România Mare, nr. 1632

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nimeni nu poate cumpăra o țară, deși sînt atîția dispuși să o vîndă!

CornELIU VADIm TUDor

Să nu uităm de COVID

Scriam pe 29 septembrie 2021, în articolul „Uitarea”, publicat în Revista ,,România Mare”, despre memoria scurtă pe care românii și oamenii, în general, o au despre faptele care s-au petrecut și despre vorbele pe care le-au spus cei din jurul lor legate de dezbaterile nesfîrșite din presă pe teme politice, sociale sau economice, care se întîmplau în urmă cu 5 ani, dacă nu chiar 30.

În general, oamenii tratează superficial evenimentele care au loc, sau le memorează deformat atunci cînd nu li se șterg de-a dreptul din minte pentru a face loc altor chestiuni arzătoare. Tocmai de aceea scriam în acel articol că: „această generație tînără ar trebui să afle de la noi, cei care nu am uitat, despre trecutul de dată recentă al României, ca să se poată poziționa corect în noianul de idei, modele și curente socialpolitice care vin peste ei din toate părțile. Să le dăm niște repere naționale de care să se prindă, ca să nu se ducă la vale, ci să rămînă aici”.

Privind însă la cele petrecute în istoria de dată foarte recentă, îmi dau seama că nu doar tinerii, ci și noi, adulții, ar trebui să ne reamintim lucruri pe care ni le ștergem din memorie prin uitare –igiena minții. Pe scurt, vreau să vă aduc aminte de COVID. Știu că nu doriți să vă mai amintiți de el, dar vreau să vă supun atenției cîteva lucruri importante, pentru că prea mulți oameni au murit nemeritat și cred că instituțiile statului ar trebui să înceapă o lungă anchetă ale cărei rezultate probate temeinic să demonstreze tuturor lucrurile bune și rele din această pandemie.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Primãvara

Sfîrșitul iernii-mi cerne iarăși podoabe scumpe peste lyră sînt primprejur cu aur trase și în arginturi se topesc par flori de liliac sălbatec zăpezile ce se prefiră la poarta raiului se-nalță un steag de pace românesc Am fost în munții noștri sacri cei rîuroși și plini de slavă și brazii mi-au foșnit de tine izvoarele te-au îngînat

Bun venit, primvar!

r ă ZBOIUL DIN U CRAINA

Israelul, posibil intermediar între Kiev și Moscova

Situaţia în Ucraina este din ce în ce mai critică, iar autorităţile ucrainene se aşteaptă la noi atacuri din partea rușilor. În acest context, președintele Volodimir Zelenski, apelînd, încă o dată, la abilitățile sale de excelent comunicator, și-a continuat maratonul intervențiilor prin video-conferințe, apărînd, de această dată, în fața Parlamentului din Israel.

Discursul lui Volodimir Zelenski adresat Israelului nu a fost lipsit de controverse. După ce a pledat cauza Ucrainei la toate forurile internaționale și autoritățile principalelor state occidentale, duminică, 20 martie a.c., el s-a adresat Knessetului, solicitînd arme pentru Ucraina, întrebînd de ce Israelul nu a impus sancțiuni Rusiei și criticînd „medierea fără a alege o parte”. El a reamintit că Israelul are cea mai bună apărare antiaeriană din lume și, de aceea, a spus el, „puteți cu siguranță să ajutați poporul nostru, să salvați viețile ucrainenilor“. Acesta le-a transmis parlamentarilor că vor trebui să trăiască cu alegerile pe care le fac în ceea ce privește acest război.

Președintele Ucrainei a citat-o, de asemenea, în mesajul său, pe Golda Meir, o figură legendară a Israelului, cu cuvintele „noi vrem să trăim, dar vecinii noștri vor să ne vadă morți”. „Rămînem, sîntem pregătiți pentru compromis”, a adăugat el, făcînd o paralelă directă între Ucraina de acum și istoria Israelului, care se confruntă cu ostilitatea arabă.

Liderul de la Kiev a făcut însă și unele afirmații mai puțin inspirate (criticate apoi de mai mulți deputaţi şi oficiali guvernamentali israelieni după discursul rostit în Knesset), comparînd războiul dintre Ucraina și Rusia cu Holocaustul.

(continuare în pag. a 16-a) r m

sălbăticiunile pădurii trăind în legea lor grozavă

și-ntreaga fire, Primăvară te-au lăudat, te-au lăudat

Și am cutreierat pe șesuri

și dealuri cu grumaji de bouri

și în adînc de văi sculptate pe drumuri fără de hotar

și-n tot acest bogat tezaur pluteau fantasme și ecouri tot cosmosul eternei patrii te-așteaptă, Primăvară, iar!

CornELIU VADIm TUDor

TRANSNISTRIA – CALUL TROIAN AL RUSIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Războiul ruso-ucrainean văzut de unii, acum o lună de zile, ca imposibil, iar de alții, după ce s-a declanșat, ca un război fulger, în care, în doar 48 de ore Ucraina va fi îngenuncheată – iată că mai are puțin și intră în cea de-a patra săptămînă! Multe scenarii ale unor specialiști în materie au fost date peste cap, desfășurarea ostilităților aducînd în scenă un conflict atipic, conflict care, cel puțin pînă în prezent, n-a avut darul să configureze cu certitudine numele învingătorului, ambele tabere fiind capabile să provoace surprize reciproce, care dau peste cap planurile inițiale. Indiferent de confirmarea sau infirmarea unor pronosticuri anterioare în ceea ce privește coordonatele de dezvoltare a acestui război dureros (și inuman) zilnic mor oameni nevinovați, cărora li se adaugă exodul populației ucrainene care fuge din fața tăvălugului morții neiertătoare. Bineînțeles, nici imensele pagube materiale nu pot scăpa niciunui observator al acestui fenomen – războiul ruso-ucrainean.

Așa cum arată harta războiului azi, asaltul (deși haotic) rușilor continuă, multe așezări ucrainene fiind acum în mîna armatei ruse, cercul închiderii acțiunilor beligerante apropiindu-se de Kiev. Unda de speranță indusă de seria întîlnirilor dintre delegațiile celor două țări aflate în conflict se risipește pe zi ce trece, odată cu amînarea sine die a unei hotărîri de încetare a focului și de trecere la niște tratative reale, care să definească în mod cert stoparea acestui război.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Echipa României s-a clasat ultima F Sabotaj politic la Buşteni (oraşul lui Bush) F Ciorbea virilul/ Tunde crocodilul! F Serii multiple de orgasm

PArTEA I

F Ne-am lămurit şi cu Euro ’96. Pentru noi, românii, acest turneu final a devenit Neuro ’96. Vorba titlului săptămînii, apărut în „Cotidianul“: „Cine-a-nfipt zambila-n brînză“. România are toate şansele să se claseze ultima, din cele 16 echipe participante. Nu vă mai prefaceți că nu vă pasă şi nu vă mai ascundeți după formulele salvatoare „Aşa e-n sport, şi învingători, şi învinşi“; „Important e să ştii să pierzi“, etc. Adevărul e că ne ofticăm îngrozitor. Şi nu ne doare atîta că ne-a trîntit un armăsar (Franţa), ci că ne-a izbit un măgar (Bulgaria). Vorba lui Ilie Năstase despre Victor Ciorbea: ce-or mînca bulgarii ăştia de sînt aşa virili, de pot în fiecare noapte, vorba aia? F Ce ne facem cu crainicul TVR Bogdan Cosmescu, care foloseşte cuvîntul „genial“ de 10 ori pe meci, şi pentru jucători, şi pentru faze?! El, în schimb, n-a prea fost genial cînd a afirmat că imediat după cel de-al doilea meci, cel cu Portugalia, echipa Turciei trebuie să-şi facă bagajele şi să plece acasă. Păi, cum vine asta? Nu mai joacă şi al 3-lea meci al grupei, cel cu Danemarca? F Campania electorală a trecut pe planul II. Dar nu fără surprize, unele demne de un film de groază. De pildă, o delegaţie a Partidului România Mare, prezentă joi, la Buşteni, pentru tradiţionala Conferinţă de Presă şi pentru susţinerea candidatului său la funcţia de primar, a fost împiedicată să-şi desfăşoare programul. Cum anume? În sala Casei de Cultură erau adunaţi vreo 600 de oameni şi, tocmai cînd a terminat senatorul Vadim de citit Comunicatul de Presă şi se pregătea să răspundă la întrebările ziariştilor, sala s-a scufundat în beznă! Incredibil, nu-i aşa? S-a aşteptat aşa vreme de vreo 10 minute, gazdele au făcut rost de o lanternă şi nişte lumînări, dar era ridicol, așa că s-a ieşit afară. Noroc că, la numai 20 de metri, alături, se afla o modernă cantină-restaurant pentru turişti, unde s-a deplasat toată lumea şi manifestarea a putut continua. Ce se întîmplase, de fapt? Am aflat că un lucrător izbise cu tîrnăcopul (?!) într-un cablu electric, pînă s-a oprit curentul la Casa de Cultură. Sabotajul era evident, şi localnicii îşi făceau cruce, fiindcă aşa ceva nu-şi închipuiau că se va putea întîmpla. Îl rugăm pe generalul de Poliție George Ioan Dănescu, originar din judeţul Prahova, să ordone o anchetă, ca să aflăm şi noi ce minte poate fi atît de diabolică încît, pentru a împiedica manifestarea unui partid parlamentar, e în stare să primejduiască viața unui muncitor, care, pe ploaia aceea, putea muri electrocutat. F Dar, diversiunea a fost zadarnică: omul nostru avea să fie ales, duminică, primar al Buştenilor! F Apare cu atît mai ridicol articolul unei schiloade de la „Ziua“, pe nume Violeta stoica, intitulat: „Vadim şi-a aranjat o pană de curent care să demonstreze cît e de persecutat“ Numai o minte zdruncinată poate să creadă o asemenea tîmpenie. F Dar, iată şi un alt gen de incident. Reproducem, integral, o ştire difuzată de Agenția Mediafax: „Un imens balon cu nacelă, purtînd afişele electorale ale candidatului P.A.C. la funcţia de primar, Viorel Oancea, s-a prăbuşit joi dupăamiază peste o clădire din Piața Operei din Timişoara. Înălţarea balonului urma să încheie în mod spectaculos campania electorală a lui Viorel Oancea, care candidează pentru un nou mandat de primar al municipiului. Prezent în piaţă, Viorel Oancea anunţase că va face un comunicat deosebit de important pentru timişoreni. În momentul lansării, vîntul puternic a trîntit imensul balon peste o clădire din Piaţa Operei, agăţîndu-l în antene şi făcîndu-l să se prăbuşească într-un copac de lîngă Muzeul Banatului. Spre uşurarea mulţimii adunate, tînărul aflat în nacelă a scăpat nevătămat

în urma prăbuşirii. După ce l-au desprins dintre crengile copacului, membrii P.A.C. au pregătit balonul pentru o nouă lansare. O ploaie torenţială, care a început la ora 16.45, a pus, însă, punct final campaniei electorale a lui Viorel Oancea“. F Dar să vedeţi că nu numai candidatul nostru de la Buşteni, Mielu (Codescu) a avut probleme, ci şi deputatul ţăranist Lupu (Vasile). Acesta a fost învinuit de filialele ieşene ale Alianţei Civice, Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, P.N.L-CD. şi Mişcării pentru România de eşecul C.D.r , în alegerile pe plan local. Conform aceleiaşi Agenţii Mediafax, „Liderii celor 4 formaţiuni au lăsat să se înţeleagă că deputatul Vasile Lupu a fost colaborator al Securităţii“ F Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional“, senatorulregizor Sergiu Nicolaescu are un raţionament identic cu al nostru, ceea ce arată că el gîndeşte realist: „s-ar putea întîmpla ca politica Occidentului faţă de România să fie mai favorabilă, cu un Ziuganov preşedinte (...) pentru că în momentul în care Rusia va deveni un pericol pentru Europa, strategii militari americani şi europeni vor înţelege că au nevoie de România. Acesta e punctul meu de vedere şi cred că într-o Țară liberă ca a noastră trebuie să existe şi oameni care să spună adevărul“ F Televiziunea Naţională a difuzat, în seara zilei de 15 iunie, vreo 4 reportaje despre Eminescu, din te miri care colţ al Ţării, inclusiv de la Oradea, unde se umfla în fălci şi în importanţă cimpoiul G.I. Chiuzbaian (?!). Numai de unde trebuia să transmită, într-o asemenea zi, n-a făcut-o: e vorba de mormîntul poetului, de la Cimitirul Bellu, unde de dimineaţă pînă seara a fost un adevărat pelerinaj. Printre cei care au depus jerbe de flori la sfîntul mormînt s-a aflat şi senatorul Corneliu Vadim Tudor, cu cele două fetiţe ale sale. De altfel, în urma articolului publicat de revista noastră, marginile de piatră ale mormîntului au fost curăţate, în sfîrşit, de ciudata vopsea albastră cu care le profanase o femeie deplasată. F Dar, tot vorbirăm de Chiuzbaian: credeţi că o fi vreo legătură între faptul că ministrul Justiţiei e vicepreşedinte al P.U.n.r. şi eliberarea, rapid de suspectă, din închisoare, a patronului jocului Caritas? Îi sfătuim pe sutele de mii de păgubaşi să nu-l mai terorizeze pe Bulă (aşa îi spunea Gavra lui stoica), ar face mai bine să apeleze la Chiuzbaian, el poate face rost de bani cu atîta uşurinţă! F Știţi de ce-a pierdut P.D.s r -ul în Capitală? Populaţia i-a sancţionat pe Ion Iliescu şi Nicolae Văcăroiu, aceasta e explicaţia, era singura manieră de a protesta împotriva prăbuşirii nivelului de trai. Dezmembrarea şi slăbirea „stîngii politice“ se datorează, din păcate, structurilor de tip mafiot pe care preşedintele Ion Iliescu le tolerează pînă la exasperarea poporului. Şi uite aşa vine extrema dreaptă, vertiginos, la putere! F La Snagov, alegerile au înregistrat o violență incredibilă: toată lumea s-a bătut cu toată lumea, după sistemul „turneu“. Mărul discordiei l-a constituit fostul primar Teodor Biriş, care a dezertat la Partidul Umanist Român, beneficiind de protecţia făţişă a postului de televiziune Antena 1 (împotriva Legii Audiovizualului). În privinţa lui Biriş, lucrurile sînt clare: instrumentistul e băgat în cele mai sinistre afaceri, aşa după cum au demonstrat anchetele publicate de colaboratorul nostru, prof. Paul Suditu. Nu prea e clară însă zăpăceala celor de la ziarul „Ziua“, care, cu explicaţia „Biriş – un primar speriat“, au publicat poza altui individ, habar n-avem cine este. F Ziarul „Naţiunea“ publică, sub semnătura lui Emil Mutu, pamfletul intitulat „Vipera pe post“. Personajul incriminat nu e altul decît Emil Hurezeanu, de la „Europa Liberă“, bursierul Anei Blandiana F Creatorii de modă din lumea întreagă au sărbătorit recent 50 de ani de la crearea bikinilor. Dar, de unde

numele acesta atît de curios? Foarte simplu: efectul avut asupra bărbaţilor a fost acelaşi ca efectul bombei lansate experimental, în acel an (1946), în Atolul Bikini F Revista „Viaţa prin ochiul soacrei“ găzduieşte un interviu cu Mihai Tatulici, unde titlul şi subtitlul sînt f.f. inteligente: „Gazetarii – papagali. Nu ştiu dacă şcoala asta, cu găina care face pui vii şi cu alte prostii, a fost inventată de Cristoiu. Dar sigur ea a format o generaţie care debitează numai infantilităţi“ F Rubrica de Anunţuri Matrimoniale din revista „Senzaţii Tari“ a început să ne pună rău pe gînduri. Iată doar două mesaje: „Timid, supraponderal, tandru, generos, caut parteneră (cuplu lesbi) pentru sex total. Extazul tău va fi plăcerea mea. Încearcă la O.P. 5 - CP. 55, cod 76100, Bucureşti. Nu vei regreta“; „Leu, 23/1,75/72, şaten, viril, cunoscător al artei erotice orientale, fantezii, rafinamente şi delicii erotice, tehnici pentru accelerarea orgasmului, serii multiple de orgasm şi altele, doresc parteneră sau cuplu feminin ori mixt. Geani, O.P. 3 -CP. 757, Iaşi, cod 6600“. F Lovitură de teatru în „anamneza“ Mineriadelor: Mai mulţi ofiţeri m.Ap.n au declarat că Dorel Viorel Gabor, de la s.P.P., care i-a ucis în septembrie 1991 pe tinerii Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu, a fost văzut şi în timpul sîngeroasei Mineriade din iunie 1990, la Piaţa Universităţit, mascat în haine foarte curate, de miner, dirijîndu-şi „ortacii“, care îl numeau „dom’ inginer“! F Unul dintre sloganurile electorale: „Votăm pe Sarmală!“, aşa strigau ţiganii din comuna Prejmer (jud. Braşov), referindu-se la favoritul lor, actualul primar Gheorghe Nedelea, din partea U.s.D. În mod normal, campania electorală a numitului Sarmală trebuia să fie făcută de formaţia „sarmalele reci“ F În atenția d-lor Ion Iliescu, Vasile Ionel și a altor membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării: aşa-zisul general Dumitru Iliescu iar a dat un „tun“ de zile mari! Iată ce ne-a declarat un cadru S.P.P.: „Mafiotul din Strehaia a încercat să-i vîndă generalului Gheorghe Carp apartamentul nr. 7 din strada Aurel Vlaicu nr. 42-46, compus din 6 camere, o cameră de serviciu şi numeroase dependinţe, beneficiind şi de garaj, suma cerută fiind de 200.000 de dolari. Numai că generalul Gheorghe Carp n-avea banii ăştia, şi nu era interesat de o asemenea tranzacţie. Atunci, cel ce se face că-i apără viaţa preşedintelui Ion Iliescu şi-a pus mintea la contribuţie şi a găsit un alt cumpărător, căruia i-a plasat apartamentul la un preţ mult mai mare, de 250.000 de dolari. Şi cînd te gîndeşti că l-a cumpărat doar cu suma de 1.883.180 de lei (prin Contractul de vînzare-cumpărare nr. 20.776/25 noiembrie 1991) şi nici măcar nu-i dădea voie legea să-l vîndă, întrucît blocul era destinat închirierii pe valută la Oficiul Corpului Diplomatic. Acum, gangsterul lacom umblă să-şi construiască o vilă cu banii furaţi. Vă vom ţine la curent“. Ce spuneţi, d-le preşedinte? Cum puteţi tolera asemenea fărădelegi? Dvs. aveți, la ora actuală, bani gheaţă, un sfert de milion de dolari? N-aveți, dar Hopa Mitică are! F O notă proastă pentru avocatul Vâlcu, pus de Cristoiu să se ţină scai de redactorul şef al „României Mari“ şi să-l înfunde cu „Lista Ruşinii“ (pe care nici n-a scris-o Vadim): invitat la Procuratura Generală publicistul Grid Modorcea a constatat că semnătura lui a fost... falsificată! Domnule avocat, de ce umbli cu şmecherii de astea? Cum pedepseşte Legea falsul în acte publice, ori mărturia mincinoasă? F OmulDamigeană Vasile Văcaru iar a comis o ticăloşie: a cerut în scris, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, înlocuirea din Comisia s r.I. a deputatului P.R.M. Toader Constantinescu! Extraordinar, nu-i aşa? Vedeţi cum se dă de gol beţivanul ăsta, că e sluga lui Asztalos? De ce să-l dai afară pe cinstitul răzeş mă, japiţă? Că s-a opus porcăriilor voastre şi a respectat Legea?

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1996)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Despre trufe ºi stridii la 1840

Primele noastre jurnale de călătorii sînt surse perfecte pentru analiza istoriei noastre culinare şi a deprinderilor gurilor și burţilor vremii. Dacă volumele „Ţările Române văzute de călători străini” relevă date importante (vezi descrierile ceremonialelor şi reacţia „turistului” – încîntat ori stupefiat), în memoriile de călătorie ale românilor afli, de cele mai multe ori indirect, detalii importante.

Redăm un studiu de caz din „Pelegrinul Transilvan” de Ion Codru Drăguşanu: în august 1840, pe cînd se afla la Strasbourg (cetate fortificată germano-francă), autorul spune că nu avea cum să plece fără „a ne sătura de renumitele pastete de ficat de gîscă cu trufe”. Un an mai tîrziu, la Paris „ni se serviră întîi stridii, un fel de scoici de mare ce se mănîncă cu piper şi suc de lămîie, mai vii şi nemestecate”. Observăm că, în cazul trufelor, I.C. Drăguşanu nu a simţit nevoia unei explicaţii complementare, prin urmare deducem că „diamantele negre ale bucătăriei” nu doar că erau folosite şi pe la noi, ci și că termenul se vulgarizase deja. Nu de alta, dar autorul ţine cont de cele mai multe ori de dreptul

la ignoranţă al adresantului epistolelor sale. Este cît se poate de adevărat că, în timp ce el umbla prin Europa, la Bucureşti, un belgian, Donat Hugues, le introducea în meniul restaurantului său, iar Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi le menţionau în cartea „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”. În ceea ce priveşte stridiile, avem o dilemă. Autorul le descrie atît fizic cît şi cum se consumă, de unde rezultă

Despre caviarul românesc, prin ochii unor cãlãtori strãini

Trufe, foie gras, stridii, niciunele nu ne-au fost străine, mai ales în pre și interbelic, dar să nu picăm în capcana celor care clamează că pe atunci curgea lapte și miere în toată țara. Vorbim de o categorie exclusivistă de gourmeți pe care baierele buzunarelor îi țineau să își răsfețe papilele cu cele mai alese preparate.

Astăzi vă prezentăm cîteva fragmente despre o specialitate românească la mare căutare – caviarul de sturion și cum era el descris de o mînă de străini în trecere prin România. Poate cel mai relevant citat despre icrele negre îi aparține lui Patrick Leigh Fermor, care ne-a vizitat țara, prima dată, pe la mijlocul anilor ʼ30: „(…) m-am trezit că mănînc dintr-o farfurie aşezată în echilibru pe genunchi ceva ce s-a dovedit a fi o porţie de caviar trîntit cu lingura, de parcă ar fi fost piure de cartofi”.

Vîlcovul, singurul oraº din Europa unde se producea caviar

Cel mai cunoscut loc unde se producea caviarul era Vîlcovul (în prezent în Ucraina) pe malul stîng al brațului Chilia. Localitatea este pomenită în treacăt de James William Ozanne: ,,Sturionii sînt, desigur, renumiți pentru belșugul de caviar, care ține loc de stridii în această țară. (…) O altă regiune bogată este Marea Neagră, cu sturionii care i-au adus renumele; se găsesc în cantități mari, iar icrele lor, faimosul caviar, reprezintă un important articol comercial. Locuitorii insulei Vîlcov afumă și sărează peștele, după ce-i scot măruntaiele; produsul ajunge apoi în multe orașe rusești sub numele de batog”, dar face obiectul descrierii detaliate a altui călător străin: ,,România are și propriul caviar, pe care îl preferă proaspăt, deși acesta poate să nu placă de la început celor obișnuiți cu beluga sau malassolul, un alt tip de caviar rusesc ușor sărat. Caviarul proaspăt e mult mai scump, fiind adus în aceeași zi de la Marea Neagră, dar trebuie să spunem că nici un caviar românesc nu e cu nimic mai prejos decît cel din Caspica. (…) Vîlcovul merită însă atenție din cîteva motive. Mai întîi, este singurul oraș din Europa unde se produce caviar. Sortimentele malossol și beluga vin din Caspica. Caviarul de aici, care nu e aproape cu nimic inferior – ba chiar prietenul meu, prințul Matyla Ghika, neagă cu desăvîrșire acesta –, e pregătit folosind aceleași metode ca în Rusia. Există un contrast extraordinar între

simplitatea procesului și prețul ridicat care se cere pe produsul finit. Drumul către magaziile în care se pregătește caviarul se înșiruie pe malul estuarului unde a fost construit orașul Vîlcov, iar apoi traversează un pod de lemn în partea cealaltă a orașului, astfel încît poți să-ți faci o idee destul de limpede despre rușii care alcătuiesc populația. Poți vedea numeroase chipuri bărboase ce seamănă cu Tolstoi. Aceștia sînt bătrînii; bărbații care se ocupă cu pescuitul sturionilor au adeseori barbă roșie și posedă toate caracteristicile unei identități separate sau tribale. De fapt, ei sînt un fel de cazaci; un trib de cazaci care au devenit pescari și, din cauza căsătoriilor pe care le fac între ei, au căpătat aceste trăsături fizionomice și fizice speciale.

Cîteva mici magazii de lemn reprezintă centrul de prelucrare a caviarului. În fiecare prezidează cîte un pescar bătrîn, cu barba albă. Sturionii sînt niște pești enormi, lungi cam de 10-12 picioare, din trupul cărora se scoate repede cu un cuțit sacul de icre, în timp ce biata creatură încearcă să se apere, izbind cu coada. Caviarul se trece apoi printr-o sită, se spală în apa noroioasă a fluviului, se adaugă puțină sare, se ia o cutie rotundă de tablă de pe raft, se așează înăuntru, se apasă, se netezește apoi cu o lingură, iar caviarul e gata de vînzare, la un preț variind între douăzeci și cinci de șilingi și două lire și zece cutia – ieftin, comparînd prețurile din Europa Occidentală, dar devine scumpă dacă te gîndești la extrema simplitate a operațiunilor. Procesul este, ca să fim sinceri, destul de înspăimîntător. Văzîndu-l, mi-am dat apoi seama că singurul lucru de făcut e să mănînc

că preparatul era cu adevărat insolit. Cu toate acestea, cea mai veche colecţie de reţete din Ţara Românească, „O lume într-o carte de bucate – manuscris din epoca Brâncovenească” – are un subtitlu care ne pune uşor pe gînduri: „Carte întru care să scriu mîncările de pește și raci, stridii, melci, legumi, erburi și alte mîncări de sec și de dulce, dupre orînduiala lor”. Există şi cîteva reţete cu aceste moluşte, mai ales fripte pe jar.

Nu fiţi uimiţi, există o specie de stridie de Marea Neagră (Ostrea edulis), în prezent destul de rară, dar care, în urmă cu trei secole, ar fi putut fi culeasă şi consumată la scară ceva mai largă.

O altă dovadă indubitabilă despre consumul de stridii la noi o constituie „Catalogul vămilor pe leatul 1784 Ghenarie (ianuarie) 3 după care a urma orănduitul vameş a vămui mărfurile”. În lista de taxe apar menţionate midiile și stridiile „de povară” (bănuiesc că cele destinate comerţului şi nu consumului propriu), care erau vămuite cu 116 bani, preţ piperat (,,Din istoria comerţului la Români mai ales băcănia, publicaţiune de documente inedite 15931855”, de Dumitru Z. Furnică, 1908).

caviar la masa următoare, potrivit principiului că un pilot va zbura din nou a doua zi după o aterizare forțată ca să-și recapete curajul”.

Reportaj în National Geographic

Mai importantă este însă vizita echipei de la National Geographic, care în 1934 dedică două numere ,,României vrăjite”. ,,Vîlcov este ca o mică Veneție, canale de apă străbătînd orașul pe toată lungimea lui. Pescarii pleacă la răsărit și se întorc la apus cu bărcile pline de pești. Pe sezon sînt prinse circa 18.000 de kilograme de pește, dintre care circa 5.000 kg sînt sturioni care oferă caviar valoros. La New York, prețul pentru micile ouă negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat în caviar din Rusia pînă cînd Basarabia a devenit parte componentă din România în 1918”, subliniază autorii articolului. Mai mult, fotografa și jurnalista Dorothy Hosmer scoate în martie 1940, tot la National Geographic, o broșură intitulată ,,Pescarii de caviar din România”. Conform ediției românești (on-line) a celebrei reviste, între 1940 și 1995, din cauza pescuitul excesiv, capturile au scăzut de la 1.144 tone la mai puțin de 8 tone.

Încheiem acest articol cu două pasaje din cărțile traduse și editate de Humanitas în colecțiile Vintage | Memorii | Călătorii: ,,Să nu uit nici de caviarul gri românesc, care are boabele mai aspre decît cel rusesc dar, cînd este bine preparat, este mult mai delicios și are o savoare aparte, fină și plăcută, care-i lipsește acestuia din urmă”. ,,Pe vremuri, cînd am debutat în societate și eram invitată la cîte un dejun, îmi părea ciudat că toată lumea socotește caviarul un aperitiv rafinat; personal, mi se părea că parcă înghit o linguriță de sare. N-aș fi aflat niciodată ce delicios este dacă n-aș fi trăit aici”.

GASTROART.RO

Atitudini « Polemici

TABLET ă DE SCRIITOR

Folclorul, garantul fibrei noastre naționale

Cunoscutul om de radio de la emisiunile de folclor, Aurelian Popa-Stavri, după ce a publicat, cu ceva vreme în urmă, cartea ,,Benone Damian – un virtuoz instrumentist” (2019), revine în fața cititorilor cu o nouă lucrare a sa, ,,Misiunea: Patrimoniul Muzical” (noiembrie 2021), cu subtitlul ,,Studii, interviuri, muzică și radiofonie”. Cartea cuprinde lucrări și studii cu caracter folcloric, ce se adresează mai cu seamă celor care lucrează în domeniul muzical, în special viitorilor muzicieni. În cele peste 150 de pagini format A4, autorul și-a structurat cartea în mai multe capitole, fiecare oferind celor interesați informații despre instrumentele muzicale (caval, fluier etc.) și jocul popular, dar și amintiri depănate de mari artiști în fața microfonului, la săptămînala lui emisiune, ,,Lada cu zestre”, de la postul național de radio Antena Satelor, înființat de regretatul om de radio Gheorghe Verman. Emsiune pe pe care Aurelian Popa Stavri o păstorește de ani buni, întru folosul și promovarea folclorului autentic de pe întreg cuprinsul țării, cu artiști profesioniști și rapsozi populari... Probabil că fondatorul și inițiatorul acestei îndrăgite emisiuni a luat în calcul, de la bun început, ca slujitor al folclorului autentic, să promoveze acest gen muzical, observînd degradarea lui continuă, mergînd pînă la dispariția totală a unor datini și obiceiuri din mai multe comunități sătești, odată cu plecarea la ceruri a bătrînilor noștri și înstrăinarea fiilor acestora, risipiți în toate colțurile lumii. Dorința autorului de a le aduce în atenția publicului, pe lungimile de undă ale radioului și, apoi, păstrarea lor în arhive, este un act de voință socială a unei conștiințe artistice formată în timp, cu muncă asiduă și dăruire totală. După cum se știe, ,,lada cu zestre”, în tradiție populară, a fost o preocupare constantă a părinților care aveau fete... Ei se îngrijeau să le facă zestre acestora, încă de copile: perne, covoare etc., pe care, pînă la măritiș, le păstrau într-o ladă de lemn înflorată și încrustată cu diferite motive populare. Să aibă cele necesare, atunci cînd fetele se vor mărita și, cu alai de nuntă, vor fi duse, în care frumos împodobite, trase de boi sau de cai, la casa lor. Astăzi, nu știm dacă aceste obiceiuri se mai practică, vedem doar că, pentru emisiuni televizate, se încropesc pe genunchi niște scene cu iz publicitar, lipsite de parfumul datinilor de odinioară. Și nu doar nunțile și-au pierdut din autenticul lor strămoșesc, ci și botezurile, înmormîntările și alte evenimente din viața oamenilor. Totul este organizat prin prisma profitului pecuniar. Folcloristul Aurelian Popa-Stavri, la emisiunea ,,Lada cu zestre”, caută să obțină de la invitații săi cît mai multe amintiri care le-au călăuzit pașii spre consacrare, să afle despre tradițiile și obiceiurile din zonele din care provin, apoi, să le imprime pe bandă magnetică, spre păstrare pentru generațiile viitoare. Cu multă tenacitate și aprigă dorință de a culege cît mai multe piese muzicale de folclor vocal dar și instrumental, el merge cu reportofonul în cele mai îndepărtate sate din țară, să întîlnească și să vorbească cu oameni care mai știu cîte ceva despre obiceiurile și tradițiile noastre. Din perspectiva acestei munci istovitoare, îl putem asocia cu marele folclorist Constantin Brăiloiu, din perioada interbelică. De aceea considerăm că, în emisiunea ,,Lada cu zestre”, Aurelian Popa-Stavri este

omul potrivit la locul potrivit, el însuși fiind un tezaur de cultură muzical-folclorică.

Volumul la care facem referire este un izvor de informații adunate de-a lungul vremii, rezultat a muncii de cercetare și documentare, de la oameni cu diverse vîrste și profesii, implicați direct în activități artistice, serbări cîmpenești, tîrguri de carte, care pot oferi date concludente despre această ramură artistică. În dialogurile pe care le poartă, el se adresează interlocutorilor cu aceeași modestie care îl caracterizează, vorbindu-le celor aflați în fața microfonului ca un vechi prieten al lor. Subliniez toate acestea pentru a spune că interviul este o artă a vorbirii pe care nu o poate avea oricine, este un har pe care ți-l dă Dumnezeu, iar Aurelian Popa Stavri se află printre cei ce l-au primit cu folos. Este adevărat însă că, învățînd și studiind permanent, el și-a cultivat talentul, pentru ca azi să vorbim despre el ca fiind un important folclorist român. Avem drept dovadă cărțile pe care le-a publicat pînă în prezent, precum și pe cea de față.

