România Mare, nr. 1633

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Primele două războaie mondiale s-au făcut cu petrol. Al treilea război mondial se va face pentru petrol.

CORNELIU VADIM TUDOR

Cînd Putin semnalizează stînga și face dreapta

Am senzația că, pînă la urmă, acest război ciudat al Rusiei nu are drept scop cucerirea întregii Ucraina, ci o miză mult mai interesantă –controlarea Mării Negre. Ca mulți alți cetățeni, am simțit că ceva nu e în regulă cu acest război și că rușii ne trimit „să plîngem la mormînt străin”, pentru a ne abate atenția de la adevăratul lor scop. În urmă cu două săptămîni, jurnalistul Ion Cristoiu vorbea despre războiul sovieto-finlandez, fapt care m-a determinat să mă documentez; ceea ce am aflat mi-a clarificat nelămuririle privitoare la războiul denumit „operațiune specială” de către Vladimir Putin.

Acest război sovieto-finlandez a îneput pe data de 30 noiembrie 1939, cînd Europa se afla la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, în perioada cunoscută sub numele de „Războiul Ciudat”. Pînă să invadeze micul stat scandinav, Iosif Stalin și-a creat o zonă de securitate semnînd cu Letonia, Lituania și Estonia tratate de asistență mutuală, asigurîndu-se, astfel, că nu va fi lovit din acea direcție de forțele capitaliste sau fasciste. Același lucru trebuia să-l facă și cu Finlanda, a cărei poziție i-ar fi adus lui Stalin o extindere a zonei de acțiune a flotei din Marea Baltică cît și îndepărtarea pericolului ca această țară să devină o bază de atac asupra URSS. Acum, puneți Ucraina în locul Finlandei și motivele lui Vladimir Putin legate de nevoia de spațiu de securitate al Rusiei, iar imaginea obținută va fi identică.

Negocierile dintre finlandezi și sovietici au fost un dialog al surzilor asemănător cu cel dintre NATO și Rusia de acum o lună de zile, privitor la refuzul admiterii Ucrainei în alianța militară nord-atlantică. Cu ocazia acelor întîlniri, Stalin a cerut delegației finlandeze semnarea unui pact de neagresiune similar celor încheiate cu Lituania, Letonia și Estonia, cît și cedarea de teritorii în Istmul Karelian, crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Seurasaari și în Peninsula Hangö necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk.

Desigur, finlandezii nu erau naivi să creadă că Stalin nu-i va ataca, astfel încît s-au pregătit pentru o astfel eventualitate, încurajați fiind și de puterea militară de la Berlin, care-și trimisese navele în Golful Finic.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Lumea – în pragul unei crize alimentare fără precedent

Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a declarat că pentru o serie de țări există o amenințare de „foamete catastrofală” din cauza crizei din Ucraina. Evenimentele din Ucraina și sancțiunile occidentale împotriva Rusiei au declanșat o creștere a prețurilor alimentelor, care ar putea duce la revolte alimentare în cele mai sărace țări ale lumii. Prognoza detaliată într-un interviu pentru ziarul britanic The Guardian a fost făcută de directorul general al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) Ngozi Okonjo-Iweala. „Cred că ar trebui să fim foarte îngrijorați. Impactul prețurilor la alimente și al foametei în acest an și anul viitor ar putea fi semnificativ. Mîncarea și energia sînt cele mai mari probleme cu care se confruntă populația săracă a lumii”, a declarat oficialul, amintind, de asemenea, că 35 de țări africane depind de alimentele importate din regiunea Mării Negre. Rusia și Ucraina asigură 24% din aprovizionarea mondială cu grîu.

Luca Russo, analist principal al crizei alimentare și șeful echipei FAO de gestionare a situațiilor de urgență și reziliență, a declarat că există riscul de foamete în Afganistan, Siria, Yemen, precum și în mai multe țări din Sahel și Cornul Africii. Russo a comentat, de asemenea, prognoza Programului Alimentar Mondial (PAM), care arată că 2022 este anul foametei catastrofale. Organizația a avertizat că aceasta va afecta 44 de milioane de oameni din 38 de țări, iar reprezentantul FAO a confirmat această evaluare. „Evaluările PAM descriu situația existentă în unele țări chiar dinainte de evenimentele din Ucraina, state a căror populație este la un pas de foamete. Există temeri serioase că situația de se va deteriora semnificativ ca urmare a crizei ucrainene”, a spus Russo. (continuare în pag. a 17-a) N.K.

Ora de varã

Dați ceasul cu o oră înainte

Dați ceasul cu o oră înapoi

Ca să le intre zeilor în minte

Că Timpul joacă după cum vrem noi.

Dați ceasul cu un secol mai în față

Dați ceasul cu un secol îndărăt

De scap din veacul XX cu viață

Aș vrea cu tine, Doamne, să mă-mbăt!

CORNELIU VADIM TUDOR

1907 în oglinda timpului 115 ani de la Răscoala țăranilor

,Flămînd și gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut, Și m-ai scuipat, și m-ai bătut, Și cîne eu ți-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vînt, De ai cu iadul legămînt

Să-ți fim toți cîni, lovește-n noi!

Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai, și jug de boi: Dar vrem pămînt!”

Fiecare primăvară, odată cu Echinocțiul, cînd lumina devine stăpîna majoritară a părții Globului Pămîntesc în care ne aflăm, ne readuce în minte freamătul Cîmpiei Române sub asaltul lamei de plug și sub talpa țăranului român – omul care face lanul să rodească, dîndu-ne ,,nouă, astăzi, pîinea noastră cea de toate zilele”. Și tot în fiecare primăvară – repetat de 115 ori pînă acum – versurile lui Coșbuc ne țin gîndul treaz, îndreptat ca o rază de soare către eroul poeziei ,,NOI VREM PĂMÎNT!” –țăranul anului 1907.

E mult de-atunci. Timpul măsurat în peste un secol de uitare n-a reușit, totuși, să șteargă amintirea de fond a lunii martie 1907, să stingă din Istorie flăcările care au mistuit conace și averi boierești, după ce alte incendii – de data aceasta figurate –au ars mocnit secole lungi în inima largă a țăranului român. Citind versurile de mai sus, mai ales acum, în era tehnologizării agriculturii, cînd țăranul a devenit fermier și cînd nu-i mai crapă talpa piciorului călcînd pe bolovanii denivelați ai brazdei sau pe țepii miriștei de grîu, poate ni se pare ceva neverosimil, ceva de poveste.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Odinioară primăvara“, tablou de Anca Bulgaru

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F A treia încoronare a lui Bîl-Bîl întîiul F Zoe cadrista F Emil rezolvă telefonic toate problemele Planetei F Suzana Gulea şi Purceluşa Dosia

F Banda lui Asztalos a pus laba pe un sfert din economia naţională

PARTEA I

F Evenimentul nr. 1 al începutului de an este reluarea Campionatului de Fotbal. În prima etapă a returului, Steaua Bucureşti a învins în deplasare, la Galaţi, pe Oţelul, cu incredibilul scor de 5-1. Eroii partidei au fost Iosif Rotariu şi Augustin Călin. Se pare că militarii n-au adversari nici în actualul Campionat, pe care îl vor cîştiga la pas. F Un alt eveniment, deloc plăcut, ci dureros: la 4 martie am comemorat 20 de ani de la devastatorul cutremur din 1977. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui pe cei 1.500 de oameni nevinovaţi care s-au prăpădit atunci!

F România l-a tratat cu destul sictir pe Handicapatul de la Versoix. Preconizată să aibă un mare răsunet, vizita lui Mihai von Hohenzollern n-a reuşit să scoată din casă decît cîteva sute de babe monarhiste şi vreo cîteva mii de curioşi. „Găurile“ acestui şvaiţer au fost umplute de 5.000 de poliţişti şi alte cîteva mii de sepepişti şi sereişti, precum şi 7 companii de soldaţi de la Brigada 11 jandarmi, ca nu care cumva – Doamne apără şi fereşte – Majestăţile lor, Regele şi Regina, să păţească vreo boroboaţă. Prezentat peste tot de parcă n-ar fi el, fiind zilnic spălat cu Ariel, copilul bătrîn (operat la 4 ani de bot de lup) face o figură jalnică, de ga-ga care se smiorcăie din orice şi pe care l-a pedepsit Dumnezeu să supravieţuiască tuturor victimelor şi ticăloşiilor pe care le-a făcut. Fireşte, nu el a fost de două ori în vizită la Hitler şi nu el a dat bani şi alte ajutoare legionarilor, în octombrie 1940, care, după numai o lună, aveau să-l măcelărească pe Nicolae Iorga. Şi, desigur, nu el l-a atras în capcană pe Mareşalul Antonescu, arestîndu-l şi dîndu-l pe mîna ruşilor, după care a respins cererea de grațieie scrisă, cu lacrimi, de venerabila mamă a bravului oştean. Oh, dar cum am putea uita, nu el, nu-nu-nu el a capitulat fără nici o vorbuliţă în fața ruşilor, abandonînd în prizonieratul siberian 178.000 de ofiţeri şi soldaţi şi căpătînd de la Stalin, ca răsplată, cea mai înaltă decorație a U.R.S.S. şi două avioane, pe care, dacă le rîcîim cu unghia chiar acum, scrie MITĂ DE LA STALIN PENTRU MIȘA. Şi nici măcar să vă gîndiţi că el ar fi scos din România, ca un contrabandist ordinar, 41 de tablouri din comorile artei universale, pe care le-a ascuns în portbagajele maşinilor, după care, de-a lungul anilor, a tot vîndut din ele pe milioane de dolari, de parcă ar fi fost ale lui ta-su şi mă-sa (ta-su avusese grijă, cu 7 ani înainte, să scoată şi el zeci de tablouri scumpe şi alte valori!). Toate acestea ni s-au părut nouă, le-am visat azinoapte-n vis, pisicuţă pis-pis-pis, puteţi să daţi telefon la Asociaţia Veteranilor de Război şi să vedeţi că Mareşalul Antonescu trăieşte, e bine mersi, are 115 ani şi susţine un simultan de şah, la 178.000 de „mese ale tăcerii“, cu 178.000 de ofiţeri şi soldaţi, care trăiesc şi ei, fireşte. F Întreaga tragedie a Poporului Român din perioada 19401947 (inclusiv arestarea lui Iuliu Maniu, tot pe mîna regelui) este separată de Mihai de Hohenzollern, prin tot felul de şiretlicuri neruşinate ale bandei monarhiste. Istoria e falsificată în cel mai ordinar mod cu putinţă – faţă de acest Dinu C. Giurescu, stalinistul Mihail Roller era un om de ştiinţă! Într-o gîfîială nebună, tot felul de băgători de seamă, specializaţi în schimbarea biografiei ca pe o cămaşă, se întrec pe posturile de Televiziune şi de Radio, dar şi în publicaţii din ce în ce mai mincinoase, să-l prezinte pe degenerat ca pe o victimă a comunismului – tocmai pe el, care a adus comunismul în Ţară! În

mare iuţeală de mînă, sufletul românilor e siluit şi pervertit, pentru ca mai ales generaţia tînără să nu afle nimic din păcatele Bîlbîitului, el să apară ca o victimă, care a mîncat 50 de ani „pîinea amară“ a exilului, dar acum, gata, s-a rezolvat, Istoria i-a făcut dreptate şi va conduce pentru a 3-a oară România. În special Televiziunea Română – care e Postul Naţional! – s-a întrecut pe sine în abjecţii. Abia acum s-a priceput care a fost scopul adevărat al aterizării trupei de „Comando Sörös“ în Calea Dorobanţi. Mamifera aia urîtă şi cu mişcări epileptice, Anca Toader, s-a scăpat pe ea şi i-a spus bătrînei puşlamale Neagu Djuvara că telefonează mulţi cetăţeni la TVR şi protestează faţă de ceea ce văd pe micul ecran. Da, aşa a fost, sună lumea ca la Aragaz şi-i blestemă ca pe nişte Antichrişti, dar cine-i băgă în seamă pe aceşti oameni nevoiaşi? Ce-i aia democraţie, drepturile omului? Ajunge, la gunoi cu ele, a venit la Putere „partea bună a baricadei“, acesteia i se permite orice, chiar să omoare oameni (cum a fost înăbuşită revolta din penitenciare, cînd unii protestatari au fost bătuţi cu pulanul peste testicole pînă ce au leşinat) – şi nu i se va întîmpla nimic. F Ziarele au publicat cîteva dintre numele marionetelor care s-au şi grăbit să-l întîmpine pe handicapat la Aeroportul Otopeni: miniştrii Mircea Ciumara, Ion Caramitru, Ştefan Drăgulescu, Dinu Gavrilescu (ăsta trebuia să fie pe cîmp, la ora respectivă, fiindcă e ministrul Agriculturii!), Nicolae Noica, Akoş Birtalan, Alexandru Herlea, Constantin Dudu Ionescu (bărbosul crăcănat şi cu poieniţă-n cap e secretar de stat la M.Ap.N., ceea ce confirmă că demenții ăştia vor să implice şi Armata în primejdioasa lor aventură). Toţi, cică, au venit în nume personal! Ăştia ne cred idioţi. În nume personal vă duceţi voi la closet, băi, aceştia, nu la un Aeroport Internaţional, să faceţi sluj în faţa unui fost monarh! Atunci cînd veţi fi condamnaţi pentru înaltă trădare de Ţară şi sabotarea Statului Român, chestia asta se va întîmpla tot în nume personal, e bine s-o știți. Și ţiganul ăla borît, cu dosar penal pentru luare de mită – adică Viorel Lis –tot în nume personal i-a înmînat Strigoiului CHEIA Capitalei? Capitala pe care, în treacăt fie spus, Mişulică Navetistul a părăsit-o la greu, lăsînd-o pradă bombardamentelor hitleriste, între 23 şi 28 august 1944, cînd el şi-a găsit scăparea prin fugă, undeva, prin Oltenia. Şi tot ca un indiciu al caracterului particular al vizitei a fost şi patrularea prin aer, ore în şir, a două helicoptere, care au supravegheat traficul coloanei oficiale (pardon particulare!) de la Otopeni la Arcul de Triumf. Pentru că, am uitat să vă spunem, aşa s-a decis să întîmpine Guvernul Ciorbea pe orice posesor de paşaport turistic, care vine şi el, ca un simplu cetăţean, în România F Dar la Aeroport s-au întîmplat şi scene comice. Aflăm din ziare că preotul Sandi Mehedinţu (botezat de noi Popa Ţeavă) i-a înmînat lui Moş Scleroză de la Versoix o cruce din... plexiglas! Pe urmă, tot înghesuindu-se băgătorii de seamă să atingă sfintele moaşte ale Umbrei ciugulite de broaşte s-a întîmplat un accident aproape nuclear: o tavă cu pahare de şampanie, purtată de un picolaş securist deasupra capului, s-a vărsat în capul lui Ion Rațiu, făcîndu-i baie din creştet pînă-n şosete, deşi nu era sîmbătă, ziua lui de scăldătoare. Din „Evenimentul zilei“ aflăm ceva ce ne-a dat fiori: „Busculada de la ieşirea din salon l-a lipit pe Rege de uşă pentru cîteva secunde“. Deci tot s-a lipit el de ceva. Ziarul „Libertatea“ sporeşte hazul acestor gaguri: „O parte din mulţime a căzut grămadă peste fotolii“. O altă întîmplare neprevăzută: două maşini ale S.P.P. s-au

ciocnit ca ouăle de Paşti, dar tot în nume personal, desigur. F Odată ajuns la Palatul Elisabeta, exrexul a luat cunoştinţă de ospitalitatea ţăranilor, pe care tot neamul lui i-a înfometat şi i-a împuşcat: era normal ca, în cinstea comemorării a 90 de ani de la înăbuşirea în sînge a răscoalelor din 1907, doi ţărani să vină şi să-i aducă – după cum scrie ziarul „Ziua“ –„Brînză de care aflaseră că-i place şi o sticlă de palincă veritabilă, de prună, veche de cîţiva ani“ Noroc că era de prune, şi nu de dude, fiindcă s-ar fi sesizat pe ei Radu Duda, Dudu Ionescu, clanul de ţigani Duduianu şi generalul Dudaev. Şi bine că n-a pus mîna pe brînză un alt monarhist înfocat, Răzvan Dobrescu (preşedintele Comisiei Juridice a Senatului), cunoscut pentru imensa lui prostie cu ifose şi pentru poteca pe care şi-a făcut-o, de ani de zile, la tribuna Parlamentului, dar nu pentru a vorbi, ci pentru a cere „Apă!, Apă!“. Dar nici n-au dispărut bine cei 2 ţărani, că, zice, tot „Ziua“, „prin mulţime erau şi 5 legionari ai lui Şerban Suru, îmbrăcaţi în uniformele lor verzi“. Carevasăzică, alianţa ţărănisto-legionară din 1937 s-a refăcut, după exact 60 de ani. E bine de ştiut. Cît despre Suru, „Gura bate curu’!“. În timpul ăsta, Moş Bulină Papillon se uscă de zor cu un feon. F Ajunşi în Piaţa Romană, agitatorii au constatat că Molia e atacată de nişte „fluturaşi antimonarhiști“, care îl trimiteau pe întîrziatul mintal înapoi, la origine. Invitat să ţină o cuvîntare, azilantul de la Versoix s-a urcat pe portbagajul unei maşini (?!), trăgînd-o după el şi pe Ana Bulioana, cascadorie care arată ce le poate mintea, făcîndu-l gelos şi pe vestitul Soby Ceh Imediat, lumea s-a dus cu gîndul la cartea de mare succes „Ciopîrțilă cascador“. Are Mișulică ce are cu portbagajele, cine ştie ce-o mai scoate din România şi de data asta! F Dar, emoţii mari: nu toţi ţărăniştii au fost de acord cu vizita asta! Aceeaşi presă relatează scandalul care a avut loc în seara zilei precedente, joi, la Biroul de Coordonare, Conducere şi Control al P.N.Ţ.C.D. Aici, deputaţii Gabriel Ţepelea şi Nicolae Ionescu Galbeni, susţinuţi de istoricul Alexandru Badea, directorul ziarului ,,Dreptatea“, au formulat diferite reproşuri şi obiecţii, afirmînd că „cetăţeanul“ Diaconescu n-are de ce să ceară audienţă la „cetăţeanul“ Mihai. Pînă la urmă, analfabetul de Diaconescu a intrat în audienţă la fostul paşaportar britanico-danezo-elveţian, ceea ce ni se pare extrem de grav, pentru că Moş Guturai nu e un pensionar aflat la coadă la gaz, ci preşedintele Camerei Deputaților, într-un stat care, prin Constituţie, e REPUBLICAN F Tot astfel, nenorocitul ăla de Victor Chiorbea n-avea dreptul să i se adreseze „simplului cetăţean“, la Palatul Victoria, cu titulatura „MAJESTATE“ – aşa cum l-am auzit, cu urechile noastre, la BBC. Ce Majestate, visezi băi, Chioambo? Unde e Rege ăsta? Cumva la noi, în România? Cine a hotărît asta? Tu şi ţapul? Haida-de, jucaţi-vă voi cu focul, că aşa o să faceţi pipi-n pat, dar nu în vilele în care staţi, ci la Gherla! F Țapul şi cu Chiorul au minţit Poporul că toată lumea trebuie să respecte regimul de austeritate. Toată lumea, fireşte, în afară de Bîlbîit. Care a început să se poarte în România ca un stăpîn. De pildă, la Palatul Victoria a venit cu un convoi format din... 19 maşini! Cine plăteşte, băi, hoţilor? Pînă acum, i-au fost oferite vreo 5 recepţii! Pe-astea cine le mai achită? Camarila şi Guvernul au minţit că ex-regele va scoate din buzunar 2,5 milioane de lei pe noapte, drept chirie la Palatul Elisabeta. Iată însă că şeful aşa-zisei Case Regale, Gh. Antoniade, a declarat: „Majestatea Sa acum locuieşte aici, pentru că a binevoit Guvernul să-i împrumute (?!) Palatul Elisabeta“. Ce ziceţi de porcăria asta, fraţilor? De unde aveţi voi, mă, ciorbeţilor, palate de împrumutat la cetăţeni particulari? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Dodecalogul lui Pãstorel. 20 de reguli pentru la masã

Mucalitul gastronom Păstorel Teodoreanu instituie un dodecalog comportamental la masă:

1. Cînd inviţi pe cineva la masă nu-i faci un serviciu. De aceea, trebuie să-i dai tot timpul impresia că te simţi onorat că a primit să petreacă un ceas sau două sub acoperişul dumitale. Expresia ,,a face cinste” (a plăti) e grosolănie. Cinste îţi face acela care acceptă.

2. Nu te aşeza niciodată la masă înainte ca doamna gazdă să fi luat loc. Pînă atunci aşteaptă în dreptul locului care ţi-a fost indicat. Dacă nu ţi-a indicat locul, informează-te!

3. Cînd te aşezi, aşează-ţi scaunul în aşa fel încît, răzimîndu-te de spetează, bustul să-ţi rămîie perfect vertical. E oribil la vedere domnul care se află pe marginea scaunului. Doamna în această poziţie e de neconceput.

4. Ţine-ţi coatele lipite. Cînd eşti la masă, ca şi cînd eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dîrlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sînt suficiente. Dacă toți convivii ar ţine coatele pe masă lăsînd la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur.

5. Du mîncarea la gură, nu gura la mîncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face.

6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-ai familiarizat cu zgomotul şi nu-l mai auzi. Dacă nu poți mînca prea fierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptînd însă, nu-ţi trece vremea suflînd în farfurie sau vînturînd lichidul cu lingura: fă conversaţie.

7. Dacă cineva îţi pune întrebări cînd eşti cu gura plină, fă-l să aştepte.

8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atît mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sînt dezgustătoare.

9. Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacîm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pîine sînt suficiente.

10. Nu tăia coaja oului cu cuţitul. Urmele lăsate strică apetitul celorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cu care ai să mănînci oul. Brînza, după ce o tai, o aşezi pe pîine şi-o duci la gură!

11. În nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu băga cuţitul în gură: e fioros! Brînza, după ce o tai, o aşezi pe pîine şi-o duci la gură (cearcă numai, şi să vezi dacă nu poţi).

Primul bãutor de cafea de la noi. Unde ºi de ce greºeºte cronicarul Ion Neculce

Am furat la start. Cam așa stă treaba cu primul nostru băutor de cafea care a gustat-o la Stambul înainte ca ea însăși să ajungă acolo. Ion Neculce dă de gardul istoriei medievalismului românesc informația publicată în „O samă de cuvinte” și care devine „literă de lege” în online-ul românesc după ce apare pe Wikipedia preluată din „Evenimentul Zilei“. Cronicarul îl menționează pe Logofătul Tăutu care, în 1504, se face de rîs la curtea sultanului dînd cafeaua peste cap ca pe țuică. „După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și trimis pre Tăutul logofătul sol la turci, cînd au închinat țara la turci. Și ase vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au sedzut înaintea viziriului pre macat, și n-au fost avînd mestei la nădragi, că, trăgîndu-i cibotele, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dîndu-i cahfe, nu știe cum o va be. Și au început a închina: «Să trăiască împăratul și viziriul!» Și închinînd, au sorbit felegeanul, ca altă băutură”.

Se cuvine să fac cîteva precizări care îl disculpă oarecum pe Neculce. Fragmenul cu pricina este inclus în „O seamă de cuvinte ce sînt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrîni și în letopisețe nu sînt scrise…”, după cum ne informează însuși autorul. Vorbim despre iulie 1504, despre Bogdan al III-lea, zis Chiorul, care i-a urmat la tron lui Ștefan cel Mare, cel care l-a trimis pe Tăutu la turci. Neculce s-a apucat de Letopiseț în 1732, iar „O samă de cuvinte” precedă cea mai importantă operă a cronicarului. Întîmplarea este povestită la peste două secole distanță, cînd deja era folclor.

Lichidul revigorant încã nu ajunsese în capitala Imperiului Otoman

Cronicarul Ibrahim Peçevi menționează în scrierile sale (1642-1649) deschiderea primei cafenele din Constantinopole. Însă cafeaua era cunoscută la Istanbul în 1555, în timpul lui Suleiman Magnificul, prin Pașa Özdemir, guvernator al Yemen-ului, provincie unde ajunsese din Etiopia, țara de baștină a celebrului arbore cu fructe aromate și energizante. Ulterior, a devenit extrem de populară, înființîndu-se la curte și titulatura de kahvecibași care îl desemna pe Cafegiul șef. În Europa, cafeaua intră prin Veneția, port de maximă importanță comercială, în 1615. Se spune

că, în faza incipentă a comerțului de resort, putea fi cumpărată de la negustorii ambulanți, celebri pentru limonade. În 1645 este atestată prima cafenea din spațiul spațiul extra-otoman în orașul menționat mai sus (unele studii indică anul 1629, dar ele nu se referă în mod special la un spațiu destinat comerțului și consumului de cafea). În 1660, comercianții din Marsilia încep să o importe, iar prima cafenea de aici este datată în 1671. În Paris – 1660. În ceea ce privește Viena, se vorbește despre 500 de saci de cafea lăsați în urmă de turci după cel de al doilea asediu, 1682. În Oxford va ajunge în 1637 dar pînă în 1652 nu putem vorbi de cafenea. În ceea ce privește America, cafeaua ajunge în 1668, iar prima cafenea, „The King’s Arms”, se deschide în New York 31 de ani mai tîrziu.

Și noi am început să ne cafelim în Evul mediu tîrziu. Obiceiul preluat de la turci devine cotidian la curțile domnești și în casele boierilor. Rotofei, înzorzonați, lățiți pe divane, mai marii noștri încep să își savureze cafeaua alături de ciubuc, acompaniate cu dulcețuri și șerbeturi.

Prima cafenea atestată în București aparține unui turc „Hanie sau Hamid, fost seimen al sultanului”, care ținea, în 1667, în „Tîrgul de sus” (cam pe unde se găsește astăzi clădirea Băncii Naționale), o cafenea pe care, înainte să moară, o vinde unui Ivaz cu 65 de lei. Ulterior, din actele studiate de doi istorici ai industriei ospitalității, cafeneaua ajunge în posesia unui egumen: „În iulie, 1693, Ivaz vinde cafeneaua mînăstirii Cotroceni cu 15 lei, ea fiind zidită pe loc mînăstiresc”. Nu este primul spațiu public în care putea fi consumată celebra băutură, băile publice fiind dotate cu ibrice și toate cele necesare preparării și servirii acesteia. Cam pe aici se termină și detaliile despre acest amplasament care are locul său incontestabil în această istorioară, fiind prima locantă specializată în cafea de pe la noi.

Mai interesante sînt însă cîteva din localurile ce i-au urmat. „A doua cafenea bucureșteană este atestată documentar în anul 1781, la Curtea veche. La 7 august 1781, Alexandru Ipsilanti întărește lui Ștefan Altentop «baș alai ceauș», locul domnesc de lîngă Curtea Veche pentru a-și face o cafenea”. Vorbim chiar de strămoșul cafenelei Curtea Veche. ,,Ștefan Altetop, proprietarul ei, moare în 1797, iar soția lui mai păstrează localul pînă la iunie 1812, cînd îl vinde lui Hagi Tudose Gabrovolin. Peste 13 ani, în 1825, acesta o vinde și el lui Hristi

12. În afară de pîine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo cîteva alimente care se bucură de privilegii, nu mînca nimic cu mîna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în cîteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară).

13. Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stînga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuie să ai grijă şi de ea.

14. Imediat ce amfitrioana s-a pregătit să părăsească masa, ridică-te, avînd grijă să faci loc vecinei.

15. Dacă nu eşti foarte intim într-o casă, nu cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alţii mai în vîrstă nu şi-au aprins ţigările, rabdă! Nu spune merci, nu-i chic!

16. Nu cere untdelemn cînd se serveşte unt topit, şi nici unt topit cînd se serveşte untdelemn. Poate că lipseşte.

17. Dacă nu poţi rezista nevoii de a te scobi în dinţi, nu-ţi fă paravan din mînă: e ostentativ şi neelegant.

18. Cînd se oferă şi ceai, pune întîi linguriţa pe farfurie şi pe urmă du ceaşca la gură.

19. E bine să mulţumeşti gazdei la plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic.

20. Comportă-te, cînd eşti singur la masă, ca şi cum te-ai comporta la un dineu de gală.

PĂSTOREL TEODOREANU, „Gastronomice”, apărută postum în 1974

o mențiune documentară din care să aflăm cu exactitate pînă la ce dată a funcționat. După restaurarea complexului Manuc (în 1971), ea a fost redeschisă sub numele de «Cafeneaua Veche»”.

„Cam în aceeași perioadă, o altă cafenea se găsea pe Podul Beilicului, astăzi Calea Șerban Vodă, și se bucura de privilegiul de a nu fi închisă niciodată ca să nu îi supere pe musafirii turci trași în gazdă la «Casa Beilic» din apropiere”. Prin această locantă marcăm prima cafenea non-stop cunoscută la noi.

Diferența de peste o sută de ani între prima și celelalte nu trebuie socotită ca un vid în materie de cafenele. Au existat destule, numai că arhivele nu au fost atît de darnice cu documentele. Existența lor este atestată indirect prin pitace domnești ale lui Nicolae Vodă Caragea și Mihai Vodă Șuțu care poruncesc: „Să nu se mai facă vorbe prin cahvenele de domnie, pentru devletul și alte haradișuri” (Constanța Vintilă Ghițulescu).

La sfîrșitul Secolului XVIII au fost numărate 14 cafenele, iar la jumătatea următorului, în 1852, numărul ajunsese la 38. Deja intrăm într-o altă etapă, cea a categorisirii lor în funcție de specific: europene și orientale (turcești). Cele mai multe informații le aflăm din notițele călătorilor străini prin Țările Române, memorii și însemnări la care apelează toți istoricii și care au apărut în multe ediții coordonate de Nicolae Iorga, de George Potra sau sub egida Academiei. Astfel, în 1815, un anume Fr. Racordon nota: „În afară de cafenelele europene, care sînt destul de numeroase în București, se găsesc, de asemenea, mai multe cafenele turcești”. Personal am fost consternat în fața acestei mențiuni, din care deducem că cele occidentale erau mai numeroase.

GASTROART RO

Emanuel Papazoglu și de aici nu mai avem nici

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dacă nu-ți ții gura

Traian Furnea se oprise dezorientat și se uita cînd în stînga, cînd în dreapta, nu era sigur că se află în fața clădirii guvernului, pentru că nu cunoștea orașul. Venise de la țară, iar hainele erau ponosite pe el, mototolite, că toată noaptea mersese cu trenul, ghemuit cînd pe-o parte, cînd pe alta, pe canapeaua din compartiment, cravata de la gît îi era cu nodul strîmb, pălăria pe cap dată într-o parte. Nu avea vreun bagaj, ci doar o traistă de rafie cu cîte ceva de-ale gurii.

– Aici e guvernul?, întrebă el un cetățean oarecare, îmbrăcat modest, care, cum îl văzu, se oferi să-i dea o mînă de ajutor.

– Aici... Aici... Uite, clădirea din fața dumitale, îi zise acesta privindu-l cu atenție, scanîndu-l parcă prin lentilele fumurii ale ochelarilor.

– Dar mai lucrează oare cineva? E zi de vineri, la amiază... Tare anevoie mi-a mers trenul... Ba nu a fost curent... Ba s-a stricat locomotiva...

– Astea sînt vremurile, bade, îl provocă bărbatul.

– Adevărat... Vremurile le fac oamenii, domn’ șef... Politicienii noștri, care sînt de doi bani legătura... Din cîte am văzut la televizor, boierii de aici nici nu încep bine săptămîna de lucru că, de a doua zi nici că-i mai găsești... De-asta am întrebat dacă acum mai lucrează careva pe-aici... Acum cîteva zile am fost la cabinetul parlamentarului nostru, pe care l-am votat, să îi spun despre necazul meu. Acolo, o duduiță, aproape fără fustă pe ea, mi-a spus, fără să se uite la mine, că domnul pe care îl caut e la București, la moțiune... Eu nu mai pot de necazuri, iar ăstora le arde să dea guvernul jos... Țara e ca vai de ea, mai ales după ce a pus Covidul stăpînire peste tot... Zi și dumneata, te văd om din popor, mai e asta politică? Ăștia-s politicieni? Pleacă ai noștri, vin ai voștri... Am venit să cer să mi se facă și mie dreptate, iar dacă nu plec de aici cu răspunsul pe care-l aștept, nici că o să ne mai prindă vreodată la vot, nici pe mine, nici pe ai mei...

