Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
Cît de înșelătoare sînt cuvintele! Mediterana nu te îndeamnă la meditație, iar Pacificul nu te îndeamnă la pace... CORNELIU VADIM TUDOR
Nealiniații
Dacă am putea privi de sus situația geopolitică a planetei, am observa că există o uniune între Europa de Vest și Statele Unite ale Americii, care dictează standardele economice și sociale după care trebuie să se alinieze toți ceilalți jucători. Civilizația occidentală, cea mai tînără dintre civilizațiile de pe Terra, dorește să devină dominantă în raport cu toate celelalte. Să ajungă în faza ei imperială, după 1700 de ani de la naștere. Așa cum scriam în articolul „Cum încep și se sfîrșesc civilizațiile”, publicat, în două părți, în Revista ,,România Mare” prin octombrie anul trecut, această fază imperială făurită în anul 1989 începe atunci cînd unul dintre combatanți iese învingător în competiție, ceea ce s-a întîmplat după căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, iar pacea este asigurată o perioadă lungă de timp, aproximativ patru secole, avînd de-a face cu o perioadă de stabilitate, de prosperitate, de uniformizare a artei și gîndirii. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA
Aripi de fluturi Ajută-mă să-ncep o viață nouă, Să las țigara și să nu mai beau Păcatele acestea amîndouă Mă fac bătrîn și jur că nu mai vreau. Ajută-mă să fiu ca altădată Pe mine însumi să mă regăsesc Din bucuria zorilor curată Să-mi iau puterea de-a trăi firesc.
Aripi de fluturi, purtați-mă în zbor Zeul iubirii e nemuritor. Aripi de fluturi, în aur nestins Spuneți tristeții că nu m-a învins! Ajută-mă acum și pe vecie Dă-mi mîna ta și fă-mă fericit Tu ești izvorul meu de apă vie Și cel din urmă port din asfințit. Ajută-mă, iubirea mea cea mare, Nu te cunosc, dar știu că vei veni Printr-o ninsoare de cireși în floare Vom colinda frumoși ca doi copii. CORNELIU VADIM TUDOR
Pensiile speciale
Au existat numeroase partide care, înainte de a ajunge la guvernare, s-au angajat în fața electoratului că vor „umbla” la pensiile speciale. Toată lumea a înțeles prin aceasta faptul că le vor studia mai atent și, apoi, implicit, le vor desființa total sau parțial, or le vor impozita cu un procent mai mare, după caz. Din păcate, nu s-a întîmplat niciodată nimic, chiar dacă ni-l amintim pe Rareș Bogdan care, în campania electorală, ne asigura din toți rărunchii că va lupta pentru desființarea pensiilor speciale. Dar ce înseamnă ,,pensie specială”? Ei bine, faptul că, pe lîngă pensia cuvenită obținută după criteriul contributivității fiecăruia, românii mai pot beneficia de o sumă considerabilă lunar. Însă nu toți, ci doar anumite categorii de cetățeni. Sumă care, într-o interpretare corectă, înseamnă, în toate cazurile, un venit obținut după criterii subiective, dacă nu cumva anacronice. Pensiile speciale sînt, desigur, ,,invenția” unui politician zelos, îndreptată, cum spuneam, doar către o anumită categorie de personal, situată mai la inima și, poate, mai către interesul politicianului respectiv și a altora care l-au succedat. De ce inițiatorul pensiilor speciale nu s-a străduit să regleze aceste pensii prin mărirea salariilor categoriilor de cetățeni considerați a merita pensii mai mari? Era mai peste mînă și, fără îndoială, mai greu de justificat. Pentru că, altfel, românii ar fi avut salarii mai mari, implicit contributivitate mare, iar pensiile rezultate ar fi fost substanțiale! Așadar, e ușor de înțeles de ce nu s-a dorit asta, ci s-a ales calea mai simplă, mai directă și mai... sfidătoare! De ce sfidătoare? Fiindcă ce-o să spună muncitorul care toată viața a tras la șaibă, sau lucrătorul din mină, care în fiecare zi imploră divinitatea să nu se surpe galeria, văzînd ce pensii încasează procurorii, avocații, toți magistrații și alții ca ei? Sau atunci cînd aud că unele pensii sînt mai mari decît salariile pe care le-au avut unii dintre acești români pînă la încheierea stagiului de activitate? După ce criterii fantasmagorice au fost calculate aceste pensii? Dacă ar fi să acceptăm ideea pensiilor speciale și ne-am gîndi ce categorii de lucrători ar fi îndreptățite să beneficieze de astfel de recompense, în primul rînd ne-am îndrepta atenția către aviatori (mai ales parașutiști), mineri, muncitori de la centrala termo-nucleară și, în general, către cei care își desfășoară activitatea în medii cu grad ridicat de toxicitate sau în locuri în care-și riscă viața. În rest, mult comentatele pensii speciale, pe lîngă îmbogățirea fără noimă a unora dintre români, nu conduc la altceva decît la dezbinări și scindări sociale. IOAN STOICA
„Peisaj vesel de primăvara“, tablou de Marian Ionescu
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” – ,,sunetul trist al clopotelor istoriei României”
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întîlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din Secolul al XVII-lea, pînă la începutul Secolului XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai tîrziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea să preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor „gospodării autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizîndu-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj. În anii ʼ30 ai Secolului XX, în Europa existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia). În ţara noastră, la vremea respectivă îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia”, de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional, şi Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti, din 1936, cu caracter naţional. (continuare în pag. a 12-a) Muzeul-satului.ro
NR. 1634 l ANUL XXXIII l 5 – 11 APRILIE 2022 l 24 PAGINI l 5 Lei
2
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
F A treia încoronare a lui Bîl-Bîl întîiul F Zoe cadrista F Emil rezolvă telefonic toate problemele Planetei F Suzana Gulea şi Purceluşa Dosia F Banda lui Asztalos a pus laba pe un sfert din economia naţională PARTEA II-A F Dar, ar trebui să-i mulţumim bătrînului Antoniade, fiindcă l-a luat gura pe pe dinainte şi a spus în cadrul unei Conferinţe de Presă pe care a ţinut-o duminică dimineaţa la Palatul Elisabeta: „Regele Mihai nu a recunoscut niciodată actuala Constituţie a României şi nici nu are de gînd s-o facă. Regele Mihai nu va renunţa niciodată la proprietăţile pe care le-a deţinut în România“. F Rătăcirea Patriarhului Teoctist (ziua vesel, noaptea trist) n-o putem pune decît pe socoteala scopului său secret de a fi iertat (de reacţionarii care terorizează România) pentru complicitatea sa la demolarea bisericilor. Urîtă ieşire din scenă mai ai, părințele! Deci matale cînd te rugai pentru Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, de fapt tot la Mişulică te gîndeai, fiindcă aşa ai învăţat din cele 10 porunci – în loc de „să nu minţi“, ai priceput exact pe dos. F Presa de luni a venit şi cu alte „perle“ de ridicol. „Ziua de ieri a început matinal“ – scrie Răzvan Bucuroiu chiar în... „Ziua“! Şi tot el face pe „scannerul“ paranormal: „Ochiul reporterului a mai putut surprinde emoţia puternica a Regelui, comportamentul lui ştiutor (?!) care puncta slujba religioasă“. F Desigur, nu putea lipsi depunerea unei coroane de flori la bustul, înfipt într-o prăjină, al lui Coposu – de parcă fostul turnător plătit al Securităţii ar fi Eroul Naţional al României. Capitala asta nu mai are şi alte statui, cum ar fi acelea ale lui Eminescu, Iorga, Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Cantemir. Dar, la aşa „rege“ – aşa „erou“. F Cine a dat repede ochii peste cap şi a leşinat strategic, vreme de cîteva clipe? Fosta ibovnică a majorităţii secretarilor P.C.R. din Televiziune, realizatoarea de emisiuni omagiale închinate tovarăşilor Elena și Nicolae Ceauşescu, adică maimuţa aia cu breton şi cu ochii rotunzi ca orificiul unei capre japoneze, Marilena Rotaru. În „România liberă“ de sîmbătă, celebra sugativă (ah, Ion Budescu, Florea Nedelcu, Dinu Săraru şi Dumitru Moroşanu, de ce nu vă scrieţi memoriile?!) cade pe spate din nou dar, nu în garderoba Televiziunii, unde îşi mai vărsa găleata de hormoni în menopauzele de filmare, ci direct într-o transă mistică: „În această clipă sacră, înălţată din rugăciunile atîtor zile şi nopţi, rog pe MajestateaVoastră să primească încă o dată, aici, pe pămîntul pe care s-a născut, a domnit şi cu siguranţă va mai domni (?!), jurămîntul meu de credinţă, supunere şi fidelitate (...) Vom şti, oare, vreodată că jertfa, puterea de dăruire şi dragostea Majestăţii-Voastre au făcut posibil miracolul? Că, asemenea sfinţilor (?!) aţi luat asupra Majestăţii-Voastre păcatele noastre (?!) pentru a ne înlesni purificarea?!“. Asta-i zăludă, oameni buni, îl compară pe Mandibula Fonfăită cu Isus Christos, singurul care a luat asupra Sa păcatele oamenilor (deci nu sfinţii, năroado, că te dau pe mîna LADO!) Dar de ce atîta efort să te purifici, Marleno? N-ar fi mai comod cu un irigator? Pif-paf, de cîteva ori, şi nici n-ai simţit, gata cu păcatele, e ca nouă! F Minciuna cum că Mihai von Hohenzollern ar putea ajuta România în eforturile sale de integrare europeană e penibilă – dacă ar fi dorit şi ar fi putut (dar nu poate, fiindcă, nimeni nu l-a băgat în seamă pe la Curţile Europei, tratîndu-l ca pe un șofer degenerat!) de ce n-a făcut-o pînă acum, timp de 7 ani, cine l-a împiedicat? Şi, în definitiv, ce a făcut el, vreme de 40 de ani, pînă în 1989, pentru Ţara de dragul căreia, chipurile, se topea? F Cine se trezeşte
vorbind şi insultîndu-i pe toţi cei care îndrăznesc să aibă o altă opinie decît el? Tot o odraslă de legionar, Mihai Creangă, cunoscut nu numai pentru beţiile lui vomitive (ăsta vomita cu ridichi întregi, ca balena Moby Dick!) ci şi pentru acuzaţia adusă, atunci cînd a fost arestat, pe motiv că ar întreţine relaţii incestuoase cu propria lui fiică. F De-a dreptul isterice sînt ţipetele unuia pe care îl credeam bărbat – Adrian Pătruşcă, de la „Ziua“. Ia te uită termeni utilizaţi de acest Pătruşcă, care de fund ne muşcă: „paranoia regalofobă“; „imbecila declaraţie a peuneristului Petre Țurlea“; „Am ostenit să scriu că Regele este unsul lui Dumnezeu“ (l-a uns cu smoală, de cîteva ori, şi nici n-a simţit, ca pe Scaraoțki); ,,actul cretino-stalinist al lui Petru Groza“; „forţele politice vremelnice şi slăbănoage“; „nerozia dovedită a clasei politice româneşti“; „Regele vine ca Suveran“ etc. F Apreciatul poponaut Dan Ceachir ne zgîrie urechile la BBC cu vocea sa de peşte castrat, afirmînd că Mihai e unsul lui Dumnezeu, e episcop extra-bisericesc şi... urmaş al împăraţilor Byzantini! De ce nu direct al lui Iulius Cezar şi al Cleopatrei, care l-au procreat într-o ploscă, prin donare, sub patul faraonilor? F Cel mai corect a reflectat debutul vizitei ziarul „Adevărul“, al cărui reportaj a purtat un titlu sugestiv: „Faţă de Paștele 1992 – O primire palidă pentru un Mihai I obosit şi dezorientat“. F De asemenea, tot în „Adevărul“ se remarcă editorialul „România – primii paşi pe calea regală“, scris de Cristian Tudor Popescu, într-un moment de grație, deci cu talent, cinste și sarcasm. F Referindu-se la scenariile monarhiste care se tot urzesc acum în România, Serbia şi Bulgaria, Marius Tucă publică în excelentul său ziar „Jurnalul Național“ un editorial intitulat „Vin regii!“: „Şi cum Istoria ne-a învăţat că aproape nimic nu e întîmplător, mă întreb cine se joacă cu Țările din această parte a lumii de-a regii şi preşedinţii?“. Ne mănîncă şi pe noi palma să scriem un editorial, cu titlul „Vin blegii!“. F Şi tot Marius Tucă, în ,,Jurnalul Naţional“ de luni, are curajul de a pune degetul pe rană: „De unde pînă unde aşa, dintr-o dată, a coborît stafia monarhică în această parte a lumii? De unde pînă unde la porţile Bulgariei, Serbiei şi României s-au găsit să bată în acelaşi timp degetele regale? Aceleaşi degete regale care fuseseră odinioară prinse în balamalele Istoriei, fiind nevoite să-şi ia «La revedere» şi «La revedere» a fost, de la tron“. F Obrăznicia a depăsit orice măsură: Poliţia lui Dejeu şi S.P.P.-ul lui Anghel au oprit circulaţia pe ruta Bucureşti – Curtea de Argeş cu un sfert de oră înainte de a trece sclerozatul ăsta. Bătrîna puşlama a şi făcut prima vizită de lucru, la Uzina de Frigidere din Găeşti. Mai aflăm că, rînd pe rînd, au intrat la el în audiență Valeriu Stoica (ministrul Justiţiei!), apoi ministrul Învăţămîntului, ministrul Agriculturii ş.a. F Dar, vom trăi şi vom vedea. Pînă aici, echipa de mercenari Ţapul – Zoe – Diaconescu crede că i-a mers scenariul în plin, că mîine o să forţeze votarea în Parlament a unei Legi prin care se modifică Constituţia – iar Puterea va fi predată lui Mihai von Hohenzollern. Abia aşteptăm! N-are bătrîna evreică Zoe Petre fuste atît de largi şi de crețe să-i ascundă, la iuţeală, pe cei doi inconştienţi, care plimbă chibritul aprins pe lîngă butoiul cu pulbere al nemulţumirilor populare. Se zice că ăsta ar fi Testamentul lui Coposu. Facem ceva pe Testamentul lui Coposu, dar nu oricînd, ci numai după ce-am băut doi Ţapi de bere! Fostul paznic al lui Iuliu Maniu ne-a terorizat viu, acum ne terorizează şi mort, parcă-i
RM
un blestem. F Dar, să trecem la lucruri mai vesele, fiindcă aşa o cer interesele. Acelaşi ziar „Adevărul“ îi decernează Trofeul Gîgă cunoscutului beţivan şi ofiţer CADA Nicolae Alexandru, ajuns, din slugă a lui Niculae Spiroiu, preşedintele Comisiei de Apărare a Senatului: „Tot ce ştim este că generalul Dumitru Iliescu a fost trecut în rezervă și ca orice cetățean în rezervă caută să-și folosească banii agonisiţi în funcţia respectivă“. F Dar, P.D.-F.S.N. n-are numai imbecili, are şi oameni sensibili. Ca de pildă, deputata (ho cu tata!) Paula Ivănescu, care a declarat: „Voi propune ca partidele care au promovat femei în Parlament să beneficieze de o primă“. Printre acestea se numără şi Adriana Severina, care la orice oră din zi sau din noapte, chiar dacă va fi sculată cu părul pe bigudiuri, tot va obţine titlul de „Miss Parlament“. De ce? Fiindcă urmaşa Anei Pauker este grasă, lăptoasă şi devreme-acasă, nu paşte ea, aşa, de nebună, cu toţi bivolii pe lîngă ea! F În materie de politică, Adriana Severina e ca Alina Bubulina Mungiu, adică nimeni nu înţelege ce molfăiesc fetele astea. Ultima mîrşăvie a acestei caricaturi umane, botezată „Rostogol“, şi care a ajuns în fotoliul lui Nicolae Titulescu prin înclinaţia spre trădare a lui Emil Constantinescu, este cam pania penibilă de a deschide, la Cluj-Napoca, un consulat unguresc. În pornirea asta nesănătoasă, belitul e sprijinit, din păcate, şi de BBC, care se amestecă prea mult unde nu-i fierbe oala – altminteri, nu se explică de ce un tînăr corespondent, Liviu Man (angajat, totodată, al Studioului Cluj al Televiziunii Naţionale) a afirmat la BBC că, în perioada interbelică, funcţionau în marele oraş transilvan nu mai puţin de 12 consulate străine, dar „a uitat“ să spună ce tragedie s-a întîmplat la 30 august 1940 şi care a fost contribuţia spionilor de la Consulatele Ungariei şi Germaniei. Însă stăpînii micului agent sionist Severin i-au dat ordin acestuia să deschidă oficina de spionaj şi gata, ce atîta gălăgie?! Culmea impertinenţei acestei canalii a fost atinsă atunci cînd, deplasîndu-se la locul crimei, el i-a ameninţat pe consilierii municipali ai P.U.N.R., P.D.S.R. şi P.R.M., care, normal, s-au opus deschiderii unei asemenea şcoli de spioni: „Dorinţa ca într-o regiune a Ţării să nu se aplice politica externă a unui stat naţional unitar deschide uşa federa lismului şi secesionismului!“. Şi să nu-i dai una peste gură, scurt, cu dosul palmei? Nu ţi-e ruşine mă, derbedeule? Carevasăzică, tu joci ceardaşul cu organizaţia horthystă U.D.M.R. şi năpăstuieşti Clujul cu un consulat unguresc de o periculozitate extremă – iar românii care au curajul să se opună sînt ameninţaţi că urmăresc (tot ei!) sfîrtecarea teritorială a României! Sperăm ca dovada asta să-i lecuiască, definitiv, pe românii din întreaga Ţară să mai voteze pe rapandulele de la C.D.R. şi U.S.D. Mai mult: mîna să li se usuce acelora care vor mai vota cu trădătorii ăştia de Ţară! F Ştiţi care sînt cei mai mari agitatori în problema dosarelor Securităţii, făcînd o gălăgie infernală şi reclamînd accesul liber la Arhive? Exact turnătorii de profesie! F Ce caraghios lucru, să laşi să se exprime liber, în probleme de istorie şi politică, un individ primitiv! E cazul lui Viorel Cataramă, care are o tărtăcuţă mai mică decît a Omului de Neanderthal (el crede că e ceva referitor la Olanda, adică Nederland, cu care face bişniţă cu mobilă). De cîteva ori pe săptămînă, gangsterul (mic la cap, mare la trap!) distrage atenţia presei şi a clasei politice de la afacerile lui murdare, în special de la jaful SAFI, şi se lansează în tot felul de apeluri şi chemări cu caracter mondialist. Ultima lui cugetare sună astfel: „Neintegrarea României în NATO va fi o foarte mare nenorocire!“. Ce vorbeşti, Viorele? De fapt, cea mai mare nenorocire eşti chiar tu, Cataramă, mă mir că nu ţi-ai dat seama pînă acum. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 martie 1997)
RM
3
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar Super(mãmã)liga – cazul Constantin Brâncuºi
O lungă şi onorantă listă de mari artişti aplecaţi şi spre cele lumeşti, spre trebuinţa pîntecului, îl numără şi pe gorjeanul crescut la Hobiţa cu boţuri de mămăligă şi tocane olteneşti. Tuturor ne rămîn înfipte în creier mireasmele copilăriei şi mîncarea ca la mama acasă, dar lui Brâncuși parcă mai mult decît mediei. Îi rămîne fidel mămăligii mai cu ardoare decît femeilor, nu puţine, ce-i ţinură de urît în viaţă şi îi roagă pe cei veniţi de acasă să-i aducă făină de porumb cu fiecare ocazie. Şi poate pare o mîncare simplă, de ţăran român fără pretenţii, dar ceea ce redau mai jos contrazice fără drept de apel această părere şi ne arată că şi mămăliga are rosturile ei cînd e să fie gătită, că-i trebuinţă „să se lichească de fundu‘ ceaunului” ca să se arate demnă spre priveala şi gurile invitaţilor, mai ales că nu vorbim de un gurmand oarecare, din cei ce s-au mai văzut, ci de unul cu multă cunoştinţă gastronomică şi cu nişte papile gustative exersate şi de o fineţe remarcabilă.
„Se bãtea turcii la gura americanului º-a italienilor” Începem cu o scrisoare publicată de Observatorul Cultural, întocmită pe 3 decembrie 1914, la aproape un deceniu de cînd ajunsese la Paris, adresată lui nea Vasile (fratele vitreg) şi lui nea Petrică: „V-am zis că aici stau într-o casă cu 6 etaje, am mulţi amici dă tate naţiile. Io stau jos şi uşa mea dă la atelier dă chiar în bătătură şi cum pînă acu’ nu dădu neaua p-aici şi nici frig nu e aseară scosei chirostriili în curte şi pusei de-o mămăligă cu 3 pui fripţi pă jar cu usturoi, dă cîte ori fac mămăligă mi-aduc aminte de nopţile pe care le petrecurăm în mai la Măgura şi mă învăţă tanti Manda să las mămăliga să se lichească de funduʼ ceaunului. Aşa făcui io aseară dă-i băgai pă toţi în draci, ieşiră pe la ferestre dă ziceai că-s lupi flămînzi. Le strigai să coboare da fie ce să aducă şi vreo două sticle de vin. Ș-apăi să fi văzut ce se bătea turcii la gura americanului ş-a italienilor de ziceai că nu mîncară de cînd îi fătară muică-sa şi să-ncinse un chef pă cinste. Mămăliga o făcui într-un tuci de o vadră să-i satur şi să dusă fumu în tătă mahalaua Montparnassului. Dapăi cînd mă gîndesc că vine Crăciunu şi tare îi ghini acolo la aldi matale mai că mi vine să sui în tren că e gara lîngă mine s-aud trenurile fluierînd zi şi noapte, dacă n-ar fi cu plecarea în America mai că aş fi venit. Mă întrebaţi cum o duc. Ce să zic, no duc io ghini da nici să mor nu pot că mai am multe de făcut”.
,,Mãmãliga stimuleazã forþele fecunditãþii“ „Ca toţi oamenii de munte din România, Constantin Brâncuși era un mare amator şi consumator de mămăligă. Acest articol culinar îmi repugnă, deşi eram obligat să-l consum aproape la fiecare cină sau dejun pe care le-am luat cu sculptorul în ţară. Îşi făcea singur mămăliga şi la Paris, Am degustat-o şi acolo cu silă, fără să i-o spun. (…) În privinţa mămăligii nu ne-am înţeles niciodată. O acuzam de pelagră şi aruncam toate anatemele asupra mămăliguţii şi turtelor. Brâncuși pretindea că mămăliga stimulează forţele fecundităţii şi mă blestema ca adept al infamului pastor englez Malthus. Dăm din umeri! I-am povestit şi de ultima mămăligă mîncată la Berlin, cu un an înapoi. La Berlin nu se pomenea şi nu se pomeneşte de mămăligă”, scrie Petre Pandrea în „Brâncuși. Amintiri şi exegeze“. Afrodisiacă ori ba, cu mămăligă şi ciuperci a furat multe inimi, aşa cum vedem mai jos.
Un Don Juan de bucãtãrie Că Brâncuși a fost un bărbat cu multă trecere la femei se ştie, aşa cum se ştie că şi-a folosit din plin acest atu, dar să-l vedem pe artist seducînd suflete gigaşe cu o mîncare de ciuperci şi mămăligă parcă pare
neverosimil. Însă martoră ne este Cella Delavrancea, care rememorează prima întîlnire cu Brâncuși din 1922, în ediţia din 19 noiembrie 1971, în ziarul Contemporanul. „Ne aflam amîndoi (un prieten grec, colecţionar de artă) într-o curte prăfoasă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi cîţiva bărbaţi cu tichie de hîrtie pe cap, lucrînd, sumar îmbrăcaţi. În fund pe stînga, era atelierul lui Brâncuși. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, m-au sfredelit din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. (…) Intrasem în casă. Brâncuși mă examina fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere. De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovoidali, din acelaşi metal, luceau atît de tare încît mi s-a părut că le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpînesc, şi am spus: «Ce vii sînt!». Brâncuși a surîs. Dintr-odată eram mai apropiaţi. «Da, le şlefuiesc cu mîinile, luni de zile, pînă sînt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnișoare». Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic. În faţa mea, tăiată ca un ferăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuși m-a întrebat: «Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prînz şi ai să mănînci ciuperci pregătite de mine». Am privit şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. «Cucurugu gagu, cîntă cocoşul», am răspuns. Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios: «Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc… Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?». «Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş». Brâncuși era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului”. Despre miraculoasa mîncare de bureţi aflăm amănunte tot de la scriitoare şi pianistă. „El îşi cinstea prietenii cu aceeaşi solemnitate, dar cu o mîncare de ciuperci pregătită de el cu mirodenii alese în mare mister. Musafirii lui trecuseră prin multe vămi pentru a ajunge la acest privilegiu. Sculptorul român, binecunoscut în cercul doamnelor din Faubourg Saint-Germain – adică aristocraţia franceză care se putea lăuda cu cîte un străbunic ghilotinat în timpul teroarei din 1793 – invita la masă diferite admiratoare cu nume răsunătoare. Cucoane obişnuite cu o viaţă de rafinament, care adoarme uneori reflexele de apărare, se înviorau de plăcerea de a mînca mămăligă pe blid de lemn şi ciuperci cu multe verdeţuri migălite de maestrul sculptor”. După cum am văzut, fie că era cu ciuperci, fie că însoţea nişte pui fripţi, mămăliga era o constantă la masa lui Brâncuși. O spune şi Marica (?!) într-o scrisoare trimisă artistului. ,,Blestemata mea de memorie a reţinut sticlele de vin, de vermouth (cu toate că aceasta ar fi fost treaba lui Alice) şi de cidru băute în căsuţa d-tale,
ea mi-a evocat mereu cu frenezie şi lirism mămăliguţa atît de straşnică dăruită nouă de Crăciun…”.
„Bucãtarul s-a cãznit. Dar numai cazna nu ajunge“ Cît despre cît de fin cunoscător în ale mîncării era, aflăm din potretele lui Vintilă Rusu Şirianu: „Eram prin 1924, dar încă de atunci, în cei mai mulţi dintre noi «misterul Brâncuși» săpase adînc ascunse admiraţii virgine… Şi masa de seară s-a alcătuit din Brâncuși, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu şi noi nedespărţiţi: Cezar Petrecu, Păstorel şi eu. Păstorel, «care era la el acasă în marile restaurante şi bodegi», a aranjat o cină «extra» la Modern. În seara hotărîtă aşteptam cu ţuică la gheaţă. Autorul Măscăriciului Vălătuc se dusese să-l ia pe Brâncuși de la hotel «Bulevard» unde locuia. După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Brâncuși, vădit, se simte bine între noi. Ceea ce nu-i puţin lucru… După saramură, Păstorel, care a rînduit felurile bucatelor pe tipicul bucătăriei româneşti, are imprudenţa să-l întrebe pe Brâncuși dacă i-a plăcut peştele. El răspunde scurt şi parcă mulţumit că i-a pus întrebarea: – E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime. Cam «aromat»… saramura cam lungă… Zîmbeşte maliţios şi încheie: – Încolo merge… S-a atacat ghiveciul, adus cu mare ifos, chiar de patronul restaurantului, în talger de pămînt ars, după toate regulile artei. Şi un straşnic vin rose de Segarcea adus de Cezar (sursă secretă). Ciocnim. Cezar, dispus, imitînd glasul răguşit al lui Păstorel, se apleacă spre Brâncuși: – Cum v-a plăcut ghiveciul, maestre? Brâncuși îl împunge o clipă cu suliţa privirii lui piezişă: – Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov. A stat la un foc prea tare… Cezar, vesel de găselniţă, strigă: – Încolo, merge! La muşchiul de porc la frigare, împănat cu slănină şi usturoi, tras prin mălai avem cu toţii o satisfacţie. De cum a gustat două îmbucături, Brâncuși mormăi în barbă, ridicînd furculiţa ca un semn de exclamare: – Asta, bun! A venit «Bourgogne»-ul vechi, vinul favorit al lui Brâncuși. Ciocnim. Păstorel, subit inspirat, cu paharul întins, îi lansează lui Brâncuși un «envoi» în stil Secolul XVIII: «Cu ciocanul şi cu dalta/ Sînteţi, maestre, divin;/ Dar acuma întreb alta:/ Fi-veţi oare şi la vin?». Brâncuși, amuzat, ridică din frunte, îl aţinteşte în ochi: – Mă provoci? Vezi să n-o paţi, tinere! Şi aşa a fost. A păţit-o. Şi nu numai el”.
,,Nu-mi place mîncarea asta ardeleneascã“ În fine, un ultim citat despre subiect încheie cronologic acest articol, cu speranţa că a folosit cuiva, de nu, să îmi scuzaţi demersul. Într-un interviu pentru ,,Adevărul”, Sorana Georgescu-Gorjan povesteşte despre o întîlnire a lui Brâncuși cu tatăl ei, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, care a lucrat alături de sculptor la ridicarea „Coloanei infinitului”, inaugurată în 1938: „Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi «fără carne». Brâncuși postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de mîncare. Mai tîrziu, cînd a locuit o vreme la tata, la Petroşani, i-a zis: «O să mă ocup eu de-acum încolo de mîncare, că nu-mi place mîncarea asta ardelenească, cu tot felul de sosuri, grasă». Or, bucătăreasa tatălui era furioasă pentru că n-avea decît să care coşul lui Brâncuși cînd mergeau la piaţă. El pregătea mămăliguţă cu brînză, salate, mîncăruri mai uşoare”. Gastroart.ro
4
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
RM
Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR
Lingurarii din Tămășoaia
Tămășoaia este numele unui sat din vecinătatea locului unde m-am născut. Pe vremea copilăriei mele, mare parte dintre locuitorii lui erau țigani, care munceau pe unde apucau, pe la românii înstăriți care nu pridideau să-și gospodărească pămînturile doar ei, cu familiile lor. Oamenii din Tămășoaia erau muncitori, încercînd din răsputeri să-și facă bine treaba, ca nu cumva să se facă de rîs și să nu mai fie chemați și altă dată... Se gîlceveau între ei, de cele mai multe ori din cauza sărăciei, în rest, erau pașnici și-și vedeau în liniște de familiile lor cu mulți copii, dezbrăcați, desculți și înfometați, slabi, de li se vedeau coastele. De la ei, mama cumpăra mai ales linguri, pentru că eram mulți și năzdrăvani, iar, de foame, pînă să pună ea mămăliga pe masă, le rodeam cu dinții, astfel că, după o vreme, ne trezeam că lingurile nu mai erau bune de nimic. Așa că mama era nevoită să cumpere altele noi... Cum vedea pe uliță un țigan cu coșul în spate plin de linguri, îl chema în ogradă la noi. – Dă-mi, măi, omule, și mie un set de linguri, că afurisiții ăștia de copii n-au mai lăsat nici una teafără. Pe toate le-au prăpădit, una nu mai e întreagă: ori sînt cu coada ruptă, ori roase pe margini că-n loc să-ți intre mîncarea în gură îți curge pe de lături, dacă nu ești atent. Mama îi vorbea ca unei rude a ei, nu ca unui lingurar, pe care îl chemase să negocieze cumpărarea cîtorva linguri. Și-o asculta omul tăcut, cu privirea
Nichita Stănescu, 89 de ani de la naștere Nichita Hristea Stănescu, cel ce avea să devină unul dintre cei mai însemnați poeți moderni ai României, s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 19521957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart. În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai tîrziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor. În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai tîrziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului. În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor, şi „Un pămînt numit România”. În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 19701973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe
mai mult în pămînt, frămîntat de gîndurile lui. Era un om mai necăjit decît mama... Tăcerea lui însemna multă durere, se simțea în ea neliniștea ca nu cumva mama să se răzgîndească și să nu mai cumpere măcar o lingură, iar el să nu mai poată să le ducă acasă cîte ceva de-ale gurii copilașilor lui. Văzînd că mama se tot zorea cu vorba de necazurile sale, răsucindu-se din loc în loc pe marginea prispei, omul îi zise: – Îmi dai ce vrei matale, țață!... Trebuie să duc și eu la puradeii mei mîncare... Chiar și un pumn de mălai de-mi dai, e bun... Nu tot bani se cheamă? Săru-mîna!... Avea omul de vînzare și linguri mari, că dacă luai doar o înghițitură, două, te trezeai numaidecît cu strachina goală, dar mama ceru linguri din cele mici, să ne păcălească foamea. Cu lingura mică, erai nevoit să iei de mai multe ori din fiertura din strachină, așa că te ridicai de la masă ori ghiftuit bine, ori mai flămînd. Mama se hotărî să ia trei seturi de linguri, legate cu o bucățică de sîrmă, în schimbul cărora omul primea o sită de mălai sau de fasole. Toată lumea era mulțumită pentru tîrgul încheiat... Noi, prichindeii, stăteam adunați în jurul mamei, cuminți și cu ochii țintă la lingurar, bucuroși că acum aveam linguri noi cu care să mîncăm, dar și pe care să le ronțăim pînă să ni se umple străchinile cu de-ale gurii. Ne așezam pe scăunelele noastre la fel de îngîndurați ca mama... Cu toate greutățile de atunci, viața mea avea însă frumusețea ei, mai ales că o aveam pe mama sănătoasă și că putea să ne poarte de grijă. Așa că ne vedeam de copilăria noastră, la fel ca toți ceilalți copii din sat, chiar dacă ei aveau părinți mai înstăriți.