,,Misiunea: Patrimoniul muzical” este o carte care se deschide cu un laborios studiu ce se întinde pe cîteva pagini, și care are în atenție ,,Hora Bucovineană bătrînească, marcă a folclorului românesc”. Și zice autorul: ,,Din rîndul dansurilor populare, hora este denumirea generală, națională, a adunării comunității spre a dansa și petrece zilele de sărbătoare, mai ales în duminici, obicei numit, în Bucovina, și la strînsură, sau la gioc”. Tema este analizată pe larg, cu dese trimiteri la alți folcloriști care au studiat tradițiile din această frumoasă zonă a țării. Făcînd o incursiune în istorie, autorul explică: ,,Cu o existență de mai bine de două mii de ani, «hora lui Homer» nu se mai găsește decît în cuprinsul munților de dincolo de «Ocheanus, al zeilor tată»”. Folcloristul vine cu noi completări la datele accesate, făcînd trimitere la ,,Dimitrie Cantemir, care cunoaște bine și spațiul cultural european, dar și pe cel balcanic”, cărturarul care avea să scrie, zice autorul, că ,,jocurile sînt la moldoveni cu totul altfel decît la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inși laolaltă, ca la franțuji și leși, ci mai mulți roată sau întrun șir lung”. Și, pentru a înțelege mai bine fenomenul jocului din Bucovina, marele istoric vine cu explicații redate plastic: ,,Cînd se prind unul de altul de mînă și joacă roata, mergînd de la dreapta spre stînga cu aceiași pași potriviți, atunci zic că joacă hora”. Hora, sau jocul, zicem noi, a luat naștere de-a lungul timpului, în funcție de zonă și cultura proprie a celor care se manifestau în acest fel.

În continuare, Aurelian Popa-Stavri își demonstrează abilitățile folclorice pe mai multe paliere de cercetare: de la studiul privind jocul în Bucovina trece la cel privind ,,Cavalul românesc”, în care aduce informații despre construirea instrumentelor muzicale (caval, fluier, oboi) și numeroase lămuriri despre istoricul lor. Și o face cu știința sa de bun cunoscător al acestor instrumente, folosite în acompanierea artistului vocal, a rapsodului, formînd un întreg unitar de frumuseți sonore și dimpreună atingînd culmile geniului latinității noastre de la Marea Neagră pînă în Carpați. Aurelian PopaStavri, în ,,Cavalul românesc”, face trimitere adesea la Traian Ciuculescu, ,,distins intelectual care se afirmă polivalent în domeniul folclorului muzical”. Și explică: ,,Traian Ciuculescu dorește ca cititorii să reflecte asupra posibilității apariției cavalului cu cinci orificii în raportul mai larg, al păstoritului transhumant, vegheat de Carpați, Dunăre și Marea Neagră”. Cu aceeași notă de optimism care îl caracterizează, Aurelian Popa-Stavri își exprimă încrederea că instrumentele tradiționale ale păstorilor români, care au nu doar legendele lor, ci și

` „Nu iubi primăvara, ci înfățișarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipează!”. ANTOINE DE SAINT EXUPErY

` „Primăvara e acea perioadă a anului cînd la soare e vară, iar la umbră e iarnă”. CHARLES DICKENS

` „Existăm nu pentru a pălăvragi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. Și uneori e de ajuns duioșia unui cer de primăvară ca să ne reamintească acest lucru”. OCTAVIAN PALER

` „Florile primăverii sînt visele iernii, povestite dimineața, la micul dejun al îngerilor”. KHALIL GIBRAN

` „Este febra primăverii. Acesta îi este numele. Iar atunci cînd te cuprinde, îți dorești – nu știi de fapt ce îți dorești, însă simți pur și simplu o durere în inima, iar lucrul acesta ți-l dorești”. MARK TWAIN

` ,,Primăvara s-a întors. Pămîntul este precum un copil care știe poezii”. RAINER MARIA RILKE

` ,,Primăvara este timpul pentru planuri și proiecte”. LEV TOLSTOI

` ,,Un optimist este personificarea umană a primăverii”.SUSAN J. BISSONETTE

` ,,Poți tăia toate florile, dar nu poți opri primăvara să vină”. PABLO NERUDA

rapsozi care le mînuiesc cu dragoste și pasiune, vor dăinui astfel încă mult timp, fiind duse mai departe către noi, și noi generații. Vorbind despre istoricul cavalului, autorul invocă demonstrația lui Traian Ciuculescu: ,,El argumentează prin dezvoltarea istorică firească a instrumentului sonor-muzical al păstorilor, pornind de la fluierele rudimentare, fără orificii, la fluierele mici cu orificii, apoi la apariția treptată a familiei de fluiere, pe registre sonore, fluiere mici, mijlocii și mari, pînă la fluierele mari, care, în practică, din necesitatea simplificării și, mai ales, pentru acoperirea cu «pernuța» degetelor, în mod mai ușor și firesc, lesnicios cîntării la aceste tuburi lungi, de dimensiuni între 65 și 95 cm, au fost construite cu cinci orificii, în loc de șase, construcție caracteristică fluierelor mici și mijlocii din practica îndatinată”.

Cartea lui Aurelian Popa-Stavri cuprinde - alături de recenzii de carte, evocări și cronici – eseuri despre Dor, ca personaj liric al genezei poporului român; interviu cu Jean Lupu, dirijorul corului de copii ,,Simbol” al Patriarhiei Române; studii despre romanța autohtonă în Secolul XIX, cu prezentarea lui Gheorghe Sărac – o odisee în restabilirea demnității umane; Grigore Leșe, în centrul temei ,,Sacrificiul impune respect”. Cartea, rezultatul experienței redactoriale și muzicale a lui Aurelian Popa Stavri, este bogat ilustrată cu fotografii color, printre acestea regăsindu-se mai multe imagini din activitatea flautistului Nicolae Maxim, cu artiști ai Orchestrei Filarmonice ,,George Enescu” de la Ateneul Român.

În concluzie, această nouă apariție editorială purtînd semnătura lui Aurelian Popa-Stavri se constituie întrun izvor de date destinate atît profesorilor de muzică și liceenilor, cît și publicului meloman interesat de tradițiile folclorice ale românilor, venind în sprijinul noului val de muzicieni și folcloriști. Ei pot duce mai departe cunoștințele despre strămoșii noștri, despre obiceiurile și miturile fastuoase care țin de zona folclorică și care ne individualizează pe noi ca popor, cu istoria lui de mii de ani.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Ghilotina, instrumentul morții

De-a lungul istoriei, omorul s-a practicat fie prin războaie, lupte de tot felul, fie prin execuția prizonierilor, holocaust sau condamnări prin justiție.

Secole de-a rîndul, a funcționat în relațiile dintre oameni proverbul „moarte pentru moarte”. Nu am pregătirea științifică necesară pentru a trece în revistă tot felul de execuții practicate de-a lungul veacurilor –între oameni, în colectivități restrînse sau țări, ne-ar cutremura să ne referim pe larg la practici precum crucificarea, tăierea capului cu securea (care, de multe ori, nu-l desprindea dintr-o singură lovitură), despicarea trupului, jupuitul de viu, spînzurarea, înecarea, împușcarea etc. În plus, majoritatea execuțiilor aveau loc în public, ca avertisment pentru alții. De la cursul de Istoria Franței de la Filologia bucureșteană (pe vremea aceea era o singură Filologie), mi-au rămas în minte, privind Revoluția franceză de la 1789, ghilotina și ghilotinarea. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că aceste cuvinte reproduceau, pur și simplu, numele unui medic, or, rolul medicilor, al doctorilor, cum se spune în limbajul curent, este de a apăra sănătatea oamenilor, deci viața lor. De aici a venit îndemnul de a afla mai multe despre această „mașină” care a adus moartea unui număr impresionant de oameni (folosită pînă în secolul trecut, întrecută azi de „blestemul covidului”). Și am considerat că vor fi existînd cititori interesați de acest subiect, mai ales azi, cînd majoritatea țărilor civilizate au abolit pedeapsa cu moartea, cu toate că în unele state ale lumii încă mai există condamnarea la moarte, iar condamnații sînt executați fie prin împușcare, fie prin electrocutare pe scaunul electric, fie cu injecție letală.

Conform marelui dicționar LAROUSSE DU XX-e siècle, Paris, 1930, volume troisième, p. 915, „Joseph-Ignace Guillotin (1738-1814) n’a pas inventé la guillotine” [n-a inventat ghilotina]. A fost Profesor de Anatomie la Facultatea din Paris. A determinat guvernul să întreprindă asanarea regiunilor Poitou și Saintonge. A fost ales deputat de Paris și, în 1789, el a apărat principiul supliciului unic pentru toți condamnații, indiferent de clasa socială din care fac parte.

Ghilotina, ca instrument de execuție, exista încă din Secolul XVI, în Midi de la France, în Italia, unde această mașină se numea Mannaia (satîr), în insulele britanice – Scotish Maiden scoțiană) sau în orașul Halifax din Anglia – the Halifax Gibbet (toporul din Halifax.) Acest Halifax Gibbet a constituit modelul de bază pentru viitoarea ghilotină franceză, deși el datează din 1086. Totuși, prima referință argumentată este din anii 1280. Execuțiile aveau loc sîmbăta, în piața orașului. Mașina a rămas în uz pînă la 30 aprilie 1650.

Aceste „variante” au fost folosite pînă la sfîrșitul Secolului XVIII, după care au fost abandonate, cu excepția ghilotinei din Franța. În timpul Revoluției, ghilotina a fost adoptată ca instrument de execuție pentru cei condamnați, fără nici o deosebire de clasă, rang etc. Doctorul Joseph Ignace Guillotin propune Adunării Generale la 10 octombrie 1789, decapitarea cu ajutorul unei mașini care, ulterior, îi va purta numele. El motivează că, adeseori, la prima lovitură cu sabia (sau cu securea) călăul nu reușea decapitarea.

Întorcîndu-ne, noi cei de azi, mai ales „longevivii”, la

crucificare sau la acel Secol al XVII-lea, să ne gîndim la diferența dintre execuția cu ghilotina și cea cu „trasul pe roată” –una dintre cele mai cumplite cruzimi din acel veac, aplicată lui Horia și Cloșca, în urma răscoalei din Transilvania, care a durat de la 28 octombrie pînă la 7 decembrie 1874, cînd revolta împotriva iobăgiei și înrobirii românilor a fost înfrîntă. După ce Crișan și-a luat zilele în temniță, cei doi au fost zdrobiți pe roată la 28 febuarie 1785. Cruzimi de neînchipuit s-au practicat și la execuțiile din Franța înainte de revoluție: arderea sau legarea victimei de patru cai și mînarea acestora în direcții diferite, astfel încît corpul condamnatului era sfîșiat (în paranteză fie spus, așa a fost executat de otomani Ion Vodă cel Cumplit – 1572-1574 – cel trădat de boieri). Se practica și atîrnarea și tăierea, pe rînd, a părților corpului. Toate aceste metode erau menite să-i pedepsească și să-i înspăimînte pe criminali. Se înțelege că prin ghilotinare, despărțirea foarte rapidă a capului de trunchi, avînd ca efect imediat tăierea măduvei spinării, se considera că moartea, aproape instantanee, scurta, pînă la anulare, suferința condamnatului. Totodată, se considera că se ajunge la egalitate între cei condamnați; pînă atunci decapitarea era, de obicei, rezervată celor bogați sau cu ranguri, fiind mai puțin dureroasă. Astfel, se adoptă propunerea marchizului Lepeletier SaintForgeau care a decretat că „orice persoană condamnată la pedeapsa cu moartea va avea capul tăiat”. Totuși, abia la sfîrșitul anului 1791, Comitetul legislativ al Adunării Naționale l-a însărcinat pe medicul regelui, Antoine Louis să cerceteze problema privind construirea acestei mașini care să tranșeze rapid capetele fără durere. Acesta a prezentat la 17 martie 1792 o schiță a ghilotinei care a fost adoptată a treia zi (20 martie 1792). Pentru realizarea mașinii a fost mandatat constructorul de piane, de origine germană, Tobias Schmit, cu acceptul călăului Patrisului Charles Henri Sanson, care descria cu amănunte aspectele de tortură ale decapitării cu sabia. Ghilotina inițială avea lama cuțitului în formă de semilună, dar s-a dovedit eficientă doar în cazul experimentării pe oi. Cînd încercările au fost făcute pe cadavre, nu s-a reușit întotdeauna despărțirea totală a capului de trunchi. Doar după mărirea greutății cuțitului mobil și schimbarea formei acestuia în cea oblică, instrumentul a început să funcționeze.

Testarea finală a avut loc la un spital din Bicêtre, unde au fost decapitate „cu succes” trei cadavre alese cu grijă – bărbați puternici și îndesați. Prima execuție a avut loc pe 25 aprilie 1792.

Iată descrierea acestei mașini „producătoare de moarte fără chin”, din marele dicționar LAROUSSE din 1930: „La început, numită Louison , a fost pusă în funcțiune la 25 aprilie care a urmat. Esențial, eșafordul se compune din două cadre (doi stîlpi) instalate pe o bîrnă (platformă) în cruce, fixate pe pămînt. Între cele două cadre e fixată o lamă triunghiulară a cărei cădere e comandată de un buton. Corpul condamnatului, așezat pe o planșă mobilă, e fixat sub cuțit astfel încît gîtul să fie prins și menținut între două planșe, cea de sus fiind mobilă (se ridică atunci cînd se fixează capul și se coboară, fixîndu-l), astfel încît se realizează o gaură rotundă (cum e gîtul), numită la lunette”. Conflictul mocnit între girondini și iacobini a generat perioada cea mai violentă din timpul Revoluției franceze.Numărul celor executați a fost de zeci

de mii la nivelul întregii țări – se știe că peste 16.594 (și 2.639 doar la Paris) au fost ghilotinați și cel puțin alți 25.000 au fost uciși în execuții sumare de-a lungul Franței.

Cu acest instrument, numit atunci și „Briciul național”, au fost executați, în public, regele Louis al XVI-lea, regina Maria Antoneta, Girondini, Louis Philippe II Duce de Orléans, Madame Roland, precum și renumitul savant – chimistul Antoine Lavoisier

Se accentuează lupta dintre girondini și iacobini. Unul din inspiratorii terorii a fost Maximilien Robespierre, care a introdus dictatura. E momentul în care istoria, care nu se supune omului, oferă mari surprize. Tot în 1793, se introduce un nou organism guvernamental – Comitetul pentru siguranța publică, devenit dictatură, condus de Robespierre. E anul în care patru mii de cetățeni au fost trimiși la ghilotină. Execuțiile au generat un umor morbid care s-a răsfrînt și în cultură, a afectat moda, literatura și chiar jucăriile pentru copii.

9 Thermidor, anul II (27 iulie 1794), marchează însăși căderea animatorului Terorii. În momentul în care s-a dus la Hotel de Ville (primăria orașului) să semneze un apel la arme, Robespierre, care urcase mult prea sus, acumulînd prea multă putere, e arestat împreună cu partizanii lui și toți sînt condamnați la tăierea capului. În ajunul execuției, a fost grav rănit de o lovitură de revolver, de către jandarmul Merde, fiindu-i spart maxilarul (mai nou, există și varianta că a-ncercat să se sinucidă). A doua zi, muribund, a fost dus la ghilotină împreună cu fratele său, Augustin Robespierre, și cu celialți arestați. În legătură cu denumirea de ghilotină, provenind de la numele doctorului: acesta a protestat mereu contra folosirii, după cum am spus, a numelui său pentru a desemna noul instrument de tortură. Considera că popularitatea execuțiilor a produs pur și simplu o isterie; oamenii veneau cu sutele în Place de la Concorde pentru a urmări sîngerosul spectacol. „Ghilotina a devenit o adevărată muză, fiindu-i închinate cîntece, poezii și bancuri” (Historia). Doctorul Guillotin considera că denumirea instrumentului și „spectacolele” publice îi întinau numele. Chiar și familia a înaintat o petiție către guvern pentru a schimba denumirea, dar cererea n-a avut nici un rezultat. Ba, mai mult, în timpul Terorii, doctorul a fost închis și eliberat după Thermidor. A murit la 26 martie 1814, cu puțin timp înainte de a-mplini 76 de ani, infectat cu stafilococ. E înmormîntat în Cimitirul Père-Lachaise.

Metoda ghilotinării s-a extins și în alte țări, precum Belgia, Elveția, chiar și Grecia și Germania. Se specifică faptul că execuțiile comandate de Hitler (care a achiziționat 20 de asemenea „aparate”) s-au ridicat la un nivel care s-a apropiat sau chiar l-a depășit pe cel al Terorii.

Președintele Albert Lebrun (1932-1940) a interzis execuțiile publice în Franța, însă decapitarea cu ghilotina a rămas, ca pedeapsă cu moartea, pînă aproape de sfîrșitul Secolului XX, cînd, în 1977 a fost executat un criminal. Totuși, folosirea acestui instrument a luat sfîrșit oficial în septembrie 1981, cînd pedeapsa cu moartea a fost abolită, după 189 de ani de teroare.

Ghilotina a rămas drept simbol al Revoluției Franceze. Deși proiectată și adoptată cu cele mai bune intenții, ea rămîne o mașină a morții. Se vede că istoria este necruțătoare: era oare nevoie de atîta cruzime, de atîtea victime pentru a-și deschide calea spre epoca modernă? Revoluția Franceză de la 1789 a reprezentat, însă, un pas esențial spre o epocă a naționalismului, o epocă în care aspectele vieții franceze, și nu numai, au fost profund schimbate. În istoria omenirii, Revoluția Franceză rămîne un impuls și un simbol al libertății și al egalității în drepturi a oamenilor, al tuturor aspirațiilor care au cucerit spiritul de-a lungul veacurilor.

ELIs rÂPEAnU

Joseph Ignace Guillotin (1738-1814)

Polemici « Controverse

Amintiri care nu-mi dau pace

După ce Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei horthyste, jandarmii unguri care purtau pe cap pălării cu pene de cocoș ne-au scos din casa noastră pentru o vină imaginară. Tata a fugit peste graniță pentru a scăpa de închisoare, iar noi am fost scoase din casă doar cu hainele de pe noi. Mama plîngea și nu știa încotro s-o apuce. Din fericire, o bună prietenă a sa, ne-a adăpostit în casa ei.

Doamna Irinuța, așa cum îi spuneam noi, fusese Miss România și locuise la Palatul regal, ca soție a unui aghiotant al regelui Mihai. Cînd acesta a părăsit țara, soțul ei a plecat împreună regele, însă ea a refuzat să-l urmeze și s-a întors în satul natal. Acolo, în casa ei, ne-a primit pe noi. Era o femeie atît de frumoasă, încît, pur și simplu, mă fascina. Avea ochi negri migdalați, păr negru ondulat de la natură, o talie de viespe și, mai ales, un zîmbet cuceritor. Era foarte elegantă, avînd rochii de mătase și pantofi cu toc, în timp ce femeile din sat umblau desculțe și, doar cînd mergeau la biserică, purtau opinci. Mama părea că este sora ei, doar că era blondă. Era la fel de elegantă ca prietena ei, fiindcă și noi făceam parte dintr-o familie cu o situație materială foarte bună, pînă ce se abătuse nenorocirea aceea peste familia noastră.

Îmi amintesc că doamna Irinuța avea un aparat de radio, și mereu o întrebam cine cîntă. Neinspirată, ne-a spus mie și sorei mele că în aparat sînt niște doamne mici care vorbesc sau cîntă. Curioase, noi am tăiat pînza difuzorului, ca să vedem doamnele. După boacăna noastră, doamna Irinuța ne-a mustrat, dar nu ne-a certat și, în final, a reparat radioul, schimbînd pînza.

Greu de imaginat că, după aproape un veac, istoria ajunge să se repete într-un fel, făcîndu-te să-ți amintești cît de greu ai trăit cînd erai copil și cînd, noapte de noapte, avioanele aduceau moarte. Urmărind micul

Din Bucure ş tii de altădată

Biserica uitată de sub statuia lui Mihai Viteazul

În anul 2020, Universitatea București anunța pe site-ul său oficial că Palatul Universității va intra întrun amplu proces de consolidare și restaurare. Lucrarea s-ar fi făcut cu aproape 446 de milioane de lei și urma să fie terminată în 60 de luni. Nu s-a întîmplat nimic. De curînd, Ministerul Dezvoltării a anunțat același lucru: gata, e ca și făcută, Universitatea va fi consolidată și restaurată cu 317 milioane de lei și va fi terminată în anul 2027.

La începutul lunii martie, 2022, ministrul Cseke Atilla a anunțat semnarea contractului pentru restaurarea și consolidarea Palatului Universității din București: „Este cel mai mare proiect din domeniul cultural educațional pe care îl va implementa Ministerul Dezvoltării”. Pentru București și pentru România, Universitatea nu este doar o clădire monumentală, ci un simbol al libertății de gîndire și de exprimare, locul în care s-au adunat românii în 1989 ca să scape de comunism, bastionul înțelepciunii ocupat de mineri în anul 1990 și Piața în care bucureștenii au ieșit în orice moment de cumpănă pentru democrație din istoria noastră recentă.

Un Palat istoric, „cel mai important bastion al apărării valorilor libertăţii şi democraţiei”

„Clădirea Palatului Universității este cea mai mare și mai încărcată de istorie clădire din patrimoniul Universității București. Cu o suprafață de peste 45.000 de metri pătrați, Palatul Universității din București este nu doar cea mai mare clădire de educație din România, ci și cel mai important bastion al apărărilor valorilor libertății și democrației. Așa cum putem remarca și astăzi, așa cum am remarcat și la Revoluția din decembrie 1989 sau la mineriadele și protestele

ecran, mă văd în fiecare copil ucrainian, de parcă m-am întors în acel veac, cînd fructele din noi se coceau sub soarele cu sulițe de război. Unu-nouă-patru-doi.

Și acum, este acesta un nou început? Istoria pare că se întoarce în trecut, ca o legendă sculptată în amintirea lui ,,A fost odată...”.

Mama a fost o martiră a regimului horthyst, muncind cu greu pentru a putea să ne dea o bucată de pîine. De multe ori, ea ,,înghițea în sec”, iar eu nu mă înduram să-i dau din bucata mea de pîine, pentru că mereu îmi era foame. Era un coșmar de nepriceput, după ce am avut o viața îndestulată în trecut. Parte din copilăria mea a fost însoțită de imaginea nemților care ne-au invadat, a rușilor care ne-au ,,salvat”, și am asistat la bombardări, la deportarea evreilor și, în sfîrșit, la instaurarea comunismului, perioadă în care era interzis să spui ,,sărut mîna” la doamne, ci ,,noroc, tovarășa”... Comunismul adus de bolșevici și-a întins tentaculele ca o caracatiță, acaparînd întreaga putere politică și economică a țării. La 30 decembrie 1947, regele Mihai abdică și părăsește țara. Avea să revină la sfîrșitul vieții, aici găsindu-și odihna de veci. Iar noi... sîntem mereu în război: bogați... defavorizați... emigrați... economie pe butuci... speranță, plecată în vacanță... ,,Sculați, oropsiți! Hai la lupta cea mare!

Dar nu pe ciolan, ci pe drepturi și legi!

Mafia băgați-o, rapid, la-nchisoare Altminteri muriți precum cîinii pribegi”. (C.V. Tudor)

LILIAnA TETELEA

profesorilor și studenților din primăvara anului 1990, este important să ne apărăm permanent valorile democratice. De 328 ani, de la înfințarea Academiei Domnești a lui Constantin Brâncoveanu, acest spațiu a fost centrul cultural al poporului român și Kilometrul 0 al apărării democrației și libertății românilor. Astfel, renovînd Palatul Universității din București omagiem și valorizăm toată această istorie de prea multe ori neglijată a luptei societății românești pentru valorile societății deschise”, a declarat Marian Preda, Rector U.B.

Universitatea Bucureşti a fost ridicată pe ruinele Academiei Domneşti

Proiectul „Universitatea București” prevede restaurarea învelitorii acoperișului și a șarpantelor, a fațadelor, inclusiv a tîmplăriei exterioare. Vor fi făcute modificări funcționale, vor fi restaurate finisajele interioare și vor fi reabilitate instalațiile. De asemenea, proiectul include consolidarea vestigiilor arheologice din curtea interioară, prin amenajarea unui spațiu muzeal. Prin aceste acțiuni de restaurare vor fi puse în valoare ruinele Academiei Domnești pe care este ridicată clădirea Palatului Universității.

„La coada calului”, chiar pe acel loc, se afla Biserica Sf. Sava

Puțini dintre cei care-și dau întîlnire la „coada calului” știu că pe locul unde se află acum statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul exista un străvechi lăcaș de cult, Biserica Sf. Sava. A fost construită într-o primă fază de Pîrcalabul Andronache, la sfîrșitul Secolului al XVI-lea - începutul Secolului al XVII-lea, și refăcută din temelie de Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Mînăstirea a adăpostit prima Școală Superioară de învățămînt din Țara Românească, întemeiată de Șerban Cantacuzino. Ca să facă loc Universității și tăierii Bulevardului ce urma să lege estul cu vestul Bucureștiului, mînăstirea a fost demolată între anii 1869-1870. „Încă din perioada cînd se construia monumentala clădire a Universității, era evident că nu se

motto: ,,Cine este înțelept să ia seama la aceste lucruri și să înțeleagă bunătățile Domnului” – Psalmul 107.43

Necredința afirmă că, dacă ești om de știință (sau dacă accepți descoperirile științei), nu poți crede ce spune Biblia. Dar, dacă analizăm cu atenție istoria științei și citim despre adevărații oameni de știință care au descoperit lucruri valoroase, vom rămîne uimiți că ei au fost creștini autentici care au crezut în Dumnezeu. De pildă, Johannes Kepler L-a recunoscut pe Dumnezeu drept „Creatorul plin de bunăvoință care a adus la viață natura din nimic“. Despre credința creștină, el a spus: „Cred numai și numai în lucrarea lui Isus Christos. În El găsim singurul refugiu, singura mîngîiere!“.

Robert Boyle nu a considerat că există vreun conflict între știință și credința sa creștină și a crezut din toată inima în Christos ca Mîntuitor și Domn al său. Boyle a scris despre „patimile, moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus Christos și despre multe alte lucrări minunate făcute de El în timpul vieții Sale pe pămînt, pentru a întări convingerea oamenilor că El este Dumnezeu și Om“.

Sir Isaac Newton a fost unul dintre cei mai mari oameni de știință. El a spus: „Ateismul nu are sens. Cînd mă uit la sistemul solar, văd pămîntul aflat la o distanță potrivită de soare. Așa ceva nu s-a produs din întîmplare“.

Louis Pasteur credea că „știința îi aduce pe oameni mai aproape de Dumnezeu“ și a afirmat: „Cu cît studiez mai mult natura, cu atît mai uimit sînt de lucrarea Creatorului“.

mai putea accepta să se ajungă la ea pe căi ocolite. În anul 1856, Consiliul Comunal decide «deschiderea unui Bulevard în centrul capitalei începînd din strada Colței pe dinaintea Academiei și trecînd prin curtea Mînăstirii Sărindar și răspunzînd în strada Brezoianu. Deci, tăierea unei străzi drepte, ample, primul bulevard deschis în oraș: Bulevardul Academiei (uneori numit și Bulevardul Universității), ce avea fața orientată către sud. El trebuia să ofere legătura între Podul Mogoșoaiei și strada Colței și să lase liber spațiul necesar pentru perceperea noii clădiri. Se continua spre vest cu Bulevardul Elisabeta (1865-1870) numit astfel în cinstea Primei Doamne a țării»”, a declarat Dr. Cezara Mucenic, expert atestat de Ministerul Culturii și Cultelor pentru ,,Cercetarea Monumentelor Istorice”.

Pentru realizarea Palatului Academiei (al Universității) au fost demolate toate construcțiile de pe teritoriul mînăstirii Sf. Sava, întrucît arhitecții își doreau „realizarea unei piețe urbane care să permită punerea în valoare a noului edificiu”. ,,În anul 1857 se începe achiziționarea terenurilor din zona bisericii și a fostului colegiu Sfîntul Sava pentru crearea zonei viitorului șantier al Palatului Academiei. În zece octombrie 1857 caimacanul Alexandru Dimitrie Ghica pune piatra de temelie a noului edificiu, ce va fi construit în următorul deceniu, desigur cu unele întreruperi”, se arată în ,,Carol Benisch”, de Dr. Oana Marinache, cercetător științific. r m

File de istorie

,,Filosofia lui Blaga”, o carte a istoricului literar Ovidiu Drimba (II)

În capitolul Filozofia științei, Blaga subliniază că orice creație de știință poartă, fatal, pecetea unui stil. Caracteristic pentru spiritul babilonian este gigantomania. Preoții babilonieni observă fenomenul repetiției perfect periodice a succesiunii temporale ,,zi-noapte” (,,sînge de zi”, ,,sînge de noapte”, aluzie la sînge venos și sînge arterial).

La inzi, ceea ce prezidează la destinul atomilor este legea reîncarnării (legea Samsarei). Ei pun la baza lumii „atomi inextensivi”, ceva negativ, inzii socotind neantul (inextensivul, golul metafizic) substrat al lumii. Pentru greci (Anaxagora, Leucip, Democrit), atomii sînt părți indivizibile ale corpurilor, dar nu lipsite de extensiune, atomii sînt mici corpuri plastice. În știința europeană, fiecare element își are un anumit fel de atomi. Caracterele generale ale spiritului grecesc s-ar putea simboliza prin figura sferei. Pentru inzi, ceea ce există în lume este numai non-existența, nimicul, neantul, golul metafizic. ,,Volumul plin” e o iluzie la inzi, la greci este însă singura realitate. Cei mai mulți gînditori greci au exprimat gîndul că în Univers nu există goluri. Ideea de „infinit” prezentă la inzi și europeni este combătută de greci. Înclinarea spre abstract și spre elementar i-a făcut pe inzi atît de renumiți algebricieni.

Pentru Ernst Mach, ,,lumea nu e alcătuită din atomi, ci reprezintă o sumă de senzații: culori, sunete, mirosuri, presiuni, spații, timpuri”. Atomii există numai în gospodăria intlectualului omenesc. Fizica lui Mach a luat naștere în coordonatele aceluiași stil, ca și pictura lui Renoir, psihologia lui Bergson și poezia lui Verlaine. Blaga arată că spiritul revelator de mistere este pus inevitabil sub influența factorilor stilistici, care este modelatoare și călăuzitoare.

Lucian Blaga operează o distincție radicală între cele două domenii de cunoaștere. Cunoașterea de tip I o numește „cunoaștere paradisiacă”. Ea are ca obiect numai lumea concretă, dată, pe care o poate percepe prin simțuri. Îi sînt suficiente categoriile de cunoaștere aproximativă așa cum au fost stabilite de Kant.

Cunoașterea de tip II, Blaga a numit-o ,,luciferică”. Obiectul ei este lumea misterelor, pe care va căuta să le reveleze prin plăsmuiri teoretice.

Filozofia artei lui Blaga (prefigurată în studiul Artă și valoare) studiază numai unele aspecte ale esteticii, dar pe acestea, prin prisma unei personale concepții despre lume, om și cultură. Blaga arată că „misterul este orizontul omniprezent al modului specific de a exista al omului”.

Arta încearcă a revela misterul prin mijloace care țin de planul sensibilității sau al concretului intuitiv. Blaga subliniază faptul că geniul nu e o hipertrofie a unei facultăți: „geniul e exponentul suprem al destinului uman ca atare; o existență de o intensitate excepțională în orizontul misterului, și în primul rînd darul revelator... Geniul este darul de a trăi cu deosebită intensitate în orizontul misterului, și mai ales darul de a converti misterele în metafore revelatorii și de tipare stilistice”.

Pentru Blaga, toate activitățile culturale sînt egale în intenții, în importanță și în posibilități. Toate ramurile de cultură sînt ținute de către cenzura transcedentală la o egală depărtare de Absolut, adică de mister.

Lucian Blaga a arătat că arta face parte integrantă din cultură de două ori: întîi, prin intențiile revelatorii, comune tuturor activităților de cultură; apoi prin „matricea stilistică”, prin filiera căreia trece orice produs de cultură, suferind o aceeași modelare. Arta încearcă revelarea misterului în cadrul sensibilității, al concretului, al intuiției, al simțurilor și în tipare stilistice. Enunțînd legea non-transponibilității, Lucian Blaga face cea mai importantă delimitare spre autonomia artei față de natură. Omul trăiește într-un

dublu orizont: biologic, în orizontul lumii date concrete; iar, ca „om deplin”, în orizontul misterelor (aceasta este ceea ce Blaga numește ,,amfibismul conștiinței”).

Esteticul natural ( +, -) apare în orizontul lumii date, esteticul artistic apare ca revelare în orizontul misterului. Para-esteticul și-a avut și el epocile de înflorire: pictura franceză din timpul rococoului, muzica ,,miere pentru ureche”, literatura și arta sămănătorismului românesc.

După Blaga, valorile care condiționează arta sînt:

1. Opera de artă: dozaj de mister și revelare sensibilă

2. Opera de artă: unitate și multiplicitate

3. Opera de artă cu aspecte: semnificative și iraționale

4. Opera de artă: creație spontană și lucrare făcută

5. Opera de artă are aspecte: canonice și originale. Aceste valori, Blaga le numește „valori polare”, întrucît nici o operă de artă nu poate scăpa dintre limitele ei.

