit drama vieţii ei. În ciuda încercărilor, nu a mai putut avea copii. Despre această durere povestea: ,,Cînd mă gîndesc că de şaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăzneam să vorbesc despre asta, ştiind deja că – deşi erau mereu semne şi mi-era rău, un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plîng, el fiind semnul sigur că pot spera – la mine iar nu va fi nimic!”.

Mama răniţilor, prietena artiştilor

Regina cu origini nemțești a fost atrasă, imediat după venirea în România, de cultura şi obiceiurile româneşti. A introdus portul popular românesc la curtea regală şi şi-a îndemnat doamnele din suită să poarte cu mîndrie straiele tradiţionale româneşti. A transformat Castelul Peleş de la Sinaia, locul care i-a fost cel mai drag, într-un adevărat centru de promovare a meşteşugurilor populare. În timpul rãzboiului din 1877, Regina Elisabeta a înfiinţat spitale şi a cumpărat medicamente pentru răniţii români. A înfiinţat Societatea ,,Regina Elisabeta”, care a ajutat mii de pacienţi nevoiaşi cu medicamente şi asistenţă medicală şi a patronat peste 20 de societăţi de caritate. A iniţiat un sistem de burse prin care a sprijinit tinerii talentaţi în domeniul artelor. Salonul reginei a fost un loc de promovare a tinerilor artişti români. Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, pictorul Nicolae Grigorescu, compozitorul George Enescu şi poetul Vasile Alecsandri făceau parte din anturajul reginei iubitoare de artă.

Poeta Carmen Sylva

Regina Elisabeta a României a devenit scriitoarea Carmen Sylva în 1880, odată cu debutul în literatură, făcut după vîrsta de 30 de ani. A început cu traduceri. ,,Deşi trecusem deja de 30 de ani, n-aveam nici cea mai mică noţiune clară despre artă poetică. Cel mai bine am învăţat-o traducînd”, scria regina în memorii. Pseudonimul (Carmen: ,,cîntec”, ,,poezie”; Silva: ,,pădure”) şi l-a ales cu gîndul la poezie şi la locurile natale.

A ales să-şi publice scrierile sub pseudonim de teamă că prejudecăţile vremii nu vor aprecia o regină scriitoare. Primele opere literare le-a publicat în limba germană, în 1880, încurajată de poetul Vasile Alecsandri, bardul de la Mirceşti fiind cel care i-a văzut primele scrieri şi a încurajat-o să le publice. Doi ani mai tîrziu, după debutul literar din Germania, sub numele de Carmen Sylva, regina dezvăluie identitatea pseudonimului său şi operele încep să fie publicate şi în România. ,,Cînd îmi vine o idee, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim şi s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preţ îmi regăsesc liniștea”, mărturisea regina-scriitoare în Memorii, despre dragostea sa pentru scris. Pe lîngă propriile sale poezii, regina Elisabeta a tradus în limba germană poeziile lui Alecsandri şi Mihai Eminescu. Opera sa a fost apreciată şi premiată de Academia Franceză.

Regina Elisabeta a României a fost cea mai prolifică regină din Europa în domeniul literar. Peste 1.000 de poezii, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice şi patru romane a lăsat scriitoarea-regină moştenire literaturii. Scrierile sale cuprind poeme, basme, povestiri, memorii. A tradus în limba română din opera lui Pierre Loti şi a fost co-autor al unui roman, scris împreună cu Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, care a făcut parte din anturajul său. Cartea cea mai cunoscută este ,,Povestirile Peleşului”, volum în care regina şi-a exprimat dragostea faţă de ţara sa. De asemenea, ea a completat veniturile casei regale a României, una dintre cele mai sărace din Europa, cu bani cîştigaţi din publicitate; a apărut în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris.

Scrieri dispărute

Se spune că unele dintre scrierile Elisabetei şi unele dintre scrisorile sale au dispărut. Unii istorici susţin că vinovat pentru dispariţia acestora ar fi însuşi regele Carol, care a considerat că publicarea lor ar fi compromiţătoare pentru monarhie. Se vorbeşte despre existenţa unui volum numit „Cartea sufletului”, o cronică în care regina îşi însemnase trăirile şi observaţiile făcute în timpul unor şedinţe de spiritism ţinute la Peleş. După unii istorici, o astfel de carte a existat, dar a fost distrusă.

Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu Ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani, însă poetul a refuzat să ridice premiul, cunoscută fiind atitudinea sa opozantă faţă de regele Carol I. Regina a ajuns să îi cunoască scrierile prin intermediul lui Mite Kremnitz. Cînd poetul amorezat i-a dedicat lui Mite poezia ,,Atît de fragedă”, muza i-a citit-o reginei, iar Elisabeta a rămas impresionată, prin urmare a vrut să îl cunoască şi l-a invitat la curte. ,,Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici... Mi-a sărutat mîna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămîne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri... Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Avea vocea

răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor toamna... Cînd i-am laudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el“, povesteşte Elisabeta despre întîlnirea cu Eminescu. Pus să citească o poezie a reginei, Eminescu nu s-ar fi arătat impresionat. ,,Se povesteşte că în timpul audienţei, regina i-a dat o poezie de-a ei să o citească şi să-şi dea părerea. Poetul a citit-o cu atenţie, a recitit-o, apoi cu «originala lui sinceritate», cum scria Delavrancea într-un articol, i-a spus: «Majestate! În forma actuală cred că ar fi bine să nu fie publicată...» Regina, obişnuită să nu i se refuze nimic, îi spune: «Uiţi că vorbeşti cu regina României?». «Da, dar nu cu regina poeziei!», evocă Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, întîlnirea lui Eminescu cu Regina Elisabeta.

Prietena lui Sissi

Regina Elisabeta a României a legat o frumoasă prietenie cu împărăteasa Austro-Ungariei. Firi sensibile, cele două au fost unite de pasiunea pentru artă si frumos. Regina Elisabeta s-a întîlnit cu împărăteasa Austro-Ungariei de zeci de ori, după cum notează biografii lui Carmen Sylva. Cele două s-au aflat, în aprilie 1887, într-o vizită incognito într-o staţiune balneară din Transilvania. Se spune că regina României ar fi îndemnat-o pe Sissi să-i urmeze exemplul şi să-şi publice scrierile, însă aceasta nu i-a urmat sfatul.

Împărăteasa Elisabeta a Austriei a vizitat-o în acelaşi an pe poeta regină Carmen Sylva la Castelul Peleş şi se presupune că între cele două, de-a lungul anilor de prietenie, a existat o corespondenţă, care însă nu s-a păstrat. ,,Sigur că a urmat o corespondenţă după această vizită, din păcate ea s-a pierdut între timp. Ştim doar că după moartea misterioasă la Mayerling în 1859 a arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului AustroUngariei, Carmen Sylva i-a făcut o vizită lui Sissi care părea că şi-a pierdut minţile pretinzînd că fiul său este încă în viaţă şi că trebuie să sosească dintr-o clipă în alta în salon. La întoarcerea în România, ea i-a scris mai multe scrisori ca să-i mai aline durerea. Ele însă au rămas fără răspuns. Mareşalul curţii, principele Montenuovo, i-a cerut să nu mai corespondeze cu împărăteasa «a cărei stare nervoasă nu-i permite să primească scrisori şi nici să-i răspundă». Scrisorile au fost trimise soţiei lui Rudolf, arhiducesa Ştefania, dar au rămas tot fără răspuns”, se arată în biografia ,,Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României”. Potrivit articolelor apărute în presa străină din secolul trecut, Regina Elisabeta a României era menţionată, alături de Sissi, împărăteasa Austro-Ungariei, şi alte feţe încoronate drept fumătoare. „Împărăteasa Austriei obişnuieşte să îndepărteze gîndurile negre cu ajutorul ţigărilor, regenta Spaniei găseşte în ţigări o alinare a problemelor ei, în vreme ce «Carmen Sylva», talentata regină a României, îşi scrie poeziile sub inspiraţia lor“, scria pe 25 februarie 1899 cotidianul Evening Post Aceeaşi informaţie apare şi în The Star din 7 februarie 1908: „Regina României fumează în mod continuu. E o femeie cu tensiune nervoasă crescută şi a declarat în mod public că ţigările au asupra ei un efect calmant, mai mult decît soluţiile oferite de medici”.

Moartea tragică a reginei

După ce regele Carol a murit în 1914, Carmen Sylva a rămas singură. ,,Avea o groaznică impresie de părăsire: fără bărbat, fără copii, fără preoţii legii ei, departe de rudele, de ţara ei”, scrie I.G. Duca în ,,Amintiri politice”. Se spune că Elisabeta şi-a dorit să moară cît mai repede pentru a ajunge alături de Carol, în cripta de la Curtea de Argeş. Obişnuia să-şi petreacă iernile în apartamentele îngheţate şi aşa ar fi ajuns să se îmbolnăvească de o gripă. ,,Cu vreo două săptămîni înainte de-a muri am fost în audienţă la dînsa. M-a izbit insistenţa cu care mi-a vorbit de moarte, de fericirea cu care aşteapta trecerea ei în lumea cea de veci, iar cînd, în ajunul morţii, doctorii se căzneau să o smulgă din ghearele ei, ea spunea necontenit: «De ce nu mă lăsaţi să mor, nu vedeţi că pe lumea acesta nu mai am nici loc, nici rost?»“, mai notează I.Gh. Duca.

La 2 martie 1916, regina Elisabeta a României se stingea din viață. A fost înmormîntată la Curtea de Argeş, alături de soţul ei, regele Carol. Între mormintele celor doi, la dispoziţia Reginei Maria, au fost depuse osemintele prinţesei Maria, copilul pierdut de Elisabeta. A DEVA r UL.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (116)

Alte terapii

din Medicina Tradiţională Chineză (2)

reflexoterapia (2)

Beneficiile reflexoterapiei sînt nenumărate, aceasta ameliorînd cu succes atît boli acute, cît și cronice, dintre care menţionăm: durerile de cap, insomniile, nervozitatea, depresia, stresul, atacurile de panică, perturbările funcţionale ale organelor interne (rinichi, ficat, plămîni, pancreas etc.), tulburările endocrine, hiper și hipotiroidia, paratiroidia, afectarea suprarenalelor, reglarea ciclului menstrual, tulburări de menopauză, deficiențe de creştere la copii, osteoporoză, disfuncții sexuale, sindrom premenstrual, tulburări metabolice, obezitate, diabet, reumatism, sindromul mîinilor și picioarelor reci, afecţiuni O.R.L., astm, sinuzită, afecţiuni degenerative.

În ceea ce priveşte contraindicațiile reflexoterapiei, această metodă de tratament nu este indicată gravidelor, persoanelor ce suferă de eczeme, afecţiuni ale pielii sau tromboze. Este interzisă activarea acestor zone, deoarece se pot pune în mişcare cheaguri de sînge, obturînd vasele sanguine în organele vitale. Persoanelor cu boli psihice sau infectocontagioase le este interzisă reflexoterapia. De asemenea, unii specialişti susţin că această terapie este contraindicată persoanelor cu cancer, pe cînd alţii o indică datorită efectelor pe care le are prin stimularea sistemului imunitar și detoxifierea organismului.

În funcţie de problematica cu care se confruntă pacienţii, se fixează numărul şedinţelor de reflexoterapie. Acţiunea masajului reflexogen podologic asupra zonelor reflexogene preponderent reactive asigură, din

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (5)

Trecerea tinerei prinţese luterane la ortodoxism, sub numele de Alexandra Feodorovna, şi căsătoria ei cu Nicolae au avut loc pe 26 noiembrie, într-o atmosferă sumbră. Nicolae, prins cu treburile de stat, nu şi-a putut acorda o lună de miere.

Dar scopul primordal al unui mariaj regal, indiferent că el era rodul unei iubiri pure sau doar al unui calcul politic, trebuia să fie îndeplinit, şi din acest punct de vedere, Alexandra şi-a făcut din plin datoria faţă de patria ei adoptivă. Primul ei copil a venit pe lume în octombrie 1895, iar alţi trei aveau să urmeze, pînă în 1901. Dar cu fiecare naştere, dezamăgirea ţarului creştea, fiindcă nici unul dintre cei patru prunci nu era băiat. În fine, pe 12 august 1904, în mijlocul dezastruosului conflict ruso-japonez, tunurile din Petrograd (actualul Sankt Petersburg) vesteau lumii, prin bubuitul lor grav, un eveniment care, mai mult ca oricare altul, va schimba cursul istoriei Rusiei. În această zi s-a născut nefericitul Alexei, singurul fiu al ţarului şi moştenitorul de sex bărbătesc, atît de dorit, fiu care, o dată cu întreaga suflare rusească şi cu nesfîrşitele ţinuturi ale imperiului, primea, drept moştenire, şi cumplita boală numită hemofilie.

Primul semn al bolii a apărut cînd bebeluşul nu împlinise încă şase săptămîni, sub forma unei sîngerări ombilicalei. Foarte curînd, apariţia unor julituri pe pielea micuţului, survenite fie în timp ce se juca, fie chiar cînd se ţîra pe covoarele palatului, au confirmat diagnosticul. Alexandra, o mamă posesivă şi iubitoare, era distrusă la gîndul că ea îi transmisese copilului cumplita boală. Vestea că Alexei este hemofilic a reprezentat pentru ea un şoc din care nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin. Numai o mamă a unui astfel de copil poate înţelege chinurile prin care devotata Alexandra a trecut, scufundîndu-se într-o lume de tăcere și întuneric. Lui Alexei, ce urma să devină într-o zi ţar, nimeni nu trebuia să-i spună adevărul despre boala de care suferea, după cum nimeni, în afara medicilor Curţii, nu trebuia să ştie acest adevăr.

punct de vedere psihologic, eliberarea pacientului de tensiunile afective ori de trăirile emoţionale, care i-au provocat mai întîi blocaje energo-informaţionale și apoi dereglări la nivelul funcţionalităţii anumitor organe sau sisteme (muscular, neuroendocrin, circulator, respirator etc.). Reflexoterapia podologică poate fi aplicată în scop profilactic sau terapeutic la toate categoriile de vîrstă pentru a ameliora și eradica diferite afecţiuni acute sau cronice. Normalizarea circulaţiei sîngelui, limfei, energiei vitale în organe sau zone afectate este un mare cîștig, deoarece sîngele și limfa transportă substanţele nutritive, toxinele și factorii de apărare, iar optimizarea informațiilor energetice circulante la nivelul biostructurilor întregului organism asigură accelerarea vindecării organelor atinse de boală și optimizarea homeostaziei (n.n.: homeostazia este procesul de reglare, prin care organismul își menţine diferitele constante ale mediului interior), îmbunătățind proprietatea organismului de a-și menţine constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu, ale anumitor organe sau sisteme.

Terapia cu ventuze (1)

Terapia cu ventuze este folosită de mii de ani în China, fiind parte a practicilor Medicinei Tradiționale Chineze. Ca și în cazul celorlalte terapii ale Medicinei Tradiționale Chineze, scopul său principal este de a ajuta fluxul energiei Qi să fie deblocat și să poată fi utilizat în tratarea diverselor afecţiuni. Această terapie face parte integrantă din terapia acupuncturală. Terapia cu ventuze constă din ataşarea pe piele a unor mici containere, în care s-a realizat o presiune mai scăzută decît presiunea atmosferică și care rămîn ataşate de piele. Este o metodă tradiţională eficientă, fără riscuri și efecte adverse și se adresează unui mare număr de boli. Ventuzele fac parte din trusa medicilor de Medicină Tradițională Chineză. Primele ventuze cunoscute au

Acesta este motivul pentru care familia regală s-a retras, în recluziunea de la Ţarskoe Selo, ducînd o viaţă tipic burgheză, în mijlocul unui anturaj restrîns. În multe privinţe, Alexandra semăna bunicii sale, Victoria. Ea şi-a ascuns tristeţea şi disperarea la Ţarskoe Selo aşa cum Victoria a făcut la Windsor, cînd iubitul ei soţ, Albert, a trecut în lumea drepţilor. Deşi personalităţi dominante, cele două suverane simţeau nevoia unui sprijin puternic şi ambele l-au găsit în oameni din păturile de jos ale societăţii. Iar dacă Victoria i-a avut alături pe John Brown şi pe Munshi, Alexandra s-a simţit ocrotită de un mujic rus, analfabet si alcoolic. Aceste înstrăinări de lume au dat însă naştere la tot soiul de zvonuri. La Londra, se bîrfea că Victoria ar fi înnebunit, ca şi bunicul său, regele George III, în vreme ce înalta societate petersburgheză vorbea că ţareviciul nu este prezentat în public fiindcă ar suferi de epilepsie şi de idioţie congenitală. Ţarul nu încerca să curme aceste zvonuri, căci băiatul suferind de hemofilie era singurul urmaş la tron şi opinia publică nu trebuia să ştie adevărul în privinţa sa.

Dar atotputernicul suveran, ce avea drept de viaţă şi de moarte asupra a zeci de milioane de supuşi, era neputincios în faţa bolii. La fel erau şi medicii şi curtenii. Rugăciunile făcute în capela regală rămăseseră fără răspuns, la fel şi pelerinajele la moaştele sfinţilor ortodocşi. Dar Dumnezeu nu-şi putea întoarce faţa definitiv de la o persoană care, precum Alexandra, îi implora ajutorul cu atîta credinţă şi umilinţă. Undeva trebuia să existe cineva, suficient de pur şi puternic, din punct de vedere spiritual, însărcinat de Creator să-1 salveze pe fragilul Alexei. Cum o asemenea făptură era dorită cu atîta ardoare, apariţia sa a devenit inevitabilă. Şi doar întîmplarea a făcut ca ea să se numească Rasputin, „omul sfînt” venit din nesfîrşitele întinderi siberiene... În iulie 1907, Alexei zăcea la pat de trei zile, fiind pe punctul de a muri. Cuprinsă de disperare, ţarina a apelat la Rasputin, care-i fusese recomandat de prietena ei intimă, Anna Virubova. Sălbaticul călugăr, a cărui înfăţişare era de ajuns spre a-i cutremura pe toţi, s-a aşezat pe patul ţareviciului, i-a strîns palma micuţă între palmele lui uriaşe şi a început să-i povestească vechi bălane ruseşti. În ziua următoare, durerile lui Alexei încetaseră ca prin farmec şi băiatul putea chiar să stea în

fost cele din corn de animal. Ulterior, ventuzele au fost confecţionate din bambus, sticlă, apoi din cauciuc, ori silicon alimentar, ori plastic dur. În China, ventuzele de sticlă au o istorie îndelungată între metodele tradiţionale de terapie. Ventuzele mai sînt numite și „cești de masaj“ ori „borcane de masaj“.

În România și în Europa, în general, se foloseau în trecut, inclusiv de către bunicile noastre, ventuzele de sticlă ca „leac băbesc“. Cel mai probabil, acest leac a ajuns în Țările Române din Turcia, unde ajunsese pe Drumul Mătăsii, direct din China. Este posibil ca utilizarea terapiei cu ventuze în Europa să fie mult mai veche. Menţionăm că „părintele“ medicinei europene, medicul Hipocrate din Grecia Antică, recomanda aplicarea de ventuze pentru anumite afecţiuni. De la greci este posibil să fi invazat și medicii geto-daci ai lui Zalmoxis, dacă nu cumva influența să fi fost inversă, anume de la geto-daci – care, la rîndul lor, au preluat de la chinezi – către greci, ca și în alte domenii. Terapia cu ventuze era folosită și în Egiptul Antic.

Metoda ventuzei aplicată pe ombilic este folosită în China din cele mai vechi timpuri pînă în prezent. Se pot aplica maximum 18 ventuze o dată, cîte 9 pe fiecare parte. Terapia cu ventuze este o metodă de a uşura congestia locală, prin aplicarea unui vid parţial, care este creat de o ventuză sau mai multe. În urma acestei terapii pot rămîne mici urme circulare pe piele. Ventuzele mai sînt numite și „pahare de masaj cu vacuum“. În Occident, terapia cu ventuze este numită, de obicei, „terapia cupping“. Terapia cu ventuze a fost descrisă în manualele medicale chinezești vechi și a rămas cunoscută ca practică tradiţională chinezească. Ea este adesea folosită împreună cu forme mai cunoscute de tratamente tradiţionale chinezeşti și metode precum acupunctura.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

picioare. O „vindecare“ temporară, prin acest tratament bizar este foarte posibilă, ea putînd fi explicată însă nu numai prin puterile bioenergetice ieşite din comun ale lui Rasputin, ci şi prin odihna prelungită de care a beneficiat bolnavul.

Următorul incident se încadrează într-o categorie cu totul aparte. În septembrie 1912, cînd Alexei avea opt ani, familia imperială a făcut o vizită la Bialowieza, în Polonia Orientală. Băiatul s-a rănit, sărind dintr-o barcă şi s-a ales cu o julitură mare, pe partea superioară a coapsei stîngi. El a început să se plîngă de dureri atroce, iar doctorul familiei, Eugen Botkin, i-a prescris să stea la pat pentru cîteva zile. După două săptămîni, cînd Alexei părea să-şi fi revenit, familia ţarului s-a mutat la Spala, o cabană de vînătoare situată în adîncul pădurii. Ţareviciul nu se simţea deloc în largul său în acele împrejurimi sumbre, era palid şi nefericit. Alexandra a fost de părere că o călătorie cu trăsura îi va face bine, dar drumurile erau proaste, iar roţile atelajului i-au hurducat zdravăn pe cei doi pasageri. După cîţiva kilometri, Alexei a început să se plîngă de dureri sfîşietoare în coapsă şi în partea inferioară a abdomenului. Îngrozită, mama sa i-a ordonat vizitiului să întoarcă imediat spre cabană. Călătoria s-a transformat într-un coşmar. Era evident că Alexei trebuia pus cît mai grabnic cu putinţă la pat, sub supraveghere medicală, dar orice accelerare a vitezei cailor îl făcea pe bietul băiat să urle de durere. Cînd au ajuns la Spala, deja ţareviciul era aproape inconştient.