Acum, satul e o paragină. Nu mai vin lingurarii cu lingurile lor de lemn, pentru că între timp au apărut cele de metal și de plastic... Multe lucruri din vremea copilăriei mele nu se mai regăsesc prin gospodăriile sătenilor, pentru că progresul a schimbat radical viața oamului peste tot... În Tămășoaia, unde au trăit generații întregi de lingurari, au rămas doar amintirile, iar ei dorm, cu uneltele lor de meșterit fuse, linguri, troace, pierduți, undeva, în colbul uitării. ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”
lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sédar Sénghor, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului. Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială. În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărîţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Nichita Stănescu, poet nepereche, parte a unei trinităţi reformatoare în lumea versului românesc, alături de Eminescu şi Arghezi, şi un admirabil artist, prin teoriile, jocurile, abilităţile şi stările sale, a metamorfozat realmente imaginea poeziei româneşti. Considerat atît de critica literară cît şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea ,,Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine, temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decît cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcînd parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. *** Din multitudinea de scrieri ale lui Nichita Stănescu, am alcătuit pentru cititorii noștri o selecție de mărturirisiri și cugetări ale sale, din care se poate reconstitui, desigur parțial, ceea ce el însuși a numit un ,,Autoportret comportamental al respirărilor”. * ,,A te naște este o sugrumare, iar a muri, un strigăt. Faptul de a te fi născut este atît de uluitor și de mirabil, încît este mai degrabă asemuitor întîmplării, decît legii. Voi zice și eu în consecință că întîmplarea naște legi, iar
legile nasc întîmplări. Întîmplarea nemaipomenită de a fi cal poate fi asemuită cu neasemuita întîmplare de a fi abore. Pe om îl ispășește de individualism cuvîntul, care este un organ colectiv al umanității, dacă nu cumva singura ei ființă fragmentată în nesfîrșite substantive și verbe rostite de pieritorii globului pămîntesc”. * ,,Despre poezie am o părere foarte bună. Poezia poetului stîrnește poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atît mai măreț cu cît cei care-l citesc nu pe el în descoperă, ci pe ei înșiși”. * ,,Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezasturos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne pare încă de nejefuit. Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte – și în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființîndă a eticii”. * ,,Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe cîmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cîntec al surzilor”. * ,,Eu iubesc foarte mult porturile; unde se sfîrșește ceva și începe altceva. De unde începe îmbarcarea sau de unde începe debarcarea. E un început și un sfîrșit în același timp”. * ,,Cînd îmi scriu cărțile, am sentimental că ele sînt stîrnite din pură vocație. Cînd le recitesc, însă, mărturisesc că fac un act de orgoliu. Ca să-l menajez pe acesta din urmă, nu-mi prea recitesc cărțile”. * ,,Întrebările adevărate cuprind răspunsul în ele. A fi este un răspuns posibil, a avea este un răspuns insuportabil”. * ,,Sesizînd concretețea cuvîntului și surprin zătoarea lui asemuire cu structura materiei, mi-am dat seama că el este casa sufletului meu și am realizat cu intensitate că limba română este patria mea spirituală. Prin limba română am văzut cu ochii și cu sentimentele mele măreția României”. * ,,A avea un prieten este mai vital decît a avea un înger”. * ,,Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață”. NICHITA STĂNESCU
RM
5
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... SMARANDA BRĂESCU – un curcubeu al Aeronauticii Românești (2)
Smaranda Brăescu pleacă la 14 decembrie 1931. Ajunge la Berlin, de aici ia vaporul și ajunge la New York în ultimele zile ale anului. Se zbate să găsească un avion a cărui închiriere s-o poartă suporta, și soarta a favorizat-o: a găsit un avion „Cessland” (Cessna) al unui particular, special amenajat pentru zbor la mare altitudini. În primăvara lui 1932, la Sacramento, în apropiere de San Francisco, execută zborul de antrenament la mare înălțime cu Fred Hammer. Redăm, de pe internet, desfășurarea evenimentelor. Vine și ziua zborului de record, cu executarea saltului de la 24.000 feet. Reprezentanții presei, oficialitățile FAI, desemnate de „Național Aeronautical Association”, numeroși invitați erau la aerodromul din Sacramento. Plină de încredere, Smaranda urcă la bordul avionului „Cessland”, echipat cu instalații de oxigen pentru pilot și parașutistă, dar, după o oră de zbor, avionul revine la aerodrom, fără ca saltul să fie executat. În timpul zborului, rezerva de oxigen a pilotului se terminase la 6.000 m, cu mult înainte ca avionul să ajungă la locul și altitudinea de lansare. Înțelege că nu lipsesc nici aici sabotările. Urmează tentative noi, urmărite de ghinion. La unul de zboruri, rezerva de oxigen a Smarandei se termină înainte de vreme, apoi, în altă zi avionul era mult în afara zonei favorabile unei lansări în siguranță, în alt zbor, altitudinea de lansare este atinsă la o oră mult prea tîrzie, pe seară… Banii Smarandei s-au consumat, fără ca recordul să fie realizat. Cu sprijinul comunității de români din San Francisco, procură noi fonduri și, în ziua de 23 mai 1932, reușește să urce cu avionul pînă la 24.000 feet (picioare) – 7.315 m, urmează lansarea și o coborîre de peste 25 minute… recordul mondial absolut de altitudine a fost doborît. Barografele zborului au fost trimise la Washington, pentru omologarea recordului mondial absolut, la Departamentul Aviației… care după efectuarea „corecțiilor”, funcție de temperaturi și presiunea atmos ferică din ziua zborului, omologhează recordul cu altitudinea de 22.733 feet – 6.929 m. Dar și cu această „corecție”, recordul anterior masculin, de 21.171 – 6.452 m, este bătut cu o diferență de 476 m. Smaranda Brăescu este declarată „campion mondial absolut”, românca devenind „prima sportivă a lumii”. Recordul ei a fost depășit în iulie 1934 de parașutistul sovietic Nicolai Evdokimdov, care a sărit de la 8.100 de metri. Revine în București pe 24 martie 1933, după ce, la 20 august 1932, a participat la o demonstrație, la Montreal, în Canada. Apoi a fost sărbătorită de cei din comunitatea românească din New York, fascinată de patriotismul acestei românce pe care o considerau a lor. La București, Regele Carol al II-lea o decorează încă o dată cu Ordinul „Virtutea aeronautică” clasa „Crucea de Aur” cu două barete. Printre altele, Monarhul i-a adresat următoarele cuvinte: „Știu cît te-ai zbătut și tot ce-ai suferit. Meritul îți este cu atît mai mare, cu cît mai însemnate au fost obstacolele care ți-au stat în cale”. Marile personalități ale culturii și societății românești i-au elogiat eforturile și sacrificiile făcute pentru gloria neamului său. Astfel, în 1932, academicianul Octavian Goga spunea: „Într-adevăr nu cunosc un devotament pentru o idee manifestă, cu o pornire de sacrificiu mai curată, mai îndrăzneață și mai nobilă, decît actele eroice ale acestei ființe plăpînde, care, primejduindu-și viața de atîtea ori, a stabilit recorduri în aviație, punînd faima numelui nostru peste hotare”. Despre saltul performant din 23 mai 1932, cînd devine campioană mondială la parașutism, scrie, cu laude îndreptățite, redactorul Ion Dumitrescu, în ziarul CURENTUL, al cărui director era cel mai renumit ziarist al perioadei interbelice, Pamfil Șeicaru: ,,Prin victoriile sale, cum afirmă și Cdor V. Zarzără, a eliminat bariera de gen – femeie versus bărbat. În felul acesta, ea a demonstrat că femeia poate să-l întreacă pe cel care considera – și mulți consideră și astăzi – că pe dumneaei o reprezintă cei trei K: Kind, Kirche, Lüche (copilul, biserica, bucătăria)”. Cu toată faima și popularitatea de care s-a bucurat, Smaranda Brăescu se zbate să obțină sprijinul financiar al autorităților române pentru achiziționarea unui avion de raid. Stelian Popescu, directorul Cotidianului UNIVERSUL, deschide noi liste de subscripție publică,
pentru ca Smaranda să se poată înscrie la Școala de Zbor din New York. La 8 octombrie 1932, obține mult rîvnitul brevet, devenind a treia aviatoare a României (a doua a fost prințesa Ioana Cantacuzino, care a obținut brevetul în 1930). Revine în țară în martie 1933, hotărîndu-se să renunțe la parașutism și să revină la primul ei vis, cel de aviatoare. Pentru acest proiect îi trebuia avion. Se fac din nou subscripții publice, e sprijinită și de Banca Națională. Smaranda reușește să comande un avion în Marea Britanie, care e realizat după multe amînări. Sosește în țară la 11 octombrie 1935, și-i dă numele „Aurel Vlaicu”: avea fuselajul albastru, iar aripile erau vopsite în Tricolorul românesc, marcînd, și prin aceasta, patriotismul ei. Apoi reușește să adune din nou bani și, în primăvara lui 1936, obține cea mai impresionantă realizare ca aviatoare – traversarea Mării Mediterane. Zboară la Tripoli (Tunis), unde e primită de guvernatorul Italo Balbo, care o cunoscuse la alt record din țară. La ceremonie, se îmbracă în costumul național. Se întoarce traversînd Mediterana. Merită să subliniem solidaritatea celor din domeniul aviatic din toate țările (de la mecanic pînă la aviatori) care au sprijinit-o, i-au reparat defecțiunile ivite la motor, uneori i-au asigurat chiar și benzina. Era solidaritate, dar și prețuire pentru această româncă, devenită celebră în întreaga lume. În timpul celui de-al doilea război mondial e prezentă pe toate fronturile românești. În 1941, activează ca instructor voluntar la Batalionul de parașutiști, care s-a format pe aerodromul de la Popești Leordeni. Data de naștere a trupelor de parașutiști este 10 iunie 1941 (Cf. articolului de pe internet al autorului care l-a consultat pe Anghel Ciucur). O regăsim pe Smaranda Brăescu alături de Cpt. Ștefan Șovert și Traian Dumitrescu zis Popa, în compoziția cadrelor de instruire în calitate de „profesori” prin D.M. nr. 233 din 25 iulie 1941. Se formau noi parașutiști, iar Smaranda le transmitea încredere. Aici s-au format cadre de nădejde ale parașutismului militar și sportiv românesc. Pentru activitatea ei pe front este decorată, primind Crucea ,,Regina Maria”, clasa III-a. Cu toate meritele sale, această româncă iubitoare de neam care, în toate ocaziile, purta ia strămoșească și care vopsea pe avioanele ei culorile drapelului național albastrugalben-roșu, după război a avut parte de un destin tragic, din cauza autorităților încuibate de puterea sovietică. După alegerile trucate din martie 1945, împreună cu un grup de patrioți, semnează un memoriu în care protestează împotriva falsificării voturilor, pe care îl trimit Comisiei Aliate de Control, de fapt delegatului american, care l-a predat celui sovietic. A fost condamnată în contumacie, ca făcînd parte din Mișcarea Națională de Rezistență. S-a ascuns de autorități la oameni de suflet, la fratele său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași, și la Butea. Și-a schimbat și numele în Maria Matei. Grav bolnavă, a fost operată sub acest nume, iar la sfîrșitul anului 1947 s-a ascuns la călugărițele greco-catolice din Cluj. A murit pe 2 februarie 1948, în Spitalul Clinic Universitar din acest oraș. A fost înmormîntată la Cimitirul Central parcela II B, nr. 1550, sub numele de Maria Popescu. Potrivit cercetărilor întreprinse de Prof. Neculai Staicu, confirmate mai tîrziu, aflîndu-se locul odihnei ei de veci, s-a constatat că a fost concesionat în 1970 altei persoane. În articolul publicat de jurnalistul Sorin Turturică se afirmă, în ceea ce privește finalul vieții ei, că există două variante. „Una dintre ele, pusă în circulație de biograful ei, Neculai Staicu, și larg acceptată de cercetători, susține că Smaranda Brăescu, o mare credincioasă, s-a ascuns într-o mînăstire din Cluj și a decedat la 2 februarie 1948, în urma unui cancer mamar. Sînt șanse reale să fie așa. Neculai Staicu a fost un biograf riguros, care și-a fundamentat teoriile
pe dovezi acceptate de metodologia cercetării istorice. O notă de le C.N.S.A.S. contrazice această teorie și susține că Smaranda Brăescu a reușit să plece din țară în Franța. Această arhivă nu are și alte informații complementare. În concluzie, nu știm, cu certitudine care și cînd a fost finalul vieții aviatoarei, iar elucidarea acestui mister va mai înghiți, probabil, timp și efort”. Smaranda Brăescu era o ființă comunicativă, o fire deschisă, care nu se sfia să-și exprime ideile, chiar să se autocaracterizeze: „Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării, dară vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie”. S-a subliniat faptul că nu se știe nimic despre viața ei sentimentală. Cred că ea n-a avut nici timp, nici chemare pentru a-și consuma energia, trăirea în relații sentimentale, ea exista pentru spațiu și pentru țară. Cînd plutea în aer, întreaga ei ființă se contopea cu văzduhul. Dacă-i era sau nu frică, ce simțea cînd ființa ei cădea în gol, se destăinuiește trăind fiecare cuvînt despre „suspendarea ei în nemărginire”. Redăm aceste mărturisiri consemnate de H. Sorean, de la REALITATEA ILUSTRATĂ: ,,Ești curios să știi ce senzații stranii am cînd mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pămînt? Ar trebui o atentă și meticuloasă notație psihologică, în stare să înregistreze, clipă cu clipă, sbuciumul și frămîntarea mea intimă. Cu două zile înainte, sînt pradă unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfîrșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mîna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Cînd m-am urcat în avion și cînd se îndepărtează de pămînt, am nervi. Sîcîitori, enervanți. Avionul face cîteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întîmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii îngheață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceasta particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atîta tact și cu atîta sînge rece, încît, mai tîrziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mînă crispată, cuprind bara rece, mă uit jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și pînă cînd se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb infrigurată: - Se deschide, ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfîrșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui cîtă dragoste porți în aceste momente pînzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit jos, mă uit în toate părțile. Se aud: murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pămîntului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărînă. Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…”. Ziaristul încheie articolul cu o remarcă ingenioasă, de fapt un oximoron, care se potrivește unui parașutist care „bate recorduri”: „adevărat e că acel ce se coboară, se înalță”. Pe drept cuvînt, Smaranda Brăescu a fost numită Regina înălțimilor. O spun frumos I. M. Ștefan și V. Firoiu: „O picătură de miere scursă din fagurii timpului. La vîrsta la care multe fete visează feți-frumoși, ea a descoperit virtuțile văzduhului. A fost o recordmenă care a ridicat, odată cu fruntea sa, pavilionul național pe cerul luminii”. Reprezentanții aeronauticii românești din vremurile noi reînvie chipul ei, subliniindu-i-se meritele. Ca omagiu adus acestei eroine, anul acesta e declarat „Anul Smaranda Brăescu”. Redăm cuvintele pline de prețuire, respect, am spune chiar de evlavie, cu care Comandorul V. Zarzără își încheie articolul din revista AERONAUTICA ARIPA, nr. 31, decembrie 2021: ,,Aștern cu evlavie aceste rînduri, față de unul dintre cei mai prodigioși pionieri ai aerului, datorită cărora astăzi putem să ne mișcăm cu lejeritate pe latitudini și longitudini nebănuite pe atunci. Abnegația, mărinimia și jertfa lor, transmise din generație în generație, au făcut ca noi și cei după noi să suportăm mult mai ușor privațiunile meseriei”. Smaranda Brăescu rămîne un curcubeu al aviației românești, care va însenina oricînd cerul celor temerari de la cîrma avioanelor, dar, mai ales, al celor care vor învinge frica și se vor avînta în văzduh agățați de sforile parașutei. Glorie unor asemenea femei române! Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
Polemici«Controverse
Repetabila istorie
Anii ’40. Acel timp îndepărtat poate fi asemănat cu o cingătoare prinsă la brîul anilor care vin și pleacă, într-un șuvoi de fapte. Apusul meu se întoarce în Răsărit mereu. Acolo îmi caut amintirile mele, ca pe o alinare, venită pe culoare de stele și raze de soare. Atunci îndoiala și-a făcut cuib în inima mea. Lumea din jur era învăluită într-o enigmă a ceții, fiindu-mi foarte greu să descurc ițele vieții. Amintirile încep și se sfîrșesc din izvor de vise, tainic aprinse, tainic stinse, în Universul creat după un tipar milenar, rotund: Soare, Lună, Stele, Pămînt, toate se rotesc și nu se opresc. Traseul lor e stabilit fără început și fără sfîrșit, iar noi trecem, încet, ca într-un șuvoi, în viața de Apoi. În prezent, în fața ochilor mei, pe micul ecran, se desfășoară parcă drama de odinioară. Mă văd pe mine, cînd eram o fetiță, uitîndu-se cum noapte de noapte avioanele aduceau moarte. Din cer venea zgomotul de infern, la fel cum se întîmplă și azi, cînd, reluat pe clapele Timpului, răsună iar marșul funebru, anunțînd parcă un sfîrșit negru. Craii de la Răsărit și-au amintit că au har de cotropit. Iar oamenii din Ucraina, vecina, s-au refugiat la noi, pentru a scăpa de război. Pentru mine, anii ’40 au însemnat Ardealul ocupat, cînd familia mea a fost făcută praf. Nemții ne-au bombardat, după care au venit rușii, care ,,neau salvat”, luîndu-ne tot ce-a mai fost de luat. Apoi, timp de o jumătate de veac, Crailor de la Răsărit neam închinat. Între soldații nemți și soldații ruși, am
RM
SĂMÎNȚA BUNĂ
Ascultă sfatul Motto: ,,Ascultă sfaturile și primește învățătura, ca să fii înțelept pe viitor” – Proverbe 19.20
pus semnul minus și plus. Nemții, curați și ordonați; rușii, bărboși și nespălați. Dar, din noianul de amintiri, îmi revine în minte o imagine: în zori de zi, o unitate rusească de cavalerie s-a instalat la noi în sat. Erau hotărîți să-i prindă pe nemți și să-i facă bucăți. De pe un cal alb, un ofițer rus a descălecat și cu o voce plină, a început să cînte ,,Kalinca, Kalinca...”, o melodie care, în sufletul meu de copil, anticipa un fel de vis, care mai tîrziu s-a stins. Acel ,,vis” nedeslușit l-am descifrat la 18 ani. Anii ’40 au înglobat istoria pentru un veac, pentru unii bine, pentru alții rău, fiecare cu destinul său. Privind drama care se petrece zilele acestea, am senzația ciudată că m-am încarnat în fiecare copil care trece prin același chin prin care am trecut și eu, la vîrsta lor. E foarte trist că din Ucraina, cu mic, cu mare, femei, copii au fost forțați să-și părăsească țara, casele, trecutul. Viața toată, destinul ne învîrte ca pe-o roată. Amintirea e o rană, care încă ne doare și care ne bîntuie din cînd în cînd, ca o Fata Morgana ce se pierde în aurul verde... LILIANA TETELEA
● În viață să spui „nu“ cu politețe și cu prudență. ● Cînd vrei să fii încurajat, încurajează-i pe alții. ● O ceartă este cel mai lung drum între două puncte de vedere. De aceea, evită cearta! ● Nu uita că mînia aprinsă a stins multe prietenii. ● Dacă ești nervos, nu-ți descărca nervii pe alții. ● Dacă dai cuiva ceva, nu aștepta ca și acesta să facă la fel. ● Cînd Dumnezeu îți pune în brațe o greutate, atunci, cu siguranță, mîna Lui te sprijină. ● Cînd crezi că nu ai pe cineva căruia să-i vorbești despre problemele și suferința ta, să știi că Dumnezeu este mereu prezent și mereu disponibil. ● Fii răbdător cu greșelile altora; și ei trebuie să aibă răbdare cu ale tale. ● Dacă vrei să faci un bine în lumea aceasta, trebuie să vrei să încerci. ● Poartă-te în așa fel ziua, încît să poți dormi liniștit noaptea.
Din Bucureştii de altădată
Boema de altãdatã – amintiri vesele, amintiri triste Timpul a trecut implacabil peste Bucureștii de altădată și a dus cu el lumea artiștilor de tot felul – scriitori, pictori, actori, muzicieni – care încă mai ,,făceau artă pentru artă“ și care, ,,neavînd alt mijioc de existență decît arta lor, erau sortiți să ducă o viață de boemi”. Oamenii de cultură de azi nu mai au o cafenea favorită în care să se adune pentru a-și spune ,,poveștile și taclalele-amare, lîngă o halbă cu două pahare”. Despre boema bucureșteană din perioada interbelică reporterul ,,Deteste” spunea că: ,,Boemii sînt la curent cu viața de fiecare zi, cu tot ce se întîmplă și nu lipsesc de nicăieri; aceasta indiferent dacă poartă o haină bună sau una peticită. Aci îi întîlnești la Capșa, aci în cea mai mizerabilă lăptărie. Șampania și icrele negre alternează cu ceaiul fără zahăr, cu ceapa și cu pîinea veche de trei zile. Buna dispoziție nu-i părăsește niciodată pe boemi. Ei cunosc pe toată lumea, sînt cunoscuți la rîndul lor și au zeci de creditori pe care-i întîlnesc la tot locul. Viața de boem este o viață de răbdare și de curaj. Pentru a răzbi trebuie să fii dotat cu o mare doză de indiferență. Altminteri te plictisești. Nu trebuie să părăsești niciodată mîndria personală, care te călăuzește la fiece pas”. Același reporter anonim a cules cîteva povești vesele sau triste destăinuite lui de artiști despre ale căror destine mai știu azi cîte ceva doar puțini dintre iubitorii de artă.
„Foaie verde pãpãdie, ce te faci neicã Ilie, c-am venit dupã chirie?“ ,,Acum zece ani – îmi povestește pictorul Arjoca – locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietareasa era foarte bătrînă, putea să aibă 70-80 de ani, și foarte țîfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n-aveam bani să o plătesc. Doar pentru țuică – tare-mi plăcea pe vremea aceea băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietareasă și cinsteam alături de ea. Băbușca naibii, Dumnezeu s-o ierte, nu mă slăbea de fel din cîntecul ei: «Foaie verde păpădie, ce te faci neică Ilie, c-am venit dupa chirie?». Asta pînă-ntr-o zi cînd s-a întins cu burta la pămînt, a căscat de cîteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria și și-a dat sufletul. De cum a-nchis băbușca ochii au și venit moștenitorii și fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la «Pătrunjel», m-au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntîrziat pe maidan. Eu «cîr», ei «mîr», și ne-a apucat ziua înmormîntării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigînd la mine: «Se mută mătușa, mută-te și d-ta!». Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lîngă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzînd sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion. M-am mutat astfel la un alt proprietar, care a fost tot atît de nenorocos. În schimb eu am început să mă vîr pe ici, pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat cîtva timp cîteva catedre ca profesor de desen. Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul... Florile și compozițiile mele m-au ajutat”.
Jerba de flori a pictorului Coman Ardeleanu ,,O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce-și scutură frunzișul.
Cele ce-ți voi povesti îți vor explica de ce și de cînd reușesc așa de bine florile și jerbele de flori. E o poveste veche, din tinerețe. Abia isprăvisem Bele-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din cîte am văzut în viața mea. N-avea decît șaptesprezece ani și se numea Florica, «Fleurette» cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m-am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica. Și ea împărtășea în totul dragostea mea. Nenorocirea însă… Știi povestea Musetei lui Murger? Ceva asemănător s-a întîmplat și cu Fleurette a mea: într-o seară, cînd m-am întors acasă îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate – toate afară de flori – de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luînd cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un bilețel: «M-am săturat de sărăcie... Un domn bătrîn dar bogat...». Am scrîșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plîngea cu hohote. Luni de zile după aceea n-am putut lucra nimic. Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n-aveam un ban ca să-i cumpăr o zaharică sau o portocală, cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă – în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea – am condus-o doar eu pînă la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea, înfrigurat și îndurerat; de aceea și astăzi încă lucrez florile cu amintirea ei în gînd și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mîna, iar privirile ei azurii reconstituie fondul compozițiilor mele”. Sursa: Art. ,,Scene vesele și triste din viața boemilor noștri”, 1933
RM
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
File de istorie
Luxul în Ţările Româneşti acum cinci sute de ani
Am avut, încă din veacul al XIV-lea, de pe vremea lui Basarab întemeietorul, a lui Nicolae Alexandru, organizatorul bisericii muntene, a lui Vlaicu Vodă, ctitorul Vodiței, a lui Radu, cel care mai tîrziu a fost confundat cu legendarul Negru Vodă, am avut încă de atunci o societate bine diferențiată, o viață de curte strălucită, cu veșminte scumpe și grele, cu podoabe de aur, mărgăritar și nestemate. A fost și la noi, încă de atunci, ceva din fastul Byzanțului imperial și din acela al marilor feudali apuseni. N-avem decît să cercetăm tratatele de comerț încheiate în vremea aceasta de voievozii noștri și să enumerăm mărfurile pe care le pomenesc ele, spre a ne da imediat seama de adevărul afirmației de mai sus. În 1413, Mircea cel Bătrîn întărea brașovenilor vechile lor așezăminte de vamă, pe care le întărise la rîndul său, cu aproape 50 de ani mai întainte, Vlaicu Vodă, unchiul lui Mircea. În 1408, Alexandru cel Bun dădea un privilegiu solemn negustorilor din Liov, hotărînd ce anume vamă vor avea să plătească aceștia pentru mărfurile pe care le vor desface în Moldova sau le vor trece numai pe aici. Lectura acestor două acte este de mătase care se punea la șaua calului. Hazdeele erau un extrem de interesantă și semnificativă în același timp. soi special de țesătură de mătase. Tot din răsărit se aducea Ea ne aruncă o lumină vie asupra nevoilor unei părți a bumbacul, sub formă de fire sau țesut; în cazul din urmă, societății românești de la 1400, dezvăluind aspecte noi stofa se numea bogasiu, de unde vine cuvîntul bogasier și, pentru mulți, nebănuite. (negustor de articole de manufactură). Privilegiul lui Ce aduceam noi, în vremea aceea, de peste hotare Mircea din 1415 menționează, în sfîrșit, stofa de păr de și ce trimiteam în schimb? Aduceam, în primul rînd, cămilă, camelotul, care venea și el tot ,,de peste mare”. stofe și țesături: de lînă, de bumbac, de mătase, de păr În afară de țesături, importam însă și articole de de cămilă, chiar și de in și cînepă. Privilegiul din 1413 îmbrăcăminte și încălțăminte, confecționate gata. pomenește patru feluri de catifea sau – cum se spunea Privilegiul Liovenilor vorbește de pantaloni, șăpci, brîie atunci – de vilar (velours-ul de azi). Era catifeaua de ferecate; acela al Brașovenilor menționează ,,șăpcile Ypres, așadar, din îndepărtatul oraș belgian; i se mai frîncești” aduse așadar din apus, apoi călțuni sau ciorapi zicea și catifea franțuzească; ea era cea mai scumpă și și, pentru lumea mai nevoiașă, cojoace, deși acest ultim plătea vama cea mai mare: un fertun, adică un sfert de articol se făcea din plin și la noi. Nu lipseau nici blănile; marcă de argint, sau 24 de ducați pentru un vig întreg. cu toate că aveam în țară blănile de jder, de rîs, de vulpe Venea apoi catifeaua de Louvain, prin urmare tot din și de pisică sălbatică, pe care le și exportam, aduceam Belgia; era a doua în calitate și plătea vamă numai o totuși și de peste hotare altele; ,,pieile de miel” de care perperă sau 18 ducați de vig. Urma catifeaua de Colonia, se amintește în actul din 1413 trebuie să fi fost, foarte orașul de pe malul Rinului, pentru care vama era și mai probabl, piei de astrahan; ele sînt puse printre mărfurile scăzută: 12 ducați. Cea din urmă era catifeaua de Cehia care vin ,,de peste mare”. căreia, în documentele latine, i se mai spunea și boemă Să nu uităm apoi colonialele. Și la 1400, ca și astăzi, sau polonă; ea dădea vamă numai 6 ducați. Din aceleași se importau o sumă de produse și fructe exotice. Piperul regiuni depărtate, apusene, se aducea și postavul care, de ocupă un loc însemnat. Sînt unii boieri, de pildă vornicul asemenea, era de mai multe feluri. Postavul ,,frîncesc”, Dragomir al lui Mana, care fac negoț cu acest articol, din Flandra, era cel mai scump; postavul zis de Buda la Brașov. Se mai aduceau apoi scorțișoară, șofran, era mai ieftin. În Moldova, se aducea postav în primul tămîie, untdelemn în burdufuri, diferite fructe precum rînd de la Liov, marele centru galițian; el trecea și lămîi, portocale, năramze – un soi de portocale mai mici înspre Ardeal, la Brașov și la Bistrița, unde concura și amare – smochine și rodii. ,,Vinul grecesc”, dulce și postavul adus din Flandra și de pe țărmurile Rinului. foarte alcoolic, figurează și el printre articolele specificate Se menționează chiar și postavul englezesc; doamna lui la import în privilegiul din 1408. Alexandru cel Bun primea în dar o Nu lipseau nici obiectele lucrate jumătate de bal de asemenea postav din metale prețioase, nici giuvaerurile în anul 1419. Se importa și un postav împodobite cu nestemate. Din Ardeal cenușiu, ordinar, numit și bobou. veneau tipsii și pahare în argint, El se fabrica probabil în Ardeal, de opera meșterilor sași, apoi inele de Sași, și era destinat tîrgoveților cu aur, unele cu inscripții latinești; din mai puțină dare de mînă și unora răsărit veneau pietrele prețioase și dintre sătenii mai avuți. Aduceam de mărgăritarul care împodobea stofele peste hotare și pînzeturi; în Muntenia bisericești lucrate de domnițe și de era bine cunoscută ,,pînza săsească”, soțiile marilor boieri. Pentru ferecatul în timp ce în Moldova se întrebuința icoanelor și pentru legatul cărților mai mult ,,pînza litvană” și ,,pînza sfinte, aduceau negustorii ,,argint ars” nemțească” furnizată tot de Lioveni. adică topit, din Ungaria. În privința Socotelile Brașovului vorbesc chiar acestui articol, există însă un drept de de ,,pînza de Lund”, adică de Olanda, preempțiune în favoarea domnului: articol scump, 15 coți de asemenea numai după ce el se aproviziona cu pînză costînd 14 florini. Se aducea – cantitatea de care avea nevoie, numai oricît ar părea de curios – și pînză de după aceea puteau negustorii să vîndă cînepă, probabil vreun soi mai ales restul altcuiva. Tot din Ungaria se decît acela care se lucra în războaiele aduceau și săbii, spade, arcuri și, noastre. Țesăturile de mătase veneau mai tîrziu, arme de foc. La Liov din răsărit, ,,de peste mare” cum Caftanul de la Bistriţa, confecţionat erau meșteri pricepuți care fabricau spun privilegiile vamale și erau și ele din brocart italienesc, a fost refăcut arbalete sau arcuri cu vîrtej, cum le de multe feluri: Camha era o mătase spuneau ai noștri. În 1408, meșterul dintr-un somptuos acoperămînt turcească, menționată deosebit, în de mormînt dăruit de către boierii Haberman lucra șase asemenea arcuri, actul din 1408, de stofele de mătase Craioveşti ctitoriei lor de la Bistriţa patru pentru Alexandru cel Bun, unul obișnuite. Tebenca ocupă și ea un loc pentru boierul Mihail din Dorohoi și pe la 1490. aparte și înseamnă un fel de podoabă un altul pentru vornicul din Baia.
