România Mare, nr. 1636

Paºte fericit

motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Evanghelia după Ioan (3:16)

E Paştele, prieteni, pe-o cruce de lumină Mîntuitorul nostru la noapte o să vină

Va da deoparte piatra cu braţul Lui cel sfînt

Soldaţii or să cadă netrebnici la pămînt

Nu are chip de înger, nici voce de copil

E aburul psaltirii pe fluviul lui April

De veţi vedea în iarbă icoana unui miel Împărăţind o lume – să ştiţi că este El Cutreieră prin haos de două mii de ani

Azi îl trimite Tatăl din nou la Ghetsimani

E semn înalt că vine şi nu va mai pleca

Ticăloşită-i lumea şi epoca e grea

Ucide fiu pe tată şi maica pruncul său

E foamete, şi spaimă, şi-o ducem tot mai rău

E vremea de pe urmă, Sodoma stă să cadă

Catapeteasma lumii plezneşte ca o spadă

Azi nu mai e ruşine, nici frică de păcat

Devine tîlhăria politică de stat În numele iubirii de oameni şi dreptate

Se minte şi se fură, se spulberă tratate

Parcă întreaga spumă de drojdie şi sînge

A veacului acesta pe frunte ni se strînge

Ce-i de făcut? Şi cine mai ştie calea bună?

Popoarele par turme pe vreme de furtună

Biserica, ea însăşi, şi-a pîngărit amvonul În trîmbiţe tuna-va curînd Armaghedonul Şi-n larma asta surdă de arme funerare Într-un halou de flăcări stă Îngerul călare Aduce din înalturi o veste tuturora: Nădejdea e în Domnul! Nu disperaţi! E ora!

Cu cît mai grea-i zăbala la gura unui veac Din crucea răstignirii noi muguri se desfac Azi înfloreşte lemnul pe care-a stat Isus Cununi de lauri verde pe frunte I s-au pus Îngenuncheaţi a rugă, smeriţi-vă trufia E Paştele! E noaptea cînd a-nviat Mesia! Încondeiate ouă cu picurări de ceară În roşu, mov, albastru şi coajă gălbioară Ispite ne trimite rubinul stins în vin Împărtăşit cu frunze sfinţite de pelin Bat clopote de aur spre slava lui Christos Azi nu mai moare nimeni, tot omu-i mai frumos Îngenuncheaţi pe brazda izvorului creştin Arsura să vi-o stingeţi la rîul cristalin E vreme pentru toate: şi pentru milostenii Şi pentru liturghia acestei nopţi de Denii

Jur împrejurul nostru-i un cîmp de lumînări Dumnezeiască pace va fi în patru zări Biruitor cu moartea pre moarte a călcat Nu plîngeţi! Aleluia! Christos a Înviat!

Pace vouã!

Nicicînd n-a fost un Paşte mai tragic pe Planetă Explozii, catastrofe, nu-i pace sub măslini E pentru prima oară cînd Dumnezeu regretă Că-n lupta altor neamuri se sting mai mult creştini.

E-o fierbere ciudată, manevre militare Mari deplasări de trupe, pe mare, pe uscat Încep să scoată capul focoase nucleare Azi, echilibrul lumii s-a rupt şi e păcat.

N-au învăţat, se pare, nimic din Atlantida Şi nici din Hiroşima n-au tras nici un folos Ne vîntură neantul cu cancer şi cu SIDA Istoria se-ascunde precum un melc fricos.

Au înflorit copacii, bat clopote de Denii Ierusalimul, iată, de ploi a înverzit Şi pelerini cu torţe şi scumpe mirodenii Sosesc din toată lumea pe-acest pămînt sfinţit.

Mormîntul gol îmi pare că-i leagănul din care Se-nalţă Omenirea cu braţele spre cer Miraculoasă noapte! Ce binecuvîntare! Azi plîng cu rouă sacră şi cuiele de fier.

Miresme dulci revarsă a răstignirii cruce O rază albăstruie aprinde lumînări

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşte, revista noastră vă urează sănătate, fericire şi La Mulţi Ani! Dumnezeu să ajute Poporul Român!

Transfiguraţi, creştinii dau buzna să apuce

Un mic crîmpei din focul sosit din depărtări.

Aici sînt toţi martirii creştini, unde-I Mesia

Toţi cei ce pentru cruce amar au pătimit

Scriptura ne învaţă: a lor e veşnicia

A celor ce se roagă-n genunchi şi s-au smerit.

Şi totuşi, ne apasă o negură pe pleoape

Pe inimile noastre un lacăt greu s-a pus Nicicînd n-a fost războiul atîta de aproape

Ne merităm bătaia cu biciul lui Isus.

Neliniştite clipe, şi ameninţătoare E zăngănit de săbii şi încărcări de puşti Zăpezi ca de Sodoma cad peste pomii-n floare Şi cîinii violenţei au fost scăpaţi din cuşti.

Eu i-aş aduce-n lanţuri pe toţi conducătorii

La judecata dreaptă a Sfîntului Mormînt Toţi în genunchi să cadă, să vadă muritorii Că-i risipeşte Domnul ca pe o pleavă-n vînt.

Şi că din cap le scoate războiul tuturora Fiindcă Isus pe nimeni, nicicînd nu a ucis Treziţi-vă, voi, lideri, cît nu-i tîrziu! E ora! Apocalipsa este un iad de nedescris!

E Paştele! E vremea să vă aveţi ca fraţii

Cu moartea peste moarte Mesia a călcat

El cîntă: ,,Pace vouă!” – aşa că slavă daţi-I Osana! Aleluia! Christos a Înviat!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F A treia încoronare a lui Bîl-Bîl întîiul F Zoe cadrista F Emil rezolvă

telefonic toate problemele Planetei F Suzana Gulea şi Purceluşa Dosia

F Banda lui Asztalos a pus laba pe un sfert din economia naţională

PArTEA IV-A

F Numita Zoe Petre a recunoscut că ea a făcut nu numai meniul bairamului oferit la Cotroceni în onoarea lui Jacques Chirac, ci şi lista de invitaţi. Întrebată de ce l-a tăiat pe marele sportiv Ilie Năstase, această Golda Meir a româniei (aşa să-i rămînă numele!) a graseiat că „Ilie Năstase nu cadra cu Victor Ciorbea“. Aşadar, ea e cadrista Palatului Cotroceni, din moment ce ştie, ca un om mare, cine cu cine cadrează. Bătrîna vulpe roşcată (despre care gurile rele spun că, în calitatea ei de secretar P.C.r pe Facultatea de Istorie, ar fi avut, în tinereţe, relaţii ciudate cu alt secretar P.C.R., Emil Constantinescu!) a călcat în picioare dorinţa faimosului actor Gerard Depardieu, care ar fi vrut să stea la masă cu vechiul sau amic, Ilie Năstase. Şi ce-ar fi trebuit să facă tenismanul ca să „cadreze“ cu Colţ Alb, coana Zoe? Să-i cadă şi lui un ochi în gură? Să-i crească şi lui o muche de balcon în loc de frunte? Să dea citate sinistre din Winston Churchill, rostite cu o flegmă de Mengele? Propunem unui post particular de Televiziune – eventual Antenei 1, că e cel mai curajos şi ni se pare că tot aici a avut loc emisiunea – să transmită din nou dialogul Ilie Năstase – Victor Ciorbea, în care preacinstitul flăcău, care a adus glorie româniei cît 100 de Ţapi, Chiori şi Bîlbîiţi la un loc, şi-a pierdut cumpătul şi i-a strigat făcătorului de promisiuni necinstite: „Domnule, d-ta eşti un mincinos! Acum te cunoaşte o Ţară întreagă! Minţi cu neruşinare! Uitaţi-vă la el cum poate să mintă! Eşti un mincinos ordinar!“. Dragă Marius Tucă, acum e momentul adevărului, acum puteţi da voi cea mai mare lovitură de presă, fiindcă vorbele bietului Iliuță s-au adeverit, cu vîrf şi-ndesat. Mincinos, şi nu altfel, se cheamă un troglodit care face spume la gură că va rezolva toate problemele, iar el, nenorocitul, predă lecţii de Lambada (epilepsie, în limbaj argotic) şi prin clădirea Primăriei, şi pe la Palatul Victoria. Dacă, Doamne fereşte, îl apuca leşinul în timp ce se întîlnea cu „Majestatea Sa“, se tăvălea pe jos şi făcea ca toţi dracii? Şi dacă, din poziţia în care se afla (şpagat pe covor, tumbe aerobice şi „tuş“ ca la lupte), îşi înfigea singura lentilă a binoclului, cu care vede, direct sub fusta Margaretei? Parcă-l şi auzim, rostind cu vocea sa de feştilă stinsă, printre convulsii: „Alteţă, văd lumina de la capătul tunelului! Dacă mai strîngeţi puţin cureaua, se va ridica paraşuta şi mai sus şi voi vedea şi intrarea în NATO! Pe-aici e calea! Veniţi după mine, tovarăşi!“. Şi întregul Guvern ar fi renunţat la poziţia de drepţi (zău aşa, parcă erau nişte slugi cărora le dădea Majordomul ordine, cum să cureţe cartofii la cazan!), strigînd „Regele Mihai! Regele Mihai!“, şi bulucindu-se pe covor, să vadă cu toţii ce-i fusese hărăzit clarvăzătorului Ciclop, în vreme ce Margareta dădea cu pipoaşca-n populaţie şi făcea piruete. F Au mai rămas extrem de puţine publicaţii care au curajul opiniei. În afară de „România Mare“ şi „Politica“, doar „Jurnalul Naţional“, „Ultima oră“, „Adevărul“ (uneori) şi „Românul“ mai îndrăznesc să spună lucrurilor pe şleau. În rest, mai toţi ziariştii îşi aranjează ploile, o scaldă, nu publică mai nimic din avalanşa de telefoane şi scrisori prin care cetăţenii îşi exprimă revolta. F Într-o declaraţie rostită în ziua de 17 ianuarie 1997, Emil Constantinescu a dat, din nou, măsura stilului său incoerent şi repezit: „În România se întîmplă o treabă (...). Va fi nevoie de un an de zile, de un an şi jumătate, pentru a se pune pe picioare acest dezastru!“ Eroare, maistre:

la valoarea matale, într-o lună jumătate ai şi pus dezastrul pe picioare! Uite-l, nu mai merge de-a buşilea, s-a ridicat, copăcel-copăcel, umblă prin toată Țara! F Aflăm din ziarul „Ziua“ nişte fapte cutremurătoare! „Furt în vila de la Cornu. Un hoţ i-a furat lui Adrian Năstase zahărul şi bulionul“. Dar, staţi să vedeţi, că hoţii nu erau nişte proşti, ei „cunoşteau foarte bine topografia locului“ Analfabetismul e-n floare în ziarul agresivului Pătruşcă: fiindcă în greceşte „topos“ înseamnă chiar „loc“! F Ştiţi care era culmea hoţiei? Să-i fure lui Bombonel zahărul din diabet! F În „românia liberă“ a apărut un pamflet nimicitor, scris de Anton Uncu, sub titlul: „Cine îl opreşte pe Viorel Cataramă?“ F Revista „Literatorul“ recidivează în două chestii: talent şi curaj. La Cronica TV, Nicolae Iliescu afirmă: „În continuare, cel mai prost Jurnal se află pe TVR 1. Prezentări deformate, induceri de sens, sortarea informaţiei, chiar obturarea ei. Întotdeauna alternativele sînt două, mari şi late. De ce nu o vedem şi pe cealaltă? Uite, cu obsesia asta cu N.A.T.O., un telespectator a întrebat dacă soluţia neutralităţii n-ar fi o soluţie. I s-a răspuns ritos că nicidecum, dar nu şi de ce. (...) Slavă Domnului că se cere demisia intrusei ăleia, Dosia (Alina Mungiu Pippiloanca – nota red. r.m.), care în viaţa ei nu poate fi decît, cel mult, casieră de Alimentara! Să plece, dar să-l ia şi pe bulgăroiul ăla cu mustaţă (Stere Guleamătă – nota red. r.m.), care parcă-i vînzător la raionul de legume-fructe! Şi să-şi ia şi matracucele de moldovence (Irina Radu, Andreea Marin ş.a. – nota red. r m ), să le ducă la Metrou sau la Stambul!“. F Apropo de Stere Gulea: deplasîndu-se el pînă la Cluj, pentru a face ecarisaj şi pe-acolo, fiindcă aşa primise sarcina de la tanti Zoe, piticul uzbec a avut parte de-o batjocură fără precedent, fostul director al Studioului Teritorial, scriitorul Dumitru Tudor Savu, adresîndu-i-se cu apelativul „Doamna Suzana Gulea!“ F Mari greşeli de corectură, pe mai departe, la ziarul „Azi“. Într-un număr se scrie că istoricul A.D. Xenopol a murit şi în 1847, şi în 1920, ceea ce e de-a dreptul paranormal. Din alt număr aflăm că Horea și Cloşca, prin urmare conducătorii Revoluţiei de la 1784, au fost traşi pe roată în:.. 1795, deci ar fi stat 11 ani în temniţă! F Poate nu ştiți ce mai vinde bănățeanul! Vă spunem noi, fiind informaţi de ziarul „Redeşteptarea“ din Lugoj, unde, la Mica Publicitate, apar tot felul de curiozităţi: chiosm metalic căptuşit, valț pentru cetîrnă mică, clupru pentru fălţuit, bormaşină cu mandrină, pulturi, 1 banţeg şi 2 abricturi! Aţi priceput, nu-i aşa? F Un titlu cinic şi inuman: „400 de oameni vor zbura din Radio!“ (ziarul „Cotidianul“). F Hopa! A scos o mînă scheletică, din cavou, organul ţărănist „Dreptatea“! Asta, după vreo 7 morţi clinice (adică falimente). Cu ce bani? A făcut rost noua Putere, ce mai întrebaţi?! Din păcate pentru ţărănişti, ei n-au avut presă proprie nici între războaie, nici acum. Actuala „Dreptate“ (unde îşi pun poalele în cap trogloditul Vasile Vetişanu, precum şi un dobitoc pe nume Jenică Basoc) e tot prost scrisă, tot neagră-n cerul gurii, tot antinaţională. F Senatorul Radu Vasile nu se lasă redus la tăcere, cu una, cu două. Zilele trecute el a spus: „Poate să-mi sară trei sferturi din partid în cap, eu tot cred că era necesară reducerea de impozite, mai ales pe venitul suplimentar, în locul unei indexări. Miniştrii P.N.Ţ.C.D. sînt oameni de la ţară, nimeriţi în mijlocul unor şmecheri. Liberalii şi-au închis cercul, au luat Vama, cu Săpunaru, au luat Resursele prin Ruşanu şi Comerţul prin Tăriceanu,

iar cei din U.S.D. ştiu ce vor şi de unde vor. Nu trebuie în nici un caz să ne topim în această coaliţie“. Vino la noi, Radu mamii, Radule, ce cauţi la fosilele astea de la Muzeul Antipa? F Revista „Expres Magazin“ lansează un atac frontal împotriva lui Emil Constantinescu: „Vodă şi boschetarii“, editorial de Cornel Catană (trimitere directă la gafa preşedintelui, care i-a numit pe unii ziarişti „boschetari“). F O excelentă anchetă publică mircea Toma în „Academia Caţavencu“, sub titlul: „Cum a ajuns Măgureanu Combinat la Azomureş“. Toate reclamele TV, despre „Eurocolumna“, sînt expresii ale jafului practicat de Şarpele cu Ochelari, fiindcă el este proprietarul din umbră al acestui uriaş holding. Cariera banditului internaţional Asztaloș trebuie să ia sfîrşit. F Cine credeţi că a făcut bale monarhiste la gură în şedinţa de luni a Senatului? Aceeaşi echipă de hingheri ţărănişti, veşnic certaţi cu legea şi puşi pe scandal: hoţul de ciment Nistor Bădiceanu şi Răzvan Dobrescu-Şchiopîrlanu, cărora le-a ţinut isonul Marcian Bleahu-Toxicomanu. În semn de protest faţă de încălcarea gravă a Constituţiei României, care nu permite ridicarea de osanale aşa-zisului rege, numit sistematic „majestate“ în Senatul unei Republici – Grupul Parlamentar al P.R.M. a părăsit lucrările. F Şi cine credeţi că a devenit apărător al fostului rege? Nimeni altul decît Dide, puradelul Firandei, fost şi viitor puşcăriaş, care şi-a cumpărat postul de senator P.D.-F.S.n cu cîteva sute de milioane de lei. Sună cascadorii la redacţia noastră, oftînd cu năduf: „Dacă un gunoi uman ca Dide Tremurici a ajuns SENATOR, atunci românii îşi merită soarta“ F Cine-l apără pe puşcăriaşul Dide şi-i reproduce vînturile verbale? Un cimpanzeu ca şi el, Marian Sultănoiu, care mănîncă de pomană pîinea lui Ion Raţiu la „Cotidianul“ F Totuşi, cea mai gravă manifestare de huliganism politic a săvîrşit-o un oarecare Ioan moisin (care pretinde că e senator P.N.Ţ.C.D. de Sibiu), zăpăcit ce a proferat la adresa Bisericii Ortodoxe Române insulte inimaginabile. De pildă, el a înfierat, de cîteva ori, „prigoana ortodoxă declanşată de români fanatizaţi împotriva a 2 milioane de greco-catolici“ (?!). Ce zici de moneda cu care ţărănisto-monarhiştii îţi plătesc actul de trădare, Preafericite Teoctist? Sau te pregăteşti şi matale, la 82 de ani, să treci la catolicism? F În prestigiosul ziar francez „Le Monde“ a apărut în ziua de 2 martie un pamflet teribil, împotriva lui Jacques Chirac. Preşedintele Franţei e acuzat, cu probe, că se află la mîna organizaţiei oculte evreieşti B’nai Brit, care l-a şi adus la Putere în Franţa, răsturnînd în mod dubios toate sondajele preelectorale. F Şi am mai aflat ceva, de-a dreptul zguduitor: ca urmare a arestării spionului Ames, americanii au priceput şi ei, în sfîrşit, că „Europa Liberă“ a fost, tot timpul, un cuib al spionilor KGB Senzaţionala dezvăluire explică furia cu care Casa Albă a ordonat lichidarea postului de radio. Abia acum se explică de ce gaşca de infractori condusă de Monica Lovinescu a spurcat, vreme de 40 de ani, toate valorile Istoriei și Culturii Naţionale! F Surse din interiorul Palatului Cotroceni ne-au informat că Ţapul a făcut o adevărată psihoză a arestărilor, crezînd că aşa va dovedi populaţiei şi forurilor internaţionale că el e un reformator și că lumea trăiește din ce în ce mai rău din cauza infracţiunilor. „Astăzi pe cine mai arestaţi? Ce dosare s-au finalizat? Dar la bănci cînd intraţi? Vreau să-i arestaţi pe preşedinţii şi directorii de bănci!“ – aşa îşi începe fiecare zi de lucru, ţinîndu-i pe toţi sub teroare. Abia acum iese la iveală fibra cerebrală bolnavă a bietului om. Pentru minciunile, necinstea şi trădarea de Ţară pe care le-a etalat rapid, în 3 luni, Ţapul va avea zile foarte grele din partea noastră...

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Cozonacul ºi pasca – o istorie, cîteva etimologii

Ca de atîtea ori în istorie, civilizațiile și religiile nu s-au stins fără să fi lăsat moștenire, unele altora, un întreg angrenaj de credințe și reguli. Obiceiuri precreștine s-au perpetuat în lumea cea nouă croită în urmă cu 2000 de ani. Cutume și rînduieli au traversat mările – sau doar timpurile, ajungînd pînă-n prezentul nostru grăbit și golit de sensuri. Cozonacul și pasca se numără între aceste mărturii străvechi. Credem că ele aparțin creștinismului, îmbogățindu-ne cu arome sărbătorile, cînd de fapt sînt alimente ritualice mai de demult.

N-o să amintesc decît în treacăt copturile egiptenilor (cărora le datorăm, între altele, procedeul dospirii aluaturilor cu ajutorul drojdiilor), dar mă voi opri la greci și romani, pentru că la ei întîlnim acest „binom” cozonacpască (numindu-le cu numele lor de-acum), în ritualurile religioase. Grecii pregăteau, pentru sărbătorile lor

religioase, ca ofrandă adusă zeilor, „plakous” și „satura” – două copturi plate (cea de a doua ceva mai mare și mai grea), umplute cu brînză și stafide (asemeni cu pasca) sau cu nuci și miere (precum cozonacul). Romanii, în schimb, pregăteau „libum” (un cozonac de formă dreptunghiulară, hărăzit zeilor) și „placenta” (rotundă, cu brînză, din care la noi a ajuns un alt termen: „plăcintă”).

Cele două copturi fac „saltul” către lumea creștină, la Roma, ca și la Constantinopol, deopotrivă. Într-un document aflat în arhivele Patriarhiei Ecumenice apare o mențiune interesantă pentru noi, românii. În urmă cu o mie de ani – pe cînd încă mai era în picioare Mitropolia Vicinei (acum scufundată, după cît se pare, în apropiere de Călărași) – o delegație de la nord de Dunăre a venit cu cu daruri la patriarhul Byzanțului, cu prilejul Sărbătorilor Pascale din acel an. Păstorii valahi (dacă păstori vor fi

Pîinea ºi timpul pascal

Sărbătorile pascale gravitează în jurul a două simboluri: oul și pîinea. Spre deosebire de tradiția ouălor, cea a pîinii pascale a fost insuficient cercetată. Descrierile obiceiului, realizate de către S. Fl. Marian (1898), O. Constantinescu, I. Stoian (1936), considerațiile Zamfirei Mihail și aportul O. Văduva pledează pentru o tradiție a pîinii pascale ca marcă de identitate. Compararea datelor acumulate a confirmat încă o dată concluzia lui S. Fl. Marian precum că: „Cea mai însemnată coptură, pe care o mănîncă atît românii din Bucovina, cît și cei din Moldova în decursul sărbătorilor Paștilor este pasca”. Dar a relevat și niște diferențieri. La sud (județul Cahul din Republica Moldova, Reni, Chilia din Ucraina), în afară de pască mai apar cîteva copturi importante ca rol și funcții: pupeze, burnăcei, colaci, cozonaci, iar în Bucovina se prepară moși, babe, cozonaci, plăcinte, învîrtite. În restul teritoriului pîinea este mai uniformă, fiind reprezentată de pască și cozonac.

Zilele benefice pentru coptul pîinii pascale sînt Joia Mare și Sîmbăta Paștelui, cel din Vinerea Mare fiind interpretat ambivalent. Deja S. Fl. Marian atesta tradiția preparării ei din făină de grîu curat, în bază de ferment, cu ingrediente, dar în spațiul basarabean am înregistrat vechia tradiție a coacerii pascăi din același aluat ca pîinea, nu dulce. Prescripțiile tradiției cereau ca pentru una dintre cele mai mari sărbători ale anului să se pregătească o pîine deosebită, în stare să reprezinte trupul lui Christos, a cărui Înviere o reactualiza. De aceea orice fărîmă de pîine pascală era respectată ca atare. De pe covată era ros tot aluatul, ca fetele să se căsătorească. La Paști, ca la Crăciun, multe gesturi cu finalitate apotropaică tind să capteze sacralitatea în alimente și s-o transmită oamenilor, animalelor, păsărilor. Ca și la Crăciun, și la Paște, cea mai răspîndită formă reprezintă un cerc avînd o

cruce în centru. Pe locul doi ca frecvență este cozonacul: alungit, de formă dreptunghiulară. Între aceste două pîini există deosebiri plastice și funcționale. În spațiul basarabean pasca rotundă cu cruce în mijloc și brînză în secțiunile rămase libere este numită pască cu brînză sau pască moldovenească – în raport cu pasca rusească, care reprezintă forma alungită a vasului unde s-a copt, avînd deasupra o calotă sferică. Ultima este numită în alte localități și cozonac.

Pasca cu brînză este mai veche decît celelalte pîini ale ciclului. Denotă această vechime faptul că ea prima este modelată, prima este pusă în cuptor, numai pe ea o duc la sfințit la biserică. Mai apoi cu ea sînt binecuvîntați toți ai casei. Pretutindeni crucea ei este numită crucea Paștelui, iar în Bucovina se mai întîlnește și cu numele nafură. Cununa pascăi este consumată de către oameni în cele trei zile de Paști, iar crucea este dată la vacă tot în această perioadă sau la Sf. Gheorghe, pentru a le păstra laptele.

Pasca servea drept aliment de bază la mesele rituale din cele trei zile de Paști. „Ea se corelează cu simbolul renașterii și regenerării inclus în temporalitatea sărbătorii și vizează revitalizarea, revigorarea forțelor celor ce mănîncă din pască, cu efecte asupra sănătății lor”. În perioada de la Înviere pînă la Înălțare în pomul de înmormîntare din Moldova și Bucovina toată pîinea era înlocuită prin pască. Conform credințelor populare, ea trebuia să însoțească sufletul decedatului și să-l rînduiască în post-existență atîta timp cît cerurile sînt deschise.

La sărbătorile de Paști tot cei tineri se duceau în ospeție la cei mai în vîrstă cu cadouri din pîine. Finii mergeau la nași, nepoatele la moașă cu o pască sau cu doi colaci. La sud, fetițele care au umblat cu Lăzărelul în Sîmbăta lui Lazăr veneau cu cîte o pupăză la casa fetei care găzduia suratele. Tot aici cei mai în vîrstă veneau

fost) aduceau, între altele, o „placenta” cu „brîndza” – posibil o pască cu brînză, pregătită de vreo româncă vrednică și cu credință în bunul Dumnezeu. Este, de altfel, una dintre primele consemnări pe care le avem despre ce se gătea în teritoriile românești, înainte de marile întemeieri. Și poate că e de bun augur că felul acesta de mîncare, întîiul amintit, este unul ritualic, încărcat de sensuri.

Mai zăbovim puțin asupra numelor pe care le au astăzi cele două preparate – cozonacul și pasca. În ce privește pasca, lucrurile sînt simple: este coptura Paștilor. Cu brînză și stafide, cu „fața” aurie și cruce de aluat deasupra, este de obicei de formă rotundă, dar sînt și sate unde se pregătește în tavă dreptunghiulară,

Pentru cozonac, etimologia pe care o propun dicționarele de azi este cea bulgară: „kuzunak”. Acum un secol, însă, August Scriban menționează originea neogreacă a cuvîntului – „kosonáki”, de la „kosóna”, „păpușă”, dar și trup așezat în leagăn/ mormînt. Simbolistica acceptată a acestei copturi este chiar aceasta: a trupului lui Christos, coborît de pe cruce (atunci cînd îl pregătim de Paște) – sau a lui Isus copil, așezat în leagăn (cînd e pregătit pentru Crăciun). Se mai vehiculează o etimologie – de necceptat, însă –și anume cea turcă, pornind de la rădăcina „coz/koz” care ar însemna nucă, în turcă. Cu alte cuvinte, numele copturii ar veni de la umplutura folosită. Fals. Pe de o parte, pentru că rădăcina clamată, pe care o întîlnim și la toponimul Cozia, la noi are origini cumane, deci apare în teritoriile locuite de români cu cîteva veacuri înainte de primele noastre contacte cu turcii. În al doilea rînd, e mult mai plauzibilă influența byzantină (și, deci, cea a limbii grecești) – și nu e nevoie să mai explic de ce. Și noi, și bulgarii am ales să spunem, ca și grecii, cozonac/kuzunak/kosonaki, în vechiul spațiu al unei credințe ortodoxe nealterate.

în ospeție la cei mai tineri: nașii cu doi colaci la fini, sau cu pupăză peste colac (raioanele Cahul, Cantemir). Numai femeile veneau cu o pupăză la tinerii căsătoriți de mai puțin de un an. Copiii primeau păscuțe mici, iar la sud – burnăcei, colăcei, hulubași. Și împărțiturile de sufletul morților aveau loc în aceeași zi sau a treia zi de la Paști, iar în rest, la o săptămînă, de Paștele Blajinilor, la cimitir. În afară de pască mare, pe morminte, ca pe masă, se așezau multe păscuțe mici, pomeni, crestăți, pomi, colăcei, pupeze, deci și cîteva forme principale din repertoriul pîinii de înmormîntare.

Legendele etiologice despre pască fixează în ce împrejurări a fost aleasă ea ca pîine de Paști și cum trebuie să fie – din făină de grîu, preparată în bază de fermenți. Pîinea din ciclul pascal este destul de unitară ca formă, roluri, funcții și semnificații. Ea s-a păstrat cu o înaltă frecvență pînă în zilele noastre. Este important faptul că românii din Moldova promovează o pască diferită de cea a rușilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor, cu care sînt de același rit.

Sursa: vol. „Pîinea, aliment și simbol. Experiența sacrului” al cercetătoarei Varvara Buzilă

TABLETĂ DE SCRIITOR

Paște Fericit! Atitudini « Polemici

Oamenii nu sînt singuri... Niciodată oamenii nu au fost singuri... În fiecare moment din viața lor, Dumnezeu le este alături, mai ales în situații mai dificile... Cred că fiecare om a avut parte, în viața lui, de momente mai mult sau mai puțin plăcute, de greutăți și necazuri, peste care a reușit să treacă... Așa se întîmplă în viață cînd ai dragoste de Dumnezeu și te gîndești la El nu doar atunci cînd ești la necaz... Fiindcă Dumnezeu este Cel care ne veghează întru liniște, sănătate și pace, iar toate relele care ni se întîmplă sînt din cauza noastră, pentru că ne-am pierdut credința și am uitat să trăim în bunătate și dragoste de sfînta biserică, așa cum o făceau strămoșii noștri... Acum, cînd tot omul are posibilitatea să se manifeste cum vrea, că tehologia modernă îi permite, se simte la el o îndepărtare fără precedent de credință... Uneori, opiniile pe care și le exprimă prin noile mijloace de comunicare lasă în urmă durere, lacrimi și suferință... Pentru că nu tot omul vrea să fie cu Domnul, ci să umbrească potecile către El și să întunece inimi... Sînt destui cei ce fac parte din această categorie, în vremurile acestea: lor nu le pasă de nimeni, importantă e doar persoana lor, să le meargă lor bine și apropiaților lor. Nu țin cont de rugăciune și de Dumnezeu, dar mai ales de conștiință... Nu se roagă pentru iubire și înțelegere între semeni, dimpotrivă, consideră că numai cu bani își pot atinge scopul în viață, de aceea, hrana lor spirituală lasă de dorit... Astfel de oameni se comportă într-un anumit fel de ochii lumii, și altfel cînd e vorba de lumea lor ascunsă, unde nimeni nu le poate vedea nimicnicia și perfidia... Nu au nimic din comportamentul oamenilor de odinioară, nici în zilele obișnuite, nici măcar de sărbătorile religioase, cînd fiecare om trebuie să dea dovadă de bunătate... Și asta, mai cu seamă de sărbători importante, cum sînt Crăciunul și Paștele care, prin spiritul lor, ar trebui să-i apropie

pe români, întru curățirea sufletului și iertare... Așa era pe vremea copilăriei mele... De aceste mari praznice, creștinii ortodocși se împărtășeau, se împăcau între ei... Nimic parcă n-a mai rămas din frumusețea și parfumul Sărbătorilor Pascale din satul meu... Nu mai sînt zile de rugăciune și smerenie, de iubire frățească, ci au devenit prilejuri de petreceri în toată regula, de îmbuibare pînă la uitarea de sine. În asemenea momente nu se mai ține cont de decență, nu se mai vorbește de omenie, de iubire... De aceea, acum, pe buzele tuturor trebuie să stea îndemnul de a-L sluji pe Domnul, de a cinsti Biserica, privind cu bunătate către oamenii sărmani și copiii năpăstuiți, către cei bătrîni și singuri. Trăim azi într-o lume în care săracii devin tot mai săraci, iar bogații, tot mai bogați... Nici una, nici alta nu fac cinste unei societăți care se pretinde a fi cu credință în Dumnezeu. Din păcate, vedem bine unde s-a ajuns, în ce degringoladă e societatea, cît de înspămîntată e lumea de spectrul unui posibil război... Omenirea trăiește într-o spaimă generală, pentru că nimeni nu poate ști de unde va veni o altă nenorocire, după experiența pandemiei de coronavirus. Totul a luat-o razna, parcă nici cîntecul păsărilor nu mai e cel de odinioară, ca atunci cînd eram copil și larma lor veselă îmi umplea inima de bucurie... Pe atunci, prin lumina Sa, Dumnezeu lucra în sufletul fiecărui om care credea în puterea Lui... În vremurile de azi, indiferența, sfidarea și prostia celor care nu respectă nici o lege sînt la ordinea zilei. Și asta îi înfricoșează pe oamenii simpli, care nu înțeleg ce se întîmplă. Oare nu mai avem prezent? Oare nu mai avem

Fănuș Neagu, scriitorul care s-a tutuit cu sfinții

LIRICĂ CREȘTINĂ

Solul Golgotei

Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară: Era-ntr-un tainic și suav apus... Și-am stat în casă singur cu Isus... Și-afară era blîndă primăvară.

