România Mare, nr. 1631

VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Cele mai asemănătoare obiecte casnice sînt mașina de spălat și televizorul. Primul obiect spală rufe. Al doilea spală creiere.

CornELIU VADIm TUDor

De ce tace Putin?

De cînd a început războiul din Ucraina, am scris că mi se pare ceva ciudat în desfășurarea lui și în comportamentul președintelui rus. Acum, după 13 zile de conflict, am început să mă întreb: de ce tace Putin? Liderul rus are un comportament de neînțeles. Vorbind despre războaiele recente ale Rusiei, trebuie să observ că ele urmăresc același model. Astfel, în 2008, Georgia, în condițiile în care dorea să se integreze în UE și să adere la NATO, trebuia să-și rezolve problemele pe care le are și în prezent cu două republici secesioniste: Abhazia și Osetia de Sud. În acest sens, a declanșat o operațiune militară care să le readucă sub ascultare, dar cum acestea erau susținute militar de Rusia, cu care mica Georgie era conștientă că nu se poate măsura, a declanșat o operațiune propagandistică care să prezinte opiniei publice din Europa si SUA imaginea unui stat mic călcat în picioare de un gigant, sperînd să obțină astfel sprijin internațional.

Războiul din 2008 a fost pornit de georgienii care au atacat Osetia de Sud, tot în preajma unor Jocuri Olimpice, cele de la Beijing. În perioada conflictului, ziarul britanic The Guardian a scris că aceștia au folosit serviciile unei firme de relaţii publice – Aspect Consulting – ce lucra pentru firme ca Mobil sau Procter&Gamble. Privind războiul informațional pe care îl poartă Ucraina, nu pot să nu repet ceea ce susținea și eroul din poveste: „de cineva te-a învățat, bine te-a-nvățat, de te-ai gîndit cu capul tău, bun cap ai avut” și să nu mă gîndesc că președintele Zelenski are consilieri buni.

În urmă cu 14 ani georgienii inundau massmedia occidentală cu informații despre atacul total al foțelor ruse care omorau civili și puneau în pericol resursele pe care țara le avea și de care profita și Europa – exact ce face astăzi Ucraina. Pînă la urmă, „à la guerre comme à la guerre” –faci tot ce îți stă în putere să îl bați pe Goliat. Am să citez cîteva pasaje din articolul lui Călin Hentea, intitulat „Războiul de șase zile din Georgia”, publicat în Revista Historia: „Preşedintele georgian şi-a concentrat ofensiva mediatică prin apariţii pe televiziunile occidentale (conferinţe de presă, interviuri), exploatînd educaţia sa universitară americană“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

ANUNȚ IMPORTANT!

Din cauza situației geopolitice pe care o traversăm, România sistează importul de hîrtie tipografică de proveniență rusească. Drept urmare, este posibil ca unele numere ale revistei să apară cu doar 16 pagini. Vă mulțumim pentru înțelegere!

„Rablele“ F-16

De cînd noi, românii am cumpărat avioanele F-16 de la portughezi, apoi de la norvegieni încă 32 de aparate, mulți jurnaliști dar și formatori de opinie de pe internet au considerat că am făcut o afacere proastă cumpărînd avioane second-hand foarte vechi risipind banii contribuabililor. Sînt sigur că, în marea lor majoritate, acești comentatori se pricepeau la aviație cum mă pricep eu la fabricarea oțelului. Nu o dată am văzut știri despre avioane sau elicoptere, susținute cu imagini reprezentînd un cu totul alt tip de aeronavă decît cel discutat, ceea ce e rușinos. Spre deosebire de aceștia, eu, prin liceul cu specific aeronautic pe care l-am absolvit și prin faptul că aviația e o preocupare constantă a vieții mele de la vîrsta de 10 ani, sînt un pic mai avizat asupra acestor chestiuni despre care doresc să scriu acum.

De la bun început vă rog să nu vă gîndiți la un avion ca la o mașină, fiindcă nu e o comparație potrivită. Avionul, datorită îmbunătățirilor constante ce-i sînt aduse, poate funcționa fără probleme multă vreme. Aceast durată de viață se numește „resursă de zbor” și ea poate fi prelungită prin înlocuirea completă a unor piese din componența avionului cu altele noi, astfel încît acesta se înnoiește la propriu. Vedeți dumneavoastră, vara avionul stă în soare, pe un cîmp. Temperatura structurii exterioare, care e din metal, poate ajunge si la 550C și se dilată. Apoi decolează și ajunge la 10.000 metri unde sînt -550C în sub zece minute, iar metalul se contractă într-un ritm destul de rapid, după care aterizează și ajunge din nou la +550C pentru a relua ciclul care sigur forțează îmbinările.

(continuare în pag. a 16-a) n.m.

Argument

Azi voi cînta, prieteni, pentru pace, îi dau tîrcoale nori de flăcări grei e vreunul dintre noi ce poate tace la strigătul de ajutor al ei?

făptura sa plăpîndă, de zăpadă pe umeri poartă un întreg pămînt și totuși, nu puțini ar vrea s-o vadă precum cenușa spulberată-n vînt acum, cît mai e timp și-avem putere războiu-n față trebuie distrus altminteri însăși noima vieții piere întindeți ramul de măslin mai sus ca pe-un fantastic curcubeu de miere ce leagă răsăritul de apus!

CORNELIU VADIM TUDOR, 1981

INSULA ȘERPILOR –DINCOLO DE CONFLICTUL RUSO-UCRAINEAN

Manipulare în stil american De cînd scriem despre războiul ruso-ucrainean parcă a trecut un veac. Nu un veac măsurat pe scala anilor tereștri, ci ca un timp al confruntării dense, cu multiple și radicale modificări de situații de luptă și, mai ales, cu răsturnări și interpretări ale realității din teren, în fruntea cărora – coloana de atac –se află mass-media. Televiziunile, în special, constituie vîrful de lance al dezinformărilor și al amplificării unor probleme care reflectă criza politică actuală, acestea – sub pretextul benefic al informării populației și al ajutorării refugiaților ucraineni – prezintă imagini și comentarii rupte complet din context, care nu fac decît să pună gaz pe foc, inducînd în rîndul a milioane de privitori fie un sentiment de ură, fie unul de vinovăție – ambele nesusținute cu vreun exemplu de rezistență. Mai toți comentatorii – mulți foarte tineri, fără experiență de viață suficientă pentru a putea fi formatori de opinie eficienți și onești, ce să mai vorbim despre ,,analizele” desfășurării luptelor pe diferite fronturi din Ucraina! Fără a reintroduce cenzura în televiziune și fără a diminua fluxul de reporteri, comentatori, prezentatori (ceor fi ei) tineri și foarte tineri, nu poți ieși pe post și, sub acoperirea ineditului și a emoției colective, să debitezi prostii, precum ,,tunurile au tras cu bombe”; spui tanc și acea tehnică de luptă se vede de la o poștă că este transportor blindat; vorbești de ,,războiul din 1945”, cînd, de fapt, cel de-al II-lea Război Mondial la care se făcea referire a fost cuprins între anii 1939 (atacul Poloniei de către Germania nazistă) și mai 1945, odată cu capitularea aceleiași țări.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Iarna bunicilor“, tablou de Anca Bulgaru

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Lăsat din braţe de P.R.M., partidul Bomboneilor a mîncat la alegeri o bătaie soră cu moartea F Ion Iliescu dă plasă Naționalei de Fotbal F o nouă criză de isterie a lui Anton Uncu F PRO TV face o politică necinstită

F Traian și Baiazid

PArTEA A III-A

F Alertat şi el de numeroasele escrocherii săvîrşite de Vasile Văcaru, senatorul Ion Coja cere suspendarea acestuia din toate funcţiile pe care le deţine în Senat: „Sînt lucruri clare la care Văcaru tace. M-am hotărît să cer suspendarea sa, întrucît o asemenea prestaţie ne compromite pe toţi. Vasile Văcaru a făcut cel mai mare rău imaginii Parlamentului“

F Şi a mai făcut un rău mare! L-a tras la răspundere pe senatorul Simeon Tatu că de ce şi-a permis să voteze împotriva ridicării imunității parlamentare a senatorului Vadim Tudor. Bietul Popa Tatu, care chiar crezuse în democraţie, a răspuns uluit:

„Bine, frate, dar votul a fost secret! Şi n-ai zis matale să votăm cum ne îndeamnă conştiinţa?“

Acum, Omul-Damigeană l-a luat la ochi şi pe Prea-cuviosul Simeon. Ca şi pe secretarul general al Senatului, prof. univ. dr. Constantin Ionescu, pe care, pînă nu l-a dat afară, nu s-a lăsat, aducînd în locul lui un cirac credincios, Constantin Sava, care n-are decît... Liceul! F Să mori de rîs: Traian Băsescu a făcut campanie electorală în comuna Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa) pentru... Baiazid! Mai exact, Baiazid Bectemir,

candidat la funcţia de primar. Aşa se scrie Istoria: de la Traian şi Decebal, la Traian şi Baiazid F Fabrica de diversiuni S.R.I. – „Evenimentul zilei“ a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l compromite pe Gheorghe Funar, doar-doar nu va fi ales: ultima scorneală a fost aceea că era... colaborator al Securitaţii. În ideea asta, a fost scos de la naftalină un oarecare Tudor Ionel, fost ofiţer de Securitate, acum un fel de magazioner pe la firma „Terapia S.A.“: „Eu nu sînt căpitanul Bucur ca să dezvălui secrete de stat“ (?!). Ionel, Ionelule, nu mai bea, baiatule! Ce secrete de stat a dezvăluit căpitanul? Eşti nebun? Deci convorbirea femeii de serviciu de la „Academia Caţavencu“ cu băieţelul ei, despre cozonacul de Paşti, ar fi, în viziunea acestui descărcător de lăzi, un secret de stat! Deci, tot ce face ilegal Şarpele cu Ochelari, trebuie să rămînă acoperit, fiindcă e secret de stat! Care stat? Probabil Statu-Palmă-Barbă-Cot! F Oricum, Gheorghe Funar a fost reales primar de Cluj, încă din primul tur, cu peste 50 la sută, în vreme ce nevolnicul candidat P.D.S.R., Ioan Rus, abia dacă a cules vreo 3 la sută! F Generalul Mihai Ulpiu Popa Cherecheanu, şef al Secţiei Parchetelor militare, a declarat: „În legătură cu casetele

Caseta cu bijuterii

` ,,Ai să mori tînăr! Ai să mori tînăr!” – îi spunea, cu un aer lugubru, Heine lui Bellini, de cîte ori îl vedea. Bietul om era terorizat. Și, culmea, chiar așa s-a întîmplat, cum îi cobea poetul: compozitorul a murit tînăr, la 34 de ani, răpus de o serie de infecții intestinale.

` Stîngaci rău acest francez, Montaigne! Iată ce pățește în aprilie 1581: ,,În ziua plecării mele de la Roma, în timp ce mă plimbam cu dl. dʼOssat, am vrut să salut pe un alt gentilom; dar, cu o mișcare neîndemînatică, mi-am rănit colțul ochiului drept cu degetul mare de la mîna dreaptă, astfel că sîngele a țîșnit deodată brusc și multă vreme locul a fost foarte roșu”.

` Același Montaigne a avut șansa să vadă, la Vatican, capetele Sfinților Apostoli Petru și Pavel: ,,În ajun de Paști, am văzut la Sfîntul Ioan de Lateran capetele Sfinților Petru și Pavel, care sînt la vedere și au încă pe ele carnea, pielea și barba de parcă ar fi vii. Sfîntul Petru are fața albă și alungită, tenul rumen, aproape sanguin, o barbă cenușie, în formă de furculiță, capul acoperit cu mitra papală; Sfîntul Pavel e brun, cu fața mai lătăreață și mai grasă, cu barba cenușie și deasă. Sînt așezați foarte sus, într-un loc special”.

` Ludovic al XIV-lea a fost numit Regele Soare după cartea ,,Cetatea Soarelui”, de Tommaso Campanella. La scurt timp după nașterea lui, petrecută la 5 septembrie 1638, Ana de Austria l-a chemat pe Campanella să-i examineze pruncul. Italianul a venit, l-a dezbrăcat în pielea goală pe micuț, dar a plecat și n-a zis nimic. Apoi a mai venit o dată, l-a dezbrăcat din nou, pentru a vedea dacă are pe corp semne astrale, zicîndu-i fericitei mame: ,,Acest copil va iubi luxul ca Henric al IV-lea și va fi foarte mîndru. Va avea o domnie lungă, dar dificilă, și totuși fericită”. Așa a și fost.

` Există numeroase cuvinte și expresii înșelătoare. Iată, bunăoară, ,,camera înstelată”, din Istoria Angliei. Nu e o cameră de reverie, cum s-ar crede, ci una de tortură, înființată în anul 1487, ca loc de supliciu al inamicilor coroanei regale. Pesemne că bieții oameni vedeau stele verzi...

` Robert Kennedy a spus odată că, întotdeauna, din 5 oameni, 2 vor fi împotrivă. El îl copia pe Isus, care zicea: ,,Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinați împotriva a doi și doi împotriva a trei”.

` Lemnul de santal a fost adus în Europa din Mexic, în Secolul XVIII, și folosit (ca infuzie) în bolile de rinichi.

` Într-o convorbire cu Eckermann, din februarie 1830, Goethe spune: ,,O să rămîn singur! Mă văd în fața ochilor ca pe un bărbat în naufragiu, care se agață de o scîndură, pe care doar unul singur e în stare să o poarte. Acesta se salvează, în timp ce toți ceilalți se îneacă lamentabil”.

` Un plagiat, pe care îl descopăr din întîmplare: ,,Era de o cultură enciclopedică” – scrie polonezul Stanislaw Lec. Dar, cu mult înaintea lui, austriacul Robert Musil scrisese: ,,Sînt de o incultură extrem de multilaterală”.

` Nichita Stănescu îmi povestea cum, la un festival de poezie desfășurat în Iugoslavia, l-a pălmuit pe Evghenii Evtușenko: ,,A jignit poezia română, bătrîne – mi-a explicat el. A spus că-i minoră. Eu i-am răspuns că Bacovia al nostru e mai mare decît toți poeții ruși la un loc. După care i-am tras și două palme. A ieșit un imens scandal între delegațiile noastre. Pînă la urmă ne-au împăcat Brejnev și Ceaușescu; eu l-am tradus pe Evtușenko în românește și el m-a tradus pe mine în rusește”.

` Toată lumea știe și rostește, măcar o dată în viață, zicala ,,Cu o rîndunică nu se face primăvară”. Dar cine a zis-o primul? Cui îi aparține? Foarte puțini pot să răspundă. Părintele acestei vorbe de spirit e Aristotel, în ,,Ethica Nicomachică”.

` Ieșire paranoică a pictorului Ion Țuculescu atunci cînd, de față cu Lucian Blaga, i s-a arătat un tablou cu ,,Anemonele” lui Ștefan Luchian. Pur și simplu, Țuculescu a aruncat pictura, deși era originală, țipînd ca un isteric: ,,Dă-o dracului de copie infectă”.

` La o serată desfășurată la Roma, Stendhal a avut proasta inspirație să spună: ,,Nu există melodie la Beethoven”. Imediat, Ingres i-a întors spatele,

ridicate de la domiciliul căpitanului Constantin Bucur, pot să vă spun că acestea nu prezintă importanţă pentru ancheta noastră, pentru că nu conţin informaţii relevante despre caz“ Exact ce-am spus noi: procurorul Vasile Stanca s-a grăbit să confişte vreo 10 casete audio pe care era... muzica fetițelor lui Bucur, care studiază la un Cerc de Dansuri. Oare procurorii aceştia ştiu să prezinte şi scuze? F Revista şi conducerea Partidului România Mare prezintă condoleanţe preşedintelui P.D.A.R., dr. ing. Victor Surdu, cu prilejul trist al trecerii în veşnicie a iubitului său tată. F Băutorul fruntaş mihai Pelin a ajuns la fundul inspiraţiei, scurge sticlele şi paharele în căutare de subiecte care să-l menţină în atenţia cititorilor penibilei fiţuici „Expres Magazin“ şi să mai capete şi el de-o vodcuţă. Ce-a mai scornit derbedeul de data asta? Că titlul revistei noastre ar fi fost furat (?!) de la o organizaţie sau revistă (nu s-a înţeles prea bine) inventată de un oarecare Sidorciuc în anul 1949! Ce face băutura din om! Păi sintagma „România Mare“, sfîntă tuturor românilor, poate fi proprietatea unuia Sidorciuc? Poate că tot nebunul ăsta reclamagiu, pe nume Sidorciuc, a înfăptuit, de unul singur, pe cînd nici nu se născuse, România Mare de la 1 Decembrie 1918? În istoria presei române există cel puţin 3 publicaţii cu titlul „România Mare“, cea mai veche datînd din secolul trecut. Peline, du-te, băiatule, la dezalcoolizare, că ai început iar să faci pe tine, şi nu e bine, Peline Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 iunie 1996)

apoi petrecerea a luat sfîrșit. După ce l-a condus pe Stendhal la ieșire, Ingres i-a spus portarului: ,,Nu voi fi niciodată acasă pentru acest domn!”.

` Porecla lui C.A. Rosetti era Rusetache. La el se referă Eminescu în versul: ,,Își rotește pocitura bulbucații ochi de broască”.

` Tolstoi a avut în viață o mare problemă: nevasta. Jurnalul lui e plin de referiri la acea femeie atît de dificilă. Aleg, la întîmplare, cîteva însemnări dintr-un singur an, 1884: ● ,,Sărmana, cît de tare mă urăște! Dumnezeu, ajută-mă. Dacă e cruce, cruce să fie, să mă apese, să mă zdrobească.” (15 mai); ● Am visat că soția mea mă iubește. Și cît de ușor și de luminos m-am simțit! În realitate, nimic asemănător. Și asta îmi distruge viața. Și nici nu mai încerc să scriu. Bine ar fi să mor.” (17 mai); ● ,,Ieri stăteam întins și mă rugam la Dumnezeu să o transforme. Și m-am gîndit: ce prostie mai e și asta! Stau culcat lîngă ea și tac, iar Dumnezeu e obligat să discute cu ea în locul meu. Dacă eu nu sînt în stare s-o schimb așa cum am nevoie, atunci cine să fie în stare?” (29 mai); ● ,,Luptă chinuitoare. Și nu sînt stăpîn pe mine. Cauza e una singură – lipsa unei soții iubite și iubitoare. Trebui să-mi găsesc o soție, tot în ea. Trebuie, și se poate, și o voi găsi. Doamne, ajută-mă.” (7 iunie); ● ,,Vai, cît e de greu! Și, totuși, mi-e milă de ea. Și, totuși, nu pot crede că e chiar de lemn. De-abia adormisem, către ora 3, cînd a venit la mine să mă trezească. «Iartă-mă, nasc, poate am să mor». Ne-am dus sus. Au început durerile facerii.” (30 iunie); ● Discuție cu soția privind ajutorarea săracilor. Ca întotdeauna, penibil.” (13 iulie); ● ,,Conviețuirea cu o femeie care îți e străină sufletește, cu ea adică, e îngrozitor de scîrbavnică. (...) De-abia am apucat să scriu asta, că a și venit la mine și a început o criză de isterie, în sensul că nu se poate schimba nimic, și că e nefericită, și că trebuie să fugă undeva. Mi-a fost milă de ea, dar, totodată, eram conștient că nu e nici o speranță. Va rămîne pînă la moartea mea o piatră de moară de gîtul meu și al copiilor. Am liniștit-o ca pe o bolnavă.” (19 iulie)

CornELIU VADIm TUDor

Va fi sau nu va fi război?

În luna martie a anului 1936 Germania tocmai remilitarizase Renania, denunțînd practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. Peste doar doi ani (12 martie 1938) Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea al II-lea Război Mondial. Cu doar trei ani înainte, Alex F. Mihail un cronicar al revistei ,,Realitatea Ilustrată” – în numărul din 18 martie 1936 – realiza un interesant sondaj de opinie printre locuitorii Bucureştilor, cerînd acestora să își spună părerea cu privire la posibilitatea declanșării unui eventual război. Majoritatea celor intervievați nu credeau că declanşarea unui conflict major era iminentă. Cu toate acestea, al II-lea Război Mondial avea să cuprindă întreaga Europă.

În anul 2022 sîntem la șapte ani după anexarea Crimeei de către Federatia Rusă, criza militară din Iran este încă în desfășurare, conflictele armate de amploare din Ucraina și din Siria se pare că sînt încă departe de finalizare, Brexitul poate să fie doar un prim pas către destrămarea Uniunii Europene, asistăm neliniștiți la invadarea unor teritorii ce aparțin Ucrainei. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați, fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din țările arabe străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Partide extremiste sînt la un pas de a cîștiga alegerile în cîteva state europene. Atentate sîngeroase au zguduit în ultimii ani din temelii marile capitale europene. Majoritatea dintre noi sîntem însă optimişti, asemeni românilor intervievați în anul 1936. Nu credem că va izbucni în viitorul apropiat un război în care România să fie implicată… Sîntem poate mult prea optimiști?

Românii despre eventualitatea izbucnirii unui război, în anul 1936:

Părerea unui băcan: ,,D. Gherasim Şirtiţă, mic băcan de la periferie, str. Baicului colţ cu str. Nicolae Milescu, e un vrednic negustor şi bun gospodar, găsind în acelaşi timp prilejul să citească gazetele!

- Nu vom avea răsboi!, mă asigură d-sa. Beligeranţilor le e frică unora de ceilalţi. De fapt, Germania n-a invadat acum decît propriul ei teritoriu, din dreapta şi din stînga Rinului. Prin înţelegerea de la Locarno, acest teren, apropiat de graniţa franceză şi belgiană, trebuie să rămîie neocupat de armată. Totuşi, iată că nemţii s-au grozăvit... Însă asta nu înseamnă încă răsboi... care, chiar după spusa lui Hitler, „e un lucru înspăimîntător”. În timpul Marelui Răsboi, Germania şi Franţa aveau cîte 150 avioane. Imediat după răsboi, în 1918, fiecare din aceste două ţări posedau cîte zece mii de avioane! Cîte or fi avînd azi? Ne putem închipui prăpădul atît pentru Franţa şi Germania cît şi pentru celelalte ţări, cînd soarele va fi întunecat de toate aceste păsări de fier. La nevoie voi pleca la luptă, să-mi apăr ţara. Dar e o mişelie ca, prin bombe incendiare şi asfixiante, să mi se dea foc casei, să mi se

În perioada interbelică, românii începeau să își refacă viețile după distrugerile provocate de război

ucidă copilul şi nevasta, cînd eu voi fi pe front. În afară de nenorocirile care pot lovi oricare familie, se vor mai ivi atîtea pagube economice, oprirea comerţului, bolile molipsitoare... Ne mai pîndeşte primejdia revoluţiilor, răsturnarea tuturor aşezărilor noastre de pînă azi. Nici vorbă că orice om cu scaun la cap, din orice parte a lumii, nu poate fi decît împotriva răsboiului”.

Unul care caută slujbă: ,,Ionică Palton – poreclit astfel pentru că toată iarna n-a avut palton – e vînzător de seminţe. Originar din Comuna de Jos, jud. Făgăraş, Palton domiciliază actualmente lîngă groapa Floreasca. Îmi ia înainte cu interviewul:

- Te ia şi după 60 de ani la răsboi, boierule?, mă întreabă el. Dacă se face un răsboi, eu aş vrea să am «sirvici» pe undeva. Că se spune că vor fi şi mobilizaţi pe loc... D-ta nu ştii vreun sirvici bun, de ăsta?”.

Vor trage foloase numai boierii: ,,Văxuitorul de ghete Niţă Ion, originar din comuna Budeşti, jud. Ilfov, domiciliat actualmente în Bucureşti, str. Baicului nr. 22, este invalid de răsboi. A fost distins pentru fapte eroice la Mărăşeşti, avînd o pensie de 1.266 lei... pe trimestru. Neputînd munci altfel cu piciorul lui de lemn, îşi cîştigă pîinea ca văxuitor de ghete.

- Am de întreţinut patru copii! – ne spune el.

- Ce zici, va fi răsboi, Nea Niţă? – îl întreb.

- Ştiu eu ce vor face boerii acum?! Răsboiul îl pun la cale boierii din diferite ţări cari au fabrici de tunuri şi altele. Folosul îl trag ei... Iar noi o să ne ducem acolo, să ne omorîm, cum ne-am mai omorît...”.

Un muncitor: ,,Vasile Gheorghe, muncitor cu braţele, domiciliat în fundătura Tîrnul, ne spune:

- Am făcut parte din reg. 40 Călugăreni şi am luptat în Moldova, în judeţul Putna. Era un iad acolo... dar mai rău va fi acum, de cei cari vor rămîne acasă. Am cinci copii. Cel mai mare are 12 ani. Vai de ei! Totuşi nădăjduiesc că oamenii cumpăniţi cari conduc popoarele vor şti să puie la locul lor pe cei zănateci”.

Un mezelar: ,,D. Petre Bică, mezelar în piaţa Obor, domiciliat în str. Plaurului nr. 7 (Floreasca) a fost, pînă joia trecută, subofiţer. A făcut războiul din 19161918, reangajîndu-se apoi în armată. De cîteva zile e pensionar militar şi s-a apucat de negustorie.

- Nemţii au trecut pe un teritoriu al lor. Cred că aceasta nu este prea îngrijorător, mai ales după douăzeci de ani de la Marele Răsboiu. Nu cred să mai avem un alt război, decît dacă Franţa sau Anglia s-ar încumeta să-i gonească pe nemţi de acolo. Ceea ce însă nu se va întîmpla. Deci vom avea pace. De altfel, eu, care am luat parte la lupte crîncene şi am fost, pînă mai acum cîteva zile militar, ştiu că războiul nu-i o glumă. Îmi dau seama că o conflagraţie a puterilor ar duce la distrugerea civilizaţiei. Mai mult ar suferi cei de acasă decît cei de pe front. Va fi un groaznic prăpăd, învingătorii fiind tot atît de nenorociţi ca şi învinşii. Toată lumea trebuie să-şi dea osteneala să împiedice un război”.

Un autobusist plin de curaj: ,,Şoferul Ionel Rotaru, din str. Petrescu 10, Nr. 5, autobuzist pe linia 14, caracterizează astfel atitudinea lui Hitler:

- Îşi încordează muşchii, ca sportsmanii, ca să ne sperie... dar se umflă degeaba, ca broasca-n tău. La vîrsta de 14 ani, am făcut parte din gărzile naţionale săteşti, în Ardeal. După retragerea oştilor, s-au întemeiat asemenea gărzi, în timpul Marelui Răsboi, conduse de foşti luptători români din Transilvania pe fronturile Austro-Ungariei. Sînt împotriva răsboiului, ca şi toţi românii, dar dacă gluma se-ngroaşă, vom lupta cu toţii, pînă la unu, să ne apărăm ţara. N-am murit noi în 1916, cînd n-am fost deloc pregătiţi. Astăzi vom face un zid de nepătruns împotriva tuturor duşmanilor cari ar încerca să încalece graniţele ţării”. Să adăugăm amănuntul că d. Rotaru e însurat şi are doi copii”.

Cizmarul care judecă Societatea naţiunilor: ,,Pe d. Stelian Constantinescu, simpaticul cismar din str. Ipsilanti no 31, l-am găsit şezînd pe scăunelul scund cu trei picioare şi lucrînd de zor, în prăvălioara lui de la stradă. Fără să-şi îndrepte părul sbîrlit, sau săşi scoată ţigara din colţul gurii şi fără să se oprească o clipă din lucru, mi-a spus: «Conferinţa de la Haga din 1914 a hotărît să nu se întrebuinţeze arma barbară a văzduhului şi laşa armă chimică. Totuşi acum mai toate armatele au introdus aceste mijloace de luptă. Este trist că Societatea Naţiunilor n-a putut găsi mijlocul să împiedece răsboiul dintre doi membri ai ei. Totuşi, Italia n-a făcut nici o ispravă serioasă în Abisinia, cu toată lăudăroşia lui Mussolini. Dacă Societatea Naţiunilor nu va putea pune cu botul pe labe nici pe Hitler, atunci Germania va avea să se lupte cu întreaga lume. Să nu se uite că azi avem alături de noi Rusia, care are o altă armată ca cea din 1914. Printre prietenii noştri este şi vechea Austro-Ungarie. Vorbesc de Cehoslovachia, apoi despre Ardealul şi Bucovina românească... Mica Austrie nu mai contează azi. Neamţuʼ a vrut să ne sperie niţel. Eu cred că Franţa şi Anglia îi vor veni totuşi de hac... Dar la nevoie vom merge la răsboi. Vorba aia: sîntem 12 inşi împotriva unuia! Să ne temem? Ar fi caraghios! În 1914, ca soldat în reg. 9 Vînători, am luptat în Dobrogea şi Carpaţi. Dacă va trebui, închid dugheana şi mă duc iar la răsboi»”.

O mamă: ,,Cînd am comunicat doamnei Natalia Popescu, din Str. Romană, scopul vizitei mele, a început să plîngă. Mîhnit, că am provocat această întristare, mi-am dat osteneala s-o liniştesc.

- Nu plîng pentru mine. Am pierdut pe soţul meu în război şi am rămas cu trei copiliţe, trecînd prin mari greutăţi de atunci. Acum fetele sînt mari, cuminţi, deştepte. Dacă va veni prăpădul şi vor arunca peste Bucureşti bombe cu gaze asfixiante, ce ne vom face? Cum să mă pregătesc? Ce să fac în casă? Ce măşti să cumpăr? Unde să ne adăpostim în caz de primejdie? Nu ştiu nimic... Cine să mă înveţe... N-am de la cine cere sfaturi... Nici bani nu am... Cine va avea grijă de noi?”.