– Mare supărare trebuie să ai, bade, de vorbești cu atîta năduf.

– Păi cum să nu fiu supărat, zi și dumneata: am avut și eu o bucată de pămînt, nu cine știe ce, dar destul cît să fi pus și eu acolo niscai cartofi și alte cele pentru trai... Era pe un deal împrejmuit de pădure și la poalele lui e un lac cu mult pește, iar cînd soarele strălucește pe apă, e atît de frumos, încît nu te mai saturi să stai acolo... Cînd m-am dus să bag plugul, pe bucata mea de pămînt era un șantier în toată regula... Nu am avut cu cine vorbi, ba, am fost izgonit cu lopețile de muncitori. Atunci am aflat că primarul nostru, în cîrdășie cu unul mare de la județ, cu pile aici, la București, i-a dat ăstuia bucata mea de pămînt, să-i facă acolo vilă de vacanță lui alde fie-său, iar pe mine, ca proprietar, m-au scos din acte... Un pungaș, primarul nostru... Numai el e primar de la revoluție încoace... Lumea s-a săturat de el, nu-l mai votează nimeni, dar, după ce se termină votarea, tot el este ales, pentru că fură la vot, apoi fură din pămînturile oamenilor cîte o halcă și o dă susținătorilor lui de la județ... Se laudă că are susținere și la parlamentari. De treburile comunei nu se ocupă, a lăsat-o ca vai de ea.... Oameni săraci, copii care au abandonat școala pentru că nu mai au unde învăța, vechile școli arată mai ceva ca după bombardament... Nu te uita la mine că arăt așa, vin de la muncă. Dar să știi dumneata că și eu am fost, la viața mea, cineva. Am fost mecanic de locomotivă și am colindat toată țara, dar văzînd-o cum arată acum, mă ia groaza... Vreau să merg la guvern, poate mă va asculta și pe mine cineva.

– Asta e clădirea guvernului... Aici e guvernul... Dacă o vrea careva să te primească în audiență, m-aș bucura pentru dumneata, zise străinul, cu un zîmbet batjocoritor în colțul gurii...

– De ce să nu mă primească, nu sînt și eu un votant, nu am drepturi?

– Sigur, ai tot dreptul... Încearcă!, îi zise bărbatul, de data aceasta cu un ton mai prietenos, dar cu același zîmbet de om viclean, fără ca Traian Furnea să știe cui i se destăinuise.

Cu aceste cuvinte, cei doi se despărțiră, săteanul o luă spre clădirea guvernului, iar străinul se pierdu în aglomerația de pe stradă. Traian Furnea înaintă spre locul indicat și, după doar cîțiva metri, dintr-o gheretă, îi ieșiră în cale doi jandarmi înarmați cu pistoale și gîrbace. Fără să-l întrebe de unde vine, ce caută acolo, că poate se rătăcise prin zonă, se năpustiră dintrodată asupra lui și-l îmbrînciră zdravăn. Bietul om se pierdu cu firea și căzu pe jos de spaimă, răpus de furia haidamacilor odihniți și bine hrăniți.

– Aici sînt stăpînii noștri!

– Nu e guvernul?, întrebă omul făcut covrig, ferindu-se ca nu cumva să fie lovit în burtă sau în altă parte a corpului, și ținînd strîns la piept traista în care se aflau o bucată de pîine și o sticluță cu apă.

– Ei ne dau de mîncare... Bani, îi zise unul dintre jandarmi, un munte de om, cu o ceafă zdravănă.

– Eu vreau doar să mi se facă dreptate!

– Ce dreptate, mă?!... Ce dreptate, îi zise celălalt jandarm, lovindu-l cu vîrful bocancului pe sub coaste.

Omul era înghiontit din toate părțile și nu știa de ce să se ferească mai întîi: de vorbele grele ale jandarmilor, sau de loviturile care curgeau cu nemiluita asupra lui, de nici nu știa ce era mai bine să facă, să stea ghemuit și să încaseze bătaia, ori să se dea dura și să o ia la sănătoasa de unde a venit?

– Mi-a luat pămîntul, se jeluia omul.

– Nu noi ți l-am furat!... În guvern nu poți intra cum vrei tu... Noi de ce sîntem aici?, începură ei a-l dojeni cu vorba ceva mai blîndă, fără să le pese că tăvăliseră sub bocancii lor demnitatea unui om care venise în capitală să-și caute dreptatea.

– Primarul mi-a luat pămîntul!...

– Uite care e treaba: te ridici într-o secundă și pleci de aici, dacă nu, să vezi ce pămînt vom întinde noi peste tine, strigă la bietul om haidamacul cu ceafa groasă.

Jandarmii știau despre ce este vorba și cu cine au de-a face, de aceea îl tratau astfel pe bietul Traian Furnea... Auziseră prin cască, de la omul lor, cel cu ochelarii fumurii și îmbrăcat ca orice trecător, întreaga convorbire pe care o avusese mai înainte cu omul venit să-și caute dreptatea. Dar de unde să fi știut Traian Furnea cu cine avea de-a face?

Amețit de cele întîmplate, se ridică de pe cimentul umed de ploaia care începuse să cadă și, cu traista la subțioară o luă la picior spre gară, să ia trenul care să-l ducă înapoi, în satul din care plecase cu o seară în urmă. Dezmeticindu-se de-a binelea și văzîndu-se ajuns în gară, mulțumi lui Dumnezeu că scăpase cu zile din mîinile jandarmilor. Rememorînd întîmplările prin care tocmai trecuse, ajunse la concluzia că omul cu care vorbise înainte de a ajunge în fața clădirii guvernului era unul de-al lor, că prea repede se făcuse nevăzut... Altminteri, de unde să fi știut cei de la pază cu ce problemă venise el acolo?

În tren, pînă la destinație, cu oricine intra în vorbă, nu discuta decît despre pățania lui de la guvern.

– Cu ăștia să nu te pui, nene, sînt în stare să te facă dispărut de nu te mai vede nimeni niciodată... Noi sîntem buni doar cît să le dăm votul, îi zise un călător care trecuse probabil, și el, printr-o situație la fel de neplăcută.

– Ai dreptate, omule! Să știi că așa e! Eu am trăit pe viu o asemenea năpastă și m-am convins cît sînt de canalii.

Odată ajuns în gospodăria sa, pe Traian Furnea nu l-a mai bătut gîndul să se ducă la București, dar nici să mai voteze vreodată.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

BIJUTERII ALE SPIRITULUI UMAN...

Artificii

BALZAC: ` Orice călimară poate deveni un Vezuviu. ` Nu aștepta niciodată ca dintr-o robă să iasă altceva decît perfidie și trădare, indiferent că e albă, neagră sau altfel, că acoperă un călugăr răpănos, un judecător mîrșav sau o femeiușcă blondă. ` Libertatea fără limite ucide libertatea. ` Pamfletul nu este altceva decît sarcasm sub formă de ghiulea de tun. ` În zece ani de-acum încolo, primul țîșt-bîșt ieșit din liceu se va crede om mare, se va cocoța pe coloanele unui ziar, pentru a-i pălmui pe cei dinaintea lui, și îi va trage de picioare în jos, pentru a le lua el locul. ` Vorbește frumos despre cel care are cinstea de a-ți fi dușman.

VOLTAIRE: ` Aș dori mult să știu care a fost directorul de conștiințe care a îndemnat la dezlănțuirea măcelului din noaptea Sfîntului Bartolomeu. ` Istoria marilor evenimente ale acestei lumi nu e altceva decît istoria crimelor.

` Cruciadele au reprezentat cea mai ridicolă, cumplită, nenorocită și universală nebunie. ` Virtuosul se simte mai bine într-o republică. Nu are pe cine să lingușească.

SHAKESPEARE: ` Oricine poate stăpîni o durere, în afară de cel care o simte. ` Rănile pe care singuri ni le facem se închid cel mai greu. ` Cînd vin, suferințele nu se furișează una cîte una, ele vin în batalioane. ` Ce păcat că nebunii nu pot vorbi cu înțelepciune despre nebuniile pe care le fac înțelepții.

ACTUALITATEA CLASICILOR

Moºtenire

Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultați vîntul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veți călca pămîntul, pe care eu nu o să-l mai calc, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți auzi fulgerele, apele, cîntecul vîntului, suspinul și șoapta oamenilor, că veți simți mireasma porumbului, parfumul pămîntului, care va fi numai al vostru...

Voi veți lupta înainte, veți urca văzduhurile; și eu voi tăcea întins pe armele mele tăcute, pe arcul meu frînt, cu săgețile triste. Voi veți auzi mereu mugetul cirezilor întoarse din pășuni cu tidva vie a ugerelor plină.

Aprindeți măcar o candelă pentru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, pe care-l veți găsi ca o ceață în stihurile mele, murmurate de adierile de prin grîu și porumburi, a căror pîine nu o mai gust.

Voi veți urma să auziți nechezul hergheliei. Veți vedea zburînd vulturii, mierlele. O să vedeți fugind căprioarele. Nu mai trageți în ele cu săgeata. E păcat!

TUDOR ARGHEZI

SMARANDA BRĂESCU – un curcubeu al Aeronauticii

Anul acesta sărbătorim 125 de ani de la nașterea Smarandei Brăescu, cea care, odată cu ființa ei, a ridicat pavilionul național pe cerul lumii. Ființa ei a apărut într-o zonă parcă dăruită de Dumnezeu, de înălțare spre tăriile văzduhului - zona Tecuciului, din care se trage și Elena Caragiani – prima femeie pilot. S-a născut la 21 mai 1897 la Hănțești, Buciumeni, din județul (interbelic) Tecuci. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, urmînd școala primară în satul vecin, Vizurești. Între 1911 și 1913 urmează, la Bîrlad, școala secundară de fete. Aici, se aprinde parcă lumina care o va călăuzi întreaga viață: în oraș sosește Gheorghe Negrescu, în mai 1912, care întreprinde o temerară demonstrație de zbor pe cerul orașului său natal. După zbor, autoritățile orașului îi fac cadou un ceas de aur cu inscripția „27 V 1912. Bîrlădenii aviatorului Gheorghe Negrescu”. În emisiunea „Ora Armatei” (TVR1, 19 mai 2007) se specifică faptul că era al cincilea raid din istoria aviației românești.

După studiile de liceu de la Bîrlad, Smaranda e învățătoare la Hănțești. Apoi chemarea o duce la Tecuci, unde se înființase o școală militară de pilotaj. Aici se adîncește acel fenomen la care se referă comandantul (r) V. Zarzără (în revista AERONAUTICA ARPIA, nr. 31, decembrie 2021, p. 14), legat de caracterul feminin „aparent plăpînd, dar cu o tenacitate sisifică și care a baleiat permanent între credința față de Dumnezeu și adversitatea față de autoritățile [străine și, mai ales, românești] ce i-au zăgăzuit și complicat permanent [atît ei, cît și altor femei] dorința de afirmare, de performanță”.

Românești (1)

Multe informații conține amplul material publicat pe internet de autorul (nesemnat) care cunoaște personalitatea Smarandei Brăescu din profundele prezentări oferite, în direct, în anii 1993-1999, de domnul Anghel Ciucur, a cărui activitate ca parașutist militar și apoi civil a început în anul 1941, cu primele promoții de parașutiști militari și s-a încheiat după 60 de ani de activitate alături de parașutiștii sportivi. În ultimii ani de viață a fost Președintele de onoare al Asociației Naționale a Parașutiștilor din România, activitatea sa fiind recunoscută și de Federația Aeronautică Internațională care i-a acordat Diploma Paul Tissandier în 1993 „pentru merite deosebite în dezvoltarea parașutismului sportiv din România”. Acest mare parașutist, care a cunoscut-o personal pe cea a cărei viață se înscrie în legendă, și deținea documente și fotografii care adevereau cele relatate, a subliniat aportul Smarandei Brăescu la nașterea trupelor de desant aerian parașutat din țara noastră și la formarea acestei arme de elită și în România, alături de celelalte națiuni ca Marea Britanie, Germania, Franța, Rusia, Statele Unite ale Americii.

La Tecuci, orașul care găzduiește anual Festivalul Internațional al Aforismului, inițiat și organizat de doi fii ai urbei – prof. Vasile Ghica și ing. Eugen Pelin (ca susținător), Smaranda primește „botezul aerului”, zburînd cu domnul Dumitru Naidinescu, în 1923. Solicită înscrierea la școala militară din Tecuci pentru a deveni pilot, dar reglementările militare și aeronautice ale vremii nu permiteau acest lucru, deși în lume mișcarea de emancipare a femeilor cuprinsese și

domeniul aeronauticii, luptîndu-se cu prejudecățile vremii (care le dominau pe femei) și cu autoritățile, care nu acceptau „amestecul doamnelor în preocupările domnilor”. Subliniem, totuși, faptul că, înaintea Smarandei, au fost femei care au reușit, cu eforturi de neînchipuit, cu cheltuieli și sprijin bănesc, să se afirme în „zona închisă” a aeronauticii. După cum am amintit, prima femeie româncă pilot a fost Elena Caragiani din Tecuci, care obține brevetul de pilot la Paris în 1914. În Europa, prima femeie pilot este Baroana Raymonde de Roche din Franța, care obține brevetul în 1910. În America, Harriet Quimby devine pilot în 1911… În această epocă de aur a aviației, cînd evenimentele aeronautice se succedau în țară și în lume și performanțele fascinau omenirea, Smaranda Brăescu vine la București unde urmează cursurile Academiei de Arte frumoase, secția Ceramică și Decorațiuni (1924-1929). E perioada în care apare parașuta pentru avion E bine să știm că istoria parașutei începe în Secolul al XVIII-lea, la cîțiva ani după primul voiaj aerian cu balonul, 21 octombrie 1783. Prima coborîre cu parașuta a fost efectuată de André-Jacques Garnerin în 22 octombrie 1797, cînd în cursul unei serbări din parcul Monceau, părăsește balonul, coborînd cu parașuta de la 1000 m înălțime. Urmează încă 4 lansări la Paris și Londra. Nepoata acestuia, Elisa Garnerin, a efectuat în anii 1815-1836 peste 40 de lansări, la fel și soția lui Jacques Garnerin, care a executat și ea numeroase lansări în toată Europa. O altă femeie, doamna Sophie Blanchard, văduva navigatorului aeronaut Jean-Pierre Blanchard, practică ascensiunile cu balonul și lansările cu parașuta. La 16 iulie 1819, la Paris, în cursul unei ascensiuni nocturne, balonul se incendiază accidental și doamna Blanchard își pierde viața. Dintre femeile parașutiste mai amintim pe Kathchen Paulus, care a cucerit publicul la trecerea dintre Secolele XIX–XX, nelipsită la principalele manifestări internaționale cu spectaculoase lansări din balon.

Pînă la sfîrșitul primului război mondial, parașuta era folosită ca mijloc de salvare la părăsirea baloanelor avariate și numai în ultimii doi ani de război au apărut „parașutele de avion”. Părăsirea avionului cu parașuta era un act de mare temeritate, de curaj extrem. Federația Aeronautică Internațională înființează comisia de parașutism pentru omologarea recordurilor de parașutism, care au dus la dezvoltarea parașutismului ca sport în anii ’20–’30. A devenit un sport internațional în 1952.

Pentru Smaranda Brăescu, ideea lansării cu parașuta n-o mai părăsește, dar dorința de a deveni pilot n-a dispărut, ci s-a adîncit în așteptare. Parașutismul era o cale indirectă de a se apropia de aviație. Ia legătura, în 1927, cu inginerul german Otto Heinecke, care a realizat mai multe parașute, fiind el însuși parașutist, cu scopul de a achiziționa o parașută și de a obține brevetul de parașutist în Germania. Pleacă la Berlin sub directa îndrumare a acestuia, urmează cursuri și antrenamente și, la 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta de la 600 m, pe aerodromul Staaken, devenind prima femeie parașutist din România. Astfel, noi eram a patra țară europeană, după Franța, Cehoslovacia și Elveția, care avea o parașutistă. Revine în țară și face o cerere pentru a intra în școala de pilotaj. Nici o altă româncă nu obținuse brevetul în țară. După multă așteptare, i se dă răspunsul: „femeile nu au voie să facă aviație”. Cum saltul cu parașuta devenise sensul existenței sale, nu se descurajează și, la 26 octombrie 1928, participă la mitingul aerian de la Băneasa unde execută primul salt în țară și devine un simbol al parașutismului din România. Insistă apoi pe lîngă autoritățile române să fie sprijinită pentru a realiza un record mondial: lansarea cu parașuta de la 6.500 m dintr-un avion Potez, dar e din nou respinsă. Cu greu strînge banii necesari să se deplaseze în America pentru a-și îndeplini visul și a aduce glorie României. Execută salturi demonstrative, participă la mitinguri și, pe 17 august 1930, la Satu Mare, pe o mare vijelie, se lansează și suferă un groaznic accident, soldat cu o dublă factură la picior, la bazin și mai multe coaste rupte, lucru

despre care scrie Ion Dragomir în ziarul UNIVERSUL. E imobilizată aproape șase luni, dar se pune din nou pe picioare și, în 1931, reia demersurile pentru realizarea recordului mondial de lansare cu parașuta de la foarte mare altitudine. Stăruințele ei n-au fost zadarnice, fiind sprijinită, așa cum reiese din amplul articol publicat de HISTORIA GENERAL (autor Sorin Turturică), de G. Negrescu, cel care, în urmă cu 20 de ani, prezisese în Smaranda visul de zbor. Acesta era colonel comandant al Centrului de Instrucție al Aeronauticii de pe aerodromul Pipera. Astfel, pe 2 octombrie 1931, trei avioane Potez 25 decolează de pe aerodromul Pipera, pentru zborul record – ea se afla în cel pilotat de Lt. Alexandru Papană Zborurile s-au efectuat fără instalații de oxigen. Pilotul Papană se desprinde din formație și, cu precauție, urcă la 6.000 m altitudine, greu de atins în acele vremuri, lipsa aerului cauzînd un randament scăzut al motorului. Smaranda se lansează în gol și, după 21 minute și 25 secunde, aterizează lîngă gara Sărățuica, cu o derivă de 10 Km de locul lansării. E marea ei victorie! Stabilește primul record național absolut, dar și primul record mondial feminin de parașutism, cucerindu-și un loc de cinste în aviația mondială: recordul american era 5.384 metri. Mai tîrziu, Smaranda a povestit presei: „După cîteva minute de coborîre, încep să fiu legănată de niște groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin… Nu fac nici o mișcare, de teamă să nu amplific oscilațiile balansurilor, mă mulțumesc să-mi încleștez mîinile pe centura barografului, ca pe o prețioasă comoară. Așa, cu brațele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzînd din balansurile vînturilor în golurile amețitoare de aer, prin care mă prăbușeam fulgerător spre pămînt, cu parașuta pe jumătate închisă. Centura mă strîngea dureros, parașuta, abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt și foșnetul mătăsii albe se amesteca în aer cu vibrațiile avionului, care îmi dădea tîrcoale. La cîteva sute de metri de pămînt, mi-am adus aminte brusc de cele două avioane de escortă, pe care nu le mai zăream nicăieri, teama ca ele să nu se fi prăbușit, amestecată cu spaima că smuciturile parașutei îmi vor smulge centura barografului, m-au făcut să izbucnesc, prin văzduh, în plîns. Plîngeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiței care curgea în dreapta, și luciul unei bălți, în stînga. Pămîntul se apropia, zăresc țăranii ieșiți la culesul porumbului… La 50 de metri de pămînt am izbutit să fac o sforțare și să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mînă și una din mănuși, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind și mătasea albă a parașutei”. Coborîrea a durat 21 de minute. A fost prima ei performanță, dar și primul record internațional doborît de o româncă. A doua zi, Regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. Decorația i-a fost înmînată de fratele regelui, principele Nicolae, cu prilejul unei recepții la Aero-Club, prin care monarhul a transmis următoarele cuvinte: „A știut prin indiferență și încredere să-și croiască drum prin aerul înalt și să se avînte în prăpastia spațiului sub îndemnul unui singur glas-ideal, sub porunca unei forțe: CREDINȚA”. La această festivitate a participat un oaspete de seamă, aflat în vizită la București, Italo Barbo, ministrul Aeronauticii din Italia (Cf. Sorin Turturică).

Cum lansarea cu parașuta devenise o chemare a ființei ei, consideră că poate contribui la afirmarea României alături de marile națiuni ale lumii. Se gîndește la cucerirea recordului mondial absolut la parașutism, cu lansare de la o înălțime mai mare decît se reușise pînă atunci. Recordul îl reținea un american care „se aruncase” din avion de la 6.450 de metri, deci cu 250 de metri mai sus decît Smaranda. Concursul urma să aibă loc în Statele Unite ale Americii. Se hotărăște să plece în America unde voia să urmeze și o școală de pilotaj, lucru care-i fusese refuzat în România, dar pentru aceasta avea nevoie de bani. E sprijinită cu fonduri bănești importante prin lista de subscripții deschisă de cotidianul UNIVERSUL. Aflînd de proiectul său, au contribuit cu fonduri și comunitățile de români din America. Cu multă implicare, a susținut-o public Comandorul Gheorghe Negrescu – în presă și prin cuvîntări în adunări publice.

(va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Porumbeii

Într-un copac din fața balconului meu, zilnic, un stol de porumbei așteaptă cu răbdare să primească boabe. Prezența mea nu-i deranjează, și unii îmi ciugulesc din palmă. Apoi pleacă în stol pe traseul lor...

Porumbelul în zbor pare o cruce, care parcă aminteți aduce să te închini Semnului Divin. Fără încrederea pe care El ți-o dă, cum ai urca zidul vieții oare?

... Într-o zi, un porumbel alb ce părea un îngeraș avea ciocul blocat de un ghemotoc și, de aceea, era nemîncat. N-a plecat cu ceilalți frați în zbor, părînd că-mi cere ajutor. Cu mare grijă, am întins mîna și l-am luat. Din cioc i-am scos ghemotocul: o gumă de mestecat, ce fusese aruncată la întîmplare, deși coșurile de gunoi sînt goale. Vindecat și eliberat, și-a luat zborul, deschizînd Poarta de argint spre coridoare cu raze de soare.

Om, pasăre, insectă, animal – toate transformă în vraja lor cîntecul de viitor, și de aceea iubesc tot ce mă înconjoară. De mai bine de 30 de ani, diminețile mele încep cu ,,micul dejun” pregătit pentru păsări: porumb sau boabe de grîu. De cu ,,noaptea în cap”, vin porumbeii în copac, așteptînd cu răbdare să primească în dar boabe. N-am calculat, dar în atîția ani cred c-au ciugulit sute de kilograme.

La fiecare faptă bună a noastră, pe aripi albe, de Sus, coboară Isus. Rațiunea a demonstrat că iubirea a mutat întunericul în lumină, ca o justificare că Iubirea este Soare.

,,Ne facem singuri viața mai grea, sau mai ușoară

Avînd deasupra noastră o forță tutelară”.

Satana, însă, dă tîrcoale. Într-o duminică, în timp ce la Biserică mă rugam să fiu apărată de rele, în apartamentul meu a pătruns Cel Rău și s-a ,,înzestrat” cu economiile mele pentru zile grele. Pe hoț nu l-am

Zaharicale

,,Să-ți dea Dumnezeu să ajungi mare plăcintar în Țara Românească!” își urau grecii de rînd puși pe căpătuială în timpul domniilor fanariote și nu puțini fură cei care luară drumul Valahiei ca să presteze această meserie, se pare bănoasă. Printre ei îl regăsim și pe Ştefan Caraialis, cu fruntea-i teșită de neam de plăcintari de la tăvile cu aluaturi cărate pe cap, bunicul lui I.L. Caragiale, bucătar de zaharicale ajuns la București în suita lui Caragea.

Și cum plăcintă își trage seva din latinescul „placenta” nu ei ne învățară acest meșteșug, dar pare că lor le sîntem datori pentru împămîntenirea lui la oraș, obicei ce bine se păstrează și astăzi unde la fiecare colț de stradă găsești o cocă, mai bună ori mai rea, cu niscaiva umplutură. Își aduce aminte Graziella Stoicescu în volumul „Captivantul București interbelic” (ed. Vremea, 2008) de simigeriile interbelice unde „exponatele cele mai obișnuite erau: brînzoaicele, cornurile cu mere, nucă ori magiun, plăcintele cu dovleac sau mere, niște fursecuri tipice simigeriilor – «corăbioare»” și tot felul de covrigi.

Rãzboiul îngheþatei

Să fii în ton cu vremea, ba chiar înaintea ei, devenise un „must” al cofetăriile bucureștene și cei mai buni dintre antreprenori își disputau nu doar piața, cît și trendurile. Și poate cei care au citit își vor aduce aminte de o scrisoare a lui Anton Capșa către fratele plecat la Paris, la cumpărături: „Cînd vei alege cutiile, caută ceva mai mare şi mai frumos, să ne putem deosebi de Fialkowski, căci madama dumnealui n-a plecat anul ăsta la Paris, că a mîncat bob mult şi este umflată la stomac“. Se referea la cutiile de bomboane, că forme noi de înghețată aduseseră încă din 1863. Nu de alta, dar pînă la ei rege al înghețatei fusese Giovani (cel care

blestemat, știind că e păcat. Justiția Divină însă nu iartă. Mai devreme ori mai tîrziu, pentru faptele noastre PLĂTIM!

,,Nu sîntem fără martori și singuri, niciodată

Ne vede cîte-un înger, pe-un tron de judecată. Acest popor se împarte în două taberi clare: În oameni buni la suflet – și fiare sangvinare...” (C.V. Tudor)

Greu de explicat, dar se pare că visele se adeveresc. Înainte de acest necaz, noapte de noapte visam același coșmar, și anume că ușa de la intrare era împinsă de cineva de afară, cu intenția de a intra în casă. Eu încercam din răsputeri să împing din interior, ca intrusul să nu poată pătrunde în locuință. În ciuda efortului meu, ușa rămînea întredeschisă. Cînd mă trezeam de spaimă din acest coșmar, cu greu îmi reveneam.

Acum, sper doar ca ,,realitatea din vis” să nu fie un coșmar în fiecare zi. Și asta, cu atît mai mult cu cît trăim timpuri în care vedem cum nori negri se adună în jurul nostru, amenințîndu-ne liniștea și pacea, exact cum prevestea Vadim:

,,Niște netrebnici fără Dumnezeu

Ne taie pofta de-a trăi sub soare

Eșarfă neagră pun la curcubeu

Și jură strîmb, și jefuiesc popoare” .

LILIANA TETELEA

avea cofetărie mare încă din 1850) și care se închidea într-o odăiță cînd o făcea, de frică să nu-i fure vreun ajutor secretul (Gheorghe Crutzescu, ,,Podul Mogoșoaiei”, ed. Meridiane 1987). Giovani este cel care a introdus la noi înghețata napolitana, dar Capșa inventase street delivery-ul: „Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofițerii”. Și cum nici Iașii nu puteau fi mai prejos, modele ajuseră rapid și în capitala Moldovei, unde cofetarul italian Pasini era „renumit pentru înghețata sa napolitată și boambele sale glacées. Era o înghețată în formă de boambe, după care… se topeau ieșenii” (Rudolf Șuțu, ,,Iașii de odinioară”, ed. Corint, 2015).

Gogoºi, bigi-bigi ºi turtã dulce la Moºi

Exista în vechii București un loc de o pestrițime pitorească și o voioșie energizantă cum nu găseai în altă parte nici picat cu ceară. Un loc unde glodul și musca se împăcau de minune cu patricianul și țoiul de țuică, un loc pe care care, scriitor fiind în acele vremuri, nu aveai cum să-l ocolești în povestire. Mii de pagini au fost scrise despre Tîrgul Moșilor, sute de povești i-au fost dedicate. Și cum la tîrg mergeai cu tot alaiul, cu cățel, cu purcel, n-aveau cum să lipsească tarabele, chioșcurile ori vînzătorii ambulanți de dulciurele. Să începem cu gogoșeriile: probabil cea mai cunoscută și încă exploatată este „Gogoașa înfuriată” de la care ni s-au păstrat și fotografii. Dar concurența nu șădea și se uita ca proasta, ci se reinventase de era inflație de firme prin Moși: „Gogoșeria Elitei”, ,,Gogoșeria Fetelor”, ,,Cocoșeria (sic!) Unic Vasiliu”, ,,Gogoșeria la ciarlestonul înfuriat”, ,,Gogoșeria franceză” (C.Cosco, ,,Cînd era bunica fată”, ed. Universul, 1942). „Încolo, pe specialități, furnicarul de lume, acea gîndăcărie de tineret venit de prin cele mai ascunse mahalale ale Bucureștiului, se înghesuiau spre gogoșerii mici pavilioane unde alături de o tarabă cu fructiere mari și zahăr risipit fierbea un cazan cu untdelemn, în care «specialistul», îmbrăcat în halat alb cu bonetă de bucătar, cura cu două linguri lungi de sîrmă,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Leprosul se îndoia de voința Domnului

Motto: ,,A venit la El un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga și-I zicea: «Dacă vrei, poți să mă curățești». Lui Isus I S-a făcut milă de el, a întins mîna, S-a atins de el și i-a zis: «Da, voiesc. Fii curățit!»“ – Marcu 1.40-42

Mai demult, lepra era incurabilă. Cel care era lepros avea o înfățișare desfigurată, extremitățile mutilate și era condamnat la o singurătate dezolantă. Lepra era contagioasă și de aceea un lepros era dat afară din comunitate. Omul lepros din Evanghelia după Marcu avea o înfățișare care provoca dezgust. Familia și prietenii îl părăsiseră. Cînd a venit la Isus, s-a aruncat „cu fața la pămînt“ și L-a rugat să-l ajute. Se vedea limpede că omul era deznădăjduit (Luca 5.12).

Omul era pe deplin convins că Domnul are puterea să-l vindece și a spus: „Poți“. El avea o credință mare! Dar ceva îl făcea nesigur: nu știa dacă Isus voia. El a spus cam așa: „Știu că Tu poți, dar nu sînt sigur dacă vrei!“. Ce regretabil este că leprosul nu cunoștea dragostea lui Isus!

Poate vă aflați într-o situație în care credeți că Domnul poate, însă nu sînteți sigur dacă El și vrea. – Ce a făcut Domnul aici? Lui Isus I S-a făcut milă de el și i-a zis: „Da, voiesc. Fii curățit!“. El S-a atins de bolnav și acesta a fost imediat sănătos. Domnul Isus Se uită și la dumneavoastră cu milă. El poate și vrea să-Și arate puterea pentru a vă ajuta și a vă binecuvînta.

turnînd coca albicioasă și parfumată și scățînd sfereșe rumenite, – tarabele cu turtă dulce, jucării și obiecte casnice.”, ne spune Al Piru în volumu-i de reportaje „Hai cu mine” (ed. Cultura Românească, 1942).

Și nu puține: „Unde-ți arunci ochii – țigănci cu floricele, semințe și ghioc, grămezi de turtă dulce, covrigi, rahat și bigi-bigi, doniți cu bragă și limonadă” spune și Alexandru Predescu în „Dîmboviță, apă dulce” (ed. Albatros 1970). Ce să fie bigi-bigi? Nimic altceva decît sugiucul. Se mai găseau pandișpane, „gurițe” (încă n-am aflat exact ce-s!), vată de zahăr și „acele cocoloașe de floricele, mari cît o portocală, îmbibate în apă cu zahăr, de culoare roșie sau galbenă” după cum ne precizează Victor Potra în „Din Bucureștii de ieri” (ed. Științifică și Enciclopedică, 1990). Și se mai fixase un obicei: acela de a nu pleca nicicum cu mîna goală ci musai să te întorci acasă cu o bucată de turtă dulce, de cumpărau oamenii și venire – și o pierdeau pe la grătărele ori vinării ori le mușca vreun cîine pofticios la dulce, direct din mînă, și la plecare. „Și mai luai ceva: turtă, ca să duci la bătrîni, să întrebe ei cine e turtă: tu, care erai cepeleag sau cadoul care era dulce?” (C.Cosco).

Din Bucure ş tii de altădată

De ce a fost uitat Ilie Ilaşcu?