Atunci mi-a spus cu vocea Lui cea clară Că oamenii sînt buni, deși L-au dus Să-L bată-n cuie pe Golgota, sus, Fiindcă i-a iubit din cale-afară.

Și mi-a mai spus că poate fi iertat Chiar Iuda ce-L vîndu cu-n sărutat, Ca să-și sporească cu treizeci, arginții.

Apoi, plecînd, din prag mi-a spus așa: Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești, pentru-a putea ierta.

MIHAI CODREANU

viitor? Fiindcă trecutul pare să nu mai intereseze pe nimeni. Nici măcar Istoria țării. Am ajuns să privim slujba de Paște la televizor, stînd în pat, sau înfruptîndune din bucatele pascale înainte de a începe Sfînta Slujbă a Învierii Domnului nostru, Isus Christos. Din fericire, încă mai sînt pe meleagurile acestea români în sufletul cărora a rămas neștirbită credința în Bunul Dumnezeu, Cel care și-a trimis Fiul pe pămînt, pentru a lua asupra Sa păcatele oamenilor.

Le dorim tuturor românilor un Paște Fericit și Dumnezeu să-i binecuvînteze întru prosperitatea traiului lor zilnic!

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Sadoveniană

Despre Fănuș Neagu (1932-2011), de la a cărui naștere s-au împlinit, la 5 aprilie a.c., 90 de ani, nu se poate scrie decît cu sentimentul că folosești vorbe care nu sînt ale tale, ci ale marelui scriitor. Coleg cu Nicolae Labiș și Radu Cosașu, Fănuș Neagu a învățat să caute frumoși nebuni, cu mînă sigură, de la Sadoveanu, Panait Istrati și Vasile Voiculescu. A fost, la rîndu-i, ,,un frumos nebun” care a vorbit cu oamenii dar s-a tutuit cu sfinții. A recunoscut-o cu o seninătate aparte: ,,În tinerețe vorbeam cu oamenii, mă tutuiam cu sfinții și eram ferm convins că toți salcîmii de pe Strada Mare a Brăilei împrumută dimineața umbră de om. În acele vremuri știam să cobor fluierînd de pe Vîrful cu Dor, în fiecare clipă mă bătea vîntul cu lună plină și mă așteptau la fiecare colț domnițe cu zulufi de lampă verde”. Pe acei scriitori pe care i-a simțit aproape de sufletul său, Fănuș Neagu i-a evocat în volumul intitulat ,,Cartea cu prieteni” (1978), în care ,,magicianul cuvintelor” le zugrăvește portretele cu măiestria sa unică, de iconar care pictează cu sufletul. Iată cîteva file din această carte. (R.M.)

Nomadul

,,I s-a spus lui Panait Istrati - Vagabondul Genial, și așa va rămîne prin veacuri, fiindcă spiritul lui nu cunoștea sigilii decît ca să le rupă, îndrăzneț, revoltat, ca vîntul semănînd, primăvara, la Brăila, praf verde din Orient, praf negru din Balcani.

S-a născut, fără îndoială, pe un pat din scînduri de corabie, cînd luna, la Dunăre, scoate pui de nebunie și, făcînd parte din neamul de oameni care nu vor să moară pînă n-or trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumul și să bea numai

din vinul neliniștii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul și partea cea mai dulce a Asiei, Istanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un călător se înșeală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esența a mii de călători cu vocație: un nomad, adică un călător numai prin rănile drumului și mărăcinii timpului. Nu știu dacă a flămînzit mult, cred mai degrabă că foamea-l căuta necontenit, prinzîndu-l uneori din urmă, dar asta e cu totul altceva, căci pîinea lui cea adevărată a fost să vadă, și din lumina adunată să arunce un curcubeu. Trupul lui, măcinat de boală, neobișnuit să viseze locul pe care dormea, a cunoscut o singură robie: dorul de-a urca pe cele mai teribile culmi, ale exaltării sau mizeriei, de a fi vultur sau lup și de a se topi apoi în iubire pentru oameni și pentru colțul lui de stea, care era Brăila.

Cred, fiindcă inima mi-o spune, că nomadul l-a desăvîrșit pe scriitorul Panait Istrati”.

,,Cînd moare toamna, pe o cărare nepămînteană, el urcă în munți (și vîrfurile munților sînt altare de untdelemn) la Bradu-Strîmb și la Durău, și peste calul lui, țăcănind cu copitele în noaptea minerală sau în catargele corăbiilor de sare, curg pe văi, mînate de iarna zăpezilor, turme de oi. El merge tăcut, ascultînd cum sîngele lui se zbate ca un cîntec prelung pe vînt, și pădurea dă zvon în calea turmelor ca să-și despice rîurile și să-i lase drumul luminat. La trecători, unde vulturii bat piatra cu aripile – războiul păstorilor cu cea mai îndrăzneață dintre păsări ține de două mii de ani – el se ridică în scări și cheamă furtuna. Și pe sub fulgere ce schimbă-n aur inima pămîntului, el își poartă calul mai departe, spre zarea altarelor de untdelemn, unde veghează cu ochi de piatră Zamolxis, zeul din începuturile noastre. Sub stele negre ca obrajii păcatului, calul se topește în gură de izvoare (apă adăpată cu cai) și numai frîul lui rămîne ca să plîngă în vifore, atîrnat de-o cracă (iarna, cînd tună, înseamnă că zăbala s-a izbit în trup de corb înghețat), iar Bătrînul intră cu pas clătinat în mormîntul din dosul stînii, mormînt de apus de soare, plai întunecat de umbră de voievozi, unde-l așteaptă, cu trei fluiere gîlgîind de dor, ciobanul din Miorița. Și potrivindu-se cu umerii în munții României, pe cînd de sus cad stele făclii, se pornesc să cînte pentru un neam întreg: Gomăn- gomănind, Turmele pornind...”.

FĂNUȘ NEAGU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cîntecul religios, în strînsă legătură cu tradiția populară (II)

Cîntecele religioase, prin invocarea Proniei Cerești, prin melodia lentă și profundă, mențin credința noastră ortodoxă în aceste timpuri bulversate și bulversante, în care parcă toate merg pe dos, toate se schimbă în rău, pe primul loc situîndu-se profitul, hoția, și cînd unele persoane doresc să așeze, cu orice preț, viața bisericească sub semnul acestor schimbări, adică al ,,modernității” (Cf. Pr. Alexandru Pripon, Ziarul Lumina, nr. din 25 martie 2022).

Reamintesc de rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, pe care am auzit-o cîntată pe mai multe melodii. Cea mai impresionantă interpretare este cea lăsată de mezzosoprana Mirela Vlad (1942-2015), strecurată printre colinde, pe un CD. Cel care a sfătuit-o a fost Părintele Galeriu (1918-2003), iar Părintele Ionașcu, de la Seminarul Teologic din București, i-a dat partitura compusă de Ciprian Porumbescu (1853-1883) și i-a pus la dispoziție Grupul ISON, format din 4 studenți cu cele mai bune voci. Acest ,,cîntec”, pe care Mirela Vlad îl interpretează ca pe o arie de operă, a servit timp de 2 ani drept generic la emisiunea ,,Viața spirituală” de la TV Antena 1. Se stabilea, astfel, legătura dintre muzica clasică și muzica religioasă, deci cu cîntecul religios.

După cum am subliniat, cîntecele religioase țin de tradiția ortodoxă a poporului român, cîntarea lor face parte din obiceiuri, însemnînd învățătura din bătrîni, urmată cîndva, fără abateri, de generațiile tinere. Aceste piese muzicale, ce aduc slavă Proniei Cerești sau rugăciuni, au circulat în tot spațiul românesc. În Transilvania, pricesnele au constituit un element de menținere a neamului: după ce, printr-o diplomație specifică, Papalitatea și-a însușit averile bisericii strămoșești, dîndu-le românilor acel compromis de greco-catolicism, dependent tot de Papa, aceștia cîntau în biserici pricesne, pentru a demonstra că sînt români de rit greco-ortodox. Astfel, în următorul cîntec, credinciosul se adresează direct Mîntuitorului:

’Naintea Ta, Isus iubit, Vin azi încrezător

Căci Tu de-aceea Te-ai jertfit

Să-mi fii Mîntuitor (...)

De-aceea, dar, acum și eu

Cu lacrimi strig și cer:

Ah, mîntuie sufletul meu, Nu mă lăsa să pier!

Asemenea cîntece se adîncesc în sufletul nostru, ne înalță gîndul și simțirea. La fel de impresionant, chiar tragic, este ,,Păstorul blînd”, din care voi cita cîteva strofe, atît cît îmi permite acest articol, scris întru cinstirea Învierii Domnului, deși versurile subliniază chinurile, jertfa Lui și trădarea celor care L-au dus la răstignire.

Odată L-am văzut trecînd

Cu turma pe Păstorul Blînd, Mergea cu turma la izvor

Blîndul Păstor, Blîndul Păstor

O oaie ce căzuse jos

A ridicat-o El frumos

Și-a dus-o-n brațe la izvor

Blîndul Păstor, Blîndul Păstor (...)

Dar mai tîrziu L-am întîlnit, Era cu spini împodobit, Într-o mulțime de popor, Blîndul Păstor, Blîndul Păstor

Cînd L-am văzut, L-am întrebat

Cine sînt cei ce L-au scuipat (...)

Și mi-a răspuns duios și lin:

Cei ce mi-au pus cununi de spini

Sînt oile ce le-a fost lor

Blîndul Păstor, Blîndul Păstor. În Ardeal, unde au fost și sînt mulți soliști renumiți de muzică populară, aproape că toți au realizat culegeri

de cîntece religioase, colinde, pricesne. Într-un articol publicat în revista ,,Mitropolia Ardealului” de la Sibiu, Părintele Profesor Gh. Șoima sublinia contopirea, în Transilvania, a cîntecului religios cu doina: ,,Nu departe de linia ei melodică sînt și unele cîntece religioase, cu mare circulație și de mare rezonanță în sufletul credincioșilor, publicate prin grija Bisericii Ortodoxe Române”. De fapt, cîntecul popular exprimă întreg sufletul românului, e atît de variat și de complex, cum subliniază și jurnalistul Miron Manega, ,,e Coloana Fără Sfîrșit a limbii române, la care ajungi trecînd prin Poarta Sărutului. Dar numai după ce ai zăbovit la Masa Tăcerii...” (ca să te rogi în gînd).

Albume cu cîntece religioase au realizat interpreți (nu ,,cîntăreți” precum cei care, ca să iasă în față, participă chiar și la reclame!) din toată zona Ardealului. În 1991, la emisiunea ,,Bună dimineața” a Ilenei Popovici, de la Televiziunea Română, s-a putut asculta, pentru prima dată, o priceasnă interpretată de Angela Buciu. Printre primii cărora le datorăm culegeri de asemenea cîntări se numără și nemuritoarea Valeria Peter-Predescu (24 oct. 1947-28 apr. 2009), despre care Melania Cuc, cea care i-a dedicat cartea ,,Destine”, scrie: ,,Valeria este punctul dinte minte și inimă, în care se interferează Viața cu Arta, Familia cu Scena, Tristețea cu Bucuria, Nașterea cu Moartea”. Și pentru cei care nu cred în coincidențe, cea care într-una din pricesne se întreba ,,Unde să mă duc eu, Doamne?”, a publicat, înainte de a pleca, volumul premonitoriu ,,Cîntarea de pe urmă”. Dintre colindele și pricesnele apărute în această lucrare, amintim: ,,Așa ne zice Domnul Slavei”, ,,Cînd fost-a încă prunc Isus”, Fecioara Maria”, ,,Duminica la Florii”, ,,La rîul Iordanului”, ,,Cruce Sfîntă” ș.a. În 2007, Valeria Peter-Predescu a lansat, în Ungaria, CD-ul ,,Cînd Te-am văzut, Isus”. A făcut, de asemenea, cunoscută o piesă aproape uitată, care figurează și printre romanțe: ,,Aș vrea să intru-n mînăstire”. Toate cîntecele ei ne pătrund în suflet. Iată o parte din versurile pricesnei ,,În noaptea răstignirii”:

Pe Muntele Golgota, cînd noaptea s-a lăsat, Un fulger alb din ceruri cu foc a luminat Întins pe două lemne tăiate dintr-un pom, Sta Fiul împăcării cu chip ales de Om (...)

Pe Muntele Golgota, cînd noaptea s-a lăsat, O inimă de Mamă sub cruce s-a sfărîmat (...) De-atunci, luîndu-și fuga al timpului noian, În noaptea Răstignirii, în fiecare an, Pe Muntele Golgota lumina coborînd Se-aude pîn’la ziuă o inimă plîngînd. Alexandru Pugna – celebrul interpret al zonei Bistrița-Năsăud (apropo: ați constatat că numărul

femeilor interprete de cîntec popular e covîrșitor în comparație cu al bărbaților?) a făcut cunoscute cîntecele religioase, aflate de la bunica sa, maria Ciui, cuprinse în albumul ,,La Dobric, la Mînăstire”. Iată cîteva titluri: ,,Sfinte Dumnezeule”, ,,Doamne Împărate”, ,,Isus al meu, Mîntuitor”, ,,Cina cea de Taină”, din care cităm versurile: ,,Dar vă spun de mai ’nainte/ Pentru ca să știți/ Unul din voi Mi-ți vinde/ Cu 30 de-arginți ”. În altă priceasnă, ascultăm îndurerați: ,,Pe culmea Golgotei cînd Te-au răstignit/ O, Isuse Doamne, mult ai pătimit!”.

Pline de evlavie sînt și cîntecele marii interprete Angela Buciu, care, începînd cu 5 august anul acesta, nu va mai fi bătrînă, ci longevivă (cum spunea Șt. Cazimir), pentru că va împlini 80 de ani. CD-ul purtînd titlul semnificativ ,,Muzica vine din cer” cuprinde 13 cîntece interpretate cu vocea sa profundă (alto) – mariane (închinate Fecioarei Maria) și pricesne. Titlurile cîntărilor vorbesc de la sine: pe lîngă piese cunoscute, precum ,,Cruce Sfîntă părăsită” sau ,,Blîndul Păstor”, impresionează ,,Cînd Isus era pe cruce”, ,,La umbra crucii Tale”, ,,Isus e veșnic călător”, ,,Duminica la Florii”; Maica Domnului e rugată să intervină pe lîngă Fiul Ei, să-i ierte de păcate pe oameni și să-i ajute: ,,O, Măicuță Sfîntă, Te rugăm fierbinte”, ,,O, Măicuță Sfîntă, Maica mea”; alte cîntări sînt adevărate rugăciuni – prin cîntec și cuvînt, omul se roagă la Dumnezeu să-l ajute: ,,Doamne Dumnezeule, auzi ruga mea”, ,,Strigă Domnul”, ,,Sfinte Dumnezeule”, ,,Veniți, creștini, la rugăciune”. Conținutul acestor cîntece îți pătrunde în adîncul ființei. Spațiul nu ne permite să cităm decît cîteva versuri, care impresionează prin ruga adresată Domnului, chemat să intervină în aceste vremuri în care s-au înmulțit ,,cei care nu-L mai au pe

Dumnezeu”:

La umbra Crucii Tale

Eu, Doamne, vreau să vin Să-mi plîng mereu trecutul

Și Ție să mă-nchin (...)

La umbra Crucii Tale

Eu vreau să-i chem mereu

Pe cei ce în viață

Nu-L au pe Dumnezeu

În lumea asta, Doamne, E vrajbă, chin și jale

De-aceea vreau să stau

La umbra Crucii Tale.

În rugile acestea se regăsesc cele mai impresionate cuvinte și expresii din textele religioase: cunună de spini; stînd pe Cruce cu suspin, din Fiul lui Dumnezeu curgea sîngele pîrău; ai milă, durerea m-apasă greu; Măicuță, noi sîntem fiii lacrimilor tale; Maicăndurerată; Tu ești mîntuirea mea ș.a. Toate aceste valori literare și sufletești merită expuse într-un articol de sine stătător.

Îndurînd chinuri neomenești, Isus S-a stins pe Cruce, dar n-a murit. A înviat ca să ne ajute pe noi, păcătoșii. Către El ne îndreptăm rugile. Așa face și bihoreanul Cornel Borza înainte de a pleca într-un turneu pe meleaguri străine:

Ai grijă, Doamne Sfinte, Că eu Te rog mereu De mama și de tata Și de poporul meu.

Și iartă-mă, Isuse, Căci las în grija Ta Nevasta și copiii Și țărișoara mea

Și te mai rog, Isus, Să iei în paza Ta Pe toți românii mei Oriunde s-ar afla!

Să spunem și noi, împreună cu toți cititorii revistei, CHRISTOS A ÎNVIAT!

Sfîrșit Dr. ELIS rÂPEAnU

Polemici « Controverse

„Christos a Înviat!“

De la Răsărit, Poarta Iadului a deschis INFERNUL, și toți demonii au pătruns pe pămînt. Nu reușesc să înțeleg dezastrul lumii, al cărui spectacol se desfășoară între vis și realitate, bogăție și sărăcie, îngeri și demoni. Ne rămîne doar Speranța, cea care deschide Drumul Soarelui, pentru a descoperi, în mister, Lumină, Umbră, Necunoscut, Firesc, Nefiresc... Întorcîndu-mă în timp, fac cîțiva pași în satul în care m-am născut și am să mă opresc la Învierea lui Isus, marea sărbătoare creștină, care din veac ,,ne-a înălțat”. Biserica din sat se afla peste drum de cele două case ale mele, două gemene unite de poarta ce străjuia curtea pavată cu flori de gheață. Strada bisericii era paralelă cu strada noastră, iar între ele curgea rîul ce izvora din stîncile de argint, coborînd la vale lin, spre Cibin. Strada pe care locuiam era îngustă și ,,cocoțată” pe munte, iar pentru a nu se surpa, sătenii plantaseră salcîmi, ce formau un gard viu de protecție. Primăvara, cînd pomii înfloreau, albinele roiau printre florile lor albe, culegînd nectar și parfumînd jumătate de sat.

În Noapea Învierii lui Isus, uitîndu-mă de sus, de la înățimea străzii mele, la turla bisericii de peste drum, mi se părea că o privesc din Cer... La miezul nopții, cu lumînări aprinse, credincioșii înconjurau lăcașul sfînt de trei ori, cîntînd Christos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcînd..., în timp ce preotul, bătînd în ușa bisericii striga: ,,Deschideți, mai mari, porțile voastre, și voi, porți veșnice, ridicați-vă, ca să intre Împăratul Mărire!”. Era un moment atît de înălțător, încît risipea orice nor, iar în suflet se cuibărea, venită de Sus, Pacea lui Isus, atunci cînd preotul dădea fiecărui creștin bucăți de pîine cu vin – Sfintele Paști, simbolizînd Trupul divin. După slujbă, care ținea pînă spre dimineață, ne întorceam acasă de la Biserică și ne așezam la masa încărcată cu de toate: palinca bătrînă, ceapă verde cu slănină, drob de miel, ciorbiță cu tarhon, friptură, cozonac cu nucă, prăjituri fel de fel și... mărul, din care au mușcat Prima Femeie și Primul Bărbat din primul veac, ducîndu-ne în păcat. Ciocneam cu toții ouăle vopsite în culoarea sîngelui ce s-a scurs pe Crucea lui Isus și gustam cu încîntare din toate felurile de mîncare, pregătite din mielul jertifit pentru Pacea lui Christos.

Spre seară, la hora din sat, fete și feciori jucau cu foc, știind că ciobanii din sat, coborîți în toamnă de la munte cu oile pentru iernat, vor urca iarăși sus pe munte, acolo unde fiecare brad era un Castel de Dac, prin ale cărui rădăcini pulsa Istoria acestui străvechi pămînt, tainic clopot sfînt care va bate pentru pace și libertate. Din fluier vor zice cîntec din care vor curge izvoare printre păduri nemuritoare, iar căpițele cu fîn uscat vor fi pat înmiresmat. Oile vor fi păzite de feciori cu nume de Ion, iar cașul, urda și jintița vor fi pregătite de băcița ce poartă catrințe cu flori, pentru a da ciobanilor fiori.

Pe atunci nu-mi imaginam că voi vedea coșmarul zilelor de azi, cînd asistăm la ,,colonizarea Europei cu bărbați și femei, care nu mai au loc în țară la ei”, iar Speranța a devenit o închipuire, un cuvînt, o stare în margine timp. Ea e umbra noastră ce preschimbă întunericul în lumină, nădejdea că vom găsi lumința care s-a stins.

,,Nicicînd n-a fost un Paște mai tragic pe Planetă.

Explozii, catastrofe, nu-i pace sub măslini

E pentru prima oară cînd Dumnezeu regretă

Că-n lupta altor neamuri se sting mai mult creștini.

E-o fierbere ciudată, manevre militare

Mari deplasări de trupe, pe mare, pe uscat

Încep să scoată capul focoase nucleare Azi echilibrul lumii s-a rupt, și e păcat”. (C.V. Tudor,,Pace vouă!”)

LILIAnA TETELEA

și basma din bumbac, stau florăresele la pîndă, după mușterei. (...) Dacă te apropii, îți întind care mai de care cîte un mănunchi”.

Ziua Învierii lui Christos

motto: ,,În seara aceleiași zile, cea dintîi a săptămînii, pe cînd ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!»“. În ziua învierii lui Christos, Maria Magdalena a venit dis-de-dimineață la mormîntul în care a fost pus trupul lui Isus. Piatra care bloca intrarea fusese dată deoparte, iar mormîntul era gol! Maria a rămas la mormînt și a plîns. Atunci Isus Însuși a venit la ea. Ce bucurie! El i-a transmis un mesaj de o însemnătate nemăsurată pentru ucenici, pentru „frații Săi“. Ei Îl vor cunoaște acum pe Tatăl Său ca pe Tatăl lor și pe Dumnezeul Lui ca pe Dumnezeul lor. Atît de aproape au fost aduși prin lucrarea de salvare a Domnului Isus pe cruce! În seara acelei zile, ucenicii erau strînși cu

ușile încuiate de frica dușmanilor lui Isus. Despre ce vorbeau oare ucenicii? Fără îndoială, despre Domnul lor, pe care L-au văzut ultima oară răstignit pe cruce. Unde era atunci? În acel moment, Isus a apărut în mijlocul lor. „Isus le-a zis: «Pace vouă!». Și, după ce a zis acestea, le-a arătat mîinile și coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat cînd L-au văzut pe Domnul“ (versetele 19 și 20).

Și astăzi, Christos este prezent în mijlocul credincioșilor care se strîng în Numele Lui. Duminica, în ziua învierii Lui, Ziua Domnului, credincioșii au privilegiul să-și aducă aminte prin cîntări, prin mulțumiri și prin cuvintele Bibliei de Domnul lor și să fie plini de bucurie.

de altădată

Poveºti din lumea florăriilor ºi a florăreselor

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerțul ambulant. Pe oriunde te învîrteai, din centrul luxos și pînă în îndepărtatele mahalale ale orașului, întîlneai ,,olteni” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, ,,moți” cu tot felul de obiecte și de farfurii din tinichea, ,,bulgari” și ,,turci” care îți ofereau bragă, înghețată sau alviță. Mai erau ,,evreii” cu joben negru și cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi și ,,țiganii” care te îmbiau la tot pasul cu ,,porumbelul fierbinte” sau cu ,,floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului interbelic... Această imagine pestriță a nu ar fi însă completă dacă nu am include în cadru și florăresele de altădată. Scriitoarea Pia Alimăneștianu (fiica lui Ion C. Brătianu) consemna în volumul ,,Prin cetatea lui Bucur” (editura Cartea Românească, București, 1940): „Nu poți să treci prin Piața I.C. Brătianu ori din ce parte ai veni, fără săți fie privirea oprită de coșurile așezate pe tîrne și lăzi de-a lungul bulevardului, coșuri îndesate de flori în fețe aprinse. Încep cu ghioceii și sfîrșesc cu tufănelele. În dosul mărfei, îmbrăcate și ele în fețe aprinse, în ciupag

Vă invit să pășim în lumea florăriilor și a florăreselor de altădată, prin intermediul articolului ,,Flori și floricele”, semnat ,,Rodia”, publicat în revista ,,Ilustrațiunea Română”, numărul din 28 octombrie 1931.

Ciclamene, trandafiri, violete ºi poveºti romantice din Bucureºtiul interbelic

,,Trec pe lîngă vitrinele florăriilor de lux. Flori exotice, trandafiri clasici, violete romantice, ciclamene cu coloritul sîngelui de fiară și tufănică populară, stau în rama vitrinei, ca o capo d’operă picturală. Am pășit în magazin. Am impresia că toți porumbeii pieței San Marco s-au năpustit asupra mea, atît de vie și de colorată e atmosfera din magazin.

- Duduie, te rog, ce preț are ciclamena aceasta?

- 200 de lei!

Supărată, mă adresez domnișoarei.

- Se găsește multă lume care să dea 200 de lei pe ciclamenă?

Nu isprăvesc bine vorba și un domn spilcuit deschide grăbit ușa:

- S-a trimes!

Stăpînul, vînzătoarele, casierițele se reped cu zîmbete grațioase și răspund în cor:

- Da, vă rog, desigur. Erau o minune!

- Vedeți, domnul acesta trimete în fiecare zi unei doamne cîte 30 de trandafiri. Nici nu vreau să vă spun cît îl costă florile.

- Amorezat trebuie să mai fie!

Un domn mai în vîrstă, îmbrăcat îngrijit, dar cam demodat, intră în magazin, se apropie de casă și lasă, îmi dau seama după zăngănitul slab al monedei, o piesă de 5 lei. O vînzătoare îi întinde o tuberoză. Cu un gest solemn, o apucă între două degete, o apropie binișor de nas, ca și cînd s-ar teme să nu o veștejească cu suflarea și o prinde apoi la butonieră. Cum a plecat, scena se animează. Cuvîntul îl ia M-me Héléne:

- M-am plictisit de mutra lui pînă peste cap. Dar n-ai ce-i face, trebuie să fii amabilă cu clienții. Omul acesta vine regulat, și pe ploaie și pe vînt, să-și ia tuberoza. Îl știu de vreo 20 de ani.

M-me Héléne regretă ultima frază. Degeaba se mai ostenește cu oxigenatul părului, dacă mărturisește că-l cunoaște pe conu Grigore de 20 de ani.

Plec din acest magazin, fără ciclamenă, dar mai bogată cu cîteva aspecte ale vieții, nebănuite. Nu mi-am dat niciodată seama cît de des pot fi florarii deținătorii celor mai intime secrete ale noastre”.

Prin Piaþa de flori

,,Mă îndrept spre piața de flori. Aici sînt luată cu japca.

- Poftiți aici. Avem jerbe. Avem coroane. Ce doriți? Pentru o nuntă?

- Avem, coniță ghivece frumoase. Putem să vă servim niște trandafiri frumoși. Sau poate niște garoafe și să vă punem și puțină verigă și să vă aranjăm un buchet superb.

- La noi nu intrați? Poftiți numai să vedeți.

Intimidată, mă apropii de un vas plin cu tufănică ruginie.

- Cît costă buchetul?

- 50 de lei.

- Scump.

- Scump?! – se repede o voce pițigăiată la mine. Scump la noi? Daʼ ai fost în Calea Victoriei să vezi cît îți cere? Daʼ ce credeți, că noi nu plătim scump? Și ce tufănică!

Și mi-ar mai fi spus ea multe, dacă nu m-ar fi speriat prețul și gura ei.

În drum spre casă întîlnesc o țigancă cu 2 buchețele de garoafe în coș și cu un copil brațe.

- Dă-mi un pol pe ele, sărumîna, să mă duc și eu acasă...

Și cu un pol mi-am cumpărat în sfîrșit o rază de soare și am închis-o la mine în iatac”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

Popasuri pe muntele frumuseţii

Ne pregătim să întîmpinăm Învierea Domnului, sărbătoarea sufletului Creștin Ortodox, prilej de a oferi cititorilor noștri cîteva idei din lucrarea ,,Popasuri pe muntele frumuseții. Carte pentru preoți și nu numai”, a Preotului sătmărean Nicolae Stoia Scrierile Părintelui Nicolae Stoia constituie meditații teologice care pleacă cel mai adesea de la pericopele evanghelice. Limbajul său baleiază între familiaritate și prețiozitate. Trebuie să-i recunoaștem un curaj nebunesc al exprimărilor. Temele abordate de părintele Nicolae Stoia sînt cele ale vieții curente ale creștinului viețuind în umbra luminoasă a Bisericii. Orizontul de cuprindere al Părintelui Nicolae Stoia pleacă de la interpretări teologice pentru a ajunge, nu o dată, ,,în lumea largă”, cea a culturii generale, trecînd la interpretarea istoriei și a societăților. Trupul și Împărăția veșnică. Trupul este pe de-antregul străbătut de suflet, iar sufletul, înveșmîntat de propriu-i trup. ● Mai împestrițat și mai străin de firea sa este homo oeconomicus, omul monitorizat și scanat din cap pînă în picioare, evaluat și destinat să fie un excelent instrument în pandevoratorul mecanism economic.

De la îndoială la credință. Ce i se poate reproșa lui Toma este faptul că el a așteptat Învierea lui Isus ca pe o dovadă constrîngătoare, și nu ca pe un semn al nemăsuratei Sale iubiri pentru făptura umană. ● Înțelegerea Învierii Sale nu ține de palierul rațional, ci de puterea de pătrundere a inimii. Furtuna din sufletul lui Toma s-a domolit și inima i-a venit la loc, întrucît i s-a dăruit Adevărul.

Sminteala feminismului. Bărbatul îi este cap femeii, așa cum Christos îi este cap Bisericii, El, Mîntuitorul trupului (Ef 5, 22). ● Biserica Ortodoxă afirmă vocația egal îndreptățită a amîndurora la mîntuire. Biserica le-a dedicat a treia Duminică după Sfintele Paști (a femeilor mironosițe). ● Feminismul reprezintă una dintre smintelile lumii moderne, care și-a pierdut cu totul cumpătul.