Sursa: Art. ,,Oamenii în fața unui eventual război”, Alex F. Mihail, 18 martie 1936

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ocarte de suflet

Scriitorul, poetul și jurnalistul Miron Țic și-a adăugat, în 2020, încă o carte la colecția sa de scrieri, pe care a intitulat-o ,,La taifas cu oameni dragi sufletului meu”. După mărturisirile sale, volumul cuprinde interviuri pe care le-a luat, de-a lungul timpului, unui număr de 12 persoane, cu vîrste și profesii diferite, mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg de azi. Unele sînt, acum, plecate la Domnul, unde, probabil, și-au continuat din proiectele lăsate neterminate pe acest pămînt, cum este și prof. ZoițaBogdan Tripa, pe am cunoscut-o și noi și cu care se și înfiripase o colaborare, ce e drept, de scurtă durată, cu revista noastră, ,,Amurg sentimental”, datorită scriitorului Miron Țic. În cartea lui de interviuri aflăm mai multe despre această scriitoare, o figură emblematică pentru lumea culturală din Deva, cu o biografie consistentă, martoră a numeroase evenimente la care a participat, ca fiică a unor oameni simpli (tatăl său era șef de gară în comuna Băcia, din județul Hunedoara). Datorită calităților de profesor și scriitor, ea s-a bucurat de prețuirea și respectul actorului Radu Beligan, cu care, în ultimii ani ai vieții sale, a purtat o îndelungată corespondență, cu numeroase schimburi de amabilități. Dar, cum nu ne-am propus să analizăm fiecare personaj în parte, mai ales că la multe dintre ele le descoperim poveștile din mărturisirile, întîmplările și momentele de viață ale biografiilor lor (v. Camelia Ardelean), pentru o informare corectă a cititorului, îi vom trece în revistă, în ordinea sumarului alcătuit de autor: pr. Emil Bota, Nicolae Țic, Artur Silvestri, Ion Drăgan, Camelia Ardelean, Dumitru Buțoi, Nora Hruban, Aurel Hărăguș, Zoița BogdanTripa, Maria Toma Damșa, Dumitru Pricop și Elena C. Petruț

dedicat toată viața creației literare. Nu intrăm în amănunte... Nu criticăm, ci am vrut doar să tragem niște concluzii... Iată cum își motivează scriitorul Miron Țic dorința de a face literatură, iar cartea de față o demonstrează pe deplin: ,,Rolul meu pe acest pămînt a fost să scriu despre oameni, despre pămînt, despre satele din jur, unde trăiesc oameni adevărați, oameni de mare nădejde ai timpului nostru” (pag. 8).

Din volumul amintit, ne-au atras atenția, în mod special, răspunsurile preotului Emil Bota, de la biserica cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Ilia, comuna în care locuiește și acum autorul lucrării. La întrebările lui Miron Țic despre rugăciune, răspunsurile părintelui Bota vin ca o mîngîiere pe frunte: ,,Creștinul trebuie să se călăuzească în viață după legile morale”. Din păcate, prin comparație cu ce a fost odată, pentru omul modern nu mai poate fi vorba de morală, judecînd după numărul mare de divorțuri, avorturi, incesturi și crime care au loc zilnic... După toate relele care se întîmplă, putem spune că omul s-a depărtat tot mai mult de biserică și de Dumnezeu, prins în mrejele globalizării. Îndemnul părintelui este demn de luat în seamă, și el nu face decît să ne atragă atenția că românul adevărat a trăit, din moși-strămoși, cu credința și sfînta cruce în suflet... Preotul Emil Bota lămurește, prin mărturisirile sale, multe din aspectele cu care se confruntă omenirea din punct de vedere religios.

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Din păsările văzduhului de peste livadă, plecate în călătorie de iarnă, ni s-au arătat, patru luni, numai acelea care stau la vatră și rabdă răspărul intemperiilor cu noi. Cioara, codobatura, ciocănitoarea, casnica vrabie vioaie, cu zborul scurt, de bulgăre aruncat, nocturna cucuvaie și porumbieii. Domicilii: bătătura, streașina și podul.

Leneș, corbul a vîslit în aerul ardeiat, în căutarea vreunei nuci, rămasă nescuturată. Uneori, nuca l-a păcălit, scăpată din plisc. El nu făcea același lucru de două ori: cînd o pierde, o lasă pierdută, refuzînd să mai coboare după îmbucătura lui. Flămînd, însă mîndru, ca un trubadur, îngheață în mătura cu vîrful în sus a plopului celui mai cutreierat de crivăț și mai lung.

Iată că, ,,La taifas cu oameni dragi sufletului meu”, matematic vorbind, avem de-a face, potrivit sumarului anunțat, cu 12 persoane intervievate de scriitor, iar nu cu ,,11 intervievați”, așa cum spune autorul, în nota sa explicativă de la pag. 7. O bilă neagră pentru editor, nu doar pentru această greșeală, ci și pentru repetatele inadvertențe gramaticale... Ce mai contează, însă, pentru cele cîteva zeci de exemplare cîte s-au tipărit! Noi scriem despre acest volum din considerații personale, spre deosebire de prefațatorul și postfațatorul ediției, care s-au întrecut în gratulări lesnicioase pentru toată lumea, scopul lor fiind doar acela de a demonstra cît de pricepuți sînt în etalarea vorbelor de duh... Asistăm la o șablonizare a interviului, care nu e o convorbire din care autorul să obțină mărturisiri concrete, pe măsura unor întrebări cheie. Practic, el doar le oferă personajelor intervievate posibilitatea să se manifeste cum doresc în fața reportofonului, să spună ce vor.

Miron Țic este o figură emblematică prin tot ceea ce a făcut în plan cultural, prin cărțile pe care le-a scris pînă la cei aproape 83 de ani (pe care îi va împlini anul acesta, la 22 mai), iar de aproape 15 ani este colaboratorul revistei noastre, la care a contribuit cu creațiile sale: poezii, proză, eseu etc. Volumul ,,La taifas cu oameni dragi sufletului meu” nu trebuie privit ca o inițiativă modestă, ci ca o realizare literară interesantă, sub rezerva unor lipsuri pe care, însă, autorul trebuie să și le asume în locul editorului și al altor factori implicați, care nu au întreprins nici un demers pentru a pune în valoare, așa cum s-ar cuveni, munca unui scriitor care și-a

Interviul cu pictorița Nora Hruban, și ea o locuitoare a comunei Ilia-Hunedoara, prin simplitatea dialogului purtat cu Miron Țic, din care însă nu lipsesc profunzimea și parfumul culorilor din tablourile sale, ni se pare la obiect și de bun gust. La întrebarea scriitorului ce reprezintă pentru dumneaei, ca artist plastic, lutul pe care îl foloseșe la ,,crearea de busturi, figurine, vaze și bijuterii”, Nora Hruban dă un răspuns filozofic, de-a dreptul excepțional: ,,Lutul, ca de fapt întreg Pămîntul, este o materie sensibilă, și văd în el o lume a trecutului, care dorește să prindă din nou viață, sub diferite forme” (pag. 172). Dialogul purtat cu pictorița este cald, armonios, atitudinea acesteia avînd la bază reguli de bun-simț, nici de a lăuda, dar nici de a supăra pe careva, manifestare care ține de firea marilor spirite, trecute prin viață, cu o educație frumoasă primită de la părinți... De fapt, pictorița Nora Hruban nu s-a destăinuit lui Miron Țic, ci întregului univers, dînd de știre că la adresa la care locuiește este un muzeu de artă în toată regula. Din păcate, prea puțină lume știe de el, chiar dintre localnicii cu care se intersectează, căci, vorba dumneaei, din finalul interviului, ,,Azi, marea majoritate a oamenilor este în căutare de locuri de muncă, de mașini și aparate electrice sofisticate, iar pentru unii oameni, cea mai valoroasă operă de artă pare a fi Banul” (pag. 177). Subscriem fără ezitare la această analiză pertinentă, care ar trebui să fie exprimată de cît mai mulți factori de răspundere, mai ales din domeniul culturii, nu prin prisma salariilor grase pe care le încasează pentru promovarea artei, ci dezinteresat, așa cum o face talentata pictoriță Nora Hruban, al cărei nume ar trebui să figureze, la loc de cinste, cu tablourile sale, în diverse expoziții de pictură și manifestări de artă.

Scriitorul Miron Țic, cu cartea sa de interviuri ,,La taifas cu oameni dragi sufletului meu”, a reușit să aducă în fața cititorilor o mai bună cunoaștere a unor oameni care, într-adevăr, sînt dragi sufletului său. Să fie mult? Să fie puțin?... Pentru încurajare, toți aceștia merită sprijinul nostru.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Codobatura bălțată bate din coadă, zburînd ca un ciocan. Ciocănitoarea, onomatopeică și pestriță, cu căptușala pelerinei arămie, s-a urcat toată iarna în pomi, ca un acrobat pe prăjină, verticală pe trunchi. Rămăseseră prin scorburi și-n scoarță coloniile de gîze friguroase, ascunse, în care scormonea foarfeca ei închisă, ascuțită ca un stilet.

De văbiile cicălitoare, care și-au făcut odăi cu dormitor, cu saltele de fulgi și scamă furată, s-au îngrijit mai cu seamă curcanul și gîsca, două personalități singuratice ale ogrăzii. Intangibile și sacre, prietene cu vrăbiile, cu cîinii, cu mîțele, cu caprele și cu ai casei, ele deosebesc și poziția relativă a familiei ospitaliere. Mama e mama, tata e tata, fata e fiică, băiatul e fiul. Omagiile distribuite cu socoteală, jur împrejurul lor, variază. Mama are de la gîscă oul cu coaje, iar celorlalți li se cuvin celelalte, cu colaborarea generoasă a tovarășului ei de văduvie, umflat în pene și dansator.

Dar odată cu vechile ramuri deșteptate în azur, naive și grăbite să apuce sărutarea de aur a căldurii, înmugurește și condeiul, tot un băț și el cu hașchie-n vîrf. Bună dimineața, cititorule! Te-ai sculat? Azi îți cîntă grădina melodiile lui april.

Nu s-a mai auzit atîta veselie. Mii de ciocuri repetă laolaltă și nesfîrșit vibrarea de unică vocală a clopoțeilor cît mazărea de sticlă, în care bate o alică de diamant. Par legați, ca în abecedarul ilustrat, la gîtul gospodinelor din streașinele de puf, cu un fuior de mătase. Și cîte torente de firimituri de cristal! Ce revărsări de mărgele! Ce căderi neîntrerupte de zale, de țăndări, de zimți! Cip, cip! cip, cip! cip, cip!

Condeiul visează-n basm. I se pare că sună-n livadă strălucirea stelelor de azi-noapte, ațipite în horbota lunii, pe florile albe de cireși. S-au trezit în zori, la mugetul de orgă al uzinii. Dar cine s-a ivit pe neașteptate să turbure sărbătoarea, de au tăcut ciripirile deodată? Un guguștiuc pribeag, cu năravul ca și numele lui romanțios, de turturel, face pitulat pe cucul. Pentru originalitate, adaugă la stihul de cuc o guturală: Cu, cu, cu! Cu, cu, cu! Cu, cu, cu! Și-au adus și doi porumbiei geamătul de dragoste, adînc, prin apropiere: Îngîn!... îngîn!...

Mai prudentă, furnica, din întunericul ei, din pămînt, știe, poate, mai mult decît mugurii, decît florile, decît vișinii și decît vrăbiile cu ochii de gămălie. Programul ei încă n-a început, după vacanță: 14 ore de muncă pe mușuroaie, transporturi, mărfuri, materiale. Și-a arătat nițeluș mustața la fereastră și s-a întors repede înapoi în apartamentele fermei G.S.F. TUDOR

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

IN MEMORIAM Stelian Stoica –,,Luceafărul folclorului românesc”

E greu să exprim în cuvinte cît de tare m-a lovit, în suflet și-n universul spiritual, vestea plecării dintre noi, la 17 februarie a.c., a celui supranumit ,,Luceafărul folclorului românesc” – dirijorul și coordonatorul Ansamblului ,,Jidvei România”, fondatorul Festivalului Național ,,Strugurele de aur” Alba Iulia – Jidvei, cel care a preluat în cîntec ,,tot ce a fost mai frumos în vorba omului de la țară” –, muzicologul STELIAN STOICA

Vîrsta înaintată, în mod automat, ne determină să ne debarasăm de ceea ce contravine structurii noastre psihice și intelectuale și, în mod curios, să ne apropiem – de parcă ne cunoaștem de o viață întreagă – de cei care se află pe aceleași coordonate umane și spirituale cu noi, ca și cum ne redescoperim rădăcinile. Acest lucru s-a întîmplat după ce l-am cunoscut mai bine pe acest om, care a trăit cu muzica în suflet și a dirijat pentru sufletul românilor. I-am simțit această componentă în ființa mea, de coborîtoare dintr-o familie de preoți și de dascăli (de școală și de biserică) din zona prahoveană de dealuri dogorîte de podgorii, din care folclorul a fost alungat de ,,sonde” (de petrol), de conacele, vilele și castelele celor avuți, din București și Ploiești, dornici de înavuțire, de relaxare la aer curat, de prețuire față de ambrozia dionisiacă a locului. Am învățat la Ploiești, de la grădiniță pînă la liceu, aici mi-am pus bazele personalității mele intelectuale, crescută de sora mea cea mare și de soțul ei, un evreu creștinat, care mi-a fost tată bun. În vacanțe, mă duceam la mama, la Valea Călugărească, și-i mai lăsam și pe ei ,,să mai respire”. Dumneaei avea o voce gravă, melodioasă și ne învăța cîntece și balade, pînă seara tîrziu (rămăsese văduvă la 40 de ani, tata fusese omorît de ,,ruși” în 1945). Îmi răsună și azi, în suflet, glasul ei cîntînd ,,Mierlița cînd e bolnavă” sau ,,Tudorițo, Nene!”. La școală eram solista corului, apoi, ca asistent universitar, cum eram ,,antrenați” în activități ,,voluntare”, am primit sarcina să mă ocup de Ansamblul ,,Alunelul”, în cadrul căruia a debutat trompetistul Constantin Gherghina Cînd am atins treapta de lector universitar, am urmat Școala Populară de Artă – Canto popular și romanțe (1972-1975). Din juriu au făcut parte Nicolae Trofin, Angela Moldovan, Rodica Costin. De ce scriu toate aceste lucruri? Ca să arăt cît de legată am fost (și sînt) de muzica populară. Am urmat această școală nu ca să devin solistă (precum Cornelia Ardelean-Arcudean, colegă la alt profesor), ci ca să mă simt legată de acest fond ancestral al poporului meu.

Această trăire m-a legat și de neuitatul Stelian Stoica. Am dat mîna cu dumnealui în anul 2010, la Festivalul ,,Alb-Umor” de la Alba Iulia, cînd doamna Elena Anghel, care răspundea de această manifestare, din partea Consiliului Județean al Culturii, ne-a dus la concertul de muzică populară unde orchestra era dirijată de Stelian Stoica. După concert, el a venit în mijlocul epigramiștilor, delectîndu-se cu epigrame care, în anul acela, aveau și tema ,,vinul”, temă din care, bine-nțeles, nu lipsea Jidveiul:

Chiar Păstorel dac-ar veni/ La Alba-nfășurat în ceață,/ Sînt sigur că va zobovi/ C-o sticlă de Jidvei în față. Sau: Licoarea sfîntă de Jidvei/ Coboară-ntîi pe gît, domol/ Și dacă bei și iarăși bei,/ Se urcă unde-i locul gol.

Am ținut legătura cu acest om (i-am trimis și vreo două cărți), care spunea: ,,Știu că în tot ceea ce fac este alături de mine Dumnezeu, Cel care ne ajută neamul”. În 2018, am reușit să realizez antologia de epigrame ,,potatorice” (de la lat. poto,-are – a bea, cum spunea Păstorel) și, cum știam că dumnealui e legat de Jidvei, la studiul introductiv (p.5-53), am adăugat 8 pagini ,,Despre podgoria Jidvei”, în care am amintit și despre Festivalul Național de Folclor ,,Strugurele

de Aur”, al cărui suflet ,,îl constituie Ansamblul Jidvei România, în frunte cu orchestra de muzică populară, dirijată de maestrul Stelian Stoica”. Am trimis cîteva cărți și la Jidvei, dar cel care a înțeles gestul meu de scriitor care-și scoate cărțile pe banii lui și care mi-a răspuns a fost acest om minunat care, atunci cînd vorbea, își topea inima în cuvînt. Urmează surpriza prin care bunătatea și înțelegerea sa vor fi neuitate: în Săptămîna Patimilor din 2019, m-am trezit, în fața blocului, cu o mașină avînd număr de SB, din care au coborît trei tineri voinici, încărcați cu bunătăți cum n-am avut în viața mea, au urcat la etajul V și mi-au umplut masa și covorul cu tăvi și sacoșe (într-una din ele era și o ,,cutie” cu 6 sticle cu licori de Jidvei). M-au rugat să cobor iar cu ei și, de la geamul din spate al mașinii, mi-au dat un buchet mare de flori - trandafiri, crizanteme și cu un crin mare în mijloc. Mi-am topit inima pe firul de telefon să-i mulțumesc maestrului Stoica, și am plîns. Ei, ce ziceți? Întîlnim în fiecare zi astfel de oameni? Și mi-a trimis și o mulțime de CD-uri cu muzică populară din zonă, cu Ansamblul fetelor de la Căpâlna, cu Grupul vocal bărbătesc format din Nicușor Balu, Aurelian Adam, Iulian Bic, Gabriel Bucur, Alexandru Popescu, Alexandru Urs, Andrei Ivănuș și cu solistele Maria Stoica, Daniela Popa, Maria Uțiu, Iulia Banciu, Alexandra Băncilă, Raluca Dulău, Ioana Agârbicean, Ioana Șolea ș.a.

Și acum, acest om cu suflet mare ne-a părăsit... Acest om, cunoscut în lumea muzicii – și nu numai –ca director și dirijor al Ansamblului Artistic Jidvei și al Orchestrei Jidvei România, susținătoare a Festivalului Național de Folclor ,,Strugurele de Aur” Jidvei – Alba Iulia, de la prima ediție (2001), pînă în prezent, acest om, considerat, totodată, suflet-pereche cu minunatul Nicolae Botgros

De-a lungul timpului, au apărut, pe internet, materiale scrise de cei care l-au apreciat, precum jurnaliști din redacția ziarului Unirea (10 septembrie 2016), sau Ștefan Costea (9 iunie 2010), Luminița Tucă Iar vestea tristă a morții sale a fost anunțată pe rețelele de socializare, sub titlul ,,Este doliu național”, de colegi și interpreți cunoscuți, primul dintre aceștia fiind Florin Vasilică. Din materialele de presă, semnate de Florin Hulea, Nicolae Comănescu, Velea Geogiana Ioniță ș.a., aflăm multe lucruri despre viața, destinul și evoluția acestui ,,artist uriaș”.

Stelian Stoica s-a născut la 13 octombrie 1950, în satul Seleuș, comuna Daneș, Județul Mureș, tatăl său fiind instrumentist al locului. De la 2 ani, crește la Casa de Copii din Orlat, la 17 km de Sibiu. Cum avea ascendență în domeniul muzicii, în ființa sa simte vibrînd acorduri neînțelese atunci, plăcîndu-i să îngîne cîte un cîntecel. ,,Acolo – mărturisește el – era un mic difuzor, în curte, și de cîte ori auzeam o orchestră, mă fascina, mă lipeam de perete și mă uitam în sus... După mult timp, la 14-15 ani, am găsit o placă a Orchestrei de muzică populară a Radiodifuziunii, condusă de George Vancu. L-am cunoscut în 1987, cînd s-a pensionat și a

venit la Sibiu să pună pe picioare Orchestra Cindrelul care, apoi, s-a desființat. Atunci l-am cunoscut pe George Vancu. Mi-a spus: Ești atît de aproape de mine, nu știu cum ai reușit! I-am mărturisit că de copil am crescut alături de Orchestra Radio, și a fost mirat, dar și bucuros că am învățat atîtea lucruri ascultînd-o”.

Tînărul și-a croit destinul împletind școala cu muzica: ,,Am învățat să cînt la acordeon. Am învățat întîi la mandolină, am încercat mai apoi la chitară, dar nu mi-a plăcut, pentru că mă dureau degetele, dar acordeonul m-a atras mai mult”. Era folosit, în școală, pe la serbări și, la un moment dat, un grup de copii a prezentat un dans cu ritual specific zonei Mărginimea Sibiului, pe care îl învățaseră de la bătrîni. De la acest dans a pornit Ansamblul din Orlat, pe care l-a numit ,,Călușerul” (1972) – ca pe dansul executat de acei copii. A urmat constituirea grupului vocal bărbătesc, apoi a altuia femeiesc și a unuia mixt. Cîntecul de pe meleagurile transilvănene și-a găsit sălaș în sufletul său. Acest ansamblu a devenit, în 2001, Ansamblul Artistic ,,Jidvei România”, care a făcut cunoscut în toată țara cîntecul plaiurilor transilvănene: ,,Am preluat în cîntec tot ce a fost mai frumos în vorba omului de la țară”, mărturisește maestrul. E preocupat de compoziții, armonizări și orchestrație, avîndu-l mereu ca model pe George Vancu. Și-a dedicat mai tot timpul acestor activități, fapt care a determinat întîrzierea studiilor. Urmează, totuși, Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. Devine directorul Ansamblului Artistic Jidvei și dirijorul Orchestrei Jidvei România. A dirijat cu sufletul, fiindcă de la maestrul său a descoperit acest secret: o orchestră sună-ntr-un fel condusă de un dirijor, și altfel cînd e condusă de alt dirijor. Întotdeauna, se creează un dialog între dirijor și orchestră.

Ca director, a fost și un adevărat îndrumător, i-a ajutat pe tineri, i-a susținut: ,,Sînt unii soliști pe care îi descopăr după modul cum vorbesc; cîntecul popular transmite un mesaj, deci vorbele trebuie să fie clare, nu bălmăjite. Cînd mi-au fredonat un cîntec, am căutat împreună cu ei și am învățat cu ei. Am reușit să dau scenei cîntăreți foarte buni, care respectă folclorul autentic. Din păcate, dintre soliștii buni, unii adoptă, pentru cîștig, un repertoriu îndoielnic. E de datoria instituțiilor acreditate (Consiliul Culturii, Radiodifuziunea, Concursurile organizate, TV Etno, Favorit ș.a.) să promoveze folclorul autentic”, spunea Stelian Stoica. A compus – muzică și text – imnul de slavă al Albei Iulii: ,,Cîntec de suflet”. A simțit că, pentru dumnealui, aceasta e o misiune: ,,Simt că în tot ceea ce fac este alături de mine Dumnezeu”. Iată cîteva versuri ale imnului amintit: ,,De nu trăiești cum ai fi vrut/ Speranța ta nu-i de pierdut/ Că ai cu tine tot mereu/ Un bun român, pe Dumnezeu”.

E greu să menționăm, într-un articol, toate distincțiile primite pe merit. De asemenea, e greu să-i numim, chiar dacă facem o ,,selecție” după gustul și priceperea noastră, pe cei pe care i-a format și i-a ajutat să devină nume de referință ale cîntecului popular românesc, pentru că nu numai Ovidiu Homorodean, sau Ionuț Fulea, de exemplu, s-au afirmat, ci și alții. E greu, de asemenea, să tragem o concluzie privind activitatea și personalitatea celui care, credem noi, acolo, în ceruri, va forma și va conduce o orchestră cu alți artiști, plecați înaintea sa, ascultînd de sfaturile mentorului său, George Vancu (1919-1992). Stelian Stoica rămîne un reprezentant de neînlocuit al muzicii noastre tradiționale, prin orchestrele și ansamblurile pe care le-a condus, prin interpreții pe care i-a format. A fost un factor de promovare a creației folclorice autentice, conștient de valoarea acesteia pentru dăinuirea neamului românesc. Îl voi păstra în suflet, în universul meu spiritual și mă voi ruga la Dumnezeu să-l țină de-a dreapta Sa și în conștiința poporului român. Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Cîte ceva...

,,Copilul cu multe moașe rămîne cu buricul netăiat”... Democrația din România – copil în fașă –nu are moașă, are însă nas, și respiră aer ,,poluat”. Cine l-a poluat? Nașele: PNL, PSD, USR, UDMR. Nimănui nu-i pasă. ,,Nu îl plînge nimeni pe sărac,/ Mierla cîntă stins într-un copac,/ Zboară îngeri prin capela goală” (Corneliu Vadim Tudor). Copilul a rămas ,,cu buricul netăiat”, iar, din Junglă, leii mușcă din facturile la energie, costul lor depășind cu mult ,,creșterea fantastică” din economie. Și, vai de noi, războiul de în toi. Pace și război, Război și pace, poporul nu are ce face.

Mulți dintre români și-au pierdut busola. Nu mai știu, sau nu le mai pasă, de unde vin și unde se duc, cîți au rămas, cine au fost sau cine sînt.

Grav este faptul că o generație întreagă din perioada așa-zis comunistă acceptă că ,,am trăit în întuneric”. Atunci, se impune întrebarea: ,,Stelele” cum s-au propulsat? Scriitori de valoare, artiști, regizori, sportivi, ingineri, profesori, medici, constructori, muncitori de înaltă calificare... Mulți dintre aceștia, dacă nu ar fi avut condiții create, puteau avea tot talentul din lume, însă ar fi rămas niște anonimi.

Epoca nu a fost ,,de aur”, dar generația ei a strălucit. Pe băncile școlilor și facultăților ,,comuniste” s-au format veritabile ,,perle” care strălucesc la gîtul țării noastre. Au constituit un adevărat imperiu al artei artiști precum Amza Pellea, Colea Răutu, Florin Piersic, Florian Pittiș, Irina Petrescu, Carmen Stănescu, Draga Olteanu Matei, Ileana Stana Ionescu, Cristina Stamate, Stela Popescu, Jean Constantin, Ion Besoiu, Mircea Albulescu ș.a. La ,,Steaua fără nume”, un concurs de amatori, s-au lansat interpreți de mare valoare, care

Din Bucure ş tii de altădată

Strigătele oltenilor

În Bucureștiul interbelic întîlneai voci pătrunzătoare nu doar la radio, la teatru sau la operă, ci și ziua în amiaza mare pe stradă. Erau voci viguroase și aspre, care te trezeau din somn, din toropeală și, cel mai probabil, chiar din morți. Nu era un simplu strigăt, ci un fel de chemare cîntată – chemarea vînzătorilor ambulanți originari din Oltenia și numiți, generic, de bucureșteni, „olteni”. Dacă erai muncitor la fabrică, mic negustor sau calfă, nici nu-ți trebuia ceas deșteptător. Olteanul apărea invariabil, în zori de zi, la aceeași oră, cu glasul lui răsunător: „Dimineaţa mai ales, cînd oraşul abia începe să se trezească, şi la amiază, cînd aţipeşte, strigătul olteanului s-aude pătrunzător şi viguros, te trezeşte pe jumătate şi te-ntoarce pe partea aialaltă, iar te trezeşte şi iar te-ntoarce, pînă cînd te scoală“.

Spectacolul era cu totul neobișnuit pentru străini și chiar principesa Maria, viitoarea regină, a tresărit multă vreme după venirea în țară la auzul strigătelor vesele ale vînzătorilor ambulanți. Faptul apare menționat întrun articol din ,,Realitatea ilustrată”, publicat în 1937. Se pare că într-o zi principesa a auzit un oltean strigînd din toți rărunchii „Varneviști! Varneviști!”. Intrigată, ar fi întrebat ce produs misterios vinde respectivul și a aflat astfel că era vorba despre cîrnăciori cu hrean. Denumirea bizară venea de la sintagma nemțească warme würste, ce însemna cîrnaţi calzi, una din gustările preferate ale muncitorilor de la nou apărutele fabrici din oraș, pentru că erau ieftini ca braga și extrem de gustoși: „Pe vremea aceea, pentru o monedă de zece bani, lucrătorul bucureştean, care se ducea în zori de zi la fabrică, putea să-şi cumpere o pereche de cîrnăciori calzi, cu hrean, pe care-i mînca apoi cu mare poftă, cumpărîndu-şi de cinci parale pîine”.

Dar oltenii nu surprindeau doar din punct de vedere sonor, ci și estetic, fiind o apariție inedită și pitorească pe străzile capitalei, cel puțin în anii dintre cele două războaie, cînd modernitatea începuse să ia cu asalt Bucureștii. Îmbrăcat în costum popular din pînză albă,

au luminat scena și s-au impus în conștiința publicului, alături de compozitori și cîntăreți deja consacrați: Margareta Pîslaru, Marina Voica, Gh. Zamfir, Angela Similea, Florin Bogardo, Stela Enache, Mirabela Dauer, Alexandru Jula, Dida Drăgan, Aura Urziceanu...

În literatură s-au impus nume ilustre, precum Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Ana Blandiana, Ileana și Romulus Vulpescu, Nicolae Manolescu și atîția alții. Operele lor, de mare valoare, au încununat eforturile unei generații întregi care, cu toate vicisitudinile vieții, și-a păstrat și neamul, și țara. Nu au vîndut-o la străini.

Unii ar vrea să șteargă cu buretele toate realizările unei epoci, doar pentru că a fost ,,comunistă”. Cînd gîndul nu este curat, cuvîntul nu e cuvînt.

,,Noi, ce avem un trup de animale

Și fără rădăcină ne mișcăm, Noi, la suava florilor splendoare

Unii pe alții ne mîncăm” (Nichita Stănescu).

Acum, este prea tîrziu ca frunzele pădurii devastate să acopere și să oblojească rănile copacilor tăiați. Noi, cei rămași tot mai puțini din vechea generație, sîntem azi doar niște frunze-n vînt...

LILIAnA TETELEA

curată, olteanul purta pe umeri o cobiliță, cu cîte un coș încărcat de o parte și de alta. Vindea de toate: fructe, legume, ierburi aromate (pătrunjel, mărar, leuștean etc.), păsări vii și moarte, miei, pește… Din „Dicționaru limbii românești” realizat de bizarul August Scriban în 1939, aflăm că aceștia comercializau chiar și săpun, petrol sau cărbuni: „olteán, -eáncă s., pl. enĭ, ence. Locuitor din Oltenia. S.m. Precupeț ambulant care vinde legume, fructe, carne, pește, săpun, cărbuni, petrol ș.a. (originar, de ordinar, din Oltenia)”.