Din păcate, istoria nu reflectă întotdeauna realitatea, pentru faptul că ea a fost și este scrisă și prezentată în funcție de interesele personale ale unor conducători, sau ale unor grupuri de influență care făceau și fac jocul unor personalități politice interne și internaționale. Acest fenomen a avut loc de-a lungul istoriei și, din păcate, continuă și în prezent.

Autorii prezentului studiu consideră că trebuie să privim diversele fapte și evenimente așa cum s-au petrecut ele sau se petrec și în zilele noastre, să le stabilim importanța sau gravitatea în raport cu aspectele normale și reale ale vieții și cu principiile morale și reale ale vieții, cu profund caracter uman.

Ilie Ilașcu s-a născut la 30 iulie 1952 în localitatea Toxoben, raionul Fălești din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească din U.R.S.S..

Cum a fost uitat Ilie Ilașcu de toți politicienii români? Povestea tragică a marelui erou și patriot român condamnat la moarte s-a desfășurat într-un proces realizat de secesioniștii din Transnistria, după proclamarea Republicii Moldova ca stat independent. El a fost arestat și condamnat la pedeapsa cu moartea, iar România n-a reușit să facă prea multe pentru el.

După proclamarea independenței Republicii Moldova, forțe ostile acesteia, cantonate în Transnistria (regiune ucraineană, proclamată republică autonomă după 1918, controlată de România în perioada 19411944, alipită fostei R.S.S. Moldovenești încă din vremea lui Stalin, după 1945), sub protecția fostei Armate a 14-a sovietice, au proclamat din nou Republica Transnistreană (în toamna anului 1990 au început pregătirile separatiștilor de la Tiraspol), ostilă drumului Republicii Moldova spre România.

Ilie Ilașcu este un patriot român, politician și luptător în forțele speciale ale Republicii Moldova, care a luptat cu arma în mînă în anul 1992, contra secesiunii transnistrene (războiul s-a desfășurat între 2 noiembrie 1990 și 21 iulie 1992), începute de liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov. Ilie Ilașcu a fost Președintele Frontului Popular din Moldova, filiala Tiraspol. Este căsătorit și are două fiice.

Între 2 și 4 iunie 1992, membrii Grupului Ilașcu, Ilie Ilașcu, Andrei Ivanțoc, Alexandru Leșco, Tudor Petrov Popa, Petru Godiac și Valeriu Garbuz, au fost arestați la domiciliile lor de la Tiraspol de bărbați care purtau uniforme avînd însemnele Armatei a XIV-a a fostei U.R.S.S. Arestații au fost acuzați de autoritățile transnistrene de crime de război și acțiuni de terorism. Procesul Grupului Ilașcu s-a desfășurat între 21 aprilie 1993 și 9 decembrie 1993 și a fost judecat de ,,Judecătoria Supremă a Republicii Moldovenești Nistrene”. Ședințele sale au avut loc în sala de festivități a Întreprinderii de Stat Kirov. Apoi, a fost folosită și sala pentru concerte a Casei de cultură din Tiraspol. Publicul era ostil acuzaților, fiind compus din cetățeni moldoveni ruși, cu viză de reședință în Transnistria. Milițienii și militarii înarmați din Armata a XIV-a rusă asigurau sala și scena de pe care judecătorii au condus ședința. Acuzații au fost închiși în cuști metalice, ca și animalele sălbatice.

Ilie Ilașcu, înainte de condamnare a strigat: „Vă iubesc, popor român!”. Acel curaj a determinat o manifestare de ură neînfrînată din partea participanților la proces de etnie rusă, aduși special în sala de judecată. Completul de judecată a fost compus din judecătoarea Ivanova, ex-judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, ca președinte, judecătorul Meazin, un tînăr de 28 de ani, fost angajat al Pocuraturii Generale a Republicii Moldova, numit rapid judecător la „Judecătoria Supremă a Republicii Moldovenești Nistrene” și judecătorul Zenin. Completul a constatat că Ilie Ilașcu era vinovat de săvîrșirea mai multor infracțiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești: ,,chemarea la infracțiuni ce atentează la securitatea națională (articolul 67), activitatea organizatorică îndreptată spre săvîrșirea unor infracțiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspîndirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) și folosirea ilegală sau neautorizată a munițiilor sau a substanțelor explozive (articolul 227)”.

Decizia instanței a fost de condamnare a lui Ilie Ilașcu la pedeapsa capitală, cu confiscarea averii. Andrei Ivanțoc a fost condamnat la 12 ani privațiune de libertate, cu ispășirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii. Alexandru Leșco a fost condamnat la 15 ani privațiune de libertate, cu ispășirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii. Tudor Petrov Popa a fost condamnat la 15 ani privațiune de libertate cu confiscarea averii. Petru Godiac a fost condamnat la doi ani închisoare, pentru complicitate la acte teroriste. Valeriu Garbuz, securist infiltrat între ei, a fost eliberat la cîteva luni de la arestare, recunoscîndu-și vina.

Cînd s-a pronunțat sentința, Ilie Ilașcu a scos prin gratiile cuștii semnul Tricolor, roșu, galben și albastru, exprimîndu-și susținerea față de cauza românească.

Eliberarea Grupului Ilașcu a fost subiect de campanie electorală la București, la alegerile parlamentare din 1996. După victoria lui Emil Constantinescu, s-a pus batista pe țambal. În ultimii ani ai mandatului prezidențial 1992 – 1996 al lui Ion Iliescu, membrii Convenției Democratice, în frunte cu viitorul Președinte al României, Emil Constantinescu, au protestat simbolic în Piața Universității, închizînduse într-o cușcă, în semn de solidaritate cu Grupul Ilașcu. După cîștigarea alegerilor, Emil Constantinescu a primit-o pe soția lui Ilie Ilașcu, Nina Ilașcu, dar în afară de zîmbete și încurajări, Președinția României nu a făcut nimic. Ratarea invitării României în NATO în 1997 la Summitul de la Madrid, semnarea tratatului României cu Ucraina la 2 februarie 1997, ratificat ulterior de Parlamentul României, au fost criticate drept eșecuri ale politicii externe a României. Ca atare, peste campania de eliberara a lui Ilie Ilașcu s-a așezat un strat gros de praf.

Eliberarea lui Ilie Ilașcu avea să se facă mult mai tîrziu, în timpul mandatului prezidențial al lui Ion Iliescu. Ilie Ilașcu a fost ales parlamentar la Chișinău pînă în anul 2000, iar în 2000 și 2004 a fost ales în Parlamentul României . Eliberarea sa a avut loc în data de 5 mai 2001, datorită intervenției ferme a Tribunului Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare, întrucît Ilie Ilașcu fusese ales senator pe listele PRM cînd încă se afla în detenție.

În legislatura 2000 – 2004, Ilie Ilașcu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Federația Rusă. Senatorul Ilie Ilașcu a avut 77 luări de cuvînt în ședințe parlamentare și a fost membru în Comisia pentru sănătate publică (din mai 2001) și în Comisia pentru drepturile omului, culte și minorități (pînă în mai 2001). De asemenea, a fost membru în delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

În legislatura 2004 – 2008, senatorul de Bacău Ilie Ilașcu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Federația Rusă, Statele Unite Mexicane, Japonia și Mongolia. A avut 23 de luări de cuvînt în ședințe parlamentare, a inițiat 63 de propuneri legislative din care una a fost promulgată. Ilie Ilașcu a fost membru în următoarele comisii: Comisia pentru sănătate publică (din iun. 2005) – Secretar (pînă în dec. 2006); Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională (pînă în iunie 2005); Comisia de anchetă pentru investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri închiriate de CIA pe teritoriul României. În anul 2004, România a devenit membru NATO și, în 2007, stat membru al Uniunii Europene. PRM nu a mai intrat în Parlament în anul 2008, iar, la Chișinău, comuniștii au început să dețină controlul, astfel că de atunci, Republica Moldova a bătut pasul pe loc, în ceea ce privește posibila unire cu România.

Alexandru Leșco, cetățean român, a fost eliberat în iunie 2004, după expirarea termenului de 12 ani. Andrei Ivanțoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, după 14 ani. Tudor Petrov Popa a fost eliberat la 4 iunie 2007, după 14 ani. Toți patrioții din Grupul Ilașcu trăiesc în România. Ca o reparație morală, Președintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu a decorat Grupul Ilașcu în 2010 cu „Ordinul Republicii”, cea mai înaltă distincție din Republica Moldova.

Procesul de la Tiraspol nu a fost recunoscut de comunitatea internațională. UE, OSCE au intervenit pentru anularea sentinței și pentru eliberarea patrioților români. Secesiunea Transnistriei este și azi actuală, ceea ce creează probleme mari Republicii Moldova în încercările de a se apropia de România și Uniunea Europeană.

Ilie Ilașcu are dublă cetățenie: română și moldovenească. A primit calitatea de Cetățean de Onoare al Brașovului, premiul Grupului de Dialog Social și titlul Cetățean de Onoare al Bucureștiului. Ilie Ilașcu a mai fost decorat de Ion Iliescu cu Ordinul Național „Steaua Republicii“, în grad de Cavaler.

La 18 ianuarie 2013, Ilie Ilașcu a fost scos din locuința de la RAPS, pe care o primise prin Hotărîrea Guvernului, semnată de Adrian Năstase, la care a contribuit și Primarul Capitalei, Sorin Oprescu. Un act rușinos, pentru Victor Ponta, care, declarativ, a susținut ca Ilie Ilașcu să rămînă în locuință, dar practic a lăsat cazul să fie rezolvat de altcineva, care a hotărît evacuarea în mod josnic, batjocorind un Erou al Neamului Românesc.

Așa e la noi, la români: Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită!

Cunoscînd Istoria adevărată și pe eroii ei, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de Neamul Românesc și de viață!

IOAN CORNEANU

MIRCEA PÎRLEA

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Cei puternici nu sînt întotdeauna ceea ce par (II)

Adevărul din spatele legendei (II)

De altfel, atunci cînd tînărul David i-a spus lui Saul că ucisese urşi şi lei, el nu-şi dezvăluia doar curajul, ci şi planul de a lupta cu Goliat precum cu animalele sălbatice: folosind proiectile. David a fugit spre Goliat, căci absenţa armurii îi permitea să se mişte rapid, apoi a pus o piatră în praştie şi a învîrtit-o din ce în ce mai repede, ajungînd pînă la 6-7 rotaţii pe secundă, şi a ţintit fruntea filistinului, singurul punct vulnerabil al acestuia. Eitan Hirsch, un expert în balistică din cadrul ,,Israel Defense Forces”, a efectuat un studiu, calculînd viteza unei pietre aruncate cu praştia de către o persoană pricepută. Hirsch a ajuns la concluzia că o piatră obişnuită, aruncată de un expert cu praştia de la 35 de metri distanţă, ar fi lovit capul lui Goliat cu o viteză de 34 de kilometri pe secundă. Impactul intens era suficient pentru a ucide sau pentru a-l lăsa inconştient. „David ar fi putut să învîrtă şi să lanseze piatra spre Goliat în puţin mai mult de o secundă, un timp atît de scurt încît Goliat nu ar fi avut cum să se protejeze şi în care ar fi fost staţionar”, concluzionează Hirsch în studiul său. În plus, analizele efectuate în valea Ela au arătat că acolo se găsesc pietre din sulfat de bariu, ce au o densitate de 4,2 grame pe centimetru cub (faţă de aproximativ 2,4 grame în cazul pietrelor obişnuite), ceea ce le transformă într-un proiectil mult mai periculos. Goliat nu avea multe opţiuni. Gigantul purta o armură ce cîntărea zeci de kilograme, fiind pregătit pentru o bătălie la mică distanţă, unde ar fi putut sta imobil, respingînd loviturile cu ajutorul armurii şi ripostînd cu suliţa. Atunci cînd a înţeles că bătălia nu avea să se desfăşoare conform aşteptărilor sale era prea tîrziu. Istoricul Robert Dohrenwend scrie că „Goliat avea la fel de multe şanse în faţa lui David precum un războinic din Epoca de Bronz înarmat cu o sabie împotriva unui adversar dotat cu un pistol automat”.

Toate aceste elemente bizare au o explicaţie simplă. Astăzi, numeroşi experţi din medicină cred că Goliat suferea, de fapt, de o problemă medicală gravă: acromegalie. Această boală este provocată de o tumoare benignă a glandei pituitare, care declanşează producerea excesivă de hormon de creştere, aceasta fiind explicaţia pentru dimensiunile extraordinare ale lui Goliat. Cea mai înaltă persoană din istorie, Robert Wadlow, suferea de acromegalie şi a atins 2,72 metri înălţime spre finalul vieţii. Unul dintre principalele efecte secundare ale acromegaliei constă în tulburările de vedere. Tumorile pituitare cresc atît de mult încît comprimă nervii ce ajung la ochi, astfel că persoanele cu acromegalie suferă adesea de vedere diminuată şi de diplopie, adică văd imaginile dublate. Aşadar, de ce era însoţit Goliat de un om care-i purta scutul? Pentru că rolul acestuia era, de fapt, de ghid vizual, scutul fiind doar o scuză care camufla adevăratul său scop. Acesta este şi motivul pentru care Goliat mergea încet, căci nu percepea corect lumea din jurul său. De asemenea, strigătul lui Goliat către David – „vino la mine!” – era mai degrabă o aluzie la propria sa vulnerabilitate, căci uriaşul nu ar fi putut să se îndrepte el către David. Totodată, diplopia asociată acestei probleme medicale explică şi de ce Goliat vedea „toiege”, deşi David avea doar unul. O cercetare publicată în jurnalul Radiology, de Stanley Sprecher, explică, totodată, de ce David l-a putut ucide pe Goliat cu praştia. Acromegalia are deseori ca efect lărgirea sinusurilor frontale, care duce la subţierea osului frontal şi face mai uşoară penetrarea acestuia de către proiectile.

Aşadar, israeliţii vedeau în vale un războinic uriaş, costumat de luptă pentru a intimida. În realitate, însă, acelaşi element care îl făcea pe Goliat gigant era şi sursa principalei sale slăbiciuni. „Aceasta este o lecţie importantă pentru bătăliile pe care le ducem cu tot felul de giganţi. Cei puternici şi plini de forţă nu sînt întotdeauna ceea ce par”, concluzionează Gladwell.

* * *

Aşadar, o primă greşeală pe care o facem este în ceea ce priveşte raportul de forţe dintre cei doi. Un soldat de infanterie grea va fi întotdeauna învins de unul specializat în lupta cu proiectile. Totuşi, Gladwell afirmă că aceasta nu este singura eroare din spatele acestui mit. Autorul a mai identificat un aspect bizar în legenda lui Goliat. „Saul şi israeliţii cred că ştiu cine este Goliat. După ce îl văd concluzionează că este un războinic de temut. Totuşi, ei nu îl văd cu adevărat”, notează Gladwell. Autorul subliniază cîteva aspecte neobişnuite. Primul este faptul că, deşi este un războinic de temut, el vine în vale însoţit de un servitor care îi poartă scutul. De regulă, în Antichitate arcaşii erau acompaniaţi în bătălie de un soldat care să le ţină scutul, deoarece aveau mîinile ocupate cu arcul şi săgeata. Goliat, însă, lupta corp la corp. De avea el nevoie de un alt om care să-i poarte scutul? Mai mult, întreabă Gladwell, de ce îi spunea Goliat lui David „vino la mine”? De ce nu se ducea el spre israelit? În Biblie se menţionează că Goliat mergea încet, „puţin cîte puţin”, un detaliu aparent ciudat referitor la cel considerat un luptător cu puteri neobişnuite. De asemenea, autorul se întreabă de ce nu a reacţionat mai devreme, adică atunci cînd l-a văzut pe David coborînd în vale fără armură şi sabie. Gladwell notează că „Goliat părea că nu ştie ce se petrece în jurul său”, şi că, în loc să fie speriat cînd l-a văzut pe David, s-a simțit mai degrabă insultat. Autorul mai subliniază reacţia bizară a lui Goliat, care a spus „ce, sînt cîine, de vii la mine cu toiege?”, făcînd referire la mai multe toiege, deşi David avea doar unul.

Extrapolînd la ceea ce se întîmplă în aceste zile zbuciumate, și privindu-i pe cei doi mari actori ai scenei politice internaționale, Zelenski și Putin, putem spune că

Adevărul despre înălțimea gigantului biblic Goliat

Goliat, gigantul care a fost doborît de regele David, este descris ca fiind de o înălțime uimitoare. Însă, acea măsurătoare ar fi putut să fie doar o metaforă, inspirată de grosimea zidului orașului său natal, sugerează noi cercetări. „Noi nu încercăm să dovedim veridicitatea poveștii. Problema sînt măsurătorile, de unde ar fi provenit, cum ar fi fost obținute?”, a explicat Jeffrey Chadwick, profesor de arheologie de la Universitatea Brigham Young.

O sursă pentru dezbateri aprinse în rîndul cercetătorilor

Unele texte antice relatează că Goliat ajungea la o înălțime de 2,38 metri, în timp ce alte texte susțin că avea 3,46 metri. Ar fi fost cu adevărat o înălțime impresionantă, avînd în vedere că cea mai înaltă persoană documentată din vremurile moderne a fost Robert Wadlow, care avea înălțimea de 2,72 metri, potrivit Guinness World Records. Însă aceste măsurători reprezintă o sursă pentru dezbateri aprinse în rîndul cercetătorilor și probabil că au variat de-a lungul timpului în lumea antică.

sînt precum David și Goliat. Oare de ce președintele Rusiei nu ia aminte la această poveste fantastică, dar atît de adevărată, cu trimitere la realitatea din jurul nostru? Putin a crezut că va învinge ușor armata ucraineană și va ocupa țara în mai puțin de 72 de ore. Se pare că s-a înșelat amarnic. Ucraina rezistă, chiar dacă s-au înregistrat pierderi imense de vieți omenești, nu numai din rîndul militarilor, ci și cel al civililor. În ciuda tuturor distrugerilor din diverse orașe, oamenii s-au mobilizat, fac baricade ca să oprească înaintarea trupelor ruse. Femeile au plecat pe unde au putut, iar bărbații au rămas să lupte, chiar dacă știu că poate nu-și vor mai vedea niciodată copiii, soțiile, mamele, pe toți cei dragi. La noi în țară au intrat sute de mii de refugiați, unii doar în tranzit, alții, fără o situație materială stabilă, sînt susținuți de către Statul Român, care le-a pus la dispoziție tot ce au nevoie. Vedeam la televizor că s-au instalat case modulare, cu toate facilitățile, refugiații sînt cazați în hoteluri, pensiuni, iar Guvernul ajută proprietarii sau pe cei care primesc refugiați cu o sumă considerabilă, care i-a făcut pe mulți să accepte o asemenea variantă. Ținem minte că am traversat o pandemie, în care HORECA a avut mult de suferit. Acum a venit reversul medaliei, cînd toți lucrătorii din domeniu își pot rotunji bugetele. Este ca o ,,mulțumire”, o ,,recompensă” pentru pierderile suferite. Deși nu neg existența virusului, consider că toată această pandemie a fost o mare gogoriță, de pe urma căreia s-au îmbogățit mulți, iar populația planetei a fost fraierită cu vaccinurile, cu testele, cu măștile, generînd frică. Aceasta paralizează simțurile, nu mai poți gîndi logic, și astfel poți deține controlul. Oamenii deștepți au luat atitudine, dar nu au fost băgați în seamă, au fost catalogați drept ,,agitatori”. Cînd spui adevărul, ți se bagă pumnul în gură. Ei bine, frica de moarte nu îi sperie pe ucraineni. Ei și-au luat „bîtele“, precum David, au construit locuri de refugiu, și țintesc locurile sensibile ale armatei ruse. Și vor învinge, precum David, prin istețime. Vladimir Putin nu s-a așteptat la atîta putere din partea unui popor atît de mic. I se simte frustrarea în glas și în priviri. Este izolat din toate punctele de vedere. Nu are susținere din partea nimănui, armata dă semne că a obosit și că nu mai vrea să omoare copii și oameni nevinovați. Vor dezerta foarte mulți ruși din armată, în Rusia sînt proteste masive din partea populației civile împotriva lui Putin, s-au făcut arestări, cu bătăi, poate chiar cu moartea celor arestați. Toată planeta fierbe, și la propriu, și la figurat. Vine sfîrșitul lumii rele și începutul unei noi ere, a iubirii, bucuriei, luminii și adevărului. Dumnezeu să ne ajute pe toți și să-i pedepsească pe cei răi! (Carmen Ionică) Sfîrșit

Sursa: DESCOPERA.RO

Chadwick face parte dintr-o echipă care desfășoară săpături la Gat, cunoscut și sub numele de Tell es-Safi, un oraș al filistinilor unde a crescut Goliat.

De unde ar fi obținut scriitorii biblici înălțimea

lui Goliat

În urmă cu cîțiva ani, echipa a excavat un zid de apărare descoperit în regiunea nordică a orașului. Zidul a fost construit în Secolul X î.Chr., un timp „cînd filistinii controlau orașul, acesta fiind capitala lor”, a spus Chadwick. „Fundațiile zidului de piatră măsurau exact 2,38 metri”, a afirmat Chadwick, adăugînd că zidul ar fi avut o înălțime de 7 metri, potrivit Live Science

Cercetătorul a sugerat faptul că scriitorii biblici ar fi obținut înălțimea lui Goliat de la lățimea zidului din partea nordică a orașului Gat. Totodată, Chadwick a mai spus că Goliat este singura persoană a cărei înălțime precisă este menționată în Biblie. Avînd în vedere că scriitorii biblici cel mai probabil nu aveau acces la cadavrul lui Goliat, rămîne de aflat de unde ar fi putut obține înălțimea lui.

Așadar, este posibil ca scriitorii să îl fi descris „metaforic pe campionul Goliat, comparabil cu dimensiunea și puterea zidului capitalei filistinilor”, a concluzionat Chadwick.

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (119)

Tradiții chineze perene

în Dinastia Tang (1)

Orezul (1)

Pînă în prezent, în China, te adresezi unui cunoscut întîlnit pe stradă cu formula: „Ni chi fan le ma?“ – în traducere: „Ți-ai mîncat orezul?“; fan înseamnă orez preparat. Aceasta arată importanța orezului în mentalul multimilenar chinezesc, inclusiv în Dinastia Tang. Tradiția chineză spune că în orice casă trebuie să existe 7 lucruri: foc, ulei, sos de soia, oțet, orez, sare și ceai. Istoria orezului a început cu peste 8.000 de ani în urmă îm Asia de Sud-Est, mai precis în China. Orezul este originar din Valea Rîului Huai, din provinciile Henan și Anhui. Văile din bazinul Fluviului Albastru/Yangzi, au fost în preistorie niște jungle umede și dese. De-a lungul timpului, ele au fost nivelate și cultivate cu orez. Pe dealuri erau plantații de ceai și de duzi. Aceasta era situația în China clasică, inclusiv în Dinastia Tang. De aici, culturile de orez s-au răspîndit în restul Asiei și în Orientul Mijlociu. În acele timpuri, orezul se folosea în stare pură și se folosea în alimentație. Apoi, orezul a început să se răspîndească în zona mediteraneană, ajungînd în Spania prin Secolul al VIII-lea.

Reiterăm ideea că primele culturi de orez au fost cultivate în China, ulterior în India, iar apoi orezul a început să fie cultivat în insulele din Indonezia și Japonia, unde a fost, pînă în Secolul al XVII-lea, principala monedă de schimb. În aceste zone, orezul are o strînsă legătură cu religia și este considerat o plantă sacră și o întruchipare a zeiței Dewi Sri. În China Dinastiei Tang, orezul nu se impusese față de grîu. În Epoca Tang, ca și în prezent, orezul se consumă mai mult în sud, în timp ce nordul este dominat de grîu. Totuși, în Asia, în general, orezul este aliment de bază și se consumă de două-trei ori pe zi. În Dinastia Tang, coexistau mai multe obiceiuri culinare, mai ales în Capitala Chang’an și în marile orașe. Acestea erau puncte de întîlnire între toate regiunile Imperiului și între China și restul lumii. Toată ziua și noaptea, în multe localuri se serveau feluri

variate de mîncare, la prețuri accesibile pentru tot felul de clienți.

Printre alte utilizări, orezul este materie primă pentru alcool, care a fost inventat înaintea ceaiului. Tradiția spune că alcoolul a fost inventat în timpul domniei Împăratului legendar Yu cel Mare. Se spune că acest suveran a apreciat invenția, dar a interzis ca ea să se răspîndească. Totuși, s-a răspîndit! Printre alții, mari poeți, ca Li Bai – cel mai renumit poet al Dinastiei Tang – și-au manifestat interesul, atît în viață, cît și în operă pentru băutură/beție.

După Dinastia Tang, s-au introdus variante timpurii de orez de Champa, s-a generalizat irigarea ogoarelor și au început să se practice sistematic repicajul –replantarea orezului. Aceasta a dus la o creștere considerabilă a recoltelor. Fiecare pogon bun de pămînt producea de două ori mai mult decît în Dinastia Tang. Orezul neirigat se cosește.

În lume sînt cunoscute 25 de specii de orez, cu peste 40 de mii de varietăți. În România, prima plantație de orez datează din Secolul al XVIII-lea și a fost cultivată în zona Banatului, de către un grup de italieni din Milano. Printre tipurile cele mai cunoscute de orez se numără cel rafinat (alb), orezul arborio, orezul negru, orezul brun. Planta de orez este o plantă anuală pentru sezonul cald –plantă monocotiledonată, ca și alte cereale, precum grîul sau porumbul; are vîrfuri rotunde, frunze plate și panicule terminale. În mod normal, orezul este cultivat anual, deși în zonele tropicale poate supraviețui ca o plantă perenă și poate produce cultură pînă la 20 de ani. Planta de orez poate crește pînă la 1-1,8 m înălțime, uneori mai mult, în funcție de soi și fertilizarea solului. Planta are fruze lungi și subțiri, de 50-100 de cm lungime și 2-2,5 cm lățime. Florile mici, polenizate de vînt, se prezintă într-o arcuire ramificată pînă la inflorescență arcuită de 30-50 cm lungime. Sămînța comestibilă este o boabă (cariopsă) de 5-12 mm lungime și 2-5 mm grosime. Boabele de orez au nevoie de condiții speciale pentru a crește. Dar, dacă aceste condiții sînt îndeplinite, se poate crește orez chiar acasă, deși se va obține o cantitate mică. Pentru a avea o producție mare este nevoie de cultivarea în cîmp deschis. Orezul este o plantă extrem de estetică. Plantat acasă, poate aduce bucurii estetice și o cantitate mică pentru mîncare. Orezul are nevoie de foarte multă apă pentru

a crește. Este cultivat în cîmpuri mlăștinoase, irigate în mod constant. Această plantă crește, practic, în noroi și are nevoie de apă pe tot parcursul vieții. Cultivatorii de orez trebuie să se asigure mereu că apa depășește cu cel puțin 3-4 cm nivelul pămîntului peste rădăcina plantei. Dacă planta este deja crescută, ea se introduce în noroi cu apă, iar rădăcinile plantei trebuie fixate în noroi, ca să nu plutească în apă. Creșterea orezului este un proces dificil, dacă se face la scară largă, pentru că aceia care îl cultivă umblă mereu prin noroi pînă la genunchi, de la un rînd la altul, verificînd sau culegînd fiecare plantă de orez. Plantația de orez are un aspect foarte plăcut. Orezul se poate cultiva și în terase. Ca să se dezvolte, orezul are nevoie de lumină puternică și temperatură ridicată, cel puțin 21 de grade Celsius. Are nevoie de un sezon de creștere.

În China veche, inclusiv în Dinastia Tang, țăranii erau obligați să livreze statului mai multe tipuri de cereale și anume orez în sud și grîu în nord. În prezent, în China se obțin, în anumite zone, două sau trei recolte pe an. Există șase tipuri de bază de orez și toate cresc în condiții de mlaștină. Odată ce bobul de orez se dezvoltă, apa în care crește planta trebuie să se scurgă, astfel încît orezul să crească bun pentru recoltat. După procesul de recoltare, se face decorticarea. Menționăm cele 6 tipuri de orez: 1. Bob lung – boabe ușoare și pufoase. Tinde să fie puțin mai uscat decît alte soiuri; 2. Bob mediu – acest tip este umed, fraged, ușor lipicios și puțin cremos cînd este gătit; 3. Bob scurt – cînd este gătit devine moale și lipicios și este puțin mai dulce; 4. Dulce – acest orez se mai numește și „orez lipicios“. Se mănîncă la ocazii – sărbători tradiționale, căsătorii, decese etc. Este vîscos atunci cînd este gătit. Adesea este folosit pentru produse congelate; 5. Aromatic – tip de orez ce are mai multă aromă și „parfum“ decît alte soiuri; 6. Arborio – acest tip de orez devine cremos cînd este gătit. Este utilizat, în principal, pentru „Risotto“ În Dinastia Tang și în China veche, în general, era obiceiul să se cultive un așa-numit „pămînt de sacrificiu“. Acestea erau ogoare, inclusiv culturi de orez, ale căror produse erau folosite ca ofrande aduse anual la mormintele străbunilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În al doilea rînd, însăşi existenţa unui organism politic ales implica un control asupra autorităţii pînă atunci absolute, deţinute de soţul ei şi, mai grav, ameninţa sa pună sub semnul întrebării şi o eventuală domnie autocratică a ţareviciului Alexei.

Teama bolnăvicioasă a Alexandrei pentru viaţa acestuia din urmă se transformase într-o dorinţă acerbă de a-i asigura o domnie solidă, asemeni altor monarhi absolutişti. Din această perspectivă, ţarina dorea ca Nicolae să aibă tăria predecesorilor săi, Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare, să fie un tiran aspru care să transmită puterea totală urmaşilor. În scrisorile sale, ea reia mereu această temă: „Pentru binele copilului, trebuie să fim fermi şi neînduplecaţi, căci altfel moştenirea sa va fi înspăimîntătoare. Deja caracterul său puternic îl îndeamnă să nu se plece în faţa altora, ci să fie propriul său stăpîn“. „Trebuie să încredinţăm lui Alexei o ţară puternică şi de aceea să nu ne arătăm slabi, altminteri el va avea o domnie plină de necazuri, încercînd să îndrepte ce am stricat şi să strîngă frîiele pe care noi le-am lăsat prea slabe“. „El are o voinţă puternică şi un caracter plin de tărie, nu lăsa lucrurile să-ţi scape printre degete, pentru ca Alexei să fie nevoit să ia totul de la capăt“. Dădăcit astfel, nu-i de mirare că slabul Nicolae a comis atîtea greşeli, în ultimele sale luni de guvernare.

La începutul războiului, prim-ministru în Rusia era un bătrîn şi viclean birocrat, pe nume Goremîkin, care susţinea că miniştrii nu trebuie să fie mai presus decît lacheii, în ochii ţarului. Totuşi, el nu a ezitat să critice decizia ţarului de a prelua comanda armatei, fapt pentru care a fost demis, pe neaşteptate, pe 2 februarie 1916,

spre a fi înlocuit de maestrul de ceremonii al Palatului, B. V. Stürmer, o personalitate ştearsă și maleabilă. Nu există nici o îndoială că Alexandra a făcut această propunere, întrucît tot ţarina îl numise anterior ministru de Interne, la sfatul lui Rasputin, tovarăş de orgii cu Stürmer! Din păcate pentru Rusia, acest om slab habar nu avea despre îndatoririle sale de premier şi nici nu se chinuia să-şi bată capul cu rezolvarea problemelor stringente cu care ţara se confrunta. Şi chiar de-ar fi fost un individ capabil, numele său, cu rezonanţe teutonice, era de-ajuns spre a-1 face suspect în ochii ruşilor, care se arătau convinşi că Stürmer era de fapt un spion german, hotărît să-1 determine pe ţar să încheie pace separată cu Puterile Centrale. Duma a lansat un atac virulent împotriva lui, la începutul lui noiembrie. După ce-l descrisese deja ca pe un om „devotat, onest, sigur“, pe 7 noiembrie 1916 Alexandra îl înştiinţa pe Nicolae: „pentru calmarea spiritelor în Dumă, Stürmer a fost nevoit să se declare bolnav şi să plece pentru trei săptămîni să-şi îngrijească sănătatea. El este un semnal de alarmă pentru această instituţie colcăind de revoluţionari şi de comunişti, pentru această casă de nebuni! L-am sfătuit pe Stürmer să dispară şi, în decembrie, cînd lucrurile se vor mai linişti, să-si reia funcţia“.