Noi Îl căutăm pe Dumnezeu sau El ne caută pe noi? Omul există cînd există întru Dumnezeu. Omul Îl caută pe Dumnezeu pentru a-și ostoi setea de cer, iar Dumnezeu caută omul pentru a-Și potoli cereasca-I sete de pămînt. ● Dumnezeu și omul, mînați amîndoi de pustie de aceeași sete mistuitoare, se întîlnesc în același punct esențial: apa. ● Dezvăluirea făcută de Isus femeii din Samaria o depășește pe cea făcută de Dumnezeu lui Moise.

Înțelegere și înviere. Orbul nu numai că vedea, dar își mai și striga în gura mare fericirea de a fi fost tămăduit într-o asemenea zi de sabat. Înțelepciunea dimpreună cu inteligența îi arată omului că într-o lume netedă, cu lucruri bine numerotate, tainele sînt alungate și ucise. ● Înțelepciunea reprezintă cel dintîi pas către obșteasca înviere, în odihna căreia intrăm de aici.

Întemeiere pentru veșnicie. Deși risipiți, evreii nu și-au pierdut identitatea național-religioasă. În ziua Cincizecimii a fost un eveniment minunat, căci minune a fost ce s-a întîmplat atunci în Ierusalim. Duhul Sfînt le-a dat apostolilor capacitatea de a-și asuma povara cuvîntului Domnului. ● Semnul despre care vorbește Sfîntul Pavel se referă la ceea ce distinge o limbă de celelalte surate ale ei. Cincizecimea a reprezentat actul de naștere al Bisericii.

Duminica Sfinților Români. Poporul român i-a impus pe sfinți evlaviei posterității. Sfinți vor exista atîta vreme cît va exista lumea.

Grijă, nu îngrijorare! Isus ne îndeamnă să fim cu luare-aminte la chipul în care aceste cuviincioase vietăți și plante, cu instinctul lor fără greș, își urmează țelul pentru care au fost create. Slujirea lui Dumnezeu reprezintă miezul existenței noastre.

Rugăciuni pentru ceilalți. Numai rugîndu-ne laolaltă cu ceilalți îți dovedești atît dorința de a ieși din egoism, cît și deschiderea spre Dumnezeu, de Care nu ne putem apropia în izolare, ci în comuniune cu semenii noștri. ● Isus a dezvăluit că El a venit pentru mîntuirea tuturor oamenilor din largul lumii, după ce a vindecat sluga sutașului roman.

Între morminte, între hotare. Urîndu-L pe Dumnezeu, diavolul urăște și omul creat după chipul și asemănarea Lui și dorește cu orice preț să-l smulgă din comuniunea cu El. ● Copleșit de atotputernicia lui Isus, demonului i-a mai rămas să-L acuze că a venit mai înainte de vreme.

Adevărata pricină a suferinței. Majoritatea oamenilor nu acceptă să li se vorbească despre suflet, de parcă sau nu l-ar avea, sau pentru care nu mai au timp. ● Păcatul este o dezghiocare dureroasă de propria-i realitate lăuntrică. ● Vindecarea slăbănogului era o lecție de logică divină binevenită: Isus arătîndule fariseilor, stăpîniți de uimire mînioasă, adevărata așezare a lucrurilor.

Devenirea întru rostire, întru pomenirea lui Constantin noica. Constantin Noica își încheia dizertația despre rost și rostire afirmînd că „la începutul lumii se află tăcerea ființei”. ● Omul este creat de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfînt.

În spațiul minunii. Minunile descrise în Sfintele Evanghelii sînt acte prin care Dumnezeu a intervenit fie asupra naturii neînsuflețite, fie asupra celei umane, pe care, smulgîndu-le din suferință „le-a adus la starea de normalitate dorind să-Și arate puterea și nu să deranjeze ordinea din lume”. (Petre Țuțea) ● Dacă cel care avea cele cinci pîini și doi pești s-a arătat dispus să-și sacrifice bruma de merinde pentru fîrtații săi, neîndoielnic că aceasta l-a înălțat deasupra lor.

Pe apă ca pe uscat. Nu datorită prezenței lui Isus, ci datorită credinței sale în Isus a izbutit Petru să umble pe apa mării.

Intolerabila toleranță. În numele unei toleranțe prost înțelese a piuit, ca răsărit din neunde, un hărțuitor cortegiu de secte, erezii, schisme, eresuri, împotriviri și răstălmăciri ale dreptei-credințe. Și tot dreapta credință, obligîndu-ne să ne punem mintea la plug, ne ajută să chibzuim cum am face să facem bine în toate ale noastre și, descoperind sensul bun al toleranței, ,,să ne ferim de poftele înșelăciunii”. (Ef 4,22)

Vinde tot ce ești! Cînd intri într-un supermarket parcă intri în pîntecul unui leviatan terifiant care te absoarbe, pînă la a te dezghioca de tine însuți. Omul le poate avea pe toate, dar nu Totul.

Moștenirea refuzată. Poporul evreu „a fost chemat să vestească între neamuri faptele lui Dumnezeu cele

slăvite“. (Is 12,4) ● Alcătuind Talmudul, evreii au sufocat sensul Vechiului Testament. Prea bine se potriveau toate cele săvîrșite de Isus, cu cele scrise despre El în Vechiul Testament.

Omul privit cu ochii veșniciei. Dacă omul ar fi fost creat să se împlinească în hotarele acestei lumi, el ar fi fost condamnat la sărăcia trupului care nu folosește la nimic. ● Cel mai năstrușnic derapaj al omului autonom îl reprezintă clonarea.

Două iubiri care sînt una. Prima este iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, iar cea de-a doua, iubirea pe care le-o datorăm semenilor noștri.

Daruri și poveri. Împărțind talanții, după criterii numai Sieși cunoscuți, Dumnezeu pune la încercare credința fiecărui om.

Pescuirea minunată. ● Isus le-a umplut mrejele și apoi le-a vestit cuvintele mîntuirii. ● Dumnezeu adresează omului invitația de a deveni împreună lucrător cu El la mîntuirea lumii.

Între dreptate și iertare. Isus a arătat că le datorăm iubire tuturor semenilor noștri. Iertarea dușmanilor noștri reprezintă dovada propriei noastre vindecări lăuntrice.

O tipologie a omului credincios. Biserica a răzbătut prin devălmășia veacurilor, nu prin cei îndoielnici sau prin cei dispuși la compromisuri.

Mîntuirea prin ceilalți. Dumnezeu i-a întins bogatului, prin săracul Lazăr, o punte spre mîntuire.

Lumea nefîrtatelui e lumea de-a-ndoaselea. Nu numai în păcatele cu surîs de capcană sau în viciile scăpătînd mai tare decît aurul curat al virtuțiilor îl întîlnim pe Diavol, ci îndeosebi în lumea trucajelor.

Pacostea individualismului. E adevărat că fiecare om este unic și irepetabil, dar tocmai această unicitate vădește că el a fost creat pentru comuniunea cu ceilalți.

Cîștigul păgubos. Prins de îndeletnicirea sa de a lega banii nod de nod și preocupat numai de rîndul gurii sale, bogatul, stînd înghesuit în lăcomia lui ursuză, ca într-o bulboană fără fund, s-a așternut pe trai.

Neizbăvita povară. În legea de care vorbeau fariseii, nu exista nici o cît de mică prevedere prin care se interzicea săvîrșirea unei fapte bune în zi de sabat.

Sîntem chemați, nu siliți să ne mîntuim! Isus apela adeseori la parabole, prin ale căror cuvinte perdeluite dorea să le precizeze conturul împărăției promise (Exemplul oamenilor care găsesc tot felul de scuze că nu se prezintă la cina stăpînului).

Despărțirea care unește (pilda învierii fiicei lui Iair). Isus a arătat că moartea reprezintă o strămutare dincolo, unde și noi vom continua să existăm.

O întîlnire ca nealtele (cu Zaheu). Isus l-a întîlnit pe Zaheu în clipa cînd Zaheu I-a deschis lui Isus ușa sufletului său.

Crucea: prag spre Înviere. Isus a gustat din plin amărăciunea morții, dar moartea Lui pe cruce are un sens tainic, pe care Evangheliile ne poftesc să-l descoperim.

Pocăința: cale spre Împărăția cerului. Nu omul a aflat Lumina, ci Lumina i-a răsărit omului. Scopul pocăinței nu este de a mă mîntui numai pe mine, ci de a mă mîntui împreună cu ceilalți.

Trebuie să fie o judecată universală! Un singur criteriu va conta la Judecata de pe urmă, și anume fapta înaintea căreia toate celelalte vor înceta. Întoarcerea la starea dintîi. A iubi înseamnă să dai totul. Prin iertare, prin post și prin iubirea de lume, omul se poate smulge din păcat și din moarte. Praznicul tăcerii. Isus a dorit ca oamenii să-I înțeleagă atît identitatea divino-umană, cît și rostul venirii Sale în lume. ● Intrarea lui Isus în Ierusalim constituie și o provocare prin care sîntem poftiți să descoperim bogăția inimii noastre tainice.

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

Sfîntul Gheorghe –O mare sărbătoare a Creștinătății

Lumea creştină serbează, în fiecare an, la 23 aprilie, ziua unuia dintre cei mai de seamă sfinți. Supranumit „purtătorul de biruinţă”, acesta a existat ca adevărat, a fost un om ca toţi oamenii, născut din iubirea a doi cetăţeni romani din faimosul oraş Cappadocia, al Asiei Mici, după anul 250 d.Chr. Fost centru al marelui Imperiu Hitit, acest oraş avea să devină, tocmai datorită Sfîntului Gheorghe, un strălucit focar al creştinismului, la sfîrșitul Secolului al IV-lea; de asemenea, el mai poate fi remarcat și pentru salba de mînăstiri rupestre, ornate cu picturi, datînd din Secolele VI-XIII. Pentru neinițiați, precizăm că marea Cetate se află în regiunea Anatoliei, pe teritoriul Turciei de azi. Vom încerca, sprijinindu-ne pe o seamă de scrieri tipărite prin rîvna Patriarhiei Ortodoxe Române (semnate cu deosebire de conf. univ. Petre David) să desprindem din negura vremurilor figura luminoasă a acestui mare bărbat al lumii antice. Încă de tînăr, Gheorghe din Cappadocia a îmbrăţişat cariera armelor. Nu ajunsese la vîrsta de 30 de ani şi era general la Roma. Era un bărbat frumos, atletic și cu o mare forţă fizică, dar în acelaşi timp s-a preocupat de înnobilarea sufletului prin lecturi bogate și printr-o viață de aleasă și înţeleaptă cumpătare. Din păcate, cumpăna Secolelor III-IV a fost marcată de un val pustiitor de persecuţii împotriva creștinilor. De la nebunul împărat Nero, cel care privea lumea prin sticla unui smarald și admira astfel flăcările... verzi ale Romei, prigoana creştinilor sporise din veac în veac: Nero îi omorîse prin anii ’60 după naşterea lui Christos pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, iar Dioclețian a desăvîrșit barbaria, la începutul anilor 300, dînd pradă morţii tot ceea ce avea mai viu și mai înălţător creştinismul. Acesta a ordonat prinderea preoţilor și mărturisitorilor lui Christos, care au fost batjocoriţi, li s-au tăiat limbile și le-au fost scoşi ochii, le-au fost amputate mîna dreaptă şi piciorul stîng, într-un ritual bestial, care arată cît de mult decăzuse Roma, după care mulţi dintre ei au fost jupuiţi de vii. În această atmosferă grea și irespirabilă, care mirosea a carne arsă şi a ruine de biserici fumegînde, care se cutremura de gemetele flagelaţilor şi de răgetele animalelor sălbatice – i-a fost dat tînărulul general care slujea la curtea lui Dioclețian să-i apere pe creştini. Ne aflăm în primăvara anului 304. Era, totuşi, vremea miracolelor, amintirea fizică a lui Isus nu se stinsese în tradiţia orală a oamenilor. Refuzînd orice compromis propus de tiran, refuzînd să abjure și să-şi lepede credinţa, Gheorghe avea să fie condamnat la moarte. În ziua de 23 aprilie 301, pe vremea cînd Pomul Vieţii se împodobea cu flori ca un mire, capul frumos al marelui oştean s-a rostogolit sub securea călăului. A avut moarte de martir, ca și Ioan Botezătorul. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, din Roma. Numai că bunii creştini au pîndit noaptea și l-au scos, ducîndu-1 în mare taină în locurile sale natale, în Cappadocia.

Amintirea marelui sfînt militar Gheorghe, care a murit din dragoste pentru Isus, a căpătat de la generaţie la generaţie străluciri excepţionale. O ţară ca Georgia (Gruzia) îl are drept simbol naţional. Evlaviosul popor englez, care a colonizat o mare parte a lumii prin mijlocirea Bibliei, îl cinsteşte pe Sf. Gheorghe aproape tot atît de mult ca pe Sf. Fecioară. La foarte multe popoare, imaginea lui e reprezentată pe steagurile de luptă – obiceiul a fost statornicit încă de pe timpul împăratului Constantin cel Mare. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, Gheorghe poate fi considerat, de departe, cel mal venerat sfînt, cu o mare frecvență onomastică și cu prezențe istorice și toponimice remarcabile. Ștefan cel Mare l-a preţuit foarte tare, purtîndu-i chipul ca Icoană pe platoşa de luptă și trecîndu-1 pe steag – la Sfîntul Munte Athos

(Mînăstirea Zograf) au fost găsite în urmă cu vreo 20 de ani două steaguri ale gloriosului voievod al Moldovei, dintrei care unul (cel din imaginea noastră alăturată) a fost adus la Mînăstirea Putna. Încrezîndu-se în puterea lui de a-l ajuta în biruinţă, Ştefan i-a închinat Sfîntului Gheorghe mai mult de jumătate din cele 47 de biserici zidite de el în 47 de ani de domnie. Și explicaţia e simplă: sfîntul a fost tot timpul patronul ţăranilor și al ostaşilor, iar cele două îndeletniciri au mers în istoria românilor mînă în mînă, fiecare generaţie lăsînd de cîteva ori plugul şi apucînd arma pentru apărarea hotarelor. De ce era al soldaţilor? Pentru că a fost militar de carieră, și pentru că în cea mai veche și mai celebră reprezentare a sa el ucide balaurul – simbolul minciunii şi răutăţii umane. De ce era al ţăranilor? Pentru că însuși numele lui o arată – Gheorghikos înseamnă în limba greacă agricultor, lucrător al gliei.

Revenind la cultul pe care ortodoxia românească îl are pentru acest sfînt, să ne referim la cîteva aspecte: un braţ al Dunării la vărsare poartă numele Sfîntu Gheorghe (și asta din vremuri imemoriale!), avem un oraş Sfîntu Gheorghe, dar și localităţi cu nume derivate, care de fapt înseamnă acelaşi lucru. Sîngeorzul de Pădure, Sîngeorz Băi, Sîngeorgiu etc. Pentru că tot am amintit de prezența lui benefică în onomastica noastră, să ne gîndim că, de fapt, nu există familie de români unde să nu fi existat vreun Gheorghe. Tatăl lui Eminescu a fost Gheorghe, apoi mari corifei al spiritualităţii româneşti poartă în istorie acest nume, uneori în varianta sa europenizată: Șincai, Lazăr, Asachi, Bariţiu, Coşbuc, Enescu, Bacovia, Tattarescu, Anghel, Călinescu, Calboreanu şi, iată, primul laureat român al Premiului Nobel, George Emil Palade.

Om și mucenic care a bucurat inima Domnului, Sfîntul Gheorghe domină cu calul său alb fiecare miez de primăvară, sporind roadele în cîmpie și scuturînd florile livezilor pentru rotunjirea fructelor.

La această mare sărbătoare creştină, care coincide cu intrarea hesiodică în muncile de primăvară, cu primenirea naturii şi înstelarea mai limpede a bolţii, să ne gîndim cu mai multă maturitate la esenţa moştenirii acestui om devenit sfînt: cine are tăria de a muri pentru o idee, poate trăi veşnic.

CORNELIU VADIM TUDOR (1991)

Drumul Sfîntului

,,Fetele au îndrăgit balaurul” (Motiv de poveste)

Pe cal turnat în oțele, Sfîntul Gheorghe caută semne de drum – și în vînt se oglindește pe rînd în ape sfinte și rele.

Cînd numai umbră, cînd numai om, binecuvîntă pîinea pe cîmpuri, binecuvîntă vinul pe dealuri, lovește pinteni de pom.

Mai tare strînge frîul de fier.

Fîlfîie peste șapte hotare sălbaticul cer.

Subt planete galbene și fără de lege se oprește și nu înțelege: calul și-a pierdut potcoava de trei ori, în urma lui copaci rămîn cu cuiburi goale subțiori.

Duh vechiu îi cîntă molcom subt tîmplă și-i schimbă-n legendă tot ce se-ntîmplă.

Lîngă fîntîna secată de fulger o fată îi iese în drum: Sfîntule, cum să ți-o spun?

Sfîntule, mai departe nu te duce, că toate fecioarele

în sate și pe livezi te blestemă cu oase puse în cruce să ți se frîngă sulița în solzii verzi, aureola – cerc de aur în fîntîna de balaur să ți-o pierzi.

Dar înalt ca de jertfă un fum Sfîntul Gheorghe pornește iar. La cumpăna apelor

Bălaurul ascultă spre hotare deșarte și-și lipește urechea de drum s-audă și mai departe. Pe cal turnat în oțele Sfîntul Gheorghe caută semne de drum și în vînt se oglindește pe rînd în ape sfinte și rele.

LUCIAN BLAGA

Biserica „Sf. Gheorghe Nou“, din București, păstorită de preotul paroh Emil Nedelea Cărămizaru

Steagul lui Ștefan cel Mare

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (122)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (4)

Ceaiul (2)

Cele zece virtuți ale ceaiului (1)

„Voința Cerului este numită Natură. A urma Natura se cheamă Calea – DAO“. De fapt, esența Căii este ceea de a ne spune că existența întregului conținut al Universului, inclusiv rotația Cosmosului, procreația omenirii, schimbarea dinastiilor, precum și nașterea, bătrînețea, boala și moartea ființelor umane, toate urmează Calea și toate urmează o anumită schemă. Creația – Stagnarea – Degenerarea – Distrugerea sînt Legea Universului. Prin urmare, ceea ce poate face cineva este să se întoarcă la sinele său original adevărat și să se întoarcă la natura sa prenatală, pentru că natura sa prenatală este pură și benevolentă și este conectată cu Universul. Procedînd astfel, oamenii pot atinge tărîmul ceresc și uman combinate într-unul singur, cît și natura de a urma Calea. Aceasta este ceea ce oamenii din vechime au numit „Calea Cultivării“. Așadar, Calea reflectă principiile și Legea Universului și a vieții, iar poporul chinez nu vorbește la întîmplare despre Cale, deoarece consideră că este ceva foarte profund. Nu este ceva ce poate fi definit în mod clar.

În China veche exista Calea în toate meseriile, profesiile și activitățile, iar oamenii erau interesați

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (10)

De fapt, Rusia nu mai avea o guvernare efectivă încă din vinerea precedentă. În acea zi, ţareviciul Alexei şi sora sa, Olga, s-au îmbolnăvit de pojar, boală ce s-a transmis curînd şi celorlalte trei surori şi Annei Virubova. Ţarina i-a îngrijit pe toţi cu devotament, neavînd timp spre a se mai dedica şi afacerilor de stat. Prin urmare, Protopopov a fost nevoit să se descurce singur cu treburile guvernării, apelînd doar la ajutorul... spiritului lui Rasputin, pe care îl convoca prin şedinţe de spiritism!

Pe 12 martie, Alexandr Kerenski, un deputat de stînga din Dumă, a sfătuit soldaţii regimentului Volinski să se îndrepte spre palatul Taurida, unde se întrunea parlamentul rus. Conducătorii insurgenţilor au trimis delegaţii de soldaţi tuturor celorlalte regimente din capitală, chemîndu-le să vină „în apărarea Dumei“. Pînă la căderea serii, toate unităţile militare din Petrograd se răsculaseră, cu excepţia a trei companii din regimentul de gardă Ismailovksi şi tot atîtea de Vînători. Deputaţii credincioşi ţarului i-au trimis acestuia mesaje disperate la cartierul general, avertizîndu-1 asupra gravităţii situaţiei. Duma devenise însă de acum un fel de centru de comandă al mulţimii răsculate, făcînd eforturi timide de a restaura ordinea cu ajutorul Sovietelor (comitetelor) de Muncitori şi Soldaţi, alese în pripă prin vot deschis, fiecare membru al lor reprezentînd o mie de persoane. În noaptea de 14 spre 15 martie, după discuţii furibunde şi tensionate, Duma şi Sovietele au stabilit că ţara urma să fie condusă în continuare de instituţia ţaristă, dar că Nicolae trebuie să abdice, în favoarea lui Alexei, ales ca monarh constituţional, sub regenţa unchiului său, Marele Duce Mihail. Nicolae a încercat să ajungă la Ţarskoe Selo, dar fusese oprit şi se afla acum la Pskov, păstrînd contactul cu generalii armatei ruse. Doi membri ai Dumei, Alexandr Gucikov şi Vasili Şulgin, au redactat actul de abdicare şi au plecat, în zorii zilei de 15 martie, spre Pskov, spre a i-1 prezenta suveranului.

Între timp, generalii ruşi se întîlniseră şi ei şi stabiliseră că singura soluţie pentru ieşirea din criză era ca Nicolae să renunţe la tron. Ţarul a fost de acord, după cîteva ezitări iniţiale, şi în după-amiaza zilei de 15 martie şi-a formulat el însuşi actul de abdicare, în favoarea ţareviciului Alexei, avîndu-1 drept regent pe Marele Duce Mihail. Apoi, s-a consultat cu doctorul Feodorov şi s-a răzgîndit. Cînd Gucikov şi Şulgin au sosit, la ora zece seara, el le-a declarat că nu-i poate lăsa puterea lui Alexei, întrucît acesta suferă de hemofilie. Dacă totuşi va abdica, o va face spre a-i preda prerogativele imperiale fratelui său, Mihail.

să urmeze Calea. De aceea chinezii vechi aveau și o Cale a Ceaiului, a degustării Ceaiului. Cultura ceaiului este un fel de cultură „mijlocitoare“, în care ceaiul funcționează ca un mijloc de a transmite mai departe și de a menține spiritul culturii tradiționale chineze. În timpul Dinastiei Tang, Liu Zhenliang a afirmat în mod clar în „Cele zece virtuți ale consumului de ceai“ că: „Ceaiul poate menține tradiția Căii și ceaiul poate cizela viața omului“. Atunci ce este Calea Ceaiului? La suprafață există o etichetă a ceaiului, obiceiuri ale ceaiului, metode ale ceaiului, tehnici ale ceaiului, artele ceaiului și esența ceaiului, care sînt adesea menționate ca și cele șase lucruri despre Ceai. A învăța despre Calea Ceaiului înseamnă a te ilumina la spiritul Căii Ceaiului, prin intermediul acestor șase lucruri. Oamenii par că învață tehnicile, în acest timp accentul nefiind pus, de fapt, pe „tehnici“, ci pe „spirit“. Cu toate acestea, pentru a înțelege mai multe despre spirit, discipolul trebuie să înceapă cu tehnicile. O persoană trebuie să înțeleagă acest principiu pentru a vorbi despre Calea Ceaiului. Calea Ceaiului reprezintă o căutare a sensibilității și bucuriei vieții, precum și o practică cu profunzimi spirituale. Oamenii cărora le place să deguste ceaiul sînt, de obicei, cumpătați, respectă integritatea și acordă atenție tradițiilor și, de asemenea, prețuiesc prietenia, conform celei mai celebre lucrări despre ceai – „Cha Jing“ de Lu Yu. Ceaiul posedă un caracter de la natură, anume prospețimea. În afară de faptul că oferă o plăcere senzorială, ceaiul are și capacitatea de a lumina și a calma mintea și sufletul, de a ajuta la cultivarea

Reprezentanţii Dumei, ambii monarhişti convinşi, s-au îngrozit însă, pentru că prin încăpăţînarea sa, Nicolae ameninţa să năruie întregul plan de salvare a instituţiei ţariste. Un băiat de 12 ani, slab şi influenţabil, aflat sub tutela Dumei, ar fi fost acceptat de toţi. Mihail însă era un Romanov autentic, autocrat pînă în măduva oaselor şi nimeni nu l-ar fi dorit la conducerea unei ţări răvăşite deja de focul revoluţiei. Temerile celor doi s-au dovedit justificate, întrucît, atunci cînd deputaţii au proclamat alegerea lui Mihail drept ţar, mulţimea i-a huiduit şi cu mare greutate reprezentanţii Dumei au reuşit să scape de linşaj. La nici 24 de ore după această manifestare ostilă, Mihail renunţa la coroana Rusiei. Hemofilia distrusese astfel ultima şansă de salvare a dinastiei Romanovilor.

A urmat o vară de anarhie, deziluzii şi înfrîngeri, în care ţara s-a aflat sub conducerea ineficientă a unui guvern provizoriu condus de Kerensky. Acest guvern aştepta confirmarea de către o Adunare Constituantă ce urma să fie aleasă abia în decembrie. Dar ruşilor puţin le păsa de dezideratele politice ale guvernului. Pîine, pămînt şi pace, era tot ce-si doreau mulţimile flămînde, în toamna lui 1917, și intuind perfect cum stau lucrurile, abilul Lenin, conducătorul aripii bolşevice a Partidului Comunist, a promis oamenilor că vor avea toate acestea şi astfel a ajuns la putere. În războiul civil ce a urmat, bolşevicii au reuşit să captureze familia imperială, ţinînd-o în stare de domiciliu forţat în oraşul minier Ekaterinburg, la poalele Munţilor Urali. Aici, în noaptea de 16-17 iulie 1918, ţarul, ţarina, copiii şi slujitorii lor au fost împuşcaţi din ordinul Sovietului local, murind aşa cum trăiseră, ca o familie unită.

Opt decenii mai tîrziu, în ziua de 17 iulie 1998, rămăşiţele pămînteşti ale ultimilor Romanovi au fost înhumate, cu un ceremonial religios impresionant, la Sankt Petersburg, vechea capitală a imperiului ţarist, numită, în timpul dictaturii comuniste, Leningrad. Aici, sicriele conţinînd osemintele lui Nicolae, ale Alexandrei, fiicelor lor Olga, Tatiana şi Anastasia, precum şi a încă patru servitori credincioşi au fost îngropate în capela Romanovilor din catedrala Sfinţii Petru şi Pavel. Pînă în prezent, rămăşiţele celei de-a treia fiice, Maria, nu au fost descoperite, la fel ca şi cele ale băieţaşului care a jucat rolul principal în această tragedie ce o leagă pe regina Victoria de destinul casei imperiale ruse – ţareviciului Alexei.

O caracteristică notabilă a ceremoniilor desfăşurate la Sankt Petersburg, cu acest prilej, o constituie prezenţa a peste cincizeci de rude ale ultimului Romanov, multe dintre ele trăind pînă atunci în exil, în afara graniţelor Rusiei. Cu acest prilej, unii dintre urmaşii fostului ţar

caracterului, de a elimina confuzia, precum și de a ajuta la cultivarea sinelui. Beneficiile culturii ceaiului se conformează filosofiei chineze, ce accentuează calmul, liniștea, neutralitatea și independența.

În timpul Dinastiei Tang a trăit un om numit Lu Yu, despre care am amintit deja. El a scris prima lucrare importantă despre ceai: „Cha Jing“ (Cartea Ceaiului/ Clasicul Ceaiului). Lucrări mai scurte fuseseră scrise și anterior Lu Yu era un om de litere, despre viața căruia se cunosc puține lucruri. Se știe că era originar din provincia Hu Nan. Se spune că prunc fiind, a fost abandonat pe malul unui rîu și adoptat de un renumit călugăr budist, numit Ji Ji, de la mînăstirea „Norul Dragonului“. Starețul Ji Ji i-a dat copilului numele de Lu Yu, inspirat din clasicismul budist-daoist, mai precis din ilustra lucrare clasică „Yi Jing“ (Cartea Schimbărilor). Starețul era un călugăr renumit și excela în cultura ceaiului. El l-a învățat pe Lu Yu cum să cultive ceaiul, cum să culeagă și să aleagă ceaiul și cum să prepare ceaiul, cum să-l servească și cum să-l deguste. Astfel, încă din copilărie, Lu Yu a devenit foarte interesat în Arta Ceaiului. A învățat multe lucruri de la Starețul Ji Ji, inclusiv să scrie ideogramele chinezești, precum și literatură și scrieri sacre budiste. În ciuda faptului că a fost crescut la templu, Lu Yu nu dorea să devină călugăr și a fost pus să îngrijească o cireadă de bivoli. Era atît de dornic să învețe încît exersa scrisul stînd călare pe un bivol. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

au vizitat faimosul crucişător Aurora, cel care, prin loviturile sale de tun, îndreptate asupra Palatului de Iarnă, au dat semnalul începerii uneia dintre cele mai negre perioade din istoria Rusiei, dictatura sovietică. Nu încape îndoială că aceşti membri ai familiei imperiale au avut o deosebită satisfacţie asistînd la colapsul regimului comunist, dar nu la fel de încîntaţi au fost atunci cînd funeraliile săvîrşite după atîţia ani, pentru ţarul Nicolae, soţia şi copiii lor, nu s-au bucurat de prezenţa şi de aprobarea duhovnicească a patriarhului din Sankt Petersburg. El a privit toată această ceremonie drept o paradă fără sens, întrucît anterior îşi declarase în numeroase rînduri îndoielile privind eficacitatea identificării osemintelor foştilor suverani ai Rusiei pe baza analizei ADN. Din păcate, o asemenea atitudine, mai ales din partea unui înalt prelat, vine să demonstreze – la aproape jumătate de secol de cînd Watson şi Crick stabileau structura moleculei ADN şi la peste un veac de la redescoperiea teoriilor asupra eredităţii, ale lui Mendel – că multe minţi, chiar şi ale unor oameni consideraţi „luminaţi“, nu sînt capabile să înţeleagă fascinantele conexiuni ale geneticii. Pentru aceşti oameni, tot ce nu înţeleg, nu există şi tot ceea ce este inexplicabil pare să ţină de miracol şi nu de capitole ale ştiinţei pe care ei nu s-au prea ostenit să le parcurgă... La începutul Mileniului III, ruşii resimt încă dificultăţi în elaborarea unor structuri economico-sociale stabile, care să-i ajute să depăşească teribila criză adusă de un regim totalitar, în toate domeniile de activitate. Este aşadar cu atît mai regretabil faptul că momentul solemn din iulie 1998 nu a adus cu sine dorita reconciliere naţională pe care reînhumarea ultimului ţar rus ar fi implicat-o. Şi cu siguranţă cele mai în vîrstă dintre rudele ţarului prezente la ceremonie şi-au dat seama că obscurantismul religios, una dintre principalele cauze ale prăbuşirii dinastiei Romanov, era încă prezent, în patriarhala Rusie, chiar şi după şapte decenii de dictatură roşie, adăugînduse numeroaselor probleme cu care această ţară se confruntă. Rememorînd zilele sumbre ale Revoluţiei şi războiului civil, urmate de teroarea gulagului stalinist, observăm că un regim autocratic a fost înlocuit de unul şi mai opresiv, care nu a adus nimic bun nici poporului rus şi nici întregii lumi, prin polarizarea planetei în două blocuri antagoniste. Pentru că, analizînd lucrurile în mod temeinic, nimeni nu poate neglija faptul că multe dintre ororile petrecute în Secolul XX se datorează unor celule minuscule, prin intermedul cărora sobra regină Victoria a transmis hemofilia urmaşilor săi de spiţă bărbătească... Sfîrșit

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jurnalul de la Mălăieni (2)

Mălăieni, Vlașca, 2015, spre Paște. După cum susținea și Ion Cristoiu în tinerețe, te poți pretinde gazetar în toată puterea cuvîntului și ai dreptul la funeralii naționale numai dacă ai publicat peste 2.000 de articole, ai scos cîteva cărți și ai avut măcar două-trei procese de calomnie prin presă, dintre care unul soldat cu o condamnare cu suspendare. Și eu am publicat peste 1.000 de articole, și la vară se împlinesc 30 de ani de cînd tot public la revista regretatului Vadim, motiv pentru care ar trebui să mă simt măcar cu o bere. Și eu am avut două procese de calomnie. Du-te și împacă-te cu ăia, fă o dezmințire, ceva, că n-am chef de citații și tribunale, s-a uitat urît la mine Vadim... Iar ăia atît așteptau, fiindcă mai aveau și alte procese pe cap și nu le ardea de altă lălăială, fiindcă cine știe ce s-ar fi descoperit în timpul cercetărilor. Eu aveam dreptate în afirmațiile mele, dar, ce folos: martorii pe care mă bazam s-au speriat și n-au mai venit la proces. A doua bătălie am purtat-o cu fostul procuror Dan Ioan Mirescu, dacă îl mai ține minte cineva pe țîcnitul ăla, care dăduse în judecată tot etajul 2 de la Casa Scînteii, corpul C, unde se afla și sediul Revistelor ,,România Mare” și ,,Politica”, deci, și pe mine. Mă făcusem vinovat și trebuia să plătesc, fiindcă îl surprinsesem pe Mirescu mîncînd porcește iahnie de fasole, cu rîgîieli, scuipați și bășini, la bufetul de lîngă vechiul sediu al PRM de pe Calea Victoriei. Eu îl pleznisem cu un pamflet și, cînd l-a văzut judecătoarea, l-a luat în șuturi, nu te mai potolești, procesomanule?!

