România Mare, nr. 1635

Într-o Revoluție, puterea nu o iau furioșii, ci calculații. Este, de altfel, singurul moment cînd leii sînt mîncați de șacali.

CORnELIU VADIM TUDOR

Despre contractul social, dreptul la vot și etică

,,Omul se naște liber și pretutindeni este în lanțuri” scrie Jean Jacques Rousseau în lucrarea sa de căpătîi, intitulată „Contractul Social”. Pentru a scăpa de aceste lanțuri și a putea trăi liber, individul, în calitatea sa de deținător al puterii sociale și politice, trebuie să găsească un sistem de guvernare care să asigure libertatea cetățenilor prin pactul pe care aceștia îl semnează cu statul. Pactul în sine, contractul social, reprezintă transferul temporar al puterii de la deținătorii lui de drept – cetățenii – către reprezentanții lor aleși prin vot, care trebuie să o exercite în numele și pentru binele comun al celor care i-au învestit cu această răspundere.

Pentru Rousseau, statul reprezentat de guvernanți este o persoană morală a cărei viață este reprezentată de unirea membrilor săi, ale cărei legi sînt acte ale voinței generale și al cărei scop este libertatea și egalitatea cetățenilor săi.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU MARIUS MARIn, antreprenor HORECA

Mămăliga tot va exploda

Motto: „Cu rău să-i pierdem pe cei răi”

TUDOR VLADIMIRESCU

Dacă asta-i criza, e mai rea ca moartea!

Toate o iau razna, lumea n-are bani. n-au probleme hoţii, care îşi fac partea Ţara e condusă doar de şarlatani.

noi trăim o criză dublă: cea externă Şi cea provocată de cîţiva rechini.

Iau executorii fulgii de la pernă Iau chiar şi icoana la care te-nchini.

Te aruncă-n stradă cîte o golancă Are ajutoare: poliţişti, notari

Banca azi te face chiar să dormi pe-o bancă Într-un Circ al Foamei, printre boschetari.

nu se mai respectă nici o Lege-n ţară numai Legea Junglei, parcă ne-am tîmpit Pasărea speranţei este tot mai rară Ţara asta blîndă s-a sălbăticit.

Se ascund bogaţii, fug ca şobolanii numărul şi-l schimbă des la telefon Harpagoni balcanici îşi îngroapă banii necrofori ai crizei, inimi de carton.

Riscuri prezidențiale

Să fii președintele unei țări implică, înainte de toate, să ocupi demnitatea cea mai înaltă în statul respectiv și, în același timp, să-ți asumi toate riscurile care derivă din această înaltă investitură în ale cărei exigențe ai recunoscut că te încadrezi și pe ale cărei prerogative admiți că le meriți în continuare. Unul dintre președinții postdecembriști ai României a fost Traian Băsescu, în două legislaturi (2005-2014), după ce mai întîi fusese primar al Capitalei în perioada 2000 -2004. Cît de bun sau cît de rău președinte a fost Traian Băsescu – nu aceasta face obiectul rîndurilor de față, pentru că, din păcate, nu mandatul în sine s-a discutat cu atîta intensitate în ultima perioadă, ci calitatea fostului președinte de colaborator sau informator al Securității comuniste. Fiindcă, iată, deodată s-a stîrnit, ca dintr-un vulcan, știrea potrivit căreia Traian Băsescu ar fi fost informator al Securității! Să vezi și să nu crezi!

(continuare în pag. a 4-a)

IOAn STOICA

nimeni nu ajută, nu întinde-o mînă Celui care n-are, sau e grav bolnav. nu credeam că poate fi aşa hapsînă Ţara ce-a dat lumii un Orpheu moldav

Ţara Mioriţei şi-a lui Ars Amandi Ţara creştinată de Andrei, cîndva. India renaşte prin Mahatma Gandhi –Dar pe noi, românii, cine ne-o salva? ne-am întors în peşteri, scapă cine poate ne-a fugit şi vechiul înger păzitor. Liftele spurcate, rupte-n fund şi-n coate Fac averi în spume, căci e vremea lor.

Din această criză nimeni n-o să iasă Decît cu tămîie şi cu vată-n nas.

Sau, mai ştii minunea? O măciucă groasă Hercule ne spune că ne-a mai rămas.

nu-i lăsaţi pe ciocli să vă bage-n comă Hai, reanimarea! Inventaţi ceva! noi sîntem Poporul! Criza-i o fantomă! Mîine, mămăliga tot va exploda!

Toţi săracii lumii strigă, se răscoală Pîrîie Planeta de revolta lor.

Deşteptarea, Ţară! Scoală-te din boală! Jos cu mafioţii şi ia-i la omor!

CORnELIU VADIM TUDOR

Muzeul Satului Bucovinean –autentic și tradițional

Ideea înființării unui muzeu în aer liber care să valorifice potențialul etnografic al Bucovinei datează din anul 1958, cînd satul bucovinean dispunea încă de numeroase monumente de arhitectura populară. Istoria înfiinţării muzeului sucevean începe acum mai bine de 100 de ani. La 4 ianuarie 1900, cîţiva intelectuali suceveni înfiinţează Societatea „Muzeul” cu scopul de a păstra şi valorifica pentru public vestigiile istorice ale oraşului. Această iniţiativă a apărut în momentul în care la Cetatea de Scaun a Sucevei se realizau ample lucrări de curăţare a ruinelor sub conducerea arhitectului Karl A. Romstorfer, cu acest prilej fiind descoperite numeroase obiecte medievale. Dorinţa ca piesele descoperite să rămînă la Suceava l-a făcut pe profesorul Iosif Fleişer să solicite deschiderea unui muzeu la Suceava, ca sucursală a celui înfiinţat la Cernăuţi. Cu toate acestea, abia în anul 1971 s-au început primele campanii de cercetări în teren, de culegere de material folcloric și etnografic. Consiliul Popular Municipal Suceava a alocat atunci o porțiune de 1,7 hectare de teren pe platoul din apropierea Cetății de Scaun a Sucevei, pentru a se instala 11 obiective. În acei ani au fost transferate mai multe obiective și s-au reconstruit trei dintre ele (Gospodăria tradițională din Straja, Casa de locuit din Ostra și Casa Roată din Cîmpulung Moldovenesc) pînă în anul 1976, după care activitatea muzeografilor și restauratorilor a fost întreruptă. Prima ședinţă a Societăţii ,,Muzeul”, care încă nu avea un sediu şi o colecţie, fiind o iniţiativă particulară, a fost prezidată de Franz von Des Loges, primarul oraşului Suceava. Des Loges a rămas în memoria localnicilor drept unul dintre cei mai activi edili suceveni, iar pentru meritele sale a şi fost decorat de către statul român. Iosif Fleişer, primul custode al muzeului, era profesor de istorie.

(continuare în pag. a 12-a)

Vin Florille cu soare!

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F A treia încoronare a lui Bîl-Bîl întîiul F Zoe cadrista F Emil rezolvă telefonic toate problemele Planetei F Suzana Gulea şi Purceluşa Dosia

F Banda lui Asztalos a pus laba pe un sfert din economia naţională

PARTEA III-A

F Mai nou, în fiecare marţi, la o oră de vîrf, Papacioc îşi face temele în faţa Poporului, pe Postul naţional de Televiziune. E bine, habar n-are el cum îl înjură lumea. În urmă cu vreo 10 zile a făcut o demonstraţie în faţa reporteriţei Carmen Bendovski (dar trăgea cu coada ochiului la milioanele de telespectatori), dînd de înţeles, din frînturi de fraze, că el şi preşedintele Franţei sînt la „pertu“, adică Emil şi Jacques. Dar, cea mai nostimă paradă lăudăroasă a Ţapului a fost aceea prin care a încercat să ne convingă cum dă el telefoane PESTE CAPUL tuturor, inclusiv al F.M.I.ului, la tot felul de înalte oficialităţi, ba Solana, ba Chirac ş.a. În capul lui răvăşit de gărgăriţe, acest „Mute Fuște“ (cred că e o greşeală de corectură!) crede că ne impresionează şi că ne ia piuitul prin pătrunderea lui impetuoasă în politica mondială, unde se trage de brăcinari cu mai marii lumii, cu care, vorba pîrnăiașilor, e „la pijama“. Impresionat de această poziţie spectaculoasă, pe care n-a mai avut-o pînă acum nici un şef al Statului Român, pezevenghiul ăla de Alcibiade i-a luat un interviu lui Emil

ALCIBIADE: Domnule preşedinte, întreaga Țară a aflat cît de eroic vă luptaţi pentru binele nostru. Chiar daţi telefoane aşa, tuturor personalităţilor de pe toate meridianele? EMIL COnSTAnTInESCU: Da, așa ceva face parte din „Contractul cu Monarhia“, cînd am rostit Proclamaţia de la Ruginoasa mi-am luat angajamentul, în fața statuii lui Alexandru Ioan Cuza, că voi urma întocmai stilul lui de lucru. ALCIBIADE: Hai, nu mă-nnebuniţi!

Păi Cuza nu putea să dea telefoane, fiindcă Bell... EMIL COnSTAnTInESCU: Ce Bell? Nici un Bell! I-am adus în Ţară şi pe cei de la Bell Helicopters, sînt aici, cu banii jos, abia aşteaptă. ALCIBIADE:

Mă refeream la inventatorul telefonului, Graham Bell. Aparatul ăsta a apărut la cîțiva ani după moartea lui Cuza... EMIL COnSTAnTInESCU: Domnule, nu asta-i problema. Vezi că nu ştii Istorie? Cuza n-a murit, eu sînt reîncarnarea lui Cuza. Eu ştiu mai bine cu cine vorbea Cuza, fiind copia lui la xerox şi avînd legitimitate. Chestiunea e alta: începînd din 17 noiembrie, nimeni nu se mai poate întoarce la 16 noiembrie, de pildă. Şi nimeni nu ne mai poate da lecţii cu aspect de frecţii, fiindcă la noi s-a făcut transferul paşnic de Putere: de la P.C.R. I la P.C.R. II. ALCIBIADE: Şi chiar vorbiţi în fiecare seară cu cîte o mare personalitate? EMIL COnSTAnTInESCU: Cu modestie trebuie să recunosc că da, adică vorbesc. Imediat se deblochează toate problemele şi năvălesc investitorii, e ceva de speriat, curg miliardele de dolari! ALCIBIADE: De exemplu, aseară cu cine aţi vorbit? EMIL COnSTAnTInESCU: Am vorbit cu nevastă-mea, care era la Strasbourg. Mi-a zis s-o las mai moale cu gagicile, fiindcă acum sînt şef de stat şi-mi bagă şoricioaică în traista cu lucernă. ALCIBIADE: Bine, bine, cu nevestele vorbim toţi, fie că se află la Strasbourg, fie că se află la Spitalul Filantropia. Poporul vrea să ştie dacă aţi vorbit cu vreo mare Putere... EMIL COnSTAnTInESCU: Mă faceţi să divulg ceea ce n-aş fi vrut. Ştiţi, sînt o serie de chestii pe care numai eu şi mon frère Jacques le cunoaştem. Dar, dacă tot insistaţi, aflaţi că am vorbit cu Casa Albă. Se ivise o problemă extrem de importantă pentru siguranţa zonală, aşa că am pus mîna pe telefonul roşu. Mi-a răspuns o voce de femeie. Am crezut întîi că e Hillary Mă înşelasem, era Chelsea ALCIBIADE: nemaipomenit! Echipa lui Dan Petrescu era acolo? EMIL COnSTAnTInESCU: Mă refeream la fiica lui Bill, pe care o cheamă Chelsea ALCIBIADE: Aha, puştoaica aia care a împlinit 17 ani. Şi ce i-aţi spus? EMIL COnSTAnTInESCU: Alo, tu eşti,

Chelsea? Aici Emil, din România! CHELSEA: Care Emil? Emil Hossu? Emil Dima? Emil Dumitrescu, zis Cico? Emil şi Detectivii? EMIL COnSTAnTInESCU: Nu, eu sînt, preşedintele Emil Constantinescu. Tac-tu e-acasă? CHELSEA: Da, dar nu pot să-l chem. L-a-nchis mama-n pod. EMIL COnSTAnTInESCU: Deci şi el e sub papuc? Am crezut că numai eu. Dar ce-a făcut? A mai hărţuit sexual pe cineva? CHELSEA: De data asta chiar că n-a făcut nimic. Pur şi simplu trebuie să repete la saxofon nişte cîntece pentru serbarea mea şcolară. Aveţi să-i transmiteţi ceva? EMIL COnSTAnTInESCU: Tot în legătură cu saxofonul. S-a ivit o problemă. Cred că îl ştii pe Marin Petrache Pechea CHELSEA: Da, interpretul acela de culoare. EMIL COnSTAnTInESCU: Ei, bine, ce era el negru pînă acum, da’ să vezi ce s-a-nnegrit azi-dimineaţă! Pur şi simplu a înghiţit muştiucul şi nu ştim ce să facem. CHELSEA: nu vă speriaţi, şi tata a înghiţit tot felul de muştiucuri. Pe unele le-a eliminat prin metoda „restitutio in integrum“, dar vreo 10 încă mai sînt în stomacul lui. Cel mai nostim e cînd adoarme şi, în loc să sforăie, scoate nişte sunete de zici că-i Dan Mîndrilă cînd a călcat pe-o şindrilă. EMIL COnSTAnTInESCU: Mîine se va da pe Tele 7 abc meciul Chelsea-Liverpool Îţi ţinem pumnii. Sprîncenata de mă-ta ce face?

CHELSEA: S-a dus să ia Premiul Grammy. EMIL

COnSTAnTInESCU: CHEIA e la tine? CHELSEA: nu, a luat-o mama. norica ce face, tot cu bagabonţii?

ALCIBIADE: Văd că sînteţi foarte bine cunoscut. Ce păcat că n-ați vorbit cu preşedintele S.U.A.! EMIL

COnSTAnTInESCU: Păi, tocmai aici a fost marele șpil: Emil a vorbit cu Bill! ALCIBIADE: Cum aşa? n-a zis pistruiata de fi-sa că e-nchis în debara?

EMIL COnSTAnTInESCU: Ba da, dar preşedintele celui mai puternic stat din lume a auzit că sînt eu la aparat. Așa că a început să emită semnale Morse cu saxofonul. Le-am descifrat imediat, doar văzusem de şapte ori filmul „Secretul cifrului“, cu Colea Răutu în rolul lui Tălîmbu ALCIBIADE: Lasă-l, dom’le, pe Tălîmbu în pace, că aici vorbim de Siguranţa naţională! Ce-a zis Bill Clinton? EMIL COnSTAnTInESCU: Ti-ti-ti! Ta-ta-ti! Emil? Aici e Bill! Prevăd că o să ai soarta lui Benny Hill, dacă te mai comporţi ca un debil! Ta-ta-ti! Ti-ti-ta! America e cu ochii pe tine ca pe butelie! Ai început foarte bine, dar nu pe democratul Sever Mureşan trebuia să-l arestezi, ci pe republicanul George Bush. Nu intri în n.A.T.O. pînă nu faci pace cu Ruşii: Horia Rusu, Mircea Rusu, Belarusu și Bela Kuhn. Crede-mă, aș vrea să te invit la Casa Albă, dar mişcările ecologiste se tem că vei paşte toată iarba din faţă. Şi nu ne e de iarbă, fiindcă oricum e din plastic, ci de stomacul tău, întrucît s-ar putea să faci căcăreze ca nişte mingi de ping-pong, ori chinezii, care ne creează mari probleme cu ocuparea pieţei, atîta aşteaptă. Good bye, Emil! Salutări lui nimicarnița aia de Victor Ciorbea, spune-i că-l caută regizorul Francis Ford Coppola pentru seria a doua la „Dracula“ ALCIBIADE: Înălţător mesaj, într-adevăr. Un veritabil discurs despre Starea naţiunii! Abia acum vor înţelege milioanele de români că aveţi deschisă orice cale de comunicare. Și cu cine aţi mai vorbit? EMIL

COnSTAnTInESCU: încurajat de frumoasele cuvinte ale lui Bill, l-am sunat imediat pe Boris Elţîn. Nu era nici la bal, nici la spital. L-am prins pe un yacht, efectua o croazieră pe Volga. Cine credeţi că era lîngă el?

ALCIBIADE: Păi cine să fie? Ia să văd dacă ghicesc e Rasputin, ăla de pe sticla de vodcă! EMIL

COnSTAnTInESCU! Niet kultur! Mai erau Helmut Kohl şi Tansu Ciller ALCIBIADE: Reuniune la nivel înalt! Și ce probleme aţi abordat? EMIL

COnSTAnTInESCU: Probleme de interes comun, în primul rînd integrarea în n.A.T.O. Boris m-a luat tare

de tot, la început. BORIS ELŢÎn: Emil, tu eşti? Zdrasvuite! Am auzit că te opui ca Rusia să intre în n.A.T.O.! Să ştii că nu eşti băiat gigea, o să cazi în Canalul de la Agigea EMIL COnSTAnTInESCU: Boris nicolaevici, crede-mă că la ora actuală nici nu mai ştiu cine și unde intră. România în n.A.T.O.? n.A.T.O. în Rusia? Rusia în România? Cum îți merge inima? BORIS ELŢÎn: (cîntînd şi dansînd în ritm de rock, acompaniat la armonică): Inima mea e-a ta/ Şi-ntreaga mea iubire/ Azi pe o rază de stea/ ne-ndreptăm spre cimitire! ALCIBIADE: Spre fericire, nu spre cimitire! EMIL COnSTAnTInESCU: Eh, şi tu, acum. Important este că mi i-a dat la telefon şi pe cei doi oaspeţi ai săi. Întîi am vorbit cu ministrul de Externe al Turciei ALCIBIADE: Frumoasă, turcoaica! Și ambiţioasă foc! EMIL COnSTAnTInESCU: Alo, Tansu? Ce faci acolo, puştoaică, între doi masculi? TAnSU CILLER: Lasă-i în plata lui Allah, că e beţi morţi, de o săptămînă o ţin numai pe streptomicină 5 stele. Asta-seară Boris Elţîn m-a invitat la dans şi tot timpul mi-a cîntat la ureche: „Dansu’ Dansu’, Dansu’ este viaţa mea!“. Iar Helmut Kohl mă confunda cu Eva Braun, bate din călcîie şi joacă kazaciok cu o halbă de bere-n cap. EMIL COnSTAnTInESCU: Dragă sultănițo, avînd în vedere că relaţiile dintre traseistele românce şi şoferii turci au cunoscut o înflorire fără precedent, mai ales după victoria forţelor democratice, de la 17 noiembrie, m-am gîndit să-ţi propun următorul Program de integrare: ce-ar fi să organizăm un Summit între prostituate şi camionagii, în parcarea de la Urziceni, şi pe urmă să ne retragem noi doi, la nea Iulică Oprea, în hogeacul „Privighetoarea“ să ţi-l prezint pe cetăţeanul suedez Mirtanson?! TAnSU CILLER: Excelentă idee! Vom da o lovitură mortală islamistului Erbahan, şi-n locul lui o vom instala pe Bahmuţan! Vin, dar cu o condiţie: să mă laşi să te trag puţin de ţăcălie, în faţa blitzurilor, pentru a răzbuna înfrîngerile otomane de la Rovine, Podul Înalt, Călugăreni şi Plevna! ALCIBIADE: Patrioată femeie! Eu zic că merită efortul... EMIL COnSTAnTInESCU: Am fost de acord, normal! De cîte ori o văd, mie mi se ridică nivelul politic! E foarte clar că, dacă România și Turcia se aflau în n.A.T.O., nu s-ar mai fi încăierat niciodată, timp de 700 de ani. Dar comuniştii aveau tot interesul să dezbine aceste popoare surori, în care Turcia e fratele mai mare, iar România e surorile Kessler ALCIBIADE: În fine, aţi dat şi peste Helmut Kohl. Cu ăsta ce-aţi vorbit? EMIL COnSTAnTInESCU: Chiar că nu mai ţin minte! Şi ştii de ce? Între timp, mă matolisem şi eu. Aşa că el îmi zicea mie Emil Bărbulescu iar eu îl confundam cu Helmut Dukadam. Ca prin ceaţă, îmi aduc aminte că şi discuţia cu el a reprezentat un mare succes: Germania ne va sprijini să intrăm în n.A.T.O., ba chiar să-l depăşim, ieşind pe gaura cealaltă! Dacă Franţa va fi avocatul nostru, Germania va fi gardianul. La sfîrșit, cancelarul mi-a spus... HELMUT KOHL: Emile, hai sifon! Meine liebe kaze, suferă de maţe! ALCIBIADE: Inteligente cuvinte. Ce-or însemna ele oare? EMIL COnSTAnTInESCU: E deviza Uniunii Creştin-Democrate, condusă de Wim Van Velzel, care are el nume de coreean, dar e honkonghez. Din păcate, în privinţa vreunui ajutor bănesc, cancelarul – canci! ALCIBIADE: După cum se vede, ați făcut un tur de forţă. EMIL COnSTAnTInESCU: Bineînţeles! M-am antrenat la Coco Jumbo, ca să nu mai pomenesc de presa franceză, pe care o citeam de la 10 anişori, direct în ruseşte! Cineva trebuie să pună dezastrul ăsta pe picioare! Cînd e vorba de Ţară, la o adică, las totul deoparte, car apă cu găleata, schimb apartament etaj 9 cu vilă, dau mingi în tribune, ca să trag de timp, dar am soluţii la toate problemele.

ALCIBIADE: Vorba bancului: „La cărbuni tot tumpingi, băi, bulache?“

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Emil Frederic – ºerbetul unui cofetar interbelic

Pînă spre sfîrșitul deceniului al doilea al veacului trecut, cofetăriile erau destul de rare în București. Emil Frederic, alături de Fialkovsky și Capșa, se numără printre cofetarii emblematici ai începutului de Secol XX. Exista, însă, pe atunci o breaslă a „cofetarilor ambulanți”, care avea să „supraviețuiască” și primului Război Mondial. La ei găseai „fierturi de dulcețuri”, de caise verzi, de căpșune și fragi, ananas, de foi de trandafir, de cireșe amare – albe sau negre – , de vișine sau de fructe de pădure – agrișe, coacăze, zmeură, coarne și mure. Asta pe timpul verii, căci odată cu toamna tot ei te îmbiau cu gavoanoasele de dulcețuri din nucă verde, prune, gutui și chitră. Și tot la negustorii ambulanți găseai șerbeturile cu aromă orientală, ce începuseră a fi considerate, după război, nițel cam demodate.

Obiceiul acesta al preparării dulcețurilor – ca și a altor minuni dulci – l-au preluat apoi, de la cofetarii ambulanți, maeștrii cofetari din marile localuri ale Bucureștilor. Puțină lume știe astăzi că un episod important are în miezul lui o dulceață de trandafiri. Într-una dintre ieșirile lui negustorești, Vasile Capșa ajunge la destinație, în Crimeea, cu marfa din harabale (pastrame și brînzeturi) distrusă de căldură. Fără prea mulți bani în buzunar, se îmbarcă la Odessa, pentru a ajunge în Bulgaria și, de acolo, în țară. Aerul îmbălsămat cu parfumuri de trandafir îi dă o idee: cumpără pe credit zahăr și petale de trandafir, închiriază un șopron părăsit și, acolo, se pune a găti dulcețuri care stîrnesc pofta (și invidia) bulgarilor. Și se grămădeau la el bulgarii (și bulgăroaicele) să cumpere gavanoasele cu dulceața de roze!

Pe-atunci (era în veacul al XIX-lea), nu se învoi Vasile Capșa să vîndă și rețeta. Și nu era singurul care

ținea ca ochii din cap la rețetele lui, nu doar de dulcețuri, ci și de biscuiți, fursecuri, budinci, șerbeturi, bomboane, torturi și alte multe cofeturi dulci și aromate.

În anul 1928, Emil Frederic, cofetar bucureștean mult umblat prin lume și școlit la marile case de profil din Franța, Elveția, Germania, Egipt și America, publica

Despre mãmãligã ºi apariþia porumbului pe coclauri autohtone

Cu toate că ne-am însuşit, vrînd-nevrînd, categorisirea de „mămăligarii Europei” şi purtăm cu dispreţ povara fierturii pe umerii noştri de ultimă naţiune din zonă fără o identitate culinară asumată şi promovată, ne semeţim eroic de fiecare dată cînd „explodează mămăliga” avînd pusee naţionaliste şi ultranaţionaliste cînd te aştepţi mai puţin. Şi în acest caz, al mămăligii, dezbaterea publică pendulează între credulii care bagă mîna-n foc cum că „laboratorul din Bucegi” e ieslea lumii şi cei care ne explică: de fapt, gastronomia autohtonă este un copil adoptat căruia trebuie să-i reamintim constant situaţia socială.

Şi cum pare-se că adevărul e la mijloc, îndrăznesc o teză: nici dacofilii şi nici cei care clamează cum că italienii, prin polenta, sînt de fapt inventatorii mămăligii, nu au nici pe departe dreptate. Şi unii, şi ăilalţi, aşa cum şi alte sute de naţii se hrăniră de milenii cu fierturi din spărtură de cereale. Pe la noi, mei. Mult mei. Apoi, de curînd, că aşa-i în istorie, veacurile trec repede, venit-a porumbul pe meleaguri europene din Americi şi, după ce ne-am dedulcit la aroma şi uşurinţa cultivării lui, am prins din zbor că-i mai bună fiertura cu mălai. Şi noi, şi italienii. Că rudele noastre mediteraneene au pus mai multe ingrediente prin mămăligă – de la busuioc la cerneală de sepie –nu schimbă cu nimic polemica, ci doar îi face autori de mai multe, poate chiar şi mai gustoase, variaţiuni la temă. Dar să ştiţi că nici noi nu sîntem mai prejos şi, dacă ne luăm doar după monumentala carte a lui Radu Anton Roman, nu ne ajung degetele să numărăm felurile, de la clasica mămăligă fiartă în lapte, cină constantă a „ciobanilor şi a majorităţii ţăranilor intra şi extracarpatini, munteni, deleni, văleni ori dunăreni «dar nu şi delteni, care cu borş de peşte trăiesc»”, la mămăliga pe pături, varianta maramureşeană, mai de sărbătoare, în care vreo cinci feluri de brînză se

îngrămădesc în pîntecele de mălai, ori cea din Baia de Aramă, unde pe lîngă unt, caşcaval, smîntînă şi ou îşi fac loc şi prunele, merele ori gutuile, sau cu grijită formă prăjită-n tigaie, precum chiftelele de mămăligă de pe la Sighet.

Cînd ajunge porumbul în Europa

Dar ca să ai mămăligă de porumb, trebuie să ai porumb. Să ne oprim niţel asupra cîtorva date istorice. Porumbul ajunge în Europa fix în 1493, adus de Columb încă din prima sa călătorie peste ocean. Începe să fie cultivat în Peninsula Iberică, iar în primii ani ai Secolului al XVI-lea este atestat în Castilia, Andaluzia și Catalonia. ,,În jurul anului 1520 este atestat și în Portugalia. În anii următori pătrunde în sud-vestul Franței (prima atestare la Bayonne, în 1523) și în nordul Italiei (mai ales în regiunea vestică a venețiilor, unde cultivarea sa ia avînt în anii ʼ30 ai secolului). De aici a trecut în Panonia și Pensinsula Balcanică”.

Cînd ajunge la noi

Să nu vă uitați în gura lui Dinicu Golescu („Însemnările călătoriei mele”) cînd spune: „întîiul aducător al sămînții porumbului – Constantin Mavrocordat”. Așa cum nici cartea „De la Dragoș la Cuza Vodă, Legende Populare Românești” nu redă cu acuratețe date istorice și pune în seama lui Negru Vodă aducerea porumbului, chiar înainte să aflăm de Americi. Banul Mihai Cantacuzino, autorul al unei ,,Istorii a românilor” (1776) atribuie aducerea porumbului în Muntenia înaintaşului său Şerban Cantacuzino (domnie 1678-1688). ,,În domnia sa – spune banul – el a adus întîi în Ţara Românească de a semănat porumb, ce-i zic moldovenii păpuşoiu, cu care mare ajutor este ţerii, atît spre hrana norodului celui prost, cît şi spre hrana dobitoacelor, şi mai mult ajutor

la „Cultura românească” primul „Manual practic de cofetărie” românesc, gîndit anume „pentru cofetari și particulari”.

Despre timpul cînd era ucenic, Emil Frederic își amintește: „Exista între lucrătorii de atunci un fel de sport de tăinuială. Care de care se întreceau cu secretele; unii se închideau în odaia lor cînd făceau cîte ceva, ca să nu-i vază ceilalți, iar alții purtau greutățile balanțelor în buzunare și după ce cîntăreau le băgau iar în buzunar, așa că ucenicilor nu le era cu putință să apuce o rețetă oarecare. Pînă și patronul meu, D-l V. Fialkowsky, care era un artist în piese de pattillage și un bun decorator, tot ce lucra, lucra într-o odaie închisă”. Mania asta a secretelor mergea pînă acolo încît „elevii care intrau în casa Fialkowsky cît și în casa Capșa erau considerați ca și copiii casei și nu mai părăseau casa”.

Din cartea aceasta unde secretele dau în floare –cum dau bobocii trandafirilor pentru dulceață – nencumetăm azi a vă dezvălui și dumneavoastră ceva din „dulcea taină” a „cofeturilor” interbelice.