Aceștia nu erau aprigi doar cînd își făceau publicitate, ci și cînd se tocmeau. Umbla vorba chiar că mulți „încarcă” nota de plată, păcălindu-și clienții. De obicei, fiecare oltean își avea străzile lui clar delimitate și o clientelă stabilă, pe care o clasifica în diverse categorii. Una e sîcîitoare și pusă pe harță, alta cumpără ce îi dă el și nu se tocmește, o a treia face un scandal monstruos de fiecare dată, iar a patra nu-și plătește mărfurile luate pe datorie la timp.

Deși pitorești, strigătele asurzitoare ale oltenilor, alături de înmulțirea tramvaielor și automobilelor dotate cu claxon, i-au adus pe bucureșteni la disperare. Nivelul zgomotului crescuse simțitor în doar cîțiva ani, de la sfîrșitul anilor ʼ20 pînă la mijlocul anilor ʼ30. Conform ,,Ilustrațiunii române”, disconfortul sonor de la intersecția dintre bulevardul Brătianu și C.A. Rosetti era atît de mare încît, dacă doi oameni aflați la 2 metri depărtare ar fi strigat unul la altul, nu s-ar fi auzit. Ne întrebăm ce ar spune astăzi interbelicii despre capitala noastră gălăgioasă. Din acest motiv, începînd cu 1936 Primăria și Poliția capitalei iau măsuri pentru a reduce numărul mare de vînzători ambulanți care își strigau tare marfa pe străzi și trăgeau trecătorii de mînecă. Conform ,,Ilustrațiunii române”, aceștia urmăreau chiar interzicerea oltenilor: „Nemulțumite numai cu atît, autoritățile vor dispariția oltenilor. Pe lîngă coloritul poetic pe care-l împrumutau străzii acești sîrguitori și deștepți fii ai Olteniei, se pune și o problemă socială. Dacă le lei acest cinstit mijloc de trai, ce au să mănînce acești oameni?”. Decizia finală, luată anul următor, în august 1937, nu viza însă existența în sine a oltenilor, ci gălăgia pe care aceștia o făceau pe străzi, interzicerea strigătelor fiind însoțită și de cea a claxoanelor în anumite zone ale orașului: „Zilele acestea

Alarma de incendiu

motto: ,,Scapă-ți viața, scapă la munte, ca să nu pieri!” – Geneza 19.17

Eram cu toată echipa mea de la serviciu la munte, într-o frumoasă pensiune, și participam la un seminar. Într-o seară m-am pus în pat obosit și am adormit imediat. Noaptea m-am trezit auzind un sunet pătrunzător și neplăcut. Mort de oboseală, m-am întors în așternut de pe o parte pe alta – dar sunetul nu amuțea. După un timp s-a făcut liniște și am putut dormi mai departe. Dimineața am aflat că noaptea se dăduse alarma de incendiu. A fost o alarmă de incendiu – și eu am rămas în cameră! Nu am luat-o în serios, am ignorat-o, a fost iritantă pentru mine, ba chiar m-am supărat pe ea! Dar, de fapt, trebuia să-mi salveze viața! Am fost bucuros cînd am aflat că a fost doar o alarmă falsă.

Există oameni care se comportă în viața lor ca și mine în acea noapte. Ei trăiesc și dorm nestingheriți și nederanjați. Dacă Dumnezeu le vorbește și îi face să tresară, atunci nu iau în serios vorbirea Lui. Ei simt ca o povară atenționările Sale și încearcă să aducă la tăcere glasul conștiinței lor. Mesajul Bibliei îi supără; ei nu citesc Scriptura, deoarece cuvintele ei îi neliniștesc; nu citesc cu regularitate nici măcar un calendar ca acesta, pentru că și el le vorbește despre căință și pocăință. O alarmă de incendiu salvează vieți! Cuvintele cărții lui Dumnezeu strigă: „Scapă-ți viața!“. Și nu este o alarmă falsă!

primăria, de comun acord cu serviciul circulației, va semna o decizie, interzicînd oltenilor ambulanți să-și strige marfa pe străzi”.

Efectele ordonanței date de poliție nu s-au lăsat așteptate, iar ,,Ilustrațiunea română” notează șocul avut de un locuitor al orașului la auzul… liniștii: ,,Într-o bună dimineață m-am trezit cu o surpriză, pe care nu mi-o puteam explica. Se părea că odaia mea nu mai e aceeași, că s-a schimbat ceva în atmosferă, că, peste noapte, imobilul meu se mutase. Unul din elementele principale ale vieții mele dispăruse. Era liniște. O liniște atît de deplină încît m-am speriat. Am avut impresia unui cataclism. Nu se mai auzeau nici claxoanele, nici trompetele, nici strigătele. Am crezut într-o catastrofă. Am sărit înspăimîntat din pat, am privit în stradă. Nu, slavă Domnului, nu se întîmplase nimic. Mașinile și tramvaiele circulau ca de obiceiu, oamenii alergau grăbiți spre slujbe, oltenii duceau pe cobilițe coșurile încărcate cu zarzavaturi. Numai că totul se petrecea ca într-un film mut. Automobilele lunecau lin pe cauciucuri, se opreau, porneau, fără să facă uz de claxon, oltenii își recomandau marfa cu gesturi elocvente, dar fără glas. Explicația misterului am avut-o abia mai tîrziu: în ziua aceea intrase în vigoare ordonanța șefului serviciului circulației, care interzicea claxonul, țipetele oltenilor, megafoanele și tot acel ansamblu de zgomote, care transformă anumite centre ale Capitalei într-un adevărat iad“. VIABUCURESTI RO

Willy Pragher, 1932 –Oltean cu păsări vii lîngă Halele Centrale

File de istorie

,,Filosofia lui Blaga”, o carte a istoricului literar Ovidiu Drimba (I)

Lucrarea semnată de Ovidiu Drimba (1919-2015), unul din asistenții filozofului și poetului Lucian Blaga la catedra de filozofia culturii de la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, a fost publicată la Editura Cugetarea, în 1944, și reeditată la Excelsior-Multi Press, în 1995. Prin scrierea ei, autorul a dorit să facă o prezentare simplă, clară și precisă a filosofiei lui Lucian Blaga. Cartea este o sinteză a celor peste două mii de pagini ale textelor filosofice blagiene.

În ordinea sa cronologică, sistemul filosofic blagian s-a constituit astfel:

Trilogia cunoașterii: Eonul dogmatic (1931), Cunoașterea luciferică (1933), Cenzura transcendentă (1934).

Trilogia culturii: Orizont și stil (1936), Spațiul mioritic (1936), Geneza metaforei și sensul culturii (1937).

Trilogia valorilor: Artă și valoare (1939), Despre gîndirea magică (lucrare anexă, 1941), Religie și spirit (1942), Știință și creație (1942).

Între timp, din Trilogia cosmologică, a apărut volumul ,,Diferențialele divine” (1940).

Domeniul pe care îl ia spre explorare teoria cunoașterii lui Blaga, este ,,misterul”, noțiunea care stă în centrul întregii sale filosofii, așa cum, la Platon, este ,,ideea”, la Leibniz ,,monada”, La Kant ,,categoria”, la Hegel ,,logosul” sau la Schopenhauer ,,voința”. Întreaga sa filozofie e o filozofie a misterului, a feluritelor încercări de a-l revela și a posibilităților limitate de a-l revela.

Misterul formează obiectul ,,cunoașterii luciferice”, spre deosebire de ,,cunoașterea paradisiacă”. Cunoașterea luciferică despică obiectul în componentele sale, în dat și în ascuns, în fanic și criptic. Cunoașterea luciferică este de trei feluri: plus-cunoaștere, zerocunoaștere și minus-cunoaștere (potențarea misterului).

Cunoașterea paradisiacă are: 1. Obiect nedespicat; 2. Mistere latente; 3. Reducție pur numerică a misterelor latente; 4. ,,Categoriile” au un rol organizator; 5. ,,Un fel de” probleme (simili-probleme), fără tensiune interioară ; 6. Observație; 7. Descripție simplă; 8. Simili-explicație (prin aplicarea simplă a cauzalității); 9. Hiatul, lipsa, golul.

Cunoașterea luciferică are: 1. Obiect în criză; 2. Mistere deschise; 3. Reducție calitativă a misterelor deschise; 4. ,,Categoriile” au un rol de ,,idee teoretică”; 5. Probleme de tensiune interioară; 6. Observație dirijată; 7. Descripție dirijată; 8. Explicație; 9. Cripticul, ascunsul. O aplicare a cunoașterii luciferice este dogmaticul. Modul dogmatic de a gîndi e un caz de minus-cunoaștere, un caz de potențare a misterului.

Primul dogmatic este Philon din Alexandria: ,,Din substanța primară emanează existențe secundare –fără ca prin acest proces substanța primară să sufere vreo scădere”.

Blaga arată sensul metafizic al fenomenului de cunoaștere. Factorului metafizic central, Blaga îi zice Marele Anonim. Marele Anonim se apără pe sine și toate misterele derivînd din el, de aspirațiile oricărei cunoașteri individuale, creînd între acesta și misterele existențiale o rețea de factori izolatori, sub forma specială a unei cenzuri transcendente. Nu există nici cunoaștere totală, nici revelații pure, cenzura transcendentă interzice cunoașterii individuate dizolvarea ecuațională a unui mister în non-mister. După Blaga, Marele Anonim e supremul censor și un centru de grație. Grația distribuită în cîmpul individuațiunii e o grație cîntărită, adică: sau o grație cenzurată, sau o grație limitată, în nici un caz, o grație absolută și nelimitată.

Cele mai ample contribuții le aduce filosoful Lucian Blaga în domeniul culturii: ,,Stilul e mediul permanent, în care respirăm chiar și atunci cînd nu ne dăm seama”.

La Blaga, fenomenul stil este constituit nu numai din forme, ci și din alte elemente, precum: orizonturi,

accente și atitudini. Inconștientul este o realitate psihospirituală de o mare complexitate, cu funcții suverane și de o ordine și de un echilibru lăuntric, grație cărora el devine un factor în mai mare măsură sieși suficient, decît e conștiința. Blaga subliniază calitatea de „personanță” a inconștientului, adică aceea de a răzbate cu structurile, cu undele și cu conținuturile sale pînă sub bolile conștiinței.

Frobenius, întemeietorul „morfologiei culturii” socotește ,,sentimentul spațiului” ca fiind unicul factor determinant al unei culturi. În Africa, Frobenius distinge două mari culturi: cea hamită – „spațiul boltă” și cea etiopiană – ,,spațiul infinit”.

Spengler duce mai departe diferențierile, el ocupînduse de trei culturi: antică, occidentală și arabă. Blaga consideră, spre deosebire de Frobenius și Spengler, că orizontul spațial pe care conștiința îl crează nu e decisiv pentru creația de artă, însă inconștientul nu se va despărți niciodată de orizontul său spațial. După cum accentul zace mai mult pe prezent, pe trecut sau pe viitor, sînt imaginabile tot atîtea orizonturi temporale de profil diferit. Blaga folosește noțiunile de „ timp-havuz” ( cînd predomină preferințele pentru viitor), ,,timp-cascadă” (pentru trecut) și ,,timp-fluviu” (pentru prezent).

Orizontul temporal caracteristic culturii și religiei ebraice e acela al „timpului-havuz”. La fel, europenii nu și-au putut imagina că ar mai exista și alte moduri de a considera timpul. ,,Timpul-cascadă” e orizontul temporal specific culturii eleniste. Orizontul unui ,,timpfluviu” poate fi identificat în toate concepțiile statice, despre lume, viață și existență. Orice orizont (spațial, temporal) există în spațiul nostru conștient-inconștient sub chipul unui dublet.

Un alt factor determinant al stilului este „accentual axiologic”. Inconștientul are preferințe, atitudini și inițiative. O astfel de atitudine e cea axiologică, adică atitudinea de a da un accent de valoare unui orizont asupra căruia s-a fixat. Indianul are ,,accent axiologic negativ” și infinitul mic.

Un al patrulea factor ce explică mai profund stilul unei culturi e ceea ce numim „atitudinea anabasică sau catabasică” în fața vieții. Se remarcă, privind istoria spiritului european, o tendință de a înainta, de a cuceri. Atitudinea aceasta de înaintare în orizont o numește Blaga „atitudine anabasică”. Dimpotrivă, spiritul indian manifestă o totală nepăsare față de tendințele imperialiste de cucerire, prin retragerea din orizont („atitudine catabasică”). Mai există și atitudinea neutră, viața statică, vegetativă (cazul culturii etiopiene).

Al cincilea factor, „năzuința formativă”, înseamnă alegerea unei forme pentru care spiritual se hotărește, pe măsura căreia imaginează toate lucrările. ,,Năzuința

formativă” se manifestă în trei moduri: modul individualizant, modul tipizant și modul stihial sau elementarizant. Un portretist german este individualizant, un portretist italian este tipizant, iar un portretist byzantin este stihial. La Blaga, „stihia” este conceptul fundamental (elementarul). Toți acești 5 factori alcătuiesc „matricea-stilistică”, locul unde se hotărește toată structura și configurația unui stil.

O plăsmuire de cultură este metaforă și stil întrun fel de uniune. Metafora e de două feluri: metafora plasticizantă, care descrie un obiect prin alt obiect, și metafora revelatorie, care caută să ne reveleze ceva ascuns. În timp ce metaforele plasticizante rămîn la periferia psihologiei și interesului uman, metaforele revelatorii desenează însuși specificul omului ca om.

Mitul este o încercare de a revela un mister, un produs de cultură. Blaga face trimiteri la mitologia indiană, germană, greacă. După Spengler, civilizația e cultură degradată, un epilog al culturii. Dar o operă de civilizație nu e creată în cadrul unui stil, ea e copiată, adaptată, perfecționată, multiplicată. Creațiilor de civilizație le lipsește caracterul de metaforic. Cultura răspunde existenței umane între mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Față de orizontul dat al lumii imediate, omul are posibilitatea de existență pe care o are și un animal; dar omul e caracterizat în plus și printr-un al doilea mod de existență, adică prin existența în orizontul misterului și în vederea revelării, care mod este cu totul străin animalului.

Studiul intitulat Spațiul mioritic e o aplicare a teoriilor pe care Lucian Blaga le-a formulat în studiile antecedente, o aplicare la realitatea și fenomenul cultural românesc.

Cîntecul românesc, doina, trădează un orizont spațial ondulat. E în această alternanță de suișuri și coborîșuri ceva din alternanța de accent a spațiului în care trăiește românul, alternanța „deal-vale”, adică „spațiul mioritic”. Versul este o succesiune de silabe accentuate și neaccentuate. Casa saxonă manifestă o „tendință de expansiune în înalt”, pe cînd cea rusească se întinde pe sol, ,,face risipă de spațiu”.

Viața catolică pendulează între transcendență și categoriile sacral-etatiste, spiritul de disciplină al spațiului. Protestantismul este singura expresie pe care o putea lua creștinismul în lumea „libertății” depline (Germania). La ortodocși, religia a căpătat predilecția organicului, Biserica e o ,,casă” a Domnului.

Noțiunea de „națiune” este pentru românii ortodocși: neam, sînge, grai, într-o accepție profund organică. După părerea lui Blaga, cele mai complexe și cele mai felurite culturi populare din Europa aparțin popoarelor ortodoxe, Apusul a pierdut aproape cu totul noțiunea de „cultură populară”.

Un alt factor stilistic al stilului românesc este ,,sofianicul”, care e o determinantă a ortodoxiei, și chestiunea care se pune e raportul omului cu transcendența. Basilica romanică se găsește în marginea transcendenței, preotul și ritualul sînt pentru omul romanic un surogat suficient al transcendenței. Omul gotic participă la transcendență ridicîndu-se, înălțîndu-se, dezmaterialiazîndu-le într-un elan mistic. Pentru omul byzantin, harul divin coboară, omul nefiind decît un ,,receptacol” care-l primește. Lucian Blaga numește ,,sofianică” orice creație spirituală ce dă expresie viziunii „unei mișcări de sus în jos a transcendenței”.

Poporul român manifestă o pasiune organică pentru pitoresc. Fiind orientat spre pitoresc ca spre ceva natural, românul nu va crea case în serie (ca sașii), ci va urma drumul natural al regiunii. Pitorescul e deci revelație. Caracteristică pentru stilul românesc este și atitudinea față de istorie. Chiar de la începuturile sale, poporul român s-a retras din istorie. Refuzînd să acceptăm să ne asociem la istoria altora, acest boicot e faptul cel mai măreț din istoria noastră.

(va urma)

MIRCEA PÎRLEA

IoAn CornEAnU

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Povestea lui Levi Strauss

Povestea lui Levi Strauss începe pe la 1800 și ceva și ajunge să dăinuie pentru totdeauna în sufletele și inimile celor pentru care jeanșii Levi’s sînt cei mai frumoși din lume.

Cine a fost unul dintre cei mai faimoși oameni din lume?

Cel care a spus o poveste americană de succes, din domeniul fashion, a fost Levi Strauss, bărbatul care s-a născut în Germania în 1829 și a venit în America în 1847 pentru a se implica în afacerea fraților săi. În 1853 Strauss și-a înființat propria companie de îmbrăcăminte și accesorii necesare minerilor. Compania sa a început să producă pantaloni de lucru pentru muncitorii de pe șantiere, acum cunoscuți sub numele de blugi. Din 1870 și pînă în prezent blugii Levi Strauss s-au bucurat de o extrem de mare popularitate.

Pe numele său original Loeb, Levi Strauss s-a născut într-o familie numeroasă, pe data de 26 februarie 1829, în Buttenheim, Germania. Tatăl său, Hirsh și mama sa, Rebecca Haas Strauss, au avut doi copii, iar Hirsh mai avea alți cinci copii din prima căsătorie cu Mathilde Baumann Strauss, care murise în 1822. Locuind în Bavaria, familia Strauss a suferit mult din cauza discriminării religioase, ei fiind la origine evrei. Din cauza credințelor lor religioase, aveau restricții legate de locul în care puteau trăi și erau împovărați de impozitele speciale impuse evreilor.

Cînd avea aproximativ 16 ani, Strauss și-a pierdut tatăl din cauza tuberculozei. El, mama sa și cele două surori au emigrat în Statele Unite ale Americii, doi ani mai tîrziu. La sosirea lor, familia s-a reunit cu Jonas și Louis, cei doi frați mai mari ai lui Strauss, în New York. Jonas și Louis deschiseseră acolo o afacere ce comercializa produse de tot felul și Levi a acceptat să lucreze pentru ei.

Succesul din Vest

Goana după aur din California anului 1849 i-a determinat pe mulți să călătorească spre vest crezînd că se vor îmbogăți. Strauss nu a făcut excepție. La începutul anului 1853 s-a îndreptat spre San Francisco pentru a vinde bunuri celor ce lucrau în comerțul cu minerit, o afacere extrem de înfloritoare la vremea respectivă. Strauss și-a construit propria companie de vînzare a produselor și a acționat ca agent al coastei de vest a companiei fraților săi. Folosind o serie de

locații diferite din oraș, de-a lungul anilor a vîndut haine, țesături și alte articole magazinelor mici din regiune.

Pe măsură ce afacerea sa a prosperat, Strauss a susținut numeroase cauze religioase și sociale. El a ajutat la înființarea primei sinagogi, Templul Emanu-El, în oraș. Strauss a dat, de asemenea, bani mai multor organizații caritabile, inclusiv fonduri speciale pentru orfani.

Primii jeanși

Jacob Davis, un client, i-a scris lui Strauss în 1872, cerîndu-i ajutorul. Davis, croitor din Nevada, cumpărase pînză de la Strauss pentru propria afacere și a dezvoltat un mod special de a face pantaloni mai durabili; a folosit nituri metalice pe buzunare și pe cusătura frontală pentru a ajuta pantalonii să reziste la uzură. Incapabil să acopere singur costul, Davis i-a cerut lui Strauss să plătească o parte din cheltuieli, astfel încît să poată asigura un brevet pentru designul său unic.

Anul următor, brevetul le-a fost acordat lui Strauss și Davis. Strauss credea că va exista o mare cerere pentru aceste „salopete pînă în talie”, așa cum le-a numit el, deși acestea sînt cunoscute astăzi sub denumirea de ,,blue jeans”. La început au fost confecționați dintr-o pînză grea, apoi compania a trecut la o țesătură din denim, care a fost vopsită în albastru pentru a ascunde petele.

Potrivit unor rapoarte, Strauss procura mai întîi pantalonii confecționați de croitorese în casele lor. Ulterior și-a înființat propria fabrică pentru a face pantalonii în oraș. În orice caz, blugii lui duri și robuști l-au ajutat să devină milionar. Și-a extins interesele comerciale de-a lungul anilor, cumpărînd ,,Mission and Pacific Woolen Mills” în 1875.

Povestea brandului Levi’s ce dăinuie peste secole

Odată cu trecerea timpului, chiar dacă a rămas activ în companie, Strauss a început să dea mai multe responsabilități nepoților săi. El a continuat să fie generos cu cei care aveau nevoie, oferind fonduri pentru 28 de burse la Universitatea din California, în 1897.

Strauss a murit la vîrsta de 73 de ani, pe data de 26 septembrie 1902, la domiciliul său din San Francisco. După moartea sa, nepotul său, Jacob Stern, a preluat funcția de președinte al companiei. Blugii legendari pe care i-a creat, cunoscuți azi sub numele de Levi’s sau Levis, au continuat să crească în popularitate și au rămas un produs de bază în modă de-a lungul a mai bine de un secol.

Blugii: 150 de ani de rebeliune, stil şi libertate

La sfîrşitul anilor 1880, blugii erau purtaţi de către minerii care săpau după argint, în special în deşerturile din California, Nevada sau Arizona. Descoperirile

ulterioare au arătat că aceşti mineri foloseau blugii pentru că era nişte pantaloni foarte solizi. Îi foloseau şi îi refoloseau la nesfîrșit.

În acest fel, blugii Levi’s devin cei mai populari pantaloni în rîndul muncitorilor de peste ocean. Iar povestea lor a fost spusă şi de Levi’s în documentarul realizat despre celebra lor colecţie 501. Şi astăzi sînt găsite foarte multe perechi de blugi, în special Levi’s, în minele părăsite din zonele deşertice americane. Iar preţul unor astfel de perechi de pantaloni, considerate de colecţie, depăşeşte mii, zeci de mii, poate chiar sute de mii de euro. Au circulat multe poveşti despre oameni care au găsit astfel de obiecte şi au început să le vîndă pe ebay.

În scurt timp, blugii s-au transformat într-un icon. Nu au mai fost doar nişte pantaloni utili, ci au devenit un simbol.

Unul al libertăţii – ajungînd la începutul anilor 1930 să fie sinonimi cu imaginea cowboy-ului american, deveniţi celebri datorită fascinaţiei pe care o avea publicul de peste ocean pentru filmele Western şi staruri precum John Wayne sau Gary Cooper.

Unul al emancipării feminine – Levi’s lansează, în 1934, prima colecţie de blugi destinată femeilor, numită Lady Levi’s, într-o perioadă în care pantalonii erau o piesă rară în garderoba unei femei, purtîndu-i doar în casă. Femeile mai purtaseră blugi doar în timpul războaielor mondiale, atunci cînd bărbaţii erau luaţi pe front, iar ele trebuiau să se ocupe de muncile fizice. Lucrul acesta s-a schimbat treptat, mai ales după cel de-al II-lea Război Mondial, atunci cînd au devenit un simbol al vieţii americane relaxate şi prospere. Şi au început să fie din ce în ce mai purtați de către femei.

Şi unul al rebeliunii – ajungînd în anii ʼ50 să fie interzişi în şcolile sau teatrele din Statele Unite ale Americii. Blugii erau îmbrăcaţi atunci doar de către simboluri ale categoriei bad boys, precum James Dean (în filmul ,,Rebel Without a Cause”), Marlon Brando (în filmul ,,The Wild One”) sau de marele Elvis Presley. Şi cum a-i spune cuiva că ceva este interzis nu face decît ca obiectul respectiv să devină extrem de dorit, blugii au devenit cel mai important element din garderoba tînărului american.

Şi femeile încep să îi poarte, aspirînd să fie precum Marilyn Monroe, pozată în dese rînduri în blugii Levi’s (în filme precum ,,Clash by Night” sau ,,The Misfits”). Provocînd barierele convenţionale dintre feminitate şi masculinitate, femeile încep să se vadă sexy purtînd blugi. Pentru ele, blugii erau sinonimi cu putere, rebeliune şi încredere. Evident, în anii următori, blugii încep să fie sinonimi cu mişcările pentru egalitate de şanse, dar şi cu revoluţiile sexuale şi cu generaţiile hippy.

Astăzi, blugii sînt un simbol al egalităţii între sexe, dar şi unul al inovaţiei şi al originalităţii. Brandurile moderne încearcă să îşi adapteze modelele pentru toate tipurile de corpuri. Iar noi ne bucurăm de ei, purtîndu-i în diferite contexte şi încercînd să îi adaptăm în cît mai multe combinaţii fashion.

Să ne bucurăm de ei, aşa cum facem de 150 de ani încoace.

LIFE.ro

Minerii din perioada goanei după aur, din California

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (117)

Alte terapii

din Medicina Tradiţională Chineză (3)

Terapia cu ventuze (2)

Aplicarea ventuzelor vindecă răceala, fiind o alternativă la medicamente. Se aplică și în cazul durerilor reumatice, al junghiurilor, al tusei. Ajută circulaţia sîngelui și înlătură frigul și umezeala, îmbunătăţeşte metabolismul. Terapia cu ventuze ajută la creșterea fertilităţii, fiind și un bun masaj anticelulitic; o şedinţă de masaj durează 30 de minute. Este, de asemenea, o terapie pentru slăbit. Aplicate la locul și momentul potrivit, ventuzele ajută la deblocarea sistemului muscular și a celui energetic. Terapia cu ventuze reglează microcirculația și tonusul vaselor de sînge. Ventuzele chinezeşti sînt folosite pentru masaj și presopunctură. Terapia cu ventuze vindecă artrita. Plantele aromatice chinezeşti se folosesc pentru fierberea ventuzelor, care ajută la aducerea bolii din profunzimi la suprafaţă. Stimulează imunitatea generală și, astfel, organismul este capabil să combată mai uşor bolile. Printre altele, această terapie tratează prostata, hemoroizii, reumatismul s.a. Terapia cu ventuze tratează durerea. Există și ventuze pentru masaj facial. Ventuza acupuncturală din cauciuc este cea mai simplă descoperire a Medicinei Tradiționale Chineze.

Această terapie este interzisă gravidelor, persoanelor cu boli dermatologice ori cu fragilitate vasculară. Ventuzele pentru masaj prin vacuum reprezintă o adaptare modernă a vechii terapii cu ventuze chinezeşti. Este o tehnică ușor de folosit și deblochează energia stagnantă. În prezent nu se mai foloseşte, decît rar, focul ca în terapia cu ventuze tradiţională. S-au inventat aparate vacuum pentru terapie cu 24 de ventuze medicinale, pompă și ulei. Sînt folosite, de asemenea, ventuze magnetice sau electrice. Terapia cu ventuze are efecte miraculoase în tratarea pneumoniei

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (5)

Nimic nu putea opri hemoragia. Timp de unsprezece zile, Alexei a pendulat între viaţă şi moarte, vlăguit de sînge, cu febră ridicată, chinuit de dureri. În toată această perioadă, ţarina nu s-a mişcat de la căpătîiul lui, furînd cînd şi cînd cîteva minute de somn pe o sofa din încăpere. În cele din urmă, doctorul Feodorov 1-a anunţat pe ţar că trebuie să-şi pregătească poporul pentru cumplita pierdere a moştenitorului tronului. Au fost ordonate rugăciuni în toate bisericile din ţară, au fost emise buletine medicale, dar adevărata natură a bolii de care suferea moştenitorul tronului nu a fost specificată. Pe 10 octombrie, preoţii i-au administrat bolnavului ultima împărtăşanie şi, în aceeaşi zi, a fost dat publicităţii un buletin medical care să-1 preceadă pe cel de deces.

În noaptea aceea, Alexandra a decis să apeleze din nou la Rasputin, omul a cărui putere o fascinase. „Omul sfînt“ se întorsese în Siberia şi nu putea fi contactat decît prin telegraf. În loc să se arunce în primul tren, spre a veni în ajutor ţareviciului, el a telegrafiat următorul mesaj: „Dumnezeu a văzut lacrimile tale şi ţi-a auzit rugăciunile. Nu te mai jeli. Micuţul nu va muri. Doar nu-i mai lăsa pe medici să-1 mai sîcîie cu leacurile lor“. Coincidenţă sau nu, la puţin timp după primirea acestui mesaj, hemoragia ţareviciului s-a oprit. Nu există nici un dubiu că povestea este adevărată, deşi vindecarea micului pacient poate fi considerată de domeniul miracolului. Să ne mai îndoim că, după această „minune“, ţarina a fost convinsă că depravatul călugăr era „unsul lui Dumnezeu“? Pentru ea, indiferent ce spunea lumea, Rasputin rămînea cel care ceruse divinităţii viaţa micului prinţ, iar ruga îi fusese ascultată. Şi, pentru că Dumnezeu îi asculta rugăciunile, era logic ca Rasputin, despre ale cărui orgii şi beţii vuia Petrogradul, să fie de fapt un om bun, iar cei care îl bîrfeau se făceau uneltele Satanei. O

și a bronşitei, a durerilor coloanei vertebrale, a celor articulare, precum și în afecţiuni respiratorii. Ventuzele se pot aplica și pe picioare. Terapia cu ventuze se aplică în felul următor: se curăță pielea, se aplică o cremă, apoi, prin presare, se aplică ventuzele; tratamentul durează 20-30 de minute. Se repetă după 10 zile. Dacă instrumentul folosit în aceste terapii, ventuza, a evoluat de-a lungul timpului, tehnica a rămas aceeași.