Cum se vede, primele două condiții le îndeplinisem demult, dar nu și pe ultima, căci, chiar dacă am avut legitimație de la ,,România Mare” și la PRM, încă din 1992, astăzi, în lipsa vreunei cărți publicate, mă pot considera cel mult ziarist voluntar, așa cum Ion Băieșu își populase schițele cu pompieri și poștași voluntari. Ei bine, din postura aceasta de gazetar dinozaur, dar fără operă, periodic, îmi revăd textele pe care am apucat să le salvez, legîndu-le cu un șnur și ascunzîndu-le în pod, în nădejdea că, vreodată, voi face o selecție și voi scoate mult-doritul volum de autor. Sau poate epigonii mei îmi vor face o surpriză și-mi vor publica măcar o ediție postumă.

E14 septembrie. A murit Vadim. Le stătea în gît, nenorociții! Mai întîi, îi scoseseră partidul din Parlamentul României. Apoi l-au scos și pe el din Parlamentul European. În anul 2000, ieșise președintele României cu un procentaj zdrobitor. Pe holurile Televiziunii publice, mulți se dădeau de ceasul morții: ,,Sîntem pierduți! Vadim a ieșit președinte!...”. În 2014, candida iarăși. Moderatoarea punea întrebări, cam fără chef. Într-o parte, un pleșcar chel și graseiat tot dădea din clanță și se băga peste Vadim. Pentru așa ceva îl chemaseră. Ce caută ăsta aici, doamnă, candidează și el?... Ce tot îmi dai peste mînă, domnule?... Peste un an, aveau să-l dea gata pe Vadim. Vremea naționalismului trecuse, și el devenise indezirabil. Sus Patria, jos Mafia! – ce frumos sunau aceste cuvinte! ,,Va apărea un nou Vadim numai cînd vom hotărî noi!”. Urmau cele 7 vaci slabe. Prostul Solemn avea să aibă grijă de asta... ● Maiorescu se considera un mare orator, dar nu și un mare scriitor. Chiar și discursurile politice i le stiliza nevastă-sa, Anna Rosetti. Aflați la Heidelberg, unde femeia se trata de cancer, dumnealui îi scurta zilele, silind-o să-i transcrie discursurile în vederea publicării lor într-o carte. Neavînd vînă de scriitor, i-a urît pe Eminescu, Creangă și Caragiale. ● Klaus Iohannis, această Piază-rea a României și acest noroc spart în cur al românilor care, după Ceaușescu, au parte numai de niște nemernici. De la Ciuma

lui Caragea, la dictatura lui Iohannis, o să vedeți... ● Model de imprecație: ,,Dacă mă superi, te blestem să-ți putrezească oasele. Dar, dacă ești băiat-salon, te binecuvîntez și-L rog pe Dumnezeu să ți se facă în mormînt oasele ca smirna”. ● Eminescu în ,,Scrisoarea a IV-a”: ,,Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri...”. După unii, versul pare a-l urmări încă din copilăria de la Ipotești, cînd, în nopțile cu lună, se urca pe ,,Stînca stearpă”, de fapt, o movilă, și se uita spre răsărit, unde se zărea Castelul de la Stîncești al boierilor Callimachi, dărîmat demult. După alții, este vorba de lacul din comuna Măgurele de lîngă București, în care se oglindea, proiectată invers, imaginea școlii din apropiere. Era pe vremea cînd Eminescu îl vizita pe prietenul său, Ioan Slavici, directorul școlii de acolo.

Primăvara anului 2016, spre Paști. ● ,,Fiindcă n-a avut darul combinațiilor de culise și nici arta plecăciunilor lingușitoare, omul de elită Eugen Lovinescu n-a putut ajunge la Universitate, după cum n-a întrunit nici voturile neesare cînd a fost propus să intre în Academia Română. S-au opus unele capete confuze, care se împodobeau cu falsul dispreț al clarității, suflete vindicative, care nu îngăduiau să li se spună adevărul în față, pretențioșii care nu cred că există pedantism și-au dat mîna întorcîndu-l din drumul lui” (I. Petrovici). ● Ce se mai știe azi despre Ion Petrovici (1882-1972)? În primul rînd, a fost filozof și profesor universitar. Apoi că a făcut literatură – poet, prozator, memorialist, dramaturg, gazetar. Ca atîția oameni de cultură, și el a făcut politică, ajungînd ministru și parlamentar într-o listă mai lungă: D. Bolintineanu, Alecsandri, M. Kogălniceanu, Maiorescu, Ion Ghica, Delavrancea, D. Zamfirescu, Sadoveanu, M. Sorescu, P. Sălcudeanu. Sau diplomați: Alecsandri, OlănescuAscanio, Kogălniceanu, Ion Ghica, Blaga. Poate fi ușor confundat cu filozoful clujan Emil Petrovici (1899-1968). În continuare, făcînd politică, I. Petrovici a trecut și prin pușcărie (țărănist, fascist, legionar), condamnat în lotul I. Antonescu (1948). G. Călinescu l-a parodiat amical în personajul Pomponescu. ● Destinul lui E. Lovinescu l-au avut și alți scriitori care au rămas, mulți ani, profesori de curs secundar și, abia spre bătrînețe, ajungînd la Universitate: Perpessicius, Ion Bălu, Pompiliu Constantinescu, Cioculescu, Vl. Streinu. ● Dumnezeu ne ascultă rugile și face minuni prin oameni. Cică o bătrînică se ruga la Sfînta Fecioară să o ajute, că era săracă și avea acasă o spuză de copii flămînzi. În spatele ei tropăia nerăbdător un narcoman care voia și el să-și spună păsul. ,,Hai, babo, mai repede!”. Dar, baba tot lungea lista cu cerințe. Atunci narcomanul i-a pus în brațe o pungă cu cîteva sute de mii de pesos. ,,Minune!”. Cum se vede, toți oamenii vin la icoane să se roage, și săraci, și bogați. Zice-se că, în zilele acestea, și Băsescu se roagă cu lacrimi fierbinți, să nu-i intre la pîrnaie fetele sale preaiubite, Nutzi și Ioana.

De Sîn Petru, 2018. Dacă urăsc ceva, urăsc bărbații care se laudă cu bolile lor. Cu cît boala e mai gravă, cu atît își dau mai multă importanță, de parcă ar fi vorba de vreo nouă formă de inteligență. Cu 10 ani în urmă, se împăunau cu vreo amantă, acum, nenorociții, vorbesc de insulină. La fel îi detest pe moșii care se laudă cu isprăvile lor erotice. De odinioară sau, după caz, de astăzi. Cu cît arată mai rău – știrbi, cocoșați și cu prostata umflată – cu atît își proclamă virilitatea. Într-o primăvară, unul și-a deschis o terasă aici, în Mălăieni, și m-a invitat și pe mine, să-i fac safteaua măcar cu prezența. Am cerut o bere. E voie? Poftim!... Era un tip cam la vreo 60 de ani, dar ziceai că are 100, vopsit negru violent sau poate cu perucă. Și, sanfaso, începe să delireze cum că și-a tras o amantă de 17 ani

pe care a deșelat-o. Doamne, zic, dacă nu-l oprești mai curînd, îi dau cu halba-n cap. Așa se explică lipsa mea mai îndelungată din acest jurnal. ● Istoria românilor a consemnat mai multe iubiri celebre decît despărțiri scandaloase. Să luăm, de exemplu, iubirile de la 1848: Bălcescu și Alexandra (Luxița) Florescu și fiul lor, poetul Bonifaciu; Effingham Grant (cel cu podul) și Zoe, fata Anicăi Golescu și a lui Alexandru Racoviță; Maria (sora lui Effingham) și liberalul mason C.A. Rosettti; actorul C. Aristia și actrița Eufrosina Popescu care-l vrăjise și pe Eminescu; pictorul I. Negulici și o Ana, fată de boieri; arhitectul Al. Orăscu și Elena Marcovici; perechea Grigore și Irina Suțu, proprietarii impunătorului palat de lîngă Universitate. ● Superstiții la aromâni. * Nu e bine să te întorci de la fîntînă cu vasele goale (în sec). * Cînd plouă prea mult, oamenii să scoată afară un ou roșu, rămas de la Paște. * Și aromânii mănîncă pe o măsuță cu picioare scurte, numită ,,Sufra”, mai mult ca sigur radicalul cuvintelor ,,sufragiu”, ,,sufragerie”. * Cînd cîinii urlă, prevestesc moarte. La aromâni se spune că ,,urlă a morțiu”, ca în balada ,,Meșterul Manole”. * E semn bun dacă se varsă vinul pe masă. Moaie degetul în el și fă-ți o cruce pe frunte. E de bine. * Ca să avem lapte mult, punem aghiasmă în apa din care beau oile. ● Un tip, ne relatează Neagu Djuvara, era așa de dotat, că fugeau femeile de el. Dar, tot s-au găsit două cîrlane, altfel de bună familie, care nu s-au speriat de dînsul. Și să-l fi văzut nemernicul, peste un an, cum se plimba pe Calea Victoriei la braț cu domnișoarele, fiecare împingînd cîte un cărucior de copii, unul roz și altul bleu. ● Cum am ajuns, în ultimii ani, să citesc mai mult literatură memorialistică și de călătorii? Simplu: asta am primit de la București. Martha Bibescu și Neagu Djuvara, Raluca Feher și Sabina Fati, I. Slavici și T. Maiorescu, Fănuș și Mircea Cărtărescu, Constantin și Lena Constante, Titus Popovici și Ștefan Andrei, Arșavir și Jeni Acterian, I.D. Sîrbu, Ana Kretzulescu-Lahovary, Radu Rosetti, Al. Mironescu, Alice Voinescu. Dar și cronicari străini, mulți călătorind prin Țările Române și consemnînduși impresiile despre un popor aparent primitiv, dar atît de surprinzător. Rebreanu, Perpessicius, doctorul Șerban Milcoveanu, Radu Petrescu, Emil Dorian. Tot atîtea completări ale memoriei...

2020. Început de pandemie, sfîrșit de civilizație. Sîntem prea mulți. Mulți, proști și săraci. Trebuie să ne mai rărim. Măcar la jumătate. Și cum nimeni nu vrea, întrucît știm atît de puține despre moarte, s-au inventat crizele, mult mai eficiente decît războaiele, schimbările de climă, criza pandemică, bătaia pe resurse, explozia prețurilor, foametea generalizată. Trebuie să fii prea prost să nu întrevezi sfîrșitul...

Mai multe tipuri de vaccinuri. Să ne vaccinăm și copiii! Cine nu se vaccinează moare. Da, dar mor mai mult ăia vaccinații! Pe de altă parte, Iohannis, Arafat, Cîțu și Gheorghiță fac o propagandă demențială pentru vaccinuri, dar nu-i crede nimeni. Fac și doctorițele Flavia Groșan și Monica Pop, fugiți de-aici, e doar o gripă!, dar nu sînt lăsate să se exprime, n-aveți dovezi. E o adevărată nebunie. Dar medicamente nu sînt? E, dar nu e testate. Înțepați-vă! Și totuși se moare de Covid. ● Dar, să vedeți cînd s-o muri de foame, frig, prețuri uriașe. Cînd ne vom mînca între noi și cînd morții vor zăcea stive pe stradă. Am adunat material despre românii de ieri și de azi: de ce sîntem așa cum sîntem? De ce nu sîntem și noi ca nemții? Sau okoși, ca americanii de culoare, care pentru un semen al lor, ucis în bătaie de polițiști, erau gata-gata să facă război civil. Dar, mi-e frică să scriu. Legea defăimării. Așa cum e legea, că n-ai voie să scrii despre poporul ales și partenerul strategic.

Sfîrșit

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un document inedit: sentinţa de condamnare la moarte a lui Isus Christos

Sentința de condamnare a lui Isus Christos se pare că s-a păstrat, pe un pergament, la Mînăstirea Simancas din Spania. Unii pretind că acest text de factură chaldeeană-ebraică ar fi fost găsit între ruinele unui templu din Munții Abruzzilor, ascuns vreme îndelungată într-un sul metalic. Împăratul spaniol Carol Quintul a aflat de el, a dat o mare sumă de bani ca să-l cumpere și l-a depus în grija călugărilor iezuiți, nu departe de Valladoid. Textul a fost tradus din latină în spaniolă. Personal, nu mă pronunț – poate că e apocrif, poate că nu e – dar nu știu ce fel de instinct mă face să cred că papirusul acesta e mai aproape de adevăr decît giulgiul din Torino. Îl reproduc în cele ce urmează:

,,Verdictul lui Pontius Pilatus locțiitor în Țara Galileei de Jos

Cu așa cuprins: În anul al XVIII al lui Tiberius Caesar, Împărat roman și Monarh neînvins al Universului în Olimpiada CXXI și în anul de la creația Lumii, după calculele Evreilor MMMMDLXXXVIII după Imperiul Roman LXXIII și după captivitatea Babyloniei CDXVII Pontificiul Roman Lucius Pesinus Mucius Sanricus, Proconsul al neînvinsului Valerius Palestinus, Guvernatorul Iudeei, fiind Consuli, și Flavius Quartus, fiind Regent și Guvernator al orașului Ierusalim; Pontius Pilatus fiind Guvernator al Galileei de Jos, Anna și Caiafa Patriarhi și Mari Preoți, Aleo Maclus fiind păzitor al Templului și Quintus Cornelius

Lumea regilor şi culisele ei

Cum cresc Regii? (4)

Adunarea Naţională 1-a proclamat rege al bulgarilor pe Simeon, în vîrstă de şase ani. S-a format o regenţă, sub conducerea unchiului său, Chiril. Un an mai tîrziu, Armata Roşie a intrat în Bulgaria. Sub ocupaţia sovietică, guvernul prinţului Chiril a fost demis şi s-a alcătuit un tribunal popular. S-au dat mii de sentinţe capitale. Au fost executaţi şi membri ai consiliului de regenţă, printre care şi Chiril, unchiul lui Simeon. Ideologului-şef al partidului comunist i-a fost încredinţată tutela regelui-copil, închis împreună cu mama şi sora lui la Vrana.

Formal, Simeon a rămas rege chiar şi în perioada ocupaţiei sovietice, între septembrie 1944 şi septembrie 1946. De ce nu s-a ales soluţia detronării? De ce nu a avut aceeaşi soartă ca unchiul său?

„Deoarece sovieticii ştiau că s-ar fi ajuns la război civil, îndepărtarea mea trebuia legitimată prin referendum“.

Consultarea populară a avut loc în septembrie 1946. Rezultatul: 99,2 la sută din bulgari s-au pronunţat împotriva monarhiei şi pentru republică. A fost vorba de o manipulare?

„În primul rînd: da, bineînţeles. Şi în al doilea: nu are nicio importanţă. Potrivit dreptului internaţional, un plebiscit ţinut într-o ţară sub ocupaţie este lovit de nulitate“.

Măslinele aduse înaintea noastră de rege dispăruseră demult. împărţite în cel mai democratic mod între regină şi mine. Din bucătărie plutea însă spre salon o mireasmă de somon la grătar.

„Exact aici, unde ne aflăm acum, spune regele, ni s-a comunicat atunci, la o zi după referendum, că trebuie să părăsim ţara. Urma să fim duşi cu trenul, în Turcia, şi de acolo în Egipt, cu vaporul“.

Îşi aducea aminte de circumstanţele deportării sale?

„La 16 septembrie 1946 am fost aduşi la gara din Kazicene, aflată lîngă Sofia, de întreaga conducere comunistă. Mama nu scotea o vorbă. Cred că era convinsă că nu vom ajunge niciodată la Istanbul, ci vom fi asasinaţi pe drum. Ne-am urcat într-un tren. Erau

Sublimus și Sextus Pompilius Rotus fiind centurioni ai Consulilor romani, La XV Martie Eu, Pilatus Pontius, reprezentantul Imperiului Roman în acest palat Larchii, rezidența noastră, ca Pretor, judec și condamn la pedeapsă cu moartea pe Jesus, numit Chrestus Nazarenus, din Țara Galileea, om de lege Mozaică, sedițios contra Marelui Împărat Tiberius Caesar și, în urma mărturisirilor mari și ponderoase ale poporului, DECID ca el să moară pe cruce ca vinovat de a fi adunat oameni bogați și săraci, de a fi provocat tumulte în toată Galileea, dîndu-se în mod fals Drept Fiu al lui Dumnezeu (IEHOVAH) și în mod fals ca Rege al Ierusalimului (al lui ISRAEL) amenințînd cu ruina Ierusalimul și Imperiul Sacru, refuzînd tributul lui Caezar, îndrăznind să intre în Triumf urmat de mulțime care purta în mîini dafini, întocmai ca un Prinț în orașul și în Templul Divin. Pentru aceste cuvinte ORDON centurionului meu Quintus Cornelius de a plimba prin orașul Ierusalim, împreună cu doi omorîtori, pe Jesus Chrestus, legat şi îmbrăcat cu purpură şi cu o coroană de spini, ducîndu-şi crucea în spinare, pentru ca să slujească de exemplu răufăcătorilor.

Toată această ceremonie va ieşi pe poarta numită Antonina şi va merge pînă la Muntele Calvarius, unde, după ce va fi răstignit pe cruce înţepenit între cei doi ucigaşi, corpul său va rămîne expus ca spectacol.

trei vagoane. Ne însoţeau doi funcţionari din partidul comunist. Însă trenul s-a oprit brusc, în miez de noapte. Nu am să uit niciodată scrîşnetul frînelor. Ne era foarte limpede: sosise clipa. Aveau să ne tîrască din vagon, să ne împuşte şi să ne arunce undeva, într-o groapă. După trei sau patru ore insuportabile, trenul şi-a reluat drumul. Abia după mulţi ani am auzit ce se petrecuse. Mecanicul locomotivei refuzase să-şi ducă regele afară din ţară. Şi atunci au cerut o locomotivă din Turcia, ca să ne putem continua călătoria. Dar soarta mecanicului nu am reuşit să o aflu niciodată“.

Exilul din Egipt a durat doar cinci ani. În 1951, guvernul spaniol i-a făcut familiei regale bulgare oferta de a se stabili la Madrid. Cînd regina-mamă s-a mutat cu cei doi copii în capitala Spaniei, în casa de pe Avenida del Valle, unde familia mai locuieşte şi astăzi, Simeon avea paisprezece ani. Franco a pus să fie păziţi, zi şi noapte, de o gardă de onoare.

Care au fost, din cîte îşi aminteşte, principiile fundamentale ale educaţiei sale? A crescut conştient că este rege?

„Mi s-a insuflat convingerea că, dacă alţi oameni au drepturi şi obligaţii, eu am doar obligaţii. Mama mă muştruluia în fiecare zi. Sora mea şi cu mine o porecliserăm tornillo de banco, «menghina»“.

În ceea ce priveşte postura sa, educaţia a fost, pînă la un punct, schizofrenă. În microcosmosul casei şi al familiei înconjurate de bulgarii din exil, era regele. În macrocosmosul din afara casei i se impunea să joace rolul refugiatului anonim. În afara celor patru pereţi ai săi era cunoscut drept Simeon Rylski. După terminarea şcolii, a fost trimis la academia militară americană Valley Forge din Pennsylvania. Iar faptul că instrucţia nemiloasă din această instituţie, celebră pentru severitatea ei, i s-a părut cadetului Rylski o eliberare de educaţia sufocantă de acasă vorbeşte de la sine.

Finalul provizoriu al poveştii este măreţ şi puţin trist. În anii şaizeci, Simeon s-a întors în Spania. A devenit om de afaceri şi, nu în ultimul rînd graţie relaţiilor sale foarte bune cu monarhii statelor arabe, un om bogat. La căderea Cortinei de Fier, nu a ezitat să se întoarcă în ţara unde, în copilărie, fusese încoronat rege. În ziua revenirii sale în patrie, au răsunat toate clopotele bisericilor. Dar „slavă ţie!“ trebuia probabil

Se va scrie pe cruce următoarea inscripţie în limbile ebree, greacă şi latină, în ebree: Aloi Olisidu, în greacă: Iesos Nazarenos şi în latină: Jesus Nazarenus.

De asemenea ORDONĂM la tot poporul bogaţilor şi săracilor să nu îndrăznească să se opună acestei sentinţe sub pedeapsa de a fi judecat ca răzvrătitor contra IMPERIULUI.

Au confirmat această sentinţă:

– pentru cele XII triburi ale lui Israel: Daniel Robani, fariseu, Iohannes Zorobabel, Lean, Rafael Robani, Izabec, Precidam.

– pentru Imperiul Roman: Lucilius Sextilius vsi Amostrus Silius.

– pentru gentiles (oamenii străini): Montan, Elias Kopel, cărturar (grefier-scriitor).

Trimiţîndu-se o astfel de Lespede celor XII triburi”. CORNELIU VADIM TUDOR (,,Aforisme”)

urmat categoric de „răstigniţi-l!“. A fost ales primministru al Bulgariei, o povară pe care nu i-ai dori-o nici celui mai crîncen duşman. Să guvernezi întruna dintre cele mai înapoiate zone europene, în lipsa unui corp de funcţionari bine reglat, pe care să te poţi bizui, într-o ţară măcinată de corupţie, cu economia dominată de cercuri mafiote, cu finanţe publice în stare deplorabilă şi un aparat de justiţie şi poliţienesc venal... iată o misiune ingrată chiar şi pentru un politician versat. Simeon şi-a asumat-o şi a impus o politică rigidă de austeritate, pentru a pregăti Bulgaria în vederea îndeplinirii criteriilor de la Maastricht ale Uniunii Europene, ceea ce l-a făcut, în scurt timp, cel mai detestat personaj din ţară.

Probabil nu există un actor al istoriei recente care să fi contribuit mai consistent la distrugerea nimbului regal decît Simeon „Saxacoburggoţchi“. Poporul îl alesese ca pe un făcător de minuni – ecou al legendei puterilor tămăduitoare ale regilor. Dar nu s-a petrecut nici o minune şi dezamăgirea nu a întîrziat să apară. Prin promisiunile de a ridica nivelul de trai şi de a face să crească veniturile, promisiuni pe care, evident, nu şi le-a putut respecta, a contribuit şi el la consolidarea acestei dezamăgiri. Nu se poate nega, aşa cum susţine şi el astăzi, şi-a „îndeplinit misiunea“, Bulgaria este membră a UE, ţara este fundamental reformată, finanţele publice refăcute. Dar între timp şi-a pierdut atît reputaţia, cît şi sacralitatea. Mulţi bulgari se consideră perdanţi în procesul de tranziţie economică radicală, iar nu puţini dintre ei au nostalgia „vechilor vremuri bune“ ale comunismului. Iar vina, potrivit majorităţii, o poartă chiar el, Simeon, prin neputinţa sa de a face minuni.

Le roi règne, mais il ne gouverne pas. Regele domneşte, dar nu guvernează. Simeon a încălcat străvechiul principiu. Poate ar fi trebuit să procedeze după modelul Soniei Gandhi? Şi ea era practic urmaşa familiei regale a Indiei, şi ea a acceptat să fie aleasă în funcţia de prim-ministru, dar odată cîştigate alegerile s-a retras în plan secund, păstrîndu-şi astfel intactă autoritatea, ferită de compromitere prin o prea mare apropiere de politica zilei.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Învierea Domnului

în tradiția populară

Paștele, această admirabilă sărbătoare, cuprinde în sine întreaga lumină harică (neapropiată) şi bucurie sufletească pe care o resimte fiecare credincios la marele praznic al Învierii Domnului Nostru lsus Christos. Este o sărbătoare care, din punct de vedere calendaristic, guvernează întregul ciclu de sărbători creştine ale anului bisericesc.

Cuvîntul ,,Paşti” este de origine evreiască, iar pentru aceştia avea semnificaţia sărbătorii azimilor, ţinută în amintirea eliberării lor din robia Faraonului Egiptului şi a trecerii prin Marea Roşie, fiind ţinută la 14 Nisan, dată ce coincide cu prima lună plină după echinocţiul de primăvară. Adevărat, această sărbătoare este o zi de înălţare şi reînviere sufletească a fiecăruia, o zi a împăcării şi a iertării, o zi a iubirii şi dragostei creştine, o zi de biruinţă a luminii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii, a virtuţii asupra patimilor, o zi a supremei biruinţe a vieţii asupra morţii, pe care a realizat-o Domnul Nostru Isus Christos.

Generaţie după generaţie, creştinii, în această zi, trebuie să mediteze la cuvintele ,,Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”. Minunea Învierii Domnului este piatra de temelie a credinţei noastre, fără de care am fi nişte biete suflete rătăcitoare în această lume cuprinsă de păcat, deznădejde şi teama pieirii veşnice. Privitor la acest aspect, cuprins de extazul bucuriei Învierii, Sfîntul Apostol Pavel ne spune: ,,Dacă Christos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sînteţi încă în păcatele voastre. Iar dacă nădăjduim în Christos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii. Dar acum Christos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţii. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Christos toţi vor învia”. Acest adevăr are la bază cuvintele lui Isus Christos: ,,Eu sînt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”, sau cele spuse cu puţin timp înaintea patimilor Sale: ,,Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plînge şi vă veţi tîngui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. Deci iată pentru ce trebuie să ne bucurăm în această zi, să ne îmbrăţişăm unul cu altul şi să ne iertăm, să fim fericiţi şi să cîntăm şi să mărturisim din tot sufletul şi fiinţa noastră: ,,Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din mormînturi viaţă dăruindu-le!”. (...)

În această resemnificare şi reconsiderare, Paștele ne apare ca un mister de moarte şi viaţă, de trecere de la moarte la viaţă, de răstignire a omului cu viciile şi patimile lui şi de renaştere a sa, prin har dumnezeiesc din duh şi din apă. După cum spune Apostolul Pavel: ,,Sau nu ştiţi că toţi cîţi în Christos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Christos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi

noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi la Învierea Lui. Cunoscînd aceasta – că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi vieţui împreună cu El. Căci ce a murit? A murit păcatul odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte în Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sînteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Christos Isus, Domnul nostru. Deci să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme de dreptate lui Dumnezeu”.

Iată adevărata semnificaţie practică ce o are pentru noi Învierea Domnului, a renaşterii din duh şi din apă prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin botez. Creştinul rupe astfel legătura cu Satana, omorînd omul păcatului şi renăscînd ca om al sfinţeniei şi al virtuţilor, trăind în lumina Învierii Domnului, în Dumnezeul Treimic, cum ne spune şi Apostolul Pavel: „Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, dar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii“. (...) În viaţa noastră intimă, în sînul familiei şi în activitatea profesională trebuie să fim martorii lui Christos cel înviat în sufletele noastre: prin îngăduinţă, prin răbdare, prin tăcere, prin iertare, prin renunţare la capriciile noastre, prin rugăciune şi milostenie. Iar de dragul înţelegerii, iubirii şi al armoniei să urmăm pilda lui Christos, pe care îl purtăm în sufletele noastre cu dragoste şi credinţă, să eutanasiem zi de zi tot mai mult păcatul din noi. Astfel vom învia pentru o nouă viaţă, înţelegînd sacrificiul lui Christos, biruitorul păcatului şi al plăţii acestuia – moartea. Astfel, creştinii, conştienţi de sensul Sfintelor Paşti, se salută cu: ,,Christos a înviat!” şi răspund: ,,Adevărat a înviat!”, înţelegîndu-se prin aceste cuvinte că Isus a înviat cu adevărat nu numai în urmă cu mii de ani, ci şi acum, în sufletul nostru, în mod mistic, dar adevărat, prin harul Sfîntului Duh. De aceea cîntă toţi cu bucurie şi credinţă: ,,Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din mormînturi viaţă dăruindu-le!”. De aceea, dacă în oboseala luptei se întîmplă să cădem şi să ne demoralizăm, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm şi, după ce ne-am oblăduit rănile în spovedanie şi ne-am împrospătat forţele prin sfînta împărtăşanie, să continuăm lupta, deoarece păcatul nu cunoaşte tihnă niciodată.

Joia Mare

Joia Mare numită şi Joia Patimilor, Joi Mari sau Joia Neagră, reprezintă joia din Săptămîna Mare sau a Patimilor, de dinaintea Învierii Domnului, în care românii de pretutindeni se pregătesc pentru marele praznic, respectînd următoarele datini şi credinţe:

■ este începutul joilor în care nu se lucrează nimic pînă la Înălţarea Domnului sau de Ispas, pentru ca ploile cu piatră să nu se abată asupra culturilor şi livezilor;

■ femeile care nu au terminat pînă acum de tors sînt considerate leneşe şi batjocorite în sat;

■ cloştile puse în această zi vor scoate foarte mulţi cocoşei;

■ cine doarme ziua va fi leneş şi neîndemînatic tot anul;

■ focurile morţilor reprezintă o datină caracteristică Joii Mari, considerată protectoarea morţilor, constînd în aprinderea focului din uscăturile strînse din grădini şi livezi. Se aprind atîtea focuri cîţi morţi vrem să pomenim. Se consideră că în această zi porţile iadului şi

ale raiului se deschid, iar sufletele morţilor se pot mîntui, ajungînd în rai. Focurile se aprind pentru ca morţii să poată veni acasă să se odihnească şi să se hrănească cu bucatele date pentru pomenirea lor, continuîndu-şi apoi drumul spre mîntuire;

■ se roşesc (vopsesc) şi se încondeiază ouăle care vor fi folosite la Paşti;

■ nunta urzicilor este o altă datină care anunţă înflorirea urzicilor şi încetarea consumării lor. În toată perioada postului urzicile au fost consumate datorită aportului nutritiv foarte important şi, mai cu seamă, a celui de vitamine.