Dar ce se întîmplase, de fapt? Atunci cînd căzuse din barcă, în urmă cu două săptămîni, Alexei se lovise serios în paleta uneia dintre vîsle, dar julitură aparent banală de la suprafaţa pielii îi indusese în eroare pe doctori. Sub straturile superficiale ale pielii avusese loc însă secţionarea unui vas de sînge destul de mare, situat fie în partea superioară a coapsei, fie în peretele abdomenului în regiunea inferioară. Sîngerarea fusese redusă, atîta vreme cît ţareviciul se aflase în repaus. Hurducăturile trăsurii nu doar că provocaseră o nouă hemoragie, dar probabil că amplificaseră şi ruptura vasului de sînge afectat.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

In memoriam Sidney Poitier

S-a scurs ceva vreme de cînd telecomanda mea s-a înțepenit pe canalul 134, unde, seară-de-seară, prind ,,Telestar 1”, o televiziune misterioasă, care difuzează filme italienești mai vechi, traduse și netraduse, precum și filme americane, tot așa. Acum aproape două veri, mă delectam cu simpatica profesoară Veronica Nuștiucum, din Cagliari –Sardinia, care ținea lecții de gramatică italiană. Micuță, tîțoasă și fîșneață, Veronica (cu accentul pus pe a doua silabă), posesoara unei frumuseți plecînd din interior, cum se mai spune despre femeile care nu sînt niște Claudii Cardinale, îmi aducea aminte de studenție și nu mă mai dezlipeam de televizor. Ca urmare, am sunat la București și am cerut să mi se trimită prin ,,Fan Courier Expres” un ziar italienesc recent, care o fi, și un dicționar, să mă pun în curent cu italiana de azi, colocvială, argotică și americanizată, fiindcă poți cunoaște o țară și citind despre ea, nu numai bătînd-o cu piciorul. Așa am văzut, la ,,Telestar 1”, capodopera ,,Vacanță la Roma”, cu Audrey Hepburn și Gregory Peck, apoi cîteva comedioare cu Vittorio de Sica, Vittorio Gassman, Sophia Loren și Marcello Mastroianni, Nino Manfredi, ,,La Strada”, un film mare cu Federico Fellini, Giulietta Massina și Anthony Quinn (1954). Sau un concert din 1970 cu, uitata azi, Caterina Caselli, pe care o iubeam de la distanță ca un nebun și umplusem casa cu pozele ei, așa cum văzusem într-un film comic franțuzesc cu Pierre Etaix și fața lui imobilă, care îl cam imita pe Buster Keaton. Sigur, pe toți aceștia puteam să-i revăd pe Youtube, dar, cum am mai spus, nu am calculator, tabletă, automobil și permis auto, precum fratele meu geamăn Magdalin Voicu, de fapt, nu vrau să am de-a face cu aceste invenții inutile pentru mine.

mare minciună). Exact ca în filmele și emisiunile noastre de televiziune de atunci, cînd satira mergea doar pînă la nivelul unui director-adjunct dintr-o întreprindere neapărat provincială.

Dar, ajunge cu expozițiunea și să intrăm în intrigă. Aseară, am văzut pe ,,Telestar 1” o capodoperă de altădată: ,,În arșița nopții” (,,In the heat of the night”), realizat de Norman Jewison în 1967 și copleșit cu numeroase premii, dintre care vreo 5 Oscaruri, pentru scenariu, dar, mai ales, pentru interpretarea celor doi mari actori: Rod Steiger (1925-2002) și Sidney Poitier, despre care am auzit că a murit recent, mai precis în 6 ianuarie 2022, la incredibila vîrstă de 95 de ani. Filmul, conceput vădit după o rețetă comercialopropagandistică, dezvoltă ideea luptei împotriva segregației rasiale din SUA, punînd în antiteză un polițist alb, nu neapărat rasist, dar supravegheat de niște șefi rasiști pînă-n măduva oaselor, și un polițist de culoare, ajuns întîmplător în situația de a dezlega hățișurile unui omor, petrecut noaptea, într-un orășel din statul Missouri, unul dintre cele mai rasiale state americane de la jumătatea Secolului al XX-lea. S-a ales un orășel, nu ditamai capitala unui Stat american, pentru a sugera ideea cum că rasismul, în general, se află într-o continuă scădere, domnilor, și în curînd, va dispărea cu totul (ceea ce, cum știți, era și este o

Sidney Poitier și rod Steiger, în filmul ,,în arșița nopții” (1967)

Dacă, în general, de-a lungul și de-a latul Americii, un negru oarecare era privit cu ochi răi, foarte inteligentul polițist Virgil Tibbs provoacă o adevărată revoltă în comunitate. Pentru că, înțelegînd că omorul are conotații rasiste, el se aruncă pe urmele făptașului – închipuițivă, un alb – îl dibuie și îl dă pe mîna justiției. Situația era intolerabilă într-un univers în care negrii și albii călătoreau în autobuze și frecventau restaurante diferite. Bref, un investitor alb, cu idei pacifiste, vrea să construiască o fabrică în care să lucreze și mai mulți negri, proiect care produce inflamarea instinctelor rasiste într-o parte a populației albe din orașul respectiv. Pe cale de consecință, încăpățînatul om de afaceri este ucis și vina cade pe un cerșetor surprins de poliție pe cînd tocmai jefuia cadavrul care abia se răcise. Gata, zice Rod Steiger, frecîndu-și palmele, am dibuit criminalul și miam salvat și funcția. Ba nu, îi răspunde Sidney Poitier, fiindcă nu ăsta e criminalul! Mortul a fost înjunghiat cu mîna stîngă, iar ăsta e dreptaci. Cu ce drept te amesteci în anchetă?, se burzuluiește albul. Uită, bă, cine sînt, îi răspunde negrul, arătîndu-i legitimația și insigna de ofițer de poliție, absolvent, ca șef de promoție, al unei reputate Academii în branșă din State. De cealaltă parte, deși nu ne spune, dar se presupune, Rod Steiger era un polițist de modă veche, fără prea multă școală, și care își rezolva cazurile cu pumnul și cu pistolul, nu cu inteligență, fler și sînge rece, cum făcea Sidney Poitier, polițist modern, un demn urmaș al mai celebrului Sherlock Holmes care, dintr-un fir de păr, îți reconstituia, la scara 1/1, Bătălia de la Trafalgar. Pus în fața evidenței, bătrînul polițist înțelege că băiatul negru îi va rezolva cazul, ceea ce lui i-ar fi fost foarte greu. Prin urmare, îi dă mînă liberă, să facă ce știe, dar îl și avertizează că îi va fi greu să lupte cu albii rasiști și turbați. El însuși îi stă pe aproape și-l salvează din cîteva faze periculoase. Finalul filmului îl știți, e ca unul din basmele noastre, cînd binele învinge răul, asta dacă ați văzut filmul, acum 50 de ani, cînd s-a dat la ,,Patria”, cu Miliția Călare la ușă, fiindcă spectatorii începuseră să spargă geamurile pentru un bilet în plus. Sau acum, pe net.

Despre Sidney Poitier știam că fusese un actor militant, stătuse alături de Martin Luther King (asasinat în 1968) și se implicase în lupta împotriva segregației rasiale din SUA. În privința aceasta, el ar putea fi pus alături de un alt mare actor, italianul Gian Maria Volonté, membru al Partidului Comunist Italian și, în consecință, jucînd numai în roluri pozitive, de militanți și revoluționari. Singura excepție și-a permis-o în filmul ,,Un dolar găurit”, cu marele Clint Eastwood în rolul principal, iar dumnealui dîndu-i viață banditului Rojo. Dar, a cerut să apară pe generic sub un nume oarecare, Ionescu, parcă. Revenind la Sidney Poitier, în 1967 el a mai apărut într-o capodoperă de aceeași factură, de apărător al drepturilor negrilor de pretudindeni - ,,Ghici cine vine la cină” – la fel de tînăr și frumos, alături de doi monștri-sacri ai cinematografiei mondiale, Katherine Hepburn și Spencer Tracy. De reținut că bătrîna moașă negresă, de la sfîrșitul filmului cu polțiștii ăia, asistînd-o pe iabrașa Dolores într-o operație femeiască delicată, în filmul cu Spencer Tracy, pe care nu-l deranjează să aibă un ginere de culoare, era mama negrului, ajuns medic, și care urma să se însoare cu o fată albă. Cunoscînd situația cumplită a rasismului din SUA de la data aceea, cele două perechi de părinți, albi și negri, tot încearcă să se opună acestei căsătorii care se anunță aducătoare de mari nenorociri, dar, mai mult formal, fiindcă, imediat

după nuntă, însurățeii vor pleca să muncească undeva prin Africa.

Difuzat în toată lumea, filmul ,,În arșița nopții” s-a impus prin două aspecte. În primul rînd, prin mesajul politico-social, văzut ca un suport al luptei antirasiste și antiapartheid, care începuse să cuprindă întreaga planetă. Căci, în acest scop, fusese gîndit și realizat. Țintele acțiunilor de protest deveniseră SUA, Africa de Sud, Australia, Brazilia și o parte din occidentul Europei, care practicau o politică segregaționistă criminală. Mitinguri, demonstrații, ciocniri cu forțele de ordine, soldate cu morți și răniți, arestarea și lichidarea liderilor politici de culoare, concerte în apărarea populației năpăstuite, cu artiști preum Bob Dylan, Rob Robertson, Joan Baez și ,,Beatles”, cu precădere, cam acestea au fost evenimentele care au marcat scena politică mondială din anii de după război și pînă în zilele noastre, cînd, mai ales pe arenele sportive, se aud măscări din tribune și se aruncă banane la cîte un sportiv de culoare. În Transilvania nu se aruncă banane, că e lumea săracă, dar se strigă: ,,Ria! Ria! Hungaria!”. Lupta comunităților de negri de pretutindeni trezise instinctele naționaliste în rîndurile populației din Irlanda d Nord, care era chemată să se alăture Irlandei republicane și catolice (Eire). Timp de aproape 10 ani, sufletul acestor manifestări fusese un fulg de fetișcană, studenta Bernadette Devlin, care era sprijinită de IRA (Armata Republicană Irladeză). Orașele Belfast și Londonderry deveniseră cîmpul de bătaie dintre irlandezii republicani din Ulster (Irish) și armata engleză, trimisă să pună capăt rebeliunilor. Luptele de gherilă urbană, atacurile cu bombe și mașini-capcană sau armele cu lunetă erau mijloace de manifestare violentă, cărora zi-și-noapte le cădeau numeroase victime. Chiar și viteaza Bernadette, un fel de Diana Șoșoacă nord-irlandeză, devenită avocat, căzuse victima acestor atacuri, dar scăpase doar cu răni ușoare. O fotografie cu dumneaei, în fruntea demonstranților, deși era gravidă în luna a opta, făcuse înconjurul lumii. Dar, îmbătrînind, încet-încet, rebelii s-au mai liniștit, alții au fost năimiți, iar alții, pur și simplu, au mierlit-o în fel și chip, și pacea a cuprins întreaga insulă irlandeză, care a rămas așa, neunită. Astăzi, Bernadette Devlin e o bătrînă în vîrstă de 74 de ani, de care puțini își mai aduc aminte.

A doua virtute a filmului ,,În arșita nopții” a fost concentrarea epicului pe umerii a doi actori, aleși nu întîmplător. Dacă Sidney Poitier, în mod normal, era un luptător împotriva discriminării rasiale, Rod Steiger se situa de partea cealaltă, cel puțin pînă la distribuirea lui în film. Dar, și publicul spectator știa de acest oximoron care sporea interesul general.

Spectatorii mai în vîrstă, albi și negri, nu uitaseră Olimpiada de la München din 1936, cînd Hitler părăsise furios Stadionul Olimpic în momentul cînd alergătorul de culoare Jesse Owens primea cea de-a cincea medalie de aur, contrazicînd astfel teoria idioată a Führerului privind superioritatea rasei germane ariene față de rasa neagră. Dar, la întoarcerea în țară, cînd tot lotul olimpic american fusese primit la președinte și felicitat, sportivii negri, în frunte cu Jesse Owens au fost opriți la ușa Casei Albe. Sau la Olimpiada din 1968 de la Montreal, cînd mai mulți alergători de culoare, tot americani, medaliați olimpici, urcați pe podium, au protestat, cu pumnul învelit într-un ciorap negru, împotriva rasismului sălbatic din țara lor. Bineînțeles că, a doua zi, dis-de-dimineață, protestatarii au fost împachetați și trimiși acasă fără discuții. Sau mai țineți minte ce-a pățit Cassius Clay, proaspăt campion olimpic de box la Roma, în 1960, care, abia întors acasă cu medalia de aur la gît, a fost atacat cu lanțuri și răngi de un grup de rasiști albi și rănit? Înfuriat de nedreptatea ce i se făcuse, cel mai mare boxer din toate timpurile și-a aruncat medalia în rîul care trecea prin mijlocul orașului natal.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Caseta cu bijuterii

` C.A. Rosetti regreta că românii n-au cucerit Viena! Într-o scrisoare către Ion Ghica, la 1849, el își varsă năduful pentru greșelile din timpul revoluției: ,,Ah, dacă eram un guvern de români, gloria aceasta de a scăpa lumea din robie ar fi avut-o nu ungurii, ci noi, sau uniți cu ungurii, am fi fost să luăm Viena și să proclamăm Republica!”.

` Mozart compunea ca un înger, dar se exprima ca un drac. Într-o scrisoare către o rubedenie, Maria Thekla, el ,,vorbește porcărele” greu de imaginat. ,,Mică verișorică pisică, mă c... pe nasul tău și-ți curge pe barbă”. Surorii sale îi scrie: ,,Să mă pupi în c...”. Mamei: ,,Să dai vînturi pînă-n gît”. Punctele le-am pus eu, de jenă.

` Primul lucru care ne-a venit din America a fost rău: sifilisul. Cuvîntul apare întîia oară în titlul poeziei latinești ,,Syphilis sive Morbus Gallicus” (,,Sifilis, sau boala franțuzească”), tipărită în 1530. În poezia cu pricina, scrisă de un medic din Verona, este istorisită pățania unui cioban, cu numele Syphilis, care suferea de teribila boală.

` Ce vitalitate a avut Tolstoi! La 70 de ani, el patina pe un heleșteu înghețat, alături de fiul său, Lev, și de niște copii de țărani din Iasnaia Poliana. După 10 ani, așadar cînd era octogenar, primește de la o femeie anonimă o scrisoare și o funie, cerîndu-i-se să se spînzure.

Lumea regilor şi culisele ei

A fost odată... (3)

Prinţul Charles şi fiii săi acordă interviuri revistelor cu programe TV, în care îşi împărtăşesc obiceiurile gastronomice, cum îşi prepară ouăle-ochi şi plăcerea de a se aproviziona din supermarket. Regina Olandei merge - demonstrativ - pe bicicletă prin capitală, în loc să prefere o maşină cu şofer. Monarhii din zilele noastre ţin cu tot dinadinsul să pară oameni de rînd.

Oare să renunţe regii, prin integrarea în rîndul supuşilor, la cea din urmă îndatorire a lor cu adevărat de necontestat? Şi anume, tocmai aceea de a nu fi banali? Sau poate că monarhia nu are cîtuşi de puţin nevoie de toată agitaţia care se produce în jurul său? Este posibil ca ridicarea vălului, aşa cum ne avertiza Attenborough, să nu afecteze în nici un fel monarhia, pentru că un rege rămîne mereu un rege, indiferent dacă tronează undeva, deasupra, cu toate însemnele demnităţii sale, într-un nor de tămîie, sau dacă apare într-o emisiune culinară, cu şorţ de bucătar? Nu cumva taina din cortul căpeteniei trebuie păstrată nu spre protejarea ei, ci a noastră? Tocmai pentru că ne ajută să suportăm misterul? Sau poate că regatul, în care monarhul reprezintă şeful şi centrul statului, e doar o formă de mult apusă? Şi numai pentru simplul motiv că un asemenea regat se întemeiază pe accepţiunea unei lumi ierarhice, la rîndul său perimate?

Pe de altă parte, oare nu ar fi puţin tardiv acum, în Secolul XXI, să ne lansăm într-un discurs funebru la adresa monarhiei? La începutul ultimelor două secole ar fi sunat, în orice caz, mult mai convingător. Să ne gîndim la anul 1801: Franţa se descotorosise – după un mileniu de tradiţie neîntreruptă – de cea mai veche monarhie ereditară europeană. În Anglia, George al IIIlea îşi petrecea zilele în cămaşă de forţă. La Madrid domnea Carol al IV-lea, deoarece regele legitim, fratele său mai mare, Filip, fusese oficial declarat alienat mintal, la Copenhaga stăpînea Christian al Vll-lea, care dezvoltase mania de a-şi transforma mobila în surcele, iar în palatul din Sankt Petersburg locuia Pavel I, pe care îl amuza să arunce farfurii prin sufragerie şi apoi să asiste cum slugile se grăbeau să adune cioburile. Categoric, începutul Secolului al XlX-lea a fost extrem de nefavorabil pentru susţinerea convingătoare a monarhiei ereditare. Nici cu o sută de ani mai tîrziu situaţia nu se prezenta cu mult mai bine. Sfîrşitul

` Pînă și Beethoven e pedepsit și moare la 56 de ani și 4 luni fiindcă, într-un moment de rătăcire, L-a insultat pe Isus, el alăturîndu-se, astfel, altora, care au săvîrșit același păcat (Shelley, Hașek, Albert Camus, John Lennon etc). Dar, ce a spus cel care a compus, totuși, ,,Missa Solemnis”? Redau, după mărturia lui Romain Rolland, din ,,Marile epoci creatoare”: ,,Isus nu e altceva decît un iudeu răstignit”.

` Papa Pius al IX-lea, în timpul Războiului rusoromâno-turc, de la 1877: ,,Mă apucă o adevărată încîntare de cîte ori aud că rușii au fost învinși și sper că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi învinși definitiv, în curînd. Îl rog pe Atotputernicul ca aceasta să se împlinească”.

` La 12 aprilie 1945, cînd Roosevelt moare, Goebbels îi telefonează lui Hitler, aflat în buncăr: ,,Main Führer, vă felicit: Roosevelt a murit! Acesta este momentul de cotitură!”. Cotitură? Poate, dar în sensul că Hitler ,,a cotit-o” după el, în cîteva zile.

` Și călăii au amabilități. La 12 iunie 1944, ministrul de Externe al URSS, Molotov, i-a dăruit președintelui SUA, Roosevelt (prin intermediul lui Averell Harriman, ambasadorul american la Moscova) o fotografie cu ramă de argint, reprezentîndu-l pe Stalin în uniformă de Mareșal și avînd pieptul blindat cu decorații, poza purtînd următoarea dedicație: ,,Președintelui Franklin D. Roosevelt, în amintirea zilei invaziei din Nordul Franței

veacului al XIX-lea a însemnat pentru casele regale europene asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a împărătesei Sissi a Austriei. Secolul XX a debutat cu atentatul asupra lui Umberto I al Italiei. În scurt timp, aceeaşi soartă au avut-o Carol I al Portugaliei şi regele Greciei. Primul Război Mondial a fost declanşat la Sarajevo de un şofer care a greşit drumul la o intersecţie şi, din nefericire, a întors automobilul exact în locul în care aştepta un atentator cu pistol semiautomat. În cîteva clipe, în maşina deschisă zăceau morţi moştenitorul tronului austriac şi soţia sa, o stră-strămătuşă de-a mea.

Şi astăzi? Cîţiva neomonarhi şovăitori, asemenea celui grec şi celui persan, au ieşit din scenă, în timp ce alţii au poziţii mai solide decît au avut vreodată, după 1789. Orice reprezentant serios al filozofiei politicii consideră ridicolă ideea unei esenţe mistico-religioase a regalităţii moderne, dar poporul, lipsit de înclinaţie spre teoretizare, a trăit fără probleme nostalgia unei idei monarhice de sorginte de-a dreptul medievală în anii Diana-maniei. Cînd vizita spitale, prinţesei de Wales i se scoteau în cale copiii bolnavi, ca să-i atingă. Şi apoi altarele improvizate, milioanele de flori şi rugăciunile fierbinţi la porţile palatului Kensington, cînd a murit Lady Diana – şi cei peste trei miliarde de telespectatori care au urmărit ceremoniile – să fie simptome ale unei isterii în masă? Sau nostalgie înrădăcinată în popor?

Ceva anume din esenţa monarhiei pare să o imunizeze în faţa repudierii lumii moderne. Este aproape un truism să afirmi că, după mai bine de două sute de ani de foc susţinut al artileriei iluminismului, liberalismului, socialismului, materialismului şi al altor ideologii, după strădanii de secole de a dezlega toate secretele lumii, mai există o nostalgie a omului modern după ceea ce ţine de numinos, de inexplicabil, de spiritual. Şi, fără îndoială, monarhia profită de această nostalgie difuză.

Nu ştiu dacă voi reuşi să dau răspuns la toate întrebările ce-mi vin în minte, mai ales cînd rătăcesc în zone atît de încărcate de însemnătate, cum ar fi caracterul sacru al monarhiei sau obiectele din poşeta reginei. Şi vă rog să fiţi indulgenţi dacă povestea mea ar putea părea, pe alocuri, puţin lipsită de respect. Nici nu aş scrie cartea aceasta dacă nu aş avea o slăbiciune pentru regi. Mi-amintesc cît de impresionat am fost, la nouă ani, de ştirea că la sărbătorirea celor cincizeci de ani pe care îi împlinea tatăl meu avea să fie prezent şi „regele saxonilor“. Oaspetele aşteptat nu era, desigur, rege în sensul strict, ci margraf von Meissen, dar ar fi fost rege dacă Saxonia şi-ar fi păstrat regimul monarhic, însă asta conta prea puţin pentru mine. Am încremenit, în veneraţie, cînd şi-a făcut apariţia, deşi,

a armatelor eliberatoare Aliate americane și britanice. De la prietenul său, Iosif V. Stalin, 6 iunie 1944”.