Auriculoterapia/Acupunctura auriculară

Auriculoterapia este o subramură a Medicinei Tradiţionale Chineze și derivă din acupunctură. Are o vechime de mai multe mii de ani și constă în înfigerea de ace de acupunctură – mai fine și mai mici decît cele obișnuite – în pavilionul urechii. Pacientul nu simte nici un disconfort odată ce acele-pioneză sînt montate în pavilionul urechii. Persoanele care aleg acest tratement pot simți, însă, o durere scurtă atunci cînd specialistul introduce acele în ureche. Unii pacienţi au raportat disconfort la manipularea acestora. În rest, purtarea acelor este complet nedureroasă.

În pavilionul urechii se găsesc mai mult de 200 de puncte de acupunctură, existînd hărţi vechi de secole și milenii, care indică punctele de acupunctură din pavilionul urechii. Aceste puncte corespund diverselor organe sau zone ale corpului omenesc, la fel ca și în acupunctura obişnuită. Auriculoterapia constă în tratarea bolilor prin acţiuni fizice – înțepături, presiuni, iar în epoca contemporană se foloseşte și tratamentul prin curent electric, cîmp magnetic ori radiaţie luminoasă. Ține de auriculopunctură și cercul magnetic pentru slăbit, inventat în epoca contemporană de un medic chinez. Auriculoterapia este adusă în Europa în anii ’50 ai Secolului al XX-lea, fiind un tratament şoc contra durerilor posttraumatice.

Este un tratament relativ nedureros și face parte din medicina energetică și fiziologică. Auriculoterapia se aseamănă foarte mult cu reflexologia și este o formă de acupunctură care stimulează punctele-cheie din pavilionul urechii, cu scopul de a îmbunătăţi starea generală a pacientului. Aceste ace-pioneze pot fi

logică mai bună, pentru o mironosiţă crescută în spiritul victorian, nici nu se putea...

Despre bizarul Grigori Eftimovici, mai cunoscut sub numele de Rasputin, au fost scrise nenumărate cărţi şi articole, şi totuşi el continuă să rămînă un mister. Ne vom referi aici strict la relaţia sa cu ţarina şi ţareviciul, şi la efectul pe care vraja exercitată de el asupra Alexandrei a avut-o asupra destinelor Rusiei. Rasputin, născut în sătucul siberian Pokrovskoie, undeva între 1860 şi 1865, şi-a făcut pentru prima dată apariţia în Petrograd în 1903. Pe 1 noiembrie 1905, ţarul îşi nota în jurnalul său personal: „Am întîlnit astăzi un om al lui Dumnezeu, Grigori, din provincia Tobolsk“. „Neghiobii sfinţi“, prezicătorii şi monstruozităţile făcuseră întotdeauna parte din rutina Curţii ţariste. Rasputin nu era primul „făcător de minuni“ care căuta să intre în cercul strîmt al familiei imperiale. Alexandra, disperată să aibă un prunc de sex masculin, fusese atît de influenţată de un şarlatan pe nume Philippe Nizier-Vachot, care se pretindea a fi medic, încît a dezvoltat o sarcină falsă! Rasputin vizita rar familia ţarului, probabil de cinci-şase ori pe an, dar bunăvoinţa cu care era primit la Ţarskoe Selo, intimitatea pe care o vădea faţă de aristocratele ruse şi puternicii industriaşi ai imperiului şi, în primul rînd, comportamentul său libertin, toate reflectate în presă (eliberată de povara cenzurii după 1905) i-au alarmat pe mulţi lideri responsabili din Rusia.

Ca unul dintre puţinii intruşi acceptaţi în cercul imperial de la Ţarskoe Selo, Rasputin ar fi fost desigur de mare folos oricui ar fi dorit să influenţeze politica guvernului rus. Este greu de crezut că el îi selecta cumva pe cei cu care venea în contact, iar acesta este unul dintre cele mai dezastruoase aspecte ale ascendentului deţinut asupra familiei ţariste. Dar, chiar şi în zilele cînd, conştient sau nu, Rasputin distrugea credibilitatea regimului şi încrederea populaţiei în regim, sfaturile sale nu erau întotdeauna proaste, deoarece „omul sfînt“ venit de pe plaiurile îngheţate ale Siberiei avea acel

plasate pentru a combate diferite tipuri de dependențe ori comportamente sau situaţii nedorite. De exemplu, auriculoterapia combate dependența de nicotină, obezitatea etc. De asemenea, această terapie este folosită pentru atenuarea durerilor cronice, a sciaticii (n.n. – sciatica este boala care se manifestă prin dureri de-a lungul traiectului nervului sciatic, accentuată la mişcare, la care se mai pot adauga tulburări motorii, vasculare și trofice), a tinitusului (n.n. – trinitusul este o senzație auditivă patologică, ce se manifestă prin zgomote, vîjîituri în urechi, fără un stimul extern), a depresiei, a problemelor gastrice sau a insomniei. Auriculoterapia se foloseşte și pentru tratarea durerilor de spate. De asemenea, terapia auriculară este folosită în mod frecvent de către experţii în fertilitate pentru a ajuta femeile care au probleme în a rămîne însărcinate. Una din cele mai frecvente întrebuinţări ale acelor de auriculoterapie este în tratarea dependenței de tutun. Fumătorii care doresc să renunţe la acest viciu sînt sfătuiţi să apese sau să rotească piercingurile/acele-pioneză înfipte în ureche, atunci cînd simt nevoia de a fuma. Cei care au ales acest tratament spun că dă rezultate excelente, atît în înlăturarea dependenței de nicotină, cît și în curele de slăbire. Auriculoterapia se utilizează, de asemenea, pentru relaxare musculară, pentru problemele coloanei vertebrale ale genunchilor și ale osului occipital (n.n. – os al cutiei craniene, situat în partea posterioară interioară a acesteia, deasupra vertebrelor gîtului). Auriculoterapia, care a ajuns în Occident în anii ’50 ai Secolului XX, datorită medicului francez Paul Nogier, este folosită în medicina chineză, dar și în cea a Egiptului Antic, de milenii întregi. Medicul Nogier s-a confruntat pentru prima dată cu terapia auriculară cînd un pacient, care suferea de sciatică, i-a mărturisit că s-a tratat singur folosind o metodă egipteană adaptată. Medicul francez a dezvoltat acest tratament apelînd și la Medicina Tradiţională Chineză. Tratamentul prin auriculoterapie a fost oficial recunoscut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 1987.

(va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

bun-simţ şi acea intuiţie, specific ţărăneşti. De-a lungul anului 1914, el a pledat pentru urgentarea distribuirii de cantităţi suficiente de hrană trupelor de pe front şi populaţiei civile şi a avertizat că, dacă solicitarea nu va fi îndeplinită, soldaţii şi oamenii simpli vor avea mult de suferit şi vor stîrni răzmeriţe. Profeţia se va dovedi corectă, căci revoluţia din martie 1917, de la Petrograd, avea să izbucnească tocmai printre oamenii obligaţi să stea zile întregi la cozi la alimente. Dacă ţarina nu ar fi fost atît de dependentă de Rasputin, poate că influenţa lui malefică nu ar fi fost atît de puternică, şi în altă ordine de idei, majoritatea ţăranilor nu se arătau mai impresionaţi de zvonurile despre orgiile călugărului decît de faptul că unul dintre ai lor reuşise să treacă de bariera reprezentată de nobili, spre a-i vorbi, de la egal la egal, „tătucului“ ţar.

Dar cum să explicăm uimitoarea abilitate a lui Rasputin de a opri hemoragiile care-i provocau ţareviciului Alexei dureri îngrozitoare şi îi primejdiau viaţa? Era el în legătură cu medicii Curţii, care îi destăinuiau momentul propice pentru a interveni? Avea acces la „remediile tibetane“ furnizate de un alt şarlatan ce se dădea mare doctor, pe nume Peter Badmaiev? Se ajuta de hipnoză, ori de bioenergie? Intuise oare posibilitatea ca toate bolile, chiar şi hemoragiile incontrolabile, să aibă o cauză psihosomatică şi să se poată vindeca printr-un tratament psihiatric? Sau era pur şi simplu noroc, hazard pur, ceea ce el făcea? Nu vom ştii niciodată răspunsul la aceste întrebări, dar faptul esenţial este că ţarina era ferm convinsă de puterile „supranaturale“ ale lui Rasputin. Există dovezi că ţarul nu împărtăşea obsesia soţiei sale. Nicăieri în jurnalul său, ori în scrisorile trimise, el nu aduce vorba despre vreo presupusă putere extrasenzoriala a bizarului călugăr. În schimb, om profund religios, ţarul atribuia vindecarea de la Spala administrării acelei „ultime împărtăşanii“.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elemente de antropologie românească modernă

Abia după ce l-am descoperit pe scriitorul Andrei Oișteanu, mi-am dat seama că nu știam prea multe despre antropologia culturală românească – istorie, sociologie, religie. Dar, s-a întîmplat ca, anul trecut, să-i citesc două dintre cele peste 50 de volume, publicate în românește și în alte limbi, și să-mi completez multe dintre lacunele legate de acest domeniu. Cum ar fi, spre exemplu, substanțele halucinogene. Cei nefamiliarizați cu termenii ar trebui să știe că aeste substanțe se împart în două clase. În prima, găsim drogurile vitale – cafeaua, tutunul și alcoolul – cu folosință zilnică. În cealaltă, leacurile naturale împotriva multor boli –opiul, macul, cînepa, ciumăfaia sau morfina – dar, cu condiția să fie luate în cantități mici. Numai din prostia de a mai fi, măcar o dată, cum au fost altădată, sau măcar a zecea parte, unii ratați trag pe gît aceste substanțe cu căldarea, ca vaca, și se miră că înțepenesc cu ochii în bagdadie cît ai zice pește. Așa cum i s-a întîmplat unui deputat, pe cînd tocmai acorda un interviu într-o cameră de hotel, fără să țină seama că era cardiac, diabetic și supraponderal. Drept urmare, a luat un pumn de viagra, băgîndu-i în draci pe băieții lui Virgil Măgureanu, care, nici pînă astăzi, n-au dat de urma asasinului, căci domnișoara ziaristă, subțirică și isteață, a sărit de la etajul doi numai în chiloți, exact cînd trebuia. Tot așa a mierlit-o și criticul Paul Zarifopol, și el cardiac: în anul 1934, la Hotelul ,,Opera” din Capitală, pe cînd călărea o tînără actriță, făcîndu-i pe amicii prezenți la înmormîntare să-l invidieze că avusese parte de o moarte voluptoasă, ca un adevărat maestru în estetică și prieten cu nen’su Caragiale.

Privitor la arta limbajului, chiar de la început, reținem două aspecte: autoironia dulce-amară, dublată de o miștocăreală fină, precum și umorul bonom, în care sînt împachetate realitățile carpato-dunăreano-pontice, cu trimiteri și la alte vremuri, că nu degeaba se spune că România este o țară ca la balamuc. Pe timpul celor 45 de ani de dictatură, am avut parte de multe suferințe, dar, cel mai mult, ne-a afectat lipsa libertăților cetățenești, și îi invidiam pe cei din Vest, care puteau să facă, să spună și să gîndească ce vor. Dar, de 32 de ani, sîntem și noi liberi și putem să mergem și să ne întoarcem din orice colț al lumii. Cu toate acestea, sîntem tot mai pămîntii și mai depresivi. N-am crezut că se vor întoarce vremurile, de prin anii ’50-’60, cînd copiii care chiuiau de bucurie erau plesniți peste gură de părinți, fiindcă, din vremurile străvechi, la români, veselia este un semn al nenorocirilor (,,Taci, că ne-aud rușii!”). Iar în zilele noastre, cu pandemia, Iohannis și celelalte catastrofe pe cap, nu ne mai arde nici măcar să mai zîmbim, dacă românul a știut vreodată să se bucure de un zîmbet.

Pe urmă, l-am descoperit pe Vintilă Măhăilescu, profesor de sociologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), și autorul mai multor volume de sociologie și antropologie moderne. Dintre scrierile sale în acest domeniu, apărute în ultimii 15 ani, am reușit să ciesc doar volumul ,,Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie politică”, de fapt, o culegere de eseuri, publicate, mai întîi, în Revista ,,Dilema veche”, și, mai apoi, în volum, la Editura ,,Polirom”, în 2013. V. Mihăilescu n-a fost nevoit să alerge după subiectele eseurilor sale, întrucît le-a găsit la botul calului, în bezmetica societate românească, aflată în derivă spre neunde, în fapt, spre autodistrugere, cum avea să se vadă, în curînd, peste tot în societate, pe stradă, în tramvai, în familie. Dar mai ales la televizor, unde mass-media vizuală, instituții de importanță națională, și-au propus să-și delecteze abonații cu toate însemnele libertăților: gunoaie, șobolani și cîini vagabonzi, manele și bătăi între clanurile țigănești, prostie și imoralitate, o clasă politică tot mai lacomă și iresponsabilă, accidente de circulație, incendii și inundații, sinucideri, corupție generalizată, un ,,stat de tip mafiot” (pe vremea lui Băsescu), la concurență cu un ,,stat eșuat” (acum, sub Iohannis), un stat ,,imbecil și criminal” (presa din ultimele zile). Și să-i educe.

Structural, cartea se compune din 7 capitole care descriu universul cotidian, tot mai trist și plumburiu, ca într-o poezie de Bacovia. Aceste capitole sînt dotate cu titluri sugestive - ,,Tăierea porcului. Un rezumat al tranziției”; ,,Poluarea, cîinii vagabonzi sau alte elemente de antropologie”; ,,De ce România este altfel?” – care se întind pe mai mult de 400 de pagini de format mic spre mijlociu, cam cît era cazmaua lui Ricanu din Giulești, cînd sărea din bară-n bară, să prindă mingea cu șapca.

În cap. 1, ,,Povestea porcului”, aflăm că, în epoca modernă, nici porcul nu mai e ce-a fost vreodată și, pe cale de consecință, nici sarmaua. Nu vă vine să credeți? Iată două întîmplări. În primul Crăciun de după 1989, niște români au pus piciorul în Germania și s-au gîndit să taie un porc. Guițatul de moarte al bietului animal, sînge, fum, manele, alcool și urlete, barbarie. În cîteva clipe, Poliția oamenilor, Poliția animalelor, pompierii, salvarea. Expulzarea în aceeași noapte. Vezi dacă nemții n-au tradiții? ● Noi, în schimb, avem. Vara, la Mamaia. Un hotel în fundal. Un tufiș mai încoace. În dosul tufișului, unii taie un porc. Iarăși: sînge, manele, muște, fum, gunoaie și ochi roșii de alcool. Normal, Poliția. Care nu mișcă un deget. Zingarii au protecție înaltă de la Bruxelles. Ce vreți, asta e cultura lor... ● Dar, după anul 2000, curcanul a luat locul porcului. E mai ecologic, nu face fum și nu guiță. E mai bio și nu otrăvește ca porcul. Așa s-a pierdut tradiția sarmalică. I-a luat locul ,,Food Safety” –mîncarea ,,light”, sănătoasă, cu legume. ● Aiurea! Euri peste euri, impuse de ,,Codex Alimentarium”. Și ce nu omoară alimentele omoară medicamentele! ● Dar, cu porcul ce se întîmplă?, că nu toți sîntem arabi și evrei. Nimic, porcul trece într-o ,,nouă religie”. ● În Australia, unii asomează un porc negru, prietenul lor. Good bye, amigo! Urmează agățarea cadavrului într-un copac, înjunghierea și colectarea sîngelui. Sîngerete, tradiția locală. V. Mihăilescu preferă sarmalele.

În cap. 2, dăm peste o teorie de ordin lexical, cu aplicație la cuptor. Românii îi spun țest (lat. < testu despre care vorbește și Cato, în ,,De agricultura”. Bulgarii îi spun podnica, pod, podea. Referirea se face la un cuptor de pîine mobil pe care îl întîlnim în toată Peninsula Balcanică. Partea de jos, un platou, este vatra Partea de sus, bombată, desemnează clopotul. Dar perechea țest/podnică are și o conotație sexuală, adică bărbatul sus, cocoșat, aplecat, și femeia jos, întinsă pe spate. Pîinea este rodul dragostei, iar coacerea, gestația. În sfîrșit, cuptorul, în ansamblul său, matricea. Ce vreți, antropologie balcanică...

Șiați că, în opinia lui V. Mihăilescu, pînă și banalul, dar atît de fascinantul dormitor este un element de antropologie? Pentru că, făcut din frunze sau blană de iepure, acolo se zămislește lumea. ● Exact ca în tabloul acela cu o femeie într-o poziție lascivă, expus la Luvru. ● Dar și poezia, după André Breton, tot acolo se face, precum amorul. ● Și eu îmi scriu textele în pat, rezemat de o pernă și folosindu-mă de o bucată de placaj. Mircea Cărtărescu scrie tot așa, dar folosește dosul unui sertar. ● Chiar și banalul gest de a fuma este antropologie.

Fiindcă a ajuns să fie interzis în lumea civilizată. La Paris, a te droga pe stradă e ceva banal, dar dacă faci imprudența să aprinzi o țigară, îți pui în cap toată societatea. Fiindcă Europa a pornit pe drumul renunțării la Iarba dracului și la alcool, tot mai scumpe. Vive le culte du corps! ● Omul face o crimă dacă se desprinde de sexualitate, care nu mai înseamnă singurul mod de reproducere, ci sursă de plăcere. Dar, cînd a fost altfel? Nu trebuia să vină Freud și să afirme că eliberarea individului de constrîngerile naturale de procreație ar fi un triumf al umanității. O știam demult. De aceea am ajuns ca, în 2022, cînd nu mai există perversiuni, să ai voie să faci orice, totul e la buna înțelegere, pedofilia, zoofilia, necrofilia... Omul, ce minunat sună acest cuvînt! ● Să vorbim acum despre oamenii și cîinii din Romania. Cică românii sînt niște maidanezi care așteaptă să fie castrați și adoptați de UE. Cuțofilie și javrofilie. Pe de altă parte: ,,La noi, în bloc, o babă avea grijă de cîinii din cartier. Într-o seară, am dat cu mașina peste ei și i-am omorît pe toți. I-am lăsat un cîine în fața ușii. Am rîs două săptămîni cînd o vedeam pe babă că plînge cu sughițuri”. ● E-he, nici Limba Română nu mai e ce era! S-a privatizat și L.R. Da, fiindcă este și a lor, domnii analfabeți. Vorbesc cum vor, fiindcă de-aia este libertate, nu cum constrînge gramatica. La fel facem și cu gîndirea. S-a ajuns în situația că dacă faci imprudența să vorbești corect în românește, poți fi taxat ca naționalist. Numai cine își împestrițează vocabularul cu neologisme este european, cu acte în regulă. ● Un raport despre starea națiunii. Cînd vii de afară, încă de la aeroport, te lovesc în nas elementele românismului: poluare sălbatică, gunoaie, isterie (căci românii nu mai știu să fie tandri), cîini vagabonzi (pardon, comunitari), manele și cîrduri de țigani, vagoane de Merțane și Gipane, deși sîntem săracii Europei. ● Și încă ceva care, dacă nu-ți sare în ochi, există la nivelul statisticilor. Potrivit unui studiu făcut în 2011, în România existau 245.400 de analfabeți. Dintre aceștia, în 10 ani, aproape 5.000 și-au luat doctoratul. Exact ca în situația cînd mulți orbi și-au luat carnet de șoferi. Ce ziceți de chestia asta? ● Să nu mai aud că se leagă cineva de manele! Maneaua este cel mai înălțător act de cultură realizat în România din ultimii 30 de ani. Dacă alte popoare au muzicile lor – mazurca, menuetul, tarantela, ceardașul, poloneza, rock-ul –noi de ce să n-avem maneaua noastră? (,,Haoleu, să moară mamaaa!”) ● Pe lîngă țuica, mititelul, mămăliga sau Ciocîrlia, a mai apărut un element de românism: bordura. Din bube, mucigaiuri și noroi... Nimeni în 30 de ani, vreun procuror sau milițian, n-a anchetat hoția asta cu înlocuirea bordurilor din două în două săptămîni. Chiar și pe la țară a proliferat fenomenul. Doar ziariștii ce-au mai făcut tărăboi, prin ziare și la televizor, dar n-a fost prins nici un primar. În rest, miștocăreală ieftină, ca în ,,Las Fierbinți”. În București, moda aceasta a lansat-o Adriean Videanu, zis ,,Frizerul”, care, cu banii obținuți, și-a tras izmene cu fir de aur. Unul dintre cei mai bogați români. ● Un recent sondaj IRES arată că interesul românilor pentru politică a crescut cu 14%. Curios, pentru că, la scară mondială, atracția pentru acest domeniu a scăzut alarmant. ● România, țara mea cu 7 clase și cu tendința de a se duce tot mai în jos. ● Despre parvenire. – Draga mea, oftează o bătrînă doamnă, am ajuns o țară de parveniți. – Toate țările fost comuniste sînt societăți de parveniți, răspunde o franțuzoaică, încercînd să n-o jignească. ● Eminescu și Caragiale au început să fie cunoscuți și apreciați deabia după moartea lor și să devină ,,de-ai noștri”. Cît au trăit, au fost detestați de autorități, fiindcă scrierile lor aduceau ,,atingere imaginii naționale”. Care imagine? Proști, hoți, escroci, neterminați, curve de tot felul. – Regret comunismul. Mi-e dor de Ceaușescu. – Așa e. Azi, în România, îți vine să urli. ● Nenorociții de guvernanți și-au tras pensii speciale Nu le ajungea cît furaseră. Dar, pe cine să votezi? Pe Vadim l-au dat gata, căci SUA și UE nu mai admit mișcări naționale. Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis nu sînt altceva decît niște slugi jegoase ale Globalizării.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Timpul” - un ziar al clasicilor noştri

Acum 146 de ani, la data de 15 martie 1876 apărea la Bucureşti ziarul Partidului Conservator, ”Timpul” (de patru ori pe săptămînă între 15 martie 1876 și 16 mai 1876; zilnic între 17 mai 1876 și 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900; ultima serie, 2 martie 1923 – 7 iulie 1924). Noul cotidian urmărea, la nivelul politicii editoriale, ,,expunerea nepărtinitoare și pe cît se poate de complectă a diferitelor idei, cari agită opinia publică în România”. Ziarul era susținut financiar prin cotizațiile membrilor de partid, cu toate că o parte dintre conservatori (printre aceștia, P. P. Carp și Th. Rosetti) pledau pentru desființarea gazetei.

,,Ziar politic, comercial, industrial și literar”, ,,Timpul” îl avea ca redactor-șef pe Gr. H. Grandea (din 21 noiembrie 1876), care se afirmase deja ca jurnalist prin activitatea desfășurată la ,,Curierul Bucureștilor”. „Timpul” a apărut în urma unui eveniment politic petrecut în anul 1884, și anume fuzionarea Partidului Conservator cu Partidul Liberal-Sincer, în urma căreia a apărut Partidul Liberal-Conservator. Atunci ziarul a fuzionat cu publicația „Binele public”, de unde a rezultat „România”. Dar asta doar pentru cîțiva ani, căci în 13 noiembrie 1889 s-a revenit la numele inițial – „Timpul”. După fuziunea cu ziarul „Constituționalul”, numele s-a schimbat în „Conservatorul”. Se întîmpla în data de 15 decembrie 1900, cînd ziarul a devenit publicație oficială a Partidului Conservator, pînă la data de 15 noiembrie 1914.

La început, în paginile sale existau rubrici precum: „Știri telegrafice din țările străine”, „Știri telegrafice ale Timpului”, furnizate de Agenția Havas, „Cronica internă”, datată cu zilele stilului vechi și nou, „Din afară”, „Revista ziarelor”, „Telegrame externe”, „Ultimele știri” și „Foiletonul”. Inițial, articolele politice erau semnate Gr.H. Grandea, personaj neagreat în cercul „Junimii” și al „Convorbirilor literare”, așa că ulterior domeniul i-a fost încredințat lui Slavici. La insistențele lui Titu Maiorescu și Iacob Negruzzi, care doreau o nouă orientare a ziarului, l-au numit pe Mihai Eminescu, pe atunci bibliotecar la Iași, redactor la „Timpul”. Se întîmpla spre sfîrșitul lunii octombrie 1877. Nu după mult timp de la venirea lui Eminescu, în redacție au apărut și Slavici, și Caragiale. Timp de șase ani, „Luceafărul”, cu condeiul său acid și

Lumea regilor şi culisele ei

Cum te adresezi Regilor (1)

O cină la Paris. Ne aflăm în zona alpină a societăţii europene. sînt prezenţi Madame Chirac, soţia fostului preşedinte, Lee Radziwill (sora lui Jackie O.), vreo cîţiva Rothschild, ducele de Marlborough, unul dintre nenumăraţii fraţi ai suveranului saudit. Cu alte cuvinte, există toate premisele unei seri minunate.

Deşi nici unul dintre cei de faţă n-ar fi avut motive speciale să fie apăsat de vreun complex de inferioritate, se simte o oarecare nervozitate. Căci invitata de onoare a serii este probabil cea mai fermecătoare regină din lume în acest moment. Rania a Iordaniei. Înainte de sosirea ei, gazda îi oferă cîteva ultime indicaţii unui tînăr Rothschild.

„Un scurt plan de bătaie pentru mai tîrziu“, zice ea, „regina nu pune mare preţ pe un tratament special. Prin urmare, fără plecăciuni adînci. Sărutarea mîinii ajunge“.

Dacă trebuie să se ţină seama de ceva deosebit în conversaţie, vrea el să ştie.

„Mda... nu, de fapt, nu. Nu e, cum spuneam, complicată. În orice caz, trebuie să ştiţi că pe regină o pot tulbura şi cele mai neînsemnate lucruri. Vă rog să ţineţi seama de asta“.

„Există vreun reper? Vreo temă pe care ar fi mai bine să o ocolim?“.

„Nu, nu, cum ziceam, nu este complicată, ci foarte deschisă, absolut prietenoasă. Uneori se întîmplă însă să-i pice ceva strîmb, de asta trebuie să aveţi puţină grijă“.

„Aha, înţeleg, dar cînd nu ştii exact... adică, atunci e greu să mai spui orice. Ah, şi în altă ordine de idei, cum să mă adresez?“.

puternic în jurnalism, a publicat fără semnătură articole politice, cronici interne și externe, note, recenzii și studii. Odată cu venirea sa în redacție, calitatea și varietatea articolelor au crescut semnificativ: partea literară a publicației a căpătat amploare și consistență, au fost publicate articole de sociologie, istorie socială, analiză a stărilor politice din țară și din afară.

La invitația lui Eminescu, echipei de la „Timpul” i s-a alăturat Caragiale, care a intrat redactor în primăvara anului 1878, post pe care a rămas pînă în primăvara anului 1881. Slavici colabora cu proză, recenzii și note, Caragiale, cu articole de fond, precum „Naționali liberali” (29 martie 1878), „Liberalii și conservatorii” (8 aprilie 1878), „Ce este centrul?” (14 noiembrie 1878), cu reportaje parlamentare, știri interne și externe, note, informații și cronici teatrale. Eminescu era responsabil de paginile de politică internă și externă. În scris, își depășea doctrina conservatoare, luîndu-și libertatea de a da glas propriilor convingeri politice, chiar și atunci cînd acestea nu rezonau cu politica celor care susțineau financiar gazeta. Datorită strălucirii pe care poetul o aducea prin condeiul său, ziarul avea parte adesea de preluarea textelor în celelalte publicații ale vremii. Nu de puține ori, poetul-jurnalist intra în polemică cu redactorii de la „Românul”, lucru ce a făcut la vremea respectivă deliciul contemporanilor, care asistau la adevărate dueluri gazetărești. Numele celor trei scriitori (astăzi clasici) nu figurau pe frontispiciul ziarului, însă ei purtau răspunderea materialelor publicate în ziar. Despre atenția în scris – o temă care ar fi atît de necesar de repus pe tapet, mai ales în zilele noastre, dominată de cultura online – ne spune Slavici, cu referire la Eminescu și Caragiale: „Țineau amîndoi să-și cetească împreună scrisa

„Da, asta ar fi o greşeală grosolană. Bineînţeles, trebuie să aşteptaţi să vi se adreseze!“.

„Desigur, desigur. Prin urmare, dacă stau vizavi de ea, picior peste picior, cu paharul în mînă...“.

Doamna începe să devină tot mai nervoasă: „În locul dumneavoastră, nu aş sta picior peste picior!“.

Tînărul, din ce în ce mai nesigur pe el:

„Poate ar fi mai bine să dispar imediat după masă. Sau ar pica prost?“.

„Nu, nu, cîtuşi de puţin“, îl asigură gazda.

Astfel echipaţi cu instrucţiuni de comportament în preajma alteţelor regale, de altfel universal valabile, aşteptăm încordaţi sosirea Maiestăţii Sale Rania AlAbdullah, regină a Iordaniei, soţie a suveranului haşemit şi descendent direct al profetului Mahomed, Abdullah al II-lea bin Al-Hussein al Iordaniei. Şi cînd, în sfîrşit, şi-a făcut apariţia, într-o rochie Chloé diafană, aproape fără bijuterii, în schimb cu un zîmbet graţios pe buze şi cu o geantă Hermes sub braţ, a dat mîna, unul cîte unul, cu toţi oaspeţii. Prezentat la rîndul meu, am murmurat timid cîteva vorbe de neînţeles, după care am petrecut tot restul serii într-un fel de transă.

Am avut ocazia în viaţa mea să văd una sau două femei cu adevărat frumoase. Dar Rania a Iordaniei, that’s a whole new ballgame, cum s-ar zice în Brooklyn. Femeia asta are şarm. Şi mai este şi înţeleaptă, pe deasupra. Apoi, are un stil provocator-inaccesibil. Spre exemplu, cînd în apropierea ei apare un servitor cu tava, nu are nevoie de mai mult de două degete ca să-l expedieze rapid.