Vinerea seacă

Vinerea seacă este vinerea din Săptămîna Mare sau a Patimilor, adică ultima vinere din post, numită şi Vinerea Patimilor, Vinerea Mare sau Vinerea Paştilor, deoarece:

■ este vinerea de dinaintea Paştilor,

■ în această vineri Isus Christos a pătimit şi a fost răstignit pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor;

■ cade în Săptămîna Mare şi în popor există credinţa că aceasta are valoarea a 12 vineri obişnuite;

■ în această zi românii ţin post negru, adică nu mănîncă şi nu beau nimic toată ziua.

Este o zi sfîntă, iar românii respectă cu sfinţenie datini şi credinţe străvechi, cum sînt:

■ bărbaţii nu seamănă, deoarece culturile s-ar usca;

■ femeile nu fac treburi gospodăreşti, decît pască, cozonaci şi vopsesc ouă;

■ cine ţine post negru va fi sănătos tot anul;

■ cine lucrează în această zi va avea necazuri şi greutăţi tot anul;

■ oamenii se duc la biserică seara, înconjoară biserica de trei ori şi vin acasă cu lumînarea aprinsă, înconjoară casa tot de trei ori pentru a le merge bine tot anul;

■ cine are guşă şi se spală cu apă neîncepută pe ea, pînă nu răsare Soarele, aceasta va dispărea;

■ dacă plouă în această zi, anul va fi mănos, iar dacă nu, va fi neroditor;

■ toţi oamenii se spală în apă neîncepută, apoi se duc la biserică, unde se spovedesc şi se împărtăşesc pentru a fi curaţi trupeşte şi sufleteşte şi pentru a putea mînca din Sfintele Paşti;

■ oamenii bătrîni rămîn la biserică pînă a doua zi dimineaţa, simbolizînd pe ostaşii care au păzit mormîntul Domnului;

■ vinerea se scoate epitaful şi se pune în mijlocul bisericii, pentru ca enoriaşii să treacă de trei ori pe sub el, avînd credinţa că cine trece pe sub epitaf va fi sănătos, iar bolnavii se vor vindeca;

■ femeile aduc flori şi busuioc şi le pun lîngă epitaf pentru a fi sfinţite, iar la sfîrşitul slujbei le iau şi le păstrează, folosindu-le ca leac pentru alungarea răului prin afumare.

Ajunul Paştelui

Ajunul Paştelui este ultima sîmbătă a postului, respectată cu stricteţe de români şi bogată în datini şi credinţe:

■ bărbaţii fac curat în curte şi în grădină, dînd foc gunoiului, iar cenuşa rezultată este amestecată cu gunoi şi pusă la rădăcina pomilor pentru a fi mai roditori;

■ femeile se ocupă de curăţenia casei şi a hainelor, iar cele care nu au făcut pasca, cozonacii, prăjiturile şi nu au vopsit ouăle, o fac acum;

■ fetele şi femeile îşi termină cămaşa albă lucrată în perioada postului;

■ toţi îşi pregătesc hainele cele mai bune, bărbaţii se tund şi se rad pentru a fi pregătiţi cum se cuvine de Învierea Domnului;

■ gospodarii taie mieii şi porcii, care sînt pregătiţi de gospodine, mielul avînd semnificaţia sacrificiului făcut de Isus Christos, considerîndu-se că cel ce mănîncă din el se sfinţeşte, iar porcul semnifică bogăţia şi prosperitatea;

■ toate bucatele pregătite şi băutura se pun în coşerci (coşuri din nuiele) pe masă, în camera mare din casă, pentru a fi duse la biserică.

Învierea

Cînd cîntă cocoşii la miezul nopţii şi se trag clopotele, toţi oamenii, de la mic la mare, se îndreaptă spre biserică să asiste la Sfînta Liturghie a Învierii. Înainte de a veni la biserică, oamenii se spală cu apă neîncepută în care au pus un bănuţ de aur sau de argint, busuioc şi un ou roşu, îşi spun rugăciunea, se îmbracă în hainele dinainte pregătite şi, luînd coşercile cu bucate, se îndreaptă către biserică. După cum spune Simion Florea Marian: „Şi asta o fac ei nu numai ca să-l laude şi să-l preamărească pre Dumnezeu, nu numai ca să-i mulţumească acestuia din adîncul inimei lor pentru că i-a învrednicit a petrece cu sănătate Postul cel Mare şi a ajunge voioşi ziua cea mult dorită şi aşteptată a Învierii, ci totodată şi din cauză că cine nu merge la Învierea lui Christos la biserică, acela se bolnăveşte şi petrece apoi întreg anul pînă la Paștile viitor în tot felul de boli, neajunsuri şi nevoi”.

Toţi participă la Sfînta Liturghie ţinînd o lumînare în mînă pe care o aprind de la preot şi înconjoară biserica de trei ori, cîntînd.

Dimineaţa, după terminarea slujbei, oamenii îşi iau coşercile şi ies din biserică, făcînd un oval în faţa uşii. Pun coşercile jos şi aprind o lumînare, şi aşteaptă preotul să le sfinţească bucatele. Fiecare dă cîte ceva preotului şi ajutoarelor acestuia şi apoi cu lumînarea aprinsă şi cu coşercile în mînă se îndreaptă către casă. Înainte de a pleca, iau paşti de la biserică, adică anafura sau pîine din grîu curat cu vin roşu, pregătite în mod special şi sfinţite de preot, ce se consumă înainte de masa de Sfintele Paşti. Ajunşi acasă, cu lumînarea aprinsă, fac semnul sfintei cruci cu ea la ferestre, uşi şi grinzi, pentru a sfinţi casa. Se stinge apoi lumînarea şi se păstrează pentru a fi utilizată în vreme de furtună. Tot cu lumînarea aprinsă oamenii înconjoară casa, cu credinţa că pot alunga răul, zicînd: ,,Fugiţi necuraţi,/ Fugiţi, voi spurcaţi,/ De casa noastră/ Nu v-apropiaţi!“. După ce au terminat aceste ritualuri, se aşază la masă, iau paşti, ciocnesc ouă, mănîncă şi beau, la început din cele sfinţite şi apoi din celelalte. Oamenii se îmbrăţişează şi se salută, zicînd: ,,Christos a înviat!”, primind răspunsul: ,,Adevărat a înviat!” sau ,,Christos în mijlocul nostru!”, cu răspunsul ,,Fost-a şi va fi!”. Aceste forme de salut sînt uzitate de oameni pînă la Înălţarea Domnului sau de Ispas. Pasca sfinţită la Paşti se păstrează ca leac, amestecîndu-se puţin în hrana oamenilor sau a

animalelor. De asemenea, slănina sfinţită este folosită tot ca medicament pentru:

■ ungerea rănilor;

■ ungerea (frecţionarea) mîinilor sau picioarelor scrîntite;

■ cînd omul are febră se afumă cu slănină şi tămîie. (...)

Oamenii au credinţa că, prin sfinţire, alimentele capătă puteri deosebite împotriva bolilor, ispitelor, viciilor, răului sau farmecelor. De asemenea, oamenii poartă la ei un amestec de busuioc, usturoi, smirnă şi tămîie pentru a-i feri de rele şi a le purta noroc. Pe lîngă acestea, sînt respectate şi multe alte datini şi credinţe, precum:

■ cine doarme nu va avea noroc;

■ nu se lucrează nimic;

■ dacă plouă în ziua de Paşti, atunci va ploua şi în ziua de Rusalii;

■ dacă bate grindina în ziua de Paşti, timpul va fi mănos;

■ cine plăteşte datorii acum, va pierde bani tot anul;

■ nu este bine să dai nimic împrumut, pentru că se destramă casa;

■ toate lucrurile împrumutate trebuie recuperate pînă în ajunul Paştilor;

■ se dă de pomană pentru sufletele morţilor, datină numită şi Moşii de Paşti;

■ toaca este un obicei practicat de tineri care vin în curtea bisericii cu ouă, pască şi prăjituri, pentru a sta să discute şi, între timp, să tragă fiecare clopotele pentru a se auzi peste tot bucuria Învierii lui Isus Christos, Mîntuitorul Lumii;

■ a doua zi de Paşti băieţii umblă cu stropitul, obicei ce constă în stropirea fetelor cu parfum sau apă de izvor sau neîncepută, urîndu-le ,,Christos a înviat!”, iar fetele îi invită la masă.

Sărbătoarea Junilor

Una dintre frumoasele sărbători ale românilor din zona Braşovului, de Paşti, este Sărbătoarea Junilor, la care participă românii din Scheiul Braşovului, din vechime pînă în zilele noastre.

Astfel în ziua de Buna Vestire sau în Duminica Floriilor, feciorii din cartierul Şcheiul Braşovului, care doresc să participe la sărbătoare, se reunesc în Piaţa Prund din faţa Bisericii Sfîntul Nicolae şi îşi aleg un comitet de organizare format din vătaf (şeful) – cel mai în vîrstă – un armaş mare şi un armaş mic, iar restul tinerilor participanţi formează membrii serbării, numiţi juni.

Toţi junii poartă panglici tricolore, iar vătaful – o panglică lată roşie peste umăr şi înnodată la subţioară, iar la pălărie – trei panglici tricolore. Armaşul mare poartă o panglică albastră şi două panglici tricolore la pălărie, iar armaşul mic – una galbenă şi o panglică tricoloră la pălărie. De asemenea, vătaful şi cei doi armaşi (adică organizatorii) mai au cîte un buzdugan din cupru de două kilograme, cu o coadă lungă de aproximativ 25 de centimetri, învelită în piele. Organizatorii întocmesc o listă cu toţi junii, care este înaintată protopopului şi apoi reactualizată anual. De asemenea, tot ei angajează lăutarii şi se ocupă de buna organizare şi de bunul mers al serbării.

În ziua de Paşti junii se reunesc la biserică la ora trei, participă la slujbă şi apoi, cu preotul în frunte, merg la protopop, unde cîntă ,,Christos a înviat!” şi reactualizează lista dacă este nevoie. După aceea,

junii îi ridică pe organizatori de trei ori în sus, cîntînd ,,Christos a înviat!” şi încing o horă, numită hora junilor. În timpul jocului, junii intră în mijlocul horei şi aruncă buzduganele de trei ori în sus, trebuind să le prindă, începînd cu vătaful şi continuînd cu armaşii şi cu ceilaţi juni. După ce au aruncat toţi junii, protopopul le ţine o cuvîntare cu această ocazie, iar la terminarea acesteia junii îi sărută mîna şi merg cu alai la Crucea din Prund, unde cîntă din nou ,,Christos a înviat!”, joacă şi aruncă buzduganele pînă se înserează.

A două zi de Paşti, pe la orele 11, se adună la un loc stabilit de vătaf, se împart în trei cete conduse de vătaf şi de cei doi armaşi şi fiecare ceată merge pe la casele oamenilor. Aici, acompaniaţi de muzicanţi, cîntă Marşul junilor, primind în schimb ouă, mîncare şi băutură, pe care le păstrează pentru petrecerea de după-amiază.

La orele 16, junii se duc la vătaf acasă, îl iau şi merg împreună, însoţiţi de muzica lăutarilor, la Grădina lui Cimen sau Ţimen de lîngă Biserica de pe Tocile, unde se distrează jucînd şi aruncînd buzduganele. De remarcat că acum pot arunca buzduganul şi alţi oameni care nu sînt juni, în schimbul unei plăţi.

În a treia zi de Paşti, junii se duc pe un deal numit Coasta Prundului, unde petrec şi aruncă buzduganul pînă pe înserat. În a patra zi, îmbrăcaţi în haine deosebite, junii se reunesc în Piaţa Prundului, de unde pornesc călări spre un loc numit ,,între stînci” sau Pietrele lui Solomon, unde petrec pînă la orele 16, cînd pornesc în frunte cu vătaful şi armaşii, călări prin oraş, cîntînd un marş românesc, oprindu-se la poalele Muntelui Tîmpa, unde petrec pînă seara cu orăşenii. Duminica, după Sfînta Liturghie, se reunesc în Piaţa Prundului, unde cîntă ,,Christos a înviat!” şi joacă Hora junilor, aruncînd buzduganul, se îmbrăţişează şi se salută cu ,,Christos a Înviat!” şi răspund ,,Adevărat a Înviat!”.

Săptămîna albă sau luminată

Prima săptămîna după Sfintele Paşti se numeşte Săptămîna albă sau luminată, deoarece toată natura devine albă şi parfumată, datorită florilor şi pomilor înfloriţi, iar lumea este acum luminată de Învierea lui Isus Christos, Mîntuitorul şi Răscumpărătorul nostru.

Această săptămînă este bogată în datini şi credinţe, care sînt respectate de credincioşi cu mare sfinţenie:

■ lunea este a doua zi de Paşti, nu se lucrează nimic; celui ce posteşte îi va merge foarte bine şi orice lucru început va putea fi dus la bun sfîrşit;

■ marţea este tot sărbătoare, iar femeile nu lucrează nimic, pentru a nu se abate bolile şi relele asupra casei (la fel în marţea după Rusalii şi Crăciun);

■ miercurea este aducătoare de boli de picioare pentru cine lucrează în casă;

■ joia numită şi Joia Paştilor, Joia necurată, Joia rea, din Săptămîna Mare, sînt joi rele, aducătoare de vreme rea (grindină, fulgere etc.), care afectează casa şi culturile pentru cine lucrează;

■ vinerea nu se lucrează, pentru ca roadele pămîntului să fie bogate;

■ sîmbăta este ziua pomenirii morţilor.

Deci în decursul întregii săptămîni luminate sau albe nu se lucrează nimic în casă şi, în unele zile, nici la cîmp. În ziua de vineri cade şi Izvorul Tămăduirii, zi de mare sărbătoare, cînd preoţii scot icoanele şi fac slujbe la cîmp pentru ploi şi recolte bogate. Tot acum se sfinţesc apele, iar celui ce bea şi se spală cu apă sfinţită îi trec toate bolile, numai dacă este credincios şi crede cu adevărat că se va vindeca, cum spune Isus Christos. Ziua de sîmbătă este dedicată pomenirii morţilor, cînd fiecare familie dă de pomană celor decedaţi, curăţînd şi arzînd mormintele.

Duminca întîi după Sfintele Paşti se mai numeşte şi Duminica Tomii, deoarece Isus Christos i s-a arătat lui Toma necredinciosul, după ce a înviat din morţi. Această zi se mai numeşte în popor şi Paștele mic, deoarece, după Sfînta Liturghie, credincioşii ţin o agapă în curtea bisericii, povestind şi cîntînd cîntece bisericeşti, iar tinerii trag din cînd în cînd clopotele.

IOAN ȚOCA, ,,Sărbători religioase –datini și credințe populare”

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Un vrednic slujitor al Bisericii Ortodoxe

Române – Părintele Mihail Milea

Preotul Mihail Milea a devenit tot mai cunoscut în anii ce au urmat evenimentelor din decembrie ’89 cînd, puternic animat de iubirea nestrămutată în Dumnezeu și pătruns de înaltul spirit evanghelic, a înțeles săși însușească nobila misiune social-duhovnicească de a deveni pildă minunată de credință vie și model de sacrificiu puse în slujba oamenilor, îndeosebi a celor sărmani și neajutorați. Într-o vreme îi era urmărită admirativ rubrica pe care o susținea la un ziar, strădania de a șlefui expresia comunicării cu migala unui artizan, astfel ca aceasta să pătrundă la inima și pe înțelesul fiecărui enoriaș. Mai apoi, ajungeau în spațiul public vești despre fapte tot mai concrete, bine gîndite si eficiente, săvîrșite de părintele Milea, impresionînd prin frecvența și rapiditatea alternării lor, într-o perioadă cînd o anumită mentalitate era greu de urnit. Urmare a strădaniilor sale orientate în favoarea celor mulți, părintele Mihail Milea a devenit tot mai cunoscut și stimat, celebru în felul său, astfel încît, la ora actuală, este probabil persoana cea mai iubită de către enoriașii buzoieni. În sensul celor descrise, i-am făcut o vizită în cadrul căreia i-am adresat cîteva întrebări, la care preotul Mihail Milea, președintele Fundației „Sf. Sava“ din Buzău și membru al Uniunii Scriitorilor ne-a răspuns cu amabilitate.

Ioan Stoica: Sărut mîna, părinte. Pentru început, vă rog să vă prezentați, în cîteva cuvinte, cititorilor Revistei ,,România Mare”.

Părinte Mihail Milea: Cel mai greu este să vorbești despre tine însuți. A scrie și a vorbi despre altcineva este mai ușor, deoarece mulți dintre noi avem întipărit „simțul criticului”, analiza la centimă a celuilalt. De la Socrate deținem profundul îndemn-cugetare „gnothi seavton”/ „cunoaște-te pe tine însuți” La origine, acest îndemn nu era o invitație la introspecție. Dar formula imperativă, scrisă pe friza de sub frontonul Templului lui Apollo din Delphy, era un îndemn ca oamenii să se recunoască în fața zeilor. De curînd, am început să scriu o carte intitulată „Sînt ceea ce sînt”, în care sper să elucidez asemenea raporturi. Eu vreau să spun, înainte de toate, că sînt un om obișnuit, ca mulți alții, care facem umbră pămîntului din mila lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi soarele, care este creat de Dumnezeu, noi nu am face nici umbră. Referindu-mă la mine, aș vrea să spun că, după Școala generală din satul natal, Cîmpeni, județul Buzău, am urmat Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul”, care mi-a trasat un drum nou în viață. Aici am avut prilejul să studiez „Teologia,”/„Știinta despre Dumnezeu”. Am fost admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, după care am făcut și doctoratul în Teologie Biblică. În anul 1986 am devenit profesor la Seminarul Teologic Buzău și tot atunci am fost preoțit. Am trăit din plin evenimentele din decembrie ’89, care mi-au oferit oportunitatea implicării în problemele sociale, cînd am ales să încerc să rezoolv cazurile unor oameni nevoiași.

I.S.: Ce evenimente au marcat începuturile dumneavoastră în domeniul asistenței sociale?

lui Dumnezeu, am scris 36 de cărți, mă simt totuși un începător în ale scrisului! Ultimul roman este „Pelerinul”, tradus în patru limbi: engleză, rusă, turcă, greacă. Este o carte de suflet despre un erou al Credinței, Sfîntul Sava, ale cărui moaște au fost duse, în Secolul al lV-lea, pe un drum încărcat cu peripeții, în Capadochia (Turcia de azi). Un alt roman, „Ultima noapte a Brâncovenilor”, m-a marcat foarte mult.

I.S.: L-ați cunoscut personal pe scriitorul-monah Nicolae Steinhardt. Cum v-a influențat opera interacțiunea cu acesta?

I.S.: În atenția cititorilor noștri, care poate nu cunosc detalii despre activitatea dumneavoastră, vă rog să detaliați aceste aspecte. Pr. m m.: Fundația pentru copii este un miracol în sine. Totul a pornit de la o „sămînță” pe care scria: iubire, credință, speranță. De la o sămînță care astăzi a devenit un copac cu multe ramuri – proiectele sociale, culturale și misionare pe care le facem cu ajutorul lui Dumnezeu. Să reținem pe cele mai importante: un centru de urgențe ce vizează „violența în familie”; un centru de voluntariat; Afterschoolul „Sf. Sava”; un centru de formare profesională; un așezămînt pentru persoane vîrstnice la Cîmpeni și un altul la Pietroasele (Ulmeni); un campus pentru copii în Munții Buzăului, la Bisoca; un alt așezămînt pentru vîrstnici la Năieni, județul Buzău; un centru social pentru oamenii străzii într-o fostă unitate militară de la Baba-Ana, județul Prahova; o tabără pentru tineri în Delta Dunării, la Maliuc; un sat dacic pe dealurile de la Năieni cu bordeie, sanctuare, ateliere etc; un așezămînt cu preocupări speciale la Moșești, comuna Robeasca, județul Buzău; biblioteca de carte religioasă „Dionisie Romano” în Buzău.

În prezent avem în lucru un centru multifuncțional la Mărăcineni, județul Buzău, o tabără de pictură și sculptură la Plopeasa de Sus, județul Buzău și o casă de odihnă și prietenie pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, în Basarabia, la Egoreni, raionul Soroca, chiar pe malul Nistrului.

I.S.: Care este cheia succesului acestei Fundații a cărei activitate o coordonați?

Pr. m m.: În primul rînd, credința nestrămutată în Dumnezeu, care este Mare și Bun! Eu admir modul în care lucrează prin oamenii adevărați, implicați trup și suflet în această operă de binefacere. Două principii ne călăuzesc activitatea: voluntariatul – descoperit în biserică; el este o forță inepuizabilă, pe care mă bazez foarte mult, amintind tuturor: „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2.26) și autogospodărirea – la fiecare așezămînt social avem amenajată cîte o fermă, unde producem aproape tot ce este necesar pentru hrana tuturor. În cele două campusuri, de la Bisoca și de la Maliuc, circa 2.000 de copii si tineri beneficiază anual de cazare gratuită. Aici vin la odihnă și mulți elevi din Basarabia.

I.S.: Acordați o atenție deosebită față de Basarabia?

Pr. m.m.: Chiar iubire. Eu sînt român de două ori: am dublă cetățenie, două buletine, două pașapoarte, dar o singură inimă, de român, și, evident, o singură limbă, limba română. Cu ajutorul unor prieteni – o spun cu bucurie – am contribuit la ctitorirea cîtorva biserici ortodoxe în Basarabia. Am devenit cetățean de onoare al raionului Soroca și sînt mîndru că am fost prieten cu Grigore Vieru, despre opera căruia am scris trei cărți.

I.S.: Nu trebuie să lăsăm deoparte activitatea dvs. de scriitor. Cum se îmbină aceasta cu preoția și cu implicarea în activitățile sociale?

Pr. m m.: Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în urmă cu peste zece ani. Deși am încercat toate genurile – poezie, teatru, proză – și, cu ajutorul

Pr. m.m.: Eu provin dintr-o familie numeroasă; am fost doisprezece copii la părinți – opt băieți și patru fete. Am trăit la țară, unde am cunoscut toate greutățile vieții, dar și misterele copilăriei. Cînd vedeam pîine albă la masă, ziceam că e cozonac. În mintea mea de copil gîndeam că, dacă voi ajunge mare și voi avea posibilitatea, mă voi ocupa de ajutorarea familiilor numeroase, de săraci, de oameni cu probleme sociale. Un alt motiv care a contribuit la întărirea hotărîrii mele a venit de la profesorul meu de la Seminar, părintele Iorgu Constantinescu, în ziua cînd ne-a comentat Pilda cu înmulțitul pîinilor de către Mîntuitorul Isus Christos (Matei, cap.14). Isus s-a adresat mai întîi ucenicilor Săi, cărora le-a zis: „Dați-le voi să mănînce” (acestor oameni flămînzi). M-au marcat aceste vorbe sfinte, mi-au intrat în inimă și am înțeles că preotul trebuie să se ocupe de sufletele oamenilor, dar și de nevoile lor trupești. Omul are și suflet, dar și trup; ambele sînt foarte importante. Începutul? Concret: în 1991, Episcopul Epifanie Norocel a sfințit locul unde urma să se ctitorească un nou edificiu bisericesc. Primul locaș de închinăciune al celor mici a fost o baracă metalică denumită inspirat „Bisericuța copiilor”, un nume care a făcut istorie în zonă, devenind tot mai îndrăgit și mai frecventat. Aici a luat naștere, pe 12 aprilie 1993, Fundația pentru copii „Sfîntul Sava” din Buzău (instituție cu personalitate juridică). Dar primul proiect social a fost Cantina pentru copiii străzii. Apoi au urmat alte realizări ce au culminat cu Catedrala „Sfîntul Sava”, unul din cele mai impunătoare edificii de acest fel din țară.

Pr. m m.: Am fost ucenicul lui Nicolae Steinhardt. Toate vacanțele de elev seminarist și de student în Teologie le-am petrecut la Mînăstirea Rohia, județul Maramureș, unde era monah. Am lucrat împreună la catalogarea bibliotecii mînăstirii (peste 10.000 de volume). Monahul Nicu Steinhardt mi-a insuflat dragostea pentru cultură și, prin intermediul său, am cunoscut mari personalități ale Literaturii Române. În plus, mi-a încredințat spre păstrare – și o spun ca pe un fapt inedit – manuscrisul „Jurnalului Fericirii”, pe care l-am ținut ascuns în mare taină în casa părintească de la Cîmpeni timp de șapte ani, pînă în decembrie ’89, cînd l-am predat spre publicare scriitorilor Ioan Alexandru și Mihai Rădulescu, membri ai Uniunii Scriitorilor, dat publicității în 1991.

I.S: Ne apropiem de Marea Sărbătoare Pascală, Învierea Mîntuitorului nostru Isus Christos. În ajunul acestui mare praznic creștin, vă rog să transmiteți o urare duhovnicească cititorilor Revistei ,,România Mare”.

Pr. m m.: Paștele este sărbătoarea cea mai importantă din Biserică și dovada cea mai convingătoare că Isus Christos este, cu adevărat, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Nici un lider religios – fie Buda, Confucius sau Mahomed – nu a înviat, lor le-au rămas osemintele în cavou pînă astăzi. Doar mormîntul lui Isus este gol. În fiecare an, de Sfintele Paști, la mormîntul Mîntuitorului de la Ierusalim se aprinde lumina ce vine din cer. Această minune ne întărește și mai mult în credința ortodoxă. Eu cred foarte mult în Înviere, cît și în lumea de dincolo. Nu demult, în urma unui infarct acut, am trecut în moarte clinică și am văzut lumea de dincolo: sfințenie, bucurie, motive pentru care nimeni din cei plecați acolo nu dorea să se mai întoarcă pe pămînt! Ne așteaptă o altă lume, unde este loc pentru toți cei ce Îl primesc pe Domnul Isus Christos în inima lor. Sfîntul Serafim de Sarov spunea mereu tuturor, indiferent de anotimp: ,,Christos a înviat!”. La fel noi, oamenii obișnuiți, trebuie să ne bucurăm de Înviere. Moartea nu mai este moarte, ea a devenit doar o idee de mutare de aici, dincolo. Strămoșii noștri, dacii, credeau în Înviere și în nemurirea sufletului. Cînd se năștea un copil, în familia dacilor era tristețe – plîngeau, căci știau că acel copil va trece prin necazuri, războaie, lipsuri. Însă, cînd pleca cineva dintre daci în lumea de dincolo, era o ușurare, o liniște, deoarece sufletul urca la lumină... Sînt multe tradițiile care pot fi puse în legătură cu Sărbătoarea Pascală, dar ele diferă uneori de la o țară la alta. Ouăle se înroșesc peste tot, fapt ce ne amintește de sîngele lui Christos vărsat la Calvar. La români, există tradiția încondeierii ouălor, ceea ce ne amintește de Mielul Pascal din Vechiul Testament, care Îl anticipa pe Mielul Christos. Pe acesta l-a văzut Sfîntul Ioan Evanghelistul venind la apa Iordanului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii (Ioan, 29). De asemenea, se taie „pasca”, ce simbolizează „Pîinea cea vie” (Ioan 6.51), iar în Vechiul Testament se arată că evreii s-au hrănit cu „mană cerească”. În unele zone ale țării noastre se dă preotului un cocoș sau mai mulți, ca să ne aducă aminte de lepădarea lui Petru de Isus Christos la Procesul de judecată organizat de Pilat. De Paști, toate gospodinele încearcă să le ofere celor dragi diferite feluri de mîncare gustoase și dulciuri tentante.

Anul acesta, Sărbătoarea de Paști e umbrită de Războiul din Ucraina. Numai că, în fața lui Christos, nu poate sta nimeni. Paștele are în orice moment al istoriei aceeași lumină divină și e dureros pentru noi, creștinii de astăzi, că Învierea din Noaptea sfîntă e bîntuită de suferințele unor oameni care sînt afectați de bombardamentele rusești. Acest virus al ororilor războiului cu care se mîndresc, din păcate, propovăduitorii Noii Ordini Mondiale, are tocmai menirea de a lovi în Biserică, implicit în Christos! Dacă Biserica ar fi fost o instituție obișnuită, ar fi dispărut de mult; numai că ea este un fenomen de obîrșie divină și nu poate fi distrusă!

Interviu realizat de IOAN STOICA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Extrema ticăloșie și dubla măsură

Doresc de ceva vreme să scriu despre acest subiect și iată că am în sfîrșit prilejul să o fac. De cînd citesc Revista ,,România Mare” am luat contact cu etichetele aplicate acesteia cît și lui Corneliu Vadim Tudor, una dintre el fiind cea de ,,extremă dreapta”. Pe fondul alegerilor din Franța, văd iarăși eticheta aceasta plasată pe numele candidatei Marine Le Pen, fapt care m-a determinat să cercetez încă o dată problema mai îndeaproape.

Înainte de a începe să disec definiția extremei drepte, de a cărei frică unii tremură, trebuie să vă reamintesc faptul că spectrul politic este asemănător unei axe imaginare, care se extinde la stînga și la dreapta unui centru politic. Pozițiile apropiate de centru, cele mai moderate, poartă denumirile de centru-stînga și centrudreapta. Extrema stîngă și cea dreaptă sînt situate spre capetele axei. Diversele mișcări politice ocupă poziții de-a lungul acestei axe, determinate după doctrina politică a acestora.

Politica este deseori divizată în stînga și dreapta, iar acești termeni provin din timpul Revoluției Franceze din 1789, cînd cei ce-l sprijineau pe rege stăteau în partea dreaptă a Adunării, iar cei care sprijineau formarea republicii stăteau în stînga. În mod tradițional, stînga include social-democrația, socialismul, comunismul și, după unele categorisiri, anarhismul. Totodată, dreapta include liberalismul, monarhismul, conservatorismul, naționalismul și fascismul. Așadar, partidele de dreapta sînt mai conservatoare față de celelalte. Extrema dreaptă ar denumi, după definiția unanim acceptată, partidele cu caracteristici xenofobe, fasciste și rasiste, ba uneori chiar și pe cele naționaliste. Să le luăm pe rînd.

Numim xenofobie frica sau ura față de străini și de necunoscut. Aceasta nu se referă numai la repulsia față de o etnie, o cultură sau o religie diferită, dar și la frica de oameni necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot include rasismul sau homofobia. Așadar, e clar. Cînd singurul tău motiv de a urî o etnie, o cultură, o rasă, o orientare sexuală sau o religie este acela că, deși oamenii aceia nu ți-au făcut nimic rău, tu-i urăști, vorbim de xenofobie, rasism, homofobie. Forme ale xenofobiei sînt frica de oameni și concepte

necunoscute sau homofobia. Dacă mă refer la frica oameni și de concepte necunoscute, atunci pot numi xenofobă toată populația globului, inclusiv pe cei care spun că naționalismul e extremist, fiindcă le e frică de un concept pe care nu-l cunosc și de oamenii care-l susțin. Aș mai putea să-l numesc xenofob pe cel căruia îi este frică de hoțul, persoană necunoscută, care-i intră noaptea-n casă ca să-l fure sau să-i facă rău. Sau aici e altceva?