Despre ºerbeturi

„Șerbetul este o dulceață de origine cu totul orientală, ba chiar turcească. Șerbetul te face să bei apă mai multă decît după simpla dulceață. Aceasta dovedește că vine din țări calde, din Asia, unde, sub presiunea căldurii, lumea trebuie să bea și, musulmanilor fiindu-le interzis să bea vin și spirtoase, ei au născocit șerbet care cere apă multă. Fiind multe secole vecini cu ei, această dulceață s-a introdus și la noi. În realitate, ea este foarte bună și se poate face din toate fructele cu puțină băgare de seamă. Orice cofetar cu nițică experiență poate să facă orișice șerbet cu gusturi naturale” (Emil Frederic, ,,Manual practic de cofetărie pentru cofetari și particulari”). SIMOnALAZAR.WORDPRESS.COM

în vremea nerodirii grîului sau mălaiului (mei – n.m.). Mult se ajuta norodul cu această sămînţă la vreme de foamete. Perioada este susţinută şi de topicele cucuruzi, cucuruzeni, ce apar într-un document din Secolul al XVII-lea (scris la Glodeanu, în județul Buzău, datat 1662). Şi poate nu era nevoie, dar mă mai folosesc de două citate în sprijinul informaţiei de mai sus. În volumul său dedicat capitalei, Alexandru Predescu scrie „Mai ales de cînd țăranul valah primise, în vremea lui Șerban vodă Cantacuzino, o nouă sămînță pentru mămăligă, mai bună la gust și mai sățioasă decît meiul dacic”. Iar Vlahuţă, în ,,Din trecutul nostru”, ne vorbeşte despre străvechea mămăligă din mei: „Ele vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, cînd nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în cîmpiile roditoare de la poalele Carpaților grîu pentru negoț și mei pentru hrana lor – străvechea mămăligă”. Îl consemnează pe Cantacuzino drept descălicător (sic!) de lanuri de porumb. Prima consemnare a unei culturi de porumb din Trasilvania datează din 1611. În Moldova porumbul apare pe timpul lui Constantin Duca (1693-1695).

GASTROART.RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

O carte de suflet românesc

Antologia ,,Bucuria cuvintelor” (2022), apărută sub egida Salonului literar-artistic ,,Arta prin educație”, Ploiești, este un act îndrăzneț de cultură în vremurile acestea tulburi, cînd războiul e în plină desfășurare în Ucraina, la doi pași de granițele Republicii Moldova și ale României, tulburînd liniștea întregii Europe și a lumii. Cine nu a deschis o carte de istorie nu are de unde să știe cum e războiul, cît de periculos și de distrugător este. Ne referim aici la tînăra generație, la acei tineri care sînt prea puțin interesați de trecut sau cărora părinții și bunicii, pentru a-i proteja, nu le-au vorbit de grozăviile războiului, cu tot ce presupune el: teroare, vărsare de sînge, refugiați... Războiul nu aduce pîine, nu seamănă pămîntul cu flori, cu clădește case, școli, spitale, dimpotrivă, distruge tot ce întîlnește în cale, învrăjbindu-i pe oameni, inoculîndu-le ura în suflet, provocînd înfruntarea între frați și prieteni, care se trezesc, peste noapte, dușmani de moarte... În ciuda celor ce se întîmplă azi în lume, a vremurilor pe care le traversăm, iată că printre noi se află destui oameni de bine, sensibili la tot ce se petrece în jurul nostru, cu sufletul vibrînd pentru neamul lor, pentru pace și armonie. Spre cinstea și lauda lor, printre aceștia se numără Veronica Pârlea Conovali și Gabriela Alef Machidon, care au decis să editeze antologia ,,Bucuria cuvintelor”, cuprinzînd creații lirice, povestiri și scrieri cu conținut evocator, toate ilustrînd dragostea românului pentru înțelegere între oameni și solidaritate. Dintre autori, îl amintim pe Andrei Viziru, om de radio, care, cu măiestrie de harnic povestitor, ridică dialogul, purtat pînă în cele mai mici amănunte, pînă la un nivel artistic remarcabil, realizînd memorabile pagini de carte. Astfel, Andrei Viziru aduce un pios omagiu marelui poet Grigore Vieru și regizorului Emil Loteanu, ,,Patriarhul filmului poetic”, cum îl denumește el, ambii născuți pe pămîntul Basarabiei, fiica eternă a României Mari. Pe de o parte, scrie despre aceștia prin prisma prieteniei ce i-a legat și, pe de altă parte, din dorința de a sublinia însemnătatea și valoarea creațiilor lor artistice din domeniul literaturii și cel al cinematografiei, pentru generațiile care vor veni. Am făcut aceste precizări pentru a arăta că românii sînt nu doar oameni blajini, ci și deosebit de mîndri

Riscuri prezidențiale

(urmare din pag. 1)

Cum mai bine de peste 20 de ani – luînd în calcul și timpul cît a fost ministru al Transporturilor – s-au scurs de la acel moment, e perfect normal să ne întrebăm cine a stat de veghe atîta amar de vreme să îl păzească pe Traian Băsescu și, cum vine vorba românească, să i-o și coacă?!

În octombrie anul trecut s-a adus un amendament la legea cu privire la privilegiile de care beneficiază foștii șefi de stat (pază SPP, casă de protocol, 75% din retribuția președintelui în exercițiul funcțiunii) – anume pierderea acestor privilegii în cazul în care se descoperă că un fost președinte a colaborat cu Securitatea. M-a frapat viteza cu care a fost semnat amendamentul respectiv de către un președinte care, de regulă, nu a arătat pînă în prezent grabă în semnarea actelor oficiale. Prin aceasta nu doresc să las de înțeles că este de preferat ca informatorii Securității să nu plătească fapta respectivă. Dimpotrivă, mai ales cînd unii oameni au suferit pentru aceasta. Dar nici să trecem cu vederea unele informații cusute cu ață albă nu ar fi în regulă.

Să fim iertați, însă exemplele date pînă acum în spațiul public privind colaborarea lui Traian Băsescu

cînd vine vorba de valorile lor naționale. Astăzi poate că nu am fi scris aceste rînduri dacă nu ni s-ar fi oferit ocazia să luăm cunoștință de această apariție editorială, ,,Bucuria cuvintelor”, inițiată și materializată de două inimoase poete, Veronica Pârlea Conovali și Gabriela Alef Machidon, surori prin sînge și grai, aparținătoare aceluiași pămînt strămoșesc, chiar dacă, în pofida voinței românilor de dincoace și de dincolo de Prut, se păstrează încă o graniță nedreaptă. Autorii incluși în această antologie sînt prezenți cu scrieri inedite, concepute pentru a oferi cititorilor bucuria luminii și a păcii, a curajului de a merge înainte și a nu se lăsa copleșiți de zăngănitul înfricoșător al armelor. Uniți, vom trece și prin aceste momente grele, pe care omul pașnic, cu credință în Dumnezeu și dragoste pentru copii, le respinge cu fermitate. Cinste acestor două inițiatoare, poete cu versuri de o reală simțire românească, spirite vii, dinamice, care ne-au oferit spre lectură un atît de frumos dar poetic – antologia ,,Bucuria cuvintelor” -, sfidînd războiul și timpul acesta întunecat, străbătut de vești tot mai triste. Veronica Pârlea Conovali, de la Chișinău, și Gabriela Alef Machidon, de la Ploiești, două inimi mari, cît România Mare, cu credință, dreptate și cutezanță, slujesc cu prisosință, prin ședințele Salonului literarartistic ,,Arta prin educație”, Unirea spirituală a românilor de pretutindeni. Prin urmare, chiar dacă, în antologia ,,Bucuria cuvintelor”, puține sînt poeziile de esență național-patriotică, în creația fiecărui autor antologat se simte, împrospătat, spiritul patriarhal al românului.

Salutînd acest act de cultură, putem spune că oamenii, chiar dacă trăiesc sub vremuri tulburi, știu să se bucure unii de alții și să-și ofere sprijinul la nevoie. Cît despre război, nimeni să nu se mai gîndească vreodată la așa ceva, pămîntul are nevoie de soare și flori, de pace și bucurie, de rouă și cîntec de privighetori,

cu Securitatea nu sînt de natură să convingă. Mă întreb: ce puteam răspunde, în locul lui, fiecare dintre noi, la întrebarea ,,Cine este George Pădure și cu ce se ocupa el la Anvers, în Belgia?” dacă nu exact ceea ce a mărturisit chiar cel în cauză: „un transfug care se ocupa cu vînzarea de televizoare”? Iar despre colegii lui de la Liceul de Marină din Constanța ce-ar fi putut Băsescu să „toarne”? Că au copiat la lucrările scrise, or că au sărit gardul la internat?

Am mai spus-o și o repet: ce înseamnă „a turna” la Securitate? Să spui lucruri obișnuite pe care orice paznic le poate raporta, sau „să vinzi” secrete de stat or probleme de ideologie politică ce lezează siguranța statului? Cred că al doilea aspect rămîne valabil... Așadar, așteptăm exemple concrete din „turnătoriile” lui Băsescu. Altfel, devenim neconvingători, mai ales că și CNSAS confirmase în patru rînduri că nu a colaborat cu Securitatea. Ar mai fi un aspect de luat în calcul: nu sînt de acord nici ca cei care au intrat în detenție pe vremea cînd Băsescu era președinte al României (Dan Voiculescu sau Adrian Năstase) să declare acum că au fost privați de libertate din cauza lui. Și nici cu cei care acum sar să-i dea cu piatra în cap (vezi cazul Cristescu), care nici măcar nu

Iată, vine primăvara, Cu alai cuprinde țara, Sătenii se pregătesc Ogoarele le sfințesc

Salbe vii de clopoței ne sînt primii ghiocei, Care-au implorat tot cerul Să nu-i mai usuce gerul

Iarba-ncepe să-ncolțească, Pădurea să-mbrotăcească, Dragobetele-a-nviat Și e pus pe sărutat

Așteptata primăvară

Vine să salveze țara

De o tristă pandemie, De cumplita sărăcie, De războiul fratricid, Care e mult mai perfid

Decît virusul Covid

,,Degeaba vine primăvara, Atîta iarnă e în noi” –E-ngrijorată acum țara

De catastrofe, de război.

Prof. ALEXAnDRU DUMITRU

iar poeții, cu lira lor, să-și păstreze menirea de a fi mesagerii lucrurilor frumoase. Așa cum o fac și cei din antologia amintită, în care emoția cuvintelor se simte ca o boare ce se ridică din spicele aurii, ca în versurile lui Nicolae Bălțescu, din poezia ,,La hotarul vremii” (pag.11): ,,Apropiații mei din toate patru zări,/ Să ne luăm de mîini și, cald, privirea/ S-o întreptăm spre Cer. Din alergări/ După averi, renume să ne oprim/ Și să trezim în noi, în toți, iubirea”... Iubirea care să distrugă toate războaiele lumii, dacă omul dorește aceste lucru.

IOn MACHIDOn, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

ar fi fost cunoscuți fără Băsescu... Să fim serioși, dar oamenii legii ce-au păzit, ei nu au avut un cuvînt de spus? Așadar, fostul președinte își caută casă și se străduiește să răspundă cum se cuvine reporterilor care stau, de dimineața pînă seara, în fața casei pe care n-a părăsit-o încă, ori face eforturi să-și mențină calmul față de individul care scrie cu grafitti felurite inepții pe gardul imobilului. Să nu uităm că Traian Băsescu a fost, totuși, președinte în două legislaturi, chiar dacă acum seamănă cu un personaj tragic din clasicii greci...

LECTURI LA

Cîntecul religios, în strînsă legătură cu tradiția populară (I)

Cîntecele religioase țin de tradiția credinței noastre ortodoxe, ele includ atît cîntecele bisericești propriu-zise (sau pricesne – cum se numesc în Transilvania, reprezentînd puntea de legătură între cîntarea bisericească și tradiția populară), cît și rugăciuni cîntate, care se înrudesc chiar și cu colindele. Multe au melos de doină și pătrund în adîncul sufletului, în ele vibrează întreaga noastră ființă. Așa cum dorul din doină ne poartă din deal în vale și ne ridică iar pe deal, cîntecul religios ne poartă spre Dumnezeu, spre Sfînta Fecioară, spre lumină, spre zone unde pătrundem cu mai multă dăruire, cuvîntul fiind învăluit în melodie. Primul cîntec bisericesc, ce mă înalță și astăzi, cînd scriu aceste rînduri, este Tatăl nostru, pe care l-am învățat întîi cu vorbe – bunicul meu îl spunea cu o silabă în plus, care-i accentua, parcă, smerenia: ,,Tatăl Nostru carele ești în Ceruri, sfințească-Se Numele Tău...”.

Din fragedă copilărie am simțit înălțarea la care ne poartă rugăciunea și cîntecul religios: îngînam, ca într-o șoaptă melodioasă: ,,Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine...” și ,,Tatăl Nostru, Ceresc Tată,/ Noi pe tine te rugăm/ Luminează-a noastră minte/ Lucruri bune să-nvățăm/ Căci Tu ești Stăpînul lumii/ Și al Nostru Tată ești/ Și pe toate cele bune/ Numai Tu le împlinești. Amin”.

Am crescut, m-am maturizat, mintea a parcurs multe trepte, în suflet am adunat și rele, și bune, dar sprijinul permanent mi-a fost Dumnezeu-Tatăl, Cel pe care ni-L mărturisește Isus – Fiul Său cel veșnic. Cu timpul, am înțeles ceea ce ne spunea Părintele Galeriu la slujbele din Biserica ,,Sf. Vasile” din Ploiești: ,,În acest univers imens, amețitor, ale cărui margini abia le putem gîndi, este Cineva Care ne cuprinde, Îl purtăm în noi, ne poartă destinul, sensul și pe care Îl putem și chema Tată. Care niciodată, nicăieri, oricît am fi de alții lepădați, nu ne părăsește și nu ne lasă singuri”. Și noi ne adresăm Tatălui, Fiului Său și Maicii Sfinte prin rugăciuni și cîntări. Și aceste cîntece se intonează la sărbătorile/slujbele bisericești, dar și în singurătatea omului sau în grup, chiar la spectacole organizate cu ocazii speciale. Ba, sînt și cîntece de pelerinaj, despre care mi-a amintit interpretul Alexandru Pugna: ,,Le cîntă creștinii în timp ce se îndreaptă, mergînd pe jos, peste dealuri (să scurteze drumul și să evite aglomerația din sate), de exemplu, spre Mînăstirea Nicola de lîngă ClujNapoca (unde doarme în mormînt Ioan Alexandru) sau spre Mînăstirea Rohia, din Țara Lăpușului”.

Chiar dacă ,,marii specialiști” n-or fi de acord, eu insist cu ideea că aceste cîntece izvorîte din ,,isonul” vreunei fețe bisericești (din lumea satului!), prin melodia înălțătoare și prin adîncirea în sufletul/ suferința omului, se aliază în spritul românului cu doina, chiar cu unele romanțe. Vasile Alecsandri scria că romanțele noastre sînt adevărate rugăciuni, la fel și doinele: ,,Eu, de cîte ori aud o doină, mă închin, îmi pare că aud Moldova plîngînd după gloria ei cea veche”. Atît romanțele, cît și doinele țin de religia sufletului nostru. Să ne gîndim la piese precum ,,Se-aude clopotul la Schit” (în care glasul clopotului se-mbină cu ,,buciumul prin munți”, ,,cu pîraiele cum curg”), ,,Îmbătrînesc și-mi pare rău”, ,,De ce m-ați dus de lîngă voi?”, pe versuri de Octavian Goga (,,Așa vă treceți, bieți bătrîni,/ Cu rugi la Preacurata/ Și plînge mama pe Ceaslov/ Și-n barbă plînge Tata”), ,,Aș vrea să intru-n Mînăstire”, ,,Călugărul din vechiul Schit” ș.a.

Putem spune, de asemenea, că nu există interpret de muzică populară care să nu-L invoce pe Dumnezeu în cîntecele lui, chiar dacă acestea nu sînt neapărat religioase:

Slobozi, Doamne, glasul meu, Slobozi, Doamne, glasul meu Să răsune-a țingălău. (Fl. Ungur) ⁕

Ș-apăi Dumnezeu să te ferească

De dragostea oltenească, Te usucă, te faci iască

Te bagă-n boală cîinească.

⁕

Ce mi-e drag știu numai eu, Eu și bunul Dumnezeu. ⁕

Dă, Doamne, pe lume bine

Și pe neamul meu îl ține...

Ține, Doamne, vița me Și pe mine tot așe. (Fl. Ungur)

Și în unele cîntece populare există note religioase. Chiar lauda adusă omului, pe care l-a creat Domnul ca să stăpînească Pămîntul, ne apropie de principiile crdinței. E foarte cunoscut cîntecul interpretat de Pr. Cristian Pomohaci, cel cu adînci rădăcini în vestita comună Rebrișoara, aflată la 2 km de Năsăud: A fi om îi lucru mare, A fi domn e o-ntîmpare

Că domn poate fi oricine, Dară om cui îi stă bine.

⁕

Să fii mare nu-i mirare, Să fii om îi lucru mare; Să fii mare nu-i nemică, Omenia te rădică...

Așa se explică și prezența versurilor cu valoare apodictică:

Fiecare om pe lume

Are și rele și bune

Să fii om cu lumea toată, Dar să nu aștepți răsplată! ⁕

Tătă casa are-o cruce

Numa’ cine-o poate duce.

Și parcă, de la sine, urmează invocarea Proniei Cerești:

Că și eu o duc cu greu

Numai că-n sufletul meu

Cîte trag știu numai eu, Doamne, fă bine, nu-mi da Atîta cît pot răbda...

Este imposibil, cînd auzi aceste cuvinte, să nu-ți apară în minte chinul lui Isus, strivit de Crucea pe care Și-o căra singur, pe Dealul Golgotei, cruce pe care urma să fie răstignit, luîndu-Și asupra Sa păcatele oamenilor. În plus, în asemenea creații, întîlnim frecvent cuvîntul suflet, atît de cuprinzător ca sens, deși, uneori, se diferențiază de trup, dar se implică

unul pe altul: inimă, afectivitate, trăire. E principiul imaterial care acumulează valori încă din copilărie, influențînd evoluția gîndirii și chiar starea fizică a omului. În suflet se produc procesele care determină conduita omului, în suflet se află Credința, în suflet se află eul nostru. Și sufletului omului e judecat de Dumnezeu.

În colinde e invocată Maica Născătoare de Dumnezeu, Isus, magii... Cel care ne-a surprins cu străvechi colinde din zona Maramureșului a fost Ștefan Hrușcă. Frumusețea acestor colinde transilvane, atmosfera unică de sărbătoare și de sfințenie pe care o comunică au făcut ca ele să se răspîndească pe tot cuprinsul țării, atît prin mijloacele audio-vizuale, cît și prin înregistrări. O casetă și apoi un CD cu asemenea colinde, care n-au dispărut în perioada încheiată cu uciderea lui N. Ceaușescu, a realizat și Angela Buciu. Să ne gîndim cîtă credință comunică urătorii cînd cîntă: O, ce veste minunată

Din Bethleem ni se-arată Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfînt, Fecioara Maria!

⁕ La poartă, la Țarigrad, Ziurel de ziuă, Șade-un fecior de-mpărat, Ziurel de ziuă, Sus în deal la Galileu... La Casa lui Dumnezeu... Mesia cel luminos...

Mititel și-nfășățel... În scutec de bumbăcel, Ziurel de ziuă...

De o muzicalitate ce atenuează asonanța rimelor (atît de frecventă în cîntecul popular) și-și prelungește ecoul în sufleltele noastre, ca un adevărat cîntec religios, este și colindul Linu-i lin: ,,Sus, la poarta Raiului,/ Paște turma Tatălui/ Linu-i lin și iară lin/ Bate vîntul frunza lin,/ Lin și iară lin...”.

Un cîntec religios cîntat chiar și în casele oamenilor de Ziua Sfintei Cruci este ,,Cruce Sfîntă părăsită”. M-am documentat la Biblioteca Sfîntului Sinod, pe vremea cînd, cu îngăduință, ne primea Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș (19152007), și am aflat că a fost realizat pe o mișcătoare poezie a învățătorului poet iscălit G.B., din Banat, pusă pe melodie de ,,luptătorul din Orăștie, n Crețu, învățător-director de școală”: Cruce Sfîntă părăsită Lîngă margine de drum Coperișul tău se strică Lîngă creștinii de-acum

Cruce sfîntă, jalnic este Tristă stai plecată-n jos Și nu-i nimeni să te-ndrepte, Oh, ce lucru dureros (...)

Dar credința mea îmi spune

Că ea tot va dăinui

Printr-o tainică minune

Crucea tot va dăinui.

Pe Cruce a fost răstignit Cel Care S-a jertfit pentru păcatele noastre – Isus Christos. Crucea e semnul pe care-l facem, cu mîna dreaptă, cu trei degete unite (degetul mare, arătătorul și mijlociul), pe care le ducem la frunte, la mijloc, la umărul drept și la cel stîng, spunînd ,,În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfîntului Duh. AMIN“. (va urma) Dr. ELIS RÂPEAnU

Polemici « Controverse

Fiecare plătește pentru faptele sale

Timpul zboară! Pentru noi, ,,un pas înainte și doi înapoi”. Traian Băsescu, fostul președinte, la sfîrșitul celui de-al doilea mandat, din ,,Scaunul” cel mai înalt, s-a instalat nițel în Parlamentul de la Bruxelles. Sloganul său, ,,Să trăiți bine!” a rămas o amintire. Istorie! Fără glorie. Mai devreme ori mai tîrziu, pentru faptele noastre PLĂTIM!

Partida s-a ,,jucat”, acum Băsescu este acuzat că a ,,turnat” de toate, ca informator la Securitate, într-un trecut apus nu de mult. Mînat de dorința de a promova, a făcut pact cu Diavolul, și pe alții i-a ,,îngropat”. A făcut-o pentru că își dorea cu ardoare să ajungă comandant pe Mare, spunîndu-și, ,,machiavelic”, că ,,scopul scuză mijloacele”.

A intrat astfel în ,,sistem”, acolo unde ,,paianjenii” țes pînze bine ticluite, Pămîntul devenind și Rai, și Iad, iar oamenii, amestecați, sînt Îngeri sau Draci. Dar, potrivit Justiției, el a fost nu un informator, ci un turnător. Ca informator, îți poți servi țara, denunțînd intenții sau fapte ce pot aduce atingere siguranței statului și cetățenilor lui. Doar că el, conform CNSAS, ,,a furnizat informaţii prin care se denunţau activităţi potrivnice regimului totalitar comunist, precum intenţia de a pleca în străinătate şi relaţii cu cetăţeni

Din Bucure ş tii de altădată

Prin tîrgul din Vitan

Deşi am putea să fim tentați să credem că Tîrgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. Alături de vechile bîlciuri şi tîrguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștilor – Tîrgul Moșilor, Bîlciul din Tei, Tîrgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri – tîrgul din Vitan are şi el o istorie seculară. La începutul Secolului al XVIIIlea, ,,în apropiere, era o zalhana, proprietate a unui mare negustor și bancher de pe vremuri, anume Hagi Moscu”. Locul ascunde istorii dintre cele mai interesante: ,,pe vremea lui Alexandru Vodă-Moruzi, în Vitan se afla și un spital de ciumați; în dosul spitalului se ridicaseră furci înalte de cîte doi stînjeni, pentru spînzurătoare. Pedepsirea vinovaților se făcea, pe acea vreme, prin bîlciuri, ca să fie văzută, spre pilduire, de toată lumea”.

Tot în această zonă a avut loc acum două secole un eveniment cu adevărat ,,senzațional”: „Prin strada Dristorului din apropiere, se mai pot vedea și azi case acoperite cu stuf, unicele din București. Se spune că pe acest loc a căzut un balon, pe vremea lui Caragea. Era primul pe care-l vedeau bucureștenii. Întîmplarea a fost considerată ca prevestitoare de rele. Și întradevăr, puțin timp după aceea a ars palatul domnesc din Mihai-Vodă, de pe Dealul Spirii. Iar la 1817, în luna octombrie, a fost un cutremur atît de mare, că s-au dărîmat multe case. Apoi a fugit și Caragea, furînd o mare sumă de bani din vistieria țării. Toate

străini”, iar ,,ca urmare a uneia dintre notele informative date de Traian Băsescu despre un coleg, Securitatea a avizat negativ desemnarea acestuia pe nave românești care plecau în afara granițelor țării”.

Se pare, însă, că președintele Băsescu a fost mai securist decît tînărul turnător Băsescu. El fiind artizanul ,,sistemului paralel”, cel cu ascultarea telefoanelor și încheierea de protocoale între instituții, Justiție și Serviciile de informații. Tot el a lansat principii precum ,,să-ți dovedești NEVINOVĂȚIA în instanță” și ,,o hotărîre a instanței nu se comentează”. Ii rămîne, însă, ,,meritul de a fi condamnat comunismul”. Doar că, ce să vezi, cu o asemenea condamnare morală, venită din partea unui turnător la Securitate, comunismul mai bine rămînea necondamnat.

Așadar, fiecare faptă are răsplată. Acum, e nevoit să părăsească locuința de protocol, să renunțe la protecția echipajului SPP și la toate drepturile ce i se cuveneau ca fost președinte. El n-ar fi ajuns niciodată în prima funcție în stat, nici măcar în cea de primar general al Capitalei, dacă ar fi declarat că a dat informații de poliție politică la Securitate, sub numele de Petrov. Dar el a dat în scris, pe propria răspundere, că nu a fost informator.

Acum, ca un om de rînd și cu probleme de sănătate, va avea timp să reflecteze asupra vremurilor ,,bune”, în care a tăiat salarii și a ciuntit pensii, și poate va înțelege durerea celor care își numără banii pentru pîine, ca să le ajungă și pentru ziua de mîine. Din păcate, cu tot aurul

s-au întîmplat din pricina balonului, spunea lumea. În urma acestor triste evenimente, a rămas multă vreme o vorbă populară: de cînd cu bășica lui Caragea…”.

Care era atmosfera Tîrgului din Vitan în perioada interbelică? Nu foarte diferită de cea din zilele noastre. Chiar dacă automobilul e astăzi „regele locului”, nu a dispărut cu totul „parfumul balcanic” al vechiului bîlci, prin care ne vom plimba acum puțin, însoțiți de reporterul Alex F. Mihail al revistei interbelice „Realitatea Ilustrată”.

Ce găsești în bîlciul din Vitan?

,,Dar ce nu găsești? – te-ai putea întreba mai cu drept cuvînt. Ață, jucării, pînzeturi… Totul etalat pe jos, în bătaia soarelui strălucitor.

- Un leu kilo’ de cartofi! – îl aud strigînd pe unul.

- Mare ocazie, domnilor! Pastă de dinți. Reclama fabricii! Parfumuri fine și roș de buze! – țipă un altul cît îl ține gura.

Un negustor vinde lapte bătut. Un altul are gîște. Al treilea cîntă din fluier de asurzește pe toată lumea, ținînd un teanc de astfel de instrumente la subțioară. Prăjituri și rahat puteți cumpăra de la un băiat care şi-a așezat coșul chiar în mijlocul prafului străzii, ca să fie mai în calea mușteriilor.

- Limonadă rece! Limonica de la gheațăăăăăă… Rece, răcoreala domnilor… Aci la «Capșaaa!!!» –răcnește vînzătorul care vîntură la înălțime un lichid gălbui, aflat în donița sa. Într-o mînă ține o sticlă de limonadă, pe care o umple cu multă îndemînare, la cerere. Sticla inconștientă trece tacticos de la gură la gură. Pe această zi de arșiță, lumea bea cu nesaț orice are la îndemînă.

din lume, nu poți cumpăra nici măcar un minut de viață, ea atîrnînd de un fir de ață.

I-au mai rămas alături doar o mînă de oameni, și nici urmă de lăudătorii lui din ,,elita intelectualilor”, beneficiari ai unor privilegii din partea adulatului, precum domnii Liiceanu, Patapievici și alții (operele lor se regăsesc în cartea ,,Împăratul cu șapcă, Regimul Băsescu și elitele sale”, de Radu Călin Cristea). Ei au datoria să-l apere, dar nu o vor face, fiindcă recunoștința e floare rară. Iar nouă nu ne rămîne decît să-i adresăm, la rîndul nostru, celebra sa urare: ,,Să trăiți bine!”.

LILIAnA TETELEA

Din cînd în cînd dă năvală cîte o căruță nebună, care agață cu osia și răstoarnă vreo tarabă sau vreun coș cu prăjituri multicolore. Negustorul, pe drept cuvînt indignat, după ce face o morală bine meritată vandalului, are grijă să adune de pe jos prăjiturile, să le șteargă frumos cu mîneca cămășii şi să le orînduiască din nou cu simetrie în coșul de expoziție. O țigancă mă îmbie să cumpăr flori.

- Patru lei un mosor de ață! Avem și piepteni, oglinjioare, șireturi de ghete… – înșiră repede un negustor grăbit.

- Hai la castraveți! Trei de un leu!

- Patru de un leu! – strigă concurentul disperat de alături. S-a eftenit marfa!!! Falimentul!!!

- Pardon! Pardon! – răcnește un camionagiu, aproape să mă asvîrle sub copitele cailor.

Mai la o parte, o altă țigancă, șezînd turcește pe jos, vinde fel de fel de pahare și sticle, viu colorate:

- Din Ardeal le aducem cu căruțele! – îmi spune ea.