A doua categorie de valori se întemeiază pe categoriile abisal-stilistice. Al treilea grup de valori ce intră în constituția artei sînt valori ale sensibilității.

În capitolul Filozofia religiei, Lucian Blaga constată confuzia ce se face de obicei între „mit” și ,,magie”, între ,,mitic” și ,,magic”, între modul de a ,,gîndi mitic” și ,,gîndirea magică”.

Mitul e încercarea de a revela un mister cu mijloace de imaginație. Magicul nu e o revelare a misterului, de aceea nu e o creație de cultură.

Figura lui Faust este fără îndoială una din plăsmuirile cele mai caracteristice germanului: setea infinită pe care nimic nu o poate domoli și înclinarea excesivă spre trăiri individuale. La răsăriteni, Adam nu se vindea numai pe sine, ci cu tot neamul omenesc împreună. Blaga arată că ,,mintea primitivului este articulată de aceeași logică și este înzestrată cu aceleași funcții categoriale ca și mintea civilizatului, dar primitivul operează materialmente incomparabil mai frecvent decît civilizatul cu conceptul irațional în sine al puterii sau al substanței magice”.

Blaga subliniază cele 6 funcții ale magicului: ontologică (punct de intersecție între mister și revelare), cognitivă (ține loc de multiple și varii necunoscute), pragmatică (servește minunat la orientarea în lumea dată), vital-sufletească (se creează o lume prielnică sufletului uman), poetică (posibilitatea de valorificare în poezia mare a tuturor timpurilor), religioasă (se găsește în ideea sacrului).

Caracterele religiozității indice:

- Simbioza filozofiei cu religia. Regele zeilor este Indra; Indra are lîngă el ca ajutor un zeu-preot Brahmasnapsti (putere foarte mare, magică)

- Tendința spre elementar, spre stihial, înclinarea spre forma elementară a vieții

- Idealul indului de retragere din lume.

Pentru Budha, ,,scopul suprem al vieții rămîne nimicirea setei de viață și cu aceasta prevenirea oricărei reîncarnări, deoarece viața este totdeauna durere”.

Idealul misticismului indic este de a permanentiza această stare, europeanul aspiră doar la momente de beatitudine.

Pentru chinezi, un aforism e un ,,întreg”, echivalentul unui sistem. Impresionismul chinez este în esență un impresionism divinatoriu. Fragilitatea, gingășia, efemerul, sînt pentru sufletul chinez fața accesibilă a unei taine adînci, totale și mai presus de timp. Religiozitatea chineză e un act permanent. Pe Dumnezeu Îl ghicești în totul și în toate, Îl presimți pretutindeni. La chinezi, cerul fecundează pămîntul, lumina fecundează întunericul, spre deosebire de persani, unde termenii sînt adverși. Misticismul lui Lao-Țe e mai mult viață firească, iluminată de un tîlc superior. Atît de mult e legat misticul chinez de viața pămînteană dată, încît nici nu-și va mai pune chestiunea reîncarnării.

Perșii erau prin excelență făcuți pentru acțiune. Esența lumii constă într-o dramatică luptă între puterea binelui și cea a răului, între Ormuzd și Ahriman. Lupta se va sfîrși la sfîrșitul lumii cu triumful binelui, al lui Ormuzd: optimismul iranian nu poate concepe o victorie a răului. La perși, Jina e zeul vieții terestre, marele protector al tinereții și al sănătății. Pentru perși, sfințenia e aceea care afirmă viața și promovează existența în lume.

La greci, se observă antromorfizarea desăvîrșită și idealizarea în forme tipice a zeităților împrumutate de la traci, likieni (Asia Mică ). Aceasta este religiozitatea greacă: „afirmarea vieții, credința că rostul omului se îndeplinește în lume, iar nu dincolo de ea, adică în lumea aceasta dată, care este și spațiul zeilor”.

Caracteristica islamismului (Coranului) este supunerea necondiționată a individului față de pretinsa revelație divină și faptul că Islamul ,,respiră de fapt într-o atmosferă de minune generalizată”.

Pentru marele mistic ortodox Dionisie Areopagitul, starea mistică se realizează prin acele efluvii de lumină, pe care Dumnezeu le trimite asupra creștinului, transfigurîndu-l. Misticismul ortodox se deosebește de cel catolic („extaz al suferinței”), sau Nordic, care coincide cu o naștere a dumnezeirii în noi.

Blaga conchide că printr-o plăsmuire religioasă, omul e angajat total, omul caută elementele ultime ale existenței. Religia apare ca un „fenomen spiritual de un volum și o complexitate maximă”.

Cosmologia e un capitol de metafizică, ce se supune condițiilor acesteia. Marelui Anonim, Blaga îi recunoaște atît atribute divine, cît și unele de natură demonică. Grija divinității nu este creația, ci stăvilirea sau stingerea extremă a unui proces teogonic posibil. Marele Anonim se reproduce parțial în diferențiale divine la infinit.

Lucian Blaga deosebește în procesul genezei cosmice trei faze:

1) Faza pre-cosmică, egală cu limitarea maximă a posibilităților generatoare ale Marelui Anonim

2) Faza genezei directe, sau emisiunea diferențialelor divine, eterogene și omogene

3) Faza genezei indirecte sau integrarea cosmică a diferențialelor divine.

Blaga încearcă să lămurească, pe baza teoriei sale despre integrarea diferențialelor divine în succesive ,,unități formative” tot mai complexe, problema devenirii speciilor biologice pe pămînt.

Tot în Diferențialele divine, Blaga abordează problema istoriei, pe care o consideră a fi „prin excelență o dimensiune a existenței umane”.

În încheiere, Ovidiu Drimba prezintă interviul pe care l-a acordat istoricului și criticului literar I. Oprișan, în legătură cu personalitatea lui Lucian Blaga – omul, profesorul, filozoful, poetul. Acest studiu al lui Ovidiu Drimba asupra filosofiei lui Blaga a fost scris în martie –septembrie 1943, în timpul vieții marelui poet și filozof. Sfîrșit

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Cei puternici nu sînt întotdeauna ceea ce par (I)

Mitul lui David şi Goliat – povestea triumfului omului obişnuit în faţa unui gigant – a servit de-a lungul mileniilor drept exemplu şi motivaţie pentru toate popoarele care au descoperit această pildă în Vechiul Testament sau în Coran. Cu toţii ştim ceea ce s-a întîmplat în urmă cu trei milenii: bătălia a fost cîştigată de un personaj ce nu părea să aibă nici o şansă, iar reuşita sa neaşteptată a fost repetată atît de des de-a lungul veacurilor încît referirea la David şi la Goliat a intrat în vocabularul nostru drept o metaforă ce descrie o victorie improbabilă. Este, însă, mitul acesta adevărat? Autorul Malcolm Gladwell a decis să investigheze lupta dintre cei doi eroi legendari, iar descoperirile sale au fost cu adevărat surprinzătoare. Se pare că aproape tot ceea ce ştiam despre acest mit este greşit, dezvăluie Gladwell în cartea „David and Goliath”.

Cum s-a desfăşurat lupta cu adevărat?

Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem este contextul în care a avut loc bătălia dintre cei doi. Aceasta s-a desfăşurat într-un loc important din vechea Palestină, Shephelah, nume ce desemnează o serie de văi ce leagă Munţii Iudeei, situaţi în vest, de Cîmpia mediteraneană. Aceste văi aveau o deosebită importanţă strategică, oferind acces către oraşele Hebron, Bethleem şi Ierusalim, aflate în zonele de munte. Lupta a avut loc în valea Ela, locul de desfăşurare a mai multor conflicte istorice. În acest loc s-au confruntat Cavalerii Cruciaţi şi Saladin, în Secolul al XII-lea, iar cu o mie de ani înainte valea a fost martora războaielor macabee. În vremea Vechiului Testament, aici s-au înfruntat filistenii şi israeliţii. Filistenii erau un popor originar din Creta, specializat în navigaţie, care ajunsese în Palestina şi se aşezase în regiunea de coastă. În schimb, israeliţii trăiau în munţi sub conducerea regelui Saul. În cea de-a doua jumătate a Secolului al XI-lea î.Chr., filistenii au început să se deplaseze spre est, prin valea Ela. Scopul lor era să cucerească o culme aflată în apropiere de Bethleem, ceea ce le-ar fi permis să dividă împărăţia lui Saul în două. Împăratul israeliţilor a aflat de planul filistenilor şi, alarmat, şi-a strîns armata şi a pornit să îi înfrunte în valea Ela. Cele două armate au ajuns într-un punct de blocaj, fiecare din ele aşezîndu-şi tabăra pe una din cele două culmi ce dădeau înspre vale: israeliţii pe cea din nord, iar filistenii pe cea din sud. Armatele au rămas pe poziţii timp de cîteva săptămîni, nici una nedorind să coboare în vale pentru a-şi ataca adversarii, pentru că asta ar fi expus-o. În cele din urmă, pentru a ieşi din impas, filistenii au decis să-l trimită pe cel mai impunător războinic al lor în vale. Acolo, acesta a strigat către israeliţi, cerîndu-le să-l trimită la rîndul lor pe cel mai semeţ luptător în vale, pentru a decide soarta conflictului printr-o luptă om la om. Aceasta era o tradiţie în luptele din Antichitate, fiind o metodă prin

care disputele puteau fi rezolvate fără vărsarea de sînge care ar fi decurs dintr-o bătălie majoră.

Filistenii trimiseseră un gigant de peste doi metri înălţime, dotat cu o armură de bronz, o sabie şi o suliţă. În faţa sa mergea cel care-i purta scutul. Masivul soldat s-a uitat către israeliţi şi le-a cerut să aleagă un soldat care să se lupte contra sa: „Dacă va învinge în luptă şi mă va doborî, vă vom fi sclavi. Dar dacă eu voi fi învingător, voi veţi fi sclavii noştri”. În tabăra israelită, nimeni nu dorea să se lupte cu gigantul. În cele din urmă, un tînăr cioban, care venise din Bethleem pentru a le aduce de mîncare fraţilor săi, a decis să se ofere el pentru a-l înfrunta pe filistin. Saul nu a vrut să-l lase pe tînăr să se lupte, argumentînd că adversarul său era un luptător cu experienţă, însă ciobanul a insistat, afirmînd că avusese adversari mai puternici decît filistinul. „Cînd urşii sau leii vin să-mi fure oile, merg după ei şi le recuperez din ghearele lor”, explica tînărul. În cele din urmă, Saul i-a permis să se lupte, astfel că David a luat cinci pietre de pe jos şi s-a îndreptat către Goliat, care-i striga „Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpului”. Aşa avea să înceapă una dintre cele mai faimoase bătălii din istorie. Goliat se aştepta să se confrunte cu un războinic de talia lui în luptă directă, astfel că s-a pregătit pentru acest scenariu. Pentru a se proteja de lovituri, filistinul purta o haină compusă din „solzi” de bronz care îi acopereau braţele, lungă pînă în dreptul genunchilor. Picioarele îi erau acoperite cu alte segmente de bronz, iar pe cap avea o cască metalică. El era dotat cu trei arme, toate fiind gîndite pentru lupta corp la corp: o suliţă de bronz pentru a penetra scuturi şi armuri, o sabie şi o altă suliţă pentru lupta corp la corp, care era principala sa armă. „Această suliţă extraordinară, dotată cu un mîner metalic şi cu o lamă de fier, combinată cu forţa braţelor lui Goliat, le părea israeliţilor capabilă să penetreze orice scut sau armură de bronz”, explică istoricul Moshe Garsiel, acesta fiind motivul pentru care nimeni nu dorea să se lupte cu Goliat. David s-a oferit să-l înfrunte, iar împăratul Saul i-a oferit sabia şi armura sa, însă tînărul cioban l-a refuzat. „Nu pot să mă mişc, nu sînt obişnuit cu ele”, i-a răspuns David, care a preferat să ia cinci pietre de pe jos şi să le pună în desagă. Apoi a coborît în vale, purtînd cu el toiagul de cioban. Goliat, văzînd băiatul care se apropia de el, s-a simţit insultat. Filistinul se aştepta să se lupte cu un războinic adevărat, iar în faţa lui apăruse un cioban, reprezentantul uneia dintre cele mai umile meserii, care părea că vrea să folosească un băţ împotriva sabiei sale. „Ce, sînt cîine, de vii la mine cu toiege?”, i-a strigat Goliat lui David, arătînd spre bastonul său. Ce s-a întîmplat ulterior a intrat în legendă. David a pus una dintre pietre în căuşul de piele al praştiei sale şi a lansat-o cu forţă spre fruntea expusă a lui Goliat. Gigantul s-a prăbuşit sub impactul şocului, iar David a fugit spre el, i-a luat sabia şi i-a tăiat capul. Biblia relatează că „filistenii, cînd au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă”. Aşadar, legenda spune că bătălia a fost cîştigată miraculos de personajul care nu părea să aibă vreo şansă de izbîndă. Gladwell dezvăluie, însă, de ce această viziune este greşită.

Adevărul din spatele legendei (I)

Prima greşeală constă în faptul că îl considerăm pe David personajul cu şanse mai mici de victorie. Motivul este clar: el era un copil, pe cînd Goliat era un uriaş. Filistinul avea experienţă în luptă, pe cînd David era doar un cioban. De asemenea, Goliat era

dotat cu armuri, sabie şi suliţe, pe cînd David nu avea decît o praştie. Gladwell afirmă că prima greşeală pe care o facem este să spunem că „David nu avea decît o praştie”. Armatele din Antichitate aveau trei tipuri de soldaţi. Primii erau cei din cavalerie, oameni înarmaţi care călătoreau pe cai sau în care de război. Al doilea tip era infanteria, soldaţi pedeştri dotaţi cu armuri, săbii şi scuturi. Cel de-al treilea tip era compus din luptătorii cu proiectile, care astăzi ar purta numele de artilerie: arcaşi şi soldaţi cu praştii. Cei din urmă erau dotaţi cu o praştie alcătuită dintr-un săculeţ de piele care avea legate în ambele părţi bucăţi lungi de sfoară. Soldaţii puneau o piatră sau o bilă de plumb în săculeţ, învîrteau din ce în ce mai tare şi apoi dădeau drumul uneia din bucăţile de sfoară, lansînd proiectilul. Lupta cu praştia necesita foarte mult talent şi antrenament, dar cei care se dedicau acestei abilităţi aveau în mîna lor o armă devastatoare. Picturile din Evul Mediu arată că specialiştii în utilizarea praştiei puteau să doboare o pasăre din zbor. Legendele din Irlanda spun că cei care mînuiau praştiile puteau să lovească o monedă de la orice distanţă la care o puteau zări. De asemenea, în Biblie se vorbeşte despre „oameni aleşi care nu se slujeau de mîna dreaptă; toţi aceştia, aruncînd o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş”. Aşadar, un specialist în manevrarea praştiei putea să ucidă sau să rănească serios o ţintă aflată la o depărtare de pînă la 200 de metri. Istoricul Baruch Halpern afirmă că praştia a jucat un rol extrem de important în războaiele Antichităţii, pentru că cele trei tipuri de soldaţi se completau în lupte. Infanteria putea să facă faţă cavaleriei cu ajutorul suliţelor lungi şi a armurilor, pe cînd cavaleria putea să învingă soldaţii de artilerie, deoarece caii se mişcau prea repede pentru a permite acestora să ţintească. La rîndul lor, soldaţii specializaţi în lansarea proiectilelor învingeau infanteria, deoarece un soldat dotat cu armură şi scut era lent, fiind o ţintă sigură. „Din acest motiv a eşuat expediţia ateniană în Sicilia, în timpul războiului peloponesiac. Tucidide descrie cum infanteria grea a Atenei a fost decimată în munţi de infanteria uşoară locală, în mare parte prin folosirea praştiei”, scrie Halpern.

Goliat era un soldat de infanterie grea, iar el credea că se va duela cu un alt soldat de acelaşi tip. „Atunci cînd filistinul i-a spus «Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpului», fraza-cheie a fost «Vino la mine». Goliat îi cerea să vină aproape pentru a se lupta corp la corp”, explică Gladwell. Acelaşi motiv stă şi la baza gestului împăratului Saul, care dorea să-l echipeze pe David cu sabia şi armura sa: el credea că tînărul păstor urma să se lupte cu Goliat corp la corp. David nu avea de gînd să facă acest lucru. (va urma)

Sursa: DESCOPERA.RO

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (118)

Alte terapii

din Medicina Tradiţională Chineză (3)

Terapia prin foc

Medicina Tradiţională Chineză include o gamă largă de practici medicinale. Terapia prin foc, în varianta cea mai cunoscută numită „foc de vară“, practicată în prezent și în România, reprezintă o energie pentru organism. Este o aplicare străveche tibetană a unui principiu foarte simplu, ce constă în folosirea locală a căldurii focului pentru a intensifica fluxul de energie vitală din organism, pe anumite trasee ale meridianelor de acupunctură. Căldura transmisă direct unor meridiane energetice stimulează punctele cu deficit energetic pînă la echilibrul armonios al Qiului, deci pînă la momentul în care Yin și Yang devin egale. Tratamentul termic direct cu foc se aplică în principal pentru zona spatelui, iar efectul terapeutic este asigurat de extractele lichide purificate, obţinute din cel puţin 10 tipuri de plante medicinale tibetane, numite „soluţii activatoare de meridiane“. Terapia prin foc are legătură cu terapia moxa. La început, se impregnează traseul meridianelor energetice cu lichidele activatoare. Ulterior, se acţionează la acest nivel prin acupunctură, presopunctură, masaj Tui Na, asociindu-se, în acelaşi timp, și efectul termic direct al focului. Se aplică extractele activatoare, apoi se pune un prosop umed cald, iar acesta se stropeşte cu lichid volatil, care se aprinde instantaneu, degajînd căldura necesară pentru tratament. Focul se aplică de trei ori în timpul unei ședințe de tratament; timpul de aplicare este esenţial și diferenţiat după nivelul de dezechilibru energetic, vîrsta pacientului, tipul de suferinţă și modul de viață al acestuia. Timpul de aplicare al terapiei este strict, fiind calculat la secundă. Căldura dilată porii, iar substanţele active pătrund în organism prin piele, la nivelul meridianelor energetice și apoi în tot organismul. La sfîrșit se aplică un extract din plante,

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (6)

Nicolae îl privea pe Rasputin ca pe un mujic oarecare. „Este doar un rus bun, credincios şi sărac cu duhul“, scria el. „Cînd mă simt asaltat de griji, îmi face plăcere să vorbesc cu el, pentru că invariabil, după aceste discuţii, am o senzaţie de pace interioară extraordinar de plăcută“. Ţarul, care primea periodic rapoartele poliţiei secrete, temuta Okrana, trebuie să fi ştiut mai mult decît Alexandra despre viaţa scandaloasă a autointitulatului călugăr, şi probabil era deranjat de influenţa extraordinară pe care acest om, simplu şi bun, dar peste măsură de desfrînat, o avea asupra ţarinei.

Oamenii de la Curte vorbeau chiar despre o discuţie purtată de ţar cu unul dintre curtenii favoriţi, amiralul Nilov, care avusese curajul să-l întrebe cît va mai tolera atitudinea insolentă a lui Rasputin. „Mai bine Rasputin, decît istericii anarhişti şi comunişti“, ar fi răspuns Nicolae. În iulie 1914, cînd războiul cu Germania devenise iminent, Rasputin se afla acasă, în sătucul său siberian, în convalescenţă după ce fusese înjunghiat, în timpul unuia dintre obişnuitele sale chiolhanuri.

La aflarea veştilor despre mobilizarea generală a armatei ruse, el a telegrafîat imediat la Ţarskoe Selo: „Tătucul ţar să nu pornească la război, căci acest război va fi pieirea Rusiei şi a familiei imperiale şi veţi pierde pînă la ultimul om“. Citind telegrama, Nicolae s-a mîniat şi a rupt-o imediat în bucăţi. El dorea să preia imediat comanda armatei pe care o îndrăgea atît de mult şi doar după numeroase insistenţe a acceptat să predea conducerea Marelui Duce Nicolae Nicolaevici, cel mai experimentat militar din familia imperială. Dar războiul a mers prost pentru armata rusă, nepregătită, flămîndă şi prost echipată. Uriaşa încleştare de la Tannenberg, dintre 26 şi 30 august 1914, a salvat Franţa de la invazie, prin faptul că i-a obligat pe germani să trimită

care se acoperă cu o folie și se ține cîteva zile. Terapia prin foc este eficientă pentru tratarea răcelilor; la nivel vertebral, pentru combaterea durerilor reumatice, pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, inclusiv prin folosirea camforului. Se combină cu moxa, cu folosirea plasturilor lichizi, cu acupunctura, cu așa-numitele „pahare ale vieții“ – un tip de ventuze cu vibraţii calde și reci. Aplicaţiile se fac pe punctele de acupunctură corespunzătoare.

Presopunctura

Presopunctura este o formă de terapie fizică din Medicina Tradițională Chineză, ce completează reflexoterapia. Această terapie își are originea în acupunctură, fiind înrudită cu aceasta și cu reflexoterapia. Ea se bazează pe cele mai vechi principii medicale chineze de vindecare. Presopunctura mai este numită și ,,masajul cu degetele”, ,,apăsarea cu degetele”, ,,acupresura”, ,,acupunctura cu degetele” sau ,,digitopunctura”. Presopunctura sau ,,masajul punctelor”, precum și ,,hipno-presopunctura” sînt o formă de masaj, ce se poate face cu pulpa dgetelor, cu unghia sau cu ajutorul unei baghete de bambus/plastic, liniar de-a lungul meridianelor, fie doar deasupra unor puncte. Ea este la fel de eficientă ca acupunctura și reflexoterapia. Presopunctura este o formă de terapie alternativă, populară în China, Japonia și, în general, în Extremul Orient, fiind veche de mai mult de 5.000 de ani. Este un procedeu de terapie și autoterapie, ce se poate învăța foarte ușor. Are la bază aceleași principii ca și acupunctura și reflexoterapia. Constă în apăsarea anumitor puncte ale pielii. Presopunctura se bazează pe ideea că sănătatea organismului uman depinde de echilibrul energiei Qi. Energia pozitivă Yang/Masculină sau negativă Yin/Feminină, în cantități inegale poate cauza simptome neplăcute, iar presopunctura urmărește să regleze aceste dezechilibre.

Funcționarea presopuncturii În urma studiilor asupra corpului uman și a practicării acestei terapii timp de mii de ani, specialiștii în presopunctură au creat o hartă a punctelor energetice prezente pe suprafața corpului uman. Acestea sînt localizate în special în tălpi, dar și în palme și în alte zone ale corpului.

mai multe divizii pe frontul răsăritean, dar a provocat în acelaşi timp grele pierderi ruşilor. Practic, armata lor regulată a fost zdrobită aici, iar lipsa muniţiilor şi a armamentului a împiedicat refacerea puterii militare ruseşti. Deşi Rusia a obţinut cîteva victorii neaşteptate împotriva Austriei, ea nu a putut ţine piept formidabilei maşinării de război prusace. Pînă în august 1915, cea mai mare parte a teritoriului polonez ce fusese deţinut de ruşi trecuse deja în stăpînirea germanilor şi aproape patru milioane de ostaşi ruşi îşi pierduseră viaţa, fuseseră răniţi sau luaţi prizonieri. Furios, ţarul a decis să preia imediat comanda supremă, în ciuda sfaturilor miniştrilor săi, dar încurajat asiduu de Alexandra.

Înflăcărarea cu care ţarina a sprijinit această acţiune absurdă, deşi de înţeles din partea unui autocrat ca Nicolae, a fost desigur dictată de convingerea că soţul ei nu trebuie să fie niciodată al doilea om în imperiul moştenit de la strămoşii săi, că nu trebuie să se încreadă decît în forţele proprii şi nu în alţii. Cuplul imperial coresponda, de obicei, în limba engleză, indiferent că era vorba despre scrisori sau telegrame. Pe 24 iunie 1915, Alexandra îi scria lui Nicolae, care inspecta linia frontului: „Iubitul meu, trebuie să te faci ascultat şi să le aminteşti tuturor că tu eşti Ţarul şi că poţi face orice doreşti. Trage folos din poziţia pe care o ai şi arată-le celorlaţi că ai un cuvînt de spus şi o voinţă puternică şi că nu eşti condus de N. (Marele Duce Nicolae) şi de anturajul său, care să-ţi dirijeze mişcările şi cărora să le ceri mereu permisiunea pentru acţiunile tale. Acum, condu-ţi singur armata, fără ajutorul nimănui şi binecuvîntează-i cu prezenţa ta pe toţi“.

Din 5 septembrie 1915, cînd Nicolae a părăsit Ţarskoe Selo spre a prelua comanda trupelor şi pînă pe 20 martie 1917, ziua de dinaintea arestării sale, la Moghilev, putem urmări cursul tragic şi aproape incredibil al evenimentelor din ultimele luni ale ţarismului, prin intermediul scrisorilor dintre suveran şi soţia lui. Acestea constituie una dintre cele mai

Fiecare dintre aceste puncte corespunde unui organ sau unui sistem de organe. Prin presarea continuă timp de 1-2 minute a unui anumit punct, energia acumulată în exces este eliberată, iar tensiunea de la nivelul organului corespunzător scade. Disconfortul, inflamația sau durerea sînt diminuate; în urma unor ședințe repetate, afecțiunea poate fi calmată și ținută sub control, iar în anumite cazuri mai ușoare, chiar vindecată definitiv. Presarea se face cu buricele degetelor, cu o forță medie sau mare, într-un interval cuprins între 30 de secunde și 2 minute, în funcție de schema de terapie pe care o stabilește specialistul. Înainte de începerea tratamentului, specialistul va analiza în detaliu starea de sănătate a pacientului și va stabili cîte ședințe de terapie sînt necesare și la ce interval, care sînt punctele energetice vizate și la ce rezultate se poate aștepta pacientul. Mulți specialiști în presopunctură susțin că această formă de terapie se recomandă în special cu rol de prevenție sau de ameliorare, fiindcă susține întărirea sistemului imunitar și, prin urmare, ajută organismul să se vindece singur și să se mențină sănătos. În cazul prevenției există și posibilitatea urmării unui tratament de întreținere acasă. După cîteva ședințe, specialistul te va învăța ce puncte trebuie să presezi ca să elimini stresul, oboseala, durerea de cap, greața sau alte simptome.

Deși cele trei forme de terapie – acupunctura, reflexoterapia și presopunctura – sînt înrudite, între ele există diferențe, și specialistul de MTC (Medicină Tradițională Chineză) alege tipul ideal de terapie pentru fiecare pacient. Principala asemănare între cele trei terapii este faptul că toate pornesc de la ideea existenței unui cîmp energetic, ale cărui dezechilibre cauzează boli și agravează simptome. O altă asemănare este urmărirea a 12 zone principale de energie, numite meridiane, întinse de-a lungul întregului corp, existența unor puncte energetice pe suprafața corpului, care corespund anumitor organe. A treia asemănare este aplicarea unei forțe mecanice pe aceste puncte energetice, cu scopul echilibrării tensiunii stocate în ele. Presopunctura este foarte eficientă în tratarea durerilor articulare, de cap, de gît și spate. (va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

uimitoare şi mai importante surse ale arhivelor istorice ruseşti. Dar nu putem înţelege sensul acestor misive fără a fi conştienţi mai întîi de dependenţa totală a familiei ţariste faţă de singura persoană care i-ar fi putut reda sănătatea adoratului lor fiu.

Pe 4 septembrie 1915, Alexandra îi scria soţului său, cerîndu-i să o aştepte la cartierul general al armatei ruse: „Nu te teme pentru ce a rămas înapoi... Iubitule, sînt aici, nu rîde de soţioara ta prostuţă, dar ea poartă pantaloni pe dedesubtul rochiei“. Nicolae era încîntat: „Chiar mă gîndeam, soţioara mea, cînd vei vrea să-1 sprijini pe bărbăţelul tău, acum, că este departe? Ce păcat că nu-ţi poţi îndeplini datoria de a conduce ţara în lipsa mea pentru un timp mai îndelungat, sau cel puţin pe toată durata războiului!“. Pe 10 septembrie, Alexandra accepta „misiunea“ încredinţată: „O, inimioara mea, sînt atît de mişcată că îmi doreşti ajutorul. Întotdeauna sînt gata să fac totul pentru tine, doar că nu-mi place să mă amestec undeva fără să mi se ceară“. Prin asemenea cuvinte copilăreşti, puterea supremă asupra Rusiei era încredinţată ţarinei, în vreme ce ţarul se ocupa exclusiv de problemele militare. Iubind puterea, Alexandra a acceptat cu bucurie, fără însă a renunţa să se mai lase dominată de Rasputin.

Scandalul în jurul acestui personaj bizar nu a devenit o problemă stringentă pînă cînd ţarina nu s-a implicat în rezolvarea unor probleme guvernamentale, la sfîrşitul lui 1915. Ţarul îşi începuse domnia hotărît să menţină principiile autocraţiei, dar, în preajma revoluţiei din 1905, el a acceptat să facă un compromis, convocînd o formulă parlamentară cunoscută sub numele de Duma Imperială. Alexandra nu putea suferi această instituţie din două motive. În primul rînd, deputaţii săi solicitaseră o anchetă publică asupra comportamentului scandalos al lui Rasputin, încă din 1911. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De pe scena de bufoni a lumii

Codin

Cînd a început să joace în filme, Alexandru Virgil Platon (1933-2020) avea 28 de ani și era profesor de Română la o școală generală din Mediaș. La fizicul său impresionant, ca de rugbyst, pe unde călca, făcea groapă în pămînt și se zguduia școala. Iar, cu figura aia cumplită ca de monstru care înghite copii nefierți și nefripți, părul negru vîlvoi, ochii adînciți în orbite, precum și ditamai nasul, cît pumnul, speria lumea. Dar, surprinzător, cînd intra în clasă, copiii izbucneau în rîs și-l aplaudau. Căci așa sînt copiii, nu au cultura fricii, și ce îi sperie pe adulți, pe ei îi amuză, considerînd, în naivitatea lor, că, pe lîngă oameni, în lumea asta, trăiesc și personaje de basm, Feți-Frumoși, Zmei și Babe-Cloanțe.

De aceea, în 1961, cînd tovarășii culturnici din Cinematografie au luat hotărîrea să ecranizeze romanul ,,Setea”, al prozatorului Titus Popovici, în regia lui Mihai Iacob și Mircea Mureșan, pe cine să-l pună în rolul lui Ezechil, fiul rebel și turbulent al moșierului Gavrilă Ursului? Pe Virgil Platon, că altul mai reprezentativ nu aveau. Cine-și mai amintește, în anii aceia era în plină desfășurare campania de colectivizare a agriculturii, și Cinematogafia era datoare cu multe producții de propagandă. La talentul său, Virgil Platon primise un rol mic, dar se ținuse cont că nu era actor de meserie și se afla abia la debut. Ce bine i-ar fi stat rolul lui Mitru Moț, interpretat de Ilarion Ciobanu, care, abia întors de pe front, intrase în partidul comunist de capul său, mai mult cu sufletul, dar promitea să obțină și carnetul. Și noaptea, Ilarion Ciobanu se iubea cu Flavia Buref, sora lui Ezechil, în podul gajdului, desigur doar în film, sperînd că, într-o zi, vor face și nunta. Pentru început, Mitru Moț se împrietenește cu activistul Ardeleanu și se angajează slugă la boierul Gavrilă. Iar debutantul Platon are o scenă teribilă cu taică-său, rol interpretat de George Calboreanu, cerîndu-i partea sa de pămînt. Dar bătrînul, ca și Moromete din Cîmpia Română, avea damblaua să-și țină familia strîns unită în jurul său, neconcepînd să-și împartă hectarele cu numeroșii săi urmași. Și cînd Ezechil vine și-i cere moștenirea, întrucît vrea să se însoare, moșierul îi răspunde că numai după moartea lui familia va moșteni ce era de moștenit. Dar, dacă nu mai are răbdare, să facă bine să pună mîna pe secure și să-i dea una în cap. Furios, Ezechil părăsește odaia prin ușă, nu pe ușă, făcîndu-l pe un frate, interpretat de neuitatul Dem Savu (dacă nu l-ați uitat pe Căpitanul Val-Vîrtej) să întrebe candid: ,,Dar, cine sărăcia a făcut ușa asta țăndări?”. La care bătrînul avea să-i răspundă: ,,Vîntul, dragul tatei, vîntul!”. Per total, filmul ,,Setea” era o tîmpenie propagandistică, însă, raportat la ce se face azi ca film țărănesc, era ceva acceptabil. Fiindcă avea de toate: și legionari (Ion Besoiu), și chiaburi (Ștefan Ciubotărașu), și activiști comuniști (Colea Răutu), și femei frumoase (deja numita Flavia Buref, care, în civilie, era nevasta lui Titus Popovici și încă nu se îngrășase), și incendii, și gloanțe, și țărani murind ca proștii, cum a fost toată istoria românilor.

De aceea, cînd în 1967 tovarășii de la Buftea au hotărît să facă un film și după romanul ,,Codin”, al lui Panait Istrati, nu și-au mai bătut capul unde să găsească un actor cu moaca și mai ales cu fizicul de uriaș, care să-l ,,facă” pe Codin, haiducul bălților de la Brăila, urmașul lui Terente. Căci Virgil Platon era tot la Mediaș, profesor, nu actor. În consecință, l-au mai tuns și pieptănat, l-au învățat să meargă și să dea din mîini ca un actor adevărat, și mai ales l-au dublat la post-sincron cu Emanoil Petruț. Și, uite-l pe Codin, în regia lui Henri Colpi, dintr-o coproducție românofranceză, cînd violent, gata să ucidă un bou numai dintr-un pumn, cînd să se împrietenească și să meargă la pescuit cu copilul Adrian Zografi.