Întrebarea este dacă mai putem fi xenofobi sau rasiști atunci cînd frica sau ura față de străini se bazează pe agresiunile pe care acei străini le-au făcut sau le fac împotriva noastră. Eu cred că nu. În acest caz vorbim despre o apărare firească a ființei umane sau a națiunii, față de acele rase, etnii sau religii care le-au cauzat prejudicii. Poate fi acuzată Marine Le Pen de xenofobie pentru că vrea să expulzeze infractorii sau teroriștii de altă rasă, etnie sau religie decît cea franceză? Sigur, nu.

Cît despre homofobie, ca termen prin care se definește un complex de emoții precum anxietatea, dezgustul, aversiunea, furia, stinghereala și frica pe care le simte o persoană față de cineva care se identifică cu comunitatea LGBTQ, nu cred că cineva, vreodată, va avea un astfel de comportament decît față de propaganda și promovarea homosexualității în societate și mai ales în școală. Vreau să vă amintesc că în ultra civilizatul Imperiu britanic, acum 250 de ani, puteai fi ucis fără multă vorbă dacă erai dovedit homosexual.

antiparlamentar, anticonservator, antiburghez și antiproletar și, în multe cazuri, anticapitalist. Ținînd cont de această definiție, aș putea spune că un comportament ce poate fi interpretat ca fascist dovedesc conducătorii Uniunii Europene, care aplică din plin conducerea corporatistă a uniunii, vor să creeze un om nou, apropo de definiția „noul normal” pe care ei au lansat-o, sînt anticomuniști, anticonservatori, nu le place proprietatea privată individuală, cît despre îndoctrinare... avem cu toții suficiente exemple.

Dacă mă uit în programul politic al candidatei Marine Le Pen dar și al lui Vadim Tudor, de acum 30 de ani, nu găsesc nici xenofobie și nici fascism în forma în care le-am definit mai sus. Atunci de ce au fost (sînt) amîndoi acuzați de asemenea comportamente chiar de către niște oameni care, prin ceea ce au făcut și fac, au mai multă legătură cu cele două curente politice decît ei? Fiindcă Le Pen se opune modelului globalist bazat pe amestecarea raselor și a credințelor, într-o formă care să convină celor ce se visează stăpînii planetei uitînd că vor muri la un moment dat, cît și pentru că își dorește un model economic care să ofere libertatea fiecărei țări de a se gospodări singură și de a da valoare produselor sale, cum era acum 35 de ani, cînd spre exemplu, dacă cumpărai produse marca olandeză Phillips știai că aveau o anumită calitate, pe cînd acum o poate face oricine oriunde.

Această extremă ticăloșie și dublă măsură, de care se fac vinovați globaliștii ăștia care ne conduc, le poate fi imputată și aplicată extrem de ușor și, dacă nu există în spectrul politic, o putem inventa noi, cei care avem puterea, așa cum ne învață Jean Jacques Rousseau. Cred că a venit vremea să-i înlăturăm de la putere pe acești indivizi care au în capete doar bani, profit, putere și senzația că sînt niște mici (dumne)zei.

Viața de lux a „copiilor Kremlinului” în Occidentul demonizat de părinți. Putin nu face excepție

Avioane private, apartamente pariziene elegante, vacanțe la schi în Austria și educație la universități de elită din Londra și New York. Este viața „copiilor Kremlinului”, ai căror părinți, apropiați ai președintelui rus Vladimir Putin, critică țările occidentale, relatează CNN. Părinții lor au cumpărat apartamente și vile de lux pe cele mai exclusiviste străzi ale capitalelor europene. Fotografiile lor de pe rețelele sociale arată rochii de firmă și evenimente pe covorul roșu. O tînără a postat fotografii de la petrecerea dată atunci cînd a împlinit 22 de ani, lîngă o piscină, la vila de la Marea Adriatică a unuia dintre oligarhii lui Putin.

„Copiii Kremlinului” trăiesc chiar în țările pe care părinții lor le critică. „Este, evident, o ipocrizie extremă”, spune Daniel Treisman, profesor specializat în politică rusă la Universitatea din California. „S-ar putea însă ca lor să nu li se pară așa. Ei cred că există competiție între SUA și Rusia, dar că acest lucru nu ar trebui să afecteze educația copiilor lor sau locul în care își cumpără o vilă”, adaugă el. Putin i-a criticat pe rușii care se aliniază „mental” cu Occidentul, acuzîndu-i că se comportă ca și cum ar face parte dintr-o „rasă superioară” și că au un singur obiectiv: „distrugerea Rusiei”. „Poporul rus va putea întotdeauna să distingă adevărații patrioți de mizerii și trădători și să-i scuipe pur și simplu”, a spus Putin.

Dar printre apropiații lui Putin care și-au educat copiii în Occident este chiar purtătorul său de cuvînt, Dmitri Peskov. Din acest rol de principală portavoce a lui Putin, Peskov face aproape zilnic declarații pline de venin împotriva Occidentului. Statele Unite i-au sancționat recent pe Peskov, pe soția sa și pe cei doi copii adulți din două căsătorii anterioare, afirmînd că familia duce „stiluri de viață luxoase care depășesc salariul de funcționar public al lui Peskov și care sînt, probabil,

construite pe seama legăturilor lui Peskov cu Putin”. Cel puțin doi dintre copiii săi au fost crescuți în Europa de Vest înainte de a reveni la Moscova.

Peskov, care ar fi cîștigat oficial 173.000 de dolari în 2020, a fost văzut purtînd un ceas de firmă de 600.000 de dolari, iar luna sa de miere a costat aproximativ 430.000 de dolari, potrivit Fundației Anticorupție a liderului opoziției ruse Alexei Navalnîi, aflat acum în închisoare. Fundația Anticorupție a dezvăluit, de asemenea, că actuala soție, fosta soție și copiii lui Peskov dețin vehicule de lux și case de milioane de dolari în întreaga lume, inclusiv în Rusia și Franța, o bogăție în contrast puternic cu cei aproape 20 de milioane de ruși care trăiesc în sărăcie.

Bogăția uluitoare, dar aparent inexplicabilă, a unor astfel de familii din jurul lui Puțin se rezumă la un singur concept: cleptocrația, spun experții citați de CNN. „Cleptocrația este pur și simplu un guvern condus de hoți, în care politicile și deciziile sînt luate în numele acelor hoți”, spune Jodi Vittori, profesor la Universitatea Georgetown și expert în corupție și politică globală.

Bogățiile rușilor sînt adesea mascate printr-o rețea complicată de companii-fantomă, bănci offshore și tranzacții ascunse, ceea ce face dificilă urmărirea fondurilor. Bogăția acumulată de cleptocrații ruși este cheltuită adesea în economiile occidentale. „Vor să trăiască în Occident pentru că cele mai bogate țări din lume sînt în Occident. Centrele culturii mondiale sînt în Occident. Dar, în plus, țările occidentale au un stat de drept mult mai sigur decît Rusia. Așa că, dacă pot să-și mute banii în Occident, se pot simți mai în siguranță”, a spus Treisman. Ipocrizia oficialilor ruși și a familiilor lor care se bucură de generozitatea Occidentului este cunoscută în Rusia de ani întregi. În 2016, Duma de Stat a prezentat un proiect de lege care interzice educația copiilor majorității funcționarilor Rusiei în universitățile străine, susținînd că

Franța are șansa de a da tonul la sfîrșitul acestei săptămîni și sper să reușească, iar apoi noi, ceilalți, trebuie să-i urmăm exemplul.

Mi-ar place ca oamenii să fie mai atenți la etichetele pe care le aud în media despre un partid sau altul, despre o personalitate politică sau alta și să cerceteze cu atenție lucrurile, pentru că vorba cu două înțelesuri este specialitatea ticăloșilor aflați la putere în lume, ei mizînd tocmai pe superficialitatea noastră și pe lenea de a căuta informații, deși acestea ne sînt, mai mult ca niciodată, în vîrful degetelor.

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Altă componentă a ceea ce se numește extremă dreaptă este fascismul – o ideologie politică radicală și autoritară, definită în primul rînd de un naționalism radical (numit și ,,ultranaționalism”), de o putere dictatorială, de suprimarea opoziției și de o puternică regimentare a societății și a economiei. Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele, valorile și sistemele corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin crearea unui stat totalitar, cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea unui ideal de „om nou”, pentru a forma o elită care reglementează prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale, inclusiv eugenism. Fascismul este anticomunist, antidemocratic, antiindividualist, antiliberal, educația națională ar fi cheia pentru a deveni adevărați patrioți. Proiectul de lege nu a trecut însă.

Ministrul de externe Serghei Lavrov, care a cerut o ordine mondială „post-occidentală” în 2017, și-a trimis fiica la universități prestigioase din Londra și New York. Chiar și fiica presupusei iubite a lui Lavrov beneficiază de pe urma poziției sale influente: a postat fotografii cu ea pe un iaht, într-o stațiune de schi din Austria și la vila unui oligarh bogat, potrivit Fundației Anticorupție.

Polina Kovaleva, pe care guvernul Regatului Unit o numește „fiica vitregă” a lui Lavrov, chiar dacă nu este căsătorit oficial cu mama ei, are un apartament de 5,8 milioane de dolari într-unul dintre cele mai scumpe cartiere ale Londrei. Acum, apartamentul este vizat de sancțiuni. Fiica mai puțin vizibilă a lui Lavrov, Ekaterina Vinokurova, acum în vîrstă de 39 de ani, a urmat cursurile Universității Columbia din New York, unde a locuit timp de 17 ani, înainte de a-și obține diploma de licență la London School of Economics. Atît Kovaleva, cît și Vinokurova au fost sancționate recent de Marea Britanie. Nici Putin nu face excepție. Una dintre presupusele sale partenere, cu care ar avea o fiică, a devenit proprietara unui apartament de 4,1 milioane de dolari în Monaco la doar cîteva săptămîni după nașterea copilului, potrivit unei investigații a instituției de presă independente ruse Proekt, bazată pe dosarele Pandora Papers. Fiica lui cea mare, Maria, s-ar fi căsătorit cu un om de afaceri olandez, iar cuplul ar fi locuit într-un apartament de 3,3 milioane de dolari în Olanda. O vilă din Biarritz, Franța, este legată de fiica sa mai mică, Katerina. Vila de milioane de dolari a fost cumpărată de fostul ei soț, Kirill Șamalov, de la un vechi prieten al lui Putin, Ghennadi Timcenko. Ambele fiice ale lui Putin au fost trecute pe lista sancțiunilor impuse de UE, SUA și Marea Britanie. În ciuda acestor lucruri, Putin i-a atacat pe rușii cu „vile în Miami sau pe Riviera Franceză, care nu se pot descurca fără foie gras, stridii sau libertatea de gen, așa cum o numesc ei”.

rEVISTA22.ro

Unii ajustează din pix, alții plătesc din buzunare

România a cheltuit cu 50 milioane de euro mai mult decît necesarul de plată pentru vaccinarea populației! Milioane de doze de vaccin zac în depozit sau expiră, însă România cumpără în continuare. Pandemia, prilej de țepe pe plan mondial, dar și național, a asigurat cadrul necesar manifestării unor inadvertențe țipătoare. Plătim mult, vaccinăm puțin. Și aceasta în condițiile în care valoarea totală a vaccinurilor se ridică la suma de 1,23 miliarde de euro! Depozitele României sînt ticsite de vaccinuri anti-Covid. Doze avem, dar activitatea de vaccinare e scăzută, ba în ultimul timp nu se mai vaccinează chiar deloc! Bani aruncați pe fereastră din cauza cui? Avem un talent deosebit în a ne înjosi față de străini și a rămîne păcăliți, deși pe plan intern sîntem niște zmei! Așa cum am ajuns să plătim din senin echivalentul a 10 avioane F-35. Și aceasta în contextul în care inflația a ajuns la 10,2%.

Să ai două milioane de doze vaccin expirate și tu să cumperi în continuare altele – e un lucru pe care nu-l pot înțelege... Cu atît mai mult cu cît s-au

vîndă cu 3 pînă la 4 lei. Există premise ca inflația de 10,2% să ajungă la 12% în luna mai. Iată doar cîteva „argumente” în măsură să ne determine a deveni mai circumspeți cu toate cheltuielile, implicit cu cele care derivă din comercializarea vaccinurilor.

În același context, iată și o știre care probează nu numai inițiativă, ci și curaj: zborurile avioanelor MIG 21 LanceR au fost suspendate, fiind lăsate la sol. Această decizie a fost luată ca urmare a faptului că 26 avioane de acest tip au înregistrat accidente soldate cu morți și distrugerea aparatelor, ceea ce a condus la pagube însemnate. O altă știre de ultimă oră, de natură să ne bucure: a fost luat în discuție proiectul Legii off-shore cu privire la modul cum vor fi impozitate companiile care exploatează gaze naturale în Marea Neagră. Legea va intra curînd în vigoare și stipulează faptul că statul român va cîștiga 60%, iar investitorii 40% din exploatarea gazelor din zona Neptun.

„Statele Unite nu vor pace în Ucraina”.

Acuzațiile teribile ale unui fost ambasador american

Un diplomat american proeminent, Chas W. Freeman, fost, printre altele, secretar adjunct al Apărării pentru afaceri internaționale din 1993 pînă în 1994 și fost ambasador al SUA în Arabia Saudită în timpul operațiunilor Desert Shield și Desert, lansează acuzații extrem de grave la adresa Administrației Biden într-un interviu acordat site-ului italian InsideOver. „Statele Unite nu au intenția de a pune capăt războiului din Ucraina. Declarațiile emoționale și indignate ascund un calcul rațional și încurajează escaladarea militară”. Mai mult, fostul diplomat american susține că războiul reprezintă „sfîrșitul dominației euro-americane și împărțirea lumii în sisteme concurente”. Cîteva pasaje din acest interviu vă vor lămuri cu privire la modul în care Chas W. Freeman vede implicarea SUA în criza ucraineană.

„Războiul din Ucraina nu este numai un război între ruși și ucraineni și între Rusia și Ucraina, este un război proxy între Rusia și Statele Unite pentru a determina dacă Ucraina rămîne parte a sferei de influență americană în care a fost absorbită informal în 2014 sau dacă va face parte dintr-o sferă de influență rusă. Caracterul său de război proxy, precum Vietnam sau Afganistan în timpul Războiului Rece, îl face un joc cu sumă zero între Moscova și Washington. În măsura în care războiul slăbește Rusia, Statele Unite par să nu aibă nici un interes să-l pună capăt. Drept urmare, Washingtonul nu a făcut nimic pentru a aborda preocupările Rusiei prin diplomație, pentru a promova încetarea ostilităților sau pentru a sprijini negocierile dintre beligeranți sau pentru a stabili condițiile pentru scutirea Rusiei de escaladarea sancțiunilor (despre care unii sugerează că ar trebui să rămînă în vigoare pentru a pedepsi Rusia chiar dacă forțele lui Putin se retrag din Ucraina). În schimb, de opt ani de zile, SUA antrenează și echipează forțele ucrainene pentru a lupta împotriva Rusiei și a separatiștilor din Donețk și Lugansk. SUA a susținut cu fermitate rezistența ucraineană la agresiunea rusă, sugerînd în același timp că s-ar putea opune unui acord al Ucrainei cu Moscova, dacă îl va considera prea pro-rusă. Aceste politici nu au ca scop obținerea păcii. Americanii își propun să sprijine războiul atîta timp cît există ucraineni dispuși să moară în luptă cu rușii”.

Cine cîștigă războiul din Ucraina?

Ambasadorul Chas W. Freeman e de părere că este prea devreme pentru a prezice rezultatul acestui război. „În mod clar, Rusia și-a atins obiectivul de a bloca aderarea Ucrainei la NATO. De asemenea, le-a arătat ucrainenilor că țara lor nu poate prospera

sau nu poate fi în siguranță dacă are o relație ostilă cu Moscova. Se pare că există o posibilitate puternică ca multe dintre zonele de limbă rusă din Donbas care au fost atacate de Kiev din 2014 să fie acum separate de restul Ucrainei. Pe de altă parte, președintele Zelensky, care a fost ales șef al unui stat, conduce acum o națiune. Agresiunea rusă a întărit dorința Ucrainei de a avea o identitate separată de Rusia, identitate pe care Rusia încerca să o ștergă”.

„E cea mai mare greșeală strategică a Rusiei”

„Rusia a început această criză cu diplomație coercitivă. A adunat trupe la granița cu Ucraina și a cerut negocieri cu Statele Unite pentru a produce un sistem de securitate european care să liniștească și să nu reprezinte nici o amenințare pentru Moscova. Statele Unite au respins această negociere și au insistat asupra dreptului Ucrainei de a aderara la NATO, deși nimeni nu credea că are ceea ce este necesar pentru a intra în această alianță. Invazia rusă nu a fost precedată de plasarea de sprijin logistic sau de vreun efort de a aduna trupe ruse în sprijinul unei misiuni specifice. Are toate semnele distinctive ale reacției înfocate a președintelui Putin la refuzul SUA și al NATO de a se angaja în diplomație în discutarea și abordarea preocupărilor sale. Cred că va fi văzută drept cea mai mare greșeală strategică a Rusiei de cînd țarul Nicolae al II-lea a decis în 1904 să intre în război împotriva Japoniei. Nu i-a mers bine Țarului”.

„Decizia Moscovei de a invada Ucraina nu e numai condamnabilă, ci și stupidă”

„Rusia s-a opus cu voce tare extinderii NATO din 1994 încoace. În ultimii 28 de ani, atît Elțin, cît și Putin au avertizat că dacă preocupările Rusiei vor fi ignorate, Moscova va reacționa violent. Statele Unite au ales să ignore aceste avertismente. A ignora obiecțiile puternic

Sperăm ca și sursele de gaze naturale de la Caragele, Buzău, să devină lucrative pentru statul român, care are obligația de a nu da înapoi, ci de a acționa în continuare alături de celelalte companii participante.

IoAn SToICA

achiziționat deja vaccinuri care depășesc necesarul populației României. De asemenea, în condițiile în care cresc prețurile la alimente, iar războiul din Ucraina se suprapune cu inflația mondială. Deja, de Paști, prețurile cresc cu 20%, ca să nu mai vorbim de faptul că descurajarea muncii duce la creșterea inflației. Ca să vedem cît de acute devin problemele pieței este suficient să amintim că prețul cartofului a crescut cu aproape 5 procente, ajungînd ca un kilogram de cartofi să se exprimate de o mare putere față de ceea ce ea percepe drept politici ostile este o greșeală. Aceasta a fost cauza principală a utilizării forței de către Rusia pentru a realiza ceea ce nu a putut realiza prin diplomație. Acestea fiind spuse, decizia Moscovei de a invada Ucraina a fost nu numai condamnabilă, ci și stupidă”.

„Orice țară care nu poate rezolva probleme de mare importanță pentru securitatea sa va fi predispusă la răzbunare. Congresul de la Viena a acordat Franței postnapoleonice rolul în guvernanța europeană pe care i-l atribuise însuși Congresul. Acest lucru a produs 100 de ani de pace relativă. Decizia de a ostraciza Germania și de a accepta neimplicarea sovietică în gestionarea păcii și stabilității europene după Primul Război Mondial ne-a dat cel de-al II-lea Război Mondial și Războiul Rece. Rusia are nevoie de motive pentru a ajuta la susținerea păcii europene și pentru a se abține de la agresiune împotriva vecinilor săi. Acest lucru nu este imposibil, dar nu poate fi realizat prin revigorarea și extinderea NATO ca amenințare la adresa Rusiei. Avem nevoie de un Concert European reînnoit. Avem oameni de stat care să realizeze asta? Avem nevoie de ei”.

Ce joc face Beijingul în acest război?

„Beijingul, la fel ca India și alte țări din afara regiunii Atlanticului, vede acest război ca pe un război proxy între Rusia și Statele Unite. Rusia este un vecin cu care au relații bune. Statele Unite ale Americii sînt o țară îndepărtată care a făcut recent eforturi mari pentru a-și demonstra ostilitatea față de China. Pentru China, alegerea de a evita alinierea cu Statele Unite și de a menține relații bune cu Rusia este evidentă. Acestea fiind spuse, Chinei nu-i plac sferele de influență, a remarcat alinierea tot mai mare a NATO cu ele și nu este în măsură să deturneze Rusia lui Putin de la cursul său anti-american, pe care îl privește cu înțelegere”.

Acest război reprezintă sfîrșitul globalizării?

„Primul val de globalizare a fost anulat de Primul Război Mondial. În Războiul Rece, care a urmat celui de-al doilea, globalizarea a fost incompatibilă cu împărțirea lumii în blocuri concurente americane și sovietice. Globalizarea de după Războiul Rece i-a îmbogățit pe toți cei care au participat. În războiul din Ucraina, tocmai am asistat la sfîrșitul perioadei post-Război Rece, sfîrșitul perioadei postbelice și a erei Bretton Woods, sfîrșitul păcii în Europa și sfîrșitul stăpînirii globale euro-americane. Sancțiunile vor împărți acum lumea în sisteme concurente pentru finanțe, tehnologie și comerț. Cu greu ne putem imagina implicațiile unei astfel de transformări”, declară Chas W. Freeman, citat de Inside Over EVEnImEnTULISTorIC.ro

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (V)

Iosif Vissarionovici Stalin (2)

Implicarea lui Stalin în mișcarea socialistă (pentru a fi mai exacți, în acea ramură care mai tîrziu se va transforma în mișcarea comunistă) a început în seminar, de unde a fost exmatriculat în 1899, după ce nu s-a prezentat la examenele programate. El a lucrat timp de un deceniu ca ilegalist în Caucaz, fiind arestat în mai multe rînduri și, în cele din urmă, exilat în Siberia, între 1902 și 1917. A aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al ,,revoluționarilor profesioniști”, iar experiența practică l-a făcut util Partidului bolșevic, fiind ales în Comitetul Central, în ianuarie 1912. Unii istorici au afirmat că, în această perioadă, Stalin era, de fapt, spion țarist infiltrat în partidul bolșevic, dar nu există documente certe care să ateste acest fapt. În 1913 a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamnă ,,de oțel” în rusă. Singura sa contribuție semnificativă la dezvoltarea teoriei marxiste din acea vreme a fost un tratat scris în perioada scurtă în care era exilat la Viena –,,Marxismul și problema națională”, ce prezintă o poziție marxist-ortodoxă față de această importantă problemă. Acest tratat se pare că a avut o contribuție la numirea sa în funcția de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților, după revoluție.

Prima soție a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, pînă la moartea acesteia, în 1907. La înmormîntare, Stalin a spus că orice sentiment cald pentru oameni a murit odată cu ea, pentru că numai ea putea să-i înmoaie inima. Împreună au avut un fiu, Iakov, cu care Stalin nu s-a înțeles prea bine în anii care au urmat; băiatul a fost ofițer în Armata Roșie și a fost luat prizonier de naziști, care s-au oferit să-l schimbe cu un ofițer de rang mai înalt, dar Stalin a refuzat oferta. Se spune că Iakov a murit aruncîndu-se într-un gard electrificat din lagărul Sachsenhausen, unde era ținut prizonier. Conform unei alte versiuni, a fost ucis pentru că a refuzat să se supună ordinelor.

Cu cea de-a doua soție, Nadejda Allilueva, Stalin a avut doi copii. Femeia s-a sinucis în 1932, împușcîndu-se după o ceartă cu soțul ei, lăsînd o scrisoare de adio, care, conform mărturiei fiicei lor, era „parțial personală, parțial politică”. În mod oficial, ea a murit de boală. Cu Nadejda, Stalin a avut un fiu, Vasili, și o fiică, Svetlana. Vasili a avansat în ierarhia militară a Forțelor Aeriene Sovietice, dar a murit, din cauza alcoolismului, în 1962. Stalin a fost afectuos cu fiica sa cînd era mică, dar aceasta a sfîrșit prin a fugi din Uniunea Sovietică, în 1967. În martie 2001, televiziunea independentă rusă NTV a descoperit un nepot necunoscut pînă atunci, care trăia în Novokuznetsk. Iuri Davidov a declarat pe post că tatăl său i-a povestit despre ascendența sa, dar datorită campaniei împotriva cultului personalității lui Stalin, care era în plină desfășurare în acel timp, i s-a spus să tacă. Mai mulți istorici, printre care Alexandr Soljenițîn, menționau un fiu avut cu o concubină, Lida, în 1914, pe durata exilului său în Siberia. După cercetările lui Montefiore, Stalin a fost un fel de bandit care îl copia pe Koba și care extorca persoanele cu bani. Montefiore arată, de asemenea, că Stalin a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a extorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecție“. Sumele obținute ar fi fost astfel furnizate bolșevicilor, care l-au acceptat în rîndurile lor. În 1912, Stalin a fost cooptat în Comitetul Central la Conferința Partidului de la Praga, iar în 1917 îl găsim în poziția de editor al ziarului Pravda, în timp ce Lenin și cei mai mulți dintre conducătorii bolșevici erau în exil. După Revoluția din februarie, Stalin și colectivul de redacție au luat

poziție în favoarea susținerii guvernului provizoriu al lui Kerenski și se spune că s-a mers pînă acolo încît i s-a refuzat publicarea unui articol lui Lenin, care cerea răsturnarea acestui guvern provizoriu. Cînd Lenin s-a întors din exil, el a scris Tezele din aprilie, care au scos în relief poziția sa. În aprilie 1917, Stalin a cîștigat alegerile pentru Comitetul Central cu al treilea număr de voturi în partid și a fost, mai apoi, ales în Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (mai 1917); el a deținut această funcție pînă la moarte. Conform numeroaselor mărturii, Stalin a jucat un rol minor în revoluția din 7 noiembrie și și-a înfrumusețat rolul în istoria partidului odată ce a ajuns la putere. Alți scriitori, precum Adam Ulam, au afirmat că fiecărui om din Comitetul Central i se stabilise o sarcină precisă. Pe durata Războiului Civil și a războiului polono-rus, Stalin a fost comisar politic în Armata Roșie pe diferite fronturi. Prima funcție guvernamentală a fost aceea de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților (1917-1923). A mai fost, de asemenea, Comisar al Poporului pentru Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (1919-1922), fost membru al Sovietului Militar Revoluționar (19201923) și membru al Comitetul Central Executiv al Congresului Sovietelor (din 1917). În aprilie 1922, Stalin a devenit Secretar General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe care l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai puternic din țară. Această funcție era una nedorită în interiorul partidului (Stalin era numit, cîteodată, de către camarazii de partid Tovarășul Cartotecă), dar el a văzut potențialul funcției care-i putea asigura baza puterii, fiind capabil să aducă în partid numeroși aliați personali. Această concentrare de putere personală l-a alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin și, în testamentul său politic, el a cerut înlăturarea ,,brutalului” Stalin. Pînă la urmă, acest document nu a fost luat în seamă de membrii Comitetului Central, mulți dintre ei fiind de asemenea criticați de liderul bolșevic. După moartea lui Lenin în ianuarie 1924, Stalin, Kamenev și Zinoviev au condus împreună partidul, plasîndu-se din punct de vedere ideologic între Troțki (exponent al aripii de stînga din partid) și Buharin (exponent al dreptei).

În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluția mondială în favoarea politicii construirii ,,socialismului într-o singură țară”, în contrast cu teoria lui Troțki, ,,Revoluția permanentă”. Stalin a schimbat curînd taberele și i s-a alăturat lui Buharin, cu care a luptat împotriva opoziției formate din Troțki, Kamenev și Zinoviev. După 1928 (primul an al planurilor cincinale), Stalin cîștigase primul loc între lideri și, în anul următor, Troțki a fost exilat. Manevrînd cu iscusință opoziția de dreapta a lui Buharin, apărînd acum colectivizarea și industrializarea, se poate spune că Stalin a cucerit controlul partidului și țării. Cum popularitatea altor lideri era mare, precum cea a lui Serghei Kirov și a așanumitului Complot Riutin, Stalin nu a cîștigat puterea absolută pînă la Marea Epurare din 1936-1938

Primul Război Mondial și războiul civil rus au avut un efect devastator asupra economiei țării. Producția industrială în 1922 era doar 13% din cea a anului 1914. Sub conducerea lui Stalin, Noua Politică Economică, care permitea o libertate limitată a pieței în contextul economiei socialiste, a fost înlocuită cu un plan cincinal hotărît de la centru, la sfîrșitul celui de-al treilea deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambițios de industrializare forțată, ghidată de stat, și de colectivizare a agriculturii. În ciuda poticnelilor și greșelilor de început, primele două planuri cincinale au dus la o rapidă industrializare, pornind de la o bază economică foarte scăzută. Uniunea Sovietică, catalogată în general ca cea mai săracă națiune din Europa în 1922, se industrializa acum într-un ritm fenomenal, depășind de departe viteza industrializării Germaniei din Secolul al XIX-lea și al Japoniei din Secolul al XX-lea

Fără capital de investiție, cu un comerț exterior nesemnificativ și fără nici o industrie modernă ca sprijin, guvernul lui Stalin a finanțat industrializarea atît prin restrîngerea consumului unei părți a cetățenilor sovietici (pentru asigurarea capitalului reinvestit în industrie), cît și prin spolierea fără milă a bogăției țărănimii. Nu în puține cazuri, munca industrială era cu bună știință plătită sub valoarea ei reală. Era, în primul rînd, cazul muncii aproape gratuite a prizonierilor din lagărele de muncă, iar în al doilea rînd erau frecventele ,,mobilizări” ale comuniștilor și ale membrilor de Komsomol pentru diferite proiecte de construcție. Regimul lui Stalin a colectivizat agricultura, iar teoria care justifica acest proces era aceea că se vor înlocui fermele mici, nemecanizate și ineficiente cu ferme puternic mecanizate, care vor produce recolte cu mult mai multă eficiență. Colectivizarea a însemnat schimbări sociale dramatice, de o amploare nemaivăzută de la abolirea iobăgiei din 1861 și alienarea țărănimii față de controlul asupra pămîntului și a producției agricole. Colectivizarea a însemnat și o cădere dramatică a standardului de viață a numeroși țărani (dar nu a tuturor, cei mai săraci țărani au simțit o creștere a nivelului de trai). Colectivizarea a avut de înfruntat o rezistență generală și adeseori violentă a țărănimii. În primii ani de colectivizare, producția agricolă a scăzut, de fapt. Stalin i-a acuzat de această scădere neașteptată pe culaci, chiaburi, care se opuneau colectivizării. De aceea, cei catalogați drept ,,culaci”, ,,ajutoare ale culacilor” și mai tîrziu ,,foști culaci” erau unii împușcați, alții trimiși în Gulag sau erau deportați în zone îndepărtate ale țării, fără a exista o regulă în această privință.

Desfășurarea în două etape a colectivizării, întreruptă un timp de un an de faimosul editorial al lui Stalin, ,,Amețiți de succes” (Pravda, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al abilității sale de a aplica retrageri tactice. Mulți istorici sînt de acord că distrugerile provocate de colectivizarea forțată au fost responsabile de foametea teribilă care a cauzat moartea a pînă la 5 milioane de oameni, în perioada 1932-1933, în mod special în Ucraina și în regiunea inferioară a fluviului Volga

Știința în Uniunea Sovietică era sub strictul control ideologic al partidului, alături de artă, literatură și orice altceva. Avantajul a fost un progres semnificativ în domeniile ,,sigure din punct de vedere ideologic”, datorită sistemului de educație și învățămînt gratuit și al cercetării științifice finanțate de stat. Totuși, în cîteva cazuri, consecințele presiunii ideologice au fost dramatice, exemplele cele mai cunoscute fiind acele ale ,,pseudo-științelor burgheze”: genetica și cibernetica. La sfîrșitul celui de-al cincilea deceniu, au fost, de asemenea, încercări de a suprima teoriile relativității speciale și generale, precum și a mecanicii cuantice, considerate idealiste. Pînă în cele din urmă, fizicienii sovietici de frunte au afirmat, în mod hotărît, că fără folosirea acestor teorii, ei nu ar fi în stare să facă bomba nucleară (va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Stalin împreună cu singura sa fiică, Svetlana Allilueva

Doza de sãnãtate

Alergiile și intoleranțele alimentare

Impulsurile date organismului prin intermediul biorezonanței declanșează în corp o cascadă de reacții biochimice care activează sistemul de autovindecare și întrerup fenomenul de autodistrugere.