Nicolae era de acord cu descrierea făcută de soţia sa Dumei: „Stürmer, după cum spui şi tu, reprezintă întradevăr, un motiv de îngrijorare nu doar pentru deputaţi, dar vai, mi-e teamă că pentru întreaga ţară, care nu-l vede cu ochi buni! Mi-e teamă că va trebui să renunţe la funcţia sa, pentru ca noi să avem linişte“. Pe 22 noiembrie, ţarul l-a demis pe Stürmer atît din funcţia de premier cît şi din cea de ministru de Interne şi l-a numit prim-ministru pe fostul ministru al Transporturilor, A. F. Trepov, spre dezamăgirea Alexandrei: „Despre Trepov trebuie să-ţi spun că nu-l sufăr deloc şi nu pot avea faţă

de el aceleaşi sentimente calde pe care le aveam pentru Goremîkin sau Stürmer... iar dacă el nu are încredere în noi sau în Prietenul nostru, lucrurile vor merge foarte rău. I-am cerut lui Stürmer să-l înveţe cum trebuie să se poarte cu Gregori şi să-i asigure permanent protecţia“.

Trepov şi-a păstrat funcţia pînă în ianuarie 1917, cînd a fost înlocuit de ultimul premier ţarist, prinţul Nicolai Goliţîn, pe care Bernard Pares îl descrie drept un „boier de modă veche, onest şi muncitor, dar cu o sănătate şubredă, ce făcea parte, ca adjunct, din comitetul caritabil organizat de ţarină“. Goliţîn, înspăimîntat de propunerea făcută, a încercat să o refuze, argumentînd că este prea bătrîn şi prea bolnav spre a-şi mai asuma o asemenea responsabilitate, dar nu a putut nesocoti porunca imperială. Oricum, bătrînul curtean nu ar fi trebuit să se arate îngrijorat, pentru că nici el, nici Trepov nu contau prea mult în ecuaţia puterii, în aceste ultime zile ale ţarismului. Ţarina şi Rasputin găsiseră deja un partener ideal spre a-şi completa triumviratul, în persoana lui A. D. Protopopov, iniţial ministru fără portofoliu, apoi ministru al Internelor.

La prima vedere, Protopopov părea o alegere excelentă, căci el fusese vicepreşedintele Dumei, deci putea acţiona ca un factor de cooperare între această instituţie şi familia ţaristă. Dar de fapt, el nu făcuse o figură prea bună nici în acest post, pe care îl datora tot insistenţelor Alexandrei. Cu ani în urmă, Protopopov suferise de sifilis şi apelase la şarlatanul Badmaiev şi la „leacurile tibetane“ ale acestuia, remedii care probabil că au fost folosite cu succes şi de Rasputin, pentru tratarea ţareviciului. Există numeroase dovezi care par să ateste că Protopopov ar fi suferit de o formă cerebrală de sifilis terţiar.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (7)

Pagini dintr-o cronică a eroismului

Nu putem vorbi despre marile iubiri ale Bucureștilor de pe la jumătatea Secolului al XIX-lea fără să amintim măcar de celebra pereche C.A. Rosetti și Maria Grant. Jumătate franțuzoaică, jumătate scoțiană, această predecesoare a Reginei Maria era sora lui Effingham Grant, secretarul consulului englez Robert Gilmour Colquhoun. Grant se căsătorise cu Zoe, fiica Annei Golescu și a lui Alexandru Racoviță. Se vede treaba că mireasa primise o zestre frumușică în bani și terenuri întinse, care vor deveni, cu timpul, Cartierul Grant, dotat și cu un pod de neuitat. Odată cu pacea dintre turci și ruși de la Adrianopole, din 1828, pentru aristocrația românească începea o epocă favorabilă contactelor cu civilizația europeană. Mulți tineri valahi și moldoveni vor face studii bune la universitățile și colegiile din Franța, Austria, Germania sau Anglia. De asemenea, să nu uităm nici puhoaiele de ofițeri și diplomați ruși, veniți la București și Iași, să impună aplicarea Regulamentului Organic. În general, aceștia atrăgeau atenția nu numai prin uniformele lor strălucitoare, ci și prin buna educație occidentală. În sfîrșit, să-i reținem și pe vizitatorii străini – diplomați, oameni de afaceri, negustori, profesori sau chiar turiști, curioși să vadă cum arată Valahia și Moldova, ținuturi care, deși la capătul lumii, începeau să fascineze prin femeile și frumusețile naturale sau prin melanjul seducător dintre Orient și Occident.

Pentru început, să ne oprim în București, unde trăgea sforile consulul englez Robert Gilmour Colquhoun, combinat cu Eliza, fata domnitorului Gheorghe Bibescu. Lui vodă nu-i prea venea la îndemînă situația, fiindcă englezul era trecut bine de vîrsta pirostriilor și, în plus, avea acasă nevastă și copii. Dar, cum boierii din jurul său îl sfătuiseră să închidă ochii, spre binele domniei și al țării, ce era să facă? Mai ales că duducuța mai fusese măritată. Buun.

O soră a scoțianului Grant, pe nume Maria, avea săși cîștige celebritatea tocmai în Valahia, prin căsătoria cu dumnealui junele Constantin A. Rosetti (18161885), de viță din neamul mare și vechi al Rosetteștilor, politician liberal versat, jurnalist, revoluționar și mason cu grad mare. Figură controversată, acest C.A. Rosetti! În afară de participarea la revoluția de la 1848 din Țara Românească, unde, după unii, s-a acoperit de glorie, iar, după alții, și-a trădat căuzașii, el a fondat și condus ziarul ,,Românul”, și-a încercat norocul în poezie și a lăsat posterității un jurnal interesant. Multe ar mai fi putut face în viața lui C.A. Rosetti dacă n-ar fi avut ghinionul să fie contemporan cu Eminescu, poet și gazetar la Ziarul conservator ,,Timpul”. Ani la rînd, pe unde l-a prins, Eminescu nu și-a menajat rivalul politic, pe el și pe fiii săi, numiți laolaltă ,,Bulbucații ochi de broască”. Și atît de îngrozit ajunsese ideologul liberal, încît îi trimitea emisari lui Eminescu, să-l întrebe cîți bani vrea, ca să-și ia gura de pe el.

Si contemporanii, și urmașii au căzut de acord că iubire mai mare ca aceea dintre el și Maria n-au cunoscut Bucureștii niciodată. Dovadă că, după moartea lor, au botezat două străzi C.A. și Maria Rosetti care, închipuiți-vă, dau dintr-una într-alta. Din dragostea lor, după unii, au rodit 8 copii, 6 băieți și 2 fete. După alții, mai puțini. Cam ca în situația lui Samson și Eugenia Frangolea-Bodnărescu. G. Călinescu ne înștiințează că au avut 14 copii (și le divulgă și numele), dar Revista ,,Vatra Bașoteștilor”, din 1938, susține că au fost doar 5. Unul dintre ei, pe nume Raul, ajuns general, a trăit mult, pînă spre anii 1960. Deși cu atîția copii pe cap, se pare că Maria Rosetti a constituit și dragostea secretă a pictorului Constantin Daniel Rozenthal, care a eternizat-o în celebrul tablou ,,România revoluționară”. Consecință a elanului patriotic atît de fierbinte, care i-a unit pe cei doi soți, o fiică a lor s-a numit ,,Libertatea”Maria (Lyby).

Deși revoluția de la 1848 din Țara Românească fusese înecată în sînge și mulți dintre conducătorii

ei muriseră, înfundaseră închisorile și luaseră calea exilului, unul dintre idealuri se împlinise odată cu Unirea de la 24 Ianuarie 1859 de sub conducerea prințului Alexandru Ioan Cuza. Rămînea de împlinit un altul, cel mai important – Independența de Stat. Dintre revoluționarii mai vechi, continuau să se manifeste C.A. Rosetti, M. Kogălniceanu sau I.C. Brătianu, înconjurați de noua gnerație de luptători, dominați de același patriotism fierbinte. Astfel, în 1876, profitînd de războiul iminent dintre turci și ruși, revoluționarii C.A. Rosetti, președintele Camerei Deputaților, M. Kogălniceanu și alții au considerat că sosise momentul să cerem independența de la turci pe căi pașnice. De acord, au spus turcii, dar vă propunem o altă formulă: ,,Principatele Române – o provincie privilegiată”. Partea română n-a fost de acord cu această soluție și, profitînd că rușii ne-au cerut voie să tranziteze Țara Românească cu trupele lor spre Bulgaria, a hotărît să nu mai plătim tributul către turci, banii respectivi direcționîndu-i spre armată. Și în felul acesta să ne alăturăm rușilor pentru obținerea independenței pe cîmpul de bătaie. * * *

Printre tinerii care s-au înscris voluntari s-au numărat și frații Rosetti: Mircea (n. 1850), Vintilă (1853) și Horia (1855). Ei se aflau la studii în străinătate, dar la chemarea tatălui lor, s-au întors să lupte pentru patria străbună. Spre cinstea lui, C.A. Rosetti considerase că a sosit momentul să dea un exemplu de patriotism, cerîndu-le fiilor să se înroleze voluntar sub dapelul Tricolor. Și soața lui, Maria, a procedat așijderea, înființînd ,,Ambulanța” pentru îngrijirea răniților și lansînd un ,,Apel pentru români”, prin care urmărea strîngerea de fonduri necesare armatei. Tot prin eforturile ei, s-a înființat la Turnu Măgurele ,,Ospiciul Independenței”, un spital pentru răniți. Dar fiii lui C.A. Rosetti n-au fost singurii intelectuali participanți în acest război. Se cuvine amintit, printre alții, și Matei Eminescu, absolvent al Politehnicii din Praga și căpitan activ în arma geniului, care, pentru actele sale de eroism, a fost decorat de șase ori. Sau poetul Ioan Nenițescu, autorul volumului ,,Pui de lei”. Războiul de Independență i-a mai inspirat pe: G. Coșbuc, cu volumul ,,Cîntece de vitejie” sau V. Alecsandri - ,,Ostașii noștri”. Ca și pe marele pictor N. Grigorescu, cu tablourile ,,Atacul de la Smîrdan” sau ,,Dorobanțul”. Dar, ce era cu strîngerea de fonduri pentru armată? Un gest lăudabil, fără îndoială, care punea la încercare patriotismul românilor. Însă, din păcate, mai era ceva. Și atunci, ca și mai tîrziu, cu prilejul celorlalte războaie, politicienii și generalii furaseră din banii cuveniți înzestrării armatei, trimițînd la luptă ostași flămînzi, desculți și dezbrăcați, lipsiți de muniție.

Din păcate, Mircea Rosetti, contractînd o boală de plămîni, va apuca puțin din campania militară și, curînd, va fi lăsat la vatră. Va muri în 1885. Nici mezinul Horia, care se înrolase în cavalerie, nu va face întreg războiul. Această onoare îi va reveni lui Vintilă.

Aceasta fiind situația lui militară, Vintilă Rosetti a putut să trimită familiei, dar și să primească foarte multe scrisori. Din păcate, multe au fost distruse întrun incendiu. Totuși, din ce s-a păstrat, istoriografia românească a publicat destule și în mai multe etape, reconstituind astfel un roman al Războiului de Independență, așa cum a fost trăit de întreaga familie Rosetti. În același timp, alții au văzut în scrierile lui Vintilă Rosetti un roman epistolar, specie literară de factură romantică întîlnită în toată literatura pașoptistă. Prima parte a acestor scrisori cuprinde perioada cînd Vintilă Rosetti a ajuns pe malul stîng al Dunării, unde Armata Română se pregătea să treacă dincolo, spre cetățile turcești de pe malul bulgăresc. El reține deosebirile sociale din armata noastră și tratamentul mizerabil acordat țăranilor – bătăi, foamete, boli și păduchi. Cu toate acestea, țăranii erau optimiști, nu se temeau de moarte, patrioți și dîrji. De remarcat că toate scrisorile, după moda timpului, sînt redactate în franzuțește.

Corespondența lui Vintilă se desfășoară cu Mircea, cu mama și cu ceilalți membri ai familiei, rămasă în București. Aparent, nedumirește că toate scrisorile sînt adresate doar mamei, nu și părintelui. Dar dacă ne gîndim că C.A. Rosetti era ocupat cu Parlamentul, gazeta ,,Românul”, politica liberală și cu treburile de la Primăria Capitalei, unde abia fusese ales staroste, lucrurile se mai clarifică. Și mai e ceva: aidoma multor băieți, și Vintilă era atras mai mult de mama lui, nu de tată, era deci un mămos.

În aprilie 1877, Armata Română e gata să treacă Dunărea. Rușii aveau războiul lor cu turcii, noi pe al nostru. Abia cînd turcii începuseră să-i răzbească și rușii ne-au cerut ajutorul, ne-am încontrat cu osmanlîii. Rușii suferă o mare înfrîngere la asediul Plevnei, și generalul lor, Gurko, întinde mîna spre noi. În iulie, divizia a IV-a ocupă cetatea Nicopole de pe malul bulgăresc, și grosul Armatei Române trece Dunărea. Turcii stau ascunși în redute. Nu se dau lupte, și românii profită săși transfere trupele dincolo de fluviu, înaintînd, pe mai multe coloane, în direcția Plevna. Domnitorul Carol transmite armatei cuvinte de îmbărbătare: ,,Oșteni români, Voi știți cît a suferit patria noastră din cauza turcilor timp de peste 200 de ani (...) Astăzi, aveți ocaziunea de a arăta din nou vitejia voastră, și Europa întreagă stă cu ochii ațintiți spre voi...”.

Pe 24 august, batalionul din care face parte Vintilă trece Dunărea pe la Calafat și se îndreaptă spre Plevna. Este noapte și plouă cumplit. ,,Pe la 3 dimineața, consemnează el în scrisoarea din 27 august/8 septembrie 1877, mă sculai, tunul mă deșteptă, puștile se dedau, fără întrerupere, spre Plevna. Priveam incendiul Verbicei și ascultam focurile de la Plevna. Mă îmbrăcai cu muniția spre a fi gata de plecare. Așteptînd semnalul, făcurăm focul cu ceea ce găsirăm prin casele incendiate. Ardeam mobile, paturi, războaie întregi. Ziua trecu fără a ne mișca din loc. Noaptea, lupta urmă. Dimineața, tunul suna încă. Mă dusei de găsii pe Horia...”. Urmează asediul Plevnei, și plouă de rupe pămîntul.

Vă mai oferim cîteva rînduri dintr-o scrisoare ulterioară prin care ni se descrie un atac al turcilor. Sînt pagini de un ridicat dramatism (pe care le vom regăsi și în scrierile lui Camil Petrescu, participant la luptele din primul război mondial): ,,Noaptea de 1/ septembrie furăm subt o ploaie de gloanțe, ascunși în șanțuri. Artileria era în spatele nostru, bombele treceau peste noi și ne înghețase sîngele în vine. Turcii tăgeau unde erau tunurile. Un glonț rătăcit trecu prin umărul unui soldat ascuns în șanț lîngă mine. Mantaua și bluza fu străpunsă, el nu avu nimica. Începu a scutura brațul: «m-a fript», zise. Dimineața adunai cîteva gloanțe și pornii spre bivuac”. Ca un romancier cu experiență, Vintilă Rosetti nu se mulțumește doar să descrie luptele la care paticipă. El insistă și asupra frămîntărilor interioare ale ostașilor. Uimește și astăzi curajul tînărului combatant, fiu de înalt demnitar, de a dezvălui, cu sinceritate și cruzime aproape naturalistă, ceea ce o parte a presei (cea liberală) căuta să ascundă. Nu numai Eminescu, în articolele sale publicate în Ziarul ,,Timpul”, îi arătase lui C.A. Rosetti lipsurile și suferințele îndurate de ostașii români, desigur, din cauza escrocheriilor puse la cale de politicieni și generali. Și tînărul Vintilă făcuse o critică la fel de incisivă la adresa vinovaților, neomițînd să laude eroismul ostașilor noștri. ,,Am văzut azi mulți ofițeri superiori cu multe fire de aur pe mînă și cu decorațiuni pe piept. Erau urmați de 3, 4, 5 roșiori, jandarmi și călărași călări. Cu ceva timp în urmă, aceste lighioane nu se vedeau pe aici. Ce frumoase uniforme au! Și ce cai frumoși! De ce oare nu făceau aceste plimbări și cînd erau, în redută, printre obuze și gloanțe? Să vadă cum tremură de frig ostașii, cum rabdă de foame, îi mănîncă păduchii și își blesteamă ziua cînd s-au născut. Ah, soldatul român, care este din popor și poate să îndure atîtea! Abia atunci ar fi putut afla acești galonați ce înseamnă războiul și viața în companie...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La un spriţ cu Nenea Iancu Brezeanu

Ion Iancu Brezeanu (n. 1 decembrie 1869 - d. 17 martie 1940) – sau ,,Nenea Iancu Brezeanu”, cum îl numeau contemporanii – a fost actorul pe care iubitorii de teatru din prima jumătate a secolului trecut îl identificau cu personajele lui Caragiale: Ipingescu din ,,O noapte furtunoasă“, Cetăţeanul turmentat din ,,O scrisoare pierdută“ sau Ion din ,,Năpasta“ au fost rolurile memorabile interpretate în premieră de marele actor.

Iancu Brezeanu a fost unul dintre marii boemi al societăţii bucureştene –celebru atît datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Naţional cît şi datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii şi butade în epocă. Dramaturgul Alexandru Davila spunea, concentrînd într-o singură frază cele două mari pasiuni ale actorului, teatrul şi vinul: ,,Brezeanu e ca vinul, cu cît se învecheşte cu atît e mai bun”. Societar al Teatrului Naţional din Bucureşti încă din stagiunea 1897-1898, a fost declarat societar pe viaţă al acestei instituţii în anul 1932. În seara zilei de 25 ianuarie 1935 Nenea Iancu Brezeanu a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani de carieră. Cu două zile înaintea acestui jubileu, revista ,,Ilustraţiunea Română” (în numărul din 23 ianuarie 1935) publica un interviu acordat de actor:

omul din toate zilele, eroul fără voie al unor volume întregi de anecdote şi spirite, aruncate în spinarea lui de toţi umoriştii şi autorii de reviste din Ţara Românească, pe acesta vrem să-l prezentăm astăzi cetitorilor noștri.

Marele nostru actor locuieşte într-o casă bătrînească cu gardul peticit şi zidurile mîncate de lepra vremurilor, drept în gura pieţei «Matache Măcelaruʼ» din zgomotoasa cale a Griviţei. Cînd deschizi portiţa de lemn, dai de o ogradă largă, gospodărească, cu pămîntul bătătorit. Casa e căzută în expropriere, aşa că nu li se permite actualilor proprietari să facă nici o îmbunătăţire, nici o reparaţie. Şi clădirea se ruinează încetul cu încetul, ca un biet bătrîn bolnav, căruia nu-i mai poate folosi nici un remediu. Maestrul Brezeanu ne întîmpină cu căldură, amabil, vesel, să mai stăm cîteva minute de vorbă. E mirat de proporţiile ce le-a luat sărbătorirea lui. El care credea ca lumea l-a uitat, că nimeni nu se mai gîndeşte la «bătrînul Nenea Iancu».

- E ceva extraordinar, nene! Pentru prima reprezentaţie s-au vîndut toate biletele, ne spune el cu o umbră de bucurie în glas. Cred că o s-o dea şi pe-a doua. M-a luat lumea în braţe... Ştii ce zicea un scriitor? Ia ascultă: «E o comemorare care merită o ridicare în picioare». Aşa să fie?

În acest timp, coana Lucreţia, harnica tovaraşe de viaţă a lui Nenea Iancu Brezeanu, a pregătit pe masa din sufragerie o sticlă de «bordeaux» vechi din viile Brătianu, fiindcă, vorba lui Nenea Iancu: «noi sîntem brătienişti la vin!».

- Mie să-mi dai un pahar mai mare, strigă Nenea Iancu, şi ochii îi lucesc glumeţ, să simt ceva greu în mînă... Aşa vine vorba că trei sferturi e apă şi numai l-am colorat cu vin... S-a dus vremea cînd, suflînd în cafeaua neagră, mă interpelau prietenii: «Nu mai sufla nene Iancule, că o faci marghiloman!».

- Care a fost primul rol ce l-aţi jucat?

- Primul rol? Nici nu-mi aduc aminte! Ba stai că a fost Nae Ipingescu. Să ţi-o povestesc, nene, pe asta, că-i bună. Era Caragiale director şi pe Nae Ipingescu din «O noapte furtunoasă» îl juca Iulian (era actor mare şi ăla, sireacu). Numai ce într-o seară vine Iulian să ceară 1000 de lei lui Caragiale. Erau bani, nu glumă, şi Caragiale refuză.

- Aşa, strigă, Iulian, «nu-mi dai miarul»? Nu mai joc în nici o piesă de-a ta.

- Foarte bine, zise Caragiale, sună şi trimite să-l cheme pe domnul Brezeanu.

Domnul Brezeanu era pe-atunci în anul I la conservator.

,,Iancu Brezeanu împlineşte 50 de ani de carieră în teatru. În această jumătate de secol, marele artist al Teatrului Naţional ne-a dat un strălucit exemplu de străduinţă, de viaţă şi de optimism educativ pentru toată lumea. E o personalitate viguroasă care a lăsat o dîră adîncă în evoluţia teatrului românesc. Cine va juca după el pe Cetăţeanul turmentat, pe Nae Ipingescu, pe Ion Nebunul sau pe dramaticul Şbilţ din Patima Roşie? Creaţiile bătrînului maestru ilustrează izvorul creaţiunii naţionale româneşti şi arta lui se trage din izvodul cusăturior de pe ia fetelor de la Rîşnov şi din cîntecul din frunză al haiducului din codrii Olteniei. Cei 50 de ani de teatru sărbătoriţi de Iancu Brezeanu sînt în istoria teatrului nostru cea mai elocventă pildă de geniu şi perseverenţă naţională. Însă Iancu Brezeanu,

Lumea regilor şi culisele ei

Cum te adresezi Regilor (3)

Cum numărul animalelor oferite în dar cu prilejul vizitelor oficiale a depăşit orice limită, ofiţerii de protocol de la curtea din Buckingham încearcă să se pună de acord cu gazdele încă dinaintea călătoriei, sfătuindu-şi omologii să renunţe la asemenea fantezii, invocînd legile britanice de carantină. Regina, la rîndul ei, face de obicei cadouri „personale“, cum ar fi şaluri de lînă cu model scoţian sau mici casete din lemn, pentru bijuterii (din atelierul nepotului ei, David Linley). La daruri cu mult prea generoase se răspunde printr-o aluzie cît se poate de străvezie, de obicei cu un dar extrem de modest. Într-o călătorie în Arabia Saudită, prinţul Charles s-a ales cu un Aston Martin în valoare de aproape o sută treizeci de mii de euro de la Abdullah, pe atunci prinţ moştenitor. Gharles i-a oferit în schimb una dintre acuarelele sale. Imelda Marcos i-a dat odată lui Charles o barcă de mare viteză, pe care a acceptat-o politicos, pentru ca mai tîrziu (după ce clanul Marcos şi-a pierdut puterea) să o scoată la licitaţie şi să doneze suma obţinută unei organizaţii de binefacere.

În interiorul familiei regale engleze, de Crăciun se fac, în principiu, doar cadouri amuzante. Acum cîţiva ani, la castelul Sandringham, regina a găsit în pachetul de la nepotul ei, Harry, o cască de duş cu inscripţia Life’s a bitch, spre marele amuzament al întregii familii. Unchiului său Andrew, Harry i-a făcut cadou

Nenea Iancu ne duce în iatacul fiului său, ale cărui mobile au rămas neschimbate de la moartea lui. E o odaie plină de fotografii şi flori, un pios altar în amintirea feciorului, care a pierit în floarea vîrstei. Pe o policioară se mai găsesc un miel de cîrpă, cu lîna smulsă, şi o scară de pompier minusculă, jucăriile micului Grigore Brezeanu. Maestrul s-a aşezat în fotoliul lui favorit şi, ţinînd pe genunchi bustul lui Grigorescu în rolul vrăjitoarei din «Înşir’te mărgărite», ne spune: - E tare greu, am mai răzbit-o eu, nene! Am trăit cincizeci de ani de veşnice eforturi, de lupte cu invidia şi răutatea oamenilor. Nimeni nu m-a priceput şi toată lumea a căutat să mă răstoarne. Adevărat spunea Caragiale: «Două pacoste mari există pe lume: focul şi apa. Dar mai periculoasă e prostia...».

anul trecut un slip tanga, asemănător celui care 1-a făcut renumit pe Sacha Baron Cohen ca Borat. Regina i-a dăruit surorii sale Margaret o pernuţă cu textul It’s not easy being a Princess, obiect de care a rămas foarte ataşată. Cînd în magazine a apărut, acum cîţiva ani, „Big Mouth Billy Bass“, peştele cîntăreţ, regina a fost entuziasmată, a pus să i se cumpere două duzini, pe care le-a trimis de Crăciun unor vechi prieteni aleşi.

Atunci cînd supuşii „normali“ îi fac daruri suveranei lor (în fiecare an se primesc la Palatul Buckingham între opt şi douăsprezece mii de obiecte nesolicitate, dar frumos ambalate), funcţionarii curţii au parte în primul şi primul rînd de... osteneală! Fiecare obiect trebuie cercetat mai întîi să nu conţină explozivi, după care este catalogat şi pus undeva la păstrare. Şi apoi, unul dintre secretari trebuie să mai scrie mesaje politicoase de mulţumire. Dar există şi excepţii. Nu de mult, regina a vizitat Queen Elizabeth Hospital din King’s Lynn (Norfolk), unde a primit de la o pacientă, Betty Hyde, o banană. Şi a fost considerat un gest cît se poate de delicat. Betty Hyde se revanşa astfel pentru o banană primită, pe cînd era o fetiţă de cinci ani, de la tînăra prinţesă Elisabeta, aflată într-o vizită, tot într-un spital, împreună cu mama ei. Prin urmare, ele există –cadourile potrivite pentru capetele încoronate. Dar e ca mersul pe gheaţă subţire. Trebuie să ştii exact ce să oferi.

Regii sînt o specie umană ciudată. Nu-i vom înţelege niciodată cu totul. Dar pentru ca să încercăm, cel puţin, să pricepem ceva, am să abordez totul puţin mai sistematic

- Mi-a dat să-l joc pe Ipingescu şi după reprezentaţie a venit Iulian la mine, m-a sărutat şi ne-am dus la «Albu şi Chirilă» (nişte negustori din Iaşi) de-am tras un chef pînă a doua zi dimineaţă. Aşa a fost debutul meu: botezat în vin. S-au schimbat vremurile, că azi a rămas numai renumele. Acum beau trei sferturi apă…

- Altă amintire, maestre?

- Amintiri, nene, amintiri! M-aţi omorît cu amintirile! Că eu îs ca CiLibi Moise, cum face unul o glumă o aruncă lumea în spinarea lui Nenea Iancu Brezeanu...

Paharele s-au golit. Şi s-au umplut la loc de cîteva ori. Obrajii lui Nenea lancu s-au îmbujorat puţin.

Sfertul nostru de oră a trecut de mult. Nenea Iancu e obosit. Ne retragem cu sufletul plin de vioiciunea acestui om, care din 67 ani de viaţă a închinat 50 pentru gloria teatrului românesc”.

Sursa: Art. ,,Cu ocaziu unui jubileu –De vorbă cu Iancu Brezeanu”, 1935

Cum cresc Regii? (1)

Strămoşului jurnalismului modern de scandal, ducele de Saint-Simon – cel care îşi făcea veacul pe la curtea lui Ludovic al XlV-lea –, îi datorăm opinia că micuţii prinţi sînt ameninţaţi latent de „otrava oribilă a linguşirii dincolo de orice limită“. Cu siguranţă există aici ceva adevăr. Despre pedagogul lui Ludovic al XlV-lea, spre exemplu, se povesteşte că de multe ori spunea „da“ înainte ca elevul său să fi apucat să-i pună o întrebare. Măgulirea micilor arhiduci de la curtea habsburgică de la Viena nu a rămas nici ea fără efecte. Kaffeehaus Society din Viena nu a întîrziat să se amuze şi să satirizeze această realitate. Alfred Polgar a inventat vestitul joc „Arhiducele la examen“. Un jucător prelua rolul profesorului de istorie examinator, celălalt pe al arhiducelui. Cel dintîi trebuia să se gîndească la o întrebare atît de uşoară, încît maiestatea sa serenisimă, candidatul, să nu poată greşi răspunsul. De cîştigat cîştiga „arhiducele“, dacă reuşea totuşi să răspundă eronat. „Profesorul“ cîştiga, la rîndul său, dacă reuşea nu numai să accepte răspunsul greşit ca pe unul corect, dar şi să justifice de ce este corect. Practic, iată cam cum se desfăşurau lucrurile:

„Înălţimea Voastră imperială, cît a durat Războiul de Treizeci de Ani? “

„Şapte ani“.

„Corect, înălţimea Voastră imperială! Pe atunci, lumea nu se lupta şi noaptea, astfel se elimină mai mult de jumătate din durata războiului“.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

1907 în oglinda timpului

115 ani de la Răscoala țăranilor

(urmare din pag. 1)

Mai mult decît atît, repetiția după fiecare nouă versuri a versului scurt ,,Noi vrem pămînt!” (de fapt, titlul poeziei), care cade asemenea unei ghilotine peste imaginea degradantă și dezolantă a bietului țăran, greu este interpretată astăzi ca pe o simbolică imperativă a satului românesc, a țăranului contemporan.

La această cotitură a unei necesități dorite imperios acum 115 ani au contribuit un cumul de factori (economici, sociali, demografici, politici), determinați, legic, de metamorfoza societății românești de-a lungul ultimului secol. Totuși, să nu omitem și unii factori subiectivi, dintre care aș aminti două exemple: ruperea țăranului român de munca pămîntului (după 1989, cînd, la puțin timp de la entuziasmul redobîndirii pămîntului de la fostele Cooperative Agricole de Producție: CAPuri), după o bătălie crîncenă pentru aplicarea Legii 18, cu scandaluri și procese interminabile, încet, încet, dragostea de ,,apropitar” s-a diminuat, prefăcîndu-se în interesul de a arenda pămîntul sau chiar de a-l vinde!

Cel de-al doilea exemplu îl completează pe primul, acesta cuprinde (într-o însemnată zonă din satele românești) fenomenul de emancipare a ceea ce numeam odată țăran – acesta avînd, astăzi, un statut apropiat, sau de multe ori asemănător cu statutul unui orășean. Aceste modificări structurale în viața țăranului român l-au îndepărtat de ,,setea” de pămînt, reprezentativă pentru un Ion al Glanetașului sau pentru un Ilie Moromete, atracția lucrării pămîntului rămînînd la adevărații fermieri, care și-au clădit succesul prin muncă și prin investiții substanțiale – ceea ce trebuie să ne umple inima de mîndrie patriotică, bineînțeles, dacă am face excepție de țăranii care n-au mai pus mîna pe sapă de cînd au dat pămîntul în arendă.

Scriu despre pămînt nu doar ca subiect de dezbatere colectivă, ci ca despre lucrul cel mai de preț al Poporului Român, în speță, al țăranului român – moștenirea vechilor hotare ale Țării, brazda pentru care am învins la Mărășești, Oituz, Plevna, Oarba de Mureș și în alte sute de locuri sfinte, înroșite de sîngele atîtor generații de sacrificiu. Dorul de pămînt și lipsa acestuia au generat Marea Răscoală a Țăranilor de la 1907. Pentru a vedea discrepanța dintre cei cu mari proprietăți și cei nevoiași, iată cum se prezenta structura proprietății agro-silvice în anul 1905, așa cum apare în cartea ,,1907 în perspectivă istorică”, apărută la Editura ,,Junimea”, Iași, în 1988: 3.810.835 ha teren arabil și peste 2 milioane ha pădure aparțineau unui număr de 4.171 de proprietari cu averi de peste 100 de ha, adică 57% din totalul suprafeței arabile și silvice a țării, în timp ce 920.939 de gospodării țărănești, cu întinderi de pînă la 10 ha, dețineau 3.153.645 ha teren

cultivabil și 350.000 ha pădure, respectiv 34,1% din suprafața totală.