Toată lumea îi prevedea o carieră strălucită lui Virgil Platon, mai ales după ce a terminat Institutul de Teatru, luînd nota 10 la examenul de diplomă, cînd a jucat în

drama ,,Ondine”, de Jean Giraudoux, alături de frumoasa Daniela Anencov, deja celebră din emisiunile pentru copii de la Televizor, cînd juca cu Țăndărică, păpușica aceea de lemn foarte simpatică, frate cu Pinocchio. După acest eveniment, cariera actoricească a lui Virgil Platon, în loc să se ducă în sus, inexplicabil, a luat-o-n jos. În primul rînd, n-a făcut nici un spectacol de teatru, în București sau în provincie. Sau poate nu știu eu, dar nu cred. Și, în al doilea rînd, n-a mai avut parte de nici un rol important în filme. Doar roluri mai așa: legionarul acela, en bluson cuir, într-un rolișor din filmele lui Sergiu Nicolaescu, și rostind doar cîteva cuvinte (,,Nu trageți, bă, sînt eu!”); jandrmul care îi tot amenința cu pușca pe Cosma Brașoveanu și Aurel Cioranu, frații cretini ai lui Păcală-Papaiani, filmul lui Geo Saizescu, care mai rezistă și astăzi, pe ici-pe colo. Dar nu și partea a doua, care face concesii prostului-gust, punîndu-l pe Păcală bătrîn să i-o tragă Adrianei Trandafir, într-un prepeleac, sau cu Magda Catone defilînd, numai în chiloți, încoace și încolo. Puah!, ce mizerie: să interpretezi filonul de aur al literaturii române populare într-o manieră scîrboasă, de inspirație americană, doar fiindcă așa e moda în zilele noastre. Unde a mai jucat Virgil Platon? A-ha, într-un film cu activiști, unde parcă era tovarășul cu șapcă și mapă, venit de la București, să facă și să dreagă într-o fabrică. Dacă ar fi fost după mine, aș fi făcut cu el personaje ca ,,Rîmaru”, să zicem, sau ,,Bozoncea”, sau ,,Zahei Orbul”, după o nuvelă de V. Voiculescu, sau ,,IonVodă cel Cumplit”. Sau ,,Rasputin”, sau ,,Cocoșatul de la Notre Dame”.

Dar, soarta nemaifiindu-i prielnică, încet-încet, Virgil Platon s-a întors la prima iubire – cea de profesor de Română, și s-a dedicat fiicei sale, studentă la Medicină în Tîrgu Mureș, devenită mai apoi, după cum mi se lăuda el, o reputată doctoriță. Cunoscînd misterele geneticii, care aranjează ca fetele să semene cu tații lor și băieții cu mamele (cum stau lucrurile și în familia mea), cu greu m-am abținut să-l întreb cu cine seamănă distinsa domnișoară.

După 1990, l-am întîlnit pe Virgil Platon la obișnuitele Confrințe de Presă, ținute, vinerea, de Vadim, la sediul PRM din spatele Ateneului Român. Așa ne-am apropiat, ca un păhărel de țuică pe lîngă o damigeană de o vadră, cum suna comparația lansată de renumitul cunoscător de box, Gheorghe Mihalache, într-o carte a sa. În primul rînd, fostul mare actor s-a bucurat că țin minte atîtea amănunte din cariera lui artistică, și aproape că îi dădeau lacrimi cînd povestea întîmplări de pe platourile de filmare. Și ne tutuiam: el îmi zicea Pavelică, eu Ezechil. Arăta foarte bine și nici un moment nu mi-am închipuit că are peste 60 de ani, altfel n-aș mai fi făcut atît pe nebunul că sînt amic cu un actor. Uneori, își dădea cu părerea despre textele mele, mă critica, și nu mă supăram. Cum nu mă supăram nici la observațiile altui confrate, istoricul literar C. Popescu-Cadem. Ce citești, domnule, atîta?, se mira Ezechil. Te mai țin ochii? Păi, ce să fac? Ieși, dom’le, la plimbare prin oraș, că se întîmplă un fenomen cu noi. Sau aleargă prin parcuri, uite ce burtă ai făcut! Altădată, cînd ieșeam, duminica, pe Calea Victoriei, salutam în stînga și-n dreapta, era atîta lume din generația mea. Și cînd ajungeam acasă, mă certa nevasta, că mă așteptase cu masa. Acum, aproape că nu mai e nimeni dintre cunoscuții mei, s-au dus toți și a apărut o nouă generație...

Prin 1994 sau ’96, Virgil Platon candidase la Primăria Sectorului 6 din partea PRM. Dar el, nu și nu, că făcuse mișto de el o amică, actriță la ,,Tănase”, îl propusese într-o ședință și lumea îl acceptase. Fugi, domn’le, l-am încurajat, că ești un actor cunoscut, te-a văzut lumea în atîtea filme... Și dacă ieși, am adăugat, mă ai și pe mine în vedere măcar cu două camere? Să-i dau fiemii ca zestre, cînd s-o mărita... Nu s-a ales nici primar, nici nimic. La Conferințele de Presă de vinerea venea tot mai rar, pînă cînd nu l-am văzut deloc. Îmbătrînea de-a binelea. Aveam telefonul lui, dar mă jenam să-l sun, ce faci, Ezechile, mai trăiești?... E bine, mi-a confirmat un cunoscut comun, tot profesor prin Drumul Taberei.

Vrea să se pensioneze. Asta știam pînă zilele trecute, cînd, punîndu-l pe Mihăiță, nepotul meu, să caute ceva pe internet, m-a informat că Alexandru Virgil Platon murise în 2020, probabil de Covid. Fie-i țărîna ușoară lui Codin!

Tragedia comediantului

14 septembrie 2008. ,,Pentru Ștefan Iordache, comedia s-a sfîrșit. Unul dintre cei mai înzestrați actori pe care i-a avut România nu mai e. A ieșit de pe «această mare scenă de bufoni», cum numea Shakespeare lumea. L-am cunoscut îndeaproape. Se purta cu mine cînd foarte cald, cînd distanțat. Nu știa de unde să mă apuce. Tot timpul îmi reproșa că am ceva cu el. Cînd am scris despre rolul lui din filmul «Ticăloșii», n-a mai vorbit cu mine, spunea că de ce l-am băgat pe Dorel Vișan în față. Dar eu n-am făcut niciodată ierarhizări între actorii mari, dar lui Ștefan i se părea că, în ceea ce-l privește, fac. M-am uitat peste toate cronicile pe care le-am scris despre el și am conștiința împăcată. El face parte din familia lui Laurence Olivier, a lui Anthony Quinn, a lui Al Pacino, din aluatul lor histrionic. Un mare histrion, inteligent, subtil, delicat, un mare scamator, un măscărici de geniu, care însă prețuia mai mult viața deît scena și platoul de filmare. A iubit viața cu toate paharele ei pline. Le iubea foarte mult pe fetele mele și mă întreba mereu: «Ce-ți mai fac frumoasele?». O, Ștefane, Ștefane, de ce te-ai dus în pămînt înainte de vreme, în loc să te fi dus la timp la New York sau acolo unde-ți era locul, pe scena lui «Globe Theatre»? A lăsat în urmă un mare pustiu. Și cu toate acestea, acest mare Artist, dacă treci pîrleazul, e departe de a fi cunoscut. Nici măcar prin filmele pe care le-a făcut nu s-a impus în afară. Fiindcă l-au slujit regizori modești, care n-au ajuns la înălțimea lui, care nu i-au oferit șansa nici unui premiu internațional. L-am îngropat cu mentalitatea noastră dîmbovițeană. De care nu cred că ne vom lecui vreodată. Moartea stă în atitudinea noastră față de valoare și succes. România își îngroapă valorile cu fiecare mitocănie morală și politică. Am scris nu o dată, în acest colț de pagină, cu ce pretenție de europeni defilăm noi, dacă împroșcăm cu lături pe oricine are succes în afară. Nu ne bucurăm că cineva de pe ulița noastră ajunge pe scena lui Universal Studio sau în atenția postului NBC! Nu ne bucurăm de succesele unor artiști de-ai noștri. Dimpotrivă, fie îi împroșcăm cu noroi și insulte, fie îi ignorăm! Prin atitudinea românilor, atiștii mor înainte de vreme. Îi îngropăm cu fiecare mizerie politică, de aceea Ștefan Iordache ura politica, nici nu voia să audă de ea! Adică avem o mentalitate de groapă, de gropari! România este o țară care își îngroapă valorile! În necroloagele lui, toată lumea l-a pus alături de Nelu Ploieșteanu, dar nimeni n-a încercat să facă o apropiere între el și Laurence Olivier. Oare de ce? El trebuia să joace alături de Al Pacino și să cînte cu Louis Armstrong. Artiștii români, cu cîteva excepții, n-au avut mentalitatea de învingători planetari, de artiști care să se poată întrece cu americanii, francezii, japonezii. Dacă unii au reușit – Eminescu, Brâncuși, Enescu – ne-am uitat strîmb la ei. Sau Nadia, ca la un miracol. Cu talentul său imens, Ștefan Iordache a murit ca un necunoscut. Avea anvergura felliniană, dar s-a mulțumit cu Dan Pița. Aici, scriitorul, artistul nu poate trăi din munca lui. Plus că nu este respectat, nici de legi, nici de oameni. Moartea lui Ștefan Iordache este o tragedie națională. Grid Modorcea“

Cît a trăit în România, Grid Modorcea (n. 1944) a fost cronicar teatral și de cinema, critic literar și publicist, poet. Părea inepuizabil și, în ultimii 2-3 ani, avea o cronică fixă pe ultima pagină a Ziarului ,,Tricolorul”, al lui Vadim, care îl prețuia foarte mult. Dar, într-o zi, a dispărut. Unde e Grid Modorcea? E-he, și-a luat familia și a tăiat-o în Canada! Sătul să mai fie umilit de toate scursurile încăpușate în societatea românească, și-a luat soția și fetele – frumoasele gemene Mihaela și Gabriela, fondatoarele Grupului vocal de succes ,,Indigo”, și a emigrat, în speranța că le va fi mai bine printre străini. La fel cum au făcut și vor face atîtea milioane de români care au ajuns să se sufoce în țara lor.

Pagină realizată de PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Viaţa neştiută de cofetar şi bucătar a căpitanului Creangă, fiul povestitorului

La finalul anului 1860 Ileana, soția lui Ion Creangă, îl naște pe unicul fiu al povestitorului: Constantin. Mariajul părinților se destramă șapte ani mai tîrziu, iar tatăl se îngrijește îndeaproape de educația urmașului. Pare că fiul are alte ambiții, deși în corespondența cu părintele său invocă o sumedenie de proiecte frumoase pentru care tot cere bani. G. Călinescu, de exemplu, nu avea o părere prea bună despre Constantin Creangă și nu sfiește să o scrie în ,,Istoria Literaturii”. Pînă la urmă, după tot felul de studii în străinătate, fiul îmbrățișează o carieră militară și ajunge căpitan, dar nu se limitează la veniturile cazone și devine antreprenor. Pentru că statutul militar nu îl lăsa să desfășoare activități mercantile, afacerile sînt trecute pe numele soției.

Pînă la înfiinţarea monopolului de stat, C.I. Creangă face comerţ cu foiţa de ţigară. Devine şi reprezentantul foiţei Job, lăudînd-o pe plajă la Constanţa sub o umbrelă-reclamă. Pe urmă se ocupă de cozonaci moldoveneşti, braga, ceai Pax, prăjituri. Conduce cofetăria ,,Ca la mama acasă”, plasată nu departe de cafeneaua Imperial, situată pe vremuri în zona Ateneului Român – Str. Ştirbei Vodă. Nimic nu-i reuşeşte bine şi totul pare nepotrivit cu reputaţia tatălui. Sorţii îi sînt potrivnici şi în căminul său. În 1906, Olga se desparte de el, după ce din 1904 ceruse separarea de patrimoniu. Despre comerțul cu tutun, știm că și Ion Creangă a cochetat cu industria și a ținut o mică tutungerie (pe strada Goliei nr. 51 din Iași), loc unde pe 31 decembrie 1889 își găsește sfîrșitul, într-o criză de epilepsie și apoplexie.

C.I. Creangă se dovedește în pas cu vremurile și apelează la publicitate și marketing încă din 1890. ,,Căpitanul știa să își promoveze marfa si nu se sfia să scrie: «Cea mai sănătoasă hîrtie de orez, singura aprobată de Consiliul de igienă publică», fiind cotată pe piață drept cea mai bună foiță de țigară autohtonă.

Lumea regilor şi culisele ei

Cum te adresezi Regilor (2)

Odată cu epoca barocului, în spaţiul de limbă germană s-au dezvoltat o multitudine de forme de adresare care făceau aproape imposibilă alegerea soluţiei potrivite dacă nu cunoşteai în amănunt canoanele protocolare, înclinaţia germană de a complica formulele de adresare („înălţimea voastră“, „luminăţia voastră serenisimă“...) pînă la forme fanteziste a făcut ca oricine, cu excepţia celor numiţi mareşali ai curţilor, să fie nesigur şi temător de felul în care să aleagă forma corectă de abordare a alteţelor regale – rezultatul fiind că întregul subiect devine prea greoi şi este aruncat peste bord. Odată, cînd regina Silvia a Suediei a apărut la emisiunea Wetten, dass?... (Pariem că?...) – aici, vă rog, se cuvine să vă imaginaţi că mă încrunt puţin! – moderatorul Thomas Gottschalk i s-a adresat cu încăpăţînare folosind „alteţă”, ceea ce este greşit. Alteţele sunt, în orice caz, membri de la periferia unei familii regale. Există o singură formă corectă: Herr, Domn. Şi respectiv: Herrin, Doamnă. în sens strict, nici nu există un titlu mai înalt decît Herr. O regină, prin urmare, este Herrin, Madam, Madame, Señora sau, în suedeză, Mästarinna.

În Anglia, te adresezi regelui cu Sire (pronunţie saiăr) şi reginei cu Madam (pronunţie: mem). În Franţa, îi spui şefului Bourbon Sire, iar soţiei sale Madame (adică o formă prescurtată din Mea Domina, adică: „stăpîna mea“), în Spania Señor, respectiv Señora.

În Rusia, pe vremuri, mujicii îl tutuiau pe împărat, zicîndu-i „ţar“ şi „tu“. Acesta era considerat un privi-

Foițele erau impregnate cu praf de orez, făcîndu-le astfel elastice și încetinind procesul de ardere. Ele se aprindeau imediat și nu scoteau mult fum. Motto-ul celebrelor foițe Creangă era: «Ori fumați hîrtia Creangă, ori dați dracului tutunul!», cu trimitere discretă către «iarba dracului» –metafora folosită de tatăl lui pentru obiceiul cu pricina. În Muzeul Hîrtiei din Angouleme există un exemplar de foiță de țigară semnată Olga Creangă. Foițele Creangă aveau nișa lor de piață formată din fumătorii de rînd. Căpitanul preluase o mică tutungerie de la tatăl său și se încăpățîna să reziste pe piață, în încercarea de a-i cinsti astfel memoria. Deși creativ în maniera de promovare a propriilor foițe de țigară (acțiune de promovare prin intermediul învățătorilor din țară, organizarea unei loterii cu premii), toate s-au soldat cu un eșec major, ajungînd după declanșarea crizei din 1900 «muritor de foame», cu casa plină de copii și împovărat de datorii. Acesta a fost momentul în care Creangă a decis deschiderea plăcintăriei «Ca la mama acasă», unde vindea cozonaci moldovenești, serviți cu un ceai aromat cu numele de «pax»”.

În ceea ce privește istoria Cazinoului din Constanța trebuie să menționăm, pe scurt, faptul că pe locul actualei clădiri aflate, într-un final, în renovare, a cărei construcție a început înainte de primul Război Mondial, au existat alte două amplasamente din lemn. ,,Dintre antreprenorii cazinoului se evidențiază, din rațiuni de istorie culturală, singurului fiu al ilustrului povestitor, căpitanul C.I. Creangă, «cofetar și bucătar din București», cu care primăria încheie un contract de închiriere la 8 mai 1902. Întru susținerea sa, căpitanul reliefează calitatea serviciilor pe care le poate oferi, între care insistă asupra cuviinței; alte argumente: cunoașterea lumii alese care-și permite un anume nivel al vilegiaturii, experiența în domeniu și cunoașterea celor «două limbi uzuale», franceză și germană, pentru «străinii ce s-ar abate la Constanța». Căpitanul Creangă trebuia să plătească în patru rate o chirie de 2.000 lei

legiu deosebit de care se bucurau ţăranii, care i se mai adresau şi cu delicata formulă „tătucul ţar“.

Formula de adresare către capetele încoronate ne apropie de un alt aspect, la fel de greu de pătruns. Ce e de făcut cînd sîntem în situaţia de a le oferi un cadou? Răspunsul: fie ceva absurd şi extravagant, cu totul inutil şi foarte, foarte scump. Fie ceva lipsit de orice valoare, dar amuzant. Dar în nici un caz vreo categorie intermediată! Etaloanele darurilor potrivite pentru regi au fost stabilite de califul Harun Al-Rashid, care stăpînea la începutul Secolului al IX-lea un teritoriu cuprins între malurile Indului şi piscurile răsăritene ale Munţilor Atlas. După ce a primit vizita unui trimis de la curtea lui Carol cel Mare, califul a fost atît de încîntat de această variaţie, încît i-a dat solului din îndepărtatul Occident, să-1 însoţească pe drum, un elefant alb, în dar pentru regele francilor. Elefantul, Abul Abbas pe numele lui, a supravieţuit lungii călătorii şi, ajuns la Aachen, a făcut senzaţie la curtea lui Carol. Regele a fost atît de încîntat, încît l-a luat cu el peste tot, ani de zile, în chip de element decorativ, pînă cînd Abul Abbas a făcut o aprindere la plămîni şi s-a prăpădit. Iar Aachenul este mîndru şi în ziua de astăzi că a avut cel dintîi elefant la nord de Alpi.

Sigismund al II-lea al Poloniei i-a adus un cadou la fel de reuşit lui Ferdinand I al Austriei, cînd 1-a vizitat în 1540 la Viena: un corn de inorog, lung de aproape doi metri şi jumătate. Pînă în Secolul al XVIIlea, cînd naturalistul danez Ole Worm a stricat tot jocul, demonstrînd că podoabele animalului fabulos, preţuite pe atunci la de o sută de ori greutatea lor în aur, proveneau în realitate de la un narval, colţul de inorog a fost considerat cel mai valoros material de pe

pentru sezonul estival 1902, asumîndu-și obligația de a procura jocuri (șah, domino, table), cărți de joc cu taxe stabilite de comun acord și de a asigura iluminatul: «Este bine înțeles că pretroleul va fi de cea mai bună calitate spre a nu produce nici un miros»”.

,,O plăcere a tuturor plaisir-iștilor care veneau să facă băi la Vii era terasa berăriei Gruber, unde «prietenii își spun multe și uită din cele urîte», cum scria Ioan Adam. Un alt punct de atracție al locului era Plăcintăria lui Creangă. Patronul era nimeni altul decît fiul marelui povestitor Ion Creangă, căpitanul C.I. Creangă, care nu a moștenit talentul literar al tatălui său, dar s-a dovedit un negustor priceput. Plăcintele pe care le vindea la Vii erau foarte apreciate de scăldătorii înfometați de apa mării, iar succesul plăcintăriei i-a permis să-și extindă afacerile la Constanța. (…) Încă de la începutul construcției Cazinoului, Primăria Constanța și-a pus problema rentabilității stabilimentului. La început, a fost închiriat unui antreprenor, dar, ulterior, Consiliul Comunal a hotărît să-l exploateze în regie proprie. După ce a constatat că cheltuielile abia sînt acoperite de venituri, primăria a oferit iarăși spre închiriere Cazinoul. În mai 1902 a fost luat în gestiune de unicul fiu al marelui povestitor Ion Creangă, căpitanul C.I. Creangă, despre care George Călinescu a spus răutăcios că «nu era nici deștept și nici nu avea vreuna dintre însușirile tatălui». În cererea adresată autorităților locale, căpitanul Creangă solicita în dublă calitate, de cofetar și de bucătar, să i se închirieze casinul argumentînd că el cunoaște «lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin mai ales în timpul sezonului, că poate oferi un serviciu curat, prompt și mai ales cuviincios, că posedă experiență și dispune de un personal ales și încercat, iar în plus cunoaște și două limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate pe aci». Pe lîngă plata chiriei, Primăria Constanța i-a impus antreprenorului Creangă să pună în vînzare «articole de cosumațiune de cea mai bună calitate». La începutul veacului XX, bătrînul casin din lemn era considerat demodat. În anul 1903, primarul Cristea Georgescu a început demersurile de ridicare la Constanța a unui stabiliment modern, asemenea celor de pe Riviera franceză”.

GASTRO-ART RO

pămînt. Nimeni nu se îndoise pînă atunci de existenţa animalului „rar“ şi „sperios“, înzestrat cu puteri magice. Se credea că unicornul trăieşte solitar în codri fermecaţi, cu primăvară veşnică şi obligatoriu cu lac, în care el, vanitoasă creatură, să se poată oglindi. Ferdinand I a trimis cornul la Innsbruck, unde cel dintîi sculptor al ţării, Silvester Lechner, l-a transformat într-un obiect de artă bogat ornamentat, dispus pe verticală. Ainkhürn, unicornul, poate fi admirat astăzi în tezaurul de la Palatul Hofburg din Viena, unde numărul său de inventar, XIV 2, are darul de a împrăştia orice vrajă.

Dar dacă nu ai la îndemînă un unicorn, şi nici măcar un ou Fabergé, mai bine renunţi să le faci daruri regilor. Altfel, nu poţi decît să-i pui în încurcătură, deoarece toate cadourile primite, indiferent cît de îngrozitoare ar fi, se păstrează cu sfinţenie pentru ca la nevoie să fie scoase la iveală, în caz că vizita se va întoarce (spre exemplu, hidoasa versiune în miniatură a palatului prezidenţial indonezian din aur alb, cu care a venit Elisabeta a II-a de la Jakarta). Şi, pe cît posibil, nu dăruiţi animale. În vizitele ei oficiale, regina Angliei se vede mereu silită să primească animale, pe care, din politeţe, nu le poate refuza. Cele mai multe ajung la Grădina Zoologică din Londra. Aşa ca bivolul alb, dăruit de regele zuluşilor în 1995, într-o vizită în Africa de Sud, şi ca elefantul pe nume Jumbo (de la preşedintele Camerunului), şi ca numeroasele broaşte ţestoase; alături de trei leneşi, doi urşi grizzly, un crocodil şi un hipopotam pitic.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Rãzboiul de lîngã România

TRANSNISTRIA – CALUL TROIAN

AL RUSIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

(urmare din pag. 1)

În acest context, cînd în partea de sud a Ucrainei armata rusă acționează în forță și stăpînește deja teritorii însemnate, analiștii politici și militari avansează în spațiul public o nouă provocare: cum se va implica în acest conflict Armata a 14-a rusă, staționată în Transnistria – spațiul geografic aparținînd oficial Republicii Moldova, dar stăpînit de rusofili care au format în stînga Nistrului o entitate separatistă, Republica Moldovenească Nistreană

Și, extrapolînd subiectul, în vîrtejul acestui conflict deocamdată ruso-ucrainean situația poate degenera, punînd pe picior de luptă Armata a 14-a rusă din Transnistria care, sprijinită de forțe militare rusești aflate în zona de vest a Ucrainei, poate să pericliteze siguranța teritorială a Republicii Moldova.

O îngrijorare legitimă dacă ne gîndim la un conflict rămas în adormire între Republica Moldova și separatista Republică Moldovenească Nistreană –războiul de exact acum 20 de ani dintre statul-mamă și ,,statul parazit”. Ce a generat acest conflict armat și care au fost consecințele acestuia, în condițiile existenței unei enclave rusești pe teritoriul unui stat suveran și independent, încălcînd legi și hotărîri ale unor foruri internaționale, vom afla în continuare.

Teritoriul de dincolo de rîul Nistru

Sintagma de mai sus înglobează ceea ce numim Transnistria – o fîșie de pămînt de-a lungul graniței de sud-est a Republicii Moldova, avînd o suprafață de 4.163 kilometri pătrați și o populație de peste 470.000 de locuitori. Limbile vorbite de locuitorii acestui ținut sînt, în raport cu structura etnică, următoarele: rusă, moldovenească (adică română, dar cu alfabet chirilic) și ucraineană. Aceste date corespund actualei geografii a zonei, pentru că, în perioada interbelică

Transnistria sub administrație românească, harta pe județe

și în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Transnistria cuprindea o altă arie geografică, rezultantă a participării României la această conflagrație mondială și a ambiției Mareșalului Ion Antonescu (conducătorul Statului la acea dată) – în urma unei înțelegeri cu aliatul său, Hitler – de a administra un teritoriu din cel cucerit (eliberat) de armele ,,înfrățite” în vara anului 1941.

După ce, în 16 iulie 1941, trupele române au intrat în Chișinău, capitala Basarabiei (în 5 iulie eliberaseră orașul Cernăuți, capitala Bucovinei), Generalul Ion Antonescu trebuia să hotărască dacă Armata Română se avîntă peste Nistru sau România iese din război, obiectivul (eliberarea Basarabiei) fiind îndeplinit. Din atîtea date despre această hotărîre istorică, concluzia este cel puțin bizară: nu este foarte clar cînd a luat Antonescu decizia de a trece Nistrul. Documentele istorice ne spun că, pe 27 iulie 1941, Führerul îl ,,gîdila” pe Antonescu, lăudîndu-l pentru hotărîrea sa de a duce războiul ,,alături de Germania pînă la capăt”. Cum la acea dată Armata a 3-a avansa spre Bugul de Sud, iar Armata a 4-a recucerise sudul Basarabiei și înainta dincolo de Nistru, în direcția Odessei, atăcînd-o pe 5 august, credem că Antonescu era în culmea fericirii, victoriile acționînd ca un drog asupra judecății acestuia, determinîndu-i viitoarele hotărîri.

De altfel, pe 31 iulie, într-o scrisoare adresată lui Hitler, Antonescu s-a simțit dator să-i mulțumească Führerului pentru aprecierile măgulitoare la adresa Armatei Române, reconfirmîndu-și hotărîrea de a ,,merge pînă la capăt în acțiunea pe care am început-o în est contra marelui inamic al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus”. Făcînd o paranteză în acest moment al scrierii materialului de față, este surprinzător să constați astăzi, la 81 de ani de la această motivație a Generalului Ion Antonescu, similitudinea concepției sale politice asupra percepției Statului Sovietic cu actuala gîndire (și atitudine) a președintelui Joe Biden asupra Statului Rus!

Mulțumit de aliatul său, Hitler a ridicat chestiunea compensațiilor teritoriale ale României în Est, precum și organizarea administrației teritoriilor sovietice ocupate, insistînd ca Odessa și teritoriile din nordul său să fie repartizate României. Speculînd ideea lui Hitler, Generalul Antonescu (avansat la gradul de Mareșal la 22 august 1941) a cerut ca teritoriul dintre Bug și Nistru să devină o zonă de ocupație românească, astfel apărînd numele de Transnistria, spațiul geografic ce nu a existat ca entitate administrativ-teritorială înainte de ocupația românească. Regiunea, ca atare, era cunoscută ca locuită de ,,frați” etnici români, ceea ce era mai mult o versiune propagată de unii etnici români din sudul Ucrainei, fugiți din calea războiului civil din Rusia. De altfel, România nu a emis niciodată, oficial, pretenții față de acest teritoriu. Așa cum era atunci cînd Guvernul de la București s-a impus ca administrație oficială a Transnistriei, datele în cifre arătau astfel: suprafață – 40.000 km.pătrați; populație – 2,3 milioane de oameni. Pentru a nu pierde legătura cu adevărul trebuie amintit că această vanitate a lui Antonescu – de a avea ,,în proprietate” un crîmpei din Ucraina Sovietică, a costat România mult – pierderile Armatei Române numai în bătălia pentru Odessa atingînd cifre ,,astronomice” în raport cu totalul forțelor angajate în luptă pe tot frontul: 17.891 de morți; 63.280 de răniți ; 8.849 de dispăruți, în total peste 90.000 de oameni, ceea ce dă o proporție de aproape 27% din totalul forțelor angajate aici. A meritat această jertfă? Formulînd un răspuns acum, ,,la spartul tîrgului”, cînd cunoaștem cum s-au

scris paginele de istorie ulterior, ne este relativ ușor – Nu a meritat! Degeaba, însă! La ,,ora din perete a războiului”, concepția Conducătorului Statului Român era unică și de neclintit: ,,Nu este nici un secret că nu sînt dispus să pierd nimic din ce am prins deja în mînă. Transnistria va deveni o provincie românească, o vom face românească și îi vom scoate pe toți străinii de acolo: voi purta această întreagă sarcină pe umerii mei pentru a face acest deziderat realitate”. Cert este că, în afară de îndeplinirea unui orgoliu personal și de ,,culegerea” unor beneficii materiale (pentru Țară), Mareșalul Antonescu și, implicit, România, au avut mai mult de pierdut de pe urma acestei ,,creații” zonale.

Cu timpul, după ce frontul a luat o altă întorsătură – semnalul dîndu-l marea bătălie a Stalingradului –relațiile dintre Hitler și Antonescu s-au deteriorat, cel din urmă nemairăspunzînd la solicitarea Führerului de a mări numărul efectivelor românești de pe front. Complicînd și mai mult situația, Ion Antonescu a oferit un răspuns negativ la cererea lui Hitler de a transfera către administrația germană căile ferate din Transnistria. În toiul acestor negocieri, Mareșalul, sătul de problemele cu care se confruntă în ceea ce privește Transnistria, i-a schimbat structura instituțională, l-a demis pe Gheorghe Alexianu din funcția de guvernator și a desființat administrația civilă din Transnistria, desființînd guvernămîntul și înlocuindu-l cu o administrație militară a teritoriului dintre Nistru și Bug, în fruntea căreia a fost numit generalul Gheorghe Potopeanu. Ca să vedeți pînă unde au ajuns transformările ordonate de Conducător, s-a renunțat chiar la denumirea de Transnistria a acestui spațiu geografic!

Totul a luat sfîrșit pe 15 martie 1944, cînd s-a primit ordinul de retragere a întregului personal din provincie, aventura transnistreană rămînînd o amintire dureroasă, în special pentru fostul guvernator Gheorghe Alexianu, condamnat la moarte de către Tribunalul Poporului, în procesul ,,criminalilor de război”, executat pe 1 iunie 1946 în ,,Valea Piersicilor ” din închisoarea Jilava, împreună cu Ion Antonescu, Mihai Antonescu și Constantin (Picki) Vasiliu. Istoria este, uneori, ingrată!

Transnistria separatistă

Greu încercat a mai fost acest petic de pămînt în toate etapele evoluției, din perioada medievală, loc legat, la un moment dat, de numele unor domnitori precum Petru Șchiopul, Mihai Viteazul, Gheorghe Duca, Ieremia Movilă și pînă în zilele noastre. Perioada contemporană a venit cu cele mai răvășitoare schimbări, începînd cu crearea Uniunii Sovietice, la 30 decembrie 1922. Doi ani mai tîrziu, la 12 octombrie 1924, guvernul sovietic a creat, pe teritoriile de la Est de rîul Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul uneia dintre republicile mari, Republica Sovietică Socialistă Ucraina. Deși în denumire conținea cuvîntul ,,Moldovenească”, granițele acestei mari entități administrative au fost trasate astfel ca doar 30% din populație să fie moldoveni. Din anul 1929 capitala a fost la Tiraspol.

Consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, anul următor situația din această zonă a devenit și mai încurcată și explozivă, prin ocuparea abuzivă de către URSS a Basarabiei românești, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, care începea astfel:

Hitler și Antonescu au discutat ocuparea Transnistriei la München în iunie 1941 cu mai puțin de două săptămîni înaintea atacului împotriva URSS

,,În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte a teritoriului ei, Basarabia, călcînd prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populația în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”! La 2 august 1940, guvernul de la Moscova proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, avînd capitala la Chișinău, și, ca treaba să fie și mai complicată în viitor, noua Republică Sovietică este formată din contopirea unei mari părți din Basarabia cu 6 din cele 14 raioane din RSSA Moldovenească, restul revendicînd RSS Ucraineană. Așa cum am descris situația anterior, după ce trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (vara lui 1944), totul a reintrat în stăpînirea URSS, Tratatul de Pace de la Paris din 1947 consemnînd că Basarabia, Nordul Bucovinei și Transnistria revin Uniunii Sovietice.

Destrămarea URSS după 1990 aduce din nou modificări teritoriale și instituționale, RSS Moldovenească își proclamă independența la 27 august 1991, numai că, la 25 august, deci cu două zile mai devreme, Sovietul Suprem al Republicii Moldove Nistrene adoptă Declarația de Independență, ceea ce, după cum era de așteptat, creează noi probleme în zonă, afectată fiind Republica Moldova pe al cărui teritoriu se afla ,,revoluționara” noua Republică Nistreană!