Iar pe tînărul Rothschild, care s-a ţinut după ea, vrăjit, întreaga seară, nu l-a învrednicit nici măcar cu o privire. Cred că asta se cheamă la Paris allure. Atunci cînd, la Paris, se spune despre o doamnă că are allure, sensul este admirativ, dar în nici un caz nu sugerează că ar fi plină de fiţe, aşa cum s-ar putea înţelege în germană. Şi nici nu este de mirare că,

mai-nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să și discute mai întîi asupra limbii, apoi și asupra cugetărilor și se pierdeau în discuțiuni în vreme ce paginatorul din tipografie cerea mereu manuscris. Erau însă amîndoi de părere că anume cele ce au să fie cetite de mulți trebuie să fie scrise cu multă îngrijire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care nu-și dădea seama că «limba păsărească» e propagată de oameni care scriu cu ușurință” (Ioan Slavici).

În ianuarie 1877 redacția ziarului era preluată de Titu Maiorescu, iar Ioan Slavici devenea responsabil cu partea literară și cu politica externă. În aprilie, mentorul junimist se retrage de la conducerea gazetei, care rămînea astfel în sarcina lui Slavici, Gr. H. Grandea și G. I. Pompilian. Jurnalul trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, lucru mărturisit, de altfel, de Slavici într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi în 5 august 1877: ,,Mă vei crede că nu ți-am scris pînă acum, fiindcă mi-a fost peste putință să găsesc cîteva momente de liniște sufletească. Sînt vreo 14 zile de cînd aproape nimeni nu mai vine pe la redacția «Timpului», încît singuri doi inși, eu și Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la «Războiul», fiindcă la «Timpul» nimeni nu-l mai plătește și omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat de trei luni de zile bani. […] Trăiesc numai eu știu cum, corecturi, reviste externe, notițe de prin ziare, varietăți, aceasta e zilnica mea hrană”.

Văzîndu-se fără resurse financiare și umane pentru a continua activitatea publicistică la ,,Timpul”, Slavici îl cheamă pe Eminescu de la Iași, unde acesta redacta ,,Curierul de Iași”. La începutul lui octombrie 1877, o telegramă trimisă de Maiorescu îi comunica poetului oferta de a intra în redacția publicației conservatoare din Capitală: ,,Ți se propune colaborarea la «Timpul» împreună cu Zizin Cantacuzin și Slavici, și cu 250 franci pe lună. Rosetti și eu te rugăm să primești și să pleci imediat la București”. Intrarea poetului în redacția publicației bucureștene marchează un moment de răscruce în cariera jurnalistică a acestuia. Aici desfășoară vreme de șase ani cea mai intensă activitate publicistică, fiind, pe rînd, redactor, redactor-șef și responsabil cu partea politică. r m

în seara aceea, s-a făcut şi o gafă, aşa cum este şi normal, de altfel. Cineva a avut obrăznicia să pomenească despre aversiunea cultivată împotriva Occidentului chiar şi în cercurile arabe luminate. Iar regina s-a arătat ofensată şi a plecat de la cină înainte de desert.

În esenţă, este indicat ca în prezenţa alteţelor regale să nu spui nimic. Doar aşa ai toate garanţiile că nu faci vreun pas greşit. Odată am fost de faţă cînd vărul soţiei mele, „temutul“ prinţ Ernst August von Hannover, a participat la un aşa-numit Berliner Society-Event. Era vorba de „Aids-Gala“, desfăşurată anual la Opera Germană. Cineva nechibzuit reuşise să îl convingă pe capul familiei Welf să participe şi el. Am reuşit atunci să aud răspunsul unuia din mai-marii Berliner Society. „De fapt, cum aţi dori să fiţi abordat?“, a fost întrebat. Iar el a spus scurt, fără să arunce nici o privire: „De preferinţă, deloc!“. Un mare adevăr, rostit cît se poate de calm.

Unchiul său, prinţul Georg von Hannover, multă vreme director al Internatului Salem de lîngă Lacul Constance, a găsit însă o altă rezolvare. Nu scăpa niciodată prilejul să ia parte la turneul tradiţional de hochei Profesori contra elevi, dar, fireşte, colegii săi de echipă îi purtau un respect nemărginit şi îl agasau cu întrebarea cum să-1 strige pe teren. „Domnule director“, „alteţă regală“ sau chiar şi numai „alteţă“ ar fi fost, în toiul jocului, soluţii total nepractice. Prin urmare, şi-a ales un pseudonim utilizabil pe durata competiţiei: Max Pumpe. Sub acest nume, legendarul şi foarte sportivul director de la Salem a rămas în analele internatului. Limba germană prezintă o deficienţă regretabilă, în sensul că nu oferă posibilitatea de a te adresa cuiva politicos atunci cînd nu-i cunoşti numele; „domnul meu”, din păcate, sună a limbaj de chelneri. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Rãzboiul de lîngã România

INSULA ȘERPILOR – DINCOLO DE CONFLICTUL RUSO – UCRAINEAN

(urmare din pag. 1)

Față de aceste inadverdențe, prezentarea de imagini false (din alte locuri sau datate anterior prezentării), însoțite de comentarii răuvoitoare, să spunem pe șleau – mincinoase – nu poate fi considerată eroare ci, pur și simplu, încălcarea grosolană a deontologiei de jurnalist. Păcat că CNA, impresionat și el de drama prin care trece un popor, nu mai are ochi și urechi să constate aceste derapaje de esență ale unor televiziuni!

O expresie a abdicării de la prezentarea reală a unor aspecte ale acestui conflict armat o prezintă un post tv cu ceva audiență la publicul românesc, dar, în loc să se bazeze pe corespondenții proprii trimiși în Ucraina, această televiziune (Antena 3) se fălește cu retransmiterea programului televiziunii americane CNN, program care, bineînțeles, reprezintă acest conflict doar în viziunea americană, în speță a președintelui Joe Biden, inamicul numărul 1 al Federației Ruse și al lui Putin.

Pentru a nu strica frumusețea replicii dată acestei practici antinaționale de către un cotidian ai cărui jurnaliști și-au păstrat integru simțul realității, scriind despre războiul Rusia – Ucraina fără parti-pris (ziarul Național), voi reproduce titlul și începutul unui articol excelent, semnat de Nicholas Cezar: ,,De la cine își iau românii lumină. Antena 3, sluga CNN (titlul). Nu mai avem loc în presă de specialiștii militari de la Antena 3. Încă înainte să se dea ordinul de atac, generalul de tastatură Radu Tudor știa că Federația Rusă va invada Ucraina, avea toate informațiile cu privire la ce vrea să facă Vladimir Putin, ba mai și atrăgea atenția Kremlinului asupra unor erori de calcul strategic! România are și ea propriul ei război, dar e cu prețurile scăpate de sub control, cu inflația care amenință să înghită PIB-ul, cu tunurile date în pandemmie de cloaca liberală, cu multinaționalele și corporațiile care ne-au încălecat capitalul. Pentru Antena 3, nimic din ce «ieri» prezenta «interes» «azi» nu mai contează. De la mariajul cu CNN încoace, alde Gâdea&Co. au predat linia editorială americanilor, acceptînd că lumina cunoașterii se ia exclusiv din SUA”.

Situația dezvăluită de Național este cel mai grăitor exemplu de manipulare a opiniei publice numai de

dragul de a da satisfacție unui post tv american, care s-a dovedit a fi un gafeor incurabil, după care obișnuiește să ceară scuze de la telespectatori. Quid prodest?

Insula Șerpilor – obiectiv strategic Incursiunea întreprinsă de la începutul acestui articol în modul dezastruos în care este reflectat războiul de la granițele României a urmărit, în paralel, atît semnalarea unor derapaje în activitatea de informare a publicului cu ceea ce se petrece în zonele legate de acest conflict, cît și faptul neinspirat al multor reprezentanți mass-media, care nu au luat în calcul posibilitatea ca Putin să atace Insula Șerpilor, socotind că această stîncă nu ar constitui un adevărat obiectiv de război. Zilele trecute, cei care au gîndit astfel s-au trezit la realitate – prin ocuparea Insulei de către trupele rusești, Putin ne-a demonstrat că această stîncă de numai 17 hectare era una din prioritățile planului său războinic. Cucerind acest teren arid și stîncos, Putin a amplificat importanța (militară și economică), după cum vom vedea, a Insulei Șerpilor. De fapt nu atît economică, la prima vedere, cît militară. Din punct de vedere militar, ca punct geografic înaintat în largul Mării Negre, Insula Șerpilor devine un obiectiv strategic semnificativ pentru cine vrea să supravegheze gurile Dunării. Cu cîteva radare performante și cu o mică garnizoană miltară, acestă stîncă domină întrega regiune, inclusiv pînă în Mediterana de Est, aparatele instalate aici pot urmări activitățile maritime și aeriene în condiții bune, oferind date utile Comandamentului rus. Din punct de vedere economic, nu stînca propriuzisă prezintă relevanță, ci cele 12 mile marine din apele teritoriale din jurul insulei care pot fi revendicate de Federația Rusă.

Acest perimetru de apă nu este privit ca atare, ci este apreciat pentru bogăția de hidrocarburi din adîncuri (hidrocarbură – o combinație organică formată din carbon și oxigen, care se găsește în petrol). Privitor la acest subiect cred că nu ați uitat victoria repurtată de România cînd, în anul 2009, în urma unui proces îndelungat, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a acordat Țării noastre o suprafață de 9.700 kilometri pătrați din platoul continental de lîngă Insula Șerpilor. A fost o victorie, dar o victorie à la Pirus! De ce poate lua această interpretare cîștigarea procesului de la Haga? Pur și simplu, din cauza politicii nefaste în care se zbat guvernanții României, care nu se preocupă să fructifice bogățiile din apele platformei continentale din Marea Neagră – în speță, nu investesc rapid pentru a pune în valoare hidrocarburile din subsolul marin.

Ca o confirmare a acestei politici, după ce presa internațională a anunțat rezultatul Curții de la Haga, rechinii mondiali ai producției extractive de țiței și gaze naturale au intrat pe fir. Astfel au apărut, de la americani, Exxon Mobil și BSOG (Black Sea Oil & Gas) și de la austrieci OMV. S-a lansat și un proiect cu perspective, care să pună România pe harta țărilor cu exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din Mare – Neptun Deep, proiect cu care unii politicieni au avut prilejul să-și mai facă un petic de campanie electorală. Dar, concret, extrage România (sau, mă rog, din platforma continentală a României) ceva cu denumirea țiței sau gaz? Deocamdată, așa cum anunță reprezentantul OMV, dezvoltarea proiectului din Marea Neagră ar avea nevoie de investiții totale de 16 miliarde de euro, iar producția va începe în 2027. Rezervele din Neptun Deep sînt estimate la 100 de miliarde de metri cubi de gaze.

Odată cu ocuparea Insulei Șerpilor de către armatele lui Putin situația proiectului se complică, mai ales că americanii, anticipînd parcă schimbarea proprietarului Insulei, au anunțat retragerea din acest proiect. În perspectiva actuală, prin ocuparea Insulei Șerpilor de către Rusia – conform specialiștilor – proiectul românoamericano-austriac pare compromis, iar rafinăria construită la Vadu, comuna Corbu, pentru preluarea gazului de la extracție, va rămîne doar o piesă de muzeu. Experții militari consideră că, în momentul de față, este impropriu să mai discutăm despre un proiect asemenea celui denumit Neptun Deep, motivul constituindu-l noua reîmpărțire a platoului maritim din Marea Neagră, unde Rusia, controlînd Insula Șerpilor, va controla și platforma maritimă din jurul acesteia și, mai mult ca sigur, va revendica zăcămintele de gaze din perimetrul cu resurse de hidrocarburi. Aceste realități au stat în umbra cuceririi de către armata rusă, încă din prima zi a invaziei, a Insulei Șerpilor, stînca de care ne leagă amintiri vechi românești. Ca să vedeți cît de aerieni sînt politicienii noștri și cît de deconectați sînt de la realitatea imediată – chiar și într-o situație de criză politică majoră, precum cea din Ucraina – în timp ce Rusia concentrase forțe militare masive la frontiera cu Ucraina și nave militare rusești patrulau în zona maritimă a Mării Negre, Vasile Dîncu (acest filozof al Apărării) își demonstra incapacitatea de a înțelege situația critică a momentului, debitînd următoarele: ,,Sigur că s-au aglomerat vasele în zona respectivă. Este un vas, întradevăr, care bloca oarecum trecerea unor vase comerciale, dar mai degrabă avem o postură agresivă, mai degrabă voia să impresioneze, pentru că ne-am interesat și noi, am luat informații. Era oarecum pentru descurajare, mai mult impresie, să spun. În zona Insulei Șerpilor, într-adevăr, a fost o mișcare la un moment dat, dar nu se justifică să spunem că este vorba despre o pregătire militară, de un atac în această zonă. Acolo există o bază ucraineană, oricum, dar nu au fost lupte”.

Acum, cînd cunoaștem desfășurarea lucrurilor, discursul inept al celui numit de Iohannis să comande Armata ne pune serios pe gînduri. Ferească Dumnezeu de o confruntare militară a României, cu așa comandant de oști!

A cui este Insula Șerpilor?

Cu o suprafață de 0,17 km.p. (17 ha.), Insula Șerpilor țîșnește parcă din apele Mării Negre în apropierea țărmurilor maritime, la 45 de kilometri față de țărmul românesc, ca de altfel și de cel ucrainean. Cunoscută încă din Antichitate, această stîncă a atras atenția călătorilor pe mare; o legendă din mitologia greacă ne face cunoscut că Zeița Thetis s-a rugat de Poseidon să o scoată din adîncuri pentru fiul său Ahile, ale cărui rămășițe pămîntești au fost aduse pe insulă pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Cîteva inscripții antice descoperite pe insulă atestă ceea ce susțineau scrierile vechi, care descriau Insula Șerpilor ca pe un loc sacru, venerat de zei.

Apropo de titlul de mai sus, de-a lungul secolelor acest petic de piatră, înconjurat de apă, dar fără resurse de apă, a trecut prin stăpîniri succesive, după împrejurări și conjuncturi de moment. Astfel, Istoria consemnează stăpînirile grecească, romană, byzantină, genoveză, genovezii fiind îndepărtați de conducătorul Dobrogei, Dobrotici (1348-1386); a intrat apoi sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn (1386-1418); Ștefan cel Mare (1457-1504) a stăpînit și el gurile Dunării și insula; în anul 1484 Insula Șerpilor intră sub stăpînirea otomană. În epoca modernă insula devine o atracție aproape universală, după secole de stăpînire otomană, după ce este anexată de Rusia (1812), în urma Războiului rusoturc; urmare Războiului Crimeii, prin Tratatul de Pace de la Paris (decembrie 1856) Insula Șerpilor revine Principatului Moldovei. Succesiunea continuă. Conform Protocolului de la Paris (ianuarie 1857), Delta și Insula Șerpilor revin statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment, Imperiul Otoman), care se obligă să ridice pe insulă un far pentru navigație. În 1878, în urma războiului de Independență, prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, sudul Dobrogei, ,,atît insulele formînd Delta Dunării, cît și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sînt alipite României”. Prin Pacea de la Versailles, în urma primului Război Mondial (octombrie 1920) este confirmată apartenența Insulei Șerpilor la România, ceea ce nu durează prea mult, deoarece, prin Ultimatumul lui Stalin din 26 iunie 1940, pierdeam Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța și, iată, Insula Șerpilor.

În vara anului 1944, în plină ofensivă a Armatei Roșii pe fronturile celui de-al II-lea Război Mondial, Insula Șerpilor este ,,vizitată” de trupele sovietice, dar ca teritoriu românesc, statut care va fi frînt la 4 februarie 1948 cînd, la Moscova, Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri al României, împreună cu Viascelav Molotov, ministrul de Externe al URSS, semnează un document otrăvit: ,,Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS” care, împotriva prevederilor consemnate în Tratatele anterioare, stabilește că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la est de gurile Dunării, intră în componența URSS. La 23 mai 1948, chiar pe insulă, reprezentanții celor două state semnează un proces-verbal de predare-primire a insulei, făcînd-o, definitiv, cadou Uniunii Sovietice, deși documentele în cauză n-au fost ratificate niciodată de instituțiile abilitate din cele două țări. Mai mult decît atît, în februarie 1961, cînd armata sovietică se retrăsese deja din România cu 3 ani înainte, printr-un nou Tratat încheiat între Guvernele RPR și URSS cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală,

se reconfirmă posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor. Această slăbiciune avea să ne coste!

Trădarea din 1997

Așa cum am văzut pînă acum, componente teritoriale principale ale României – sub pretexte istorice puerile – au fost anexate de către Uniunea Sovietică, cîteva (Bucovina, nordul și sudul Basarabiei, Ținutul Herța și Insula Șerpilor) intrînd în componența Republicii Socialiste Sovietice Ucraina – Ucraina de astăzi. Pentru a nu crea confuzii și interpretări sub emoția generată astăzi de drama poporului ucrainean, ceea ce veți citi, în continuare, se va baza exclusiv pe documente istorice, explicate de autor într-o analiză politică din care nu trebuie să lipsească discernămîntul și dragostea de adevăr.

Pactul Ribbentrop – Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, prin care România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei, a fost denunțat în 1989 de Sovietul Suprem al URSS, și la 24 iunie 1991 de Parlamentul României, care îl declară ,,ab initio nul și neavenit”. În condițiile dramatice ale destrămării Uniunii Sovietice din 1991, Marea Adunare Națională de la Chișinău proclamă independența Republicii Moldova. La acea dată, Parlamentul adoptă Declarația de Independență și fixa ca imn de stat ,,Deșteaptă-te române”, ca steag național fiind adoptat tricolorul (roșu, galben și albastru). În acest fel s-a desprins și Ucraina de fosta tutelă de la Moscova, tot astfel cum au apărut și alte state independente din fostele republici ale conglomeratului URSS: Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Giorgia, Kîrgîstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Estonia, Lituania, Letonia.

La 28 noiembrie 1991, Parlamentul României emite o Declarație prin care reamintește originea românească a teritoriilor din stînga Prutului, moștenite de Ucraina de la fosta URSS, care, la punctul 3, avertiza: ,,Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”. Bineînțeles, Declarație rămasă fără ecou. Mai mult, dorind reîntoarcerea teritoriilor la Patria-Mamă, Guvernul de la București, în aprilie 1993, adresează o cerere Guvernului Ucrainei, prin care se atrage atenția asupra faptului că, prin dispariția URSS și apariția a două state noi la granița de Est a României, Republica Moldova și Ucraina, fostul Tratat privind regimul frontierei de stat româno-sovietice din 1961 a devenit caduc (caduc însemnînd, și în română și în rusă: ,,care devine ineficace prin survenirea unui eveniment ulterior încheierii actului”). Și ce eveniment mai important și definitoriu decît dispariția (juridică) a uneia dintre părți la semnarea documentului din 1961?

Situația rămîne neschimbată pînă în iunie 1997. România, scăpată din hățurile Moscovei, căuta cu naivitate alte hamuri, lăsîndu-se tîrîtă în valul noii ,,democrații” cu deschidere totală (prea totală!) spre Occident și spre noua sa ,,lumină” generată de Statuia Libertății din New York. Pentru mirajul Uniunii Europene și al NATO –structuri care ne atrăgeau precum becul atrage țînțarii – datorită unor politicieni proști, îmbătați de eticheta lor de a decide soarta țărișoarei, au sacrificat totul: am distrus economia, îngropînd sub dărămături întreprinderi emblemă ale României, distrugînd sau înstrăinînd resursele vitale ale Poporului Român, ajungînd vasalii Europei și ai Statelor Unite.

Un exemplu grăitor al trădării intereselor naționale a fost ratificarea de către Senatul României, la 7 iulie 1997, a Tratatului cu Ucraina – document aprobat cu 65 de voturi pentru, 50 contra și 3 abțineri, act prin care actuala graniță de sud-vest îi este recunoscută de Statul Român. Pentru a fixa cadrul general în care a avut loc acest act criminal, în total dezacord atît cu realitatea istorică, cît și cu patriotismul propriu Poporului Român, să reținem numele celor care au dirijat manipularea ordinară: președintele Senatului, Petre Roman, ministrul

de Externe, Adrian Severin, vicepreședintele Comisiei pentru politică externă a Senatului, Valentin Gabrielescu, care își încheie pledoaria într-un mod lamentabil: ,,Am hotărît – nu fără durere – să recomandăm Senatului ratificarea tratatului”. Venerabilul PNȚ-ist recunoștea trădarea, dar îi părea rău... Singurii care au prezentat discursuri de români adevărați au fost senatorii Ion Cîrciumaru (PRM) și Vasile Dobrescu (PUNR), dar cuvintele au trecut pe lîngă niște urechi înfundate cu vată de bumbac (cottonul american), care le-a paralizat conștiința de români! Revista ,,România Mare” din 18 iulie 1997 publica lista cu titlul ,,Aceștia sînt cei 65 de senatori români care au votat pentru înproprietărirea Ucrainei cu teritorii românești”.

Încălcînd principiile moralității și ale apărării propriului Stat, la scurt timp de la cîștigarea fotoliului de la Cotroceni (în baza cărui merit?), președintele Emil Constantinescu face declarații aberante, fără ca nimeni să-l forțeze: ,,Sîntem dispuși să recunoaștem granițele actuale, această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menționînd, de asemenea, că ,,Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”, răspunzînd parcă ministrului ucrainean de Externe, Ghennadi Udovenko, care, ca un reprezentant al Imperiului Țarist, ne pune în vedere, adică ne ordonă: ,,Vrem ca acordul să conțină o recunoaștere necondiționată a frontierelor terestre, precum și un angajament de a nu ridica pretenții teritoriale, acum sau în viitor” (în vecii vecilor, adică!). Cît de speriat să fii, ca om politic, și cît de antiromân să fii, tu – ca Președinte sau tu, ca premier sau ca ministru de Externe, încît să treci la executarea ,,ordinului” venit de la Kiev?

Pentru a întări aceste acte premergătoare trădării finale, să introducem în ecuație următorul Comunicat al MAE, din 7 martie 1997, document care sfidează toată Istoria de peste 2000 de ani a României, dar, din păcate, în urma căruia nici un român n-a pus mîna pe furcă și n-a ieșit în stradă să apere moștenirea lăsată de Mircea cel Bătrân. Iată conținutul incriminat: ,,Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privința intereselor legitime ale României. În acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independența, stabilitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaștem, ci chiar să le susținem prin toate mijloacele politice și juridice care ne stau la îndemînă”. Ce imbecilitate mai agresivă vreți?

Auzi, colo: securitatea României depinde de... Ucraina, deci trebuie să ne purtăm cu ea ca și cu un bibelou! Pentru a demonstra inutilitatea sacrificiului făcut de Statul Român în favoarea Ucrainei, iată reacția președintelui Leonid Kucima, mai întîi la Summitul de la Davos: ,,Avem relații bune cu toți vecinii noștri, cu excepția României, și credem că dacă nu se semnează un tratat româno-ucrainean în care să fie definită granița, România nu poate vorbi de intrarea lor în NATO”; apoi, la Summitul de la Madrid: ,,Am fost împotriva unei lărgiri revoluționare a NATO. Ea trebuie să fie evolutivă, dependentă de procesele interne din fiecare țară și din aceste motive ne opunem admiterii României la NATO” (aceste declarații au fost făcute în contextul în care Ucraina semnase, la Madrid, Acordul de parteneriat special cu NATO)

Pentru a nu mai lungi vorba, pentru ,,lichidarea moștenirii dureroase a trecutului”, precum se stipula în document, la 2 iunie 1997, la Neptun, Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima, semnau, în mare secret și în condiții de mare securitate, fără informarea opiniei publice, Tratatul de la Neptun Privind Relațiile de Bună Vecinătate și Cooperare între România și Ucraina”, pecetluind pe veci soarta Insulei Șerpilor. Iată povestea acestui petic de pămînt (chiar dacă e o stîncă), apărat cîndva de Mircea cel Bătrîn și de Ștefan cel Mare, și înstrăinat de bună voie de Președintele Emil Constantinescu, cel ,,învins de Sistem”, ca și actualul Președinte Klaus Iohannis, învins de ,,Statul eșuat”! Acestea sînt faptele, aceasta este oglinda Istoriei în care se vede chipul suferind al României, ca rezultantă a unor trădări în lanț de către clasa politică autohtonă, rămasă nepedepsită de Istorie. Poate de Dumnezeu...

Aºa vă place istoria • Aºa vă place istoria

Prăbușirea marelui Titulescu – măcinat de o boală suspectă și debarcat

Nicolae Titulescu – un nume care a rămas de-a lungul curgerii inexorabile a timpului la fel de puternic în conștiința românilor. Astăzi, în Secolul XXI, personalitatea marelui diplomat român încă naște controverse. Nu sînt puțini cei care îi contestă lui Nicolae Titulescu locul pe care trebuie să-l ocupe în galeria marilor oameni politici din Europa perioadei interbelice. Se pare că și după moarte contestarea lui Titulescu a rămas la fel de vie…

Dar pentru a înțelege de unde provine această dispută privindu-l pe marele om de stat trebuie să privim în urmă, atunci cînd toată presa din România, și nu numai, ținea capul de afiș cu un nume devenit celebru – Titulescu. Este cunoscut faptul că perioada cea mai sumbră din viața și totodată cariera lui Titulescu a fost anul 1936, anul în care s-a petrecut „debarcarea” din funcția de ministru de Externe al României. Motivul? Și astăzi rămîne o umbră de îndoială în ceea ce privește motivația acestui act, considerat de unii o nedreptate, iar de alții o eliberare…

de la Externe

Cursese multă cerneală scriindu-se despre „bolile” demnitarului. Este cunoscut faptul că marele orator român, la ședințele din cadrul Adunării Generale de la Societatea Națiunilor, venea chiar și în miez de vară încotoșmănat cu o haină lungă de blană, înfofolit cu fular și căciulă, se așeza întotdeauna lîngă sobă și, cu toate acestea, tremura din toate încheieturile. Boala lui Titulescu era necruțătoare. Dar întotdeauna prima impresie pe care ți-o lăsa cînd intra în sală – spun contemporanii lui – era imediat spulberată de șuvoiul de cuvinte care se rostogoleau în mai multe limbi străine, de săgețile aruncate cu geniu înspre potențialii adversari politici. (…)

N. Titulescu, reprezentînd la Geneva România și Mica Antantă, a fost unul din stîlpii Ligii Națiunilor. Slujindu-și țara, a respins cu succes nenumărate uneltiri și atacuri împotriva Ligii Națiunilor și a tratatelor de pace, dar „domnia sa nu a știut că slăbirea Ligii Națiunilor înseamnă slăbirea tratatelor și întărirea revizionismului amenințător la hotarele țării sale”. „Lovitura pregătită în ascuns și dată d-lui Titulescu de către un guvern care cu două săptămîni înainte s-a solidarizat în mod solemn cu persoana și politica d-lui Titulescu a vizat probabil și această latură a muncii fostului ministru de Externe. Demnitarul este scos și din falanga apărătorilor Ligii Națiunilor tocmai atunci cînd se vorbește și se acționează tot mai insistent pentru modificarea statutului Ligii. Noul ministru de Externe accentuează pretutindeni că politica României este în concordanță cu cea a Ligii Națiunilor și că activitatea d-lui Titulescu este continuată cu credință de guvernul român. De ce a fost atunci nevoie de călcarea în picioare a d-lui Titulescu și de eliminarea lui? Care a fost motivul pe care țara nu-l cunoaște, dar trebuie să-l știe? Cînd se vor da lămuririle datorate?”.

„Titulescu se joacă simultan cu opt-zece adversari“

Aceste întrebări au rămas la fel de actuale și astăzi, după zeci de ani. Și totuși, acum, cînd știm cum au evoluat lucrurile și istoria, post-factum, ghidîndu-ne după recunoscuta „regulă a epilogului” în istorie putem spune că Titulescu a fost înlăturat dintr-un motiv cît se poate de simplu: devenise o persoană indezirabilă, chiar o persona non-grata în cercurile Casei Regale carliste. Regele Carol al II-lea se simțea amenințat de personalitatea vulcanică, de excepție a genialului politician român.

