România Mare, nr. 1638

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu o Nouă Ordine Mondială ne trebuie în Mileniul III – ci o Nouă Ordine Morală.

CornELIU VADIm TUDor

Războiul are logica lui

Războiul din Ucraina continuă. Am încetat de mult să mai înghit propaganda din media autohtonă, care nu contenește să se deprofesionalizeze prin modul în care colportează știrile venite de la armata ucraineană; încerc, așadar, să mă informez din surse independente.

Cînd spun că războiul are logica lui mă refer la escaladarea conflictului în decursul ultimelor două luni, de cînd a început încleștarea din Ucraina. Dacă la început Vestul a mizat pe acordarea unor sancțiuni economice, refuzînd implicarea directă în conflict prin instaurarea interdicțiilor de zbor, așa cum ceruse Zelenski, cît și pe livrarea de arme de atac către armata ucraineană, ei bine, acum aceste lucruri sînt încet, încet acceptate și puse în operă, cum se spune. Pe de altă parte, dacă la

începutul războiului politicienii erau mai reținuți în declarații, pe măsură ce a trecut timpul capii lumii occidentale l-au făcut pe Putin criminal de război, fără să existe probe irefutabile în acest sens.

Întreaga lume se comportă ca în anul 1914, cînd s-a declanșat primul Război Mondial, și toți credeau că va fi un conflict local. În momentul în care au declarat război Serbiei, austroungarii nu au crezut că Rusia va intra în război de partea sîrbilor, Germania de asemenea, dar, cu toate acestea, s-au trezit în cîteva săptămîni în toiul unei conflagrații mondiale în care pînă și cultivatul și echilibratul popor francez s-a repezit la arme „ca să le rupă capul germanilor”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

„Şi-am închis uşa la tindă cu zăvorul“… 104 ani de la moartea marelui George Coşbuc

,,La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru”, spunea Bogdan-Duică la înmormîntarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că ,,poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: ,,Cel ce a cîntat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei pînă la dorobanţii din ʼ77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfîntul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mîngîietoare a depărtatului tricolor nevăzut”.

Există întîmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povesteşte în

memoriile sale cum, eliminat din şcoala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici. La Blaj, îl caută pe Vasile Lucaci, însă acesta era plecat la Vatican. Îl cunoaște însă pe George Coşbuc, care era student. În clopote de vecernie, conversînd și ospătîndu-se cu prune, la un pahar de vin, află că sînt de aceeaşi vîrstă. Se simţeau de parcă se cunoaşteau de cînd lumea… Coşbuc face rost de o braşoveancă, să-l ducă pe Şirianu la Sibiu. Au trecut trei ani, poetul lui „El Zorab” și Ioan Russu Şirianu s-au reîntîlnit în redacţia ,,Tribuna”, în 1897. Revederea a fost stropită cu vin de culoarea chihlimbarului în casa popii Manta, căruia îi plăcea la nebunie să primească musafiri.

(continuare în pag. a 12-a) r m

„Parfum de cireși înfloriți“, tablou de Anca Bulgaru

Laudã vouã, zori de zi bogate

Laudă vouă, zori de zi bogate e luna mai şi raiul s-a deschis risipă verde, opium şi granate pirogravuri de fosfor în cais E Anul Nou acum la pubertate îl prăznuieşte firea-n legea ei orgiile-s în toi, iar peste toate ard sfeşnicele mov de stînjenei

Iar primăvara-n lume se aude lingîndu-şi puii ca o vulpe-n fîn cu bale de argint şi ierburi crude

Şi-n starea asta de extaz păgîn ţîşnesc fecunde ploi din paparude iar eu îngenunchez, şi-aşa rămîn.

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● După ce s-a anunțat public faptul că președinții celor două Camere ale Parlamentului – Camera Deputaților și Senatul –Marcel Ciolacu și Florin-Vasile Cîțu vor efectua o vizită în Ucraina, iată că, în ziua plecării, am aflat cu surprindere că, în locul lui Cîțu, s-au deplasat în țara vecină premierul Nicolae Ciucă și ministrul de Externe, Bogdan Aurescu. Dacă pentru rocada cu pricina s-a putut găsi o explicație, nu același lucru a fost posibil a doua zi, cînd, după vizita celor doi, alături de Marcel Ciolacu, colac peste pupăză, spre uimirea generală, aflăm că a plecat spre Ucraina și Florin Cîțu! Ne e și jenă să ne gîndim la modul în care s-o fi justificat Cîțu, ajuns de unul singur în fața lui Volodimir Zelenski. Că președintele Senatului nu are simțul ridicolului au spus-o alții, dar nu știam că într-o clipită poate deveni și... penibil! ● Mare animație în lumea handbalului: a fost ales președintele Federației Române de Handbal, în persoana fostului arbitru Constantin Din, care „i-a luat fața” lui Alexandru Dedu. Așadar, ca și la fotbal, nu a ajuns conducător un „pălmaș” cu mîinile bătătorite de handbalul ,,mîncat pe pîine”, ci un reprezentant din linia a doua. Să sperăm că, odată cu această schimbare vor merge mai bine lucrurile, că la fotbal ne-am cam săturat de așteptări: după primul mandat și al doilea în plină desfășurare, nu se întrezărește nici un reviriment, așa că-i spunem încă de pe acum domnului Răzvan Burleanu, fost jucător de fotbal în sală, să ne cam lase... ● Fiindcă tot sîntem la capitolul sport, reamintim faptul că, relativ recent, s-a dat în folosință noul Stadion Ghencea, construit din bani publici. (continuare în pag. a 17-a)

IOAN STOICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Tanti Zoe conduce România F Noua conducere a TVR primeşte mii de dolari de la Sörös F Cum a vrut Nicolae Ceauşescu să-l lichideze pe Ion Raţiu F Mişu Bîlbîitul va fi înmormîntat la Curtea Constituţională F De la unguri la unguri

F Tudose Tudosescu! F Vadim a cîştigat procesul cu Uniunea Scriitorilor

PArTEA I

F De bine ce i-am lăudat pentru sîrguinţa lor la scris, Tia Şerbănescu şi Silviu N. Dragomir de la „Cotidianul“ şi-au luat-o în cap şi ne-au înjurat ca nişte birjari. Nu-i nimic, ăsta-i nivelul, jigodia (chiar talentată!) tot jigodie rămîne. F Dar pe stăpînul lor, Ion Raţiu, nu se poate supăra nimeni. El este atît de candid şi neprihănit, încît fură inima oricui. Săptămîna trecută, cel puţin, indiferent ce post de Televiziune prindeai, de Moş Bulină dădeai! Motivul? A prins în bucheţelul vieţii cea de-a 80-a panseluţă. Astfel, el a apărut, concomitent, pe TVR 1, TVR 2, Antena 1, Tele 7 abc etc. Cea mai nostimă prestaţie a avut-o la Antena 1, cînd a tras cu tunu’ şi-a împuşcat raţele, mîncîndu-le, pardon de expresie, maţele. Fiind băgat la mijloc de pezevenghii ăia doi de Marius Tucă și Horia Alexandrescu, marele democrat englez s-a învîrtit ca un titirez. Ce păcat că, deşi în direct, emisiunea a fost cenzurată la sînge de către durii din Partidul Umanist Român! Iată, stimaţi compatrioţi, adevăratul dialog purtat în studiourile prestigiosului post de Televiziune. MARIUS TUCĂ: Domnule Raţiu, cu ce echipă de fotbal ţineţi? ION RAŢIU: Io, cu ce echipă ţin? Nu e nici o problemă: cu Manchester United. Dar, pentru că şi fiul meu ţine cu ea, m-am hotărît să simpatizez cu tunarii de la Arsenal. În România, cel mai mult îmi place Banda lui Papuaşu, am băgat milioane de lire sterline în ea. Dar, să revin, la Manchester. Asta, după cum se ştie, a căzut cu avionul, prin anii ’50. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este că mă aflam şi eu în avion. Dintr-o chestie ca asta, ori mori, ori rămîi tîmpit. MARIUS TUCĂ: Dvs. n-aţi prea murit... Totuşi, cum de aţi scăpat? ION RAŢIU: Domnii mei, a fost o poveste foarte amuzantă. După cum ştiţi, eu port papillon. Chiar şi la baie port papillon, aşa am fost educat. Pot pentru ca să zic că m-am născut cu el la gît, în loc de amigdale. Norocul meu a fost că, în cădere, zgîrciul papillonului s-a agăţat de limba mare a orologiului din Turnul Londrei.

HORIA ALEXANDRESCU: Îi spune Big Ben. Eu am scris primul de el... ION RAŢIU: Închipuiţi-vă, măi copii, că m-am bălăngănit, în sus şi-n jos, la nesfîrşit, fiindcă elasticul era de cea mai bună calitate, extras... MARIUS TUCĂ: Extras la Tragerea Specială a Campionatului Englez de Fotbal. ION RAŢIU: Nu, extras din chiloţii Reginei. HorIA ALEXANDRESCU: Ce viaţă aventuroasă aţi avut, domnule deputat! Şi cum v-aţi dat jos de-acolo?

ION RAŢIU: Dar cine v-a zis că m-am dat? Am rămas pînă în 1978, cînd m-am pomenit strigat de o mogîldeaţă. Cine credeţi că era? MARIUS TUCĂ: Attila Veresztoy! ION RAŢIU: Te apropii, fiule, dar eşti încă departe! Era tot un agent, dar nu maghiar, ci general. HORIA ALEXANDRESCU: General Motors! Mamă-mamă, ce maşini fac ăştia, vîjjj, vîjjj! ION RAŢIU: Era generalul Pacepa! Da, da chiar el! Deşi făcuse multiple operaţii estetice, eu l-am recunoscut. MARIUS TUCĂ: Ete cutra, și-a schimbat mutra! Ce fel de operaţii? ION RAŢIU: Păi, trecuse prin laboratoarele de la C.I.A., care făcuseră un alt om: în primul rînd, că intrase parcă la apă, avea numai 1,49 metri înălţime. În al doilea rînd, îşi operase nasul, care acum era cîrn şi nostim. În al treilea rînd, nu mai era bărbat, ci femeie, umblînd în pielea goală şi cu plete negre pînă la şale, ca japoneza Yoko Ono. HORIA ALEXANDRESCU: Într-adevăr, nu putea să-l dibuiască nimeni, nici măcar Aristide Buhoiu, care fusese trimis să-l caute, în 1984. MARIUS TUCĂ: În clandestinitatea asta, cum de-aţi putut să-l recunoaşteţi? ION RAŢIU:

Nimic mai simplu. Cum stăteam eu acolo, atîrnat de zgîrciul papillonului, de mai bine de 20 de ani, mi se ascuţiseră aproape toate simţurile. Aşa că nu mică mi-a fost mirarea să mă aud strigat, ca prin vis: „Domn’ Raţiu! Domn’ Raţiu! Sînt eu, spionul Pacepa!“. La început, am crezut că n-aud bine, m-am scobit în urechi cu limba mică a ceasului, dar după cîteva clipe m-am pomenit strigat din nou: „Sînt eu, spionul Pacepa! Pace-pa!“. Noroc cu un grup de militari sovietici, care făceau poze erotice, la derută, în Piccadily Circus şi l-au recunoscut pe asul Serviciilor Secrete: „Alio, alio! Tavarişci Ratiu?! Kakaia spion, boje moi! Etă tavarisci Pacepa, ne panimaeti?!“. MARIUS TUCĂ: Deci, vorba lui Petre Roman: s-a demascat, s-a demascat! ION RAŢIU: Avea voie, măcar o dată! Fiindcă erau interese prea mari în joc, de-a dreptul strategice! HORIA ALEXANDRESCU: Hai, că ne-aţi dat gata, domnule Raţiu! Asta e scenă de film, puteaţi candida la Premiul Oscar... ION RAŢIU: Staţi să vedeţi, că asta n-a fost nimic. Mînat de cele mai nobile intenţii, generalul Pacepa a dus mîinile pîlnie la gură şi a strigat: „Nene Iancule, am venit să te avertizez! Te paşte o mare primejdie, Ceauşescu m-a trimis să te omor! Să te fac harcea-parcea! Intestinele să ţi le tricotez! Fugi cît mai e timp, nenorocitule!“. Acuma, io mă aflam într-o dilemă îngrozitoare: dacă mă dădeam jos, mă omora, dacă nu mă dădeam jos, muream de-atîta găinaţ de porumbei şi pescăruşi, de pe Tamisa, care mă făcuseră alb ca varul. Atunci am strigat și eu ce ştiam mai bine: „Ola-ritiii! Ola-ritiii!“. MARIUS TUCĂ: Chiar aşa, dom’le? Pasările alea n-aveau puţină lipsă de respect, vorba aia, Ordinul Jartierei era la gîtul matale... ION RAŢIU: Io ştiam din sport că cea mai bună apărare e atacul. MARIUS TUCĂ: Atacul de cord! HORIA ALEXANDRESCU: Lasă-l, Marius, să povestească. Omul asta a văzut moartea cu ochii. ION RAȚIU: Da, de unde știi? M-am uitat în oglindă şi nu m-am recunoscut. Atunci, mi-a venit o idee salvatoare. L-am întrebat pe Pacepa: „Cum poţi dovedi d-ta că eu sînt Ion Raţiu?“. La care el, ţopăind ca un apucat, a început să rîdă şi să se ţină cu mîinile de burtă: „Ha-ha-ha! Cine nu te cunoaşte pe matale, coane Iancule? Îţi place Vinul de Jidvei pe care îl bei carcalete, în combinaţie cu Romul de Jamaica, Mao-Tai de Shanghai şi Creolina de Cotentina?!“. Într-adevăr, eu eram! Pungaşul avusese acces la dosarul meu! MARIUS TUCĂ: Domn’ Rațiu, dar chiar beţi dvs. trotilul asta? ION RAŢIU: Da’ de ce nu? Un adevărat democrat trebuie să țină la tăvăleală. O dată, am băut cu Regina nişte ţuică „ochii lui Dobrin“ pînă am băgat-o sub masă. MARIUS TUCĂ: Pe regină? ION RAŢIU: Nu, pe ţuică, fiindcă dăduse năvală tot Guvernul laburist și n-aveam de împărţit la toţi. HORIA ALEXANDRESCU: Domnule Raţiu, totuşi, n-am înţeles: generalul Pacepa venise să vă avertizeze sau să vă omoare? ION RAŢIU: Venise să mă avertizeze că mă omoară! Aici era mîna lui Ceauşescu. MARIUS TUCĂ: Dar ce putea să aibă Ceauşescu cu dvs.? ION RAŢIU: Aici e buba: eu îi stricasem vizita oficială pe care o făcuse la Londra! MARIUS TUCĂ: Din poziţia aia, îmbelciugat la 50 de metri înălţime, nu v-a fost cam greu? ION RAŢIU: Normal că eu nu m-am mişcat de-acolo. Dar am conceput un plan diabolic, pe care l-am transmis Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Planul consta în următoarele: U.M.R.L. să facă, rapid, clismă la cei 6 cai ai caleştii regale! MARIUS TUCĂ: Cum aşa, dom’ Raţiu? Toată Uniunea Mondială a Românilor Liberi să facă clismă la nişte cai? ION RAŢIU: Da, tinere, ce ţi se pare anormal? Pai Uniunea asta e compusă din 2 oameni: eu şi feciorul meu, Nicholas. Zis şi făcut! Imediat cum a

trecut caleaşca regală prin centrul oraşului, caii au început, vorba aia, să se balege. Evident că roţile au alunecat pe macadam şi atelajul s-a răsturnat, după cum urmează: Nea Nicu peste Regină, iar Coana Leana sub Rege. Eu, care mă ascunsesem după cifra 12, fiindcă bătuse ora prînzului, rîdeam ca un cocoşat! Atunci m-a văzut Elena Ceauşescu, care avea un ochi de vultur şi altul de Amiralul Nelson. Închipuiți-vă, dragii mei, că din poziţia aia, de claie peste grămadă, înalţii demnitari mi-au adresat nişte cuvinte foarte, foarte greu de reprodus. HORIA ALEXANDRESCU: Dacă nu le puteţi reproduce, aveţi dreptul să tăceți. ION RAŢIU: Ba da, pot, deşi nici acum, la 80 de ani ai mei, nu-mi vine să cred că-i adevărat. Elena Ceauşescu mi-a strigat: „Rațiule, dar-ar boala-n tine, ce-avusăşi mă, cu noi? Dar cu caii ce-ai avut? Rîzi, ai? Nu-ți e ruşine că te văd colegii mei academicieni, din întreaga lume? Te pitişi după litera doişpe, sanchi, crezi că nu te-am ginit!“. Apoi, m-a văzut şi suverana, care, din poziţia aia, îl decora pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu cu Ordinul Extraordinar „Monarhia salvează Coşmelia“, clasa Zero – cea mai înaltă distincţie britanică. Majestatea Sa mi-a spus: „My dear John, dacă ai vreun amestec în bălegarea acestor cai regeşti, atunci fie ca pe loc să damblageşti!“. A fost apoi rîndul secretarului general al partidului, care nu mi s-a adresat direct, ci a smuls coroana din capul Regelui, lăsîndu-l pe acesta într-o bască găurită de gloanţe – trofeu de război, de la Ziua cea mai lungă, 6 iunie 1944. MARIUS TUCĂ: Şi ce-a făcut nea Nicu cu coroana? ION RAŢIU: Acolo montase Securitatea Română un dispozitiv minuscul, un fel de emiţător foarte sofisticat, făcut la ICECHIM din cauciuc poliizoprenic. Am ciulit urechile şi ce mi-a fost dat să aud? „Dragi pretini şi tovarăşi, aici Vulturul! Ion Rațiu atacat balegă! Caleaşca bîldîbîc, Regina sîc-sîc! Socialismul e în primejdie. Pregătiţi Pacepa, exterminaţi Raţiu! Nu i-ar mai muri mulţi înainte!“. MARIUS TUCĂ: Formidabil, dom’ Raţiu. Deci atunci a prins boală Ceauşescu pe matale! Dar, pînă vom trece mai departe, ia să vă pun eu o întrebare de 1 milion de lei: Unde a avut loc Răscoala de la Bobîlna? ION RAŢIU: La Căpîlna! MARIUS TUCĂ: Bravo, aţi cîştigat 1 milion de lei! HORIA ALEXANDRESCU: Domnule deputat, am rămas la momentul Pacepa. Nu putem trece prea uşor peste el, fiindcă populaţia aşteaptă cu sufletul la gură. Cum v-ați dat jos din Turnul Londrei? ION RAŢIU: Măi copii, Pacepa s-a purtat destul de frumos cu mine. Mi-a arătat un briceag şi mi-a spus: „Coane Iancule, vezi brişca asta? Am poruncă să-ți tai puța si să i-o duc Elenei Ceausescu, într-un borcan de formol!“. MARIUS TUCĂ: Hai, dom’le, că treaba asta s-a mai întîmplat o dată, în „Albă ca zăpada şi cei 7 pitici“. ION RAŢIU: Cum aşa? Le-a tăiat Pacepa puţa şi lor? MARIUS TUCĂ: Mai bine să mai luăm un telefon. Alo, bună seara. Cine-i la aparat? IOSIF SAVA: Sînt eu, Iosif Sava. MARIUS TUCĂ: Cine-a declarat recent că noul cartier evreiesc din Ferentari poate pune în pericol procesul de pace? IOSIF SAVA: Cum cine? Johann Sebastian Bach! Ce om! În limba germană, „Bach“ înseamnă „Rîu“, dar Beetnoven i-a spus lui Victor Surdu că nu-i un Rîu, ci o Mare! MARIUS TUCĂ: Mare e gradina lui Dumnezeu, dom’ Sava! Aţi cîştigat două abonamente la „Arici Pogonici“. Aveţi vreo întrebare pentru domnul Raţiu? IOSIF SAVA: Mda... Dom’ Raţiu, de ce nu candidaţi din nou la Preşedinţie? ION RAŢIU: O întrebare tocmai bună! Multă lume mă opreşte pe stradă şi mă roagă să candidez mereu, la nesfîrşit. La urma urmei, n-am decît 80 de anişori. Am o mare trecere la reprezentantele sexului frumos. Totuşi, de ce le-o zice aşa la femei? Ce, sexul meu nu e frumos? Am făcut baie azidimineaţă, în Lacul Morii, şi m-am admirat în luciul apei: am un sex foarte, foarte interesant, credeți-mă, e în formă de buton.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Moº Pascali,

un cîrciumar de la care avem de învãþat

Sîntem pe la finalul Secolului al XIX-lea. Moș Pascali fusese măcelar, dar se lăsase de hăcuit și tranșat și, cu ajutorul lui Hagi Ghiță Făgădău, și-a deschis pe strada Romană (azi Str. M. Eminescu, mai precis în zona Teatrului Metropolis) o cîrciumă. Locante erau cu duiumul pe vremea aceea și concurența grea, dar pragul lui Moș Pascali era călcat de numeroși clienți, unii mai de soi, alții mai… iar pentru cei din urmă instaurase cîrciumarul nostru un set de reguli de la care nu se abătea neam, fie că la masă era Caragiale ori Sturdza. Acest regulament intern, nemaivăzut, îl face pe Moș Pascali special, ba chiar un exemplu de bune practici din care ar putea să mai învețe și actualii noștrii patroni de locante. Să nu mai zăbovim cu alte cuvinte de prisos și să îl cităm pe unul dintre contemporanii săi, C. Cosco, care îl portretizează în volumul: ,,Cînd era bunica fată”. ,,E vorba de o cîrciumioară și de un crîșmar. Ca el n-au mai fost decît doi în Bucureștii de odinioară. Îi știa mai toată lumea pe vremea aceea și auzisem și eu de ei. Unul era Moș Pascali, altul era Gherghiceanu, pe la «Zece Mese», și mai tîrziu a fost unul, Cantili, prin Batiște. Despre o cîrciumă, s-ar zice, nu prea ai ce spune, deși George Rădulescu (Arhibald) a scris «Cele 30 de cîrciumi» deși tocmai de acolo capeți spor la vorbă. Licoarea (sîngele Domnului) pe care crîșmarul o împarte pe gologani slăvitorilor dă totdeauna aripi graiului, dacă creștinul nu-i prea… bigot, căci atunci ajunge mut și olog.