7
În schimbul tuturor acestor mărfuri de lux și al altora, obișnuite, pe care nu le-am mai amintit, noi trimiteam peste hotare produsele țării noastre. În primul rînd vite cornute, rîmători, cai – dar nu din cei buni, care erau păstrați pentru oaste, ci din cei ,,de cîte trei grivne unul”, cum spune privilegiul vamal dat Liovenilor; trimiteam după aceea piei nelucrate, diferite blăni, pește – în special morun și crap – sare, sub formă de bolovani sau grunji mari, grîu, brînză, miere și ceară. Într-un cuvînt, materii prime. Reprezentau un volum mare și o valoare mică, invers de cum se întîmpla cu mărfurile importate, care sub un volum mic reprezentau o valoare mare. Cam tot așa ca și astăzi. Vodă și curtea lui, principalii beneficiari ai mărfurilor de lux. Pentru cine aduceau negustorii din Brașov și Sibiu, cei din Liov, negustorii răsăriteni, turci, tătari, armeni, greci și evrei toate stofele prețioase, de la atît de mari depărtări, pentru cine brocartul și olofirul, țesăturile de mătase, blănurile, giuvaierurile și nestematele? Pentru cine toate acele fructe exotice, vinul grecesc și mirodeniile ce prețuiau adesea greutatea lor în argint și în aur? În primul rînd, evident, pentru domn și curtea lui. Voievozii noștri din veacul al XIV-lea n-aveau, sub raportul fastului și eleganței, nimic de invidiat puternicilor Angevini din Ungaria sau regilor poloni, ca să nu mai amintim de țarii sîrbi și bulgari. Săpăturile care s-au făcut în 1920 la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, săpături ce au dus la descoperirea unui mormînt domnesc neprofanat – după toate probabilitățile, al lui Radu I – ne arată, mai convingător decît orice altă argumentare, temeinicia acestei afirmații. Cînd lespedea grea care acoperea mormîntul a fost dată la o parte, s-au înfățișat privirilor rămășițele pămîntești ale voievodului, acoperite de un giulgiu de mătase, putrezit de vreme. Mîinile erau încrucișate pe piept; degetele purtau inele de aur; diadema de fir, împodobită cu mărgăritare, lunecase de pe cap și se afla sub bărbie. Sub giulgiu se păstrau încă resturi din tunica de mătase purpurie în care fusese îmbrăcat voievodul; ea era strînsă pe trup, și lungă, coborînd pînă la jumătatea femurului; decoltată mult la gît, se încheia în față prin 30 de nasturi de aur purtînd stema care revine pe monedele muntene: un scut despicat, avînd cîmpul din dreapta gol, iar în cel din stînga patru bare transversale. Mînecile, strîmte, aveau pe toată lungimea antebrațului circa 20 de nasturi de aur. Trei zone de pasmanterie, împodobite cu mărgăritare, ornau tunica. La colțurile ei, în față, erau două rozete de mărgăritare; rînduri șerpuitoare de mărgăritare împodobeau de asemenea manșetele și coatele. La mijloc, peste șnurul care strîngea tunica, o centură lată brodată cu fir și cu mărgăritare dispuse în romburi, avînd la colțurile acestora mici stele de aur. Centura se încheia în față printr-o splendidă pafta de aur, reprezentînd un castel medieval. Sub tunică se afla o vestă din care nu s-au păstrat decît bordura de la gît și de la mîneci, depășind tunica, și cea din față, împodobită iarăși bogat cu mărgăritare. Restul veșmintelor, precum și încălțămintea nu mai existau. Pantofii vor fi fost însă, probabil, cu vîrfuri ascuțite și lungi, după moda polonă care se introdusese pe atunci în întreaga Europă. Sub bărbie se afla o dantelă de mătase și de fir, în felul dantelelor numite ,,pointe de Venise”. Mîinile erau fixate pe piept printr-o legătură pe care era desemnată, cu mărgăritare, crucea patriahală. Inelele – s-au găsit patru – sînt toate de aur și împodobite cu pietre prețioase. Două din ele poartă, săpate pe verigă, inscripții latinești. Impresia pe care o lasă descoperirea acestui mormînt domnesc este aceea a unei mari bogății, a unei vieți fastuoase de curte. A fost atunci în veacul al XIV-lea, așa cum o puteam bănui de altfel din privilegiile comerciale ce ni s-au păstrat, o societate diferențiată: erau și oameni fără pămînt, erau și moșneni sau răzeși, adică boieri, erau și mari proprietari și dregători de ai voievodului cu viață de strălucire și de lux, asemenea aceleia de la curtea Angevinilor sau Iagelonilor. N-am constituit o excepție a societății medievale – așa cum voia teoria romantică de care am amintit la început – ci ne-am integrat ei, avînd și scăderile, dar și însușirile vremii aceleia, și inegalitățile, dar și frumusețile ei. CONSTANTIN C. GIURESCU (1942)
8
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
O pereche fără pereche
RM
Stan ºi Bran – cel mai faimos cuplu de comici
Un englez slăbănog şi un american rotofei au schimbat lumea umorului pe celuloid, alcătuind cel mai faimos duo din istoria comediei. Dar dacă pe ecran cei doi păreau atît de copilăroşi, în realitate vieţile lor au fost complicate de femei, vicii şi tragedii. Celebrul duo a apărut în 107 de filme, 32 de filme scurte, 40 de scurtmetraje și 23 de lungmetraje. Exista și o societate de apreciere a actorilor, cunoscută sub numele ,,Fiii deșertului”. Aceasta este inspirată după o societate fictivă care apărea în unul dintre filmele lor. Poate vă vine greu să credeţi, dar împiedicatul Stan, originar din Ulverston, Anglia, a fost mai întîi, pe cînd avea 19 ani, angajat ca dublură a lui... Charlie Chaplin. Şi mai greu de crezut e că Arthur Stanley Jefferson, a fost... un fel de copil de bani gata în lumea actorilor. Căci tatăl său deţinea mai multe teatre în nordul Angliei şi Scoţia. Aşa încît primul său job ca actor, la compania teatrală Levy and Cardwell din Glasgow, i-a fost asigurat de tatăl său. Iar la momentul în care s-a lansat în incredibilul duet comic cu Oliver Hardy, era departe de-a fi un novice. Jucase deja în peste 50 de filme. Dar, desigur, era un talent autentic, nu unul de seră, artificial întreţinut de tatăl său. Şi tot la momentul lansării alături de Oliver, în 1926, Stan trăise deja un capitol tumultuos de viaţă, căci tocmai lui îi venise de hac o femeie. Dornic să dovedească ceva pe cont propriu, emigrase în Statele Unite, unde s-a îndrăgostit de actriţa Mae Dahlberg, care s-a dovedit a fi o adevărată ghiulea de piciorul său, căci Mae voia să joace în toate filmele în care Stan avea roluri. Cei doi devastau cabinele de machiaj cu certurile lor, astfel încît se zice că producătorul Joe Rock, care se ocupa de Stan, i-ar fi plătit o mică avere lui Mae ca să-şi părăsească partenerul şi să se întoarcă în Australia natală. Acesta avea să fie doar începutul, căci ulterior Stanley a bifat patru căsnicii! Departe de-a fi la fel de înstărită, familia lui Oliver Hardy şi-a trimis fiul la Colegiul Militar Georgia, din Milledgeville, SUA. Băieţelul buflei nu era, însă, prea interesat de acest gen de educaţie. Iar în 1910, pe la 18 ani, cînd în Milledgeville s-a deschis un cinematograf, Oliver s-a angajat acolo, făcînd de toate, de la proiectat filme la vîndut bilete. Descurcăreţ, Hardy s-a mutat apoi în Jacksonville, Florida, unde industria cinematografică înflorea şi unde a lucrat ca artist de vaudeville mai întîi, iar apoi a început să joace în filmele produse de Lubin Studio. Era un talent nativ, aşa că pînă la momentul de graţie al anului 1926, Oliver apăruse şi el deja în aproape 100 de filme. Şi, asemenea lui Stanley, bifase deja un
mariaj. Fusese însurat cu o pianistă mai în vîrstă decît el, Madelyn Saloshin, din 1913 pînă în 1921, an în care a trecut printr-un divorţ foarte urît, fiindcă se îndrăgostise de mai tînăra actriţă Myrtle Reeves, cu care s-a şi însurat ulterior. Doar ca să constate după nunta precipitată că Myrtle era o alcoolică ce le-a transformat mariajul în numeroase drumuri spre sanatorii şi clinicile de dezintoxicare, unde el o interna şi de unde ea evada… Întruna dintre dăţi, Myrtle s-a închis într-o cameră de hotel şi a ameninţat că se aruncă pe geam, totul sub ochii poliţiei, pompierilor şi presei adunate afară. S-ar putea spune, aşadar, că atunci cînd s-au întîlnit în Culver City, California, Stan şi Oliver erau doi bărbaţi trecuţi deja prin viaţă şi copţi din punct de vedere artistic. Primul avea 36 de ani, celălalt, 34. Înainte de a forma binecunoscutul cuplu, ambii actori aveau o carieră cinematografică. Hardy a jucat în peste 250 de producții, iar Laurel în peste 50 de filme, asta la începutul Hollywood-ului. Întîmplarea fericită a fost ca cei doi talentați artiști să participe, în anul 1921, la același casting. Producătorii căutau actori pentru filmul mut ,,The Lucky Dog”, în regia lui Jess Robbins. Au trecut cu brio de selecție și au încheiat contracte cu Sun-Lite Pictures. Echipa ,,Laurel si Hardy” s-a format în anul 1927, an în care au apărut pe marile ecrane în filmul mut „Putting Pants on Philip”. Ei vor încheia contracte cu Studiourile Hal Roch, iar pînă în ’40 nu vor pleca de aici. Anii următori au încheiat colaborări pentru opt comedii de film „B”, pentru 20th Century Fox și Metro-GoldwynMayer, din ’41 pînă în ’45. Stanley îşi schimbase deja cu ani în urmă numele de scenă în Stan Laurel, de unde numele american al duo-ului de Laurel & Hardy. Ideea genială de a-i alătura i-a aparţinut regizorului de la Hal Roach Studios, Leo McCarey. ,,Nu sînt atît de prost pe cît arăţi tu”, i-a spus, într-o zi, Stan lui Oliver. Iar aceasta a devenit una dintre cele mai savuroase replici ale celor doi comedianţi, care au făcut împreună peste 120 de filme, dintre care o serie de scurtmetraje mute. Dintre ei, Laurel era cel mai muncitor şi răbdător, cel care ducea greul parteneriatului după ce filmările se terminau, rămînînd pînă tîrziu în noapte, pentru a finaliza montajul şi producţia. Hardy, în schimb, era aproape dependent de golf (a participat şi la cîteva competiţii) şi, de cîte ori putea, îşi punea crosa pe umăr şi pleca cu Bing Crosby pe teren. Dar nici după ce s-au întîlnit şi au început să facă filme împreună vieţile lor nu s-au liniştit. Disperat de beţiile lui Myrtle, rotofeiul Oliver a început o relaţie extraconjugală cu o anume Viola Morse, o femeie divorţată, cu un copil. Legătura lor avea să dureze 10 ani, pînă cînd Oliver şi-a luat, în sfîrşit, inima-n dinţi să-şi facă ordine în viaţă, divorţînd de Myrtle şi despărţindu-se şi de Viola. Disperată în urma rupturii dar şi după moartea fiului ei, Viola a luat o supradoză de somnifere şi s-a urcat la volan, izbindu-şi maşina de un copac… Culmea este că a supravieţuit. Oliver, în schimb, n-a renunţat la ideea de mariaj şi s-a însurat a treia oară, cea de-a treia soţie, Virginia Lucille Jones, rămînîndu-i alături pînă la moarte. Prezenţa ei n-a reuşit, însă, să le îndepărteze pe cele două foste soţii, Madelyn şi Myrtle, care au revenit sistematic pentru a-i cere bani – Myrtle încercînd să-l forţeze chiar şi pe patul de moarte să-i lase mai mult din avere. De celalaltă parte, nici Stan nu s-a împăcat mai bine cu femeile. Însă de notat este că el avea realamente un mare succes la femei, pe care le fermeca imediat cu ochii săi albaştri. După despărţirea de Mae, s-a căsătorit în 1926 cu actriţa de filme mute Lois Neilson. Nici bine nu s-a însurat că a început o aventură cu actriţa franceză Alyce Ardell. Dar distracţia lui n-a durat prea mult. Soţia, Lois, a adus pe lume o fiică. Din nefericire, al doilea lor copil, un băieţel născut în 1930, a murit după doar nouă zile. Această dramă a şi dus, încet, la destrămarea căsniciei și l-a făcut pe Stan să se afunde şi mai tare în alcool. În
1935 a divorţat de Lois pentru a se căsători cu Virginia Ruth Rogers. Trei ani mai tîrziu, a divorţat din nou şi s-a însurat cu Vera Ivanova Shuvalova, o dansatoare rusoaică materialistă şi alcoolică – al cărei nume de scenă era Illeana. Altfel spus, o combinaţie cum nu se putea mai rea. Şi un mariaj făcut la beţie. În 1941, probabil într-o dimineaţă lipsită de aburii alcoolului, Stan a intentat divorţ – dar culmea! pentru a se recăsători cu Virginia Ruth! Mai ţineţi pasul? Finalmente, în 1946 s-a despărţit din nou de ea. ,,E un băiat bun, dar nu ştie ce vrea!”, l-a descris Virginia la cel de-al doilea lor divorţ. În cele din urmă, Stan şi-a găsit liniştea alături de văduva Ida Kitaeva Raphael, cu care n-a rezistat să nu se însoare. De data aceasta mariajul a durat, însă, două decenii, pînă la moartea sa. Un zigzag amoros căruia personajul său cel bleg şi ameţit sigur nu i-ar fi făcut faţă! Dar publicul tocmai de-asta îl iubea. Succesul lor a depăşit perioada anilor ’20-’30, cînd erau la modă. Adevăraţi clasici ai comediei mondiale, Laurel şi Hardy provocau în continuare busculade în anii ’50. Oamenii se înghesuiau să-i vadă pe comicii care-i făceau să le dea lacrimile de rîs. Aflaţi în turneu în Irlanda, în 1953, artiştii au trăit unul dintre cele mai emoţionante momente atunci cînd, mergînd pe o stradă din Queenstown, clopotele bisericii au început să bată reproducînd celebra melodie a genericului lor, The Cuckoo Song. ,,Am plîns amîndoi atunci, fiindcă am simţit atîta dragoste venind din partea tuturor”, a mărturisit sensibilul Laurel. Aceea a fost una dintre ultimele ocazii în care cele două staruri s-au întîlnit cu publicul. Un an mai tîrziu, Oliver a suferit un atac de cord. A fost primul semnal. De altfel, ambii artişti fuseseră toată viaţa extrem de neglijenţi cu sănătatea lor. Hal Roach îşi aminteşte că fumau ,,ca două locomotive”. În anii următori, Hardy, pe care toată lumea îl iubea tocmai pentru faţa lui plină ca de bebeluş (era poreclit Babe Hardy) şi fizicul lui corpolent, dar extrem de mobil, a slăbit şocant de mult. Iar din scrisorile rămase de la Laurel reiese că prietenul lui suferea de cancer. Dar trecerea lui în nefiinţă a fost provocată de o tromboză cerebrală, în 1957. Ironia a făcut ca Stan, la rîndul lui foarte bolnav, să nu poată ajunge la înmormîntare. ,,Babe ar înţelege”, a spus el. Oricum ura înmormîntările. Meseria lui fusese rîsul… Laurel şi-a luat şi el ,,Adio!” de la lume în 1965. Avea probleme cu inima şi prietenii lui spuneau că oricum a fost de mirare că apucase 74 de ani la cît de mult fumase şi iubise. Iar el, simţindu-şi sfîrşitul aproape, avusese grijă să-i avertizeze în ultimii săi ani: ,,Dacă cineva va fi trist la înmormîntarea mea, nu voi mai vorbi cu el niciodată!”. Okmagazine.ro
RM
9
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (120) Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (2) Orezul (2)
Primul mare avînt al riziculturii/culturii orezului În Secolul al VIII-lea, centrul de greutate al lumii chineze tinde să se deplaseze din Valea Wei și din Cîmpia Centrală – unde rămăsese fixat încă din Neolitic și din Antichitate –, către cîmpiile din bazinul inferior al Fluviului Yangzi/Fluviului Albastru. Acest fenomen capital în istoria Chinei este, fără îndoială, legat de progresul riziculturii pe teren inundat și de dezvoltarea comercială a regiunilor din bazinul lui Yangzi/Fluviului Albastru, producătoare de mătăsuri, de ceai, de sare și de orez. În vreme ce metodele de cultură a orezului, folosite pînă în Secolul al VII-lea, constau în recoltarea orezului de pe terenurile unde fusese semănat – ceea ce făcea indispensabilă necultivarea periodică a pămîntului – practica replantării răsadurilor permite, sub Dinastia Tang, creșterea rapidă a randamentelor, care se vor accelera ulterior. Rizicultura pe teren inundat va deveni una dintre tehnicile agricole cele mai savante din lume, care va da, pînă în zilele noastre, cele mai înalte producții la hectar. Tot în Epoca Tang apar unelte agricole proprii acestui tip de cultură, ale căror forme sînt foarte apropiate de cele ale uneltelor de azi: lanțul cu palete – care permite ridicarea apei de la un nivel la altul, cu ajutorul unui sistem de pedale, grapa, plugul de orezărie etc. Aceste progrese ale riziculturii aveau să favorizeze popularea bazinului Fluviului Albastru/Yangzi. De asemenea, grație unui sistem de canale construite în anii 600, cu scopuri strategice și politice, aveau să asigure resurse complementare de apă Chinei de Nord, a cărei producție rămîne supusă capriciilor climei. Potrivit recensămintelor epocii, populația regiunilor situate la sud de bazinul mijlociu și inferior al Fluviului Yangzi/ Albastru, sporește de la 3 milioane de indivizi impozabili la 10 milioane, în răstimpul cuprins între anii 600 și 742. În aceeași perioadă, în China de Nord, unde era
Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (8) De altfel, mulţi funcţionari care lucraseră cu Protopopov îl considerau nebun în toată regula. Ca ministru de Interne, îşi petrecea timpul întocmind planuri fanstatice şi irealizabile, ilustrate prin schiţe, hărţi şi tabele complicate, pentru reformarea armatei, a guvernului şi a întregului imperiu. Protopopov se deranja rareori să participe la şedinţele de cabinet şi dădea dovadă de tact, ţinîndu-se departe de Dumă. Ţarul şi-a exprimat deseori îndoiala că menţinerea, într-o funcţie atît de importantă, a unui astfel de lunatic, ar fi o măsură înţeleaptă. Pe 10 noiembrie 1916, el îi scria soţiei sale: „Îmi pare rău pentru Prot – este un om bun şi cinstit – dar sare veşnic de la o idee la alta, este incoerent şi nu se poate concentra asupra nici unui lucru. Am observat asta încă de la început. Se spune că în urmă cu cîţiva ani ar fi suferit de o boală ruşinoasă (pentru tratarea căreia ar fi apelat la sfatul lui Badmaiev). Să las în mîinile unui asemenea personaj comanda afacerilor interne, în timpurile grele pe care le trăim, mi se pare prea riscant... Dar te rog să nu-l tîrăşti pe Prietenul nostru în această afacere încîlcită. Responsabilitatea îmi aparţine în totalitate şi ca atare vreau să iau eu însumi decizia şi să am deplină libertate de acţiune“. Dar ţarul nu era deloc liber să acţioneze, aşa cum îşi imagina, întrucît Rasputin decisese deja că Protopopov nu trebuia demis! Alexandra a intreprins, pentru a-l salva pe iresponsabilul ministru, demersuri susţinute pe lîngă soţul ei: „Te implor să nu te grăbeşti spre a-l schimba pe Protopopov acum – este un om de mare caracter şi ne este loial. O, iubitule, poţi să ai încredere în mine! Poate că nu sînt destul de inteligentă, dar am o intuiţie care nu dă greş şi asta ajută deseori la luarea unor decizii importante, mai bine decît o poate face creierul. Nu demite pe nimeni pînă nu vom
Ceaiul este arbustul exotic și băutura excitantă și revigorantă preparată din frunzele acestuia. Este specific Chinei și, prin influență, întregului Orient. Ulterior, a fost adoptat în toată lumea. Ceaiul constituie unul dintre simbolurile civilizației chineze. Se consideră că ceaiul are o istorie de peste zece mii de ani. Cu siguranță, el se consumă încă din preistorie, cînd oamenii Comunei Primitive au descoperit această plantă și o mestecau pentru gustul și efectele sale. După mai multe mii de ani, triburile huaxia – strămoșiii chinezilor – au început să cultive planta de ceai, preparînd-o ca infuzie. Încet-încet, acum cîteva mii de ani s-a ajuns la rafinamentul Artei Ceaiului, din care s-au inspirat celelalte civilizații orientale, inclusiv cea japoneză, cunoscută prin mediatizata „cha no yu“ (Ceremonia Ceaiului). Conform uneia dintre legendele asupra originii ceaiului, aceasta ar fi „băutura trezirii“. Temîndu-se să nu adoarmă în timpul meditației, Buddha își taie pleoapele și le aruncă undeva departe. Din ele va crește ceaiul, planta care ajută la trezire și facilitează o mai mare concentrare. Ceaiul este o băutură nobilă. El nu se bea „dîndu-se pe gît“, ci se degustă, așa cum pe meleagurile noastre se degustă vinul. Ceaiul se
savurează ca arome și gust. Concursurile de testare a abilității de a recunoaște ceaiul erau o formă foarte populară de petrecere a timpului în vremea Dinastiei Tang și după aceea. Participanții numeau un judecător și apoi fiecare pregătea un tip de ceai la alegere, pe care echipa adversă trebuia să îl identifice. Cel mai mare degustător de ceai este considerat Cai Xiang, care a trăit în Secolul al XI-lea. O altă mare personalitate din istoria ceaiului a fost Lu Tong, un poet născut în Dinastia Tang, la sfîrșitul Secolului al VIII-lea, în nordul Chinei. Se spune despre el că iubea ceaiul la fel de mult ca viața. A dus o viață retrasă, în munți, în privincia Hu Nan. Numele său poetic era „Maestrul Primăverii de Jad“. Atît ca poet, cît și ca Mestru al Ceaiului, el a cîștigat admirația multor cărturari. A îmbrățișat principiul daoist „wu wei“, care presupune activitate neplanificată, doar acțiuni spontane, în concordanță cu natura fiecăruia. Se spune că Lu Tong, de dimineața pînă seara, nu făcea altceva decît să recite poeme și să bea ceaiul pe care îl iubea atît de mult, încît contemporanii săi l-au considerat neghiob. Exuberanța și entuziasmul său pot fi remarcate dintr-un vers al unuia din poemele sale: „Nu mă interesează deloc viața veșnică, ci doar gustul ceaiului“. Lu Tong a rămas în istoria poeziei chineze și ca autor al unui faimos poem despre ceai, intitulat: „Mulțumiri cenzorului imperial pentru darul său de ceai proaspăt cules“. Din păcate, viața Maestrului Ceaiului, Lu Tong, s-a sfîrșit printr-o tragedie. A mers în vizită în capitală, la invitația a doi miniștri ai împăratului Wenzong. Suveranul, aflînd că șeful Armatei îl tratează ca pe o marionetă, a ordonat în secret părții civile a Guvernului să pună la cale o ambuscadă și să distrugă Regimentul de Gardă. Secretul a răsuflat, iar gărzile, furioase, nu au ucis doar pe cei 600 de soldați care se pregăteau să ia puterea, ci și încă 2.000 de membri ai familiilor miniștrilor loiali împăratului și pe susținătorii lor. În timpul acestui măcel, a căzut victimă și Maestrul Ceaiului, poetul Lu Tong. Arta ceaiului continuă să prospere și după Dinastia Tang. În Dinastia Gong domnește împăratul Huizong, numit și „Împăratul Ceaiului“. (va urma) Christina Meiţă-Tang
sta personal de vorbă, te implor, lasă lucrurile aşa cum sînt şi le vom discuta împreună în curînd. Protopopov îl venerează pe Prietenul nostru şi va fi binecuvîntat. Nu este nebun, cum se zvoneşte, şi nu el, ci soţia lui a apelat la Badmaiev, pentru a-şi trata nevrozele. Linişteşte-mă, promite-mi că vei ierta, căci doar pentru tine şi pentru Copilul nostru lupt“. Alexandra aranjase deja să-i facă o vizită soţului ei, la Moghilev. Pe 12 noiembrie, la două zile după ce a scris această scrisoare, ea a sosit la cartierul general al ţarului, unde a rămas preţ de trei săptămîni. Nu a fost uşor să-1 convingă că are dreptate în privinţa lui Protopopov, întrucît Nicolae a fost neobişnuit de aspru şi de îndărătnic cu ea. I-a spus că lumea îl dispreţuieşte pe acest fanfaron nebun şi că toţi îl vor acuza pe ţar dacă Protopopov va continua să fie menţinut în cadrul guvernului. Ţarina 1-a rugat să fie ferm, dar în acelaşi timp „iscusit şi înverşunat“, spre a dovedi tuturor că el este stăpînul care nu ţine cont de zvonurile şi vociferările mulţimii. Mai presus de orice, credea ţarina, trebuie să aibă deplină încredere în Rasputin. Nu cu mult timp înainte de această discuţie, Alexandra îi scrisese soţului ei: „O, iubitule, mă rog atît de profund la Dumnezeu să te facă să simţi şi să-ţi dai seama că Grigori este păzitorul nostru, dacă nu ar fi fost El nu ştiu ce m-aş fi făcut. El ne-a salvat, prin rugăciunile Sale şi prin sfaturile înţelepte pe care ni le-a dat. Credinţa Lui este tare ca stînca şi numai El ne ajută, în aceste vremuri tulburi“. Trebuie să observăm că Rasputin nu mai este doar „Prietenul“ familiei ţariste, ci capătă, în mintea plină de superstiţii a ţarinei, conotatiile divinităţii, de vreme ce Alexandra se referă la el folosind întotdeauna pronumele scris cu majuscule. Pe 4 decembrie, ziua cînd Alexandra se întoarce spre Ţarskoe Selo, Nicolae, cuprins de remuşcări pentru modul aspru în care o tratase, îi scrie, cerîndu-i iertare şi anunţînd-o că voinţa ei, de a-l păstra în post pe incapabilul Protopopov, va fi îndeplinită.
Ţarul, soţia sa şi Rasputin deveniseră deja, în toamna lui 1916, cele mai nepopulare figuri pentru toate clasele sociale din Rusia. Iar această ură pe care ruşii o resimţeau faţă de cei trei se acumulase doar în ultimele optsprezece luni. Fuseseră făcute numeroase încercări de a-i deschide ţarului ochii asupra adevărului despre Rasputin. Mama sa, cîteva Mari Ducese, ambasadorii Franţei şi Marii Britanii, preşedintele Dumei, toţi insistaseră pe lîngă el să scape de Rasputin şi „să-1 azvîrle în mocirla de unde s-a ridicat”. Marele Duce Pavel, unchiul favorit al Alexandrei, şi chiar însăşi sora mai mare a ţarinei, Marea Ducesă Elisabeta, au căutat, de asemenea, să o scape de influenţa malefică a lui Rasputin. Ei au încercat să o facă a înţelege că amestecul său în chestiunile militare dădeau impresia că ţarina îi ajută de fapt pe germani, trădînd astfel Rusia. Dar nimic nu a contat, pentru că ţarina nici nu dorea să audă critici împotriva favoritului şi „binefăcătorului“ ei. Prin urmare, cîţiva membri ai familiei imperiale au decis să schimbe tactica şi să acţioneze direct. Din nefericire, ei nu s-au putut pune de acord asupra modului în care trebuia acţionat. Mulţi considerau necesară o declaraţie care să ateste că Alexandra nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale, dar nu vedeau nici o posibilitate de a o elimina definitiv din cercul puterii, în afara cazului în care însuşi ţarul abdica. De aceea, planul a fost considerat prea nebunesc spre a avea sorţi de izbîndă. În cele din urmă, conjuraţii au decis să-l atragă pe Rasputin într-o cursă şi să-l asasineze, sperînd că moartea lui va provoca o criză profundă în familia imperială, în urma căreia Alexandra, distrusă de durere, ar fi fost internată într-un azil de boli nervoase, iar Nicolae ar fi fost obligat să colaboreze cu Duma şi să renunţe la comanda trupelor de pe front. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss
concentrată cea mai mare parte a celor 50 de milioane de locuitori cîți număra China Dinastiei Tang, se produce o ușoară scădere a populației. Intensificarea transportului de orez pe Marele Canal în epoca în care Pei Yaoqing reformează sistemul transporturilor pe cursurile de apă, creînd stații de poștă și silozuri, permite fixarea cu precizie a momentului cînd începe să se contureze avîntul agricol din bazinul inferior al Fluviului Yangzi. În cursul anilor 734-736, șapte milioane de Shi, adică mai mult de 4 milioane de hectolitri de orez sînt transportați către China de Nord. Acest avînt al riziculturii a contribuit mult la restaurarea Dinastiei Tang după marea criză din 756-763, provocată de rebeliunea lui An Lushan. „Grînarul“ de orez din bazinul Rîului Huai și cel din bazinul inferior al Fluviului Yangzi fuseseră cruțate de războaie și întreaga economie a Imperiului Tang se va baza, în ultimele decenii ale Secolului al VIII-lea, pe această regiune.