` Nu numai N.D. Cocea a fost bătut de un soț înșelat, ci și I.L. Caragiale. Într-o discuție cu Paul Zarifopol, Nenea Iancu mărturisește: ,,Mă, Rică sînt eu!”. Și continuă criticul: ,,Aventura lui Rică Venturiano i s-a întîmplat lui Caragiale însuși. A fost bătut grozav de mitocan, și și-a pierdut ochelarii. A făcut apoi cunoștință cu mitocanul; s-a împrietenit cu el. Cumnata mitocanului și un sergent care trăia cu ea îi înlesneau întîlnirile cu nevasta acestuia”.

` Numele lui Beethoven înseamnă, în flamandă, ,,grădina cu sfeclă roșie”.

` Lucian Blaga avea o spaimă atît de mare că îi vor fi furate manuscrisele și nu le va mai putea reface, încît dormea cu ele sub cap. Chiar le spunea celor apropiați: ,,Să nu vă pierdeți, băieți, manuscrisele”.

` Un membru al trupei ,,Rolling Stones” a prizat, ca pe un drog, cenușa tatălui său. Nu e original, dacă ne gîndim că alții, înaintea lui, au făcut ceva asemănător. E cazul frumoasei Artemisa, văduva lui Mausol (de unde vine cuvîntul ,,mausoleu”): aceasta a presărat cenușa mortului într-o cupă cu vin și a băut-o, trăind beatitudinea reunirii cu iubitul ei bărbat.

CornELIU VADIm TUDor (,,Parfumuri și culori”)

cinstit vorbind, aveam să fiu uşor dezamăgit să descopăr un domn în vîrstă, relativ nespectaculos, fără coroană, fără sceptru, dar cu baston.

Cu toată slăbiciunea mea pentru monarhie, trebuie să recunosc că mă încearcă şi acea ranchiună antiregalistă de tradiţie în propria mea clasă, aflată în stratul imediat de sub cel al alteţelor regale. Toată lumea preferă să-şi imagineze că nobilimea ar avea cine ştie ce simpatie faţă de regi. Acest clişeu, răspîndit în cercurile burgheze, provine dintr-o greşeală de interpretare clasică. În mod tipic, marea nobilime este mai degrabă ostilă regalităţii. În istoria europeană, nobilimea a fost de regulă adversara cea mai înverşunată a monarhilor. Atunci cînd împăraţii sau regii se înconjurau la curte de marii nobili şi îi angajau, nu o făceau pentru că i-ar fi preţuit sau că ar fi avut încredere în ei, ci pentru a-i face mai inofensivi şi obedienţi, pe alese, prin favoruri şi recompense, sau pentru a-i ţine la respect, prin umilinţă.

Trebuie doar să ne gîndim cum a fost tratat de stăpîna lui un strămoş de-al meu, prinţul Mihail Galiţin... O iritase pe ţarina Anna Ivanovna, deoarece se căsătorise cu o catolică italiancă. Şi cum ea a murit de tînără, totul se petrecea în anul 1740, ţarina 1-a obligat să se recăsătorească. Dar de această dată cu o servitoare, care, mai mult decît orice, dacă ar fi să dăm crezare descrierilor din acea vreme, mai era şi neobişnuit de urîtă. După cum a hotărît ţarina, nunta trebuia să devină cel mai grotesc spectacol pe care îl cunoscuse vreodată Rusia. Strămoşul meu şi servitoarea au fost însoţiţi pe străzile din Sankt Petersburg de o procesiune uriaşă, în frunte cu porci, capre, cîini şi vaci. Poetului curţii imperiale i s-a cerut să compună o odă a Bucuriei însurăţeilor imbecili. După oficierea ceremoniei, cei doi au fost purtaţi la locul unde avea să se petreacă noaptea nunţii lor, un uriaş palat de gheaţă construit special pentru eveniment. Anna Ivanovna i-a condus în interiorul frigoriferului frumos dichisit şi le-a poruncit să se dezbrace şi să-şi petreacă noaptea pe un pat sculptat în gheaţă. Iar cei doi abia au scăpat cu viaţă după o asemenea tortură. În schimb, ţarina s-a amuzat nespus.

Nu sînt foarte sigur dacă îmi va reuşi experimentul. Toate cele adunate de mine despre regi – toate legendele şi bîrfele din culise – le voi îndesa în inima mea ca pe o grămadă de cioburi regale? Sau le voi înălţa un monument? Abia aştept!

Heiligenkreuz, noiembrie 2007 (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România

războiului cu Rusia (6) Lumea – sub zodia Zeului Marte

și psihoza

(urmare din pag. 1)

Surprize prin escaladare

Iarna aceasta, în afară de confruntarea cu pandemia de COVID-19, de care n-am scăpat încă, dar a trecut în umbra conflictului ruso-ucrainean, ne-am ,,pricopsit” și cu un adevărat război la frontiera de Est a României, conflict armat izbucnit, pe de o parte, din rezidurile ultimei conflagrații mondiale, necurățate nici după aproape opt decenii, iar pe de altă parte, din frustrările și ambițiile celor doi șefi de Stat – Vladimir Putin și Volodimir Zelenski. După operațiunea Donbass, cînd, oficial, Rusia a recunoscut independența celor două regiuni, Republicile autoproclamate Donețk și Lugansk, document trecut prin filtrul total al legalității, adică fiind elaborat și votat de Duma de Stat, apoi parafat de Președintele țării, și, după manifestările de entuziasm ale locuitorilor rusofoni din aceste două regiuni, scînteia s-a reaprins din ambele sensuri: Rusia și Ucraina.

Din partea ucraineană a venit nemulțumirea pierderii regiunilor Donețk și Lugansk, Zelenski neacceptînd alipirea acestora la teritoriul rus, ceea ce se lega cu Crimeea, recucerită de Rusia în 2014; la rîndul său, Vladimir Putin își manifesta îngrijorarea pentru siguranța fizică a locuitorilor celor două Republici pe care le dorea definitiv ieșite din sfera de influență ucraineană. Pe acest fond de contestări reciproce, uneori cu accente revanșarde, în timp ce forțe militare rusești afluiau spre granița de Vest cu Ucraina, sub ploaia de scenarii și de alegații care circulau, în special, în mediile statelor care fac parte din Alianța Euro-Atlantică, în dimineața zilei de 24 februarie (Dragobetele la români) trupele rusești trec frontiera cu Ucraina – operațiune ce consemna, de fapt, declanșarea războiului dintre cele două state vecine, legate de multe afinități istorice și geografice, acum devenind inamici.

Premergător acțiunii miltare de mai sus, președintele Putin a justificat acest gest capital prin următorul discurs: ,,Oamenii din republicile Donbass au cerut Rusiei ajutor. În acest sens, am decis

derularea unei operațiuni militare speciale. Scopul ei este de a proteja oamenii care au fost ținta abuzurilor, genocidului din partea regimului de la Kiev timp de opt ani, și în acest scop vom face eforturi pentru demilitarizarea și denazificarea Ucrainei”. Din acest moment, în fața noastră, indiferent de ceea ce gîndim despre acest conflict, se desfășoară un război atipic, care nu poate fi încadrat nici în categoria războaielor clasice, dar nici în cea a războaielor hibride, acesta, prin bizara lui desfășurare, punînd multe semne de întrebare specialiștilor în domeniul militar.

După cum ne învață tratatele militare, Tactică înseamnă ,,partea componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, pregătirea și ducerea luptei în vederea îndeplinirii cu maximum de eficiență a scopurilor fixate de eșaloanele superioare”, iar Strategie înseamnă ,,partea cea mai importantă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului, campaniilor și operațiilor militare”. Punînd aceste precepte în lumina desfășurării acțiunilor de luptă de pînă acum, pe diferitele zone din Ucraina, rămînem stupefiați de cît de multe abateri de la aceste definiții au făcut ambele tabere. Să le analizăm pe rînd. rușii Au intrat cu tancurile în Ucraina, pe arterele care au oferit o infrastructură viabilă pentru a putea înainta în voie un asemenea colos de oțel. În timp ce televiziunile ne tot arătau coloane aproape interminabile – niște reptile metalice uriașe – care se tîrau pe asfalt, am deschis ochii mari pentru a privi în urma acestor mastodonți de izbire și de distrugere, să văd armata specifică stăpînirii terenului cucerit, adică infanteria motorizată. N-am zărit nici o altă entitate militară care să ne demonstreze că rușii vor chiar să cucerească Ucraina! Altă neconcordanță crasă între teorie și practică: nu a durat mult din acest început de înaintare vertiginoasă cînd, din motive previzibile, ritmul s-a frînt. Motivul? Unitățile militare de tancuri nu erau însoțite de o logistică adecvată: combustibil, alimente, medicamente. Astfel, am rămas consternați cînd am văzut ditamai tancul – sperietoarea oricărui apărător – cum rămînea blocat nu din cauza acțiunii inamicului, ci din lipsă de combustibil. Și mai am o

nedumerire: întotdeauna înaintarea blindatelor s-a făcut după un foc nimicitor de artilerie și sub acoperirea unor escadrile de aviație. Ce s-a văzut pînă acum? Exceptînd unele bombardamente aiurea, haotice, care vizau obiective luate în colimator într-un mod aleatoriu – ceea ce, într-un război modern, e un fel de blasfemie la arta de purtare a războiului – nu am reținut cooperarea interarme, cheia succesului oricărei acțiuni militare. În concluzie, pentru ruși: au plecat la un fel de defilare în scopul intimidării inamicului, Putin avînd, probabil, informația că, odată ce tancurile vor scrîșni din șenile pe străzile marilor orașe ucrainene, armata ucraineană va depune armele, iar populația va ieși în întîmpinare cu ghiocei! Dacă Putin a fost dezinformat într-un asemenea hal, să ne așteptăm la demiteri la vîrful Serviciilor de informații?

Analizînd harta luptelor la ora cînd scriu aceste rînduri, am mai descoperit o anomalie de tactică militară, din partea lui Putin. Iat-o: să ai Kievul, capitala Ucrainei, la cîțiva zeci de kilometri de frontiera cu Rusia, și, în loc să concentrezi atacul pe direcția principală Cernihiv – Kiev, dispersezi unitatea Armatei încercînd să vii din vestul Ucrainei, atacînd Mariupol, Herson și Odessa! De ce? Pentru ,,impresie artistică”? ucrainenii. Și aici avem o mare enigmă: După o propagandă în fluviu, în care am văzut la televizor unitățile militare gata de luptă, precum și populația civilă care se instruia pentru viitorul război cu rușii, cînd aceștia au intrat în țară nu am văzut o ripostă militară organizată, cu tancuri și artilerie, cu aviație care să bombardeze coloanele de tancuri rușești care defilau, neasigurate aerian, penetrînd Ucraina din exterior spre interior. De ce n-au făcut asta? Armata se păstrează pentru lupta finală? Bine că ne-au arătat cum a progresat producția de ,,Molotoave”, arma săracului, adică a partizanului, ceea ce, deocamdată, nu cred că era cazul în Ucraina, la stadiul actual al luptelor.

Acestea fiind considerentele atipice care s-au desprins pînă acum din acest conflict anunțat încă de acum 8 ani, în condițiile în care asistăm la declarații belicoase, dar contradictorii, în care NATO și Uniunea Europeană fac jocul Ucrainei, iar ,,țarul” Putin pare că și-a pierdut răbdarea, cine mai poate avea curajul să încerce o evaluare a desfășurării acestui război fratricid?

Cine pierde? Cine cîștigă?

Deși o asemenea gîndire comercială, într-o situație concretă de confruntare militară dintre două state, pare cinică, îmbrăcînd cămașa morții, pentru că sîntem în postura de a întreprinde o analiză în plan ipotetic, ne putem hazarda și cu astfel de întrebări. Probabil, cînd beligeranții au pregătit planurile (unul de atac, celălalt de apărare), în balanța viitoarei confruntări s-au impus și aceste sadice întrebări. Încercînd să formulez răspunsuri la întrebările de mai sus, știu că pornesc la drum cu un handicap serios, din cauza diferenței de timp de la scrierea acestui articol și pînă la apariția lui, o săptămînă plină, timp în care conflictul se poate stinge sau poate evolua în una sau în altă direcție, aducînd un deznodămînt surpriză. Totuși, angajat în scrierea ,,istoriei clipei” – așa cum este denumită presa – nu voi da înapoi de la un astfel de demers.

Deci: Cine pierde? Cine cîștigă?

Astfel cum se desfășoară acțiunile militare în prezent – sub marile semne de întrebare și enigme despre care am scris pe larg pînă la acest punct – cea care va pierde este Rusia. Chiar dacă, să presupunem, Putin își va atinge scopul propus inițial. Această pierdere a fost vizibilă încă din a doua zi în care țelul înaintării rușilor nu a fost atins, iar rezistența ucrainenilor s-a manifestat surprinzător de puternică (în raport cu ce se aștepta Putin). Astfel, cu cît se adăugau zile la ,,lentoarea” războinică a rușilor, aceștia parcă jucînduse de-a hoții și vardiștii cu ucrainenii, cu atît Europa și Planeta luau foc, înălțînd un zid de apărare în fața invadatorilor moscoviți.

Cauza principală care a produs acest efect la scară mondială, de multe ori artificial, au fost imaginile televizate din tabăra ,,atacaților”, unde cadrele de-a dreptul dramatice – avînd în centrul lor copii de diferite vîrste și în diferite ipostaze atipice unor vîrste fragede, mame care își duceau copiii în cărucioare sau, și mai lacrimogen, în brațe, acoperindu-i cu vreun pled, acestea pe fundalul unor cvartale sau localități fumegînde, cu multe locuințe descoperind intimitatea celor care conviețuiseră acolo cu numai cîteva zile în urmă – au produs multe valuri de emoție, generînd nu doar compasiune, ci și un sprijin umanitar din partea multor țări. Dacă pe front (oare se poate numi front de luptă ceea ce se petrece, acum, între trupele rusești și cele ucrainene?) încă nu se cunoaște învingătorul, pe plan economic și financiar se cunoaște cu precizie pierzătorul: Rusia lui Putin!

După scăderea rublei rusești la minime istorice în raport cu dolarul și euro, a venit lovitura de grație din partea Uniunii Europene, de unde președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat (într-o postură de autentică revoluționară, cu pumnii strînși, amenințători) noi sancțiuni împotriva Rusiei: ,,Prin acest pachet de sancțiuni vom viza sectoare strategice ale economiei ruse prin blocarea accesului lor la tehnologii-cheie și la piețe. Vom slăbi baza economică a Rusiei și capacitățile sale de a se moderniza. În plus, vom îngheța activele rusești din Uniunea Europeană și vom opri accesul băncilor rusești pe piața financiară europeană”. După acest anunț neliniștitor am luat cunoștință cu un adevărat inventar al sancțiunilor ,,lumii democratice” împotriva Rusiei, mergînd de la blocarea tuturor rezervelor valutare pe care Rusia le are în afara țării pînă la interzicerea participării sportivilor ruși la competițiile internaționale! Mai mult, ieri-dimineață (2 martie) l-am văzut la tv pe Joe Biden, într-o atitudine de Conducător Suprem, cum anunța cu emfază că va confisca toate casele și iahturile luxoase ale rușilor și toate avioanele private pe care aceștia le au în străinătate – ca pedeapsă pentru atacarea Ucrainei!

Cred că se exagerează prin această extrapolare a unor domenii de activitate sau a unor bunuri private cu oprobiul împotriva lui Putin, ca să nu mai vorbim de încălcarea unor drepturi cetățenești. (Desigur, se poate da replica: dar Putin cum le-a încălcat și încă în mod grosolan? Numai că ce fac acești ,,cavaleri ai dreptății”? Joacă cu armele murdare ale adversarului?)

Din partea cealaltă, Ucraina, cum era și firesc, simte din plin îmbărbătarea care vine din partea multor națiuni și instituții internaționale, valul de simpatie pentru suferința prin care trece poporul ucrainean alimentîndu-i acestui popor încrederea în victorie. Și la acest capitol avem derapaje în acțiunile cu care Occidentul a înțeles să se implice în rezolvarea crizei ruso-ucrainene. După părerea mea, este prea multă gălăgie (propagandă), se pune accentul pe înarmarea Ucrainei și pe ațîțarea rugului războiului, în loc să se întreprindă eforturi diplomatice în vederea încetării acestui conflict, care aduce prejudicii tuturor statelor, nu doar Rusiei și Ucrainei. Bine titreză un cotidian bucureștean – ,,Bruxellesul vrea arme nu pace”, cînd arată că Uniunea Europeană va trimite un cadou Ucrainei sub formă de armament în valoare de 500 de milioane de euro, scriind că: ,,Într-un moment în care mii de oameni fug din calea războiului, înspăimîntați de ce se întîmplă, Bruxellesul alege să vorbească despre arme și muniții în loc să intensifice dialogul diplomatic pentru readucerea păcii în regiune” – exact ceea ce am susținut și eu mai înainte.

Ca să vedeți pînă unde merge pierderea rațiunii la unii oameni de stat, cu răspunderi majore pentru viața a milioane de cetățeni, pierdere generată de exacerbarea urii față de Putin, acești politicieni, anunțînd măsuri radicale împotriva Rusiei (nu a lui Putin, ci a Rusiei) nu sînt capabili să intuiască și reversul medaliei, adică bumerangul care ne va lovi pe toți, indiferent că sîntem sau nu angrenați în acest conflict. Să exemplifică numai prin două cazuri:

1. Trimiterea de arme în Ucraina. Indiferent de ce volum de arme și de ce categorii, acestea nu pot contracara dotarea impresionantă a armatei Rusiei; mai mult, gestul îl va înfuria pe Putin, care ar putea să ia noi măsuri belicoase într-un moment în care s-ar fi putut gîndi la propuneri pentru încetarea focului;

2. Impunerea unor măsuri punitive, cum ar fi închiderea unor conturi bancare ale rușilor din băncile din străinătate sau închiderea spațiului aerian al Uniunii Europene pentru toate avioanele care zboară din Rusia sau care vor să aterizeze în această țară, fapt fără precedent. În atitudinea ei vijelioasă împotriva lui Putin, doamna Ursula von der Leyen s-a întrebat cum vor rezolva problemele pe care le au cu firmele lor din Rusia o serie de oameni politici și oameni de afaceri din Occident și din America. Dar cum vor resimți marile bănci din Occident și din SUA impactul măsurilor de oprire a circulației valutei deținute aici de către oligarhii ruși?

pe care acesta o exercită asupra ta ești pus în situația de a lua hotărîri radicale, așa cum au făcut puhoaiele de ucranieni care sosesc mereu la punctele de trecere a frontierei, dorind să intre în România. Bunătatea și blîndețea Poporului Român s-au manifestat și în cazul de față, imaginile cu primirea prietenească a vecinilor din Ucraina vorbind de la sine.

Implicarea României în conflict

La ora de față poate părea o afirmație hazardată, dar realitatea din ultimele zile pare că sugerează, dacă nu chiar confirmă aserțiunea de mai sus. Implicarea noastră s-a materializat, în primul rînd, prin ajutorul umanitar acordat cetățenilor care trec frontiera din Ucraina în România, fugind din calea războiului. Oricît ai fi de curajos și de descurcăreț, cînd vine vorba de război și de presiunea psihologică

Într-o situație ca aceasta, cînd războiul se desfășoară într-o țară vecină, primirea refugiaților nu este o problemă, în primul rînd, a populației României, ci a Statului Român, care este obligat să intervină cu mijloace proprii, în urma unui studiu anterior. După cum am constatat, guvernanții de la București, în timp ce vituperau acțiunea lui Putin de a invada Ucraina, președintele Klaus Iohannis constituind vioara întîi în acest concert anti-războinic, nu au făcut nimic practic referitor la previzibilul exod al populației Ucrainei odată cu începerea ostilităților (date ca ,,iminente” de mai multe ori de către spionajul american). Abia cînd miile de refugiați din calea pîrjolului s-au înghesuit la punctele de trecere a frontierei, cînd mame cu copiii mici, unii chiar în cărucioare sau în brațe, pășeau pe pămînt românesc, după prima noapte petrecută sub cerul liber au fost instalate primele corturi în zonele de frontieră, și acelea rudimentare, fără căldură, de parcă erau instalații cortuare pentru o excursie de plăcere la munte.

În degringolada care a pus stăpînire pe România de cînd coaliția de la putere se ciorovăie continuu, nereușind să împartă sferele de influență, am uitat să rechemăm și Ambasada noastră de la Kiev, în situația acestui conflict armat, operațiunea avînd loc vineri, 25 februarie, la o zi de la începerea bombardamentelor. Este și acest fapt o demonstrație a modului habarnist în care este condusă diplomația românească de acest domn ministru de Externe, Bogdan Aurescu, care are în cap visuri de mărire, cum ar fi fotoliul de la ONU.

Însă nu aceste aspecte de organizare interioară ne-ar putea crea probleme, ca victimă colaterală a războiului ruso-ucrainean, ci declarațiile belicoase ale Președintelui României și hotărîrile care se adoptă în cazul unor instituții vitale pentru acest timp, așa cum este CSAT-ul. Convocat de două ori într-o săptămînă (uite cum Iohannis ne creează impresia cît de mult este el măcinat de grija țărișoarei noastre), CSAT-ul a hotărît (Președintele Klaus Iohannis a exploatat din plin situația încordată de la frontiera de Est a României) mărirea de la 2% la 2,5% din PIB pentru Armată, ceea ce, bineînțeles, va umfla și mai mult cu miliarde de dolari buzunarele magnaților americani, fabricanți de armament și tehnică militară.