În realitate, marfa sosește de peste munți în vagoane complete, cu trenul, comandate de comisionari, care o trec apoi revînzătorilor. Țiganii sticlari, care au întradevăr căruțe, poposesc pe un loc viran, sub cerul liber, în apropiere de bîlci, sau cutreieră comunele suburbane și satele mai depărtate din Ilfov precum și din județele limitrofe. Simpaticii și neobosiții negustori nomazi răspîndesc gustul pentru artă decorativă prin satele depărtate, adăpostindu-se, pe vreme de ploaie, sub coviltirul acoperit cu rogojini al căruțelor lor. Astfel, vagabondează de-a lungul șoselelor și drumurilor de țară, în tovărășia nevestelor, a copiilor și a cîinilor, ducînd cu dînșii toată gospodăria lor”.

Sursa: Art. ,,Tîrgul din Vitan”, semnat Alex F. Mihail, 1936

File de istorie

Calinic Miclescu, Primatul României –

200 de ani de la naştere

Constantin Miclescu s-a născut la 16 aprilie 1822, în Suceava, dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Unul dintre unchii săi era Sofronie Miclescu, cel care a devenit mitropolit al Moldovei între anii 1851 și 1860. S-a călugărit la Huși, pe 18 iunie 1842, primind numele monahal Calinic. Apoi a fost hirotonit ierodiacon (la 23 aprilie 1843) și ieromonah (la 31 noiembrie 1848), mai tîrziu fiind hirotesit protosinghel și arhimandrit. La 2 februarie 1855 a fost hirotonit arhiereu, cu titlul Hariupoleos. Între anii 1851 și 1958 a fost egumen al Mînăstirii Slatina (din actualul județ Suceava). Printre altele, el a înființat în satul Mălini, din vecinătatea mînăstirii, o școală pentru copiii țăranilor de acolo. Calinic Miclescu a făcut parte, ca reprezentant al clerului, din Divanul Ad-Hoc al Moldovei, adunarea consultativă convocată la 7 octombrie 1857. Printre hotărîrile adoptate de această adunare în 1858 se numărau: respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sînt teritorii neocupate și independente, Unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România, principe străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării și altele. În 1865 a fost ales Mitropolit al Moldovei, decretul domnesc de confirmare datînd din 10 mai 1865.

După decesul mitropolitului Nifon Rusailă, a fost ales Mitropolit al Ungro-Vlahiei și, implicit, Mitropolit primat al României (31 mai 1875). În perioada în care a păstorit această mitropolie, s-au deschis cursurile Facultății de Teologie din București (1881), s-a înființat Tipografia Cărților Bisericeşti (1882), s-a sfințit pentru prima oară în România Sfîntul și Marele Mir (1882), iar în 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

La 14 martie 1881, cînd Senatul, urmînd Camera Deputaților, votează Legea prin care România devine Regat iar Carol I a fost proclamat Rege, în cuvîntul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic a spus:

,,(…) Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act national și, împărtășind simțămintle de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvînteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I. Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României! Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României! Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus pînă aci destinele ei!”.

Mitropolitul Calinic Miclescu a trecut la cele veșnice pe data de 14 august 1886, fiind înmormîntat la Mînăstirea Neamț.

Un portret mai puțin obișnuit al lui Calinic, aparținînd scriitorului M. Theodorian-Carada (1868-1949), ni-l înfățișează astfel: ,,Mititel, cocoşat, cu o barbă rară, îmbrăcat în haine largi, căptuşite cu roşu, o singură dată am văzut pe Mitropolitul Calinic, în 1884, într-un vagon din suita Regelui, ce pleca în străinătate. Era în gara Craiovei. Nu voi uita niciodată impresia ce mi-a făcut-o, căci aşa mititel şi ghebos, era în popa acela ceva de boier mare, ceva ce nu se vede în urmaşii săi.

Descendentul unei vechi şi puternice familii boiereşti din Moldova, crescut la curtea Mitropolitului Sofronie al Moldovei, unchiul său, în Mitropolia din Iaşi a dobîndit o educaţie și o instrucţiune aleasă. De la Mitropolitul Sofronie, a moştenit și versatilitatea și venalitatea, care a făcut cu putinţă ca Vodă-Cuza să detroneze şi să închidă pe Sofronie, fără ca nimeni să zică pîs. Numit Mitropolit al Moldovei prin decret domnesc, el este unul din cei mai credincioşi ai lui Vodă-Cuza. Deşi luptase pentru Unire în timpul divanului ad-hoc, după detronarea lui Cuza se pune în fruntea separatiştilor, în fruntea oamenilor care, la 5 şi 6 Aprilie 1866, au răzvrătit Iaşii spre a strica Unirea.

Era curajos lucru să te pui în capul mulţimii, cînd aveai în faţă trei regimente care trăgeau în carne vie. E adevărat că răzvrătiţii încredinţaseră pe Mitropolit că oştirea nu va trage (...). Dar aşa sau altfel, oarecare curaj a fost în această acţiune a Mitropolitului Calinic. Graţiat şi restabilit în scaun de către Vodă Carol, el rămîne credincios Regelui Carol pînă la ultima sa suflare. Şi nu atîta Regelui Carol, cît partidului liberal, lui Ion Brătianu, căruia îi datora în primul rînd reintegrarea în scaunul Moldovei. De aceea, dacă între 1867 și 1871, cînd mai întruna liberalii sînt la guvern, Mitropolitul Calinic stă nemişcat, mărginindu-se a cîrmui Mitropolia Moldovei, aşa cum putea, odată ce liberalii intră în opoziţie, sub guvernul lui Lascar Catargi, începe şi el a da de lucru stăpînirei. La înmormîntarea lui Vodă Cuza, în 1874, el se pune în conflict cu Mitropolitul Nifon, şi Sf. Sinod îl suspendă de la cele arhiereşti. Graţie legăturilor sale de rudenie cu boierii moldoveni, graţie voturilor opoziţiei liberale, la 1875, el este însă ales Primat al României împotriva lui Iosif Naniescu, candidatul guvernului catargist. Aproape concomitent cu instalarea sa în scaunul Ungro-Vlahiei, se naşte şi lungul minister al lui Ion Brătianu.

Mitropolitul Calinic devine curînd unul din stîlpii guvernului liberal. Din această pricină, el este atacat cu o violenţă extraordinară de opoziţia conservatoare. Simonie, destrăbălare, servilism, catolicism, toate i se pun în spinare de către corifeii opoziţiei; nimic însă nu-1 turbură. Sînt memorabile enciclicele pe care le-a adresat poporului în preajma alegerilor, enciclice în care arunca grave învinuiri opoziţiei şi prin care îndeamnă poporul a vota pe candidaţii guvernului. În schimb, şi trecerea sa la guvern este neţărmurită. Autocefalie, facultate de teologie, subvenţii, ajutoare, toate le dobîndeşte Calinic Miclescu de la Ion Brătianu. În Moldova el nu fusese iubit. Arhimandritul Climent Nicolau încercase chiar să-1 asasineze. La Bucureşti însă devine temut şi ascultat, sub el, clerul era disciplinat şi se simţea o înviorare reală (...). Mitropolitul Calinic nu era călugăr în sensul adevărat al cuvîntului. El era mai mult ceea ce numeau francezii un abbé de cour. Nu lipsea de la nici o recepţie regală, da prînzuri suculente, trăia, cu un cuvînt, domneşte. Aceasta însă nu-1 împiedica de a-şi ţine şi pravila, cu o rigoare ce a rămas de pomină pînă azi printre călugării de la Mitropolie. Bibliofil, iubitor de tot ce e frumos, om inteligent, Mitropolitul Calinic avea atracţie pentru civilizaţia apuseană. La curtea lui se vorbea mai mult franţuzeşte.

Fastul vieţii sale reamintea pe al cardinalilor romani. Afecta chiar portul purpurei, ţinea să i se zică Eminenţă. În zilele lui, titlul de Înalt Prea Sfinţit dispăruse aproape cu totul. E vestit şi fastul cu care călătorea în occident. În Karlsbad era simpatic, der rumänische Papst. Îi plăcea să meargă Duminica la biserica catolică, ba într-un voiaj ce făcu la Paris, se duse la liturghie la Notre-Dame şi luă loc în stranele canonicilor. Acestea însă nu-l împiedicau a păstra cele mai perfecte relaţii cu orientul ortodox, ba a semnat chiar enciclice împotriva catolicilor. Aşa era omul. Naţionalist înfocat și antiunionist, iubitor de viaţă lumească şi călugăr habotnic, cardinal roman și vlădică byzantin, aristocrat pînă în vîrful unghiilor şi liberal înfocat: era un tip al vremurilor (...) Dar așa, în acest amestec de bine și de rău, de credinţă și indiferentism,

Mitropolitul primat Calinic Miclescu, omagiat de Romfilatelia

Romfilatelia adaugă tematicii spiritualităţii şi istoriei Bisericii Ortodoxe Române o emisiune aniversară dedicată unuia dintre ierarhii ei de frunte: „Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, 200 de ani de la naştere”.

Emisiunea, cu o marcă poştală cu valoarea nominală de 10 lei, a fost introdusă în circulaţie marţi, 5 aprilie a.c. Aceasta include o minicoală de 5 timbre + 1 vinietă, o coală de 32 de timbre şi un plic „prima zi”.

Imaginile reproduse pe marca poştală şi pe plicul „prima zi” a emisiunii îl prezintă pe Calinic Miclescu în ţinuta reprezentativă a înalţilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Personalitate de mare anvergură, în paralel cu activitatea bisericească, a fost implicat activ și în viața politică a țării. La 11 aprilie 1876, în calitate de senator de drept, la propunerea lui I.C. Brătianu a fost ales preşedinte al Senatului. După cinci ani, la 14 martie 1881, Senatul votează Legea prin care România devine Regat, iar Carol I, primul rege al României. Decedat la 14 august 1886 în Bucureşti, întîiul stătător al Bisericii Române autocefale a fost înmormîntat la Mînăstirea Neamţ.

Calinic avea ceva ce a lipsit predecesorilor săi, ce nu moşteniră urmaşii săi: avea autoritatea numelui, inteligenţa situaţiei şi cultură enciclopedică. De aceea el singur înţelese că ridicarea Episcopiei din Cernăuţi la rangul de Mitropolie prin decret al împăratului Austriei era o lovitură dată românismului, era rutenizarea Bucovinei. El singur încercă o protestare foarte canonică, dar fu deconsiliat de eruditul Melchisedec, care se gîndea mai mult a evita neplăceri guvernului conservator, decît la interesele vitale ale românismului. Calinic a murit în 1886, August. Moartea lui a dat de vorbă atunci, căci altceva era în 1886 Primatul României, cu totul altceva decît este astăzi. Se poate zice orice despre Calinic, un lucru însă nu i se poate tăgădui: că a lucrat pentru ridicarea bisericii pe care o cîrmuia. După el au rămas instituţii, după el ar fi rămas chiar un patriarhat, dacă Melchisedec şi alţi episcopi, dintr-un egoism rău înţeles, nu ar fi făcut tot ce le-a stat în putinţă ca proclamarea autocefaliei să nu coincidă cu ridicarea scaunului Ungro-Vlahiei la rangul patriarhal. Oasele lui Calinic odihnesc la Mînăstirea Neamţ. Acum cîţiva ani, Mitropolitul Partenie, cel din urmă arhiereu sfinţit de Calinic, a adunat acolo sobor mare, şi i-a aşezat osemintele în tinda bisericii” (M. Theodorian-Carada, ,,Medalii și Plachete”, 1913).

Despre înmormîntarea lui Calinic Miclescu există mărturia Marucăi Cantacuzino Enescu. În memoriile sale, fosta soție a lui Mihai Cantacuzino scrie că ,,jumătate din Moldova l-a condus cu trăsura, în căruță și pe jos, în ultima lui paradă pe pămînt, pe elegantul, fastuosul, Prea Sfîntul Calinic Miclescu”. R.M.

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Începuturile Inchiziției

Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Isus Christos. Orice biserică sau facțiune creștină va invoca acest lucru ca primordial în definiția sa. Diferențele apar ulterior, în formulări dogmatice, în tradiție, în cult, în practici etc. Totuși, cum a fost posibil ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziției?

Sfînta Scriptură vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele lui Christos. Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le sufere. Cu toate acestea, sute și mii de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate declara că nu a încuviințat persecuții ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

O modificare majoră în istoria creștinismului

Pînă în Secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspîndită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată. Începînd cu împăratul Nero și pînă la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întîlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvîrșit de fapt de Nero. Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întîlnim la loc de cinste în calendare. Ei sînt considerați sfinți pentru că au avut curajul să Îl mărturisească pe Christos chiar și cu prețul vieții.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercînd să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – cele Trei Persoane ale divinității, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru eradicarea ereziei. Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede odată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu Sfîntul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluînd pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția pînă la anihilare a celor care nu sînt de acord cu edictele imperiale. Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica-stat aprobă, sînt nu doar prigoniți, ci

și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decît cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Pînă la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatemaafurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunoștea pe eretic ca aparținînd de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nici o formă nu era ucis.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea, și Biserica ,,încreștinează” unele zile de sărbătoare păgîne (Crăciunul este exemplul cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi).

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice. Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin Secolul XIII, folosinduse interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) – care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică – constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sînt mult mai timpurii. Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din Secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarații venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților, între Secolele XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins cîteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, Papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfînt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților). În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IVlea Lateran a hotărît în 1215 împotriva celor osîndiți de erezie pierderea avutului, excomunicarea și interzicerea îngropării în pămînt sfințit. În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care organizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmînd porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” („Să fie toți omorîți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”). Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20.000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne, care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași, aproape 500 de bătrîni, bolnavi sau copii, 400 sînt spînzurați și 100 sînt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luînd cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Arderea pe rug

pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărîrea Conciliui din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărîmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete. Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rîndul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 Inchiziția este declarată oficială de către Papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta, după cele spuse, îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Împăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252, cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfîrșitul Secolului al XIII-lea Inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană. Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino: 12251274) a stabilit teoretic, prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” („Pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărîre liberă și voluntară”), piatra de temelie a Inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 Papa Grigorie al IX-lea formează o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere Papa Grigorie pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sînt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai tîrziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizînd biciuirea și, în cazurile extreme, pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus nec suppliciis quibus digni sînt exerceri” („Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorîți, noi dorim izbînda educației creștine și nu moartea lor meritată”) sau afirmația lui Ioan Gură de Aur – „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă” – această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele Inchiziţiei s-au extins ajungînd uneori să depăşească orice imaginaţie. Vînătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc. sînt cîteva din domeniile unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnările ereticilor nu vizau decît mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare sau legarea de stîlpul infamiei.

HISTORIA.RO ,,Chestionarea

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfîntului Imperiul Roman, și orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută

penibilă“

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (121)

Tradiții chineze perene

în Dinastia Tang (3)

Ceaiul (1)

Ceaiul tradițional chinezesc nu are nici o tangență cu infuziile de plante comune preparate în afara spațiului oriental și denumite colocvial „ceai“. Ceaiul tradițional chinezesc se prepară prin opărirea frunzelor arbustului de ceai cu apă clocotită și exclude adaosul de zahăr sau alți îndulcitori. Se bea fiebinte, indiferent de anotimp. Vara, pe caniculă, băut fierbinte, ceaiul reprezintă un răcoritor tradițional în China. Iarna, el încălzește organismul, scop de consum preluat și în afara Orientului. În toate epocile, inclusiv în Dinastia Tang și pînă în prezent, ceaiul este omniprezent în viața cotidiană – privată și publică din China –, precum și în acțiunile de protocol la toate nivelurile. El constituie un element de bază al artei culinare chineze. Actualmente ceaiul este cea mai accesibilă, mai ieftină și cea mai consumată băutură din China. Chinezii din orice epocă beau ceai, indiferent de anotimp și de ora zilei. Chiar și bebelușilor li se dă să bea ceai. A bea ceai în compania altor persoane semnifică apropierea umană, comunicativitatea, prietenia, afecțiunea. Ca și componentă a artei culinare chineze, ceaiul se consumă ca aperitiv, înainte de masă, avînd rolul de a activa sucurile gastrice, precum și la sfîrșitul mesei pentru îmbunătățirea digestiei. Cea mai savuroasă este considerată nu prima, ci a doua ceașcă/porție de ceai. Ceaiul se servește numai în cești de porțelan, ceremonia de servire constituind, cum am amintit, o adevărată artă. Calitatea și finețea ceștilor de porțelan în care se servește ceaiul reprezintă un element important în ceremonia ceaiului din China și Extremul Orient, în general. În afară de Japonia și întreaga Asie, printre cei

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (9)

Crima a fost plănuită de prinţul Felix Iusupov, nepotul prin alianţă al ţarului, complici fiind Marele

Duce Dimitri, vărul favorit al ţarului şi fiul Marelui Duce Pavel, și V. M. Puriskevici, un monarhist ardent si lider al grupării de extremă dreapta din Dumă.

Povestea asasinatului josnic şi prost înfăpuit, comis în ziua de 30 decembrie 1916, şi a cărui victimă a fost Rasputin, s-a spus de prea multe ori încît să o prezentăm în amănunt. Ne vom rezuma să ne exprimăm serioase dubii asupra cantităţii de otravă pusă în vinul şi prăjiturile pe care falsul călugăr le-a degustat, dar este cert că el a fost împuşcat în piept cu un pistol, de la mică distanţă, şi a mai primit alte gloanţe, de la o distanţă mai mare. Apoi a fost aruncat sub pojghiţa de gheaţă ce acoperea Rîul Neva, fiind descoperit, a doua zi, mort nu din cauza otravei sau a gloanţelor, ci a apei care-i inundase plămînii! Toate aceste bîlbe sugerează că, dacă Romanovii au fost atît de puţin eficienţi în lichidarea inamicului lor, nici unul dintre ei nu ar fi putut deveni vreodată un ţar mai capabil decît nevolnicul Nicolae... Dar efectul morţii lui Rasputin asupra Alexandrei a fost cu totul contrar celui scontat de complotişti. Departe de a cădea într-o stare de prostraţie, ţarina şi-a revenit rapid după şocul iniţial şi nu poate decît să ne surprindă curajul acestei femei care va avea puterea să-şi susţină familia de-a lungul următoarelor luni, cele mai negre din viaţa ei.

În schimb, se pare că ţarul s-a prăbuşit, din punct de vedere psihic. La cererea expresă a soţiei, el a sosit valvîrtej la Ţarskoe Selo, unde va rămîne pentru două luni. Toţi oamenii pe care i-a întîlnit, în această perioadă, au fost de acord că o schimbare profundă îl afectase. Şarmul său legendar dispăruse sub umbra unui rictus grav, figura altădată senină era acum veşnic încruntată, albul ochilor prinsese o nuanţă gălbuie, iar pupilelor le lipsea strălucirea. Ţarul devenise morocănos, ezitant, uneori părînd că nu mai ştie nici măcar în ce zi a săptămînii se află şi nici unde se găseşte. Unii credeau

mai cunoscuți „ucenici“ ai Chinei în „Arta Ceaiului“, menționăm Rusia și Anglia – aceasta din urmă și pe filieră indiană – fiecare dezvoltîndu-și propria artă de preparare și servire a ceaiului. Printre cele mai renumite sortimente de ceai amintim: ceaiul negru, ceaiul de iasomie, ceaiul verde etc.

Mulți învățați cred că, la început, ceaiul a fost folosit drept medicament. Pe tot cuprinsul Chinei, pornind de la cele mai umile locuințe și pînă la cele mai elegante și rafinate hoteluri, ceaiul este prezent în ceainice, care se umplu dimineața și seara, fără nici o abatere de la regulă. Toată lumea bea ceai în cursul zilei din cești cu capac, pentru a menține lichidul cald. Rareori se bea apă nefiartă, aceasta constituind o măsură înțeleaptă din partea locuitorilor unor aglomerări urbane, în care apa curentă lipsește încă din multe locuințe. Unele varietăți de ceai au nume ciudate, cum ar fi „sprîncenele bătrînului“, și există numeroase magazine specializate în vînzarea ceaiului. Acesta se găsește într-o gamă variată, pornind de la cel local și ajungînd pînă la mărci de lux, provenite din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. De aici a izvorît și popularitatea ceainăriilor în China, acele locuri de refugiu, pline de pace și încîntare, unde în China Dinastiei Tang bărbații se distrau ascultînd poezii și povestiri spuse de curtezane, care erau cunoscute sub numele de „recitatoare“. Ceainăriile apăruseră în peisajul public chinezesc anterior Dinastiei Tang. Aici, în afară de ceai, se serveau supe și gustări. Ceainăriile erau niște localuri complexe, căci în afara serviciilor alimentare, ele găzduiau nu doar recitări, precum am amintit, ci și aranjamente forale, în funcție de anotimp, iar pe pereți erau expuse operele unor pictori renumiți ai vremii. În unele ceainării se adunau tinerii din familiile bogate, în altele servitorii, muncitorii, manufacturierii. Motivul pentru care tinerii mergeau la ceainărie nu era în primul rînd degustarea ceaiului, acesta fiind mai mult un pretext. Tinerii se adunau ca să fie împreună și să petreacă cu prietenii, să cînte la diverse instrumente muzicale și să se bucure

că ţarul se afla permanent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor (furnizate de acelaşi Badmaiev). Nu există însă dovezi care să susţină asemenea afirmaţii, dar putem schiţa o motivaţie nu doar psihologică, ci şi fizică, a prăbuşirii sale. În timpul ultimelor optsprezece luni, el trăise nu doar într-un stres permanent, pe front, dar se simţea complet izolat, căci toţi consilierii şi prietenii devotaţi fie îl părăsiseră, fie fuseseră alungaţi chiar de el, la solicitarea ambiţioasei Alexandra. El trebuie să fi ştiut totuşi că această izolare se datora exclusiv loialităţii fată de soţia sa, cît și credinţei oarbe pe care ţarina o avea în Rasputin. „Omul sfînt” devenise pur şi simplu un drog pentru ea, la care nu putea renunţa. Dar şi acum, cînd Rasputin dispăruse, Alexandra se arăta la fel de încăpăţînată şi înverşunată împotriva tuturor sfetnicilor ţarului, cu alte cuvinte toate sacrificiile făcute de Nicolae fuseseră zadarnice.

În ceea ce priveşte degradarea stării de sănătate, cea mai bună evidenţă o găsim chiar în scrisorile ţarului. Încă din iunie 1915, el o anunţa pe Alexandra: „Da, draga mea, încep să-mi simt inima bătrînă. Prima dată s-a întîmplat în august anul trecut, după catastrofa Samsonov, şi acum a apărut acelaşi simptom – simt o greutate mare pe partea stîngă, atunci cînd respir“. Pe 11 martie 1917, cînd s-a reîntors la cartierul general al armatei ruse, el îi va trimite un nou răvaş Alexandrei, şi mai elocvent: „În această dimineaţă, în timpul slujbei, am simţit o durere cumplită în piept, care a durat cam un sfert de ceas. Cu greu am putut rămîne în picioare pînă la sfîrşitul slujbei şi fruntea mi se umpluse de broboane de sudoare. Nu înţeleg ce-ar fi putut să fie asta, fiindcă nu am avut nici un fel de palpitaţii la inimă, iar mai tîrziu durerea a dispărut brusc, cînd am îngenuncheat în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Dacă se va repeta criza, o să-1 anunţ pe doctorul Feodorov“. Se pare că ţarul suferise fie un infarct coronarian minor, fie un atac de angină.

de performanțele lor. În ceainării nu doar se făcea muzică, poezie, se admirau picturi, ci se jucau și jocuri de societate precum Go, Mahjong, zaruri, cărți etc. Printre cei bogați, băutul ceaiului ca artă s-a ridicat la noi standarde – mici ceainării erau incluse în grădinile amenajate de către înalții oficiali și de către bogătași. Unele ceaiuri sînt recomandate pentru a ajuta digestia, altele pentru slăbit, iar altele ca tonifiante și stimulente. Indiferent cărei categorii îi aparțin, ceaiurile chinezești sînt mult mai eficiente pentru consumatorul lor decît o ceașcă de ceai englezesc.

Cele zece virtuți ale ceaiului (1)

Așa cum oamenii posedă virtuți, la fel și ceaiul are virtuțile sale. Cel puțin așa a spus Liu Zhenliang, un Maestru al Artei Ceaiului din Dinastia Tang. El a descris ceaiul ca avînd zece virtuți: eliminarea depresiei, a somnolenței, creșterea vitalității, eliminarea de boli, crearea unei ambiațe potrivite virtuții și curtoaziei, exprimarea respectului, distingerea diverselor gusturi, hărnirea corpului, practicarea Căii și rafinarea aspirațiilor personale. „Ceaiul aduce DAO și eleganță“, era exprimarea folosită de Maestrul Ceaiului, Liu Zhenliang. Ceaiul a evoluat treptat de la statutul de băutură obișnuită, consumată de oamenii simpli, la cel de instrument cultural unic. Obiceiul de a bea ceai se răspîndește în China începînd cu Secolul al VI-lea. În Dinastia Tang exista în capitala Chang’an un cartier al ceaiului.

Cultura ceaiului reflectă caracteristici ale culturii tradiționale chineze, este o combinație între Ceai și DAO (Cale, Drum, Doctrină Spirituală). Înțeleptul Chinei Antice spunea: „Calea poate fi numită Cale, dar nu este calea obișnuită“. Dar tot el mai spunea: „Calea este vastă și este peste tot în jurul tău“. Atunci ce este Calea? În textul clasic confucianist numit „Calea de Mijloc“ este scris că „Voința Cerului este numită Natură“.

(va urma)

CHRISTInA MEIŢĂ-TAnG

De remarcat că, pînă sîmbătă, 10 martie, demonstranţii nu au avut nici un fel de revendicare cu tentă politică. Doar cîţiva dintre ei purtau steaguri roşii şi unii strigau „Jos cu nemţoaica!“, aluzie la originile prusace ale ţarinei. În rest, tulburările nu au însemnat mai mult decît o răzmeriţă declanşată de foamete. Duminică, însă, situaţia s-a agravat, iar poliţia a făcut apel la armată, care a tras fără ezitare în mulţimea tot mai violentă. Soldaţii regimentului Pavlovski s-au răsculat şi au refuzat să deschidă focul asupra oamenilor, dar au fost dezarmaţi de faimosul regiment de gardă Preobrajenski, fidel ţarului. Se părea că sîmbătă seara ordinea fusese aparent restaurată, dar în dimineaţa zilei următoare, regimentul Volinski de asemenea şi-a manifestat nemulţumirea faţă de ordinele primite şi soldaţii săi s-au întors în cazărmi. În noaptea de duminică spre luni, ei s-au răsculat şi au ucis ofiţerii care li s-au opus, pentru ca în zorii zilei de luni, 12 martie, să fraternizeze cu mulţimea flămîndă de pe străzi. Acţiunea lor a înclinat definitiv balanţa de partea manifestanţilor, transformînd o revoltă stîrnită de foame într-o veritabilă revoluţie armată.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

Cu trei zile înainte, Nicolae părăsise Ţarskoe Selo spre a se întoarce la cartierul general, chemat de urgenţă de generalul Alexeev, probabil pentru că disciplina anumitor unităţi începea să lase de dorit. În aceeaşi zi, răzmeriţa s-a stîrnit şi la Petrograd. Vremea fusese neobişnuit de aspră, chiar şi pentru o iarnă rusească, iar transporturile pe calea ferată, aproape paralizate de ger, cazanele locomotivelor pleznind, pur şi simplu, din cauza temperaturilor extrem de scăzute. Prin urmare, aprovizionarea cu hrană şi cărbune a populaţiei lăsa serios de dorit. Se spunea că, deşi exista suficientă făină spre a asigura necesarul locuitorilor, rezervele de cărbune erau foarte reduse. Duma a atacat furibund politica falimentară a guvernului în privinţa asigurării necesarului de hrană, în vreme ce mulţimi tot mai mari de oameni flămînzi cutreierau oraşul, cerînd pîine, fără însă a provoca tulburări şi risipindu-se la cele dintîi confruntări cu poliţia. În ziua următoare, însă, numărul manifestanţilor a crescut simţitor, şi cîteva magazine alimentare au fost devastate. Cazacii au intervenit, ajutînd poliţia să menţină ordinea, dar nici demonstranţii, nici forţele de ordine nu păreau dispuşi să se atace.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cocktailul

Molotov – ,,arma poporului”

Cocktailul Molotov este „arma poporului” încă din perioada interbelică, cea mai comună formă de apărare împotriva armatelor profesioniste. Istoria acestei bombe artizanale este impresionantă, fiind folosită și astăzi în proteste violente de stradă, însă e o alegere des întîlnită și în caz de rezistență militară în vremuri de asediu.

Istoria acestei bombe artizanale începe în 1937, cînd a fost folosită pentru prima dată. Era în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), iar forțele naționaliste conduse de generalul Francisco Franco au inventat o armă nouă, folosind pe post de combustibil exploziv benzina. Noile bombe artizanale au reușit să scoată din luptă nouă tancuri sovietice, puse la dispoziția forțelor republicane de Armata sovietică. În scurt timp, opozanții lor au adoptat noua armă și au folosit-o în luptă.

Deși această bombă artizanală, „făcută în casă”, a fost folosită în 1937, ea a primit denumirea actuală abia în 1939, în altă parte a Europei. Mai precis în Finlanda, în timpul ocupației sovietice. Pe atunci, Aviația sovietică lansa asupra Finlandei bombe cu dispersie de tip RRAB-3, care distrugeau ținte civile pe o suprafață mare. În replică, Vyacheslav Mikhaylovich Molotov, minstrul de Externe de atunci al Uniunii Sovietice, pretindea că acestea sînt pachete cu mîncare.