Dar Moș Pascali ori Gherghiceanu n-au fost cîrciumari ca mai toți cîrciumarii. Genul de a cîrciumări

al lui Moș Pascali a fost cu totul diferit și de aceea a ispitit cîteva condee de literați și ziariști cari au scris despre originalitatea lui. Pe la 1912 am aflat, la un pahar cu vin, în mahalaua mea, moartea lui Moș Pascali. Întovărășeam pe conu Iancu Popescu, prim-redactor pe vremea ceea la «Universul». Iancu Popescu era sfătos, știa multe și în jurul lui, ca la praznic, se făcuseră pîlc finii și prietenii

lui Moș Pascali, cari în ziua aceea împreună cu coana Rița, tovarășa de viață a negustorului, duseră la odihna de veci pe răposat, după o trecere prin viață de aproape un veac. S-a depănat viața acestui cîrciumar neobicinuit. Moș Pascali a început să negustorească pe vremea cînd negustorul care dădea lipsă la cîntar era purtat prin piață, în văzul tuturor, cu bucata de carne (sau alt produs) atîrnată la gît. Cel care aplica această pedeapsă era vestitul polițai, căpitanul Costache Chioru. Pascali era atunci măcelar și ocupa și el una din cele 24 de prăvălii (scaune de măcelărie) cîte erau pe vremuri în București, situate în spatele hotelului Dacia (Hanul lui Manuc) pe unde era și vadul sacagiilor. Moș Pascali a fost atunci un om de acțiune. A mers la Aga, în fruntea negustorilor din breasla lui, spre a prostesta împotriva cișniului, un fel de control al hotărîrii măcelarilor de a ridica prețul cărnii. Mai tîrziu, din cauza bolii ce dăduse într-o sumedenie de vite cumpărate, negoțul de măcelărie al lui Moș Pascali a mers tot mai greu și atunci, sprijinit de Hagi Ghiță Făgădău, s-a apucat de alt comerț. A deschis o cîrciumă într-o căsuță a bisericii Dichiu de pe Romană, unde, după cum am spus, azi se găsește Ateneul. Aici s-a făcut cunoscut Moș Pascali. Era negustor cinstit cum nu se mai poate și avea și marfă curată. Așa s-a întîmplat că în Bucureștii de altădată puțini au fost aceia cari să nu fi gustat – în cîrciumioara tare scundă – din pelinul minunat al lui Moș Pascali.

Dar originalitatea cîrciumarului era alta. Avea el anume vederi și socoteli în felul de a vinde. La el nu găseai vin la ghiață. Nu, ghiața îți răcește stomacul. Nici vin în vreun vas pe tejghea nu se pomenea. Vin trebuia să se bea proaspăt din butie. Cît cereai atîta aducea. Se scobora în pivniță de cîte ori ți-era să bei și-ți aducea vinul cu cana. Nu se bea cu paharul. Erau printre clienți numeroși cari își aveau cănile lor anume. Pe urmă, Moș Pascali nu dădea alt mezilic la vin decît «covrigi de la biserică». Cine voia, venea cu salam sau alte cele în buzunar, dar crîmarul nu-i da cuțit, ferit-a sfîntul. Zicea

Despre portocalele la români, de la Brâncoveanu la exportatori de fructe exotice

În trecut, portocalele erau destul de rare, greu de procurat, dar ceva mai comune decît alte trufandale venite de peste mări și țări. Mirajul lor a fost exacerbat de penuria socialistă a ultimelor decenii de dinainte de 1989, iar bunicii și străbunicii noștri (cei de la orașe) își aminteau o anume abundență a citricelor în piețele marilor și micilor orașe. Au fost perioade pe cînd, dacă nu erai sărac lipit pămîntului, îți permiteai, fără vreo gaură semnificativă în buget, să cumperi portocale. De exemplu, în 1877, în ciuda războiului, era ,,belșug si ieftinătate ca în basme: se mînca pentru doi lei masa la birturi bune, cam 90, 100 și 120 lunar cu abonament, iar în casă o familie obicinuită mînca o zi întreagă dintr-o coșniță ce nu costa de multe ori nici patru lei”. Să vedem și paritatea de la piața de atunci: puiul de găină 50 bani, găina 80 bani, rața 80, gîsca 1,20-1,50, curcanul 2,50-3,50, iepurele 3 lei, peștele sărat 20 - 40 bani, oul 0,5 - 0,10 bani, laptele 0,20 bani, smîntîna 0,40, untul 2 lei, portocalele 10 la leu. Ceva mai tîrziu, în Bucureștiul anului 1906 găsim la piață chitre –1,4 lei kilogramul, lămîi 13 buc. – 1 leu kilogramul, rodii – 70 de bani kilogramul. Prin comparație, o rață costa 2,5 – 3 lei perechea, gîsca 5 - 6 lei tot perechea, laptele (de vacă) 0,40 lei litrul, smîntîna între 0,80 și 1,60, untul 2,5, oul 0,75.

De la Brâncoveanu la Kogãlniceanu

În epoca brâncovenească (pe la 1700) găsim citrice: lîmîie, naramză, dar și un alt fruct exotic precum rodia. Dacă ne uităm în documentele din volumul ,,Istoria comerțului la români, mai ales băcănia” o să observăm că în corespondența negustorilor de la 1700 și începuturile anilor 1800 apar frecvent lămîile, dar mai ales zeama de lămîie. ,,În catalogul vămilor pe leatul 1784 Ghenarie 3, după care are a urma orănduitul vameș a vămui mărfurile” găsim mia de lămîi taxată cu 16 bani, iar mia de portocale cu 112. Tot înainte, prin preajma anului 1800, cofetarii bucureșteni importau ,,coji de lămîi, de portocale și de naramze”. Pe la mijlocul Secolului al XIX-lea, în casa boierească a unui ,,Conaș” (se bănuiește că e vorba de Iancu Otetelișanu)

găsim pe listele de cumpărături zilnice chitrele, iar din adnotările bucătarului Florea, ce muncea cu simbrie în casă, mai aflăm că ,,în sezonul rece, fructele preferate sînt «portocalele și lămîile»”.

În 1841, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi publicau, la Iași, cea mai veche carte de bucate din Moldova, din care nu lipsesc rețetele cu portocale. Avem două zalatine cu portocale și un consomé, dar care pe atunci nu avea înțelesul de astăzi.

Campioni la export

Asta era pe timpuri. În prezent, pare că stăm bine de tot în ceea ce privește exportul (da, ați citit bine) citricelor. Citisem mai demult pe undeva (naiba mai știe) cum România devenise pe timpul comunismului unul dintre cei mai mari exportatori de banane din lume. Chiar dacă sună imposibil, nu e deloc așa și totul ține de o inginerie financiară. Pe cînd aveam flotă comercială făceam destule schimburi cu țări care produc fructe exotice. Le dădeam, de exemplu, fier și luam banane și citrice la schimb. Treceam fructele pe acte românești și le ,,exportam” (transportam) în țările dispuse să plătească bani pe ele. Nici acum nu sîntem departe, datorită portului Constanța, unde ajung multe nave încărcate cu banane, citrice, nuci exotice etc. Ele sînt contabilizate în stocul firmelor românești, dar multe dintre ele iau calea exportului. ,,Potrivit datelor transmise de Institutul Naţional de Statistică în 2014, exporturile de banane, portocale, mandarine şi kiwi au ajuns la o valoare de

că se face murdărie «în local». Mesele din prăvălioara lui, frecate cu moloz, erau ca laptele, iar cuele de lemn păreau ca de argint. Țoiurile de țuică le ținea pururea astupate cu hîrtie să nu dea praful sau musca.

Și mai avea Moș Pascali ciudățeniile lui. Ciudățenii care erau tot atîtea porunci cuminți de cumpătare. Cum prindea că vreun client a cam trecut măsura, nu-i mai da de băut să-i fi plătit și aur. «Casă, masă, nu aveți?» era fraza convingătoare cu care hotăra mușteriul să plece. Să plece, că de altfel la orele 9 seara închidea prăvălia. Ziua chiar stabilise ceasurile cînd se putea bea: era așa, de la 12-1 și apoi de la 6-7 pînă la 9.

Numai cînd erau alegeri la școala de la Tunari, lîngă care era cîrciuma lui Moș Pascali se pierdea rînduiala aceasta, că veneau aci candidații politici și bătăușii de hotărau… cele ale momentului. Îmi spunea conu Iancu Popescu că a băut din pelinul lui Moș Pascali pînă și D.A. Sturdza, care era un ascet. Venia aici G.D. Pallade, venea Caragiale, D. Onciul, Al. Ciurcu, d. Mihail Sadoveanu – care a și scris ceva despre Moș Pascali – și atîția alții din lumea intelectuală și artistică.

Dar Moș Pascali avea prieteni mai de aproape, apoi fini cu nemiluita. Cu aceștia cîteodată ședea mai tîrziu. Trăgea obloanele, cinstea cu ei, apoi, cînd prindea la chef și el, o da pe cîntec și-i zicea cum se pricepea mai din inimă: «Stai lupe nu mă mînca/ Pîn’o răsări luna». Și nu lipsea nici negustorul din prăvălăie. Dintr-un colț, coana Rița, cu un cățeluș în poală, proveghia. Moș Pascali servia pe clienți, iar de la fereastra cîrciumei, ce da în stradă, mușcatele, rozmarinul, busuiocul, nelipsite de la locul lor, ca simbol al curatei și seninei gospodării dinăuntru, priveau cu roșul lor de viață și îmbiau și pe cei din cîrciumă și pe trecători, spunîndule parcă: «Ferice de cei care știu să muncească și să trăiască simplu cuminte și corect!». Așa a muncit și a trăit crîșmarul Moș Pascali cei 90 de ani ai lui. Iar în anul cînd s-a dărîmat prăvălia în care atîția ani văcuise, vînzînd vin, nu apă chioară, în acelaș an a urmat și el povestea dughianei: s-a năruit – așa ca și cum ar fi vrut să spue că artistul n-ar putea trăi fără opera lui”.

1,9 milioane de euro. În timp, exporturile de fructe româneşti (mere, pere, cireşe şi vişine) au totalizat 2,86 milioane de euro”. ,,În anul 2017, România a reușit să exporte în țări precum Albania, Bulgaria sau Italia nu mai puțin de 170 de tone de banane și 130 de tone de nuci de cocos sau nuci caju“. Tot în 2017 am exportat ,,370 de mii de tone de portocale, mandarine și lămîi, mai multe decît roșiile pe care le găsim din belșug în serele agricultorilor. În cantități ceva mai mici, România exporta și cafea, curmale, ananas, avocado sau mango”.

Ionel Teodoreanu

ºi festinul cu portocale

În decembrie 1920, Ionel Teodoreanu își făcea debutul în lumea culturală cu o traducere din Maxim Gorki, fiind plătit înzecit față de așteptări. Ce a făcut cu banii? De 20% din întreaga sumă primită a cumpărat portocale: ,,Mă așteptam la cinci sute de lei, foarte prețioși. Dar domnul Ibrăileanu, cu un aer de Moș Crăciun mucalit, a numărat cinci mii… Îmi venea să sar pe masa redacției făcînd o roată de tumbe, să dansez pe acoperișul palatului, să cînt în gura mare. Dar am făcut o altă nebunie. Am luat cea mai mîndră trăsură cu doi cai, m-am dus în piața Sfîntul Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale de la Anisia și am venit spre casă ca o corabie mediterană: numai aur și arome, urmărit de toate albinele, constelat. Acasă am țipat să se deschidă toate ferestrele. S-au deschis. Ai casei și servitorii s-au îmbulzit la ferestre. Și una cîte una portocalele au zburat înăuntru. Rîdea birjarul. Rîdeau vecinii, rîdeau obrajii din casa cu portocale, rîdea toată tinerețea mea și rîdea deasupra cerul ei. A rîs și domnul Ibrăileanu”.

Tot prin Iașiul prebelic și interbelic, în comunitatea evreiască (,,Evreii din Tîrguʼ Cucului de altădată” de Ion Mitican) portocalele erau la mare căutare: „Mai fiecare copil purta în buzunar o portocală, de la bunicul, pe care, din cînd în cînd o mirosea, o ducea la gură ca într-un sărut, și răzgîndindu-se, o punea înapoi, ținînd s-o mai păstreze. (…) Portocalul dînd mai întîi rodul și apoi făcînd frunzele, reprezenta talismanul speranței viitoare în Țara Sfîntă, care creștea odată cu ei, umplînd sufletele”.

GASTROART RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Prostia omenească din stradă

De o parte și de alta, pe trotuar lumea se adunase ca la circ. Majoritatea erau oameni trecuți de prima tinerețe, bătrîni, pensionari... Undeva, pe Strada Rudului, în apropierea magazinului de construcții, din Republica Ploiești, a lui Nenea Iancu, staționau o mașină a poliției și una a Smurdului... În afară de prezența lor, nu se vedea nici o mișcare care să dea de bănuit că s-ar fi întîmplat ceva grav în zonă... Dar omul, ca tot omul, cînd vede poliția și salvarea, imediat se gîndește la ce e mai rău... Așa e firea omenească. Fiecare își dădea cu părerea despre ceea ce presupunea că s-a petrecut, fără să știe nimic concret. Pentru că omul, cînd nu știe nimic precis, începe să înflorească lucrurile...

– Ce s-a întîmplat, ce-i cu atîta omenire?, întrebă un oarecare, cocoțat pe o bicicletă care troncănea la fiecare pedalare.

– Nu știu, răspunse un altul, care căsca și el gura, la fel ca ceilalți.

– Cică a fost împușcat un om... S-au auzit focuri de armă într-acolo, zise un altul, fără se privească spre un loc anume.

– Cum?... S-a împușcat?, se auzi o altă voce din mulțime. Vai de vremurile pe care le trăim, în loc să ne preocupe problema gunoaielor, că nu există stradă pe care să nu existe un munte de gunoi, unora le arde să se împuște, de parcă am trăi în sălbăticie, nu într-un oraș dintr-o țară europeană.

– Păi nu trebuia omul să-și facă dreptate?

– Care dreptate, nene?

– Nu știu... Trebuie să fie ceva serios la mijloc, dacă s-a recurs la pistol.

Toți începură să-și dea cu părerea și, de la un capăt la altul al străzii, fiecare vorbea în fel și chip.

– Acum tot omul își face dreptate singur, dacă îl calci pe bătătură.

– Să știi că așa este... Știu un caz, de la mine din sat: după ce l-a prins pe unul la furat de găini, l-a ciomăgit și l-a rupt cu bătaia pînă l-a omorît, după care i-a incendiat cadavrul pe cîmpul din apropiere. Acolo să fi văzut poliție, cîini de urmărire, anchetatori, salvări... Nu am văzut așa ceva decît în filme... Pentru ce? Pentru un hoț?..

– Aici e cu totul altceva... Cică, în imobilul în fața căruia se află mașina poliției și Smurdul, zise omul

arătînd vag cu mîna, proprietarul și-a găsit nevasta cu amantul în pat. Și-ar fi ieșit din fire și ar fi tras cu pistolul în ăla.

– Uite ceasul rău!

– Cică glonțul i-ar fi zdrobit țeasta... Am trecut eu pe acolo, adineaori. Vorbeau unii care cunosc familia... Ceasul rău cînd e să vină, vine cînd nici nu te-aștepți.

– Asta se întîmplă cînd e prea multă libertate... De prea multă libertate lumea a luat-o razna...

– Oamenii nu mai sînt cu Dumnezeu... Și acolo unde nu e Dumnezeu, diavolul lucrează.

– A înnebunit lumea, bre, de atîta Covid și de stat în casă... Și politicienii noștri nu fac nimic. Pînă de curînd, dacă ajungeai la spital pe picioarele tale, cu vreo altă boală decît Covidul, erai declarat covidist. Ieșeai din spital între patru scînduri, cu sicriul bătut în cuie, sigilat, că nu te mai vedea nimeni vreodată, decît în ceruri, dacă n-or fi fost și acolo restricții...

– Eu sînt pățit, numai că nu le-a mers cu mine. Văzînd cum stau lucrurile și bănuind ce voiau să-mi facă, m-am furișat printre asistente și alți bolnavi, și am luat-o la sănătoasa din camera de gardă. Nu a mai venit nimeni să mă caute nici pînă-n ziua de azi. Dar știți de ce făceau ei așa? Cică un doctor, cu cît avea mai mulți bolnavi de Covid, cu atît încasa mai mulți bani la salariu, bașca anumite stimulente de care beneficia spitalul. Așa i-am auzit vorbind pe mulți oameni. Care o fi fost adevărul numai Cel de Sus poate ști, și Maica Precista.

Se aprinseseră spiritele și, cînd să se bage un altul în vorbă, în ușa imobilului cu pricina apăru un cadru medical, sprijinind de braț o femeie în vîrstă, cu capul bandajat și cu o mînă legată de gît cu o fașă, tîrînduși un picior. Se îndreptară spre ambulanță, unde un alt cadru medical o ajută pe bătrînă să urce în mașină. După

Amintiri despre începuturile teatrului românesc

,,Dacă e să vorbim de primii făuritori ai teatrului românesc, cu sfințenie trebuie pomenit numele unui Mihăileanu, Demetriade, Mihail Pascaly și Millo, cel din urmă boier mare moldovean, și care, ca și Costache Rosetti, dînd cu piciorul convențiilor sociale din trecut, devine actor, își cheltuiește întreaga avere părintească și moare sărac. Teatrul, la acea epocă, era puțin frecventat, mai cu seamă cel românesc, elita socială preferînd a se abona la trupele de operă italiene, aduse de un domn Serghiade. La aceste trupe străine, de obicei lojile rangul I și al II-lea erau luate pe tot sezonul de boieri, încît restul omenirii trebuia să se mulțumească cu ce rămînea afară din abonament; și cu toate aceste precauții, nici antreprenorul Serghiade nu prea făcea afaceri splendide, mulțimea nu prea avea gustul dezvoltat pentru teatru.