Ceaiul (1)
10
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Trenul de noapte
Abia trecuse de miezul nopții cînd acceleratul de Cluj-Napoca intra în Stația Predeal, pe linia 1. Față de sosirile din timpul zilei, de data aceasta, doar cîțiva călători coborîseră din vagoanele cu perdelele trase și lumini puține. O vreme, se mai auziră cîteva glasuri și uși trîntite, după care se lăsă liniștea. Dar, nu se știa de ce, trenul își prelungea șederea. Mai ales că, după cum ne explicase un tovarăș de călătorie, ceferist pensionar, la Cîmpina, unde începea urcușul pe Valea Prahovei, se pierduseră minute peste program cu cea de-a doua locomotivă, chemată să împingă sisific garnitura, căci sosise cu defecțiuni la frîne. Dar, în general, aceasta era o problemă minoră. Urma coborîrea spre Brașov, fără locomotiva împingătoare, și mecanicul dădea bice, să recupereze întîrzierea. Important era să nu fi urmat alte întîrzieri, fiindcă lucrurile s-ar fi complicat rău. Pînă nu demult, la calea ferată respectarea severă a programului era o lege sfîntă, căci dacă pierdeai culoarul de intrare și ieșire de pe o linie, așteptai, nene, ore în șir, altă lumină verde. Era exact ca la avioane, unde culoarele de zbor și viteza se respectă și pe orizontală, și pe verticală, după cum țin socoteala radarale din turnul de control. Cînd eram copil și plecam în tabere școlare pe Valea Prahovei, ardeam de nerăbdare să ajungem la PloieștiSud. Căci, de acolo, locomotiva se punea în capătul celălalt al trenului și o lua îndărăt, dînd impresia că trenul se întoarce la București. De fapt, o apuca spre Ploiești-Vest, de unde făcea un ocol spre Cîmpina. Și pe vremea lui Caragiale era la fel. În jumătatea aia de oră, cît timp locomotiva își schimba locul, călătorii se duceau la restaurantul lui Dobrogeanu-Gherea din gară și luau cîte un ceai. Iar Nenea Iancu n-avea o plăcere mai mare decît să se mute în ultimul vagon, de unde să se minuneze cum rămîn traversele și liniile în urmă, ca timpul ireversibil. În compartimentul meu e zăpușală mare, și cîțiva călători se căznesc să doarmă. O muscă, năucită de liniște și nemișcare, se încăpățînează să treacă prin geam spre răcoarea de afară. Ies trăgînd ușa cu grijă și mă duc spre capătul din urmă al vagonului. Pe scară, stă șeful de tren pîndind schimbarea semnalului. Văzîndu-mă, îmi cedează locul și face cîțiva pași de-a lungul vagonului. Pe lîngă noi se tîrăște căruciorul acela, care duce și aduce de la vagonul poștal de după locomotivă bagaje, pachete și saci cu scrisori. Șoferul căruciorului aproape că moțăie pe scaunul său, în timp ce însoțitorul, un tînăr așezat pe bagaje, dă nepăsător din picioare. Este o noapte liniștită și în gara pustie miroase a cărbuni și a munte, vara, după ploaie. Stăpîn pe scara vagonului, încerc să înțeleg de ce nu mai pornim odată. Se aude o ușă scîrțîind și dintrun coridor întunecos se ivesc două perechi: una mai tînără, înainte, și alta, mai în vîrstă, probabil părinții tinerilor, cine mai știe. Bărbatul este un ofițer înalt de grăniceri, care își ține iubita de mînă și se tot avîntă să o pupe, ca la despărțire, dar dumneaei se cam codește, poate din pricina bătrînilor din spate, care, totuși, zîmbesc îngăduitori. Surprinzător, pe linia a doua, intră gîfîind, pe urcușul dinspre Brașov, un alt tren, și locomotiva din cap ne salută cu un fluierat scurt. Imediat, șeful stației apare, ca din pămînt, cu o lanternă verde și ne dă semnalul de plecare. Și șeful trenului nostru face la fel, doar că folosește un fluier ca de milițian. Nici locomotiva nu rămîne mai prejos și trage un țignal prelung, după care, în sfîrșit, caravana se pune în mișcare. Tînăra se desparte de ofițer și sare pe scara vagonului, urmată de ceferist care, poate din inerție, o cam înghesuie. Le fac loc, dar întind gîtul și apuc să-l văd pe ofițer cum flutură o batistă, mergînd paralel cu trenul. Nu-i văd ochii, dar știu că oameni ca el așa se fac de basm, cu lacrimi pe obaz, fiindcă și eu sînt din același aluat. Nu-i văd nici pe bătrîni care, probabil, îl consolează pe fraier, prototipul soțului
comod și înțelept, din specia celor avînd mari rezerve de înțelegere și omenie. La o primă evaluare, gaștonia nu e o frumusețe înmiresmată și senzuală, care să te dea gata, chiar din prima clipă, cu ochii, cu sînii sau cu zîmbetul. Nici tipul de muiere ale cărei farmece, dacă le are, pleacă bătrînește din interior, cum s-a impus o teorie salvatoare pentru toate urîtele din lume. Și nici categoria aceea de inteletuale fără noroc, pe care le întîlnești singure prin săile de spectacole sau, uneori, prin trenurile de noapte, inteligențe cu doctorate în ,,Critica rațiunii pure”, coadă de cal, ochelari și pieptul ca o masă de ping-pong. Caractere integre și suflete de vioară, sortite să moară uitate în vreo mansardă mirosind a varză murată. Specimene care, cînd nimeresc în vreo adunare
de oameni comuni, dar însetați de inefabil, o iau de la Adam cu existențialismul, căci sînt atîtea chestiuni încă necunoscute publicului larg, și ți se face părul măciucă auzindu-le. Domnișoara blondă nu-i dintre acelea. Este doar o silfidă botoasă, călătorind, singură și fără bagaje, cu un tren de noapte. Dacă în gară, printre ai săi, părea destul de rezervată, acum, pe măsură ce trenul prindea viteză, se relaxa văzînd cu ochii. A sosit momentul ca șeful de tren, pînă atunci figurant, să intre pe de-a-ntregul în scenă. Are puțin peste 40 de ani, chipiu roșu și geantă neagră cu o curea șmecherită pe umăr, tot roșie, și dotată cu un fel de ochi de pisică. Fără mișto, omul cam aduce cu Ion Dichiseanu, în zilele lui de glorie, dintr-un film inspirat dintr-o schiță a lui Caragiale, în sensul că, deși nu o cunoaște pe duduie, își asumă rolul de protector al dumneaei. – Dați-vă mai așa, să închidem ușa, să nu răciți... Gașperița îi aruncă o privire scurtă, apoi mă cîntărește din ochi și pe mine, după care se fixează pe șapca lui stacojie și îi zimbește neutru. – Doriți cumva o țigară?... – O, kentane, cum să nu?... Dar știu că trăiți bine voi, ăștia de la CFR... Trăiți bine. – După posibilități, ce să facem, gîfîie nașul de plăcere... Și îi aprinde țigara. Șerpoaica mă mai fulgeră o dată și, oarecum lămurită, se reazemă de ușa WC-ului. Vădit, duduia trecea printr-o criză sufletească mai lungă și se tot căuta. Și, în cle din urmă, dînd fumul pe nas, în două fuioare subțirele, păru că optează pentru Dichi. Care, natural, prinde curaj, făcîndu-mă să pricep că bucățica e a lui și numai a lui, mie revenindu-mi doar rolul de martor insignifiant, deși eram și eu un animal sensibil și aș fi dorit mai mult de la această întîmplare. Dar ceferistul nu voia să știe de trăirile mele, căci îi fuseseră serviți 4 ași. Închipuiți-vă, era trenul lui; uniforma, numai nasturi strălucitori și ceaprăzărie de primă mînă din care lipsea doar sabia, taman bună să strălucească la parade; fizicul impozant; și mai ales cupeul de serviciu, dotat cu perdeluță și încuietoare pe dinăuntru, în timp ce luna plină predispunea la visare. Dar ce trăda la acest om era aerul de bărbat pus în situația să-și înșele, poate pentru prima oară, soția rămasă acasă, situație care, neîndoios, fascinează pe orice femeie, căci nu oricînd se întîmplă ca un bărbat să dea o înaltă apreciere unei străine, mai ales noaptea într-un tren.
– Dom’ locotenent era soțul?... întreabă ceferistul făcîndu-și curaj și, în felul acesta, trădîndu-și sentimentele confuze. Blondina nu răspunde pe moment, căci, slobozind fumul spre tavanul vagonului, începe să lăcrimeze, poate din cauza fumului care i se întorsese în ochi sau poate a vreunei amintiri. În clipa aceea m-a străfulgerat gîndul că s-ar putea să o judec greșit și că, de fapt, am de-a face cu o femeie dispusă să-și dăruiască inima o dată pentru totdeauna, dar care făcuse o proastă alegere. O zeiță în toată puterea cuvîntului, nu neapăat o Afrodită, căci nu toate locatarele din Olimp sînt niște frumuseți, ci o tînără oarecare din provincie, dar o virtuoasă, care și-a propus să fie sinceră cu bărbatul iubit, să-i devină soție fidelă și chiar să facă un copil. Dar, încă nu l-a găsit. Totuși, în egală măsură, poate că mergeam prea departe cu supozițiile, căci mă aflam doar într-un tren de noapte, nu în fața unor destine ajunse la Judecata de Apoi și pe care nu aveam căderea să le cercetez. – Și unde mergeți?... Domnișoara era studentă la Cluj și venise la Predeal doar pentru o zi, într-o problemă personală. – O să aveți cam multișor de mers. Nu vreți să vă odihniți cîteva ore?... Și îmbrățișînd-o protector, dar abia atingîndu-i umărul, ca într-o sală de dans, o conduse spre capătul dinspre locomotivă al trenului. M-am luat și eu după ei, gîndindu-mă să intru în compartimentul meu și să mă culc pînă la Cluj. Dar, nu-mi era somn. Am trecut de compartimentul meu și abia în vagonul următor am văzut-o. Se oprise pe culoar și privea în noapte. Se auzi țignalul locomotivei care salută un cantonier prezent la datorie cu un felinar verde în mînă. Gîndeam că ceferistul dispăruse cine știe unde, cu treabă, și astfel puteam să intru în vorbă cu ea, căci aveam un subiect comun, Universitatea din Cluj-Napoca, și s-o invit în compartimentul meu, unde mai era un loc liber. Dar, cînd m-am apropiat de ea, tocmai a apărut și Dichi, împingînd un alt ceferist din cupeul rezervat însoțitorilor de tren. După ce omul acela a plecat, Dichi s-a întors în cupeu și a luat din plasa de bagaje un cearceaf, pe care l-a întins pe banchetă, și o pernă. – Poftiți domnișoară, patul vă așteaptă... Blonda acceptă invitația, intră în compartiment și rămase în picioare. Îmi aruncă o privire. Ceferistul îi sinse lumina și ieși tăgînd ușa. – S-o lăsăm să doarmă, sărăcuța!... Și luîndu-se după colegul său, mă lăsă ca pe un Cerber de pază. Parcă sleit de puteri, priveam în noapte. Roțile trenului zăngăneau cînd atingeau locul unde se îmbină liniile, curg una într-alta. Deodată mi s-a părut că privește la mine, cu părul ei blond ieșind din noaptea neagră. M-am întors și am văzut-o stînd în picioare în spatele ușii. Era imaginea, ca într-o oglindă, a femeii de pe fereastra coridorului. Și cărarea de pe stînga, dincoace era pe dreapta. În plus, la fereastră vedeam o figură tristă, cum ne visăm, uneori, morții dragi, în timp ce în compartiment zîmbea. Scena aceasta mi-a adus aminte de alta. Veneam de la Mare și eram mai alb decît plecasem, fiindcă plouase în toate cele 7 zile ale vacanței. Trenul nostru oprise în stația Medgidia. Paralel cu noi, staționa un alt tren care mergea la Constanța. Deodată, din vagonul nostru se auzi o voce stingheră, care, lovindu-se de trenul acela, se întoarse amplificată: – Noi am avut vreme bună, dar, de azi, o să plouă în draci... Din reflex, cîțiva pasageri de dincolo se uitară în sus. Dar, cineva se scăpă: – Mai dă-te, mă, -n!... Încurajat, mi s-au înroșit obrajii și am decis să fac primul pas spre tărîmul fericirii. – Tot aicea te găsesc?... Era Dichi, care ținea o sticlă cu ceva într-o mînă și două ceșcuțe în cealaltă. Nu mai avea geanta aceea mare pe umăr și nici chipiul roșu. În plus, lăsase undeva și vestonul bleumarin. Fără aceste accesorii, părea un troglodit oarecare. Trase ușa și intră rînjind în cupeu, așa cum un nobil își inspectează domeniul de vînătoare. PAUL SUDITU
RM
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
11
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Printre saºii de altădată la biserica din Hărman
,,Lîngă Brașov, la o distanță de cca 1.4 kilometri, se află un sătuleț de sași numit Hărman. Înainte cu vreo 800 de ani, cavalerii germani ai cruciadelor, care se întorceau în patrie, poposeau aici. De atunci locuitorii satului au păstrat unele tradiții și costume speciale, ce se îmbracă la sărbători”. Așa își începea reporterul interbelic fotoreportajul intitulat „Drumul spre biserică la Hărman”, articol publicat în numărul din 11 martie 1936 al revistei ,,Realitatea Ilustrată”. Am căutat informații despre acest monument istoric și am aflat că Biserica evanghelică fortificată din Hărman a fost construită în Secolul al XIII-lea pe ruinele unei foste bazilici romane, construită probabil cu un secol mai înainte. Istoria acestei biserici fortificate este rezumată astfel pe site-ul oficial al monumentului: ,,Începuturile localității Hărman sînt legate de stăpînirea Ordinului cavalerilor teutoni
Lumea regilor şi culisele ei
Cum cresc Regii? (2)
Iar „Profesorul“ adaugă: „Duminica şi de sărbători se suspendau ostilităţile, una peste alta – o durată considerabilă. Şi dacă mai ţinem seama şi de pauzele pentru tratative, demonstrate de istorie, ajungem la o durată de facto a războiului de exact şapte ani. Vă felicit, Înălţimea Voastră imperială!“. Din vremea în care prinţul William a urmat şcoala la Eton, ştim că odată a fost expus în holul bibliotecii unul dintre tablourile făcute de el la ora de desen. Profesorii săi s-au întrecut în laude. Ce pictor talentat este elevul William Windsor, seamănă cu arta abstractă a lui Mark Rothko... spre profunda mîhnire a prinţului. Intenţia sa nu fusese să picteze un tablou „abstract“. Ci doar o casă. Mulţumită insistenţelor mamei lor, William şi Harry au beneficiat de eforturile curţii pentru a avea o perioadă şcolară cît mai „normală” cu putinţă. Nu au fost educaţi, aşa ca bunica lor, acasă, cu profesori particulari, şi nici nu au fost exilaţi la internatul din îndepărtata Scoţie, ca tatăl şi bunicul lor, care se bucură de reputaţia unei instituţii deosebit de severe şi de necruţătoare, ci au fost trimişi la Eton, şcoală aflată la distanţă foarte mică, de parcurs pe jos, de Castelul Windsor, şi capabilă să evite în bună măsură un regim preferenţial pentru cei doi. Pentru că aici învaţă în mod tradiţional moştenitorii familiilor aristocrate bogate, alături de copii ai unor potentaţi străini, ceea ce face ca toată lumea să fie întrucîtva privilegiată. Apoi, elevii nu sînt siliţi să tocească. Eton este o mică universitate în care tinerii sînt trataţi ca nişte mici adulţi. Şi alegerea universităţii lui William, St Andrew’s din Scoţia, şi nu Oxford sau Cambridge, s-a făcut cu intenţia de a-i îngădui o tinereţe cît mai lipsită de griji, ferită de privirile opiniei publice. Alături de un grup de prieteni, printre care şi Kate Middleton, şi-a închiriat un mic
asupra Țării Bîrsei din perioada 1211-1225, timp în care au fost întemeiate așezări și au fost atrași coloniști germani. Fortificaţiile din jurul bisericii au fost extinse şi întărite masiv în decursul Secolelor XV-XVII. Astfel, a luat naștere una dintre cele mai mari și mai bine păstrate biserici fortificate din Țara Bîrsei. Într-o perioadă de frămîntări interne de amploare, în timpul domniei principelui nebun Gabriel Báthory, în jurul anului 1612, Hărman a fost singura localitate din Țara Bîrsei care s-a impus în fața inamicului şi a putut rămîne fidelă conducerii Brașovului. Preotul evanghelic al Hărmanului a jucat deseori un rol important în cadrul capitolului Țării Bîrsei, confreria regională a preoțimii săsești”. Este de remarcat faptul că – în comparație cu multe alte monumente istorice cu valoare de patrimoniu – biserica din Hărman este complet restaurată și poate fi vizitată de toți iubitorii de frumos și de istorie. Probabil, însă, că o parte din parfumul de epocă medieval a acestui loc s-a estompat, în parte datorită plecării sașilor din Hărman (Herman – în dialectul săsesc sau Honigberg – ,,Muntele mierii” – în germană). Vom putea însă să recompunem atmosfera din perioada interbelică a acestui loc ajutați de fotoreportajul publicat în numărul din 11 martie 1936 al revistei ,,Realitatea Ilustrată”: ,,Drumul spre biserică, în fiecare duminică dimineață, pare o viziune din Evul Mediu. În străvechea biserică credincioșii se adună cu costumele străbunilor. Chiar biserica
a fost clădită la începutul Secolului al XIII-lea și pînă la răsboiul de 30 de ani a fost catolică. De atunci însă a trecut în stăpînirea comunității evanghelice. Altarul a fost ridicat de Carol al XII-lea, regele Suediei, care în 1712 a trecut din Turcia, pe acolo. De la pupitrul de unde altă dată predica preotul catolic vorbește astăzi pastorul evanghelic. El vorbește de virtutea străbunilor care se străduiau totdeauna să trăiască în bună înțelegere cu diferitele națiuni care-i înconjurau. Orga – atît de rară în bisericile evanghelice – răsună, iar corul cîntă coruri bisericești. Bărbații și femeile stau în bănci separate. Serioși și evlavioși, ei murmură psalmii. Vechile costume prind viață, serviciul religios s-a sfîrșit. Ca la o expoziție de costume din Secolul al XIII-lea se perindă, prin fața ochilor noștri, diferitele porturi care ne lasă să ghicim starea și rangul social al fiecăruia. O mireasă și un ginere. Mireasa, cu coada împletită, îmbrăcată în alb, pe umeri cu un guler negru de catifea. Pe cap poartă o năframă cu ciucuri, căptușită cu o stofă înflorată. Din păr coboară două panglici lungi, brodate și ele cu flori. Ginerele pășește mîndru, lîngă ea. Pe haina sa, împodobită cu catarame de metal, se află fixată o coroniță de mirt. În mîna stîngă mirele poartă o crenguță de rosmarin. Acesta este semnul mirelui. Tinerele căsătorite au și ele un costum special: mîneci largi, flori de aur în păr, pe frunte o panglică colorată, și un văl pe spate; fixate de păr mai multe panglici colorate. Mamele tinere își aduc copiii duminica la botez. Portul lor este diferit de al celorlalte. Basmalele lor sînt negre, împodobite cu dantelă în colțuri, panglica înflorată este purtată pe gît, în formă de șal. Sugaciul este dus spre apa sfințită într-o cuvertură de catifea, împodobit cu aur. Cele mai în vîrstă poartă costumul vechilor patriciene: rochii negre, mantale lungi, împodobite cu blănuri. Chiar și preotul poartă un anteriu la fel cum îl purtau strămoșii săi”. Deieri-deazi.blogspot.com
apartament studenţesc, unde s-a remarcat ca bucătar (spaghetti cu sos de roşii). În general, nu a fost atacat în presă. Doar o dată la cîteva luni apăreau în ziare fotografii care puneau pe jar întreaga Anglie, deoarece îl arătau plecînd din supermarketul local cu pachete de chips, ofertă pentru familii, şi baxuri cu bere la cutie – adică hrana de bază a englezului din clasa de mijloc – pentru care, după cum sublinia presa înfiorată, „plătea cu bani mărunţi, din buzunarul propriu“. Se vede foarte limpede cum viziunea sa despre bucuriile şi plăcerile vieţii coincide în bună măsură cu aceea a viitorilor săi supuşi. Îl pasionează, în primul rînd, motocicletele de viteză. Cel dintîi motor al său a fost un Daytona 600 (viteză maximă 250 km/h), dar între timp şi-a cumpărat o Honda Blackbird (viteză maximă 280 km/h). Angajaţilor Serviciilor de siguranţă, care îl însoţesc continuu, le vine greu să nu-l piardă din ochi în excursiile sale, iar lui îi face o plăcere hoţească să se scuture de urmăritorii săi profesionişti. Şi cînd goneşte prin Londra, se întîmplă mereu să-l oprească poliţia. Atunci îşi scoate casca şi, foarte mulţumit să fie supus unui tratament „normal”, întinde mîna să-şi ia înştiinţarea de amendă. Dezamăgit este doar atunci cînd poliţiştii îl salută şi îl lasă să meargă mai departe – aşa cum se întîmplă de regulă. În temeiul unei tradiţii, educaţia vlăstarelor regale nu pune preţ pe formarea multilaterală. „Disciplina regală“ constă în capacitatea de a adopta comportamentul potrivit, „de salon”. Regele trebuie să fie mereu prie tenos, niciodată indispus, veşnic cu un aer interesat, chiar şi cînd trebuie să asiste la convorbiri plicticoase de moarte. Spre perfecţionarea acestei tehnici, la curtea daneză s-a dezvoltat o metodă de antrenament extrem de eficientă: pentru ca tinerii prinţi şi prinţese să deprindă cum să susţină o conversaţie vlăguită – şi anume cu scaune goale. De spătarul cărora sînt prinse cartonaşe cu texte de genul: „ambasadorul englez“, „episcopul X“, „preşedintele curţii“. Odată capabil să discuţi cu o mobilă, eşti perfect pregătit pentru viaţa de salon. În copilărie, regina Margarete şi surorile, verişorii şi veri-
şoarele ei erau instruiţi să lase pe cît posibil impresia că sînt prinşi într-un intens schimb de opinii cînd se aflau în loja regală a Operei, în antract, iar tot publicul stătea cu ochii aţintiţi asupra lor. Aşa s-au obişnuit să numere, în şoaptă, pînă la o sută. „1,2,3,4,5,6“, spunea prinţesa moştenitoare. „7,8,9,10,11“, răspundea sora ei mijlocie. „12,13,14“, continua cea mai mică. „15,16,17,18,19,20,21,22,23! “, intervenea atunci prinţesa moştenitoare cea vorbăreaţă. „Ce animat conversează prinţesele şi prinţii noştri!“ trebuie să-şi fi şoptit spectatorii cu încîntare. Asigurarea creşterii micuţilor prinţi într-o stator nicie, fie ea şi relativă, a fost dintotdeauna un demers destul de dificil. Nicolai Pavlovici, viitorul ţar Nicolae I, rezuma circumstanţele copilăriei sale cu umor invo luntar: „De altfel, creşteam ca oricare alt copil, dacă trecem cu vederea, desigur, că fiecăruia dintre noi i se repartizau, imediat după naştere, o asistentă pediatră, două servitoare, patru cameriste, o asistentă medicală, doi valeţi, opt servitori, doi ofiţeri de gardă şi opt vizitii“. Asistentele pediatre au fost, altfel spus, o împlinire relativ recentă. În orice lectură despre viaţa la curte din Secolele XIX-XX, apare automat – de la Weimar şi pînă în Birmania cea îndepărtată – inevitabila nanny, englezoaică desigur, care, cu obsesiile ei legate de aerul curat, de terciul de ovăz şi de ceai, cucerea supremaţia asupra camerei regale a copiilor. Din cîte se pare, ţarina Ecaterina cea Mare a Rusiei a fost cea care a declanşat această modă generalizată, graţie preferinţei ei pentru bonele din Anglia. Ceea ce a reprezentat un progres binevenit, dacă ne gîndim că, pînă tîrziu în Secolul al XlX-lea, micile beizadele trăiau în mod obişnuit într-o atmosferă identică cu cea a maturilor, avînd curte proprie şi respectînd cu stricteţe protocolul. (va urma) ALEXANDER VON SCHŐNBURG
ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI – ROMÂNIA REALĂ
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” – ,,sunetul trist al clopotelor istoriei României”
(urmare din pag. 1) Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează în perioada 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate. Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca pînă la București, unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi. Cea mai veche casă este construită în Secolul al XVIIlea, iar cea mai recentă aparține Secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sînt deosebite de cele din zona de cîmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pămînt. Fundația Culturală Regală „Principele Carol” a susținut moral și material proiectul. Pe parcursul lucrărilor, regele a vizitat de patru ori șantierul, fiind
dornic ca deschiderea Muzeului să aibă loc la data stabilită, cînd se sărbătorea și împlinirea a 70 de ani de la întemeierea dinastiei regale a României. Construcțiile, selectate în timpul cercetărilor după criteriul reprezentativității, au fost demontate și aduse la București în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcție, au sosit și 130 de meșteri, cunoscători ai tehnicilor tradiționale de lucru, care urmau să refacă monumentele într-un timp scurt. La intrarea în Muzeul Satului, o placă memorială amintește de marile lucrări hidrotehnice care s-au făcut sub domnia regelui Carol al II-lea al României, pentru crearea actualului Parc ,,Regele Mihai” și a întregii zone verzi din nordul Capitalei, în perioada 1932–1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, în anii 1932–1937 s-a făcut asanarea mlaștinelor Colentinei, înfăptuindu-se lacurile Băneasa, Herăstrău, Floreasca, prin mari lucrări la Buftea, precum și derivarea de ape din rîul Ialomița la Bilciurești, ca să însănătoșească Capitala Țării și să o înfrumosețeze. Această lucrare a fost făcută de Uzinele Comunale București, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil”. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămînă mai tîrziu, pe 17 mai 1936. Muzeul Satului a fost conceput ca un muzeu social și
Bordeiul Castrova, județul Dolj
Bordeiul Drăghiceni, județul Olt
Academicianul Dimitrie Gusti, 1938
nu ca unul etnografic. Dimitrie Gusti a declarat: „El (muzeul) este în stare să oglindească mai bine decît orice altceva bogăția și varietatea de viață țărănească, ideile de atîtea ori adînci, de stil arhitectonic țărănesc, marea știință a adaptării la mediu și a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire și siguranța instinctivă sau chibzuită a folosirii spațiului mai larg pentru oameni, vite și lucruri; arta și tehnica românească de la brazdă își dau mîna”. În discursul inaugural, Dimitrie Gusti a mai precizat că nu i-au fost sursă de inspirație muzeele în aer liber din țările nordice. Muzeele din Skansen, Bigdo, Lillehammer erau, după părerea sa, prea romantice și etnografice, preocupate mai mult de piesele muzeale și mai puțin de problemele omului contemporan, de mediul și faptele acestuia. Noul muzeu trebuia „să placă nu numai ochiului, ci și să înfățișeze lucruri adevărate”, el fiind, în viziunea sa „un muzeu sociologic al satului românesc de azi”, „un sat-muzeu”, sinteză a tuturor satelor din întreaga Românie. Totodată, după cum preciza Henry H. Stahl, muzeul urma să-și exercite și funcția de principal mijloc „de acțiune al pedagogiei sociale”. În etapa sa de început, respectiv între 1936 și 1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren, pe care au fost amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fîntîni şi un scrînciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărît ca în unele gospodării din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămînă în muzeu pînă în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 (şase mori de vînt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta. Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacitaţii profesionale a directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrîngerilor şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci şi să înregistreze realizări importante. Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului tradiţional – şi
implicit a culturii populare – în dezvoltarea sa spaţială, între Secolele XVII – XX), social (astăzi discutabil, datorită modului în care a fost abordat, preconizîndu-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia ţăranului exploatat), geografic (gruparea monumentelor pe provincii istorice) – acest plan, care în bună măsură este valabil şi astăzi, tinde să reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de provenienţă, în sectoare reprezentînd marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii. Pe baza acestor criterii, care au dus implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului, alături de exponatele – obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul, transformînduse din „rezervaţie sociologică” în muzeu etnografic. Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi, implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decît în trecut, imaginea unui sat – sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate a permis să fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cît deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungînd la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumînd un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se numără gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vîlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc. În perioada de pînă la Revoluţia din 1989, muzeul a fost de mai multe ori ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament în afara Bucureştiului, pe locul său fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste. El scapă de acest dezastru, dar, la fel ca
Biserica de lemn din Dragomirești, Maramureș
Gospodărie din Chiojdu, județul Buzău
Gospodarie din Secolul al XIX-lea din Dumitra, judetul Alba
toate celelalte muzee, va avea de suportat, în special la finele celui de al 8-lea deceniu, consecinţele nefaste ale lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de monumente, şi ale aplicării politicii de „autofinanţare”. În pofida acestor condiţii vitrege, specialiştii muzeului au reuşit să găsească „linii” de finanţare din contractele de cercetare etnografică realizate în parteneriat cu diverse instituţii cultural-ştiinţifice din ţară. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sînt regîndite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atît de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cît şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu publicul. Exigenţele impuse de revigorarea imaginii muzeului şi de redarea unor aspecte neilustrate în expoziţia permanentă că şi imposibilitatea dezvoltării acesteia în spaţiul existent, au stat la baza solicitărilor muzeului de obţinere, de la municipalitate, a terenului situat între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta, teren aflat în prezent în curs de amenajare. În vederea organizării lui expoziţionale a fost elaborat un plan tematic şi au fost transferate din teren primele monumente. Aceste monumente, alături de alte construcţii, în curs de achiziţionare, vor permite amenajarea pe acest nou teren, de 3,5 ha, a unui centru civic de sat şi a „aleii” minorităţilor naţionale din România, ce va întregi patrimoniul de acest gen ilustrat în sectorul vechi al muzeului. Totodată, în acest nou sector se vor realiza spaţii pentru activităţile cu publicul şi pentru recreerea activă a acestuia. În prezent, expoziţia permanentă cuprinde 123 de complexe distincte, totalizînd 363 de monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50.000 obiecte. Pe lîngă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii, muzeul deţine şi un bogat fond documentar
de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atît din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cît şi din investigaţiile ulterioare. O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservarerestaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de „animare” a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc. Intrate în tradiţia muzeului, Tîrgul meşterilor populari, Tabăra de creaţie „Vara pe uliţă”, Festivalul obiceiurilor de iarnă „Florile dalbe”, Zilele zonelor etnografice, a Zilelor Culturii diferitelor popoare, susţinute de Ambasadele ţărilor respective etc. atrag un număr mare de vizitatori şi contribuie, cu fiecare an, la creşterea publicului Muzeului Naţional al Satului. După ce regimul comunist a fost înlăturat în 1989, a început o nouă etapă în dezvoltarea Muzeului Satului, caracterizată prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurări masive, completarea patrimoniului cu noi monumente, organizarea de expoziții, publicarea de studii. Într-un incendiu care a avut loc pe 5 septembrie 1997 au fost distruse 5 gospodării din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodării din Secolele al XVI-lea–al XVIII-lea din satele Berbești-Maramureș (Secolul al XVIII-lea), Șurdești-Maramureș (Secolul al XVIII-lea), Chereluș-Arad (Secolul al XVIII-lea), Drăguș-Brașov și Dumitra-Alba (ambele Secolul al XVI-lea). Pe 20 februarie 2002, după amiaza, în jurul orei 15.30, la Muzeul Satului din București a izbucnit un alt incendiu devastator, care s-a extins rapid din cauza vîntului extrem de puternic și a secetei, afectînd obiective etnografice din zona de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova și Dobrogea. Peste 70 de pompieri militari din cadrul Brigăzii „Dealul Spirii” au intervenit. Deși au acționat cu 15 mașini de luptă, pompierii au reușit să stingă incendiul după mai bine de o oră, din cauza vîntului puternic și a lemnului uscat. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din țară și prin susținerea financiară a Ministerului Culturii și Cultelor precum și a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcțiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar o parte dintre monumente au fost redate circuitului de vizitare. Recentele schimbări în structura organizatorică a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, prin crearea unor noi direcţii şi compartimente, asigură un echilibru între toate activităţile instituţiei şi o eficientizare a acestora. Pînă în 2009, muzeul era vizitat anual de aproximativ 350.000 de persoane. În 2010, din cei 303.296 de vizitatori, 180.000 au fost străini (cei mai mulți, germani, americani și spanioli) și restul români. Spre sfîrșitul deceniului, în 2017, inclusiv după deschiderea aripii noi, numărul de vizitatori ajunsese la 800.000, din care 68% străini.