Pentru o și mai reală apreciere, să coborîm în pătura cu adevărat săracă a satului românesc, cu doi ani înainte de răscoală, perimetrul social unde cifrele sînt cu mult mai grăitoare (și mai îngrijorătoare); 68.832 de țărani posedau mai puțin de o jumătate de hectar de pămînt; 81.039 de țărani aveau între ½ și un hectar; 147.900 între 1-2 ha, iar 131.630 între 2-3 ha. În afara acestora, 300.000 de gospodării țărănești (23,86%) din totalul proprietăților țărănești erau complet lipsite de pămînt.

Pe fondul acestei lipse acute de pămînt, care reprezenta însăși viața pămînteană a țăranului român, versurile coșbuciene, scrise cu 13 ani înaintea răscolitorului an 1907, premerg (și pregătesc, parcă) momentul Răscoalei:

,,O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi, tu ne-o apuci, Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag și sfînt; Nici milă n-ai, nici crezămînt!

Flămînzi copiii-n drum ne mor Și ne sfîrșim de mila lor –

Dar toate le-am trăi ușor

De-ar fi pămînt!”

Desigur, pămînt era destul în România, astfel cum am arătat mai sus, numai că nu era în proprietatea celor care-l munceau. Acumulate în sute de ani, revendicările Poporului au umplut paharul în primăvara lui 1907, explodînd. Așa cum aprecia Constantin DobrogeanuGherea: ,,Ceea ce este hotărîtor în revoltele țărănești, ca în orice explozie, nu e scînteia, ci masa de explozibil ce se strînge și se îngrămădește” – după unele statistici, aproape o jumătate de milion de țărani din aproximativ 2.000 de sate au fost implicați în Marea Răscoală. Răscoala venea, însă, mai de demult, chiar din timpul acumulărilor masive de pămînt de către unii boieri și Domni, nesimțitori în avariție și în asuprire. Hrisoavele păstrate în fondul de aur al Academiei Române consemnează acest aspect rece, scurt, dar evident. Iată cîteva mostre: ,,Gașpar Vodă al Moldovei întărea, la 12 aprilie 1620, lui Costea Bucioc 38 de moșii”; ,,Radu Mihnea, la 8 aprilie 1617, întărea biv vistiernicului Nicoară Prăjescu 26 de sate”; ,,Alexandru Ilieș, la 1 noiembrie 1632, întărește lui Buhuș 34 de sate”; ,,La 1526 Jupîn Neagoe, mare vistiernic, are 36 de sate cu 511 robi”, și un ultim exemplu: ,,La 1533, Datco stăpînea 32 de sate și două bălți, pentru ca la 1544 să mai adauge în domeniul său încă 22 de sate și încă șapte bălți”. Dacă luăm în considerare și legislatura vremii, care era total în defavoarea țăranului obidit, avem reprezentarea grea a celui ce lucra pămîntul altuia, dintre care legarea de glie a constituit înrobirea animalică a bietului țăran.

Pravile erau multe, dar toate în defavoarea țăranului. Cînd s-a mimat ușurarea vieții țăranului, cum a fost în 1766, cînd, printrun hrisov, Grigore Ghica a redus claca la 12 zile, gestul n-a ținut decît cîțiva ani, în 1775 boierii au mers cu o jalbă în fața Domnului, somîndu-l să revoce acest hrisov și să introducă obligația prestării a 36 zile de clacă!

Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor care se apleacă realmente și asupra țăranului

român. Opoziția proprietarilor reacționează prompt și dă vot de blam Guvernului Cuza, declarînd război împotriva ideii de reformă vehiculată de Domnitor. Cuza–Vodă nu ia în considerare demisia cerută de adversari, dizolvă Camera și dă către Țară o Proclamație cu o semnificație istorică, în care spune, printre altele: ,,Am voit ca clăcașii, prin plata muncii lor, să ajungă stăpîni pe părticica lor de pămînt, în plină Proprietate. Cum a răspuns Adunarea, la înfățișarea proiectului de lege rurală? Știți cu toții. Ea a dat un vot de blam Guvernului meu și pentru ce? Pentru că proiectul înfățișat era o lege de dreptate, era realizarea speranțelor legitime a trei milioane de țărani”. Alexandru Ioan Cuza a învins. După ce supune proiectul unui plebiscit, acesta obținînd 683.928 voturi pentru, 1.307 contra, la 1 august 1864 se proclamă Legea Rurală (prima mare înfrîngere legislativă pe care o suferă marea proprietate din România, de cînd este ea) care, la art. 10, stipulează: ,,Se desființează odată pentru totdeauna și în toată întinderea României claca (boierescul), dijma, potvezile, zilele de meremet (lucrare de reparație sau întreținere – n.a.), carele de lemne și alte asemenea sarcini, datorite stăpînilor de moșii, sau în natură, sau în bani, unele și altele stabilite prin legi, hrisoave, sau în învoieli perpetue sau temporare”. Punîndu-se în aplicare Legea Rurală din 1864, un număr de 516.182 de săteni au intrat în posesia a 1.982.511 ha și a cîte 35 arii de pămînt pentru casă și grădină. În același timp 48.342 de tineri căsătoriți sînt împroprietăriți cu 228.328 ha. Suferințele țăranilor tot nu au luat sfîrșit. Apar legi care îi sufocă: Legea întocmelilor agricole, Legea maximului (taxe suplimentare pe vita înhămată, pe car, pe carul care trece încărcat bariera, pe vînzări de orice fel), justificînd din plin durerea exprimată în renumita poezie a lui George Coșbuc. ,,De-avem un cimitir în sat, Ni-l faceți lan, noi boi în jug. Și-n urma lacomului plug Ies oase, și-i păcat!

Sînt oase dintr-al nostru os, Dar ce vă pasă! Voi ne-ați scos Din case goi, în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt: –O, pentru morți și-al lor prinos Noi vrem pămînt!”

Chiar dacă reforma lui Cuza a avut urmări benefice pentru cea mai urgisită clasă socială din vremea aceea –țăranul român – exploatarea marii boierimi s-a manifestat

„Răscoala“, tablou de Octav Bancilă

în continuare, de data aceasta îmbrăcînd forma noii funcții dezvoltate în mediul rural – arendașul. Metamorfoza urmează calea clasică: 1. Boierii au bani; 2. Dacă au bani vor să-i cheltuiască pentru nevoile personale; 3. În acest mod ajung la concluzia că trebuie să plece în Occident, fie la distracție, fie la studii, fie la culturalizare; 4. În situația aceasta tot mai puțini moșieri își supraveghează lucrarea pămîntului, stînd ancorați în cele patru anotimpuri în lucrările specifice agriculturii; 5. În aceste condiții, grija pămîntului a fost preluată de interpuși: vătavi, logofeți, ispravnici, vechili, administratori de moșii; 6. Faza următoare schimbă statutul acestor interpuși, în sensul că proprietarii ofereau moșiile aceluia care aducea mai mulți bani din recoltă; 7. Astfel, a apărut arendașul –omul satelor, mai crud decît boierul, care, avînd puteri discrepționare asupra pămîntului pe care-l da în lucru săteanului, își propunea să-l stoarcă pe țăran cît mai mult, profitul lui fiind asigurat din această exploatare a muncii brute a țăranului român.

Caracteristica arendașului hulpav și neiertător cu țăranul român a fost constatată de mulți autori români, acest fenomen răspîndindu-se în Țară, la hotarul dintre Secolele al XIX-lea și al XX-lea. I.L.Cragiale, în cunoscuta-i operă ,,1907, din primăvară pînă-n toamnă”, scria, printre altele: ,,Concurența arendașilor a ridicat și ridică necontenit prețul arendei – exact ca pe vremuri la Constantinopol, concurența domnilor de bir! – și din aceasta, firește, rezultă o crescîndă îngreunare, pentru mulțimea plugarilor”. Alte opinii autorizate scot în evidență pacostea care a căzut pe capul țăranului român – această vietate parazitară – arendașul. Nicolae Iorga: ,,Arendașii nu sînt nici agricultori, nici întreprinzători, sînt oameni care se folosesc de toate fără a fi nimic”; Spiru Haret: ,,Interesul arendașului este ca, în scurtul timp cît va petrece pe moșie, să scoată cît mai mult folos posibil, fără a se preocupa dacă, după plecarea lui, sătenii vor rămîne ruinați, moșia secătuită și acareturile dărîmate”.

,,Și-am vrea și noi, și noi să știm

Că ne-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-și vor bate-ai voștri joc De noi, dacă murim.

Orfani și cei ce dragi ne sînt

De-ar vrea să plîngă pe-un mormînt, Ei n-or ști-n care șanț zăceam, Căci nici pentr-un mormînt n-avem

Pămînt – și noi creștini sîntem! Și vrem pămînt!”

Paradoxul exprimat în mod artistic de poet își găsește interpretarea în viața reală a țăranului din preajma începutului de veac XX, reflectată cît mai plastic de Constantin Dobrogeanu Gherea în lucrarea ,,Neoiobăgia”, publicată în 1910, prilej cu care definește, în tușe subtile, dubla exploatare a țăranului de către moșier și arendaș, făcînd o paralelă între România și statele dezvoltate din Occident: ,,Ceea ce face, însă, originalitatea acestei proletarizări e că țăranul, deși proletar fără pămînt, este totuși proprietarul inventarului agricol: plug, vite, acarete. În Occidentul capitalist, marea proprietate nu numai că trebuie să se îngrijească de muncitorii proletari, argați etc., dar trebuie să se îngrijească mai ales de inventar, în special de inventarul viu, lucru pe cît de costisitor, pe atît de greu. La noi, marea proprietate s-a descărcat de toate cheltuielile și grijile acestea pe spinarea țăranului și aceasta chiar cînd țăranul nu mai are pămînt deloc”. Mergînd pe această linie ascendentă, de impunere a ,,meseriei” de arendaș, se ajunge, în curînd, de la niște arendași cu profil afacerist mai mult embrionar, în deceniile dintre Secolele XIX și XX, la o schimbare esențială, de profesionalizare a funcției de arendaș. Acum apar în Țară însemnate capitaluri dirijate în mod pragmatic către arendarea multor moșii și comasarea acestora în cît mai puține mîini, spre a se putea impune un dur control al prețurilor de subarendare și al prețurilor produselor agricole. Schema devenind periculoasă, se va lua atitudine în Parlament, în vederea slăbirii acestei puteri artificiale, însă reacția proprietarilor (care erau și parlamentari) a înfrînt inițiativa celor cu bun-simț.

În apropierea momentului dezlănțuirii Răscoalei,

arendășia devenise un fenomen cvasitotal, statisticile arătînd situații aproape incredibile, proporția moșiilor arendate formînd adevărate trusturi agricole, aducătoare de bani. Așa cum arăta economistul Dr. C.D.Creangă, în studiul intitulat ,,Situația arendașilor față de chestiunea țărănească”, București, 1905, numai trustul principal din Moldova ajunsese, în 1904, la 78 de moșii, pe o suprafață totală de 238.000 de ha, pentru care plătea o arendă anuală de 3.228.000 lei, ceea ce revenea aproximativ 20 de lei pe un ha, arendașul îl subarenda la țărani la sume de două și trei ori mai mari (50, 60, 80 lei)! Cîștigul imens era obținut în afara oricărei munci sau investiții, deoarece totul venea de la țăran: munca, semințele, uneltele, vitele!

Cu atîta muncă și atîtea lipsuri majore, țăranul face ceea ce i-a mai rămas (deocamdată) – strigă: ,,N-avem nici vreme de-nchinat, Căci vremea ni-e în mîni la voi: Avem un suflet încă-n noi Și parcă l-ați uitat!

Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri, cînd țipăm, Obezi și lanț, cînd ne mișcăm, Și plumb, cînd istoviți strigăm

Că vrem pămînt!”

Așa cum arăta această acumulare de putere economică paralel cu spolierea țăranilor, implozia era inevitabilă. La 21 februarie, la iarmarocul comunei Flămînzi, județul Botoșani, țăranii care lucrau marea moșie a fostului Domn al Moldovei, Mihai Sturdza, prin intermediul trustului de arendă al evreului Moache (Marcu) Fischer, neputînd încheia la timp contractele de subarendare și în condiții onorabile, s-au hotărît să-și facă dreptate singuri. Încadrîndu-se perfect în demonstarația pe care am dezvoltat-o în ceea ce privește amploarea trusturilor cu arendași, datele arată că frații Fischer plăteau proprietarilor, pentru moșiile arendate în 8 județe, 3.441.343 lei și încasau 10.000.000 lei, cărora li se adăuga cel puțin 1.000.000 lei – valoarea muncilor prestate de țărani în favoarea lor sau a curților, în clăci, plocoane neînregistrate etc.

Pe acest fundal, de la scînteia din Flămînzi Răscoala s-a întins, în luna martie, în județele Moldovei, dar și în județele Munteniei: Dolj, Olt, Teleorman, Romanați, Vîlcea, Mehedinți, Prahova. Ceea ce la început erau revendicări legate de îmbunătățirea condițiilor de subarendare, în cîteva zile devenise o agitație periculoasă, țăranii atacînd conacele boierești, fără nici o alegere, încercînd să ia cu asalt Primării și Prefecturi. Multe localități moldovene cunosc asaltul țăranilor revoltați: Podul Iloaei, Bivolari, Țigănești, Tîrgu Frumos, Botoșani, Vaslui, Buhuși, Blăgești (în 6 martie cad 5 morți), Negrești, Munteni, Moara Domnească, Hancea, Salcea, Burdujeni, Siliștea, Băcești.

Situația scăpase de sub control, scoaterea Armatei pentru a înăbuși revolta a pus mai rău paie pe foc, țăranii împușcați mortal aprind acum mînia Poporului.

,,Voi ce-aveți îngropat aici?

Voi grîu? Dar noi strămoși și tați, Noi mame, și surori, și frați! În lături venetici!

Pămîntul nostru-i scump și sfînt,

Ștefan Luchian, „La împărțitul porumbului“, tablou care reprezintă un grup de țărani îndreptîndu-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb

Că el ni-e leagăn și mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Și cîte ape l-au udat

Și numai lacrimi ce-am vărsat –Noi vrem pămînt!

Depășit de situație, la 12 martie guvernul conservator condus de George Gr. Cantacuzino (în funcție din 22 decembrie 1904) demisionează, făcîndu-i loc unui guvern de sorginte liberală, condus de Dimitrie A. Strurdza, cu I.C. Brătianu ministru de Interne și General Alexandru Averescu, ministru de Război. Imediat, chiar în 12 martie, noul Guvern emite un Manifest care începea așa: ,,În numele M.S.Regelui. Chemați la guvern în împrejurările cele mai grele, cerem concursul călduros și patriotic al tuturor pentru reabilitatea liniștii, siguranței și păcii obștești”.

După ce enumeră o serie de reforme și legi în favoarea țărănimii (doar un exemplu – ,,Pe moșiile arendate, țăranii vor plăti pămînturile închiriate lor cu un spor de cel mult o treime peste valoarea acestor locuri după contractul de arendare”), vine și finalul acestui document, în care se dă arama pe față în ceea ce va urma, adică împușcarea a 10.000 - 11.000 de țărani: ,,Dar guvernul este totodată hotărît a înfrîna cu energie neorînduielile și a pedepsi cu asprime pe cei care caută să se folosească de prădăciuni”. Să credem că miile de țărani împușcați au fost prinși la furat? Ce minciună mai mare puteau să găsească liberalii! Ajunsă în Muntenia, flacăra Răscoalei s-a manifestat cu o violență nemaiîntîlnită în Moldova. Vlașca, Teleorman, Olt, au fost județele cu reacțiile cele mai violente. La Stănești, de pildă, în timp ce o companie de militari refuză să tragă în țăranii răsculați, un ofițer este omorît de țărani, al doilea fiind grav rănit. Notez cîteva localități din aceste zone cuprinse de focul revoltei: Alexandria, Zimnicea, Turnu Măgurele, Rădoiești, Călinești, Gratia, Roata, Drăgoiești, Crîmpoia, Galicea Mare, Băilești, Podari, Brastavăț. Documentele studiate arată că în Oltenia, mai mult ca în alte părți, răsculații au folosit forme dure de exprimare: atacarea sediilor primăriilor și distrugerea registrelor de ,,învoieli” agricole, incendierea conacelor, ruperea firelor telefonice, uciderea moșierilor și arendașilor, atacarea forțelor de reprimare, ajungînd, parcă, să respecte întocmai avertismentul din ultima strofă a poeziei lui George Coșcuc.

,,N-avem puteri și chip de-acum

Să mai trăim cerșind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu Stăpîni luați din drum!

Să nu dea Dumnezeu cel sfînt

Să vrem noi sînge, nu pămînt!

Cînd nu vom mai putea răbda, Cînd foamea ne va răscula, Hristoși să fiți, nu veți scăpa Nici în mormînt!”

Pînă la urmă, cele mai multe morminte – 11.000 –au fost săpate (dacă au mai fost săpate) pentru țăranii care au dat tributul revoltei lor, de fapt, al dreptului la o viață civilizată, demnă de Secolul XX, astfel că meditezi și te întrebi: a meritat sacrificiul țăranului de la 1907? Dacă pui răspunsul în corelație cu faptul că astăzi, la 115 ani de la Răscoala din 1907, din suprafața arabilă a României, de 9.400.000 hectare, peste 40% au ajuns în proprietatea străinilor, răspunsul înclină spre partea lui negativă! Totuși, am scris cu bucurie acest articol ca un modest omagiu adus simplității țăranului român, a jertfei lui pentru a înnobila brazda românească și a perpetua în Istorie iubirea de moșie a lui Moș Ion Roată.

NOTĂ: Întrucît doresc să mă dedic unor probleme personale și familiale și să călătoresc mai mult, întrerup, temporar, colaborarea cu Revista ,,România Mare” Mulțumesc pe această cale redactorului-șef, domnișoara Lidia Vadim Tudor, pentru înțelegere și pentru excelenta colaborare, în special pentru realizarea împreună a paginilor 12-13 din revistă; mulțumesc, de asemenea, cititorilor revistei care mi-au apreciat materialele publicate și care țin în viață revista!

Să dea Dumnezeu să ne reîntîlnim într-o Românie cu Pace și numai cu gînduri curate!

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Anna Pavlova – ,,Dacă nu pot dansa, atunci prefer să fiu moartă”

Cînd vine vorba de stelele baletului nu ai cum să nu vorbeşti despre Anna Pavlova, cea supranumită balerina absolută, care a modificat regulile dansului cînd puţini păreau deschişi la nou şi schimbare. Cine este Anna Pavlova? Este balerina considerată prea fragilă ca să poată face vreun rol mare. Este prima balerină care şi-a făcut propria companie şi a plecat cu ea în turnee în toate colţurile lumii. Este artista care a dus un dans considerat prea greu pentru oamenii needucaţi pe toate scenele lumii în fața unui public cît mai variat. Este cea care le-a arătat oamenilor că baletul se simte şi se trăieşte.

Copila firavă care a schimbat regulile baletului

Anna Matveyevna Pavlova s-a născut pe 12 februarie 1881, la Sankt Petersburg, acolo unde era înregimentat tatăl ei, soldat. Mama ei, Lyubova, provenea dintr-o familie de ţărani şi lucra ca spălătoreasă în casa unui bancher rus. Despre acesta s-a spus că ar fi fost tatăl natural al Annei, însă totul a rămas la nivel de zvonuri.

Născută prematur, Anna a fost încă de la început extrem de firavă, îmbolnăvindu-se des. Lyubova a decis că fata are nevoie de un alt stil de viaţă, aşa că i-a făcut bagajele şi a trimis-o în satul natal, unde ani de zile va rămîne în grija bunicii materne. Întoarsă la şcoală în Sankt Petersburg, Anna a fost în public la una dintre reprezentaţiile maestrului Marius Petipa, ,,Frumoasa adormită”. S-a îndrăgostit iremediabil de balet şi i-a spus mamei că asta vrea să facă în viaţă. La 9 ani a mers la audiţie la Imperial Ballet School, însă a fost respinsă. Era prea mică de vîrstă şi prea slabă. Un an mai tîrziu a mers din nou la audiţie, iar de data asta a fost acceptată. Prima ei apariţie pe scenă a fost într-un spectacol realizat special pentru elevii şcolii chiar de cel care îi stîrnise pasiunea pentru balet, Marius Petipa.

Şi totuşi, a durat ceva vreme pînă cînd geniul ei a putut să iasă la suprafaţă. Corpul ei era, într-adevăr, fragil. Într-o vreme în care baletul însemna corp robust şi muşchi puternici, gleznele şi picioarele îi erau atît de subţiri încît colegii o porecliseră „mătura”. Anna avea însă un ţel – să ajungă balerină principală. Aşa că se antrena cît era ziua de lungă, lua lecţii suplimentare de la cei mai mari profesori ai vremii, iar la 17 ani a fost primită în clasa Ekaterinei Vazem, fostă prim-balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. A absolvit Şcoala Imperială de Balet un an mai tîrziu, iar imediat după şi-a făcut intrarea în Baletul Imperial.

Apariţia ei pe scenă era total neobişnuită. Din cauza aceleiaşi constituţii firave care i-a dat bătăi de cap toată viaţa, stilul ei de a dansa nu avea nici o legătură cu regulile baletului de la acel moment.

Avea mai mereu genunchii încovoiaţi, nu reuşea să păstreze ceea ce era considerată o ţinută corectă a corpului, salturile în poante erau realizate total diferit faţă de norma academică, iar gleznele nu o ajutau deloc cînd venea vorba să-şi păstreze echilibrul. În ciuda tuturor acestor lucruri care păreau că nu o vor ajuta să-şi realizeze visul, Anna a devenit nu doar favorita lui Petipa, dar şi a publicului care o adora. Tocmai aspectul fragil care îi pusese atîtea piedici îi fascina acum pe cei care deja vînau biletele la reprezentaţiile ei, mai ales după ce ea a înţeles că nu trebuie să facă precum ceilalţi, ci să fie unică. În 1906, acelaşi Petipa a numit-o prim-balerină după ce apariţia în ,,Giselle” a înregistrat un succes fantastic.

,,Moartea lebedei”, un solo realizat special pentru ea de Mihail Fokin, este considerat a fi rolul vieţii ei, un rol emblematic la care visează de atunci orice balerină şi a devenit simbolul noului balet rus. A fost şi rolul pe care Anna l-a iubit mai mult ca pe oricare altul, interpretîndu-l de aproximativ 4.000 de ori de-a lungul carierei. Rochia din spectacol a fost făcută chiar de ea, iar mai tîrziu, iazul de lîngă casa ei a fost umplut cu lebede, păsări pe care artista le-a adorat. A iubit însă toate animalele, crescînd de-a lungul anilor mai multe tipuri de păsări, pisici şi cîini.

Dansatoare fantastică, vizionară, mereu dornică să ajute

sărace, trădată de un aristocrat. În acest fel a ajuns cunoscută nu doar celor pasionaţi de balet, ci şi celor pasionaţi de cinematografie. Tot după mutarea la Londra balerina s-a căsătorit cu managerul său, Victor Dandre, dar acest lucru a fost făcut public de el abia după moartea Annei, în biografia dedicată ei. Sufletul sensibil al Annei Pavlova a influenţat vieţile oamenilor mai mult decît prin intermediul artei. Balerina a susţinut multe spectacole în scop caritabil, banii adunaţi astfel mergînd în ajutorul orfanilor ruşi aflaţi la Paris după primul Război Mondial. 15 fete au primit adăpost într-o casă cumpărată de ea în apropiere de capitala franceză şi au fost sprijinite financiar de Anna pînă au crescut şi şi-au putut cîştiga singure traiul. Avea 49 de ani cînd, în timpul unei călătorii de la Paris la Haga, Anna s-a îmbolnăvit grav. Starea ei s-a deteriorat tot mai mult de la o zi la alta, iar medicul ei personal, chemat tocmai de la Paris, a anunţat-o că are pneumonie şi că doar o operaţie îi poate salva viaţa. Intervenţia chirurgicală urma să o lase însă pe Anna fără posibilitatea de a mai dansa vreodată. În cîteva zile de la acest moment balerina a pierdut în faţa bolii. A murit la Haga, de pleurezie, cu cîteva zile înainte să împlinească 50 de ani. Ultimele ei cuvinte au fost: ,,Pregătiţi-mi costumul de lebădă!”. Ceea ce s-a şi întîmplat. A fost pusă în sicriu în rochia ei preferată, iar conform tradiţiei vechiului balet, în ziua în care ar fi avut următorul spectacol acesta s-a ţinut, dar cu un reflector îndreptat mereu către partea de scenă goală, acolo unde ar fi trebuit să apară ea.

Dulce, diafan şi alb. Desertul unei lebede

În anii 1920, Pavlova se afla într-un turneu mondial cu trupa de balet. Se spune că mulţi patiseri şi cofetari din acele timpuri şi-ar fi pus la lucru imaginaţia pentru a da la iveală o prăjitură care să încînte papilele gustative tot atît de tare pe cît încînta vederea un spectacol cu Anna Pavlova ca solistă. Pînă la urmă, prăjitura care îi poartă numele şi care este compusă dintr-un strat alb de bezea, acoperit cu frişcă, şi ornată apoi cu tot felul de fructe, este revendicată atît de neo-zeelandezi, cît şi de australieni. Aceasta pentru că printre ţările vizitate de balerină în 1926 s-au numărat Australia şi Noua Zeelandă.

Keith Money, unul dintre biografii balerinei, pretinde că în acest an şeful bucătăriei Hotelului Wellington din Noua Zeelandă ar fi inventat prăjitura, însă o primă consemnare a reţetei Pavlova nu avea la bază bezeaua, ci straturi suprapuse de gelatină şi fructe de culori diferite.

Dar Anna Pavlova a fost mai mult decît o dansatoare pasionată. A fost o vizionară plină de curaj. Imediat după încheierea primului turneu la Paris, balerina a părăsit compania Ballet Russes şi a pus bazele propriei companii de balet. A mers cu spectacole în întreaga lume şi a făcut baletul accesibil pentru milioane de oameni, unii care nici nu îl cunoşteau pînă la acel moment. În 1912, la vîrsta de 31 de ani, Anna Pavlova a decis să lase în urmă Rusia şi s-a mutat la Londra. Trei ani mai tîrziu apărea filmul ,,Fata mută”, în care Anna a jucat rolul unei fete

Helen Leach, profesor de antropologie la Universitatea Otago din Noua Zeelandă, a adunat 667 de reţete ale acestei prăjituri din mai mult de 300 de surse. În cartea sa, ,,The Pavlova Story: A Slice of New Zealand’s Culinary History”, Leach aduce ca argument în favoarea bucătăriei neo-zeelandeze faptul că prima variantă australiană a prăjiturii Pavlova este datată abia în 1935. Australienii spun că, dimpotrivă, data naşterii desertului ar fi 1929, atunci cînd Pavlova ar fi vizitat pentru a doua oară această ţară şi ar fi stat la Hotelul Esplanade din Perth. Şeful bucătăriei, Bert Sachse, ar fi creat o prăjitură uşoară şi delicată ca Anna Pavlova, prăjitură a cărei reţetă ar fi îmbunătăţit-o, astfel încît, din 1935, bezeaua albă crocantă în exterior şi pufoasă în interior, acoperită cu frişcă şi fructe, ar fi făcut deliciul turiştilor şi ar fi dus faima hotelului în toată lumea.

Oricum ar fi, prăjitura a reuşit să devină foarte populară în ambele ţări, fiind un desert favorit mai ales pe timp de vară. Matthew Evans, unul dintre criticii de restaurant de la „The Sidney Morning Herald” a tranşat astfel problema paternităţii prăjiturii: „Oamenii fac prăjituri cu fructe şi cremă de foarte multă vreme. Nu cred că Australia sau Noua Zeelandă s-au gîndit pentru prima oară la asta”. R.M.

Anna Pavlova, în timpul unei reprezentații în Noua Zeelandă

Anna Pavlova în „Moartea lebedei“

De la „inutilul şi monstruosul“ Turn Eiffel la cel mai cunoscut simbol al Franţei

Unul dintre simbolurile lumii şi cel mai cunoscut obiectiv al Parisului, inconfundabilul Turn Eiffel, împlineşte pe 31 martie 133 de ani de la inaugurarea oficială. Asta cu toate că planul iniţial prevedea să fie demontat după 20 de ani, fiind considerat „o oroare” de către parizienii anului 1889. Şi, de fapt, dacă e să-i credem pe cronicarii epocii, viaţa monumentului putea să se sfîrşească chiar înainte de-a începe, de vreme ce un grup semnificativ de artişti parizieni a protestat, chiar de la momentul turnării pietrei de temelie în cartierul Champ-de-Mars, „în numele gustului francez ignorat, în numele artei şi istoriei franceze ameninţate, contra ridicării, în plină inimă a capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”. 133 de ani după inaugurare, turnul e încă în picioare, iar Parisul a devenit – exact aşa cum se temeau semnatarii protestului din 1887 –şi „Parisul domnului Eiffel”... Turnul Eiffel este acum confundat cu imaginea Parisului şi este vizitat, anual, de circa 7 milioane de turişti. Pentru români, este şi un subiect de legendă: se spune că turnul ar fi fost construit cu oţel românesc şi că invenţia unui român a fost crucială pentru construirea acestuia.

la 8 ianuarie 1887 şi, gata, compania lui Gustave Eiffel are drum liber în a-şi realiza proiectul îndrăzneţ. Cu o singură observaţie: din totalul de 6,5 milioane de franci, necesarul estimat pentru construcţie, statul oferă o subvenţie de doar

1,5 milioane; restul vine de la Eiffel, care primeşte dreptul de a exploata turnul, în beneficiul său, pe toată perioada celor douăzeci de ani de viaţă ai monumentului.

Eiffel: „De ce ceea ce este admirabil în Egipt va deveni hidos şi

ridicol la Paris?”

S-ar zice că de-aici lucrurile vor deveni, în sfîrşit, mai simple. Dar nu. În ciuda faptului că Champ-de-Mars nu făcea parte atunci dintre cartierele frumoase ale Parisului, apariţia a 7.000 de tone de fierăraie urcînd pînă la 300 de metri înălţime – în fapt, un pod marca Eiffel, dar pe verticală, cum obişnuiau să spună contemporanii – n-avea cum să nu stîrnească rapid reacţii.

Expoziţiei Universale – şi, pînă la finalul expoziţiei, fusese deja vizitat de aproape două milioane de curioşi; biletele costau 2 franci pentru accesul la primul nivel, 3 franci –pentru al doilea nivel, 5 franci pentru a ajunge pînă în vîrf, iar duminica tarifele erau reduse la jumătate.

Dar dacă dintre protestatarii de la 1887 unii şi-au schimbat punctul de vedere o dată ce Turnul a devenit o „figură” familiară a Parisului, scriitorul Guy de Maupassant a rămas de neclintit; se spune, de altfel, că lua prînzul în fiecare zi la unul dintre restaurantele turnului tocmai pentru că acesta era singurul loc din oraş în care opera lui Gustave Eiffel nu era vizibilă. Iar în capitolul „Lassitude” al cărţii de călătorii ,,La Vie errante”, publicată în 1890, de Maupassant mărturiseşte: „Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor. Nu numai că-l vezi peste tot, dar îl găseşti peste tot, realizat din orice material cunoscut omului, etalat în fiecare fereastră; un coşmar inevitabil, agonizant”.

Flerul lui Eiffel: ca să nu fie demolat, turnul trebuia să devină indispensabil

Francezii se pregăteau să celebreze, în 1889, un secol de la Revoluţie. Guvernul Franţei a organizat cu acea ocazie o expoziţie internaţională şi a lansat un concurs de proiecte, pentru un monument care să fie construit în centrul Parisului. Au fost trimise peste 100 de proiecte de arhitectură, iar comisia l-a ales pe cel propus de inginerul Gustave Eiffel, împreună cu inginerii Maurice Koechlin şi Emile Nouguier şi arhitectul Stephen Sauvestre. Proiectul prevedea un turn de fier, de peste 300 de metri înălţime, cu o bază pătrată cu diagonala de 125 de metri. Acesta urma să fie construit în zona Champ-de-Mars, în vecinătatea Grădinilor Trocadero, şi să fie poartă de intrare la expoziţia mondială.