Ce poate fi periculos pentru România, pentru populația noastră, în condițiile escaladării conflictului dintre Rusia și Ucraina, și în condițiile promisiunii făcute de Klaus Iohannis că vom ajuta Ucraina cu armament și că vom aproba tranzitarea pe teritoriul României a unor transporturi de armament pentru Ucraina? În plus, tot din zicerile Președintelui României la televizor – a propus ca Țara noastră să fie un fel de placă turnantă a ajutoarelor care vin din Europa pentru Ucraina: la noi se va concentra tot fluxul de acest fel (ne-a spus cineva de ce natură vor fi acele materiale?), după care noi le vom duce la destinație. De ce se bagă Iohannis în acest angrenaj sub masca întrajutorării unei țări invadate? Nu poate sta la locul său dacă nu-și dă aere de ,,lider regional”?

Pentru a ne împăca, ne-a dat și asigurări: ,,Dragi români, știu că sînteți îngrijorați de conflictul care are loc nu departe de granițele țării noastre, dar vă asigur: nici un român nu trebuie să se teamă pentru siguranța sa și a familiei sale”. O fi auzit domnul Președinte de amenințarea lui Putin, care spune, cu subiect și predicat, că: structurile UE și cetățenii implicați în furnizarea de arme letale și carburanți și lubrifianți către Forțele Armate ale Ucrainei ,,vor fi responsabili pentru consecințele acestor acțiuni pe fondul operațiunii speciale în curs de desfășurare în ucraina”? Dacă da, să ne primească și pe noi în buncărul domniei sale de lîngă Cotroceni! Sfîrșit

Cort cu alimente amplasat în Vama Siret

„Poetul rondelurilor“ - 168 de ani de la na º tere

Viața fabuloasă a lui Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski (1854-1920), reprezentant de seamă al simbolismului românesc, promotor al literaturii SF şi creatorul unei moşteniri literare importante, a fost un om hulit şi pus la zid din cauza caracterului şi acţiunilor sale. S-a războit cu Eminescu, Alecsandri şi Caragiale, a fost duşmanul Junimii şi toată viaţa a afişat o atitudine de frondă. Opera sa a avut de suferit din cauza caracterului dificil, ajungînd să fie pus la zid de contemporani. Poet al rodelurilor şi al rozelor, Alexandru Macedonski a fost consemnat, vreme de mulţi ani, în istorie, drept cel mai orgolios, intrigant şi pus pe ceartă contemporan al junimiştilor. După mulţi analişti, în cazul lui Macedonski, caracterul a bătut talentul şi faptele au ştirbit valoarea operelor.

Viaţa lui a fost una aparte. Prea mîndru şi egoist, nediplomat, invidios, Macedonski s-a lăsat toată viaţa condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil şi din acest motiv întreaga sa operă a avut de suferit. A intrat în conflict nu doar cu cei mai de seamă junimişti precum Eminescu, Alecsandri sau Caragiale, ci şi cu toţi cei cu avea păreri opuse de ale sale. Pe Eminescu l-a denigrat într-o epigramă care i-a fost fatală, pe Alecsandri l-a pizmuit şi l-a ironizat, iar pe Caragiale a vrut să-l defăimeze, instrumentînd acuzaţii de plagiat la adresa lui. Şi-a trăit viaţa afişînd un spirit de frondă şi de opoziţie şi şi-a atras singur oprobiul public.

transpune pe Macedonski în figura invidiosului poet Zoli pus în antiteză cu Horaţiu (Vasile Alecsandri). Arma cu care Macedonski se apără este o epigramă acidă la adresa lui Alecsandri: ,,Coprins de-al gloriei nesaţiu/ Albit de ani, dar tot copil/ E lesne să mă faci Zoli/ Cînd singur tu te faci Horaţiu’’. Eminescu îi ia apărarea colegului său Alecsandri şi lansează şi el atacuri la adresa lui Macedonski. „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire – un spor real de puteri – atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar şi Macedonski un geniu – pe cînd tocmai contrariul e adevărat”, scria Luceafărul într-un manuscris.

Epigrama care i-a fost fatală

a fost numit în funcţia de prefect interimar al regiunii Bugeac, funcţie pe care a fost nevoit să o părăsească după ce s-a opus unor acţiuni impuse de guvern. În 1877 a fost numit de C.A. Rosetti în postul de controlor financiar al judeţului Putna, dar a refuzat funcţia pe care a considerat-o nedemnă de valoarea lui. În acelaşi an a fost numit director de prefectură al plăşii Silistra Nouă şi s-a mutat la Cernavodă. În 1879 a fost numit administrator al plasei Sulina. A ocupat apoi funcţia de inspector general financiar.

Primul scriitor SF din literatura română

Alexandru Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854 la Bucureşti, fiind al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski, general şi ministru de Război în timpul domniei lui Cuza. A fost un ,,băiat de bani gata” şi toată viaţa a afişat un aer de superioritate la adresa contemporanilor din cercurile literare, considerîndu-se mai presus decît aceştia. Previziuni ale unei firi dificile au existat încă din anii copilăriei. ,,Pînă la vîrsta de şase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, avînd crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absenţe de conştiinţă momentane” , notează criticul G. Călinescu despre poetul rondelurilor.

A urmat studiile primare si liceale la Craiova. Anii tinereţii şi i-a petrecut în Austria, Italia şi Elveția. Şi-a abandonat studiile începute la Universitate, se spune, tot din cauza firii dificile. Şi-a făcut debutul în literatură în 1870 cu poezia „Dorinţa poetului”, publicată în revista ,,Telegraful român” din Sibiu. În anii de glorie ai junimiştilor, Macedonski se poziţionează în opoziţie. Se spune că atacurile sale la adresa Junimii nu s-ar fi iscat din senin, ci pentru că Macedonski n-ar fi găsit în rîndul lor recunoaşterea pe care şi-o dorea ca poet. În calitate de gazetar, critică şcoala de la Junimea, pe Titu Maiorescu şi mai apoi pe cei mai de seamă reprezentanţi ai Junimii. În 1880 editează revista ,,Literatorul”, o apariţie care s-a vrut anti-Junimea şi care a fost publicată, cu întreruperi, pînă în 1919. Pe lîngă revistă, Macedonski a înfiinţat un cenaclu literar cu acelaşi nume, care s-a vrut o opoziţie pentru Junimea. La ,,Literatorul”, Macedonski era omologul lui Maiorescu de la Junimea.

În conflict cu Alecsandri

Cînd, în 1882, lui Macedonski îi apare al doilea volum de poezii intitulat ,,Poesii”, din partea Junimii vin critici acute la adresa operei sale. „Poeziile lui Macedonski şi ale altora cîţiva nu-s frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atîtea modele nobile în poeţi mai vechi şi mai ales poezia populară, încît insuficienţa cu care sînt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat”, scria Eminescu despre opera lui Macedonski.

Poetul intră într-o polemică cu Vasile Alecsandri, invidios pe faptul că acesta primeşte un premiu din partea Academiei Române. Macedonski considera că, atîta vreme cît Alecsandri făcea parte el însuşi din rîndurile Academiei, acordarea premiului este nedreaptă. Polemica dintre cei doi se mută în versuri. Se spune că Alecsandri i-ar fi răspuns acuzatorului prin intermediul dramei ,,Fîntîna Blanduziei”, în care îl

Conflictul cu Eminescu va culmina în 1883, anul îmbolnăvirii poetului, cînd Macedonski publică o epigramă care se va dovedi fatală pentru viitorul său ca poet. Exact în perioada în care Eminescu a fost internat în sanatoriu, după prima cădere nervoasă, apare epigrama dedicată ,,poetului X” şi opinia publică este indignată. ,,Un X pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aş plînge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun/ Căci pînă ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decît nebun” – au fost cele cîteva versuri ale celebrei epigrame care i-a fost atribuită lui Macedonski. În urma cărora opinia publică se întoarce împotriva lui. Poetul încearcă să se disculpe, însă toate tentativele de a convinge opinia publică că epigrama nu ironiza boala lui Eminescu, ba că nici măcar nu îi aparţinea lui, au fost în zadar. Justificările au fost interpretate ca gest de laşitate. Cel mai vehement atacator al lui Macedonski devine un fost colaborator al revistei ,,Literatorul”, ziaristul Grigore Ventura, cel care-l identifică pe ,,X pretins poet” cu Eminescu şi stîrneşte valul de indignare împotriva lui Macedosnki. Poetul trimite dezminţire mai multor ziare, însă nici unul nu îi publică dreptul la replică”. Pentru Macedonski, apariţia epigramei a însemnat sfîrşitul vieţii sale ca poet. Ziarele refuză să îi mai publice poeziile. Abonaţii renunţă la revista ..Literatorul” şi, pentru o perioadă lungă, Macedonski ajunge să fie ocolit de prieteni şi chiar să fie arătat cu degetul pe stradă drept denigratorul lui Eminescu. ,,Începînd de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rînd de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Cînd năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc”, scrie contemporanul său, Cincinat Pavelescu. Lipit de surse de venit, în următorii ani după apariţia fatalei epigrame Macedonski ajunge să trăiască din sumele cerşite prinţului Sturza.

Refugiat la Paris și arestat pentru defăimare

Marginalizat şi fără nici o perspectivă, Macedonski părăseşte ţara şi se stabileşte la Paris. Încearcă să se impună ca poet în Franţa, ţară în care simbolismul prinsese teren, şi-şi publică creaţiile în ziarele vremii. A revenit în ţară la începutul anului 1885 şi a avut pare de aceeaşi ostilitate care-l făcuse să plece. ,,În anul 1887, Macedonski se afla în punctul cel mai adînc al văii pe care o tot coborîse. Sărac, respins de o societate faţă de care el întorsese chipul unui om trufaş, pătimind sub o reputaţie care îl prezenta în culorile cele mai antipatice, înfruntînd zilnic invective şi batjocură”, descrie Tudor Vianu perioada neagră din viaţa lui Macedonski.

Liberal convins, a fost arestat la Craiova în 1875, fiind acuzat de defăimare şi incitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator şi a ministrului Lascăr Catargiu. A făcut trei luni de închisoare la Văcăreşti şi a fost eliberat în urma unei campanii intense duse de liberali. Cînd, pe 7 iunie 1875, Macedonski a ieşit din închisoare se spune că decizia a fost primită cu ovaţii pe străzi de către bucureşteni. Pe parcursul vieţii a avut mai multe tentative de a se adapta la viaţa de funcţionar. În 1876

Mulţi ani, din cauza scandalurilor şi a renumelui prost căpătat de pe urma firii şi acţiunilor sale, opera lui Macedonski a fost marginalizată. Abia în 2006, poetul a devenit, post mortem, membru al Academiei Române. Dincolo de firea controversată şi de trăsăturile negative ale caracterului său aşa cum au reieşit din faptele consemnate de istorici, Macedonski rămîne în literatura română primul reprezentant de seamă al simbolismului. Mai mult decît atît, în scrierile sale în proză se regăsesc primele elemente SF din literatura română. „Oceania-Pacific-Dreadnought” este un text publicat de Macedonski în revista ,,Flacăra” din 1913. Poetul rondelurilor scrie în text o previziune despre cum va arăta anul 1952. „Ştiinţa ajunsese chiar aşa de departe, încît, prin nişte aparate aşezate în cuprinsul mai tuturor clădirilor, izbuteau să coboare temperatura în mijlocul verii cele mai călduroase, de la 37º şi 40º căldură la 15º, 10º, 5º şi chiar 0º căldură. Aerul putea fi schimbat după placul locuitorilor în aer de munte sau în aer de şes”, scria Macedonski în textul din 1913, anticipînd apariţia aparatelor de aer condiţionat.

O altă latură mai puţin cunoscută a celui care a fost considerat detractorul lui Caragiale, duşmanul lui Eminescu şi defăimătorul lui Alecsandri este aplecarea sa către astronomie şi paranormal. A avut o tentativă de a inventa stingătorul de coşuri şi hîrtia tratată cu nacru, a susţinut prelegeri despre puterile nebănuite ale omului de a învinge moartea, fiind și primul român care a parcurs distanţa Bucureşti – Braşov într-o singură zi, cu bicicleta.

A murit inhalînd parfum de trandafiri

Macedonski a murit răpus de boală la 66 de ani. Pe 24 noiembrie, aflat pe patul de suferinţă, poetul rondelurilor a cerut să i de aducă roze. Scena morţii a fost descrisă de biograful lui Macedonski, Adrian Mariano, în cartea apărută în 1966: „Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitaţie, şi un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune... Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine: «roze... roze...». Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie...», spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic“.

Orient-Express – cel mai luxos tren din toate timpurile (I)

a fost cel mai cunoscut tren din lume. La bordul lui s-au născut legende. au călătorit cu el capete încoronate și actori faimoși. a fost numit regele Trenurilor și Trenul regilor. astăzi trezește încă fascinația tuturor pentru că este simbolul unei epoci frumoase, în care călătoria era o artă. doamnelor și domnilor, bine ați venit la bordul trenului Orient express!

„Secolul nostru este diferit de celelalte prin inventarea căilor ferate”, nota un ziar american în 1867, la trei decenii după ce acestea deveniseră o prezenţă majoră în societatea timpului. Nici mai mult, nici mai puţin, apariţia lor contribuise la transformarea lumii – iar Heinrich Heine radiografia schimbările în 1843: „Căile ferate au ucis spaţiul şi noi am rămas doar cu timpul”. Sub roţile locomotivelor care străbăteau lumea în lung şi în lat, distanţele se topeau rapid – iar asta nu se mai văzuse pînă atunci. O victorie a civilizaţiei asupra tiraniei distanţelor sau primul semn vizibil al Apocalipsei? – iată o dispută care a împărţit Europa în apostoli şi contestatari ai căilor ferate, iar cîştig de cauză au avut primii. În această epocă a vitezei, a entuziasmului şi a exuberanţei, Orient-Express – un tren rapid, luxos şi elegant, al regilor, al aristocraţiei, al marii burghezii europene, un element federator al Europei „avant la lettre” – a apărut aproape natural... Cum, cînd şi de ce, aflăm în cele ce urmează.

Pînă la apariţia căilor ferate, lumea era văzută liniar, monoton

Modelul „primului val” de turişti europeni este Goethe. Între anii 1786-1788, acesta întreprinde o călătorie în Italia – şi scrie jurnalul experienţei sale turistice. Odată publicată, în 1816, povestea devine un bestseller pentru întregul Occident, iar aristocraţia şi o parte a burgheziei încep pelerinajul spre Italia, văzută ca o destinaţie esenţială pentru orice trăitor. Tot un model, chiar un prototip, al omului modern este Ulise, cel care face înconjurul lumii, înainte de a ajunge acasă, pe insula Itaca.

Experienţele altora – reale sau imaginare – îmblînzesc „demonul” călătoriei, cel despre care se credea că îi înghite pe aceia ce cutează să-şi părăsească locurile de origine şi pornesc la drum. „Demonul” acesta, născut în imaginarul popular în secolele anterioare, îi scoate acum pe oameni din casele lor, spre a le arăta frumuseţi şi bogăţii neînchipuite şi spre a le pune lumea la picioare. Acesta este o parte a mesajului pe care îl poartă, peste tot, Napoleon şi armata lui, din Egipt şi pînă în vasta Rusie. Întorşi acasă, soldaţii povestesc despre aceste

teritorii fabuloase; ei sînt dovada vie că şi oamenii simpli pot accede la frumuseţile lumii.

Ulterior, invenţia şi dispersia căilor ferate aveau să confirme acest fapt. Şi se mai întîmplă ceva acum, în Secolul al XIX-lea: o transformare uluitoare a percepţiei omului asupra lumii, adusă de calea ferată: vederea panoramică indusă ochiului de viteza de deplasare. Pînă la apariţia căilor ferate, lumea era văzută liniar, monoton. Goethe, spre exemplu, în jurnalul călătoriei sale de la Frankfurt la Heidelberg, descrie pînă şi pavajul drumului, formele de relief, cu detalii abundente, atît de lentă era deplasarea. Căile ferate induc călătorului viziunea caleidoscopică, în care scenele se derulează una după alta cu rapiditate, precum secvenţele unui film, omul adaptîndu-se acestui tip nou şi inedit de a contempla lumea. S-a folosit chiar termenul de „mecanizare a percepţiei călătorului asupra peisajului”. Într-un fel, căile ferate au pregătit oamenii pentru o nouă invenţie: cinematograful, care folosea cadre, secvenţe pentru a descrie un subiect. Poate nu întîmplător istoria cinematografiei se deschide în 1895 cu „Sosirea unui tren în gara La Ciotat”, din sudul Franţei – un omagiu adus căilor ferate...

Febra celeilalte lumi pregăteşte elita occidentală şi nu numai pentru un regal: cel al călătoriilor exclusiviste cu Orient Express.

„Ne revez plus d’Istanbul, allez-y!”

Constantinopolul a devenit o destinaţie turistică odată cu revoluţia vapoarelor şi ulterior a căilor ferate, deschizîndu-se vizitatorilor în special după 1840, cînd încep să apară curse maritime regulate. În aceste condiţii, în 1860 începe voiajul tînărului duce de Brabant, viitor rege al Belgiei, sub numele de Leopold II, la Constantinopol. Este un voiaj turistic şi pedagogic: călătoriile formează tinerii. Acestuia, în schimb, deplasarea i-a dat o privire spre orizont, dar şi spre visul colonial al ţării. Nu este singurul cap încoronat cu această experienţă: în 1890, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, vizitează Ierusalimul, iar Thomas Cook este cel care organizează voiajul. Revenind la belgieni, pentru ei Imperiul Otoman reprezenta o oportunitate de afaceri – iar în 1869, un evreu de origine ungară, devenit baron belgian, Maurice de Hirsch – consul belgian la Constantinopol, filantrop, care a trecut în posteritate cu supranumele de „Turkenhirsch” – a obţinut concesiunea pentru un proiect (nefinalizat) de

căi ferate care să traverseze spaţiul balcanic cu destinaţia Constantinopol. Acest proiect avea să atragă atenţia unui tînăr inginer din Liege, Georges Nagelmackers (1845-1905), care va intra în istorie drept părintele şi promotorul Orient-Express. El provenea dintr-o familie de mari bancheri (banca lor fusese fondată în 1747) şi, după o iubire eşuată, în 1867 pleacă într-un voiaj de un an în SUA, unde dobîndeşte expertiză în privinţa căilor ferate. În America, el este atras de vagoanele de lux pentru dormit şi vagoanele restaurant-Pullman, sesizînd oportunitatea introducerii acestora pe piaţa bătrînului continent. Revine în Europa, unde fondează Compagnie Internationale des Wagons-Lits (1876), prin intermediul căreia avea să inoveze călătoriile pe calea ferată.

Primul cumpărător al acţiunilor la noua companie este nimeni altul decît regele Leopold al II-lea al Belgiei. Patronajul acesta regal şi pasiunea lui Leopold pentru Constantinopol aveau să fie de bun augur, dovedindu-se, în anii următori, un sprijin pentru învingerea obstacolelor diplomatice ale unei Europe puternic ancorate în ideea frontierelor naţionale, aparent nefavorabilă spiritului paneuropean. De aceea, între 1876 și 1882, Nagelmackers a trebuit să convingă companiile feroviare occidentale, instituţiile diplomatice franceze, germane, austriace, de avantajele şi beneficiile proiectului companiei sale: trenuri de lux transfrontaliere. În paralel, el începuse, încă din 1874, producţia unor vagoane de dormit, a unor vagoane restaurant, pe care le-a omologat, pînă spre 1882, pe diverse rute din Occident.

Un prim test: Paris-Viena, în 27 de ore

Experienţa americană l-a determinat pe Nagelmackers să construiască vagoane de altă factură decît cele existente pînă atunci pe piaţa de profil din Europa. Diferenţa între vagoanele sale şi cele produse de diverse alte companii era aceea dintre conceptul american şi cel european, mai precis britanic, asupra vagoanelor. În timp ce vagoanele produse în America se supuneau necesităţii de a fi cît mai comode, din pricina uriaşului spaţiu pe care trenurile îl străbăteau (în plus, erau luminate, spaţiile deschise permiteau să se vadă toţi călătorii), vagoanele europene nu erau decît o înşiruire de diligenţe care nu comunicau între ele (de aici, şi numeroase crime), nu aveau toaletă, erau legate de o scară exterioară, uzitată doar de controlori. Nagelmackers a regizat un prim test al proiectului său în octombrie 1882, iniţiind o publicitate fulminantă în jurul unui ,,tren fulger de lux” pe ruta Paris-Viena şi retur. Trenul era deja un regal al luxului: vagoanele erau spaţioase, cuşetele la fel, iar vagonul-restaurant era cel care făcea diferenţa între acest tren şi celelalte, nemaifiind nevoie de staţionări pentru aprovizionare. Călătoria a început pe 10 octombrie şi s-a terminat pe 14 octombrie. A fost, fără îndoială, un triumf, stabilindu-se pentru aceea vreme un record greu de atins de către alte trenuri: distanţa Paris-Viena, 1.350 km, parcursă în 27 de ore şi returul în 28 de ore.

(va urma)

HISTORIA.RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Războiul ciudat

(urmare din pag. 1)

Mai departe. Aflu că pierderile rușilor se cifrează la mii de soldați omorîți, la zeci de blindate distruse și la cel puțin 6 avioane doborîte de un fantomatic pilot de vînătoare, deși nu am văzut carcasele avioanelor rusești doborîte, nici miile de ruși morți acoperind cîmpurile de luptă, ca să nu mai vorbesc de sutele de tancuri distruse. Ar fi trebuit să le vedem cu toții, întrucît acest război este acompaniat de un război mediatic la fel de intens, pe care ucrainienii și NATO l-au cîștigat atît prin măiestria americanilor, cît și prin neprezentarea Rusiei, complet dezinteresată de conflict. Am văzut, în schimb, fotografii realizate în timpul altor războaie dar prezentate ca fiind din acesta la care asistăm, ni s-au arătat filmări pe care eu le credeam a fi din Ucraina, dar erau doar imagini ale unor jocuri video, am auzit știri legate de grăniceri morți, care, în realitate, căzuseră prizonieri în mîinile inamicului, deși li se compuseseră și cîntaseră bîlinele (n. red. – cîntec eroic de sorginte slavă în care se glorifică faptele eroilor) de rigoare, am văzut multă dezinformare, minciună și propagandă.