Paleta simptomelor unui bolnav cronic reprezintă harta psihostructurii lui dereglate. Toxina (alergena) nu este importantă, cît mai degrabă mediul în care acționează. Blocajele energetice din corp blochează la rîndul lor procesele fiziologice ale corpului (limfa este sistemul care are legătură directă cu celula). Prezența metalelor grele în organism este suportul bolilor cronice.

Cheia vindecării, indiferent de boală, este ,,deratizarea energetică a corpului și a psihicului”. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său (locul unde se depun noxele toxice) este coordonată de un cîmp magnetic, care poate fi pozitiv influențat și restabilește funcționalitatea celulară și, implicit, o circulație optimă energetică în organism.

Alergiile sau intoleranțele sînt, de cele mai multe ori, greu de diagnosticat chiar și pentru un specialist. Creșterea procentuală a celor care suferă de alergii sau intoleranțe în rîndul copiilor și persoanelor tinere ne arată că și ponderea alergiilor și intoleranțelor este în creștere. Ambele sînt în legatură directă cu un sistem imunitar scăzut și cu un metabolism dereglat. În unele cazuri, intervin și bolile moștenite.

Alergia este o reacție imediată a sistemului imunitar la întîlnirea cu alergena provocatoare. Deci este o reacție imediată! Pe de altă parte, intoleranța este strîns legată de enzimele digestive produse de pancreas, iar reacția este întîrziată, mai ales după o acumulare cantitativă, în timp, a alimentului provocator. Alimentația tot mai procesată, mediul înconjurător poluant și stresul își spun cuvîntul. Alergiile și intoleranțele alimentare slăbesc sistemul imunitar al corpului și dereglează funcționalitatea organelor – cu alte cuvinte, pavează drumul spre diverse alte afecțiuni.

Medicina energo-informațională se bazează pe informația energetică a pacientului, deci este o terapie personalizată, ce tratează cauza reacțiilor alergice și intoleranțelor alimentare, fără medicamente și fără durere. De asemenea, în terapie sînt identificați alergenii prin teste energetice, evitînd contactul cu alergenul provocator. Informația alergică setată în sistemul imunitar este neutralizată și se întrerupe fenomenul de autodistrugere.

Echilibrarea energetică a revărsării hormonului histamină (hormon responsabil de reacțiile alergice din corp), reglarea adrenalinei și autoreglarea corpului, activarea enzimelor digestiei, repunerea în echilibru a imunității corpului sînt numai cîțiva din pașii necesari în tratamentele antialergice sau ale intoleranțelor alimentare. Alergiile și intoleranțele slăbesc sistemul de apărare al corpului. De exemplu: cineva face o gripă

Oistorie a farselor (245)

„Jurnalele lui Hitler“ (4)

Pe măsură ce publicaţiile Stern, Paris Match, Newsweek, Sunday Times şi altele tipăreau primele părţi din jurnale, noi dovezi juridice anunţau că jurnalele sînt false. Anulînd publicarea lor, Stern 1-a luat întrebări pe Heidemann ore întregi, pînă cînd el a mărturisit existenţa lui Kujau şi numărul lui de telefon. Heidemann a fost concediat şi, o săptămînă mai tîrziu, Kujau s-a predat. Procesul celor doi a început un an mai tîrziu, Kujau fiind acuzat de primirea a peste 1,5 milioane de mărci; Heidemann pentru furtul unei sume cuprinsă între 1,7 şi 4,6 milioane de mărci. Kujau a fost trimis la închisoare pentru patru ani şi jumătate, Heidemann pentru patru ani şi opt luni. Revista Stern, a spus judecătorul, a fost atît de nesăbuită încît, teoretic, a devenit un complice al întregii farse. Peste cinci milioane de mărci din banii firmei Grüner şi Jahr s-au irosit; Stern a pierdut în final mai mult de nouăsprezece milioane. Doar Murdoch, căruia nu i-a păsat niciodată dacă jurnalele erau adevărate sau nu, a fost singurul fericit.

sau o răceală puternică în perioada sezonului pomilor înfloriți. Ei bine, această persoană poate deveni alergică la diferite specii de polen. Cei mai agresivi alergeni sînt, totuși, părul de animale, combinat cu polenul și ambrozia, ce diminuează considerabil calitatea vieții.

Numărul persoanelor afectate de alergii este în creștere îngrijorătoare, iar afecțiuni precum neurodermita, astmul, rinita alergică sau alergiile de contact sînt comune la 1 din 3 indivizi. Se pare că în orașe numărul persoanelor alergice este mult mai mare, desigur, și mediul toxic joacă un rol important în declanșarea diferitelor reacții alergice. Acestea își pot face apariția pe diferite organe: piele, mucoasele bronhiilor și ale plămînilor.

Ambrozia face furori în ultimii ani prin violența reacțiilor alergice și a efectelor agresive pe care le provoacă. Simptomele produse duc la scăderea calității de viață a pacientului. De exemplu, o rinită alergică tratată necorespunzător și tardiv produce la nivel informațional o schimbare de ,,etaj energetic” și, în multe cazuri, poate duce la declanșarea astmului.

Tratamentele oferite de medicina clasică sînt nesatisfăcătoare, medicamentația cu cortizon are, de cele mai multe ori, efecte negative asupra stomacului, intestinelor și sistemului osos. Testele alergologice reprezintă o metodă învechită, cu rezultate nemulțumitoare pentru marea majoritate a pacienților. Ba mai mult, punerea pacientului în contact cu alergena provocatoare este resimțită negativ de către acesta.

Medicina energo-informațională, prin diagnosticarea energetică, dar și prin tratamentele aplicate, nu are efecte secundare și nu este invazivă, nu duce la carența sau la evitarea alergenilor provocatori. Tratamentele debutează cu reglarea revărsării histaminei în sînge, reglarea serotoninei și, desigur, neutralizarea alergenilor provocatori. Îndepărtarea blocajelor energetice este un pas major în terapie, deoarece blocajele meridianelor sînt adesea provocate de metale grele, parazitoze, candida, cicatrici, medicamentație excesivă, alimentație dereglată. Deblocarea duce la o armonizare a întregului organism.

Sistemul imunitar este învățat să își recunoască ,,prietenii” și ,,dușmanii”, reacțiile corpului sînt normalizate la contactul cu ,,intrusul”. Cu alte cuvinte, histamina nu se mai revarsă în sînge agresiv, ci echilibrat. Desigur, și urmările sînt plăcut acceptate de corpul pacientului.

Deblocarea meridianelor energetice în cazul alergiilor este un program dezvoltat de Dr. Juergen Hennecke, autorul cărții ,,Neue Hoffnung bei Allergien” (,,Speranțe noi în domeniul alergiilor”), un program de desensibilizare energetică, foarte eficient și fără nici un efect secundar.

Cazul broaștei-moașă (1)

Sinuciderea biologului austriac Paul Kammerer la 23 septembrie 1926 a pus, aparent, capăt controversei din jurul broaştei-moaşă (Alytes obstreticans), căreia activitatea lui i-a dat naştere. Sprijinind teza avansată la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea de către Jean Baptiste Lamarck, conform căreia trăsăturile dobîndite pot fi moştenite, experimentele lui Kammerer i-au înfuriat pe adepţii curentului neodarwinist, care susţineau (şi încă mai susţin) că evoluţia are loc doar prin mutaţii întîmplătoare. Cum Kammerer a fost aparent prins efectuînd experimente frauduloase, felul în care a murit a contribuit la întărirea îndoielilor ridicate asupra lui. Ortodoxismul a reuşit să domine, iar teoria lui Lamarck a fost luată în derîdere încă de atunci. Totuşi, problema nu este atît de simplă. Oare Kammerer a falsificat dovezi sau a fost trădat? Oare s-a sinucis doar din cauza scandalului iscat în jurul lui şi al teoriei sale? Şi cum rămîne cu politica şi figurile publice implicate în acest scanadal? (va urma)

STUART GORDON

Există multiple definiții ale alergiilor, dar pentru pacientul alergic este important ajutorul primit, prin ,,descătușarea corpului” de agresivitatea alergică. Acesta caută o rezolvare a suferințelor sale fără efecte secundare. Sînt tratamente moderne, personalizate, bazate pe informația energetică a pacientului. Reglarea sistemului de apărare a corpului și aducerea lui într-o balanță energetică este benefică întregului organism. Tratînd corpul fizic, energetic și spiritual putem fi în măsură să oferim o terapie completă, care tratează cauza. Individul modern are posibilitatea să se documenteze și să aleagă ce este mai bine pentru el: tratamentele învechite, care nu mai corespund standardelor actuale, oferite de medicina clasică, sau cele oferite de medicina energo-informațională, care au la baza fizica cuantică, ce analizează procesele fiziologice și biochimice într-un organism viu, în dinamica lor – viața.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Trec anii

orIZonTAL: 1) Cu puțini ani în urmă –Inegalabilă interpretă a romanței ,,Aș vrea iar anii tinereții” (Ioana); 2) Doi ani alături de un campion! –Oraș în Sudan; 3) Rîu în Mongolia – Actriță spaniolă, protagonistă a filmului ,,Vacanța mare a anului 1936” în regia lui Jaime Camino (Angela); 4) Centrul unui patrulater! – Subdiviziune a unui vers în metrica antică (pl.); 5) Poet contemporan prezent în temă cu titlul ,,Și mii de ani vor trece” (Cristian Petru) – Carlo Goldoni; 6) Tras la țintă! – Ion Rațiu - ,,Nunta de ...”, sărbătorită la 50 de ani de căsătorie; 7) Mers la pește – Conținutul unui plic!; 8) Bogăție – Celebru scriitor francez autor al romanului ,,După 20 de ani” (Alexandre); 9) Anul Nou vietnamez – Întîmpină printre primele Anul Nou; 10) În volumul ,,Anamneze” ne prezintă poezia ,,Trec anii” (Valeriu) – Veche dinastie chineză.

VErTICAL: 1) Cu destui ani în urmă (pl.) –Fir; 2) Anii în esență (sg.) – Actor englez distribuit de David Miller în pelicula ,,La mulți ani” (David); 3) Vizitat de fini de Anul Nou – Ne-a lăsat volumul liric ,,Scrisori către anul 2000” (Ion); 4) Oancea Nicolae – Constantin Abăluță – Poarta otomană!; 5) Tratat de geriatrie cu mulți ani înainte – Ultimii ani!; 6) Anul revoluției – Rîu în Cehia; 7) Fiord în Islanda – Își schimbă anual blana; 8) Mie într-un an! – Artificial Intelligence Multiprocessing Optimized System (siglă); 9) Autorul cunoscutului șlagăr ,,Sus paharul, la mulți ani!” (Sile) – Un an și încă unu!; 10) Prozator prezent în context cu povestirea ,,Anul nou”, cuprinsă în volumul ,,Ultima bătălie” (Traian Călin); – Scriitor și călător român, autorul volumului ,,O sută de ani la porțile Orientului” (Ion).

DICȚIONAR: MIB; TES; TET; SUN; DIA; Lon

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,IDEOGRAME”

1) INSELATORI; 2) NEAMURI – AN; 3) DS – INAMICE; 4) ETERATI – OG; 5) MATA – ADULA; 6) AVATAR – MAL; 7) NIT –RIMATA; 8) ALICA – IN – B; 9) RIZ – BUCATI; 10) ETAMINA – SL.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

B.P. Hasdeu (I)

E semn, deopotrivă, de cultură, dar şi de independenţă forţa unui popor de a-şi îngriji operele trecutului. Aşa cum se prezintă România pe harta şi în istoria lumii, cele două noţiuni esenţiale constituie un tot indivizibil. Ar mai fi oare reală independenţa unei naţiuni care ar fi împiedicată, fie în mod direct, fie prin aşa-zisele raţiuni conjuncturaldiplomatice, să-şi exercite dreptul la cultură? Numai de independenţă n-ar putea fi vorba în cazul unei asemenea barbarii...

Mă pronunţ pentru prudenţă şi discernămînt, dar ele nu trebuie confundate niciodată cu laşitatea, cu pertractările şi comoditatea. Cineva îmi spunea mai deunăzi că n-ar fi bine să tipărim cutare sau cutare operă, că trebuie să ne gîndim la ce pot zice unii şi alţii, în condiţiile interdependenţelor lumii contemporane. I-am răspuns cu o parabolă tăioasă: eu ştiu că ţăranul român a murit în Războiul de Independenţă, nu întrunui de Interdependenţă; de aşa ceva încă n-am auzit. Neîndoios, este util să preluăm critic moştenirea înaintaşilor, dar cine ne dă garanţia că organul nostru selector este infailibil şi că generaţiile viitoare nu ne vor judeca pentru unele omisiuni? Dacă privim în preajmă, vom vedea că marii scriitori ai lumii au tipărite operele integrale, în bloc, prevăzute cu un aparat critic menit nu să le atenueze unele asperităţi, incomode în aparenţă, ci să le facă accesibile şi să le confere o nouă armătură pentru a înfrunta mai bine veacurile viitoare. Unul dintre cele mai bune exemple ni-l oferă Tolstoi, a cărui „integrală“ a fost publicată în 90 de volume încă din perioada interbelică, deşi erau incluse şi unele scrieri antisocialiste ale titanului de la Iasnaia-Poliana. Se poate încumeta cineva să răscroiască pe Tolstoi, sau pe Shakespeare, sau pe Eminescu? Afirm din nou ceea ce fiece patriot ar trebui să cunoască: în vreme ce alte ţări şi-au cucerit odată pentru totdeauna dreptul de a trăi libere, în ceea ce ne priveşte noi am fost nevoiţi în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă să ni-l reînnoim, să-l apărăm şi să-1 întărim. Poate tocmai de aceea legenda Meşterului Manole este întîi de toate profund românească, deşi motivul are o circulaţie panbalcanică: pentru că noi am ştiut în cel mai dureros şi mai înalt grad ce înseamnă surparea peste noapte a edificiilor.

noastre. Gîndiţi-vă la corpus-ul integral de documente privind Revoluţia de la 1848, apoi la magnifica operă a lui Mihai Eminescu, la „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent“ de G. Călinescu, ca şi la atîtea alte monumente impunătoare ale culturii româneşti. Unele n-au fost tipărite niciodată integral, altele au fost tipărite, dar ulterior uitate ş.a.m.d. Nu este oare cu totul redutabilă veneraţia acestui regim profund muncitoresc faţă de valorificarea superioară a tradiţiei lăsate de înaintaşi?

Aceasta este situaţia în care se află acum şi lucrarea lui Hasdeu, tipărită în întregime după mai bine de 100 de ani de la întîia sa ieşire în lume. Începutul publicării sale a avut loc de fapt, cu exactitate, în luna mai a anului 1877, deci tocmai în perioada proclamării Independenţei de stat a României. Pentru că era un semn de independenţă curajul de a efectua un studiu paleografic-lingvistic cu atît de adînci ramificaţii în istoria naţională. Cîteva dintre opiniile contemporanilor – Mihai Eminescu: „A aduna rămăşiţele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii (...). Cartea d-lui Hasdeu împlineşte un gol simţit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei şi ca atare merită recunoaşterea cuvenită“; George Bariţiu: lucrarea „nu va putea lipsi din biblioteca nici unui român şi patriot carele pretinde a iubi şi cultiva limba noastră“; Gustav Weigand, reputat savant german: „Toţi cîţi se vor ocupa cu istoria limbii române vor fi nevoiţi să recurgă la această operă ca la mijlocul cel mai indispensabil. Şi chiar dacă n-ar mai fi publicat nimic afară de «Cuvente», Hasdeu tot şiar fi putut crea un nume nemuritor în istoria filologiei române şi şi-ar fi cîştigat – pe drept – recunoştinţa noastră continuă”. După mai bine de un secol, tînărul său discipol Dan Zamfirescu consacră în lucrarea „Accente şi profiluri” nu mai puţin de şase studii marelui înaintaş, scriind: „Hasdeu a fost mai mult decît un geniu de uimitoare clarviziuni şi cunoştinţe – a fost o adevărată instituţie (...). Hasdeu este uriaş în sforţarea sa titanică de a fundamenta, pe toate căile, conştiinţa de sine a poporului român, de a-i da baza documentară pentru certitudinea măreţiei trecutului său şi a viitorului ce-l aşteaptă, de a-l convinge că a fost între popoarele Europei un creator de cultură şi o prezenţă istorică de seamă din cele mai vechi timpuri“.

Scînteia veşniciei

În fiecare om întinerește

Lumină din Lumină, în tăcere

E ceasul cînd Iubirea dobîndește

Scînteia primăverii, de-nviere

E clipa cînd Credința înflorește

Din rugă, din Comoara milenară

Cuvîntul sacru, noul încolțește

Rotundul de lumină princiară

Azi cerul se deschide îngerește

Lumina se coboară – dor și vrere

Christos a înviat și ne trezește

Cu noua și aceeași Înviere!

În fiecare an, știm, se ivește

Din rugă din tăcere milenară

Scînteia veșniciei, mugurește

Lumina Învierii încă ară!

În pandemia ce ne prăpădește

Lumina lui Isus ne dă putere

Iar pulsul Înalțare dobîndește

Trăirea Învierii de-nviere!

Christos a Înviat!

LIVIU ZAnFIrESCU

Un astfel de edificiu, reclădit mai durabil şi redat circuitului public de valori, este şi monumentala scriere a lui Hasdeu, „Cuvente den Bătrîni”, apărută în trei volume (îngrijite de reputatul filolog Gh. Mihăilă) de sub tiparul Editurii Didactice şi Pedagogice. Este incontestabil următorul adevăr: ceea ce n-au reuşit regimurile anterioare vreme de decenii, iată că am reuşit, din puţinul nostru, noi, comuniştii. Ceea ce n-au tipărit, din dezinteres sau din alte motive, generaţiile interbelice (dintre ai căror fruntaşi unii erau incontestabil patrioţi), am izbutit noi. Şi asta în condiţiile în care anual sînt alocate miliarde de lei pentru rezolvarea unor probleme ce ţin de dezvoltarea armonioasă a patriei, pentru construcţii edilitare şi industriale, pentru învăţămînt şi agricultură. Gîndiţi-vă la bibliografia imensă a lui Dimitrie Cantemir, care de-abia acum a început să fie pusă la dispoziţia milioanelor de cititori, în condiţii tipografice deosebite. Gîndiţi-vă la Getica lui Vasile Pîrvan, operă care n-a cunoscut decît o singură ediţie, cea din 1926, pentru ca apoi timp de peste o jumătate de veac să rămînă în faza princepsului, iar în 1982 să fie repusă în drepturi. Gîndiţi-vă la „Scrierile din exil“ ale lui Nicolae Bălcescu, care n-au văzut niciodată lumina tiparului, integral, decît în zilele

Aplecîndu-se cu febrilitate faustică asupra limbii române autentice, vorbită de popor între 1550 şi 1600, marele dascăl făcea o muncă de arheologie, dar şi de sociologie lingvistică, demostrînd din nou, de data aceasta irevocabil, că româna este o limbă latină atît prin fondul său principal de cuvinte, cît şi prin permanenţa şi frecvenţa de întrebuinţare a lexicului romanic. Scăpărătoare sînt comorile lingvistice trecute prin mîna savantului şi aduse din nou la lumină.

Frumuseţile limbii sînt extraordinare şi marea poezie română ce a urmat după momentul 1877 tocmai în aceste tezaure îşi află unele dintre izvoare. Într-o epocă în care bătăliile pe tărîmul limbii erau aproape tot atît de acerbe ca şi acelea parlamentare, oficiul patriotic al lui Hasdeu a fost incomensurabil, clarviziunea sa luminînd orbitor bolta limbii române literare încă în formare. După cum notează G. Călinescu, tînărul savant a fost declarat „geniu“ în plin parlament, iar reputaţia sa internă şi internaţională o egala, la proporţiile timpului, pe cea a lui Dimitrie Cantemir. Bun cunoscător, după aprecierea unora, a 20 de limbi străine (clasice şi moderne), Hasdeu a întemeiat în cultura română, printr-o colosală muncă, un monument mai durabil decît bronzul.

Şi în aceste volume, ca şi în altele, el are facultatea miraculoasă de a nu călca pe urmele cuiva, munca sa fiind în esenţă una de pionierat absolut. În volumul al IIlea, intitulat „Cărţile poporane ale românilor în Secolul XVI“, reflecţiile despre doină, bunăoară, ne trimit cu

gîndul la sacralitatea unor Isus sau Socrate, care n-au lăsat un rînd scris: „Acela care a compus pentru prima oară o doină, doina nu este a lui, căci ea a zburat slobodă în aer, lipsită de vreun semn individual, şi din aer, nepironită prin nimic, a prins-o în zbor un altul, apoi un al doilea, un al treilea şi aşa mai încolo, în aceeaşi ţară sau pînă la marginile pămîntului...“. Cînd este să vorbească despre puterea preoţilor ardeleni de a exorciza, într-o manieră cu mult mai elevată decît, să zicem, aceea a eroilor din celebrul film al lui Friedkin, cărturarul nostru recurge la o epistolă adresată lui de G. Bariţ, pe care o reproduce integral. Din această amuzantă misivă, care aruncă o lumină vie nu atît asupra obscurantismului epocii, cît mai ales asupra bunului renume al sacerdoţilor români din Ardeal, desprindem un fragment bun de studiat de către parapsihologic: „Aici în Sibiu era un avocat maghiar ale cărui două fete sufereau de o boală cumplită, încît n-o putură vindeca nici chiar medicii din Viena. În fine, părinţii, auzind că exorcismele popilor români –olăh popak – vindecă, se duseră pe ascuns la parohul greco-catolic Antonie Vestemeanu ca să le citească, le dederă şi liturghii. Ambele domnişoare s-au vindecat perfect: una e deja măritată, cealaltă e voinică ca un grenadir (...). Acest exerciţiu al scoaterii dracilor din oameni nu este la noi ceva nou. Chiar în legile Transilvaniei se află urme nu numai de exorcizare, dar şi de sorocirea dracilor ca să intre în vrăjmaşii românilor. Legea dietală din zilele lui Rakoczi opreşte exorcismul prin cuvintele: «AZ OLAH POPAK NE AFURISZĂLJANOK», adecă: popii româneşti să nu afurisească. Boierii calvini, văzînd că se grămădesc multe nevoi peste familiele lor şi ştiind, de pe altă parte, cum apăsau ei pe preuţii români, începuseră a crede că relele vin de la anatemele popilor“. Dar, în afara acestor naivităţi, pe care Hasdeu le socoteşte totuşi „foarte instructive sub raportul sociologic“, în afara predilecţiei sale pentru texte şi titluri vechi de genul Cugetări în ora morţei, care anticipează parcă violentele crize de misticism ce aveau să-i zguduie senectutea – se ridică un spirit enciclopedic fenomenal, de o luciditate unică, în stare să îmbrăţişeze cele mai noi tehnici de analiză lingvistică, dar şi motivele comune de circulaţie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Franța dă tonul

În plină pandemie de COVID-19, vedeam la televizor cum în toată lumea se instaura o dictatură ca la carte, cum oamenii erau bătuți de forțele de ordine pentru că îndrăzniseră săși apere drepturile – întocmai cum spunea J. J. Rousseau: „atunci cînd orice guvern uzurpă puterea poporului, contractul social este rupt; și nu numai că cetățenii nu mai sînt obligați să se supună, dar au și obligația de a se răzvrăti” – ei bine, atunci le-am spus prietenilor mei că toate aceste lucruri vor fi decontate la alegerile următoare. Imagini precum acestea nu erau redate

în Iran, Coreea de Nord sau Venezuela, țări conduse de niște dictatori sadea. Nu. Evenimentele relatate aveau loc la Paris, la Melbourne, la Berlin sau în tot cuprinsul Canadei, în state ce ne fuseseră ani de-a rîndul exemplu de democrație și de respectare a drepturilor omului. Văzînd revolta francezilor și a germanilor, a italienilor și a tuturor celorlalți europeni, am sperat că vremelnicii și despoticii lor conducători vor plăti la vot aceste abuzuri. Iată că primăvara aceasta au avut loc alegerile despre care vorbeam. Primele au avut loc în Ungaria, iar Victor Orban le-a cîștigat cu o majoritate absolută.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Din an în Paște

Așa sună expresia românească ce vrea să arate raritatea cu care are loc un eveniment. De asemenea, întîmplarea face ca anul acesta, în Sîmbăta Mare, să se împlinească un an de cînd scriu pentru Revista ,,România Mare”. Fără să vreau, sînt tentat să fac un bilanț al anului ce s-a scurs. Îmi dau seama că de multă vreme nu au mai avut loc evenimente atît de importante ca cele petrecute în ultimul an. Evenimente care se întîmplă pe timpul vieții unui om, „din an în

Paște”! Firește, mă refer la pandemia de COVID-19 cu toate restricțiile impuse, cu vaccinurile și, din păcate cu oamenii care au plecat pe neașteptate dintre noi (deși cred că moartea unora putea fi evitată), la Războiul din Ucraina, la alegerile din Ungaria și mai ales la cele din Franța. Sînt evenimente care au tulburat și tulbură încă liniștea și pacea în care trăiam cu toții, la care nimeni nu s-ar fi gîndit vreodată.

(continuare în pag. 23)

mArIUS mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Fițuica cu titlul «Certitudinea» este o publicație antisemită în tradiția «România Mare»” (Adrian Cioflâncă, director la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România ,,Wilhelm Filderman”).

În urmă cu cîteva luni am scris un articol cu titlul ,,Viermii!” și, mai mult ca sigur, voi mai scrie pe aceeași temă, pentru că de viermi nu vom scăpa niciodată. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Sînt haite, cîrduri, legiuni de viermi,/ Fojgăitori prin vechile dosare,/ Cu-n simplu dos de pamă poți să-i sfărmi,/ Dar ce folos, trimiși de lideri fermi,/ Vin alții cu o poftă și mai mare” (,,Viermii”).

Articolul trecut a fost scris ca urmare a textului semnat de publicistul Ioan Roșca, sub titlul ,,Combaterea «antisemitismului» folosește subjugării românilor?”, în care acesta afirma că regretatul Corneliu Vadim Tudor se regăsește pe lista celor care ,,au lucrat în solda mafiei evreiești”, iar ,,în calitate de «prieten»/ partener, aparent român, a fost susținător al cuceritorilor în operații strategice, de la «ingineriile» cu beneficiari israelieni, la făcături extrajuridice și la legiferările coloniale, antiromânești”. Nu vă dați palme, că sînteți treji, și exact așa a apărut scris, cuvînt cu cuvînt, ca să nu mai vorbim de faptul că, potrivit semnatarului articolului, printre cei cu care Vadim Tudor ar fi făcut astfel de mîrșăvii, se numărau ,,Ion Țiriac, S. Ovidiu Vîntu, Mircea Dinescu, Crin Halaicu, Elena Udrea, Radu Mazăre” și mulți alți asemenea ,,prieteni” și ,,parteneri”. Acum, nu știu dacă ambulanța l-a găsit acasă pe ,,jurnalistul” Ioan Roșca, dar cert este că trăim vremuri în care ,,La noi, cine unifică, desparte,/ Și cine-ar trebui s-aducă viață/ Aduce-n toate felurile moarte/ Și falși profeți care ne mint în față” (Adrian Păunescu - ,,Țară fără țară”).

Revenind la opinia lui Adrian Cioflâncă (v. ,,Motto”), trebuie spus că totul a plecat de la faptul că, de Ziua Internațională a Teatrului, 27 Martie, într-una din sălile Teatrului Național din București, actorul Dan Puric a susținut un eveniment cultural artistic de înaltă clasă. Înainte de începerea spectacolului, ,,500 de exemplare dintr-o revistă extremistă și anti-UE au fost distribuite spectatorilor veniți să-l vadă pe Dan Puric, un cunoscut filorus” (Europa Liberă). Păi, măi fraților, dacă vă numiți ,,Europa Liberă”, de ce ați demarat... inchiziția stalinistă? Ce instanță din lume a stabilit că ,,Certitudinea este extremistă și anti-UE” și că ,,Dan Puric ese un cunoscut filorus”? Dacă era ,,Un necunoscut filorus” vă convenea? Chiar sînteți duși cu bidonul? Cu ce boală v-ați ales, sau poate vi se trage de la vaccinurile lui Gheorghiță și Arafat? Ce competențe aveți voi și în ce temei legal vă preocupă să împărțiți societatea românească în oameni ,,buni” și oameni ,,răi”? Spre exemplu, dacă eu mă declar susținător al echipei de fotbal ,,Universitatea Craiova”, sînt bun, sau rău? Dacă mestec covrigul cu sare pe partea stîngă sînt de-al vostru, sau sînt extremist? Și, la urma urmei, măi amețiților, voi nici acum nu ați aflat că nu se cade să critici pe cineva cu spatele la oglindă? Ați uitat vremurile în care pe Corneliu Vadim Tudor l-ați acuzat de extremism, naționalism, creștinism, patriotism..., iar cînd el scria cîte o pagină despre voi în ziar, de rușine nu mai ieșeați prin lume vreo 2-3 luni? Dacă nu v-ați uitat atunci în oglindă, uitați-vă măcar acum, sau poate vă este teamă că veți vedea numai pramatii și lichele, trădători, hoți, corupți, diletanți, incompetenți, analfabeți atei etc.?