O lună mai tîrziu, Émile Nouguier, director de studii, şi Maurice Koechlin îi prezintă deja lui Gustave Eiffel schema unui „pilon de 300 de metri înălţime” – dar, surpriză, ideea nu îl încîntă pe Eiffel. Proiectul cunoaşte modificări graţie implicării arhitectului Stephen Sauvastre, care adaugă o serie de arce decorative de la bază şi un pavilion din sticlă la primul nivel al turnului proiectat – iar versiunea îmbunătăţită cîştigă sprijinul antreprenorului. Mai mult: proiectul e prezentat, sub numele companiei, la Expoziţia Artelor Decorative din toamna lui 1884 şi, în primăvara anului următor, Eiffel îşi face cunoscute intenţiile şi Societăţii Inginerilor Civili. În opinia sa, turnul va simboliza „nu numai arta ingineriei moderne, dar şi secolul în care trăim, cel al Industriei şi al Ştiinţei, secol care a fost pregătit de marile descoperiri ştiinţifice ale Secolului XVIII şi de Revoluţia din 1789, celei căreia turnul îi e dedicat, ca o formă de recunoştinţă a Franţei”.

Dar puţine lucruri se întîmplă pînă la începutul lui 1886, atunci cînd Jules Grévy e reales preşedinte al Franţei, iar Édouard Lockroy devine ministru al Industriei şi, apoi, comisar general al Expoziţiei din 1889. De fapt, se pare că Lockroy era deja convins de proiectul companiei Eiffel, însă, pentru a se apăra de eventuali contestatari, deschide un concurs pentru piesa centrală a viitoarei Expoziţii. Condiţiile îl dau însă de gol: toate proiectele înscrise în competiţie trebuie să aibă în centrul lor un turn de metal, de 300 de metri – aşa că varianta propusă de Eiffel, la care se lucra deja de doi ani, are, evident, cîştig de cauză. Contractul se semnează

De fapt, la nici două săptămîni de la momentul în care se toarnă piatra de temelie a viitorului Turn Eiffel (sfîrşitul lui ianuarie 1887), numeroase personalităţi din lumea artelor şi literelor trimit un protest directorului Lucrărilor Expoziţiei Universale, Charles Alphand – iar protestul cu pricina, care va face istorie prin intransigenţă şi prin argumente, e publicat în „Le Temps”, la 14 februarie 1887. Printre semnatari: Charler Garnier, arhitectul Operei din Paris, compozitorii Charles Gounod, Jules Massenet, dar şi scriitorii François Coppée, Alexandre Dumas-fiul, Charles-Marie Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme...

Construcţia turnului a început la 26 ianuarie 1887 şi a durat doi ani, două luni şi cinci zile – în ciuda „valului” de critici care a însoţit această idee, critici din partea intelectualilor francezi, care considerau că această construcţie este total nepotrivită arhitecturii pariziene. Se pare, însă, că multe voci denigratoare aparţineau colegilor de breaslă ai lui Gustave Eiffel şi erau conduse, în mare parte, de invidie. Deja pe 7 decembrie 1887 erau finalizate elementele ce uneau principalele grinzi pînă la nivelul I. Piesele au fost ridicate cu ajutorul unei macarale cu aburi.

După mii de schiţe şi o muncă titanică depusă de 50 de ingineri, 150 de lucrători de la fabrica Levallois-Perret şi circa 300 de muncitori pe şantier, a fost înălţat „monstrul”, construit cu 7.300 de tone de oţel, peste 18.000 de subansamble metalice, circa 2.500.000 de nituri şi 60 de tone de vopsea. Construcţia iniţială avea 5 lifturi, care funcţionau cu propulsie hidraulică. Turnul a fost conceput pe trei nivele: la primul (57 de metri) şi al doilea nivel (115 metri) se poate ajunge atît pe scări cît şi cu liftul, iar la ultimul nivel (276 de metri) se poate ajunge, în prezent, doar cu liftul. Dacă este senin, din vîrf se poate vedea pînă la Versailles, pe o distanţă de 80 de kilometri.

Primul etaj are o platformă largă ca dimensiuni, unde se poate vizita celebrul restaurant ,,Jules Verne”, un mic muzeu al Turnul Eiffel, o mini-poştă şi chiar şi o sală de cinema, în care rulează filme documentare ce prezintă istoria turnului. Al doilea etaj este locul de unde poţi obţine fotografiile perfecte cu Parisul, fiind „dotat” cu balconete special amenajate. De asemenea, pentru a admira mai uşor împrejurimile, sînt amplasate lunete de jur împrejurul etajului. La ultimul etaj se află biroul (reconstituit) al lui Gustave Eiffel.

Guy de Maupassant: „Am părăsit Parisul şi chiar Franţa pentru că Turnul Eiffel a ajuns să mă plictisească îngrozitor”

La 31 martie 1889, Gustave Eiffel celebra inaugurarea turnului, urcînd cele 1.710 trepte pînă în vîrf şi plantînd acolo steagul Franţei, în zgomotul estompat al celor 25 de salve de pistol trase de la nivelul solului. Desigur, pe parcursul ascensiunii care a durat în jur de o oră, Eiffel a mai pierdut din invitaţi la nivelurile inferioare, doar cîţiva – printre care Emile Chautemps, preşedintele Consiliului oraşului Paris, şi jurnalişti de la Le Figaro şi Le Monde Illustré – finalizînd ascensiunea la ora 14:35. Pentru marele public turnul a fost deschis abia pe 15 mai, la nouă zile după debutul oficial al

Inginerul a intuit că pentru a-l salva de la dispariţie trebuie să-l facă indispensabil, şi a acţionat în această direcţie chiar din 1889, anul inaugurării sale. Şi s-ar putea spune că şi turnul l-a salvat pe Eiffel: ieşit şifonat din tenebrele Afacerii Panama – inginerul semnase un contract cu Ferdinand de Lesseps pentru construirea unor ecluze uriaşe la Canalul Panama şi, în lumina acuzelor de fraudă aduse lui Lesseps, va fi condamnat şi el la 6 luni de închisoare şi 20.000 de franci amendă (va fi ulterior achitat) – Eiffel va abandona cariera de antreprenor şi se va arunca în activitatea ştiinţifică. Îşi va instala un birou la nivelul 3 al Turnului Eiffel, efectuînd numeroase şi variate experimente, şi-şi va încuraja colegii oameni de ştiinţă să facă acelaşi lucru: turnul va fi folosit pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru experimente de fizică şi aerodinamică, ca punct de observaţie şi radiofar pentru navigaţia aeriană, găzduind numeroase aparate şi echipamente. „Va fi un observator şi un laborator pe care ştiinţa nu l-a avut niciodată la dispoziţie”, era convins Eiffel.

Apariţia telegrafiei fără fir va fi însă cea care va salva efectiv turnul de la demolare – şi aceasta mai cu seamă după ce, în decembrie 1903, inginerul îşi va pune opera la dispoziţia armatei: „Mă ofer să susţin toate costurile pe care le presupun aceste experimente”; doi ani mai tîrziu, turnul emitea deja la 3.000 de kilometri depărtare. Devenise indispensabil – iar în anii primului Război Mondial juca deja un rol istoric: un radiotransmiţător localizat în turn bruia radiocomunicaţiile germane în preziua primei Bătălii de pe Marna, iar la 10 noiembrie 1918, în turn se recepta următorul mesaj: „Comandamentul german e de acord cu condiţiile armistiţiului care îi e impus”. Turnul joacă un rol esenţial şi în începuturile televiziunii franceze – iar astăzi găzduieşte nu mai puţin de 120 de antene; graţie uneia dintre ele, are astăzi 324 de metri.

Mesaje prin beculeţe

Un element deosebit de important al Turnului Eiffel este modul în care este iluminat. În seara inaugurării sale era iluminat cu ajutorul a 10.000 de becuri cu gaz, iar în anul 1900 iluminatul a devenit electric. În 1925, turnul a fost iluminat pe cele patru laturi de un imens spaţiu publicitar luminos cu numele ,,Citroën”, vizibil pe o distanţă de pînă la 40 de kilometri.

Din anul 2000, turnul are 352 de lumini care, pe timp de noapte, strălucesc în fiecare oră (între orele 22 şi 1, timp de 10 minute), datorită celor 20.000 de becuri şi 800 de lumini de sărbătoare. Această instalaţie de iluminat a fost realizată pentru a celebra trecerea în noul mileniu, dar datorită efectului avut asupra locuitorilor Parisului, instalaţia a rămas în funcţiune pentru a lumina turnul în continuare. Luminile, în mod normal alb-galben, îşi schimbă culoarea în funcţie de evenimente sau diverse comemorări – la fiecare eveniment important, aspectul turnului se poate schimba, cu ajutorul luminiţelor colorate. De exemplu, pe 1 ianuarie 2001, turnul a fost împodobit cu mii de beculeţe în culoarea safirului pentru a sărbători Anul Nou. Apoi, Franţa a marcat începutul mandatului său la preşedinţia UE, în 2008, prin iluminarea Turnului Eiffel în culoarea albastră, cu douăsprezece stele aurii, simbol al Uniunii Europene. R.M.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Ucrainenii ucid, pe bandă rulantă, generali ruși

Ucraina susține că a ucis șapte generali ruși în cele peste 30 de zile de război, „un lucru foarte neobișnuit”, conform generalului american în retragere David Petraeus. Concluzia lui este că „sistemul de comandă al rușilor s-a stricat, iar comunicațiile securizate nu au funcționat”, ceea ce a dus la expunerea generalilor și la uciderea lor.

Un consilier al președintelui ucrainean a susținut în cadrul unei declarații de presă că Armata Rusiei este „complet nepregătită și luptă doar cu numărul mare de militari și rachete de croazieră”. Printre oficialii uciși se numără: generalii maiori Tușaiev, Gherasimov, Kolesnikov, Suhovețki, Mitiaev și generalii Mordvicev și Alexei Șarov, dar și zeci de colonei și alți ofițeri. Generalul David Patraeus a oferit o explicație pentru aceste pierderi ale Armatei Ruse. „Concluzia este că sistemul lor de comandă și control s-a stricat, comunicațiile lor au fost bruiate de ucraineni, iar comunicațiile securizate nu au funcționat. Astfel, au fost nevoiți să treacă pe un singur canal, apoi să folosească telefoanele mobile, după care au furat telefoane mobile de la locuitorii întîlniți în cale”, a explicat Petraeus. Potrivit acestuia, „cînd coloana este oprită, un general nerăbdător, care stă în spate într-un vehicul blindat, merge înainte pentru a afla ce se întîmplă, și asta pentru

că nu există inițiativă în rîndul ofițerilor subalterni, de teama blocadelor la care ar putea fi supuși. Generalul iese descoperit, ucrainenii au lunetiști foarte, foarte buni, și, pur și simplu, astfel este eliminat”. Aceste pierderi afectează în mare măsură Armata Rusă, pentru că fără generali care să comande atacurile și ceea ce trebuie să facă subalternii, fără tactici de luptă bine puse la punct, ucrainenii au cîștig de cauză, și, astfel, victoriile lor, chiar dacă nu par importante, duc spre un deznodămînt nu tocmai fericit al armatei lui Putin, care nu își închipuia că se va lovi de un zid atît de puternic.

În opinia profilerilor, Putin nu vede altceva decît puterea pe care i-ar da-o o Rusie Mare, condusă cu mînă de fier. Cei care i se opun sînt aspru pedepsiți, așa cum făcea și Stalin cu revoluționarii care nu au vrut să asculte de el. Dar nu numai cu cei care încercau să i se opună, a condamnat oameni de cultură pentru simplul fapt că scriau împotriva sistemului corupt și nedrept al satrapului de la Kremlin. Așa face și Putin acum, arestează manifestanți, ține ziariști închiși în cuști, ca să nu poată vedea mitingurile anti-război – cu alte cuvinte, își terorizează propriul popor, doar pentru simplul motiv că i se opune.

Istoria se repetă iar și iar, dar nu credeam că în Secolul XXI vom asista la un război de asemenea proporții, cu atîția morți și răniți, cu atîta jale și disperare. Pe de

Cînd Putin semnalizează stînga și face dreapta

(urmare din pag. 1)

Pe de altă parte, Stalin era conștient că o atacare a Finlandei îi va atrage oprobiul internațional, iar pactul de neagresiune pe care-l avea semnat cu statul scandinav nu putea fi încălcat, decît dacă-l transforma pe acesta în agresor – ceea ce s-a și întîmplat pe 26 noiembrie 1939, cînd Ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov i-a anunțat pe finlandezi că trupele lor au atacat un post de pază sovietic, cerînd ca trupele finlandeze să se retragă de la graniță. A urmat, pe 28 noiembrie, denunțarea tratatului dintre cele două țări și, două zile mai tîrziu, invazia Finlandei.

Comandantul armatei sovietice, Meretzkov, le-a spus soldaților săi: „Mergem în Finlanda ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu sîntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”. Nu-i așa că arată exact ca „operațiunea specială rusă din Ucraina” pentru demilitarizarea și denazificarea acestei țări?

Mai departe, lucrurile s-au desfășurat exact ca în actualul război. Finlandezii s-au retras pe Linia Mannerheim, un sistem de fortificații instalat de-a latul Istmului Karelian, unde au rezistat destul de bine opunînd o îndîrjită rezistență contra sovieticilor, ceea ce a stîrnit valuri de simpatie din partea țărilor lumii pentru cauza și efortul micii Finlande care se opunea colosului sovietic. Acest val de simpatie a căpătat și forme concrete, prin ajutoarele constînd în arme, muniție, hrană, îmbrăcăminte dar și voluntari care au venit să lupte alături de finlandezi. Probabil vă dați seama deja că și aici avem o asemănare perfectă între Războiul de iarnă, cum a mai fost denumit, și cel din Ucraina. Toți cei care simpatizau cu finlandezii au considerat o rușine ceea ce a pățit armata sovietică, dar și o înfrîngere. Totuși, la semnarea Tratatului de Pace de la Moscova, din 12 martie 1940, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia și al doilea oraș ca mărime al țării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al țării, dar și zone pe care încă le mai controla, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Finlanda a fost nevoită, de asemenea, să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenț și patru insule din Golful Finic Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare.

Privite în ansamblu, condițiile Tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Rușii căpătaseră orașul Viborg, în plus față de cererile lor de dinaintea războiului. După cum observați, cu toate înfrîngerile și umilințele îndurate în războiul finlandez, rușii și-au atins scopul –acela de a ocupa teritoriile pe care le vizau de la început.

Revenind la conflictul actual, observ că rușii fac ceea ce probabil și-au propus de la început – își întăresc poziția în Marea Neagră, ocupînd Crimeea și sudul Ucrainei, pe lîngă Donețk și Lugansk. E cunoscut apetitul lor pentru ocuparea pămînturilor, încercînd să împlinească mult pomenitul testament al Țarului Petru I. Cît privește Marea Neagră, importanța ei strategică este una deosebită, întrucît leagă Asia Centrală, Asia Mică (Anatolia) și Europa de bazinul mediteranean; este o mare internă care asigură accesul Europei către Orientul Mijlociu și Asia. Dacă ne uităm pe harta zonei vom observa că națiunea care controlează Crimeea și Caucazul va controla ușor și Balcanii și, implicit, schimburile comerciale dintre sudul și estul Europei. În concluzie, controlul asupra Mării Negre facilitează efortul Rusiei de a-și asigura dominația în Europa de Est, Caucaz, estul Mediteranei și Orientul Mijlociu.

Am să citez, în continuare, un pasaj dintr-un material publicat de New Strategy Center: „Faptul că Rusia se concentrează asupra sporirii capacității sale de soft power și hard power în regiunea Mării Negre demonstrează importanța crucială a acesteia pentru strategia de ansamblu a Rusiei. Cele două conflicte hibride susținute de Putin în Georgia și Ucraina, împreună cu sprijinul adesea uitat al Rusiei pentru Transnistria, reprezintă, practic, o mișcare de învăluire în jurul Mării Negre. Nu este o coincidență faptul că Rusia a anexat Crimeea în prima fază a intervenției sale în timpul revoluției din Ucraina. Ucraina închiriase Rusiei pe termen lung dreptul de a-și menține bazele pe teritoriul peninsulei, dar controlul deplin asupra Crimeei îi oferă o libertate mai mare să-și dezvolte capacitățile ofensive și defensive, atît terestre, cît și maritime. Rusia îmbină superioritatea navală în Marea Neagră cu influența sa politico-militară crescîndă în statele învecinate. «Separatiștii» pro-ruși rămîn activi în estul Ucrainei, oferind forțelor terestre ale lui Putin un punct de sprijin pentru eventuale operațiuni viitoare. Rusia continuă să încurajeze elementele politice eurosceptice din Balcani și să organizeze constant exerciții militare comune cu partenerul său tradițional,

altă parte, NATO nu vrea să se implice în conflictul din Ucraina, iar în tabăra rusă sînt tot mai vehemente amenințările cu lansarea de rachete nucleare dacă NATO va reprezenta un pericol pentru Rusia și poporul rus. În Rusia, mișcările de stradă împotriva lui Putin se extind tot mai mult, jurnaliști de prestigiu își dau demisia din posturi importante pentru că nu pot minți la infinit că Rusia nu atacă Ucraina.

Acestea fiind faptele, trebuie să ne așteptăm la ce e mai rău. Deja Fabrica de Antibiotice Iași a trimis în depozite milioane de doze de iodură de potasiu, medicament folosit doar în cazul radiațiilor puternice. Aceste medicamente vor fi distribuite prin intermediul medicilor de familie, care vor avea grijă ca dozele să ajungă exact la cei care au nevoie. Prioritate au copiii, femeile însărcinate, tinerii pînă în 35 de ani, care vor fi chemați la cabinetele familiale aleatoriu. Nu sînt pesimistă, ci realistă. Războiul ne bate și nouă la ușă și trebuie să ne pregătim. CARMEN IONICĂ

Serbia. În acest moment, puterea politică sporită și poziționarea militară puternică fac din Rusia un virtual hegemon al regiunii. Drepturile conferite prin tratate permit Rusiei strangularea Mării Negre. În prezent, este permis accesul tuturor navelor de război străine prin Strîmtoarea Dardanele în timp de pace. Aceasta înseamnă că, atîta timp cît conflictele în care este implicată Rusia sînt de intensitate redusă, Turcia nu poate întrerupe legătura între Dardanele și estul Mediteranei fără a risca o confruntare majoră”.

Știind toate aceste lucruri, mă gîndesc că Putin este mult mai interesat anexarea la Rusia a celor două regiuni separatiste, plus Crimeea și tot litoralul ucrainean, pentru a le tăia acestora accesul la Marea Neagră și a controla regiunile pomenite mai sus, în loc să cucerească toată Ucraina. Pentru ce să-și dorească anexarea unei țări întregi, în care va avea doar dușmani, pe care o va controla foarte greu și care îi va înghiți resurse uriașe? Nu are motiv, așa cum nu are motiv să-l vrea mort pe Zelenski, de care are nevoie ca semnatar al viitorului acord de pace.

Prin urmare, trag concluzia că Vladimir Putin a luat Războiul de iarnă drept model pentru acesta, și, în timp ce toată lumea are atenția ațintită pe drama ucrainenilor și pe discursurile președintelui Zelenski, el își vede meticulos de treabă poziționîndu-se în Marea Neagră așa cum își dorește, știind că NATO nu va interveni, pentru că nu-și dorește război. Cum s-ar spune, a semnalizat stînga și a făcut dreapta.

Sancțiunile aplicate Rusiei s-au întors deja contra noastră ca un bumerang și probabil peste cîțiva ani vor fi complet ridicate, în timp ce firmele potrivite vor reconstrui orașele distruse ale Ucrainei. Consider că toate astea ar fi putut fi evitate dacă NATO i-ar fi garantat Rusiei că Ucraina nu va fi parte din NATO (lucru cert, de altfel) și s-ar fi aplicat prevederile acordului Minsk II, care stipulau, printre altele, autonomia lărgită a zonelor Donețk și Lugansk. Acum, o să ne trezim cu un hegemon periculos la Marea Neagră, controlînd rutele comerciale din estul, sudul Europei cît și spre părțile Orientului Mijlociu, transformînd mare parte a Pontului Euxin în „Наше море” (adică marea noastră) lucru infinit mai grav decît garanțiile de securitate cerute inițial.

Ce se va întîmpla cu adevărat o să vedem curînd. Rău e că evenimentele se tot repetă pe planeta Pămînt și mulți dintre noi nu ne dăm seama, iar cei care o fac și ar putea să ne atragă atenția sînt din ce în ce mai puțini.

Traian Băsescu, între Scila și

Caribda Medicii de familie nu vor să distribuie pastilele de iod

De cîteva zile, canalele de știri ale televiziunilor din țară și-au schimbat deodată tonalitățile obișnuite, uneori molcome, în care își derulau emisiunile. Acestora le-au luat rapid locul altele în tonuri mai aspre, uneori pline de revoltă, care incriminau fapte potrivit cărora – bombă! – fostul primar al Capitalei (2000-2004) și președinte al României în două legislaturi (2005-2014), Traian Băsescu, după un deceniu și jumătate de activitate în cele mai înalte funcții, a fost declarat colaborator al Securității! Să menționăm că fostul demnitar a beneficiat, în final, conform legii, de o serie de facilități pe care acum urmează să le piardă.

Că Traian Băsescu a fost informator al Securității – tot ce se poate, însă acum –pentru că nu e vorba de o persoană oarecare – se impune să știm ce și cît a informat. În plus, e bine să deținem adevărul pentru a fi în stare să vorbim și să judecăm în cunoștință de cauză tot ceea ce este legat de acest caz. Și aceasta cu atît mai mult cu cît CNSAS-ul i-a dat în patru rînduri dovada de necolaborare cu Securitatea. Iar dacă faptele sînt cunoscute dinainte, credem că tot atît de vinovați sînt și cei care le-au ținut sub tăcere!

În emisiunea de știri a postului România TV, jurnalistul Victor Ciutacu, de altfel un excelent știrist și un coordonator laborios, l-a avut ca invitat pe un oarecare George Pădure căruia, scos la rampă, i-a oferit posibilitatea să mărturisească în direct cît a fost el de nefericit în vremea comuniștilor, fiind ,,turnat” de către Traian Băsescu. Dar cine a fost acest George Pădure? Cum singur mărturisește – un transfug în Belgia, la Anvers, unde, printre altele, se ocupa de comercializarea de televizoare, pe care le vindea marinarilor români sau altor străini. Nu credem că am fi greșit dacă fiecare dintre noi am fi fost întrebați, la vremea aceea, cine este George Pădure și am fi răspuns aceasta. La fel și Traian Băsescu, fost comandant de navă și reprezentant naval al României la Anvers, ce-ar fi putut să răspundă, cunoscînd același adevăr?

S-a mai spus despre Traian Băsescu că-și turna colegii în vremea cînd era elev la Liceul militar din Constanța. Să fim serioși, ce-ar fi putut să toarne? Că unul sau altul dintre colegi au copiat la teze sau au sărit gardul duminica, la internat, fiindcă pedagogul nu le dădea voie să meargă în oraș pentru a vedea un film? Dar asta făcea și moș Gheorghe de la poarta Liceului „Caragiale” din Ploiești, sau de aiurea, fără a fie etichetat ca informator la Securitate. Nu-l apăr pe Traian Băsescu, dar nu cumva uneori etichetăm prea ușor unii oameni? Să nu se supere nimeni afirmînd că cele două exemple date nu ni se par edificatoare.

Cred că trebuie lămurit odată pentru totdeauna ce înseamnă să fii colaborator al Securității, pentru că una e „să sufli” unui coleg la ore, și alta înseamnă a „vinde” informații privind siguranța statului, de exemplu. Pentru o persoană de calibrul lui Traian Băsescu, ținînd cont de gravitatea faptei de care este incriminat, credem că opinia publică are dreptul să cunoască motivele mult mai concludente – dacă există – care au condus la o concluzie atît de gravă. Altfel, există pericolul să credem că fostul marinar Traian Băsescu e lăsat să „navigheze” periculos între Scila și Caribda...

IOAN STOICA

Mai multe patronate ale medicilor de familie din țară au transmis un apel către Ministerul Sănătății prin care aduc la cunoștință faptul că nu au fost chestionați în ceea ce privește activitatea de distribuție a pastilelor de iod, iar această atribuție le-ar bloca activitatea medicală.

Patronatele medicilor de familie din județele Timiș, Bistrița-Năsăud, Iași, Galați, Vrancea, Teleorman, Vîlcea, Bihor și Sibiu au transmis un apel către Ministerul Sănătății, spunînd că solicită să se ia act de poziția medicilor specialiști de medicină de familie cu privire la distribuirea comprimatelor de iodură de potasiu prin cabinetele acestora, fără consultarea prealabilă a reprezentanților medicilor de familie. „Orice atribuție administrativă așa cum este și cea recent anunțată aduce medicii specialiști de medicină de familie în situația de a-și vedea blocată activitatea medicală, respectiv serviciile medicale acordate pacienților înscriși pe listele lor. Medicii de familie sînt furnizori privați de servicii medicale de asistență medicală primară, care acordă aceste servicii în baza unui contract civil încheiat cu casele județene de asigurări de sănătate”, se arată în apelul transmis MS.

Recent, ministrul Sănătății Alexandru Rafila a anunțat că medicii de familie vor fi implicați în distribuirea comprimatelor cu iodură de potasiu. „La fel ca și decizia distribuirii tichetelor de masă persoanelor vaccinate împotriva COVID-19 cu schema completă de vaccinare prin cabinetele medicilor de familie vaccinatori, acest ultim anunț ne determină să facem un apel de urgență pentru a modifica procedurile referitoare la distribuirea pastilelor de iodură de potasiu, înainte de a provoca dificultăți și chiar blocaje în acordarea serviciilor medicale de asistență medicală primară. Așa cum am arătat atunci cînd am solicitat decidenților să elimine prevederea conform căreia distribuirea tichetelor de masă persoanelor vaccinate împotriva COVID-19 se face prin cabinetele de medicină de familie, procedura de acordare a tichetelor, prin documentația care se impune a fi întocmită încarcă și mai mult atribuțiile administrative ale medicilor de familie. În aceste condiții medicii de familie nu-și pot exercita profesia, fiind blocați de birocrația instituită de actele normative ce le reglementează activitatea. Menționăm că acordarea tichetelor de masă obligă la contactarea pacienților vaccinați, care să fie chemați să se întoarcă în cabinet, să fie programați pentru ridicarea tichetelor, să se întocmească registrul de evidenţă, să se completeze tichetele de masă (cîte cinci pentru fiecare persoană vaccinată) cu datele personale ale beneficiarilor, acestea urmînd să fie completate la momentul distribuirii acestora. Toate aceste operațiuni consumă din timpul acordat pacienților și afectează grav calitatea actului medical, în aceste condiții medicii de familie fiind nevoiți să renunțe la vaccinarea în cabinete”, spun medicii. În ceea ce provește distribuția pastilelor de iodură de potasiu de către medicii de familie, aceștia spun că medicii de familie „nu sînt furnizori de astfel de produse”.

Lumea – în pragul unei crize alimentare fără precedent

(urmare din pag. 1)

Expertul a explicat posibilele riscuri pentru creșterea globală a costului alimentelor, creșterea costurilor la combustibil și îngrășăminte și livrarea ajutorului umanitar în Ucraina. El a amintit că, din cei 47 de milioane de copii din întreaga lume care suferă de malnutriție, 15,8 milioane dintre ei trăiesc în state afectate de o criză alimentară. Anterior, analistul ONU Eugenio Dacrema a prezis un „dezastru alimentar” pentru mai multe țări. El a prezis o penurie de cereale în Africa de Nord din cauza crizei din Ucraina.

Faptul că mărirea prețurilor la alimente poate duce la consecințe îngrozitoare pentru țările cele mai sărace ale lumii a fost declarat și la summiturile NATO, UE și G7 de la Bruxelles, unde președintele francez Emmanuel Macron a susținut public faptul că lumea este în pragul unei crize alimentare „fără precedent”, cauzată de operațiunea militară a Rusiei în Ucraina.

Cancelarul german Olaf Scholz și președintele SUA Joe Biden și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la acest lucru. Scholz a dat asigurări că Germania va crește volumul ajutorului umanitar pentru Ucraina și țările vecine care găzduiesc refugiați la 370 de milioane de euro, iar alte 430 de milioane de euro vor fi direcționate pentru combaterea crizei alimentare viitoare. Președintele american Joe Biden a avertizat, de asemenea, că penuria de alimente va fi reală, iar liderii G7 au discutat despre probleme legate de creșterea producției de grîu.

Protestele vor crea o amenințare teroristă

Este destul de greu de spus ce țări vor avea de suferit în primul rînd – vorbim despre țările din Asia și Africa, care sînt deja într-o stare de criză, a declarat Boris

Dolgov, cercetător de frunte la Centrul pentru Studii Arabe și Islamice din cadrul Institutului de Studii Orientale al Academiei Ruse de Științe. „Aici putem vorbi despre o tendință în care crizele și conflictele create de Occident contribuie la faptul că cei mai săraci oameni suferă în țările defavorizate. Acest lucru duce la proteste, care sînt adesea folosite de diverse forțe, inclusiv islamismul radical, în scopuri proprii, în vederea creării unor grupuri teroriste”, a declarat expertul. Acesta a menționat, de asemenea, perspectiva foarte reală a destabilizării țărilor în care protestele ar putea izbucni din cauza crizei. „Lovitura de stat provocată de proteste, la rîndul său, se datorează acțiunilor Occidentului în privința problemelor alimentare. Aceasta este, de asemenea, o tendință destul de periculoasă pentru țările din Asia și Africa”, a spus Boris Dolgov.

În același timp, în această chestiune este important să se facă o ajustare pentru puterea de cumpărare a populației și situația de pe teren, a spus Alexander Danevich, specialist în Africa de Sud. „În Africa, o persoană supraviețuiește cu mult mai puțini bani decît, de exemplu, ar fi obișnuiți europenii. Adesea acolo nu vei întîlni oameni cufundați în depresie, pentru că trăiesc în aceste circumstanțe de mulți ani, se bazează pe propriile forțe”, a declarat specialistul pentru presa internațională. În acest sens, el a îndemnat oficialii să fie reținuți în emiterea de prognoze referitoare la proteste cauzate de criza alimentară. „Orice stat contează întotdeauna pe rezerve. Dacă vorbim de balanța exportimport, aceasta s-a construit de-a lungul anilor și nu este determinată de apeluri și decizii de moment. În Africa, nu totul este atît de trist pe cît li se pare celor mai mulți. Acolo planificarea, de regulă, este destul de riguroasă. Majorarea prețurilor la alimente va afecta schimbul,

COTIDIANUL RO

poate echilibrul cantitativ. Dar, cel mai probabil, un dialog pe această temă este deja în curs. Acum nu ar trebui să intrăm în panică”, a explicat expertul.

Ce produse pot cauza probleme

Potrivit Serviciului Agricol de Externe al Departamentului pentru Agricultură al SUA, Rusia și Ucraina sînt printre cei mai mari furnizori de grîu din lume. În sezonul 2021-2022, care a început în iulie, Rusia a asigurat 16% din exporturile mondiale de grîu, Ucraina 10%, iar cea mai mare pondere aparține Uniunii Europene - 18%, 13% - Australiei, 11% - SUA, 5% - Indiei, restul - altor țări. În plus, Ucraina este unul dintre cei mai mari exportatori de porumb, cu o cotă de 14% în exporturile mondiale. Ponderea Rusiei în acest caz este de 2%.

De asemenea, ponderea Rusiei și Ucrainei în exportul mondial de ulei de floarea soarelui în anii anteriori a fost de aproximativ 80%.

Pe fondul invaziei din Ucraina, prețul grîului a crescut cu 43,4% în prima săptămînă și a depășit maximum din ultimii 14 ani. În plus, pe 15 martie, Rusia a interzis temporar exportul de cereale în țările Uniunii Economice Eurasiatice, precum și exportul de zahăr alb și zahăr brut din trestie în străinătate. Sezonul de semănat din Ucraina a fost și el amenințat. Pe 8 martie, vicepreședintele executiv al Comisiei Europene, Frans Timmermans, a declarat că, dacă fermierii ucraineni nu încep să planteze în următoarele cîteva săptămîni, vor exista riscuri de penurie de alimente în țară și pentru clienți. În același timp, el a menționat Uniunea Europeană nu va fi atît de afectată.

Ministrul german al Agriculturii, Cem Özdemir, a confirmat faptul că problemele alimentare din UE nu sînt preconizate, dar ar putea afecta regiunile din afara Uniunii, în special cele în care sînt secete. „Nu poate fi exclusă nici creșterea prețurilor la produsele agricole în țările industrializate”, a explicat el.