Moara de vînt din Sarichioi
14
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
Destine remarcabile • Destine remarcabile
RM
Moștenirea familiei Tiffany
să prindă aripi în curînd. Magazinul Cînd Sir Isaac Newton a elaborat prima formulă matematică menită Tiffany a fost unic la vremea respectivă să explice legea atracției universale, deoarece oferea prețuri fixe la articolele „Tiffany & Co.“ nu se afla încă pe 5th vîndute, eliminînd astfel procesul de Avenue din New York, așa că fizicianul troc. În plus, magazinul a refuzat să nu avea cum să bănuiască faptul că, acorde credit clienților, ceea ce era o aproximativ 200 de ani mai tîrziu, adevărată problemă pentru businessdescoperirea lui va avea nevoie de un urile acelor zile. corolar care să sune cam așa: „Un posibil Urcîndu-și faldurile de satin și tafta client va fi atras către magazinul Tiffany în caleștile care băteau în lung și-n & Co. cu o forță de cel puțin o sută de lat străduțele din Lower Manhattan, ori mai mare decît distanța la care se doamnele epocii începeau să descopere Fondatorul Tiffany află față de vitrinele acestuia“. Oricine la magazinul botezat pe-atunci „Tiffany, ia în rîs validitatea acestei noi teorii – aflate în curs de Young and Ellis“ o estetică mult mai simplă și armonioasă omologare din 1837 încoace – ar trebui să analizeze, față de tiparele europene care glorificau încă opulența măcar preț de cinci minute, dinamica trecătorilor pe epocii victoriene. Totuși, cea dintîi recunoaștere mondială trotuarele din fața oricăruia dintre cele 200 de magazine a mărcii – rebotezată Tiffany&Co. în 1853, odată cu Tiffany&Co. din toată lumea. Mai ales că, odată cu preluarea controlului exclusiv de către Charles Lewis criza financiară, bijuteriile au trecut cu brio pragul Tiffany – a venit tot din Europa, odată cu Tîrgul Mondial dintre „capriciu“ și „investiție“. de la Paris și premiul cel mare pentru arta de prelucrare Într-unul dintre filmele emblematice ale anilor a argintului, prima recunoaștere de acest gen de care s-a ’50 – „Auntie Mame“ – personajul principal feminin, bucurat vreodată o companie americană de design. interpretat de actrița americană Vera Charles, află că toți Cu fondurile pe care Ellis le-a adus firmei, compania banii cunoscuților ei s-au pierdut în marele crah bursier a reușit să închirieze camera alăturată, dublîndu-și din octombrie 1929 și că nici una dintre investițiile lor spațiul. Ellis, care a adus o experiență puternică pe piața nu mai are nici o valoare. Replica ei savuroasă continuă europeană a bijuteriilor, a devenit principalul operator de să rămînă valabilă pînă în zilele noastre: „Deci banii peste ocean al companiei, după călătoria sa în Europa. voștri nu mai au nici o valoare! Și spuneați că eu sînt Ulterior, Charles Lewis și urmașul său, Louis Comfort fraieră că-i cheltuiesc pe ai mei la Tiffany’s?“. Tiffany, au reușit să mențină brandul pe o traiectorie Într-o epocă în care pînă și bunurile de lux erau nu doar ascendentă, ci de-a dreptul spectaculoasă: supuse unui proces elaborat de negociere între Tiffany&Co. a devenit prima școală americană de design, cumpărător și vînzător, iar creditul era principala celebrul artizan Edward C. Moore punînd la dispoziție modalitate de plată, un american în vîrstă de 25 de ani, schițele sale tuturor ucenicilor în meșteșugul bijuteriei; pe nume Charles Lewis Tiffany, împrumuta 1.000 de au apărut filiale în Londra, Paris și Geneva, iar numărul dolari de la tatăl său pentru a deschide împreună cu un angajaților depășea, la început de Secol XX, pragul de bun prieten, John B. Young, un magazin de „papetărie și o mie de persoane. Reinventarea diamantelor ca simbol mărfuri cu ștaif“ guvernat de două reguli clare: prețuri al iubirii avea să cadă tot în sarcina celor de la Tiffany, fixe și plata exclusiv în bani gheață. responsabili de crearea primului inel de logodnă cu piatră solitaire – montură care să pună în evidență mai Fondatorul Tiffany și viața sa personală bine strălucirea diamantului față de modelul anterior, de Charles Lewis Tiffany s-a născut pe data de 15 „verighetă“ bătută cu diamante. Pînă în zilele noastre, februarie 1812, în Killingly, Connecticut. Tatăl său, montura inelului clasic de logodnă poartă numele de Comfort Tiffany, era un producător local de bunuri „Tiffany Setting“. În 1844, fondatorul Tiffany importa bijuterii italiene din bumbac, iar mama sa, Chloe Draper, era casnică. Fondatorul Tiffany s-a căsătorit pe data de 30 noiembrie și englezești de calitate, adăugînd o reputație și mai bună 1841 cu sora partenerului său de afaceri, Harriet Olivia magazinului care deja era foarte respectat. În acel an, Young și împreună au avut șase copii. Unul dintre ei, compania și-a întrerupt linia de bijuterii pentru costume, Louis Comfort Tiffany a devenit cunoscut în lumea deoarece cererea pentru pietre prețioase importate a crescut întreagă pentru paharele sale de cristal, ce se găseau odată cu reputația ei de a oferi piese scumpe, de calitate. la Tiffany. Educat la o școală din apropierea orașului Culoarea comercială a companiei, albastru turcoise, a Danielsonville, Tiffany a fost apoi student doi ani la fost, de asemenea, stabilită în primii ani de existență ai Academia Plainfield din Connecticut. La vîrsta de 15 ani, firmei și a apărut pe toate cataloagele companiei, pungi tatăl lui Charles, un pionier în industria produselor din de cumpărături, cutii și materiale promoționale. În ceea bumbac, l-a pus să lucreze ca manager al unui magazin ce privește casetele Tiffany Blue, acum foarte populare, general de lîngă moara familiei. Împărțindu-și timpul site-ul web al companiei a citat un articol din 1906, apărut între școală și muncă, Tiffany a condus magazinul timp în New York Sun: „Tiffany are un singur lucru pe care nu-l de zece ani. Apoi s-a alăturat companiei tatălui său, care poți cumpăra cu toți banii din lume; îl vei primi cadou. Și a fost redenumit C. Tiffany & Son, după ce tatăl lui aceasta este una dintre cutiile sale. Regula este strictă: nu Charles a cumpărat toate acțiunile de la partenerii săi. poți scoate niciodată din clădire o cutie care poartă numele În timpul vieții, Tiffany a fost fondatorul Societății firmei, cu excepția cazului în care o primești la un articol de Arte Frumoase din New York, patron al Muzeului cumpărat”. Tradiția se respectă și azi, cutiile Tiffany Blue Metropolitan de Artă și membru al Academiei Naționale devenind simbol al eleganței și stilului sofisticat. de Design. El a fost numit Cavaler al Legiunii de Onoare În 1845 a apărut primul catalog Tiffany&Co. de de către Franța în 1878 și a primit medalia Praemia comandă prin poștă (supranumit pînă în prezent „Cartea Digno din partea țarului Rusiei. Albastră“, după culoarea unică a ambalajelor mărcii), căruia i-au urmat primele (și singurele) săbii, steaguri Detaliile unei cariere impresionante și instrumente chirurgicale realizate vreodată de către În data de 18 septembrie 1837, cu 100 de dolari bijutierii americani și destinate Armatei Unioniste, în împrumutați de la tatăl său, Charles Tiffany și prietenul timpul Războiului Civil. În 1885, designerul-șef al său, John B. Young și-au deschis un magazin în New casei, James Horton Whitehouse, a fost responsabil de York, pe bulevardul Broadway, la numărul 259, căruia redesenarea Marelui Sigiliu al Statelor Unite ale Americii, varianta sa fiind păstrată pînă în zilele noastre. i-au pus numele Tiffany & Young. Nici măcar acest șir de reușite nu a reprezentat, Magazinul a vîndut inițial articole de papetărie și articole de lux, inclusiv bijuterii pentru costume. însă, momentul suprem de glorie pentru Tiffany&Co. Condițiile de afaceri erau mai puțin decît ideale la Perla coroanei – la propriu – a venit odată cu achiziția vremea respectivă din cauza crizei din 1837, iar unii bijuteriilor regale ale Franței și Spaniei, cîștigîndu-i credeau că locația din centrul orașului nu era deloc în statutul privilegiat de autoritate în domeniul diamantelor favoarea profitului. Primele trei zile au fost probabil cele și al pietrelor prețioase. La Tîrgul de la Paris din 1889, mai grele și demoralizatoare deoarece totalul vînzărilor exponatele Tiffany&Co. au fost apreciate de către presa a fost de mai puțin de cinci dolari. Însă afacerea avea epocii drept „cea mai extraordinară colecție de bijuterii
Audrey Hepburn în filmul „Mic dejun la Tiffany” produsă vreodată de către o casă de bijuterii americană“, deschizîndu-i astfel drumul către onoarea supremă: desemnarea Tiffany&Co. în poziția de bijutier oficial al Împăratului Otoman, al Țarului Rusiei și al mai multor capete încoronate din Europa. După moartea lui Charles Lewis, în 1902, fiul său, Louis Comfort – designer specializat în creații Art Nouveau și Arts&Crafts – a devenit primul Art Director oficial al Tiffany&Co., consacrîndu-se definitiv în momentul în care președintele american Chester Arthur l-a angajat să redecoreze Casa Albă (de la designul interior pînă la deja celebrele porțelanuri „made by Tiffany“). În 1861, și Abraham Lincoln cumpărase un set de perle pentru soția sa, Mary Todd Lincoln, iar 43 de ani mai tîrziu, Franklin Roosevelt repeta onoarea printr-un inel de logodnă cu montură Tiffany, devenind deschizător de drumuri pentru un întreg alai de clienți cu ștaif, din dinastiile Vanderbilt, Astor, Whitney și Havemeyer. În 1956, odată cu numirea celebrului Jean Schlumberger ca designer-șef al casei, a apărut colecția prețioasă de flori, păsări și creaturi subacvatice devenite acum parte integrantă din moștenirea artistică a Tiffany&Co. Lui Schlumberger i-au urmat designeri vizionari precum Elsa Peretti – care a readus liniile simple și elegante în bijuteria anilor ’70 – și Paloma Picasso, cu creațiile ei originale și curajoase din anii ’80. Această din urmă perioadă nu a fost, însă, cea mai glorioasă din istoria Tiffany&Co. Tiffany a continuat să-și îmbunătățească reputația companiei prin achiziționarea diamantului galben Tiffany de 128,54 carate, în 1878, unul dintre cele mai mari diamante de acest gen din lume. Ulterior a fost purtat de Audrey Hepburn în fotografii publicitare pentru filmul clasic, ,,Mic dejun la Tiffany”. Bijuteria poate fi văzută și astăzi la primul etaj al magazinului Tiffany de pe 5th Avenue. Fondatorul Tiffany a murit de pneumonie pe data de 18 februarie 1902, în Yonkers, New York. La momentul morții sale, averea personală era evaluată la 35 de milioane de dolari, iar compania a fost capitalizată la 2,4 milioane de dolari. Fiul său, Louis, a preluat funcția de vicepreședinte și director artistic al Tiffany & Co. după moartea tatălui său și a devenit un bijutier desăvîrșit pe lîngă faima pe care avea să o dobîndească ulterior pentru proiectarea vitraliilor. Deși compania a devenit publică la Bursa de Valori din New York în 1986, a continuat, după moartea lui Tiffany, să stabilească standarde în industria bijuteriilor. După ce în 1971, în „Diamonds Are Forever“ (cu Sean Connery în rolul Agentului 007) apăruse pe marele ecran și prima „Bond Girl“ de origine americană – cu numele de botez „Tiffany Case“ (în traducere, „cutie Tiffany“) – compania a fost vîndută cu surle și trîmbițe către Avon. Spre nemulțumirea clienților premium Tiffany&Co., noua conducere a luat decizia de a adăuga în oferta magazinelor și obiecte la prețuri mai accesibile, problemă remediată în 1984, după revînzarea către un grup de investitori privați. Pînă în zilele noastre, cei aproape 80.000 de metri pătrați de spațiu comercial ocupat de Tiffany&Co. în peste o sută de țări, sînt mobilați exclusiv cu produse premium, de la colecțiile de bijuterii care aduc tribut designerilor de odinioară (edițiile limitate Paloma Picasso, Jean Schlumberger sau Elsa Peretti) și pînă la parfumurile casei, rezultat al colaborărilor cu parfumieri renumiți precum François Demachy, Jacques Polge și Pierre Dinand. R.M.
15
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
pO V E S T I
A D E V A R A T E (
RM
Mausoleul de la Bobda, la un pas de prăbuşire
Aproape că nu există ghid turistic sau monografie a Banatului care să nu menţioneze una dintre construcţiile-monument cele mai interesante din Banat, şi din această parte a Europei, şi anume mausoleul de la Bobda. Reprezentanţii autorităţilor locale spun că, fiind proprietatea Bisericii RomanoCatolice, Ministerul Culturii nu poate aloca fonduri pentru reabilitarea acestei clădiri. Dacă nu se iau măsuri urgente, însă, clădirea ar mai putea fi admirată doar în poze. Construcția arată, chiar și acum cînd timpul dar și unele acte de vandalism au distrus mult din splendoarea-i impunătoare, impresionant. Dar este doar o ruină a cărei poveste începe în 1860, odată demararea lucrărilor de construcție.
O stare de degradare accentuată Considerată pe bună dreptate una dintre atracţiile turistice principale din Timiş, Mausoleul din Bobda, deşi are în spate o istorie de peste 150 de ani, riscă să devină, la propriu, istorie, dacă nu se iau rapid măsuri de reabilitare. Dacă acest monument se va prăbuşi, se va alege praful de moştenirea lăsată de Gyula Csávossy, ultimul grof care a trăit în acest sat aflat la nici 30 de kilometri de Timişoara. Groful construise aici, la sfîrşit de Secol XIX, un palat impresionant cu 42 de încăperi, alături de care se afla un splendid mausoleu, replică a Bazilicii din Esztergom – Ungaria. Şi după ce palatul a dispărut, fiind demontat ,,la cărămidă”, materialele de construcţie fiind folosite la edificarea a numeroase construcţii din zonă, curînd şi mausoleul ar putea deveni doar o amintire.
O istorie de peste 150 de ani, cu un final lamentabil Destinat odihnei de veci a celor din familia baronilor de Csávossy, mausoleul făcea parte dintr-un vast domeniu nobiliar care includea un castel cu peste 40 de camere, o herghelie, un parc, un heleșteu și multe dependințe destinate bunului mers al lucrurilor la castel. Din păcate, destinul familiei Csávossy este unul dramatic. Din mari aristorcați proprietari de terenuri, ei deținînd peste 10.000 de hectare de teren, și dintr-o spiță cu mulți urmași, neamul lor se stinge. Cea de-a doua soție a baronului care a construit domeniul, Josephina, moare la începutul anului 1911. În toamna aceluiaşi an, baronul Gyula Csávossy trece la cele veşnice. El a avut zece copii cu prima soție și doi din cea de-a doua căsnicie. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu a reusit să păstreze, pentru urmași, marea moștenire.
Baronul Gyula Csávossy
Despre castel se spune că era de un lux rar întîlnit, avînd 42 de camere elegant mobilate, împodobite cu tablouri, bibelouri, covoare, perdele din dantelă, draperii de catifea și de brocart, precum și candelabre din cristal de Murano. Peste drum a fost ridicat mausoleul, în structura căruia intra şi un impresionant loc de reculegere si rugăciune. Vitraliile au fost realizate la München, iar cele două clopote au fost fabricate la Timişoara, în atelierele lui Antonius Novotny. Mausoleul din Bobda este o copie a Bazilicii din oraşul Esztergom, dar şi a Bisericii Sfîntul Ştefan din Budapesta. Documentele vremii păstrate la Arhivele Naţionale ale Ungariei din Budapesta, atestă faptul că familia Csávossy era proprietara unor mari suprafeţe de pămînt, agricultura fiind principala îndeletnicie şi, totodată, sursă de bani. Deoarece afacerile cu cereale erau printre cele mai prospere, familia Csávossy a avut fondurile necesare să construiască la Bobda un adevărat domeniu nobiliar, format din două mari clădiri: castelul familiei şi mausoleul aflat peste drum de castel. În forma sa actuală, mausoleul familiei a fost terminat în anul 1908. În 1911, odată cu moartea baronului Gyula Csávossy de Csávos, totul a început să se degradeze la domeniul de la Bobda, iar ultimii copii ai lui Gyula au părăsit definitiv Timişul în 1925, stabilindu-se în Canada. După 1930 castelul a fost cumpărat de un localnic, care a plătit jumătate din preţ, diferenţa fiind acoperită printr-un împrumut luat de la bancă. Cînd dobînda a ajuns mult prea mare, instituţia bancară a optat pentru o soluţie extremă: a valorificat tot ce se afla mai de preţ prin încăperile castelului, după care a trecut la demolare, materialele de construcţie fiind vîndute la bucată. Conform unui document de donaţie din 1909 semnat de Gyula Csávossy, mausoleul, care a scăpat de executori, a fost lăsat comunităţii romano-catolice din Bobda. În 2009 actul a fost reînnoit şi imobilul acum se află în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice. Chiar şi aşa, mausoleul a rămas loc de veci pentru membrii familiei Csávossy. În 1911, după îmbălsămare, trupul neînsufleţit al lui Csávossy Gyula a fost depus într-un sicriu de sticlă, soţia şi alţi membri ai familiei avînd sicrie din metal. Lespezile de pe mormintele soţilor Csávossy au fost confecţionate din marmură neagră. După cel de-al II-lea Război Mondial, odată cu începutul ,,dictaturii proletariatului”, cavoul a fost profanat de cel dintîi primar al Bobdei postbelice. Conform unor legende locale, atunci, martorii oculari au constatat, uluiţi şi înspăimîntaţi, că trupul baronului nu putrezise deloc. Ulterior, din lipsă de fonduri, realizarea unui monument funerar pe care să fie aşezate cele două lespezi din marmură neagră ale familiei Csávossy nu a putut fi materializat. Ceea ce a urmat în anii comunismului depășește însă orice așteptare sumbră. Mausoleul este vandalizat la îndemnul unui primar, iar oamenii joacă fotbal cu craniile celor înmormîntați acolo. Din spusele localnicilor reiese că unii copii din zonă s-au distrat copios, jucînd fotbal cu craniile donatorilor, pînă cînd nişte oameni de bună credinţă au adunat rămăşitele pămînteşti provenite
din mormintele vandalizate şi le-au înmormîntat creştinește în Cimitirul catolic. Primarul de atunci a fost condamnat la doi ani închisoare, între anii 1946 1947. Dar vandalizarea bisericii a continuat, povestește Csávossy Gyorgy, unul dintre urmașii baronului care a construit mausoleul. Ceea ce nu au distrus cei de atunci a reușit timpul. La degradarea imobilului au contruibuit și unii localnici, care nu au fost prea impresionaţi de specificul clădirii. Au fost furate, pe rînd, potirul din altar, covorul care se întindea de la intrarea în bisericuţa mausoleului şi pînă în faţa altarului, clanţele de la uşi, după care s-a încercat să se fure chiar şi orga aflată în balconul bisericii, însă instrumentul, fiind mai greu decît şi-au imaginat hoţii, le-a scăpat din braţe şi s-a făcut bucăţi. Ultimele pe lista hoţilor au fost cele două clopote masive din turla mausoleului, doar piroanele mari cu care au fost fixate împiedicîndu-i pe hoţi săşi ducă planul la bun sfîrşit. De istoricul mausoleului mai amintesc doar resturile de veşminte liturgice şi steaguri bisericeşti, cărţi de rugăciuni sau partituri religioase. Geamurile au fost sparte pe rînd, lăsînd să intre înăuntru ploaia şi zăpada. Din cauza infiltraţiilor, acoperişul a crăpat, mausoleul fiind invadat de sute de porumbei, care şi-au făcut aici cuiburi. Astfel, murdăria porumbeilor a desăvîrşit aspectul de degradare totală în care a ajuns imobilul.
Criză de soluţii Problema este că nici nu se întrevăd soluţii pentru reabilitarea imobilului, din cauza statutului clădirii. Reprezentanţii autorităţilor locale spun că, fiind proprietatea Bisericii Romano-Catolice, Ministerul Culturii nu poate aloca fonduri pentru reabilitare. ,,Clădirea este într-o stare jalnică şi, deocamdată, nu se întrevăd soluţii de reabilitare. Fiind în proprietatea privată a Episcopiei Romano-Catolice, Ministerul Culturii nu are cum să dea bani pentru reabilitarea ei. Şi, deşi a fost declarată clădire de patrimoniu, acest statut nu o ajută cu nimic, deocamdată”, ne spune Gabriel Ilaş, primarul din Cenei, comună de care aparţine satul Bobda. Acesta mai spune că, potrivit unor informaţii vehiculate recent, ar exista intenţia ca mausoleul să fie donat Ministerului Culturii de către Episcopia RomanoCatolică, tocmai pentru a se putea acorda finanţarea necesară reabilitării urgente. Dar, avertizează, Gabriel Ilaş dacă nu se iau măsuri de reabilitare, există riscul cert ca în următorii ani clădirea să se dărîme. ,,Turla mare a mausoleului a fost mişcată în timpul unei furtuni foarte mari care a fost în zonă, în 1998, şi de atunci apa se infiltrează pe ziduri, şi şubrezeşte tot mai mult construcţia”, mai spune primarul. Cît priveşte o posibilă contribuţie financiară din partea Statului, şi aceasta este imposibilă. Cu toate acestea, starea de degradare a clădirii se accentuează cu fiecare an trecut, astfel încît Ambulanța pentru Monumente - Banat – al cărei principal susţinător este Alteţa Sa Regală, Prinţul Charles al Marii Britanii – a decis să intervină, pentru punerea în siguranţă a mausoleului. Acțiunile pregătite pentru anul 2022 presupun igienizarea arealului peisager din jurul monumentului, prin toaletări și defrișări punctuale, degajarea molozului, atît din exteriorul clădirii cît și din interiorul acesteia, inventarierea și clasificarea elementelor de patrimoniul mobil existent precum și realizarea unei scanări cu laser a întregului edificiu în vederea elaborării studiilor de specialitate care vor sta la baza continuării intervenției de anul viitor, au precizat reprezentanții asociației. Dar vandalizarea bisericii continuă... În prezent, nu există comunitate romano-catolică în Bobda. Comunitatea locală, proprietara unui monument istoric de mare valoare odinioară, nu are bani şi poate nici interes să investească într-o lucrare de reabilitare... „Gurile rele spun că şvabii romano-catolici plecaţi din zonă ar fi făcut o donaţie de nu se ştie cîte mărci germane după 1989. Cine ştie unde au ajuns banii? Sic transit gloria mundi”, a povestit același Csávossy Gyorgy. R.M.
16
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei
ca ciupercile după ploaie, odată cu adevărul care iese la suprafața apei. Tare aș vrea să fiu contrazis cu argumente corecte. Da, sîntem în război – și nu mă refer la ce se întîmplă în țara artificială vecină, condusă de „un actor grăbit”, ce se dă în stambă sub regie „maidaneză”. Nu mă refer la operațiunea de „salubrizare” complexă a laboratoarelor americane (se pare că ar fi peste 336 în vreo 30 de țări ale lumii) de către armata Federației Ruse, nici la declarațiile iresponsabile ale saltimbancului senil de la The White House, care vrea război cu Rusia. Mă refer la Războiul Total declanșat de păpușarii din spatele cortinei pentru oficializarea mult doritei „Mari Resetări”, ceea ce confirmă cuvintele regretatului economist român Anghel Rugină, rostite în urmă cu peste două decenii: „Am interesul ca poporul meu să afle... Să afle şi să înţeleagă! Să înţeleagă că la nivel global «cărţile sînt făcute»! Oamenii ăştia sînt prea deştepţi şi prea puternici!”. Recenta declarație a lui Igor Kirillov – șeful trupelor ruse de protecție nucleară, biologică și chimică – deconspiră gravitatea faptelor (confirmată chiar de fostul Adjunct al Secretarului de Stat al SUA, Victoria Nulland): „Operațiunea militară specială a Rusiei în Ucraina a făcut posibilă încetarea activităților a cinci biolaboratoare de la Kiev care lucrau cu agenți patogeni de antrax, holeră și pesta porcină africană. Încetarea activităților a cinci biolaboratoare de la Kiev, care au lucrat cu agenți patogeni de antrax, tularemie, bruceloză, holeră, leptospiroză și pesta porcină africană, este un rezultat important al operațiunii speciale a Forțelor Armate Ruse. Dovezile confirmă implicarea acelor laboratoare în activități comandate de Departamentul Apărării al SUA”. Filtrînd informațiile, fac o paralelă și încerc să înțeleg de ce oare prestigiosul Institut „Cantacuzino”, care producea vaccinuri antipolomielită (cunoscutul „Polidin”) a ajuns „Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare Medico-Militară «Cantacuzino», instituție de drept public, care desfășoară activități de interes strategic în domeniul asigurării protecției intereselor esențiale ale siguranței stării de sănătate a populației”. Noua inscripție a firmei seamănă mai degrabă cu reclama de circ care circula în perioada interbelică prin bîlciurile mioritice „Pe-afară-i vopsit gardu’/ Înăuntru-i leopardu’!”, și întreb nedumerit: de ce din cel mai mare institut de seruri și vaccinuri din România şi din Europa de Sud-Est, considerat al doilea ca valoare după Institutul „Pasteur” al francezilor, Institutul „Cantacuzino” a ajuns – aparent – un fel de depozit militar de tranzit pentru vaccinuri expirate. Dacă apreciem ca reală declarația lui Igor Kirillov, o întrebare este inevitabilă: nu cumva „leoparduʼ” e altceva decît spune înscrisul de pe firmă? „Partenerul strategic” nu doarme! Ucraina invadată de ruși, ucrainenii pleacă din țara lor, ajutoare românești pentru refugiați, față în față cu neglijare totală pentru săracii României… Adevărul a tot umblat cu capul spart, dar încet, încet, a început să se vindece. Românii au început să se trezească și constată că nu toți „refugiații” „ucraineni” sînt ucraineni. Ba mai mult, drept „recunoștință” pentru modul cum sînt tratați ucrainenii în România, Oleg Tyagnibok, liderul partidului ucrainean Svoboda, cu cîteva zile în urmă a afirmat: „În Ucraina, doar ucrainenii sînt autohtoni. (…) Ucrainenii trebuie să-i ucrainizeze pe non-ucraineni. Ucrainizarea poate fi realizată doar cu ajutorul sterilizării în masă a populației sub pretextul vaccinării, răspîndirii virusurilor mortale, infecțiilor, introducerii otravei în rețelele de apă potabilă. (…) Biomasă amorfă vorbitoare de limbă rusă, de stomacuri vii – această turmă trebuie eliminată. În Ucraina, cu o populație de 45 milioane, dispariția a 6 milioane va trece neobservată. E necesar să fie eliminată fizic inteligența rusofonă, toți ucrainofobii, toți membrii partidelor și organizațiilor anti-ucrainene. Nu numai cei pro-ruși, ci și pro-români, pro-maghiari, pro-tătari”. Cîtă dreptate are înțelepciunea străbunilor: „Facerea de bine e înjurătură de mamă”! Ion Măldărescu (Art-emis.ro)
lor cheie. În mod semnificativ, aceasta înseamnă că orice țară dată se va alătura doar unei instituții care deja se aliniază intereselor sale. Al treilea motiv este că instituțiile pot îmbunătăți reputația membrilor oferindu-le vizibilitate și o structură prin care pot desfășura activități complexe, cum ar fi construirea consensului asupra acordurilor, concretizarea normelor și ideilor comune, atenuarea conflictelor, gestionarea dezacordurilor și chiar oferind asistență tehnică. Unele instituții au mai mult succes decît altele. În special atunci cînd schimbul de informații este consecvent, cînd o instituție poate discerne interesele cheie ale membrilor săi și se aliniază cu acestea, iar cînd oferă o structură funcțională care este îmbunătățită în mod colectiv, prin participarea membrilor, instituția funcționează bine. Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) este un exemplu excelent al unei astfel de instituții. Membrii ASEAN identifică provocările comune printrun proces consultativ bazat pe consens. Instituția se aliniază cu multe dintre interesele de bază ale membrilor săi, acționînd pe un principiu strict de neintervenție în treburile interne ale membrilor săi. Un alt element care ține împreună aceste țări este o bancă comună pentru a mobiliza resurse pentru infrastructură și proiecte de dezvoltare durabilă în BRICS și alte economii emergente și țări în curs de dezvoltare. Banca aceasta se numește NDB (New Development Bank) – o replică a Băncii Mondiale a alianței occidentale. Privind la războiul din Ucraina, o să vedem că membrii acestei organizații au avut luări de poziție unitare în ceea ce privește acțiunile Rusiei, fapt evidențiat de votul pe care l-au dat în plenul ONU cu prilejul votării unei rezoluții prin care era denunțată invazia rusă în Ucraina. Brazilia a votat în favoarea rezoluției, iar reprezentantul său permanent la ONU și-a exprimat îngrijorarea pentru înrăutățirea situației umanitare – dar s-a opus secțiunilor care invocau în mod explicit „agresiunea Rusiei”. Brazilia a criticat, de asemenea, sancțiunile orchestrate de Occident împotriva Rusiei. Președintele Jair Bolsonaro – care s-a întîlnit cu Putin la Moscova cu cîteva zile înainte de invazie – a subliniat „solidaritatea” Braziliei cu Rusia și de atunci a promis că va rămîne neutru în ceea ce privește
războiul. Surprinzînd mulți observatori, Africa de Sud s-a abținut de la vot, criticînd rezoluția pentru limbajul puternic formulat împotriva Rusiei. India și China s-au abținut și ele. Menținînd accent pe siguranța cetățenilor indieni care încearcă să părăsească Ucraina, India și-a exprimat speranța pentru o soluționare a conflictului și a cerut respectarea dreptului internațional, dar s-a abținut de la vot, iar China, superputerea care mulți sperau că va acționa ca un intermediar între Rusia și Occident, a dat vina pe NATO pentru războiul din Ucraina și a precizat că prietenia sa cu Rusia „nu are limite”, așa cum titrează The Washington Post. Vorbind despre China, cred că ea este puterea mondială cea mai aproape de a se impune în faza imperială a civilizației occidentale de care nu este chiar străină datorită unui intens fenomen de aculturație (preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare – n.m.) a culturii occidentale europene, începînd cu anul 1911, așa că nu ar fi o problemă, exceptînd faptul că așa ceva nu s-a întîmplat niciodată în istoria omenirii. Cert e că acești nealiniați, cum i-am numit eu, sînt o forță unită și importantă atîta timp cît ele constituie peste 3 miliarde de locuitori ai Pămîntului și reprezintă aproximativ 25% din producția economică globală (19,8 trilioane USD, 2018). Sînt o forță tăcută care poate afecta poziția diminantă actuală și planurile alianței SUA – UE, care este doar o picătură în oceanul națiunilor terestre. Problema este că națiunile ce nu fac parte din NATO, grupul G20, Uniunea Europeană, Banca Mondială, și toate celelalte organizații create de acest binom, pot foarte bine să adere la BRICS lăsîndu-i pe americani și aliații lor singuri în bula proprie. Dacă pînă acum acest lucru nu s-a întîmplat, e posibil ca acest război din Ucraina să fie nu doar sfîrșitul globalizării (o afacere aducătoare de profit și influență pentru țările din alianța occidentală), ci și începutul sfîrșitului pentru civilizația europeană așa cum o știam pînă acum. Asta dacă nu vom aduce în fruntea ei conducători înțelepți și echilibrați în locul aventurierilor plictisiți de propria lor viață pe care-i avem acum.