Teatrul românesc o ducea forte greu. Mihăileanu și Pascali erau artiști dramatici, Millo, artist comic. Și cum între artiști exista un dram de invidie, mai niciodată acești mari artiști n-au putut a se înțelege. Mihăileanu juca pe scena Teatrului Național, iar Millo, în sala Bosell, astăzi desființată, în locul acestei săli luînd loc prăvălia d-lui Feder.

Piesele care se jucau, unele erau traduse, altele scrise de autori români. Millo se specializase în piesele scrise de Alecsandri și era admirabil în Barbu Lăutarul, în Coana Chirița și în toate în care juca; iar la sfîrșitul lui, dînd o ultimă reprezentație la Teatrul Național, care gemea de lume, nu pot uita impresia făcută asupra mea, cînd Millo, îmbrăcat în anteriu declama versurile lui Alecsandri din Barbu Lăutarul: Voi boieri de lumea nouă,/ Bună ziua vă zic vouă/ Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cîntec bătrînesc. Și bietul bătrîn s-a dus curînd după această reprezentație, lăsînd mulți urmași demni de el.

Mai tîrziu, Ștefan Vellescu, sosit din Paris, cu Conservatorul făcut, este numit ca director al Conservatorului din București, și mai toți tinerii care pe acea vreme îmbrățișaseră cariera artistică au fost elevii lui. Un Nottara, un Manolescu, Iulian Mateescu ș.a., au trecut cu siguranță sub maestra conducere a artistului Ștefan Vellescu. De Ștefan Vellescu se spunea că era cam fudul de ureche și, cum nici nu prea studia rolurile, bizuindu-se mai mult pe sufleur, la o reprezentație a Muschetarilor, jucînd rolul lui D’Artagnan, îi plesnește tricoul. Sufleurul îi atrage atenția, iar el repetă vorbele

ce personalul medical termină procedurile obișnuite în asemenea cazuri, salvarea porni în grabă cu femeia rănită spre spitalul de urgență. În urma ei, mulțimea începu să huiduie, adresîndu-i cuvinte grele.

– Nu e de glumă cu femeile astea, dar nici cu bărbații ăștia geloși nu e-n regulă.

– Aici nu e vorba de gelozie, tataie... A prins-o asupra faptului... Ce trebuia să facă?... Să-l fi invitat pe amant la o friptură și o sticlă de vin?!

– Lumea a luat-o razna, uite unde s-a ajuns... Împușcături... Capete sparte... De prea mult bine, maică... Nu mai e rușine... Pe vremea mea nu era atîta dezmăț ca acum...

Nu termină bine vorba femeia că, la scurt timp după ce plecă salvarea, în ușa imobilului apărură și polițiștii, care s-au pus pe fotografiat locul în care avusese loc accidentul, potrivit indicațiilor femeii care se afla în drum spre spital, cu multiple răni. Doar că aceasta nu fusese împușcată de soț, cum vorbea lumea, care nu avea habar ce se întîmplase... Biata femeie nici măcar nu avea bărbat, acesta murise de cîțiva ani buni, iar ea, acum singură și neajutorată, stătea la o nepoată după soră. Fusese lovită de un șofer grăbit, la o manevră greșită cu mașina.

– Vă rugăm să faceți loc pentru a ne putea desfășura activitatea... Nu avem timp de pierdut, trebuie să dăm de urma șoferului care a fugit de la locul faptei, după ce a accidentat-o pe bătrînică.

Mulțimea nu doar că se dădu deoparte, dar nu mai scotea nici o vorbă, privind la polițiștii care făceau de zor măsurătorile și demaraseră cercetările pentru a-l identifica pe șoferul care, după spusele femeii, era din zonă... Așadar, nici vorbă să fi fost cineva împușcat, ci, pur și simplu, fusese un accident de circulație, soldat cu rănirea unei persoane și fuga șoferului de la locul faptei.

Cum liniștea pusese stăpînire peste toată strada, de undeva, de pe o stradă lăturalnică, își făcu apariția o femeie la vreo cincizeci de ani, tragînd după sine un cărucior cu bucăți de fier vechi, care întrebă la nimereală:

– Accidentatul a murit? Era țigan?

– Nu, femeie, e o româncă de aici, din zonă.

– Dacă-i așa, pot să-mi văd liniștită de treburile mele.

Cu aceste vorbe, strada amuți, iar oamenii se împrăștiară la casele lor, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

sufleurului: Velescule, ți-a plesnit tricoul, ceea ce a produs un rîs homeric în întreaga sală.

I.D. Ionescu era unul dintre marii artiști de caféchantant, era și filantrop, punînd trupa și talentul lui la dispoziția celor care făceau apel la dînsul. Făcuse o avere frumoasă, dar cum din păcate artistul nu prea ținea la bani, cu aceeași ușurință cu care îi cîștiga, îi și cheltuia. La bătrînețe, ieșind alți tineri, aș putea zice ciraci de-ai lui, îi mai scăzuse din faimă, și după cîte am putut afla, avere n-a prea lăsat”.

D. HAGI THEODORAKY

Părintele

Arhimandrit Grigore Băbuș – o viață închinată lui Dumnezeu, Bisericii și cărților (II)

,,Piatră pe piatră să nu rămînă de această pușcărie”, a spus Părintele cînd, ca un cîine tras de lesă, era plimbat pe scările închisorii dintr-o cameră de tortură în alta. Și nu a mai rămas nici o cărămidă din pușcăria Uranus, fiind dărîmată cu ocazia sistematizării ordonate de Ceaușescu, pentru construirea Casei Poporului. În schimb, Părintele își amintește de Adrian Sas, omul care ,,s-a ocupat” de el și care, la finele anchetei, a simțit nevoia să-și ,,lipească” brutal palmele groase pe fața Arhimandritului. Îl compătimeam, era un copil, dacă avea 20 de ani. La Jilava am stat trei luni într-o cameră cu trei paturi suprapuse, unde eram la grămadă, cîte doi, într-un pat de 70 de centimetri. A urmat infernul Aiudului, după care a ajuns la Salcia și apoi la muncă forțată lîngă Dunăre, unde gardianul, om cumsecade, care ne păzea, l-a lăsat să cînte lîngă apă.

La distanță de acei ani, Radu Gyr i-a închinat Părintelui Băbuș o poezie, pe care i-a dictat-o în poarta Mînăstirii Cheia și pe care acesta mi-a pus-o la dispoziție:

După straie e monah, După nume e valah, După suflet, eu v-o spun, E duhovnicul meu bun

Stăm privind pe gînduri duși, De la Babeș la Băbuș, Unu-i ploaie și ninsoare, Altu’ zîmbet e și soare

Eu mă-ntreb: au, cum făcuși Că, deși îți spun Băbuș Și la suflet, și la minte, Veșnic tînăr ești, Părinte?

În închisoare, l-a avut tovarăș de suferință pe un alt mare reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, pe Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (1921-2011), cu care, după cum știm, lucrase la Biblioteca Palatului Patriahiei. În 1948, pe 23 februarie, acesta îi dedicase Părintelui Grigore o poezie, intitulată ,,Peregrinul”.

După punerea în libertate, a fost reprimit și încadrat în postul de preot la Catedrala Sf. Patriarhii, iar în toamna anului 1965 a fost delegat de Patriarhul Justinian cu conducerea Bibliotecii Sfîntului Sinod. Reîntors la Bibliotecă, a găsit un vast șantier de lucru. După ce s-a orientat exact asupra situației în care se afla biblioteca, a prezentat un plan autorităților superioare și, după ce a primit aprobările necesare, a procedat la reorganizarea bibliotecii și a reușit să dea Bibliotecii Sfîntului Sinod înfățișarea de astăzi, devenind astfel, în scurt timp, o bibliotecă teologică de prestigiu, care poate fi cercetată de profesori, doctoranzi, preoți și cercetători din instituțiile de cultură. Întregul fond de cărți a fost rînduit după toate legile biblioteconomice, iar numărul cărților se ridică astăzi la peste 95.000 de volume. Cu cărțile și manuscrisele pe care le-a achiziționat, fondul bibliotecii a crescut considerabil și constituie astăzi o valoare remarcabilă. La fel ca și slujirea la Sfîntul Altar, activitatea pe care a desfășurat-o la această bibliotecă a fost, pentru Sfinția Sa, o a doua profesie de inimă, pe care a îndeplinit-o cu mult interes și devotament, considerînd că în felul acesta slujește atît Sfînta Biserică, cît și valorile culturale ale Țării.

Fiind rînduit să predice uneori, Părintele Grigore Băbuș s-a remarcat și prin harul său de predicator și, mai ales de cîntăreț de biserică, prin glasul său duios, de român doinitor, cu voce gravă, întru slava lui Dumnezeu. Unele din predicile sale au fost publicate în revista GLASUL BISERICII, de-a lungul anilor 1958-1975. La acestea a contribuit și vocea sa baritonală, acea voce inconfundabilă, care

se distingea pînă și la Radio, cînd se trasmiteau slujbele de la Patriarhie.

Demn de amintit este și Părintele nicolae Trofin, care cînta alături de Înalt Prea Sfinția Sa, un tenor cu o voce unică prin dulceața și prin notele înalte atinse. Această personaliate a culturii noastre, frate mai mare al lui Virgil Trofin, a pătimit pentru a rămîne preot. Un timp, a fost profesor de canto la Școala Populară de Artă din București, solist în Corul Ansamblului Armatei, funcționar la ONT. Din cînd în cînd, Radioul transmitea piese interpretate cu dăruire și instrucție muzicală de acest slujitor al bisericii, cu părul său alb, ca o coroană în jurul capului. De altfel, numele acestui preot, care mi-a fost profesor la Școala Populară de Artă – Secția Canto Popular, pe care am urmat-o între 1972 și 1975, este amintit și de Arhimandritul Dr. Sebastian Barbu Bucur, în prefața la caseta BRAȚELE PĂRINTEȘTI – cîntări psaltice interpretate de Arhim. Grigore Băbuș, apărută în 2002. Acest eminent muzicolog subliniază importanța uceniciei făcute de Părintele Grigore la Mînăstirea Cheia: ,,Cunoscător temeinic al muzicii bisericești și înzestrat de Dumnezeu cu o voce deosebită, a slujit în Catedrala Patriarhiei mai întîi ca psalt la strană, alături de marele protopsalt Ilie Căltuț. Apoi, ca distins arhidiacon, făcînd parte din galeria de aur a slujitorilor de la Catedrala Patriarhiei Române, alături de Anton Uncu, Lavru Florea, Tuță Nica, Nicolae Trofin, Evghenie Dascălu, Alexandru Munteanu ș.a, erau împreună adevărate podoabe ale bisericii Catedralei”.

Arhimandritul Grigore Băbuș a fost legat de o caldă prietenie frățească de Prea Fericitul Patriarh Teoctist Ca fost coleg la Seminarul de la Cernica timp de 8 ani, i-a stat mereu în preajmă să-i fie de ajutor. În 1990, cînd Preafericitul Părinte Patriarh a vrut să se retragă, Părintele Arhimandrit l-a sfătuit să rămînă: ,,Odată plecat diriguitorul, nu se întrevedea cine să fie în loc”. Nu era vorba de o luptă, dimpotrivă: se căuta o soluție; s-a ajuns la nenumărate formule, toate cu semne de întrebare. Unii se gîndeau tot la Părintele Cleopa de la Sihăstria, om teologic pregătit, mare duhovnic, dar care nu voia să devină Patriarh, precizînd: ,,Or, la treaba asta nu merge oricum, numai cu duhovnicia, trebuie să te lupți cu cei din preajma ta și cu cei de departe”. În consecință, Părintele Grigore l-a sfătuit pe Preafericit să se interneze undeva și apoi să stea o vreme la o mînăstire pînă se limpezesc apele. Și așa a fost la Elias, două luni, și o lună la Mînăstirea Sinaia. Cînd a aflat că o delegație se va prezenta la Patriarh, l-a sunat și i-a spus: ,,Să-i primiți cu zîmbet și bunăvoință și primul cuvînt

să vă aparțină”. Cînd a fost amenințat de vizitatori, Părintele Patriarh a urmat sfatul Arhimandritului și le-a zîmbit. Părintele Grigore s-a bucurat cînd, a doua zi, dînd telefon la Palat, a aflat că ,,Se întoarce Patriarhul”.

În legătură cu profesia de bibliotecar, profesie pentru care avea cea mai înaltă considerație, Părintele Gigore Băbuș spunea că aceasta a fost o menire: a iubit cartea de mic. Îi plăcea să citească și să aibă la îndemînă cărțile proprii. De-a lungul unei vieți de Patriarh Biblic, a adunat o bibliotecă personală de peste 2.500 de tiluri – în majoritatea lor cărți de teologie, folositoare, mai ales, obștii căugărești, care să fie citite de cei avansați și mai puțin avansați în cunoștințe teologice. Cu această avere spirituală inestimabilă a înzestrat Biblioteca Mînăstirii Cheia, și Părintele Arhimandrit spera să apuce să pună personal cărțile în rafturi.

Multe s-ar putea spune despre Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș și toate numai de bine. Înalt Prea Sfinția Sa considera că longevitatea este un dar de la Dumnezeu, deși nu nega importanța vieții mînăstirești, cu un program de continuă activitate, ordonat, cu hrană dietetică, postiri, înfrînare, viață dusă în reculegere și rugăciuni, cu Dumnezeu în suflet și în gînd. Credința în Dumnezeu și slujirea Lui i-au luminat viața, i-au modelat sufletul și i-au dat forță să îndeplinească toate sarcinile ce i-au stat în față și să învingă răutățile detenției: credința în Dumnezeu, rugăciunile și cîntările bisericești l-au menținut pe linia de plutire și i-au dat puterea să îndure caznele la care era supus. Cînd nu putea altfel, cînta în gînd. Toate sînt în mîna Domnului – spunea Părintele. Sfinția Sa recomanda oricărui om să ducă o viață decentă, să fie corect cu sine însuși și cu cei din preajmă – lucruri foarte importante pentru sufletul său și pentru colectivul în care trăiește. Așa a trăit Părintele Arhimandrit Grigore Băbuș, și Dumnezeu i-a hărăzit o viață lungă, pusă în slujba Credinței, Bisericii, a Cărților și a oamenilor.

În ultima perioadă a vieții s-a retras la Mînăstirea Cheia, în casa construită de unchiul său –Arhimandritul Grigore Georgescu (1861-1940),,rugătorul aprins ca o candelă” (Cf. Arhim. Ioanichie Bălan). De casă aveau grijă, pe rînd, surorile sale (am cunoscut-o pe doamna Vetuța Florescu). Cu timpul, anii și-au spus cuvîntul.

În legătură cu data la care s-a mutat la odihna de veci, considerăm necesar să spunem și cititorilor o coincidență care, credem noi, are o deosebită semnificație. Părintele Grigore Băbuș era grav bolnav. Era internat la Spitalul de lîngă Piața Filantropia, unde l-am vizitat. Sprijinul său era un călugăr tînăr de la Mînăstirea Drajna (din Prahova), la care a fost stareț Părintele Galaction Stângă, astăzi, Episcop al Alexandriei și Teleormanului. Era întins pe pat, lucid, împăcat cu Dumnezeu. Și întîmplarea, căreia numai Dumnezeu îi poate lumina semnificația, este că acest Părinte dăruit de Spritul Sfînt să servească Biserica noastră Ortodoxă strămoșească, intrat în mînăstire la nici 14 ani, coleg de seminar și de facultate cu Patriarhul Teoctist, suflete și conștiințe gemene (îndrăznim să spunem), colaborînd tot timpul în activitatea pusă în slujba lui Dumnezeu, s-a înălțat la Ceruri în 2007, pe 7 februarie – ziua de naștere a Peafericirii Sale Teoctist, cel care a stat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române între 1986 și 2007 (ne-a părăsit tot în 2007, pe 30 iulie; se odihnește în Catedrala Patriarhală din București).

Arhimandridul Grigore Băbuș își doarme somnul de veci în Cimitirul de la Mînăstirea Cheia. Are un mormînt îngrijit, placat cu marmură albă și străjuit de o cruce care te îndeamnă, cînd ajungi în fața ei, să te închini cu evlavie. Și ne închinăm, rugîndu-L pe Dumnezeu să-l țină de-a dreapta Sa, în Ceata Îngerilor. Sfîrșit

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Timpul - ,,ucenicul lui Dumnezeu”

El, Timpul, este ,,ucenicul lui Dumnezeu”, al marelui Împărat care a ,,pictat” tot ce a creat. Și, aidoma maestrului său, ,,ucenicul” pictează mereu anotimp după anotimp, pe care ni le imprimă fiecăruia în parte pe chip. Tot el ne scrie amintirile despre ceea ce viața a avut de spus în existența noastră, pînă ce, încet-încet, ne îndreptăm spre Apus...

Copilăria mea a fost furată într-o noapte înstelată, cînd, ca un trăsnet venit din senin, destinul ne-a lovit, și am văzut cum lacrimile mamei s-au scurs pe un pămînt devenit, dintr-odată, străin, ocupat de pași cadențați, ai soldaților purtînd pălării cu pene de cocoș pe cap. Doar cu o zi înainte, aveam o casă mare, o familie frumoasă și multă speranță pentru viață. Copilăria mea s-a dus cu valurile vremii ce s-a scurs, iar florile din sufletul meu au intrat brutal în ranițele celor care ne-au ocupat: unguri, nemți, ruși...

Am trăit și vremea aceea întunecată, cînd Germania hitleristă a hotărît să intervină direct în treburile interne ale României, susținînd instaurarea unui regim de dictatură fascistă, care să urmeze o linie politică în acord cu interesele celui de al III-lea Reich. La 4 septembrie 1940, regele a făcut o ultimă încercare pentru a-și salva tronul, numind în fruntea guvernului pe Ion Antonescu, care avea legături strînse cu Garda de Fier. Teroarea a fost ridicată la rang de politică de stat, România fiind total subordonată Germaniei naziste care intrase în țară, cu trupele sale, la 12 octombrie 1940: 22.000 de soldați, pentru întreținerea cărora se cheltuiau multe milioane din bugetul statului. Cum am trăit în acea perioadă și cîtă spaimă am îndurat, e greu de spus în cuvinte.

La pas cu istoria, am trecut prin toate ,,toanele” ei: unguri, nemți, ruși, comunism, capitalism... Comu-

nismul se credea ,,stăpînul lumii”, așa cum azi o face actualul capitalism. Și iată că acum, cînd speram că, ,,europenizați”, vom trăi mai bine, ne bate în Poartă spaima că un război poate începe și la noi. Întotdeauna mi-am închipuit că viața are trei Porți care o definesc: Poarta Trecutului, Poarta Prezentului și Poarta Viitorului.

Dacă ar fi să mă nasc acum, și destinul, ținîndu-mă de mînă, m-ar întreba pe care poartă vreau să intru în viață, mi-ar fi foarte greu să aleg. Intrarea în viață pe poarta Viitorului pare să se reducă la un singur cuvînt: Apocalipsa, care a făcut deja un pas de la Răsărit, sperînd la un Nou Început.

,,Aud flori plîngînd, de sensibil ce sînt

Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pămînt.

La televizor nici nu pot să privesc

Să văd prădătorii în «ospăț nebunesc»...

E-atîta cruzime în noi și-n natură

Din ochi îmi curg lacrimi și sînge pe gură

Mi-e milă de tot ce e viu și mă doare

Că lumea se naște, trăiește și moare.

Trăim pe-o planetă de jaf și război

Fă, Doamne, ceva, fie-Ți milă de noi...” (C.V. Tudor) LILIAnA TETELEA

Ioniþă Tunsu, haiducul care l-a umilit pe Generalul Kiseleff cînd Bucureºtiul era ocupat de ruºi (I)

Haiducul Ioniță Tunsu a intrat în legendă, dar eroul chiar a existat, a fost un viteaz în carne și oase, cu o ceată de voinici înarmați cu flinte, greu de ucis. ,,Nu este o poveste. Ci o povestire adevărată, trăită, care s-a desfășurat pe vremea în care țara noastră era sub desele oblăduiri ale armatelor străine de ocupație”, ne spune istoricul George Potra. În continuare vom afla isprăvile lui Ioniță Tunsu de pe vremea în care orașul se afla sub stăpînire rusească. Pentru că da, rușii ne-au invadat și ocupat în numeroase rînduri și numai bine nu ne-a fost.