Doza de sãnãtate

Blocajele energetice ale corpului –cauze, deblocare

Corpul uman nu poate rezista nici măcar o zi pe pămînt fără energie – combustibilul de care are nevoie în procesele fizio-anatomice. În timp ce existența sîngelui în artere este demonstrată în momentul în care ne rănim, energia blocată în meridianele energetice ne dă anumite simptome. Astfel, principala cauză a bolilor cronice o constituie blocajele energetice ale corpului.

Cauza acestor blocaje o constituie în general diferite cicatrici rămase ca urmare a unei intervenții chirurgicale (care pot fi deblocate), administrarea medicamentelor de sinteză, prezența metalelor grele în organism, viruși, bacteriile și alte forme de noxe toxice, dezechilibrul florei intestinale, incapacitatea organismului de a se autoregla.

Diagnosticarea energetică ne indică blocajele energetice existente în corpul pacientului aflat în terapie. Tratamentele oferite de medicina energoinformațională sînt personalizate, fără durere, fără medicamente, adecvate omului modern, agasat de un mediu înconjurător și de o alimentație manipulate. Studii recente arată faptul că în alimente se găsesc peste 200 de celule sintetice, pe care corpul nu le recunoaște și, prin urmare, nu știe cum să le claseze, astfel că le depune în țesuturile circulare, care formează un ,,depozit de gunoi”, un focar permanent de infecții în corp. După diagnosticarea energetică, la fiecare ședință de tratament este măsurat statutul energetic al pacientului și oxigenarea plămînilor și a căilor respiratorii. Acolo unde există blocaje energetice mari (cicatrici sau metale grele) chiar după prima ședință pacienții simt ameliorări.

O istorie a farselor (242)

Señorita Concepcion Jurado (2)

Editorul, năucit, şi-a agitat mîinile deasupra capului, evidenţiind mărimea coarnelor sale inexistente. „Un elan cu două picioare?“ întrebă atunci Don Carlos. În cîteva secunde, Señor Rodriguez se tîra în genunchi, folosindu-şi braţele pe post de coarne. Întinzîndu-i din nou cecul şi scrutînd cu privirea mustaţa magnifică a păcălitului, Don Carlos i-a spus că nu ar putea niciodată să facă afaceri cu un bărbat a cărui mustaţă era mai mare decît a lui. Editorul mîhnit şi extenuat a căzut de acord să se despartă de mîndria şi bucuria vieţii sale doar de dragul cecului şi, la puţin timp, buza superioară îi rămase dezvelită.

Don Carlos nu terminase însă. „Am fost prădat!“ a început el să strige. „Acul meu de cravată, din diamante, a dispărut! Nimeni nu mişcă!“. Şeful poliţiei, care făcea parte dintre invitaţii serii, a păşit în faţă, şi-a introdus mîna în buzunarul hainei editorului – şi iată cum apăru obiectul dispărut. În mijlocul îndemnurilor de arestare exprimate de musafirii încîntaţi, Señor Rodriguez şi-a susţinut, înspăimîntat, nevinovăţia. „Eu nu sînt un hoţ!“. Şi a început să implore mila tocmai celui care îl chinuia, aşezat acum pe un scaun în mijlocul încăperii. Don Carlos a zîmbit batjocoritor. „Este adevărat, dragul meu domn. Tu nu eşti un hoţ aşa cum Don Carlos Balmori, recunoscutul milionar spaniol, nu este nici spaniol nici milionar – de fapt, nici măcar un bărbat!“. Şi iată cum aterizează pe podea pălăria, apoi mustaţa falsă, dînd la iveală o femeie în vîrstă zveltă, cu un păr lung, cărunt.

„E adevărat, eu sînt Conchita Jurado – fiica grădinarului Ignacio, în a cărui casă vă aflaţi acum, şi «sora» gazdei voastre“, a declarat „Don Carlos“. „Mulţumesc, Señor Rodriguez, pentru că ai contribuit la împlinirea unei seri atît de plăcute“.

Aşadar, umilit şi uluit, arogantul Señor Rodriguez a aflat ceea ce ştia deja toată lumea din încăpere. Într-o zi, cu mulţi ani înainte de această întîmplare, tînăra Conchita se deghizase pentru a interpreta rolul adevăratului Don Carlos Balmori, păcălindu-şi părinţii

Voi prezenta cazul unei doamne în vîrstă de 65 de ani, care s-a prezentat la centrul nostru cu dureri mari la degetele de la mîini și la încheieturile mici, dureri ce o chinuie de mai bine de patru ani, uneori de intensitate severă. Înainte de a veni la noi a urmat tratamentul medicinei clasice adecvat diagnosticului de reumatism/ gută, și a luat o perioadă îndelungată medicamente de sinteză. A consultat un specialist în ortopedie, care i-a recomandat administrarea cortizonului de sinteză, dar doamna a refuzat categoric. Durerile de care pacienta suferea indicau elementul lemn – persoanele care au acest element în diagnostic sînt, în general, persoane vesele și prietenoase, dar și interiorizate, drept pentru care se încarcă energetic negativ, fapt ce poate duce la simptome psihosomatice. Am început tratamentul cu o detoxifiere la nivel celular și cu refacerea comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem și cu refacerea biologică printr-un card informativ cu programe de gută și boli reumatice. Apoi au urmat cîteva programe de detoxifiere a ficatului, eliberare a arterelor de calculi, detoxifierea și refacerea lichidului sinovial pe încheieturi și programe reumatice. După cele șase ședințe de bază durerile au încetat, iar flexibilitatea la nivelul degetelor a reapărut. I-am recomandat mai departe o ședință lunară de întreținere. Asemenea cazuri se prezintă frecvent la noi în centru, iar una dintre cele mai eficiente recomandări este administrarea cortizonului natural Bicorsan. În multe situații blocajele energetice sînt însoțite de depresii și stări anxioase. Foarte des întîlnim copii cu

atît de bine, încît ea a continuat să menţină această minciună şi la întîlnirile de familie. Cînd adevăratul Don Carlos a murit, ea a continuat să „joace“, păstrînd astfel vie amintirea răposatului. Cu ajutorul prietenilor, în decursul timpului, cazul lui Balmori a prins o asemenea amploare, încît poveştile pe seama isprăvilor „lui“ din ce în ce mai extravagante au devenit faimoase. Pînă în 1925, „clubul“ din casa grădinarului atrăsese crema societăţii din Mexico City, toţi cei implicaţi păstrînd secretul. Era o modalitate ideală de a-i face de ocară pe cei pompoşi, aroganţi şi avizi: îi aduceau în căsuţa lui Jurado, unde Balmori avea să îi trateze cu o balmoreadă.

„Jurnalele lui Hitler“ (1)

De parcă lumea editorială nu s-ar fi păcălit îndeajuns în 1971 cu biografia falsă a lui Clifford Irving despre Howard Hughes, în 1981 revista germană Stern a cheltuit o avere pe aşa-zisele jurnale ale lui Adolf Hitler. Timp de aproape doi ani, revista nu a făcut nici un efort să le autentifice. Apoi, în 1983, adevărul a ieşit la iveală: erau toate o mare farsă.

Farsorul era Konrad „Konni“ Kujau. Născut în oraşul saxon Loebau (din 1946 pînă în 1991 aparţinînd Germaniei de Est), în 1957 a fugit în Occident ca să scape de arestare pentru furt din magazine. Stabilindu-se în apropiere de Stuttgart sub numele de „Peter Fischer“ şi trimis de două ori la închisoare pentru delicte minore, în 1962 a deschis, împreună cu prietena lui refugiată, Edith Lieblang, crîşma Pelican Dance Bar. Aceasta a dat faliment şi a ajuns din nou după gratii pentru falsificare de chitanţe. Edith a fondat atunci compania de curăţătorie Lieblang, iar soţul ei a ţinut calea cea dreaptă pînă în 1968, cînd o verificare a poliţiei a dat la iveală că „Peter Fischer“ este de fapt Konrad Kujau, căutat pentru sustragere de la pedeapsa cu închisoare. După o altă perioadă petrecută în puşcărie, cînd a fost eliberat, compania de curăţătorie a început să obţină profit. El şi Edith puteau acum să-şi viziteze familia din Loebau – şi acolo i-a venit „marea idee“.

(va urma)

STUART GORDON

timusul blocat ca urmare a unei intervenții chirurgicale sau a unei sperieturi sau traumă.

Readucerea corpului în bioritmul propriu produce o cascadă de reacții biochimice benefice în corp, în urma căreia fenomenul de autodistrugere este întrerupt. Încărcarea organismului cu toxine duce la o acumulare masivă de radicali liberi – persoanele care se enervează repede au o capacitate mai mare de acumulare a radicalilor liberi, care atrage după sine o sumă de blocaje energetice. Tratamentele cu biorezonanță care folosesc informația energetică proprie a corpului sînt principalele arme în deblocarea energetică și în eliminarea de noxe toxice la nivel celular. Utilizarea semnalelor (informative) externe reprezintă o terapie de refacere constituțională a corpului, o susținere pe linia de încărcare energetică. Studiile de neurobiologie au la bază fizica cuantică, o fizică modernă care se impune tot mai mult și care stă la baza aparatelor de medicină energo-informațională. În această nouă direcție sînt înglobate și modelele tradiționale care sînt explicate științific prin fizica cuantică. Desigur, vor urma modificări esențiale întrun domeniu de cercetare care încă explică lumea prin fizica mecanică. Acest monument al gîndirii mecanice, statice este pe cale să se prăbușească.

Medicina energo-informațională se bazează întotdeauna pe realitatea prezentă în momentul tratamentului, bio-informația care în cadrul terapiei joacă rolul principal. O metodă fascinantă chiar și în situațiile în care medicina clasică nu mai propune nici o soluție. Readucerea organismului în bioritmul propriu este și pentru terapeut o provocare, ferm convins fiind de faptul că prin mîinile sale lucrează Dumnezeu. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Domino

ORIZONTAL: 1) A face o chemare; 2) Ocolită cu grijă – V-am luat fără veste!; 3) Caz de încălcare flagrantă a ordinii; 4) Tip de galerie la arenele romane – Angajat într-o întreprindere... în curs de lichidare; 5) Ține de cald – Salutul din urmă!; 6) Unul mai de departe – Vine de la țară; 7) Ridicat un pic! – Prăpastie circulară; 8) – Insulă grecească în Marea Ionică –Un om de jos... la înălțime; 9) Forță de pătrundere; 10) Revenire în fire – Pusă înăuntru!

VERTICAL: 1) Indicatoare de oscilație; 2) Roată turtită – Trecut ușor cu vederea; 3) Participantă la unire – Se îngrămădesc la moși; 4) Operează la bătături – Factor comun cu o operație de împărțire (od.); 5) Om cu foarte multă stăpînire – Epitet pentru o femeie leneșă; 6) Prindere de coadă – Cuiere... la ieșire!; 7) Are talpa de piele mai groasă – Prinse împreună; 8) Scăpată de greutăți; 9) Avută în vedere –Folosit la tăiat; 10) Surprins de greutate – Unul certat cu munca.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ZVÎRCOLIRI”

1) DUPLICITAR; 2) ESANTIOANE; 3) ZAT – ARCUIT; 4) A – ICRA – R – R; 5) VANA –CLICA; 6) ATENTIE – IC; 7) NR – TU – SCUT; 8) TACANITURA; 9) AGATAT – TAR; 10) JE –ARATARI.

MÎNDRIA DE A FI

Zile fierbinţi (VI)

Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.

Într-o manieră impecabilă, Nicolae Titulescu l-a pus la punct, avertizînd viitorimea asupra primejdiei iredentismului, cu formule magistrale ce îşi au încă valabilitatea: „Aş dori să ştiu dacă în vechea AustroUngarie ar fi îndrăznit un român să ţină un asemenea limbaj şi dacă ar fi ajuns ceva dacă nu ar fi vorbit limba majoritară. (...) Veniţi şi ne spuneţi aici, d-le Bethlen, că nu cereţi privilegii! Totuşi, dacă cineva v-a urmărit îndeaproape, cum mi-a fost dat mie să vă urmăresc, de 17 ani de cînd s-a făcut unitatea naţională, a văzut că nu aţi voit să fiţi decît nişte privilegiaţi internaţionali. Orice nedreptate făcută unui român se aduce în faţa instanţelor româneşti, în faţa organelor administraţiei româneşti. Dvs, care spuneţi cum că nu pretindeţi privilegii, vă duceţi pentru cea mai mică nedreptate la acea instituţie de rezonanţă, la acel extraordinar amplificator care este Societatea Naţiunilor, şi faceţi dintr-un lucru de nimic o acuzaţiune de ordin general împotriva unui neam care nu are decît un singur păcat: acela de a nu-şi fi cîştigat unitatea naţională decît de 17 ani (...) Sistemul dvs. este simplu de ghicit. De multe ori am căutat şi am găsit în stima mea pentru apărătorii tezei maghiare un izvor suficient, care să alimenteze

Alte aspecte ale Unirii (I)

Încă nu este atît de departe în timp Unirea cea Mare şi Veşnică de la 1 decembrie 1918, încă nu i s-au stins toţi corifeii şi participanţii, ecourile sale sînt încă atît de vii şi mai fac să vibreze sălile de întrunire (astăzi muzee), trecătorile munţilor şi străzile cetăţilor... Generaţia noastră se află faţă de actul istoric de atunci cam la aceeaşi distanţă la care se afla generaţia lui 1918 faţă de anul revoluţionar 1848. E vorba, aşadar, de aproape şapte decenii, ciclu cosmic în care faptele înaintaşilor se povestesc şi se amplifică din gură în gură, torţa idealurilor e întreţinută de supravieţuitori şi predată urmaşilor, în cinste şi demnitate, pentru a lumina mai tare în viitorime. Am priceput mai bine toate aceste adevăruri într-o înserare a lui ianuarie 1982, cînd fusesem chemat să realizez un film pentru televiziune consacrat Unirii de la 1859. în cele trei capitale ale acelei uniri – Bucureşti, Focşani şi Iaşi –mai filmasem şi anii anteriori, în jurul lui 24 ianuarie toată lumea se îndrepta către ele, într-un fel era firesc să fie aşa, numai că acestea n-ar fi existat fără Blajul revoluţionar al anului 1848. Şi atunci m-am decis să plec la Blaj, să vorbesc prin urmare despre unirea înfăptuită de Al. I. Cuza în mod oarecum indirect, prin ,,ricoşeu”, dacă se poate spune aşa. Aceasta cu atît mai mult cu cît pe Cîmpia Libertăţii din „mica Romă” au fost de faţă, printre alţii, şi Cuza, şi fraţii Alecsandri, şi alţi patrioţi moldoveni şi munteni care după numai un deceniu aveau să fie chemaţi de istorie să pună temeliile Unirii. Era Blajul lui IonInochentie Micu-Klein şi al lui Gheorghe Şincai, era bastionul celor mai îndrăzneţe acte de rezistenţă spirituală ale mult obiditului nostru Ardeal. La loc de cinste, printre multe alte vestigii, se aflau casa şi biblioteca lui Timotei Cipariu (cu policioare afumate de lumînări şi cărţi ferecate în scoarţe grele de lemn), apoi stejarul de peste 600 de ani, care nu de puţine

dorinţa mea de apropiere de acest popor vecin, cu calităţi pe care sînt primul să le recunosc. N-am reuşit să o realizez. Pentru ce? Pentru că dvs. nu aveţi egalitate cu noi, aveţi boala persistenţei imaginii pe retină şi credeţi că Ungaria milenară va reînvia. Ori nu va reînvia niciodată! Ne trebuiesc generaţii tinere de unguri, generaţii de tineri care să nu fi crescut în păcatul spiritului de dominaţiune al generaţiilor celor vechi, ca să ne putem întinde mîna frăţeşte şi să putem în fine stabili armonie în acest bazin al Dunării (...) Minorităţile nu au avut şi nu vor avea un apărător mai cald în drepturile lor de egalitate decît pe mine, cu condiţia ca inima mea să-mi spună: minoritarul care îţi vorbeşte, chiar dacă graiul lui nu este curat românesc, simte româneşte!”.

Dar se apropiau alte „zile fierbinţi”, cele ale anilor 1940-1945, cînd unitatea naţională avea să fie sfîrtecată şi, mai apoi, refăcută în parte, cînd cei care pedepsiseră copiii pentru purtarea Tricolorului românesc aveau să se răzbune în mod bestial, spintecînd pîntecele femeilor însărcinate, răstignind preoţii pe uşile bisericilor şi masacrînd ţăranii nevinovaţi, fără a-şi primi vreodată, integral, pedeapsa meritată. Să ne oprim însă aici, păstrînd imaginea de legendă vie a acelei zile de 1 decembrie 1918 – cea mai înaltă culme a mîndriei naţionale, cea mai aurită pagină din zbuciumata noastră existenţă. Aşa ceva nu se uită şi chiar dacă ziua aceea, anul acela memorabil mai sînt încă contestate de urmaşii autorilor de genocide, ele pot, prin însăşi natura lor, să răsplătească jertfele biblice ale tuturor generaţiilor de români. O asemenea zi şi un asemenea an sînt pilde însufleţite care arată că nu-i bine să te joci niciodată cu românii. Sfîrșit

ori a adiat cu răcoare fruntea fierbinte a lui Avram lancu, asta ca să nu mai vorbim despre Catedrala de pe prispa căreia nemuritorul tribun Simion Bărnuţiu a rostit cuvîntarea sa de neuitat, document eroic al românismului. Nu degeaba, Ion Heliade Rădulescu scria despre cetatea de la confluenţa celor două Tîrnave: „De aici a răsărit Soarele românilor!” îmi dădusem întîlnire, peste şiruri de munţi, cu acad. Ştefan Pascu, domnia-sa venind de la Cluj-Napoca iar eu de la Bucureşti, pentru a dialoga dinaintea impunătorului Monument de pe Cîmpia Libertăţii. Ei bine, în acea zi de ianuarie cu ger cumplit aveam să întîlnesc în comuna Galtiu din apropiere nu mai puţin de şase participanţi la istorica Adunare de la Alba Iulia. Erau toţi trecuţi de 83 de ani, dar se ţineau încă falnic, în straiele lor de sărbătoare. Fireşte, în numeroase zone ale Ardealului se mai aflau şi se mai află încă martori ai acelui eveniment de neuitat, dar am ales comuna cu pricina datorită unei fotografii celebre, de care sînt pline muzeele ţării şi care a făcut înconjurul lumii: un grup masiv de ţărani, cu flamură tricoloră, purtînd o eşarfă gigantică pe care scria: „Galtiu. Trăiască Unirea şi România Mare”. Eu cred că numai cine a avut privilegiul să cunoască direct, de la sursă, succesiunea evenimentelor de la Alba Iulia şi emoţia de nedescris pe care au trăit-o cei peste 100.000 de români poate înţelege la adevăratele dimensiuni ceea ce a însemnat, cu adevărat, ziua de 1 decembrie 1918. A fost una dintre marile bucurii ale carierei mele reportericeşti, întrucît cei şase ţărani (dintre care unii, aud, s-au stins în răstimp) povesteau cu un farmec propriu ardelenilor tot ce li se întipărise mai viu în memorie: cum şi-au ţesut Tricolorul acasă, cum fulguia uşor peste întinderile Carpaţilor, ce muzici naţionale au răsunat, cît de uriaşă a fost jubilaţia la vestea proclamării Unirii ş.a.m.d. Aşa ceva nu se uită, într-adevăr, iar într-o viaţă de om nu-ţi poţi dori mai mult decît atît. Şi, ca să închei cu amintirile personale (care, oricum, nu sînt scopul articolului de faţă), am să reproduc şi vorbele

Covidul aliat

Unde-i eroica armată

Celebră... cum a fost odată?

Ajuns-au rușii bieți ceceni

De țarul rus vrea... sirieni?

Un criminal fără de mamă

Urmînd un plan, se bagă-n seamă

Orașele sînt pustiite

Civili uciși, vieți răvășite...

Că ,,Moscova nu crede-n lacrimi”

Ne-a zis-o filmul prins de patimi

Provoacă Putin barbaria

Sălbăticind epidemia!

Unde-i eroica armată

Ce azi stîrnește nebunia?

Un criminal fără de țară

Nazist, își face meseria!

Un primitiv fără simțire

Iar Rusia nu are știre

Ce alte crime Putin face

Căci n-a citit ,,Război și pace”!

În lacrimi, Moscova nu crede

Va face Dumnezeu dreptate

Mormintele scăldate-n moarte

Țarul e orb și nu mai vede

Că doar COVIDU-i ține parte!

L IVIU ZANFIRESCU

unui mare istoric, l-am numit pe C. C. Giurescu, care, cu puţine săptămîni înainte de a trece în nefiinţă, îmi spunea: „Sînt fericit că în decursul îndelungatei mele vieţi, de 75 de ani, am apucat să văd cu ochii visul milenar al românilor, adică unirea lor între graniţele fireşti ale vechii Dacii. Nu poate fi o minune mai mare!”.

Acelui eveniment-unicat în istoria poporului român i s-au consacrat pînă acum numeroase tratate, cărţi şi studii, volume de documente şi eseuri, romane, poeme, compoziţii muzicale şi reprezentări plastice, el fiind considerat, pe bună dreptate, sărbătoarea naţională a poporului român. Una dintre aceste opere este un foarte recent volum tipărit la Editura Academiei de către Institutul de istorie care poartă numele dascălului naţional, Nicolae lorga. Este vorba despre „Unitatea Naţională a Românilor în Epoca Modernă. 1821-1918”, elaborat de un colectiv compus din Nichita Adăniloaie, Anastasie Iordache, Paul Oprescu, Alexandru Porţeanu şi Apostol Stan. Desigur, fiind rezultanta întregii noastre vieţi istorice, Unirea de la 1 decembrie 1918 poate fi explicată de o multitudine de alte evenimente majore, şi dacă ar fi să ne gîndim numai la actul înfăptuit de Mihai Viteazul la 1600, sau la răscoala condusă de Horea în 1784, ne-am da seama că bornele de hotar sînt cu mult anterioare şi nu pot fi eludate. Totuşi, avînd în vedere faptul că Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de la 1821 marchează începutul României moderne, autorii şi-au ales acest izvor de mîndrie naţională ca punct de plecare în fascinanta lor incursiune. Să acceptăm această convenţie, cu atît mai mult cu cît şi celelalte repere anterioare au beneficiat de studii masive din partea istoriografiei noastre. Ce surprinde, din capul locului, în modul cel mai plăcut la acest volum? (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Discursul unui președinte

Sîmbătă seara, la Varșovia, președintele Joe Biden a ținut un discurs prin care a reafirmat sprjinul NATO față de aliații săi, mai ales cei din preajma Ucrainei. Am senzația că, vorbind în capitala Poloniei, unde Uniunea Sovietică semna celebrul tratat militar cu țările din blocul estic, președintele american a vrut în mod simbolic să le arate rușilor – de parcă ar mai fi fost nevoie – că SUA au ajuns să stăpînească acolo unde acum 50 de ani ei erau șefii. Discursul din Varșovia seamănă întrucîtva cu discursul președintelui Ronald Reagan din fața porții Brandenburg și a zidului Berlinului, în care a rostit deja celebra

propoziție „Domnule Gorbaciov, dărîmați acest zid!”, doar că, de data aceasta, Joe Biden a citat dintr-un ilustru fiu al Poloniei, Papa Ioan Paul al II-lea, spunînd „Nu vă fie teamă!”. Deosebirea dintre cele două discursuri, după părerea mea, este că, la vremea aceea, Reagan făcea pași concreți în a învinge URS(S)ul, pe cînd acum tot ceea ce a făcut președintele Biden a fost pentru a-l opri pe omologul său, Vladimir Putin, singurul efect vizibil al sancțiunilor fiind acela că SUA au devenit principalul furnizor de gaz al Europei.

(continuare în pag. 23) N.M.

ETICHETA

Sfîrșitul unei epoci

BlackRock este o corporație multinațională americană de gestionare a investițiilor, cu sediul în New York, ce este condusă de Larry Fink, un miliardar care face parte și din consiliul de relații internaționale al Forumului Economic de la Davos. Joia trecută, omul de afaceri a scris o scrisoare acționarilor corporației pe care o conduce. Printre idei, amintim cea că războiul din Ucraina a pus capăt globalizării al cărei suporter este chiar omul de afaceri, rămînînd credincios pe termen lung beneficiilor globalizării și al puterii piețelor globale de capital. Accesul la capital global permite companiilor să finanțeze creșterea, țărilor să sporească dezvoltarea economică și mai

multor oameni să experimenteze bunăstarea financiară, arată Fink în scrisoare. Mai departe, omul de afaceri vorbește despre felul în care comunitatea internațională a bogaților a pornit războiul economic contra Rusiei, pe care a eliminat-o din piețele de capital, accesul la acestea fiind un privilegiu, nu un drept, și adaugă faptul că „acest conflict nu numai că a schimbat ordinea mondială care a existat de la sfîrșitul Războiului Rece din anii 1990, dar a și exacerbat polarizarea și comportamentul extremist pe care îl vedem în societate astăzi”.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Motto: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de străini, criminali, corupți, incompetenți, hoți... îi apără pe ăștia de noi”. PETRE ȚUȚEA

În urmă cu vreo 25 de ani, poetul Adrian Păunescu a povestit unor prieteni cum a ajuns să-și angajeze un șofer, fost lefegiu la S.R.I. Inițial, pentru că avea o mașină foarte puternică, a căutat pe cineva experimentat, eventual chiar un fost pilot de curse, ceea ce a găsit, numai că acel șofer, sub 120 km/h, nu mergea. Pentru marele poet, orice drum lung era un adevărat calvar, mai tot timpul gîndindu-se cum ar fi să moară izbit de un copac sau căzut de pe un pod, direct pe fundul unui lac. În disperare de cauză, Adrian Păunescu și-a dat șoferul afară și a căutat pe altcineva, alesul fiind un fost angajat la S.R.I, care șofa numai la costum și cravată.

Adevărul este că nu aceasta era problema care-l frămînta pe poet, oful său fiind dezvăluit în fața tuturor: ,,Măi oameni buni, pe cît de săgeată era fostul șofer, ăsta merge ca după mort. Se duce, parcă vine, ajung la evenimente după ce se termină, iar tot drumul din capitală pînă la Cluj, a depășit doar o mașină, care venea din sens invers”. În discuție a intervenit și Vadim Tudor, în stilul său caracteristic: ,,În loc de microfoane, Șarpele cu Ochelari (Virgil Măgureanu, șeful S.R.I. de atunci) ți-a băgat în mașină direct un securist, care, deși are costum și cravată, gradele îi sînt tatuate pe umeri”. Tot atunci, Adrian Păunescu a spus prietenilor săi că, la un moment dat, l-a întrebat pe respectivul șofer: ,,Cît timp ai lucrat în S.R.I., ce făceau colegii tăi acolo și cît de interesați erau ei privitor la securitatea statului?”. Răspunsul a fost de-a dreptul șocant: ,,Nimeni nu făcea nimic, mai ales că majoritatea erau generali, total dezinteresați de siguranța statului, prioritare fiind doar chermezele de lux, avansările în grad și protocoalele cu tot felul de instituții statale”.

Să ne reamintim că, în epoca comunistă, siguranța statului era o prioritate, dar, acum, doar ochelarii fumurii (de la fumul grătarelor – n.m.) le-au mai rămas agenților S.R.I., care au uitat că trebuie să strîngă fel de fel de informații, să le selecteze, iar pe cele ce fac atingere la siguranța statului să le predea instituțiilor competente în a acționa ferm și urgent împotriva vinovaților. Păi, a făcut ceva S.R.I. în privința băncilor României devalizate în cascadă? Ce informații a strîns S.R.I. cînd s-a vîndut flota României la fier vechi sau cînd toate fabricile s-au ,,privatizat” pe un dolar? Ce reacție a avut S.R.I. cînd pădurile țării au fost tăiate în cel mai bezmetic mod? Sînt mii de întrebări de genul ăsta, ale căror răspunsuri nu ne mai ajută cu nimic acum, poate doar la un amplu rechizitoriu împotiva tuturor celor care au contribuit la un asemenea dezastru.

Îmi aduc aminte de momentul în care Virgil Măgureanu, șef al S.R.I-ului într-o vreme, i-a spus lui Zaher Iskandarani, zis și ,,Prințul Ardealului” – a nu se confunda cu Sfîntul Ardealului, Arsenie Boca – să-l avertizeze pe Miron Cozma că ,,în cîteva zile va fi arestat”. Ca să fii șef la S.R.I. și să-l anunți pe un inculpat, prin intermediar, cînd va fi arestat, întrece orice măsură, ca să nu mai vorbim de faptul că și Zaher a fost arestat, întrucît făcea concurență afacerii ,,Țigareta”, ințiată de fostul președinte Emil Constantinescu și fiul său. Îl cunosc bine pe Zaher, sirian la origine, căsătorit cu o româncă, are doi copii și un suflet mai rar întîlnit.

(continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ

Din savana africană în jungla balcanică (III)

Și cum orice gogoașă nu poate lua naștere decît ca o secreție a viermelui de mătase, a avut loc și anomalia secolului: un Serviciu de Protecție și Pază, care funcționează încă ILEGAL, a aruncat pe piață, cu voie de la stăpînire, demențiala acuzație că aș fi colaborat cu Securitatea! Imediat, în jurul acestui vierme al intoxicării informaționale, s-a țesut și s-a umflat gogoașa, zi de zi, tenace, diabolic.

Canaliilor de profesie le picase un plocon nesperat, din partea unei instituții oficiale, normal că au intrat în joc și l-au dus pe culmile nebănuite ale delirului. Adevărul? Nu contează, important e să-l exterminăm pe Vadim! Întîi, a apărut în rușinea presei românești, „Ziua”, minciuna jenantă că m-aș fi îmbătat (?!) la Restaurantul Select, aș fi căzut cu scaunul (?!), m-aș fi lovit la cap (?!), apoi m-aș fi dus val-vîrtej la Institutul Medico-Legal, ca să-mi scot un certificat medical, cum că m-ar fi lovit (?!) niște salariați ai S.P.P. Aici, una din două: ori cineva a intoxicat, cu bună-știință, rușinoasa publicație, pentru a o compromite definitiv, ori altcineva și-a pierdut complet simțul măsurii și publică fabulațiile unor minți bolnave, la grămadă, și să-și vîndă fițuica, și să-i tragă în mocirlă pe patrioții români. Înclin să cred că a doua variantă e cea corectă, pentru că „știrea” a fost preluată și de ziarul unguresc de limbă română „România liberă”. Firește, s-a profitat de absența mea din țară. Dar autorii diversiunii au uitat că Partidul România Mare are și un Comitet Director, care în numai cîteva ore a spulberat toate aberațiile astea: 1) Patronul localului cu pricina atesta, cu martori, că eu n-am mai fost pe-acolo de 8 luni (în realitate, n-am mai luat masa în localul cu pricina de exact 3 ani, din vara lui 1992); 2) Institutul MedicoLegal declară că n-am fost acolo după nici un certificat;

ETICHETA

3) Nimeni nu poate susține că m-a văzut vreodată în stare de ebrietate, darămite să mai cad și cu scaunul (?!); 4) În fine, la ora la care pretind lichelele astea că s-ar fi produs încăierarea, mă aflam, de două zile, la 10.000 km distanță, la capătul lumii! Nedemnul minoritar care s-a proțăpit în fruntea fițuicii „Ziua” și care, pentru a șterge impresia dezastruoasă produsă de turnătoriile lui, cu plată, la Securitate, produce niște zgomote tot mai jenante – publică un fel de serial despre viața mea, abject și mincinos de la un capăt la altul. N-are rost să repet tîmpeniile acestui rebut uman, ele țin de domeniul patologicului și i-ar da satisfacție individului, care abia așteaptă să-l bage cineva în seamă, să-i ridice vreo minge la fileu, ca să țipe ca o broască pe care a călcat-o căruța, să dea în judecată, să facă sondaje de opinie despre cocina aia în care își amestecă tărîțele cu fierea etc. De la un asemenea specimen, care a fost în stare să-și bată tatăl și să o declare pe mama copilului său, lunile trecute, în „Tinerama”, țigancă sută la sută, ne putem aștepta la orice. Și îi e foame animalului, și sete, are mațul gros și nesățios, el din ce să trăiască? Ca la un semnal, s-a lansat pe piață, tot în lipsa mea, o altă diversiune, la fel de prost ticluită: cică o Asociație Națională a Patrioților din Securitate (?!) a trimis un fax ciudat, cu pagini lipsă și reveniri ulterioare, din care reiese că eu aș fi colaborat cu Securitatea (?!), aș fi fost infiltrat prin cercurile arabe (?!) și vorbeam pe telefonul guvernamental (?!) din localurile de noapte, pentru a-mi informa legăturile superioare. Multă lume necăjită! Cine poate crede asemenea prostii? În fața mărturiilor scrise ale generalilor Iulian Vlad, Ion Coman și Aron Bordea, dar și ale colonelului activ de S.R.I. Ilie Merce, care din proprie inițiativă au declarat public că n-am avut nici o legătură cu nici o Securitate, în fața celor două

Sfîrșitul unei epoci

(urmare din pag. 21)

Mai departe, în scrisoare Fink își exprimă regretul pentru alterarea ordinii mondiale și a pax americana, al cărei beneficiar direct a fost chiar el și toți cei apropiați. Noi, muritorii de rînd, numai vremuri de pace nu am trăit. Ba mai mult, dacă stau să mă uit la România, ea a rămas săracă lipită pămîntului fiindcă nici o industrie productivă de importanță strategică nu mai e în mîna statului. Toate sînt în mîna globaliștilor, iar asta se vede foarte bine acum – într-o economie mondială interconectată, ei se umpleau de bani considerînd planeta proprietatea lor, mutîndu-și producția unde aveau chef și erau costuri mai mici, ca să facă profituri uriașe și să-și satisfacă poftele și patimile.