Acestea fiind spuse, mărturisesc că eu nu înțeleg cum a fost posibilă declanșarea acestui război, fiindcă în motivele invocate de Vladimir Putin nimeni nu crede, deși am senzația că el a fost „ajutat” de comportamentul Marilor Puteri, exact așa cum, prin anii `30, Anglia și Franța, prin atitudinea lor, i-au înlesnit drumul lui Hitler spre ororile pe care le cunoaștem cu toții. Acum, țările care l-au frecventat pe Putin atîția ani (SUA, Germania, Franța) ar fi trebuit să știe cu cine au de-a face, iar specialiștii lor din „intelligence” ar fi trebuit să le spună cum să se comporte cu el. În schimb, reprezentanții NATO și ai Uniunii Europene au procedat exact cum eu scriam în articolul „Mînia”, publicat pe 14 februarie a.c. în suplimentul „Tribunul” al Revistei ,,România Mare”: „Sînt momente în viața fiecăruia dintre noi cînd ne mîniem pe cei din jurul nostru, fiindcă lucrurile pe care le fac sînt atît de revoltătoare încît ni se ridică tensiunea

Războiul din Ucraina

Alte puncte de vedere

● „Dreptul internațional nu mai există. De cînd?

Cine l-a înlăturat? Din 2003. Statele Unite”, scria zilele trecute Angelo Davidescu pe gandeste.org., reluat de cotidianul.ro

Autorul acestui punct de vedere își explică afirmația: În toate dezbaterile de pe tembeliviziunile noastre, aseară, străbătea prin studiouri sintagma „dreptul internațional”. Rusia a încălcat dreptul internațional. Ca să mai pronunți astăzi expresia „dreptul internațional” ori ești prost, ori ești incult. Dreptul internațional nu mai există. De cînd? Cine l-a înlăturat? Din 2003. Statele Unite. În ce context? Atunci cînd, după votul negativ din Consiliul de Securitate al ONU, G.W. Bush a declarat: „Indiferent de votul din Consiliul de Securitate, USA va ataca Irakul”. Dreptul internațional a fost abolit din acel moment.

ONU a fost înființată în 1945, avînd misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Toate conflictele interstatale își găseau rezolvarea în dezbaterile din cadrul acestui organism mondial. Orice intervenție armată de menținere a păcii se făcea în urma unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. Pînă în 2003, cînd USA, sub pretextul războiului preventiv de apărare, a aruncat în aer această respectabilă organizație. Toate acțiunile militare de atunci încoace s-au desfășurat fără aprobarea ONU. Care nici n-a mai fost întrebat.

Atacurile NATO asupra Iugoslaviei, Afganistanului, Irakului, Libiei, Siriei, Primăvara arabă, care a dus la răsturnarea unor regimuri politice, n-au avut în spate nicio rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU. Au fost acțiuni unilaterale ale unei puteri hegemonice, care s-a înstăpînit ca jandarm mondial. La aceea vreme, Rusia era redusă la o putere regională. China era o țară emergentă. NATO era stăpîn absolut. Dar vremurile au evoluat. Putin a folosit banii din resursele naturale în a

aproape imediat și simțim nevoia de a-l lovi pe cel din fața noastră sau măcar de a începe să urlăm la el și să-l înjurăm vîrtos.(…) Cîteodată, reacțiile acestea violente și aparent necontrolate apar după o lungă perioadă de timp în care ai acceptat, fără să ripostezi, umilirile, jignirile și rîsul obraznic al asupritorului tău. Firește că terții care asistă la scenă, și care nu știu ce stă în spatele comportamentului tău violent, îl condamnă, considerînd că motivul acestuia este faptul că e în firea ta să fii furios, violent și nebun. Cel mai enervant este atunci cînd cel care te-a adus în starea aceasta se comportă ca și cum nu ar fi vinovat de nimic, (…) iar comportamentul lui ipocrit te înfurie și-ți amplifică starea”.

Pornind de aici, pot formula două teorii: 1. Putin și-a pierdut mințile și își dorește să revină la masa bogaților prin refacerea, fie și parțială, a URSS, caz în care am sfecli-o cu toții, pentru că sînt posibile lovituri nucleare; 2. Războiul este un pas către Marea Resetare a Lumii, avînd drept scop controlul statului atotputernic asupra populației și încercarea de a convinge oamenii să accepte mai ușor să plătească bani pentru înarmarea țărilor spre beneficiul complexului militaro-industrial, cît și rearanjarea sferelor de influență pe continent, lucru posibil doar printr-un război.

Pe de altă parte, tragedia omenească m-a determinat să fac ceva ce nu am mai făcut de aproape 10 ani: să mă uit la emisiunile politice de la televizor. Ce-am văzut acolo? Aceeași înverșunare ca pe vremea pandemiei și aceeași împărțire a societății între cei care susțin propaganda oficială și cei care gîndesc cu capetele proprii. Mă deranjează terbil modul în care celei de-a doua categorii i se pune pumnul în gură și i se lipesc etichete de „pro rus” sau „pro putinist” doar pentru că încearcă să fie echilibrată în aprecieri – or, cum îmi scria cineva pe Twitter: „În ziua de astăzi, și dacă conduci o mașină Lada ești considerat pro putinist”. Mă deranjează, fiindcă asta implică abandonarea principiilor pe care s-au clădit SUA, Uniunea Europeană și NATO: libertatea cuvîntului, libertatea presei, dreptul la opinie, democrație, drepturile omului. Cum să te pretinzi susținător al binelui și, în același timp, să-mi arunci în față sloganul comunist „cine

dezvolta o armată puternică, în cercetarea militară. China s-a profilat tot mai mult ca o putere economică globală.

Și am ajuns la anul 2014. Cînd Occidentul a orchestrat Maidanul, lovitura de stat din Ucraina. S-a instalat un guvern pro Occidental. Numai că Rusia, în tăcere, și-a pus la punct o armată și-un arsenal impresionant. Și după cum NATO și America n-au mai avut nevoie de rezoluția Consiliului de Securitate, nici Rusia n-a mai avut nevoie de ea. Și a acționat fulger: separarea Donbass-ului și Luganskului și anexarea Crimeii.

Tot sub același pretext american: războiul preventiv, atunci cînd interesele tale sînt amenințate. Fifty-fifty. Corect? Cine a început? Dar nu e chiar fifty-fifty. Că Iugoslavia nu amenința NATO. Nici Afganistanul, Irakul, Siria, Libia… Dar o Ucraină gazdă a bazelor NATO ar fi putut fi o amenințare pentru Rusia.

Și uite cum, după 58 de ani, cît ONU a asigurat pacea lumii, a fost trasă pe linie moartă de USA. Și dreptul internațional transformat într-o glumă. Și acum se plîng analiștii occidentali și cei ai noștri, de rahat, că Rusia nu mai respectă dreptul internațional. Păi care drept internațional, domn’e? Chiar nu vă e rușine? Dar cînd lumea nu știe toate astea, e numai ușor să se lase spălată la creier.

Dacă dreptul internațional nu era aruncat în aer de imperialismul american, toate conflictele pomenite, inclusiv cele dintre Ucraina-Rusia, trebuiau rezolvate la nivel de ONU, OSCE, Consiliul Europei, instanțe recunoscute global și regional. Una era să decidă USA sau Rusia ceva, și altceva ONU, OSCE, Consiliul Europei. Țara în cauză era condamnată și sancționată internațional. Nu mai exista conflict direct NATO-Rusia, NATOChina sau orice altceva. Era rezolvat pe baza dreptului internațional. Cine a distrus dreptul internațional? Cu ce nesimțire mai vorbești astăzi despre el? După ce ai aruncat lumea în haos? Ai condamnat NATO sau USA că au încălcat dreptul internațional? Dacă nu, taci.

●,,Nu, nu poți să taci, cînd minciuna e promovată ca adevăr și adevărul ca minciună în lumea asta bolnavă” - un punct de vedere asemănător este exprimat, în comentariul său (mult mai amplu) de pe FB, de Teodor Nedelcu:

nu-i cu noi, e împotriva noastră”? De ce te comporți mai rău ca unul din cei pe care-i combați și ale cărui valori le disprețuiești, în loc să fii un cavaler, așa cum te consideri? Răul a fost făcut, Rusia a invadat Ucraina, stîrnind, pe bună dreptate, revolta întregii Planete. Încă din 2008, de la invadarea Georgiei și, mai apoi, cea a Crimeei, am susținut faptul că, dacă Putin pornește un război împotriva Europei, acela va fi ultimul război al Rusiei. Am intuit bine. Sancțiunile economice, sportive și politice dictate vor distruge această țară mai rău decît ar fi făcut-o un atac atomic. Invincibilitatea Armatei Roșii s-a făcut țăndări, izbindu-se de armele occidentale și de rezistența ucrainienilor. Nu cred că în următorii 30 de ani Rusia va fi capabilă să revină la statutul de Mare Putere. Cine îi va lua locul? Probabil China, fiindcă nu există alb fără negru, lumină fără întuneric sau bine fără rău, o lume unipolară ducînd la absolutism.

Pînă atunci, îmi doresc ca discuțiile de pace pe care Ucraina și Rusia nu le-au abandonat să aibă succes. În cele din urmă, o Ucraina neutră militar și parte a UE (dar nu în regim de urgență, ci respectînd Acquis-ul comunitar) ar avea mai mult de cîștigat economic decît ca parte a NATO și avînd graniță directă cu Rusia. Mă bazez pe exemplul Germaniei naziste și Uniunii Sovietice staliniste, care, deși se urau reciproc, și-au împărțit Polonia ajungînd una lîngă alta, pentru că Stalin își dorea să „elibereze” Europa de germani, iar Hitler spera să-și extindă „Lebensraum-ul”. Oare analiștii NATO nu-și dau seama că istoria se poate repeta, iar consecințele pot fi mult mai dezastruoase din cauza arsenalului nuclear aflat în mîna președintelui rus?

Ne aflăm într-un moment al schimbării jupînilor acestei lumi și, pentru prima dată în istoria multimilenară a românilor, privim liniștiți evenimentele care se petrec, știindu-ne mai protejați ca altă dată. Cu toate păcatele ei, alianța militară din care facem parte, cît și comunitatea economică europeană, sînt de preferat insecurității și războiului. Depinde doar de noi să ne alegem reprezentanți fideli intereselor noastre, care să reconstruiască ceea ce s-a distrus în ultimii 30 de ani, folosind avantajele cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca țară și ca popor. Trăiască România!

Dreptul internațional a fost încălcat prima oară și rolul ONU a fost practic anulat chiar de către USA. Era încurcată în planurile ei de a stabili o nouă ordine mondială, una americană. De fapt, în acești 30 de ani de după destrămarea URSS, sub umbrela NATO se desfășoară proiectul global denumit Marea Resetare. Cînd lumea e împînzită de baze NATO și americane –trebuie să instalăm baze în lume astfel ca în max. două ore armatele noastre să poată interveni în orice punct de pe glob, spunea Clinton – ea va fi mult mai ușor de controlat. Controlul militar al planetei de către NATO concomitent cu celelalte linii ale planului Great Reset – promovarea ideologiei neomarxiste, digitalizarea și controlul financiar al cetățenilor planetei etc. – fac parte din strategia etsablishmentului globalist occidental de a institui noua ordine planetară, care trebuie să aibă în centru ideologia neomarxistă.

Cum poți atunci să-ți anulezi gîndirea critică, să nu iei în analiză, privind la ceea ce se întîmplă acum, toate aceste elemente care definesc lumea de astăzi? Cum poți să rămîi captiv unor vechi linii de gîndire, care au fost valabile într-o vreme, dar care astăzi nu mai au nici o acoperire în realitate, transformîndu-se în clișee? America e bună, e arhetipul binelui umanității, Rusia e rea, e simbolul răului planetar. (…)

● Un răspuns la comentariul de mai sus vine din partea unui cunoscut blogger, Contele de SaintGermain:

Cînd asişti live la moartea absurdă a unor nevinovaţi şi la tragediile căzute din senin pe capetele unor mii de oameni obişnuiţi care nu au contribuit în nici un fel la greşelile istorice enunţate, ,,gîndirea critică” se blochează pe moment. Cine mă citeşte, chiar şi sporadic, ştie că nu sînt nici pro-american, nici adept al globalismului (neomarxist sau de orice altă sorginte ar fi el). Cu atît mai puţin un propagandist al acestora.

Însă uciderea premeditată, la grămadă, a unor fiinţe inocente, chiar şi în numele unei cauze considerată justă, mi se pare inacceptabilă. Dacă asta înseamnă că sînt ,,captiv unor vechi linii de gîndire”, atunci fie! Liber tancurilor să ne strivească prin tragere la sorţi.

A început războiul cu adevărat? (II)

Nu numai că a început, dar deja, la 5 zile de la debut (timp scurs pînă la data la care redactez acest material), lucrurile au luat-o razna de-a binelea. Putin nu mai are nici un control, generalii lui îl privesc cu teamă și mulți ar vrea să dea bir cu fugiții, dîndu-și seama de nebunia care stă în spatele acestui gest de neconceput pentru o lume civilizată. În Ucraina, trupele rusești au intrat în forță, dar s-au lovit de un zid pe care nu l-au anticipat: forța și dragostea ucrainenilor pentru țara lor, valori pe care le-au transformat în scuturi. Scuturi umane, în unele cazuri, pentru că am văzut cum oameni simpli s-au așezat în fața tancurilor pentru a le împiedica accesul în orașe. Acești martiri merită pe veci să fie menționați cu litere de aur în Cartea de Istorie a Ucrainei, dar și a Umanitații, pentru că s-au pus pavază pentru noi toți, cei care sîntem amenințați de furia mogulului de la Răsărit.

Armata rusească a invadat Ucraina venind din Belarus și Crimeea – unde masase deja trupe la graniță, Odessa fiind, ca și în timpul celui de-al IIlea Război Mondial, un punct cheie al oricărui război. Știm că zonele separatiste Donețk și Lugansk, cu populații preponderent de etnie rusă, au declarat răspicat că vor independența pentru că au suferit destul (8 ani) genocidul și teroarea exercitate de Ucraina. Și au obținut această independență, dar era doar o strategie prin care Putin încerca să ,,adoarmă” vigilența Occidentului. Toți au crezut că ,,țarul” rus se va potoli și se va întoarce la Kremlin. Dar planurile lui erau altele. Avea nevoie de Ucraina, trebuia să o cucerească prin orice mijloace, pentru că pe teritoriul ei este Centrala de la Cernobîl, unde sînt concentrate mari rezerve de petrol și gaze naturale cerute pe piața europeană, care duce lipsă de resurse, sau nu le mai poate obține în propriile țări – cum este și cazul României, care, în loc să se concentreze pe bogățiile din subsol, preferă să le importe. Am ajuns, noi, ,,grînarul Europei”, să aducem din străinătate porumb, pîine înghețată, alimente semipreparate, fructe, legume, piețele sînt invadate de toate ,,stricăciunile” Occidentului, cînd am putea să le producem aici, să ajungă pe mesele românilor proaspete și bio. Pentru Rusia, Ucraina este acea ,,găină cu ouă de aur” sau ,,vaca numai bună de muls” pe care nu își poate permite să o scape din ,,lesă”.

Ucraina își dorește să fie liberă, nu sub ,,directoratul” rusesc, care să îi impună directive politice și diplomatice. Rusia nu dorește, nici în ruptul capului, să facă pace cu Occidentul, ci vrea să își arate colții, situația actuală din Ucraina depășind deja scenariul unui film de groază. Biblia pe care mi-o citea bunica în serile de vară, după ce ne linișteam în urma unor zile de trudă, spunea că sfîrșitul lumii va veni de la Răsărit, dar de la rasa galbenă. Cînd a început pandemia, care a cuprins asemenea unei molime toată lumea, am crezut că acela va fi sfîrșitul, făcînd imediat conexiunea cu rasa galbenă ce populează China, țara de debut a pandemiei. Dar se pare că nu chinezii sînt cei care vor să distrugă omenirea, ci un rus dement, însetat de putere, dornic să cucerească, precum Alexandru I, cît mai multe teritorii, pentru a intra în cartea de Istorie a Lumii ca un ,,cuceritor”. Numai că datele problemei sînt altele acum, acesta fiind un conflict nimicitor, care poate distruge întreaga

Planetă. Vor scăpa, probabil, ,,șmecherii” care știu unde să se ascundă, sau cei care vor plăti pentru adăposturi sigure pînă trece ,,molima”. În urma tuturor actelor de agresiune ale Rusiei, tot blocul militar NATO, Uniunea Europeană, dar și Statele Unite ale Americii au declarat ,,război” tacit Rusiei și lui Vladimir Putin. Inițial, Rusiei i-au fost blocate importurile. Emmanuel Macron, președintele Franței, a încercat să aibă un dialog cu omolgul rus, dar acesta l-a ironizat, spunîndu-i că nu se ridică la nivelul unei persoane cu care să poată discuta nici din punct de vedere fizic, nici psihic, și s-a plîns că a pierdut șase ore prețioase din timpul lui, ascultînd aberațiile ,,piticului de la Versailles”. Dar ,,piticul de la Kremlin” – pentru că nici Putin nu este un bărbat înalt – se bazează pe Armata Rusiei, care nu crîcnește în fața lui, pe populația timorată și dezinformată prin toate canalele de știri, manipulată în mod grosolan prin spălarea creierelor celor mai slabi de înger, care îl ,,urmează“ fără să crîcnească, dîndu-și viața pentru ,,tătucul” Putin, așa cum înaintașii o făceau pentru ,,tătucul” Stalin. În ripostă, Consiliul Europei a dispus blocarea tuturor tehnologiilor de vîrf, a sectoarelor din industria Rusiei. De asemenea, băncile externe au încetat să mai facă tranzacții cu cele din Rusia, toate acestea ducînd gigantul de la Răsărit spre un colaps iminent.

Ca răspuns, Putin a ordonat distrugerea a orașe și sate întregi, decizie ce a avut consecință moartea a sute de civili, copii, femei, bărbați, adolescenți, bătrîni lipsiți de vină. Singura lor culpă este că trăiesc într-o țară al cărei conducător nu a plecat capul în fața ,,superiorului” de la Kremlin. Ucraina și-a cîștigat independența în mod democratic, și vrea să și-o mențină.

În data de 24 februarie, prima zi a invaziei, președintele României, Klaus Iohannis, a avut o Conferință de Presă marcată de cîteva declarații importante. În primul rînd, a catalogat Rusia drept ,,agresor”, iar victimele drept ,,pierderi colaterale”, care nu pot fi estimate în cifre. Klaus Iohannis a vorbit în numele românilor, declarînd faptul că țara noastră va condamna ferm poziția Rusiei față de Ucraina. Pe de altă parte, ca membri NATO și ai Uniunii Europene, ne-am raliat încercărilor tuturor, inclusiv ale SUA, de a detensiona conflictul.

Într-un final, s-a ajuns la concluzia că numai pe cale diplomatică se mai poate face ceva – asta, bineînțeles, dacă Rusia va accepta să se așeze la masa tratativelor. În urma primelor runde de negocieri, care au durat, fiecare, mai mult de șase ore, nu s-a ajuns la nici o concluzie,

fiind stabilite o serie de puncte comune și data la care membrii celor două delegații se vor așeza din nou la discuții. Este posibil ca aceste runde de negocieri să aibă rezultate, sau se va merge pe linia războiului pînă la victoria finală a uneia din părți?

Pe ce se bazează Putin în acest război? Toată Planeta este împotriva lui. S-au ridicat voci chiar din rîndurile rușilor, care nu concept ca ,,frații” lor din Ucraina să fie măcelăriți. Unii dintre ei au chiar neamuri în Ucraina, alții s-au rusificat, căsătorindu-se ori cu ruși/ rusoaice, ori cu ucraineni/ ucrainence. Spiritele se încing, băncile rusești au fost asaltate de cei care se tem să nu-și piardă bruma de avere pe care și-au depus-o în conturi, astfel că blocada financiară este iminentă. Oare pe cine se bazează Rusia în obținerea unor lichidități necesare pentru a supraviețui? O variantă ar fi China, care și-a extins sfera de influență în domeniul bancar, înființînd o serie de bănci cu capitaluri imense, avînd în vedere puterea Chinei de vînzare și de cumpărare a tuturor produselor de pe piața mondială. China este un gigant tehnologic. La tîrgurile internaționale organizate înainte de pandemie, chinezii nu veneau cu standuri, ci doar să viziteze standurile tuturor celor prezenți, cei însărcinați fiind în prealabil antrenați pentru a putea memora tot ceea ce vedeau, după care, asemenea unui calculator, dar de această dată uman, ,,descărcau” datele în momentul în care se întorceau în țară. Și iată cum apăreau pe piață ,,copii” ale multor utilaje, mașini agricole, îmbrăcăminte ș.a. pe piața internațională, la prețuri mici, astfel desființînd marii producători ai lumii în toate domeniile. Aceasta este adevărata Apocalipsă care vine de la Răsărit, de la rasa galbenă, pentru că nu numai chinezii sînt mega-tehnologizați, ci toți asiaticii, fără excepție, dețin monopolul pe multe produse care circulă acum pe piață.

Deplîngem cu toții pierderile de vieți omenești și aducem un pios omagiu, rugîndu-ne, totodată, ca acest război să nu mai curme și alte vieți nevinovate. În urma bombardamentelor și a distrugerii locuințelor, ucrainenii și-au luat cîte o bocceluță în mîini, cu actele, banii pe care îi aveau și cîteva lucruri necesare la drum, și au plecat în bejenie, către România sau Polonia, unii în tranzit către Occident, alții căutînd doar un adăpost sigur. Pentru aceștia din urmă, CSAT a convocat o ședință extraordinară, în care s-a discutat formarea unor Comitete de Criză, la care să participe organizații guvernamentale sau non-guvernamentale, care să se ocupe de problema refugiaților. Avînd în vedere că sînt foarte mulți copii, femei, bătrîni, s-au adunat ajutoare din toate colțurile țării.