Ioniță Tunsu este haiducul care l-a înfruntat și umilit pe Generalul Pavel Kiseleff, adică pe Pavel Dimitrievici Kiseliov, după numele său rusesc. Contele a domnit în Țara Românească și Moldova între anii 1829-1834. După ce turcii au pierdut Războiul rusoturc (1828-1829), în urma Tratatului de la Adrianopol (1829), Principatele Române au fost ocupate de ruși, de muscali. Despre Pavel Kiseleff se spune că a fost un ocupant cumsecade, că ne-a dat Regulamentele Organice (prima noastră Constituție din istorie), a reorganizat administrația și a înființat prima Comisie pentru Înfrumusețarea Bucureștiului, în anul 1830.

Din documente oficiale aflăm că Ioniță Tunsu s-a născut în primii ani ai Secolului al XIX-lea în comuna Optași din județul Olt. De la Dumitrie Papazoglu (1811-1892) aflăm că Tunsu a fost paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Vechi de pe Podul Tîrgului de Afară, Calea Moșilor de astăzi. ,,Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”. A fost

paracliser și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței, numită Drumul Tîrgoviștei, pe atunci și își avea casa și locuința chiar în grădina bisericii, „care era plină de meri, pruni și vișini”. Tunsu i s-a spus pentru că a dezbrăcat rasa de țîrcovnic, și-a tăiat părul de om al bisericii și a pus mîna pe pușcă/cuțit/ toporișcă.

Ioniță Tunsu a avut un sfîrșit tragic, a fost prins prin trădarea unui român căruia îi botezase copiii: ,,După zavera cea mare în care țara a fost răsculată de Tudor Vladimirescu, la care s-a alăturat ca volintir și olteanul paracliser Ioniță, acesta a socotit că nu mai este cazul să pună ulei în candele și tămîie prin cădelnițe și a trecut la treburi mai folositoare” (George Potra, ,,Din Bucureștii de ieri”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990). ,,A avut o soartă nefericită, ca prin viclenie și trădare să cadă prins, ciuruit de gloanțe, mort după cîteva ore de suferință și înmormîntat la marginea unui șanț din afara Bucureștiului”.

,,Isprăvile

minunate ale lui Ioniþă Tunsu”

Erau vremuri grele în Principatele, era epidemie de holeră în țară și în București cînd Contele Pavel Kiseleff s-a instalat în oraș. Boierii fugeau la moșii și părăseau orașul ,,care rămăsese pustiu și sinistru”, în timp ce sărmanii mureau pe capete. ,,În fruntea unei cete de voinici, Ioniță Tunsu căuta să facă prin faptă dreptate, cît putea, și să ajute pe cei în nevoie, bineînțeles luînd de la cei bogați și dînd la cei săraci. Această categorie de

Cîte pericole pîndeau vaporul meu...

motto: ,,Aruncă-ți sarcina asupra Domnului și El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept. … Eu însă mă voi încrede în Tine” – Psalmul 55.22,23

RMS Carpathia, un vapor transatlantic britanic, a intrat în istorie fără voia sa, deoarece a ajuns primul la locul scufundării Titanicului. La cîrma lui se afla căpitanul Arthur Rostron. Cînd tocmai se pregătea de culcare, operatorul radio de la bord, HaroldCottam, a recepționat mesajele SOS ale vaporului aflat în pericol. Căpitanul vaporului Carpathia a decis să se deplaseze cu toată viteza spre Titanic, pentru a le veni în ajutor supraviețuitorilor naufragiului. Chiar dacă a ajuns prea tîrziu pentru a-i putea salva pe toți pasagerii, Carpathia a fost vasul care a recuperat supraviețuitorii aflați în bărcile de salvare ale Titanicului și i-a dus la New York. Presa vremii i-a declarat eroi pe membrii echipajului navei Carpathia. Căpitanul Arthur Rostron a povestit comisiei care investiga incidentul imaginea de groază care l-a întîmpinat. „Cînd s-a făcut ziuă, am văzut gheața pe lîngă care trecusem toată noaptea. M-am cutremurat de frică și m-am gîndit că, în acea noapte, Dumnezeu a fost Cel care a condus vaporul meu, și nu eu. Am văzut 20 de aisberguri de 45-60 de metri înălțime“, a spus acesta. Viața noastră poate fi asemănată cu o călătorie cu vaporul. Pericole nevăzute de ochii noștri se găsesc la tot pasul. Însă ferice de acela care și-a încredințat viața în mîinile atotputernicului Dumnezeu pentru timpul de acum și pentru veșnicie! Vaporul vieții sale are un Conducător sigur.

oameni se numeau haiduci, bărbați de curaj și acțiune, fără frică de moarte, indiferent dacă aceasta venea prin spînzurătoare sau prin glonț de pușcă (…). Generația noastră nu mai știe nimic despre ei. Noi, cei mai vîrstnici, în copilăria noastră, eram numai ochi și urechi cînd bunicii ne povesteau isprăvile lor minunate”. ,,Ioniță Tunsu și-a făcut o ceată compusă din tineri inimoși, aleși nu dintre tîlharii de rînd, ci din oameni care avuseseră mari necazuri în viață”, ne spune George Potra. Tunsu dădea tot ce jefuia văduvelor cu copii, oamenilor bătrîni de care n-avea nimeni grijă, gazdelor sărace la care poposea, iar o mică parte o reținea pentru existența cetei, ,,pentru procurarea de pistoale și iarbă de pușcă”. Lua de la bogați argintărie, șaluri, tot, astfel că ,,l-a lăsat pe boier Tache și pe cocoană numai în camașe”. Tunsu a băgat groaza în boieri, în negustorii bogați și în autoritățile de ocupație, astfel că Generalul Pavel Kiseleff a dat ordin boierului Iordache Filipescu, care avea funcția de Mare Vornic (adică Ministru de Interne), ,,să-l prinză cît mai neîntîrziat”. (va urma)

B365.RO

Din Bucure ş tii de altădată

Negustori turci în București, fotografiați în anul 1856 de Ludwig Angerer

File de istorie

100 de ani de la trecerea în eternitate a Părintelui Vasile Lucaciu (I)

La 28 noiembrie, comemorăm 100 de ani de la trecerea în eternitate a Părintelui Doctor Vasile Lucaciu. De aceea, am considerat că este nimerit să prezentăm, în cele ce urmează, felul în care au fost surprinse, în presa sătmăreană a vremii, decesul și ceremonia de înmormîntare a marelui patriot și luptător pentru Unire, născut pe meleagurile noastre. În ziarul Satu Mare, nr. 96, de miercuri, 29 noiembrie 1922, în articolul ,,Moartea părintelui Vasile Lucaciu”, se precizează: ,,Marți dimineața la orele 2, a încetat din viață marele luptător național, părintele Vasile Lucaciu. Este aproape un an de cînd obosit și răpus de boală, cu inima frîntă de durere, nu a părăsit patul suferințelor. Prin moartea lui pierdem pe unul din cei mai mari luptători naționali, care întreaga viață nu a avut alt crez decît acela de a se jertfi cu totul pe altarul patriei. Vremurile viitoare vor arăta adevărata și marea personalitate a celui ce, de la vîrsta de 12 ani, s-a îndreptat către pușcărie, unde l-au aruncat de atîtea ori dușmanii neamului. De atunci pînă la ultima bătaie a inimii, nu a avut o clipă de răgaz. Suflet zbuciumat de grijile și soarta neamului, a știut să ție trează conștiința națională prin vorba sa sonoră și blîndă de apostol, străbătută de cea mai puternică simțire. Sufletul lui se ridică la cer că lasă pentru vecie împlinit idealul pentru care a trăit. Marile serbări de Vineri, 1 Decembrie, vor fi cel mai potrivit și sublim prinos cu care va fi condus la lăcașul de veci de întreaga nație”.

În nr. 97, de duminică, 3 decembrie 1922, al aceluiași ziar, în articolul intitulat ,,Părintele Vasile Lucaciu”, A. Davidescu scrie: ,,S-a dus și el de pe lumea aceasta. În camera îndoliată i-am văzut chipul supt de fiorii morții. Luptătorul pentru cauza sfîntă a neamului său, s-a dus dintre cei vii. O mîngîiere îi va lumina spiritul pe lumea cealaltă, unde este purtat de necunoscut. A trăit clipele cînd idealul național visat s-a înfăptuit. Preotul purtat prin închisorile Ungariei și-a închis ochii pe vecie, însă în urma sa o să se ridice triumfătoare cauza pentru care a luptat. Puțini eroi au luptat atît cît defunctul Lucaciu, dar mai puțini sînt acei, care au avut norocul să vadă roadele acelei lupte. De obicei ei se sting în toiul frămîntărilor; dr. Lucaciu însă a supraviețuit clipelor de entuziasm și de bucurie ale Poporului Român. Odihnească în pace acela ce a fost părintele Vasile Lucaciu! Poporul Român îi va păstra veșnic memoria. Istoria va demonstra viitoarelor generații imensa sa personalitate. Secolele îi vor purta numele și, în galeria luptătorilor pentru întregirea Neamului Român, el va ocupa locul de frunte. Odihnească în pace!”.

Tot în același număr de ziar, în articolul ,,Transportarea părintelui Lucaciu la Șișești”, se menționează: ,,Cu un tren special au sosit în localitate domnii miniștri I. Brătianu și Moșoiu. Se mai aflau în Satu Mare domnii Octavian Goga, Pop Cicio, Trancu-Iași și vicepreședintele corpurilor legiuitoare. S-au depus coroane din partea Consiliului de Miniștri, Partidul Poporului, Cercul Tehnic și Camera deputaților. În fața catafalcului depus în biserica română, după oficierea serviciului creștinesc P.S.S. Episcopul Frențiu a ținut o cuvîntare în care a arătat meritele părintelui Lucaciu. Domnul Ion Brătianu, după ce vorbește de luptele naționale duse de către defunctul părinte, îl decorează cu Coroana României. Domnul Octavian Goga, printr-o vorbire care smulge lacrimi, povestește cum a cunoscut pe părintele Lucaciu. În cele mai ideale culori zugrăvește figura nepătată de nici o ambiție sau ură personală. Părintele Lucaciu –spune domnul Goga – stă deasupra noastră prin marea sa personalitate și prin setea sa după sfînta dreptate. Din partea Partidului Național a vorbit domnul Pop Cicio, fost ministru, care de asemenea descrie sufletul bun, dar în același timp plin de energie al decedatului. Domnia sa a depus o frumoasă coroană. Cel din urmă a vorbit domnul Trancu-Iași din partea Partidului Poporului.

Cortegiul a pornit spre gară unde cu un tren special sicriul a fost transportat la Șișești, unde va avea loc înmormîntarea. Străzile pe unde a trecut cortegiul erau îndoliate. Unități din regimentul 82 Infanterie au dat onorurile militare. Muzica militară cînta marșuri funebre. O lume imensă a condus cortegiul funerar pînă la gară. Miniștrii vor merge la Șișești pentru a-i depune cîteva coroane pe mormînt. S-a mai depus o coroană din partea societății «Astra». Alte societăți și admiratori au depus numeroase coroane”. În ziarul Satu Mare, nr. 98, de miercuri, 6 decembrie 1922, sub titlul ,,Părintele dr. Vasile Lucaciu”, generalul A. Butunoiu consemnează: ,,Un munte s-a prăbușit, un munte cu creștetul plin de zăpadă, dar care se înalță mîndru în sus, printre nori, pentru a ajunge pînă la soare ce îl împodobea cu o aureolă de raze luminoase. Este uriașul neamului, Vasile Lucaciu, care azi a plecat dintre noi; e acel suflet extraordinar, acea inimă incomparabilă, acel glas de bronz care timp de o jumătate de veac a răsunat ca o trîmbiță de alarmă în toate colțurile lumii, cînd cerînd dreptul la viață liberă a unui popor oprimat, arăta că în această lume mare și frumoasă trebuie să se găsească un colțișor și pentru poporul român. Plecînd din modestul sat Șișești, de la o umilă catedră de religie, a devenit repede apostolul cuvîntului Domnului și timp de o jumătate de veac ne-a încălzit sufletele, la focul speranțelor împlinirii unui vis măreț, vis pe care a avut norocul să-l vadă realizat. În această uriașă luptă a avut mult de suferit, dar nici suferințele, nici durerile nu au putut să-l clintească de la calea dreaptă și luminoasă ce își croise, nu a putut abate pe acest falnic stejar care a mers înainte cu credința în Dumnezeu, după cum mergeau vechii martiri ai creștinismului, a mers înainte spre acel sfînt ideal care era al nostru al tuturor: unitatea națională a românilor.

A fost greu drumul, pe un drum plin de stînci ascuțite sau prăpăstii înfiorătoare pe care Vasile Lucaciu l-a străbătut fără șovăire, lăsînd însă în colțurile stîncilor bucăți rupte din inima lui. L-am văzut cu toți în Satu Mare, în clipa solemnă cînd a fost instalat în modesta parohie din acest oraș; l-am văzut emoționat cînd ne citea sfînta evanghelie, pe cînd din ochi îi curgeau lacrimi, el care nu se emoționase niciodată în fața tribunalelor și nu plînsese în fundul temnițelor. A fost un moment solemn, un moment înălțător pentru noi toți, cînd am văzut pe acest titan plîngînd, pe cînd sufletul lui i se topea într-un duios noian de sentimente.

Opera lui Vasile Lucaciu nu poate să fie cunoscută, pentru că el a fost prea aproape de noi, a fost prea mare, ca să-l putem înțelege, să-l putem cuprinde cu ochii; iar sufletul lui a fost prea luminos ca să putem judeca puterea și tăria sentimentelor ce clocoteau tumultuos în el ca întrun vulcan, sentimente care țîșneau în fîșii de lumină ce încălzeau și luminau necontenit sufletele noastre.

Vor trece anii și numai istoria va putea descrie această operă gigantică a lui Vasile Lucaciu, numai istoria rece și neînduplecată va putea cerne și dărîma iluzii trecătoare pe care numai oamenii reușesc a le face în jurul numelui lor, oameni care vor fi dați lesne uitării, iar Lucaciu va fi aranjat în cadrul luminos ce i se cuvine. Moartea l-a luat tocmai cînd aveam mai mare nevoie de el, tocmai cînd începe o nouă luptă pentru a ne duce pe calea unirii sufletești, pe noi, fiii așa de îndărătnici.

Astăzi, acel care a fost părintele Lucaciu pornește dintre noi spre locuința de veci, în satul Șișești, umil sat, necunoscut, ascuns în sălbatice dar fermecătoare plaiuri, merge în acel sătișor de unde istoria va depăna fir cu fir tot ce a împlinit el o viață întreagă, de unde va desprinde cuvinte și învățături de evanghelie pe care le va trece în cărțile ei, iar pe el îl va aranja alături de marii apostoli, de marii martiri ai neamului, unde va rămîne în veci după cum în veci va rămîne în inimile noastre”.

Cuvinte frumoase rostește, în același număr de ziar, Alexandru Mandea, consilier la Curtea de Apel Oradea

Mare, în articolul ,,Cel care s-a dus...”: ,,Cînd, într-o seară superbă, se ofilește o floare, prețioasă prin raritatea ei, se trezește în suflet o senzație de nostalgie duioasă. Într-o pădure seculară, priveliștea stejarului bătrîn doborît de trăznet te cutremură de înfiorarea gîndului nimicniciei vieții pămîntești. Se deslipește de sînul unei familii un vlăstar plin de minte și vlagă, se umple inima de jale. Dar, cînd din atmosfera unui întreg neam, întregit de o clipă, se dezrădăcinează, una cîte una, figuri simbolice de credință și de biruință, sufletele noastre, podidite de lacrimi și copleșite de durere, se apleacă umile și rugătoare, înaintea Dumnezeirii. Zi cu zi, se adîncește durerea noastră. Căci zi cu zi, se întunecă o lumină, se stinge o stea; moare o energie, se îngroapă o nădejde... Ar părea că misterul unei mîini răzbunătoare, vrăjmașe, frămîntă frunțile noastre, dacă o lege fizică nebiruită n-ar desluși fenomenul zguduitor de dureros.

După generațiunea creatoare a statului român politic și cultural, generațiunea lui Brătianu, Kogălniceanu, Golescu, Maiorescu și atîția alții, prefăcută în pulbere de aur, ne părăsesc acum făuritorii idealului de unitate națională, sufletele zămislite în aluatul zeilor, mințile aprinse de scînteia divină, energiile răscolitoare de idealuri și credință, visătorii și eroii. Între aceștia este și părintele Lucaciu.

Cine din cei de dincolo de Carpați n-a simțit tresărirea de admirație frățească, unii mai sceptici, un fior de învioirare de cîte ori ne împărtășeam istoria luptelor lui Lucaciu, pentru zdrobirea zăgazurilor ce înăbușeau izbucnirea vieții românești, pe un pămînt secular român? Cine n-a picurat lacrimi la vestea întemnițării lui Lucaciu, în întunericul umezos al unei încăperi înguste și nesănătoase? Cine nu s-a simțit încins de acea legătură sfîntă, comunitatea de simțire și gîndire? Și cine din cei de dincolo de Carpați, n-a primit sugestia de îmbărbătare a luptelor istorice purtate de Lucaciu între alții? Și în ungherul cărei inimi n-a licărit raza de izbăvire? Lucaciu a înveșmîntat mentalitatea poporului și a fermecat sufletul lui.

Legenda populară țese episoade desprinse din viața lui neodihnită, păstorii doinesc suferințele lui, cîntăreții anonimi ritmează versuri ce perpetuează din generație în generație amintirea lui. Privirile de-a pururea stinse ale părintelui Lucaciu nu vor mai îmbrățișa: nici codrii noștri verzi de brazi, nici cîmpiile de mătase; dar, sufletul lui, în seninătatea cerească, va șopti, în templul Divinității, rugăciunea de veghere asupra destinului neamului românesc”.

În același număr de ziar, A. Davidescu vorbește despre înhumarea părintelui Lucaciu, în articolul ,,La Șișești”: ,,După terminarea serviciului divin și discursurilor la biserica română din Satu Mare, cortegiul funebru pornește la gară și se îmbarcă pentru Șișești.

Domnul primar Frențiu ține o mică cuvîntare, luîndu-și rămas bun în numele orașului de la acela ce a fost cetățean și paroh. Pornește întîi trenul ministerial, apoi cel special cu sicriul defunctului. Un imens public inundă gara și vagoanele sînt ocupate complet de acei ce doresc să ducă la lăcașul de veci pe părintele Vasile Lucaciu. De la Baia Sprie 80 de sănii au purtat pe asistenți pînă la comuna Șișești. Pe tot parcursul dintre Satu Mare și Baia, la fiecare gară au ieșit în întîmpinarea trenului preoți cu poporul, făcînd rugăciuni.

Aici, în biserica monumentală, zidită din inițiativa și cu ajutorul defunctului, a fost depus catafalcul. În interiorul bisericii, la stînga, se afla groapa unde va fi înmormîntat.

După ce se oficiază serviciul creștinesc, în prezența primului ministru, domnul Brătianu și general Moșoiu, precum și a delegaților Corpurilor legiuitoare, domnul general Butunoiu, reprezentanților diferitelor societăți studențești, domnul Cicio Pop, Octavian Goga etc., se încep cuvîntările. Vorbește cel dintîi P.S.S. Episcopul Hossu, apoi în numele guvernului domnul general Moșoiu, urmează: Marmeliuc din partea Bucovinei, Pântea-Basarabia, Tripon Ștefan din partea Ateneului Român, G. V. Botez din partea Ligii culturale, întrucît defunctul a fost prezident; din partea Mormintelor eroilor, săteanul Sabo din Chiuzbaia, domnul Marin Ștefănescu prof. univ., un student din partea studenților din Cluj și domnul Moldovean din Arad“.

(va urma)

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

Vasile Lucaciu (1852-1922)

156 de ani în slujba poporului român

Rostul Academiei Române – la o aniversare

Academia Română, inițiată la 1866, după o îndelungată pregătire în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, era o instituție nouă în peisajul tînărului stat național unitar român. Efervescența creatoare din acei ani de după Revoluția de la 1848-1849 a făurit condițiile favorabile unei astfel de întreprinderi intelectuale a elitei noastre.