Invazia lui Putin le-a stricat jocul, deși acesta îi avertizase asupra lucrurilor care se întîmplă acum, în discursul pe care l-a ținut în februarie 2021, cu ocazia Forumului Economic de la Davos. Cu acel prilej, citat de Financial Times, Vladimir Putin a spus că „lumea riscă un conflict de tipul «toți împotriva tuturor», dacă problemele de dezvoltare globală nu sînt abordate”, salutînd totodată acordul său cu președintele american Joe Biden menit a prelungi tratatul New Start, care limitează numărul de focoase nucleare deținute de ambele țări, ca un pas în direcția corectă. Cu toate acestea, președintele rus a spus că, din păcate, „controversele cresc în spirală”. „Există o șansă de a ne trezi în fața unui eșec în dezvoltarea globală, care este o luptă a tuturor împotriva tuturor și a încercării de a rezolva controversele care se profilează prin căutarea de inamici interni și externi – a mai spus Putin. Situația s-ar putea amplifica în mod imprevizibil și incontrolabil. Cu siguranță se va întîmpla dacă nu se face nimic pentru a preveni acest lucru”, încheind prin a-și exprima speranța că „un conflict global atît de fierbinte este imposibil, deoarece ar însemna

sfîrșitul civilizației noastre”. Prin urmare, toți oamenii aceștia au fost avertizați. Rusul le-a dat semnale pe toate căile posibile asupra faptului că, că dacă îl elimină din jocurile globale, le va face probleme. La o lună de la acest discurs, a început să aducă trupe la granița cu Ucraina. Chiar să nu-și fi imaginat bogații aștia și serviciile militare ale statelor vestice că, dacă nu fac niște concesii cu rusul, acesta le va răsturna taraba? Atît de siguri erau pe ei, încît nu au ignorat semnalele venite de la Putin? Ei bine, da.

Reîntorcîndu-ne la scrisoarea miliardarului Fink către ceilalți bogătani, mai reținem că „invazia Ucrainei de către Rusia a rupt oficial legăturile transfrontaliere dintre țările care erau deja tensionate de pandemia de coronavirus, deoarece companiile și guvernele din întreaga lume vor fi acum obligate să-și reevalueze dependențele și să-și reanalizeze amprentele de producție și asamblare”. Cu alte cuvinte, fiecare o să-și vadă de ale lui, iar ei, bogații investitori, vor rămîne fără o grămadă de bani investiți în toată lumea. Dacă guvernele tuturor statelor te dau afară din ograda lor, ce le poți face? O să le refuzi privilegiul de a face parte din piețele de capital pe care le controlezi. Așa, și? Se vor uni între ele și-și vor crea piețele lor de capital, unde tu nu o să mai ai acces.

În finalul scrisorii, Fink arată principala sa îngrijorare – atacul brutal al Rusiei asupra Ucrainei a schimbat ordinea mondială care exista de la sfîrșitul Războiului Rece, în urmă cu mai bine de 30 de ani. Amploarea acțiunilor Rusiei se va desfășura în deceniile următoare și va marca un punct de cotitură în ordinea mondială a geopoliticii, a tendințelor macroeconomice și a piețelor de capital, în susținerea acestei idei venind și un alt investitor influent de pe Wall Street, Howard Marks, de la Oaktree Capital, care și-a exprimat preocupările similare în propria scrisoare adresată acționarilor companiei pe care o conduce.

dosare imense (de circa 1.000 de pagini), pe care le am deocamdată, și care atestă că, dimpotrivă, am fost urmărit și interceptat zi și noapte de Securitate – cine e atît de idiot să creadă invențiile unei „asociații“ care nici nu există, nu e înregistrată nicăieri? Cea mai sinistră acuzație e chestia cu arabii, la fel de „adevărată“ ca și falsificarea semnăturii ambasadorului unei țări ca Irakul, acum vreo 3-4 ani, din care reieșea că aș fi primit ca mită milioane de dolari, astfel încît diplomatul a trimis „României libere“ o dezmințire vehementă. Cel mai mult regret tîrîrea în noroi, de către un personaj primitiv, ca Dumitru Iuga, a memoriei generalului Ioan Alexandru Munteanu, care, fiind mort de cîteva luni, nu mai are cum să se apere. Sărmanul om a fost chinuit toată viața lui: singurul lui copil e handicapat din naștere, el a fost închis 6 ani, pe motive de divulgare a secretelor Securității, după care, cînd a zis și el că a ieșit la lumină, a făcut ciroză din pricina tratamentului din închisoare (îmi mărturisea că mînca fiertura de urzici cu cozi de șopîrlă tăiate cu secera pe cîmp) așa încît, la numai 50 și ceva de ani, a murit. A fost înmormîntat cu onorurile cuvenite, sub drapel, și cu salve de armă, la Cimitirul Ghencea Militar. În privința colonelului (nu maiorului, cum greșit se scrie) Ilie Merce, nu pot să spun decît că îmi era vecin, stătea la doi pași de mine, tot la bloc, și a fost, și a rămas un om sărac. Pentru a pune lucrurile la punct, voi spune, o dată pentru totdeauna, că atît eu, cît și Eugen Barbu, am fost PRIETENI cu acești doi ardeleni minunați pe nume Ioan Alexandru Munteanu (fost student la Istorie al academicianului David Prodan) și Ilie Merce, așa cum toate familiile din țara asta au avut cîte un prieten în Miliție, în Securitate, în Consiliul Popular, fără a considera așa ceva ca fiind degradant.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. din 18 august 1995)

Pe măsură ce Rusia este izolată de economia globală, Marks avertizează că sancțiunile suplimentare sînt „complicate enorm” de dependența puternică a Europei de energia rusă și de nevoia Statelor Unite de a externaliza producția de cipuri de computer. Aceste aspecte negative ale globalizării au „făcut ca pendulul să revină la locul de pornire inițial”. Adică s-au întors unde erau acum 34 de ani, cînd au profitat de căderea comunismului în Europa pentru a prădui economiile statelor din est sub cuvînt că le ajută, cînd, în realitate, au devenit proprietarii acestora. Nu zic vorbă mare, fiindcă în 2013 fondul de investiții american Franklin Templeton cumpăra 20% din datoria publică a Ucrainei, ceea ce-l transforma în proprietar al unei mici părți de țară. Cînd industria ta productivă și economia sînt deținute de companii străine, e clar că ele te comandă. În acest context al războiului dintre Rusia și Ucraina, șocurile din lanțul de aprovizionare au dus la creșterea vertiginoasă a prețurilor la alimente, energie și alte mărfuri. Piețele au fost tîrîte în scădere în acest an, pe fondul incertitudinii continue cu privire la conflict, cu S&P 500 scăzînd cu aproximativ 7% în 2022, în timp ce Dow-ul a scăzut cu aproape 6% și Nasdaq Composite, puternic tehnologic, cu 12%. Investitorii se confruntă cu temeri de inflație reînnoite, chiar dacă Rezerva Federală se pregătește să majoreze mai agresiv ratele dobînzilor din cauza întreruperilor de aprovizionare cauzate de conflict, măsuri care au determinat creșterea prețurilor la petrol și gaze, scrie Financial Times Cu alte cuvinte, oamenii ăștia pierd bani și influență, iar asta nu le convine deloc. Noi, în schimb, am putea să ne luăm economiile și țările înapoi și să le dezvoltăm așa cum se întîmpla înainte de globalizare, prin schimburi economice corecte. Este sfîrșitul unei epoci și al unei ordini mondiale, dar nu așa cum au sperat bogații care conduc lumea – am putea să folosim sloganul lor „Build back better” (construiește din nou mai bine) în favoarea noastră, pentru a construi lumea pe care ne-o dorim noi, nu ei.

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Discursul unui președinte

(urmare din pag. 21)

În discursul său, președintele American a pledat pentru apărarea democrației, valoare pe care Rusia o sugrumă. Ce gust și pe rușii aștia: atîția ani au fost democrați și susținători ai drepturilor omului și, dintr-o data, i-a apucat criza și sugrumă democrația. Pînă acum, președintele nu l-a văzut pe cel pe care îl numește „dictator”, „tupeist”, „mincinos”, ,,măcelar”?

Nu știa cum au sfîrșit Litvinenko, Anna Politovskaia, Boris Nemțov, Serghei Skripal sau Navalnîi? Acum s-a trezit? Mai departe, președintele american a spus că ,,sîntem într-o bătălie pentru libertate între democrație și autocrație, între libertate și represiune. (…) Această bătălie nu va fi cîștigată nici în cîteva zile, nici în cîteva luni. Trebuie să ne întărim pentru lupta lungă care ne așteaptă”.

Această declarația m-a pus pe gînduri fiindcă orice președinte este informat corespunzător, și dacă spune

S.R.I. – o nălucă!

(urmare din pag. 21)

Omul își făcuse o fabrică de țigări în Timișoara și, din acest motiv, s-a urmărit eliminarea lui de pe piața cu țigări din România. Și, în acest scop, i s-a inventat un dosar penal, a fost arestat, apoi, eliberat, iar arestat și, din nou, eliberat, și asta de vreo 7-8 ori la rînd (vă dați seama cît de bine mergea Justiția atunci?).

La vremea respectivă, am scris un articol pe acest subiect pentru Revista ,,România Mare”, și chiar l-am rugat pe Corneliu Vadim Tudor să renunțe să mai scrie despre Zaher tot soiul de neadevăruri, însă tot P.R.M.ul a luat foc: ,,Cum îți permiți să afirmi că Vadim a fost intoxicat în privința lui Zaher, acest mare mafiot?”. Ce mai, aproape că nu mai eram lăsat să intru în sediul partidului sau al redacției din Calea Victoriei. În cele din urmă, articolul a ajuns la Vadim, iar în cîteva zile a apărut în revistă cu următorul post-scriptum: ,,Abia acum înțelegem de ce Emil Constantinescu i-a interzis avocatului Nicolae Cerveni să-l apere pe Zaher”, avocatul respectiv fiind cel care i-a mărturisit lui Vadim: ,,Ăștia nu au nici o probă împotriva lui Zaher, se bazează doar pe zeci de mărturii, dar eu leam spus că martorii sînt de două feluri: 10% mint, iar 90% mănîncă c...t!”. Și, cu toate acestea, vedem că, în România, nu a fost nimeni condamnat pentru mărturie mincinoasă.

Revenind la competențele S.R.I., vă mărturisesc că aș putea spune multe, mai ales că am avut și am rude, vecini, prieteni în S.R.I., deci am avut posibilitatea să verific din mai multe surse anumite informații. Doar nu credeți că agenții S.R.I. și șefii lor sînt legați la gură în veci. La un șpriț sau pentru un favor, sînt destui care sifonează tot ce vrei și ce nu vrei. Cîndva, un astfel de ,,securist” mi-a spus că am telefonul ascultat, că nu voi cîștiga un anumit proces și că voi avea oarece neplăceri la viitorul miting organizat de Asociația Victimelor Magistraților din România, al cărei membru fondator și vicepreședinte eram. De fapt, știam că telefonul îmi era ascultat, pentru că procedura interceptărilor devenise sport de performanță, avem chiar un record mondial în materie: toți locuitorii unui sat uitat de lume, din nordul țării, au fost interceptați într-o lună mai mult decît a făcut-o F.B.I. într-un an, în S.U.A., cu cetățenii lor. La fel s-a întîmplat și cu procesul despre care am fost avertizat: l-am pierdut. Iar în privința mitingurilor asociației respective, iată ce ,,meciuri” am avut cu cei de la S.R.I.

Cu cîteva zile înaintea unui miting al asociației, ce urma să se desfășoare în Piața Victoriei, în fața clădirii Guvernului, i-am spus unui prieten la telefon: ,,Cu ăștia nu rezolvăm nimic cu mitingurile, doar cu o bombă scăpăm de ei!”. Și, pentru că știam că vorbele acestea mi-au fost ascultate, în ziua mitingului am luat o cutie de carton mare, am băgat în ea un bilețel, după care am

că ne așteaptă o luptă lungă, probabil știe ceva, iar dacă se referă la războiul din Ucraina nu e bine deloc. Însă dacă se referă la lupta cu autocrația și represiunea din întreaga lume, aici fiind vorba și de principalul adversar al SUA – China – cît și despre Iran, Arabia Saudită sau Venezuela, e altceva, fiindcă atunci bătălia se va muta pe terenul economic și diplomatic.

Firește, Joe Biden nu a uitat să reafirme hotărîrea Alianței nord-atlantice de a apăra „fiecare centimetru din teritoriul său” justificînd astfel creșterea efectivelor militare din România și Polonia. Nu mă îndoiesc de faptul că va apăra teritoriul NATO, iar ca tehnică militară, capacități operaționale și colaborare între arme, generalii români spun că NATO e peste Rusia.

Nu pot decît să sper și să mă rog ca eforturile președintelui Biden să fie puse în slujba obținerii păcii, pentru că un mare comandant de oști asta ar trebui să caute, avînd drept exemplu vorbele lui Ștefan cel Mare care, încercînd să-și scoată sabia din teacă împotriva boierilor bănuiți de trădare, a spus: „Nu vrea să iasă!“.

Aștept de la președintele Biden să aibă înțelepciunea și mărinimia conducătorilor de glorioasă amintire din istoria lumii, care niciodată nu-și umileau rivalii, mai ales atunci cînd aceștia se comportau ca niște urși furioși așa cum este cazul acum, pentru că atunci s-ar putea să nu mai fie nimeni care să consemneze victoria acestei lungi și probabil ultime bătălii din istoria oamenilor.

Oricum retorica legată de un război de lungă durată nu-mi place deloc. Parcă după ultima conflagrație mondială, principalele preocupări ale popoarelor lumii erau dezarmarea și pacea. Conflictele se stingeau prin negocieri și compromisuri, politicienii și presa vorbind despre pace și soluții diplomatice, pe cînd acum toată lumea vorbește despre război, de parcă intenționează să pregătească mental populația pentru escaladarea conflictului la nivel mondial. Tot ceea ce se întîmplă de o lună de zile încoace îmi sună a pregătire intensă a populației pentru război, prin toate mijloacele existente, iar discursul președintelui, extrem de contondent la adresa lui Putin, cît și declarațiile sale despre ,,lupta lungă care ne așteaptă” nu fac decît să inflameze lucrurile, în loc să le stingă.

introdus-o într-o geantă sport, am pus geanta pe umăr și dus am fost spre Guvern. Nici bine nu am ieșit din casă, că am și fost întîmpinat de un echipaj de poliție, care m-a întrebat cine sînt, unde mă duc și ce am în geanta de pe umăr. Eu am replicat: ,,Dacă îmi ascultați continuu telefonul, de ce vă faceți că nu știți unde mă duc?”. Și așa am fost lăsat în pace. Mai tîrziu, în zona din apropierea Guvernului, am fost oprit de niște jandarmi, care mi-au pus aceleași întrebări, interesați fiind mai mult de conținutul genții sport. Oricum, după ce au purtat niște convorbiri parolate pe rețelele lor, jandarmii m-au lăsat să plec, dar, odată ajuns în fața Guvernului, am fost invitat într-o dubă a jandarmilor, în care se aflau trei civili, care mi-au cerut pe un ton superior să arăt ce am în geantă. M-am conformat, și leam pus geanta în brațe. Foarte circumspect, unul dintre ei a deschis-o încet, a scos cutia de carton, a deschis capacul, a văzut bilețelul, l-a desfăcut și a citit cu voce tare: ,,Sîntem niște cretini!”. Cîteva secunde, în dubă s-a instalat o liniște de cavou, după care, unul dintre civili, ce părea a fi șeful, mi-a spus că pot să plec. Și a adăugat: ,,Dar, nu uita că, pînă acum, e doar unu la zero pentru tine!”. Așa am aflat că, de fapt, nu eram urmărit sub diverse forme, ci, pur și simplu, intrasem într-o competiție cu Serviciile Secrete, în care aveam meciuri regulate, pe scor și în văzul lumii.

Dar, hai să vă mai dau un exemplu de un astfel de ,,meci”. La cîteva luni după cele întîmplate atunci, mare miting al Asociației Victimelor Magistraților din România, în fața sediului Consiliului Superior al Magistraților, aflat vizavi de Parcul Cișmigiu. La ora 10 era programată o importantă ședință a respectivului consiliu, la care era invitat și președintele Traian Băsescu, cel care le-a dat ideea cu celebrele protocoale. Noi, cei din cadrul A.V.M.R., aveam o stație de sonorizare foarte puternică și am produs mare deranj în zonă. La un moment dat, chiar a venit cineva din clădire să ne roage să dăm sonorul mai încet, dar noi l-am dat mai tare. Aceeași rugăminte ne-a fost adresată și de către un ofițer al Jandarmeriei, dar și acestuia i-am dovedit că stația noastră de amplificare poate fi și mai zgomotoasă. Într-un final, cu mult nerv și elan, un civil ne-a spus că ,,este o lipsă de respect la adresa Președintelui României, care nu-și poate ține discursul din cauza vacarmului din stradă...!”. Ce ne-a mai spus respectivul mai departe nu știe nimeni, pentru că stația de sonorizare fusese dată la maximum și nu se mai auzea om cu om. Drept pentru care, Traian Băsescu a solicitat suspendarea întrunirii pînă cînd ,,nebunii ăștia își termină protestul”.

A doua zi, pe prima pagină a ziarului ,,Libertatea”, alături de fotografia celor care au participat la protest, era un un articol intitulat ,,Iată cine sînt cei care au întrerupt discursul lui Traian Băsescu la C.S.M.”. Altfel spus, scorul dintre mine și Servicii devenise doi la zero în favoarea mea. Dar ce mai contează asta, din moment ce S.R.I. a dovedit cît poate. Gurile rele spun că, în

sediul instituției sînt cîteva birouri în care lucrează reprezentanți ai F.B.I., Interpol, Intelligent Service etc., toți avînd rolul de intermediari ai marilor puteri, care ne transmit ordine în cascadă, toate cu caracter imperativ, deși sînt cosmetizate ca fiind simple ,,recomandări”.

Știu toate acestea și de la doamna Lia Roberts, fostă colegă de liceu cu regretatul Vadim Tudor, care, într-o vreme, mă rugase să o ajut în cadrul ,,Fundației Lia Roberts”, pe care o deschisese în România. Așa am ajuns colaboratorul celei care devenise, în America, un om de afaceri de top, iar cînd s-a implicat în politică, a ajuns șefă de campanie electorală a lui George Bushsenior, devenit președinte al S.U.A. De reținut că Lia Roberts se înscrisese în campania prezidențială din România, în 2004, dar s-a retras din competiție, scîrbită de faptul că era tratată într-un mod grosolan, insolent, chiar amenințător. De pildă, Gigi Becali i-a spus acestei doamne, căreia i se deschideau toate ușile cînd se ducea la Casa Albă din Washington: ,,Du-te, femeie, la cratiță, ce-ți trebuie ție funcția de Președinte al României!”. Ei bine, această distinsă doamnă, fiind foarte informată, mi-a spus: ,,În S.R.I. sînt numai cîrpe de șters podelele marilor puteri!”. Și uite așa am ajuns să trăim vremuri în care aflăm din mass-media că ,,S.R.I. a cheltuit două milioane de lei pe hîrtie igienică”, ,,Generalul Coldea conduce România din umbră” sau că ,,George Maior a dat ordine procurorilor și judecătorilor” (Gelu Vișan, la România TV, 2022). Se vede clar că S.R.I. a ajuns o instituție parazitară, un fel de azil al generalilor corupți, trădători, diletanți, atei, care au dus țara în postura unei căprioare înconjurată de lupi hămesiți. Păi, cine poate crede că un Coldea conduce țara din umbră, dacă noi nu mai avem țară?

În urmă cu vreo doi ani, tot în Revista ,,România Mare”, am publicat articolul ,,S.R.I. – un coșmar”, pe care l-am încheiat astfel: ,,La despărțire, l-am rugat pe Coldea să-mi dea și mie un microfon pentru interceptări, pe care intenționam să-l montez în olița de noapte a nepoatei mele, dar el a vrut să afle ce secrete de stat pot afla Serviciile în urma unei astfel de instalări. Cum ce secrete? Simplu: secretul statului pe oliță, indispensabil oricăror puteri pîrțîite, constipate sau bălegoase, cum au fost toate cele care, în ultimii 30 de ani, au pus această țară pe butuci”.

Un prieten de-al meu i-a înmînat lui Coldea acel articol, în timp ce generalul făcea jogging în Parcul Floreasca din București. De atunci, nu mai aleargă prin acel parc. Probabil, nici nu mai are timp, din moment ce conduce țara din urmbră. O fi văzut și el licuriciul de la capătul tunelului, ori tunelul din capul licuriciului, sau ceva de genul ăsta. Oricum, să-i dea Dumnezeu sănătate, că-i mai bună decît toate, dar nu uitați aceste vorbe: ,,Atunci cînd un nebun pare cu totul rezonabil, credeți-mă, atunci este momentul să îi pui cămașa de forță” (Edgar Allan Poe, ,,Sistemul doctorului Gordon”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Pădurea Amazoniană este pe cale de dispariție. Ce se va întîmpla cînd plămînii planetei nu vor mai respira?

Clima planetei se schimbă într-un ritm extrem de rapid, iar omenirea nu are timp să se adapteze la acest proces. Creșterea temperaturilor a atins cote alarmante, creșterea nivelului mării și topirea gheții duc la consecințe catastrofale, inclusiv creșterea numărului de dezastre naturale, foamete și moartea a sute de specii de animale și plante. Una dintre cele mai mari păduri ale planetei, răspîndită în valea rîului Amazon, ar putea fi în curînd în pericol. Cea mai mare pădure din America de Sud nu va putea în curînd să absoarbă CO2.

Încălzirea globală – pericolul nevăzut

ONU a concluzionat că rata încălzirii globale pe planetă a stabilit un record în ultimii 200 de mii de ani. Potrivit secretarului general al Organizației Meteorologice Mondiale (OMM) la ONU, Petteri Taalas, principalul motiv a fost progresul tehnologic. „Am început să folosim resursele fosile ale planetei – petrol și gaze – ceea ce a dus la o creștere a emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă, iar acestea sînt gaze cu efect de seră care cresc temperatura atmosferei inferioare. Și există dovezi științifice foarte clare că acest lucru nu ar fi posibil fără arderea intensivă a cărbunelui, petrolului și gazelor”, a subliniat el. Un simplu indicator al încălzirii globale pe Pămînt este temperatura Oceanului Planetar, care, în 2021, s-a dovedit a fi cea mai ridicată din cîte au fost înregistrate de-a lungul istoriei. „Oceanele se încălzesc în întreaga lume și acesta este un indicator major al schimbărilor climatice induse de om”, a spus Kevin Trenberth, climatolog la Centrul Național pentru Cercetare Atmosferică din Colorado. Într-un studiu publicat în revista Advances in Atmospheric Sciences se subliniază faptul că o creștere a temperaturii în oceane atrage și furtuni, ceea ce înseamnă că și riscul de inundații crește.

Din cauza temperaturilor în creștere, gheața din Antarctica și Groenlanda se topește mai mult, iar împreună eliberează aproximativ 1 trilion de tone de gheață pe an; din această cauză, nivelul mării este în creștere, punînd în pericol țări întregi. Într-o poziție deosebit de periculoasă se află statul Kiribati din Oceanul Pacific, format din trei arhipelaguri joase. Potrivit Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC), o creștere de doar 0,9 metri a apei ar putea inunda două treimi din țară pînă la sfîrșitul secolului. Mai mult, omenirea nu are timp să se adapteze la schimbare, a declarat IPCC. Schimbările climatice au afectat frecvența evenimentelor meteorologice extreme: incendii, uragane și inundații. Pe lîngă efectul negativ evident asupra agriculturii, industriei și infrastructurii, dezastrele naturale sînt periculoase pentru ecosistemele locale, deoarece nu sînt adaptate pentru a supraviețui în astfel de condiții.

Schimbările de vreme vor afecta, pînă la urmă, toți locuitorii planetei. Potrivit oamenilor de știință, efectul schimbărilor climatice globale asupra ecosistemelor marine, terestre și de apă dulce s-a dovedit a fi chiar mai amplu decît se credea anterior. Schimbările climatice au dus deja la dispariția locală a unor specii de plante și animale: locuitorii regiunilor cu temperaturi extreme, de la cele polare și munți înalți pînă la ținuturile calde

ecuatoriale, au fost afectați în mod special. Habitatele animalelor adaptate la condițiile polare au fost reduse semnificativ, iar speciile din regiunile mai calde le-au luat locul. Printre cei afectați se numără urșii polari din Arctica și pinguinii împărați din Antarctica.

Din cauza schimbărilor climatice antropice, 23 de specii de animale au fost deja recunoscute ca dispărute, dar lucrurile s-ar putea înrăutăți. Cu o încălzire de 1,6 grade, mai mult de 10% din toate speciile vor fi în pericol de dispariție, iar cu o încălzire de 2,1 grade, extincția va amenința deja 20% din speciile planetei. O creștere cu trei grade a temperaturii va împinge 80% din toate speciile marine din Oceanele Indian și Pacific în pragul dispariției, iar după o creștere cu patru grade, jumătate dintre ele vor dispărea.

Ce se va întîmpla cînd nu vom mai avea aer respirabil?

Una dintre principalele cauze ale încălzirii globale a fost rata uluitoare a defrișărilor. ONU estimează că 10 milioane de hectare de păduri și plantații forestiere dispar de pe fața pămîntului în fiecare an, ca urmare a extinderii terenurilor arabile și a altor activități umane. În fiecare an, milioane de plante care ar putea absorbi dioxid de carbon sînt distruse; drept urmare, CO2 ajunge în atmosferă, crescînd efectul de seră.

Pădurile amazoniene, care sînt încă considerate plămînii planetei și sînt una dintre cele mai importante regiuni ale potențialului de oxigen din lume, s-au apropiat de punctul fără întoarcere. Există 390 de miliarde de copaci în Bazinul Amazonului care absorb pînă la 25% din dioxidul de carbon din atmosfera planetei.

Oamenii de știință au tras un semnal de alarmă și au avertizat că omenirea nu se mai poate baza pe cea mai mare pădure tropicală din lume pentru a absorbi poluarea cu carbon produsă de om. Numărul de copaci tăiați în Brazilia în ianuarie 2022 a fost de cinci ori mai mare decît în ianuarie 2021, iar în ultimul an suprafața pădurilor din Amazonul brazilian a scăzut cu 13,2 mii de metri pătrați –un record care nu a mai fost atins din 2006.

Cea mai mare pădure tropicală din lume își pierde capacitatea de a se recupera după daunele cauzate de secetă, incendii și exploatare forestieră. Pădurile din Amazon au atins un punct de cotitură, iar în curînd copacii vor începe să moară, acest lucru afectînd inevitabil viața animalelor și a plantelor: acolo trăiește una din zece specii cunoscute de știință. Bazinul Amazonului este cunoscut pentru biodiversitatea sa unică: acolo cresc 16.000 de specii de copaci, trăiesc 1.300 de specii de păsări, precum și sute de specii de mamifere și amfibieni.

Ecologiștii dau vina pe guvernul președintelui brazilian Jair Bolsonaro pentru tot. Din 2018, el a redus finanțarea pentru programul de sprijinire a pădurilor din Amazon și a promovat dezvoltarea afacerilor în regiune. În ciuda asigurărilor guvernamentale conform cărora defrișarea nu este o problemă, aproximativ o cincime din suprafața tropicală a fost deja pierdută în comparație cu nivelurile preindustriale. O armată a fost trimisă pentru a proteja pădurile, dar rata defrișărilor încă nu a scăzut. Fondul Mondial pentru Natură sălbatică (WWF) estimează că, la

ratele actuale de împădurire, 27% din Amazon va fi fără copaci pînă în 2030.

Deja 75% din păduri sînt amenințate: suprafețele mari se pot transforma în savane puțin împădurite, care sînt mult mai puțin eficiente decît pădurile tropicale în ceea ce privește absorbția dioxidului de carbon. Mai mult, după dispariția copacilor, probabil că nu vor mai crește – sau vor crește, dar vor fi mult mai puțini decît înainte. Acest lucru este valabil mai ales pentru pădurile din bazinul Congo.

Transformare înspăimîntătoare

Deși nu este clar cînd poate fi atins acest punct de vîrf, implicațiile pentru schimbările climatice și biodiversitate vor fi devastatoare. Oamenii de știință estimează că va dura cîteva decenii pentru ca o parte semnificativă a pădurilor actuale din Amazon să se transforme în savană. „Amazon stochează mult carbon și toate acestea vor fi eliberate în atmosferă, ceea ce va crește și mai mult temperatura anuală și va afecta temperaturile medii globale în viitor”, a concluzionat dr. Chris Boulton de la Universitatea din Exeter (Anglia).

Jungla Amazonului a devenit o bombă cu ceas, depozitînd între 150 și 200 de tone de carbon – aceeași cantitate de CO2 eliberată în atmosferă din toate sectoarele economiei în 12 ani. „Dacă pierzi pădurea, atunci dioxidul de carbon, principalul gaz cu efect de seră, va intra în atmosferă. Prin urmare, este foarte important să salvăm pădurea”, a explicat climatologul brazilian Carlos Nobre. Mai mult decît atît, cantitatea de dioxid de carbon emisă de copaci din cauza incendiilor masive și a defrișărilor a depășit deja cantitatea de absorbție a emisiilor nocive din aer.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că oprirea defrișărilor poate preveni o catastrofă. „Pentru a inversa defrișarea și pierderea biodiversității, trebuie să regîndim modul în care producem și consumăm alimente”, a declarat Qu Dongyu, directorul general al Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).

Lumea este conștientă de problemă și de consecințele ei catastrofale. La Summitul climatic COP26 de la Glasgow, peste 100 de lideri ai țărilor care dețin 85% din pădurile lumii s-au angajat să oprească defrișările pînă în 2030. Acordul presupune alocarea a 20 de miliarde de dolari; o parte din fonduri ar trebui folosite pentru combaterea incendiilor forestiere și refacerea zonelor forestiere deja afectate. Cu toate acestea, acești bani s-ar putea să nu fie suficienți: oamenii de știință de la centrul analitic internațional Comisia pentru tranziții energetice (ETC) au concluzionat că, pentru a limita încălzirea globală cu 1,5 grade Celsius față de temperatura epocii preindustriale, este necesară nu numai stoparea defrișărilor, iar acest proces va necesita cel puțin 200 de miliarde de dolari anual pînă la mijlocul secolului.

În lumina evoluțiilor geopolitice recente, problema climei este în pericol de a fi retrogradată pentru mulți ani de acum înainte. Schimbările climatice globale vor afecta inevitabil toate sferele vieții cotidiene, așa că sarcina principală a umanității, dacă dorește să trăiască în continuare pe această planetă, ar trebui să fie reducerea drastică a emisiilor de carbon în atmosferă. Promisiunile făcute de zeci de țări la Summitul climatic de la Glasgow trebuie respectate indiferent de situația geopolitică. N.K.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.