„Cianura de potasiu” din viața cotidiană
O snoavă cu tîlc care circulă în spațiul virtual definește fidel realitatea zilelor noaste: „Întrebare: Care este diferența dintre teoria conspirației și realitate? Răspuns: … de cîteva luni!”. Fațetele lumii actuale sînt asemenea unui caleidoscop în mișcare perpetuă, dar imaginile create sînt departe de a fi simetrice, ele se așează în ochii privitorului haotic, aparent fără sens, fără vreo „lege” a rațiunii existențiale. Legile teoriei conspirației devin realitate. Asemenea caleidoscopului „asimetric”, din cînd în cînd, „Istoria se trezește, se burzuluiește, cheamă notarul și schimbă testamentul”, cum scrie Mijomir Mecu într-un text bine chibzuit. Dacă în urmă cu vreo zece ani, cineva ar fi descris haosul în care omenirea se situează azi, ar fi fost echipat urgent cu cămașă de forță și trimis la izolare. Acum, îmbrăcați „la patru ace” în costume Armani (pe banii contribuabilului român) „loazele” prezidențiale, guvernamentale și parlamentare fac turism intens în scopuri personale și de ochii lumii la vreun summit sau întîlniri cu „neica nimeni”, unde primesc șepcuțe sau porunci (vezi recenta vizită a unor oficialități românești în SUA, despre care cineva spunea: „dacă dl. Florin Cîțu rămînea în America încă vreo cîțiva ani, se bucurau și PNL, și România, și banca din SUA unde are încă datorii!”). Cu riscul de a fi catalogat „conspiraționist” sau „putinist” și pus la „index” precum cei care afișează litera „Z” în Germania (pasibili de urmărire penală – potrivit Reuters), chiar dacă litera „Z” nu face parte din alfabetul limbii ruse, readuce în actualitate afirmația lui Dinu C. Giurescu: „A fi astăzi patriot în România este aproape o infracțiune!”. La ora actuală, Terra seamănă mai degrabă cu un imens spital psihiatric, căruia i-au fost smulse ușile, pacienții au evadat, apoi unii dintre ei au fost instalați ca șefi de stat în coloniile globaliste. Știrile false din panoplia propagandei de război răsar
Nealiniații
(urmare din pag. 1) Din cîte vedem că se întîmplă, nu cred că această „pax americana” va dura atît de mult ca timp, ci mult mai puțin, și e posibil să avem soarta civilizației byzantine, iar perioada finală a civilizației noastre occidentale să fie foarte scurtă. „Barbari” sub loviturile cărora putem cădea se găsesc. Așa cum probabil mulți dintre dvs. cunosc, termenul „barbar” a fost dat de către romani tuturor popoarelor ce nu făceau parte din cultura lor, nu neapărat celor cu un comportament violent și războinic. Cu acest sens, de „popor aflat în afara civilizației occidentale”, am să-l folosesc și eu. Unii dintre acești barbari moderni s-au unit într-o alianță economică intitulată BRICS, un acronim al țărilor care o compun: Brazilia, Rusia, India, China și Africa De Sud. Acestea sînt țări cu venituri medii, semnificative din punct de vedere strategic, aflate în pragul aderării în rîndul națiunilor complet dezvoltate. Cvartetul a validat eticheta BRIC în 2006, cu prima dintre întîlnirile în curs de identificare a intereselor politice, economice și strategice comune. În 2010, primelor patru state li s-a alăturat și Africa de Sud. Cu toate că economiile acestor țări s-au revitalizat în mod diferit după pandemie, cea mai vioaie fiind cea chineză, și cu toate problemele pe care le au – cum sînt, spre exemplu, cele teritoriale, între India si China – tipul acesta de alianță este unită de multe alte interese, principalul fiind cel al luptei contra hegemonului actual reprezentat de Statele Unite ale Americii, pe care vor să-l doboare spre a-i lua locul. Tot așa cum, odinioară, barbarii au atacat și cucerit Imperiul Roman de Apus pe ale cărui resturi au ridicat civilizația occidentală actuală. Să vedem care ar fi motivele pentru care această alianță a „noilor barbari” rezistă, citînd din Foreign Policy. Primul este că instituțiile pot acționa ca forumuri în vederea furnizării de informații în atenția membrilor. Partajarea informațiilor construiește încrederea între membri și reduce incertitudinea cu privire la intențiile lor. În al doilea rînd, țările sînt de obicei de acord să participe doar în instituții care se integrează cu interesele
RM
RM
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
17
Maxey a abordat apoi diferite instituții media, Trump către Putin: ,,De ce nu spui pentru oferindu-le o copie a laptopului. Potrivit lui Maxey, Daily Mail a primit o copie pe 3 martie și „a făcut, întro treabă excelentă, după ce laptopul a fost dat ce a primit Hunter Biden bani de la ruși?” (I) adevăr, la verificat la Maryman și Asociații”. Vedeți aici cum
În octombrie 2020, personalitatea lumii publice conservatoare americane Steve Bannon a primit o copie a laptopului lui Hunter Biden. Studierea acesteia a devenit misiunea și datoria expertului Jack Maxey, arată LifeSiteNews. După care a început nebunia. Maxey este un erou al Adevărului. El știe că poate să moară „accidental” în orice clipă, așa că a pus e-mailurile la dispoziția mai multor redacții internaționale. După ce a constatat că acestea nu le valorifică întru totul, le-a încărcat online și a publicat linkul pe conturile sale de social media doar pentru ca baza de date să fie blocată de agenții Big Tech. Însă ceea ce nu a ajuns încă la publicul larg este cunoscut în primul rînd de Serviciile Speciale ucrainene, rusești și chineze, respectiv de șefii securității din Ucraina, de Vladimir Putin și Xi Jinpeng. Pentru că Hunter Biden a făcut afaceri cu și prin ele. Iar ele dețin nu numai conținutul laptop-ului ci și toate episoadele de pe teren ale dezaxatului fiu al actualului președinte al SUA, Joe Biden, și, mai ales, plățile directe făcute lui. Iată de ce, cine înțelege acest lucru înțelege și că războiul Rusiei din Ucraina și jocul internațional din jurul lui, cu contrele de fațadă dintre SUA și Rusia, sînt toate o mascaradă. Dacă voiau să-l distrugă pe Biden pînă acum, Putin și Xi doar apăsau pe butonul enter și întreaga lume era inundată de dovezile corupției și trădării Familiei Biden ca și ale altor demențe la care nici nu vrem să ne gîndim. Iată că acum se dezvăluie că pe laptopul lui Hunter Biden au fost găsite și chei de criptare ale Departamentului Apărării al SUA și înregistrări bancare care atestă plăți făcute din China către Hunter Biden. Și vorbim de fiul președintelui SUA, fost vicepreședinte al Americii, în perioada plăților. „Rusia avea tot interesul ca America să fie condusă de un om slab. De aceea a și pus toți umerii la dărîmarea lui Trump. Prea repede s-a uitat acuza dată în clar de cel de-al 45-lea președinte al SUA la confruntarea electorală finală: „Pe voi, familia Biden, Rusia v-a plătit cu mulți bani și probabil încă mai face asta”, se arată în presa internațională. „Familia ta a luat 3.500.000 dolari din Rusia, via Putin și Primarul Moscovei”, a mai spus Trump atunci cu referire la legăturile lui Hunter Biden cu Elena Baturina, singura femeie miliardară din Rusia, văduva lui Iurie Lujkov, fostul primar al Moscovei. Iată că americanul care înțelege cel mai bine tot circul planetar, Donald Trump, președintele detronat al SUA, aduce din nou aminte de această afacere și îl provoacă pe Putin să spună de ce au primit ambii Bideni 3.500.000 de dolari din Rusia. „Nu vom primi din Ucraina vreun răspuns” cu privire la milioanele încasate de Hunter Biden din afacerile energetice pentru care nu era apt în nici un fel, spune Trump. „Și nici de la China, încă, pentru că nu a început operațiunea din Taiwan”. Dar de ce nu vorbește Putin, care „sigur știe”, mai spune Donald Trump. Chiar, de ce? „Dacă vreți să știți totul despre familia Biden, a declarat Bannon, jurnalist de răsunet și fost consilier special al președintelui Donald Trump, vizitați contul de Twitter al lui Jack Maxey... sau sunați-l pe Jack Maxey, trimiteți-i un mesaj pe Twitter și lăsați-l să vă ghideze prin laptopul scos din infern, pentru că Jack vă va însoți capitol cu capitol, rînd cu rînd, vă va explica. Intri după pornografie și rămîi pentru compromis. Dezgustător și revoltător”. De cînd a fost interzis pe Twitter, Maxey, care este un credincios catolic, poate fi urmărit pe Gettr și Gab. Într-una din puținele sale postări de anul acesta, Maxey face o afirmație gravă, pe care o și probează cu unul dintre e-mail-urile lui Hunter Biden, fiul actualului președinte al SUA, Joe Biden. Și anume: „Vrea cineva să știe care a fost scopul primei călătorii a lui Hunter în Kazahstan, în iunie 2014, în numele ChiComs, folosind Burisma ca acoperire? Aceasta este călătoria la care Grassley a făcut referire săptămîna
trecută, unde Hunter nu a luat cu el paza de la Secret Service. Citiți cu atenție. În tot acest timp lucrau pentru comuniștii chinezi. Acel gaz urma să fie transportat prin conducte și în Afganistan.... Premierul Massimov, ultimul șef al securității statului este acum arestat pentru trădare”. Absolventul de Yale (promoția 1988) a devenit mai cunoscut cînd i s-a alăturat lui Bannon în 2018, devenind co-prezentatorul emisiunii „Bannon’s War Room”. Aici, s-a făcut remarcat prin competența sa, tenacitatea sa tăcută și prin profunzimea ideilor sale. El se autodescrie astfel: „Fost co-prezentator War Room Pandemic. Primul jurnalist care a identificat focarul Sars2 12/26/19. Stăpînul laptopului lui Hunter Biden. Dat conținutul la Daily Mail, Washington Post, Swedish Nat. Television, senatorului Grassley și Comisiei Judiciare. Curajul este contagios! Datorie, Onoare, Țară – este atît de simplu. Nu voi renunța niciodată. America merită”. În perioada crizei Covid, Maxey a fost printre primii care au recomandat hidroxiclorochina ca medicament împotriva coronavirusului, a apreciat felul – pe atunci diabolizat – în care Suedia a ales să abordeze pandemia și s-a opus lockdown-urilor. După terminarea facultății, Jack a fost ofițer în Rezerva Marinei americane. A trăit în mai multe zone geografice, s-a specializat în istorie la Yale, a lucrat pe Wall Street ca trader și manager de fonduri și și-a dedicat o mare parte din viață unor analize aprofundate, ajungînd, în 2018, să devină responsabil cu cercetarea la Bannon. În octombrie 2020, Bannon a primit o copie a laptopului lui Hunter Biden, studierea acesteia devenind misiunea și sarcina lui Maxey. După ce Bannon i-a cerut să analizeze conținutul laptopului pentru emisiunea „War Room” – faptul că Jack lucrase timp de un deceniu pe Wall Street, precum si expertiza sa politică, îl făceau candidatul perfect pentru un astfel de demers – analistul politic și istoricul și-a dat seama că, deținînd acele cunoștințe, avea o datorie morală – aceea de a răspîndi în întreaga țară informațiile despre corupția penală, morală și politică stocate pe laptop și de a se asigura că membrii familiei Biden și complicii lor vor fi trași la răspundere. Din acest motiv, Maxey și-a întrerupt o perioadă prezența zilnică pe ecran, părăsind War Room în ianuarie 2021 pentru a-și dedica viața și timpul acestei misiuni. De mai bine de un an, el lucrează neobosit la investigarea conținutului, dă interviuri pe această temă, contactează instituții media și politicieni. De exemplu, Maxey i-a prezentat lui John-Henry Westen de la LifeSite, în două interviuri, conținutul laptopului lui Hunter Biden și multiplele infracțiuni pe care acesta le scoate la iveală. Primul pas pe care l-a făcut Maxey a fost să publice o parte din conținutul e-mailurilor de pe laptop, în parte datorită avertismentelor unor prieteni cunoscători care își făceau griji pentru siguranța lui Maxey. El a postat link-uri către acest material pe diferite site-uri web, dar numai un domeni elvețian a permis ca acesta să rămînă public; în SUA, Marea Britanie și Noua Zeelandă, aceste fișiere au fost șterse rapid, după cum a declarat Maxey pentru LifeSite.
descrie Daily Mail în detaliu modul în care acești experți criminaliști au confirmat autenticitatea laptopului. Au început să publice în aprilie. The Washington Post a primit o copie în iunie 2021. Dar nici o altă publicație mainstream nu a mai fost interesată să primească un exemplar. Daily Mail a publicat zeci de articole pe parcursul anului trecut, dezvăluind multiple fațete ale afacerilor politice și economice corupte ale lui Hunter Biden, adesea împreună cu tatăl său. Unele dintre materialele publicate de Daily Mail au legătură cu actualul conflict din Ucraina, întrucît Hunter Biden a făcut parte din consiliul de administrație al companiei ucrainene de gaze Burisma și a primit sume mari – 50.000 de dolari pe lună – pentru acest lucru. În 2016, un oficial al Departamentului de Stat a avertizat că afacerile lui Hunter Biden în Ucraina „compromit mesajul anticorupție” pe care propriul său tată îl promova public. Partea ucraineană a laptopului lui Hunter Biden a ieșit la iveală pentru prima dată cînd New York Post a relatat, în octombrie 2020, că Hunter Biden l-a prezentat pe tatăl său, care era pe atunci vicepreședinte al SUA, firmei energetice ucrainene Burisma, în 2015. A făcut acest lucru cu mai puțin de un an înainte ca Joe Biden să facă presiuni asupra unor oficiali guvernamentali din Ucraina să concedieze un procuror care ancheta exact aceeași firmă energetică. Reprezentanta Marjorie Taylor Greene l-a acuzat recent pe președintele Biden de moliciune în conflictul ruso-ucrainean, afirmînd că: „Președintele Statelor Unite este total compromis, deoarece fiecare lider mondial deține conținutul laptopului lui Hunter Biden și multe altele, pentru a-l șantaja”. Ea a adăugat: „Așa că nu e de mirare că America este slabă. Avem un președinte care pune America pe ultimul loc, pentru că se află literalmente în slujba Chinei, a Rusiei și a lumii. El este un globalist”. De asemenea, alte relatări de presă indică un interes tot mai mare pentru afacerile necurate ale lui Hunter Biden, aceasta și în contextul unor posibile acuzații de natură penală formulate împotriva sa în legătură cu niște posibile chestiuni fiscale în statul său natal, Delaware. Dar să ne întoarcem la Jack Maxey. Nu numai că a trimis o copie la Daily Mail și le-a dat sfaturi; acum lucrează și cu Washington Post și New York Times. Este de dorit ca acești giganți ai jurnalismului american, care au primit fiecare cîte o copie a laptopului de la Maxey, să depună toate diligențele necesare și să înceapă cît mai repede să relateze despre conținutul laptopului. Astfel, s-ar sparge, cu siguranță, zidul de tăcere care învăluie acest subiect. În ciuda acestei tăceri și a faptului că majoritatea mass-media nici măcar nu este interesată să primească o copie a laptopului, Maxey este neobosit în eforturile sale de a răspîndi adevărul. În februarie, el a postat pe Gab o ofertă către toate instituțiile media internaționale de a le pune la dispoziție o copie a laptopului: „Măcar Partidul Comunist Chinez poate fi liniștit de numărul celor din News Corp care au refuzat laptopul lui Hunter. Din păcate, comuniștii chinezi nu prea au de ce să se teamă în legătură cu acesta. În atenția tuturor jurnaliștilor - oferta rămîne valabilă, de la Sydney, pînă la Washington DC și Londra, contactați-mă și veți putea primi un exemplar în mai puțin de 48 de ore. Sfatul meu: faceți-vă curaj și reacționați”. Mai mult, în luna iulie a anului trecut, analistul politic le-a dat o copie a laptopului și senatorilor Chuck Grassley și John Kennedy, precum și altor membri ai Comitetului Judiciar al Senatului, spunîndu-le că are „informatori de încredere care ar fi dispuși să depună mărturie cu privire la multe dintre infracțiunile comise atît aici, cît și în alte zone geografice, inclusiv în China comunistă”. De asemenea, s-a oferit să le ofere explicații și să depună mărturie sub jurămînt. (va urma) Activenews.ro
18
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
RM
Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (III) Vladimir Ilici Lenin (1)
Vladimir Ilici Lenin (numele de familie originar: Ulianov; 22 aprilie 1870, Simbirsk, Imperiul Rus – 21 ianuarie 1924, Bolșie Gorki, RSFS Rusă, URSS) a fost un revoluționar rus care a condus Partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avîndu-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său, Ilia, era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir. „Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale, pe care se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după rîul Volga; Lenin a ales rîul Lena, care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sînt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia. Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Tatăl său, Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), a fost funcționar civil superior în domeniul educației, care a militat pentru democrație și educație liberă universală în Rusia. Mama sa, Maria Alexandrovna Ulianovna (1835 - 1916), avusese numele premarital Blank. Proveniența etnică și religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum și evreiască, prin bunicul matern (care s-a convertit la creștinism). În copilărie, Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) s-a remarcat la studiile de latină și greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spînzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării Țarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Vladimir și, la sfîrșitul aceluiași an, a fost arestat și exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studențesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licența pentru practicarea avocaturii. În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluționară și în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat, pentru un an, de autorități, și, ulterior a fost exilat în satul Șușenskoe, din Siberia. În iulie 1898, s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activistă socialist, iar în luna aprilie a anului următor a publicat cartea ,,Dezvoltarea capitalismului în Rusia”. În 1900, exilul său ia sfîrșit. Călătorește prin Rusia și prin Europa și publică ziarul Iskra (Scînteia) și diferite articole și cărți legate de mișcarea revoluționară. Lenin a fost, de asemenea, un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), iar din 1903 a condus fracțiunea bolșevică după ruptura cu menșevicii, ruptură care a fost inspirată, cel puțin parțial, de pamfletul său ,,Ce este de făcut?”. În 1906, a fost ales în prezidiul PSDMR, iar un an mai tîrziu s-a mutat în Finlanda, din motive de siguranță. A continuat să călătorească în Europa și să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv la Conferința de la Zimmerwald, din 1915. La 3-4 aprilie 1917, s-a reîntors la Petrograd cu ajutorul lui Parvus, urmărind răsturnarea Țarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă, Lenin a preluat un rol conducător în mișcarea bolșevică, publicînd ,,Tezele din aprilie”. După o revoltă a muncitorilor, eșuată în iulie 1917, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie 1917, conducînd o revoluție armată, cu sloganul „Toată puterea – sovietelor!”, împotriva Guvernului Provizoriu. Ideile sale de guvernare au fost exprimate
în eseul „Statul și Revoluția”, care invoca o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete (sfaturi). O bună parte a exilului, începînd din 1909, dar și după cucerirea puterii, Lenin și soția lui au avut-o în preajma lor pe Inessa Armand, feministă și revoluționară. Conform unor istorici, Inessa Armand a fost și amanta conducătorului bolșevic, acceptată de prea toleranta Krupskaia. Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri etc.), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în stațiuni de odihnă. În ianuarie 1892 tînărul Vladimir a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluția din Octombrie, Lenin era angajat de mai puțin de doi ani. Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară, văduva unui consilier de stat deținător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moștenise de la soțul ei o treime din moșia Kokușkino. Această cotă din moșie a fost vîndută, iar banii au fost depuși, în cele din urmă, într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la rîndul ei, mult, de trei ori în Elveția, Germania și Franța, de două ori fiind însoțită de fiica sa, Maria (Maniașa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania și Franța. Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluționară rusă (precum Iskra), astfel că sursa principală de venit a fost, desigur, fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomenește niciodată în actele oficiale, dar a cărui existență este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondență. Acest fond era alimentat din cotizațiile membrilor de partid, din donații particulare (precum cele ale lui Maxim Gorki, sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt), dar mai ales din exproprieri revoluționare, în fapt, delapidări sau atacuri banditești asupra birourilor de poștă, a caselor de bilete din gări și asupra băncilor. Cea mai cunoscută expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piața Erevan din Tiflis, cînd au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin. Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunțat nici în timpul exilului și nici după victoria revoluției bolșevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolșevicilor. La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În fața amenințării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alți lideri veterani bolșevici, precum Buharin, apărau ideea continuării războiului, cu scopul de a stîrni revoluția în Germania. Troțki, care a condus negocierile, era pentru o poziție de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiția nici unui cîștig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eșuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierderea unei importante părți din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situații, Lenin a cîștigat sprijinul majorității liderilor bolșevici și Rusia a semnat, în cele din urmă, în condiții dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918). Acceptînd că sovietele sînt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolșevicii pierduseră la vot, cîștigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluționar. Mai tîrziu, aceștia din urmă s-au divizat în două fracțiuni, una de stînga, pro-soviete, și alta de dreapta, anti-soviete. Bolșevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor și au format o coaliție guvernamentală cu socialiștii revoluționari de stînga. În cele din urmă, coaliția lor însă s-a prăbușit,
după ce socialiștii-revoluționari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercînd chiar, prin alianțe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situația a degenerat, iar partidele non-bolșevice (și chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacționat încercînd să le oprească activitățile. La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluționar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvîntul la un miting și se îndrepta către mașina personală. Ea l-a strigat pe Lenin și, cînd acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolșevic în umăr și în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, refuzînd să riște să meargă la spital deoarece credea că și acolo este așteptat de alți asasini. Au fost convocați doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanțele. În cele din urmă Lenin și-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat continuu începînd din acel moment, și se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai tîrziu. În martie 1919, Lenin și veteranii bolșevici s-au întîlnit cu revoluționarii socialiști din întreaga lume și au format Internaționala Comunistă. Membrii acesteia, inclusiv Lenin și bolșevicii, s-au deprins din mai larga mișcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuți cu numele de comuniști. În Rusia, Partidul Bolșevic a fost redenumit „Partidul Comunist Rus (Bolșevicii)”, care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În această perioadă, în toată Rusia se desfășura cu furie un război civil. Un mare număr de forțe politice și sprijinitorii acestora au luat armele în mîini pentru a sprijini, respectiv pentru a răsturna guvernul. Deși în războiul civil au fost implicate mai multe fracțiuni, cele mai importante două forțe au fost Armata Roșie (comuniștii) și Armata Albă (monarhiștii). Puterile străine, precum Franța, Marea Britanie, Statele Unite și Japonia au intervenit, de asemenea, în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roșie a ieșit învingătoare, zdrobind forțele Albilor și ale aliaților acestora în 1920 (deși elemente mai puțin importante ale monarhiștilor au mai rămas active cîțiva ani). În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluția în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forță. Proaspătul stat independent polonez, a doua Republică Poloneză, era sub influența puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federație („Federația Międzymorze”) care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) și alte țări din Europa Centrală și din Europa de Răsărit apărute după prăbușirea imperiilor la sfîrșitul primului Război Mondial. Scopul acestei federații ar fi fost acela de a-și apăra membrii de orice amenințare imperialistă atît dinspre Rusia, cît și dinspre Germania. Cînd Polonia a început să-și reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărțirilor Poloniei de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea și au izbucnit luptele cu bolșevicii pentru controlul Ucrainei și a provinciilor adiacente, avînd revoluția din Germania în plină desfășurare, Lenin a apreciat că era timpul și locul perfect „să testeze Europa cu baionetele Armatei Roșii”. Războiul polono-rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roșie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluția Rusă și sprijinitorii comuniști din Revoluția Germană, pentru a acorda ajutor altor mișcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrîngerea din bătălia de la Varșovia și pacea cu Polonia a fost semnată în 18 martie 1921, la Riga. Anii lungi de război și-au pus pecetea pe Rusia și, într-un final, cea mai mare parte a țării era în ruine. (va urma) Pagină realizată de CARMEN IONICĂ
RM
19
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
Doza de sãnãtate Terapia cu vacuum intermitent – ,,din spațiu, pe pămînt” Vacumed este un sistem ultraperformant de recuperare medicală și refacere sportivă, care are la bază medicina aerospațială și tehnologia revoluționară a vacumului intermitent. Un procedeu inovativ în tratamentul bolilor vasculare. Terapia cu vacuum intermitent este folosită în medicina spațială de peste 30 de ani. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar folosi această terapie la fiecare 10 ore. Aplicația constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. Nu trebuie confundată cu presoterapia, des întîlnită în centrele de recuperare sau în cele de remodelare corporală, care constă în aplicarea de presiune pozitivă. Prin alternanța ritmică se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimbului de oxigen și nutrient, și se deschid noi căi vasculare. În același timp, se îmbunătățesc drenajul limfatic și circulația venoasă. În faza negative, acest joc de presiune atrage mai mult sînge în jumătatea inferioară a corpului, iar în faza pozitivă sîngele este pompat eficient spre partea superioară. Utilitatea acestei terapii este uriașă,
cu efect profilactic, curativ și de recuperare în afecțiuniunile vasculare periferice, arterite, insuficiență circulatorie venoasă, edem limfatic, grăbește cu peste 50% închiderea rănilor, arsurilor, ulcerelor varicoase, diabet, polineuropatie. Este foarte util în toate afecțiunile ortopedice, posttraumatice, fracturi, luxații, entose, rupturi de ligament sau musculare, recuperare după protezarea șoldului sau a genunchiului. În medicina sportivă este folosit profilactic, curativ și recuperator. Susține eliminarea acidului lactic, a creatinchinazei și a acidului uric. Înlătură oboseala și febra musculară, crește capacitatea cardio-pulmonară și rezistența la efort, îmbunătățește vizibil performanța și crește motivația. Prin îmbunătățirea semnificativă a circulației locale și creșterea producției de colagen, terapia cu vacuum intermitent este o armă utilă în tratamentul celulitei. Este bine tolerată de pacienții cu boli cardiace și coronare. Reduce intensitatea durerii, grăbește vindecarea rănilor, reduce inflamațiile din corp, restaurează microcirculația. Este contraindicată în cazul femeilor însărcinate, persoanelor cu tromboze mai noi de 8 săptămîni, cu hernii inghinale și celor care fac dializă în ziua respectivă. Este o metodă inovativă
O istorie a farselor (243)
„Jurnalului lui Hitler“. Prins în mreje instantaneu, a vrut să afle mai multe. Refuzînd să-i dea numele de Kujau, Steifel a făcut aluzie la alte douăzeci şi şase de volume ale jurnalului şi a dat de înţeles (aşa cum îl învăţase Kujau) că sursa avea rude suspuse în Germania de Est. Heidemann ştia că unul dintre ultimele zboruri efectuate în afara Berlinului asediat, în data de 20 aprilie 1945, către „reduta alpină“ a lui Hitler, în apropiere de Berchtesgaden, se prăbuşise lîngă Bornersdorf, la graniţa cu Cehia; în el se aflau documentele personale ale Führerului. El a tras concluzia că jurnalele s-au aflat probabil printre aceste documente, deci în Germania de Est, încă de atunci. Aşadar, la 15 noiembrie 1980, împreună cu Thomas Walde – redactor la secţia de istorie a revistei Stern – a vizitat mormintele din Germania de Est ale echipei ce se aflase în avionul prăbuşit. Un intermediar spunea că jurnalul provenise de la un dealer pe nume Fischer şi a fost de acord să prezinte o ofertă de două milioane de mărci pentru volumele următoare. La 15 ianuarie 1981, acest intermediar a format numărul de telefon al lui Fischer. Încordat, Heidemann i-a pus întrebarea. Da, a răspuns „Fischer“, nu avea numai jurnalele, ci chiar şi alte manuscrise ale lui Hitler, precum volumul al treilea din Mein Kampf, o operă pe care Führer-ul o compusese în tinereţe, Wieland der Schmied („Făurarul Wieland“). Ocolindu-1 pe editorul revistei Stern – Peter Koch (care îi spusese să lase baltă obsesia lui pentru nazişti), Heidemann s-a dus cu Walde direct la trei directori ai firmei Grüner & Jah, proprietarii revistei Stern. Încîntaţi de dosarul prezentat, directorul Manfred Fischer a autorizat plata a 85.000 de mărci pentru fiecare volum al jurnalului, 200.000 de mărci pentru Mein Kampf partea a treia şi 500.000 de mărci pentru restul arhivei. Heidemann a luat avionul la Stuttgart cu 200.000 de mărci în buzunar şi uniforma lui Göring (un cadou din partea Eddei) în bagaj şi astfel l-a cunoscut pe „Fischer“, alias Kujau. La fel de încîntat atît de uniformă cît şi de bani, Kajau a promis să facă rost şi de restul jurnalelor şi s-a pus imediat pe treabă. Retrăgîndu-se în biblioteca lui plină de informaţii utile, în trei săptămîni a falsificat primele trei jurnale. Ele constau din liste de angajamente oficiale, note personale şi aspecte banale din viaţa de zi cu zi, pe cît de plictisitoare, pe atît de lipsite de valoare. (va urma) STUART GORDON
„Jurnalele lui Hitler“ (2)
Dînd anunţ în ziar pentru suvenire naziste, Konrad Kujau a introdus, prin contrabandă, în Germania de Vest, atît de multe amintiri ale acelei perioade – uniforme, căşti, medalii, drapele – încît, pînă în 1974, apartamentul lui arăta ca un muzeu hitlerist. Mutînduse într-un magazin situat pe Aspergstrasse din Stuttgart, a început să falsifice documente de autentificare pentru obiectele colecţionate, pentru a justifica într-un fel preţul tot mai mare al acestora. Pentru o cască ruginită din primul război mondial, Konrad a falsificat un certificat semnat de Rudolff Hess, spunînd că aceasta fusese purtată de Hitler în 1917. El a continuat să falsifice nu numai tablouri ale lui Hitler, dar şi scrisul de mînă al Führer-ului. Era extrem de priceput. Acum apare în peisaj Fritz Steifel, proprietarul unui atelier de inginerie. Descoperind magazinul lui Kujau în 1975, în următorii şase ani el a cheltuit 250.000 de mărci (transferaţi clandestin de la compania sa în contul companiei Lieblang cu titlul de „cheltuieli de curăţătorie“) pentru 160 de desene şi tablouri, plus manuscrise de poezii, scrisori şi note de discurs, toate aparţinînd aparent lui Hitler. Astfel încurajat, în 1978, cu cerneală, peniţă şi un anuar al partidului nazist din 1935, Kujau a copiat din acesta o cronologie a vieţii cotidiene a lui Hitler, din ianuarie pînă în iunie acel an. Steifel s-a grăbit să cumpere „Jurnalul lui Hitler“ – iar în 1980, a primit o vizită de la Gerd Heidemann. În 1955, acest fotojurnalist obsedat de nazişti se alăturase redacţiei revistei Stern. Un colecţionar maniac, cea de-a doua soţie îl părăsise, în 1971, obosită să împartă căminul cu jocurile lui de război şi soldăţeii lui de plastic sau metal. Doi ani mai tîrziu, cumpărînd vechiul yaht cu motor al lui Göring, Carin II, se întîlnise cu fiica şefului nazist, Edda, cu care a început o relaţie amoroasă. Aflat acum într-un grup de foşti nazişti, şi-a dat seama că întreţinerea yahtului îl costa prea mult. Părăsind-o pe Edda pentru Gina, o fostă stewardesă, în 1979 a plecat împreună cu ea în luna de miere în America de Sud, căutîndu-i pe Martin Bormann şi Josef Mengele – „doctorul morţii“ de la Auschwitz. În schimb, l-a găsit pe Klaus Barbie, „măcelarul din Lyon“. Întors acasă, unde îl aşteptau datoriile de dimensiuni astronomice, un prieten 1-a pus în legătură cu Steifel – şi i-a căzut privirea asupra
pusă la dispoziție de Weyergans high care medical, un brand care întregește paleta oferită de centrul german DermaVital din București. În cele mai multe cazuri, pacienții solicită și o diagnosticare energetică, cu toate că majoritatea suferă deja de boli cronice, deci își cunosc afecțiunile. Diagnosticarea energetică ne arată blocajele energetice existente pe meridiane și chakre, este un ajutor real pentru medicul terapeut în grăbirea procesului de restabilire energetică a corpului. Medicina energo-informațională este medicina viitorului, omul modern are nevoie de terapii personalizate. Perioada pe care o traversează întreaga planetă ne arată gradul de chimizare a tuturor aspectelor care țin de sănătatea noastră. Omul are nevoie de terapii personalizate, o detoxifiere la nivel celular și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Individul este un computer biologic, care trebuie mereu resetat. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
De vreme 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Generator de curent cunoscut de pe vremea Daciei; 2) Aici își petrec vremea pensionarii – Legat... de multă vreme; 3) Toată vremea singură pe lume – Venit domnesc din vremuri apuse; 4) Ciur – Cîntăreț din vremea lui Homer; 5) Înțelegere – Pîrlită... de vremea frumoasă; 6) Pană de scris pe vremea cronicarilor – Îndată!; 7) Plecat de jos! – De netăgăduit (fem.); 8) Tăia și spînzura pe vremea otomanilor; 9) Vreme de un ceas – Asta de-o vreme nu mai are nici o măsură; 10) Petrecere la vremea amurgului – Poet român prezent în context cu titlul ,,De la o vreme”, cuprins în volumul ,,Umanitas” (George Demetru). VERTICAL: 1) O vreme nemaipomenită – Cuvios; 2) Zile deosebit de calde; 2) Interpret consacrat pe vremea colindelor – Apus în vremea bolșevicilor; 4) Mihail Crama – Vreme deosebit de uscată; 5) Dan Condurache – Strămoș; 6) Poet chilian prezent în temă cu titlul ,,Nisipu-n vremea asta înghite pietrele” (Omar) – Pregătită din vreme pentru semănat; 7) A iubi ca pe vremuri – Cunoscute de pe vremea romanilor; 8) Cunoscut de pe vremea popoarelor migra toare – Trunchi de carpen!; 9) În nord! – A distribui la vreme; 10) O vreme incertă – Vremea împlinirilor. GH ENE Dezlegarea careului ,,DOMINO” 1) NOMINALIZA; 2) EVITATA – AM; 3) HARABABURA; 4) OLE – ASASIN; 5) T – SOBA – UT; 6) ACEL – RURAL; 7) RI – AVENA – E; 8) ITACA – ITAN; 9) TENACITATE; 10) ETIRARE – US.