Finlandezii le-au numit „Coșurile cu pîine ale lui Molotov” și s-au oferit să creeze niște cocktailuri care să le însoțească. Fabricile de alcool din țară trecuseră deja la fabricarea de dispozitive incendiare pe bază de alcool, care au fost folosite cu succes împotriva blindatelor sovietice. Dispozitivele au fost botezate ,,cocktailuri Molotov”. Aceste dispozitive au fost folosite și în timpul celui de-al II-lea Război Mondial împotriva naziștilor. Tancurile invadatorilor erau scoase din uz după ce bombele incendiare avariau șenilele blindatelor. Însă, curînd, cocktailul Molotov a devenit o armă a poporului împotriva forțelor de ordine, fiind folosit în timpul protestelor violente.

Lumea regilor şi culisele ei

Cum cresc Regii? (3)

Spre deosebire de temutele guvernante, nannies proveneau de cele mai multe ori din familii proletare, ceea ce le-a permis să pună capăt, în maniera lor hotărîtă, exceselor de pompă prea puţin potrivite copilăriei. Ethel Howard a fost o nanny legendară la curtea prusacă, iar de la Potsdam s-a dus apoi la curtea imperială a Japoniei; mai tîrziu a scris Japanese Memories, o carte captivantă despre experienţa ei de acolo. Ethel trebuie să fi fost un soi de Mary Poppins, ferm convinsă că micuţii de la curtea prusacă erau crescuţi sub protecţie exagerată şi că puţină dezordine binefăcătoare în camera lor constituia o nobilă îndatorire pentru ea. Aflînd că prinţii ce îi fuseseră încredinţaţi nu puseseră niciodată mîna pe zăpadă şi, cum nu le era permis să iasă afară pe vreme rece, a pus să li se aducă mai multe găleţi cu zăpadă la etajul de sus din noul palat de la Potsdam, unde a organizat o bătaie cu bulgări.

Dacă se simţeau foarte ataşaţi de nannies, copiii regilor îşi urau în schimb guvernantele care, de regulă, le înlocuiau pe acestea cînd micuţii împlineau şapte ani. De obicei se trăgeau din „familii bune“, adesea din case nobiliare scăpătate, ceea ce le insufla profund înrădăcinate resentimente şi invidii faţă de „măriile lor“, altfel, de la sine înţeles, bine ascunse, ceea ce însă nu le împiedica să îşi verse pe copii frustrările acumulate din poziţia lor ambiguă, nici angajată, nici doamnă de onoare. Simţindu-se pe o treaptă socială superioară faţă de nannies, le urau pentru afecţiunea ce le-o purtau micuţii şi se bucurau să le chinuiască, de cîte ori aveau prilejul, de cele mai multe ori în

Ce este cocktailul Molotov

Cocktailul Molotov este un dispozitiv exploziv artizanal care combină anumite lichide inflamabile cu ulei de motor, depozitate într-un recipient de sticlă. O cîrpă sau o bucată de pînză, introdusă pe jumătate în interiorul sticlei, are rol de fitil. Acesta se aprinde, iar sticla este aruncată înspre inamic (de regulă vehicule blindate). Odată ce sticla se sparge, substanța inflamabilă din interior se aprinde și produce un incendiu masiv.

Cînd a fost folosit pentru prima dată cocktailul Molotov?

Tom Wintringham, un englez care s-a oferit voluntar să lupte pentru republicani în 1936 a spus că bombele cu benzină au fost folosite de ambele părți. El a declarat pentru Picture Post Magazine că soldații umpleau sticlele cu benzină și le puneau o cîrpă deasupra. „Țesătura se agăța de șenile sau de roți dințate, sau se înfășura în jurul unei osii. Sticla se spărgea, dar benzina înmuia țesătura suficient de bine pentru a face un foc strașnic, care putea arde roțile de cauciuc pe care rulează șenilele, putea da foc carburatorului sau putea afecta echipajul”, spunea Wintringham.

Cocktail Molotov, Grenade nr. 76 ºi al II-lea Război Mondial

După ce au văzut eficiența armei în timpul Războiului de Iarnă, alte națiuni au început să se întrebe cum ar putea fi folosite cocktailurile Molotov în cel de-al IIlea Război Mondial. Acest lucru a fost de o importanță deosebită, avînd în vedere utilizarea tancurilor de către germani.

„Vreau să dezvolt acest lucru folosit în Finlanda, numit «cocktailul Molotov», o sticlă plină cu rășină, benzină și gudron care dacă este aruncată deasupra unui tanc, se va aprinde, iar dacă aruncați 6 sau mai multe, l-ați prăjit”, a spus generalul William Ironside, un

coaliţie cu la fel de detestaţii profesori particulari. Prinţii erau salvaţi din ghearele guvernantelor şi preceptorilor abia cînd ajungeau la vîrsta şcolii de cadeţi. Dar bietele prinţese rămîneau prada lor vreme mult mai îndelungată. Abia la mijlocul Secolului XX, casele regale au început să-şi trimită băieţii la internat şi fetele la pension, cele mai multe guvernante devenind astfel de prisos. Dar nannies continuă să existe şi în zilele noastre.

Simeon al Bulgariei, ultimul rege-copil din Europa, a avut guvernante germane şi regretă şi în ziua de azi lipsa lor de calm în situaţii de criză, pentru care erau atît de renumite nannies ale verilor şi verişoarelor sale. Odată, cînd castelul regal Vrana din împrejurimile Sofiei a ajuns din nou ţinta bombardierelor britanice, două educatoare nemţoaice s-au năpustit în camera sa, ţipînd: „Iute, iute, echiparea, vin englezii!“. L-au scos din pat şi, din grabă, i-au vîrît ambele picioare pe un crac de pantalon. „Normal, am căzut imediat în nas, şi amîndouă au zis: «Ia te uită, ce frică îi este bietului băieţel!»“. Simeon se mai simte şi astăzi ofensat de remarca lor. „Nu-mi era frică. Pur şi simplu nu mă îmbrăcaseră ca lumea!“. La urcarea pe tron, Simeon avea vîrsta de şase ani.

A rămas rege pînă la nouă ani, apoi a fost alungat din ţară de comunişti şi şi-a petrecut tot restul vieţii ca suveran în exil, adică rege fără de ţară. L-am vizitat pe Simeon al Bulgariei la Sofia, ca să aflu mai multe despre cum creşte un rege, pentru că, în cazul său, educaţia se concentrase inevitabil asupra esenţialului, asupra esenţei ideale a regalităţii, fără fasoane.

Dar Simeon al II-lea mai este cunoscut şi ca Simeon „Saxacoburggoţchi“. Sub acest nume de „simplu cetăţean“, s-a întors în patrie după căderea Cortinei de Fier, unde a fost ales imediat prim-ministru al tinerei democraţii. Alegerea sa – un monarh detronat pe vremuri – în funcţia de şef al guvernului în urma unui scrutin

ofițer militar superior britanic, în timpul unui discurs din 1940. „Este un lucru destul de eficient. Dacă vă puteți folosi ingeniozitatea, imaginați-vă un drum cu două case cu vedere la el. Sînt multe sate de acest fel. Ferestrele de sus sînt locul potrivit din care să arunci aceste lucruri pe tanc atunci cînd trece pe stradă. Chiar dacă îl va opri doar pentru două minute, va fi destul de eficient”, spunea Ironside.

Rezultatul curiozității britanice a fost grenada nr. 76 sau grenada SIP (Self-Igniting Phosphorous). Au fost produse peste 6 milioane de astfel de grenade și au fost în mare parte oferite Gărzii Interne pentru a se apăra împotriva tancurilor. Totuși eficacitatea armelor împotriva tancurilor este în mare parte discutabilă.

Utilizare modernă ºi moºtenire

Cocktailul Molotov a fost în cele din urmă înlocuit cu alte arme de război, dar este încă folosit astăzi, în principal de către civili. Acesta poate însemna o egalizare a forțelor pentru oamenii care sînt puternic depășiți. Proiectilul incendiar are și utilizări ilegale. Cocktailurile Molotov sînt adesea văzute la revoltele din fotbal. Au fost folosite și de către teroriști.

La scurt timp după ce trupele ruse au invadat Ucraina, cetățenii ucraineni au început să producă cantități mari de cocktailuri Molotov, astfel încît să poată riposta împotriva invadatorilor puternic blindați. Astăzi, cocktailul Molotov este văzut ca un simbol al tulburărilor civile și al revoluției.

DESCOPERA.RO

liber 1-a transformat pe Simeon într-o curiozitate a istoriei.

Întîlnirea noastră a avut loc la Vrana, aşa cum spuneam fostă reşedinţă regală de ţară, din preajma capitalei bulgare Sofia. Atmosfera – mai degrabă confortabilă decît specifică unei curţi. Nu vreun servitor cu mănuşi, ci Simeon însuşi îmi oferă aperitivul. Vin alb? Sau rachiu, un distilat specific bulgăresc? Rachiu, vă rog. Regele dispare în bucătărie şi se întoarce cu o tavă de argint, căreia nu i-ar fi stricat să fie puţin lustruită. Regina, o spanioloaică elegantă, strănepoată a marchizului de Cortina, bea cola. Ne aşezăm pe o garnitură de living care s-ar fi potrivit la fel de bine într-o pensiune spaniolă de ţinută. Doar fotografiile cu capete încoronate, aliniate pe pervazuri, înrămate şi cu dedicaţii scrise de mînă, sugerau că nu ne aflam în vila de vacanţă a vreunui medic-şef.

Am vrut să ştiu dacă îşi mai aminteşte cum era ca rege. Tatăl său, Boris al III-lea, murise în 1943, în condiţii misterioase, după întoarcerea de la tratativele cu Hitler. „Văd şi acum limpede înaintea ochilor, ca într-un film. Era 28 august 1943. Sora mea şi cu mine ne petrecuserăm ziua aceea la ţară. Ne întorseserăm dintr-o lungă plimbare cu guvernanta noastră, cînd unul dintre aghiotanţi s-a plantat înaintea mea şi mi-a vorbit deodată în acel fel în care i se adresa doar tatălui meu: «Maiestate!» Cînd ne-am întors la Sofia, în tot oraşul se arboraseră steaguri în berna. La intrarea în Vrana stătea mama, în doliu din cap pînă în picioare şi cu văl negru pe cap. Ne-a luat pe amîndoi de mînă şi am mers împreună în catedrala Aleksandr Nevski. Acolo se afla tata, pe catafalc. Înfiorător. Atunci s-a încheiat copilăria mea“.

(va urma)

ALEXAnDER VOn SCHŐnBURG

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Muzeul Satului Bucovinean –autentic și tradițional

(urmare din pag. 1)

În evocările sale, fiul său, preotul Ioan Flaişer şi-l aminteşte aplecat asupra cărţilor de istorie sau studiind monedele descoperite la cetate. Următorul custode, numit după moartea lui Iosif Fleişer a fost Alfred von Peyersfeld. În această perioadă se întocmesc primele inventare de colecţie şi se sistematizează materialul adunat de-a lungul timpului.

Istoric

Odată cu Unirea Bucovinei cu România a fost necesară o reînfiinţare a muzeului în cadrul autorităţii noului stat. Într-o adresă din 12 decembrie 1923, prefectul Sucevei solicită Ministrului Artelor trecerea muzeului, iniţial o societate privată, în proprietatea Primăriei. Zece zile mai tîrziu, este primit răspunsul: „Avem onoarea de a vă face cunoscut că aprobăm să se treacă în Proprietatea Primăriei oraşului Suceava obiectele aflate în posesiunea Societăţii Muzeului Local”. Imediat, în anul 1924 la Tribunalul Sucevei este înscrisă ca persoană juridică Societatea Muzeul din Suceava. Prin statutul înregistrat (păstrat în forma iniţială), societatea îşi propunea să promoveze şi să lărgească cunoştinţele arheologice, istorice, etnografice şi istorico-naturale ale ţării. De asemenea, societatea avea ca scop „explorarea” oraşului Suceava şi a împrejurimilor sale, iar rezultatele acestor cercetări vor fi prezentate în cadrul unor expoziţii şi vor fi publicate sub formă de rapoarte sau articole. Colaborarea cu Muzeul Bucovinei se păstra în continuare, iar în caz de dizolvare a muzeului sucevean, patrimoniul său se va fi transferat la Cernăuţi, deşi soarta a vrut să fie tocmai invers. Se păstra statutul anterior, cu mici modificări date de necesitatea traducerii lui în limba română.

După ani de muncă, în 1928 va fi inaugurat muzeul închinat lui Ciprian Porumbescu. Deşi s-a dorit ca acesta să îşi aibă sediul la Cernăuţi, diverse impedimente i-au schimbat locaţia la Suceava, ca secţie a Muzeului orăşenesc. Preotul Constantin Morariu a fost cel care a luptat pentru ca acest muzeul să fie înfiinţat cu scopul de a cinsti memoria marelui compozitor bucovinean. Printre exponate se găseau violoncelul lui Ciprian, portrete şi fotografii, partituri, scrisori, obiecte personale ale compozitorului şi familiei sale. În aceste prime decenii de existenţă a muzeului cea mai mare problemă cu care s-a confruntat, după lipsa unor fonduri importante, a fost inexistenţa unui spaţiu adecvat. Încă de la început, colecţiile sale au fost mutate în trei locaţii succesive, iar mărirea substanţială a patrimoniului, prin numeroase descoperiri, dar şi donaţii particulare, a adăugat noi probleme custozilor muzeului. Dintr-una dintre locaţii, cea din cazarma oraşului, vor dispărea obiecte de patrimoniu. După război, pînă în anul 1923, colecţiile muzeului au fost adăpostite în clădirea Liceului de fete; după ce Dr. Eusebie Popovici nu a mai fost director, s-a dorit din nou mutarea, realizată abia în 1928, de data aceasta în sediul primăriei. Se resimţea tot mai acut lipsa unei clădiri adecvate în care instituţiile culturale să îi poată primi pe cei dornici de îmbogăţire spirituală, biblioteca fiind în aceeaşi situaţie. „Muzeul nomad”, după cum îl numeşte Leca Morariu, îşi va continua peregrinările prin oraş pînă cînd va ajunge în alt sediu, de această dată adecvat. „Casa Naţională” era construită în stil clasic, de plan dreptunghiular, pe trei nivele, iar în partea centrală avea o intrare somptuoasă în formă de „U” cu scări în spirală. Alături de sediul muzeului împreună cu secţia dedicată lui Ciprian Porumbescu, aici se mai găseau biblioteca, o sală de

conferinţe şi concerte, prăvălii. Ridicată după proiectul arhitectului Conrad Bittner, clădirea avea două corpuri, primul de la începutul Secolului XX, iar al doilea după primul Război Mondial. Din păcate, politica autorităţilor comuniste de sistematizare a distrus această clădire pentru care mulţi intelectuali suceveni s-au luptat să fie ridicată în anii de după primul Război Mondial cu scopul de a fi „vatra culturală a românilor suceveni”. Imobilul, situat în zona centrală a oraşului pe strada 6 noiembrie nr. 2, a găzduit muzeul începînd din anul 1932 şi pînă în anul 1968, cînd această frumoasă clădire a fost demolată. După numeroase intervenții la forurile locale, dar și la cele centrale cu privire la rezolvarea situației Muzeului Bucovinei stabilit la Suceava, în urma adresei nr. 7609/947 din 3 mai 1947 primită de la Ministerul Artelor, Direcția Artelor, directorului Nicolai Grămadă i se comunică hotărîrea Consiliului Superior al Muzeelor: „Muzeul Bucovinei să se contopească cu Muzeul orașului Suceava sub denumirea de Muzeul Regional al Bucovinei. În ce privește localul, Muzeul Regional al Bucovinei urmează să fie adăpostit în întregime în Casa Națională din localitate, clădire mare din care în momentul de față numai 2 încăperi sînt destinate muzeului orașului”. Profesorul Grămadă a fost în acest fel ultimul director al Muzeului Bucovinei din Cernăuţi şi primul director al Muzeului Bucovinei cu sediul în Suceava. Muzeul sucevean îşi va schimba din nou numele peste trei ani, cînd devine Muzeul Raional, apoi Muzeul Regional Suceava. După noua împărţire administrativă a României, în anul

Suceava pe care o va păstra întreaga perioadă comunistă. În anul 1990, se revine la vechea denumire de Muzeul Bucovinei care se păstrează şi astăzi.

Colecţia de artefacte de ştiinţele naturii a muzeului orăşenesc este pomenită încă din anul 1910 într-un articol despre descoperiri geologice în Cernăuţi şi împrejurimi; aici se găsea un craniu de Bos primigenius. Secţia de ştiinţele naturii aflată în localul fostei şcoli primare de băieţi, ridicată între anii 1811-1814, supusă unei ample lucrări de restaurare, prezenta o expoziţie permanentă după criteriul ecologic pe medii de viaţă (biotopuri) la care se adăugau eşantioane de geologie şi paleontologie. În anul 1968, în clădirea unui vechi han din Secolul XVII, este deschisă secţia de etnografie, valorificînd una dintre cele mai importante şi valoroase zone etnografice a României, cea a Bucovinei. Apariţia acestui nou muzeu împlinea o lungă tradiţie a preocupărilor pentru obiceiurile şi portul popular bucovinean încă de la sfîrşitul Secolului XIX. În anul 1961 este inaugurată şi expoziţia de artă plastică unde se întîlnesc lucrări de pictură, grafică şi sculptură ale unor valoroşi artişti bucovineni de la sfîrşitul Secolului XIX, cît şi pictori români începînd cu perioada dintre cele două războaie mondiale şi pînă astăzi. În anul 1975, prin iniţiativă locală, a fost creat Laboratorul Zonal de Restaurare ai căror specialişti au salvat mii de piese de patrimoniu de la degradare, iar colaborarea fructuoasă cu alte muzee i-au mărit prestigiul.

O nouă etapă în viaţa muzeului va începe odată cu încheierea amplelor lucrări de restaurare a clădirii din Strada Ştefan cel Mare numărul 33, cînd se inaugurează o nouă expoziţie permanentă, iar aspectul interior al clădirii este sensibil modificat pentru a răspunde cît mai bine cerinţelor muzeografice ale

proiectarea şi realizarea de expoziţii muzeale, Muzeul de Istorie, în forma sa reînnoită, va fi inaugurat la 17 iulie 1980. Prin reamenajarea spaţiului de la etaj, rezulta un traseu circular cu 27 de săli în care istoria României era desfăşurată cronologic, începînd din paleolitic şi pînă în prezent. O atenţie specială era acordată Sucevei, în calitatea sa de principală reşedinţă domnească în Moldova medievală, dar şi evoluţiei ulterioare a zonei de nord a Moldovei, intrată în componenţa statului austriac. Întreaga expunere era prezentată didactic, răspunzînd necesităţilor celor mai numeroşi vizitatori, care erau elevii. O noutate în cadrul desfăşurării expoziţiei l-a constituit „Sala Tronului”, o reconstituire muzeografică a unei săli existente la Cetatea de Scaun în zona de la etaj, azi dărîmată. În anul 1990 se petrec cîteva schimbări în cadrul muzeului sucevean, care devine pentru o scurtă perioadă Muzeul

Bucovinei, iar apoi, din anul 1994, Muzeul Naţional al Bucovinei în subordonarea directă a Ministerului Culturii. Clădirea Muzeului de Ştiinţele Naturii a fost modernizată între anii 1992-2000, inaugurîndu-se o nouă expoziţie permanentă care valorifica vechea colecţie, dar şi numeroasele colecţii adunate între timp.

Dacă expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie era în anul 1980 una din cele mai avangardiste, astăzi soluţiile de amenajare a unei expoziţii şi de interacţiune cu publicul s-au modificat semnificativ. În muzeu se organizează frecvent piese de teatru şi serate muzicale, unde sînt invitaţi atît artişti consacraţi, cît şi amatori. Intrată în tradiţie este ,,Noaptea cea mai lungă”, eveniment desfăşurat în noaptea de 22 decembrie, cînd se comemorează Revoluţia din decembrie 1989. De fiecare dată, sînt prezenţi artişti plastici, poeţi, iubitori de cultură dornici să împărtăşească amintiri legate de eveniment. Din dorinţa de a aduce publicul mai aproape de istoria Sucevei de odinioară, în ultimii ani s-au organizat evenimente culturale în care un rol important i-a revenit Festivalului de Artă Medievală de la Suceava, a cărui primă ediţie s-a desfăşurat în anul 2006. Ulterior, în fiecare an în Cetatea de Scaun a fost prezentată o dramatizare a unui eveniment istoric, avînd la bază o riguroasă documentare ştiinţifică, eveniment care a marcat istoria Sucevei şi a Moldovei medievale: înscăunarea ca domn al Moldovei a lui Ştefan cel Mare, judecarea unui boier trădător sau intrarea lui Mihai Viteazul în Cetatea Sucevei în anul 1600. Cu ocazia împlinirii a 620 de ani de la prima atestare documentară a Cetăţii de Scaun a fost organizat un amplu spectacol cu reconstituirea asediului Cetăţii în anul 1476 de către Mahomed II. Cei 90 de ani de la unirea Bucovinei cu România au fost şi ei sărbătoriţi prin reconstituirea intrării trupelor române în oraş, dînd posibilitatea sucevenilor de a retrăi emoţia acelor evenimente.

Muzeul în aer liber este conceput ca un sat tradițional bucovinean și ar urma să cuprindă la momentul în care se va finaliza organizarea sa un număr de 80 de monumente de arhitectură populară: biserică, școală, gospodării țărănești, ateliere meșteșugărești, instalații tehnice, crîșmă, un interior de mină și un traseu de mocăniță. Desigur, spațiul tipografic nu ne permite detalierea tuturor obiectivelor expuse la muzeu, dar de mare însemnătate rămîn cele expuse în cele ce urmează.

Casa de locuit din Roșu

Una dintre primele case achiziționate de Muzeul Satului Bucovinean este o casă de locuit din localitatea Roșu, aflată în zona etnografică Dorna. Casa datează de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, ultimul său proprietar fiind Varvara Negrea. Ea a fost reconstruită în muzeu în anul 1992. Obiectivul are dimensiuni impunătoare; el a aparținut unor gospodari înstăriți, dovadă stînd cele două cuptoare cu elemente de inspirație orășenească și foișorul larg de la intrare. Interioarele sînt amenajate cu obiecte decorative și utilitare specifice zonei Dornelor.

Construcția avea rolul de locuință, fiind de tip camerătindă-cameră, specific zonei montane a Bucovinei. Temelia construcției este zidită din bolovani de rîu, avînd o fundație din beton ciclopian și zidărie din bolovani de rîu. Locuința este construită din bîrne de brad cioplite în profil dreptunghiular, încheiate la colțuri în căței (conform tehnicii de construcție „nemțești”). Pereții sînt lutuiți și văruiți în jurul ferestrelor, în rest fiind spoiți cu un strat subțire de humă de culoare gri.

Acoperișul este construit în patru ape, avînd învelitoare din draniță de brad bătută în rînduri suprapuse pe fiecare dintre acestea și două fumărițe (tip specific de horn pentru evacuarea fumului) pe partea din față. Pardoseala este din dușumele din scîndură. Pereții interiori sînt din zidărie cu liant mortar. Casa are două camere, tindă și cerdac. Tinda are mari dimensiuni, de aici putîndu-se pătrunde în cele două camere și în cămara de pe partea stîngă. În spatele casei (pe partea nordică) se află două cămări separate, în care se intră prin tindă (cea din stînga) și prin bucătărie (cea din dreapta). Cerdacul este prevăzut în mijloc cu un foișor acoperit. Pe latura din dreapta (sub casa cea mare) se află o intrare separată pe sub gang care duce într-o pivniță. Camera din partea stîngă, denumită și „casa cea mare”, este un spațiu destinat păstrării

obiectelor de valoare, destinat sărbătorilor din ciclul vieții sau ale anului. Aceasta este locul unde se păstrează lada de zestre, cu țesăturile cele mai frumoase destinate fetelor de măritat. Pe latura de sud se află laița, iar pe latura de nord este patul cu țesăturile de zestre. Pe peretele de vest se află masa și scaunele. Țesăturile sînt așezate în cameră astfel: pe laiță sînt lăicerele cu dungi, un păretar cu motive geometrice în vîrste care alternează se află pe pereți pe sub ferestre, iar ștergarele țesute sînt amplasate în partea de sus a pereților, la icoane.

Camera din partea dreaptă era camera de locuit (avînd funcțiuni de bucătărie și de loc de dormit), unde se desfășurau activitățile zilnice. Aici se află un cuptor (care ocupă un sfert din suprafața camerei) cu vatră și uneltele necesare preparării hranei. Pe plită se află vase de lut, iar pe vatră pirostrii, clește și oală de sarmale. În continuarea cuptorului se află patul pentru odihnă pe care sînt așternute poclăzi și sînt așezate perne. Deasupra patului, sînt agățate de grindă articole vestimentare și textile. De-a lungul pereților de est și de sud sînt așezate laițe acoperite cu țesături de lînă. Lîngă fereastră, pe latura de sud, se află masa acoperită cu o față de masă. Pe peretele estic se află trei icoane împodobite cu ștergare și, în spatele laițelor, pereții sînt acoperiți cu țesături de lînă. La intrare, pe peretele vestic, în colțul format între ușă și peretele sudic se află un blidar așezat pe butuci, unde sînt așezate farfurii și străchini cu decorațiuni specifice zonei Dornelor.

Crîșma din Șaru Dornei

Crîșma este considerată unul dintre cele mai importante locuri ale unui sat, aici nefiind doar un loc de petrecere a timpului liber, ci și de întîlnire al sătenilor pentru a discuta diverse probleme. În zona de munte, unde casele sînt mai îndepărtate una de cealaltă decît în satele de cîmpie, crîșma era folosită ca loc de socializare între cetățeni.

Localitatea Șaru Dornei face parte din zona etnografică a văii Bistriței (Dorna regățeană, zonă din Vechiul Regat în apropiere de Bucovina). Crîșma din localitate datează din prima jumătate a Secolului al XX-lea (1928-1930), fiind inițial casă de locuit și apoi transformată în crîșmă, ființînd în această calitate pînă după cel de-al II-lea război mondial. Ultimul său proprietar a fost moș Iordache Pimen, de aceea crîșma mai este cunoscută și sub denumirea de Crîșma lui Moș Iordache.

Cumpărată de muzeu, crîșma a fost reconstruită aici în anul 1998, amenajîndu-i-se interiorul cu mobilier și obiecte specifice zonei Dornelor și destinației sale. La momentul achiziției, construcția păstra unele elemente din perioada cît a fost folosită drept locuință: urmele unui perete dărîmat pentru mărirea spațiului tavernei și urmele cuptorului din aceeași perioadă, neexistînd o încăpere cu rol de bucătărie.

Această construcție nu se încadrează în tiparul obișnuit al caselor țărănești, datorită destinației sale speciale. Ea este realizată din bîrne din lemn de brad cioplite la patru fețe, îmbinate la colțuri în căței (conform tehnicii de construcție „nemțești”) și așezate pe o temelie din piatră de rîu. Deoarece în zona de munte, iernile erau aspre și durau o mai lungă perioadă decît în celelalte zone, pereții au fost șipcuiți și lutuiți pentru o mai bună izolare termică. Acoperișul este construit în patru ape, avînd 13 rînduri de șindrilă de brad bătută în rînduri suprapuse pe fiecare dintre acestea și trei fumărițe (tip specific de horn pentru evacuarea fumului) pe partea din față. Crîșma are cinci încăperi (două camere, două cămări și bucătărie), o tindă și un cerdac. Prezența cerdacului duce la împingerea cu aproape 2 metri în interior a bucătăriei și tindei. Au fost păstrate elementele principale ale casei de locuit: sistemul de încălzire cu sobe sau cuptoare folosite mai mult pentru încălzit și mai puțin pentru prepararea hranei, sistemul de

Crîșmă din Șaru Dornei

iluminat, piese de mobilier: blidare, polițe, laițe, dulapuri, masă-ladă sau alte elemente de decor. S-a renunțat însă la pat. S-au păstrat țesăturile de interior îndeosebi păretarele și lăicerele.

Reconstrucția efectuată în muzeu a urmărit eliminarea elementelor din perioada cît construcția a fost folosită ca locuință. S-a amenajat o bucătărie cu mobilier specific care a fost separată de tavernă (încăperea centrală) construindu-se un cuptor masiv care face legătura cu soba oarbă. Cele două cămări au fost amenajate provizoriu ca spații de cazare, iar camera laterală a devenit „salonul” crîșmei amenajat cu mobilier specific: blidare, laițe, mese și scaune acoperite cu valoroase țesături de interior.