După destrămarea URSS, împărțirile și reîmpărțirile repetate de pe aceste teritorii moldovene, făcute de Statul Sovietic cu scopul de a anihila influența etnică a populației majoritare, adică românii, au creat premisele apariției și instituționalizării Republicii Moldovenești Nistrene. Acest stat separatist, care controlează acea parte din teritoriul Republicii Moldova, aflată la Est de Nistru (cu excepția cîtorva comune din raionul Dubăsari, dar cuprinzînd cîteva localități, printre care Tighina, în partea dreaptă a Nistrului), deși este poziționat în perimetrul Statului Național Republica Moldova, și-a declarat autonomia în urma unor mișcări sociale și politice dirijate de Rusia, presupuse pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România. Pornind de la reacția împotriva introducerii limbii moldovenești (române) ca limbă oficială, la care s-au adăugat considerente socio-economice și politice cu influență rusească, dezvoltarea mișcării separatiste a culminat cu actul din 2 septembrie 1990, cînd s-a autoproclamat Republica Moldovenească Nistreană. Forțînd nota, în lipsa reacției din partea Republicii Moldova, la 25 august 1991, Sovietul Suprem al RMN adoptă Declarația de Independență a noii republici. Întrun final, totuși, Republica Moldova intervine. După ce își declară și ea independența și la 2 martie 1992 este primită ca membru al Organizației Națiunilor Unite, președintele Mircea Snegur autorizează o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturile de poliție loiale Chișinăului, de pe malul estic al Nistrului. Așa a început confruntarea armată dintre Armata regulată a lui Snegur și armata rebelilor sprijiniți de armata rusă.

După confruntări sîngeroase, care au făcut victime peste 1.000 de morți și peste 1.500 de răniți, rebelii șiau întărit autoritatea asupra celei mai mari părți a zonei transnistrene a Republicii Moldova, plus teritoriul din jurul Tighinei. În urma acordului de încetare a focului, din 21 iulie 1992, în statul rebel a rămas Armata a 14-a rusă, astfel că Guvernul de la Chișinău nu mai are nici o

autoritate asupra regiunii nistrene (în afară de 6 sate din raionul Dubăsari).

Situația devine și mai complicată – deși în acordul de pace de care am amintit se prevedea retragerea trupelor rusești, acest fapt nu a avut loc, iar la 17 septembrie 2006 – spre a-și legifera independența – autoritățile separatiste de la Tiraspol au organizat un referendum privind statutul viitor al Transnistriei. Rezultatul acestui referendum? Majoritatea cetățenilor sprijină independența față de Republica Moldova, dorind aderarea la Federația Rusă – efect al majorității populației slave, vorbitoare de limba rusă. Pusă în fața faptului împlinit, Moldova a fost nevoită să adopte ,,Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităților din stînga Nistrului” (22 iulie 2005), care prevede constituirea Transnistriei într-o unitate teritorială autonomă (UTA) specială, în cadrul oficial al Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei.

Desigur, intențiile Guvernului de la Chișinău sînt lăudabile, dar – așa cum se desfășoară evenimentele – vor rămîne doar planuri pe hîrtie. Realitatea ne spune că, deși astăzi Transnistria este concepută la nivel internațional cît și de Guvernul Republicii Moldova ca fiind o regiune autonomă a Moldovei, această parte din Basarabia (deci, din România) nu va mai aparține niciodată Moldovei, cu atît mai mult României. Dacă privim lucrurile prin oglinda conflictului dintre Rusia și Ucraina, desfășurat atît de aproape de Transnistria, perspectiva este sumbră, dacă nu chiar periculoasă, atît atitudinea pro-rusă a majorității transnistrenilor cît și forța de înrîurire a Armatei a 14-a ruse, pot juca un rol malefic în atacarea sau atragerea Republicii Moldova într-un conflict militar.

România și pericolul transnistrean Intertitlul de mai sus nu vrea să fie o sperietoare jurnalistică și cred că nu poate fi interpretat nici ca o exagerare. Pur și simplu, este o realitate a zilelor noastre, reflectată de un șir de evenimente care se pare că au cam scăpat de sub control. Vedeți bine, lîngă hotarele României își întinde aripa morții un război fratricid, declanșat din ambițiile și prostia a trei președinți de state: Joe Biden (doritor să extindă și să întărească hegemonia SUA în lume, visînd să distrugă fostul aliat din altima conflagrație mondială – Rusia, și să vîndă noi arme aducătoare de moarte; Vladimir Putin (nemulțumit de pierderea atîtor republici separate de fosta URSS, după 1991, dornic să recupereze măcar teritoriile cu populație pro-rusă și, la fel, interesat să experimenteze noile arme); Volodimir Zelenski (ținînd morțiș să rămînă în Analele Istoriei țării sale cu meritul de a fi ,,băgat-o” în NATO și în UE, și-a sacrificat pînă la urmă țara și poporul, căzînd ca un fraier în plasa malefică a americanilor, dovedind că este prea mare pentru el, actorul de meserie, rolul de Președinte de Stat).

Pornit în condiții improprii unui adevărat război, conflictul – după cum poate oricine constata – are, în continuare, o evoluție imprevizibilă. Imprevizibile rămîn și deciziile decidenților principali din acest joc de-a viața și de-a moartea, mă refer aici tot la cei trei președinți, la care se adaugă acțiunile extremiste ale unor foruri de conducere ale Uniunii Europene. Din acest punct de vedere pericolul major se naște din posibila intervenție

a NATO în conflictul amintit, intervenție clocită în văzul lumii de omul numărul unu de la Casa Albă, cu urmările pe care nici nu vreau să le gîndesc. Într-adevăr, ghidîndu-ne după manifestările Președintelui Joe Biden, care, de multe ori denotă o încrîncenare soră cu paranoia, avem certitudinea că acest domn vrea să joace la ruleta rusească soarta țărilor europene, doar, doar și-o potoli setea de răzbunare. În acest plan de ansamblu, România, ațîțată tot de supermanul american, pare că joacă o carte necîștigătoare. De ce spun acest lucru? Foarte simplu: în fața noastră, neputîndu-și stăpîni orgoliul de ,,lider” regional, cu certitudinea că domnia sa este chiar stăpînul Țării și poate face cu ea ceea ce vrea (sau, mai concret – ceea ce vor alții), Președintele României, domnul Klaus Iohannis, dirijează România pe o pantă periculoasă. Desigur, sîntem membri NATO și facem parte din marea comunitate numită Uniunea Europeană, dar aceste apartenențe internaționale nu trebuie să treacă înaintea intereselor Țării și a Poporului care te-a ales pentru a-l îndruma spre libertate, democrație, independență și bunăstare, nu să le faci anexă la locomotiva mondială – Statele Unite ale Americii – și, mai lîngă noi, Uniunii Europene. În acest sens ar fi bine ca domnul Președinte Klaus Iohannis să ia aminte la vecinii săi – președinții Ungariei, Poloniei și Serbiei care, ca și în alte situații delicate, pe plan extern, au adoptat soluții pragmatice, în centrul cărora s-au aflat interesele majore ale țării și popoarelor acestora. Cele mai catalizatoare exemple sînt de ultimă oră, anume: primirea nelimitată a refugiaților ucraineni și sprijinul material (militar) pe care îl acordă Ucrainei. Am remarcat inteligența și gîndirea matură cu care au abordat președinții Janos Ader, Anderj Duda și Aleksandar Vučić – șefii statelor mai sus enumerate – în cele 3 mari probleme impuse de Administrația de la Washington, cu privire la Rusia și Ucraina: sancționarea Rusiei, primirea refugiaților ucraineni și ajutorul dat Ucrainei. La toate aceste 3 provocări acești oameni de stat au fost ponderați, nelăsîndu-se purtați de valul simpatiei exhaustive față de figura războinică a lui Joe Biden.

Noi, însă, ce-am făcut?

Am făcut numai greșeli, în prostia lui Iohannis de a se da mare în fața lui Biden și a doamnei Ursula von der Leyen: am demonizat Rusia, devenind cel mai înverșunat dușman al poporului rus; am permis (și permitem) intrarea în Țară a sute de mii de refugiați ucraineni, indiferent de natura socială a acestora și fără un control riguros la frontieră, de asemenea, nu mai înainte de asigurarea unei infrastructuri adecvate; ne-am oferit (prin gura Președintelui) să devenim un fel de depozit european intermediar, în vederea concentrării materialelor care vin din toate părțile, inclusiv a armamentului și a muniției, destinate Ucrainei, sfidînd avertismentul lui Putin adresat chiar României, referitor la inculparea statelor care transmit armament letal Ucrainei etc., etc. În acest ansamblu de pericole reale, inclusiv de a fi considerați de Putin inamicii Rusiei și de a ne trata ca atare (mai ales în situațiile limită în care Rusia se va afla față de NATO), enclava transnistreană din fostul pămînt românesc poate constitui un pericol real, nu doar virtual... P.s.: Pentru a întări incertitudinea care plutește în aer, iată un citat din declarația de presă a Președintelui Klaus Iohannis, făcută cu prilejul vizitei în Republica Moldova, miercuri, 16 martie: ,,Situația tragică din Ucraina nu trebuie să ne facă să uităm că pe teritoriul Republicii Moldova există, încă, un conflict prelungit. Reafirm aici, la Chișinău, sprijinul deplin al României pentru soluționarea politică a problemei transnistrene, cu respectarea suveranității și integrității teritoriale ale Republicii Moldova în frontierele sale recunoscute internațional și fără afectarea parcursului său proeuropean”.

Foarte frumos, domnule Președinte! Doar că ați omis să-i spuneți doamnei Maia Sandu, Președintele Republicii Moldova, prin ce metodă va lămuri NATO și UE să primească Moldova în sînul lor, cu Armata a 14-a rusă pe teritoriul moldovean, și cum va lămuri Republica Moldovenească Transnistreană să intre în NATO cu Armata a 14-a rusă, cu tot! În final, cu aceste declarații hazardate, v-ați apropiat și mai mult de Vladimir Putin...

Maria Antonescu, Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, membri ai Guvernului și ai Corpului Diplomatic la inaugurarea Expoziției Transnistriei

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Fondatorul Ballantine’s – omul care a contribuit la recunoașterea whisky-ului fin în lumea întreagă

Nimeni nu și-a închipuit vreodată că băiețelul de 13 ani pe care tatăl său îl aducea cu căruța la Edinburgh ca să intre ucenic în slujba unui negustor va ajunge fondatorul Ballantine’s, un nume ce va face înconjurul lumii. Puțini sînt cei ce știu să-și urmeze cu tărie un vis. George Ballatine a fost unul dintre ei. Și a avut atîta ambiție și determinare încît a reușit.

Ucenicul

În 1822, o căruță mergea agale printre dealurile din Peebleshire, pe drumul spre Edinburgh. Nu era una dintre călătoriile obișnuite ale fermierului Archibald Ballantine în oraș, pentru aprovizionare. În acea dimineață se îmbrăcase în cele mai bune haine de duminică. Lîngă el era fiul său, George, în vîrstă de 13 ani, vădit emoționat, deranjat de un guler rigid, strîngînd o geantă de călătorie în brațe. Tatăl și fiul aveau întîlnire cu un avocat pentru a semna hîrtiile care îl atestau drept ucenic pe tînărul George, pentru următorii cinci ani la Andrew Hunter, un băcan din Edinburgh și dealer de vinuri și băuturi spirtoase. În acea zi, în timp ce avocatul, băcanul și fermierul semnau contractul băiatului, nimeni nu și-ar fi putut imagina că asistă la începutul unei cariere care îi va purta numele în întreaga lume.

distinse companii de whisky din lume. Astăzi, Ballantine’s este sinonim cu excelența în mai mult de 160 de țări – o realizare posibilă prin standardele exigente ale fondatorului de calitate, George Ballantine, la care a insistat pe detalii în fiecare etapă a lungii sale cariere.

Zorii afacerii cu whisky

un mandat regal în timpul vizitei sale în oraș. Era o indicație a prestigioasei reputații pe care Ballantine o dobîndise în înalta societate. Aprobarea Reginei însăși, șefa Imperiului, a ajutat la creșterea internațională a lui Ballantine în deceniile viitoare.

Whisky-ul, apa vieţii

A fost o ocazie epică în multe privințe. În același an, George Ballantine s-a angajat, iar Edinburgh l-a găzduit pe regele George al IV-lea în vizita sa ceremonială pentru a face pace cu Scoția. În anul în care au fost semnate actele, s-a pus capăt distilării ilicite a whiskyului acordîndu-se licențele de fabricare. Noi distilării legale au fost deschise săptămînal pentru a satisface cererea în creștere, deoarece whisky-ul de malț a devenit un jucător important pe scena economică a Scoției. În următorii cinci ani, George a cărat în spate saci de făină, ovăz și alte cereale, în timp ce dobîndea cunoștințe de specialitate despre ceea ce era un vin bun sau un whisky de malț fin. A învățat arta ospitalității și cum să trateze oamenii, indiferent de originea lor.

George Ballantine a ieșit din ucenicie un tînăr liniștit, inteligent, extrem de politicos. În spatele ochilor care trădau o sclipire de umor ardea gîndul unic de a deveni antreprenor. Stăpînul său, Andrew Hunter i-a urat de bine cu o referință care atesta că George l-a slujit „fidel, asiduu și sincer” în timpul uceniciei sale.

Primul business

La vîrsta de 19 ani, în 1827, Ballantine era gata să pornească propria afacere. Absorbise tot ce îl învățase Andrew Hunter și își rafinase propriile gusturi în acest proces. Timpul nu ar fi putut fi mai favorabil pentru vînzarea de alimente și băuturi spirtoase de înaltă calitate. Revoluțiile din agricultură și industrie au transformat metodele de lucru și au mecanizat producția, creînd o nouă atmosferă de bogăție. Cu arhitectura sa magnifică, Edinburgh a fost centrul cultural al Scoției, sărbătorind evoluții interesante în științe și o epocă de aur în arte. Întrucît capitala națiunii se bucura de o economie în plină expansiune, George Ballantine a început să-și comercializeze talentele printre comercianții și profesioniștii bogați ai orașului. A existat o atmosferă aventuroasă și în industria whisky-ului în curs de dezvoltare, pe măsură ce economia s-a extins. Cu cîteva luni înainte ca Ballantine să-și finalizeze ucenicia, un producător de whisky numit Robert Stein a obținut un brevet pentru o singură distilare. Designul era greoi și avea limitele sale, dar ideea de a produce spirt ieftin de cereale deținea în permanență posibilități mari.

George a vînat spații comerciale în limitele economiilor sale umile și și-a deschis primul magazin alimentar în Cowgate din Edinburgh. Nu partea cea mai la modă a orașului, ci un cartier comercial plin de viață, cu alei înguste, căruțe de fîn și hosteluri, pe ale cărui străzi umblau pînă tîrziu în noapte turme de vaci. Din acest decor a crescut una dintre cele mai

Cu ajutorul primului său magazin și apoi cu cel de-al doilea din Candlemakers ’Row, pe care l-a deschis la vîrsta de 23 de ani, și-a construit în curînd o reputație importantă în oraș. După cum sugerează adresa, inițial era o stradă îngustă unde se adunaseră fabricanții de lumînări, după un incendiu în fostul lor cartier de lîngă Catedrala Sf. Giles. A atras, de asemenea, meșteri pricepuți, cum ar fi legătorii de cărți, șezătorii și artiștii în vitralii. George a pus un indicator deasupra intrării: „Negustori și băcăni de vin”. Tînărul antreprenor trăia într-o cameră închiriată, concentrîndu-și toate eforturile pe construirea afacerii sale. În următorii zece ani a îmbunătățit compania, atrăgînd un număr din ce în ce mai mare de clienți fideli. Pînă în 1836, cînd avea 28 de ani, strînsese suficient capital pentru a se extinde în centrul orașului Edinburgh. Astfel putea ajunge mai aproape de inima societății din Edinburgh și de tipul de client cu care se simțea în armonie. Cererea de whiskyuri de calitate superioară în rîndul nobilimii l-a ajutat să-i atragă pe unii dintre scriitori, academicieni și medici eminenți de la acea vreme.

Tatăl lui George Ballantine, Archibald, provenea dintr-o familie de fermieri, însă George a fost primul care a aplicat atributele familiei în afaceri. Nu au mai rămas fotografii ale prestigiosului său magazin de pe Princes Street, dar, judecînd după celelalte magazine ale sale, se pare că ar fi fost aprovizionat de la podea pînă la tavan cu leguminoase, ovăz și somon afumat, o selecție largă de alimente pentru cunoscători, însoțită de un raft de vin și whisky – la care se putea ajunge cu o scară ca aceea de bibliotecă. În plus, George s-a angajat să livreze clienților speciali mărfurile cu căruța, cu calul sau cu ajutorul unui băiat pe bicicletă.

În 1842, George s-a căsătorit cu Isabella Mann, fiica unui negustor de cereale, și s-au mutat într-o casă impunătoare, la modă în George Square. Afacerea, cu angajamentul său față de servicii de calitate, a prosperat și s-a extins, ajutată de cei trei fii, George al II-lea, Daniel și Archibald și de nepotul George al III-lea. După toate acestea și pe fondul prosperității, fondatorul Ballantine’s a intrat într-o lume nouă, aceea a amestecurilor de malț, blanding whisky. A învățat de la cei mai buni și a reușit să obțină cele mai bune rezultate cu ajutorul inteligenței sale native, a ambiției și a pasiunii pentru calitate și rafinament.

O viață trăită cu sens

La sfîrșitul anilor 1800, George Ballantine era bine cunoscut ca blender, cu piețe de desfacere în toată Marea Britanie și în străinătate. Cunoștințele sale despre malțuri și efectele învechirii asupra calității și aromei i-au permis să producă o gamă de whisky foarte lăudată. Eforturile neobosite ale unor blenderi remarcabili precum Ballantine au condus la o înțelegere mai profundă a whisky-ului –descoperirea efectelor maturării și a rezultatelor plăcute ale învechirii whisky-ului în butoaie din lemn de cireș. Inovația și imaginația lui George Ballantine au contribuit la stabilirea amestecului Scotch drept cea mai importantă băutură internațională. Pînă în 1881, anul morții Isabelei, magazinele și depozitele Ballantine exportau whisky-ul amestecat al lui Ballantine pe piața mondială.

În cele din urmă, George s-a recăsătorit, lăsînd afacerea în mîinile capabile ale fiilor săi, care au combinat operațiunile din Edinburgh și Glasgow și au achiziționat un depozit pentru a se concentra pe dezvoltarea exporturilor de whisky. George s-a retras la Edinburgh, unde a murit la vîrsta de 82 de ani, din cauze naturale. George Junior, care conducea afacerile lui Ballantine din Glasgow, a realizat un vis important al tatălui său în anul în care regina Victoria a acordat companiei

Cuvîntul ,,whisky” provine din gaellic-ul ,,uisge”, devenit ,,usky”, variantă abreviată de la ,,uisge beatha”, care înseamnă ,,apa vieţii”, mai bine cunoscută din latinescul ,,aqua vitae”. Whisky-ul, ca multe alte tipuri de alcool, a fost iniţial folosit în scopuri medicale, atît pentru uz intern cît şi extern. Credinţa cum că ar prelungi viaţa era destul de comună. Legenda ne povesteşte că Sfîntul Patrick este cel care a introdus procedeul distilării în Irlanda în Secolul al V-lea, precum şi toate secretele triburilor de scoţi care au sosit în Kintyre în acelaşi secol, cunoştinţe care ar fi provenit din Spania şi Italia.

În ,,Analele din Clonmacnoise” (1405) găsim prima referinţă la această băutură, în contextul morţii unei căpetenii care a consumat-o excesiv în ziua de Crăciun. În Scoţia, prima dovadă a existenţei producţiei de whisky provine dintr-un fragment din ,,Exchequer Rolls” (1494), care menţionează un transport de malţ călugărului John Cor, din ordinul regelui, pentru a-l folosi la fabricarea de aqua vitae.

Se pare că James al IV-lea al Scoţiei (1488-1513) avea o preferinţă aparte pentru whisky şi în 1506 oraşul Dundee a procurat o mare cantitate de alcool de la breasla bărbierilor, care atunci deţinea monopolul asupra producţiei. Între 1536 şi 1541 regele Henric al VIII-lea al Angliei dizolvă mînăstirile, trimiţîndu-i pe călugări printre laici. Producţia de whisky se mută astfel în gospodăriile private. Odată cu fericitele accidente în care cineva a îndrăznit să bea dintr-un butoi vechi de cîţiva ani, whisky-ul a evoluat într-o băutură mult mai fină. Deţinînd dreptul de a distila whisky-ul încă din 1608, Old Bushmills Distillery de pe coasta de nord a Irlandei se pare că ar fi cea mai veche distilerie a a acestei licori.

O licoare apreciată, după cum se întrevede din unele documente precum cel semnat de Robert Swinhurst în Secolul al XVII-lea: ,,Băut cu moderaţie încetineşte vîrsta, întăreşte tinereţea, ajută digestia, elimină melancolia, linişteşte inima, calmează mintea, înviorează spiritul…”. Proprietarul care primeşte de la rege dreptul de fabricaţie, pe nume Sir Thomas Philips, deţinea pămînturi întinse în plantaţiile din Ulster şi le foloseşte pentru a pune la punct o industrie de succes în comitatul Antrim şi în orășelul Coleraine. Odată cu Actul de Uniune din 1707 dintre Anglia şi Scoţia taxele cresc dramatic. După implementarea taxei pe malţ din 1725 foarte multe distilerii au fost fie închise, fie forțate să lucreze clandestin. Sticlele erau ascunse pînă şi în sicrie. Producătorii încep să lucreze noaptea, cînd întunericul ascundea fumul care se ridica din distilator. Din acest motiv băutura capătă denumirea de ,,moonshine” (strălucirea lunii). Chiar şi în Coleraine au loc 242 de procese în Secolul al XIX-lea împotriva producătorilor aflaţi în ilegalitate. Şi irlandezii, şi scoţienii erau oricum foarte ataşaţi de ideea de ,,home-made”, de unde şi fenomenul foarte răspîndit al producţiei ilegale din epocă, în ciuda încercărilor repetate de a regulariza comercializarea.

În 1880, cînd brandy-ul franţuzesc merge pe panta declinului ca urmare a infestării strugurilor cu phylloxera, whisky-ul devine principala licoare de pe piaţă. De asemenea, a fost întrebuinţat ca monedă în timpul revoluţiei americane. În 1794 fermierii scoţieni şi irlandezi care au emigrat în zona Pennsylvaniei s-au revoltat împotriva unei taxe federale impusă băuturii de către Alexander Hamilton, dar rebeliunea whisky-ului a fost reprimată cu succes datorită miliţiilor aflate sub comanda lui George Washington, acelaşi care decisese mai înainte să-şi investească propriile economii în construcţia unei distilerii.

Deşi la început băutura nu era considerată decît un fel de bere distilată, whisky-ul a evoluat într-o băutură complexă pe baza mai multor tipuri de decoct de malţ, mai multor combinaţii de grîne fermentate care oferă fiecărei mărci un gust distinct. Însă in ciuda diferentelor, să zicem, dintre un Bourbon american şi un blended scotian, mai importantă este calitatea apei, cerealelor şi drojdiei alese pentru preparare. r m

Viaţa lui Jules Verne, Marele Vizionar

Jules Verne s-a născut pe 8 februarie 1828 la Nantes, fiind fiul procurorului Pierre Verne și al soției sale, Sophie Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe, care provenea dintr-o familie de navigatori și armatori scoțieni, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii. În 1834, la vîrsta de șase ani, băiatul este trimis la școala unei anume doamne Sambin, apoi a fost înscris împreună cu fratele său la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă catolică unde a devenit fascinat de lecțiile de geografie, greacă, muzică și latină. În 1840 Jules Verne este înscris la Petit Séminaire de Saint-Donatien și în același an tatăl său, Pierre Verne, cumpără o casă de vacanță în comuna Chantenay, dar în acea perioadă copilul își petrece multe vacanțe la Brains, la proprietatea unchiului său, Prudent Allotte, un bătrîn armator necăsătorit care făcuse înconjurul lumii.

Alexandre Dumas și Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset, dar și piesele clasice ale lui Molière și Shakespeare.

Există o legendă conform căreia la vîrsta de 11 ani tînărul Jules s-ar fi îmbarcat ca mus pe o cursă cu destinația India, fiind recuperat de tatăl său la Paimbœuf. Motivul pentru care copilul ar fi vrut să plece ar fi fost să-i aducă un colier de corali verișoarei sale, Caroline Tronson, de care era îndrăgostit.

Între 1844 și 1846, frații Jules și Paul intră la Liceul Regal și viitorul scriior frecventează Le Cercle des externes du Collège Royal, care se ținea în Piața Pilori, la librăria lui Père Bodin. Imediat după ce își ia bacalaureatul, în iulie 1846, Jules Verne este trimis de tatăl său la studii la Paris, iar Caroline Tronson, verișoara de care era îndrăgostit, se căsătorește în același an cu Émile Dezaunay, un bărbat de 40 de ani, cu care a avut cinci copii. Cînd revine în vacanță la Nantes, Jules o întîlnește pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, de care se îndrăgostește nebunește. Iubirea îi este împărtășită, dar părinții Herminiei nu sînt de acord cu căsătoria fetei cu un student și o mărită cu Armand Terrien de la Haye, un moșier bogat, mai vîrstnic cu zece ani decît frumoasa tînără. Cei doi se căsătoresc în 1848, iar Jules face o criză puternică, asemănătoare demenței, scriindu-i mamei lui o scrisoare halucinantă, redactată sub influența alcoolului.

În iulie 1848, Jules Verne părăsește definitiv orașul Nantes și se mută la Paris. Tatăl său îl îndeamnă să continue studiile de Drept, cu speranța că îl va urma în carieră, dar tînărul ajunge la Paris în plină perioadă de mișcări revoluționare: în februarie regele LudovicFilip fusese detronat și fugise, se stabilise guvernul provizoriu al celei de-a Doua Republici, manifestațiile se țineau lanț, climatul social era tensionat, iar el este impresionat de toată atmosfera pe care o observă cu mare atenție. Trece cu succes examenele pentru al doilea an la Drept, iar unchiul său, Chateaubourg, îl introduce în salonul literar al doamnei de Barrère și al doamnei Mariani. Devine pasionat de teatru și scrie o serie de piese, citește dramele lui Victor Hugo,

La mijlocul lunii martie a anului 1849, Parisul este afectat de holeră și orașul trăiește spaimele epidemiei ucigașe. Pentru a cîștiga bani de buzunar, studentul dă meditații și lucrează la un prieten avocat, Paul Championnière. Între timp, își ia examenele și poate deveni jurist, după cum își dorea tatăl său, dar refuză să intre în magistratură. Se împrietenește cu Alexandre Dumas fiul și acesta îl pune pe Verne în legătură cu frații Seveste, care preluaseră Teatrul Istoric, și care îl angajează ca secretar, dar nu îl plătesc, ci doar îi permit să-și joace piesele.

În ianuarie 1852 se hotărăște să refuze cariera propusă de tatăl său și, frecventînd Biblioteca națională, devine pasionat de știință și de geografie. În această perioadă, îl cunoaște pe ilustrul geograf și explorator Jacques Arago, care continua să călătorească prin toată lumea deși era orb, iar acesta îl atrage spre un nou gen de literatură: poveștile despre călătorii. În timpul unei călătorii la Nantes, scriitorul se îndrăgostește de Laurence Janmar, o tînără care preferă însă o altă partidă, iar Jules Verne este din nou părăsit. Tot mai mulți dintre prietenii săi se căsătoriseră și, sub influența lor, Jules Verne vorbește despre căsătorie în toate scrisorile pe care i le trimite mamei sale, căreia îi cere să-i găsească o soție: „Mă voi căsători cu femeia pe care o vei alege tu și o voi face cu ochii închiși și cu inima deschisă. Caută, draga mea mamă, pentru că este o problemă serioasă!”. Scriitorul este marcat de faptul că toate femeile de care se îndrăgostise se căsătoriseră cu alți bărbați și are un lung șir de exemple: doamna Dezaunay, doamna Papin, doamna Terrien de la Haye, doamnna Duverger și, în sfîrșit, domnișoara Louise François. În martie 1856, Auguste Lelarge, unul dintre prietenii lui, se căsătorește cu o anume Aimée de Viane. Verne este rugat să fie martor, acceptă acest lucru, iar căsătoria are loc pe 20 mai la Amiens, în orașul miresei. Cu ocazia acestei ceremonii, Verne o întîlnește pe viitoarea sa soție, Honorine, o văduvă de 26 de ani și mamă a două fete, Valentine și Suzanne. Honorine du Fraysne de Viane îl seduce pe scriitor și după cîteva zile acesta decide să se căsătorească cu ea, promițînd că renunță la stilul său de viață boem, dar trebuia săși găsească o slujbă stabilă, pentru că veniturile din literatură erau insuficiente pentru a întreține o soție și doi copii. Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și devine agent, la fel ca prietenul său, Dumas fiul. Pentru a intra în această afacere are nevoie de 50.000 de franci, pe care îi cere tatălui său, apoi începe să lucreze la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva. Cedînd la rugămințile fiului, pe 2 ianuarie 1857 Pierre Verne îi dă printr-un act notarial suma de 40.000 de franci ca ajutor pentru a se putea căsători și pe 10 ianuarie scriitorul trăiește, în sfîrșit, bucuria de a avea propria familie.

Cuplul și cei doi copii se mută la Paris, dar cariera sa profesională nu îi oferă nici o bucurie, iar mariajul se dovedește curînd un eșec. Se mută frecvent, călătorește singur în Scoția, Anglia și Norvegia și în această perioadă scrie mult. În iulie 1861 i se naște primul și singurul copil, Michel, pe care îl descrie ca „un copil teribil”, dar apariția acestuia bulversează viața scriitorului, care este nepregătit pentru noua responsabilitate.

Un moment semnificativ în viața literară a lui Jules Verne l-a constituit întîlnirea cu Pierre-Jules Hetzel, unul dintre cei mai importanți editori francezi, care publicase operele lui Victor Hugo, George Sand și

Erckmann-Chatrian. Cînd s-au cunoscut, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani și de atunci pînă la moartea lui Hetzel au avut o excelentă colaborare scriitor – editor.

Tatăl său moare pe 3 noiembrie 1871 la Nantes, iar un an mai tîrziu Jules Verne se mută la Amiens, orașul natal al soției. Aici frecventează Biblioteca Societății Industriale, care era abonată la numeroase reviste științifice și pe 8 martie 1872 devine membru titular al Academiei de științe, litere și arte din Amiens, pe care o va conduce între 1875 și 1881. În 1874 publică „Ocolul Pămîntului în optzeci de zile” și cumpără vasul Saint-Michel II, fiind numit și membru onorific al Yacht-Club de France. În 1876 soția sa, Honorine Verne, suferă o hemoragie abundentă care o aduce la un pas de moarte, fiind salvată de o transfuzie de sînge, intervenție medicală foarte rară în epocă. În același an, obține din partea justiției decizia ca fiul său minor, care avea un comportament deviant, să fie trimis la o casă de corecție timp de șase luni, iar doi ani mai tîrziu, în februarie 1878, îl îmbarcă cu forța pe un vas care merge spre Indiile Occidentale.

Pe 9 martie 1886 scriitorul se întîlnește pe stradă cu nepotul său, Gaston, care îl împușcă în picior. Gaston este arestat și e suspectat că și-a pierdut mințile, dar tatăl acestuia, Paul Verne, declară că băiatul a tras asupra unchiului său doar pentru a atrage atenția presei asupra valorii prozatorului, ca acesta să fie acceptat mai repede în Academia Franceză. Gaston Verne va rămîne însă închis într-un azil de boli psihice pînă la moartea sa, pe 13 februarie 1938.

Pe 27 august 1897 Paul Verne moare din cauza problemelor cardiace de care suferea de mult timp, dar Jules refuză să meargă la înmormîntare, trimițînd o scrisoare șocantă, încheiată cu cuvintele: „Este ora șapte seara. Mă tem că e imposibil să plec la Paris”. Începînd cu anul 1900, Verne își petrece majoritatea timpului în bibliotecă și în cabinetul de lucru, în fața aceleiași mese la care a scris timp de treizeci de ani, începe să sufere de cataractă la ochiul drept, dar refuză să se opereze. În 1902 și 1903 scrie mai puțin, diabetul de care suferea îi afectează grav vederea și orbește progresiv. Jules Verne moare pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa sa de pe bulevardul Longueville nr. 44, iar la înmormîntare participă cinci mii de persoane. În timpul vieții, scriitorul a publicat 61 de romane și povestiri, iar după moartea lui Jules Verne fiul său s-a îngrijit de publicarea a încă 12 volume ale unor opere descoperite în manuscris. Pe lîngă acestea, există un număr însemnat de poezii, eseuri, opere istorice, piese de teatru și cîntece care fac parte din creația sa de tinerețe.

DosArEsECrETE.ro

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Israelul, posibil intermediar între Kiev și Moscova

(urmare din pag. 1)

El a afirmat că Ucraina şi Israelul se confruntă cu ameninţări similare. „Sînt ameninţări referitoare la distrugerea totală a popoarelor noastre, a statelor, culturii şi chiar numelor, Ucraina şi Israel”. Preşedintele Ucrainei a punctat că invazia militară rusă a fost lansată pe 24 februarie, în aceeaşi zi în care era înfiinţat, în 1920, Partidul Naţional Socialist din Germania. „Acest partid a distrus state întregi şi a încercat să comită genocid. La 102 ani după crearea partidului nazist, a fost dat ordinul lansării invaziei ruse în Ucraina, care s-a soldat deja cu mii de morţi, iar milioane de oameni şi-au părăsit casele”, a afirmat Zelenski,conform cotidianului The Times of Israel, citat de Mediafax.