20
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
RM
MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Alte aspecte ale Unirii (II)
Ar fi multe de spus, dar esenţiale rămîn bogăţia de informaţii (dintre care unele prea puţin cunoscute de marele public), precum şi caracterul extrem de alert al expunerii, care o face accesibilă tuturor. Deşi compusă de cinci autori, lucrarea este perfect unitară în stil şi gradaţie a evenimentelor, de parcă ar fi opera unui singur om, iar atributul acesta e conferit de însăşi substanţa materiei abordate: istoria unirii de la Alba Iulia a fost scrisă de toate provinciile româneşti, într-un singur cuget, fiecare încercare prin care a trecut o zonă anumită s-a reverberat în sufletele tuturor, de-o parte şi de alta a Carpaţilor, de-o parte şi de alta a rîurilor care n-au fost niciodată despărţitoare. Spectaculoase sînt cîteva dintre ecourile ridi cării lui Tudor: românii ardeleni preconizau în acele zile o Adunare a „poporului de rînd”, care avea misiunea să dezbată problemele emancipării naţionale şi sociale, precum şi primirea solemnă a lui Tudor Vladimirescu, aşteptat de pe o zi pe alta ca mîntuitor al populaţiei româneşti din Transilvania. Ceea ce este cu adevărat uluitor şi invită la meditaţie este faptul că această Adunare a Deputaţilor urma să aibă loc la Alba Iulia, deci acolo unde, după aproape un secol, se desfăşura ceremonia Unirii. Tudor Vladimirescu la Alba Iulia? N-a fost să fie, ar fi fost prea frumos, dar subiectul poate incita multe condeie literare. Ţăranii vesteau, de altfel, pe la răspîntii, că „un crăiuţ cu numele Todiraş” se va repezi pînă la Paşti şi către ţinuturile fraţilor săi, tot astfel după cum, la 1877, armata română victorioasă la Plevna era aşteptată de ardeleni pe la Crăciun... Este urmărit şi argumentat, de la epocă la epocă, sentimentul deşteptării naţionale, în fond cristalizarea unei conştiinţe superioare a unităţii de neam, limbă şi obiceiuri. Unul dintre artizanii acestui proces, pe cît de îndelungat, pe atît de delicat, Nicolae Bălcescu, scria: „Această deşteptare a poporului fu pregătită în parte de acea lucrare înţelegătoare ce eşi din munţii învăţatei Transilvanii, azil veşnic al naţionalităţii române. Căci în acea vreme fraţii noştri peste Carpaţi, avînd a se emancipa de supt domnirea unei aristocraţii mult mai nesuferite, fiindcă era de neam străin, călcau cu paşi iuţi în calea progresului prin lucrările învăţaţilor lor şi prin insurecţie, acel drept legitim al popoarelor chinuite”. Lucrarea magnifică a Şcolii Ardelene, care a culminat, pe plan politic, cu Supplexul de la 1791, avea să dea roadele aşteptate în timpul Revoluţiei de la 1848. A fost un răstimp de o jumătate de secol deosebit de greu pentru românii din Transilvania. Una dintre formele cumplite de deznaţionalizare a fost hotărîrea Dietei din Cluj, din 1842, ca în termen de zece ani toate instituţiile din Transilvania, inclusiv biserica, să adopte limba maghiară. Într-o reuniune de protest faţă de această barbarie, care era un atentat la cea mai elementară formă de mîndrie şi libertate a românilor, primejduind nu numai spiritualitatea noastră şi patrimoniul cultural, ci însuşi viitorul populaţiei majoritare din Ardeal, predicatorul liceului din Blaj, vicarul general Simion Crainicul, spunea, anticipîndu-1 parcă pe Bărnuţiu: ,,Nu după zece ani, dar nici după zece secole, şi niciodată, nu vom putea fi îndatoraţi prin o lege, care pentru viaţa noastră bisericească şi morală aduce primejdie, iar pentru naţionalitatea noastră ruinare şi nimicire!”, Iar profesorul sas Stephan Ludwig Roth, în aceleaşi împrejurări, scria spre marea lui onoare: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a ţării. Căci noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este limba română! Oricît ne-am suci şi ne-am învîrti noi, naţiunile
reprezentate în dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”. Să nu uităm că, în toiul revoluţiei care avea să vină, autorităţile maghiare l-au condamnat la moarte pe ilustrul cărturar umanist, unul dintre cape tele de acuzaţie fiind apărarea limbii române!... Şi tot despre limbă, despre cea literară, Timotei Cipariu afirma: „O, ce scump odor ar fi acesta şi cît de fălos ar putea să fie românul întru stăpînirea lui!”. Departe de a fi aspecte minore ale emancipării naţionale, ocrotirea şi cultivarea limbii au format preocuparea cîtorva generaţii de români. Cei cărora le cad sub ochi unele rarităţi bibliofile din perioada 1830—1860 ar putea fi miraţi de întrepătrunderea caracterelor slave cu acelea latine, pînă la dispariţia totală a celor dintîi. Nu era o greşeală a tipografilor, nici o convenţie a filologilor, ci expresia unui proces lent de substituire a alfabetului slav, moştenit în alte împrejurări istorice, cu acela, firesc şi legitim, al latinităţii. La 20 octombrie 1841 Aaron Florian îi scria lui George Bariţiu să vegheze la introducerea literelor romane nu în mod direct, datorită cenzurii autorităţilor, „ci pieziş, sub mască”. Aceluiaşi cărturar braşovean, A. T. Laurian îi scria din Bucureştii sfîrşitului de an 1848: „Vedeţi de mai latinizaţi şi d-voastră literele, că noi avem aici de gînd să introducem în anul viitor cu totul pe cele latine!”. Era în Principate, nota bene, epoca nefastă a Regulamentului Organic, iar orice evadare de sub tutela exagerărilor panslaviste trebuia făcută cu tact. Observînd mai atent toate aceste aspecte, poate că vom înţelege într-o cu totul altă lumină direcţia latinistă care avea să se manifeste după cîteva decenii în cultura română, ea fiind o deviere pe deplin explicabilă, un reflex relativ normal al unei culturi care se emancipa de sub tirania unui alfabet ce-i era cu desăvîrşire străin, a unor cărţi de cult dinaintea cărora, atunci cînd se psalmodia, ţăranii români ieşeau afară, pe prispa lăcaşelor, pentru că nu înţelegeau nimic. Urmărind un riguros curs cronologic, autorii volumului nu pierd prilejul de a înfăţişa cîteva dintre cele mai de seamă momente de acţiune şi diplomaţie românească prin prisma vieţii şi operei unor personalităţi de frunte ale veacului trecut, cărora, într-o anumită măsură, le creionează micro-monografii: George Bariţiu, loan Maiorescu, Ion Ghica, Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti, marea familie bucovineană a Hurmuzakilor, Andrei Şaguna, Nicolae Bălcescu, A. Papiu-Ilarian ş.a. în succesiunea lor tumultuoasă, evenimentele veacului trecut n-ar putea fi înţelese unul fără de altul, fiecare moment pregătindu-1, în cele mai adînci ramificaţii, pe cel următor, cele două revoluţii (de la 1821 şi 1848) fiind secondate de două uniri (de la 1859 şi, de ce nu, 1878, avînd în vedere faptul că după victoria română în război am redobîndit străvechiul ţinut al Dobrogei) – cele două vise de aur, Unirea şi Independenţa, străbătînd ca un fluviu cu două maluri fabuloase întregul secol trecut. Agentul diplomatic al Ţării Româneşti din vremea Revoluţiei de la 1848, loan Maiorescu, prezenta în toamna acelui an un memoriu Guvernului central german de la Frankfurt, acţiune despre care autorii cărţii de faţă scriu: „loan Maiorescu evidenţia că autonomia, de care se bucurau Principatele române din vechime, a fost grav prejudiciată de protectoratul ţarist. Din care motiv, Principatele «nu numai că ar vrea, ci ar fi bucuroase a intra amîndouă într-o intimă uniune de stat»”. Privind astăzi în urmă, la toate acele demersuri şi acţiuni, la zbuciumul parcă fără de sfîrşit al unui popor de peste 10.000.000 de suflete, silit să trăiască în risipire la confluenţa a trei lacome imperii, ne dăm seama ce sfîntă a fost răbdarea românească, ce instinct naţional şi politic sigur ne-a condus prin bezna vremurilor, ce zadarnice au fost toate tentativele de a-i menţine dezbinaţi pe români, de a le smulge cocarda tricoloră de la piept şi graiul din exodul lăuntric al gîndului! Folosind o impresionantă bibliografie, cu inserturi
Fănuș Neagu – 90 de ani de la naștere
Bijutierul metaforei
Au înflorit zăpezi în corcoduș Strălucitorul alb al Învierii Aminte să ne-aducem de Fănuș Marele blond – un înger al Puterii!
Frumoși nebuni ai marilor orașe În pandemie și în plin război Dau SMS-uri, nu mai scriu răvașe Se simt deja ai vieții mari eroi... Întoarcem, totuși, fila amintirii Albesc petale în livezi de pluș Să nu uităm c-așa e-n firea firii Aminte să ne-aducem de Fănuș... Iar lupi de Bărăgan albesc troiene Și viscol e, și ger de săniuș Metafora e lacrimă-ntre gene Și-i scump de ieftin vinul lui Fănuș! Au înflorit zăpezi de corcoduș Petale din miracolul Puterii Să v-amintiți poema lui Fănuș Metafora de înger, gustul mierii Din slova Bărăganului arcuș... Liviu ZANFIRESCU cursive, care fac lectura cît se poate de naturală şi luminează brusc pagina, autorii recompun epocile cu mare veridicitate. În plină campanie de prigoană maghiară, un George Bariţiu nu-şi pierdea luciditatea şi omenia, caracteristice pentru firea românilor în general, şi răspundea unui publicist şovin: „Nu, Medgyes, nu minţi, nu irita, căci românii nu urăsc pe maghiari, ci numai pe tirani, care nu sînt numai maghiari, ci şi români şi feluri de corcituri, urăsc numai pe partida teroristică, furiată, o urăsc din tot sufletul, iar pe alţii nu”. Iar V. Maniu, printr-o frază lapidară, condensînd întreaga experienţă dureroasă a revoluţiei maghiare de la 1848-1849, scria cu părere de rău: „Cauza maghiară a căutat să triumfe prin sînge şi a căzut înecată în sîngele său propriu”. Tul burătoare sînt toate acele mărturii ale solidarităţii româneşti în momente de răspîntie, donaţiile în bani, cărţi şi alte bunuri ale unei provincii către alta, participarea voluntarilor ardeleni la Războiul de Independenţă, valurile de proteste ale acelora din Regat faţă de arestarea Memorandiştilor etc. Nimic nu ne putea cade din cer, noi n-am fost niciodată beneficiarii tratatelor sau conjuncturilor europene, istoria ne învăţase că speranţa noastră este numai în noi înşine, în tăria şi coordonarea fiecărei mişcări. Astfel, Al.C. Golescu avea să formuleze un adevăr uluitor care, în esenţa lui, s-a dovedit valabil încă un veac şi, probabil, va fi la fel şi de acum înainte: era nevoie, scria el, de un partid al viitorului, „partid, în fine, care neavînd încredere nici în guvernul turc, nici în cele ale Franţei şi Angliei, nici în general în nici un guvern, oricare ar fi el, renunţă la orice acţiune, la orice tentativă, la orice influenţă asupra cabinetelor, îşi bazează speranţele sale asupra viitorului, asupra eternei unităţi, asupra opiniei publice a maselor, să întreprindă lucrări de largă respiraţie şi să nu se preocupe decît de o Românie viitoare...”. (va urma) corneliu vadim tudor
RM
21
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Un investitor strategic: diaspora românească Îmi asum răspunderea abordării unui subiect extrem de disputat în țara noastră de ani de zile. E vorba despre românii care muncesc în străinătate și care sînt lăudați sau contestați după cum cer orientările de moment. Exceptînd perioada anilor 1990 -2000, în ultima vreme această comunitate de conaționali care muncesc în străinătate este un personaj colectiv extrem de prezent în tot felul de chestiuni care ne privesc pe toți. Nu cred că există român fără rude, prieteni ori cunoștințe care fie au lucrat, fie s-au stabilit definitiv peste granițele țării, iar eu, firește, nu fac excepție, astfel încît scriu acest articol cunoscînd bine
poveștile acestor oameni. M-am decis să scriu acest articol după ce am auzit la un post de radio de largă audiență națională, Europa FM, următoarea știre: „Deputatul PSD Ionel Floroiu a afirmat că românii din diaspora nu contribuie cu nimic la «evoluția statului român» și că trimit foarte puțini bani în țară. Totul s-a întîmplat marți, 29 martie 2022, în Comisia de Administrație a Camerei Deputaților, unde se discuta o propunere legislativă a USR, prin care ar urma ca diaspora să aibă o reprezentare parlamentară mai importantă“. (continuare în pag. 23) N.M.
EDITORIAL
Noua Ordine Mondială pîrîie...!
Motto: ,,Regret că la nivel planetar s-au vaccinat mai puțini oameni decît plănuisem” - BILL GATES (martie 2022)
-istul
deceniu credeam încă în opiniile presei, în buna intenție a politicienilor. Eram prizonier al sistemului ideologicoTitlul articolului este un sufix căruia i politic și funcționam ca orice alt se pot adăuga o mulțime de substantive: îndoctrinat politic: nutream convingerea băs-istul, vaccin-istul, iohann-istul, că cei din tabăra mea sînt buni și ceilalți putin-istul, neomarx-istul, progres-istul sînt răi, vedeam lucrurile în alb și negru etc. Substantivele acestea reflectă o – noi și ei. categorie de suporteri dedicați trup și Era ca atunci cînd eram copil și mergeam suflet unei anumite cauze de adevărul la un film cu aventuri. Cînd ieșeam de căreia sînt atît de convinși încît la cinema începeam să ne jucăm între nimeni și nimic nu-i poate întoarce noi de-a tot ceea ce văzusem în film. Ei din drum. Acest comportament le bine, așa e și în viața socio-politică. întunecă gîndirea și-i determină să aibă (continuare în pag. 22) comportamente anormale față de semenii MARIUS MARIN lor, comportamente pe care le vor regreta odată treziți din fanatism. Sînt convins că veți regăsi această tipologie comportamentală în oamenii din jurul dumneavoastră pentru că „-istul” este peste tot. El există de la începutul lumii și va exista și de acum înainte. Strămoșii lui sînt toți aceia care au fost înșelați pe termen mai lung sau mai scurt de oameni vicleni și bine pregătiți, pentru că nu au deschis ochii la detalii importante existente chiar sub nasul lor. M-am confruntat cu „- istul” de foarte multe ori în ultimii 15 ani, ca odinioară URSS și NATO. Ei bine, în urmă cu un
TA ETICHE
Recent, Joe Biden ne-a informat că, în scurt timp, ,,Noua Ordine Mondială se va instala la nivel global”. Doar că asta nu înseamnă că lucrurile sînt iminente. Nu contest faptul că o adunătură de indivizi cu minți înfierbîntate și plini de bani își dorește să conducă întreaga planetă, idee transformată de ei într-un țel, nu de acum, ci din momentul în care Satana a început lupta cu Dumnezeu. Prima victorie diavolească s-a produs atunci cînd Adam și Eva au încălcat porunca Domnului și au mîncat din pomul cunoașterii binelui și a răului, aflat în Grădina Edenului, pe care cei doi aveau sarcina să o lucreze și să o păzească. Deși pentru asta au fost pedepsiți, păcatele au continuat să se producă, gravitatea lor întrecînd orice măsură – Cain, primul copil al Evei și al lui Adam, și-a ucis fratele, pe Abel – așa încît era evident că ,,răutatea oamenilor s-a mărit pe pămînt și toate cugetele și dorințele inimii lor s-au îndreptat numai înspre rău în toate zilele” (Facerea, 6, 5). S-a ajuns pînă acolo încît Dumnezeu S-a căit și a zis: ,,Pierde-voi de pe fața pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc, și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut!” (Facerea 6, 7-7). Așa a venit Potopul, cînd a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți, salvații fiind doar Noe – singurul om pe care Dumnezeu l-a văzut drept înaintea Sa – și familia acestuia, cu perechile de animale, pe care Domnul le-a vrut urcate pe corabia construită în grabă de Noe (Facerea, 7, 1-16). Ce au înțeles oamenii care au urmat să trăiască pe pămînt, din această lecție? Ei bine, NIMIC. Ba, mai mult, sub îndemnul Satanei, au început să construiască Turnul Babel, mare și înalt pînă la cer, în care voiau să trăiască ,,toți de un neam și o limbă” (Facerea, 11, 6-7), și mai mult ca sigur, cu o unică monedă, legi universale și conducător suprem. Adică ceva asemănător cu felul în care este organizată acum... Uniunea Europeană. Evident că, pentru Creatorul lumii, așa ceva era de neconceput, motiv pentru care uriașa construcție a Turnului a fost distrusă, iar ,,limbile oamenilor au fost, din nou, amestecate, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul” (Facerea, 11, 7-9). Credeți, oare, că Satana s-a considerat învins? Nicidecum, cele petrecute în Sodoma și Gomora mă scutesc de orice alt comentariu, ca să nu mai vorbesc de faptul că, de-a lungul mileniilor, omenirea a cunoscut numai războaie, trădări, crime, incesturi, hoții, blasfemii și tot soiul de alte păcate, pe care mintea omului nu le poate închipui. Pentru a salva omenirea, Dumnezeu a fost nevoit Să-și trimită propriul fiu pe Pămînt, pe Isus Christos, Cel care a garantat oamenilor nemurirea și, ce este cel mai important, a luat asupra Sa toate păcatele. A făcut minuni, a vindecat oameni și i-a înviat din morți, a lansat pilde, porunci și sfaturi înțelepte, cu un profund caracter creștin și uman. Cum credeți că L-au răsplătit oamenii pentru toate acestea? (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
RM
Un om, o viaÞă, o epocă Din savana africană în jungla balcanică (IV)
Adevărații patrioți din Securitate au fost oameni ca Vlad, Merce, Munteanu, Bordea (nu Bondrea, cum tot îi scriu eronat „fax“-iștii anonimi) – iar nicidecum membrii așa-zisei Asociații inexistente, care mint de îngheață apele. Nutresc speranța că acești securiști ratați nu au pretenția să ne rescrie ei viața și să ne interzică a fi fost prieteni cu cine am dorit noi. Eu atîta le spun acestor secături: să producă dovada așa-zisei mele recrutări, adică ANGAJAMENTUL LA SECURITATE. Există așa ceva? Nu există! Există vreun alt ofițer de Securitate, în afara unui general mort și a unui colonel activ, prieten în continuare cu mine și cu familia mea, care poate fi invocat de fantomele astea ca pretinse „legături“ ale mele? Nu există! În schimb, există un colonel Georgescu, care, pe cînd era maior, m-a anchetat în februarie 1969, în căsuța noastră de paiantă, împreună cu un locotenent, există toate notele și rapoartele prin care eram pîrît, încă din 1967, că cer Basarabia și Bucovina pentru România, că iau apărarea studenților demonstranți, în decembrie 1968, că protestez față de demolarea bisericilor, că mă bat pentru viza de ieșire din țară a artistului Nuni Anestin (bolnav de cancer, plecat să se opereze în Spania, așa e, Olga Bucătaru?) și pentru viza de intrare în țară a istoricului Radu Toma ș.a.m.d. Dar, n-ai cu cine dialoga.