În anul 2008, Regiunea Abruzzo din Italia a inițiat proiectul „Hanurile Europei Rurale” în valoare de 1,8 milioane euro, prin Programul de Inițiativă Comunitară Leader. Acest proiect prevedea constituirea unei rețele europene alcătuite din șase hanuri internaționale și 12 locale, dintre care două în România (la București și Suceava), cu scopul de a promova oferta turistică zonală și produsele tradiționale. Ca urmare a parteneriatului încheiat între Consiliul Județean Suceava și Regiunea Abruzzo, Crîșma lui Moș Iordache din Muzeul Satului Bucovinean a fost inclusă în proiect (alături de un han de la Muzeul Țăranului Român din București), fiind dotată cu mobilier, tacîmuri etc. și amenajîndu-se o bucătărie. Loc de comemorare a martirilor Bucovinei

La 29 iulie 2009 au fost sfințite la biserica de lemn din Vama (aflată în incinta Muzeului) două casete cu țărîna martirilor bucovineni Dumitru Cătană și Gherasim (Zamfir) Nicoară, ținîndu-se cu acest prilej și o slujbă de pomenire pentru odihna sufletelor celor doi martiri. La această ceremonie religioasă au participat vicepreședintele Consiliului Județean Suceava, Vasile Ilie, directorul general al Complexului Muzeal Bucovina, Constantin Emil Ursu, și șeful secției de Istorie din cadrul instituției muzeale sucevene, prof. Dan Petrovici, precum și alte oficialități locale.

Dumitru Cătană și Gherasim (Zamfir) Nicoară au fost doi învățători bucovineni înrolați ca ostași în armata austro-ungară și au fost aleși să facă parte din plutonul de execuție care urma să-i împuște pe țăranii români din localitatea Satulung (astăzi orașul Săcele din județul Brașov) în vara anului 1916. Pentru că au refuzat să execute ordinul de a-i executa pe români, cei doi ostași au fost puși să-și sape singuri mormintele în pămîntul Ardealului, după care au fost executați. La data de 7 octombrie 1928, osemintele celor doi martiri au fost reînhumate, cu onoruri militare, sub troița din cimitirul Bisericii „Sfînta Adormire” din Satulung - Săcele, prin grija preotului Zenovie Popovici. În iulie 2009, cele două casete cu pămîntul în care s-au transformat osemintele celor doi martiri au fost aduse în Bucovina, pentru a fi înmormîntate în pămîntul din regiunea de unde proveneau cei doi. După ceremonia religioasă, una din cele două casete conținînd țărîna martirilor bucovineni a fost îngropată sub un bloc de piatră din imediata apropiere a bisericii de lemn. Pe blocul de piatră sculptorul Cezar Popescu a fixat o placă de marmură cu următoarea inscripție: „În memoria martirilor Bucovinei, Dumitru Cătană și Gherasim Nicoară, ostași în armata austro-ungară, care au ales să-și sape mormintele ca să nu tragă în frații lor români, uciși la SatulungBrașov, în octombrie 1916”.

Cea de-a doua casetă a fost înmînată primarului comunei Udești, deoarece Gherasim Nicoară era născut în satul Plăvălari din această comună, locul de obîrșie al lui Dumitru Cătană nefiind încă identificat.

Casă de locuit din Roșu

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Fondatorul Longines, brandul cu 190 de povești

Au trecut două secole de la înființarea uneia dintre mărcile etalon pentru orologeria elvețiană. Ceasurile Longines au măsurat timpii primului zbor peste Atlantic, au rezistat în tranșeele războaielor mondiale și au cronometrat rezultate sportive remarcabile. Longines își continuă drumul. Timpul zboară, iar brandul a ajuns să numere anul 190 de existență, iar clepsidra înaripată i-a stat alături în mare parte din această perioadă. În cele două secole simbolul a devenit unul dintre cele mai cunoscute din industrie și, datorită longevității companiei, cel mai vechi logotip înregistrat în industria de ceasuri Swiss.

Auguste Agassiz, omul cu viziune

Povestea Longines începe cu Auguste Agassiz, un ceasornicar din Freiburg, Elveţia, peste măsură de talentat, dar şi cu un simţ al afacerilor extrem de dezvoltat. Agassiz s-a născut în 1809 într-o familie credincioasă, care aprecia învăţătura. Tatăl său era preot protestant şi i-a încurajat pe cei trei copii să experimenteze şi să afle ce vor să facă în viaţă. Fratele său, Louis Agassiz, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi naturalişti ai vremii. Sora sa, Cecile, a devenit pictoriţă şi ilustratoare ştiinţifică.

Auguste a intrat mai întîi ucenic la banca MayorFornachon, banca tatălui soţiei lui, Julie Mayor. A simţit însă că nu îi place această activitate, aşa că a plecat în Saint-Imier, o comună din Berna, unde a început să lucreze pentru ceasornicarul Henri Raiguel. Pe vremea aceea, însă, nu făcea nimeni un ceas de la cap la coadă. Piesele erau realizate în mai multe ateliere şi cei care doreau să asambleze ceasurile trebuiau să cumpere mecanismele de la acestea. Aşa a pornit, de altfel, şi prima idee de succes a fondatorului Longines.

În 1833 Raiguel, Agassiz şi Florian Morel pun, la iniţiativa lui Agassiz, bazele unei firme pentru fabricarea şi vînzarea de ceasuri utilitare. Fiecare dintre ei producea un mecanism esenţial pentru producţia de ceasuri, aşa că Agassiz şi-a dat seama că ar funcţiona mult mai bine în acest fel. Cinci ani mai tîrziu compania începea exporturile în Statele Unite ale Americii, graţie unui văr al lui Auguste, mutat la New York. Era printre primii afacerişti europeni care reuşea să exporte produsele peste ocean.

Ceasurile făcute de Agassiz şi-au cîştigat rapid notorietatea, clienţii apreciind înainte de toate calitatea şi durabilitatea acestora. Partenerii iniţiali au renunţat

pe parcurs la colaborare, aşa că în 1847 Agassiz era unicul proprietar al companiei. În aceeaşi perioadă a fost numit primar în Saint-Imier, fiind extrem de apreciat şi ca om politic. În scurt timp, însă, problemele de sănătate l-au obligat să se retragă la Lausanne, iar în 1854 l-a lăsat la conducere pe nepotul său, Ernest Francillon.

Ernest Francillon a transformat compania într-una de renume mondial

Așadar, după 20 de ani, Auguste îi ceda conducerea companiei nepotului Ernest Francillon. 18 ani avea tînărul cînd unchiul său l-a chemat la Saint-Imier să vadă dacă i se pare interesant să lucreze ca ceasornicar. Tînărul s-a dovedit a fi extrem de talentat nu doar la acest capitol, ci şi la dezvoltarea afacerii. Avea un fler rar pentru a organiza munca în fabrică şi pentru a cuceri piaţa de profil. Nu e de mirare că Agassiz nu a avut nici o strîngere de inimă cînd a venit vremea să-i predea compania.

Piața americană avea acum propriile branduri de ceasuri care produceau mecanisme standardizate, folosind mașini speciale și un principiu al benzii rulante foarte eficient. Dominația elvețiană era pusă în pericol, iar Ernest avea de gînd să schimbe asta. Pînă atunci atelierul producea ceasuri funcționînd ca un etablissage. Fiecare ceasornicar din Saint Imier primea o piesă brută pe care o lucra manual, livrînd în schimb componenta finală a mecanismului. Odată terminate, roțile, punțile și alte piese erau luate din casele meseriașilor din localitate și asamblate într-un singur loc, plecînd apoi spre vînzare. Cu o viziune complet nouă, Francillon cumpără clădirea unei mori de cereale numită „Les Longines“, concentrînd toată producția sub un singur acoperiș. Ceasornicarii lucrau acum în fața unui post de comandă avînd ca ajutor mașini specializate care pileau, decupau și secționau metalul. Producția standardizată creștea calitatea mecanismelor și făcea din Longines un producător capabil să inoveze.

În vara lui 1862 compania aflată sub conducerea lui vindea 20.000 de ceasuri pe an şi era un nume în această zonă. Patru ani mai tîrziu Francillon cumpără nişte terenuri în comună ca să construiască un atelier de orologerie. Terenurile aveau să dea şi numele brandului ce avea să devină unul dintre cele mai cunoscute şi apreciate la nivel mondial.

Auguste Agassiz și Ernest Francillon

peste Atlantic. Un ceas de aviație înregistra timpii lui Charles Lindbergh la bordul avionului „Spirit of St. Louis“, după ce modele similare fuseseră folosite în curse aviatice către Polul Nord sau pentru un zbor Elveția-Iran. Compania supraviețuia crizei economice din anii ’30, iar numele său devenea din ce în ce mai apropiat de ideea acurateții. Era unul dintre primele branduri elvețiene care construia un mecanism quartz, companie care avea în dezvoltare propriul mecanism automatic.

Cu timpul, asocierea cu sporturile a devenit din ce mai evidentă în viața companiei. Longines a intrat în lumea sportului în 1912, în timpul celebrării culturii fizice Federale din Basel. Rezultatul acestei colaborări a fost prima utilizare în lume a cronometrajului electronic: firma este măsurată prin cursa de 80 de metri, cu ajutorul unui sistem electromecanic cu linia de start și de sosire. Acest eveniment a marcat, așadar, începutul cooperării Longines cu lumea sportului. În anii ’20 și ’30, datorită experienței acumulate în domeniul proiectării, precum și a noilor forme de mecanisme, firma Longines a creat o nouă generație de ceasuri.

Primul zbor non-stop peste Atlantic

În 1927, Charles A. Lindbergh a făcut primul zbor efectuat vreodată fără întrerupere peste Atlantic, pe ruta New York - Paris. Timpul de zbor a fost cronometrat, bineînțeles, de firma Longines. Ulterior Lindbergh a dezvoltat pe dispozitivele elvețiene „angle hours” – intervale orare pentru piloți. În treizeci de ani, firma Longines a cronometrat cu succes o varietate de diferite misiuni. Una dintre aceste expediții a fost zborul Ameliei Earhart, primul pilot de sex feminin, care a zburat de la New Land în Irlanda în 1932.

Francillon continuă să dezvolte relaţii de afaceri în toate marile capitale europene şi continuă să consolideze prezenţa pe piaţa americană. Înclinaţia către progres se vede nu doar în relaţiile de afaceri, ci şi în producţie, pentru că Francillon introduce în acelaşi timp în atelier utilaje şi metode de muncă moderne şi creează mecanisme noi, care să ţină pasul cu timpurile. Sub numele Longines apare şi unul dintre primele ceasuri de mînă din lume, pînă atunci fiind foarte populare ceasurile de buzunar. De altfel, compania susţine că Albert Einstein este unul dintre cei care au apreciat calitatea produselor Longines, ceasul său de buzunar fiind produs de firma elveţiană. În 1889 marca Longines este înregistrată oficial în Elveţia, iar 4 ani mai tîrziu devine marcă înregistrată şi pe plan mondial, fiind cea mai veche marcă înregistrată de ceasuri din lume. Tot Francillon pune bazele unei şcoli de ceasornicărie în Saint-Imier, dar se îndreaptă şi către o altă pasiune mare, politica. În 1878 este ales deputat în Marele Consiliu din Berna, iar trei ani mai tîrziu devine consilier naţional. După moartea lui, în 1900, compania a continuat să se dezvolte axîndu-se în principal pe producţia de ceasuri de mînă. În timpul primului Război Mondial, sigla clepsidrei apărea pe modele specializate pentru militari. Pe baza unui astfel de mecanism, Longines devenea cronometrul oficial al primului zbor

Începînd cu Jocurile Olimpice de iarnă din 1952, de la Oslo, compania Longines a cronometrat competițiile sportive. În cei 190 de ani de existență, compania a primit 4 premii Oscar pentru design remarcabil, iar în 1964 a fost distinsă cu Medalia de Onoare a orașului Lausanne. În 1972, designerul parizian Serge Manzon a creat special pentru Longines primul ceas de argint cu un design avangardist, ce este încă o sursă de inspirație pentru mulți producători. În 1960 Longines a lansat o colecție de ceasuri electromagnetice, iar 19 ani mai tîrziu, în 1979, compania a stabilit un nou record prin crearea celui mai subțire ceas din lume, model al cărui secret este faptul că mecanismul a fost complet integrat în ceas.

Începutul deceniului a fost marcat de evoluția rapidă a tehnologiei și apariția unor noi domenii pentru exprimare creativă. În 1982, cu ocazia aniversării a 150 de ani, compania a lansat o colecție de ceasuri ,,Agassiz” confecționate din aur, rezistente la apă, cu grosimea de numai 3 mm. În 1984, compania a început producția modelului Conquest cu mecanismul VHP (de foarte mare precizie), special concepute de inginerii Longines.

Marca se află acum sub tutela grupului Swatch, revenind la calitatea de producător etablissage. Folosește, în schimb, mecanisme ETA produse exclusiv pentru propriile ceasuri. În sistemul foarte bine pus la punct de gigantul elvețian, Longines poate fi descris acum ca o mașinărie de marketing. Kate Winslet, Stefanie Graf, Andre Agassi sau Simon Baker sînt reprezentanții cu notorietate ai unui brand care numără 190 de ani de existență și care nu are nici un gînd să se oprească. R.M.

În vizită la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia

Motto: ,,Va veni o vreme cînd acest popor, care n-a fost cunoscut pînă acum, va fi luat în seamă. Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cîntece şi muzică. Neamul acesta va renaşte şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfîrşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală” – Martha Bibescu

Palatul Mogoşoaia este un edificiu al României de o încărcătură istorică deosebită. De o valoare incontenstabilă pentru ţara noastră, Palatul este situat în localitatea ce-i poartă numele, în judeţul Ilfov, la numai 15 km depărtare de Bucureşti. Palatul are o istorie tumultoasă! Clădirea aceasta robustă a trecut prin multe jafuri și incendii, prin bombardamente în război, dar a rămas peste veacuri mărturie a unor vremuri cu care ne mîndrim. Palatul Mogoșoaia găzduiește un ansamblu de clădiri construite în stilul brâncovenesc inconfundabil, înconjurate de parcuri și apărate în partea de nord de apele lacului cu același nume. Complexul Brâncovenesc a devenit unul dintre cele mai frumoase locuri de vizitat din țară, pentru toți cei care vor să descopere locurile deosebite din jurul Bucureștilor.

Prin anii 1680, Constantin Vodă Brâncoveanu începe să cumpere pămînt în partea de nord a Bucureștilor, de la un boier pe nume Mogoș. Nu se știe ce soartă a avut boierul, dar văduva lui, Mogoșoaia, ajunge vestită în acele locuri datorită averii pe care o moștenește după moartea lui. De aici vine și numele localității și al lacului care străbate jumătate din domeniul Mogoșoaia. Data exactă a iniţierii construcţiei palatului nu este cunoscută cu precizie, însă Constantin Brâncoveanu a început să cumpere pămînt în localitate în anul 1681. În 1702, palatul lui domnitorului era deja construit și Vodă urma să îl lase moștenire fiului său Ștefan, conform pisaniei de pe una dintre laturile palatului. „Acest palat din temelie este zidit şi înfrumuseţat de prealuminatul înălţatul Domn Io Constantin Basarab Voevod, dăruit şi dat la al doilea lui fiu, lui Ştefan Brâncoveanu moştenire ohabnică, săvîrşind acest frumos lăcaş la anul de la Hs (Christos) 1702, meseta (n.r. – luna) septemvrie 20“. Domeniul Brâncovenilor era capăt de drum pentru vestitul Pod al Mogoșoaiei, care pornea din inima Bucureștilor și care este cunoscut azi drept Calea Victoriei.

Palatul Mogoşoaia este de fapt un complex, o curte care adăposteşte palatul în sine, turnul de veghe, bucătăria, casa de oaspeţi, gheţăria, dar şi Biserica ,,Sfîntul Gheorghe” aflată în imediata vecinătate a curţii. Ansamblul este construit lîngă Lacul Mogoş, în binecunoscutul stil brâncovenesc, un amestec foarte plăcut între elemente arhitectonice veneţiene şi otomane, îmbinate armonios cu stilurile renascentist şi byzantin. Palatul a fost în posesia familiei Brâncoveanu timp de aproxativ 120 de ani, după care a devenit proprietatea familiei Bibescu. Acest fapt a fost cauza pentru care clădirea arată puţin diferit faţă de cum a fost construită iniţial.

Aşa cum am menţionat anterior, Palatul Mogoşoaia a fost o adevărată miză mai ales după ce familia Brâncoveanu a fost executată la Constantinopol. După 1714, cînd Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, toată averea familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, şi a

rămas în posesia familiei pînă la începutul Secolului al XIX-lea.

Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ţinuse partea ruşilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia Revoluţiei din 1821, cînd ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore, a fugit la Braşov şi clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moştenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat şi, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia şi a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit şi cavoul familiei în parcul palatului, şi vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă, iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta pînă în 1911, cînd Maria-Nicole Darvari a vîndut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soţiei acestuia, Martha.

Principesa Martha Bibescu a fost cea datorită căreia palatul şi-a căpătat frumuseţea de care ne bucurăm astăzi, restaurîndu-l sub atenta supraveghere a arhitectului George Matei Cantacuzino. „În vara anului 1921, lucram la restaurarea palatului brâncovenesc din Mogoşoaia. Cu o ceată de meşteri iscusiţi în cioplirea şi întrebuinţarea cărămizii, cu o şatră întreagă de ţigani şi cu doi pietrari greci, mă străduiam să schimb mîndrei locuinţe domneşti aspectul ei de tragică ruină ca o poveste de Edgar Poe. Încetul cu încetul, bolţile prăbuşite se refăceau, crăpăturile adînci ale zidurilor se umpleau, pietrele căzute se puneau la loc şi întreg palatul ieşea la iveală din ţărînă adunată la picioare de vînturile vremii şi ale uitării “, avea să rememoreze arhitectul George M. Cantacuzino. În timpul primului Război Mondial, lucrările de renovare au fost frînate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupaţiei germane a Bucureştilor şi a sudului României, prinţesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupîndu-se de spitalul reginei Maria şi locuind o vreme chiar în palat. Revenită în ţară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărţile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuînd, însă, pînă în 1935.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, palatul a fost loc de întîlnire al diplomaţilor aliaţi, fiind, pentru cîteva luni, închiriat legaţiei elveţiene din România. După 6 martie 1945, moşia a fost naţionalizată forţat de guvernul comunist, Martha Bibescu obţinînd de la autorităţi declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deţinea. Prinţesa a plecat însă definitiv din ţară în septembrie 1945, lăsînd palatul fiicei sale Valentina şi soţului ei, Dimitrie Ghika-Comăneşti. Cît timp a fost

în proprietatea Marthei Bibescu palatul a fost vizitat de personalități precum Charles de Gaulle, Marcel Proust, Nicolae Iorga, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, Regele Carol I al României, Regina Maria a României, Regele Ferdinand I al României sau Winston Churchill. În 1945, domeniul a fost naționalizat forțat de autoritățile comuniste, iar după acuzațiile fictive aduse Marthei Bibescu și moștenitorilor săi, palatul a fost rechiziționat și jefuit de comuniști în 1957, obiectele de artă fiind furate fără șansa de a mai fi recuperate. În 1949, palatul a fost şi el naţionalizat, Valentina şi Dimitrie GhikaComăneşti fiind arestaţi. Pînă în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în anul respectiv palatul a devenit sediul secţiei feudale a Muzeului Naţional de Artă, fiind restaurat începînd cu 1977.

Astăzi, toate anexele Palatului Mogoşoaia sînt deschise vizitelor, parterul cuprinzînd opt încăperi care erau destinate slujitorilor, iar etajul – camerele familiei domneşti. Aici erau apartamentul lui Constantin Vodă şi cel al Doamnei Marica. Pînă în anul 1977, în incinta palatului funcţiona un muzeu de artă brâncovenească, însă după cutremurul din 4 martie, obiectele au fost depozitate în mai multe muzee din Bucureşti. La redeschiderea edificiului, în 2001, a început să funcţioneze Muzeul Tradiţiei Aulice, gîndit ca o sinteză a sute de ani redată prin 13 încăperi şi prin aproximativ 300 de piese. Dintre acestea menţionăm sălile: italiană, franceză, fanariotă, cea a scoarţelor, Transilvania şi Sala Sfatului Domnesc. Sala franceză, spre exemplu, obişnuia să fie sufrageria Marthei Bibescu, aici regăsindu-se diverse ilustraţii şi gravuri, iar în Sala Scoarţelor se regăsesc mai multe scoarţe olteneşti, moldoveneşti şi munteneşti din Secolele XVII-XX, ţesăturile care îmbrăcau pereţii încăperilor din casele boiereşti, dar şi din cele ale ţăranilor, astăzi funcţionînd ca sală de concerte. Impresionantă este Sala Sfatului Domnesc unde, deşi mobilierul original nu s-a păstrat pînă astăzi, se găsesc piese recuperate de pe teritoriul întregii Ţări Româneşti. Tot aici se află şi un portret al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Atmosfera istorică este completată de Sala Cancelariei Domneşti unde, printre exponate, regăsim actul de întemeiere a Mînăstirii Antim şi un basorelief cu stema Ţării Româneşti. Muzeul Artei Aulice a apărut din dorinţa regizorului şi actorului Dan Nasta, colecţionar pasionat de obiecte de patrimoniu, şi a soţiei sale, Liana, care au decis să doneze mai multe obiecte care să rămînă în mod permanent în palat.

Pînă ca principesa să preia „frîiele“, a realizat lucrări de reconstrucţie şi principele Nicolae Bibescu. El a acordat o atenţie deosebită grădinilor şi parcului palatului. În 1890, comanda serele de la un atelier din Paris şi mai tîrziu decidea construirea cavoului familiei. Principele a adus grădinari şi peisagişti de la celebrul palat Versailles, din Franţa.

Muzeul de Artă Brâncovenească se află chiar în incinta Palatului Mogoşoaia şi cuprinde expoziţii cu caracter permanent. Mare parte dintre exponate sînt relicve arhitectonice, în cadrul muzeului mai poate fi admirată şi colecţia de artă comparată Liana şi Dan Nasta.

Lipită de zidurile domeniului, apărată de poartă, dar accesibilă locuitorilor din zonă, Biserica ,,Sf. Gheorghe” a fost ridicată de Brâncoveanu înainte de a vedea palatul terminat, probabil în anul 1688. În 1705 se finaliza pictura interioară care s-a păstrat pînă azi, fiind vizibile inclusiv inscripții în limba greacă. Icoanele din altar sînt de o frumusețe deosebită, iar portretul lui Brâncoveanu cu fiii săi este încă vizibil și a rămas ca o dovadă că spiritul acestei familii nu a fost distrus niciodată.

Construită la o distanţă mai mare faţă de celelalte anexe, pentru evitarea incendiilor, se află cuhnia, fosta bucătărie brâncovenească, construită din mai multe cămări şi cu turnuri de aerisire. Aici, precum şi la parterul palatului, în gheţărie sau în pivniţă se organizează adesea expoziţii de artă contemporană. De menţionat sînt şi cele două case care se află pe aleea care duce la turnul-poartă, unde obişnuiau să locuiască paznicii palatului. Astăzi, acestea funcţionează ca sală de expoziţie, respectiv ca o bibliotecă unde se găsesc cărţi despre Mogoşoaia, dar şi despre istorie, artă şi literatură, bibliotecă ce poartă numele principesei scriitoare Martha Bibescu.

În cadrul Palatului Mogoşoaia au loc o serie de festivaluri şi evenimente de cultură şi istorie. Expoziţii de pictură, concerte de muzică, spectacole cu dansuri veneţiene sau piese de teatru sînt doar cîteva dintre ele. R.M.

Grădinile și Lacul Mogoșoaia

Biserica „Sfîntul Gheorghe”

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Despre contractul social, dreptul la vot și etică

(urmare din pag. 1)

Rezultă că, atunci cînd orice guvern uzurpă puterea poporului, contractul social este rupt; și nu numai că cetățenii nu mai sînt obligați să se supună, dar au și obligația de a se răzvrăti.

Ca să delegăm puterea reprezentanților care să guverneze în numele nostru și pentru noi, aceștia trebuie aleși prin vot. Drepturile electorale ale cetăţenilor formează o categorie distinctă, fiind astfel înscrise în Constituții ca drepturi fundamentale şi în legi ca drepturi subiective și au ca obiect participarea cetăţenilor la guvernare sau la constituirea autorităţilor administratiei publice locale (consilii locale, consilii judeţene, preşedinţi ai consiliilor judeţene sau primari).

În România, din dispoziţiile art. 36 din Constituţie rezultă aspectele democratice de nivel constituţional ale dreptului de vot şi ale votului. Astfel, o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vîrsta de 18 ani împliniţi pînă în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea morală de a vota. Egalitatea votului este o concretizare a principiului constituţional al egalității cetăţenilor şi este presupusă de universalitatea votului.

Instituția votului există încă de acum 2000 de ani, romanii exportînd peste tot în lume așa numitul „jus sufragii”, adică dreptul de a vota – de unde și cunoscuta replica caragieleană „masă, sufragiu”. După căderea Imperiului Roman, acest drept de vot de pe teritoriul statelor române medievale este menționat odată cu instituirea uniunilor de obşti, de bază fiind sistemul cenzitar, între care censul de vîrstă și cel de avere dominau – ca o dovadă certă de înţelepciune şi putere. Odată cu Regulamentele organice din 1831, se organizează prima adunare cu oarecare puteri legislative, Obşteasca Adunare, pentru ca, odată cu Convenţia de la Paris din 1858, să se acorde Adunării Elective o autentică putere legislativă şi să se ofere principatelor o adevărată Lege electorală.

Prin Legea electorală din 1864 se pun bazele moderne ale alegerilor în România, determinînd creşterea numărului de alegători şi gruparea acestora în două categorii: alegători primari, care votau prin delegaţie, şi alegători direcţi, care votau nemijlocit, la sorgintea reprezentării fiind tot raţiuni de ordin cenzitar. Prin Constituţia din 1866 s-a introdus votul cenzitar şi capacitar, electoratul fiind împărţit în patru colegii, în funcţie de venit, profesie şi demnități deținute. La 10 iulie 1917 se introduce votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret. Menţinînd sau dezvoltînd dispoziţiile normative referitoare la alcătuirea şi recrutarea corpului electoral, aşezămîntul constituţional din 1923 a condus la lărgirea sensibilă a dreptului de vot, creînd posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică a ţării.

Deși, la prima vedere, noua Constituție din 1938 apărea ca fiind mai extensivă de drepturi electorale, prin Legea electorală din mai 1939 se dă expresie pornirilor autocratice ale regelui, votul universal al cetăţenilor fiind înlocuit cu votul restrîns al acelora care au împlinit vîrsta de 30 de ani şi erau înscriși în organizațiile profesionale reprezentate în Parlament, stabilindu-se, totodată, o nouă procedură de alegere a deputaţilor, ce asigura constituirea Parlamentului din oameni devotaţi regelui. Începînd cu aceste reglementări introduse în perioada carlistă se poate spune că este demarată o perioadă de restrîngere și, apoi, de distorsionare completă a drepturilor electorale, ce va atinge punctul culminant odată cu instaurarea regimului comunist, ce va dăinui pînă la sfîrșitul anului 1989.

Revenirea la democrație, în sensul restituirii drepturilor politice fundamentale românilor, are loc prin Decretul-lege nr. 92/1990 (14 martie) pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, Parlamentul Român fiind alcătuit, din nou, pe bază

bicamerală (Adunarea Deputaţilor şi Senat). Atît membrii Parlamentului cît şi Preşedintele României urmau să fie aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, liber exprimat, iar reprezentarea populaţiei de toate naţionalităţile în forul suprem legislativ urma să se realizeze pe baza sistemului de repartizare în urma votării.

După cum vedeți, votul apare ca o necesitate determinată de transferul puterii poporului către reprezentanții săi în cadrul Contractului Social. Desigur, este clar că cetățenii rezidenți permanenți ai statului din care fac parte au drept neîngrădit la vot, însă ce facem cu cei care, din motive cel mai adesea economice, au decis să muncească și să locuiască pe termen nedeterminat în alte țări ale lumii? Au aceștia dreptul de a vota la alegerile din țara lor din locul în care se află? Este etic ca ei să decidă viitorul politic al țării de origine, deși sînt rupți de realitățile locului? Voi detalia răspunsuri la aceste întrebări cu ajutorul unui document redactat de Institutul Internațional pentru Democrație și Asistență Electorală (International Institute for Democracy and Electoral Assistance) cu sediul la Stockholm în Suedia, intitulat „Voting Abroad”.

Conform acestui document, în anul 2005 existau aproximativ 190 de milioane de emigranți, ce constituiau și constituie încă o formidabilă forță politică ce poate influența decisiv rezultatele alegerilor naționale, așa cum nu o dată s-a întîmplat și la noi. Votul extern este permis în prezent de 115 țări și teritorii din lume. Din aceste țări, aproximativ două treimi permit tuturor cetățenilor lor un vot din străinătate, iar o tremie limitează parțial dreptul la un vot extern – 115, sau mai mult de 50% din democrațiile lumii. Restricțiile inerente au legătură cu timpul petrecut de cetățean în străinătate sau cu activitatea desfăşurată aici. Dreptul expatriaților de a vota la alegerile din țara lor de origine variază în funcție de legislația țării respective. Unele țări (cum ar fi Franța) acordă cetățenilor expatriați drepturi de vot nelimitate, identice cu cele ale cetățenilor care locuiesc în interiiorul granițelor naționale. Alte țări permit cetățenilor expatriați să voteze doar pentru un anumit număr de ani după părăsirea țării, după care nu mai sînt eligibili să voteze (de exemplu, în Turcia e vorba de 6 luni, în Australia de 6 ani, în Canada de 5, apoi 15 ani pentru Anglia și 25 de ani pentru Germania). State ca Irlanda își rezervă dreptul de vot numai cetățenilor care locuiesc în acea țară, deposedîndu-și cetățenii expatriați de drepturile lor de vot odată ce părăsesc țara lor de origine.