Dar în spatele acestei „antipatii” de moment stăteau în primul rînd schimbările febrile din Europa, care se îndrepta fatalmente spre război… Schimbarea de macaz în politica externă românească trebuia făcută cît mai rapid, întrucît Titulescu nu avea prea mulți admiratori în rîndurile politicienilor europeni. Reușise să-și facă

numeroși dușmani chiar și din foștii prieteni. Cu toate acestea, și dușmanii îl admirau. Iată, spre exemplu, ce scria marele publicist maghiar din acea vreme Alexandru Marai, pe 1 octombrie 1936, un tablou cu adevărat plastic creionat de un… ungur: „Voi încerca să descriu unde și în ce împrejurări am văzut pe dl. Titulescu, care, în aceste momente, se luptă cu moartea. Închid ochii mei și văd o figură interesantă care îmi face impresia că suferă permanent de friguri intermitente. Fața sa, această față lipsită de caractere bărbătești, dar fără trăsături feminine, această față ce nu e a unui european, dar nu e nici a unui asiatic, e galbenă, poartă culoarea bolilor. Carnea feții e umflată, pătată ca un burete. E fața unui tătar sau a unui chinez, fața unui profesor universitar tătar și a unei văduve din China. Îi ard numai ochii, cu o lumină ascuțită. Așa arde pofta de pradă și de primejdie în ochii fiarelor cele cu sîngele nestricat. Privirea lui nu e goală niciodată, raza ochilor lui, în fiecare moment se lipește de ceva, străpunge prin ceva, printr-o față, printr-o situație, printr-o altă pereche de ochi. (…) În fiecare cuvînt al său se simte o conștiință ce te sperie. Ca un campion mondial de șah dl. Titulescu se joacă simultan cu opt-zece adversari, pe lîngă opt-zece mese de șah. Ceea ce spune, spune nervos, fără răbdare, ca și cum s-ar plictisi de dreptatea afirmată în acest moment și s-ar gîndi la argumentul următor, la dreptatea ce urmează să fie proclamată imediat. Cel care ascultă simte că e deștept totdeauna, dar nu e just întotdeauna, și nu merită o încredere fără condiții. (…) L-am văzut ultima dată în vechea sală de ședință a Ligii Națiunilor. Aceasta e patria sa adevărată, căminul lui, elementul său, aici el este «star-ul» ce deține rolul principal; și parcă ar sta în lumina reflectoarelor cînd se ridică să ia cuvîntul. Se ridică? Nu, sare, ia avînt, parcă s-ar năpusti cu buzele arse de focul lăuntric, cu cununa licăritoare a dinților. Sîntem în toiul primăverii, înainte cu opt ani. Liga Națiunilor ține încă ședințele în sala aceea care seamănă cu o florărie, unde totul e artificial, înăbușitor, pompos, plin cu aburi, ca o casă de sticlă cu plante exotice. Afară, lacul, frumosul parc, ce idilă minunată! Înăuntru în sală, lîngă masa cu postavul verde, așezată pe podium, stă Briand, Chamberlain și Apponyi al nostru. În fața lui, la capătul celălalt al mesei, gata la sărit pîndește omul politic român; două extremități, doi oameni, două lumi. Maghiarul parcă ar fi statuia sa proprie: «catedrală umană», cum l-a denumit contesa de Noailles; cînd se ridică parcă se mișcă o statuie de marmură și cînd rostește un cuvînt parcă începe să cînte un clopot strămoșesc. Românul parcă n-ar avea nici un moment de pierdut. Întrerupe cuvîntul adversarului. Sare pe neașteptate, nici nu cere cuvîntul, face gesturi cu mîini întinse, sună și tună și țipă, împrăștie în sală acuzațiile sale, aruncă cu săgeți. Atacă mereu, e întotdeauna agresiv. Și tremură de frig. În sala plină cu aburi, încălzită pînă la o temperatură înăbușitoare, el șade învăluit în paltonul său de jder, pe care îl aruncă pe umeri și nu-l închide, ci-l prinde cu o mînă, cumva, pe deasupra inimii, ca pe o togă romană. Și cum îl privesc simt: este un bun roman, pierdut, departe de Roma. Are dor după Roma sa, dorul lui e forumul, piața cea mare unde cu atîta elocință se poate împărți asupra cuceririlor mari. E sperietor, sfidător și totuși, în înțelesul telleyrandian al noțiunii, e european. Nu ne-a fost prieten. Nu e treaba noastră să criticăm politica sa. Dar servește patria sa cu o pasiune sălbatică și românii au toate motivele să fie îngrijorați de soarta lui și să-l deplîngă amar dacă-l vor pierde. Așa și se luptă cu moartea: ca un cuceritor roman, departe de patrie, cu otravă în trupul său”.

În ceea ce privea „otrava” din trupul lui Titulescu, „gurile rele” spuneau că în 1936 începuse să se simtă din ce în ce mai rău și din cauză că fusese otrăvit de dușmanii săi. Nu s-a dovedit nimic, dar și astăzi această enigmă a rămas să bîntuie printre cei aflați în căutarea senzaționalului și a controverselor istorice. (…) Presa din România interbelică continua să speculeze orice

lucru din viața lui Titulescu. Cu toate acestea, cei care îl iubeau se gîndeau necontenit la starea sănătății lui precare: „D. Titulescu este în afară de orice pericol. Ultimele trei zile, după cum au constatat somitățile medicale care veghează la căpătîiul lui, i-au adus, în sfîrșit, procesul de regenerare a sîngelui, menit să-l rețină în viață și așteptat cu înfrigurare de toată suflarea. (…) Sfîrșitul fatal, ireparabil, părea cu atît mai posibil cu cît eminentului bărbat de stat i-a fost dat să reziste la două lovituri deodată… („debarcarea” din funcție și otrăvirea) S-a îndurat însă Cerul și ni l-a redat. Ni l-a redat vieții, la care mai avea încă dreptul și nădăjduim că ni-l va reda, după completa restabilire, și activității politice, fiindcă un neam cu atît de puțină demnitate nu va putea admite niciodată ca un om de talia, de genialitatea și mai ales de meritele inegalabile ale d-lui Titulescu să fie înlăturat pentru totdeauna așa cum a fost înlăturat. (…) Dar biruința sa de azi nu este oare și ea, simbolică? D. Titulescu – au spus-o somități medicale cu renume mondial – cu ajutorul organismului nu s-a dat bătut și cu ajutorul sîngelui care i-a fost dăruit spontan de umanitatea în care crede și în a cărei stimă s-a înălțat ca nimenea altul, și-a biruit și cumplita lovitură moralei i s-a aplicat pe la spate din partea a lor săi, drept recunoștință pentru serviciile imense pe care le-a adus cauzei neamului dincolo de fruntarii. Astăzi este în afară de primejdie. Se reface treptat”.

Otrăvit de unguri?

,,Cuvîntul țărănimii” din Cernăuți, pe 27 septembrie 1936, scria: „Cînd minciunile cuziștilor și ale gardiștilor, aduse de la Berlin pentru bani, spuneau că Titulescu a vîndut țara și că el se găsește la Moscova, telegramele au adus știrea că marele bărbat de stat Nicolae Titulescu luptă cu moartea la un hotel din Elveția. Se spune că Titulescu a fost otrăvit. Așa spun doctorii, așa vorbește lumea. Cine l-a otrăvit pe Nicolae Titulescu, care este cel mai mare diplomat al țării și care a făcut cinste țării noastre în lumea întreagă? Se va ști mîine, de bună seamă și-n chip hotărît, dar astăzi se șoptește și se vorbește de la om la om că ar fi fost otrăvit din ordinul unei țări care ne este dușmană de moarte și care vrea să puie mîna pe țara noastră. În toate bisericile din București românii și creștinii au făcut rugăciuni pentru viața lui Titulescu. Să ne rugăm și noi, bucovinenii, pentru acest mare om, pentru că țara are nevoie de capul și de sufletul lui, împotriva Germaniei și Ungariei, care vor să ne răpească Ardealul și Banatul”.

În timp ce se afla la Saint-Moritz, o stațiune climaterică de munte în Elveția, unde Titulescu își petrecea mult din timpul său, fiind chiar acuzat că cheltuie fără măsură banii statului pentru „a se distra”, se va forma noul guvern Tătărăscu, evident, fără fostul ministru de Externe. Titulescu nici măcar n-a fost anunțat de această schimbare, fiind pus în fața faptului împlinit. Se pare că vestea l-a mîhnit foarte tare pe diplomatul român, care s-a îmbolnăvit foarte rău.

După 10 zile de la aflarea veștii remanierii, Titulescu avea deja temperatură între 39 și 40 de grade, nu mai putea mînca și slăbea văzînd cu ochii. I se făceau transfuzii de sînge tot timpul. La patul bolnavului stăteau peste o duzină de medici cu o reputație deosebită, între care un medic elvețian, recunoscut ca fiind foarte capabil. În tot acest timp, ziarele din țară speculau orice revenire la viață a muribundului. ,,Ecoul” din Arad, la 25 septembrie 1936, scria: „Nu mai încape nici o îndoială că d. Nicolae Titulescu, valahul acesta cu renume mondial, a fost otrăvit. O confirmă categoric medicii curanți care, în comunicatul dat publicității, precizează că distinsul pacient suferă de o maladie spontană, determinată de un agent nociv, care a atacat lent pînă acum, cînd este extrem de greu a reface dintr-o dată stricăciunile misterioasei boli. Aceiași medici care nu uită să adauge că ipoteza malariei și cea a anemiei pernicioase au fost definitiv înlăturate”. (…) Titulescu a murit la Cannes, în 1941. Chiar și după 1936, bolnav fiind, în emigrație a continuat să acționeze, folosind orice prilej pentru a promova interesele României. Titulescu a conferențiat la Academia diplomatică din Paris, în Camera Comunelor, la universitățile din Oxford și Cambridge și a fost ales președinte de onoare al Comitetului român al Reuniunii Universale pentru Pace. Totul pentru România și români…

OVESTI ADEVARATE p (

Orient-Express – cel mai luxos tren din toate timpurile (II)

Prima călătorie a Orient-Express:

4 - 20 octombrie 1883

La 17 mai 1883 a fost semnat acordul cu direcţiile căilor ferate din cîteva ţări pentru constituirea unui tren pe ruta Paris-Constantinopol (Strasbourg-Viena-Bucureşti-Varna), călătoria fiind făcută şi pe mare, cu vaporul. Pe 4 octombrie 1883, primul tren numit „L’Express d’Orient” avea să plece din Gara de Est-Strasbourg, cum i se spunea atunci, cu destinaţia Constantinopol, via Strasbourg, München, Viena, Budapesta, Bucureşti, Giurgiu, Ruse, Varna, Constantinpol (de la Giurgiu la Ruse şi de la Varna la Constantinopol călătorii erau transportaţi cu vaporul).

Şi de această dată publicitatea a fost uriaşă. Miniştri, diplomaţi, scriitori, jurnaliştii cei mai importanţi ai epocii sînt toţi prezenţi la această călătorie inaugurală.

Trenul care a inaugurat cursa Paris-Constantinopol era un vîrf de lance al tehnologiei, al vitezei şi al luxului – un adevărat palat pe roţi, cu vagoane de culoare albastră. Două vagoane de dormit, avînd cuşete foarte spaţioase, pentru 40 de călători, un vagon-restaurant şi două vagoane de bagaje alcătuiau garnitura OrientExpress. Nu mai e cazul să spunem că lemnul exotic de tek, pielea de Cordoba, goblenurile, pluşurile, catifeaua, cristalurile erau atotprezente, la fel ca şi parfumurile, şampania, fumul ţigaretelor fine, caviarul românesc. Peste ele se suprapuneau, în surdină, sunetele pianului, iar personalul de bord, în uniforme de gală, era gata să satisfacă orice dorinţă a călătorilor. Extravaganţa, la ea acasă! Valéry Larbaud – poet, scriitor francez, călător şi el cu Orient-Express – avea să dedice trenului o odă: „O, tren de lux cu muzica ta înfricoşătoare/ Cu zgomote de-a lungul coridoarelor tale de piele aurită,/ În timp ce în spatele uşilor lăcuite, cu zăvoare de cupru grele/ Dorm milionarii” .

Le Figaro, The Times, Le Gaulois, Neuie Freue Presse de Vienne, Gazette de Cologne au fost ziarele occidentale care au dorit să nu rateze această experienţă şi să o împărtăşească cititorilor lor: să parcurgi o distanţă de cîteva mii de kilometri cu cel mai performant tren al vremii. M. Trefeu, corespondentul ziarului parizian Le Gaulois, a participat la acest experiment, trimiţînd trei corespondenţe. Jurnalistul descrie la superlativ trenul realmente splendid: vagoanele sînt speciale, există spaţii pentru fumat, o bibliotecă unde se poate citi sau se pot juca diverse jocuri de societate, spaţiu pentru servit masa în vagonul restaurant, unde sînt 10 mese care pot găzdui cei 40 de călători, o bucătărie unde gătesc patru bucătari. Personalul amabil şi mereu la dispoziţia călătorilor îşi schimbă uniformele albastre cu fireturi aurite, pe care este brodat numele trenului, cu ţinute feroviare din ţările pe care trenul le străbate: negre, verzi, albastre. În fiecare ţară se schimbă şi locomotivele, dar şi mecanicii.

Un alt corespondent de presă celebru, von Blowitz, descrie şi el în aceleaşi note admirative călătoria, completînd-o cu alte detalii: el a putut să se bărbierească în timp ce trenul era în mişcare, iar meniurile erau adevărate sărbători gastronomice. Sturion proaspăt din Dunăre, caviar românesc, pilaf turcesc, meniurile faimoase ungureşti, nemţeşti, cafea englezească sînt doar cîteva dintre produsele bucătăriei cosmopolitului tren. În gările din Viena sau Budapesta fanfarele intonează în onoarea călătorilor Marşul lui Rakoczy, Marseilleza, Marşul Hunyadi. La Szeged, în tren apare un taraf ţigănesc.

Nagelmackers, „organizatorul visului oriental”, devine omul zilei

Pentru Balcani şi Orient era un eveniment mare. În sfîrşit, după multe secole, Europa venise la ei, pe calea ferată. Aşa se şi explică atenţia pe care capetele încoronate, guvernele micilor state traversate de „L’Express d’Orient” o acordă călătorilor, „la crème de la crème“ a aristocraţiei occidentale. Pe 20 octombrie, aceştia revin la Paris. Acum, „organizatorul visului oriental”, George Nagelmackers, devine omul zilei. Toate marile metrople europene află de la ziariştii participanţi de aventura fără precedent. O publicitate nebună îi face pe bogătaşii Europei să se înghesuie să cumpere şi ei bilete pentru „iluzia orientală”. Preţul aventurii Paris-Constantinopol-Paris? 529 franci, un preţ pe care puţini își permiteau să-l plătească. Pentru cei mai mulţi, călătoria rămînea doar un vis, pentru o altă viaţă.

Bilanţul tur-retur al călătoriei părea incredibil: peste 6.000 kilometri parcurşi în doar cîteva zile. Cu 50 de ani în urmă, pe aceeaşi rută, o călătorie ar fi durat aproape şapte luni (200 de zile). Constantinopolul era, deci, la doar trei zile de Paris! Ce timpuri fermecătoare, cu adevărat ,,La belle époque”! La fel de interesante sînt şi vitezele pe care trenul le-a avut de-a lungul ţărilor parcurse în călătoria inaugurală: în Franţa şi Germania – 72km/h, în Austria şi Ungaria – 48km/h, în România – 32km/h. Acestea reflectau, de bună seamă, diferenţele tehnologice dintre ţări: un Occident rapid, modern şi un Orient unde totul se desfăşura altfel.

Din 1889, fiind terminate şi liniile din Bulgaria, se creează o a doua rută, trenul venind direct la Constantinopol prin Budapesta-Belgrad-Niş-Sofia; nici primul traseu nu este abandonat, el fiind exploatat în continuare. De altfel, din 1889 şi pînă în 1982, compania internaţională Wagons-Lits avea să mai creeze alte 33 de rute în Europa, dar şi pe alte continente. Coasta de Azur, Roma, Veneţia devin alte destinaţii ale luxului pe care compania lui Nagelmackers le propunea elitelor europene spre sfîrşitul Secolului al XIX-lea. Trei ani mai tîrziu, trenul îşi lua numele care l-a consacrat în istorie: Orient-Express.

Primul Război Mondial opreşte circulaţia trenului faimos

Pînă în iulie 1914, cînd circulaţia Orient-Express va fi oprită, trenul care efectua curse săptămînale – sosiri la Constantinopol: marţi, joi şi sîmbătă, durata călătoriei fiind de 66 de ore – devenise o „vedetă” a lumii feroviare, a recordurilor, a inovărilor şi a anticipărilor. De altfel, transportul rapid al mesageriei cu acest mijloc

avea să primească iniţialele de TGV – Transport de Grand Vitesse, nume atribuit astăzi trenurilor de mare viteză.

Primul Război Mondial avea să pună capăt etapei iniţiale a istoriei acestui tren, dar, paradoxal, marele război avea să se sfîrşească într-un vagon – vagonul nr. 2419 – al Orient-Express, la Compiègne, unde, la 11 noiembrie 1918, era semnat armistiţiul. La finalul conflagraţiei mondiale, trenul devenise doar o iluzie colectivă, bazată pe imitarea aristocraţiei dispărută şi ea sub ruinele aceluiaşi mare război. În anii ’20 ia naştere imaginarul Orient-Express, un imaginar creat de literatură şi de cinematografie. Prima şi cea mai expresivă faţetă este cea a imaginarului erotic, „stîrnit” chiar de la început de modul de construcţie al vagoanelor pentru dormit, adevărate „garsoniere”, unde femeile purtau ţinute lejere. Modelul vagonului american, adoptat de Nagelmackers, ducea europenii cu gîndul la americancele cu moravuri mult mai flexibile decît cele din Europa. Logic, acest tren era unul al plăcerilor. În cursa inaugurală, unul dintre ziariştii aflaţi aici descrie splendidele doamne care se afişează în toalete strălucitoare, în vagonul restaurant. Categoric, trenul era unul al prezenţelor feminine la superlativ. La rîndul ei, cinematografia vine şi susţine imaginarul erotic prin ecranizările literaturii dedicate Orient-Express, redînd poveştile de iubire care se înfiripă în tren prin intermediul unor mari actori, interpreţi ai personajelor fabuloase din cărţi. Baletul, muzica, pictura, moda sînt şi ele „victime” ale imaginarului şi admiraţiei societăţii faţă de acest tren. În 1924, Serge Diaghilev montează la Paris grandiosul spectacol de balet Le Train Bleu, o adevărată odă, realizată în stil avangardist, închinată trenului de lux al companiei lui Nagelmackers, care-i ducea pe parizieni la Nisa. Rareori în istoria baletului s-au mai văzut atîtea nume ilustre care să participe la reuşita unui astfel de demers: Pablo Picasso a pictat decorurile, Coco Chanel a realizat costumele (ele pot fi văzute şi astăzi la Victoria&Albert Museum din Londra), libretul a fost scris de Jean Cocteau, muzica aparţinîndu-i lui Darius Milhaud. Imaginarul privind Orient-Expressul avea să fie susţinut în deceniile următoare de alte cîteva opere memorabile ale literaturii universale, o duzină de filme artistice de mare succes, cărţi de istorie feroviară, zeci de seriale, sute de emisiuni tv sau radio, un muzeu la Istanbul, altul la Utrecht, plus alte secţiuni muzeale dedicate acestuia, zeci de mii de afişe şi fotografii.

Trenul care vindea iluzia Orientului a devenit el însuşi o iluzie

I s-a spus, simplu, la obiect, „regele trenurilor, trenul regilor”. Totuşi, ce anume a reprezentat Orient-Express? Ce a fost el, în realitate? Sînteţi liberi să alegeţi una (sau mai multe) dintre variantele de mai jos:

Cel mai luxos şi rapid tren care circula în acele timpuri? Trenul regilor, al aristocraţiei şi al marii burghezii europene? Un adevărat palat pe şine? Un element federator al Europei „avant la lettre” (pentru că puteai călători pe ruta Paris–Constantinopol fără paşaport)? Un loc al rafinamentului vestimentar, culinar?

A existat ori este rodul imaginaţiei scriitorilor, cineaştilor şi realizatorilor TV? Să fie trenul desfrîului pitoresc, închipuit de Guillaume Apollinaire în ,,Amorurile unui hospodar”? Loc al promiscuităţii nocturne, al adulterului, al decadenţei, unde paşalele şi aristocraţii ruşi îşi satisfăceau plăcerile? Trenul spionilor, al crimelor oribile povestite de Agatha Christie? Sau doar „Trenul de Stambul”? Ceea ce este sigur este că trenul care vindea iluzia Orientului, în timp, s-a transformat el însuşi într-o iluzie.

Sfîrșit

HISTORIA RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

„Rablele“ F-16

(urmare din pag. 1)

De asemenea, un avion de vînătoare nu zboară drept, ci face tot felul de figuri acrobatice, astfel că structura lui este supusă la eforturi mult mai mari decît ale unui avion comercial de pasageri care zboară drept. În concluzie, toate acestea solicită și uzează structura, motiv pentru care se fac revizii la intervale de timp clare, ca să se vadă starea avionului. Aeronavele cumpărate de România din Portugalia aveau o resursă de 4.000 de ore de zbor, din totalul de 8.000, ceea ce înseamnă cam 15 ani de exploatare. De menționat că Turcia a anunțat exact acum un an că-și va prelungi resursa de zbor de la 8.000 la 12.000 de ore de zbor pentru aparate F-16 Block 30, iar pentru a atinge acest rezultat compania Turkish Aerospace Industries va implementa un program de modernizare structurală pentru toate aparatele din această generație, estimînduse că vor fi înlocuite peste 1.200 de componente per avion. E ușor de înțeles că am putea face și noi același lucru, la momentul potrivit, așa cum am făcut cu MiGul 21 (apropo, se scrie MiG și nu Mig, prescurtarea de la Mikoian și Gurevici, inventatorii acestui tip de aeronavă).

Revenind la avioanele pe care le cumpărăm, dacă vă întrebați de ce sînt atît de multe, am să vă răspund că responsabilă este necesitatea de a avea trei escadrile complete. Escadrila este o subunitate tactică de aviație, care are în componență un anumit

De ce tace Putin?

(urmare din pag. 1)

În acest sens, fie că a fost regizat sau nu, episodul filmat (întîmplător sau nu) al evacuării dramatice de către gărzile sale de corp în faţa unei posibile ameninţări create de survolul unui elicopter rusesc, inclusiv secvenţa privirii panicate spre cer a preşedintelui, a contribuit la credibilizarea percepţiei internaţionale privind micuţa şi democratica Georgie invadată brutal de atotputernica Rusie (exact ce face președintele Zelenski). La fel ca în orice confruntare propagandistică pe timp de război, nici de data aceasta nu a lipsit cenzura, Georgia interzicînd retransmisia programelor de televiziune ruseşti pe teritoriul său, acuzîndu-le de... propagandă (identic cu blocarea presei ruse pe teritoriul Uniunii Europene de acum). Georgienii au reclamat şi puternice atacuri cibernetice asupra site-urilor oficiale ale lui Mihail Saakaşvili, precum şi ale Ministerelor de Externe şi ale Apărării georgiene, atacuri care au fost atribuite, nu şi dovedite însă, reţelei de hackeri ruşi RBN – Russian Business Network–, bănuită a avea legături atît cu mafia rusă, cît şi cu guvernul de la Moscova. Imediat, Estonia, ţară cu una dintre cele mai avansate tehnologii informatice din Europa, şi care suferise un atac similar din partea rusă în 2007, după ce mutase monumentul ostaşului sovietic din centrul capitalei Tallinn, şi-a oferit sprijinul şi consultanţa (astăzi acest lucru l-au făcut hackerii de la Anonymus). Din încleştarea propagandistică a acestui război nu au lipsit nici falsurile şi denaturările, servite, intenţionat sau nu, spre consum opiniei publice internaţionale. Este vorba în primul rînd de acele imagini dramatice cu localităţi în ruine, cu civili bombardaţi sau aflaţi în suferinţă. O permutare de imagini filmate şi fotografiate s-a produs între cele două oraşe care au avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului, şi anume capitala Osetiei de Sud, Ţkinvali, şi oraşul Gori: imagini filmate ale dezastrului umanitar din Ţkinvali produs de ofensiva forţelor georgiene au fost prezentate de CNN drept urmări ale bombardamentului rus asupra oraşului Gori; fotografii purtînd sigla Reuters, extrem de impresionante, privind drama civililor georgieni, au fost acuzate a fi în realitate nu instantanee fotografice, ci fotoreportaje regizate anume”.

număr de avioane militare de regulă de același tip, precum și personalul navigant și tehnic care asigură pregătirea și purtarea acțiunilor de luptă. Escadrila de luptă se dispune pe un aerodrom al unității din care face parte, în raport cu situația tactică sau cerințele de dispersare, fiind capabilă să îndeplinească misiuni de luptă independente. Escadrilele de vînătoare au, de regulă, între 18 și 24 de avioane, în timp ce escadrilele de bombardament, transport sau realimentare în aer sînt compuse dintr-un număr mai mic de avioane, de regulă 12. În Forțele Aeriene Române, escadrilele de vînătoare au în componență cîte 16 aeronave MiG-21 LanceR. Cumpărînd cele 16 avioane de la portughezi avem o excadrilă, iar cele 34 de aparate din Norvegia împlinesc nevoile pentru celelalte două. Prețul plătit pentru avioanele portugheze a fost unul mic, aproape jumătate față de ceea ce au plătit bulgarii pentru aeronavele lor Block 70.

Block reprezintă configurația de fabricație a acestor aparate. Astfel, Block 1 au fost fabricate în 1978 și tot așa pînă la Block 52 fabricate prin 1988, pe care le avem noi, iar din 2003 au apărut Block 60. Configurația aceasta se poate moderniza, așa cum v-am spus deja mai sus.

Polonezii au cumpărat F-16 varianta Block 52 cînd aceasta era cea mai nouă de pe piață și au spus că ar fi trebuit să ia altă decizie – să cumpere F-16 secondhand pe care să le modernizeze, iar de banii pe care îi economiseau să dezvolte nevoile de UAV (n.r. – avioane fără pilot sau drone), care sînt extrem de necesare la

Observați că lucrurile se întîmplă identic și acum. Ce e interesant de amintit este faptul că, la finalul războiului din Georgia, media occidentală, printr-o cercetare a profesorului de ştiinţe politice de la Universitatea din Viena Hans-Georg Heinrich, cît și prin jurnaliștii de la The Guardian, The New York Times, sau Der Standard, a recunoscut faptul că toți s-au pripit în a acuza Rusia, mai mult din cauza reflexului existent din timpul Războiului Rece conform căruia Rusia e vinovată a priori. Peste 6 ani, Rusia a anexat Crimeea printr-o intervenție militară (ca și acum, cînd rușii nu-l numesc război, ci operațiune militară specială) care a început la 1 martie, 5 zile mai tîrziu membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea votînd organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă

Așadar, în 6 zile, ca și în cazul Georgiei, treaba era terminată, Occidentul luat prin surprindere, iar sancțiunile atingeau cîteva sectoare ale economiei ruse și cîțiva oameni de afaceri apropiați ai lui Vladimir Putin, care au fost puși pe lista neagră. Adică nu cine știe ce. Cu toate astea, la final de aprilie FMI anunța că Rusia a intrat în recesiune.

Vedeți că există foarte multe asemănări între războaiele anterioare ale Rusiei și cel actual, dar și că în trecut Putin și Rusia au fost mult mai vocali și mai rapizi decît sînt acum. De la începutul invaziei pe care armata Rusă o desfășoară în Ucraina, Uniunea Europeană și NATO au impus sancțiuni care au lovit economia rusă, propaganda îl tăvălește pe Putin după modelul din Georgia, armata rusă se tîrăște prin Ucraina dînd senzația de slăbiciune și ineficiență, iar președintele rus tace.

Ei bine, mie tăcerea lui Vladimir Putin nu-mi place șimi dă senzația că pregătește o mișcare atît de neașteptată

ora actuală. Prin urmare, decizia aceasta de a cumpăra avioane second-hand s-a bazat pe mai mulți factori. Vorbind despre F-16 ( litera „F” vine de la „fighting”, adică avion de vînătoare) cumpărate din Norvegia, ele aparțin unei variante Block inferioare celei actuale, fiind Block 20, fabricate între 1982 și 1984, dar beneficiarele unui program de modernizare MidLife Update (MLU) care le-a adus la performanțe de exploatare identice cu cele cumpărate din Portugalia. Șmecheria este că ele vor fi modernizate pe viitor la Aerostar Bacău, desemnat drept centru de reparații și întreținere a „F”-urilor de la noi, iar realizarea lucrărilor necesare pentru încă două escadrile (32 de aeronave) ar însemna un flux mare de lucru pentru industria internă de apărare. Practic, o parte din banii pe care România îi bagă în programul F-16 se întorc în economie, iar Aerostar poate deveni un centru specializat pe F-16 care să răspundă nevoilor celorlalte state din zonă. La asta adaug faptul că avioanele norvegiene pot veni și cu multe piese de schimb, lucru extrem de important fiindcă piesele sînt foarte scumpe și nimeni nu le produce decît pe comandă fermă. Ai nevoie de mulți bani pentru a dispune de un stoc de piese de schimb la tine în țară, un stoc-tampon, dacă vreți. Ai nevoie de o piesă, o ai pe raft, o folosești, lansezi imediat comanda pentru alta. Și tot așa…

În acest mod se analizează și se înțelege o știre despre achiziționarea unor avioane militare. În ceea ce privește eficacitatea lor în luptă, mai ales contra aparatului de vînătoare corespondent al rușilor, Su-30, nu am să vă încarc memoria cu date tehnice, ci am să vă spun doar atît: un F-16 se înșurubează pe un Su-30, ca o stripteuză pe bară într-un club de noapte.

încît lumea întreagă va rămîne crăcănată de surpriză și nu mă refer aici la o lovitură atomică. Mă refer la una mediatică, însă de amploarea uneia atomice. Poate sînt eu naiv, dar nu-mi explic cum e posibil ca o armată ce a ocupat teritoriile pe care și le-a dorit în maximum 6 zile să se miște atît de încet, decît dacă misiunea pe care o are de îndeplinit e una meticuloasă, care presupune adunarea de probe în vederea unei lovituri media. Nu știu ce plănuiește Vladimir Putin, dar nu pot să nu-mi pun întrebări cu privire la știrea legată de laboratoarele de cercetare biologică ale Ucrainei înființate de către SUA, laboratoare pe care se spune că Putin le distruge unul cîte unul și a căror existență a fost confirmată de un înalt oficial al Departamentului de Stat, doamna Victoria Nuland, cînd a fost întrebată de parlamentarii americani dacă Ucraina are arme biologice. Informația legată de existența laboratoarelor a fost preluată de toată presa internațională și se leagă de faptul că documentele privind înființarea acestora fuseseră postate pe site-ul ambasadei americane din Kiev, de unde au fost șterse, dar și că harta amplasării acestor laboratoare se suprapune perfect cu zonele atacate de Rusia în această invazie a Ucrainei.

Nu știu dacă Putin a pornit acest război ca să distrugă aceste laboratoare și să împiedice un nou accident gen COVID. Ceea ce știu sigur e că Putin tace, că propaganda rusă e aproape invizibilă, iar asta mi se pare mai neliniștitor decît orice altceva, pentru că, atunci cînd un om lovit mediatic și economic din toate părțile, nu ripostează și își continuă acțiunile, înseamnă că ceea ce face este de atît de important încît, dacă ar răspunde loviturilor, nu și-ar mai atinge obiectivul. Vorbesc despre un obiectiv ascuns, fiindcă atunci cînd a vrut să ocupe niște teritorii care nu-i aparțineau pentru a le ,,elibera” a făcut-o repede și exact, fără să se încurce în detalii. Același lucru l-au făcut și americanii de două ori în Irak, apoi în Bosnia și Kosovo, Hitler în vestul Europei sau Stalin cînd a intrat în Polonia. Așadar, războiul de cucerire are alte caracteristici față de ceea ce vedem acum.