Noua instituție a fost de la începuturile ei națională, enciclopedică și activă. A fost națională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spațiul românesc. Conform decretului de înființare, cei 21 de membri fondatori erau personalități marcante atît din Moldova și Țara Românească, cît și din teritoriile românești aflate sub stăpînirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina), țarist (Basarabia) și otoman (din rîndul românilor din Peninsula Balcanică). A fost enciclopedică, fiindcă a primit în rîndurile sale specialiști în diferite domenii ale cunoașterii. A fost activă, fiindcă i s-a cerut de la început de către societate să fie o prezență vie în viața publică. În acest sens, Academia și-a asumat rolul de consacrare a valorilor intelectuale de prim rang, de coordonatoare a științelor și artelor și de factor de echilibru în funcționarea și dezvoltarea României.

adesea fără formele legale elementare, de unele colecții de documente, monede, piese arheologice și opere de artă, transferate abuziv altor instituții și recuperate parțial după 1989.

Academia Română este o alcătuire omenească și, prin urmare, ea are toate calitățile și defectele unor asemenea creații imperfecte. Cu toate acestea, are și a avut în toată existența ei o anumită unicitate, bazată pe independența spiritului creator al elitei intelectuale de cel mai înalt nivel, elită pe care o reunește sub cupola ei.

tot numele de Academie, menită să substituie și să înjosească venerabila și adevărata Academie. Asemenea tentative de diminuare și de subminare a rolului Academiei Române în societate nu au încetat nici după 1989. Cu eforturi uriașe, Academia Română și-a recuperat – cel mai adesea prin costisitoare procese în justiție – o mare parte dintre proprietăți, pe care, din varii motive (mai ales din carențe și erori legislative), nu le poate chivernisi cum s-ar cuveni. Și aceste bunuri – provenite nu din mila statului, ci din donații generoase făcute de mari personalități, începînd cu Casa Regală a României – au stîrnit gelozia și chiar ura unor entități din societatea românească, nu numai sub regimul comunist, ci și în ultimele decenii.

În 1879 „Societatea Academică Română” a fost declarată, printr-o lege specială, „institut național”, sub numele de Academia Română – „persoană morală și independentă în toate lucrările, de orice natură” –, denumire ce s-a menținut apoi neîntrerupt pînă astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lîngă denumirea de „Academie” și numele statului român, figurînd astfel ca „Academia Republicii Populare Române” (în intervalul 1948-1965) și „Academia Republicii Socialiste România” (în perioada 19651989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradițională, de Academia Română.

Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituțiilor de cultură ale țării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerințe s-au făcut simțite din plin. Astfel, au fost excluși din Academie 98 de membri titulari, corespondenți și de onoare, considerați, datorită gîndirii, operei și convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii și ostili regimului comunist. Epurări s-au făcut și în rîndurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietățile Academiei au fost și ele supuse naționalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată,

Chiar dacă spicuim numele cele mai cunoscute de public din lista membrilor Academiei Române (Vasile Alecsandri, Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Alexandru Averescu, Victor Babeș, George Barițiu, Dan Berindei, Lucian Blaga, Gheorghe Brătianu, George Călinescu, Carol I, Timotei Cipariu, Liviu Ciulei, George Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gheorghe Dima, George Enescu, Gala Galaction, Ion Ghica, Octavian Goga, Vasile Goldiș, Nicolae Grigorescu, Dimitrie Gusti, Spiru Haret, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iuliu Hossu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, Iuliu Maniu, Solomon Marcus, Costache Negruzzi, Theodor Pallady, Alexandru Papiu Ilarian, Camil Petrescu, Ion Pillat, Marin Preda, Emil Racoviță, Ion Heliade Rădulescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Andrei Șaguna, Anghel Saligny, Ioan Slavici, Marin Sorescu, Gheorghe Țițeica, Nicolae Titulescu, George Topîrceanu, Tudor Vianu, Traian Vuia), ne dăm seama repede că este vorba, în fapt, de întreaga istorie a științei și culturii românești de la jumătatea Secolului al XIX-lea încoace.

Academia Română a stîrnit deopotrivă admirație, gelozie sau chiar indiferență. Cei mai importanți creatori de valori din cultura română și universală s-au exprimat cu deferență, cu prețuire, chiar cu termeni elogioși la adresa instituției. Alți intelectuali – unii de marcă – nereușind să pătrundă între membrii înaltului for, s-au simțit, cîteodată pe bună dreptate, frustrați și marginalizați, vărsîndu-și năduful asupra instituției. Au fost perioade în istoria mai recentă a României cînd anumite regimuri politice totalitare au încercat să-și subordoneze Academia sau chiar s-o anihileze. În acest sens, a excelat regimul comunist, care a confiscat în 1948 toate proprietățile Academiei și a exclus, în același an, circa 100 de membri ai Academiei, iar după 1974 nu a mai permis primirea de noi membri, lăsînd Academia să moară fizic. Tot regimul comunist a creat la un moment dat o instituție de propagandă paralelă, purtînd

Academia Română, în ciuda acestor avataruri, își continuă cu demnitate periplul în istoria românilor, fiindcă ea nu este o creație de conjunctură, nu s-a născut din dorința ori din ambiția unui om sau a altuia, ci prin decizia națiunii române, în serviciul căreia se află de 156 de ani.

Gheorghe Țițeica, marele matematician, arăta în 1931 de ce academicienii erau supranumiți „nemuritori”, nu ca indivizi, ci ca grup de spirite înalte: mai întîi, Academia este „izvorul nesfîrșit, fiindcă se reînnoiește necontenit în curgerea timpului, al energiei sufletești naționale, izvor de unde facem alegerea membrilor noștri”; în al doilea rînd, Academia este „șirul pe care-l socotim nesfîrșit, format din membrii care au fost și din cei care au să mai fie”. Din acest punct de vedere, „atributul de nemurire –conchidea marele savant – aparține, natural, neamului și instituției, iar nu fiecărui membru al ei” . Prin urmare, în ciuda unor ironici detractori, nu membrii ei individuali, ci Academia în ansamblul ei este nemuritoare, fiindcă ea este izvorul care strînge la un loc mereu energia sufletească națională și fiindcă face acest lucru prin șirul ei nesfîrșit de membri, puși în serviciul națiunii române. Academia este, așadar, nu o instituție de comunități intelectuale, ci una a elitei intelectuale de cel mai înalt nivel; ea nu s-a născut ca să judece sau să catalogheze oameni, ci să înalțe permanent spiritul uman pe culmile recunoașterii valorii. În dreaptă consecință, 181 de oameni aleși din țară și alte cîteva zeci aleși din lume, dintre cei circa 30 de milioane de români risipiți pe mai toate meridianele pămîntului – căci Academia nu poate depăși niciodată un număr fix de membri – nu au cum să tulbure viața Cetății decît înspre bine, înspre respectarea virtuților și valorilor dătătoare de încredere și de speranță. În consecință, celor care imită Academia Română prin jalnice surogate, celor care critică fără temei instituția, celor invidioși pe prestigiul ei și al membrilor ei, celor care se tem de marele renume al forului suprem de consacrare și de cercetare le reamintim că această supremă instanță a spiritului nu este a noastră, nici a înaintașilor noștri, ci a urmașilor noștri, în veacul vecilor, ca să parafrazăm vorbele celebre ale unui faimos membru al nostru, anume Barbu Ștefănescu Delavrancea. Din această perspectivă, Academia Română nu se poate asimila altor instituții ale statului – cum ar vrea unii funcționari grăbiți și superficiali –pentru că ea este unică, irepetabilă, independentă. Cei mai mulți membri ai Academiei Române sînt bătrîni și bolnavi, după viețile lor muncite, dăruite științei și creației. Ar fi onorabil ca societatea noastră – dacă nu mai are capacitatea să-i prețuiască așa cum se cuvine – să-i lase să existe demn, fiindcă mintea lor este încă un mare izvor de înțelepciune. Această înțelepciune vine din capacitățile fiecăruia – deoarece alegerea ca membru se face în urma marilor calități individuale – dar și din energia colectivă reunită sub „falnicele bolți”, adică din izvorul spiritual al națiunii române. Acesta poate să fie perceput de oricine direct, în 4 mai, declarată, între orele 10 și 13, „Ziua Porților Deschise”. Fie și numai pentru aceasta, sîntem datori să-i urăm Academiei Române – instituția noastră intelectuală statornică și păstrătoare a valorilor – acum, în 4 mai, la moment aniversar și într-o lume dezorientată, să-și poată duce mai departe misiunea, întru gloria creației spirituale românești și universale. La mulți ani! Acad. IoAn-AUrEL PoP

Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (124)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (6)

Ceaiul (4)

Cele zece virtuți ale ceaiului (3)

În Dinastia Tang mai persistă plata în natură –animale domestice, piele, coarne, lînă, ceai, sare, lemn, furaje, fructe, plante medicinale, uleiuri, hîrtie, cărbune, lac, ceară, grîne, zece tipuri de țesături, inclusiv mătase.

Extinderea consumului de ceai în Dinastia Tang favorizează producerea unei vesele de porțelan specifice, de o finețe și un rafinament, care vor crește cu vremea, uneori sub aparența unei simplități din ce în ce mai mari. Cum am amintit, în Dinastia Tang, ceaiul, ca și alcoolul, se consumă mai mult în afara mesei propriuzise, la început, ca aperitiv și la sfîrșit pentru ușurarea digestiei. Există obiceiuri legate de băutul ceaiului, tot așa cum există obiceiuri legate de consumul alcoolului. Ceaiul, al cărui consum se răspîndește începînd cu Secolele V-VI d.Chr., a devenit, începînd cu Dinastia Tang, o băutură universal răspîndită. Membrii tuturor păturilor sociale beau ceai și ceaiul se vinde atît pe stradă, în boluri, cît și în ceainării. Ceaiul fierbinte are rolul de a potoli setea – în Medicina Tradițională Chineză nu este recomandat consumul de alimente și băuturi reci – și de a vindeca. Ca și vinul, ceaiul este o băutură prețuită de consumatori. Se scoate un ceai bun pentru a servi o persoană cu care vrei să împărtășești un moment privilegiat. Există numeroase soiuri de ceai, diverse regiuni de cultivare, moduri de recoltare – frunză cu frunză în cazul celor mai bune ceaiuri –care îi încîntă pe cunoscătorii de ceai, iar prețurile pot deveni exorbitante. În China veche, inclusiv în Dinastia Tang, logodnicii își dăruiau unul altuia ceai de calitate, în semn de întărire a cuvîntului dat. Acest obicei este legat de particularitățile tulpinilor de ceai, care suportă răsădirea și, deci, simbolizează stabilitatea în dragoste.

În China nu există o Ceremonie a Ceaiului, precum în Japonia, dar această băutură nobilă a fost întotdeauna tratată conform prestigiului de care se bucură. Așa cum,

Bolile și Istoria (2)

Holera şi reforma sanitară (2)

Că ostaşii de rînd au avut mereu de suferit din pricina acestor boli ale mizeriei şi igienei dezastruoase, este de înţeles, dar astăzi ne pare greu de crezut că pînă și capetele încoronate au căzut victime dizenteriei sau tifosului. Între suveranii englezi care si-au condus personal armatele pe cîmpul de luptă, primul din această serie neagră este nimeni altul decît William Cuceritorul, mort în 1087 dintr-un ulcer perforat al intestinului, rezultat al îmbolnăvirii de febră tifoidă. Tiranicul Edward I, „ciocanul scoţienilor“, a murit, la rîndul său, în 1307, de dizenterie, la fel ca și eroul de la Agencourt. Henric V, în 1422. Un alt personaj de legendă, Edward, „Prinţul Negru“, moştenitorul regelui Edward III, a avut parte de o moarte la fel de ruşinoasă, şi putem spune că, în cazul lui, dizenteria poate fi făcută resposabilă de schimbarea destinelor Angliei. După moartea viteazului prinţ, tronul i-a revenit fiului său minor, care a guvernat într-una din cele mai dificile perioade din istoria ţării, după marea epidemie de ciumă din 1347-1349, sceptrul dovedindu-se însă prea greu pentru un copil... Pînă și moartea, în 1216, a regelui Ioan, eveniment transformat de cronicari într-o dramă romantică, pare să se fi datorat unei cauze la fel de puţin onorabile. Ultimul ospăţ al regelui, în care acesta s-a ghiftuit cu piersici și cidru nou, i-a provocat acestuia o diaree violentă, ce a dus la o ruptură a intestinului, deja slăbit de febra tifoidă pe care monarhul o contactase. Sfîrşitul altui „Flămînzilă“ ajuns pe tronul regal, Henric I, în 1135, are legătura cu o afecţiune vizînd aceeaşi sferă, anume indigestia. „El a înfulecat cu atîta lăcomie dintr-o mreană, felul său de mîncare favorit, încît nu a mai dat atenţie avertismentelor medicilor curţii, care-i interziseseră acest meniu deosebit de indigest“. Se spune că organismul regelui fusese atît de intoxicat, încît un

în Franța, un vin roșu bun se servește pe un șervet alb, pentru a îi pune în evidență coloritul, în pahare care îi scot în evidență aroma, însoțit de anumite feluri de mîncare, tot așa, în China Dinastiei Tang – și pînă în zilele noastre – un ceai de calitate se prepară și se servește într-o veselă aleasă, al cărei material, culoare, textură și formă sînt foarte elaborate. De mii de ani și, mai ales, începînd cu Dinastia Tang pînă în prezent, ceaiul este unul din cele mai cunoscute și apreciate simboluri ale Chinei. Ceaiul este unul dintre numeroase daruri pe care China le-a făcut umanității.

Porțelanul (1)

Arta ceramicii și porțelanului în China (1)

Porțelanul este un alt dar de preț pe care China l-a făcut omenirii. El a fost inventat și folosit în China acum mai mult de 4.000 de ani. Acesta este făcut din argilă albă, special arsă la temperatura de 1.2800C. Există mai multe metode prin care sînt lucrate aceste produse, cea mai cunoscută modalitate fiind: modelarea, decorarea și glazurarea. O altă metodă este modelarea și emailarea, apoi arderea din nou. A treia metodă este glazurarea primară, dedesubt, în albastru și roșu. Chinezii au perfecționat mereu lucrul la porțelan și au ajuns să producă numeroase piese care arată ca sticla, coralul, piatra și ca alte materiale. Patru obiective majore au influențat apariția și dezvoltarea Ceramicii și Porțelanului în China: lutul, combustibilul, sistemul de rîuri și piața. Acolo unde există în mod natural un lut „greu“, o mare cantitate de combustibil, rîuri pentru transport și o piață de desfacere, ceramica și porțelanul au înflorit. Arta preparării lutului, a glazurii și a tehnicilor de ardere s-a transmis din generație în generație, fiecare dezvoltînd maniere de decorare și preparare a culorilor, particulare, specifice zonei sale geografice și creînd diferite tipuri de ceramică și porțelan. De exemplu, materialul folosit de meșterii Chinei pentru a crea celebrul porțelan Jingdezhen, provincia Jianxi, era piatra de porțelan, amestecată cu caolinul, un material cu plasticitate slabă, pe care l-au prelucrat pentru o consistență fină și plasticitate mărită, prin ținerea lui sub apă timp de ani de zile. Jingdezhen este numit „Orașul Porțelanului“, porțelanurile de aici

om care ajutase la îmbălsămarea sa a murit, chinuit de dureri atroce, cîteva zile mai tîrziu...

Chiar și în timpuri mai recente, aceste boli au continuat să facă ravagii printre capetele încoronate. Prinţul consort Albert, soţul Reginei Victoria, a murit de tifos în 1861, în vreme ce fiul său, Edward VII a fost aproape să-şi piardă viaţa din cauza aceleiaşi maladii zece ani mai tîrziu, iar nepotul lui Edward, ţarul Nicolae II a suferit la fel de mult de tifos în 1900. Mama sa, Maria Feodorovna, a ţinut chiar să-și felicite fiul pentru înţelepciunea de care a dat dovadă, atunci cînd medicul curant al ţarului i-a raportat că Nicolae a refuzat să mănînce un cotlet de miel pînă ce acesta nu a fost mai întîi fiert bine în apă, și apoi tocat, precauţie recomandată în convalescenţa ulterioară bolii.

Analiza acestui grup de boli nu poate fi efectuată separat, pentru fiecare dintre ele, întrucît este vorba despre maladii înrudite şi declanşate deseori simultan, la acelaşi pacient, avînd denumirea de „febră continuă“. Unii medici au bănuit că nu este vorba decît de o singură boală, dar majoritatea credeau că simptomele diferite sînt de fapt variaţii în manifestarea aceluiaşi tip de maladie. Spre sfîrşitul verii și în toamna anului 1839, William Budd, un doctor din North Tawton, Devon, luase sub supraveghere medicală locuitorii mai multor sate din zonă, renumite pentru numărul mare de cazuri de „febră continuă“ produse. Budd a studiat cu acribie problema, ajungînd curînd la concluzia că are de-a face nu cu o singură boală, ci cu două. El a descoperit că, deşi ambele afecţiuni erau caracterizate de febră şi de apariţia de erupţii cutanate rozalii, una tindea să fie acută, ucigînd bolnavul în cîteva zile, iar cealaltă cronică, provocînd uneori luni de suferinţă. Nu este sigur dacă Budd însuşi a denumit cele două maladii, pentru că el nu şi-a publicat observaţiile pînă în 1873, răstimp în care descoperirea aceloraşi diferenţe era atribuită lui Sir William Jenner, în Marea Britanie (1849) şi lui William Wood Gerhard, din Philadelphia

fiind renumite în vechime în China și peste hotare. Era, de asemenea, furnizorul de porțelan al Curții imperiale. Porțelanul de Jingdezhen se caracterizează prin marea sa finețe, prin transluciditate, frumusețea formelor, a desenelor și a coloritului. Porțelanul de Jingdezhen a reînviat în epoca contemporană. Din rețeta acestui tip de porțelan s-a obținut, prin utilizarea unui cuțit special, și celebrul porțelan subțire „coajă de ou“, în cuptoarele de stat/imperiale din Dinastiile Ming și Qing-manciuriană.

Începînd cu Dinastia Han și continuînd cu Dinastiile Tang, Song, Yuan-mongolă și Ming, mari cantități de ceramică și porțelan au fost exportate din China către Coreea, Japonia, Insulele Ryukyu, Asia de Sud-Est, Filipine, Indonezia, India, Orientul Mijlociu, Coasta de est a Africii, Europa continentală, Marea Britanie etc. Artizanii de astăzi au acces la tehnologii moderne, au metode avansate de lucru, dar continuă să mențină și să aplice tehnicile tradiționale, unii învățînd singuri, alții studiind la academii și universități din întreaga Chină, inclusiv Taiwan.

Tipuri de ceramică și porțelan: a) Porțelanul albastru și alb (perioada cca. 1400 – 1700 d. Chr.); b) Ceramica celadon (perioada cca 1000 – 1600 d.Chr.) (n.n.: celadonul este termenul utilizat pentru numirea glazurii verzi a ceramicii din ținutul Longquan, provincia Zhejiang; c) Ceramica Tang, numită și „san cai“ (trei culori) – ceramica colorată din China Dinastiei Tang. Culorile folosite în decorarea vaselor din timpul Dinastiei Tang nu erau limitate la trei, ci erau variații de bază ale culorilor maron, verde și albastru; în vestul Tang, „trei culori“ se referea uneori la folosirea culorilor verde, galben și alb; mai tîrziu, alte două culori erau descrise ca și culoare ambrei (chihlimbarului) și crem. Vasele „trei culori“ erau originare din nordul Chinei, iar la cuptoarele de stat situate în Tongchuan, provincia Hebei și în Gongxian, provincia Henan, unde lutul folosit pentru vasele de înmormîntare era același cu cel folosit de ceramiștii din Tang. Multe din piesele create de ei – cămile, cai, dansatoare, războinici – erau puse în mormintele personalităților din Tang, cu credința că aveau să îi servească în lumea de apoi. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

(1837). Forma acută a fost numită „febra tifosului“, iar cea cronică „tifoidă“, pentru că semănau cu tifosul în unele privinţe, fără a fi însă identice cu teribila boală.