Decizia cu privire la tipurile de alegeri pentru care se va aplica votul extern este importantă. Se referă nu numai la considerente politice și instituționale (care instituții și ce niveluri de guvernare ar trebui influenţate de voturile alegătorilor din străinătate), ci și la considerente tehnice și logistice, în mare parte legate de tipul de sistem utilizat pentru a alege legislativul sau președintele și la procedurile care vor fi folosite pentru votul extern. Acolo unde votul extern este permis doar pentru un singur tip de alegeri cea mai comună practică este aceea de a-l permite doar pentru alegeri legislative, cum este cazul în 31 de țări, în timp ce 14 țări permit votul extern numai pentru alegerile prezidențiale.

Iată că problema aceasta a votului expatriaților este una internațională, ce face obiectul unor studii serioase, nu doar al discuțiilor la nivel de social media, purtate de obicei „după ureche”. O să citiți în cele ce urmează faptul că țări cu democrații consolidate de sute de ani și recunoscute la nivel mondial pentru acest lucru nu acordă cetățenilor ce s-au stabilit în afara țării de origine dreptul la vot pentru toate tipurile de alegeri, considerînd lipsit de etică ca aceștia să influențeze viața concetățenilor lor, ale cărei greutăți nu le cunosc.

Pomeneam mai înainte de cele 31 de state care acceptă expatriaților lor, adică diasporei, mai pe româneste, să voteze doar la alegerile parlamentare; printre acestea se numără Australia, Belgia, Cehia, Germania, Grecia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Islanda, Africa de Sud, Turcia și Marea Britanie. Acestora li se adaugă state, în special din America Centrală și de Sud, care permit participarea doar la alegerile prezidențiale, dar și un grup de 20 de țări care permit diasporei să voteze la alegerile parlamentare, prezidențiale, însă nu și la referendum. Din acest grup de state fac parte și România, Argentina, Bulgaria, Republica Capului Verde, Croația, Djibouti, Guineea Ecuatorială, Georgia, Ghana, Guineea, Indonesia, Israel, Mozambic, Namibia, Nicaragua, Filipine, România, São Tomé and Principe, Senegal, Singapore, Siria. Putem observa că statele spre al căror exemplu democratic și politic tindem nu se află în compania noastră, a celor care oferim largi drepturi democratice expatriaților noștri, ci le oferă doar dreptul de a vota la alegerile parlamentare, nu și la cele prezidențiale, ca să nu mai vorbesc că unele din țările pomenite mai sus, după o anumită perioadă de timp petrecută în afara țării, le retrag cetățenilor dreptul la vot.

Așadar, iată că diaspora românească are mai multe drepturi în materie de vot decît au cetățenii unora dintre statele în care expatriații români muncesc și, cu toate acestea, la fiecare alegeri au nemulțumiri. O fi din cauză că noi, românii, sîntem extrem de cîrcotași ca nație sau că, odată ieșit din România în lumea civilizată, ai senzația că poți și trebuie, ca unul mai deștept și mai luminat decît cel rămas acasă, să decizi în numele lui?

Dacă ai plecat de aici fiindcă ai considerat că România e o țară de c…t, cum am auzit pe mulți expatriați exprimîndu-se, și îți place atît de tare în Spania, Italia, Franța sau Marea Britanie, ar fi normal ca după 5 ani de la stabilirea „afară” să-ți pierzi dreptul de vot, cum se întîmplă spre exemplu în Canada. Problema e că nici un guvern nu va lua o astfel de decizie de frică să nu stîrnească nemulțumirea masei de votanți diasporeni și să piardă puterea. Nu ar fi mai bine ca, dacă tot îți pasă de țara ta, să rămîi aici și să schimbi lucrurile care nu-ți plac, lovindu-te de ele zi de zi, decît să le judeci de la distanță în mod superficial și după ureche, sub influența ideilor din Occident, care s-au dovedit, nu o data, a fi inaplicabile și nepotrivite nouă, românilor? Ba cred că da. Scriam în articolul publicat săptămîna trecută despre cum ar putea deveni diaspora un investitor strategic al României. Mă gîndesc că, înainte de a decide cine și cum să conducă țara lor, dar și a noastră, ar trebui ca cele 4 milioane de români să se întoarcă în patrie, investindu-și banii aici, folosind ceea ce au învățat în țările prin care i-a purtat viața, și presîndu-i astfel pe guvernanți să schimbe lucrurile care nu le convin nici lor, dar nici nouă. Așa ar trebui, însă doar o mică parte dintre acești compatrioți vin să producă ceva în România. Covîrșitoarea majoritate își construiește vile și-și cumpără mașini la modă, adică le dă înapoi vesticilor banii pe care i-au cîștigat extrem de greu acolo. Altceva ar fi dacă, investind banii cîștigați în activități productive, ar exporta bunurile și ar atrage bani în țară.

Diaspora este, într-adevăr, o forță politică importantă a României, formată din oameni care clamează bune intenții în a-și ajuta țara (deși toți spun că au plecat ca să le fie mai bine lor și familiilor lor), însă tot ceea ce a făcut pînă acum această forță a fost să aducă la putere tot felul de nepricepuți, pe care după aceea nu mai știau cum să-i injure. Ce nu înțeleg acești oameni este că la un moment dat vor muri, iar copii lor, integrați de mici în țările adoptive, nu vor mai da nici măcar o ceapă degerată pe țara natală, pe care o vor lăsa la discreția celor contra cărora, astăzi, părinții lor luptă.

Este timpul, dragi compatrioți, să vă întoarceți aici, să porniți afaceri prospere, productive, să candidați chiar în alegeri alături de noi, pentru ca împreună să ducem țara asta la un nivel de bunăstare și demnitate pe care toți ni-l dorim, fiindcă numai împreună putem reuși.

Trump către Putin: ,,De ce nu spui pentru ceaprimitHunterBidenbanidelaruși?” (II)

Maxey însuși îi invită să facă ceva în legătură cu laptopul. La un eveniment recent cu Tinerii Republicani din Montana, Maxey le-a arătat laptopul lui Hunter Biden unor persoane din public. De asemenea, continuă să posteze e-mailuri și documente din laptop pe conturile sale de socializare de pe Gab și Gettr. De exemplu, recent, a postat o factură care arată că, în 2019, Hunter Biden primea încă mii de dolari de la Burisma în fiecare lună.

LifeSiteNews mai arată că, pe 25 martie, ziarul britanic Daily Mail a publicat un articol amplu și inedit despre compania lui Hunter Biden, Rosemont Seneca, și afacerile sale cu Metabiota, o companie implicată în laboratoarele biologice din Ucraina. „Hunter Biden chiar a ajutat la atragerea unor fonduri de milioane de euro pentru un contractant american din Ucraina specializat în cercetarea agenților patogeni mortali, dezvăluie e-mailurile de pe laptop, ridicînd și mai multe semne de întrebare cu privire la fiul căzut în dizgrație al vicepreședintelui de atunci”, se arată în titlul acestui articol. Ziarul a folosit în noul său reportaj niște e-mailuri descoperite de curînd de Jack Maxey.

Din nefericire, Daily Mail omite să menționeze contribuția crucială a lui Jack Maxey la materialul publicat de ei. De ce nu îl menționează ca sursă?, se întreabă LifeSiteNews, adăugînd că că acesta se află în prezent în Elveția „din motive de siguranță” și că lucrează în continuare la laptopul lui Hunter Biden, după ce tocmai a recuperat de pe acesta peste 100.000 de e-mailuri și aproximativ 80.000 de fotografii șterse. Mai mult, Maxey a declarat pentru LifeSite că le-a oferit celor de la Daily Mail în exclusivitate e-mailurile pe care le-a recuperat recent din computer. Jack, membru al echipei „Faith & Reason” a LifeSiteNews, declară public că este urmărit în Elveția de comuniști chinezi și de agenți federali. Publicitatea este cea mai bună protecție pe care o poate avea.

De ce ar face Daily Mail un lucru atît de rușinos încît să nu recunoască meritele omului care și-a pus viața în pericol pentru a ne oferi informații despre afacerile corupte ale lui Hunter Biden și ale familiei sale?, se mai întreabă LifeSite

Pe 26 martie, Maxey a făcut publice în jur de 250 de e-mailuri referitoare la afacerile firmei de investiții Rosement Seneca a lui Hunter Biden cu Metabiota, precum și la implicarea companiei petroliere ucrainene Burisma în această operațiune de investiții. El a promis că va publica în scurt timp întregul conținut al laptopului, în versiune prelucrată (eliminînd numerele de telefon și adresele de e-mail), pentru ca lumea să cunoască toate detaliile. Deoarece în iulie anul trecut a remis o copie a laptopului întregii Comisii Judiciare a Senatului, Maxey susține că, dacă aceștia ar fi făcut diligențele necesare în interesul SUA, cel mai probabil războiul din Ucraina nu ar fi izbucnit. Aceasta, pentru că președintele Biden și familia sa au foarte multe de ascuns în legătură cu profiturile lor financiare după schimbarea regimului din Ucraina, în 2014.

Chei de criptare ale Departamentului Apărării, găsite pe laptopul lui Hunter Biden

Hunter Biden a ocupat multe funcții: membru în consiliul de administrație al companiei ucrainene de gaze naturale Burisma, vicepreședinte al National

Railroad Passenger Corporation, artist și bon vivant internațional, dar nu s-a știut niciodată că ar fi activat în cadrul Departamentului Apărării. Atunci de ce laptopul său faimos conține, pe lîngă toate celelalte materiale incriminatorii, chei de criptare ale Departamentului Apărării, care nu sînt la îndemîna cetățenilor simpli?, se întreabă Technocracy News

Sam Faddis, un ofițer de operațiuni al CIA în retragere, care a activat în Orientul Apropiat și Asia de Sud, a dezvăluit recent că analizarea conținutului de pe hard disk-ul laptopului lui Hunter Biden a dus la descoperirea cheilor de criptare ale Departamentului Apărării, iar această descoperire nu a fost una nesemnificativă: „Aceste chei permit accesul la conturile de e-mail și la bazele de date ale Departamentului Apărării”. După cum este specific pentru Hunter Biden, din ceea ce știm deja despre el, nu s-a limitat la o simplă tatonare, ci a mers pînă la capăt. „Numărul exact al acestor chei este încă necunoscut. Este posibil să fie zeci”.

Dar de ce avea Hunter Biden, care nu este și nici nu a fost vreodată angajat al Departamentului Apărării, oricare dintre aceste chei de criptare? Deoarece juniorul Biden are atît de multe rude, prieteni și asociați la cele mai înalte niveluri ale guvernului, probabil că nu vom primi niciodată răspunsul complet la această întrebare. Dar nu este vorba de o neglijență nevinovată. Faddis explică faptul că aceste „chei sînt cunoscute mai oficial sub denumirea de «certificate rădăcină de criptare». Unele dintre ele par să aibă termene de valabilitate neobișnuit de lungi, multe dintre ele durînd douăzeci de ani sau mai mult. Astfel de chei nu ar trebui să fie prezente pe un laptop personal de orice fel și nu există nici un motiv cunoscut pentru care Hunter Biden să fie în posesia lor”. Nici un motiv cunoscut. Dar Hunter Biden este un om cu relații.

Aceste contacte ale sale sînt, în cea mai mare parte, încă la putere și au demonstrat că sînt mai interesate să vadă această dezvăluire dispărută decît să afle de ce Hunter avea cheile de criptare. Faddis a precizat că respectivele ,,chei au fost descoperite abia recent de echipa tehnică a lui Jack Maxey, care lucrează în Elveția. La scurt timp după descoperirea cheilor, Maxey a contactat Ambasada SUA din Elveția și a raportat că deținea informații care ar putea compromite securitatea națională americană și că ar dori să vorbească cu cineva de la Biroul Regional de Securitate pentru a raporta ceea ce a aflat. Datele sale de contact au fost preluate de persoana cu care a vorbit, dar nimeni nu a sunat vreodată pentru a obține informațiile aflate în posesia sa”. Wow, ce surpriză! De ce nu? Să fie oare posibil să existe oameni puternici care nu vor să iasă la iveală tot adevărul despre Hunter și laptopul său? Întreaga idee pare să fi fost împiedicarea descoperirii anumitor informații. Faddis precizează că „un expert în IT care oferă consultanță tehnică echipei lui Maxey a presupus că aceste chei prezente pe laptopul lui Hunter i-ar fi permis acestuia să creeze conturi de e-mail de unică folosință pe serverele Departamentului Apărării și, astfel, să trimită mesaje personale și de afaceri prin aceste servere, pentru a scăpa de detectare. Un astfel de aranjament ar fi, de fapt, o versiune mult mai sofisticată a serverului homebrew, folosit de Hillary Clinton pentru a evita monitorizarea corespondenței sale pe cînd era secretar de stat”.

Senatorii americani fac publice înregistrări bancare care atestă plăți făcute din China către Hunter Biden

Documente bancare publicate recent arată că au fost efectuate plăți către fiul președintelui american Joe Biden de la o companie avînd legături cu Partidul Comunist Chinez. Senatorii Chuck Grassley (R-Iowa) și Ron Johnson (R-Wis.) au prezentat înregistrările în plenul Senatului SUA pe 28 și 29 martie, transmite EpochTimes. Una dintre ele indica o plată electronică de 100.000 de dolari către Owasco, una dintre firmele lui Hunter Biden, din partea CEFC China Energy, o companie în prezent desființată, strîns legată de regimul chinez. O alta a indicat un transfer bancar de 5 milioane de dolari către Hudson West, o companie în care Hunter Biden a investit și pe care a administrat-o, din partea Northern International Capital, o companie care a fost parteneră cu CEFC. Un contract, care a fost de asemenea făcut public de către senatori, arată că 500.000 de dolari au mers către Hunter Biden ca ,,onorariu unic de reținere”. Alte două au evidențiat o plată de 1 milion de dolari făcută către Hudson West de către CEFC și un transfer de 1 milion de dolari de la Hudson West către Owasco, banii părînd să ajungă la Hunter Biden în scopul reprezentării lui Patrick Ho, un om de afaceri chinez care a ajutat CEFC să obțină avantaje prin mituire. Chitanțele sînt doar cîteva dintre dovezile care ,,arată în mod incontestabil legături puternice între familia Biden și China comunistă”, a declarat Grassley. Tranzacția de 100.000 de dolari a fost datată 4 august 2017; transferul de 5 milioane de dolari a fost datat 8 august 2017; celelalte două plăți au fost efectuate la 30 noiembrie 2017 și, respectiv, 22 martie 2018. Avocatul lui Hunter Biden nu a răspuns la solicitările de a comenta lansate de The Epoch Times; Casa Albă nu a răspuns nici ea la o solicitare similară. De ani de zile, Grassley și Johnson îl cercetează pe Hunter Biden, care face obiectul unei anchete federale, elaborînd în 2020 un raport care a expus legăturile dintre tînărul Biden și cetățeni chinezi asociați regimului și armatei chineze. Printre aceștia se numără Ye Jianming, un magnat chinez din industria petrolului care a fondat CEFC, și care a fost pus sub urmărire de autoritățile chineze în 2018; nu a mai fost văzut de atunci. Senatorii au descoperit că Hunter Biden a încasat milioane de euro de la Ye și compania sa și alte milioane de euro de la Dong Gongwen, un finanțator și asociat de afaceri al lui Ye. Mesajele obținute ulterior de The Epoch Times au arătat că Hunter Biden a avut o relație apropiată cu Ye, fiind chiar primul oaspete în noul apartament al omului de afaceri chinez, în timp ce alte mesaje îi menționau pe Joe Biden și Dong drept ,,colegi de birou”. Andrew Bates, care la acea vreme reprezenta echipa de campanie a lui Joe Biden, a afirmat că raportul Senatului era sponsorizat cu banii contribuabililor pentru a lansa ,,un atac bazat pe o extremistă teorie a conspirației dreptei politice, demult infirmată”. Bates este în prezent purtător de cuvînt al Casei Albe.

Recunoscînd că demersurile lor au stîrnit critici, Grassley le-a spus colegilor senatori, la 28 martie, că raportul s-a bazat în mare parte pe documente ale administrației Obama și pe circa o duzină de interviuri cu oficiali guvernamentali. Grassley a spus că el și Johnson au ,,făcut ceea ce ar face orice bun investigator: am adunat și mai multe înregistrări pentru a dovedi că toți acești oameni se înșeală”. Senatorii au spus că intenționează să facă publice în întregime registrele financiare pe care le-au obținut. Birourile lor nu au răspuns pînă la ora închiderii ediției la solicitările pentru mai multe informații. ,,Registrele bancare ca această probă sînt destul de greu de negat și de ascuns sub preș”, le-a spus Johnson senatorilor, afirmînd că documentele dovedesc corupție și conflicte de interese care l-ar putea compromite pe Biden.

,,Dovezile sînt uluitoare și sînt în creștere”. Ce va mai urma?

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (IV)

Vladimir Ilici Lenin (2)

În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război (care fusese folosită pe perioada războiului civil) cu cea a Noii Politici Economice (NEP), în încercarea de a reconstrui industria și, în mod special, agricultura. Dar în aceeași lună s-a petrecut și înăbușirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.

Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor sale făcute în revoluție și în război. Tentativa de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcțiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas țintuit la pat și incapabil să mai vorbească. În final, a murit la 21 ianuarie 1924. La puțin timp după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morții lui Lenin a fost ateroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziții privind cauzele morții. Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolșevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomopatologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menționat această boală în raportul de autopsie, dar distrugerile vaselor de sînge, paralizia și alte incapacități pe care le-a citat sînt tipice pentru această boală. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului, afectate în mod obișnuit de sifilis, nu au fost menționate. În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu Salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar și cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obișnuit, la tratarea acestei boli. În 2004 s-au făcut noi afirmații medicale conform cărora Lenin a suferit de sifilis și a decedat din această cauză. Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa și acesta i-a rămas numele pînă la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, cînd și-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un număr de scrieri prin care dădea indicații viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este ,,Testamentul lui Lenin”, unde, între altele, critica și lideri ai partidului precum Lev Troțki și Stalin. Despre acesta din urmă, secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că „în mîinile sale este concentrată o putere nelimitată” și sugera ca „tovarășii să se gîndească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcție”. Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoștința publicului larg. La începutul Secolului al XX-lea, mișcarea rusă a cosmismului (teoria evoluției cosmice) era foarte populară și a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin crionică pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfîrșit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat și expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova. Deși Lenin și-a exprimat cu puțin timp înaintea morții dorința să nu fie create memoriale pentru el, diferiți politicieni au văzut o cale de a-și îmbunătăți propria poziție în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolșevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut

aproape mitic, iar statui, monumente și memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul și de-a latul țării. Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin și să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuși, legătura dintre aceștia și genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.

Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcționarea creierului.

Iosif Vissarionovici Stalin (1)

Iosif Vissarionovici Stalin, numele de familie originar Djugașvili (18 decembrie 1878 – 5 martie 1953), din tată gruzin și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, cîștigînd în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidîndu-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al IIlea Război Mondial, și după încheierea acestuia, pînă la moartea sa. Din 1946, a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxistleninistă, ca interpretare a lui Stalin, este adeseori numită și stalinism. Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale (introduse în 1928) și agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o societate țărănească într-o mare putere industrială mondială la sfîrșitul celui de-al patrulea deceniu, țara sa devenind a doua putere economică din lume. Agricultura sovietică, care a fost exploatată pentru finanțarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit să facă față opoziției generalizate a chiaburilor, în fapt, cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, proprietari de pămînt și vite, avînd ca rezultat o luptă înverșunată a multor țărani împotriva autorităților. În acest timp, Stalin a argumentat că fracționismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea slăbi Uniunea Sovietică în fața inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a eliminat opoziția politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern (vezi Gulag) și prin execuții, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populației a cîștigat sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

Stalin s-a născut în orașul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugașvili. Mama sa, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi Cei trei frați ai lui Stalin au decedat de tineri. Iosif, denumit din afecțiune ,,Soso”, a fost, practic, singur la părinți. Vissarion Ivanovici Djugașvili era un fost iobag care, atunci cînd a fost eliberat, a devenit cizmar. El și-a deschis propriul atelier, dar, în scurtă vreme, a dat faliment, ceea ce l-a forțat să lucreze într-o fabrică de încălțăminte, în Tiflis (Tbilisi). Vizitînduși rar familia și fiind în stare de ebrietate mai mereu, Vissarion își bătea adesea fără motiv soția și fiul. Un prieten din copilărie al lui Stalin a scris că ,,aceste bătăi nemeritate și înfiorătoare l-au făcut pe băiat la fel de dur și fără de inimă precum tatăl său”. Același prieten a scris că nu l-a văzut niciodată plîngînd pe Stalin. Alt prieten din copilărie, Iremashvili, credea că bătăile pe care i le administrase tatăl său i-au inoculat lui Stalin ura față de autorități. El a spus, de asemenea, că oricine își manifesta puterea asupra celor din jur îi amintea de tatăl său și de cruzimea acestuia. De altfel, Stalin înseamnă ,,om de oțel” în limba rusă. Unul dintre oamenii la care Ekaterina spăla rufe și făcea menajul era un evreu din Gori, David Papismedov, care i-a dat lui Iosif bani și cărți, încurajîndu-l. Cîteva zeci de ani mai tîrziu, Papismedov a venit la Kremlin să vadă ce a ajuns micul Soso. Stalin și-a surprins colegii nu numai prin faptul că l-a primit pe bătrînul evreu, dar și prin faptul că a stat de vorbă cu el în public, plin de bucurie.

O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945 (care a fost posibilă cel puțin parțial datorită capacităților de producție ridicate în timpul industrializării forțate) a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varșovia și a consfințit poziția URSS drept una dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziție pe care a menținut-o pentru aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generațiile de conducători care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin și prim-secretar al partidului, Nikita Hrușciov, a denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității în 1956

În cele din urmă, tatăl lui Stalin a plecat, în 1888, la Tiflis, lăsîndu-și familia fără sprijin material. Au existat zvonuri că ar fi murit într-o încăierare între bețivi, într-un bar, deși alții spun că l-ar fi văzut în Georgia chiar prin 1931. Mătușa sa, Nina Djuradze, a fost și ea activă în mișcarea comunistă. La opt ani, Soso a început să învețe la școala bisericească din Gori. Stalin și colegii lui de clasă erau, în cea mai mare parte, georgieni și vorbeau una dintre cele șaptezeci de limbi caucaziene, dar la școală au fost siliți să folosească rusă. Chiar și atunci cînd vorbeau rusește, profesorii ruși își băteau joc de Stalin și de colegii lui din cauza accentului lor georgian. Stalin era ridiculizat și de cei care erau fii de preoți sau de negustori, care își băteau joc de uniforma lui școlară jerpelită și de chipul brăzdat de urme de vărsat de vînt. Dar, tînărul Iosif a învățat să-și învingă adversarii intimidîndu-i. El a exploatat slăbiciunile colegilor, bătîndu-și joc cu brutalitate de ei. Pentru a evita confruntările fizice, îi batjocorea acuzîndu-i că folosesc violența ca pe un ,,înlocuitor pentru creier”. Stalin și-a impus autoritatea și asupra celor din familii bogate. Deși mai tîrziu a căutat să ascundă aceste origini georgiene, pe timpul copilăriei sale era fascinat de folclorul local. Poveștile pe care le citea vorbeau despre muntenii georgieni care luptaseră vitejește pentru independența țării. Eroul favorit al poveștilor tînărului era un tîlhar legendar din munți, numit Koba, drept pentru care le-a cerut colegilor de clasă să-l numească Koba, acest nume devenind și primul său pseudonim ca revoluționar. În scurtă vreme a devenit cel mai puternic sportiv și cel mai bun la învățătură; a strălucit în școală și a fost premiant, iar cînd a împlinit 14 ani a fost răsplătit cu o bursă la Seminarul teologic din Tiflis, o instituție a Bisericii Ortodoxe Ruse, unde a început să învețe din 1894. Tînărul era plătit pentru cîntatul în cor, bani care se adăugau la mica sa bursă. Deși mama sa a vrut ca el să devină preot (chiar și după ce devenise conducătorul Uniunii Sovietice), Stalin a intrat la seminar nu datorită vreunei vocații religioase, ci datorită faptului că era una dintre puținele opțiuni educaționale disponibile, atîta vreme cît guvernul țarist nu permitea existența unei universități în Georgia. (va urma)

Pagină realizată de CARME n IO n ICĂ

Doza de sãnãtate

Blocajele energetice din organism –principala cauză a cronicizării bolilor

Energia trebuie să curgă în corpul nostru fără să întîmpine blocaje, pentru că sîntem ființe energetice. Sănătatea reprezintă o comunicare coerentă între celulele corpului, iar boala, o disarmonie în comunicarea energetică. Vremurile în care toate afecțiunile se tratau cu medicamente au apus, iar acum informația energetică este cea care joacă un rol major în vindecare. Omul modern are acces la informație, fapt care îl face mai puternic și mai conștient de modul în care trebuie să își administreze sănătatea.

Perioada pe care o traversează planeta la ora actuală ne pune față în față cu o populație tot mai chimizată. Alimentația procesată, mediul înconjurător tot mai agasant determină sufocarea individului. Acest articol se adresează celor care sînt în căutarea unei terapii alternative, fiind și un material informativ destinat celor neinițiați.

Diferența dintre medicina alternativă și cea clasică este modul de abordare a terapiei. Medicina alternativă implica pacientul în terapie și îl aduce în faza în care este pregătit să acționeze pentru a-și păstra sănătatea, să schimbe ceva în stilul de viață pe care l-a avut pînă acum. În paralel, medicina clasică se axează pe tratarea simptomului și pe administrarea de medicamente sau pe testarea unor pastile noi. Medicina energoinformațională, prin diagnosticarea energetică, constată blocajele energetice și dispune terapiile necesare pentru deblocare. Astfel, repunerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem are prioritate în terapii. Detoxifierea organismului de noxe (paraziți, micoze, bacterii și viruși patogeni) este următorul pas în terapie. Medicina energo-informațională este o disciplină care tratează omul în integralitatea lui: corp, suflet și spirit și se adresează atît copiilor cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă.

O

istorie a farselor (244)

„Jurnalele lui Hitler“ (3)

Fixînd pe coperţi un sigiliu din ceară roşie cu un vultur german şi o notă a lui Hess prin care se declara că jurnalele sînt proprietatea lui Hitler, Kujau i le-a dus lui Heidemann pe yachtul acestuia, Carin II. În ziua următoare, cei cinci bărbaţi, reuniţi în secret la sediul firmei Grüner & Jahr, deşi incapabili să citească limba germanică veche în care erau concepute jurnalele, au căzut de acord că manuscrisele sînt originale.

În următorii doi ani, ori de cîte ori Kujau anunţa că a sosit un nou transport din Germania de Est, Heidemann lua avionul la Stuttgart, achiziţiona şi fotocopia jurnalele, apoi le depozita în seiful firmei Grüner şi Jahr. Doar el ştia că lui Kujau îi plătea 50.000 de mărci, iar restul de 35.000 le oprea pentru el. Fiind promovat, Manfred Fischer i-a dezvăluit secretul succesorului său, Gerd Schulte-Hillen, şi în august, acesta a autorizat o plată de 565.000 de mărci către Heidemann. Cînd Heidemann a anunţat că preţul unui volum a crescut la 200.000 de mărci pentru că generalul din Germania de Est care furniza jurnalele trebuia să plătească mite tot mai mari, Schulte-Hillen i-a înmînat alte 600.000 de mărci.

Între timp, Walde şi asistentul lui, Leo Pesch, au început să transforme materialele îngrozitor de banale într-o carte, sursa articolelor de senzaţie care vor fi publicate în ianuarie 1983, atunci cînd se aniversau cincizeci de ani de la urcarea la putere a lui Hitler. Ziua cu pricina a trecut şi doar în februarie, cînd drepturile sindicatelor erau promovate de toate publicaţiile din întreaga lume, Stern s-a decis să se concentreze asupra originii jurnalelor, cum au fost ele găsite. Trei „experţi“ afirmaseră deja că scrisul de mînă îi aparţinea lui Hitler, dar acum se cerea o procedură mai detaliată de autentificare. La 28 martie, un expert al poliţiei a spus că şase din nouă specimene au dat la iveală o hîrtie mai albă decît cea care putea fi folosită înainte de terminarea războiului. Căutat şi întrebat referitor la

Pacienții care ne calcă pragul clinicii ne întreabă, imediat după diagnosticarea energetică, dacă organismul poate fi readus în echilibru și, astfel, s-ar putea însănătoși. Cele mai complicate blocaje sînt produse de problemele emoționale sau de anumite crezuri fixate în subconștient referitor la o boală (,,eu oricum nu mă mai fac bine”, ,,nu mai am nici o șansă”, ,,e mai bine să mor ca să nu mai deranjez pe nimeni” etc). Cauza blocajelor este, de cele mai multe ori, reprezentată de medicamentația excesivă, prezența metalelor grele, paraziți, candida, viruși, bacterii patogene și, desigur, de stresul oxidativ.

Reglarea energetică depinde de rezervorul energetic al corpului, respectiv de meridianele energetice, subiect detaliat de medicina altenativă chineză. O împletitură de canale care hrănesc întregul corp cu energia vieții, asemănătoare vaselor de sînge care hrănesc corpul cu sînge. Dacă ne lovim, putem vedea că sîngerăm, dar dacă energia este blocată pe meridianele energetice nu putem observa. Fericirea, supărarea, ura, dragostea nu se văd, dar le simțim și știm că există.