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Din savana africană în jungla balcanică (VI)

PoST SCrIPTUm: Tocmai cînd am zis că am scăpat cu viață după ce am traversat Planeta de la un capăt la altul cu avioanele, tocmai cînd mi-am luat copilașii să-i duc în vacanță, în Poiana Brașov, uite că am dat peste alte lichele care se îndeletnicesc cu vînătoarea de oameni. Mai întîi de toate, o oarecare Electra Ghiza (am crezut, la început, că e vorba de un magazin Fero-Metal, sau de fiare de călcat) publică într-o fițuică nou-creată, intitulată „Bună dimineața Brașov“ (agramat titlu, fiindcă lipsește o virgulă, le e foame, săracii, au mîncat-o), niște porcării inimaginabile despre o msă creștinească pe care am luat-o la ,,Coliba Haiducilor“, condusă de inimosul Viorel Nica. Eu, deputatul Iuliu Ioan Furo, Mitzura Arghezi și Cornel Ciontu, ca și două distinse doamne din S.U.A., care ne însoțesc, și anume cîntăreața Mariana Bădoiu și cercetătoarea în sociologie Aurelia Anderson, am băut numai apă minerală; dar madam Electrica bagă deștele în priză și scrie că am făcut un chef monstru. Noi am ascultat Mozart, la casetofon – coana Reșou inventează lăutari, care, într-adevăr, circulau de la un butuc rustic la altul, dar ei sînt ai localului respectiv de vreo 20 de ani, iar, în ceea ce ne privește, i-am plătit ca să tacă, nu ca să cînte. Noi părăsim localul la ora 18, fiindcă trebuia să îmbăiem, să hrănim și să culcăm fetițele – tanti

Franța dă tonul

(urmare din pag. 21)

Apoi toate privirile s-au întors către Franța, unde aveau să se înfrunte președintele în funcție, Emmanuel Macron, responsabil de opresiunea francezilor din cursul anului trecut, și Marine Le Pen. Înainte de primul tur de scrutin, sondajele preconizau patru procente între cei doi candidați, diferență confirmată de sufragiile exprimate în urmă cu o săptămînă. Observăm cu toții faptul că votanții lui Marine Le Pen sînt tinerii francezi, cu vîrste între 25 și 45 de ani, adică exact cei care au avut de suportat bastoanele polițiștilor la protestele trecute și a căror activitate economică a avut de suferit de pe urma neinspiratelor măsuri adoptate acum doi ani. Firește că, simțind pericolul, președintele Macron, un reprezentant de seamă al globaliștilor, a demarat atacurile asupra candidatei sale, presa progresistă lipindu-i etichete precum cea de xenofob și politician de extremă dreapta, care au fost preluate și distribuite de o serie de „răspîndaci” (vorba grupului Divertis), mulți dintre ei neștiind exact ce transmit. Obiceiul celor din tabăra domnului Macron este acela de a-i acuza de comunism, de fascism, de xenofobie pe toți cei care nu respectă regulile lor și pun în pericol sistemul pe care aceștia doresc să-l implementeze în lume. Se folosesc, cu alte cuvinte, de o serie de etichete care amintesc colectivităților ororile făcute de Stalin, de Hitler și de alții ca ei. Rău este că majoritatea oamenilor nu verifică informația pe care o primesc și, astfel, perpetuează niște minciuni.

În ceea ce mă privește, am citit programul politic al lui Marine Le Pen; nu am regăsit nici idei fasciste, nici comuniste, ci mai degrabă un proiect de țară firesc, cu care sînt convins că mulți oameni rezonează, dar care îi sperie pe cei care și-ar dori o turmă pe care s-o conducă după bunul plac, și nu ființe gînditoare. Așadar, ce dorește Le Pen? Programul său se referă la neajunsurile globalizării, printre care imigrația, ce riscă să transforme Franța într-o populație extrem de metisată, cu sate în care vor cînta muezinii în locul clopotelor de la biserici și cu politicile economice extrem de neperformante ale președintelui Macron din anii pandemiei, readucîndu-le subtil aminte francezilor de luptele cu poliția și de încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Voi prezenta în cele ce urmează fragmente din programul candidatei la președenția Franței, ca să judecați singuri cît de „extremistă” e Marine Le Pen. Aceasta începe prin a spune că sistemul de sănătate francez și-a dovedit imperfecțiunile, în principal pentru că puterea nu a fost pregătită să gestioneze pandemia, luînd măsuri de restrîngere a drepturilor și libertăților, cît și a stopării economiei. Criza pandemiei a arătat slăbiciunile statului și ale politicii începute prin anii ʼ80, politică economică globalistă ce a dus la sărăcirea accelerată a țării, la restrîngerea suveranității sale în cadrul Uniunii Europene, la prăbușirea și relocarea industriilor sale, concomitent cu înlesnirea sosirii imigranților ca forță de muncă ieftină, obligînd muncitorii francezi să trăiască din ajutoare sociale. Toate acestea au dus la prăbușirea identității naționale a poporului francez. Marine Le Pen continuă prin a admite că simte națiunea franceză slabă și neputincioasă, după 40 de ani în care a fost condusă de o clasă politică oarbă și naivă,

Ghiza-Electroliza zmîngălește hîrtia cum că am chefuit pînă noaptea tîrziu (?!). Ne-am lămurit imediat, cînd am aflat cine se afla în spatele acestei cópii a ziarului „Ziua“, că tot seamănă la titlu: partidulețul în derivă P.D.-F.S.N., mai exact patronul publicației, deputatul Vasile Bran. Din păcate, acesta e sponsorizat de proprietarul firmei de construcții ,,DOMOREX“, ing. Mircea Suman (fratele lui, Radu Suman, parcă era ceva mai român). O altă suită de mizerii a declanșat-o un individ pe nume Nicolae Goia – personajul e un paranoic pur-sînge, care-și atribuie mai multe identități, își schimbă vocea, joacă teatru, e agitat etc. Întîi a sunat la vila unde trag și unde, de altfel, de ani de zile plătesc totul pînă la ultimul bănuț. A pretextat că e un prieten al meu. Numai că eu nu am prieteni cretini. După 10 minute a telefonat cu vocea schimbată, prezentîndu-se drept colonelul Octav Dumitrescu, de la U.M. 01224, informîndu-mă că se îndreaptă spre noi două camioane pline cu „revoluționari“. Firește, la cea mai sumară verificare s-a dovedit că totul fusese o alarmă falsă, nu există nici un colonel cu numele acesta, iar unitatea militară este la fel de inexistentă. Apoi, psihopatul a mai dat niște telefoane, pentru întreținerea psihozei, s-a interesat unde luăm masa de seară, după care s-a prezentat în persoană la locuința unde sîntem găzduiți, recomandîndu-se doamnei care

văzînd ieșirea din această situație în reconectarea țării cu rădăcinile sale autentice. Nu credeți că e o situație care ni se potrivește și nouă, românilor? Eu cred că da. Încheind acest preambul al programului său de guvernare, candidata vorbește despre măsurile pe care dorește să le adopte în vederea renașterii Franței. Înainte de a vă prezenta pe scurt aceste măsuri vreau să vă reamintesc că regimul politic francez este unul original, ce acordă largi atribuții atît Parlamentului cît și președintelui, putînd vorbi de un regim semi-prezidențial, astfel încît președintele republicii poate să aplice programul pe care-l propune națiunii.

Primul domeniu pe care Marine Le Pen dorește să-l reformeze este Apărarea, pentru că, spune ea, ne aflăm într-un moment de tensiuni militare peste tot în lume, într-o perioadă în care statele folosesc violența eludînd dreptul internațional, politica punerii celorlalți în fața faptului împlinit (vezi invazia Ucrainei de către Rusia, fără o declarație de război lansată în prealabil) devenind normă, nu excepție. Domnia sa consideră armata franceză singura de pe continent în stare să facă față unor agresiuni militare, ținînd seama de faptul că deține arme atomice. În acest domeniu, ea dorește să urmărească în primul rînd interesele țării sale (ceea ce ar trebui să facă fiecare om politic de pe glob) și apoi pe cele ale alianțelor militare din care aceasta face parte. În acest sens, își va orienta cooperarea economică militară dinspre Germania spre Anglia și se va retrage din comandamentele militare ale NATO.

Un alt mod de apărare a Franței este controlul asupra imigrației, restrîngînd orice încercare de modificare a identității sale naționale, expluzîndu-i pe cei care sînt șomeri de mai mult de un an și pe infractori, interzicînd totodată dezvoltarea ideologiei islamiste, incompatibile cu valorile și cultura țării sale. Știți cu toții ce probleme au avut și au francezii din acest punct de vedere.

Apoi, Marine Le Pen va întări puterea statului și a poliției contra traficului de droguri, de persoane, cît și contra infracționalității, înăsprind legislația penală după modelul Țărilor de Jos, reinstaurînd dominația legii acolo unde se înstăpînise dominația bunului plac și a violenței. Din aceeași categorie de măsuri legislative fac parte scurtarea procedurilor și termenelor de judecată, pentru a putea acționa mai eficient contra teroriștilor și a creatorilor de dezordine socială. Tot acestui set de măsuri îi aparțin și cele contra fraudelor ce afectează bugetul statului cu miliarde de euro. Franța trebuie să redevină o mare națiune independentă, iar politica sa externă trebuie să apere interesele acesteia, folosind în acest scop relațiile bilaterale de cooperare politică și economică cu celelalte state. O direcție în acest sens este francofonia care leagă fostele colonii franceze, cît și crearea unei Alianțe Europene a Națiunilor, care să înlocuiască actuala Uniune Europeană. Această alianță a națiunilor libere și suverane, asumîndu-și moștenirea unei civilizații milenare, va fi una a cooperării și va pune capăt proiectului celor care vor să facă din UE un super stat federalist, încărcat de o ideologie străină oamenilor de rînd. Se pare că această idee are destui adepți printre politicienii europeni. Mărturisesc că îmi place mai mult proiectul acestei Alianțe Europene a Națiunilor bazate pe respect și schimburi echitabile, în care fiecare țară să se dezvolte conform ritmului său propriu și moștenirii sale

administrează vila cum că este Nicolae Goia de la postul local de Televiziune PRO TV - Canal 8. M-am lămurit repede și ce e cu canalul ăsta, care pretinde că reprezintă celebrul CNN din S.U.A.: e tot un fel de bișniță a Mafiei locale. Așadar, cu banii furați din visteria statului, partidul care a ruinat o țară și-a cumpărat și amenajat posturi de televiziune și radio, tipografii, publicații, cu care torturează un popor întreg. Din păcate, marele, puternicul județ Brașov e terorizat cam de 100 de pușlamale care n-au scrupule, nici Dumnezeu. Sincer să fiu, pe mine m-ar amuza toate acestea, fiindcă vreo 5-6 boboci din ăștia înfulec la micul-dejun, toată viața m-am luptat cu leprele, n-o să mă dau bătut tocmai acum, cînd biruința este atît de aproape. Totuși, eu nu sînt de capul meu, am doi copilași mititei, care sînt ținuți sub presiune și pe care trebuie să-i apăr. Eu am venit la Brașov, care este orașul mamei mele, din dragoste, deși există zeci de localități ale țării care mă invită să-mi petrec concediul, dar am venit și pentru că m-au invitat muncitorii de la Uzina „TRACTORUL“, cu care mă voi vedea zilele acestea. Îi rog pe acești nobili fii ai muncii să măture pleava asta cu furtunul cu apă rece.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 18 august 1995)

ancestrale, decît proiectul actualei uniuni despre care am scris la un moment dat în articolul „Unirea cu Europa”, din Revista ,,România Mare”.

Un alt punct care mi-a fost pe plac este cel referitor la dezvoltarea economică a Franței. Aici, Marine Le Pen face exact ceea ce începuse să facă Nicolae Ceaușescu cu acele părți sociale, prin care transforma poporul în proprietar de drept, nu doar de fapt, al avuției sale naționale. Candidata la președinția Franței consideră că responsabilitatea strategiei economice naționale trebuie să revină statului, care să reorienteze economia către localism și patriotism economic, deoarece dependența de importuri și-a arătat limitele în urma crizei sanitare și a politicii globaliste din ultimii ani. În Franța, există un fond de stat la care cotizează cetățenii francezi. Acesta va fi destinat investițiilor în economia locală, mai ales în activele strategice, care să asigure suveranitatea țării. Fac o mică paranteză pentru a reaminti ce înseamnă suveranitate și independență. Suveranitate înseamnă supremația puterii de stat în interiorul țării; cu alte cuvinte nu-ți dictează nimeni cum să-ți organizezi statul în interior din punct de vedere politic, judecătoresc și economic, lucru care în actuala Uniune Europeană nu se mai întîmplă, statele membre cedînd o parte din suveranitatea lor, atunci cînd trebuie să implementeze politicile economice dictate de la Bruxelles, în schimbul banilor primiți, cum e cazul acum cu acest PNRR. Independența unei țări reprezintă capacitatea acesteia de a-și manifesta suveranitatea politică, în contrast cu situația în care autoritatea sa este redusă de puterea suzerană sau colonială. Puterea suzerană este, în zilele noastre, cea a statului federal asupra statului federat, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, unde statele ce compun uniunea, numite federate, nu au independență în fața statului federal, ce acționează ca un stat suzeran. De aceea, independența este în principal de natură politică. Independența se manifestă, de asemenea, și din punct de vedere: energetic, care este determinat de siguranța aprovizionării cu energie (țiței, gaze naturale, uraniu etc.), alimentar, monetar și economic. Revenind la măsurile economice Marine le Pen consideră că, prin plasarea economiilor sale în acest fond de stat, fiecare francez va deveni acționar în țara lui și un participant la relansarea economică națională. Este exact ceea ce ar trebui să facem și noi în România, luîndu-ne înapoi controlul asupra sectoarelor economice strategice, cum sînt petrolul, gazele, producția de bunuri de strictă necesitate, pe care leam cedat atît de ușor străinilor, în condițiile în care în 1989 eram independenți financiar – ne plătisem datoria externă, aveam piețe de desfacere pentru produsele noastre și părți sociale în toate fabricile și uzinele țării.

Ținînd cont de acest program de guvernare, m-aș bucura dacă ar cîștiga alegerile, mai ales că, astfel, va fi înlăturat de la putere importantul lider globalist. Firește că această alegere a lui Le Pen ar trebui să fie dublată la alegerile parlamentare din luna iunie a acestui an de formarea unei majorități a partidului din care face parte, pentru ca astfel să fie sigură de implementarea programului propus. Iată că, din nou, Franța dă tonul în Europa, redevenind promotorul mișcărilor de eliberare socială și al ideilor iluministe, așa cum se întîmpla acum 200 de ani. Vive la France, că de slava Ucrainei se ocupă alții.

ETICHETA

Din an în Paște

(urmare din pag. 21)

Evenimentele acestea ne-au arătat adevăratele fețe ale celor de lîngă noi, realele intenții ale massmedia, accentuînd caracteristici pe care înainte doar le bănuiam.

Scriam în articolul meu din ,,Tribunul”, intitulat „Din zece în zece”, că decadele reprezintă unitatea de măsură principală a vieților noastre, ele alternînd binele cu răul; din socotela mea reieșea că decada pe care tocmai am început-o va fi una de bun augur în istoria omenirii, chiar dacă a debutat cu finalul unei pandemii și cu un război.

Suferințele îndurate în anii aceștia de pandemie, cît și cele care au venit odată cu războiul din Ucraina – mă refer la creșterea prețurilor la energie și la toate celelalte produse, dar și la implicațiile sociopolitice – ne-au trezit din rutina în care ne desfășuram viețile, iar spulberarea sistemului economic globalist ar trebui să ne ducă la o reîntoarcere către lumea de acum 40 de ani, bazată pe colaborarea economică între statele-națiune.

Experimentul globalist a eșuat în mod firesc, pentru că era extrem de greu să amesteci populațiile globului așa cum își doreau băieții aștia de la butoane. Nu ai cum să ștergi cu buretele sute de ani de cultură și civilizație europeană, aducînd alogeni de prin Asia, Orientul Mijlociu sau Africa pe care să-i numești francezi, spanioli, italieni, maghiari sau români, și să ștergi astfel pe termen lung culturile respective. Ar fi fost imposibil pentru niște islamici sau hinduși, cu tot respectul pentru cultura și credințele lor, să

simtă franțuzește, spaniolește sau românește și să ducă mai departe cultura respectivă. Probabil că asta s-a și urmărit: obținerea unui amalgam fără conștiință națională, care să poată fi dezrădăcinat și mutat de colo-colo, după cum cereau interesele financiare ale unor indivizi pentru care contau doar puterea și profitul imediat, dimpreună cu risipirea pe plăceri materiale care nu le-ar fi adus satisfacția dorită ci dimpotrivă, fiindcă bogăția te face suspicios că cineva te-ar putea fura – asta duce la mînie, iar mînia la crime pentru a-ți apăra sau spori averea.

Ce nu pricep acești oameni este faptul că la un moment dat vor muri, iar averile lor se vor risipi și nu-și va mai aminti nimeni de ei. Nu au cum să priceapă, fiindcă ei nu țin cont de faptul că există Dumnezeu, pe care Îl consideră o poveste de adormit copiii. Nu observați cum toate planurile lor cu Green Deal-ul, prin care voiau mașini electrice și mori de vînt pentru electricitate, s-au dus de rîpă odată cu începerea războiului pe care l-ar fi putut evita dacă se comportau altfel?

Evenimentele acestea care schimbă lumea noastră peste noapte s-au petrecut în decursul ultimului an și altele vor veni la rînd. Eu cred că toate aceste încercări sînt un semn al faptului că Dumnezeu ne vrea binele, așa cum ne arată și pilda următoare: „Un frate l-a întrebat pe un părinte iscusit în înțelegerea Sfintelor Scripturi: «Ce este, părinte, că toate scrierile Sfinților Părinți învață și mărturisesc că scîrbele și ispitele sînt darurile cele mai mari și mai cinstite și mai iubite lui Dumnezeu? Și că primirea scîrbelor cu bucurie și răbdarea lor cu mulțumire este fapta cea mai iubită și mai plăcută lui Dumnezeu de la fiii oamenilor și mai folositoare omului decît toate celelalte bunătăți? Deci, acestea fiind darurile lui Dumnezeu cele mai mari, mai

Vînătoarea de vrăjitoare

(urmare din pag. 21)

De ce nu v-ați îndreptat, spre exemplu, împotriva Alinei Gorghiu, cea care ne-a spus că ,,a venit vremea ca noi, românii, să cedăm suveranitatea Uniunii Europene” (sic!)? Nu credeți că voi, majoritatea parlamentarilor români, sînteți, de fapt, împotriva României, din moment ce ați aplaudat-o pe Alinuța, iar acum țineți la sertar Legea Suveranității, inițiată de avocatul Dan Chitic? De ce nu ați chemat Salvarea în momentul în care Dan Barna a afirmat că ,,trebuie să ne obișnuim și cu ideea că bărbatul poate să nască copii”, acesta fiind, de fapt, un ordin al Uniunii Europene (prin adoptarea raportului Matic), cosmetizat într-o amabilă ,,recomandare”? Mai exact: ,,Întrucît, în anumite circumstanțe, bărbații transgen și persoanele nonbinare pot, de asemenea, să rămînă însărcinate, ar trebui, în astfel de cazuri, să beneficieze de măsuri în ceea ce privește sarcina și serviciile de îngrijire legate de naștere, fără discriminare pe criterii de identitate de gen” (articolul N din rezoluția Parlamentului European din 24 iunie 2021, care face referire la situația sănătății sexuale și reproductive și a drepturilor aferente în UE). Ce mai, ,,Noi sîntem infractorii de serviciu/ Ai Europei, care stă la pîndă,/ Așa cum e cu alții iertătoare/ Ea ca pe sclavi încearcă să ne vîndă” (Adrian Păunescu, ,,Români prin Europa”). S-a ajuns aici pentru că ,,marea parte a clasei politice din România este compusă din șobolani, maimuțe, lipitori și viermi” (Dan Puric), sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedeteleastea de doi lei/ Zic că-s «spuma țării». Ce rușine!” (,,Lumea românească”).

semnătură, dar ce mai contează acum autorul, cînd se vede și din Cosmos că este vorba de o comandă politică, de unde și concluzia: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău căți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (C.V. Tudor).

Și, dacă am legat toate acestea de comanda politică, hai să vedem declarația întreagă a lui Adrian Cioflâncă, care este și membru al Colegiului la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, deci are două servicii plătite din bugetul statului (o fi legală această situație?): ,,Am un număr (104, martie 2022 –n.m.) mai vechi din fițuica cu titlul «Certitudinea», care a fost distribuită la Teatrul Național din București cu ocazia show-ului naționalist (ce-i rău în asta? – n.m.) al lui Dan Puric. Este o publicație antisemită (ce instanță de judecată a stabilit asta? – n.m.) în tradiția «România Mare». Adună tot ce este mai retrograd (ce probe sînt în acest sens? – n.m.) astăzi, în materie de autori și teme: este naționalistă (bravo ei! – n.m.), antioccidentală (și eu la fel! –n.m.), antivaccin, antiștiință (aici aveți dreptate, dar numai în cazul în care ,,știință” înseamnă că ,,vaccinul conține bucuria de a bea o cafea cu prietenii” – Vasile Cîțu), conspiraționistă (termenul de ,,conspirație” a devenit vetust, pentru că, acum, Noua Ordine Mondială acționează la vedere, cu scopul de a conduce omenirea, folosind orice mijloace pentru diminuarea drastică a populației! – n.m.), putinistă (dovada? – n.m.) etc.”.

iubite și mai folositoare omului decît toate celelalte bunătăți, pentru ce nu le primesc oamenii cu bucurie și nu le rabdă cu mulțumire? Ci de se întîmplă și vine cuiva cu vrerea lui Dumnezeu vreo scîrbă oarecare, sau boală trupească, el îndată tînjește și se mîhnește și nu este bucuros omul în toată viața lui să aibă scîrbe și supărare și ispită sau boală trupească în lumea aceasta».

Răspuns-a lui bătrînul: «Aceasta, fiule, este din neadevărata și neîntreaga și necurata credință pe care o au oamenii către Dumnezeu. Căci tot creștinul și mai ales călugărul, care nu primește cu bucurie și nu rabdă cu mulțumire ispitele și scîrbele ori în ce chip, acela să se știe că nu are credința cea adevărată și întreagă în Christos Dumnezeu, ci credința lui este necurată, amestecată cu necredința, și creștinătatea lui este amestecată cu păgînătate și unuia ca acela să nu i se pară că va cîștiga vreun dar de la Dumnezeu, pentru că darurile lui Dumnezeu prin primirea și răbdarea scîrbelor se cîștigă precum Însuși Dumnezeu zice: Prin răbdarea voastră vă veți cîștiga sufletele voastre. Iar creștinul, mai ales călugărul, care are adevărată, întreagă, curată și bună credință către Dumnezeu, acela cu mare bucurie primește și cu mare mulțumire rabdă ispitele și scîrbele ce-i vin după voia și slobozirea lui Dumnezeu, știind și crezînd că ele sînt cununile și toată cinstea vieții veșnice»”. Mă rog ca Dumnezeu să fie milostiv și să ne ferească de răul pe care oameni ca aceștia ce ne conduc vremelnic îl pot face ușor. Puterea e a noastră, a popoarelor și votul nostru poate așeza la putere oameni care să readucă liniștea, pacea și normalitatea între noi.

Doamne ajută și un Paște liniștit tuturor!

Ministerului Culturii) să devină spațiul de propagare a unor materiale care ar putea face propagandă unor interese străine României”. Dar, maestre, poți să ne spui și nouă cam care sînt interesele românești, cîtă vreme Mihai Eminescu, pe care nu cred că vrei să-l contești, a scris în ziarul ,,Timpul” din 10 iulie 1881 exact așa: ,,Totul e străin la noi, afară de mizerie. Numai ea e națională”? Iar de atunci și pînă astăzi, nu s-a schimbat nimic, deci trăim în aceeași mizerie. Și, dacă a tunat și s-au adunat, iată-l și pe Iulian Bulai, președintele Comisiei de Cultură din Camera Deputaților, care a sărit și el la beregăți: ,,Cam 500 de spectatori ai Teatrului Național București au găsit azi, la Sala Studio, cîte un exemplar dintr-o publicație naționalistă, revanșardă, rasistă și antieuropeană, pe numele ei «Certitudinea». Care să «acompanieze» monologul lui Dan Puric, prezentat de Ziua Mondială a Teatrului. La intrarea în sală erau împărțite alte exemplare din aceeași fițuică extremistă”. Așadar, nimic altceva decît un soi de turnătorie la Securitate, ce s-ar fi putut încheia cu semnătura delatorului, cu numele codificat de ,,Bulache”. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Abia mai pot trăi în țara mea,/ De viermii care-mi colcăie la ușă,/ Miroase-a putregai și a cătușă,/ Și eu din calea lor nu pot pleca” (,,Sătul de viermi”). Oricum, acest scandal a umplut paginile presei vîndute puterii politice, ca să nu mai vorbim de televiziunile care se autointitulează ,,de top”, dar care, seară de seară, ne-au mînjit ecranele numai cu zoaie și rahați. Noroc cu Bogdan Chirieac, comicul de serviciu al televiziunilor, care, în ultima vreme, ne tot explică ce este în capul Elenei Udrea, cum arată inima lui Băsescu, că de ficatul său știm tot, sau cît de genial a condus Arafat DSU-ul, mai ales atunci cînd salvatorii săi ajungeau la locul tragediei în momentul în care mai trebuia măturată doar cenușa pacienților arși de vii.

Unde mai punem faptul că ,,ancheta” realizată de ,,reputata” redacție ,,Europa Liberă” nu poartă nici o

Iar pentru ca România să devină scena maimuțăririi penibile a civilizațiilor copiate, în rol și-a intrat și Lucian Romașcanu, ministrul Culturii, care ne-a demonstrat că este posibil, și chiar în trend, să bați cîmpii cu grație: ,,Nu putem tolera ca o instituțiesimbol de cultură a României (și nici o instituție a

Deși alte comentarii sînt de prisos, nu pot trece cu vederea peste faptul că Miron Manega, ispravnicul de concept al ,,fițuicii” Certitudinea, și actorul Dan Puric s-au apărat magistral în fața acestor mercenari, plecați la vînătoare de vrăjitoare, pe care i-au făcut ciulama. Se știe doar că viermii sînt făcuți pentru a fi striviți.

Miniaturi pascale

Cei ce cred în Mine, vor învia...

Se vorbea într-o adunare de învierea morților. Unul din cei care stăteau în față, un trufaș, surîdea de vorbele unui credincios, care zicea:

- Desigur, toți vom învia – unii spre osîndă, alții spre viață...

Trufașul aduse întîmpinare:

- Asta-i o nerozie... Singurul adevăr este că cei vii mor. Cum ar putea să învie ceea ce nu mai este?

Atunci credinciosul îl întrebă:

- Crezi în Creație?

- Desigur – răspunse acela –, ceea ce vedem azi n-a existat mai dinainte.

- Bine – zise credinciosul – atunci domnia-ta ești cel de partea neroziei.

- Cum? De ce? – sări trufașul.

- Foarte bine – îl potoli credinciosul. Căci dacă un lucru care nu exista are viață, trăiește, apoi, cu atît mai mult cuvînt ceea ce a existat odată poate să trăiască din nou.

Trufașul nu mai avu ce răspunde, iar credinciosul completă:

- Și trebuie să mai știm ceva: că acest lucru ni-l spune Însuși Domnul Isus Christos, care, prietene, numai adevăr a grăit!

Mielul cel nevinovat

Un credincios povestea astfel într-o adunare:

,,Acum cîteva zile s-a întîmplat ceva foarte rar. Un tinichigiu lucra pe o casă. Soarele fiind prea arzător, omului i s-a făcut rău și, nemaiputîndu-se agăța de nimic, a căzut.

- Și a murit?

Povestitorul răspunse:

- Nu, n-a murit. S-a întîmplat că sub streașină păștea un miel, așa că atunci cînd omul s-a prăbușit

de pe casă, a căzut tocmai pe el. Prin aceasta, omul a scăpat cu viață, dar sărmanul miel a murit...”.

Preotul locului, care era acolo, prinse prilej ca să dea acestei întîmplări un tîlc bun.

- Asemenei este și cu jertfa Domnului nostru Isus Christos pentru noi. El a murit pe cruce ca să ne scape pe noi de moartea cea sufletească. El, Mielul cel nevinovat, a murit ca să scăpăm noi.

Toți dădură bucuroasă încuviințare vorbelor părintelui.

Despre post

Într-o zi, după ce norodul ieși de la biserică, un credincios începu să zică:

- Toată săptămîna am postit!

Unul din cei aflați în față îi răspunse:

- Foarte frumos, bine ai făcut.

Dar un altul adăugă:

- Da, dar lucrul nu-i săvîrșit decît pe jumătate.

- Cum? – întrebă cel ce postise.

Atunci, prietenul îi răspunse cu blajină imputare:

- Bine ai făcut, prietene, că ai postit toată săptămîna, dar rău ai făcut că ai început postul fără să te împaci cu vecinul dumitale, cu care te afli certat.

Credinciosul zise:

- Dreptate ai – și, mergînd la vecinul său, se împăcă cu el.

Căci numai așa postul e desăvîrșit.

Rugãciuni pentru altul

Un sătean cu stare se lăuda totdeauna că el se roagă pentru cei săraci. Mergea regulat la biserică, aprindea lumînări și se închina plin de evlavie. Dar la toate acestea el nu adăuga și fapta.

Într-o zi, preotul satului stătea de vorbă cu bărbatul. Săteanul începu să se laude, zicînd:

- Eu mă rog, părinte, pentru cei săraci!

Atunci, cu dragoste, preotul îi răspunse:

- Dacă cu adevărat te rogi pentru cei săraci, atunci lasă-mă să răspund eu rugăciunilor dumitale.

- Cum? – întrebă mirat săteanul.

- Iată cum – răspunse preotul. Să mergem chiar acum la hambarele cele pline ale dumitale, și de acolo să iau și, în Numele Domnului, să duc la cei pentru care te rogi dumneata.

Săteanul se umplu de rușine, iar părintele îi zise:

- Numai dacă întovărășim rugăciunea cu fapta putem fi pe placul lui Dumnezeu.

Săteanul îngădui că așa va face.

Cred, fiindcã am vãzut

Într-o casă, zăcea de o boală foarte grea o femeie care nu credea în Dumnezeu. Boala ei lasă că era grea și dezgustătoare, dar era și molipsitoare. Așa că nimeni nu se apropia de patul ei de suferință. Bolnava zicea atunci: ,,Cum aș putea crede, oare, că este un Dumnezeu, cînd, iaca, nimeni nu vine la mine să-mi aducă o mîngîiere, fie cît de mică?”.

Într-o zi, însă, ușa odăii ei se deschise și o femeie intră. Veni la patul ei și, fără nici o îngrijorare pentru sine, începu să o întrebe și să o mîngîie ajutînd-o. Cînd a plecat, a zis bolnavei: ,,Nu-ți pierde nădejdea! Dumnezeu nu te va lăsa, iar eu voi mai veni”.

Cînd veni a doua oară, bolnava o întrebă:

- Nu îți e teamă că te vei molipsi de la mine?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu nu.

Atunci, bolnava îi zise plîngînd:

- Cu adevărat mare este Dumnezeu căruia te închini!

- Crede în Dumnezeu și îți va fi bine – îi răspunse tînăra.

Iar bătrîna îi șopti:

- Da, acum cred, fiindcă am văzut ce a făcut El cu dumneata.

Și bolnava aceea, crezînd cu putere, s-a ridicat din patul de suferință.

,,Emaus”

Zice prietenul: ,,Cei doi călători coborau de la Ierusalim la Emaus. Erau triști, necunoscînd Învierea lui Christos. Și iată că alături de ei s-a arătat Minunatul Călător – și, cu toate că ei ar fi trebuit să-L cunoască, nu L-au cunoscut pînă la frîngerea pîinii.

După ce L-au cunoscut, El a pierit vederii lor, iar călătorii, primind asupra lor adevărul Învierii lui Christos, au început a urca spre Ierusalim. Și, cu toate că nu mai aveau alături de ei pe Minunatul Călător, totuși avîndu-L în duh și adevăr, au mers să strige prietenilor: «A înviat cu adevărat!».

Tot asemenea, dragul meu cititor, și în viața reală. O, cîți din cei care călătoresc alături de El nu-L cunosc... Și sînt triști, și coboară în valea păcatului și a umbrei morții, cu toate că ar trebui să-L cunoască. Și sînt și alții care, cunoscîndu-L în duh și în adevăr, urcă spre Ierusalimul cel duhovnicesc nu călătorind alături de El fără să-L cunoască, ci călătorind avîndu-L în duh. Și de mii de ani pîinea se frînge în toate zilele, în sfintele Lui biserici. Și totuși, sînt atîția care nu vor să-L cunoască”.

A L. L ASCA ro V-m o LD o VEA n U, ,,Cartea cu pilde”

Adevãrat a Înviat!

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.