Pentru că pămîntul românesc este denumit ,,Grădina Maicii Domnului”, am convingerea că România va fi ferită de urgia lui Putin. Sîntem ocrotiți încă din vremuri străvechi, avem strămoși puternici, care de acolo, din Ceruri, veghează asupra noastră. Cine se are bine cu noi, este ferit de rele, cine se pune cu noi rău, să-l ferească Dumnezeu – sînt versurile unui cîntec, dar cît de mult adevăr ascund!

Dragi români, rugați-vă lui Dumnezeu și îngerilor din ceruri să ne aibă în paza lor! Acest demon al războiului poate fi înfrînt și prin credință, dar și prin diplomație, inteligență, prudență, calm, discreție, iubire, pace. Cu Dumnezeu înainte! Armele nucleare nu trebuie, niciodată, să fie folosite împotriva oamenilor. Chiar vrem să ne auto-distrugem, chiar ne dorim singuri moartea? Acestea sînt întrebările pe care vi le pun, domnule Putin…

Sfîrșit

Românii obișnuiți s-au organizat exemplar pentru trimiterea de ajutoare către zonele fierbinți ale țării, unde ajung refugiații din Ucraina

2 martie 2022. La ora la care scriu aceste rînduri afară ninge liniștit. Această culoare neutră – albul –este simbolul Păcii. Dar oare această zăpadă, pe care o așteptăm cu toții încă de la Sărbătorile de Iarnă, ne va aduce, cu adevărat, pacea și liniștea? Sau totul va lua o întorsătură tragică? Un lucru este sigur: pentru cei care și-au lăsat în urmă casele, familiile, bărbații înrolați pe front, situația este dramatică.

Gerul și zăpada așternută la început de martie vor îngreuna exodul refugiaților în zilele următoare. Cum am putea să îi ajutăm? Încotro se vor duce? Cine îi va lua în grijă? Sînt atîția copii, împreună cu mamele sau bunicile lor, încît ți se rupe inima numai cînd îi vezi la la TV. Înfrigurați, cu cîte un dumicat de pîine în mîini, micuții se întreabă ce se întîmplă. De ce nu pot sta în casele lor, la căldură? Unde le sînt jucăriile? Unde e tati? Mamele nu pot decît să îi strîngă puternic în brațe, să îi încălzească și să îi liniștească pînă adorm. Celor trecuți de 4 anișori, aceste momente li se vor întipări în minte pentru totdeauna. Așa cum mama îmi povestește faptul că își aduce aminte momentul declanșării celui de-al II-lea Război Mondial, cînd avea doi ani, a fugit în pădure împreună cu părinții și frații mai mari pentru că avioanele treceau deasupra lor și se auzeau bombe căzînd în depărtare. Mama

e ardeleancă, din Dîmbovița, iar în Ardealul vînat de Ungaria s-au dat lupte grele. Același lucru se va întîmpla cu micuții din Ucraina. Nu vor uita pînă la moarte aceste momente, care le vor marca toată existența. Este greu pentru cei care și-au părăsit casele pe jos, pentru copiii năpăstuiți, pentru bătrînii care nu pot suporta frigul, dar și pentru tineri, care vor face față cu greu unui drum lung și chinuitor pînă la o destinație necunoscută.

Noi, cei care îi așteptăm cu brațele deschise, cu mîncare caldă, un ceai sau un adăpost, nu putem decît să ne rugăm pentru ei, dar autoritățile trebuie să se mobilizeze și să le asigure, după trecerea graniței cu România, transport și cazare în centre speciale, în hoteluri sau în oricare alt loc unde pot beneficia de condițiile necesare unei vieți decente.

Zilele trecute, mai exact pe 28 februarie, o vecină mi-a spus că pe Calea Griviței, nr. 200, într-un sediu al PNL Sector 1, s-a deschis un centru de colectare a ajutoarelor pentru refugiați. M-am mobilizat, am sortat toate hainele de care nu mai aveam nevoie și care am considerat că le-ar fi folositoare, le-am pus pe toate în saci de iută, și am plecat spre centrul de donare. Acolo activitatea era febrilă, cîțiva voluntari încercau cu greu să sorteze mormanele de saci veniți din toate părțile, aduși de oameni inimoși, cu suflet mare, care, astfel,

Triumful muzicii unei fetițe asupra războiului lui Putin

Inspirată secvența TV.prezentînd o fetiță din Ucraina care, în momentul în care tirul bombardamentului infernal, ordonat de Putin asupra orașului în care aceasta trăia, a fost declanșat, a ieșit pe balconul locuinței și, imperturbabil, a început să interpreteze

la vioară un cîntec ale cărui acorduri divine au acoperit toate atrocitățile acestui război absurd, dus fără noimă, din rațiuni himerice, de către un om avid după glorii efemere. Gestul fetiței a fost catalogat un triumf al vieții asupra morții, o victorie a adevărului asupra minciunii și fățărniciei.

vor să ajute cu puținul lor la acest efort colectiv. Îi felicit pe cei care au pus la dispoziție locul, unde, întrun spațiu foarte mic, oamenii au putut să-și doneze bunurile, astfel arătînd compasiunea și dragostea față de semenii noștri din Ucraina bombardată de trupele rusești…

M-am alăturat acestor voluntari care se aflau în așteptarea unei dube care să transporte sacii cu haine, alimentele, toate bunurile adunate, către diverse destinații. O mașină a Poștei Române a încărcat toate donațiile. Eram fericită că pot ajuta și eu cu puținul pe care îl aveam la efortul colectiv al acestor inimoși voluntari, dar și tristă, în același timp, cînd deschideam pachete cu hăinuțe pentru bebeluși.

Să sperăm că sfîrșitul acestui război nimicitor este aproape, pentru că întreaga lume riscă să dispară de pe fața Pămîntului. Pe Arca lui Noe, după Potop, primul venit a fost un porumbel alb, semn că pămîntul era aproape, binecuvîntat pentru toate viețuitoarele adunate de Noe pe Arca lui.

Echipa de la Centrul de Donare de pe Calea Griviței nr. 200, cu care am făcut și colajul de fotografii, este condusă de dl. Burduja, deputat în Parlamentul României, ajutat de Gloria, dar și de numeroși voluntari ocazionali, care pun umărul la bunul mers al sortării produselor pentru refugiați. Sperăm că prin efortul acestor oameni, dar și prin dărnicia și dragostea românilor obișnuiți, care participă cu tot ce pot la ajutorarea acestor suflete nevinovate, cu toții vor trece mai ușor prin aceste momente de cumpănă. Dumnezeu să ne ajute și să ne ocrotească pe toți!

CARMEN IONICĂ

de obuzele rusești, liderul rus contrazicîndu-se astfel, cu seninătate, la orice pas. La Harkov, spre exemplu, rușii au bombardat de-a valma, inclusiv pe numeroșii lor conaționali, care locuiesc în oraș.

Este uluitor să-l auzi pe Putin numind acest război oribil ca fiind o „intervenție militară specială care și-a atins obiectivele”. Obiectivele minciunii și ale imposturii, poate, căci Putin, după ce afirmă că nu are nimic cu civilii, bombardează cu înverșunare gări, școli, spitale, puncte de graniță sau alte instituții frecventate de civili, care cad secerați

Mizeria umană transpare uneori și acolo unde nu te aștepți: vameșii ucraineni cer bani de la conaționalii care vor să treacă granița pentru a se refugia în România sau a tranzita țara noastră. De altfel, aproximativ 150.000 de ucraineni au luat drumul bejeniei – circa 50.000 au rămas la noi în țară, restul îndreptîndu-se spre alte destinații.

Cerul Ucrainei, intens străfulgerat de bombardierele rusești, este departe de a se limpezi, în ciuda celor două runde de negocieri care au avut loc pînă în prezent între cele două delegații ale Rusiei și Ucrainei. Singurul consens care s-a însăilat a fost acela privind crearea unui culoar umanitar prin care să fie transportate victimele celor două tabere în timpul operațiunilor militare. Urmează o a treia rundă de negocieri, ale cărei perspective se întrezăresc a fi foarte palide. Aceasta, în pofida apelurilor comunității evreiești din Ucraina, ai cărei veterani supraviețuitori ai Holocaustului au cerut, recent, cu disperare: „Putin, oprește-te!”.

IOAN STOICA

Doza de sãnãtate

Afecțiuni ale sistemului respirator, tratate prin metodele oferite de medicina energo-informațională

Afecțiunile sistemului respirator sînt privite de medicina energo-informațională ca fiind ,,prizonierul omenirii”. Încă din cele mai vechi timpuri, bronhopneumonia sau febra au fost cauza celor mai multe îmbolnăviri, motiv pentru care înaintașii noștri au părăsit planeta. Atunci, ca și acum, frica era un factor declanșator al acestora. Omul poate trăi cîteva zile sau chiar săptămîni fără alimente, cîteva zile fără apă, dar fără aer nu poate rezista nici măcar două minute.

Afecțiunile sistemului respirator au la origine viruși, bacterii sau chiar o îmbinare nefericită a celor două. Medicina energo-informațională tratează aceste afecțiuni prin vibrațiile proprii ale cauzei îmbolnăvirii, plecînd de la principiul că fiecare virus sau bacterie are o vibrație energetică. Aparatele de tratament care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze frecvențele patologice emise de aceste noxe toxice, le restabilește vibrația, iar organul afectat începe să funcționeze energetic în parametrii normali.

În cazul infecțiilor bacteriene este recomandată administrarea focusată de antibiotic pînă cînd pacientul iese din criză, iar cînd dificultatea în

O istorie a farselor (239)

Farse literare (4)

Avocatul Chester Davis, observînd că Harold McGraw avea un cec refuzat de Credit Suisse, contrasemnat „H.R. Hughes“, a pus Intertel (propria agenţie de detectivi a lui Hughes) pe urmele cazului. Banca a divulgat informaţii confidenţiale. Aflînd că „H.R. Hughes“ este, de fapt, o femeie, Intertel a sesizat poliţia elveţiană. Edith a fost supusă interogatoriului în Ibiza, iar Irving a fugit la New York.

Ultimul cui bătut în sicriul lor a venit cînd Jim Phelan, autor al memoriilor nepublicate ale lui Hughes, a văzut manuscrisul lui Irving şi şi-a dat seama că, în mare parte, datele proveneau din propria lui lucrare.

Irving obţinuse aceste memorii nepublicate cu o vară în urmă, de la un agent literar pe nume Mayer. În New York, Phelan 1-a confruntat pe Harold McGraw, care a fost nevoit să admită că, în situaţia dată, nu mai putea fi vorba de o simplă coincidenţă. Editura McGraw-Hill fusese păcălită.

Clifford Irving, soţia lui, Edith, şi Dick Suskind s-au prezentat la proces la 7 februarie şi 3 martie, unde au mărturisit totul. Toţi trei datorau peste un milion şi jumătate de dolari editurii McGraw-Hill în impozite şi avocaţilor lor. La 16 iunie 1973, Clifford Irving a primit treizeci de luni de închisoare, Suskind – şase luni, iar Edith – doi ani. Sentinţa ei a fost suspendată la două luni de închisoare pe teritoriul american, dar a primit (şi ispăşit) o sentinţă de doi ani de închisoare în Zürich. Elveţienilor nu le plac escrocii, oricăt de artişti ar fi ei.

Autobiografia lui Howard Hughes nu a fost publicată niciodată. Totuşi, în 1977, Irving fiind eliberat şi reîntorcîndu-se în Insula Ibiza, el şi Suskind au scris şi publicat Proiect Octavio, în care şi-au povestit această farsă extrem de curajoasă. Pînă în acel moment, Edith încerca să-si croiască o nouă viată, în altă parte.

Cît îl priveşte pe Howard Hughes, a cărui viaţă fusese la fel de curajoasă chiar şi înainte de apariţia acestor farsori, el a plecat de la Nassau şi s-a retras în Nicaragua. Trăind în continuare izolat, se spune că ar fi murit la 5 aprilie 1976, într-un avion particular cu care călătorea de la Acapulco la Houston. Împrejurările în care a survenit decesul său, ca şi detaliile privind întreaga lui viaţă rămăn necunoscute.

Irving, pe de altă parte, a revenit spectaculos. Căutaţi cu privirea în standurile de cărţi din întreaga Mare Britanie şi veţi găsi numele lui, „Clifford Irving“,

respirație sau tusea productivă se instalează, acest pas este urgent. Din păcate, în ultimul timp oamenii fac abuz de antibiotice, fapt care are rezultate negative asupra sănătății noastre. În multe afecțiuni bacteriene, pastilele nu își mai fac efectul scontat.

În cazul afecțiunilor virale situația se prezintă altfel. Pandemia de coronavirus ne arată clar faptul că medicina clasică este într-un mare impas. Oficialitățile instituie constant ,,stări de urgență”, promovează vaccinarea, dar nimeni nu aduce în discuție terapia ambulatorie.

Medicina energo-informațională tratează omul după biotipul său, diferit de la caz la caz. Faptul că oamenii sînt diferiți constituie o concepție antică, dar pe care medicina clasică nu o recunoaște.

Simptomele rinitei alergice – curgerea nasului, dureri în gît, greutate la înghițit, greață și dureri abdominale – au fost clasificate de medicina clasică drept coronavirus. Simptomele infecției cu Sars-Cov-2 sînt febra, tusea, simptomele pulmonare, confirmate de

pe capul de afiş al noului roman de aventuri devenit best-seller (autorul se referă aici la Crăciunul anului 1994). Datele biografice spun că locuieşte acum în Mexic. Nu se face nici o referire la trecutul său. Îi urăm mult noroc.

Farse în mass-media (1)

Se pare că a existat o vreme cînd majoritatea oamenilor credeau aproape mereu ceea ce vedeau la televizor, cel puţin atunci cînd li se prezenta ca realitate sau adevăr. Asta se întîmpla în anii ’50, epoca de aur a emisiunilor de tip concurs, urmărite de milioane de telespectatori ce dădeau crezare promisiunii implicite că şi ei pot cîştiga o grămadă de bani şi pot deveni vedete naţionale. Dar sistemul s-a prăbuşit în 1959, cînd mult aplaudatul cîştigător Charles Van Doren a fost demascat drept un impostor. Doctorand în vîrstă de treizeci şi trei de ani, cîştigînd 5.500 de dolari pe an ca profesor la Universitatea Columbia, s-a aflat că el cîştigase 129.000 de dolari în cadrul emisiunii-concurs Twenty-One difuzată de canalul NBC după ce primise, mai întîi, de la producători, un scenariu fraudulos. Oferindu-i instrucţiuni despre modul în care să mimeze uimirea şi stresul pe măsură ce tensiunea fals creată creştea, producătorii au fost nevoiţi să-1 convingă să intre în joc şi să susţină această şaradă deoarece ar oferi încurajare „vieţii intelectuale, profesorilor şi educaţiei în general“. După ce a cîştigat cu succes concursul, i s-a oferit un loc de muncă în cadrul reţelei de televiziune, cu un salariu anual de 50.000 de dolari; dar o dată ce farsa a fost dată în vileag, Doren a pierdut nu numai acest post, dar şi pe cel de la Universitatea Columbia.

Anchetînd scandalul emisiunilor-concurs aranjate, echipa procurorului districtual din Manhattan a chemat 150 de persoane care să depună mărturie în faţa juriului. Din aceste persoane, spunea procurorul Frank Hogan, aproape o sută au minţit sub jurămînt. În următorii trei ani, optsprezece concurenţi care cîştigaseră de la nimic pînă la 220.500 de dolari în cadrul emisiunilor-concurs acum desfiinţate, au pledat vinovaţi de mărturie falsă şi au primit pedepse cu suspendare, deşi ar fi putut sta după gratii pînă la trei ani. Companiile-sponsor, care deţinuseră puterea de a decide cine dintre concurenţi va cîştiga sau cine va pierde în cadrul emisiunii, au scăpat basma curată.

(va urma)

STUART GORDON

un test, dar senzațiea de șuierătură la respirație vine, mai ales, din inflamarea căilor respiratorii superioare, fiind un simptom tipic pentru astm. Febra, pe de altă parte, este un simptom general, singular în unele cazuri, care semnalează răspunsul organismului la noxe patologice. Hipocrate spunea astfel: ,,Dacă reușesc să produc destulă febră, vindec orice boală”.

După vîrsta de 50 de ani, temperatura corpului scade cu 0,5 grade pe an, astfel că persoanele trecute de 80 de ani ating rar temperaturi mai mari de 36 de grade. O persoană în vîrstă de 70 de ani, cu temperatură de 37,5 are febră.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție terapii moderne, personalizate, fără durere ori medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Readucerea corpului în balanța energetică nu este nimic nou. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat. O detoxifiere la nivel microcelular de cîteva ori pe an este benefică.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională privesc și tratează corpul în integralitate: trup, spirit și suflet, și se focusează pe cauza bolii.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Plceri

ORIZONTAL: 1) Datul în bobi; 2) Operație de îmbunătățire; 3) Înscris la bancă – A stabili prețul; 4) Școala populară de artă – Intrare și plecare din triaj! 5) Veniți de la centru! – Impuși cu forța; 6) Evaluări muzicale – Făcut roată; 7) Formații bucureștene... în zona retrogradării! –Colective de oameni instruiți; 8) Spus cu voce tare – Antren!; 9) Rezerve folosite cînd titularul este indisponibil; 10) Susținători ai moralului –Stea de primă mărime cu lumină proprie.

VERTICAL: 1) Notă bună la purtare; 2) Provoacă tulburări cardiace; 3) Ține lumea la distanță fără să recurgă la forță – Se prind la bancuri; 4) Picior de lemn! – Teoretic e plin de bani – Tarele vaselor de lemn; 5) Dau din cap –Revărsarea puhoaielor, urmînd altă matcă (pl.); 6) Fac deplasări zilnice în interes de serviciu; 7) A întinde funia la uscat – Mers în gol!; 8) Sistem de amortizare – Unul care nu mai are nimic de pierdut; 9) Nu-i de treabă – Întîlnite la baraj!; 10) Urcat pe scară – Își creează culoare de șut.

GH. ENE

Dezlegarea careuui ,,CONCEPT” 1) LATITUDINE; 2) ELIBERATOR; 3) GIR – RARITE; 4) ACAPARATI; 5) LNISIP - TA; 6) INICA - AGER; 7) TO - AMINA - A; 8) ARATE - AMIC; 9) TOM - NERASI; 10) ECUATIE - TT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (IV)

unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de aur din epopeea naţională.

În „Drapelul” din 15/28 noiembrie 1918, Valeriu Branişte publica articolul „Ne cheamă libertatea naţională”, din care desprind aceste vibrante chemări: „Un fior sfînt cutremură astăzi toate inimile româneşti la gîndul măreţei adunări de la Alba Iulia, unde după veacuri de patimi şi robie este chemat poporul românesc să-şi proclame libertatea naţională. Va fi o zi istorică, o zi neuitată în viaţa poporului, o zi de la care se va data o nouă epocă. O zi pe care o vor aminti urmaşii îndepărtaţi cu evlavie şi admiraţie. La Alba Iulia se va începe un nou capitol al istoriei naţionale româneşti (...) Şi dacă umbra luminoasă a lui Mihai Viteazul, care planează asupra zidurilor acestei fortăreţe, ne va chema la desăvîrşirea idealului pentru care atît am pătimit, va străbate din adîncurile fortăreţei şi ecoul gemetelor acelor martiri, care au fost acolo frînţi pe roată. Iar sufletul nostru va fi chemat să ţină cumpăna între lumină şi umbră, între jale şi bucurie, între trecutul înourat şi viitorul strălucitor ce ne cheamă (...) Cu acest gînd, cu această convingere fermă şi cu această voinţă neclătinată plecăm la Alba Iulia spre a ne proclama libertatea noastră naţională ca popor civilizat şi conştient ele misiunea ce ne aşteaptă aici ca sentinelă a latinismului din răsărit”. Desfăşurarea evenimentelor din acea zi memorabilă a făcut subiectul a mii de pagini de gazetă sau carte, atît în ţară cît şi în străinătate. A fost o zi unică în analele poporului român, grandioasă şi irepetabilă, care străjuieşte ambii versanţi ai existenţei naţionale – trecut şi viitor – aşa cum luminoasa cruce a Caraimanului veghează parcă din înalturi întregul teritoriu românesc. În ziarul înfiinţat ad-hoc sub titulatura „Alba Iulia – Organ al proclamării Unităţii Naţionale” apărea în ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918 acest generic de pagină: „Cea mai mare sărbătoare naţională a românilor. Peste 100.000 de români într-un glas au hotărît: unirea cu România”.

Propun şi o descriere a acelor clipe, emoţionantă din perspectiva timpului: „Duminică dimineaţa. Cu sufletele înfrigurate de nerăbdare aşteptăm ieşirea zorilor. Ziua în care avea să se hotărască soarta noastră, a tuturor. Peste noapte, natura întreagă s-a îmbrăcat parcă în haine de sărbătoare. Ce gînduri măreţe ne copleşesc sufletele în această noapte sfîntă! Aceasta e noaptea învierii românilor de dincoace de Carpaţi (...) După terminarea sfintei liturghii, pentru prima oară cîntă tot poporul în biserică «Deşteaptăte, române!» (...) Pe la orele 7 seara sosise Garda Moţilor. Erau îmbrăcaţi în minunatele lor haine mocăneşti, cu straiele albe şi arma pe umăr. În aceşti copii ai codrilor parcă întrezăream pe luptătorii îndrăzneţi şi nerăsplătiţi ai Craiului Munţilor, ai lui Avram Iancu, eroul zilelor furtunoase din anul 1848 (...). Nu ştiam pe cine să admirăm mai mult, pe blăjenii beţi de însufleţire, sau pe sibieni, pe sălişteni, pe lugojeni, caransebeşeni, care se nizuiau să se prezinte în modul cel mai demn”.