Deblocarea meridianelor energetice se produce în ordinea lor fiziologică, fără durere și fără metode precum acupunctura. Desigur, în funcție de problemele de sănătate ale fiecarui pacient, pot urma și alte forme de deblocare. De exemplu, există blocaje profunde provocate de vaccinuri, defecte imunologice, boli moștenite, metale grele, candida, noxe toxice, parazitoze netratatate corespunzător care pot lăsa multă informație

acest aspect, Kujau nu a părut deloc deranjat, în timp ce nici Heidemann, nici Walde nu au declarat nimic către Stern. În acelaşi timp, în Londra, publicaţiilor Times ale lui Rupert Murdoch li se oferise dreptul de a publica povestea. La 1 aprilie, redactorul-adjunct al ziarului The Times l-a rugat pe Lord Dacre (Hugh Trevor-Roper, autorul cărţii Ultimele zile ale lui Hitler) să autentifice jurnalele.

Examinînd cele cincizeci şi opt de volume păstrate într-o bancă din Zürich, Trevor-Roper s-a declarat „satisfăcut, deoarece documentele sînt autentice“. În aceeaşi zi, vizitînd el însuşi banca, Murdoch a oferit 3,25 milioane de dolari pentru drepturile publicării jurnalelor în limba engleză. Apoi Newsweek a oferit 3 milioane pentru drepturile publicării lor în America. Planificînd să tipărească întreaga poveste la 3 mai, Stern a cerut 4,25 milioane de dolari de la ambele publicaţii, The Times şi Newsweek. Asta a fost o mare greşeală. Cei doi rivali au renunţat, Newsweek deţinînd deja textul articolelor gata să fie tipărite. Mutînd apariţia articolului în ediţia de pe 25 aprilie, Stern s-a întors la Murdoch care, oferind acum doar 1,2 milioane de dolari, planifica să anunţe marea lui lovitură de presă în ediţia din 24 aprilie a uneia din publicaţiile sale, Sunday Times.

Pînă în acest moment însă au apărut şi persoane sceptice, precum David Irving, un istoric englez, care era departe de adevăr, susţinînd că Holocaustul nu este decît un mit propagat de evrei. La 22 aprilie el a declarat, prin intermediul postului de televiziune BBC, că jurnalele sînt falsuri. Şi cînd Trevor-Roper, din ce în ce mai nesigur, 1-a sunat pe editorul de la Sunday Times, Frank Giles, răspunsul lui Murdoch l-ar fi mulţumit din plin pe Hearst. „Să-l ia dracu’ pe Dacre!“, a spus el. „Să publice!“. Tirajul ziarului Sunday Times a crescut imediat la 60.000 de exemplare în timp ce Heidemann, cu alte 300.000 de mărci în buzunar, achiziţiona ultimele patru jurnale de la Kujau. Era însă ultima picătură în pahar. (va urma)

STUART GORDOn

toxică în organism, efectele chimioterapiei sau ale radioterapiei și, mai nou, efectele coronavirusului.

Pacienții care au trecut prin îmbolnăvirea de coronavirus, fără excepție, au rămas cu multe sechele, precum lipsa de vitalitate fizică și psihică, căderea părului, transpirații abundente, dureri inexplicabile de oase, probleme respiratorii și stări depresive.

Medicina devine tot mai fizicală! La sfîrșitul Secolului al XVIII-lea cercetarea naturii începea să cîștige tot mai mult teren, apăreau tot mai multe studii despre cunoașterea legilor naturale care influențează domeniile fizicii, chimiei și biologiei. Sînt legile naturii care au ajutat omenirea să construiască zgîrienori, să pășească pe Lună și, mai ales, să dezvolte tehnica computerială. Tehnica modernă a computerelor ne arată ce posibilități uriașe de stocare a informației există astăzi pe un spațiu foarte mic (un stick). Tot ceea ce poate face tehnica astăzi, respectiv computerele cuantice, natura știa demult! Viața pe pămînt nu ar putea fi posibilă fără o putere de transmitere perfectă a informației. Informația energetică este la îndemîna omului dintotdeauna, dar în trecut nu existau aparate în măsură să descifreze debusolarea energetică a corpului. Omul este un computer biologic, care trebuie mereu resetat! Scopul diagnosticării energetice este tratamentul, care se focusează pe refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem, tratîndu-se omul în integralitate.

FLORICA MUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZOnTAL:

1) Participanți la curse; 2) Marile familii – Copacul cu douăsprezece ramuri; 3) Demers neesențial! – Obiective militare; 4) Trași ca prin inel – Sînt în vogă!; 5) Greu de trecut cu vederea (fem.) – A ridica în slavă; 6) neprevăzutul unei recuperări – Liman; 7) Element de sudură la rece – Dă frumos din coadă (fem.); 8) Bună de împușcat – Vine de la inimă!; 9) Aflate în plină criză! – Fac totul; 10) O pînză plină de lumină – Înveliș de staniol!

VERTICAL: 1) Aplicație practică; 2) Greu de oprit; 3) Adîncitură întîlnită prin pasaje! –A trece la stat; 4) Domeniu de referință pentru... regele petrolului; 5) Regina nopții ridicată în slavă – Începători în lumea cifrelor; 6) Vorbe de duh – Undeva... în afara orașului!; 7) Are în permanență destule rezerve – Grupa prichindeilor; 8) Una de-a noastră; 9) Atras în coleciv – Tras în gol!; 10) nu-i de ajuns.

GH. EnE

Dezlegarea careului ,,DE VREME”

1) ACUMULATOR; 2) PARC – AMAR; 3) UnA – IRAT – O; 4) SITA – A – AED; 5) ACORD – ARSA; 6) URICAR – AT; 7) PL – D – REALA; 8) IATAGAn – O; 9) ORA – ETERnA; 10) SERATA – PAn.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Ion-Inocenţiu Micu-Klein

În celebra Descriere a provinciei, consacrată Transilvaniei şi redactată la anul 1775, prezumtivul autor, care pare a nu fi altul decît generalul baron von Preiss, scria: „Cu toate că (...) cea mai mare parte a Transilvaniei este locuită de romani, aceştia nu sînt consideraţi o naţiune (Nation), ci numai un popor sau o populaţie (Populum) tolerată de lege, dar care nu se bucură de libertăţile şi drepturile celorlalte naţiuni”. Într-un alt document vienez, destinat viitorului împărat losif al II-lea, un cugetător obiectiv consemna: „Seminţiile din care provine românul se bucură de o consideraţie puţin diferită de cea de care se bucură vitele. Religia pe care el o profesează este, în opinia publică, neonorabilă şi nedemnă de protecţie. Nobilimea îl consideră pe român ca pe un om destinat sclaviei, a cărui întreagă fericire trebuie să constea în faptul că i se admite aerul liber“.

Existenţa acestei dramatice „probleme româneşti“, care pe măsura scurgerii veacurilor se contura tot mai puternic în Transilvania ocupată, avea ca geneză un dublu jug: naţional şi social. Naţional, pentru că de sute de ani populaţia românească majoritară nu avea nici un fel de drept în propria-i ţară. Social, pentru că vlaga şi munca ţăranilor români erau hărăzite să sporească bogăţia unei dinastii ostile şi în vădită degenerescentă, ca şi cea a grofilor şi celorlalţi potentaţi, situaţie ce 1-a determinat pe istoricul britanic R. W. Setton-Watson să compare starea iobagilor noştri cu lipsa totală de drepturi a catolicilor irlandezi în vremea reginei Elisabeta I a Angliei. Se pot scrie biblioteci întregi pe aceste teme dureroase inimii noastre, s-au şi scris de altfel, şi se vor mai scrie, adevărul istoric este chemat la rampă şi mărturiile sînt de necontestat. Una dintre aceste cărţi este scrierea lui Comeliu Albu „Pe urmele lui lon-Inocenţiu Micu-Klein”, apărută la Editura Sport-Turism.

După studiul amplu consacrat umanistului Nicolaus Olahus, pasionatul nostru cercetător ne dăruieşte o carte oarecum asemănătoare, al cărei erou principal este un alt mare cărturar român al Transilvaniei. Cine a fost, aşadar, Ion-Inocenţiu Micu-Klein, ce forţă i-a călăuzit paşii în lupta lui cu adevărat istorică pentru drepturile românilor? S-a născut în anul 1692, în casa unui ţăran liber din Sadu, aşezare situată la confluenţa Cibinului cu Oltul. Printr-o înzestrare nativă remarcabilă, prin muncă şi stăruinţă, Ion Micu după cum s-a numit în prima lui tinereţe) a urcat cu timpul toate treptele onorurilor ecleziastice şi nobiliare pe care le putea avea cineva la vremea aceea, devenind episcop (cu

Alte aspecte ale Unirii (III)

La fel de vizionar, marele spirit enciclopedic care a fost B. P. Hasdeu avea să scrie după 1859 că nu-1 preocupă prea mult „Unirea cea Mică” a Principatelor, ci se cere „Unirea cea Mare de realizat de acum înainte între toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc, între toate acordurile fără de care nu se poate armoniza hora noastră naţională, între toate pietricelele cîte sînt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic: Dacia lui Traian”.

Opreliştile au fost inimaginabile, atît Rusia ţaristă, cît şi Austria (după 1867 Austro-Ungaria) şi Turcia fiind vizibil alarmate de fiecare tentativă românească de emancipare sau unire. Chiar Societatea Academică Română (iniţiată în martie 1866 de C. A. Rosetti, dar gîndită cu mult înainte de Vodă Cuza), ce avea să devină Academia Română, era privită de către guvernanţii habsburgi drept un „parlament daco-roman”, dat fiind faptul că ea anticipa unirea tuturor românilor, în sînul ei activînd cărturari și luptători patrioţi din toate provinciile vremelnic ocupate. Numeroase alte societăţi, cum ar fi „Astra” şi „Arboroasa”, au avut de

numele Inocenţiu) şi baron (cu numele Klein). Trebuie să recunoaştem că pentru un simplu ţapinar din pădurile sibiene, care a căpătat darul vorbirii de-abia în jurul vîrstei de 15 ani, printr-o incredibilă minune, fiu de ţărani săraci şi fără speranţă – cursul onorurilor a fost de-a dreptul excepţional. Aşa după cum avea să se întîmple peste numai cîteva decenii cu un alt mare împătimit, l-am numit pe Horea, şi Micu a întreprins la Viena nu mai puţin de 4 călătorii (între 1730 şi 1744) pentru a revendica drepturile cutumiare ale conaţionalilor săi. Demersurile s-au constituit treptat într-un program politic unitar, cum românii obidiţi nu mai cunoscuseră de la Mihai Viteazul. Numai că ceea ce realizase voievodul unirii, prin spadă şi descătuşare a voinţei populare, învăţatul episcop a dorit să înfăptuiască prin suplică şi memoriu. Speranţă deşartă, deoarece Casa de Austria s-a dovedit a minţi în toate epocile.

Atrasă, la începutul Secolului al XVIII-lea, spre unirea religioasă cu Roma, amăgită cu o serie de drepturi naţionale şi social-economice, o parte a populaţiei româneşti din Transilvania s-a trezit înşelată în chip barbar în speranţele sale. Nu numai că românii n-au căpătat nici un drept, dar au privit neputincioşi cum erau spulberate şi cîteva dintre ultimele redute de rezistenţă şi spiritualitate ale acelei epoci.

Axîndu-şi revendicările, în principal, pe respectarea diplomelor emise de cancelaria împăratului Leopold, patriotul român a brodat cu iscusinţă în jurul acestora întreaga tragedie a milioanelor de iobagi risipiţi pe cîmpii şi în căldările munţilor, găsindu-i rădăcinile istorice şi făcînd-o cunoscută întregii Europe. Aşa cum avea să spună mai tîrziu Gheorghe Şincai, întărit şi de Simion Bărnuţiu în cuvîntarea rostită de pe pridvorul catedralei din Blaj, la 1848, „unirea numai popilor a folosit“, deşi nu îi pot fi negate cîteva consecinţe pozitive pe plan mai larg. Dar, animat de spiritul paşnic propovăduit îndeobşte de religia românească, prizonier al propriei sale credinţe în triumful dreptului natural, Micu-Klein a nădăjduit că va realiza prin arma scrisului ceea ce avea să fie înfăptuit cu adevărat, prin jertfe umane deosebit de grele, în timpul războiului pentru întregirea neamului. Înşişi istoricii unguri ai momentului îşi dădeau seama cu spaimă de situaţia în care privilegiaţii s-ar fi aflat în eventualitatea unor tulburări armate ale românilor. Pentru că, spunea Rettegy Gyorgy: „Dacă cineva ia mai bine aminte, pe noi repede ne pot nimici, căci în Transilvania pe uşor sînt de zece ori mai mulţi români decît unguri”. Luptîndu-se de unul singur, cu absolut toate forţele hadesului (împărăteasa Maria Tereza, cancelarul von Kaunitz, nobilimea austriacă şi cea maghiară, ordinul iezuiţilor, papalitatea uneori, o seamă de feţe bisericeşti trădătoare din rîndul clerului pătimit datorită intoleranţei autorităţilor, a spiritului lor represiv şi antiromânesc.

Mai aflăm din paginile acestei cărţi admirabile şi o suită de informaţii aparent mărunte, dar de aleasă vibraţie, care pigmentează ansamblul grav, conferind expunerii un spor de atractivitate. Puţină lume ştie că inimosul Badea Cârţan, pe care Războiul de Independenţă 1-a prins în transhumantă cu turma prin Bărăgan, şi-a dat oile la comisia de rechiziţie a armatei române şi s-a înscris voluntar; în aceeaşi perioadă, româncele din Sibiu şi din alte oraşe ale Ardealului purtau cu vizibilă mîndrie căciuli de astrahan „à la Mihai Viteazul”, pe care le împodobeau cu fîşii tricolore şi pene de curcan, ca semn de admiraţie faţă de vitejii dorobanţi; ni se mai spune, totodată, că înhumarea lui Aurel Vlaicu, după tragica sa tentativă de a trece Carpaţii în zbor, s-a făcut prin amestecarea simbolică a pămîntului din Transilvania cu acela din România-mamă, ca semn că unirea se va produce, odată şi odată. Şi a venit anul de graţie 1918, cînd s-a împlinit dorinţa fierbinte a milioanelor de români, cînd a prins viaţă profeţia lui Fr. Engels privind imperiile din această zonă a Europei, ca şi aceea a lui N. Iorga, care spunea că „esenţialul este ca Austro-Ungaria să fie adusă pe masa de operaţie”. Prin actul energic al naţiunii române, la 27

Livezi astrale

Au năvălit iar focuri virginale

Petale-n alb scăldate-n reverie

Aromele-n magnolii matinale

Trezesc a primăverii pandemie

În dans se-nalță verdele-n chindie

E chipeș cîmpul, luminată zarea

Aud cum țese Timpul nevralgie

Zefirul cum mîngîie respirarea

Stau în lumină mitraliat de muguri

Război e primăvara, de-mpăcare

Iubirea crește sub tăiș de pluguri

În rădăcini e Clipa născătoare

Pe pînza invadată de petale

Ard gînduri și visări diamantine

Pastelul primăverii, osanale

Și psalmi ca îngeri și cîntări divine...

Ajuns-a verdele înspre chindie

Cînd lăcrimează sălcii monahale

Lumina Învierii-i apă vie

Și curge din livezile astrale... L IVIU ZA n FIRESCU

românesc), lon-Inocenţiu Micu-Klein se stinge bătrîn şi bolnav la Roma, după 24 de ani de exil. Pentru a putea trăi, a fost silit să-şi vîndă pînă şi crucea episcopală de aur pe care o purtase pe piept decenii de-a rîndul!

Aşa după cum apreciază autorul, care vede în eroul cărţii sale, pe bună dreptate, pe precursorul legitim al Şcolii Ardelene: „El niciodată nu s-a situat pe vreo baricadă naţionalistă ori şovinistă, dar a trăit acut sentimentul apartenenţei la naţiunea care l-a născut, l-a sprijinit întotdeauna în toate acţiunile sale. Prin acestea, el a inaugurat în istoria luptelor românilor din Transilvania epoca memoriilor politice, a audienţelor la Viena“. De la „plebs valachica“ pînă la „naţio valachica“, de la exploatarea feroce a Transilvaniei pînă la unirea ei cu trupul patriei, aveau să mai treacă 150 de ani. Întreg acest drum, dificil dar glorios, toate momentele de seamă ale Renaşterii româneşti din Transilvania (Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, Revoluţia de la 1848, mişcarea memorandistă de la 1892-1894, Ziua de 1 Decembrie 1918) – au fost marcate şi de jertfa de o sublimă incandescenţă a acestui clarvăzător.

martie, 28 noiembrie şi 1 decembrie provinciile istorice româneşti, despărţite samavolnic de trupul patriei, au revenit la matcă. Era fructul participării noastre eroice la războiul mondial, era consecinţa firească a procesului vast de autodeterminare a popoarelor, era corolarul legitim al unei lupte de secole şi începutul unei ere noi în viaţa României.

Subiect inepuizabil, Unirea din 1918 ne trimite prin mijlocirea acestei cărţi tipărite de Institutul „Nicolae Iorga” încă un mănunchi de raze din galaxia ei fără de moarte. Fiecare oraş al patriei, fiecare comună, fiecare cătun din ţinuturile nord-estului Moldovei şi pînă în acelea ale Bucovinei, Banatului, Dobrogei, Olteniei, Munteniei şi Transilvaniei pot fi considerate Capitale ale Unirii – pentru că ele au plătit tribut de sînge, lacrimi şi sudoare, pentru că din vetrele lor s-au ridicat apostolii neamului şi martirii cîmpurilor de bătaie, pentru că ele au simţit pintenul şi cizma străină, dar toate trebuiau să capete un sfîrşit, iar soarele dreptăţii româneşti trebuia să topească trufia îngheţată a zbirilor. Prin astfel de cărţi, politica noastră culturală arată că din spiritul glorios al Unirii nu s-a ştirbit absolut nimic, dimpotrivă. Sfîrșit COR n ELIU VADIM TUDOR

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Drumul mătăsii și războiul din Ucraina

Drumul mătăsii, deschis acum peste 2000 de ani de China pentru schimburile comerciale, este cunoscut în întreaga lume. A fost un drum pe uscat, destinat schimburilor comerciale, ce pornea din oraşul Chang’an din China, străbatea Asia Centrală, Asia de Sud şi cea de Vest şi ajungea pînă în Europa şi Africa de Nord. Prin reţeaua Drumului mătăsii se făceau legături şi schimburi frecvente între est şi vest. O serie de culturi şi plante originale din ţările vestice au

pătruns în China prin intermediul Drumului mătăsii, precum ardeiul, morcovul, piersicul, pepenele. Drumul mătăsii a cunoscut o prosperitate nemaiîntîlnită în perioada dinastiei Tang. Atunci au ajuns în China multe blănuri, bijuterii, apă de colonie, vase de sticlă, articole de aur şi argint, confecţii, dar şi muzică, dansuri, preparate culinare etc.

(continuare în pag. 22) n.M.

ETICHETA

Credulii

Credulul este o persoană care crede ușor ceea ce i se spune, fără să se obosească să verifice. Firește că procedînd astfel are parte de surprize neplăcute. Uneori își recunoaște credulitatea, alteori nu. Dacă își dă seama că a greșit, sau dacă orgoliul îl va lăsa să-și recunoască greșeala, va învăța și se va corecta, dacă nu, va avea de pierdut în continuare. Credulitatea e în strînsă legătură cu ignoranța și cu o neutilizare a discernămîntului de către credul. Ca să poți discerne între bine și rău, trebuie să ai niște etaloane la care să te raportezi și să folosești gîndirea critică

în permanență, adică acea gîndire disciplinată, care este clară, rațională, analitică, deschisă la minte și bazată pe dovezi.

Ei bine, gîndirea critică și mai ales ultima sa caracteristică au fost suspendate de la începerea războiului din Ucraina. Mă uit în jur și nu-mi vine să cred ceea ce văd: de la liderii politici importanți ai Europei pînă la oameni de afaceri și jurnaliști care se exprimă în media, toți și-au pus pe pauză uzul rațiunii comportîndu-se ca niște subiecți pavlovieni, reacționînd la stimulii externi – asta mie mi se pare îngrozitor!

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIn

EDITORIAL

Motto: ,,Nu vă temeți: Isus nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El. E oare atît de greu?” – CORnELIU VADIM TUDOR

Am mai spus-o și o repet: Pentru a trăi în liniște și pace, după cum ne-a sfătuit Vadim, omenirea și-a făcut o obișnuință în a obține acest lucru prin războaie. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Pendulele ca niște cizme sună,/ Scrîșnind pe-un sterp și refuzat nisip,/ Sînt trezeci de războaie într-o lună,/ Și toate poartă moartea în aripi” (,,Antirăzboinică”).

S-a ajuns aici pentru că omul s-a îndepărtat de credință, îndreptîndu-se glonț spre satisfacțiile materiale, știind că le poate obține sigur și rapid prin războaie, despre care Vadim Tudor dădea următoarea definiție: ,,Războaiele sînt acele perioade în care un soldat e decorat dacă ucide 100 de oameni și e pedepsit dacă iubește o femeie”.

În opinia mea, cea mai eficientă armă a omului, pe care o poate folosi împotriva altui om este... RUGĂCIUNEA, ceea ce, de fapt, ni se spune și la slujba bisericească: ,,Roagă-te pentru binele dușmanilor tăi!”. Tot în acest sens, Petre Țuțea spunea: ,,Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului, prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu”. Cu toate acestea, iată că ,,Omul nu mai trbuie să meargă spre cruce, pentru că s-a născut deja răstignit” (Emil Cioran), ceea ce mă îngrozește, gîndindu-mă la generațiile tinere ale acestor vremuri, mai ales că am și eu două nepoțele, de 6 și 11 ani.

Observați cum mai toți combatanții unui război, după ce pleacă glonțul sau obuzul pe țeavă, se vaită la modul ,,Vai, ce prăpăd, ne mor civilii, totul este ruinat, ne ucid și copiii...!”. Asta se întîmplă și acum, cu ocazia războiului din Ucraina, unde cei mai afectați sînt copiii, al căror viitor le este compromis. Săracii copilași, și ai lor, și ai noștri, au ajuns să ne întrebe ,,Ce este Apocalipsa?” sau ,,Dacă mori tu, bunicule, noi ce vom face?”.

Aceste realități m-au dus cu gîndul la Malala Yousafzai, născută în 1997, în Pakistan, țara în care talibanii – militanți pentru mișcarea religioasă fundamentalistă islamică – au interzis femeilor să studieze, să iasă însoțite în public, să umble fără văl pe cap ș.a. Încă de la vîrsta de 10 ani, Malala a demarat o campanie pentru dreptul la învățătură, iar în anul 2009, cînd toate școlile de fete din Pakistan trebuiau închise, și-a continuat campania cu o și mai mare înverșunare, înscriindu-se la școala particulară a tatălui său. În anul 2012, în timp ce se întorcea acasă cu autobuzul școlar, a fost împușcată dintr-un motiv lesne de înțeles. Din fericire, a supraviețuit, dar pentru că amenințările au continuat, Malala și familia sa s-au refugiat în Marea Britanie. În 2014, cînd împlinise 17 ani, Malala Yousafzai a primit Premiul Nobel pentru Pace, fiind cea mai tînără deținătoare a acestui premiu. În anul 2015, în semn de omagiu, numele ei a fost dat unei stele, toate acestea regăsindu-se consemnate în cartea ,,Eu sînt Malala”, scrisă împreună cu Patricia McCormick (continuare în pag. 23)

VALEnTIn TURIGIOIU

ANALIZE @ OPINII @ COMENTARII

Drumul mătăsii și războiul din Ucraina

(urmare din pag. 21)

Concomitent, diverse materiale şi tehnologii chinezeşti au fost transportate, pe acest drum, către ţări din Asia, Africa şi Europa, ca mătasea şi tehnica creşterii viermilor de mătase, tehnica de fabricare a hîrtiei şi cea tipografică, vase lăcuite, porţelanuri, praful de puşcă, busola şi multe altele, aducîndu-se o mare contribuţie la civilizaţia mondială.

Este important să ne reamintim împreună importanța deosebită a acestei căi comerciale, care a supraviețuit imperiilor pe care le-a conectat de-a lungul anilor pînă prin Secolul al XVI-lea cînd, în urma descoperirii Americii, interesul comercial s-a mutat spre noile teritorii, ceea ce a dus la decăderea Drumului Mătăsii. În ultimii 10 ani însă, China – o putere comercială și economică globală de prim rang – dorește revitalizarea rutei, iar această inițiativă e posibil să fi fost unul dintre motivele ce l-au determinat pe Vladimir Putin să declanșeze războiul din Ucraina.

Toate știrile pe care le-am citit zilele astea în publicația The Diplomat îmi întăresc părerea că interesele lui Putin pentru Ucraina sînt mult mai complexe decît dezarmarea și denazificarea.

The Diplomat este o revistă internațională de știri online care acoperă politica, societatea și cultura din regiunea Indo-Pacific, și care are sediul în Washington D.C. Aceasta a publicat pe 10 martie 2016 un articol intitulat „De ce China este interesată de Ucraina?”, scris de Olena Mykal, profesor asistent în științe politice la Universitatea Națională Kyiv-Mohyla Academy. În articol se arată că „Guvernul chinez a făcut alocări uriașe de fonduri către Noul Drum al Mătăsii prin mecanismele Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (100 de miliarde de dolari) și Fondului Drumul Mătăsii (40 de miliarde de dolari). Dacă adăugăm la acestea investițiile private, valoarea totală ar putea ajunge cu ușurință la 1 trilion de dolari. Unele țări prezintă un interes deosebit pentru China. Printre acestea se numără și Ucraina, unde interesul Chinei este condus de mai mulți factori cheie. Acești factori includ locația geografică a Ucrainei și potențialul acesteia de a deveni un important centru de tranzit în cadrul OBOR (acronim pentru Noul Drum al Mătăsii, intitulat One Belt, One Road – n.m.), pe lîngă acordul de liber schimb dintre Ucraina și UE”.

Ceea ce mi-a atras atenția este suma fabuloasă menționată, care ocolește Rusia. Da, o ocolește, fiindcă dacă privim harta zonei este clar că Ucraina, și nu Rusia, este situată de-a lungul rutei terestre din China către UE, ceea ce face din teritoriul Ucrainei un loc atractiv pentru amplasarea unui important nod de tranzit. Deși

ETICHETA

Credulii

(urmare din pag. 21)

Încă de acum 43 de zile toate categoriile profesionale pomenite mai sus confirmă orice știre venită de la armata ucraineană și de la televiziunile din această țară, fără să o verifice și să adopte o atitudine rezervată, așa cum ar fi normal. Acești oameni către care care privim noi, marea masă populară, certifică lucruri neverificate, care ne stîrnesc emoții nesănătoase, ce de multe ori ne împing la acte necugetate. Știri ca cea despre femeia care a doborît o dronă militară rusească cu un borcan de murături sau ca cea legată de pilotul supranumit ,,fantoma din Kiev”, care se bătea singur cu aviația rusă, cea despre soldații de pe Insula Șerpilor ce fuseseră considerați morți deși trăiau sau despre masacrul din Bucha sau cea legată de fetița de 9 ani violată și apoi ucisă și însemnată de soldații ruși cu litera Z – toate acestea sînt știri atît de „năzdrăvane”, ca să mă exprim elegant, încît trebuie să fii avid după gulgute ca să le înghiți pe nemestecate.

Bunăoară, nimeni nu s-a întrebat cum a reușit bătrîna aceea să doboare o dronă militară cu borcanul de murături. Probabil majoritatea oamenilor s-au gîndit la o dronă cu care fac amatorii poze din aer și care poate fi cumpărată din orice magazin cu 500 de lei. Nu s-a întrebat nimeni cum de operatorul acelei drone militare nu a văzut bătrîna care se pregătea să dea cu borcanul în dronă și nu s-a ferit. Nu mai spun că dronele militare sînt mai mari ca cele din magazin, mai grele și mai sînt și înarmate. În privința pilotului denumit „fantoma din

infrastructura ucraineană nu este la fel de bine dezvoltată ca cea a Poloniei sau Turciei, acesta este un deficit ușor de corectat pe termen mediu. Tocmai din acest punct de vedere, în decembrie 2013, în timpul vizitei fostului președinte al Ucrainei Viktor Ianukovici în China au fost semnate o serie de acorduri, printre care un memorandum privind construirea unui nou terminal în Crimeea care era programată să devină un mare centru de tranzit, iar China urma să investească aici 13 miliarde de dolari.

Anexarea Crimeei de către Rusia, în anul 2014, a dat peste cap aceste planuri, motiv pentru care China s-a reorientat spre sudul Ucrainei, în special în regiunile Odesa și Mykolaiv, care se bucură de acces la Marea Neagră. Vedeți ce coincidență interesantă? Exact Odessa și Mykolaiv sînt vizate acum de ruși, determinîndu-mă să cred că fac asta nu doar pentru a rămîne hegemon la Marea Neagră, cum scriam în editorialul de acum două săptămîni, intitulat „Cînd Putin semnalizează stînga și face dreapta”, ci și ca să ajungă să încaseze legal banii chinezilor.

În acest context, afirmațiile repetate ale conducătorilor Chinei, conform cărora alianța cu Rusia e tare ca o stîncă au un alt înțeles, la fel ca și puțina grijă pe care Putin o are față de sancțiunile europene și americane, fiindcă știe că banii veniți de la chitai îi vor permite să-și aducă economia la un nivel mulțumitor.