Continuîndu-şi cercetările, Budd a descoperit că majoritatea bolnavilor de tifoidă proveneau dintrun singur sat și își asigurau apa de băut de la aceeaşi fîntînă, puţin adîncă. Întîlnind la toţi pacienţii săi inconfundabilele simptome ale tifoidei, el şi-a imaginat că singura cale de transmitere era prin intermediul fîntînii cu pricina și a ajuns la concluzia că excreţiile bolnavilor ajungeau în sol, prin intermediul excrementelor şi de aici pătrundeau în pînza de apă freatică ce alimenta fîntîna, ajungînd astfel să se transmită și persoanelor sănătoase. După cîteva experienţe nereuşite, el a încercat să trateze latrinele cu clorură de var. Numărul cazurilor de tifoidă a scăzut simţitor, devenind în cele din urmă la fel de redus ca în oricare comunitate rurală din epoca respectivă. Istoricii locali, care au studiat arhivele satelor au remarcat apariţia, în anumite perioade ale anului și doar în anumite zone, a unui număr mai mare de decese, afectînd locuitorii de toate vîrstele. Uneori, ei au reuşit chiar să identifice „lanţul“ de transmitere a bolii, după numele familiilor care locuiau în regiunea respectivă și data la care membrii lor decedaseră, ba chiar să-şi identifice fîntînile răspunzătoare de transmiterea epidemiei.

Sistemul rural de aducere a apei de la o sursă de suprafaţă, din canale sau din fîntîni de mică adîncime și obiceiul des întîlnit în perioada medievală de a elimina dejecţiile fiziologice pe cîmpuri, spre a le fertiliza, a funcţionat satisfăcător vreme de secole fără a genera condiţii de trai insuportabile şi a persistat în cătunele izolate mult timp, pînă cînd a fost înlocuit de construirea toaletelor în pămînt, în preajma caselor acoperite cu stuf şi a fîntînii din gospodărie... (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mărineci, Oiţa, Goghe şi eu

Mărineci trăia în provincie și era însurat cu Oița. Goghe avea o garsonieră prin Rahova și era vecin cu mine. Se cunoșteau din armată. Fuseseră în același pluton și 16 luni dormiseră în paturile alea suprapuse. Pe urmă, s-au lăsat la vatră și fiecare s-a dus unde l-au chemat norocul și viața. Buun.

Dar, într-o zi, pe o vreme cîinoasă, Goghe s-a pomenit cu Mărineci la ușă. La picioarele lui se afla un geamatan maro din carton presat. ... Bă, Goghe, de cînd te caut! În spatele lui, stătea Oița, care ținea în brațe o plapumă legată cu un cordon. Zic, unde dracu’ o sta Goghe ăla în București?, că Bucureștiul e mare. Și se îmbrățișară acolo, în prag... Da’ și eu, Mărine, toată noaptea te visai, și aruncă o privire scurtă muierii. Zic, ce-o mai fi făcînd, bă, Mărineci? Da’ nu intrați?

Intrară și, după aia, se puseră la masa din bucătărioara îngustă. Hai să luăm de vreo două ori, că ne scularăm de cu noapte, să nu pierdem microbuzul, și abia apucarăm să înghițim vreo doi dumicați.

Pe urmă, s-au mutat în odaie. Cei doi musafiri ședeau pe marginea patului. În fața lor, pe un scaun, trei pahare, o sticlă cu vin și o scrumieră. Goghe, pe un alt scaun. Bărbații și-au aprins cîte o țigară. Că asta era toată mobila lui: patul și două scaune desperecheate. Cîteva haine atîrnau pe niște umerașe bătute în perete... Bă, dar frumos e acilea la tine, zise Mărineci, ca să zică și el ceva, și se lăsă puțin pe spate, făcînd cu ochii o inspecție circulară. Văd că ai și fereastră la stradă. Deh, făcu modest Goghe și întoarse capul spre fereastră, de parcă atunci ar fi descoperit-o acolo, am făcut și eu ceam putut, și o mai fulgeră o dată cu privirea pe fată.

Ploua. Vîntul rece aducea un spic de zăpadă și se vedeau vîrfurile copacilor desfrunziți, care se îndoiau încoace și-ncolo. Dar, în garsonieră era cald și bine. Acesta poate să fi fost și motivul pentru care musafirul și-a adus aminte, hodoronc-tronc, de caporalul lor. Ce-o mai fi făcînd dom’ Buzatu?... Auzi, Mărine, i-o tăie scurt Goghe, dar cu ce treabă pe la București?, și le mai turnă un pahar. Bă Goghe, începu ăla să mîrîie, pînă deunăzi, am lucrat la noi, la Negrești, într-o făbricuță de saci și sfoară de iută. Dar, afacerea a dat faliment și ce-am zis?: Ia hai, fă, să plecăm și noi în lume, să ne arănim, cum fac oamenii, și, d-acilea, cu nițel noroc, ne repezim și în Germania, la frati-tu... Mărineci lăsă privirile în jos și Oița se uită, pentru prima oară, la Goghe. Nu mai părea așa speriată și avea ochii verzi. Mă, eu lucrez la primărie, poate ați auzit, săpăm la șanțuri și montăm țevi de apă. Sînt șef de echipă, un inginer m-a pus... Dar, unde o să stați, că, în București, chiriile e mari, nu te apropii. Păi, ne-am gîndit că la matale, vorbi femeia pentru prima oară. În geamantan avem o sută de ouă. Întindem plapuma colea, lîngă calorifer, și aia e! Ne-or ajunge pînă ne-om face și noi un rost...

Deodată, poate de la vin, începură să vorbească unul peste altul. Mărineci o tot ținea cu caporalul Buzatu. Și Oița dădea din clanță cu fabrica aia de sfoară, care, de fapt, era mai mult o magazie. Iar Goghe, în afară de tîrnăcop, n-avea ce să le dea. Se făcuse tîrziu și vremea de afară aducea tot mai mult a iarnă. De la ei, de la etaj, se vedea în luminile mașinilor cum viscolește de-a binelea. Rarii trecători se grăbeau spre casă, și un cîine zgribulit aștepta un tramvai în stație. Eei, zise Mărineci, bătîndu-se cu palmele pe genunchi, hai, fă, să plecăm și noi... Un’ să plecați, Mărinescule, nu vedeți ce-i afară? Dormiți acilea. Oița se apucă să întindă plapuma lîngă calorifer. Ce dracu, mă, dormiți, ca țiganii, pe jos?

Treceți, domnule, în pat, că e loc destul. Și demonstrativ se întinse pe partea dinspre ușa camerei, cu Mărin pe partea dinspre perete, că patul era pus chiar în mijlocul camerei, și fata la mijloc. Mărin începu să sforăie de cum băgase cornul în pernă. La fel și Oița, că erau sculați de cu noapte. Se așezase cu fața spre bărba-su, cu mîna stîngă sub cap, și începu să sforăie ușor. În schimb, somnul fugise de la Goghe. Cum stătea așa, cu spatele spre ușă, simțea cum burta lui prindea forme, după spatele ei. Tulburat, își pusese piciorul pe piciorul ei, și ea nu făcea nici un gest să și-l retragă. Se apropiase de capul ei și părul îi mirosea a flori de cîmp. Nu se

crăpase de ziuă, că hotărîrea lui era deja luată: chiar astăzi va vorbi cu inginerul să-i angajeze.

Pe urmă. Goghe s-a încurcat cu Oița. Nu a doua zi, a treia. Fata nu era vreo frumusețe, dar ceva, ca un vis frumos, îl învăluia cînd începea ea să vorbească blînd și melodios. Dar, mai erau și ochii aceia, care-l tulburau ori de cîte ori își punea un batic verde cu dungi roșii. Luni de zile aveau să doarmă în acel pat și să facă un menaj reușit. Doar că, poate simțind ceva, Mărin împinsese fata la perete, punîndu-se între ea și celălalt. Aproape zilnic, prefăcîndu-se că se duce după materiale, la magazie, hoțul de Goghe se ducea acasă, unde îl aștepta Oița, că încă nu se eliberase locul la cantină. Femeia îl primea tăcută și cînd ăsta se întindea să o îmbrățișeze, ea se întorcea cu spatele și îi picura la ureche, nu... te rog... să nu vină Mărin... Atunci, el o răsturna pe pat și o poseda scurt și sălbatic, ca atunci cînd faci amor în condiții imposibile. După aia, minute întregi, fuma țigară după țigară pînă reușea să-și potolească tremurul mîinilor.

Pe urmă. Inginerul și-a deschis propria firmă de săpat șanțuri și a plecat să muncească prin Ardeal, unde cîștiga bani mai mulți, luîndu-i cu el pe cei mai destoinici muncitori. Mărineci, care ajunsese șef de echipă, în locul lui Goghe, muncea mult și nu se mai gîndea să plece în Germania, fiindcă uite, și aici îi mergea bine. De aceea s-a prins tîrziu că prietenul îi bărbărește muierea. Dar, nu numai atît. Goghe rămăsese cu serviciul la Primăria Capitalei și trăia fericit cu Oița, în casa lui. Și, în iarna următoare, cînd amorezii s-au dus să taie porcul la părinții lui Goghe, ca să se răzbune, Mărineci a venit fulger la București și mi-a vîndut mie garsoniera ăluia din Rahova. Un văr de-al meu, care e notar, ne-a aranjat actele, că nici dracul n-ar mai fi fost în stare să înțeleagă ceva. Între cele două garsoniere era doar un perete din cărămizi și mă gîndeam să mă extind, practicînd o trecere între ele.

Pe urmă. Cînd a aflat Goghe de afacere, s-a luat de mine, că ce-ai cătat, bă, să-mi furi garsoniera, ce fel de vecin îmi ești tu? Pardon, n-am furat-o de la tine, am cumpărat-o de la Mărin, pe el să-l apuci! Și să nu mă ameninți în casa mea, că odată întorc foaia! ...Între timp, după ce-i numărasem miile în palmă, Mărineci fugise în străinătate, n-avea nimeni ce-i mai face.

Centenarul naºterii

S-au împlinit 100 de ani de la nașterea celui care a scris unul dintre cele mai frumoase poeme din literatura noastră, ,,Mistrețul cu colți de argint”. Scriitorul Ștefan Augustin Doinaș s-a născut la 26 aprilie 1922, în comuna Sântana, din județul Arad. Poet, eseist, critic literar, intelectual public, membru titular al Academiei Române; a tradus din marii poeți ai lumii, începînd cu Faust de Goethe, și continuînd cu poemele lui Hölderlin, Stéphane Mallarmé, Paul Valéry, precum și din operele altor mari scriitori ai lumii. S-a stins din viață la vîrsta de 80 de ani.

O singură zi

Din şiragul de zile, o singură zi se desprinde, şi stă, şi aşteaptă.

N-o mai ajungi: între tine şi ea se iveşte o umbră, o mare, o treaptă.

N-a adus nici surpări de pămînt, nici lupte de stradă, nici flora luxuriantă a vreunei iubiri amară nu i-a fost clipa, nici ora.

Soarele-a răsărit, a plecat spre apus. Pămîntul a fost îngăduitor, tandru. Banalitatea ei avea chipul roz de floare dulceagă de oleandru.

O singură zi. Dar de ce tocmai ea?

Printre degetele-i divin răşchirate soarele asfinţeşte de sute de ori celelalte zile se uită mirate.

ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ

În sfîrșit. Nemairăbdînd înjurăturile și blestemele lor, am dat șifonierul la o parte și le-am ocupat garsoniera. Și, cînd au venit seara, obosiți și flămînzi, că alergaseră, toată ziua, prin zloată, să-și caute servici, au găsit ușa cu yala blocată pe dinăuntru. Ușcheală de la ușa mea, că acuș chem miliția! După asta, a trecut ceva vreme și cine ziceți că a sunat la interfon? Ați ghicit: miorlăita de Oița, nene, n-ai găsit, matale, în odaie o brățară așa și așa?... Sau altminteri. Nechemată de nimeni, Oiței i-ar fi fost tîrșală să vină acasă de capul ei, fiindcă nu uitase cum îi trăsese în piept pe băieți și pe inginer, că pusese mîna pe dolarii lui, și de-aia murise în Canada, nu de frig, de inimă rea, că-l lăsase gaștonia în izmene. Iar vechii ei prieteni ar fi așteptat-o, fără prejudecăți, în garsoniera pe care Goghe o răscumpărase de la mine. Cum domnișoara venise cu ceva mangoți pe ea, am zugrăvit odăile și le-am mobilat ca după Nechermann. În salonul din treapta, am instalat-o pe ea, și fără retușuri fundmentale, căci o mai ducea o vreme cu dotările de la mămițica ei. Ba nu, mint: singura cheltuială mi-a făcut-o o specialistă în smacuri și sulemeneli, care a știut să-i pună în valoare ochii ăia verzi. Iar în salonul din stînga i-am cazat pe idioții ăia vopsiți, botoxați, siliconați și tatuați pentru cei cu gusturi mai rafinate. Iar eu, ca patron unic, rup biletele la intrare și asigur securitatea pe palier și în interior. Iar cînd vin sărbătorile de peste an și nu prea e de muncă, să nu cad în depresie, mă retrag în garsoniera mea cu chirie, de deasupra, și practic literatura. Deocamdată, proză scurtă.

PAUL SUDITU

Pe urmă. Cînd apele s-au mai liniștit, m-am pomenit la ușă cu fugarul, slăbit și fără nici un ban. Dar, nici Goghe n-a avut parte prea mult de Oița care, cu ochii ei, ăia verzii, îl înnebunise și pe inginer, și fugiseră în Canada. Se stabiliseră la Montreal și cînd intrau în bisericuța aia grecească din nordul orașului, cu vrăjitoarea purtînd baticul ăla verde, inginerul nu mai știa de el. Se întorcea cu spatele la altar și se tot holba la ea fără să-i mai pese de oameni, care îl țistuiau scandalizați. Dar cînd a dat gerul ăla mare, Oița l-a găsit pe inginer mort în casă, că era bătrîn și bolnav. Și, rămasă fără nici un sprijin, ce era să facă, amărîta? S-a întors în România. Și cum eu aveam acum spațiu mai mult, i-am închiriat garsoniera lui Goghe, punînd șifonierul între noi, să nu iasă vorbe. Dar, la puțină vreme, ca un făcut, hop și Mărin din străinătate, cum v-am spus, fă-ți pomană, nene... M-am miluit și l-am băgat peste Oița. Nu trece nici o lună și cine ziceți cămi bate în ușă? Ați ghicit: Goghe, și el flămînd și lefter, că nu poți să zici că nu există coincidențe. Nu știu ce mîncau și cine cu cine dormea, dar, aveam balcoanele despărțite doar printr-un geam subțire și îi auzeam cum mă blestemau că, numai din cauza mea, fugise Oița cu Goghe și, pe urmă, cu inginerul taman la mama dracului, și se întețise foamea, că nu știau nici o limbă străină, și nu-i angaja nimeni. Pe partea astalaltă, Mărineci și Gogu se gîndeau numai la ea și ar fi chemat-o îndărăt, dar n-aveau nici ei unde sta. La rîndul ei, și Oița se gîndea la băieți, dar îi era rușine că îi trăsese în piept pe amîndoi, dar ce era să facă, era și ea mică, de unde să știe cum e cu bărbații ăștia? Așa, rabdă, fato, că nici ăia nu erau niște proști, făcuseră armata împreună și erau prieteni...

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

,,I COANA ” A RGENTINEI – 103 ANI DE LA NAȘTERE

Evita Perón, mai mult decît un mit

Numele îi va fi pururi legat de cel al melodiei din musicalul „Evita“, celebrul hit „Don’t Cry for Me Argentina“. Povestea ei a captat atenţia unei lumi întregi după ce a fost interpretată de extravaganta Madonna, în filmul biografic lansat în 1995. Cine a fost, cu adevărat, această legendară Primă Doamnă a Argentinei? Conaţionalii ei o privesc şi o respectă şi acum ca pe o icoană, deşi istoricii au făcut cunoscută şi partea neplăcută a legendei, cea referitoare la soţia unuia dintre preşedinții Argentinei care a condus ţara ca un dictator. Este vorba despre Juan Perón, cel care a fost ales de două ori şef de stat în ţara sud-americană, în perioada 1946-1955 şi în 1973-1974. Cu toate acestea, mulţi sînt de acord că María Eva Duarte de Perón a făcut ca lumea să ia în seamă Argentina în deceniile ʼ50 şi ʼ60 şi datorită ideilor ei progresiste, care aveau ca scop îmbunătăţirea vieţii populaţiei sărace. În scurta sa viaţă, de doar 33 de ani, neobosita Evita a trăit cît alţii în zece; şi-a urmat propriul interes sau chiar a fost dedicată trup şi suflet supuşilor ei argentinieni? Doar istoria ne va da acest răspuns.

Eva Duarte s-a născut pe 7 mai 1919 într-o familie săracă, în Los Toldos, Argentina. Părinții nu erau căsătoriți legal, ba, mai mult, Juan Duarte avea o altă familie în Chivilcoy. Cînd Eva avea un an, tatăl ei s-a întors definitiv la familia sa legală, lăsînd-o pe amanta sa, Juana Ibarguren, și pe copiii acesteia într-o sărăcie lucie. Rămasă fără susținere, Juana a fost nevoită să se mute în zona cea mai săracă din Junín. Pentru a-și crește copiii, femeia a cusut haine și a gătit pentru vecini, dar întreaga familie a fost stigmatizată din cauza abandonului tatălui și statutului ilegitim al copiilor. În 1934, la 15 ani, Eva a fugit din sat cu un tînăr muzician, cu destinația Buenos Aires. Relația tînărului cuplu s-a încheiat aproape la fel de repede cum începuse, dar Eva a rămas în capitala Argentinei.

În anii ’30 Buenos Aires era cunoscut și ca „Parisul Americii de Sud”, centrul avea numeroase cafenele, restaurante, teatre, case de filme și magazine luxoase, iar tînăra a fost sedusă de viața atît de diferită a marelui oraș. La început, s-a confruntat cu dificultăți financiare uriașe, dar era dispusă să facă orice îi era cu putință ca să-și cîștige pîinea. A început să lucreze într-un cabaret și a intrat în diverse medii care o puteau propulsa în carieră, iar pe 28 martie 1935, atrasă de lumea artistică, a debutat în piesa ,,Doamna Perez”, la Teatrul Comedias. În 1936, Eva a început seria turneelor la nivel național cu o companie de teatru, a lucrat ca model și a fost distribuită în cîteva melodrame cinematografice de serie B. În 1942, a semnat un contract pe cinci ani cu Radio Belgrano, ceea ce i-a asigurat stabilitatea financiară, dar și un rol într-un popular program istorico-dramatic numit ,,Marile femei ale istoriei”. Un an mai tîrziu, în

Lumea regilor şi culisele ei

De ce regele nu are voie să fie prea înțelept (2)

Franz Ferdinand al Austriei, urmaşul la tronul imperial asasinat în 1914 la Sarajevo, rezuma astfel dilema politicii de alianţe regale obsedate de „egalitatea de rang“: „Cînd i se întîmplă cuiva dintre noi să-i fie drag cineva, se găseşte imediat în arborele genealogic un fleac oarecare şi căsătoria este interzisă, şi aşa se ajunge ca, printre noi, soţul şi soţia să fie înrudiţi de vreo douăzeci de ori. Iar rezultatul este că jumătate dintre copii ies cretini şi epileptici“. El s-a decis la o „mezalianţă“, asupra căreia voi mai reveni, cu o simplă contesă, stră-strămătuşa mea.

Queen Victoria a înţeles primejdiile căsătoriilor în cadrul familiei cu mult înainte de descoperirea ingineriei genetice. Într-o corespondenţă cu fiica ei cea mare Vicky, mama lui Wilhelm al II-lea (şi stră-străbunică a soţiei mele) spunea: „Mi-aş dori foarte mult să găsim vreo cîţiva prinţi şi prinţese cu ochii negri pentru

1943, Eva Duarte devenise co-proprietară a rețelei de radio, cîștiga cinci sau șase mii de pesos pe lună și era una dintre cele mai bine plătite actrițe din țară.