T ETICHE
A
- istul
(urmare din pag. 21) Te uiţi la un talk-show politic, te încarci de „adevărurile” prezentate acolo de cei din tabăra ta și cînd revii în lumea reală îți cauți împrejur atît pe cei care-ți împărtășesc ideile ca să te ajute să fi și mai convins de „adevărurile” tale, cît mai ales pe cei din tabăra adversă, ca să ai ocazia „să le spui tu lor” tot ce ai pe suflet referitor la politica pe care o susțin. Te comporți ca o maimuță, imitînd comportamentele pe care le vezi la politicienii sau la jurnaliștii formatori de opinie la care te uiți ca la Christos. ,,- ismul” nu e o alegere. ,,- ist” te naşti. Prima trăsătură comportamentală pe care am descoperit-o la ei a fost frica de diversitate. „- iștilor“ le place totalitarismul. Trăiesc cu convingerea fermă că au întotdeauna dreptate și încearcă insistent – și agresiv, aș spune – să te determine să le îmbrăţişezi opiniile, modul de viaţă și – foarte periculos – gîndirea. În clipa în care îţi menţii poziţiile, devii un factor extrem de periculos pentru ei și te vor ,,toca” cu insistență pînă cînd te vor aduce în pragul nebuniei, ca apoi să te întrebe candid: ,,Daʼ de ce te enervezi și urli? Ce ţi-am făcut?”. ,,- istul” e extrem de ignorant. Indiferent cîte școli și universităţi va absolvi, va rămîne un ignorant. Nici unul dintre ei nu citeşte decît ceea ce e specific meseriei sale, asta în cazul în care meseria și conştiinţa îl obligă să se pregătească astfel. Cînd nu-l obligă, nu va citi nimic altceva, limitîndu-şi orizontul personal și, desigur, cunoaşterea. El face asta fiindcă, aşa cum spuneam la început, trăieşte cu convingerea că are întotdeauna dreptate și nu are rost să se încarce cu opiniile altora care sînt, evident, minciuni. Vorbind despre minciuni, fireşte că, necunoscînd mare lucru despre subiectele pe care le discută, ,,- istul” nu ştie să aducă argumente proprii, ci întotdeauna va apela la opiniile altora și la argumentul suprem: ,,Dacă nu mă crezi pe mine du-te și întreabă-l pe X, care are o pregătire certificată în domeniu”. Asta cu certificarea este altă frază tipică a ,,- iștilor”. Pentru că nu au cunoștințe și nu-și pun întrebări, fac apel la autoritatea altcuiva recunoscută prin diplomă. Dacă eşti fraier și-l crezi, te-a închis, dar dacă eşti băiat deştept eviţi capcana. ,,- istul” te va acuza întotdeauna că minţi atunci cînd el însuși nu este în stare să te combată altfel. E singura lui formă de opoziţie, însă dacă îl pui să argumenteze o să-ţi dea explicaţii vagi. Acest tip de om va folosi o gamă variată și complexă de arme psihologice pentru a te umili, a-ţi semăna neîncrederea în ceea ce afirmi, te va face să te simţi prost doar pentru că ai o altă opinie, va deveni ameninţător la modul ,,mă supăr rău pe tine dacă vei continua să-ţi susţii părerea aceasta care mă deranjează” – cu alte cuvinte, se va comporta ca un
Așa e la vînătoarea politică, se folosesc toate trucurile, toate capcanele, prada trebuie să fie hăituită pînă la epuizare. Am învățat de mult să nu mă mai mir de porcăriile publicate în „Ziua“, impostorul care conduce fițuica fiind în stare să-l acuze, post-mortem, de colaborare cu Securitatea, pînă și pe fostul nostru ambasador la Washington, Mihai Botez, care fusese, de fapt, un autentic rezistent. De fapt, inepția asta a fost lansată de un alt isteric, Cornel Dumitrescu. Dar nu vă spun că apare, hop-țop, la spartul tîrgului, și Nicolae Dide? Acesta, după ce a colindat prin lumea largă pe bani de furat, își face apariția la „Ziua“, și debitează porcăriile lui cunoscute, pentru care o să-l bag o dată, cu mîna mea, la pușcărie. De bună-seamă, cel mai indicat ar fi să-i ascult pe unii din preajma mea și să nici nu-i bag în seamă pe troglodiții ăștia. Așa aș face, dacă aș fi numai scriitor. Dar sînt senator și șef de partid. Un om ca mine n-are voie să lase nimic neexplicat, fiindcă orice umbră de suspiciune planează asupra formațiunii politice pe care o conduce. O altă variantă comportamentală a adoptat istoricul Dan Zamfirescu, care a declarat, încă de acum aproape 2 ani, într-un interviu, că a colaborat cu Securitatea și că se mîndrește cu asta! Personal, cred că bravează pe undeva, dar sînt de admirat sîngele rece și curajul lui de a spune, răspicat, că Securitatea a făcut și
unele lucruri bune în țara asta. Aș vrea să am motive să mărturisesc sus și tare, în disprețul pigmeilor: „Da, am lucrat cu Securitatea, pentru binele țării mele, așa cum au făcut englezii cu Intelligence Service, francezii cu Biroul 2, israelienii cu Mossad, americanii cu C.I.A.!“. Dar nu pot să spun așa ceva, fiindcă n-ar fi adevărat. Fie din prostie, fie din netrebnicie, există pușlamale politicogazetărești care încurcă epocile: și anume, pun pe același plan partidul dintre 1945 și 1965 cu partidul dintre 1965 și 1989, care a demascat fărădelegile comise de falanga staliniștilor. Așa și cu Securitatea. A fost, într-adevăr, odioasă în perioada 1945-1965, dar, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, s-au mai primenit cadrele, arestările au scăzut sub 5% față de perioada anterioară și, în general, s-a urmărit apărarea Interesului Național. Toate țările au voie să aibă Servicii Secrete. România nu are voie, decît, desigur, dacă ele devin o anexă a altora. Nutresc speranța că volumele 5 și 6 ale lucrării „Cartea Albă a Securității” vor depăși pragul de subiectivism afișat pînă acum de unii și de alții și vor prezenta nu numai actele de „eroism“ ale unor țărăniști bătrîni, care sînt scuzați, astfel, pentru tonele de Note Informative plătite de Securitate, ci vor publica și Notele referitoare la rezistența românească a altora. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. din 18 august 1995)
dictator care încearcă prin orice mijloace, inclusiv prin teamă, să te controleze. Controlul le place ,,- iștilor”. Le place nu doar să controleze, ci și să fie controlaţi. Prima derivă din a doua. Psihologic și cultural ei se simt, de la bun început, inferiori. Urmare a acestui fapt, ,,- istul” va accepta cu uşurinţă, cu voluptate chiar, să fie condus aproape ca un sclav de către un lider pe care îl va simţi propriul ,,Dumnezeu”. Ei bine, acestui ,,Dumnezeu”, ,,- istul” îi va accepta orice, ba chiar îşi va schimba opinia dacă trebuie, deoarece liderul are întotdeauna dreptate. Din asta decurge o altă trăsătură de caracter a ,,- istului”: adoră pomenile. Dacă accepţi dominaţia unui lider, a unui ,,tătuc”, aştepţi de la el nu doar să te conducă de lesă prin viaţă, dar și să-ţi dea cele necesare traiului, aşa că vei sta cu mîna întinsă. Nu vei avea iniţiativa de a-ţi procura singur mîncarea, fiindcă poate se supără liderul și, pe urmă, ,,tu ştii ce complicat e?”. Asta este întrebarea care ți se va adresa ori de cîte ori vei avea inițiativa de a ieși din rînd și a încerca să faci ceva ca să-ți fie mai bine. De asemenea, nu-ţi va da prin cap să cîrteşti împotriva liderului pe principiul ,,tu şti ce se poate întîmpla?”. Aceste două fraze sînt cele care au ţinut dictaturile în viaţă oriunde pe planeta noastră. Amîndouă îţi taie orice elan, orice avînt iniţial și îţi induc teama de eşec sau de repercusiuni mai grave asupra ta sau a celor apropiaţi. E o tactică perfidă și perversă pe care orice ,,- ist“ o are înnăscută sau inoculată de mic copil. Desigur, în momentul în care nu ai iniţiative personale și stai cu mîna întinsă să primeşti ceva de la oricine (patron, stat etc.) nu te vei putea numi niciodată om de dreapta, adicătelea capitalist, așa cum te consideri opunîndu-te tuturor celor care sînt altfel decît tine. ,,- istul”, însă, nu ştie asta, fiindcă nu citeşte; de unde să aibă cunoștințe despre ,,doctrine politice”, este doar un ignorant care nu acceptă decît ce i s-a inoculat de mic, părerile pe care și le-a construit despre lume și viaţă prin frustrare și complexe și ce i-a spus ,,tătucul” care i-a condus viaţa. Din ignoranță și din siguranţa că are mereu dreptate s-a născut un om care, din nefericire, ne otrăveşte vieţile zi de zi. Nu prin alegerile politice pe care le face, ci prin comportament. Perfidia ,,- iștilor” merge pînă într-acolo încît, după ce te terorizează cu prostia, răutatea, ignoranța și incultura despre care vorbeam, tot ei se supără pe tine că le reproșezi! Cînd încerci să aduci argumente că nu au dreptate, pe lîngă clasicul ,,minţi” se vor lega de ale chestiuni infinit mai mărunte ca să devieze de la discuţia iniţială și să o aducă unde le convine lor, pentru a nu fi obligaţi să răspundă acuzaţiilor ce li se aduc. Niciodată, sub nici o formă, nu vor accepta să răspundă întrebărilor care nu le convin și vor inventa chestiuni neimportante pentru a scăpa. Sînt și laşi. Niciodată ei nu sînt de vină cu nimic, întotdeauna alţii poartă răspunderea, nu ei. Am văzut ,,- iști” care, de exemplu, dorind să ia un produs de pe un raft la supermarket, l-au scăpat pe jos, dar de vină au fost în final cei care au pus
raftul strîmb. Un alt exemplu este atunci cînd se împiedică și, desigur, nu sînt ei de vină că nu se uită pe unde merg, ci tu că le-ai pus piedici în cale. Înţelegeţi de ce spun că sînt perfizi și ticăloşi? În clipa în care spui că ideea sau personajul pe care-l suțin sînt de condamnat, te vor întreba inevitabil ce a facut rău persoana în cauză. Nu are rost să vă consumaţi timpul și nervii explicîndu-le, fiindcă, aşa cum v-am spus deja, nu veți reuşi. Strict politic, toţi ,,- iștii” se dau capitalişti, democraţi, oameni de dreapta, care luptă împotriva comunismului, naționalismului, extremismului, xenofobiei, dictaturii etc. Aşa cum aţi înţeles deja, ei nu cunosc semnificația celor enumerate mai sus fiindcă sînt încuiaţi, nu citesc, nu se informează și le place să lipească etichete, ridicînduse astfel în ochii proprii. Așa sînt iubitorii dictaturii, fie ea comunistă sau fascistă. Pe urmă, nu realizează că toţi cei care fac afaceri (mai mult sau mai putin legale), cîştigîndu-şi banii singuri, sînt de mii de ori mai capitalişti și mai de dreapta ca ei. ,,- istul” e ipocrit. Nu va recunoaşte niciodată ce a zis și ce a făcut, dacă nu-i convine. ,- istul” are, de asemenea, tupeu și e mincinos. Te minte în față, cu seninătate și dacă îi argumentezi că a minţit, urlă tot el: ,,cum ţi-ai permis să mă controlezi și să produci probe contra mea?”. ,,- istul” e snob. Snobismul vine din complexe și din frustrări. Va încerca întotdeauna să îţi arate că are o clasă (socială) mai sus ca tine și că e mai rafinat și mai cult, însă, ca orice snob, în fața unui om normal nu va reuşi decît să fie penibil. Fireşte, nu-ţi va recunoaşte asta nici tăiat cu sabia. ,,- istul” e fitilist și adoră cearta. Oriunde veți găsi un ,,- ist”, în jurul lui vor fi doar ceartă și scandal. Dacă un ,,- ist” are o perioada relativă de linişte, va face tot posibilul să o distrugă. Va inventa scandaluri din orice, le va provoca cum se va pricepe mai bine, iar dacă nu va putea, va ,,băga fitile” peste tot doar ca să provoace o stare de tensiune și să te termine psihic. Rezumînd lunga mea expunere, am reuşit să extrag, după cîțiva ani de studiu, următoarele caracteristici ale ,,- istului” ca tip uman nenumit pînă acum. Ca tipologie există de mii de ani, doar că nu i se atribuise un nume. Ei bine, experiențele din ultimii ani ne oferă acest nume: ,,- istul”. Uitaţi-vă bine în jur și îi veţi recunoaşte în tot ce am scris mai sus. Complexaţi, frustraţi, naivi, mincinoşi, snobi, cu tupeu, ipocriţi, nu rezistă fără ceartă și scandal, bagă fitile, adoră totalitarismul, cine nu e cu ei e împotriva lor, nu sînt în stare să argumenteze nimic cu ideile proprii, comunişti prin comportament, laşi, incapabili de nici o iniţiativă personală – acestea sînt principalele trăsături de caracter ale ,,- iștilor”. Sfatul pe care vi-l dau este ca, dacă aveţi un ,,- ist” în cercul de cunoscuți, să îl ţineţi departe de voi. Faceţi orice ca să nu ajungă în apropierea sau, și mai grav, în famiile voastre. ,,- iştii” sînt ca o viperă: în marea majoritate a cazurilor, ajung să te ucidă.
RM
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
ANA L I Z E @ OPINII @ COMEN TA R II Un investitor strategic: diaspora românească
(urmare din pag. 21) „Acum, peste 4 milioane de români aflați în străinătate sînt reprezentați de 6 parlamentari. Județul Teleorman, de exemplu, are 7 parlamentari la o populație de circa 360.000 de locuitori!”. „Ei nu au nici o contribuție la evolutia statului român. Nu mai au pe nimeni în România. Nu au mai venit în România de zeci și zeci de ani. Nu aduc nici un aport la dezvoltarea socială, economică și politică a acestei țări. Am auzit chestiunea asta cu diaspora, că investește în România, că aduce miliarde, zeci de miliarde. Practic, ce trimite? 200300 de euro la cei rămași prin țară, care reprezintă 0,01% din PIB”, a declarat Floroiu. Mai mult, el a spus că ar face o lege ca toți cetățenii din diaspora să vină să voteze în România. Să urce în avion, să dea 200-300 de euro pe bilet și să voteze, a spus deputatul PSD. Firește că reacțiile ascultătorilor nu au întîrziat să apară, ele fiind extrem de contondente la adresa deputatului în cauză, și pe bună dreptate. Nu te apuci în calitate de parlamentar al poporului care te-a votat să arunci în derizoriu munca grea a unora dintre românii care muncesc în străinătate și care, se zice, nu s-au dus acolo chiar de plăcere. Pun sub semnul îndoielii emigrarea unora dintre ei, fiindcă am destui prieteni și cunoscuți cu firme avînd activități lucrative, unde ar avea nevoie de personal calificat, căruia îi oferă salarii competitive cu cele din străinătate și care, totuși, nu găsesc oameni. Cînd reușesc să-i angajeze, aceștia pleacă după cîteva luni să muncească „afară” pentru că se duc împreună cu un prieten,
un cumătru sau o rudă, că doar n-or fi „proști” să muncească în țară pe bani mai puțini. Ei nu pun la socoteală că cele 15 procente în plus le dau pe „masă/casă” și ajung tot la banii pe care-i luau de la firma românească, și am senzația că unii se duc să muncească afară, din inerția anilor ’90, în care toată lumea emigra în vestul cel plin de poleială și salarii mari, fiindcă decalajul României față de lumea occidentală era foarte mare, ceea ce nu mai e cazul în prezent. Nu spun eu asta, ci o spun miile de turiști cu care am luat contact ca ghid în ultimii 17 ani, unii dintre ei vizitînd țara noastră atît în anii comunismului, cît și în cei de după Revoluție astfel încît pot să-și dea seama de diferențe. Unii dintre ei m-au întrebat nedumeriți de ce emigrează românii la ei să muncească, cînd satele prin care treceam erau pline de case atît de mari și frumoase care nu se potriveau deloc cu imaginea cocioabelor pe care o aveau din descrierile muncitorilor români cu care luaseră contact pînă atunci, mai ales că salariile aici sînt sensibil egale cu cele din țările lor. Le-am spus întotdeauna că poate românii s-ar întoarce să muncească acasă la ei dacă conducătorii țării ar demara proiecte naționale de reconstrucție a României. Avem de construit infrastructură rutieră și de cale ferată, avem de finalizat baraje hidroelectrice începute de Ceaușescu, termocentrale, avem de cultivat suprafețe imense de teren și mai ales de prelucrat produsele agricole pe care să le vindem afară sub formă de produse finite (ulei, zahăr, mobilă, mălai, făină, benzină, motorină etc) nu ca materie
Noua Ordine Mondială pîrîie...! (urmare din pag. 21) L-au condamnat la moarte și L-au răstignit, deși Pilat le-a spus: ,,Ați adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar, iată, eu, cercetîndu-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvîrșit nimic vrednic de moarte” (Luca 23, 14-15). Mai mult, pentru că ,,la praznic, trebuia să se elibereze un vinovat, mulțimea a strigat: Ia-L pe Acesta și eliberează-l pe Baraba!” (Luca 23, 17-18). Iar ce a urmat după aceste întîmplări era de așteptat. În mai bine de două milenii, omenirea a trăit numai în nenorociri, războaie, două mondiale, imperii, dictaturi, inchiziții, colonizări, cataclisme, pandemii, bombe atomice, deci un fel de Iad pe pămînt și, mai nou, se reactualizează planul de conducere a lumii printr-un Guvern Mondial, adică ridicarea unui nou Turn Babel. Acesta este adevărul, și nu este nici o conspirație aici, totul este la vedere. Cărțile au fost date pe față încă de acum 300 de ani, iar cei de astăzi, care merg înainte cu acest plan nu se feresc să se arate. Ei răspund la numele de Bill Gates, Macron, Attali, Biden, Ursula von der Leyen, Rothschild, Schwab, Zuckerberg, Sörös sau David Rockefeller, cel care a spus: ,,Este nevoie de o criză majoră credibilă (pandemie, război, foamete ș.a. – n.m.), pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”. Așadar, numai planuri peste planuri și idei peste idei, dar să nu uităm că indivizii care le propagă nici nu se feresc să emită ziceri idioate, precum Robert Muller, fost secretar general al ONU, care a spus: ,,Toți aceia care Îl recunosc pe Isus ca salvator trebuie eliminați” (sic!). În acest conext, se vede clar că ONU, UE, OMS, NATO, Banca Mondială etc. se potrivesc mănușă cu Turnul Babel, sfărîmat în doi timpi și trei mișcări de Dumnezeu. De ce credeți că acești cioclii planetari (a se citi... criminali!) sînt în pragul de a suprima CREDINȚA, SĂNĂTATEA și EDUCAȚIA omenirii? Să ne amintim că Bill Gates și-a manifestat dorința de ,,a vizita cît mai curînd ținuturi pustiite”... După ce și-au bătut joc de întreaga planetă cu o pandemie regizată și aplicată într-un mod de-a dreptul penibil, dar care le-a înzecit conturile bancare, s-au agățat acum cu disperare de războiul din Ucraina. Sub genericul ,,incenditorul strigă după pompieri”, în loc să se urce singuri în dube, adepții Noii Ordini Mondiale fac pe salvatorii zonei. Ei spun că sînt neutri, defensivi și împăciutori, dar, direct sau prin intermediari, înarmează și furnizează trupe de mercenari uneia dintre părțile combatante. Și asta o fac de ceva timp (în Odesa exista deja o Academie NATO, ca să nu mai vorbim de faptul că elevii de clasa a XI-a din Ucraina învață după un manual școlar care cuprinde lecții despre război, NATO, armament etc.). Recent, chiar secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, Mircea Geoană, a declarat: ,,Armata Ucrainei este de tip
NATO, pentru că de 3 ani noi i-am antrenat!”. Păi cum vine asta? Nu sînt bani pentru pensii și salarii în România, dar pentru a cumpăra toată rugina NATO și a a achita cotizația anuală către Alianță sînt bani căcălău? Iar, la urma urmei, ne întrebăm în ce temei juridic ,,NATO a antrenat Ucraina”, o țară care nu este membră a alianței. Acum, toate aceste forțe planetare au deschis un proces împotriva Rusiei și a ,,criminalului” Putin, similar cu cel deschis împotriva lui Ceaușescu, în 1989. În două-trei zile totul a fost gata, sentința referindu-se la faptul că ,,Rusia trebuie să înceteze războiul”, ceea ce este de natură civilă, Curtea penală de la Haga neavînd competența de a soluția o astfel de cauză. Mai mult, Ucraina nu avea legitimitatea de a face o astfel de acțiune, pentru că nu mai are suveranitate din 2015, cînd datoria suverană, de peste 500 de miliarde de euro, nefiind achitată la timp, a fost cumpărată de fondul american de investiții Franklin Templeton, in interesul clanului Rothschild, singurul care, pe această bază, ar fi fost îndreptățit să se adreseze instanței penale menționate. Și dacă tot am vorbit de un ,,criminal”, hai să analizăm și un ,,îngeraș”, pe nume Volodimir Zelenski, ajuns președinte al Ucrainei cu sprijinul financiar al oligarhului Igor Kolomoiski. De profesie actor, Zelenski a ajuns, din întîmplare, în America, unde a jucat în mai multe filme, cum ar fi cel în care gemenele Modorcea (,,Indigo”) au primit rol de figurație. Dar, Zelenski s-a lăsat de actorie și, bine instruit din America, a ajuns președintele Ucrainei. Acum, pentru că își iubește poporul, a dat arme la civili să apere țara, aceștia nefiind instruiți, iar acest lucru îi expune unor situații vădit riscante: soldații ruși, cînd văd civili înarmați, îi mitraliază fără nici o somație. Este absurd să poți crede că soldatul rus nu va reacționa astfel, zicîndu-și: ,,Nu trag în civilul ăsta înarmat, mai bine îl las pe el să mă omoare, ca să nu se spună că am ucis civili”. Dar președintele Zelenski s-a născut sub o stea norocoasă, el a beneficiat, în ascensiunea sa, nu doar de sprijin american, ci și de cel al oligarhilor buni, spre deosebire de Vladimir Putin, susținut de oligarhii răi. El a devenit un star politic, care în decurs de două săptămîni a vorbit în fața a 20 de parlamente și a unor instituții internaționale. Evreu fiind la origine, cum sînt și prim-ministrul Ucrainei, Denys Shmyhal, și Alexey Reznikov, ministru al Apărării, Zelenski a făcut un apel și la Ierusalim, în speranța că va primi și mai multe ajutoare. Dar se pare că n-a avut un discurs prea inspirat, primind replica mai multor oficiali, care i-au spus: ,,Dumneata ai venit să ne soliciți ajutoare, sau ne impui să rescriem istoria Holocaustului?”, aluzia fiind legată de faptul că Zelenski a cerut sprijin de la evrei, dar în țara sa se folosește de Batalionul Azov, de sorginte nazistă, cum sînt și alte grupări care acționează în Ucraina. Revenind la situația războiului din Ucraina, nu pot să nu remarc avalanșa de fake-news-uri cu care sîntem intoxicați de dimineața pînă seara: ,,Rusia are o armată medievală”, ,,Rușii bat în retragere”, ,,Rușii nu au armele cu care se
23 primă. Avem de făcut o mulțime de lucruri care ar pune în mișcare alte fabrici mai mici, care să livreze echipamente, mașini-unelte, subansamble, mîncare, haine, echipament de lucru, unelte și scule etc, ceea ce ar crea milioane de locuri de muncă și de posibilități de investiție ale românilor din diaspora, mai ales că, potrivit datelor Băncii Naționale, în 2020 remiterile diasporei s-au ridicat la 3,5 miliarde de euro, adică 1,5% din PIB. Dacă românii au trimis această sumă atît de mare acasă, mă întreb ce s-ar putea face cu ea dacă ei s-ar transforma în investitori care nu doar să păstreze suma aceasta în România, ci prin activități productive să aducă alți bani prin exporturi. Pentru asta e nevoie de un cadru legislativ pe care să-l creeze statul român, pentru accelerarea procedurilor și apărarea investițiilor acestor oameni de ingerințele baronilor locali sau ale infractorilor. Probabil că majorității celor plecați să muncească dincolo de frontiere le e greu să vină să investească, fiindcă nu se pricep la asta și e firesc, fiindcă nu avem aceleași talente chiar dacă uneori credem asta. Ar putea însă finanța idei de afaceri ale rudelor sau prietenilor și să facă bani împreună, fiindcă altfel cele 3,5 miliarde de euro luate de la companiile vestice se vor întoarce tot la ei prin investițiile pe care acele țări le au la noi, în centre comerciale, benzinării, bănci și altele de acest fel. Încheind, cred că românii din diaspora ar putea folosi mai eficient banii pe care-i cîștigă în Europa de vest pentru a îmbunătăți condițiile de viață de acasă, iar statul român ar trebui să le ofere condițiile potrivite pentru asta, findcă pînă acum nu a făcut nimic, deși s-a bucurat de voturile lor. Cît despre votul pe care-l dau acești români trăitori pe meleaguri străine oamenilor politici și despre cît de moral este acesta, am să scriu în alt număr al Revistei „România Mare”. lăudau”, sau ,,Ucraina raportează pierderile Rusiei”, adică: ,,Bă, rușilor, opriți puțin tragerile, că venim să vă numărăm morții și tancurile distruse!”. Este doar o dovadă că, la nivel planetar, mass-media este supusă Noii Ordini Mondiale în proporție de 90-95% și că nici o informație nu ajunge la public fără acordul globaliștilor. Și pentru a mă conforma principiului ,,Actori incumbit probatio” (Cel care acuză trebuie să probeze), vă ofer doar o știre, pe care adepții Noii Ordini Mondiale au ascuns-o în secunda doi: ,,10 Aprilie 2014, Marea Neagră. Vasul USS Donald Cook, aparținînd Marinei americane, echipat cu cele mai moderne sisteme de luptă ale NATO, a pătruns în zona Mării Negre, dar nu a respectat Convenția de la Montreaux, care prevede că o navă militară nonriverană Mării Negre nu poate staționa în zonă mai mult de 21 de zile. Din acest motiv, un bombardier neînarmat, de tip SU-24, a survolat nava de război americană, singura dotare a avionului rus fiind doar un dispozitiv de război electronic numit Khibiny, situat sub fuselaj. Cînd avionul s-a apropiat de navă, toate sistemele electronice (radarale, transmiterea informațiilor, circuitele de control și lansatoarele celor 56 de rachete nucleare Tomahawk) s-au oprit bursc și sub nici o formă nu puteau fi repornite. Timp de 90 de minute, avionul rusesc a simulat că atacă vasul american, dîndu-le de înțeles marinarilor că trebuie să dispară urgent din zonă. După acest incident, USS Donald Cook s-a grăbit să ancoreze în portul românesc Constanța, unde 27 de membri ai echipajului șiau depus demisiile. Sursele de informare alternativă afirmă că dispozitivul Khibiny are la bază tehnologia MAGRAV, pusă la punct și provenită de la Fundația Keshe”. Totul pleacă de la cercetătorul iranian Mehran Kavkoli Keshe, cel care a făcut o descoperire epocală, creînd o tehnologie bazată doar pe energia magnetică și gavitațională a pămîntului. În anul 2012, Mehran Keshe a invitat toate guvernele lumii să participe la conferințele sale, în Belgia, în cadrul cărora a propus tuturor guvernelor lumii să preia, în mod gratuit, toate invențiile și să le folosească fiecare după nevoile sale, dar numai în scop pozitiv. Printre cei care au acceptat propunerea se numără China, India, Rusia, multe țări din Africa și America de Sud, iar din Europa, Italia, Polonia, Cehia și se pare că, recent, Bulgaria. În schimb, România se numără printre perdanți. Și, revenind la armata ,,medievală” a liderului de la Moscova, care îi lasă pe ucrainieni să-i numere pagubele: în baza tehnologiilor Keshe, Rusia a creat o armă defensivă care trimite asupra țintei un balon de plasmă și face ca ținta respectivă să ardă și chiar să se topească, așa cum, se pare, s-a întîmplat în apropierea bazei militare ,,Mihail Kogălniceanu”, unde un avion și un elicopter au luat foc în aer și nu la sol, cum s-a spus la știri. În plus, rudele nu au avut voie să vadă trupurile neînsuflețite ale militarilor morți. Comentariile sînt de prisos, dar voi adăuga doar atît: Rugați-vă și iar rugați-vă, căci ,,Rugăciunea care-i plînsă/ În al lacrimei pîrîu/ Te înalță și te-apropie/ Cît mai mult de Dumnezeu!”.
24
Nr. 1634 l 5 – 11 aprilie 2022
POLITICĂ
RM
GEOPOLITICĂ
Invazia Ucrainei a fost o provocare! Ce urmăresc Rusia și China?
Global Times, oficiosul de limbă engleză al Partidului Comunist Chinez, susține că războiul din Ucraina va fi sfîrșitul hegemoniei americane asupra lumii. Editorialul exploziv semnat de Yu Ning dovedește clar că Rusia și China s-au consultat înainte de invazie și că planul lor vizează răsturnarea ordinii mondiale bazate pe supremația SUA. Citiți cu atenție demonstrația expertului chinez.
Peste 140 de țări din cele peste 190 de state membre ONU nu iau parte la sancțiunile împotriva Rusiei. Majoritatea țărilor din lume ar dori să-și păstreze independența în procesul de elaborare a politicilor, departe de SUA și aliații săi. Mai mult, sînt interesate să se țină departe de încercările SUA de a le atrage în acest cerc, ceea ce indică faptul că puterea și influența SUA sînt în scădere, a remarcat Ivanov.
Sfîrșitul hegemoniei americane
Interesul propriu al fiecărui stat, mai important decît obiectivele Americii
SUA, vinovată de criza din Ucraina, a creat de-a lungul timpului multe crize și a profitat de nenorocirea altora pentru a-și menține hegemonia. America speră să folosească criza din Ucraina, care durează de peste o lună, pentru a trage Rusia în jos, pentru a culege beneficii economice și politice și pentru a împiedica Europa să dobîndească o autonomie strategică, toate acestea cu scopul de a consolida hegemonia SUA. Dar, odată cu discuția despre impactul acestei crize care se adîncește, se dovedește din ce în ce mai mult că acest conflict dintre Rusia și Ucraina servește de fapt ca un catalizator pentru îngroparea hegemonia americană. Fareed Zakaria, gazda CNN, a scris în Washington Post în martie că războiul Rusia-Ucraina „marchează începutul unei ere post-americane”, adică „Pax Americana din ultimele trei decenii s-a încheiat”. Argumentul lui e valid. Semnele sînt numeroase, de la liderii Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite, care au depins de Washington pentru securitatea lor de zeci de ani, și care acum refuză să poarte convorbiri cu președintele american Joe Biden. La rîndul ei, India, un partener cheie pe care SUA încearcă să-l atragă, refuză să urmeze conducerea SUA în condamnarea și sancționarea Rusiei, în ciuda avertismentelor repetate de la Washington.
Coaliția anti-Rusia e restrînsă SUA încearcă să formeze o coaliție anti-Rusia. Cu toate acestea, se poate baza, doar temporar, pe aliații tradiționali. E vorba de țările europene, Japonia și Australia, care s-au încolonat în spatele unor sloganuri precum „amenințarea Rusiei” și „democrație vs. autoritarism”. „Se pare că acest cerc (al aliaților Americii – n.r.) nu va crește”, e de părere Oleg Ivanov, șef adjunct al Departamentului de Securitate Internațională și Națională de la Academia Diplomatică din Moscova.
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Danil Bochkov, expert la Consiliul pentru Afaceri Internaționale din Rusia, consideră că statele din afara „alianțelor tradiționale” ale SUA își urmăresc interesul propriu, mai degrabă decît să înțeleagă rivalitatea Rusia- SUA ca pe o ciocnire a liberalismului cu conducerile autoritare. În contextul globalizării, multe țări au dezvoltat relații de cooperare cu Rusia, fie în domeniul energiei, al comerțului, al agriculturii sau al securității. „Sînt mai puțin dispuși să-și riște propria bunăstare pentru obiective tulburi cum ar fi militantismul pentru liberalism și democrația globală, care în unele cazuri au fost încălcate și de acțiunile SUA în Irak, Afganistan, Siria etc.”, a spus Bochkov. Neutralitatea pe care o păstrează majoritatea țărilor și regiunilor a dat, fără îndoială, o lovitură SUA și altor țări occidentale, care au fost obișnuite să decidă ce atitudine geopolitică ar trebui să adopte alte țări.
SUA pune gaz pe foc Cînd majoritatea țărilor încearcă să facă presiuni pentru o soluție diplomatică și pace, Statele Unite sînt cele care, pentru interesele lor egoiste, adaugă constant gaz pe foc de teama că această criză se va termina. SUA se așteaptă ca escaladarea conflictelor Rusia-Ucraina să provoace un flux de capital european spre SUA, să submineze Rusia și să facă Europa mai dependentă de SUA. Pe termen scurt, se pare că criza din Ucraina a unit SUA și Europa ca niciodată. Dar este acest lucru durabil? Shen Yi, profesor la Școala de Relații Internaționale și Afaceri Publice a Universității Fudan, consideră că sînt semne că nu va dura o veșnicie ceea ce acum este acum o bulă. „Pe termen mediu și lung, valoarea și semnificația existenței NATO, precum și conducerea SUA se vor confrunta cu un test mai substanțial”, a menționat Shen. „Ce efect au provocat condamnarea și sancțiunile «unificate» occi dentale împotriva Rusiei? S-a oprit Rusia sau a fost salvată Ucraina? Își pot permite țările europene să mențină Rusia izolată de sistemul economic european pentru o perioadă lungă de timp? A întreprins Washington vreo acțiune substanțială ca să ajute Europa să facă față provocărilor și amenințărilor aduse de conflictele Rusia-Ucraina, cu excepția cîștigului de
bani din furnizarea de arme Ucrainei?”, a întrebat Shen. Conflictul Ucraina-Rusia demonstrează că, pur și simplu, a te bizui pe SUA, o putere externă care își maximizează propriile interese prin crearea și menținerea anumitor tensiuni pe continentul european, pentru a proteja securitatea Europei, nu este un lucru înțelept. NATO a devenit un instrument politic pentru ca SUA să controleze Europa. „Blocul «în moarte cerebrală» se va confrunta în continuare cu defecte structurale profunde. Care este, atunci, sensul existenței sale?” întrebă Shen. În plus, încercarea SUA de a face Rusia să se prăbușească prin sancțiuni economice nu va reuși ușor. Din cauza sancțiunilor, Rusia a trecut prin vremuri grele. Cu toate acestea, în ultimii opt ani, Rusia s-a adaptat, în mare măsură, potrivit lui Ivanov. Pe măsură ce criza Rusia-Ucraina se prelungește, SUA vor cădea într-o uriașă dilemă strategică în care trebuie să facă față simultan Chinei și Rusiei. „SUA nu pot cîștiga competiții sau războaie pe două fronturi majore”, a declarat Zhang Tengjun, director adjunct al Departamentului pentru Studii AsiaPacific de la Institutul de Studii Internaționale din China. El susține că strategia actuală a SUA va face țara să se confrunte cu un descoperit de cont strategic și va submina și mai mult statutul său hegemonic.
O epocă post-americană „Operațiunea militară specială a Rusiei a accelerat sfîrșitul hegemoniei SUA în lume. Astfel, o nouă eră a lumii multipolare se apropie”, a spus Ivanov. Fyodor Lukyanov, director de cercetare la Clubul Internațional de Discuții Valdai, a publicat recent un articol în Russia Today în care spunea că operațiunile militare lansate de Putin au marcat sfîrșitul unei epoci în afacerile globale. Impactul său se va face simțit în următorii ani, iar Moscova s-a poziționat ca „agent al schimbării pentru întreaga lume”. Rămîne de văzut ce schimbări fundamentale vor avea loc și impactul de anvergură pe care îl va aduce criza dintre Rusia și Ucraina. Dar un lucru cert este că, odată cu ridicarea Estului și scăderea Vestului, ordinea internațională existentă a început deja să se schimbe. Conflictul Rusia-Ucraina, într-un anumit sens, a accelerat declinul hegemoniei SUA. Era în care SUA pot dicta cum evoluează afacerile globale a ajuns la sfîrșit. O serie de aranjamente instituționale dominate de SUA, inclusiv hegemonia dolarului, sînt inevitabil în declin”, scrie Global Times. O.D. (Evenimentulistoric.ro)
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.