Din aceeaşi gazetă, aflăm şi despre soarta tragică a unui tînăr român care în drum spre Alba Iulia a căzut victimă – ca şi alţii – pornirilor criminale ale acelora care nu pricepeau că soarta absolutismului a fost pecetluită definitiv: „Ion Arion din Agriş (Turda) e numele mortului neamului, omorît de furia turanică în gara din Teiuş. El venea la Alba Iulia, dar i-a fost

dat să ajungă cu inima îngheţată. A fost înmormîntat ca un erou. La mormîntul lui a vorbit generalul din Ţara Românească, Leonte, care 1-a sărutat pe fruntea rece, dîndu-i sărutarea unei ţări întregi. Au vorbit mai mulţi inşi, între care Vasile Goldiş, protopopul Urzică şi părintele protopop Rusan”.

În „Evenimentul” din Iaşi apărea un ecou internaţional al actului de la Alba Iulia: „Proclamarea Unirii provinciilor române din Transilvania cu România. Lyon, 23 noiembrie/6 decembrie. Se comunică din Viena la Berna că Comitetul Naţional Român din Transilvania, din Banat, Crişana şi Maramureş a proclamat Unirea provinciilor române cu Regatul Român. Drapelul român fîlfîie pe toate edificiile publice. Entuziasmul este indescriptibil. Locuitorii plîng şi se îmbrăţişează pe străzi. Vechii coloni din Transilvania (saşii şi şvabii – n.m. C.V.T.) care au împărtăşit suferinţele românilor participă din tot sufletul lor la bucuria de azi”.

O stampă veridică a acelei zile este zugrăvită şi de un component al biroului de presă al Comitetului Naţional Român, tînărul pe atunci (nonagenarul de astăzi) Ion Clopoţel, într-un articol reprodus ulterior în lucrarea sa „Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România” (Editura revistei „Societatea de mîine”, Cluj, 1926, lucrare distinsă cu premiul „Scotus Viator” al Astrei): „Toată floarea românismului, de la Panciova la Sighetul Maramurăşului şi Braşov, a plecat la Alba Iulia. Cam o sută de mii de ţărani care erau fruntea satelor, în port de sărbătoare, cu flamură naţională şi muzică, în strigăte de bucurie şi cîntece, au pornit cu trenuri speciale, ori cu vagoane ataşate la trenurile din toate direcţiile, spre cetatea visurilor noastre de aur. Cămaşa albă ca zăpada de decemvrie îşi ţinea sărbătoarea cea mare. Ardealul n-a cunoscut o adunare mai impozantă şi mai reprezentativă a populaţiei româneşti din întinsul lui. Episcopii au slujit serviciile în cele două biserici proto-presbiterale gr. or. şi gr. cat., şi cortegiul nesfîrşit a plecat spre cîmpia cetăţii lui Mihai Viteazul. În Sala Casinei militare, transformată astăzi în vederea banchetului încoronării, s-au întrunit membrii sfatului naţional şi delegaţii consiliilor din toate regiunile. Pe feţele intelectualilor scăpaţi de curînd din temniţe şi din lagărele de internare se vedeau urmele suferinţelor îndurate, însă sufletul lor tresărea de bucuria răsplătirii jertfelor. Prin păsurile Carpaţilor au străbătut pribegii. Erau de faţă ziariştii ardeleni care scriseseră pagina Ardealului în «Epoca» lui N. Filipescu şi reprezentanţii corpului voluntarilor români. Graniţa căzuse, punctele vamale se topiră ca prin farmec (...). Înspre seară, valurile mari de lume au început a se retrage. Timp de două zile, Alba Iulia chiotea de bucurie, iar trenurile împodobite cu steaguri duceau spre vetre marea bucurie a Unirii”.

În aceleaşi zile incandescente, ziarul „Alba Iulia” publica „Salutul nostru” (reprodus de mai multe publicaţii din diverse oraşe ale României reîntregite), adresat cu prilejul intrării trupelor noastre în cetatea Unirii: „S-a împlinit vremea suferinţelor neamului. Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvîrşit. Sculaţi-vă de acum şi voi, cei pe care v-am văzut căzînd cu braţele întinse spre Alba Iulia, sculaţi-vă din mormînt la glasul trîmbiţei învierii noastre. Sculaţi şi voi, cei întristaţi de veacuri, căci lacrămile voastre s-au prefăcut în bucurie. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi împreună cu noi, cei prigoniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr”. Acelaşi fapt excepţional, aşteptat de veacuri de către românii transilvăneni, este comentat astfel de către „Evenimentul” din Iaşi, la 24 noiembrie/ 7 decembrie: „Bucureşti. Guvernul a fost înştiinţat că armatele române au intrat în Alba Iulia. Un detaşament de cavalerie şi-a făcut apariţia duminică dimineaţa, în marea cetate a Ardealului. Populaţia a făcut trupelor române o primire entuziastă. Clopotele de la biserici anunţau populaţia că mult aşteptata armată românească

Criminal după... model

Mottoː „Pe un război cicatrizat de patimi/ azi «Moscova nu mai crede în lacrimi»”

În pandemia cunoscută

Nou virus KGB-ist, felin Se-avîntă ucigaș în luptă Războiul țarului Putin!

Cu virusul eram la trîntă Dar, ce să vezi, că din senin A explodat și ne-nspăimîntă Și nebunia lui Putin!

Un dictator năvălitor Și-a zis că e paharul plin Și-a devenit demolator Barbarul-bestial Putin!

Cruzimi de nedescris vedem Cu sînge, lacrimi-crunt destin Războiul ca un nou edem În paranoia lui Putin!

Din vechi război s-a inspirat Model?! Un mareșalː Stalin Un dictator! Ce l-a urmat S-avem nou criminalː Putin!

LIVIU ZANFIRESCU

a sosit. S-au oficiat slujbe religioase şi s-a făcut o prea frumoasă manifestaţie în onoarea bravelor noastre trupe. Peste tot locul populaţia de orice naţionalitate este mulţumită că a scăpat în fine de jugul tiranic maghiar...”. Din aceeaşi publicaţie desprindem şi o tulburătoare adeziune culturală ieşeană la actul Unirii, petrecută la 30 noiembrie/ 13 decembrie: „Aseară s-a reprezentat la Teatrul Sidoli, complet renovat, piesa confratelui nostru d. Constantin Cehan Racoviţă «Ardealul». A fost o frumoasă surpriză. Piesa e scrisă cu inima şi într-un ton care merge la inimă”. În „Dacia” craioveană, la 25 noiembrie/ 3 decembrie era reprodusă pe pagina 1 o hartă a Transilvaniei, Temişanei, Crişanei şi Maramureşului, deasupra căreia, frumos ornat, poate fi văzut un splendid poem în proză, pe care parcă l-ar fi scris un grămătic din preajma marelui ban al Craiovei, înfăptuitor al primei noastre Uniri: „Şoptit în taină, purtat cu grijă pe aripile gîndului nostru, hrănit cu lacrimi şi suferinţi şi crescut prin nesfîrşita iubire pe care i-au dat-o generaţii de-a rîndul, Ardealul a fost cel mai mare şi cel mai frumos dintre visurile noastre naţionale (...). Astăzi îl avem – e al nostru întreg, cucerit prin durere şi iubire nesfîrşită. El vine să sporească puterea de rezistenţă şi să primenească viaţa politică şi morală din cuprinsul României mari de astăzi”.

Revenim la intrarea glorioasă a trupelor române în Alba Iulia, dînd din nou cuvîntul inimoşilor ziarişti olteni, care în numărul din 10/ 23 decembrie făceau această paralelă plină de tîlc: „Coincidenţa norocoasă a făcut ca Regimentul 5 Vînători numit «Mihai Bravul» să intre el cel dintîi în cetatea în care patronul său, Mihai Viteazul, intrase cu 300 de ani şi mai bine înainte, înfăptuind unirea românilor. (...) Trupele noastre sînt inundate de flori şi nebunia entuziasmului culminează prin luarea pe sus a Colonelului Gagiu, iar calul lui Destin mîngîiat şi sărutat ca un copil”. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Războiul modern (I)

După 8 zile de război în Ucraina, observ că Rusia a pierdut războiul informațional și mediatic. Într-o lume în care socialmedia și televiziunea au puterea de a influența mari mase de oameni, războiul modern se poartă mai puțin cu arma în mînă și mai mult la televizor și pe internet. Prin controlul mass-media se pot manipula cetățenii astfel încît atitudinea acestora față de anumite subiecte să fie favorabilă manipulatorului.

Avantajul folosirii presei/televiziunii pentru astfel de acțiuni? Ea primește din start prezumția de nevinovăție din partea publicului. Teoria și practica războiului informațional se bucură în ultimul timp de o atenție crescîndă

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

din partea politicienilor, strategilor, oamenilor de știință și mijloacelor de informare în masă din diverse țări, îndeosebi din spațiul nord-atlantic și european. Nimic nu poate exista în afara sistemelor de comunicații, iar defectarea sau funcționarea în alți parametri a rețelelor de transmitere a datelor, fie și pentru cîteva ore, poate genera adevărate seisme sociale cu efecte greu de imaginat, mergînd chiar pînă la paralizarea vieții naționale și internaționale, izbucnirea panicii și a unor revolte ce se pot transforma în manifestări de dezordine, care să pună în primejdie echilibrul și siguranța statelor, anihilarea capacităților de comandă și control etc.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Știrile alarmiste – o practică binecunoscută în România

Într-un film vechi din 1951, ziaristul Charles Tatum spunea cu cinism că „Știrile rele se vînd cel mai bine, pentru că știrile bune nu sînt știri”. Uitîndu-mă la presa din România, cam asta văd că se întîmplă de la Revoluție încoace. Înțeleg faptul că presa este o afacere care trebuie să producă bani, dar nu este normal ca ziariștii să distorsioneze realitatea. De asemenea, stiu că se poate trăi și din știri pozitive, iar Revista ,,România Mare” este o dovadă în acest

sens. De doi ani de zile, de la debutul pandemiei, televiziunile și presa din România nu au făcut altceva decît să exagereze pericolul, bombardîndu-ne zilnic cu cifre despre îmbolnăviri și despre morți, amenințîndu-ne cu valuri succesive de COVID, punînd presiune pentru a ne vaccina și menținînd o stare de nebunie generală la nivelul întregii populații.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Comici vestiți ai mass-media românești

moto: ,,Breaking News: «Babă violată în pădurea Băneasa!». Peste trei zile: «Invazie de babe în pădurea Băneasa!»”.

Deși se zice că ,,mass-media este cîinele de pază al democrației”, iată că, în România, nici vorbă de așa ceva. Nu ne putem lega nici de faptul că adevărata presă trebuie să fie obiectivă, curajoasă și independentă, ca să nu mai vorbim de principiul potrivit căruia ,,orice știre se verifică din trei surse”. La noi e totul invers: sursa se verifică din trei știri.

Mai mult, în mass-media românească nu se mai ajunge în baza unor studii jurnalistice sau a unui talent literar deosebit. Dacă ai fost coafeză și ai lipit afișe electorale pe Stada Speranței, ai toate șansele să ajungi redactor-șef la ziarul partidului. Legat de acest lucru, îmi aduc aminte că, în urmă cu vreo 25 d ani, a venit la Corneliu Vadim Tudor o tinerică frumușică foc, care și-a manifestat dorința de a lucra ca jurnalistă la Revista ,,România Mare”. Avea și recomandări, iar experiența sa în domeniu se baza pe cei doi ani în care a scris la gazeta de perete a școlii unde a învățat. Vadim i-a spus direct: ,,De frumoasă, ești frumoasă, nimic de zis, dar eu aici nu pun păpuși în vitrină, așa încît, ca probă de lucru, te rog să-mi prezinți un articol privitor la ceva pozitiv!”. Zis și făcut, peste cîteva zile, fata a venit cu un articol intitulat ,,Comuna Gruiu beneficiază de un nou parc”, material binișor scris, dar Vadim m-a rugat ceva: ,,Du-te la fața locului și vezi despre ce este vorba, că din ce-a scris fata asta aici reiese că această realizare este mai mare decît Parcul Herăstrău!”.

Da, Vadim a avut dreptate, acolo fiind vorba de un fost teren viran de vreo 150 mp, aflat la o intersecție, pe care primăria l-a transformat într-un ,,parc”, unde s-au plantat doi pomi, s-a pus o bancă și s-a făcut o mică alee cu pietriș. Vadim chiar mi-a zis: ,,De ce mi-ai adus fotografia asta pe A3, că tot ce este acolo încăpea pe o poză tip buletin? Oricum, nu te mai trimit să afli cine este primar în Gruiu, că precis este gagicul păpușii!”.

Aceste dialoguri le-am purtat cu Vadim la Casa Presei, în jurul orei 11, cînd am observat că foarte mulți angajați plecau atunci acasă, aspect asupra căruia Vadim m-a lămurit: ,,Am uitat să-ți spun că aici există un obicei: cei care vin mai tîrziu la serviciu, adică orele 10, 11, trebuie să meagă pe partea dreaptă o holurilor, pentru a nu se împiedica de cei care pleacă mai devreme”. A se reține că aceste lucruri mi-au fost spuse de un mare ziarist, poate cel mai mare al epocii moderne, care își pierdea nopțile scriind pînă la orele 4, 5 ale dimineții, după care se ducea în parlament, unde aproape zilnic ținea discursuri patriotice, intrate în istorie, avea săptămînal conferințe de presă, probleme în partid și la redacția celei mai căutate publicații, Revista ,,România Mare”, dar avea și timp să-și plimbe copilele în Parcul Cișmigiu, și asta pentru că, pentru el, familia era cea mai de preț icoană.

Să nu uităm că Vadim Tudor a fost ,,cel mai bun vorbitor de limbă română din întregul parlament” (Prof. George Pruteanu) și ,,cel mai obiectiv, tăios și documentat ziarist al epocii sale” (Adrian Păunescu). Nu trebuie să ne mire nici faptul că tot ce a prevăzut Vadim în urmă cu vreo 25-30 de ani, trăim din plin astăzi, el fiind și cel care ne-a avizat la modul ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra”. (,,Apocalipsa nu dă telefon”, 2013)

Revenind la mass-media actuală, care din cîine de pază al democrației a ajuns ,,A patra putere în stat”, vă pot spune că 90-95% din presă a fost cumpărată cu bani mulți, din bugetul de stat, adică bani publici către privați. Anual, Guvernul României emite o ordonanță de urgență dedicată finanțării mass-media românești, în scopul de a se înțelege mai bine ,,recomandarea” (a se citi ,,ordinul”) ,,Ciocul mic!”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Războiul modern (I)

(urmare din pag. 21)

Războiul informațional nu este un fenomen nou: el include orice activitate ostilă îndreptată împotriva informațiilor, cunoștințelor și credințelor de orice natură și este purtat practic din cele mai vechi timpuri. Spațiul nord-atlantic și european (dar nu numai) parcurge un proces de tranziție de la o societate de tip industrial la o societate de tip informațional.

În cadrul societății informaționale, a estima puterea și viabilitatea sistemului de securitate națională fără a lua în considerare sistemele informaționale și modul de exploatare a informației (colectarea, protecția, transportul, managementul și împiedicarea accesului la informație) reprezintă un risc major, deoarece centrul de greutate al acțiunilor tinde să se deplaseze dinspre dimensiunea materială spre cea informațională. Pe de-o parte, utilizarea tehnologiei informației oferă o creștere semnificativă a puterii și viabilității sistemului de securitate națională, iar pe de altă parte reprezintă un factor de risc în situația neprotejării infrastructurii informaționale.

Războiul informațional este forma de conflict specifică acestui început de mileniu, deoarece el răspunde la unele dintre obiecțiile aduse atît de politicieni, cît și de analiștii geo-strategici sau de planificatorii militari formelor clasice de desfășurare a conflictelor. Ceea ce este nou și caracteristic războiului informațional este posibilitatea de a manipula informația vehiculată în sistemele informaționale avînd uneltele necesare pentru a forma și orienta această informație, aceasta devenind o adevărată materie primă strategică indispensabilă autonomiei deciziei și succesului oricărei politici. Pentru satisfacerea intereselor de securitate națională, dominarea spectrului de informații este la fel de critică precum erau, și încă sînt, ocuparea terenului sau dominarea spațiului aerian, strategia și tactica militară clasică. În etapa următoare, războiul informațional va juca un rol determinant în viața politică, economică și militară a oricărui stat. El este o realitate care, deși nu are o definiție universal acceptată, oferă o anumită coerență tuturor activităților legate de informație.

ETICHETA

Știrile

alarmiste

(urmare din pag. 21)

Principalele trăsături ale războiului informațional se desprind din natura sa deosebit de complexă: dificultatea precizării adversarilor; absența unor frontiere de natură geografică și/sau temporale; multitudinea de ținte; lipsa unor metode rapide de remediere a consecințelor pe care le generează; utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine și larg răspîndite; dificultatea stabilirii unor responsabilități clare și precise privind managementul domeniului; costurile relativ scăzute ale derulării operațiilor informaționale în raport cu rezultatele ce se pot obține; posibilitățile sporite de manipulare; ștergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă. Războiul informațional vizează structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le distruge sau paraliza, ci mai ales pentru a le influența procesele decizionale. Astfel se face trecerea de la stadiul de violență organizată la stadiul de influențare ostilă.

În concluzie, războiul informațional poate fi privit sub șapte aspecte sau, altfel spus, în funcție de strategiile de atac-apărare construite și de armele informaționale utilizate comportă șapte dimensiuni diferite:

1) Războiul de comandă și control. Este forma exclusiv militară a războiului informațional și are menirea să anihileze comanda și sistemele de comandă și control ale unui adversar prin integrarea operațiilor psihologice, a securității operațiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic și a distrugerii fizice;

2) Războiul bazat pe informații. Este intelligenceul clasic și constă în proiectarea, protecția și anihilarea sistemelor care conțin suficiente cunoștințe pentru a domina un spațiu de conflict;

3) Războiul electronic. Utilizează tehnologie electronică și tehnici specifice pentru dominația spațiului electromagnetic;

4) Războiul psihologic. Utilizează informația pentru a modifica atitudinile și opțiunile amicilor, neutrilor și adversarilor;

5) Războiul hacker-ilor. Constă în atacuri pasive și active cu software malign asupra sistemelor informatice;

6) Războiul în sfera informațiilor economice. Urmărește blocarea sau canalizarea informațiilor în scopul obținerii supremației economice;

– o practică binecunoscută în România

Toată această presiune mediatică desfășurată la televizor, în presa scrisă, la radio și în social-media, a avut caracteristicile propagandei pe care le enumeram în articolul publicat recent în Revista ,,România Mare”: „propaganda trebuie să fie continuă și simfonică, adică transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului, și să aibă loc pe termen lung, pentru a putea pătrunde în toate fibrele și în toți neuronii publicului-țintă, nutrindu-i acestuia convingeri puternice în legătură cu ideologia și doctrina transmise”. Propaganda s-a oprit brusc în momentul în care a început războiul din Ucraina, ca și cum pandemia nu ar fi existat niciodată. Virusul ucigaș a dispărut dintr-odată din viețile noastre? De ce nu se mai dau comunicate referitoare la modul în care a crescut sau a scăzut numărul de infectări ori de decese ca urmare a COVID? De ce nu mai ies domnii Arafat și Rafila să ne spună cum trebuie să ne vaccinăm și ce mască să purtăm? Întreb în mod foarte serios: acest virus a dispărut peste noapte? Cum? Cînd?

Întreb pentru că, dacă nu există explicații, atunci, ținînd cont de toate cele întîmplate în ultimii doi ani, concluzia pe care o trag este aceea că pericolul COVID a fost mult exagerat de presa care a produs mulți bani din propaganda pro COVID pe care a desfășurat-o; drept urmare, am fost supuși unei agresiuni mediatice inutile. Cine răspunde pentru învrăjbirea oamenilor care, împărțiți fiind, s-au jignit și s-au certat sub influența presiunii mediatice? Firește, nimeni.

Acest război care a îngropat pandemia este, în opinia mea, unul foarte ciudat, asemenea comportamentului

7) Războiul în spațiul realității virtuale. Este în prezent un punct de acumulare a scenariilor futuriste, a cercetării fundamentale și tehnologice.

Am scris toate acestea, pentru a vă informa cu privire la această formă de război modern pe care o trăim cu toții zilele acestea. Atacurile hacker-ilor de la Anonymus contra site-urilor rusești, eliminarea echipelor rusești din competițiile sportive, a soliștilor din spectacole, considerarea celor care au altă opinie decît cea a propagandei oficiale drept „putiniști” sau „pro ruși” și înscrierea lor pe liste negre după modelul practicat în regimurile totalitare constituie parte a războiului psihologic la care sîntem părtași de o săptămînă. Ce mă sperie este faptul că în cadrul acestui război modern purtat contra rușilor, fără nici o legătură cu Vladimir Putin și cu războiul din Ucraina, multe companii private sau persoane fizice se fac vinovate de xenofobie (frica sau ura față de străini) și de extremism (termenul desemnează idei sau acțiuni considerate extreme, exagerate, utopice), atitudini condamnate ca fiind neconforme cu valorile europene nu cu mult timp în urmă, iar acum tolerate și cumva acceptate. De ce oare Consilliul Național pentru Combaterea Discriminării nu se autosesizează și nu pedepsește aceste fapte conform legii, așa cum sancționează xenofobia contra maghiarilor, evreilor sau negrilor? (fiindcă rasismul e o formă de xenofobie) În război încetăm să mai practicăm valorile în care credem și care ne definesc. Ne comportăm la fel de josnic ca adversarul nostru, arătînd că nu sîntem cu nimic mai bun ca el? Se pare că da.