Președintele Ucrainei, care este evreu, a abordat din nou acuzaţia Rusiei conform căreia conduce o administraţie care susţine nazismul. Trecînd de la ucraineană la rusă, Volodimir Zelenski a spus: ,,Propagandiştii ruşi au o treabă grea astăzi. Pentru prima dată, un preşedinte ucrainean a vorbit cu parlamentul Israelului şi, prin înregistrare video, cu poporul Israelului, un ucrainean acuzat de nazism de către Moscova. Însuşi acest fapt demonstrează deja că lucrurile nu sînt aşa cum spune Moscova”.

Răspunsul Israelului la criticile lui Zelenski: ,,Nu sînt multe țări care să fi făcut atîtea pentru Ucraina” Numeroşi oficiali israelieni au criticat comparaţiile lui Zelenski cu Holocaustul. ,,Eu îl admir pe preşedintele Ucrainei şi susţin poporul ucrainean cu inima şi cu faptele, dar istoria teribilă a Holocaustului nu poate fi rescrisă”, a reacţionat imediat ministrul israelian al Telecomunicaţiilor, Yoaz Hendel. Oficialul israelian a amintit că genocidul Germaniei naziste împotriva evreilor a fost comis „inclusiv pe teritoriul Ucrainei”.

„Războiul este teribil, dar comparaţia cu ororile

Să

nu uităm de COVID

(urmare din pag. 1)

Este important și războiul din Ucraina, e la modă chiar, mor oameni și e tragic, doar că furtul a doi ani din viață, moartea celor dragi înmormîntați în saci de plastic sau distrugerea muncii de ani de zile a românilor sînt la fel de importante. Nu mai vorbesc de faptul că am fost insultați, catalogați drept idioți pentru că nu voiam să ne supunem unor măsuri pe care le credeam inutile.

Astfel, Agenția de Securitate Sanitară a Marii Britanii a publicat un raport care demonstrează că, în ultima lună a anului în curs, 9 din 10 decese cauzate de virusul COVID-19 au fost înregistrate în rîndul persoanelor vaccinate complet. E adevărat, persoane cu vîrste peste 70 de ani, dar și copii și tineri vaccinați. De altfel, în ultimele luni au fost înregistrate extrem de multe cazuri de oameni tineri, în jurul vîrstei de 30 de ani, mai ales sportivi, cu schema completă de vaccin, care au suferit infarcturi, au dezvoltat miocardite și alte probleme de acest gen. Rezultatele autopsiilor a opt persoane care au murit după vaccinarea COVID-19 au fost prezentate la Institutul de patologie din Reutlingen pe data de 20 septembrie 2021. Analizele histologice au fost efectuate de către patologii Prof. Dr. Arne Burkhardt și Prof. Dr. Walter Lang. Rezultatele confirmă afirmația Prof. Dr. Peter Schirmacher, conform căruia, din peste 40 de cadavre supuse autopsiei, persoane care au murit la două săptămîni după vaccinarea COVID-19, aproximativ o treime au murit ca efect al vaccinului. Detaliile microscopice ale modificărilor tisulare au fost afișate în timpul conferinței de presă live.

Rezultatele analizei mostrelor de vaccin COVID-19 de către o echipă de cercetare austriacă au fost, de asemenea, prezentate în cadrul conferinței de presă și coincid cu descoperirile oamenilor de știință din Japonia și Statele Unite. În vaccin au fost găsite componente nedeclarate care conţin metale. Din punct de vedere vizual, componentele vaccinurilor se disting prin forma lor neobișnuită. Rezultatele studiilor duc la revendicări legale și politice, de exemplu, cea pentru colectarea imediată de informații de către autorități în vederea evaluării riscului pentru sănătatea populației reprezentat de vaccinurile COVID-19. De exemplu, semnele timpurii

Holocaustului şi cu soluţia finală este revoltătoare”, a atras atenţia Hendel. La rîndul său, deputatul israelian Yuval Steinitz, membru al formaţiunii de dreapta Likud, a avertizat că discursul lui Zelenski „pare să se apropie de o negare a Holocaustului”. „Războiul este mereu un lucru teribil, dar orice comparaţie între un război clasic, oricît de greu ar fi, şi distrugerea a milioane de evrei în camere de gazare în cadrul structurilor soluţiei finale reprezintă o distorsionare a istoriei”, a avertizat Yuval Steinitz. Conform presei israeliene, numeroşi membri ai Knessetului au exprimat nemulţumiri privind comparaţiile făcute de Volodimir Zelenski cu Holocaustul.

,,Israelul este generos și sensibil față de Ucraina în timp ce își echilibrează propriile interese”, a declarat, luni, 21 martie a.c., prim-ministrul Naftali Bennett, la o zi după ce președintele ucrainean Volodimir Zelenski a criticat abordarea Ierusalimului, deși ulterior a revenit asupra afirmațiilor.

„Israelul și-a întins mîna pentru a ajuta Ucraina de cîteva săptămîni, din primul minut al conflictului, pe canale diferite și variate”, a spus Bennett. „Gestionăm această criză nefericită cu sensibilitate, generozitate și responsabilitate, echilibrînd în același timp diferitele considerații – și sînt complexe.”, a adăugat premierul.

Bennett a făcut aceste remarci la o ceremonie prin care a trimis personal unui spital de campanie israelian, prima astfel de instalație construită de orice țară în Ucraina. Premierul a subliniat că Israelul a trimis avioane pline cu ajutor umanitar și și-a deschis porțile imigranților evrei și refugiaților non-evrei. „Astăzi, vreau să spun clar: Israelul și publicul israelian pot fi mîndri de ajutorul și contribuția pentru cetățenii Ucrainei. Fii mîndru de acțiunile pe care le-a întreprins Israelul... Nu sînt multe țări care să fi făcut atît de multe”, a spus el.

de afectare a fertilităţii la persoanele vaccinate pot fi verificate prin consultarea înregistrărilor FIV. Prin registrul bolilor canceroase se pot dobîndi cunoștințe despre dezvoltarea cancerului din cauza modificărilor genetice ale ARN viral. Ar trebui luată în considerare suspendarea vaccinărilor împotriva COVID-19.

În ceea ce privește corectitudinea testelor PCR sau decesele înregistrate la Terapie intensivă, se vorbește tot mai mult, inclusiv într-un raport din luna septembrie 2021 al guvernului britanic, despre faptul că au existat decese declarate ca fiind cauzate de COVID, doar fiindcă testul PCR făcut la internare fusese pozitiv. În Statele Unite al Americii, un studiu asemănător a reliefat faptul că 77% din persoanele care au murit din cauza COVID aveau două sau mai multe comorbidități, ceea ce înseamnă că acest virus îi afecta în special pe cei cu organismul slăbit, așa cum au și încercat unii să spună în plină pandemie, fiind însă reduși la tăcere.

În afara acestor rezultate, s-au mai investigat avertismentele medicilor care susțineau încă din aprilie 2020 că ventilarea mecanică a pacienților cu COVID, adică intubarea, crește riscul de deces al acestora. Aceștia au publicat un studiu în revista medicală americană Stat News, din care reiese că, deși nivelurile de oxigen din sînge erau foarte scăzute, pacienții erau vii și recuperabili, ceea ce i-a determinat pe medici să creadă că, dacă aceste niveluri scăzute în cazul pneumoniilor impuneau ventilarea pacienților, în COVID măștile de respirație ar fi fost suficiente, fiindcă simptomele pacienților aveau mai multe în comun cu răul de înălțime decît cu pneumponia. Cu alte cuvinte, pacienții au fost uciși mai mult din cauza tratamentelor dăunătoare decît din cauza bolii.

Pe data de 17 noiembrie 2021, Asociația Medicilor și Chirurgilor din SUA a publicat un articol pe pagina sa de internet în care arăta modul în care, pentru fiecare pacient internat cu COVID, spitalele și medicii primeau bonificații financiare după cum urmează: pentru testele „gratuite” PCR de la internare; dacă internau persoane cu COVID; 20% din întreaga factură a spitalului dacă se folosea Remdesivir în loc de Invermectină, deși se știa că primul medicament e toxic; un bonus consistent dacă pacientul era intubat; mai mulți bani pentru spital dacă cauza morții era declarată ca fiind COVID-19, chiar dacă aceasta nu era legată în mod direct de virus. La aceste practici se adaugă cele referitoare

Ministrul israelian de Externe, Yair Lapid, a adăugat că israelienii „trebuie să știe că Israelul nu tace. Într-un loc în care există suferință și groază, vom întinde o mînă mîngîietoare și vom face totul pentru a ajuta”.

„Trimitem împreună cu acest spital nu numai cel mai bun personal medical din lume, ci și inimile noastre, sprijinul și identificarea noastră. Acesta este un război crud și inutil și trebuie să înceteze”, a adăugat ministrul de Externe.

Israelul a început să construiască spitalul de campanie „Shining Star” din Mostyska, Ucraina, în weekend, și este așteptat să se deschidă marți (22 martie a.c.), cu 60 de membri ai personalului de la Centrul Medical Sheba și de la Spitalul de Copii Schneider. Spitalul de campanie include o secție de pediatrie, o maternitate, o cameră de urgență, o unitate de telemedicină și multe altele, scrie JPost.

Zelenski: ,,Israelul este un loc bun pentru discuții cu Rusia”. După ce s-a adresat parlamentului israelian, în intervenţia sa video zilnică către ucraineni, preşedintele Zelenski a declarat că Israelul face multe eforturi pentru a organiza discuţii de pace la nivel înalt între Ucraina şi Rusia şi a sugerat că acestea ar putea avea loc la Ierusalim, informează Reuters și Agerpres.

,,Desigur, Israelul are interesele sale, strategia sa de a-şi proteja cetăţenii. Înţelegem totul”, a spus Zelenski, aşezat la birou, în tricoul său kaki. ,,Prim-ministrul Israelului, domnul Bennett, încearcă să găsească o modalitate de a organiza discuţii. Şi sîntem recunoscători pentru asta. Sîntem recunoscători pentru eforturile lui, astfel încît mai devreme sau mai tîrziu vom începe să avem discuţii cu Rusia, eventual la Ierusalim. Este locul potrivit pentru a găsi pacea. Dacă este posibil”. În ultima săptămînă, premierul Naftali Bennett şi-a intensificat eforturile de a aduce cele două părţi împreună şi a vorbit în mai multe rînduri atît cu Volodimir Zelenski, cît şi cu Vladimir Putin. Săptămînă trecută, premierul israelian a zburat în secret la Moscova pentru a se întîlni cu liderul de la Kremlin.

la interdicția aparținătorilor pacientului de a intra în spital să-l viziteze și se explică de ce nu se făceau autopsii conform legii în cazul celor declarați morți de COVID: fiindcă s-ar fi descoperit falsul în declarații. Conform avocatului Thomas Renz, s-ar fi primit cam 100.000 de dolari pe pacient diagnosticat cu COVID.

Același raport al Asociației medicilor și Chirurgilor din SUA afirmă despre practica intubărilor pacienților internați cu COVID că, în cazul acestora, numărul deceselor este uluitor. Un raport al Bibliotecii Naționale de Medicină din ianuarie 2021, ce include 69 de studii care au implicat mai mult de 57.000 de pacienți, a concluzionat că ratele mortalității au fost de 45% la pacienții cu COVID-19 care au primit ventilație mecanică invazivă, crescînd la 84% la pacienții mai în vîrstă. Thomas Renz a anunțat la o conferință de presă a Fundației Truth for Health că datele CMS au arătat că în spitalele din Texas 84,9% din toți pacienții au murit după mai mult de 96 de ore pe ventilator.

Am încercat să vă amintesc lucruri care s-au întîmplat și la noi în țară în ultimii doi ani. Ar fi bine să nu le uităm și să sperăm că organele abilitate vor investiga și îi vor pedepsi pe cei vinovați. De asemenea, nu pot să nu observ, așa cum scriam și cu altă ocazie, asemănarea grozavă dintre scenariul pandemiei și acest război din Ucraina, cît și reacțiile aproape identice ale oamenilor care s-au implicat emoțional. E suficient să vă uitați pe social-media și să vedeți ce mai postează cei care pînă mai ieri erau militanți fervenți ai vaccinării și pandemiei. Pariez că acum au steagul galben-albastru la poza de profil și spumegă contra lui Putin și a rușilor. E bine să nu uităm lucrurile acestea și să le conectăm pentru a putea avea o imagine reală a jocurilor care se fac deasupra noastră și să încercăm să luăm măsurile cuvenite. Dacă recitiți articolul meu despre războiul modern, cel informațional, o să vedeți că una din tehnicile folosite pentru manevrarea opiniei publice este acoperirea unor lucruri dăunătoare elitelor cu ceva care să atragă atenția de la ele, iar dezvăluirile acestea despre pandemie nu puteau fi oprite decît cu ceva mult mai grav, de felul unui război. Nu m-ar mira ca acest război ciudat, așa cum l-am numit la un moment dat, să aibă un final la fel de neașteptat ca începutul său și să ducă la niște aranjamente surprinzătoare pe scena mondială.

Între untdelemn și războiul lui Putin...

Ceea ce atrage cel mai des atenția în peisajul stradal din aceste zile este spectacolul sacoșelor și al cărucioarelor încărcate cu sticle de ulei, cărate de gospodine sau gospodari către propriile locuințe. Și nu e numai așa, o impresie fugară, ci tinde să se permanentizeze în mentalul colectiv ca o imagine familiară în spațiul citadin. Degeaba au loc insistente intervenții televizate, prin care cetățenii sînt îndemnați să nu-și facă griji și să nu intre în panică deoarece rezerve de untdelemn există cu prisosință. Și pentru ca gradul de credibilitate să crească, se amintește, ca într-un laitmotiv, că țara noastră ocupă locul întîi în Uniunea Europeană în ceea ce privește producția de semințe de floarea-soarelui. Ceea ce, în treacăt fie spus, aduce venituri frumoase țării noastre, prin producția dată la export. Iar aceste venituri ar fi putut fi și mai consistente dacă procesarea ar fi avut loc în țară, lucru imposibil deoarece, după Revoluția din ʼ89, ca printrun miracol, fabricile de ulei, ca și cele de zahăr, au dispărut. Și chiar dacă acum se recunoaște că aceasta

a fost o gafă de proporții, ca și altele de același fel, acum nimeni nu pune mîna să le refacă sau să înființeze altele noi, deși nu ar deloc greu.

Între timp, pe unul dintre stadioanele Moscovei, Vladimir Putin se străduiește, punîndu-și la bătaie calitățile actoricești, să fie cît mai relaxat, adresîndu-se cu dezinvoltură unui public numeros, de peste 200 de mii de persoane, în marea majoritate tineri, aduși acolo pentru a celebra opt ani de la anexarea Crimeei. Aparatul uriaș de propagandă al rușilor a făcut ca realitatea să fie redată invers, astfel încît în ochii inocenți ai acestor tineri Putin să apară ca un vașnic erou, deși, dincolo de granița Rusiei, în Ucraina, sînt distruse orașe întregi, iar viețile a mii de oameni sînt puse în bătaia tunurilor din ordinul aceluiași Putin. O „gură de oxigen” ca aceasta, de pe stadion, e binevenită pentru liderul de la Kremlin, căci el știe că, de fapt, o lume întreagă e împotriva lui. Concomitent, în Piața Roșie, mulțimea strînsă protestează, dezaprobînd atitudinea celor de pe stadion care, în fapt, nu cunosc măcelul întreprins în Ucraina.

„Trei, Doamne, și toți trei”

Cîndva, venirea primăverii, cu repetabila reînviere a naturii, era aşteptată cu bucurie şi pace lăuntrică. Primăvara aceasta a venit la pachet cu „eliberarea” temporară a românilor din cușca Covid… de ochii lumii și doar pentru „derutarea inamicului” – a se citi –poporul român, dar şi cu teama unui război devastator.

După vizita fulger a „marelui” vizir al Pentagonului la Bucureşti, prilej cu care demisionatul cu epoleții plini de stele a fost uns prim cioban la stînă, o altă „înaltă” vizită, utilă românilor precum frecția la un picior de lemn, o aduce la Bucureşti pe „Doamna Americii”… Kamala, ca să aibă de unde pleca. Doamne, daʼ dusă mai e cucoana în cauză! Asta a surclasat „istețimea” doamnelor noastre: Viorica, Raluca și Alina, luate împreună... că de sfidare nu se poate vorbi. N-o duce capul, fiind, așa cum o caracterizează conaționalii ei: „Cel mai puțin capabil diplomat din Washington”.

„Dup-atîta frig și ceață”… volens-nolens, am ajuns la concluzia că primii trei oficiali ai „stelelor și dungilor” au procesoarele de la mansardă cam scurtcircuitate:

- Joe Biden, Președintele SUA, primul om în stat. După atîtea „scăpări de memorie” și gafe impardonabile, ultima declarație publică bate recordul: „Putin nu este criminal de război!”, apoi, tras de mînecă de băieții GloboCap, urmată după cîteva minute, de o alta: „A… ce spuneați?... Putin este criminal de război!”, a apărut solicitarea ca Biden să fie supus unei examinări a posibilităților sale cognitive.

- Kamala Harris, Vicepreședintele SUA, al doilea om în stat, „prima doamnă a Americii”, conform afirmației-gafă, a chiriașului de la Casa Albă. O lume întreagă a putut vedea cum a doua personalitate oficială a „Stars and Stripes” a venit la București cu notițaordin pe care a copiat-o într-un catastif, super-vizionată de un robot înalt ce o urmărea din poziția mutului de drepți-cocoșat în așteptarea comenzii. „Scriitoarea” și-a înșirat mărgelele cu stiloul, și-a arătat dantura și… dusă a fost. Mi-am închipuit pentru o clipă că în locul lui K.W. Iohannis ar fi fost N. Ceaușescu şi m-a bufnit rîsul. Pentru așa ispravă, „cismarul” ar fi trimis-o urgent la cules sparanghel, în Germania, chiar dacă încă nu a început sezonul.

Profitînd de un time-out în „războiul ciudat” din Ucraina, „doamna” Margaret Hariss de la ‘Ndragheta Mondială a Sănătății (a se citi OMS) a papagalizat la ordin scamatoria gogoșii plandemice: „Departe de a se fi încheiat. Ne aflăm cu siguranță în mijlocul pandemiei!”. Dacă în timpul vizitei mrs. Kamala a fost liniște și pace pe malurile Dîmboviței, imediat după plecarea sa și după declarațiile ‘Ndraghetei Mondiale, cazurile de Covid au început să se umfle precum aluatul lăsat la dospit, doar din pix, iar rapoartele zilnice

rulează cifrele ca la „păcănele”. Ciudată coincidență… S-o fi speriat Covidul de „doamna” cu copy-paste? Unde ești, Gheorghiță?

– Nancy Pelosi, Președinte al Camerei Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii – al treilea om în stat – l-a confundat pe actualul lider de la Casa Albă cu Bush, iar Maxine Waters, o altă „democrată”, a susținut că „Putin avansează în Coreea” (în loc de Crimeea)…

Cu un președinte dus cu pluta precum legendarul vas fantomă „De Vliegende Hollander” (Olandezul zburător) și niște paparude cu gură mare și minte-ioc, nu mă mai mir că fosta cea mai mare putere a lumii a ajuns de rîsul curcilor. Ei sînt cei care conduc (oficial, nu de facto) SUA…, așa că de ce ne-am mai mira că România nu mai are suveranitate, nu mai are economie proprie. Importăm de la morcovi, urzici și ace cu gămălie pînă la sicrie zburătoare la mîna a treia, fregate casate, rachete expirate moral și centrale nucleare experimentale, pe pielea românului. României i-a fost furată demnitatea, nu mai are diplomați de talia lui Titulescu sau Ștefan Andrei. Actualii componenți ai „Guvernelor mele” sînt un fel de comisari-politruci, funcțiile lor publice oficiale neavînd nici o conexiune cu experiența profesională în domeniu. Unii au fost numiți direct de „partenerul strategic”, alții, de Imperiul celor 12 stele, de „Vaterland”, de „Le coq gaulois”, dar toți sînt executanți de ordine străine. Ei nu slujesc poporul român, ci intereselor „Înaltelor Porți” contemporane aflate în marș forțat spre „Marea Resetare”.

După toate împrumuturile postdecembriste, mai nou, după cele cu dobîndă record ale luʼ Cîțu – pentru „volatilizarea” cărora, nimeni, nici Parlamentul, nici Președintele, nici Guvernul nu au dat raportul națiunii române – colonialiștii olandezi deja au început să bată șaua, amintind românilor ce se întîmplă cu statele falimentare.

Situația este gravă. Chiriașul de la Cotroceni, secondat de un fost pușcăriaș drogat, au făcut „un pact neghiob”, nu cu „Molotov și Ribbentrop” (vorba lui Adrian Păunescu), ci un acord militar cu același stat artificial vecin cu care Emil Constantinescu a „negociat”semnat-parafat-promulgat actul de trădare națională din 1997, nereclamat și nemodificat nici pînă azi.

Acordul militar România-Ucraina – în cazul României, încheiat în afara calității de membru NATO – și promulgat de actualul șef al statului în anul 2021, fără ca acesta să fi întrebat poporul român – pentru a i se respecta voința – a pus România în pericolul de a putea fi considerat stat-agresor. Nu trebuie uitat că punctul 5 al Tratatului NATO este valabil doar în caz de apărare a unui stat membru atacat de către alt stat ne-NATO. Și atunci, doar după consultarea și acordul fiecărui membru al alianței. Articolul 5 din Tratatul

Cînd, în treacăt, vorbește despre evenimentele din Ucraina, Putin nu uită să menționeze, culmea fățărniciei, că „nu vom ceda nici o palmă de pămînt în fața neonaziștilor și naționaliștilor ucraineni, ne menținem scopurile propuse”. Ca și cînd ucrainienii ar fi invadat Rusia! Putin și-a scos propaganda pe stadion la fel ca Stalin. Liderul de la Kremlin și-a gîndit discursul, fals de la un capăt la altul, astfel încît să fie punctul culminant al ciudatei manifestări. Numai că, ghinion, chiar în momentul în care începuse să dezvăluie motivele – false, evident – care au condus la conflictul cu Ucraina, stupoare: transmisia televizată a discursul lui Putin a fost oprită! Moment de uluială –cine și-ar fi închipuit?! A fost, cu siguranță, o lovitură puternică dată propagandei ruse. Tipic pentru zona comunistă, discursul lui Putin, întreruperea lui – de către un grup de hackeri, cum s-a spus ulterior – au arătat lumii că Putin nu este inexpugnabil. Dimpotrivă, el s-a trezit dintr-odată într-o situație disperată, fără vreo soluție pentru a ieși din aceste încurcături...

În fața unor astfel de evenimente, cum să nu vedem pe străzi cărucioare încărcate cu sticle de untdelemn?

IoAn sToICA

NATO prevede că: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sînt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.

Există, deci, posibilitatea ca în cazul României, punctul 5 al Tratatului NATO să nu fie activat, așa că verdictul ar putea fi: „Români, voi ați comis-o, descurcați-vă fără NATO!”.

Breaking News Pamflet

Dispăruta „Vocea Americii”, preluată de resuscitata „Europa liberă”, a anunțat că, drept recunoștință pentru obediența fără margini față de „partenerul strategic”, de Mutti Merkel-Abgelauferin, Klaus Schwab-Resetatorul, Ursula-Cruella de Vil, Macaron de Élysée și gașca, pentru atitudinea anti-românească de distrugere „Pas cu pas” a supraviețuitorilor „României re-educate”, trogloditului greu-vorbitor de la Hermannstadt - via Valea Oltului i se va construi un bust la dimensiuni adecvate în vederea montării acestuia pe Muntele Rushmore, în Dakota de Sud, alături (dar ceva mai jos) de foștii președinți ai statelor americane: George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln. Votul s-a efectuat pe fondul sonor al cunoscutei piese muzicale patriotice „Rushmore, Über alles”, însă proiectul bustului a fost respins. Abraham Lincoln a folosit dreptul său de veto, obiectînd că marele schior alunecă prea des pe trasee periculoase, fapt care ar putea dăuna grav șubredei stări cognitive a lui Joe Biden, ar afecta strălucirea celor două „doamne” ale Americii – Kamala Haris și Nancy Pelosi – și ar putea aduce mari prejudicii războiului din Ucraina și stării climatice generale.

ION MăLDăRESCU (Art-emis.ro)

P.s.: Români, imaginați-vă că s-ar face acum alegeri prezidențiale și parlamentare fără campanie electorală în România. Doamneee, nici Carlo Goldoni, nici Caragiale, nici specialiștii de efecte speciale de la Holywood n-ar putea egala spectacolul de „Oscar”! Parol!

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (I)

Începem astăzi, în paginile Revistei ,,România Mare”, o amplă retrospectivă a Istoriei Poporului Rus, prin prisma celor care i-au condus destinele de-a lungul Istoriei sale zbuciumate. Nu vom pătrunde prea adînc în tainele acestui subiect, pentru că istoricii sînt cei în măsură să o facă, ci vom puncta cîteva aspecte legate de cei ,,Şase mari Crai de la Răsărit”. Pe toţi îi reprezintă ambiţia nemăsurată de a conduce un asemenea popor măreţ, dar unii s-au lăsat prinşi în mrejele Puterii, care i-a acaparat în asemenea măsură încît au depăşit barierele ideologice, culturale, istorice, morale, şi au ajuns să fie numiţi ,,căpcăunii” Poporului Rus. Ţarul Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei, Grigori Rasputin, Vladimir Ilici Lenin, Iosif Vissarionovici Stalin, Mihail Gorbaciov și Vladimir Putin – considerați a fi sclavii ,,Cultului Personalităţii”. Rîndurile care urmează încearcă, pe cît este posibil, să facă lumină în păienjenişul acestor vieţi tumultuoase şi uneori pline de mister, dar care au influenţat şi, după cum ştiţi, ne influenţează pînă şi nouă vieţile.

Ţarul Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei

Grigori Rasputin (I)

Grigori Efimovici Rasputin (n. 10/21 ianuarie 1869 - d. 17/30 decembrie 1916) a fost un mistic rus care a avut o mare influență asupra familiei Țarului Alexandru al II-lea, a Țarinei Alexandra și a unicului lor fiu, Țareviciul Alexei, care a suferit de hemofilie.

Anul acesta s-au împlinit 105 ani de la momentul în care Ţarul Nicolae al II-lea Romanov al Rusiei a fost forțat să abdice. Toată lumea cunoaște faptul că acesta a fost nevoit să plece în exil împreună cu soția sa, Alexandra Feodorovna Romanova, și cei cinci copii. După mai bine de un an în care au trăit sub arest la domiciliu, Nicolae al II-lea și familia lui au fost uciși cu brutalitate de către soldații bolșevici, din ordinul lui Vladimir Ilici Lenin, liderul de atunci al Partidului bolșevic. A fost unul dintre cele mai tragice sfîrşituri ale unui cap încoronat pe care le-a cunoscut Istoria.

Pe numele său adevărat Nikolai Alexandrovici Romanov, Nicolae al II-lea al Rusiei s-a născut în mai 1868, fiind fiul împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei). Pe linie paternă, era nepotul împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, în timp ce pe linie maternă era nepotul regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei. A avut trei frați mai mici –Alexandru, George și Mihail – și două surori mai mici – Xenia și Olga. În ziua de 13 martie 1881, bunicul său a fost asasinat și, deși avea doar 12 ani, Nicolae devenea „Țarevici”, adică moștenitor al tronului. La vîrsta de 19 ani, tînărul s-a alăturat unui regiment exclusiv al armatei ruse și a slujit și în artileria de cai, dar nu a participat la nici o activitate militară serioasă. Sfătuit de părinți, în anul 1891 Nicolae a început, alături de fratele său George, un turneu regal prin Orientul Mijlociu, India, China și Japonia, unde a supraviețuit unei tentative de asasinat comise de un nipon, care a aruncat asupra lui o sabie, rănindu-l ușor la cap. Îngrijorat, tatăl său l-a chemat urgent acasă. La 1 noiembrie 1894, Nicolae a urcat pe tron ca urmare a morții tatălui său, dar din păcate momentul l-a prins complet nepregătit pentru un astfel de rol, fiind considerat de oameni importanți ai vremii drept un lider naiv și incompetent. De altfel, în momentul încoronării, el l-ar fi întrebat pe unul dintre consilieri: „Ce se va întîmpla cu mine, cu toată Rusia? Nu sînt pregătit să fiu Țar și nici nu am vrut să devin unul”. Într-o perioadă în care în Rusia aveau loc mari schimbări de ordin social și politic, Nicolae al II-lea a ținut ferm politicile învechite și s-a opus oricărei reforme. Declanșarea Revoluției Ruse, din 1917, i-a fost fatală.

Nicolae a cunoscut-o pe prințesa Alix de HesseDarmstadt (fiica unui duce german și a doua fiică a reginei Victoria) în 1884, la nunta unchiului său cu sora lui Alix, Elizabeth. El avea atunci 16 ani, iar Alix doar 12, dar asta nu l-a împiedicat să se îndrăgostească iremediabil de ea. Cei doi tineri s-au mai întîlnit de cîteva ori în decursul următorilor patru ani. Se spune că Nicolae ținea un jurnal secret în care scria că visează să

se căsătorească cu Alix într-o bună zi. După ce a împlinit 20 de ani, Nicolae a încheiat relația pe care o avea cu o balerină rusă și a reluat relația cu Alix, pe care a cerut-o în căsătorie în aprilie 1894, însă, luterană convinsă, prinţesa a refuzat în primă fază, deoarece ar fi trebuit să se convertească la religia ortodoxă. Au urmat ore întregi de discuții cu familia și, în cele din urmă, ea a acceptat propunerea lui Nicolae. Tatăl Țarului nu a fost, însă, de acord cu o astfel de alianță, el sperînd să perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta alianță cu Republica Franceză. De-abia cinci luni mai tîrziu, aflat pe patul de moarte, bolnav de nefrită, Alexandru al III-lea le-a dat binecuvîntarea celor doi. Nunta a avut loc la mai puțin de o lună de la funerariile fostului împărat, iar Alix avea să se numească de-atunci Alexandra Feodorovna Romanova.

Cuplul a avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria și Anastasia și Țareviciul Alexei. Din nefericire, acesta din urmă s-a născut bolnav de hemofilie, ceea ce amenința succesiunea la tron. Speriată de perspectiva pierderii unicului fiu, Țarina Alexandra a adus în sînul familiei imperiale un pseudo-călugăr, pe numele său Grigori Efimovici Rasputin. În preajma acestuia, micuțul Alexei se simțea mai bine, motiv pentru care Alexandra a devenit rapid dependentă de el, acceptîndu-i sfaturile ca venind de la Dumnezeu. Se spune că mariajul dintre Nicolae al II-lea și Alexandra a fost blestemat încă de la început, ca urmare a unui incident tragic care a avut loc în timpul încoronării Țarului, la 14 mai 1896. La festivităţile organizate atunci, peste 1.400 de ruşi au murit călcaţi în picioare în îmbulzeala iscată, iar mulţi au văzut tragedia ca pe o prevestire nefastă, care avea să se împlinească în iulie 1918. Nicolae al II-lea nu a anulat balurile și petrecerile de încoronare care au urmat, ceea ce a stîrnit indignarea în rîndul rușilor, care spuneau că Țarului nu-i pasă deloc de oamenii săi. Pe fondul tensiunilor provocate de înfrîngerea Rusiei în războiul cu Japonia, la Sankt Petersburg izbucneşte o puternică revoltă. Greșit informat şi sfătuit, în februarie 1917, Nicolae al II-lea ordonă reprimarea în forţă a protestatarilor. Soldaţii refuză să tragă asupra populației înfometate și înfrigurate și fraternizează cu răsculaţii. Dornic să-și revadă familia, la 2 martie 1917 Nicolae al II-lea abdică și se retrage la reședința de la Tsarskoe-Selo de lîngă Sankt Petersburg.

Din ce în ce mai amenințat de bolșevici, în vara lui 1917 oficialii decid să-i mute pe Nicolae al II-lea și pe familia sa în siguranță în vestul Siberiei. Dar, odată răsturnat de la putere guvernul provizoriu, familia Țarului cade în mîinile bolșevicilor conduși de Vladimir Ilici Lenin, care îi duc la Ekaterinburg, în Munții Ural, în aprilie 1918. Trei luni mai tîrziu, în noaptea de 16 spre 17 iulie, Țarul Nicolae al II-lea, soţia Alexandra, cei cinci copii şi patru servitori ai familiei imperiale care îi însoțiseră aveau să fie asasinaţi în pivniţa casei Ipatiev, din Ekaterinburg, care era abandonată. Ei au fost treziți în toiul nopții, sub pretextul că urmează să plece. Au fost adunați în beciul casei, au fost puşi să se alinieze ca pentru o fotografie de familie, iar un pluton de execuţie i-a ucis cu rafale de gloanţe, potrivit declaraţiilor unor martori. Cei care nu au murit pe loc au fost ucişi cu baionetele. Se poate spune că, dincolo de destinul lor tragic, Nicolae al II-lea și împărăteasa Alexandra au simțit pe pielea lor adevărul sintagmei „pînă cînd moartea ne va despărţi“.