Viața sa s-a schimbat pentru totdeauna cînd l-a întîlnit pe Juan Perón. Pe 15 ianuarie 1944, cînd un cutremur devastator a lovit orașul San Juan și a ucis zece mii de oameni, Perón, care era secretar la Ministerul Muncii, a înființat un fond pentru a strînge bani spre ajutorarea victimelor și i-a invitat pe cei mai cunoscuți actori argentinieni de radio și film să participe la popularizarea acțiunii. După o săptămînă de strîngere de fonduri, toți participanții s-au întîlnit la o gală organizată pe Stadionul Luna Park din Buenos Aires și aici, pe 22 ianuarie 1944, Eva Duarte l-a întîlnit pentru prima dată pe colonelul Juan Perón. Tînăra actriță a devenit curînd amanta colonelului. El avea 48 de ani și ea 24 în acel moment. După arestarea lui Perón, la pe 9 octombrie 1945, Eva Duarte a reușit să mobilizeze grupuri mari de muncitori și de soldați loiali lui Perón care aveau să facă o presiune publică fără precedent pentru eliberarea acestuia și acest lucru s-a întîmplat după 14 zile de detenție. Nu după mult timp, Juan Perón a cîștigat alegerile prezidențiale și s-a căsătorit cu Eva Duarte pe 9 decembrie 1945 în La Plata, într-o ceremonie salutată de mii de oameni.

În 1947, Eva a plecat fără soțul ei într-un „Turneu al curcubeului” foarte mediatizat în Europa, întîlnindu-se cu numeroși demnitari și șefi de stat, precum Francisco Franco și Papa Pius al XII-lea, iar incursiunea ei a fost considerată nu un turneu politic, ci unul apolitic al bunăvoinței. Eva a fost bine primită în Spania, unde a vizitat mormintele monarhilor spanioli Ferdinand și Isabella din Capilla Real de Granada și a oferit bancnote de 100 de pesetas multor copii săraci pe care i-a întîlnit în voiaj. Ea a vizitat apoi Roma, unde Papa Pius al XII-lea i-a oferit o audiență care a avut aceeași durată cu cea care era alocată de regulă unei regine și i-a oferit un rozariu. Următoarea oprire a fost Franța, unde a vizitat Palatul de la Versailles și l-a întîlnit pe Charles de Gaulle, apoi a mers în Elveția. În timpul turneului său în Europa, Eva Perón a fost prezentată pe coperta revistei Time, sub titlul „Eva Perón: Între două lumi, un curcubeu argentinian”. În anii următori, frumoasa soție a președintelui argentinian a fost foarte activă politic, oferea audiențe, primea cetățenii și se ocupa de problemele lor. Datorită sprijinului ei, Perón a cîștigat și alegerile din 1951.

Însă în același an, Evita a început să se simtă rău, iar pe 21 septembrie 1951, după multe investigații medicale, doctorii au confirmat că Prima Doamnă suferea de cancer cervical. Avea 32 de ani. Doi medici renumiți, americanul George Peck și argentinianul Ricardo Finocheto, au supus-o unei intervenții chirurgicale și apoi unei cure cu citostatice, fiind primul cetățean argentinian care a făcut chimioterapie. În ciuda histerectomiei, cancerul

copiii noştri. Îmi vine mereu în minte ce repeta dragul meu Papa, că în familia noastră nu poate pătrunde sînge proaspăt decît prin mici imperfecţiuni ale descendenţei... Mereu acelaşi păr blond şi aceiaşi ochi albaştri şi sîngele devine atît de limfatic... Nu e bine să nu ţinem seama de vorbele lui Papa, gîndeşte-te cum repeta: «Avem nevoie de puţin sînge tare»“.

Puţin probabil ca regina Victoria să fi avut idee ce anume nu era în regulă cu sîngele familiei regale engleze, atunci cînd scria aceste rînduri. Cercetările din zilele noastre sînt capabile să meargă mult mai departe. În anii şaizeci a apărut o carte esenţială care tratează această temă: George III and the Mad Business, de Richard Hunter şi Ida Macalpine. Potrivit tezei lor, George al III-lea (1738-1820), strămoşul hanoverian al reginei Victoria, considerat nebun în istorie, nu suferise nici de psihoză, nici de schizofrenie, ci de porfirie, tulburare metabolică provocată de incest. Unul dintre simptomele care însoţesc această maladie ar fi şi apariţia unor accese de demenţă. De atunci, medicii şi istoricii au revenit asupra defectelor genetice ale casei Hannover-Windsor, fără să ajungă, pînă în final, la un rezultat concludent. Istoricul britanic John C.G. Rohl este cel din urmă care a încercat să demonstreze că toţi urmaşii reginei Victoria

de col uterin s-a metastazat. Eva a apărut în public pentru ultima oară pe 4 iunie 1952, cînd soțul ei a depus jurămîntul pentru al doilea mandat.

Prima Doamnă ajunsese să cîntărească doar 36 de kilograme la sfîrșitul lui iunie 1952. A murit la ora 8.25, într-o sîmbătă seara, pe 26 iulie 1952. Transmisiunile radio din întreaga țară au fost întrerupte cu următorul anunț: ,,Biroul de presă al Președinției Națiunii își îndeplinește datoria foarte tristă de a informa populația republicii că, la ora 20.25, doamna Eva Perón, lider spiritual al națiunii, a decedat”. Străzile din Buenos Aires s-au umplut de oameni și de flori. În ciuda faptului că Eva Perón nu a deținut niciodată o funcție politică, guvernul a decis să organizeze funeralii naționale, rezervate de obicei unui șef de stat. La scurt timp după moartea Evitei, Juan a dat ordin ca trupul ei să fie îmbălsămat și să fie construit un memorial în onoarea frumoasei sale soții. Monumentul trebuia să fie o statuie proiectată a fi mai mare decît Statuia Libertății, iar trupul Evitei urma să fie așezat la baza monumentului. Înainte de a fi finalizată construcția memorialului, Juan Perón a fost răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat militară, Revolución Libertadora, în 1955, și a fugit în grabă din țară, fără a putea să facă aranjamente pentru a asigura soarta corpului Evitei.

Noile autorități au dus trupul ei într-un loc secret despre care nu s-a știut nimic timp de 16 ani. Din 1955 pînă în 1971, în timpul dictaturii militare din Argentina, a existat interdicția Perónismului și a devenit ilegal nu numai ca oamenii să dețină imagini cu Juan și Eva Perón, ci chiar să le rostească numele. În 1971, militarii au dezvăluit că trupul Evitei fusese înmormîntat într-o criptă din Milano. În 1971, corpul a fost exhumat și dus în Spania, unde se aflau în exil Juan Perón și a treia lui soție, Isabel, care au decis să păstreze cadavrul în sala de mese, pe o platformă. În 1973, Juan Perón a revenit în Argentina și a devenit președinte pentru a treia oară, dar un an mai tîrziu a murit în timp ce se afla în exercitarea funcției. I-a succedat a treia soție, Isabel Perón, care a decis ca trupul Evei Perón să fie înmormîntat în cavoul familiei Duarte din Cimitirul La Recoleta din Buenos Aires.

DOSARESECRETE.RO

sînt susceptibili de porfirie. Pentru asta însă, ar avea nevoie de analiza scaunului unor descendenţi în viaţă, boala putînd fi diagnosticată pe baza unei enzime din excremente. Cum Queen Victoria a avut nouă copii, care s-au înmulţit harnic cu toţii, există acum peste opt sute de urmaşi (printre care, şi de aceea trebuie să păstrez o rezervă asupra subiectului, şi copiii mei). Investigaţia profesorului Rohl s-a blocat, deoarece nici unul dintre descendenţi nu s-a arătat dispus, pînă în momentul de faţă, să-i pună la dispoziţie excrementele sale. Nu a marşat decît tatăl lui Ernst August von Hannover, dar mai degrabă în bătaie de joc, căci i-a trimis lui Rohl o probă ce provenea de la unul din oaspeţii săi. În pofida unor cereri cît se poate de politicoase, şeful actual al casei Hanovra, prinţul Ernst August, a refuzat, după cum era de aşteptat, toate solicitările de acest fel. Din păcate, probabil nu vom afla niciodată, fundamentat ştiinţific, de ce prinţul Charles vorbeşte cu florile şi Ferfried von Hohenzollern are gusturi atît de aparte în privinţa femeilor, în schimb, nimeni nu ne poate lipsi de exemplele cît se poate de bine susţinute documentar de gesturi excentrice comise de urmaşi ai casei Hanovra. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

„Şi-am închis uşa la tindă cu zăvorul“… 104 ani de la moartea marelui George Coşbuc

(urmare din pag. 1)

După programul de la redacție, amicii lui Bachus glumeau, lecturau cîte ceva, Popa Manta le binecuvînta vinul ca la Cana Galileii. Beau pînă se îmbătau. Acolo i-a cunoscut pe Duică și pe Septimiu Albini. Ion Bogdan Duică nu punea alcool în gură şi le atrăgea atenţia amicilor de pahar să nu se îmbete. „Frate Duică, noi, chiar de ne-am îmbăta cu vin, pînă mîine ne trezim… Dar tu, dacă te îmbeţi de atîta citit, nu te mai trezeşti toată viaţa!”, îi spunea George Coşbuc. Poetul ardelean, prin versurile căruia vorbeşte un neam întreg, a trăit între 20 septembrie 1866 și 9 mai 1918.

S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot grecocatolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise ,,că ştie poveşti”. De la bătrînul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vîrsta de cinci ani. Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţînd germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei ,,Muza someşeană” primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, ,,Pepelea din cenuşă”. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventînd doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla ,,Cărţile săteanului român”, continuă să tipărească poveşti şi basme versificate (,,Fulger”, ,,Brîul Cosînzenii”, ,,Tulnic şi Lioara”), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la ,,Tribuna”, inaugurîndu-se astfel o etapă hotărîtoare în formaţia sa. Debutul publicistic propriuzis se produce în momentul în care revista îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată ,,Filosofii şi plugarii”. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: ,,De vreo două săptămîni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la ,,Tribuna” a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în ,,Amintiri”: ,,Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori”.

O boală grea și o însurătoare pe măsură

Pontiful ,,Junimii”, Titu Maiorescu, îl invită pe Coșbuc să muncească la Bucureşti. La acea vreme Ardelul era sub ocupaţie austro-ungară, iar legile respectate erau cele semnate de Franz Iosef. Nu făcuse armata și nici

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: ,,Cea dintîi poezie am publicat-o la vîrsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi

n-avea de gînd să o facă, așa că putea fi declarat dezertor din armata lui Franz Iosef. Publicase mult, era recunoscut ca poet, pe la adunările literare poezia lui era citită. Nuși dorea să ajungă în pușcărie. Așa că, prin 1889, poetul trece Carpaţii şi se stabileşte în orașul de pe Dîmbovița, scăpînd de armată. Ardeleanul activ şi luminos devine conţopist la Casa Şcoalelor, slujbă ce-i induce o plictiseală cronică. Gregarismul de salon al celor de la ..Junimea” nu se potrivea deloc cu seriozitatea şi profunzimea lui de ardelean. Totuşi, se întîmplase un lucru bun în acea perioadă. Se împrietenise cu Slavici, mai trecea pe la redacţie, schimba o vorbă cu I.L Caragiale, îl admira pe Eminescu, ieşeau la un vin rubiniu. În rest, rătăcea singur pe străzile Bucureștiului şi se întorcea în decorul rece şi umed al camerei sale modeste închiriate. ,,Negri au fost anii aceia. Tot mai rău mă încovoia tristeţea şi dorul de a fugi acasă, în Ardeal. Ştii cine mi-a schimbat soarta? Librarul Constantin Sfetea şi o boală grea”. Dar Sfetea nu era în Bucureşti numai un simplu librar. Fondase revista „Vatra” solicitînd conducerea lui Slavici, Caragiale şi Coşbuc prin 1894. În redacţie, tot greul îl ducea Coşbuc. Muncea enorm. Sfetea-i aprecia talentul, îl respecta. La cîteva luni de muncă asiduă, Coşbuc nu mai apare în redacţie vreo două zile. Îngrijorat, librarul pune oameni să-l caute peste tot. Ştia că e un om serios, conştiincios, că nu dispare fără urmă. Într-un fund de mahala, pe la Nerva Traian, într-o casă veche şi o cameră cu foaie de ziar lipită pe rame, în loc de geam, cu podeaua spartă, în frig, cu un chip de ceară, ochi sticloşi, zguduit de frisoane, Coşbuc delira. Sfetea a adus o birjă cu un medic, l-a luat apoi pe sus şi l-a instalat în casa lui. Domnişoara Elena, sora librarului, l-a îngrijit pînă cînd poetul s-a însănătoşit. Apoi au păşit braţ la braţ spre altar. Din căsnicia lor sfinţită şi trainică s-a născut unicul fiu, Alexandru, cu păr buclat şi chip de înger. Timpul trece, Alexandru creşte, era de-o frumuseţe tulburătoare, poetul îl iubea la nebunie. Băiatul nu moştenise talentul de scriitor al tatălui său, dar învață limbi străine și să cînte la vioară. Într-o seară de vară, întrebat de către fiul său cum de poate să scrie atît de uşor, Coşbuc a ridicat paharul cu vin, a stat o clipă, apoi zîmbind a spus: ,,Întîi aud un cîntec în mine. Îl ascult. Şi pe urmă, cum fac compozitorii, aştern cuvîntul şi rima pe muzica asta…”.

Ultimul pahar cu vin

Într-o seară de august, 1915, familiile Ilarie Chendi, Zaharia Bîrsan, Ioan Slavici, doctorul Pop, Albini și Coşbuc se adunaseră în casa unor cunoscuţi în lumea bucureşteană ca „Fraţii Mircea” – patronii vestitului restaurant „Carul cu bere” – la un pahar cu vin şi gustări excelente. Lumea voioasă era electrizată de intrarea României în război. Pe cînd petrecerea era în toi, Coşbuc îşi aduce aminte că Alexandru îşi uitase acasă vioara. Gazda, doamna Miţi, a făcut urgent rost de una a unui lăutar, vecin al familiei. Alexandru ciupea vioara, tatăl său improviza note, schiţa o melodie. Au continuat cu strigări de nuntă. Umpleau paharele cu vin, cîntau, beau pînă la fund. Și de la capăt.

Muzeul memorial „George Coșbuc“, satul Coșbuc, județul Bistrița Năsăud

La plecare, Alexandru îi povesteşte lui Vintilă Russu Şirianu cum un bun prieten al său are un MercedesBenz torpedo, mare invenţie a secolului atunci, şi-l invită într-o excursie pe Valea Oltului; cum mama celui invitat se îmbolnăvise între timp, fiul lui Coșbuc a plecat în excursie doar cu prietenul posesor al maşinii. În noaptea de 29 august 1915, ochii seraficului chip s-au închis pentru totdeauna, în urma accidentului de maşină. Avea doar 20 de ani.

De la finele acelui august, de durere, Coşbuc devenise un mort între vii. Atunci, în casa lui tanti Miţi, a fost ultima petrecere alături de fiul său și tot atunci Coșbuc a băut ultimul pahar cu vin. După moartea fiului său, zilele semănau. Poetul slăbise mult, avea ochii arși de lacrimi, delira, îşi vedea fiul prin casă. Renunţase la scris. Arăta ca o fantomă care păşea încovoiată de umbra pălăriei negre spre Cimitirul Bellu, la locul de veci al fiului său, zilnic, la aceeași oră. Aşa a trăit, în casa de pe Calea Plevnei, din București, pînă în ultima ultima zi din primăvara vieții lui – 9 mai 1918. Apoi și-a găsit odihna în cripta de la Bellu, lîngă fiul său. Poate s-au întîlnit în ceruri. Cine știe?

În ziarul ,,Lumina”, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul „George Coşbuc“, afirmînd printre altele: ,,Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Pînă şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dînşii... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cît va trăi neamul românesc”.

Mai „trăieşte“ scrisul lui Coşbuc?

Casa poetului, transformată în muzeu, a fost ridicată chiar de către tatăl său, cu ajutorul oamenilor din sat. „Casa este una dintre cele mai vechi case din Ţara Năsăudului. Este ctitoria tatălui lui George Coşbuc, părintele Sebastian Coşbuc. La construcţia casei au ajutat toţi oamenii satului, de cînd s-a desprimăvărat şi pînă toamna tîrziu. Este una trainică, din piatră de carieră“, precizează custodele muzeului, Dorel Aurelian Someşan. Apreciată ca una din cele mai vechi clădiri din spaţiul Țării Năsăudului, casa natală a poetului George Coşbuc a fost clădită în preajma anului 1840, fiind locuită, rînd pe rînd, de părinţii poetului împreună cu cei paisprezece copii şi bunicul poetului, preotul Anton Coşbuc. După moartea preotului Sebastian, tatăl lui Coşbuc(1901) şi a mamei, Maria (1903), casa rămîne, prin înţelegerea fraţilor, celui mai mic dintre ei, Aurel. Acesta o transmite fiului mai mare, Sebastian, de la a cărui văduvă, Maria, o va cumpăra statul român în 1954. Din iniţiativa grupului de cărturari ardeleni, redactori ai revistei „Luceafărul”, de la Sibiu se convine de comun

acord cu „stăpînul” casei, Aurel Coşbuc, înfiinţarea unui muzeu dedicat poetului. Lucru acesta se şi întîmplă, şi astfel casa natală a poetului Coşbuc devine primul muzeu memorial de literatură română din spaţiul românesc. Este foarte adevărat că acest muzeu era organizat în spaţiul primelor două încăperi (chilia şi camera de oaspeţi), unde erau expuse pe nişte mese volumele apărute în România, fotografii înrămate, cu poetul şi familia, ziare şi reviste în care poetul a publicat. În celelalte patru încăperi locuia Aurel cu familia. În 14 mai 1922 este dezvelită prima placă comemorativă pe zidul casei, la numai patru ani de la moartea poetului, din iniţiativa unui grup de profesori şi studenţi medicinişti clujeni. În gara Salva profesorii şi studenţii de la Cluj sînt aşteptaţi de notabilităţile Năsăudului şi Salvei precum şi de profesorii şi elevii şcolilor năsăudene, care împreună vor forma o procesiune ce urma să facă traseul Gara Salva - Casa poetului, cale de 8 km, de-a lungul Sălăuţei. Placa din marmură a fost purtată pe braţe de studenţii şi elevii eminenţi care intonau romanţe pe versurile poetului. Presa vremii consemnează astfel evenimentul: ,,În gara Salva, popor fără sfîrşit în haine de sărbătoare iese în întîmpinarea noastră, celor cîteva sute de surtucari veniţi din praful oraşelor să cinstim pios casa bătrînească a cîntăreţului de plaiuri. Sînt bucuroşi şi stîngaci ţăranii ce ne întîmpină; bucuroşi şi stîngaci sîntem şi noi, în hainele noastre negre şi strîmte, ce ni se par întîia oară în toată urîţenia lor alături de spuma veşmintelor albe şi cămăşilor cu altiţă…După un urcuş scurt, scoborîm deodată în satul mic, înfundat în poalele dealurilor care-l împrejmuie strîns ca un talger. Turnul bisericuţei abia se ridică sfios şi cucernic, deasupra gospodăriilor cari n-au o înfăţişare de bogăţie. E sărac de tot satul Hordou unde s-a născut George Coşbuc”, observă C. Humureanu în „Gîndirea”, 1922. Şi în perioada tulbure, de restrişte, din timpul războiului, cînd autorităţile vremelnic ocupante vor aduce o crîşmă în casă, hordouanii s-au solidarizat să nu calce pragul casei pe care, în semn de salut, ocupanţii îl scuipau.

4 iulie 1954 este ziua în care Muzeul Coşbuc este redeschis pentru marele public după ce vreme de doi ani s-au făcut reparaţii capitale, la acoperiş, împrejmuire etc. A fost o zi de duminică în care uliţele satului s-au umplut iarăşi de lume „străină” căreia i s-a alăturat populaţia locală. În prezenţa autorităţilor Regiunii Cluj, a Raionului Năsăud, a multor intelectuali, academicianul slavist Emil Petrovici, Gavril Scridon de la Cluj, Gavril Istrate şi Al. Husar de la Iaşi, a numeroşi scriitori clujeni între care şi regretatul A.E. Bakonschi, Vasile Rebreanu, Aurel Rău etc., foarte mulţi studenţi clujeni şi elevi năsăudeni a fost dezvelită a doua placă comemorativă şi o altă variantă a bustului poetului realizată de acelaşi C. Medrea.