O parte a acestui război modern și din fericire singura formă adoptată pînă acum de NATO și UE contra statului rus sînt sancțiunile economice, dar nu știu dacă nu cumva, în loc de a determina populația să se răscoale contra președintelui Putin, acestea nu vor naște în interiorul ei sentimente contra celor care le-au aplicat. Au mai făcut vesticii odată așa ceva, pisînd cu bombardamente orașele Germaniei naziste în speranța că oamenii se vor revolta contra lui Hitler și s-au înșelat.

Loviturile economice nu-l afectează doar pe Putin și Rusia, ci ne afectează și pe noi, pentru că din Rusia nu vine doar gaz către Uniunea Europeană, ci vin și îngrășăminte, oțel, cupru, nichel, semințe și chiar hîrtie tipografică.

(va urma)

Ei bine, acum a dispărut iodul din farmacii, pentru că o declarație a unui reprezentant militar rus referitoare la menținerea rachetelor atomice în alertă ridicată i-a făcut pe panicarzii din presă să spună că Putin a amenințat cu lovituri nucleare. Cei cu minime informații în materie știu că puterile nucleare ale lumii mențin legătura între ele tocmai pentru a se evita dezastre, iar NATO, întrebat fiind ce crede despre asta, a răspuns, prin vocea secretarului său general Jens Stoltenberg, că aceste declarații sînt periculoase și iresponsabile. Atît. Nimic despre luarea unor măsuri asemănătoare. Ceea ce înseamnă că pericolul nu este foarte mare. În afară de asta, o rachetă nucleară nu se lansează oricum, ci după proceduri bine stabilite tocmai pentru a se evita ca oameni iresponsabili să distrugă planeta.

Următoarea fază a pandemiei a fost decredibilizarea și atacarea celor care nu susțineau varianta propagandei oficiale și își manifestau îndoiala cu privire la apariția peste noapte a vaccinurilor, cît și la efectele lor secundare. S-a lovit în ei pe toate căile, au fost jigniți, umiliți, numiți conspiraționiști, chiar idioți, pentru ca la finalul pandemiei să se constate că foarte mare parte din lucrurile pe care le susțineau erau adevărate. Apoi, cînd așteptam cu toții sancționarea celor vinovați pentru cei doi ani pierduți și pentru distrugerea multor afaceri a izbucnit acest război.

Toate știrile alarmiste și uneori inexacte ar trebui să-i determine pe oameni să fie mai atenți la informațiile pe care le primesc prin intermediul media. Din păcate, nu este așa și observ că acest „cîine de pază al democrației” a devent trompetistul veștilor proaste și nimic mai mult.

jurnaliștilor și analiștilor ce lucrează la trusturile de presă din România urmărite de milioane de cetățeni, de a căror credibilitate se bucură. Am senzația că toți își doresc ca NATO și, desigur, România, să intre în război cu Rusia. Vor cu disperare ca rușii să scape o rachetă pe teritoriul nostru pentru ca acest lucru să fie considerat o agresiune, să se pornească războiul planetar și ei să ne poată spune triumfători: „V-am zis că rușii sînt un pericol, am avut dreptate, sîntem foarte deștepți!”. Desigur, mă lansez în aceste afirmații extrem de grave fiindcă asta reiese din comportamentul lor. Toate emisiunile, toate reacțiile jurnaliștilor și analiștilor stimulează sentimentele privitorilor pentru a le induce ura contra rușilor, a lui Putin și dorința crescîndă de a „da cu rușii de pămînt”. Cel mai recent exemplu este Marius Pieleanu care, discutînd cu un reprezentant al Armatei Române despre tragica prăbușire a avionului Mig-21 și a elicopterului trimis în căutarea lui, se agita teribil, vorbind extrem de nepoliticos pentru că interlocutorul său refuza să aprobe ceea ce el încerca să sugereze: că avionul militar românesc a fost lovit de o rachetă trasă de ruși! Într-o astfel de situație nu poți face afirmații iresponsabile care pot inflama lucrurile și porni un război mondial decît dacă-ți dorești acel război sau nu gîndești limpede. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc asemănarea dintre modul în care media a reflectat pandemia COVID și acest război. Astfel, ambele au început brusc, ,,făcătorii” de rating de pe la tv dîndu-se în spectacol cum puteau mai bine ca să atragă atenția publicului. După o scurtă perioadă, ne-au trimis pe toți să golim rafturile magazinelor ca să avem ce mînca pe timpul carantinei la domiciliu. Vă amintiți criza de drojdie, creșterea bruscă a prețului la mașinile de făcut pîine, dispariția făinei, a mălaiului și autoturismele care se tîrau spre casă, burdușite de conserve și mîncare?

Comici vestiți ai mass-media românești

(urmare din pag. 21)

Iată de ce, acum, mass-media este șamponul cu care se spală creierele, de unde și îndemnul anti-virus ,,Spălați-vă bine pe mîini la chiuvetă, că pe creier vă spălăm noi!”. De fapt, și la noi, ca peste tot – și spun asta pentru că, pe întreaga planetă, ,,mass-media a orbit de tot, pentru că mai întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată cu voluptatea prostituatei de centură de către plătitorul politic, punîndu-se sub comanda zilei cu o nonșalanță de budoar, păstrîndu-și duplicitatea. Ea însăși aparține unui sistem cariat de elemente ordinare și corupte”. (Gl. r. Mircea Chelaru) Și, pentru că principiul fundamental al mass-media ne spune că ,,Actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), mă simt obligat să vă reamintesc ce scrie în Protoclul nr.12 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale: ,,Mass-media va fi cenzurată la maxim, și nici măcar un anunț nu va ajunge la public fără acordul nostru”, ceea ce se coroborează cu declarația lui David Rockefeller din 1991, la reuniunea Grupului Bilderberg: ,,Sîntem recunoscători celor de la Washington Post, New York Times, Time Magazine, CNN și altor organe mass-media, ai căror directori au participat la întrunirile noastre și și-au respectat promisiunile (contra cost – n.m.) de a păstra discreția timp de aproape 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să ne dezvoltăm planul mondial (de a supune întreaga planetă – n.m.), dacă presa nu ne-ar fi fost fidelă, ținîndu-ne ascunși de luminile celebrității”.

mass-media a făut o mare știre din asta, iar premierul Vasilică a încasat și bani pentru această imbecilă campanie pro-vaccinare. Pe de altă parte, cînd Robert Malone, inventatorul tehnologiei ARN-Mesager, ne-a prevenit că ,,Vaccinul distruge imunitatea naturală a omului și are efecte letale”, cenzura a intrat în pîine, respectiva convingere fiind catalogată drept fake-news. Bravo, măi băieți, dar v-ați întrebat vreodată dacă

aceste cacealmale au vreun rezultat favorabil vouă? Nici acum nu v-ați dat seama că tot ceea ce faceți de ani buni nu este decît un circ grotesc, care transformă micile ecrane în ținte pentru scuipați? Cum credeți voi că atrageți interesul telespectatorilor invitîndu-l seară de seară pe Bodan Chirieac, un personaj care se dă drept politolog, analist politic, jurnalist, consultant politic, formator de opinie și, adaug eu, un clovn?

am aflat că ,,Gelu Vișan a fost sluga lui Traian Băsescu, cel care a pălmuit un copil și care organiza serate cu Elena Udrea, după care Geluțu spăla paharele și ceștile de cafea”. Tot atunci, George Simion a spus în fața întregii țări că ,,Pentru un viol comis împotriva unei minore, Gelu Vișan a fost grațiat de către președintele Emil Constantinescu”, motiv pentru care platoul TV a explodat: ,,Nenorocitule, golanule, ar trebui să-ți dau un cap în gură, că în privința violului este vorba de o coincidență de nume, iar eu nu eram în trena lui Traian Băsescu și a Elenei Udrea!” (Gelu Vișan). Acum vă dați seama despre ce emisiuni TV este vorba, în care moderatorii se potrivesc mănușă pentru așa ceva. Țineți minte că la emisiunea ,,Acces direct”, de la Antena 1, o nebună a intrat în platou și a aruncat cu o cărămidă în moderatoarea Mirela Vaida, care, apoi, se văita de mama focului: ,,Așa ceva nu se poate, puteam să mor!”. Ba se poate, femeie, mai ales cînd invitații tăi sînt niște nebuni de legat. Vorba românului: ,,Ce-ai căutat, aia ai găsit!”. Așa s-a ajuns și la un paradox al progresului: cu cît mai de calitate sînt televizoarele, cu atît mai nasoale sînt televiziunile! Se zice că dacă stai să te uiți mult la televizor, o să constați că îți scade tensiunea arterială, corpul se relaxează și scapi de stres. Important este însă să nu-l pornești! Corneliu Vadim Tudor chiar a tras o concluzie în acest sens: ,,La televizor nici nu pot să privesc/ Să văd prădători în ospăț nebunesc./ Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare” (,,Mă doare că lumea se naște, trăiește și moare...”, 2014).

Acum, nu se mai ascunde nimeni de nimeni, planul Noii Ordini Mondiale se înfăptuiește pe repede înainte, Bill Gates merge singur pe stradă și ne-a anunțat că, după ce ne va salva de Covid-19, va finanța producerea unui vaccin universal, deci și pentru platfus, greață și mătreață, care va trebui făcut anual. Apoi, se va implica în ciparea întregii planete și în rezolvarea poluării mediului înconjurător. În timpul liber, va lua măsuri împotriva efectelor produse de încălzirea globală, iar spre seară va demara experimentarea componentelor nucleare, ce se va poduce în România, că americanii au interzis așa ceva în țara lor. Așadar, dezastru după dezastru, și marea parte a mass-media românești nu ne spune nimic despre asta. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par./ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!”.

Trăim vremuri în care ziariștii merg la 2-3 conferințe de presă pe zi, nu pentru a obține informații demne de prima pagină a publcațiilor, ci pentru că medicii le-au recomandat să aibă trei mese regulate pe zi. Ce să mai vorbim de faptul că, într-un viitor căît mai apropiat, presa scrisă va dispărea, pentru ca efectul cenzurii globale să fie total. De fapt, mass-media românească, mai ales cea audio-vizuală, și-a pus de mult bomboana pe colivă, deși toți își fac iluzii că rup gura tîrgului cu emisiunile lor scremute și invitații acestora, aleși pe sprînceană. Aproape că nu există emisiune TV cu invitați care să nu înceapă cu întrebarea ,,Ce părere aveți de...?”, după care oaspeții platourilor sînt treziți pe rînd pentru a-și da cu presupusul, adică să spună ziua ce au visat ei noaptea.

Sub acest aspect, fac următoarea precizare: orice părere nu implică și obligativitatea de a fi argumentată, cum este cazul unei convingeri, care trebuie să aibă în spate dovezi indubitabile. Cînd spui, spre exemplu, că ,,Vaccinul anti-Covid 19 este bun pentru că el conține bucuria de a bea o cafea cu prietenul” (Florin Cîțu), avem de-a face cu o părere de om nebun, dar iată că

Recent, o televiziune ce pretinde a fi una de top, a anunțat de dimineață pînă seara că ,,La ora 21, Bogdan Chirieac va veni în studio cu cele mai noi știri privitoare la războiul din Ucraina”. Așadar, mare eveniment, la ora 21, străzile deveniseră pustii, pînă și economia țării se oprise din duduit. Deși Bogdănel slăbise în ultima vreme vreo 3-4 grame, avea mișcări greoaie. Abia s-a încheiat la sacou, apoi i-a rugat pe cei de la recuzită să-i caute un băț cît mai ușor, pentru că avea de arătat ceva la o hartă expusă pe o plasmă gigant. Oricum, arăta bine, parcă era viu, iar expunerea sa a fost de-a dreptul istorică: ,,Aici este Ucraina, uitați granițele sale, iar punctele roșii din nord-est reprezintă dispozitivele rusești, care vor acționa în direcția țării respective. (Ar fi fost culmea ca acestea să acționeze în direcția Kremlinului – n.m.). Evident că atacul va porni la ordinul lui Putin” (Eu credeam că ordinul îl va da președintele Ucrainei – n.m.).

Ce mai, emisiune de vis, toți au rămas mască, întrebîndu-se ce ne-am fi făcut noi, românii, fără acest Bogdan Chirieac, care nu a mai plecat în seara aceea acasă, pentru că, între timp, omul adormise pe un scaun din platoul TV. Acum, fie vorba între noi, dacă într-o astfel de emisiune vine doar un asemenea invitat, mai treacă meargă, dar ce ne facem atunci cînd, și asta se întîmplă des, sînt invitați vreo 4-5 astfel de specimene. S-a întîmplat recent asta, cînd, în platou, se aflau Alice Drăghici (fostă procuroare), Victor Ponta (fost procuror), Norica Nicolau (fost procuror) și gl. (r) Abraham (fost milițian), iar prin telefon au intervenit Traian Băsescu (fost turnător), Petre Roman (fost prim-ministru alungat cu ranga) și Gelu Vișan, cel care a declarat că ,,George Maior dădea ordine procurorilor și judecătorilor”, dar asta nu a spus-o atunci cînd a aflat, ci acum, să se dea șmecher. Mai mult, acest Gelu Vișan a avut chiar nesimțirea de a-l insulta pe George Simion la modul ,,Să știi că te-ai comportat ca un derbedeu cu ministrul Energiei și mă așteptam să-i dai un cap în gură”, dar nici Simion nu-și uitase replicile acasă. Așa

Adevărul este că, pentru a fi jurnalist în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să fii un om inteligent, cult, drept, demn, patriot și, nu în ultimul rînd, credincios. În anul 2019, cînd Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – UZPR a împlinit 100 de ani de la înființare, a apărut o revistă omagială în care se regăsea un panou fotografic cu cei mai de seamă jurnaliști ai presei românești. Aflați că, alături de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, M. Kogălniceanu, Tudor Arghezi sau Nicolae Iorga, se aflau, la loc de frunte, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Octavian Paler, Mircea Micu, Romulus Vulpescu, Ioan Alexandru ș.a. Chiar și cei din presa audio-vizuală au fost evidențiați, adică Tudor Vornicu, Cristian Țopescu, Sanda Țăranu ș.a. Deși i-am căutat în mod special, din acel album fotografic lipseau ,,ziariști” precum Ion Cristoiu, C.T.P., Tolontan, Bogdan Chirieac și Cornel Nistorescu, cel care a declarat că ,,jurnaliștii nu merită pensie” (sic). Mai mult, lipseau de acolo și Gîdea, Tudor Barbu, Ciutacu, Cozmin Gușă ș.a., dar oare de ce? Simplu: pentru că 90-95% din mass-media românească, ca de altfel de pe întreaga planetă, s-a vîndut, în interesul Noii Ordini Mondiale. ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt mîndri de această stare,/ Sau djardie, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți din niște sume funerare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”, 2008).

După ce, din România au dispărut, rînd pe rînd, educația, sănătatea, justiția și credința, iată că a venit și vremea în care s-a predat și ultima redută a societății românești, MASS-MEDIA. Mai sînt doar 3-4 publicații și tot atîtea televiziuni, care mai țin încă steagul sus și care au ca deviză ceea ce a spus Nicolae Iorga: ,,În cetatea Adevărului și Dreptății noastre putem fi uciși, învinși, însă, niciodată”. Cîndva, doamna Elis Râpeanu mi-a spus că ,,Noi, cei înregimentați în Revista «România Mare», avem datoria să luptăm pînă la capăt”. Da, așa voi face, distinsă doamnă, dar ce mă fac că, din ce în ce mai des, mă gîndesc cum va fi atunci cînd voi scrie... ULTIMUL ARTICOL. De fapt, nici nu-l voi mai scrie. Pur și simplu, voi umple cu lacrimi coala de hîrtie!

Sublimul Omagiu – poezii de 8 Martie

Mama, sora, iubita, fiica – acesta este patrulaterul în perimetrul căruia bărbații se nasc, cresc, iubesc, suferă și mor. de la adam și eva încoace, de cînd cele două ființe umane au inaugurat Zodia iubirii pe Pămînt, dragostea bărbatului pentru femeia iubită a creat frumuseți celeste, încrustate în multiple forme de exprimare. una dintre aceste forme este poezia. Muza euterpe a dat la iveală bijuterii lirice în care iubirea pentru ființa dragă este înălțată la rang de sublim. din acest creuzet de dragoste și dor, din care se naște legenda, iubirea pentru Mamă constituie cel mai durabil sentiment uman, ivit odată cu prima legănare în brațe a pruncului.

acestei doamne unice – Mama – îi închinăm acest florilegiu de dragoste, de vis și de iubire, de regrete și de speranțe. Primiți-l ca pe un buchet de trandafiri roșii presărați peste fila de 8 Martie a calendarului... g.C.

Scrisoare de Lucian Blaga

Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rînd. dar cocoșii au cîntat de trei ori în noapte –ș-a trebuit să strig:

Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sînt mai bătrîn decît tine, Mamă, ci tot așa cum mă știi: adus puțin din umeri și aplecat peste întrebările lumii.

Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină, Numai ca să umblu printre lucruri și să le fac dreptate spunîndu-le care-i mai adevărat și care-i mai frumos?

Mîna mi se oprește: e prea puțin. Glasul se stinge: e prea puțin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la piciarele tale greu ca o pasăre moartă.

Mamei

de Mircea Micu

Mamă ești mai frumoasă ca o duminică fără sfîrșit cînd se aude plînsul ierbii sunînd sub cîmpul înverzit.

Departe, peste vămi de gheață, unde miroase a gutui, stau îngeri palizi și învață ruga ta spusă nimănui.

Cu cît ne-ndepărtează vremea, cu cît te uită carnea mea, eu mă gîndesc plîngînd la ziua cînd nu te voi putea vedea...

Ea ne mai vede, rar, pe fiecare, Și nu cumva că te-am uitat să crezi, De fiecare-aprinde-o lumînare, În primăvară fața să ne-o vezi.

Așa-i din vechi și ea așa o ține. Ce-am mai putea bătrînei să-i vorbim?

De-o supărăm aleargă pînʼ la tine Și poate rătăcește-n țintirim.

Nu! Știu că nu-i e dragă așezarea În care vechiul sat s-a tot mutat Cu pomii crucilor umbrind cărarea De-aceea, s-o lăsăm în noul sat.

Iar eu că sînt atîta de departe

De tine, mamă, o mlădiță-mplînt, Ca să-ți închin, în fiecare carte, O salcie pletoasă pe mormînt.

Întîlnire cu mama

O, de-aș putea... Dar ce pot oare, din sărăcia care-o am?

decît să te întorc la clipa acelor ani cînd nu eram.

Elegie mamei

Acolo-n vechiul țintirim din sat Bunica-ți mai aduce, cînd și cînd, Un bocet cu Tîrnava revărsat În jurul tot mai scundului mormînt.

Și în amurg, spre ziua de Florii, Cu-n ram de salcie și cu stîlpări Bătrîna îți vorbește ca la vii

Despre copiii duși în patru zări.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

de Ion Brad

Nebuna Atropos pîndește să-ți foarfece firul, cîndva o simt dînd tîrcoale, hoțește azvîrlu cu pietre în ea

Ea fuge lătrînd și se-ntoarce se jură dar n-o cred deloc e cea mai perfidă din Parce și nu ține cont de soroc

de Nicolae Labiș Iată cartierul de tîrg moldovenesc În pomi e aur și-n geamuri galben soare. Desigur că pe mama acasă-am s-o găsesc Acu tata-i la uzină pe cît mi se pare.

Vin tot mai rar pe-acasă; departe-i și n-am timp Adesea luni de zile nu-mi amintesc de casă Cînd zeci de neajunsuri mă cer și cînd un glas Ce-i izvorît din suflet, pe suflet mă apasă.

S-au coșcovit pereții îmbătrîniți de ploi, Sînt mai tocite parcă și scările de piatră, Cu coada răsucită, smucindu-se în laț, Văd, m-a uitat și cînele – mă latră.

Dar mama... Se încurcă în fuste alergînd, Acum îi simt mireasma de prună și de pară Cum o simțeam atuncea cînd prune ne-aducea Copiilor, ce ne jucam afară.

Rămînem în tăcere pe banca de stejar, Cu palmele uscate fierbinți, ea îmi mîngîie Obrazul ars de soare și părul plin de praf, Plin de poemul auriu din grîie.

Mama

de Corneliu Vadim Tudor Tu azi mai bătrînă ești, mamă ca-ntîiul război mondial făptura de in ți-o destramă pendula cu limbi de pumnal

Eu lupt ca un leu, nu te teme te apăr cît timp voi fi viu cunosc rugăciuni și blesteme sînt fagur al jertfei, nu fiu

În ierbi așeza-voi ulcele cu bulgări de ceară arzînd voi face o cîrjă de stele să-ți reazime trupul plăpînd Voi ști să invoc paideuma și tablele vechi de smarald ca Iosif din Arimateea voi strînge-n graal sînge cald

Așa te iubesc, adorato faustic de vrăji te desfac

îți dau toată viața mea, iat-o și-aștept să mă naști în alt veac!...

Icoana mamei din trecut

de Geo Ciolcan

Trec valurile vremii peste vreme

Și vînturile-a crivăț biciuiesc, Mereu, noi credem că e prea devreme

Să-i spunem mamei, simplu: Te iubesc!

Încet, dar sigur, o vedem cum trece

Din an în an, peste necazuri, mii.

Ce era cald, acum e tot mai rece, Cînd ea-și ascunde boala de copii.

Porniți pe drumurile Țării, multe, Călcăm pe amintiri ce se destramă, Nu ne gîndim cum ar putea s-asculte Poate mai des un ,,Sărut-mîna, mamă!”

Cum s-ar putea ca, tîmplă lîngă tîmplă, Să stăm așa, o zi, fără grăbiri, Doar că minunea asta se întîmplă În vise și în cărți de amintiri.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSUlTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

Doar în tîrziu, cînd fusul vieții toarce Ultimul fir pe ghemul desfăcut Am vrea, dar știm că nu se mai întoarce Icoana mamei din trecut.

Ca o pedeapsă, Martorul Divin, Ne-a dat în suflet, să avem ca hrană, Acum și-n vecii vecilor, Amin: Chipul mamei dormind, ca o icoană!

Pagină realizată de GEO CIOLCAN