O să constatăm de ce tace Vladimir Putin doar atunci cînd va vorbi. O va face fie în fața unui complet de judecată, fie într-o conferință de presă. Oriunde va fi, sînt sigur că lucrurile pe care le va spune vor fi de importanță planetară.

Americanii nu ştiu cu cine au intrat

Criza ucraineană a mitraliat dictatura Covid şi oportunităţile de control şi profit ale guvernelor şi acoliţilor, care au ţinut în prizonierat şi teroare întreaga planetă, astfel că 9 martie, în România, a fost ziua în care s-a tras cortina peste pandemie, precum a început, adică prin extragerea iepurelui din joben. În lumina difuză a mitralierii cu ştiri false se zăreşte o dictatură militară, în spate cu aceiaşi sufleori strategi, cu aceeaşi isterie manipulatoare, propagată prin toate sursele de informare. Dacă ridici glasul împotriva Ucrainei şi susţii ceea ce afirma secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, că „Ucraina nu există ca stat, pentru că nu a solicitat înregistrarea graniţelor sale în anul 1991” şi că în conformitate cu tratatul CSI teritoriul Ucrainei este un district administrativ al Federaţiei Ruse, dacă susţii că Ucraina ar deţine „laboratoarele” conflictului, dacă arăţi cu degetul mustrător spre americanii care ne-au ocupat şi înarmat pînă în dinţi, eşti declarat putinist şi pus la zidul infamiei, aşa cum deja s-a întîmplat cu unele publicaţii şi posturi de radio care n-au subscris „Omertei” coloniale. Deci, la loc comanda! Voi bate cîmpuri încîlcite, asemenea lui Arafat, şomerul lăsat la vatră de Covid, să nu-şi facă de lucru prin cenzură la text, cum şi-a anunţat intenţia. Noua sa ocupaţie va înscrie în „regulile” dictaturii militare restricţii mult mai dure. Le vom simţi din plin cu acest preşedinte (s)chior cocoşat în faţa „diplomatei” care a minţit cu rîsul pînă la urechi, şi cu un aparat de stat eşuat lamentabil.

După ridicarea stării de alertă şi a restricţiilor aferente, n-am revenit la normalitate. Avem un război în coastele noastre, stîrnit de nişte octogenari demenţi, care se joacă cu destinul omenirii, ducînd la bun sfîrşit

în horă

planul lor diabolic de a schimba din temelii lumea. Democraţia a murit! Trăiască democraţia revopsită! Resetarea planetei nu e o teorie a conspiraţiei, ci a înaintat pe platoul unui război programat, care va fi urmat de o uriaşă criză a resurselor şi alimentelor, de sărăcie, foamete, falimente, deposedare de proprietăţi şi venit unic mondial. Iată de ce consider că e timpul să repunem pe tapet o problemă reală, pe care majoritatea românilor n-o cunosc. De cîţiva ani buni, paşnica ţară România e înarmată cu forţa cu sicrie zburătoare şi reziduuri de nave militare scoase la casare. România e împinsă în războaie străine de către preşedintele Iohannis. Altfel spus, bugetul României este fraudat sistematic prin achiziţionarea de armament uzat de la americani.

Ajută la ceva să ne mai întrebăm de ce România are o bază militară americană la Mihail Kogălniceanu, cu 30.000 de militari, cînd celelalte state NATO şi-au declarat neutralitatea? De ce avem un scut antirachetă la Deveselu şi Baza Aeriană de la Cîmpia Turzii, care au inflamat Kremlinul, cînd România e o tară paşnică? În contextul celui mai mare conflict armat din Europa de după al II-lea Război Mondial, cu obedienţa şi excesul de zel caracteristice, Iohannis cumpără armament de zor, cu bani împrumutaţi la cea mai mare dobîndă din 2013 încoace, ajutîndu-i pe americani să scape de uriaşele datorii. Deja parşiva Olandă bate şaua şi ridică pretenţii de la un stat falimentar. SUA datorează lumii 17 trilioane de dolari către creditori importanţi: China, Japonia, Brazilia, Taiwan, Elveţia, Belgia, Anglia, Luxemburg, Rusia, Hong Kong. În perioada 2016-2020, Iohannis a cumpărat tehnică militară (o bună parte nefolosibilă) în valoare de 3.259.587.408 dolari. Pe fondul conflictului militar dintre Rusia şi Ucraina, cu al său aparat cognitiv rudimentar, Iohannis solicită din nou americanilor avioane de luptă şi submarine. Probabil submarinele vor fi umplute cu dosarele penale ale corupţilor de rang înalt, începînd cu Iohannis, Kovesi şi restul pomeniţilor din tagma jefuitorilor şi trădătorilor de

Socoteala de acasă...

Înainte de a-și exprima indiferența față de tot ceea ce se petrece în Ucraina, Putin s-a bazat pe un raționament pe care îl rezumăm în cîteva idei relevante. Dovedind că nu cunoaște bine realitatea, a subestimat posibilitățile Ucrainei, apreciind că aceasta e o țară slabă, ușor de cucerit. Era, de asemenea, convins că marile puteri nu se vor implica în favoarea Ucrainei, că economia rusească nu va fi afectață, că totul va fi tranzacționat extrem de rapid, în favoarea Rusiei. Nu în ultimul rînd, a supraestimat capacitatea de luptă a propriei sale armate.

Desfășurarea acestui război ruso-ucrainean, nedorit de nimeni, în afară de liderul de la Kremlin, dezaprobat de toată Planeta, inclusiv de poporul rus, dovedește că este un război nefiresc pentru secolul în care trăim. În același timp, el reprezintă o dovadă a lipsei de civilizație și de gîndire logică din partea inițiatorului acestui război, respectiv președintele Putin, care a împins țara într-un război, întorcînd-o cu zeci de ani în urmă.

Oricum am gîndi, este greu de acceptat fapta unui om care a angrenat cele două țări într-un conflict soldat cu distrugeri materiale și de vieți omenești

ţară şi vor fi ţinute la rece în Marea Neagră. Moment potrivit ca americanii să vîndă fraierilor rablele şi submarinele casate. Un fel de şpagă, americanilor, pe promisiunea Kamalei de a ne apăra de ruşii care îl aleargă cu arma la ochi pe Iohannis în vis. Din 1997, România a păstrat aparenţele în relaţia cu Ucraina, însă ştim cu toţii că ţara noastră n-a reuşit să depăşească raptul istoric: teritoriile româneşti confiscate în urma celui de-al II-lea Război Mondial de URSS şi cedate mai tîrziu Ucrainei, care încă mai provoacă sentimente puternice românilor. De asemenea, procesul de la Haga, în urma căruia o mare parte a resurselor de gaz din Marea Neagră a revenit României, producînd ură în mentalul colectiv ucrainean. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că Ucraina a refuzat să negocieze drepturile minorităţii române din nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei (Bugeagul) şi din Ţinutul Herţa, interzicînd limba română în şcoli, un subiect extrem de complicat, rămas nesoluţionat şi de care actualei conduceri de la Bucureşti nu-i pasă.

Totuşi, românii manifestă curaj şi generozitate greu de egalat faţă de refugiaţii ucraineni. Probabil „vizita de studiu” a Kamalei Hariss, „cel mai puţin capabil diplomat din Washington”, cum a caracterizat-o Tucker Carlson de la Fox News, a avut ca scop confirmarea studiului în limba română pentru comunitatea românilor din Ucraina, altfel nu-i văd rostul venirii la Bucureşti, pentru cîteva încurajări de florile mărului. Oricum ar fi fost, vizita Kamalei în România şi Polonia rămîne una controversată. Societatea americană a prosperat doar prin intermediul războaielor. De data aceasta, americanii nu ştiu cu cine au intrat în horă! Nici măcar nu ştiu să joace hora. Ar trebui să ia lecţii, altfel ar fi ultima lor minciună mediatică şi ultimul lor război, amintindune de cele zece războaie ale lor, pornite pe baza a zece minciuni mediatice.

MARIA DIANA POPESCU (Art-emis.ro)

incomensurabile. De ce ar trebui ca Federația Rusă să fie, cum spun unii, transformată după modelul fostei URSS? De ce să nu le lăsăm să trăiască în pace? Pe cine deranjează? Se pot dezvolta mai bine în rivalitate? Cu sigurață nu.

Este greu să vezi grupuri de femei cu copii în brațe sau ținîndu-i de mînă, însoțite de bătrîni, toți cărînd bocceluțe, părăsindu-și locuințele și luînd drumul bejeniei, pentru a merge către destinații total necunoscute, numai pentru a

nu fi împușcați. Peste 320.000 de cetățeni ucraineni au intrat în România, unii pentru a rămîne, alții în tranzit. Toate aceste convulsii care se petrec pe plan extern se răsfrîng indirect în toate domeniile. Crește inflația, cresc și prețurile la energie și combustibil. Vezi cazul benzinei, cu al său „joc” de prețuri devenit antologic. Așadar, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg...

IOAN STOICA

Asistăm la un cutremur monetar mondial

În Statele Unite se înmulțesc vocile care spun că banii de hîrtie, tipăriți în cantități uriașe pe perioada pandemiei, se vor devaloriza spectaculos. Cei mai mulți leagă această devalorizare de invazia rusă în Ucraina, sancțiunile occidentale contra Rusiei și măsurile de retorsiune luate de Putin.

Furtuna perfectă pentru piața monetară

Invazia rusă a Ucrainei și sancțiunile occidentale corespunzătoare, mai ales confiscarea rezervelor valutare rusești, sînt nimic mai puțin decît un cutremur monetar. Ultimul eveniment comparabil a fost abandonarea de către Nixon a standardului aur în 1971.

Rusia, cu sprijinul și sprijinul Chinei, tocmai a spus lumii că nu își va mai vinde petrolul, gazul și grîul pentru monedele occidentale. Occidentul, în răspunsul său la invazie, tocmai a spus tuturor țărilor din întreaga lume: „Dacă aveți rezerve valutare deținute în sistemul nostru, acestea nu mai sînt în siguranță dacă nu sîntem de acord cu politica voastră”.

Ambele mișcări politice sînt reclame flagrante pentru ceea ceea ce unii numesc „bani necontrolați de stat”, de pildă aurul și bitcoinul. Dacă guvernele își pot folosi banii ca o armă atunci cînd nu le place ce faci, ce altă apărare poate fi mai bună?

Aurul crește ca urmare a agresiunii rusești

Dolarul american a fost moneda de rezervă a lumii încă din cel de-al II-lea Război Mondial și de la acordul de la Bretton Woods. Acest lucru a oferit SUA un avantaj enorm și o subvenție din partea restului lumii, deoarece toți ceilalți trebuie să producă bunuri și servicii pentru a obține dolari, iar SUA putea pur și simplu emite dolari fără alte costuri decît cele legate de tipărirea lor.

Putin joacă acum rolul lui Charles de Gaulle care s-a plîns pe vremea lui de „privilegiul exorbitant” al SUA legat de hegemonia dolarului. După cum știm cu toții, de Gaulle a cerut aur în schimbul surplusului valutar al Franței, iar această cerere l-a forțat pe Nixon să renunțe la standardul aur. Dacă e să intrăm în amănunte, după măsura luată de Nixon, aurul a crescut de la 35 de dolari pe uncie la 800 de dolari pe uncie. Măsurile de retorsiune ale Rusiei vor duce la o mișcare similară în favoarea aurului. Putin are informații că situația fiscală și monetară a SUA devine insuportabilă și a decis să folosească acest lucru pentru a crea o amenințare existențială pentru SUA și pentru sistemul financiar mondial. El știe, fără îndoială, că Occidentul a ținut artificial sub control prețul aurului și de aceea și-a construit rezervele de aur în mod constant în ultimii 20 de ani. O putem vedea pe piețele financiare, deoarece prețul a tot ceea ce are legătură cu mărfurile crește fără încetare în termeni de dolari.

Rusia are mărfuri importante (gaz, petrol, cereale), mult aur și nu are nevoie de rezerve de monedă fiat. Raportul dintre datoria publică și PIB este scăzut, iar impozitele sînt și ele scăzute. Dacă piețele financiare mondiale se prăbușesc în termeni relativi, poziția Rusiei se va îmbunătăți semnificativ. Pentru asta joacă Putin. Dacă investitorii nu recunosc acest lucru, vor fi prinși pe picior greșit, așa cum cred că mulți sînt astăzi.

Implicațiile pentru investitori sînt destul de clare. Nici unul dintre ei nu deține suficient aur, active reale sau mărfuri. Iar pericolul este major, pentru că

monedele fiat se vor devaloriza spectaculos chiar în curînd.

Ce înseamnă boom crack-up?

Înainte de invazia rusă, membrii unui fond de investiții primeau o scrisoare apocaliptică, în care expertul Lawrence Lepard le spunea care sînt riscurile actualei conjuncturi economice. Iată cîteva detalii! „Concluzia este că sistemul monetar prezintă multe dintre caracteristicile timpurii ale unui boom crackup. Un boom crack-up este prăbușirea sistemului de credit și monetar din cauza expansiunii continue a creditului și a creșterilor de preț care nu pot fi susținute pe termen lung. În fața expansiunii excesive a creditului, așteptările inflaționiste ale consumatorilor se accelerează pînă la punctul în care banii devin fără valoare și sistemul economic se prăbușește”.

Sună cunoscut? „Reală criză de resurse” – avem vreo lipsă de mărfuri sau forță de muncă? Ei bine, întreabă-i pe oamenii din Europa care sînt îngrijorați de costurile lor pentru electricitate și gaz natural în această iarnă. Sau ce zici de deficitul de forță de muncă pe care îl vedem că se dezvoltă peste tot? Ce zici de lipsa de bunuri? Problemele lanțului de aprovizionare au fost puse pe seama Covid-19, iar oficialii guvernamentali americani au încercat, pînă de curînd, să catalogheze inflația rezultată ca fiind tranzitorie.

Cu siguranță, o parte din inflația actuală ar putea scădea pe măsură ce timpii de livrare a lanțului de aprovizionare se îmbunătățesc, dar pînă în prezent există puține dovezi de reducere.

Există un scenariu și mai negru

Lipsa de forță de muncă și întîrzierile în aprovizionarea cu mărfuri pot duce la creșteri suplimentare de preț și există potențialul unei spirale vicioase de „mărire a costurilor”. În cele din urmă, este posibil ca întreprinderile să nu poată funcționa și încep să apară falimente. Mai rău, cînd afacerile eșuează, urmează distrugerea creditului și a cererii.

Din punct de vedere istoric, răspunsul guvernului SUA este de a tipări mai mulți dolari într-o încercare zadarnică de a preveni eșecurile – ca și cum tipărirea de bani ar putea produce bunuri și servicii. De fapt, se întîmplă exact pe dos. Dacă așteptările inflaționiste continuă să crească, calea către o criză devine clară. Această inflație actuală este legată de „creșterea costurilor” mai degrabă decît forma mai temporară de inflație – „atragere a cererii”.

Deși s-ar putea să nu ne aflăm (încă) în prăpastia unui Crack up boom, probabilitățile ca acesta să se producă au crescut cu siguranță. Cînd semnalele de preț sînt atît de distorsionate încît piețele nu mai funcționează, singurul rezultat posibil este colapsul total al structurii pieței. Aceasta este legea lui Gresham: banii răi alungă binele. Dacă oamenii consideră banii lipsiți de valoare, îi vor cheltui cît mai repede posibil pentru orice bun material înainte ca prețurile să crească și mai mult. Încă nu ne aflăm sau nu sîntem aproape de acel moment, dar conștientizarea inflației și așteptările inflaționiste sînt în creștere.

Poezie-manifest

Către cei mai importanţi lideri ai lumii! Opriţi războiul!

Lui Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, lui Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, lui Joe Biden, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Reginei Angliei, Elisabeta a II-a, lui David Rubigenard, Guvernatorul Australiei, Angelei Merkel, lui Justin Trudeau, prim-ministru al Canadei, lui Xi Jinping, preşedintele Republicii Chineze, lui Kim Jong-un, preşedintele Republicii Coreea de Nord şi tuturor celor care pot avea un cuvînt de spus în acest măcel internaţional

De poţi

De poţi să nu-ţi pierzi capul, cînd toţi în jurul tău

Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină,

De poţi, atunci cînd toţi te cred nedemn şi rău

Să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine

De poţi s-aştepţi oricît fără să-ţi pierzi răbdarea

De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi

Sau cînd hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi.

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării

De poţi gîndi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,

De poţi să nu cazi pradă nicicînd exasperării Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,

De poţi să-auzi cuvîntul rostit cîndva de tine

Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,

De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine, Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere Şi tot ce-ai strîns o viaţă să pierzi într-un minut, Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere

Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel, Să steie peste veacuri aşa cum stă o stîncă.

Ultima dată cînd o imprimare a inflației a ajuns la 7,0% (iunie 1982), randamentele trezoreriei pe 10 ani au depășit 14%. Randamentele pe zece ani s-au încheiat în 2021 la 1,51%, cu randamente „reale” ajustate în funcție de inflație profund în negativ. Indicele prețurilor de producător (IPP) a crescut cu 13,3% în luna noiembrie a anului trecut (cel mai ridicat din 1980). Indicele de mărfuri Bloomberg a crescut cu 27,1% în 2021.

Mai mult, deficitul fiscal federal din 2021 a atins 2,77 trilioane, cu un deficit istoric de 5,9 trilioane pe doi ani (28% din PIB). Deficitul federal a fost de 3,1 miliarde dolari în anul fiscal 2020. Amintiți-vă că veniturile fiscale federale din SUA au totalizat 3,86 mil. USD în 2021. Deficitul bugetar a fost de 42% din cheltuielile fiscale totale, scrie quoththeraven.substack.com. EVENIMENTULISTORIC.RO

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă, Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngîmfa De nici amici, nici duşmani nu pot vreun rău să-ţi facă Pentru că doar dreptatea e călăuza ta, Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare, Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom, Al tău va fi Pămîntul, cu bunurile-i toate, Şi mai presus de toate – vei fi un om, copilul meu!

RUDyARD KIPLING

Doza de sãnãtate

Pielea – oglinda sănătății noastre interne

Avînd o suprafață de aproximativ 1,7 m2, pielea este cel mai mare organ al corpului, ce formează un sistem care își desfășoară activitatea pe mai multe straturi, fiecare avînd activitate proprie (epiderma, derma, hipoderma), ce formează un sistem. Cea mai importantă sarcină a pielii este de a apăra organismul de factorii externi.

Conform medicului Paracelsus există șapte tipuri de piele, fiecare cu un domeniu de activitate bine delimitat. Transpirația și glandele sebacee, ce funcționează ca un sistem climateric pentru organism, țin locul elementelor de care beneficiază animalele și păsările: solzi, pene, păr. Mai departe, aproape toate sistemele corpului se termină în piele: circulație, metabolism, țesuturi și sistemul nervos.

În viața de zi cu zi, bolile pielii constituie o mare provocare pentru medicină. Pe piele se vede totul, este organul de expunere a problemelor interne. Multe probleme de sănătate se reflectă pe piele, fără să fie afecțiuni dermatologice precum pruritul, dereglări pigmentare (probleme metabolice) sau pruritis senilis. Conform teoriei lui Paracelsus omul se îmbolnăvește în acord cu natura lui, nu întîmplător.

Cele șapte biotipuri de piele sînt:

1. Biotip 1, în legătură directă cu sistemul nervos, fiind responsabil cu durerile, temperatura corporală,

O istorie a farselor (240)

Farse în mass-media (2)

A reieşit, de asemenea, că echipele de producţie aranjau periodic răspunsurile la întrebările concursului pentru a mări nivelul de divertisment şi că celebrităţile refuzau să participe la aceste emisiuni dacă nu primeau garanţia că nu vor da răspunsuri greşite şi astfel, nu se vor face de rîs. Dar uneori, chiar şi punerile în scenă cel mai bine regizate merg prost, aşa s-a întîmplat cînd unui fost campion la box (sau campion la prostie?), retras din activitate, i s-a comunicat că răspunsul la una dintre întrebările din timpul concursului va fi „iederă otrăvitoare“. Avînd probabil creierul ars de atîţia ani petrecuţi pe ringul de box, el a răspuns hotărît „fildeşul otrăvitor“ la toate întrebările astfel încît, cînd a ajuns, în final, şi la întrebarea corespunzătoare răspunsului corect – „iederă otrăvitoare“ – a rămas, pur şi simplu, tăcut şi evident iritat.

Toată această afacere murdară, care, în scurt timp, a îngenuncheat încrederea naivă a americanilor în „cutia prostului“, a fost ecranizată de Robert Redford în filmul său din 1994, Quiz Show (Emisiune-concurs).

„Siguraticul cow-boy“

Ceea ce Archibald Belaney („Bufniţa cenuşie“) a făcut pentru indieni, Will James (1892-1942) a făcut pentru cow-boy. Remarcat pentru prima dată în 1927, datorită cărţii pentru copii Căluţul Smoky, pe care el a scris-o şi ilustrat-o în acelaşi timp, în 1930 apare pe piaţă cu Singuraticul cow-boy: autobiografia lui Will James. Devenită best-seller, cartea povestea cum, în jurul anului 1896, rămas orfan la vîrsta de patru ani, în statul american Montana, a fost crescut de Bopy, un vînător franco-canadian. Prinzînd animalele iarna şi prospectînd vara, adăpostindu-se în cabane din Canada pînă în Mexic, tînărul Will a deprins toate cunoştinţele şi priceperea caracteristice unui provincial pînă cînd Bopy a dispărut, se pare, înecat într-un rîu. Pînă atunci însă, eroul nostru devenise destul de matur pentru a se angaja în calitate de cow-boy, devenind un prinzător de cai sălbatici înainte de a-şi scrie povestea propriei vieţi. Singuraticul cow-boy a avut un mare succes. După aceea însă, viaţa lui James nu a mai fost la fel. Cumpărînd ferma Rocking R din Montana, spre disperarea prietenilor lui, a început să ducă o viaţă costisitoare, numai în petreceri şi băutură, ajungînd

asimilarea vitaminei C. Dereglările se produc din cauza stresului, oxidării și problemelor cotidiene. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt neurodermita și durerile.

2. Biotip 2, în legătură directă cu energia și reglarea luminii, responsabil de bronz și creșterea părului. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt căderea părului, dereglări pigmentare, lipsa asimilării calciului.

3. Biotip 3, în legătură directă cu întreținerea țesuturilor organelor, limfa, spațiul intracelular, depozitarea noxelor toxice. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt dermatitele și lipsa asimilării zincului.

4. Biotip 4, în legătură directă cu circulația, sîngele, diverse răni. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt sîngerările și lipsa asimilării fierului.

5. Biotip 5, în legătură directă cu sistemul imunitar, are rolul de a apăra leucocitele, sistemul imunitar dereglat. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt dermatitele, dereglări de imunitate, lipsa asimilării cuprului.

6. Biotip 6, în legătură directă cu sistemul hormonal, citokinele, intoxicații. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt dereglările autoimune și lipsa asimilării seleniului, molibdenului, cromului.

falimentar şi murind de alcoolemie la vîrsta de cincizeci de ani, în spitalul prezbiterian din Hollywood.

Totuşi, cărţile lui rămîn şi astăzi îndrăgite, şi puţini sînt cei care şi-au dat seama de fraudă pînă în 1987 cînd, în cartea Călătorie spre vîrf: adevărata poveste a lui Will James, autorul acesteia, Jim Bramlett, a dezvăluit că „Will James“ fusese în realitate Joseph Ernest Nephtali Default, provenind dintr-o familie de clasă mijlocie, din partea franceză a statului Quebec. Citind despre Vestul Sălbatic în romanele de ficţiune, la vîrsta de cincisprezece ani plecase de acasă pentru a deveni cow-boy, folosind mai multe nume pînă s-a stabilit la Will James. Cînd nu şi-a putut vinde ilustraţiile, soţia lui, Alice, i-a sugerat să aştearnă pe hîrtie una din fantasticele povestiri pe care îi plăcea la nebunie să le istorisească, şi să le trimită revistei Scribner. Cei de la Scribner i-au oferit 300 de dolari pentru creaţia sa. Punîndu-şi familia din Quebec să jure că va păstra secretul, Joseph Default a rămas, de atunci, Will James.

Un farsor academic (1)

Profesor de filozofie naturală al Universităţii Aberdeen şi consilier ştiinţific al guvernului britanic de-a lungul mai multor mandate, cariera acestui farsor academic a început în anii ’30 cînd, activînd ca cercetător în domeniul fizicii la laboratorul Clarendon de la Oxford, Reginald Jones a fost desemnat să saboteze un important seminar de la această universitate. Dînduse drept mecanic al sistemului de încălzire cu boiler, i-a telefonat preşedintelui seminarului şi 1-a avertizat că, datorită unei blocări de presiune din conductele cu aburi, exista posibilitatea ca radiatoarele să explodeze. Dînd crezare acestei aiureli ştiinţifice, reputaţii erudiţi au renunţat rapid la seminar şi au evacuat clădirea.

Cu altă ocazie, i-a arătat colegului său, Gerald Touch, cît de uşor îi este să-1 determine pe un savant inteligent să facă lucruri absurde doar vorbind cu el la telefon. Într-o seară, în timp ce Touch îl vizita pe un binecunoscut profesor de la Oxford, telefonul gazdei a sunat de mai multe ori. De fiecare dată cînd profesorul ridica receptorul, la capătul celălalt al firului era tăcere totală. Sunînd din nou, Reginald se dă acum drept inginer în sistemul de telefonie, anunţîndu-1 de existenţa unei defecţiuni a liniei telefonice. Jones îi spune profesorului că, din cauza lipsei de personal, problema nu putea fi rezolvată mai devreme de o săptămînă. (va urma)

STUART GORDON

7. Biotip 7, în legătură directă cu structura corpului, scheletul, uscarea pielii. Bolile care se manifestă pe acest biotip sînt psoriasis, sclerodermie, boli de piele, lipsa asimilării vitaminei D direct de la soare.

Putem observa rolul pe care îl joacă pielea în sănătatea noastră și faptul că este direct legată de toate sistemele corpului, inclusiv metabolismul și imunitatea.

Medicina energo-informațională oferă tratamente blînde, fără durere, fără medicamente, și reglează funcționalitatea celui mai mare organ al corpului, repune comunicarea energetică la nivel de celulăorgan-sistem. Terapiile sînt destinate atît adulților, cît și copiilor indiferent de vîrstă. Diagnosticarea energetică stabilește diagnosticul și ne indică biotipul de piele pe care îl are pacientul. Reglarea cîmpului magnetic la nivel de celulă învață organismul să asimileze mineralele de care are nevoie corpul. Autoreglarea energetică și resetarea fiecărui organ în parte, reglarea metabolismului și a imunității sînt cîțiva din pașii terapiei, cu aparate ce au la bază fizica cuantică.

Terapiile se focusează pe cauză și nu pe simptom. Informațiile fizicale ale corpului sînt folosite în scop terapeutic, terapiile fiind personalizate. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Își asumă riscul (pl.); 2) Gen de înțelegere incorectă (masc.); Dă din cap; 3) Aflate mult sub medie; 4) Specialist de vază – Făcut de... minune; 5) Trecuți la o gradație inferioară; 6) A scoate la iveală – Unul care se ridică de la masă; 7) Prezentat pentru examinare – Notă de regret!; 8) Oamenii deșertului – Legături ușoare; 9) Părți comune (sg.) – Înțepători din fire; 10) Ăștia nu au dreptul.

VERTICAL: 1) Bogățiile subsolului – Cărți de valoare; 2) Dat cu totul de-o parte; 3) Element de rezistență; 4) Creatoare de pistă false – Abia la început!; 5) Schimbător de viteză – Pămînt lăsat în pîrloagă; 6) A băga la cap – Velă din mijloc!; 7) La poalele Carpaților! – Ridicați de la opincă; 8) Supus unei băi de foc – Platanul pieței; 9) Cotă parte – Cameră de pedeapsă; 10) Pornire spre ieșire – Unu la unu!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PLĂCERI”

1) GERMINATIE; 2) AMENDAMENT; 3) LOC – EVALUA; 4) ATELIER – TJ; 5) NI –E – TARI; 6) TOPPURI – ULM; 7) ENE – OSTI – I; 8) RASTIT – NAN; 9) INTERIMARE; 10) ETICI – STAR.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (IV)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

Zbuciumate au fost însă şi lunile de după unire, atît în ţară cît şi în Europa întreagă. Se apropiau sărbătorile de iarnă, ţara era sărăcită de război şi foametea bîntuia de fapt de cîţiva ani buni prin toate cotloanele continentului. În laşul anului 1917, Al. Busuioceanu scria o însemnare zguduitoare sub titlul „Foamea”, reprodusă de revista „Lamura” în septembrie 1920: „Pe înserate, cînd se potoleşte neliniştea împrăfoşată a oraşului, foamea coboară în viaţa publică şi se aşează în faţa brutăriilor. Vino s-o vezi. Grăbită, circulă atunci pe toate stradele; ca un licurici trece din fereastră în fereastră şoptind un cuvînt contagios ce trece apoi din gură în gură: Pîinea! Şi din fiecare poartă se desprinde cîte un om, cîte un copil, ce se strecoară pe sub streşini, alunecînd grăbit spre piaţă. E foamea ce vine de pretutindeni. Şi în piaţă, unde se sfîrşesc stradele, se face un congres. Mulţimea creşte necontenit, se strînge în jurul unui cuptor şi aşteaptă. Atunci vino să vezi foamea. Te vei îngrozi. Căci prin toţi ochii aceia vei simţi un strigăt de deznădejde care sugrumă şi răscoleşte măruntaiele, uită-te în ochii copilului care, de cine ştie cîte ceasuri, ţine între degete cîţiva gologani nefolositori de hîrtie, şi vezi cum îl transfigurează aşteptarea. Dintr-o dată a înţeles rostul vieţii şi ochii îi sticlesc de ură, ura pentru cel care e mai aproape de cuptor. A îmbătrînit într-o clipă, căci în sufletul lui trăieşte acum foamea, care e bătrînă. Şi ceasurile trec; cuptorul nu-şi deschide încă uşile, iar mulţimea e obosită. Atunci unul cîte unul se aşează jos, pe pămîntul rece, îşi face căpătîiul dintr-o piatră şi vrea să doarmă. Priveşte acum mulţimea asta biblică ce doarme sub scînteierea stelelor, cu ochii plini de imaginea unui pumn de cocă rumenită. Acum priveşte foamea”. Dar războiul trecuse şi, cu timpul, încet şi sigur, i se vindecau toate rănile.