O să vă gîndiți, poate, că acest nou Drum al Mătăsii - OBOR va fi din nou abandonat, fiindcă europenii și americanii vor refuza să facă afaceri fie și tangențial cu Rusia. Se poate, dar nu cred, fiindcă China este al doilea cel mai important partener comercial al UE, după SUA, reprezentînd 14% din totalul comerțului extra UE în 2014. Importurile UE de mărfuri din China a crescut semnificativ în ultimul deceniu, de la 129,2 miliarde EUR (141,7 miliarde USD) în 2004, la 302,5 miliarde EUR în 2014. Exporturile s-au triplat în perioada 20042014, ajungînd la 164,7 miliarde EUR în 2014. Această tendință va continua, deoarece atît UE cît și China sînt dornice să-și aprofundeze relațiile comerciale. În acest context, chiar dacă doar unele dintre mărfurile care își fac drum spre și dinspre China și UE ar trece prin teritoriul ucrainean, care probabil după război va rămîne Rusiei, aceasta ar putea să devină o nouă legătură importantă de tranzit de marfă între China și UE. Cu alte cuvinte, dacă nu vor să fie trimiși cu 100 de ani în urmă, europenii vor trebui să accepte.

Chinezii au probat deja un tren de marfă care să acopere distanța dintre sudul Ucrainei și China. Trenul pleacă din portul de la Marea Neagră Illichivsk, lîngă

Kiev”, absolut nimeni nu s-a întrebat unde sînt epavele avioanelor doborîte de acesta, ca să vedem certificarea victoriilor aeriene și nici de pe ce aeroport militar decolează și aterizează, cînd toate agențiile de presă vorbeau de distrugerea infrastructurii militare ucrainene a radarelor de sol care direcționează avioanele în luptă, cît și de faptul că Su 30 poate lovi un MiG29 de la zeci de kilometri distanță, astfel încît era puțin probabil să ajungă în raza armelor „fantomei din Kiev”. Nu si-a pus nimeni întrebări privind corectitudinea, certitudinea și adevărul știrilor venite din Ucraina de la armata și televiziunea locală, fără să existe nici o sursă independentă care să le verifice. Orice jurnalist din lumea asta învață regula conform căreia fiecare informație se verifică de la cel puțin trei surse independente, înainte de a o prezenta publicului. Cu toate astea, jurnaliștii de azi publică cu titlul de adevăr orice transmit ucrainenii, deși nu există nici un jurnalist străin pe front care să ia contact nemijlocit cu toate cele întîmplate și să relateze în consecință. Oamenii morți pe stradă la Bucha au fost puși de autoritățile ucrainene în cîrca rușilor, așa cum procedează oricine în caz de război cu inamicul său: îl acuză și de ce nu a făcut, ca să fie sigur de victorie, dar în cazul morților despre care vorbim nu ai cum să fii sigur de veridicitatea informațiilor pînă nu afli identitatea acelor oameni și nu investighezi totul, așa cum au făcut aliații la Nurenberg cu criminalii naziști de război. Parcă SUA și UE spuneau că ei susțin statul de drept. S-au răzgîndit? Cum îl acuză ei pe Putin de crime de război dacă nu pot proba nimic? Judecătorii judecă pe probe, nu pe vorbe și păreri, că de aia e stat de drept. Din aceeași categorie de știri este cea legată de o fetiță de 9 ani violată,

Odesa, cu destinația Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan și, în cele din urmă, China. Include feriboturi peste Marea Neagră și Marea Caspică (Illichivsk-Batumi și Portul Alat-Aktau) și face parte din Ruta Internațională de Transport Transcaspică. Întregul traseu către China este de 5.475 km. Prima încercare a părăsit Ucraina pe data de 15 ianuarie a acestui an și în 15 zile a ajuns la granița kazah-chineză. Specialiștii recunosc că va fi posibil să se reducă timpul de livrare între nouă și zece zile.

Un alt aspect al interesului Chinei pentru această zonă și pentru Drumul Mătăsii este piața cerealieră din Ucraina, motiv pentru care Noble Agri din China, deținută în totalitate de COFCO (China National Cereals, Oils and Foodstuffs Corporation) are două active în Ucraina. Prima este situată în Mariupol. Este un complex de procesare a semințelor de floareasoarelui cu o capacitate zilnică de zdrobire de 1.500 de tone metrice și o capacitate de depozitare de 180.000 de tone metrice. A doua instalație este un terminal portuar de cereale nou construit din Mykolaiv, care are o capacitate de transbordare de 2,5 milioane de tone pe an și o capacitate de stocare de 125.000 de tone.

Ucraina este singura țară europeană în care Noble Agri are o prezență și concurează cu companii americane atît de mari precum Cargill, Monsanto și Bunge. Mai mult, Noble Agri aprovizionează mărfuri în vrac din regiuni cu costuri reduse și le furnizează piețelor cu cerere de creștere mare, în special în Asia și Orientul Mijlociu. De exemplu, este principalul furnizor de porumb și făină de soia în Arabia Saudită. Prin urmare, pe lîngă asigurarea produselor agricole către China, Noble Agri concurează și pe piața globală cu alte companii, în principal americane. Înțelegeți acum că interesul rușilor de a captura Mariupol și Mykolaiv nu e doar unul militar, ci și unul cu bătaie lungă pe viitor, privind comerțul cu cereale al țării lor.

Am considerat acest război unul ciudat încă de la început și cred că, pînă la urmă, noi am picat ca de obicei prost, fiindcă sancțiunile pe care organismele din care facem parte le-au aplicat Rusiei s-au întors împotriva noastră, iar Putin își va ridica economia și rubla cu ajutorul chinezilor și al partenerilor din BRICS, lîngă care e posibil să vină și alte țări nemulțumite de hegemonul american. Europa se va trezi plătind cu bani grei gazul lichefiat cumpărat de la noul jupîn american, cît și armele cu care să se apere contra Rusiei.

Oricum, e posibil ca lucrurile să se schimbe în viitorul apropiat, fiindcă după ce Victor Orban a cîștigat detașat alegerile, cred că și președintele Macron va fi debarcat de la putere lăsînd UE fără un om de încredere. E posibil, de asemenea, ca alegătorii să-și arate voința în toate țările în același fel, inclusiv în România, unde, sper eu, Partidul Vadimist Romîn ar putea atrage voturi importante la alegerile viitoare.

Despre asta, însă, vom discuta în articolele următoare.

ucisă și însemnată pe trup cu litera Z, crimă atribuită armatei ruse. Nu s-a întrebat nimeni de ce oamenii aceia care au violat și au ucis au însemnat litera Z pe trupul fetei, astfel încît să dea indicii clare despre identitatea făptuitorilor? Unde ați mai auzit de un infractor care să lase semne evidente despre identitatea sa? Eu am auzit însă despre făcături de felul ăsta. Ba chiar le-am văzut prin filme, ca și dumneavoastră, de altfel. Este foarte posibil ca toate aceste știri să fie adevărate, dar este obligația ta de jurnalist, de politician și de conducător de popoare să le oferi celor care te privesc informații probate, nu fantezii, așa cum, din neglijență, cei de la postul Antena 3 ne-au prezentat imagini dintr-un joc pe calculator drept atac aerian.

Sînt dezamăgit de comportamentul acestor formatori de opinie, pentru că dacă ei se comportă așa ce pretenții pot avea de la „nea Gheorghe” de pe stradă, care nu are nici cunoștințele lor și, pe cale de consecință, nici nu-și pune întrebări, fiindcă e convins că dacă „domnii cei mari de la televizor, Bruxelles, Washington sau București” au zis așa, înseamnă că este adevărat. Cu toate acestea, constat că, atît pe vremea pandemiei, cît și acum, procentul românilor zăpăciți de propagandă nu e unul foarte mare și probabil el va scădea pe măsură ce va trece timpul. Cert e că, pe timp de război, dezinformarea, diversiunile, manipulările și propaganda sînt ceva firesc. Depinde numai de noi să filtrăm informațiile și să le supunem gîndirii critice, documentîndu-ne pentru a nu ne lăsa păcăliți și influențați, pentru că asta ne-ar putea determina să avem comportamente pe care le vom regreta mai tîrziu.

Din savana africană în jungla balcanică (V)

E clar că se urmărește, prin toate mijloacele, scoaterea mea din minți. Se mizează pe eventuale greșeli din partea mea. Am informații că „echipa de zgomote“ încă e în dubiu, nu s-a hotărît ce să mai arunce pe piață: am fost un curvar și jumătate – sau un homosexual, chestiuni antagonice și imposibil de verificat, tocmai de aceea sînt utilizate în „arta diversiunii“.

Numai cîteva cuvinte despre un serial publicat în obscura foaie „Bursa“, de un și mai obscur „politolog“, căruia nu-i fac onoarea de a-i publica numele. Denunțul lui public, cacofonic și leșinat, se pare că a fost comandat tot din sferele unde am băgat groaza în oase cu o posibilă candidatură. El poartă titlul cantemiresc „Mărirea și decăderea revistei și Partidului «România Mare»“. Încă din primele rînduri, tot eșafodajul e pus pe un teren greșit, ca un turn de parașutiști clădit pe o groapă de gunoi: „Un eveniment politic important, care a avut loc de curînd, a fost tratat mai degrabă cu indiferență atît de politicieni, cît și de mass-media. Revista «România Mare» și anexa ei, «Politica», și-

au încetat apariția“. Ce fenomen curios, fraților: deși declarate moarte, uite că revistele apar, ca dovadă că răspunsul de față nu e scris pe ziduri, ci chiar în „România Mare“, care are un tiraj de vreo 10 ori mai serios ca mortuara „Bursa“ și o audiență și o circulație de cîteva sute de ori mai mari. Penibilul „analist“, care după primul nume e tiz al lui Lenin, iar după al doilea e vînzător de paste făinoase se bate singur cap în cap: într-un loc scrie despre mine „Nu este un bun ziarist și nici nu și-a propus să facă ziaristică“, iar mai la vale afirmă exact contrariul, adică „Partea de revistă care i-a asigurat succesul a fost tot timpul scrisă de Vadim însuși (...). Ca polemist, este un adversar redutabil și stăpînește o tehnică rară și adusă de el pentru prima dată în politică – cea a grotescului“. Pizma micului cîrcotaș depășește, însă, pragul grotescului de care vorbește, atunci cînd citim o inepție incredibilă: „În rest, revista funcționa ca un debușeu pentru o echipă de intelectuali care nu ar fi putut publica în altă parte“. Hai să-i enumerăm pe intelectualii care, din 1990 și pînă azi, au publicat la noi, dintre care unii au fost laureați cu

Care este viitorul copiilor și nepoților noștri?

(urmare din pag. 21)

Așa copil, mai rar, dar oare cîte suflete curate și minți înțelepte de acest fel sînt necesare pe această planetă, pentru ca toți cei mici și cei tineri să aibă șansa unui viitor sigur și fericit? Să nu uităm că, în SUA, dispar în fiecare an 800.000 de copii, adică 2.185 pe zi(!), motiv pentru care Donald Trump, pe vremea cînd era președinte, a împînzit Oceanul Pacific cu vapoare, submarine, elicoptere, pentru a suprima traficul de copii, care luase o amploare de neînchipuit. Potrivit publicației USA Today, adulții cumpără copii pentru sex de 2,5 milioane de ori într-un an, pe teritoriul Statelor Unite. S-a ajuns aici pentru că ,,A devenit mult mai profitabil și mult mai sigur să vinzi adolescenți decît droguri și arme. 500 de grame de heroină se vînd doar o dată, dar o fată de 10-12 ani poate fi vîndută de 10-15 ori pe zi” (Amy Fine Collins, jurnalist de investigații). Păi dacă aceste lucruri sînt posibile în SUA, acolo unde legislația este aspră cu pedofilii, ne putem întreba: ce se întîmplă în România, țara care, în răspăr cu restul lumii civilizate, alege să trateze cu blîndețe infracțiunile asupra copiilor? Reamintiți-vă de acel caz în care vreo 5-6 tineri de 18-20 de ani au violat mai multe minore (de 8-10 ani), dar nu au primit nici o condamnare, pe motiv că ,,minorele șiau dat consimțămîntul” (sic!). Și, atenție, conform celor scrise de John Whitehead în publicația Huffington Post, ,,în medie, un copil poate fi violat de 6.000 de bărbați într-o perioadă de 5 ani” (adică un viol la 3 zile – n.m.).

Căminele de copii, școlile, grădinițele, centrele de asistență socială, chiar și parcurile sînt țintele principale ale traficanților, foarte rar vreo fată face prostituție că vrea ea. Dar hai să vedem ce a mai scris John Whitehead: ,,Debbie, din Phoenix, Arizona, de 15 ani, și care avea la școală nota 10 pe linie, a fost săltată în plină zi din fața casei. Forțată să intre în mașină, Debbie a fost legată și dusă într-un loc necunoscut, i s-a ținut arma la tîmplă și a fost violată de mai mulți bărbați. Apoi a fost obligată să intre într-o cușcă pentru animale și forțată să mănînce biscuiți pentru cîini. Prădătorii lui Debbie au promovat-o pe o rețea de «socializare», iar cei care au acceptat întîlnirea cu ea erau, adesea, bărbați căsătoriți și cu copii. Banii obținuți de pe urma copilei erau luați, toți, de răpitorii ei. După 40 de zile de calvar, Debbie a fost descoperită de poliție în apartamentul unde era ținută captivă, într-un sertar, sub pat”. Din fericire, biata de ea, a avut noroc că a fost salvată, dar nu toate aceste fete au o astfel de șansă. ,,Pentru fiecare 10 femei sau minore salvate, sînt alte 50-100 de astfel de victime, aduse în sistemul de traficanți” (David Mc Swane, în Herald Tribune).

Și, pentru ca bestialitatea să atingă cele mai îngrozitoare culmi, iată ce ne spune Peter Landerson, în articolul intitulat ,,The Girl Next Door”, din New York Times: ,,Andrea mi-a povestit: toți erau înfometați, ca să se învețe să facă sex oral. Puneau miere pe un bărbat. Cei mai mici dintre copii trebuiau să învețe să nu vomite. Băgau lucruri în tine, ca să te deschizi mai bine. Am învățat răspunsuri. Ca atunci cînd vor ca noi să fim pasionale sau sexy. Cînd m-am făcut mai mare, îi învățam pe ceilalți copii să facă astfel încît să nu-i doară”. Iar o fată de 17 ani a declarat în fața judecătorilor federali: ,,De

multe ori eram forțată să fac sex și cu 20 de bărbați pe noapte” (sic!).

Iată de ce, conform unor estimări, industria pornografică produce mai mult profit decît Amazon, Microsoft, Google, Apple sau Yahoo. Deși alarma este de grad zero, industria pornografică este pe val, chiar și în România, instituțiile statului s-au predat, ca să nu mai vorbim de faptul că de mult trîmbițatul proiect ,,România educată” s-a ales praful.

Sîntem pe primul loc în Europa la analfabetism funcțional, fumători sub 15 ani, consumatori de droguri sub 18 ani, abandon școlar, violență domestică, corupție în școli, iar la doctorate plagiate sîntem chiar campioni mondiali. Legat de acest ultim aspect, un judecător, ce avea de soluționat un dosar referitor la anularea unui doctorat plagiat, a întrebat un martor: ,,Cum a decurs examinarea?”, iar răspunsul primit a fost următorul: ,,Cînd comisia îl întreba ceva, se crucea, iar cînd el răspundea, ne cruceam noi, cei din comisie, dar pentru că își făcea cruce corect, i-am avizat lucrarea!”. În ceea ce privește dezvoltarea industriei pornografice din România, nu trebuie să ne facem griji, mai ales că au apărut deja în manualele școlare o mulțime de noțiuni despre ,,educația” sexuală/sanitară a copiilor, începînd chiar de la vîrsta de 3-4 ani. Nu uitați asta, și pregătiți-vă ca, într-un viitor cît mai apropiat, din mamă sau tată să deveniți ,,părinte 1” sau ,,părinte 2”, din soț și soție să deveniți ,,parteneri”, iar cu privire la nașterea copiilor, s-a constatat că aceasta ar fi posibilă și în cazul bărbaților! Toate acestea sînt doar cîteva dintre țelurile Noii (Dez) Ordini Mondiale, o adunătură de bătuți în cap, care au deja în protocoalele lor de planificare și funcționare, spre exemplu, organizarea unor orgii sexuale cu minori, în cadrul cărora se consumă la greu Adrenochrome, considerat cel mai scump drog din lume, care este produs de glanda pineală a copiilor înfometați, bătuți, violați, torturați și apoi uciși, sîngele acestora fiind băut tot de către adepții Noii Ordini Mondiale, în cadrul unor ceremonii sataniste. Ăsta este adevărul, iar dacă nu credeți așa ceva, înseamnă că vă puteți considera vinovați și chiar complici la asemenea orori.

Nu pot să-mi explic cum aproape jumătate din întreaga omenire s-a dat de partea acestor sataniști care, cu orice ocazie, o sucesc și o învîrtesc, numai ca ei să se pună în lumină. În timpul pandemiei, au zăpăcit întreaga planetă, și tot mai vor să o ia de la capăt. Acum s-au agățat de războiul din Ucraina, producînd noi și alte evenimente legate, sau nu de conflictul respectiv. Acuzații, tratative, amenințări, procese, sancțiuni și chiar summit-uri din trei în trei zile, toate pentru a se demonstra că ,,Putin este un criminal” iar Zelenski ,,un înger”.

Pînă și la nivelul Asociației de Proprietari a blocului în care locuiesc a avut loc un summit pe această temă, în cadrul căruia toți participanții au votat în unanimitate, deși președintele a uitat să spună pentru ce se votează. De-a dreptul însuflețitor a fost cuvîntul d-lui gl. (r) de la apartamentul 16, care ne-a propus să ne ,,solidarizăm cu toți cei ce se solidarizează”, printre aplauze auzindu-se și vocea tremurîndă a lui nea Gogu, de 86 de ani, care ne-a spus că și el este solitar, motiv pentru care a solicitat un

Premiul Național al Fundației „România Mare“: Edgar Papu, Ion Lăncrănjan, Raoul Șorban, Mihai Ungheanu, Mitzura Arghezi, Ileana și Romulus Vulpescu, Mircea Mușat, dascălul de Drept Tudor Popescu, George Sbîrcea, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Eugen Teodoru, Carmen Stănescu, Valentin Teodorian, Titus Raveica, Horia Zilieru, Corneliu Sturzu, Vasile Rebreanu, Dumitru Fărcaș, Emilia Șt. Milicescu, Florin Piersic, Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Alice Vera Călinescu, Mihai Brediceanu, Dan Iordăchescu, Hajdu Gyözö, Iuliu Ioan Furo, George Alboiu, Gabriel Iuga, Manole Neagoe, Iosif Constantin Drăgan, Mihaela BrukenthalȚuțuianu, Ion I. Brătianu, Gh. Romanescu, Titus Gîrbea, Teofil Vîlcu, Tudor Gheorghe, Antonie Iorgovan, Liviu Maior, Șerban C. Andronescu (S.U.A.), Alexandru Frîncu (Brazilia), C. Michael-Titus (Anglia), dr. Ana Tătar (Germania), Albert Poch (Israel), Demetrius Kricopol (S.U.A.), Andrei Alexandru și Doina Damian (Canada), Anghel Rugină (S.U.A.) și mulți alții. (va urma)

CORnELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. din 18 august 1995)

bilet gratuit la Băile Felix, acolo unde, zice-se, femeile se agață mai ușor. ,,Păi ce să faci dumneata la femei, nea Gogule?”, a întrebat coana Lucreția, văduvă de vreo 50 de ani, răspunsul fiind: ,,De dus, mă duc la femei, dar de ce mă duc am uitat demult!”. După pauză, timp în care majoritatea participanților s-au dus să vadă o telenovelă, a luat cuvîntul și femeia de serviciu, tanti Lenuța, care, urcată pe un tomberon aflat în mijlocul spălătoriei de la subsol, unde a avut loc ședința, a spus: ,,Eu propun ca Rusia și Ucraina să se unească și să pornească război împotriva ăstora care au mărit facturile”. În încheiere, s-a ascultat imnul Franței, pentru că CD-ul cu ,,Deșteaptă-te, române!” a fost furat de un locatar de etnie maghiară.

Revenind la Noua Ordine Mondială, transpusă acum în Alianța UE-NATO-SUA, putem spune că este total scăpată de sub control, gafele sale fiind monumentale și aproape imposibil de reparat. Cu toate acestea, massmedia cumpărată de acești ciocli planetari ne intoxică, de dimineață pînă seara, comentînd inepțiile lor ca fiind sincere, reale și realizabile. Astfel, recent, Joe Biden a anunțat, cu surle și trîmbițe, că SUA pot alimenta întraga Europă cu gaz lichefiat, deși nu poate trimite mai mult de 10% din necesar (vă dați seama ce consilieri are Biden?). Oricum, știrile tembele au cucerit întreaga planetă, semn că ăștia ne cred atît de tîmpiți încît am ajunge să-i întrebăm cine a inventat codița de la prună. Iată doar cîteva titluri ale unor aticole, extrase din cartea ,,Idiots at Work – Chronicles of Workplace Stupidity”, scrisă de Leland Gregory: ,,Este posibil ca China să utilizeze marea pentru a-și ascunde submarinele”; ,,Agenții federali care au percheziționat un magazin de arme au găsit arme”; ,,Diana era în viață cu cîteva ore înainte de a muri”. Și în România funcționează o astfel de presă și, în acest sens, nu cred că ați uitat de Ion Cristoiu, de la ,,Evenimentul zilei”, în care s-a scris că o găină a născut un pui viu.

Pe același calapod, se zice că: ,,O găină a făcut un ou de 500 de grame, la conferința ei de presă fiind prezentă toată mass-media:

– Cum ați reușit să faceți un asemenea ou?

– Secret de familie, răspunde găina.

– Ce planuri aveți pentru viitor?

– Să fac un ou de un kilogram!

Toți reporterii se îndreaptă, apoi, spre cocoș:

– Cum vă explicați acest fapt incredibil?

– Secret de familie, răspunde cocoșul.

– Ce planuri de viitor aveți?

– Să-i vin de hac struțului!“ (Ion Pecie, ,,Dacă umor nu e, nimic nu e“ – vol. XXI).

Întorcîndu-ne la lucruri mai serioase, vă întreb și vă rog să analizați care din următoarele două știri este adevărată: ,,Putin este un om rău“ sau ,,Zelenski este un om bun“? Vă dau și indicii: Putin este foarte apropiat de Patriarhul Rusiei, iar Zelenski se folosește de serviciile batalionului Azov, de sorginte nazistă. Nu vă grăbiți, gîndiți-vă bine și nu uitați că aveți copii și nepoți! În ce lume îi vedeți în viitor? Sub Noua Ordine Mondială, sau într-o lume care să fie ,,precum în Cer, așa și pe Pămînt“?

Sînt sigur că răspunsurile dvs. nu mă vor suprinde, mai ales că Revista ,,România Mare“ nu este scrisă pentru tîmpiți, această publicație nefăcînd niciodată parte din mass-media despre care am vorbit mai sus.

Revista ,,România Mare“ va fi mereu aceeași și mai mult decît atît!

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Oamenii de știință americani au realizat o proteză unică pe o imprimantă 3D

Oamenii de știință de la Universitatea din Florida de Sud (SUA) și specialiștii de la Formlabs au efectuat o operație de succes pentru a înlocui o parte din ciocul bolnav al unei păsări rare. Medicii au operat un hornbill care trăiește în grădina zoologică din Tampa City, Florida. Animalul suferea de cancer de piele, care este fatal pentru acest tip de pasăre; ca urmare a cancerului, partea de cioc care acoperă sinusurile nazale a fost deteriorată. Specialiștii au scanat craniul animalului, au făcut o proteză pe bază de rășină specială și au instalat-o pe loc.

Potrivit medicilor, după operație, pasărea și-a revenit rapid, intervenția chirurgicală nu i-a afectat apetitul și obiceiurile. După ceva timp, masca de protecție imprimată pe o imprimantă 3D a căpătat culoarea unui cioc, ceea ce a devenit posibil datorită secrețiilor glandelor speciale pe care le produce corpul hornbills. Inventatorii unei imprimante 3D medicale și a unei rășini biocompatibile au spus că în viitor este posibil să se utilizeze proteze și organe artificiale create individual pentru fiecare pacient cu o anumită boală.

Imprimarea 3D – o soluție la problema creării de proteze de înaltă calitate

Potrivit experților, în fiecare an sute de mii de oameni își pierd membrele și sînt puși pe liste de așteptare pentru protezare. Protezele pentru piața de masă sînt disponibile doar în cîteva dimensiuni, așa că purtătorii trebuie să se adapteze la caracteristicile echipamentului medical. În plus, acestea sînt de scurtă durată, iar fabricarea lor este costisitoare.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro În SUA, ciocul de pasăre a fost imprimat folosind rășină biocompatibilă

Imprimarea 3D vă permite să creați o proteză aproape perfectă conform desenelor individuale, care, în acest caz, poate înlocui cu succes brațul sau piciorul pierdut.

De asemenea, serviciile de protezare sînt de obicei disponibile pacienților din lumea dezvoltată ce au o asigurare de sănătate generoasă. Experții Formlabs notează că problema constă în lipsa proceselor de fabricație care să permită producerea de piese nonstandard la un preț accesibil. Imprimarea 3D ar putea face protezele mai accesibile. De exemplu, inițiativa non-profit e-NABLE oferă planuri gratuite, machete și programe open-source pentru a crea dispozitive medicale folosind imprimante. În acest caz, costul unei proteze la comandă poate fi de numai 50 de dolari.

Imprimarea 3D necesită

o rășină specială compatibilă cu organismele vii

Imprimantele 3D moderne imprimă semifabricate pe bază de rășină fotopolimerică, o substanță lichidă specială care se întărește atunci cînd este expusă la lumină. În imprimarea medicală, totul este mult mai serios, deoarece se crede că o persoană va fi în contact

direct cu un obiect creat folosind o imprimantă 3D pentru o perioadă destul de lungă. Oamenii de știință explică faptul că protezele imprimate trebuie să aibă o formă ideală, ținînd cont de caracteristicile structurale ale corpului și, de asemenea, să fie compuse din materiale sigure care nu vor provoca o reacție alergică sau de respingere.

„Importanța imprimării 3D în domeniul sănătății nu poate fi supraestimată”, a spus Gaurav Manchanda, director de dezvoltare la Formlabs. De exemplu, rășina medicală seamănă în esență cu materialul pentru imprimarea semifabricatelor 3D convenționale, dar diferă în detaliu de acestea. În primul rînd, vă permite să imprimați obiecte mai precise – aproximativ o sută de microni în dimensiune. În al doilea rînd, este concepută pentru contact prelungit cu pielea sau mucoasele, iar în al treilea rînd, rășinei i se poate da absolut orice nuanță, ceea ce este deosebit de important în stomatologie. De exemplu, Formlabs deține BioMed Clear Resin, care are un grad ridicat de transparență, care poate fi necesar pentru a produce piese care se prezintă la fel ca anatomia internă.

Imprimarea 3D ar putea substitui transplanturile de organe

Atunci cînd sînt necesare transplanturi de organe, pacienții se pot confrunta cu aceeași problemă ca și la crearea unei proteze: furnizarea de biomateriale adecvate este extrem de limitată, iar costul transplantului este foarte mare. În plus, este posibil ca organismul să nu accepte un organ nou, caz în care eforturile de a găsi un donator și de a pregăti pacientul pentru intervenție chirurgicală vor fi în zadar. Medicina teoretică propune crearea organelor necesare la comandă, tipărindu-le literalmente pe baza biomaterialului pacientului.

Experții descriu utilizarea biocerneală, un material special și un fel de materie primă pentru imprimantele 3D medicale. Bio-ink este creat folosind tehnici de inginerie tisulară bazate pe mostre primite de la pacient. Medicii iau o parte din țesutul pacientului și o plasează într-un bioreactor, unde, cu ajutorul nutrienților, materialul capătă proprietățile mecanice și biologice ale țesutului organic. Bioinginerii pot direcționa creșterea celulară în așa fel încît să se obțină tipul de țesut sau organ dorit ca rezultat. Probabilitatea ca organul rezultat să fie acceptat de corpul pacientului este extrem de mare. Potrivit CEO-ului Genotek, Valery Ilyinsky, astfel de tehnologii vor deveni realitate în cinci pînă la zece ani. Cu toate acestea, producția de rinichi, ficat sau inimă artificiale pe baza biomaterialului pacientului pare a fi încă o modalitate mai fiabilă de a înlocui un organ deteriorat, datorită compatibilității maxime a organului imprimat și corpul pacientului. În acest caz, nu va fi necesară recurgerea la metode ,,exotice” de rezolvare a problemei – cum ar fi transplantul unei inimi de porc la o persoană.

În prezent, medicii pot cultiva părți ale țesuturilor corpului uman, iar tehnologia de creare a organelor interne complexe este încă de domeniul SF. În același timp, oamenii de știință caută mult mai departe, în viitor, să imprime nu numai inima, ci și vasele de sînge. Experții amintesc că bolile sistemului cardiovascular sînt acum principala cauză de deces în lume. „Crearea vaselor de sînge cu imprimarea 3D deschide posibilități pentru crearea de design al vaselor de sînge prietenoase cu pacientul”, spune dr. Sam Pashneh-Tala de la Universitatea din Sheffield. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pReSS Book ConSultIng SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES dIStRIButIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.