Rasputin a fost denumit și Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit și nu a ținut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareț al congregației religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor și despre el se credea că este un vindecător care folosea puterea credinței. Mulți contemporani, printre care și familia ultimului Țar al Rusiei, îl considerau pe Rasputin stareț, pe motiv că manifesta puteri vindecătoare și pentru că se arăta înțelept. Unii comentatori îl consideră drept un personaj a cărui carieră trebuie înțeleasă în contextul specific rusesc al ,,nebuniei întru Christos” (în rusește iurodivîi) – byzantinii, ca și restul populațiilor de religie ortodoxă din Orientul continentului European, au cunoscut și ei ,,nebunia întru Christos”, însă aceasta nu s-a manifestat nicăieri atît de radical ca în Rusia. Rasputin este unul dintre cele mai controversate personalități ale Secolului al XX-lea, deși este văzut de cei mai mulți istorici ca un țap ispășitor. Acesta a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbușirea dinastiei Romanov.

Data de naștere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulți biografi sînt cuprinse între anii 1863 și 1873. S-a născut în familia unor țărani într-un sătuc siberian de pe rîul Tura, Pokrovskoie, în gubernia Tobolsk (în zilele noastre regiunea Tiumen). La vîrsta de 18 ani a petrecut trei luni într-o mînăstire, unde a intrat în secta desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor. La scurtă vreme după ce a părăsit mînăstirea, a vizitat un om venerat ca sfînt, care avea o colibă în zonă, Macarie. Sfîntul a avut o influență uriașă asupra tînărului. Rasputin s-a căsătorit în 1889 cu Parascovia Fiodorovna, cu care a avut trei copii. În 1901, a părăsit satul natal și a plecat în pelerinaj, timp în care a vizitat Grecia și Ierusalimul. Călătoria lui Rasputin în Balcani era motivată de intenția acestuia de a se călugări: voia să intre în comunitatea ortodoxă a rușilor de la Muntele Athos, mai exact la Mînăstirea Sfîntul Pantelimon, însă, constatînd răspîndirea comportamentelor homosexuale printre călugării atoniți, acesta decide, scîrbit, să plece înapoi în Rusia, abandonînd ideea. Întors acasă și împărtășindu-i șocat lui Macarie experiența neplăcută printre călugării atoniți, acesta îi va spune că mînăstirile sînt un loc inevitabil al ispitei, drept pentru care mîntuirea (sufletului) lui va trebui să vină mai degrabă din afara mînăstirilor, anume în lume. În 1903, Rasputin a ajuns la Petrograd, unde s-a proclamat stareț posesor al unor puteri tămăduitoare egale cu ale profeților. Țareviciul Alexei suferea de hemofilie, boală pe care o moștenise de la străbunica sa pe linie maternă, regina Victoria. Rasputin a fost considerat de către Țar și Țarină ultima speranță pentru vindecarea copilului lor. Cei doi părinți au căutat neîncetat un tratament pentru însănătoșirea micuțului și, în 1905, au apelat la carismaticul țăran să-l vindece pe bolnav. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor și se pare că, într-adevăr, starea Țareviciului s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură. Scepticii au pretins că el ar fi obținut ceva rezultate prin intermediul hipnozei (va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONIC ă

Doza de sãnãtate

Reglarea sistemelor corpului prin intermediul biorezonanței

Sistemul neurovegetativ – ,,centrala corpului” –reglează cele mai importante procese ale corpului; dacă acest sistem este inactiv din cauza stresului, de exemplu, pot apărea mai multe dereglări grave în organism.

Oare noi, cei care activăm în domeniul medicinei complementare, sîntem singurii care dau speranțe pacienților? Cînd un medic îi spune pacientului că există șanse de însănătoșire, acesta este trimis acasă; sau putem invoca situația unui pacient aflat în sala de operații, care, sub efectul anesteziei, înmagazinează în subconștient vorbele rostite de medici, care nu îi mai dau nici o șansă de supraviețuire.

Terapeuții medicinei alternative își pun mereu întrebarea: dacă asemenea informații negative ajung prin subcontient la pacient, de ce nu putem rosti în prezența pacientului informații cu conținut vindecător?

Sistemul neurovegetativ are un rol central în reglarea funcțiilor vitale ale corpului. Prima componentă, nervul simpatic, este în acțiune cînd sîntem încordați, iar cea de-a doua, nervul parasimpatic, se activează cînd sîntem relaxați, cînd

O istorie a farselor (241)

Un farsor academic (2)

Cînd „victima“ a început să-1 implore în scopul obţinerii unei reparaţii mai rapide, „inginerul“ l-a informat că, dacă defecţiunea consta într-o întrerupere a firului de împămîntenire, ar putea fi remediată imediat, dar acest proces ar implica testarea defecţiunii de către însuşi proprietarul postului telefonic. Gerald Touch privea acum uimit cum Reginald Jones îl determinase pe profesor să lovească uşor aparatul cu un creion, apoi să se descalţe şi să lovească aparatul cu pantofii, să stea apoi într-un singur picior şi să lovească telefonul cu o radieră şi aşa mai departe. În final, văzînd că gazda sa era pe punctul de a introduce aparatul de telefon într-o găleată cu apă, Touch nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în rîs. Supărat, profesorul 1-a informat pe Jones: „Am aici cu mine un tînăr prieten care încearcă să mă oprească. Cred că e cam ameţit. Zice că o să stric telefonul dacă-1 înfund în apă“. Aflînd că „tînărul prieten“ este fizician, Jones a început să adopte un ton dispreţuitor. „Fizicienii ăştia!“ a declarat el. „Ei sînt pacostea noastră aici, în Oxford. Tot timpul au impresia că ştiu totul despre telefoane, dar de fapt nu ştiu nimic“. Aşadar, Reginald 1-a convins pe profesor să introducă aparatul în găleata cu apă.

Lucrînd pentru Serviciile Secrete ale Ministerului de Aviaţie în timpul războiului, Jones a aflat că germanii foloseau raze direcţionale de pe continent pentru a-şi ghida bombardierele către ţintele britanice. Duplicînd un semnal, el 1-a transmis din Londra. Bombardierele au deviat de la cursul iniţial şi au lansat proiectilele pe cîmpuri goale. O altă farsă pe timp de război a implicat un dispozitiv de navigaţie ce ajuta bombardierele forţelor aliate să caute submarinele germane. Nemţii ştiau că aviaţia militară britanică dispune de ceva nou. „Inventînd“ o rază infraroşie care să localizeze submarinele, Jones s-a asigurat că duşmanii vor afla de existenţa acesteia. Astfel, întreaga flotă de submarine germane a fost revopsită special pentru a nu fi detectată de razele infraroşii inexistente

Odată, Jones a ţinut o prelegere la Institutul de Fizică din Londra, cu titlul: „Teoria farselor: relevanţa ei în fizică“. „Obiectivul“, spunea el, „este de a construi în mintea victimei o imagine falsă despre lume, care temporar este compatibilă cu orice test pe care victima încearcă să-1 aplice asupra acestei imagini, astfel încît, în ultimă instanţă, victima acţionează asupra ei cu încredere“.

organismul se regenerează, iar sistemul de autovindecare se pune în mișcare. Cînd individul este supărat sau îngrijorat, nervul simpatic domină situația în care ne aflăm, organismul este pregătit de ,,fugă sau luptă”, crește tensiunea arterială, iar corpul intră în stare de alertă, intestinele nu mai funcționează bine, se dezvoltă fenomenul de colon iritabil. Cu cît cei doi ,,actori” – nervul simpatic și cel parasimpatic – colaborează și rămîn în echilibru energetic, organismul se poate adapta la mediul înconjurător mult mai bine. Aici intervine medicina energo-informațională, cu tratamente de echilibrare energetică și readucerea sistemului neurovegetativ în balanță. La pacienții depresivi, neliniștiți, cu stări de frică, somn neliniștit observăm că sistemul neurovegetativ funcționează preponderant pe nervul simpatic. Diagnosticarea energetică atestă un sistem neurovegetativ dezechilibrat. În cele mai multe situații, pacienții care au trecut prin Covid-19 rămîn cu o slăbiciune fizică și psihică. Foarte des întîlnim cazuri cînd pacienții au trecut printr-un șoc emotional,

Señorita Concepcion Jurado (1)

Odihnindu-se pentru vecie în acelaşi mormînt din Mexico City, Don Carlos Balmori şi Señorita Concepcion Jurado au murit în aceeaşi zi şi în acelaşi moment – 27 noiembrie 1931. Şi astăzi, cele mai mari posturi de radio şi televiziune mexicane difuzează funeraliile celor doi la fiecare comemorare a decesului lor.

Cel mai bogat om din lume – aşa se spunea pe atunci – îşi cîştigase averea din acţiuni plasate pe piaţa de zahăr, cositor, opiu şi alte mărfuri. Totodată, Don Carlos cîştigase şi faima de cel mai mare amant al lumii. „Nimic nu este ceea ce pare“, îi plăcea lui să spună. „Nimic nu este real. Nici măcar eu însumi“. În ceea ce o priveşte pe Concepcion „Conchita“ Jurado, fiica grădinarului lui Don Carlos, pe nume Ignacio, cînd aceasta a murit la vîrsta de şaizeci şi şapte de ani, era încă necăsătorită. Nu fusese nici măcar amanta lui Don Carlos. Deci care era secretul? Pînă la moartea lui Don Carlos, taina era cunoscută doar de membrii unui club exclusivist, a cărui iniţiere în cadrul lui se dovedea extrem de stînjenitoare. Să luăm cazul lui Carlos Arturo Rodriguez, un magnat al presei, care spera să-1 convingă pe Don Carlos să investească în noua lui publicaţie.

Într-o seară, prietenul său, Don Adolpho, 1-a dus la un dineu de lux ce avea loc în două cămăruţe din casa grădinarului lui Don Carlos. Imediat ce a sosit, s-a trezit luat în zeflemea de către Don Carlos, în faţa tuturor celorlalţi invitaţi eleganţi şi bogaţi. Pînă săşi dea seama ce se întîmplă, editorul uimit l-a auzit pe miliardar spunînd că este de acord să investească două milioane de pesos – de patru ori mai mult decît ceruse el. În interval de cîteva minute, i s-a oferit un cec pe care figura întreaga sumă. Señor Rodriguez a întins mîna spre cec, dar Don Carlos 1-a retras iute, întrebîndu-l. „Eşti membru al francmasonilor?“. Nedumerit, Señor Rodriguez a răspuns că nu, dar că este membru al Lojii elanilor, la care Don Carlos i-a cerut să arate tuturor celor de faţă mărimea coarnelor lui. „Dar sînt elan doar cu numele, a protestat el. Este o frăţie“. „Porţi numele de elan şi nu ai coarne?“. Don Carlos era revoltat. „Cum pot intra în afaceri cu cineva care nu are coarne? Arată-mi imediat coarnele sau nu mai vezi cecul de la mine“.

(va urma)

STUART GORDON

iar dezechilibrul energetic este în disbalanță. Cînd sistemul neurovegetativ este dereglat pe o perioadă mai lungă de timp pot apărea probleme de sănătate, de cele mai multe ori bolile de care suferea pacientul se pot croniciza. Este un paradox dacă ne gîndim la cît de mult a evoluat domeniul cercetării în domeniul medicinei clasice – totuși, cele mai multe boli, în loc să se vindece, se cronicizează. De asemenea, este în creștere numărul bolilor autoimune.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat tuturor cît de instabilă este imunitatea populației. Abuzul de antibiotice și de alte medicamente de sinteză, alimentația procesată, mediul înconjurător tot mai agasant – toate au generat starea în care ne aflăm. Individul a uitat de natură și de beneficiile pe care i le poate oferi în cazul bolilor în care administrarea medicamentelor de sinteză nu este necesară sau este recomandată o perioadă scurtă de timp.

Vă punem la dispoziție o terapie blîndă, fără efecte secundare, destinată atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă. Readucerea corpului în balanța energetică și microdetoxifierea corpului la nivel celular sînt primii pași în terapiile oferite de medicina energo-informațională.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Zvrcoliri

ORIZONTAL: 1) Fals în acte publice; 2) Prezentate pe bucăți; 3) Uzate la interior! –Tras pe roată; 4) Sarcini de perspectivă pentru piscicultură (sg.); 5) Vas mare pentru spălat rufele – Asociație rău famată; 6) Luată de ocazie –Toarte la un ibric!; 7) Număr de înregistrare –Întîlnite prin cătune! – Angajat în apărare; 8) Semnal telegrafic; 9) Aflat în suspensie – Crai de modă veche; 10) Viraje la dreapta! – Prezențe de spirit.

VERTICAL: 1) Pierderea startului; 2) Piesă mutată în față la deschidere – A prinde în cursă; 3) Probă de perechi pe gheață – Replica finală!; 4) Ieșiri la liman! – Melodie solemnă; 5) Incitare! –Trăgător la distanță; 6) Candidați de maestru –Operează la bătături; 7) Vorbă de nimic –Asigură stabilitatea navelor; 8) Se încing la roșu –Apar la ridicarea cortinei (sg.); 9) Ascunși de femei – Din ce face se alege praful; 10) Retrageri cu abandonarea pozițiilor inițiale.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ANTITEZE”

1) CUTEZATORI; 2) ONEROS – PAR; 3) MINORITATI; 4) OLAR – MIRAT; 5) RACITI – I – A; 6) ITI – ELITAR; 7) ETALAT – RE; 8) ARABI – ATE; 9) SAT – NERASI; 10) ILEGALISTI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Zile fierbinţi (V)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

Iată cîteva pasaje, aşa cum le-am aflat din ziarul bucureştean „Universul”, în numărul din 1/14 noiembrie 1919: „Acum se împlineşte anul de cînd alcătuirea bolnavă a Austro-Ungariei s-a prăbuşit, coroana vinovată a Habsburgilor a căzut şi popoarele dezrobite au strigat lumii libertatea lor. (...) Din această credinţă nestrămutată s-a întrupat Adunarea Neamului de la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, unde o sută de mii de români, cărturari şi ţărani în frăţească înţelegere, pecetluind pentru toate veacurile drepturile lor şi chezăşuind dreptatea tuturora, au hotărît Unirea cu România. Sărbătoarea sfîntă a neamului va rămînea totdeauna ziua de 1 decembrie, ziua de la Alba Iulia, ziua libertăţii, ziua Unirii”.

Din nefericire, cu timpul, s-au produs şi o serie de neînţelegeri şi fricţiuni, de reproşuri care nu îşi aveau locul. Căzînd în păcatul vanităţii lui Amos Frâncu, ridiculizat pe bună dreptate de către toţi fruntaşii ardeleni, Ştefan Cicio-Pop începuse să facă unele declaraţii de autarhie şi patriotism local exagerat, care şi-au primit o cuvenită ripostă din partea ziarului „Ţărănimea” din Sibiu, în 17 decembrie 1919: „Dl. ministru Şt. Cicio-Pop în discursul său din parlament a spus între altele că «Noi, ardelenii, ne-am eliberat singuri, fără ajutorul nimănui» (...). Ştie dl. Cicio-Pop de ce a făcut România războiul?

Desigur, nu ca să dea năvală şefii de resort asupra ministerelor din Bucureşti, ci ca să ne desrobească pe noi. Cum ne-am putea închipui că s-ar fi înfăptuit România Mare fără ajutorul dorobanţului român şi fără mijloacele materiale ale regatului vechi? Mai puţină pretenţie şi mai multă recunoştinţă, d-le ministru”. Luăm cunoştinţă, pe măsura înaintării în timp, şi de alte evenimente, de factură diferită, dar cu genericul comun al valorii documentare şi istorice. Astfel, „Telegraful Român” din ianuarie 1920 anunţa că: „Din izvor oficial se comunică faptul că soldaţii români care se mai află în Serbia în zilele proxime vor fi eliberaţi şi trimişi acasă”.

Pe 20 februarie/4 martie presa îşi pune chenar de doliu pentru A.D. Xenopol, istoric de reputaţie europeană, care, spre deosebire de Titu Maiorescu, Delavrancea, Coşbuc, Filipescu şi alţi patrioţi, a apucat să vadă cu ochii Unirea tuturor fiilor patriei. Aceeaşi gazetă sibiană scrie lapidar: „Din Bucureşti ne vine ştirea despre moartea academicianului şi ilustrului istoric A.D. Xenopol. Răposatul fusese rector al Universităţii din Iaşi şi profesor de filosofie istorică la Sorbona. A fost membru al academiei franceze. Moare în vîrstă înaintată, după ce ne-a dat o vastă lucrare de studii istorice”.

În vreme ce unele gazete anunţaseră despre „conspiraţiile conţilor maghiari din Ardeal”, „Telegraful Român” relatează în numărul său din 16/29 aprilie 1920 un caz – deloc singular – care a scandalizat opinia publică a ţării: „Un fost funcţionar la căile ferate, Foldvari Sandor, a fost arestat la Arad, pentru că striga în gura mare că vine oştirea lui Horthy să ocupe oraşele Arad şi Timişoara. Dl. Sandor stă acum la răcoare şi se gîndeşte, probabil, la «trecutul milenar» care s-a dus acolo de unde nu mai e întoarcere”. Chiar ştiri aparent mai puţin importante aruncă o lumină vie asupra succesiunii trepidante a evenimentelor interne şi externe din acea perioadă. O notă publicată de „Le petit parisien” în iulie 1919, reluată şi de unele publicaţii româneşti, anunţa: „Înalta Curte de Justiţie engleză a hotărît

confiscarea în folosul statului englez a zece milioane de franci în valori aparţinînd ex-ţarului Ferdinand al Bulgariei. Aceste valori se aflau depuse la diferite bănci engleze”. Şi tot o ştire privitoare la ţara vecină, dată publicităţii în vara lui 1919: „Lyon, 21 august. Guvernul bulgar a comunicat Conferinţei de Pace că renunţă la orice pretenţiuni în Dobrogea”. În aceeaşi perioadă, „Straja” din Craiova scria: „Paris, 21 august. Dl. Denis Cochin de la Academia franceză publică un strălucit articol intitulat «Pentru români!» în care glorifică pe soldatul român: «O Polonie puternică şi o Românie puternică între Marea Neagră şi Baltică vor asigura un nou echilibru»”.

Recunoaşterea internaţională a unirii de la 1 decembrie 1918 a fost, din partea popoarelor şi forţelor progresiste ale umanităţii, de o unanimitate absolută. La 4 iunie 1920 s-a încheiat Tratatul de la Trianon, prin care Conferinţa de Pace a consfinţit „de facto” ceea ce „de jure” recunoscuse opinia publică mondială: legitimitatea şi caracterul ireversibil al Unirii de la 1 decembrie 1918. Acest eveniment era salutat de altfel de ziarul „America”, editat peste ocean de Uniunea Societăţilor Românilor Americani: ,,Astăzi visul strămoşesc a fost pe deplin realizat. Nici o umbră de îndoială n-a mai rămas: românii de pretutindeni – cu foarte mici excepţii – sînt uniţi suflet şi trup pentru totdeauna... Temniţele nu vor mai fi ticsite de aceia care apărau limba strămoşească şi nici baionetele nu vor mai fi vîrîte între coastele fiilor neamului nostru care vor cînta «Deşteaptă-te, române!» ori vor purta la piept mîndrul tricolor”.

Adevărul este că România, datorită suferinţelor sale, abnegaţiei şi eroismului cu care a luptat în război, îşi cîştigase un număr impresionant nu numai din rîndul Comunităţilor etnice româneşti – aşa ceva era şi normal – ci din mijlocul tuturor iubitorilor de dreptate. Unul dintre aceşti prieteni, constant, tenace şi dezinteresat, a fost marele istoric britanic Setton Watson, despre care „Telegraful Român” din 21 mai/3 iunie 1920 scria: „Știam că dl. Setton Watson (Scotus Viator) – marele prieten englez al românilor – va întreprinde în cursul lunii iunie o călătorie de studii prin mai multe localități din Ardeal şi din vechiul Regat. S-a stabilit următorul itinerar: Timişoara – Lugoj – Haţeg – Hunedoara Zlatna – Alba-Iulia – Sibiu – Curtea de Argeş – Piteşti – Bucureşti – Ploiești – Sinaia – Braşov – Sepsi – Sf. Gheorghe – Ciuc – Toplița – Reghin – Tg. Mureș –Turda – Cluj – Dej –Baia Mare – Satu Mare. De aici se va duce în Cehoslovacia și la urmă se va întoarce la Brașov. D.S. Watson va fi însoţit în călătoria aceasta de dl. căpitan Teodor Davila, ataşat din partea ministerului de război”.

Emoţionant ne apare modestul dar făcut de Vasile Pârvan, din sărăcia sa, unui lăcaş de cultură. Spune anunţul din „Telegraful Român”, la 21 mai/3 iunie: ,,Profesorul universitar dl. Vasile Pârvan a făcut Universităţii din Bcuresti o danie de 50.000 lei, destinată pentru repunerea lucrărilor studenţeşti în materie istorică. Darul de 50.000 lei are o însemnătate cu atît mai mare cu cît profesorul donator nu este bogat. În domeniul Învățămîntului s-a petrecut unul dintre evenimentele cele mai de seamă nu numai pentru acea perioadă, ci pentru întreaga istorie a spiritualității noastre: deschiderea Universităţii Române din Cluj. Din aceeaşi reputată gazetă sibiană desprindem o cronologie cît de cît exactă a succesiunii întîmplărilor. La 16 iunie 1920 se publica articolul intitulat: „Emil Racoviţă”, din care supun atenţiei acest pasaj grăitor pentru patriotismul marelui nostru savant: „Ca o dulce solie de primăvară ne-a pătruns sufletul ştirea adusă de presa din vechiul regat că stăruinţele guvernului român de a aduna la şcoalele din Cluj toate capacităţile ştiinţei române au fost încoronate cu succes, prin cîştigarea renumitului naturalist Emil Racoviţă. Dorul de a servi ştiinţa română 1-a determinat să părăsească Parisul şi să fie podoaba Universităţii Române din Cluj”. Un editorial nesemnat este consacrat aceluiaşi apropiat

eveniment de importanţă naţională: „Duminică, 19 ianuarie a.c, se va face redeschiderea sărbătorească a Universităţii din Cluj. La serbările acestea va lua parte întreaga lume românească, cu dinastia în frunte. Familia regală va sosi acolo sîmbătă. Sufletul nostru, al tuturor românilor, va fi duminecă în Cluj, la serbările culturei naţionale. Generaţia de azi dă slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi noi zilele acestea (...). Ne aducem aminte de tinereţele noastre. De persecuţiile puse la cale în contra societăţii literare «Iulia» a universităţii din Cluj. De batjocurile puse la cale în contra noastră, a românilor, de poezia travestită «Kerekeza zsemle», cu refrenul cunoscut «O te biidos Bocskor». Cum a dispărut jimbla şi cum s-a înălţat opinca! Sufletele noastre sînt la serbările universitare din Cluj”. Inaugurarea propriu-zisă, de un fast îndreptăţit, este relatată în numărul din 12 februarie. Pentru început a luat cuvîntul Valeriu Branişte, şef al resortului cultelor, apoi s-a prestat jurămîntul profesorilor universitari în faţa mitropoliţilor Miron Cristea şi Vasile Buciu. După aceea au vorbit regele Ferdinand, secondat de rectorul Universităţii, Sextil Puşcariu, şi de ministrul cultelor, Borcea. Au vorbit în continuare ministrul SUA la Bucureşti, Wopicka (aduce salutul universităţii Chicago), ministrul Olandei, Falon (salutul universităţii Utrecht, unde au învăţat mulţi ardeleni), ministrul Italiei, Franchin Martin (care a vorbit în limba română), însărcinatul cu afaceri englez, Rattigan (salutul universităţilor din Marea Britanie), delegatul Universităţii din Paris, Fougere, însărcinatul cu afaceri al Franţei, Cambou. Apoi reprezentantul Spaniei, Bartara (care a vorbit, ca şi omologul său italian, tot în româneşte), a amintit că împăratul Traian era spaniol de origine şi că afinităţile României cu Spania sînt cu atît mai mari. Au mai luat cuvîntul, în acea sesiune maraton, reprezentantul Poloniei (salut din partea universităţilor renăscute din Vilna, Varşovia şi Posen), ambasadorul cehoslovac (salut din partea universităţilor din Praga şi Bratislava), ambasadorul Greciei (salut din partea Universităţii din Atena). În încheiere, au rostit alocuţiuni Nicolae lorga (în numele Academiei Române), Dimitrie Gusti (în numele Universităţii din Iaşi), prof. Atanasiu (în numele Universităţii din Bucureşti) şi prof. Tarnavski (în numele Universităţii din Cernăuţi).

În onoarea participanţilor în aceeaşi zi, duminică, la ora 17, s-a dat la Teatrul Naţional din marele oraş ardelean o reprezentaţie de gală. De notat că în şedinţa solemnă de inaugurare a cursurilor, Vasile Pârvan a rostit memorabilul său discurs „Datoria vieţii noastre” – tulburătoare pledoarie pentru umanism şi înţelegere între fiii aceleiaşi patrii, veritabilă lecţie de istorie şi de cinstire a martirilor neamului, autentică prefigurare a unui viitor de aur pentru România.

Şi pentru că tot am vorbit despre concordia care trebuie să domnească între toţi cetăţenii aceleiaşi naţiuni, îngăduit să-mi fie ca în încheiere să reproduc un fragment dintr-un discurs rostit de unul dintre artizanii Păcii mondiale, Nicolae Titulescu, la mai bine de 15 ani de la Unire. Era vremea cînd roadele Unirii noastre începeau să fie pătate de şovinismul unora, care sperau ca roata istoriei să se întoarcă din nou, în favoarea intoleranţei şi a cruzimii lor seculare. Era vremea cînd însăşi Europa se îndrepta, încet şi sigur, către anii întunecaţi ai revizuirii tratatelor şi revanşismului. Atunci, aşa după cum aflăm din publicaţia „Frontul românesc din Ardeal” (numărul din 15 decembrie 1935), în cadrul discuţiilor la mesajul tronului, contele Bethlen a criticat vehement unele stări de lucruri din România reîntregită, deformînd în mod vizibil realităţile problemei naţionale. Intervenţia deputatului amintit era cu atît mai pătimaşă şi mai rău-voitoare cu cît România era una din puţinele ţări ale lumii care aveau la acea oră un sub-secretariat de stat consacrat problemei minorităţilor, cum se numeau pe atunci. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Sancțiunile-bumerang

Sancțiunile se aplică pentru a pedepsi sau pentru a opri pe cineva să încalce regulile înscrise în lege. Recentele sancțiuni la care Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au supus Rusia nu au reușit să oprească războiul din Ucraina, dar nici nu au pedepsit statul slav din moment ce, în lipsa sistemului bancar SWIFT, rușii se folosesc de sistemul de plăți pe care l-au pus la punct cu chinezii. Pe de altă parte, sancțiunile nu au determinat poporul rus să se întoarcă împotriva lui Putin, așa cum au sperat analiștii occidentali, care încă o dată ne-au arătat că nu cunosc deloc psihologia inamicului lor.

Singurul efect cert al sancțiunilor amintite este îndreptat împotriva celor care le-au dispus: europenii și nord-americanii, deși suferința e mai mare în Europa decît

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

peste Ocean. Odată ce ne-am decuplat de la imensul rezervor de resurse al Rusiei conduse de dictatorul, nebunul, autocratul Vladimir Putin, așa cum îl numesc toți politicienii despre care scriam acum ceva vreme că par a se plictisi rău de tot în propriile vieți, noi, cetățenii, plătim prețul acestor sancțiuni –inflația s-a apucat de alpinism, iar prețul combustibililor crește de la o zi la alta. Uniunea Europeană și SUA au renunțat la gazul și la petrolul rusesc pe motiv că Putin a invadat Ucraina și nu e moral să faci afaceri cu un dictator. Așa că au fost nevoiți să caute alte resurse. Pe care, firește, le-au găsit în țările conduse de Mohammed Bin Salman, Hassan Rohani și Nicolas Maduro. Nu-i așa că-i frumos?

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

motto: „Să fie pîine pe masă/ Şi toţi ai casei acasă/ Şi grîu-n brazdă să iasă,/ Să fie pace, pace, pace pe Pămînt” –Adrian Păunescu

Pacea era cuvîntul de ordine în România anilor ʼ70 - ʼ80. Noi, românii, eram pentru pace și pentru dezarmare. De cînd a început războiul din Ucraina văd poziții extrem de contradictorii ale românilor cu privire la război; dacă aproape 70% ar refuza să lupte pentru patrie, ascuzîndu-se după motive de genul: „să lupte cei cu pensii speciale”, „să lupte favorizații”, „să se ducă mai întîi bogații și apoi merg și eu”, un procent, de asemenea, mare își dorește să se ducă să se lupte cu Putin. Nu vor să se ducă în Ucraina, vor ca NATO și, implicit, România să se ducă să-l învingă pe rus pe cîmpul de bătaie. Probabil tot cei 70%, fiindcă observ că de ani de zile sîntem topiți după străini și disprețuim ce-i românesc. Nu doar oamenii de rînd, ci și jurnaliști cunoscuți formulează opinii în care

PACEA

susțin că nu ai cum să faci pace cu rusul, fiindcă asta ar însemna că ai făcut pace cu un criminal care va dori mai mult și te va ataca, sugerînd per a contrario că trebuie să te războiești cu el. Am senzația, citind toate aceste declarații, că oamenii care spun că pacea nu e o soluție în situația de față au senzația că războiul se desfășoară ca în jocurile pe calculator și dacă te omoară inamicul învii miraculos și o iei de la capăt.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi”. mArIUs

BUDăRăSCU (,,Zadarnică luptă”)

Deși trăim vremuri apocaliptice, în care belelele, crizele și războaiele vin peste țară precum avalanșele, noi, românii, ne simțim în siguranță, și asta pentru că al nostru prezident se gîndește la toate. Se zice că un copil pe care îl iubești e bine să-l pupi doar în timp ce doarme, și cam așa face și Iohannis cu poporul său. Acum, fie vorba între noi, nici nu trebuie să ne intereseze prea mult unde ne pupă bossul cînd dormim, mai ales că sîntem adormiți mai tot timpul. Important este că, acolo, sus, cineva ne iubește și, cînd nici nu ne așteptăm, vine și ne spune: ,,Trebuie să facem ceva!”. Sincer să fiu, cînd aud aceste vorbe, crește inima în mine și îmi vine să-l strîng în brațe pe Iohannis pentru toată dragostea pe care ne-o poartă. Parcă îl și văd cum i-a spus premierului: ,,Mă, Ciucă, nu știu dacă știi că Cîțu ne-a lăsat guvernul varză, așa că trebuie să facem ceva!”.

Observați că Iohannis, neamț fiind, e foarte tipicar și nu face un lucru repezinduse ca musca la rahat. Deviza lui este alta, și anume aceea de a face din rahat bici, care să și pocnească. Pe acest principiu, guvernul de rahat al lui Cîțu a fost înlocuit cu o altă adunătură de diletanți, corupți și haimanale, provenită din ,,cel mai penal partid din România – PSD” (Iohannis) și din ,,cea mai neagră ciumă din istoria politică a țării – PNL” (Ciolacu). Ca să facă plici, în fruntea acestui ospiciu, pardon, Guvern, a fost pus un general, Ciucă, care a promis că va coborî milităria, adică armata, din pod. Dar care armată?

În afară de cei o sută de generali făcuți de Băsescu, majoritatea la SRI, nu mai avem pe nimeni. Cele 120 de transportoare blindate cumpărate de la NATO nu are cine să le conducă, așa cum este și cazul celor 32 de avioane achiziționate din Norvgia, pe care nu are cine să le piloteze. Din cauza asta ne-a roșit obrazul în fața celor de la NATO, care ne tot pregătesc să ne luptăm cu rușii, dar ce să-i faci dacă degeaba ai voință dacă nu există și putirință. ,,Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”). Mai mult, să nu uităm că Iohannis s-a implicat cu sufletul și în cea mai mare cacealma din istoria omenirii, numită Pandemia Covid-19, cînd a reacționat tot la modul ,,Trebuie să facem ceva!”. Și primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a superviza cumpărarea din banii poporului a sute de milioane de măști, teste și vaccinuri, deși, încă de la început, se știa că este o mare vrăjeală, că producătorii vaccinurilor nu și-au asumat nici o răspundere și că efectele vaccinării sînt grave, chiar letale.

Oare ce ar mai putea face Iohannis acum, cînd justiția americană a demonstrat că gigantul Pfizer, sponsorizat de Bill Gates, a păcălit întreaga planetă. Este vorba de faptul că, în cadrul lunui proces deschis împotriva firmei respective, judecătorul a solicitat să fie depuse la dosar toate rezultatele cercetărilor făcute în prealabil avizării vaccinului. Deși Pfizer a declarat că respectivele cercetări sînt secretizate timp de 75 de ani, magistratul nu a admis această apărare, și uite așa, din cele cîteva sute de pagini depuse la dosar, s-a aflat că vaccinul Pfizer poate produce circa 1.300 de efecte adverse, multe dintre ele chiar letale.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Din savana africană în jungla balcanică (II)

Numai că leul de la Nisa se plimba neputincios între 4 pereți de gratii, traversînd cușca în diagonală, dusîntors, de mii de ori pe zi, pe cînd leul din savană era liber și în stare naturală. Era unul dintre acei lei care, cînd rag noaptea (după cum ne spunea fotoreporterul Günther Komnick), fac să vibreze aerul pînă la mari depărtări. La vreo 200 de metri de el, o antilopă gnu se dădea de ceasul morții: cum l-a simțit, a ciulit urechile, a mai fremătat o dată nările în vînt, s-a arcuit pe picioarele din spate, și cu un salt fulgerător a pornit ca o bezmetică în partea opusă. Era spaima dezordonată a morții.