Mai greu era pentru luxoasa capitală a fostei AustroUngarii, Viena fastului şi a ospeţelor împărăteşti, ai cărei locuitori ajunseseră să se hrănească cu... castane coapte! O rază de speranţă şi de omenie a străpuns însă această întunecime a prăpădului, datorită celor 5.000 de ostaşi ardeleni care, după cum se ştie, sub comanda sublocotenentului luliu Maniu, a ajutat populaţia cu alimente şi a menţinut ordinea în metropolă, salvînd-o de la un dezastru sigur.

Venise vremea Conferinţei de Pace şi a aşezării Europei pe temeliile noi ale graniţelor statale fireşti. În ianuarie şi februarie 1918, Ionel I. C. Brătianu, primministru al guvernului român, aflat la Paris, a acordat o serie de interviuri ziarelor „Le Matin”, „Le Journal” şi „Les Debais”, făcînd istoricul participării României la război şi argumentînd „necesitatea de a ni se acorda graniţele din tratat – singurele care corespund dreptăţii cauzei româneşti”. În aceeaşi perioadă, „Le Figaro” susţinea necesitatea României Mari, „care va servi interesele păcii şi ordinei şi, în egală măsură, interesele Franţei”. La scurt timp, în iulie 1919, aşa după cum aflăm din ziarul „Glasul Moldovenesc”, „N. lorga, cel mai învăţat istoric al românilor, a fost decorat de Preşedintele Republicii Franceze cu Legiunea de onoare în gradul de Comandor”.

Era vremea unei susţinute activităţi diplomatice, întrucît, după cum ştiam din experienţe anterioare dureroase (a se vedea Congresul de la Berlin, unde, deşi victorioşi în războiul de la 1877—1878, ni se răpiseră teritorii), exista riscul să pierdem la masa tratativelor ceea ce cuceriserăm prin eroismul armatei şi ni se cuvenea de drept. Aceasta cu atît mai mult cu

cît Austria, Germania şi, mai ales, Ungaria nu cedau nimic de bună voie şi cu greu se împăcau cu situaţia nou creată. În „Evenimentul” ieşean din 24 noiembrie/ 7 decembrie 1918 se putea citi ştirea: „D-Z Tache lonescu şi d-nii Paşici şi Venizelos, primii miniştri ai Serbiei şi Greciei, vor pleca la Bordeaux, în întîmpinarea preşedintelui Wilson”. Pentru acest mare preşedinte american, care formulase în chip remarcabil principiul de autodeterminare al naţionalităţilor, exista în România o presă excepţională. Cum, de altfel, exista şi pentru „sora noastră Franţa” şi reprezentanţii ei, acelaşi ziar anunţînd cu litere masive „Sosirea generalului Berthelot la Iaşi”, căruia, în numărul din 2/ 15 decembrie 1918, i se publică şi biografia. Primirea în Iaşi a unor corpuri ale armatei franceze este relatată în numărul din 4/ 17 decembrie astfel: „Ziua de duminică va rămînea o zi mare pentru toată suflarea românească. laşul a trăit una din clipele sale cele mai înălţătoare, cînd trupele aliaţilor noştri au defilat în Piaţa Unirii, în mijlocul unui entuziasm indescriptibil. Să rămînă ziua de 2 decembrie 1918 de-a pururi aniversarea înfrăţirii francoromâne. Să rămînă pe veci neştearsă această zi mare!”. În acelaşi număr, pe o pagină alăturată, era comentat un alt eveniment referitor la alianţa româno-franceză: „La banchetul care a avut loc la Bucureşti, generalul Fanchet dʼ Esperey a făcut următoarea importantă declaraţie: «Rolul armatei române, a spus generalul francez, a fost de o importanţă extraordinară în timpul acestui război, în mai multe rînduri, ea a salvat armata rusă de dezastru, iar în timpul atacurilor de la Verdun, aruncîndu-se în balanţă sabia română, aceasta a contribuit mult la succesul aliaţilor»”. A doua zi, poate fi citit un anunţ de genul următor: „Încercare de sinucidere a lui Wilhelm II. Lipsea «Leipziger Tageblatt». Se anunţa din sursă specială din Haga că fostul împărat al Germaniei a încercat într-un moment de rătăcire mintală să se sinucidă. Glontele a atins însă pe un domn din anturaj, care a împiedicat pe Wilhelm să-şi curme zilele. Ex-Kaiserul e cu totul demoralizat. A retrimis toată suita sa în Germania”. În numărul din 15/ 28 decembrie 1918 mai aflăm de o frumoasă acţiune peste hotare, una din multele menite să popularizeze realităţile româneşti, aspiraţiile noastre legitime: „D. Take lonescu a ţinut la Societatea geografică din Paris o conferinţă strălucită asupra influenţei franceze în România şi ţările limitrofe. A prezidat prinţul Bonaparte. Publicul a aplaudat călduros conferinţa d-lui Take Ionescu şi prinţul Bonaparte l-a declarat șampionul spiritului francez în România”. În suita aceloraşi acţiuni se înscrie şi un episod relatat de ziarul craiovean „Straja” din 17/ 30 aprilie 1919: „Manifestaţie în onoarea latinităţii la Sorbona. La Sorbona a avut loc o grandioasă manifestaţie latină la care a vorbit şi dl. prim-ministru I.I.C. Brătianu. Cuvîntul său a fost viu aplaudat”.

Viaţa reintra, încet-încet, în normal, ţara reîntregită îşi avea acum grînarele din nord-est şi podişul transilvan, totul intra pe făgaşul normalului, astfel încît nu mai putea mira pe nimeni, în iulie 1919, o ştire de acest gen, publicată de aceeaşi gazetă olteană: „În folosul invalizilor de război, sub înaltul patronaj al d-lui General Razu Aristide, se va da în zilele de sîmbătă 19 şi duminică 20 iulie 1919 Mare Bătaie cu Flori în Parcul Bibescu”. De asemenea, mai multe gazete publică vibrante articole consacrate Eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, pentru această „Jeana dʼ Arc a României” reclamîndu-se cu insistenţă ridicarea a cel puţin două monumente: unul în satul ei natal şi altul în Capitală.

Dar cel mai arzător subiect era Conferinţa de Pace de la Paris, în jurul acesteia gravitînd majoritatea editorialelor şi a informaţiilor. Un val de bucurie a cuprins mulţimile la citirea unei astfel de ştiri (reprodusă din „Frăţia Românească”, din vara lui 1919, dar formulată în diverse maniere de toate publicaţiile ţării): „Germania a semnat Pacea. Lumea întreagă răsuflă uşurată. Parisul e în sărbătoare, salve de tunuri au cutremurat OraşulLumină şi clopotele au umplut văzduhul cu dangătul lor cucernic, aducînd rugă lui Dumnezeu că s-a îndurat de noi şi a pus capăt suferinţelor şi chinurilor negrăite

De luat aminte

Bombe și rachete la picnic Sîngerează țara plînsă-n șir Prietenul i-ajunse inamic

Invada Ucraina Vladimir...

Un pitic se vrea Petru cel Mare

Fără sentimente, în delir

Celovecii mor de supărare

Însă nu Ucraina, Vladimir!

Un profiler te-a citit și știe

Pătimaș în lupta pentru mir

Faci din genocid dovadă vie

C-ai făcut Ucraina... cimitir!

Criminal de tristă amintire

Vei rămîne paranoic zbir

KGB-ist călit, fără simțire

Încă n-a murit Ucraina, Vladimir!

Ține minte: ucrainienii nu-s

Ruși aventurieri, soldați în șir

Poate n-ai simțit, nu ți s-a spusː

Încă n-a murit Ucraina, Vladimir!

LIVIU ZANFIRESCU

şi nenumărate, îndură-se atotputernicul Dumnezeu ca această sfîntă Pace să fie o realitate, cît lumea asta se va chema Lume. Guvernul român are ştiri de la Paris că situaţia României se va îmbunătăţi, adică dreptatea va ieşi la lumină; vom avea tot neamul românesc strîns la un loc, căci aşa e drept şi cu cale”. Aceeaşi publicaţie a patrioţilor moldoveni anunţa, într-un stil cronicăresc plin de farmec: „În marele Sfat de la Paris, care statorniceşte pentru totdeauna locul şi hotarele ce vor avea popoarele de acum înainte, s-a trimis cuvînt trupelor noastre de către mai marii lumii că pot ocupa pămîntul românesc al Ardealului pînă în graniţele lui adevărate. Pînă într-atîta cererile românilor sînt drepte, că toată lumea s-a învoit să ni le recunoască, numai ungurii nu!”.

Şi a venit pacea, a venit timpul roadelor unirii, aşteptat 1000 de ani de către români. Anul 1920 debuta cu o ştire de buni auguri, pe care o reproduc după „Telegraful Român” din Sibiu, numărul din 9/22 ianuarie: „Sub conducerea contelui Apponyi delegaţia ungurească a fost primită în Paris şi i s-a înmînat textul contractului (tratatului – n.n.) de pace”. Pacea propriuzisă s-a semnat mai tîrziu, evenimentul fiind astfel comentat de către aceeaşi veche publicaţie transilvană în 28 mai/10 iunie 1920: „Pacea cu Ungaria s-a semnat la Versailles vineri, în 4 iunie 1920. Budapesta, în semn de doliu, şi-a închis prăvăliile, iar în biserici s-au ţinut servicii speciale”.

Era vremea jubilaţiei şi a regretului, de o parte şi, respectiv, de cealaltă parte a fostelor tabere beligerante, vremea cînd unii trebuiau să înveţe să şi piardă, iar Europa trebuia aşezată pe temeliile noi ale adevăratelor state naţionale fără de care nu putea domni pacea. Cu un pronunţat simţ al istoriei, aflat în faza de tinereţe a avîntului său curat patriotic (pe care, din păcate pentru el politicianismul pertractărilor de mai tîrziu avea să i-l altereze) preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Iuliu Maniu, cel care cutremurase parlamentul budapestan cu filipicele sale, cel care păstrase ordinea în Viena sfîrşitului lui 1918, cel care îi răspunsese sociologului maghiar Oskar Iaszy că românii doresc pur şi simplu „desfacerea totală” de Austro-Ungaria, adresa în noiembrie 1919, în preajma primei aniversări a Marii Uniri, un manifest deosebit de interesant.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Războiul modern (II)

Cu alte cuvinte, războiul economic și mediatic pe care noi europenii și SUA l-am declanșat contra Rusiei și rușilor, împreună cu armele trimise Ucrainei, este răspunsul pe care-l dăm inamicului. Acestui război economic și mediatic i s-au adăugat și alte state din afara Europei, cum sînt Australia, Canada, Japonia, Taiwan și Noua Zeelandă. Tocmai de aceea, am senzația că acest război are caracteristicile unuia mondial, fiindcă implică mai multe state, în special cele două mari puteri ale lumii, Rusia și SUA. Este un conflict militar (fiindcă atîta vreme cît livrezi arme unuia dintre combatanți, participi la conflict) la care iau parte, direct sau indirect, numeroase state ale

lumii, extins geografic pe mai multe continente și implicînd utilizarea nelimitată a tuturor resurselor strategice disponibile, avînd drept consecințe schimbări la nivel internațional așa cum am și scris în articolul publicat în Revista ,,România Mare”.

Războiul acesta informațional și mediatic se poartă aplicînd strategii standard pe care realizatorii de emisiuni le învață la școală sau de la instructori antrenați în acest scop. Ceea ce veți citi mai departe sînt tehnici pe care statele le aplică asupra propriilor cetățeni, indiferent că vorbim de un stat totalitar, cum e considerată astăzi Rusia lui Putin, fie de bastionul democrației

SUA sau Uniunea Europeană.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Ignoranța

Ignoranța reprezintă o lipsă de cunoștințe elementare, derivînd din lipsa de învățătură, noțiunea fiind sinonimă cu incultura. Eliminarea ignoranței se face prin educație. Conform psihoterapeutului Ursula Sandner „oamenii au tendința să rămînă loiali credințelor din mintea lor, chiar dacă vin în contact cu idei care le contrazic. Aceasta este ignoranța. Înțelepciunea te obligă să-ți dai voie să evaluezi și alte perspective, în ciuda

faptului că ele contravin cu ceea ce știai deja. Așa se naște cunoașterea”. Ca să ajungi la cunoaștere, trebuie mai întîi să-ți dai seama că greșești sau nu cunoști problema și să pui mîna pe carte să înveți, ori asta cere muncă. Muncă uneori mai grea decît cea fizică, fiindcă învățatul presupune acumularea de cunoștințe noi, iar asta nu se face bătînd din palme.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Lumea modernă e conectată la aparate și rețele – telefon, televizor, radio, fax, internet – la fel ca un pacient în moarte clinică”. CornELIU VADIm TUDor

Nu știu cum se face că mai toate războaiele au ca motivație înfăptuirea păcii. Orice război început în slujba păcii se dorește a fi oprit prin începerea altui război, și uite-așa am ținut-o de mii de ani.

Deși, cînd a creat omenirea, Dumnezeu a spus că ne-a făcut ,,după chipul și asemănarea Sa” și că ,,vom trăi precum în cer, așa și pe pămînt”, iată că de haos și război nu mai scăpăm, așa-zisa dorință a oamenilor de a instaura pacea devenind un fapt firesc și perpetuu. Ce mai, ,,Nici moartea nu mai are nici un farmec,/ În acest veac cu foarte mulți soldați,/ Sub teii înfloriți stăm ca sub arme,/ De stele cînd sîntem mitraliați” (Adrian Păunescu, ,,Antirăzboinică”).

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a lăsat și cele Zece Porunci, legi divine, adică să nu furăm, să ne iubim aproapele, să nu ucidem ș.a.m.d., dar vorba aia, cînd te lupți pentru pace de mii de ani, cînd să te mai gîndești și la așa ceva? Sincer să fiu, dacă trec toate acestea prin filtrul logicii elementare, voi ajunge să mă întreb: ,,Oare cum arată pacea ăstora care o tot caută și nu o găsesc?”. Amintiți-vă de Germania nazistă, care, în numele păcii, a ucis șase milioane de evrei nevinovați, drumul său spre fericire fiind curmat de America, care a făcut pace cu bomba atomică aruncată asupra Japoniei, cînd au murit alte cîteva milioane de oameni. Așa stînd lucrurile, se pare că înfăptuirea păcii este blocată chiar de oameni, motiv pentru care trebuie căsăpiți în neștire de alți oameni, de unde și concluzia că ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller). În susținerea acestei opinii a venit și Ted Turner, fondator al Cable News Network – CNN, care a spus că ,,O populație totală mondială cu 95% mai puțin decît în prezent ar fi ideală”, ceea ce vine în acord cu altă zicere, potrivit căreia ,,Războiul și foametea nu sînt suficiente pentru a crește mortalitatea cu 90% la om. Foarte eficientă este Ebola (Ebola Reston), deoarece este extrem de letală și ucide în cîteva zile. Chiar și gripa aviară e bună” (Dr. Eric Pianka, profesor de ecologie evolutivă la Universitatea din Texas). Dacă nu credeți aceste lucruri, iată ce a spus David Rockefeller: ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”. Și criza a venit, dar nu una, ci mai multe, ca să fim încolțiți și să ne predăm cu zîmbetul pe buze, că nu degeaba Jacques Attali a spus că ,,idioții merg singuri la tăiere”. În concluzie, ,,Cumplita zi - ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon./ Alegeți: Întuneric, sau Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon...” (Corneliu Vadim Tudor).

Ultima criză, ai cărei contemporani sîntem, este cea a războiului din Ucraina, care a împărțit planeta în două tabere, dispuse să nu facă nici un compromis. Pe de o parte, Franța, care a tăvălit Europa prin al său ,,erou”, Napoleon Bonaparte, Germania, inițiatoarea celor două războaie mondiale, și SUA, cea care a lansat bombele atomice în folosul păcii, toate trei sînt contra Rusiei, condusă de un Putin, care nu-i prea înghite pe ăștia, cu a lor Noua Ordine Mondială. Mai mult, cercetătorii americani s-au pus pe treabă pentru a afla cît de nebun este Putin, iar cei din Europa vor să-i intenteze acestuia tot soiul de procese pentru crime de război, genocid, încălcarea drepturilor omului etc.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Din savana africană în jungla balcanică (I)

Luni, 31 iulie 1995, mi-a fost dat să văd una dintre cele mai uluitoare scene din viața mea. Părăsisem celebra rezervație naturală „National Krüger Park” și ne îndreptam, cu mașinile, spre micul Aeroport Skukuza, pentru a lua avionul spre Johannesburg și, mai apoi, spre Cape Town. Întreaga delegație senatorială se afla sub puternica impresie a uriașei rezervații, în care petrecuserăm trei zile de neuitat, despre care, cu siguranță, voi scrie mai pe larg. Am apucat să vedem, în stare naturală, mai toate animalele lăsate de Dumnezeu să populeze savana africană: elefanți, girafe, hipopotami, zebre, antilope impala, antilope gnu, cerbi de apă, hiene, șacali, maimuțe, vulturi, șopîrle albastre și multe altele. Parcă ne aflam pe legendara Arcă a lui Noe. Impresia era cu atît mai grozavă, cu cît le vedeam la doi pași de noi, traversînd șoseaua spre ochiurile de apă sau către unul din cele 5 rîuri ce străbat marele parc natural, ba chiar, într-o bună zi, eu și criticul Nicolae Manolescu am coborît din mașină (ceea ce, firește, nu era voie) și am alergat după o girafă superbă, să ne „prindă” în poză Cristian Dumitrescu. Numai rinoceri n-am văzut. Vînați în mod sălbatic, ei sînt pe cale de dispariție – în unele țări africane nu mai există nici măcar un exemplar, iar în „National Krüger Park” mai sînt doar vreo 250, numărați din helicopter. Explicația? Fiare cu chip de om, mai fiare decît sălbăticiunile, le tot măcelăresc, cu convingerea că vestitul corn al bietului animal ar putea servi pentru obținerea unui afrodisiac. Și n-am mai văzut alte două specii: lei și leoparzi. Dar Creatorul îi răsplătește pe cei răbdători și încrezători! În ultima zi, aveam să dăm ochii cu ambele specii, care fac mîndria Africii și înflăcărează imaginația atîtor și atîtor generații de oameni, de pe toate meridianele lumii. Leopardul (din specia Cita) l-am văzut datorită unei agitații neobișnuite printre cîrdurile de antilope, sporită și de salturile fulminante ale unui fel de iepure mai mare (sau căprioară mai mică): „Cineva le vînează!” – a exclamat șoferul microbuzului nostru roșu, marca Toyota, care nu era altul decît unul dintre cei 4 șefi supremi ai rezervației, Christo Van Der Linde (german de origine, din părinți sosiți în Africa de Sud în anul 1710). A oprit mașina și a început să dea înapoi. Leopardul șchiopăta, probabil fusese rănit de vreun animal, ori se înțepase într-una din labele din față. A renunțat la pradă. S-a tolănit într-un crîng, a căscat prelung și s-a culcat la umbră. Cea mai grozavă impresie ne-au produs-o, însă, doi lei, femelă și mascul. Prima a fost identificată leoaica, nu de către noi, ci de ceilalți vizitatori, care veneau cu mașinile din sens opus, pe șosea, și ne-au informat. Întradevăr, ceva mișca în iarba înaltă și îngălbenită de seceta iernii africane. Era la mai puțin de 150 de metri de noi. Și-a ridicat capul. Unii dintre noi am crezut că vietatea se spală, ca orice felină. Eu am bănuit că mănîncă ceva, prea făcea mișcări bruște cu capul. Impresia mea dintîi s-a întărit atunci cînd am văzut, în jurul ei, dînd tîrcoale, tot mai multe animale de pradă. Parcă o ștafetă nevăzută a savanei a vestit că acolo e un ospăț, așa că s-au adunat, în cercuri tot mai strînse, toți mîncătorii de cadavre. Primii sosiți au fost șacalii, vreo 20 la număr. Pe urmă, a înaintat tiptil, cu precauții, trădînd o rafinată viclenie, un animal mai mare decît șacalii: o hienă. În scurtă vreme, au săgetat văzduhul tremurător de căldură cîteva stoluri de păsări de pradă. Nimeni, însă, nu cuteza să se apropie: regina animalelor încă era acolo! Orice lovitură a ei ar fi putut fi fatală fiecărei sălbăticiuni care stătea la pîndă. Într-un tîrziu, leoaica a isprăvit cu masa. M-am uitat, instinctiv, la ceas. Era 8.30 dimineața. A pornit agale spre... noi! Da, da, venea spre noi, tacticoasă și plictisită. A trecut la vreo 15 metri de noi și a traversat șoseaua. „E rănită!” – a exclamat cunoscătorul desăvîrșit care e

ETICHETA

Ignoranța

(urmare din pag. 21)

Scriu în partea a doua a articolului „Războiul modern”, publicată chiar în paginile suplimentului „Tribunul” de astăzi, că „cea mai importantă strategie pe care clasele conducătoare ale lumii o aplică de cîteva decenii bune în Europa de Vest și, din păcate, de vreo 30 de ani și la noi în România, este ținerea oamenilor în ignoranță și mediocritate printr-o calitate extrem de săracă și de joasă a educației oferite claselor inferioare, adică nouă, oamenilor obișnuiți, astfel încît aceștia să-și cultive ignoranța și incultura, (…) pentru ca decalajul față de clasele conducătoare și educate să fie tot mai mare”.

Ei bine, aceste clase conducătoare nici nu trebuie să se forțeze prea tare pentru a crește procentul de ignoranți, fiindcă unii dintre noi au credința că s-au născut plini de cunoaștere și înțelepciune, astfel încît nu mai au ce învăța de la nimeni, iar alții pur și simplu nu au chef să învețe, considerînd această activitate o pierdere de vreme, o activitate foarte plictisitoare. Din păcate pentru noi, ei sînt materialul cu care lucrează „elitele”. Spun „din păcate pentru noi”, fiindcă împreună sîntem parte a societății, și hotărîrile pe care ei, ca majoritate, le acceptă cu ușurință, ne incumbă și nouă.

Sînt sigur că fiecare dintre dumneavoastră cunoaște astfel de persoane. Am văzut ignoranții la lucru în ultimii 30 de ani, atît în discuțiile politice, în cele sociale, cît și în cele ocazionate de crize, cum a fost cea pandemică sau cum este războiul, susținîndu-și cu îndîrjire punctele de vedere deși existau destule alte opinii contrare, bazate pe probe certe. De obicei, părerile pe care și le formează sînt conforme cu cele ale puterii politice, pentru că, probabil, în mintea lor puterea politică este infailibilă. Astfel, avînd girul conducătorilor, vor depune toate eforturile pentru a te atrage de partea lor, fiindcă vorba Cetățeanului Turmentat: „eu nu lupt contra guvernului”!

Iată cum lipsa de educație, de informare, lenea de a gîndi și teama de puternicii zilei cărora tot ei le-au dat puterea prin vot, forță de care însă nu sînt conștienți, fiindcă li s-a indus ideea că nu se pot lupta cu sistemul, transformă cetățenii în niște indivizi pe care conducătoarii îi pot duce de colo, colo, după cum le este voia.

Cel mai apropiat exemplu este cel al pandemiei de COVID-19. Acum că aceasta s-a sfîrșit brusc, mulți români au început să se întrebe de ce guvernul nostru a ridicat toate restricțiile cînd, pe platforma corona meter putem vedea că în Germania încă se înregistrează 120.000 de cazuri pe zi. Înțelegeți dumneavoastră că sfîrșitul brusc al pandemiei i-a trezit din narcoza cu care se obișnuiseră, și au început să-și pună întrebări, ceea ce ar fi trebuit să facă încă de la început.

Credeți că au învățat ceva din experiența pandemiei? Firește că nu. Au rămas cu convingerea că au făcut bine și că jignirile adresate „idioților” (vă amintiți, sper) cu altă opinie decît a lor au fost exact ceea ce meritau. Poți să le arăți acum datele oficiale produse chiar de cei în a căror autoritate au crezut orbește în ultimii doi ani, care spun că au murit oameni în urma vaccinurilor Pfizer, că alții s-au îmbolnăvit din aceleași cauze, că măsurile restrictive luate au fost uneori abuzive și au ruinat afaceri – nimic nu-i va clinti și-ți vor da răspunsurile standard pe care le-au învățat pe timpul ultimilor doi ani. Acum, toți aceștia au îmbrățișat cu ardoare cauza ucrainenilor asupriți de invazia rușilor. „S-au dus după fentă”, cum se spune în fotbal, fără să încerce să afle care este motivul pentru care Putin a invadat țara vecină. Ei știu sigur (și s-ar putea să aibă dreptate) că Putin e un nebun, un dement, un satrap care s-a trezit într-o dimineață și a invadat Ucraina, iar multora dintre ei această mișcare li s-a mulat perfect pe antipatia, disprețul, chiar ura contra rușilor, sentimente pe care le moșteniseră de la înaintași. Pe cale de consecință, au început să se manifeste exact ca în timpul pandemiei, fără să se întrebe „dar de ce a invadat rusul Ucraina?”, înghițind pe nemestecate toate

Van Der Linde. Într-adevăr, în zona interioară a pulpei drepte, sus, aproape de pîntec, o rană mare și roșie trăda o proaspătă încăierare; poate tot cu o leoaică, fiindcă mi-e greu să cred că vreun alt animal s-ar încumeta să atace o leoaică. Președintele Senatului Africii de Sud, interesantul domn Koetsee (localnicii pronunță Kuția), care ne-a însoțit tot timpul, a fost de părere că e rănită la ambele picioare din spate. Și acum, începe spectacolul: nici nu s-a îndepărtat leoaica la cîțiva pași, nici nu s-au oprit din balans firele de iarbă ridicate de sub povara greutății sale, și prădătoarele s-au și repezit asupra rămășițelor acelui leș! După hălcile de carne și oasele cu care tot fugeau, era vorba de un animal ceva mai mare: poate o zebră, poate o antilopă gnu, care e ca un tăuraș negru, cu coamă și coarne, cunoscută mai mult din romanele comice ale lui Ilf și Petrov. Întîi au hărtănit cadavrul șacalii: mici și ageri ca niște vulpi, galbeni spre roșietici, chiar simpatici la înfățișare, ei au fugit, însă, repede din calea hienei și a marilor păsări de pradă pogorîte din înalturi. Iar acestea, la rîndul lor, au dispărut ca prin farmec la apariția Lui, a Regelui Animalelor, fără de care ,,Cartea Junglei” n-ar avea nici un farmec: Măria Sa, Leul! M-am mîndrit ca un copil că am fost primul care l-a văzut, în fundul zării, sub dunga de un verde închis a unui deal. Atunci, au început o agitație și o vînzoleală imposibil de descris în cuvinte, poate doar peliculele prezentate sîmbătă seara, la Teleenciclopedia, v-ar putea convinge. Parcă întreg pămîntul se cutremura de pasul majestuos al magnificului animal. Era un exemplar fabulos, cu un cap uriaș și o coamă ca o aură cosmică, așa cum mai văzusem pe țărmul Mediteranei, la Nisa, în cușca unei Grădini Zoologice ambulante, în februarie 1987.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 18 august 1995)

gulgutele propagandistice. Dacă și-ar fi pus întrebări și ar fi cercetat știrile despre invaziile precedente ale rusului din Georgia în 2008 și din Crimeea în 2014, ar fi văzut că și acolo au murit oameni, au fost distruse bunuri materiale și niște țări independente și suverane și-au pierdut teritoriile fără ca SUA și UE să schițeze vreun gest, în afară de niște sancțiuni de formă. Apoi SUA au continuat să importe petrol din Rusia, iar Germania și UE gaz metan de la același personaj pe care-l fac astăzi, nebun, dictator și criminal.

De ce ignoranții nu au luat atitudine împotriva acelor invazii? De ce nu au spumegat de furie contra rușilor și a lui Putin? Fiindcă în 2008 erau preocupați să-l susțină pe Traian Băsescu, care tocmai se pregătea să candideze pentru al doilea mandat de președinte și să se-njure aprig pe Facebook cu oponenții lui, iar în 2014 erau preocupați de accidentul aviatic din Apuseni, de Conchita Wurst care cîștigase Eurovison sau de scandalul moșiei de la Nana a aceluiași T. Băsescu. În prezent, nu mai contează că facturile la gaze și prețurile benzinei la pompă cresc într-o zi cît în șapte, asemenea lui Făt-Frumos din basme, sau că neregulile privind pandemia au început să iasă la iveală – ignoranții și-au găsit o nouă preocupare: invazia armatei ruse din Ucraina, la care au reacționat exclusiv emoțional, nu rațional așa cum ar fi fost firesc, în cazul lor rațiunea fiind în concediu.

Mă uit la noianul de știri false, dezinformări sau manipulări care se revarsă zilnic din televizoare și din social-media, într-o frenezie pe care nimic nu o zăgăzuiește, fiindcă sursele de informație ale inamicului au fost închise, de parcă cineva s-ar fi temut că știrile difuzate ar fi determinat ignoranții să-și pună întrebări și să se scuture de controlul mediatic. Sînt convins că singura șansă de a strica planurile „elitelor” conducătoare este aceea de a ne îndemna copii spre lectură, spre a-și pune întrebarea fundamentală „de ce?” și spre a nu se mulțumi cu explicații superficiale căutînd rădăcina și cauzele adevărate ale evenimentelor.