Numai că leul nu părea că are chef să ucidă. Mergea leneș și trist, ca un suveran părăsit de consoartă. Părea decupat dintr-o altă variantă de final la filmul „Out of Africa”; poate mai țineți minte leul și leoaica tolăniți pe mormîntul pilotului întruchipat de Robert Redford. Leul nostru, probabil, își căuta perechea, ar fi venit el către șosea, dar prea se strînseseră vreo 10 mașini gălăgioase și prea multe brațe ridicau prin ferestrele deschise aparate de filmat și de fotografiat. Și așa am văzut noi, pe parcursul unei jumătăți de ceas, doi lei despărțiți de o șosea argintie, după vreo ceartă matinală, de-a lor. Se ciorovăiseră, pesemne, pe cursul dolarului. Și așa am mai văzut și un întreg ciclu al pîndei și al vînătorii, în toată sălbăticia lui.

Atunci m-am gîndit, cu tristețe, la însuși destinul meu. Asistam la propria mea vînare! Tot astfel, în urmă cu vreo 15 ani, un operator și-a filmat, involuntar, moartea: a fost atacat în adîncul Oceanului de un rechin, a scăpat aparatul din mînă, iar acesta, fiind pornit, a înregistrat uciderea omului, secundă cu secundă. Ce sînt eu, oare, în jungla societății românești: leoaica rănită, cadavrul nevăzut din care smulgeau și fugeau șacalii și hienele, ori poate antilopa amenințată de fălcile morții, sau, cine știe, poate chiar

Sancțiunile-bumerang

(urmare din pag. 21)

E atît de „frumos” încît nu mă pot abține să nu vorbesc despre cuiele pe care și le bat singuri în talpă conducătorii lumii libere și ai Occidentului civilizator, fapt care mă dezamăgește și mă revoltă în egală măsură.

Primul cui l-a bătut domnul Boris Johnson, cînd s-a dus în Arabia Saudită să-l roage pe prințul moștenitor să le dea petrol britanicilor, deși nu cu mult timp în urmă îl critica pe acesta pentru dispariția jurnalistului Kashoggi și pentru execuțiile oponenților săi. Uite că acum a dat fuga să-i ceară petrol, fără să obțină vreun răspuns, poate pentru că prințul saudit era preocupat să negocieze cu China vînzarea celor 25 de procente din producția sa de petrol în yuani, lucru care ar întări semnificativ moneda chineză în raport cu dolarul, moneda tradițională pentru tranzacțiile de petrol.

Al doilea cui se numește Iran. Da, ați citit bine: țara aia sancționată pentru legături cu organizațiile teroriste, pentru programul său nuclear, țara aia care amenință permanent Israelul - prietenul SUA. Amintind despre programul nuclear atît de criticat al Iranului, gurile rele din presa internațională spun că SUA ar putea ajunge la un acord nuclear cu această țară, ceea ce ar duce la ridicarea sancțiunilor și, pe cale de consecință, la deblocarea activelor iraniene în Occident, în valoare de 75 de miliarde de lire sterline. Acest lucru ar nemulțumi Israelul.

Al treilea cui poartă numele Venezuelei, căreia – se zvonește în presa de peste Ocean – marea țară nordamericană îi face avansuri comerciale, deși nici nu-l recunoaște ca președinte pe Nicolas Maduro, pe capul căruia au pus o recompensă de 15 milioane de dolari în calitatea sa de narco-traficant inculpat de justiția americană. Să mai spun doar că președintele Maduro este un prieten al Rusiei, prin urmare nu a fost prezent la

leul care i-a pus pe fugă pe toți? S-ar putea să fiu cîte puțin din toate. În orice caz, de un lucru pot fi sigur: la ora la care urmăream scena asta tocmai bună de Premiul Oscar pentru imagine, șacalii, hienele și pasările de pradă rupeau din mine de zor, în contumacie, năpădind presa cu cele mai scelerate minciuni. „Cînd stăpînul nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă” – proverb etern! Familia și colaboratorii mei apropiați, cu care vorbeam la telefon aproape în fiecare seară, nu mi-au relatat nimic din toate astea, ca să nu-mi strice plăcerea acestei experiențe unice pe care am avut-o în Africa de Sud. Ce nu știu, însă, oamenii din jurul meu este că sînt mult mai tare decît se poate bănui și că Noul Testament pe care îl țin în buzunarul de la cămașă, deasupra inimii, îmi dă izvoare nesecate de putere. Liber-cugetătorii nu vor putea intui niciodată ce forță tainică întărește și păzește casa omului credincios.

Ei și-au simțit poziția amenințată, așa că au declanșat, din umbră, un atac furibund împotriva mea. Pentru niște personaje care au mîinile pătate de sîngele lui Nicolae Ceaușescu și al atîtor și atîtor oameni nevinovați, în acel „abator cu public” din decembrie 1989, nici măcar nu e foarte greu să însceneze diversiuni împotriva unui simplu om, care n-are nici armată, nici conturi în bănci, nici sprijinul unor Servicii străine. Practic, vînătoarea împotriva mea a început atunci cînd, exasperat de dezastrul fără precedent al țării, m-am spovedit în fața celor 100 de bătrîni de care am grijă, prin programul umanitar „Cina Creștină“, și am spus cu năduf: „În fața ticăloșirii acestei țări, n-am decît o alternativă: ori mă retrag definitiv din viața publică, ori îmi depun candidatura la Președinția României”. Sărmanii mei bătrîni! Au izbucnit în lacrimi, au aplaudat cu mîinile lor umflate de muncă și strîmbate de artrită, unii mi-au sărutat mîna într-un elan pe care mi-a fost imposibil să-l opresc, deși eu nu sînt vrednic – vorba

votul din Adunarea Generală a ONU care a condamnat agresiunea Rusiei asupra Ucrainei? Cred că nu mai e nevoie.

Păi ce faceți, domnilor? Pedepsiți un dictator sîngeros – cum îl numiți voi pe Vladimir Putin – și cumpărați de la cei care-i sînt prieteni și pe care i-ați încondeiat ca atare de multă vreme? Cu ce obraz faceți asta? Cum vă mai uitați în ochii oamenilor care v-au votat? Cum e posibil să porniți șirul acesta de sancțiuni contra Rusiei fără să gîndiți înainte repercusiunile faptelor voastre? Eu, ca om simplu, cînd fac ceva, mă gîndesc pe toate părțile, atît cît mă duce capul ista prost, la ce se poate întîmpla după aceea. Voi, ca ditamai conducătorii, mult mai pregătiți și învățați ca mine, de ce nu sînteți în stare să gîndiți? Poate pentru că sancțiunile pe care i le-ați aplicat lui Vladimir Putin, pe care-l demonizați acum, după ce a invadat Abhazia, Osetia de Sud și Crimeea, au fost egale cu zero? Ori poate pentru că unii dintre voi au devenit membri în CA-urile coloșilor din economia rusească, pe bani mulți?

Apropo: aflu că Franța a vîndut Rusiei, în plin embargo pentru ocuparea Crimeei, armament de 152 de milioane de euro timp de șase ani, constînd în echipamente pentru blindate și avioane, care acum sînt folosite pentru uciderea soldaților și a civililor ucraineni de a căror milă plînge toată media occidentală! Dacă credeți că trebuie s-o certați pe „sora noastră mai mare de gintă latină” nu vă sfătuiesc s-o faceți, pentru că și alte țări europene au procedat la fel, un bun exemplu fiind Germania, care, costruind Nord Stream 2, a pecetluit dependența energetică a Europei față de Rusia.

Ce credeți că face Rusia în condițiile în care nu mai poate vinde din producția de petrol și gaz în Europa? Credeți că are probleme existențiale? Nu are, ci vinde în Asia, care este o piață foarte mare.

Aș mai aminti în acest context economic al combustibililor faptul că s-au încetinit toate planurile

Bibliei – nici să le spăl lor picioarele. Ei, bine, atunci a intrat pleava politică într-o adevărată panică! Unii eterni candidați mi-au dat de înțeles că, dacă voi face eu acest pas, ei se retrag de pe acum. Eu, în realitate, nu anunțasem nici o opțiune politică, darămite o candidatură! Pur și simplu mă aflam într-un moment de maximă surescitare și revoltă: un general de Aviație intrase în greva foamei din pricina Mafiei Caselor, numeroși gangsteri zburdau în libertate și ne sfidau pe toți, băncile încăpuseră pe mîna unor nemernici fără scrupule, țiganii răpeau copii de români în Roșiorii de Vede, iar un maior de Poliție, colorat și el, o teroriza pe mama unuia dintre copii, care venise la sediul P.R.M. într-o stare de șoc imposibil de reprodus etc. Așadar, șandramaua cu păianjeni și șobolani s-a cutremurat din temelii! „Păzea, nenorocire, vine ăsta, care a anunțat că în 48 de ore ne va băga la pușcărie și ne va confisca averile!” – cam așa se șoptea, pe la colțuri. Iar o ziaristă năbădăioasă și cu ochii împrăștiați, care lucrează pe la B.B.C., o intimă a Convenției Democratice, dar și a Palatului Cotroceni, a mărturisit recent cuiva: „S-a dat undă verde ca în două luni Vadim să fie lichidat!”. Desigur, e vorba de o lichidare politică, fiindcă nu-l cred pe cineva atît de inconștient să mă lichideze fizic, întrucît a doua zi ar fi o revoltă populară greu de stăvilit. Carevasăzică, s-a deschis sezonul de vînătoare! Toate lepădăturile mă atacă din toate părțile! Se pun pariuri, se organizează concursuri de scenarii care mai de care mai demențial, pentru a fi aruncate pe piață! Se fac „monstruoase coaliții” valabile numai în perioada vînării mele, după care foștii atacanți se vor sfîșia, din nou, între ei. Nici o armă din panoplia minciunii, a calomniei, a falsului grosolan, a murdăriei, a intrigii și a ticăloșiei n-a fost uitată și n-a rămas agățată în cui, s-a pus la bătaie toată recuzita de tip K.G.B. și Mossad, pentru a fi compromis cu orice preț. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 18 august 1995)

(oricum prost croite) legate de energia verde întocmite de Uniunea Europeană, ajungîndu-se la redeschiderea minelor de cărbune (care oricum nu se poate face de pe o zi pe alta) pentru a produce energie electrică. De asemenea, s-a revocat decizia de a umple rezervoarele de gaz doar la 30% din capacitate, revenindu-se la cea veche, prin care se instaura obligativitatea umplerii lor la 80%, în paralel cu aceea de a accelera construcția de centrale eoliene și de alte echipamente care să producă energie electrică fără a apela la gaz sau petrol. Poate nu ar fi rău să urmeze exemplul Japoniei, care, după dezastrul de la Fukushima, a redus consumul de curent electric cu 10% rugînd companiile să lucreze atunci cînd puteau folosi energie din surse regenerabile sau mai ieftină și rugînd populația să folosească energia electrică doar cînd era neapărată nevoie, oprind consumul inutil.

În ceea ce privește România, nu am prea multe de spus, fiindcă independența energetică ne-am construit-o singuri în anii ʼ60 - ʼ70 prin amenajările hidrotehnice, prin minele de cărbune și prin termocentralele existente, care asigurau alimentarea cu energie electrică a țării. Politicienii iresponsabili, lacomi și fără viziune din ultimii ani au acceptat ordinele Uniunii Europene de a nu mai folosi cărbunele pentru că șefii lor din Belgia visau energie verde, dar și din nepăsare, sabotînd industria extractivă de gaz, aducîndu-ne în situația de dependență în care ne aflăm acum.

Sancțiunile aplicate fără o gîndire temeinică, în loc să oprească războiul din Ucraina sau să-l pedepsească pe Putin, s-au întors împotriva noastră, lovindu-ne mai eficient decît orice rachetă lansată de ruși. Cred că Vladimir și ai lui se tăvălesc pe jos de rîs privind degringolada pe care au instituit-o în Europa, iar noi suferim, pentru că sîntem conduși de niște indivizi care se pricep la un singur lucru: să-și crească prin orice mijloc bogăția și puterea, pe spinarea noastră.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Trebuie să facem ceva!

(urmare din pag. 21)

Mai grav este faptul că, în aceste condiții, cei de la Pfizer au solicitat avizarea acestui vaccin, ceea ce au și obținut (?!), dar, după ce populația a început să fie vaccinată, s-au descoperit alte zeci de efecte noi, la fel de grave și chiar letale. Ce mai, dezastru, nu alta, ca să nu mai vorbim de faptul că dr. Robert Malone, inventatorul tehnologiei ARN Mesager, a declarat că ,,Vaccinul nu este vaccin, ci terapie genetică, care distruge imunitatea naturală a omului, ceea ce poate duce la moarte”.

Acum ați înțeles de ce, în ultima vreme, celor vaccinați li se recomandă să se testeze pentru SIDA (Sindromul Imunodeficienței Ddobîndite)? Simplu: ,,Bă, fraiere, nu înseamnă că ai SIDA pentru că vaccinul ți-a distrus sistemul imunitar. S-a lipit SIDA de tine pentru că cine știe pe unde ai umblat după femei!”. Ați văzut ce ușor sînt spălați pe creier oamenii care pun botul la orice fake-news, iar aspectele reale, dovedite și alarmante le cataloghează ca fiind conspirații?

România, trezește-te! ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășite la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Adevărul este că, făcăleț cum îl știu pe Iohannis, mă întreb ce-ar mai putea face după apariția ultimelor știri privitoare la pandemie, mai ales că a fost unul dintre cei mai vocali susținători ai vaccinării. El este cel care s-a lăsat înțepat în văzul întregii țări și cel care a concluzionat că ,,Vaccinarea a fost un succes, păcat că s-au vaccinat puțini oameni!” (mulți dintre ei la chiuvetă – n.m.). În opinia mea, Iohannis nu prea are de ales, el neavînd de făcut decît un singur lucru: să se suie singur în dubă. Ce mai, ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

În cartea sa, ,,Iluminati – Societatea secretă care a deturnat întreaga lume”, Jim Marrs, unul dintre cei mai importanți jurnaliști americani, a dezvăluit Protocoalele Noii Ordini Mondiale, în care la punctul 8 este stipulat faptul că ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputația să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”. (Deja Iohannis, Cîțu, Arafat, Gheorghiță, StrăinuCercel, Rafila, Baciu ș.a. au plîngeri penale privitoare

ETICHETA

PACEA

(urmare din pag. 21)

Vreau să le spun că în război se moare de-adevăratelea. Mori și nu te mai învie nimeni; asta e varianta bună, pentru că există și situația în care îți poți vedea copilul, soția, părinții, fratele sau sora murind în fața ochilor tăi, ceea ce e mult mai tragic.

Toți cei care se iau după valul de emoții ce inundă televiziunile își suspendă gîndirea și, cuprinși de avînt, se visează cu arma în mînă omorînd soldații ruși și doborînd avioanele Suhoi, fără să capete nici o zgîrietură, deși au tras cu pușca doar la bîlci și habar nu au ce e un Kalașnikov – toți aceștia ar trebui să facă o excursie pînă la Kiev și apoi să incite la război și să fie vocali pe această temă. Oameni buni, războiul nu este ca pandemia, nu poți să te înjuri cu antivacciniștii pe Facebook, după care să bei un vin și te culci mulțumit că ai refulat după ce te-au îndoctrinat televizioniștii. Războiul este moarte! Nu pot să înțeleg cum puteți să vă doriți să muriți pentru alții, dar refuzați să o faceți pentru țara voastră!

la matrapazlîcurile lor comise în timpul pandemiei –n.m.) Să mai reținem și că la Protocolul nr. 2 se spune clar că ,,Guvernele naționale se vor desființa, iar partidele politice și campaniile electorale nu vor mai fi utile”, țelul Noii Ordini Mondiale fiind acela de ,,reducere a populației umane la aproximativ 100 de milioane în întreaga lume” (Dave Foreman, ecologist american, co-fondator al mișcării radicale de mediu Earth First).

Vedeți cît de simplă este povestea, în sensul că Iohannis și liota sa de ,,specialiști” și-au găsit să acționeze alături de cioclii planetari, producînd la nivel național un adevărat Genocid. Pentru asta toți vinovații trebuie să plătească, iar românii se vor trezi și vor constata că ,,Greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea țării întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei” (Mihai Eminescu). Obsevați că acești criminali își fac iluzii că finalizarea pandemiei se poate obține ca și cum ai apăsa butonul unei telecomenzi, adică adio pandemie, bine ai venit război în Ucraina! Valeriu Gheorghiță și-a găsit deja un nou serviciu (manager de spital), Raed Arafat se ocupă acum de cenzura mediatică, iar Rafila, specialist și el în toate cele, ne-a asigurat că ne va rezolva și în privința pastilelor cu iod, adică alți bani, altă distracție.

Sub genericul ,,Trebuie să facem ceva!”, toată lumea se laudă la televizor cu noile ,,realizări”, iar în timpul liber se discută numai de Putin. Nimeni nu mai vorbește de eșecul PNNR-ului, de pensii, implementarea tehnologiei 5G, d facturile gigant sau pandemie. Ce mai, Putin e-n toate, în cele ce sînt și-n cele ce mîine vor plînge sub soare. Deși istoria ne-a demonstrat că pe unde au trecut americanii a rămas pustiu și dezastru, acum vinovat e Putin.

La drept vorbind, stau și mă întreb: ce caută americanii și NATO în Marea Neagră și în coasta Federației Ruse? Nu le-a ajuns restul planetei? Ce s-ar întîmpla dacă submarinele Flotei Ruse ar ,,patrula” pe lîngă coasta californiană, prin Golful Mexicului sau pe lîngă malurile Alaskăi? Evident că ,,Lumea civilizată” ar exploda, că așa funcționează ,,balanța” Justiției Globale, mai ales că ,,Putin este un țar criminal, nebun de legat, bolnav de cancer în fază terminală, care posedă un palat de un miliard de euro” (Mass-media vîndută Noii Ordini Mondiale).

S-a ajuns să se vorbească de palatul lui Putin

Dacă oamenii dau frîu liber emoțiilor sub impulsul imaginilor din media, nu la fel pot spune despre politicieni. Ei sînt mult mai abili și, desigur, nu-și permit să facă declarații războinice sau jignitoare ce ar putea declanșa răspunsul militar al Rusiei. Excepție face președintele Joe Biden, care, răspunzînd întrebării puse de un reporter, a afirmat că Vladimir Putin este criminal de război; ca urmare, purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a afirmat că președintele unei țări ce a ucis civili în toate conflictele pe care le-a purtat în întreaga lume nu are dreptul să le dea lor lecții despre crimele de război.

Potrivit Convenției de la Geneva, distrugerea ilegală, lipsită de sens și pe scară largă a patrimoniului, care nu necesită implicare militară ci atacuri planificate asupra civililor care nu sînt direct implicați în acțiuni militare sau atacuri planificate asupra obiectelor civile, este catalogată crimă de război, fapte de care se face vinovat atît Vladimir Putin, în Ucraina, cît și SUA în conflictele din Coreea, Vietnam, Irak, Serbia sau Afghanistan. Cu excepția unui derapaj prezidențial al polonezilor, care doreau să le dea avioane de

așa cum făceau ,,jurnaliștii” români privitor la vila fostului primar al capitalei, Adriean Videanu, care explica: ,,Da, din elicopter, vila pare a fi un palat, dar să știți că interiorul e strîmtorat. Cîteva camere, un hol, o baie și o debara, printre care abia a mai încăput și un mic birou“.

Revenind la subiectul războiului de la granița noastră, atrag atenția că noi, românii, nu avem nici un drept să ne dăm cu presupusul despre Rusia și conducătorul ei, deși al nostru prezident ne-a anunțat deja că ,,Instituirea stării de asediu (de ce, că nimeni nu ne-a declarat război? – n.m.) îi va obliga pe cetățenii români incorporabili cu domiciliul în România, plecați temporar în afara țării, să se prezinte, în termen de maximum 10 zile de la data notificării, la centrele militare în evidența căror a se află, în vederea îndeplinirii serviciului militar pe bază de conscripție”. Așadar, pe Iohannis îl mănîncă undeva și, pentru că madam Kamala Harris i-a dictat oarece porunci, a început să se joace cu bățul prin gard. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Stimate dom’ne Prezident rentabil/ V-ați dovedit extrem d grijuliu/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu” (,,Dar împușcați poporul nerentabil”).

Se zice că ,,Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!” (Samuel Johnson), intenții precum cele ale lui Iohannis, care, sanchi, ne vrea numai binele, dar asta nu este decît o lozincă a ipocriților și ticăloșilor de la Bruxelles, care ne cer renunțarea la suveranitate... puțina care ne-a mai rămas. Iată de ce slugile băștinașe stau în genunchi și execută mecanic orice ordin, care, odată îndeplinit, ne apropie și mai mult de cazanul cu smoală. Cert este că ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate ce sînteți: niște mișei!” (Mihai Eminescu). Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane! Încercați să redeveniți stăpîni la voi acasă, iar unica soluție de salvare este neutralitatea și, extrem de dificilele, dar nu imposibilele RoEXIT și NATO-Exit!

Românii trebuie să înțeleagă că țara lor, supranumită și Grădina Maicii Domnului, nu mai poate avea în fruntea ei liota asta de neisprăviți care ,,Falsă e, din cap pînă-n picioare”, așa încît ,,Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”). Iar ,,Românii s-au săturat să-și părăsească țara lor, ca șoarecii o corabie care arde” (Mihai Eminescu, ,,Credem că destul am vorbit...”, ziarul Timpul, 9 ianuarie 1879).

Am ajuns de rîsul lumii, trăind vremuri în care ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). No comment!

vînătoare ucrainenilor, conducătorii NATO s-au ferit să provoace Rusia prin acte sau fapte.

Pînă la urmă, continuarea războiului nu este o soluție, ci pacea. Ea trebuie negociată de Zelenski și Putin, chiar dacă pentru obținerea ei Zelenski va trebui să accepte o Ucraina neutră, fără Crimeea, Insula Șerpilor și teritoriul de la est de Nipru, fiindcă e clar că Putin nu va lăsa din mînă teritoriile pe care și-a dorit să le elibereze după vechiul obicei rus.

Lumea în care trăim de două săptămîni este una complet schimbată față de cea existentă înainte de invazia Ucrainei. Ne-am întors la centralele producătoare de curent electric pe cărbune, după ce Ursula von der Leyen le închisese ca să-și implementeze Green Deal-ul pe spinarea noastră. China și Rusia sînt acum mai prietene ca niciodată, prețurile la combustibili au ajuns la niște cote neverosimile, toată lumea se rearanjează. Asta face un război.

Îmi doresc ca acest război să se termine cît mai repede și, cum scria Adrian Păunescu: „Să fie-o blîndă lumină,/ Și nu rachete-n grădină,/ Doar veşti frumoase să vină,/ Să fie pace, pace, pace pe Pămînt”.

po L i T ică G eopo L i T ică

Așa ar începe cel de-al III-lea Război Mondial

La fel ca acum, înaintea declanșării celui de-al IIlea Război Mondial, liderii marilor puteri ale lumii vorbeau despre iminența declanșării războiului. Nimeni nu voia să cedeze nimic. Premisele celui de-al III-lea Război Mondial se văd ca umbrele în peștera inițiatică. Totuși, în 30 septembrie 1938, premierul Franței Édouard Daladier, împreună cu neexperimentatul prim-ministru al Marii Britanii, Neville Chamberlain, s-a dus în Germania să-i pilească lui Adolf Hitler colții. Prin Acordul de la München, marile puteri europene au permis trupelor germane să ocupe Sudetele, de dragul „păcii pentru vremea noastră,” așa cum aveau să spună. Cehoslovacia mobilizase deja peste un milion de soldați și era pregătită să lupte pentru independență, dar nu i s-a permis să participe la conferință.

Mirarea tîmpă a lui Chamberlain și nasul lui Winston

Întors în patrie, naivul Chamberlain a asigurat națiunea britanică de pace ,,pentru vremurile noastre”. Winston Churchill, unul dintre criticii săi aprigi, i-a răspuns: ,,Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război”. Zis și făcut. În același timp, Daladier și Chamberlain au amenințat conducerea statului cehoslovac că va fi responsabilă de război. Astfel, președintele Edvard Beneš a capitulat. Forțele germane au intrat în Sudeția, fără opoziție. Curînd, forțele poloneze și maghiare au invadat celelalte părți din Cehoslovacia.

Istoria a consemnat ca dată de începere a celui deal II-lea Război Mondial ziua de 1 septembrie 1939. Atunci, Hitler a invadat Polonia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. „Există un singur argument: exercitarea forței” – avea să zică Neville Chamberlain, în declarația sa de război, din 3 septembrie, la doar cîteva zile după ce l-a asigurat pe omologul francez că lucrurile merg înspre bine.

Așa ar începe cel de-al III-lea Război Mondial

Titlul articolului nu-mi aparține. Cu acesta deschide The New York Times ediția de acum cîteva zile a paginii de comentarii. E scris de Bret Stephens, laureat al Premiului Pulitzer, care compară situația din trecut cu cea de azi. Invadarea Cehoslovaciei seamănă cu invadarea Ucrainei de azi. ,,Apele s-au adunat. S-au ridicat treptat, pînă ce barajul s-a spart”. Pactul germano-sovietic avea să fie preambulul declanșării celui de-al II-lea Război Mondial.

Oare vizita premierilor Poloniei, Cehiei și Slovaciei la Kiev, pentru a-l asigura pe Zelinski de ajutor armat, nu e preludiul celui de-al III-lea Război Mondial?

La pescuit la Isaccea sau cum găinușele mele sînt protejate de umbrela NATO

Nicolae Ciucă a preferat să fie la Isaccea. O idee de mare strateg militar. Nu s-a angajat că va livra de pe teritoriul Romîniei arme Ucrainei. Măcar în al

doisprezecelea ceas, liderii noștri preferă neutralitatea. Cel puțin din acest punct de vedere, merită felicitați. Conservatorul jurnalist american ne-a adus aminte că multe acțiuni de dinaintea celui de-al II-lea Război Mondial seamănă cu cele de azi. Japonia invada Manciuria. Italia intra în Abisinia. Renania se înarma. Germania alimenta cu arme regimul lui Franco din Spania.

Norii negri au prevestit întotdeauna furtuna. Așa ar începe cel de-al III-lea Război Mondial. Înainte de invadarea Ucrainei, SUA a șters Iugoslavia de pe harta lumii. Rusia a luat pe sus Osetia de sud și NagornoKarabach. Apoi, a anexat Crimeea. Iranul și Pakistanul au ochit periodic Israelul. Siria a fost pusă la pămînt, împotriva ajutorului militar rusesc.

Ucrainenii se refugiază, la fel ca spaniolii în anii 1935. Liderii marilor puteri ale lumii repetă zilnic refrenul lui Chamberlain: ,,Există un singur argument: exercitarea forței”. Nimeni nu caută pacea. Toate țările se înarmează. Un singur lucru e diferit. Discursul urii face ravagii astăzi. Iar emoția e folosită ca forță beligerantă. Editorialistul NYT amintește că Occidentul a avut 22 de ani timp să negocieze pretențiile lui Putin. N-a făcut-o. Și iată, un nou război. În aceeași pagină a găsit o singură laudă lui Joe Biden: că a reușit să recompună unitatea NATO. Înainte de cel de-al II-lea Război Mondial nu exista așa o forță precum Alianța Nord-Atlantică. Însă narativul forței întunecă rațiunea. Și incită. De la populații, la batalioanele înarmate.

În accepțiunea șefilor de state democratice, mai multă înarmare, mai multă determinare și un singur ton al folosirii forței nu sînt menite să descurajeze, ci să amplifice starea de război. Se știe din istoria umanității că un militar de carieră (Putin a fost ofițer de informații) merge pînă la capăt. Și Ion Antonescu a făcut la fel. Pînă la plutonul de execuție. Și istoria l-a judecat drept un criminal.

Astăzi, nimeni nu mai alege între război și lipsă de onoare. Toți încoardă mușchii. Ridică voci. Constrîng populații la sărăcie, în numele păcii, înarmîndu-se pînă-n dinți.

Coșmarul: cel de-al III-lea Război Mondial

Tensiunile din Renania și războiul civil din Spania au pus bazele celui de-al II-lea Război Mondial. Ucraina seamănă azi cu Ceholslovacia lui Beneš? Oh, nu. Dimpotrivă. Mai degrabă cu Iugoslavia titoistă. O țară de partizani care nu s-a lăsat ocupată. Dar va fi distrusă jumătate de secol după, în 1999. De către cine? De către cea mai puternică forță militară a lumii. „Sancțiunile pot devasta Rusia pe termen lung. Și avantajează Ucraina pe termen scurt,” zice jurnalistul american.

Nu știu de ce, dar discursul urii pare a fi întreținut. Citind zilnic presa străină, observ o agresivitate nemaiîntîlnită. Miroase a fum de război. Știu. Ni se zbîrlește părul. Dar alternativa trebuie luată în calcul. Nimeni nu cedează. Cum să se instituie armistițiul? Cu hărțile de război pe masă? Ca-n trenul celor trei crai? ,,Dacă folosește arme chimice precum Bashar alAssad sau lansează vreo armă nucleară, în conformitate cu doctrina militară rusă, Putin pierde mai mult decît cîștigă? Răspunsul e conținut în întrebare. El cîștigă rapid. Îngrozește Occidentul. Își consolidează puterea. Va avea repercusiuni doar marginale, față de gravitatea celor deja provocate. Și colegii săi de drum din Beijing, Teheran și Phenian iau notă. Cum începe următorul război mondial? La fel a făcut și ultimul”, a scris Bret Stephens în The New York Times

SOLIDNEWS RO

E normal, pînă la urmă ca analiștii, experții și alți diverși părerologi să vină cu scenarii apocaliptice. Pînă la urmă, acești oameni își cîștigă pîinea șocînd audiența. Cînd un om de afaceri recunoaște, însă, că gluma se îngroașă, e un semn clar că lucrurile nu stau deloc bine.

Avertismentul unui concern german

Invazia rușilor în Ucraina și efectul de domino care i-a urmat, în special pe piețele de mărfuri au declanșat o revizuire descendentă a așteptărilor de creștere. Se pare că nu mai e vorba numai de inflație, ci și de stagnare. CEO-ul uneia dintre cele mai puternice mărci de bunuri de larg consum avertizează într-o scrisoare trimisă investitorilor că întoarcerea la zilele negre ale inflației din anii 1970 ar putea fi iminentă.

JAB Holding Company, conglomeratul german care include interese în companii care își desfășoară activitatea în domeniul bunurilor de larg consum (de la silvicultură, cafea, modă de lux, sănătatea animalelor și pînă la fast-food) a publicat zilele trecute o scrisoare pentru investitori în care avertizează cu privire la continuarea tendințelor inflaționiste.

Se presupune că managementul JAB știe mai bine decît oricine altcineva despre ce vorbește, dat fiind că este o firmă de investiții centrată pe consumator, cu un portofoliu de companii care include Coty Inc., Panera Brands (Caribou Coffee Company, Panera Bread, Einstein Bros. Bagels), Keurig Green Mountain și Krispy Kreme, Inc., printre alte mărci.

„Asistăm la o schimbare tectonică”

„Credem că asistăm acum la o schimbare tectonică către un mediu macroeconomic și investițional complet diferit, pe care majoritatea liderilor și investitorilor de astăzi nu l-au văzut sau experimentat în viața lor profesională. Asistăm la creșterea inflației care, în opinia noastră, nu este tranzitorie și care este o amenințare majoră la adresa economiei și a randamentelor acțiunilor globale”, le-a transmis Olivier Goudet, directorul executiv al JAB, investitorilor. Acesta a adăugat: „Am observat acest fenomen devreme în lanțul nostru de aprovizionare și în interiorul companiilor noastre, cu costuri și salarii în creștere la redeschiderea post-pandemie. În plus, deficitele majore de energie și forță de muncă vor determina tendințele inflației pe termen lung, accentuate de tulburări geopolitice grave, cum ar fi războiul și amenințările”. „Lumea în care costul capitalului este zero se estompează rapid și credem că următorul deceniu se va dovedi substanțial mai provocator din punct de vedere al rentabilității, dar și din punct de vedere al riscului de credit și de lichiditate. Investițiile de succes în acțiuni vor fi în companii rezistente, capabile să să-și susțină finanțarea cu o creștere de calitate”, a continuat Goudet.

Creșteri de prețuri la energie și mărfuri

„Ne așteptăm ca tendința inflației să continue, atingînd niveluri nemaivăzute din anii 1970, alimentată de creșterea structurală a prețurilor la energie și la mărfuri, precum și de creșterea costului forței de muncă. Credem că strategia noastră de investiții de creștere rezistentă este potrivită pentru perioade ca acestea”.

Ca să vă faceți o idee despre puterea acestei companii, trebuie menționat că JAB gestionează active de 34 de miliarde de dolari, scrie zerohedge.com. EVEnImEnTULIsTorIC.ro

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.