Presa regională şi centrală informa pe larg despre serbările de la casa lui Coşbuc. Iarăşi hordouanii au făcut dovada proverbialei lor ospitalităţi. Un moment inedit şi cu adevărat înălţător a fost aniversarea Centenarului naşterii poetului, în zilele de 17 – 19 septembrie 1966. În aceste zile fiecare cetăţean al satului a avut o misiune de îndeplinit pentru cei peste 150 de oaspeţi, cum consemnează statisticile. Şi „a fost atîta chiu şi cînt…

că nu s-a pomenit cuvînt”. Trecut în calendarul Marilor Aniversări pentru anul 1966, Centenarul a fost onorat de prezenţa unor scriitori de pe toate continentele.

„Pretutindeni se nasc poeţi, dar voi românii îi faceţi pe ai voştri nemuritori” – observa reprezentatul Uniunii Scriitorilor Italieni, Ellio Filippo Accroca.

Omagierile ori aniversările în memoria poetului se desfăşoară conform aceluiaşi tradiţional ritual de cîte ori este nevoie. De fiecare dată coşbucenii îşi aduc tributul spiritual şi material pentru buna reuşită a evenimentului. La toate activităţile este prezentă populaţia şcolară care de la micul grădinar pînă la absolventul de gimnaziu îmbracă, alături de părinţii lor, hainele de sărbătoare, bine rînduite în lăzile de zestre şi participă la manifestări. Amintim aici întîmpinarea unor delegaţii străine, a oamenilor politici, a scriitorilor, la toate ediţiile din prima decadă a lui octombrie a „Colocviilor Coşbuc”, la decernări de premii, lansări de cărţi etc. În cadrul şcolii există un grup literar artistic al cărui repertoriu este gîndit pe teme coşbuciene. O altă acţiune culturală mai amplă s-a desfăşurat în mai 1998 cu ocazia omagierii poetului la împlinirea a 80 de ani de la moarte. Atunci au fost schimbate pietrele funerare din cimitirul bisericii ale străbunicului şi părinţilor poetului cu altele din marmură şi dezvelite trei plăci comemorative, la şcoala nouă, pe locul vechii şcoli şi la Centrul cultural „Iuliu Bugnariu Sălăuţeanu, dascăl şi folclorist”.

Aşa cum arată muzeul azi a fost gîndit în 1986 după planul tematic expoziţional realizat de cercetătorul Constantin Catalano, cînd, în urma sprijinului Preşedintelui de atunci al Consiliului judeţean BistriţaNăsăud, Mihai Marina, a fost reabilitat întregul ansamblu muzeistic de la Hordou. S-au refăcut ferestrele şi uşile după modelul iniţial (original) la toate încăperile clădirii vechi, a fost construit un şopron pentru expoziţia de obiecte gospodăreşti, amfiteatrul în aer liber din curtea casei, clădirea administrativă cu două nivele, s-a refăcut din temelii moara coşbucenilor, a fost asfaltată strada morii şi pietruită poteca de la moară. De această dată moara devenise funcţională prin amenajările hidrotehnice realizate pe Sălăuţa, de unde a fost adusă apa special pe un canal pentru a putea măcina moara spre bucuria vizitatorilor şi mai ales a elevilor, dar şi pentru nostalgia bătrînilor.

Primele trei încăperi ale casei (tinda, camera de oaspeţi şi chilia) recompun atmosfera copilăriei poetului prin prezenţa obiectelor provenite din inventarul familiei preotului Sebastian Coşbuc. Piese de mobilier, cărţi din biblioteca preotului, tablouri de familie, obiecte decorative (ştergare, farfurii) întregesc această atmosferă idilică şi patriarhală.

Expoziţia documentară din camera de zi a familiei reuşeşte să convingă vizitatorul de valoarea naţională şi universală a poetului de la Hordou. Aspecte din istoria muzeului le regăsim în cea de-a cincea încăpere, fosta cămară a familiei, unde ne oprim ceva mai insistent asupra momentului 1966, Centenarul naşterii lui George Coşbuc. O parte din biblioteca poetului, precum şi cîteva obiecte personale, sînt adăpostite în fostul birou parohial. După acest itinerar vizitatorul este invitat să vadă expoziţia de obiecte gospodăreşti şi apoi condus la moara-muzeu, adevărat colţ de rai şi reculegere în mijlocul naturii, de unde se văd şi plopii care mai „doinesc eterna jale”!

După o simplă vizită la muzeu rămîneți în minte cu atmosfera casei, lucrurile atent aşezate, la care doar prezenţa poetului mai lipsea ca să poată întregi tabloul imposibil de descris în cuvinte. Veți reține, de asemenea, că omul George Coşbuc a iubit din tot sufletul lumea satului românesc. Această lume a fost un izvor bogat de inspiraţie inepuizabilă pentru operele sale, descrise de cele mai multe ori prin prisma trăirilor oamenilor de acolo, trăsăturile fizice ale acestora, frumuseţea peisajelor, glasul pădurii, scoţînd în evidenţă simplitatea întregului univers ce a fost întotdeauna zugrăvit frumos în toată creaţia sa.

Acest muzeu este singurul închinat poetului Coşbuc şi unic prin faptul că deţine exponate originale din viaţa şi operele poetului ,,suflet în sufletul neamului” –George Coşbuc.

George, Elena și Alexandru Coșbuc

Mormîntul lui George Coșbuc, Cimitirul Bellu, București

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Garibaldi – Cum s-a născut legenda (I)

„Hehei! Unul e Garibaldi: om, o dată şi jumătate! Ei! Giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma? Ei! Mai dă-mi încă unul ca el, şi pînă mîine seară – nu-mi trebuie mai mult – săţi fac republică...“. Dincolo de ironia muşcătoare a lui Caragiale, entuziasmul naiv al lui Leonida oglindeşte de fapt imaginea bine întipărită în epocă a eternului justiţiar pus în slujba faptelor mari. Pentru că, beneficiind încă din timpul vieţii de memorii prelucrate de unul dintre cele mai prestigioase condeie ale vremii, Alexandre Dumas-tatăl, ca şi de o sumedenie de lucrări de popularizare, Giuseppe Garibaldi devenise deja un mit ce întruchipa luptătorul neabătut pentru libertate. Această imagine s-a întipărit în memoria colectivă atît în Europa cît şi peste ocean, astfel încît în Argentina, de pildă, se păstrează cu pioşenie amintirea momentului în care eroul s-a oprit sub un copac la Gualegay, iar în Italia hangiii îşi fac reclamă susţinînd că în localurile lor a zăbovit ilustrul general. Cele mai populare ţigări italiene poartă numele Toscano-Garibaldi. Asupra mitului Garibaldi s-a aplecat şi istoricul francez Gilles Pecout, într-un articol publicat în revista L’Histoire, urmărind felul în care s-a constituit legenda.

Legendara „camicia rossa“

Giuseppe Garibaldi s-a născut la 4 iulie 1807 la Nisa, oraş pe care-l va vedea schimbîndu-şi de trei ori stăpînul: veche posesiune sardă, ocupată de francezi în 1792 şi anexată de Napoleon Imperiului său, ea redevine piemonteză în 1814 pentru ca în 1860 să fie definitiv cedată Franţei. Provenea dintr-o familie de marinari de pe coasta ligură. Tînărul Giuseppe a avut ca preceptori doi preoţi – mama sa îl destinase seminarului – şi un institutor laic de la care a învăţat italiana şi cîteva noţiuni de istorie, reduse însă la epopeea Romei antice. Cu binecuvîntarea tatălui său, în 1822 a luat drumul mării. Începea un lung periplu ce l-a purtat de pe un ţărm pe altul al Mediteranei.

Dintre numeroasele sale escale (Odessa, Constantinopol, Missolonghi, porturi din Orientul Mijlociu), două au fost cu adevărat marcante pentru viitorul său: Roma în 1825, Taganrog în 1831 şi în 1833. Roma Papei Leon al Xll-lea l-a dezamăgit profund. Oraşul Cezarilor căzuse în mîinile cardinalilor cupizi, devenind spaţiu privilegiat pentru intrigă şi corupţie. La Taganrog, în Rusia, pe ţărmul Mării Azov, a revenit după un prim voiaj pentru o escală mai lungă. A intrat în contact cu fideli ai lui Giuseppe Mazzini. Genovezul Gian Battista Cuneo l-a iniţiat în „sublimul mister al patriei“, o patrie ocupată şi divizată, aflată sub jugul tiranilor sau al clerului conservator.

În 1833, la Marsilia, Garibaldi adera la Societatea „Tînăra Italie“, înfiinţată de Giuseppe Mazzini în 1831. În ciuda deosebirilor, între cei doi s-a stabilit încă din momentul în care s-au cunoscut un clar raport

ierarhic, dar şi o temeinică încredere, din moment ce Mazzini i-a încredinţat lui Garibaldi, înrolat pe atunci în marina piemonteză, misiunea de a-şi ridica tovarăşii de arme în susţinerea unei acţiuni care în cele din urmă a eşuat lamentabil. Condamnat la moarte de guvernul sard şi căutat de poliţie, Garibaldi s-a refugiat în februarie 1834 la Marsilia. După un scurt serviciu în flota beiului de Tunis şi după ce a scăpat de holeră ca prin minune, în decembrie 1835 s-a îmbarcat pentru Rio de Janeiro. Aici se găseau deja destui compatrioţi exilaţi în urma aceleiaşi acţiuni nereuşite.

Cei 13 ani ai primului exil al lui Garibaldi (18351848) au contribuit substanţial la naşterea „mitului Garibaldi“. Au fost 13 ani de aventuri, de luptă în slujba a două cauze naţionale: din 1837 pînă în 1841 în serviciul tinerei Republici Rio Grande do Sul, contra Imperiului brazilian, şi cea din 1841 pînă în 1846 alături de „liberalii“ din Uruguay împotriva dictatorului argentinian Rosas, sprijinit de englezi. Rînd pe rînd pirat (echipează un vas corsar sub pavilionul Republicii Rio Grande, vas botezat „Mazzini“) şi mercenar, trăind din jafuri, Garibaldi a organizat şi răpirea femeii iubite, braziliana Anna Maria Ribeiro da Silva (Anita), care, la începutul iernii anului 1839, şi-a părăsit soţul pentru italianul căruia i-a rămas credincioasă tot restul vieţii. În februarie 1843, argentinienii ameninţau cu asediul oraşul Montevideo. Generalul Paz a mobilizat toate forţele, inclusiv grupurile de străini, mai ales francezi şi italieni. După Legiunea franceză, Legiunea italiană, înfiinţată la 1 aprilie 1843, suferise sub conducerea lui Angelo Mancini grele înfrîngeri. Garibaldi reorganizează aceste trupe şi le îmbracă cu o tunică roşie, legendara „camicia rossa“.

Obiectivul: Cetatea Eternă

De ce această uniformă? După unele afirmaţii i-ar fi fost inspirată de un prieten din Montevideo, pictorul genovez Gaetano Gallino; după alţii, se pare că motive pecuniare i-au obligat pe voluntarii italieni să îmbrace hainele destinate lucrătorilor de la abatoarele din Buenos Aires şi care erau de culoare roşie pentru a ascunde petele de sînge.

La 8 februarie 1846 trupele lui Garibaldi au reuşit să scape dintr-o ambuscadă organizată de trupele argentiniene, de opt ori mai numeroase; în scurt timp, această retragere s-a transformat, în opinia multora, în marea victorie a „cămăşilor roşii“ la San Antonio del Salto. Nimeni nu ştia mai bine decît Garibaldi să exploateze gloria pe care o poate aduce unui conducător o bătălie. Astfel că în 1847 exista deja formată imaginea „cămăşilor roşii“ fidele comandantului lor și animate de ideea de a se reîntoarce în Italia pentru a face să triumfe idealul republican. Iar acest moment nu s-a lăsat mult aşteptat, Bătrînul Continent fiind cuprins de puternice mişcări revoluţionare în anul 1848. În iunie

1848, cînd a ajuns la Nisa, Garibaldi era deja un personaj popular. Succeselor sale militare din Lumea Nouă li se adăugase imaginea generalului „om al poporului şi apărător al celor oprimaţi“. Foarte repede însă, republicanul mazzinian s-a proclamat „mai mult patriot decît republican“, pentru ca imediat să se declare în serviciul „regelui Sardiniei, regeneratorul patriei noastre“. La 2 iulie, la Genova el afirma chiar „că Italia nu poate fi mîntuită fără rege“. În 1848, Italia era încă doar acea „expresie geografică“ pe care o evocase Metternich în 1815. Elanul naţional al celor ce doreau o Italie liberă şi unită avea de înfruntat pe austrieci la Milano şi Veneţia, pe bourboni la Napoli şi în Sicilia, pe Papa la Roma. Cu ajutorul lui CarolAlbert de Piemont (1841-1849), regele liberal al Piemontului şi Sardiniei, Garibaldi a condus lupta partizanilor unităţii Italiei pînă la înfrîngerea acestora de către austrieci la Custozza, înfrîngere urmată de semnarea de către acelaşi Carol-Albert a armistiţiului cu Austria, la 9 iulie 1848. Garibaldi nu a cedat însă şi, împreună cu cei 3.000 de voluntari ai săi, a continuat lupta. După înfrîngerea de la Morazzone a fost nevoit să fugă în Elveţia. Întors la Nisa, a adunat cîteva sute de voluntari şi, la invitaţia patriotului sicilian Paolo Patrizi, s-a îndreptat spre Palermo. Numai că, odată ajunşi în Toscana, planul a fost modificat, obiectivul lui Garibaldi devenind Roma. „Cetatea eternă“ era atunci teatrul unei revoluţii moderate şi constituţionale, Papa Pius al IX-lea lăsînd impresia unui suveran liberal care acordase o Constituţie poporului său. Dar, destul de repede, sub presiunea patrioţilor şi democraţilor lui Mazzini, suveranul pontif a fost nevoit să se refugieze la Gaeta. La începutul anului 1849, ceata armată a lui Garibaldi, alcătuită din voluntari din Lombardia, Romagna, Nisa şi America de Sud a ajuns la Roma. Ales deputat al noii Adunări Constituante, Garibaldi își aminteşte cu emoţie de aceste scurte momente de entuziasm: „La 8 februarie 1849 am avut norocul de a fi unul dintre primii care, la ora 11 seara, au proclamat Republica de măreaţă amintire“.

Ironia sorţii (1)

Deşi iniţial Franţa a încercat ca prin trimiterea în Italia a unui corp expediţionar şi a unei misiuni diplomatice să obţină o reconciliere între Papă şi republicani, după alegerile din primăvara lui 1849 dreapta victorioasă şi Ludovic-Napoleon Bonaparte au venit în ajutorul Papei. Trupele franceze comandate de generalul Oudinot şi susţinute de efective napolitane, spaniole şi austriece au început asediul oraşului, în care vor intra abia la 3 iulie, după ce întîmpinaseră o rezistentă înverşunată.

După recucerirea Romei de către coaliţia franconapolitano-pontificală, pentru Garibaldi şi o parte din fidelii săi a început o perioadă de lungi peregrinări de la Genova în Statele Unite, la Londra, în America Centrală, în China; în 1854 s-a reîntors în Italia şi a încercat o apropiere de monarhia piemonteză. După ce s-a întîlnit cu Camillo Cavour şi a aderat la Societatea Naţională, asociaţie de orientare clar monarhistă, a fost, în fine, prezentat regelui Victor-Emmanuel al ll-lea (1849-1861), în martie 1859. A primit comanda unui corp de cinci mii de „cacciatori delle Alpi” (vînători alpini), comandă pe care a păstrat-o pînă la pacea de la Villa-franca, încheiată în iulie 1859. În acest context, puţin după ce Piemontul a abandonat Nisa şi Savoia Franţei pentru a obţine Romagna, a luat naştere „Expediţia celor o mie“.

La 4 aprilie 1860 a izbucnit la Palermo o revoltă anti-napolitană. Oficial, regele Victor-Emmanuel a refuzat să trimită cele două regimente de infanterie cerute de răsculaţi; în secret, a încurajat însă plecarea lui Garibaldi spre „Statele Bourbonilor“. În noaptea de 5 spre 6 mai 1860, Garibaldi împreună cu o mie de voluntari (mai precis 1.087 sau 1.089) s-au îmbarcat la Quarto, lîngă Genova, pornind spre Sicilia. După o escală la Livorno, au debarcat la Marsala, port pe coastele occidentale ale Siciliei.

(va urma)

Sursa: ,,Magazin istoric”, adaptare de Mirela MURGESCU

Statuia lui Giuseppe Garibaldi, Milano, Italia

Ţara Călatei – zonă necunoscută pentru români, foarte vizitată de maghiari

Maghiarii îi spun Kalotaszeg, românii, Țara Călatei. E zona care se întinde, în lung, între Cluj-Napoca și Huedin și, în lat, de la platourile înalte ale Apusenilor clujeni pînă pe văile Nadășului și Almașului. În total sînt cam 40 de sate – majoritatea românești, unele mixte și cîteva preponderent maghiare – unde se păstrează o arhitectură specifică, tradiții comune, și, în comunitățile maghiare, un port și un dans caracteristice. „În Cluj, dacă întrebi despre Ţara Călatei un român, acesta va da din umeri, deoarece nu a auzit niciodată de ea. Dacă încerci să găseşti vreun pliant, o hartă, sau orice alt fel de material de prezentare despre Ţara Călatei, în limba română, nu ai nici o şansă – există doar în maghiară şi în alte limbi de circulaţie internaţională. Vina pentru această carenţă este atît a editorilor români cît şi a celor maghiari: primii sînt dezinteresaţi de tot ceea ce nu e românesc, ceilalţi sînt dezinteresaţi să se adreseze unei majorităţi dezinteresate de specificul local maghiar. În acest context, cel mai bun mijloc de «explorare» a Ţării Călatei pe care îl găseşti în librăriile clujene este o hartă turistică a regiunii, cu un rezumat în engleză, germană sau franceză”. În acest context, cel mai bun mijloc de „explorare” este site-ul taracalatei.ro, și cîteva pliante de prezentare a unor localități precum Izvorul Crișului, Sîncraiu și Căpușu Mare, care se găsesc la centrul de informare turistică din incinta Muzeului de Etnografie a Transilvaniei. Tot de aici puteți lua și o hartă a județului, care vă va ajuta la orientare.

Plecînd din Cluj spre Huedin, un prim popas este comuna Mănăstireni. Pe la Mărcești se ajunge deja în zona platourilor muntoase, cu peisaje spectaculoase, atît vara cît și iarna. Geografii spun că un astfel de platou este o „suprafață de nivelare întinsă”, adică aproape un șes, la munte! Din această contradicție s-au născut cele mai frumoase peisaje din județul Cluj – sate cu case risipite printre pășuni și fînețe. Cel mai cunoscut platou montan de acest tip este cel de la Mărișel, dar și aici, între Mărcești și Rîșca, ți se pare că, dacă te ridici pe vîrful picioarelor, poți atinge cerul cu mîna. De-a lungul drumului, țăranii scot pe tarabe improvizate bunătăți gătite în gospodării, după rețete ancestrale. Cartofi, dulcețuri, siropuri, sucuri naturale, murături, lactate – toate sînt etalate pentru turiștii care merg spre munți. Maria Ispas (40 de ani), una dintre vînzătoarele de la marginea drumului, își laudă siropul de cătină, dulceața de afine și sucul de mere. Dar piesa de rezistență a ofertei sînt cartofii de Rîșca, netezi și lucioși, și „ciolomada” de casă. Cea din urmă e un soi de murături asortate – ardei, ceapă, gogoșari, în cea mai mare parte – după o rețetă maghiară (csalamádé), îmbunătățită de gospodinele românce. Înainte de a ajunge în Rîșca, drumul spre Mănăstireni o face la dreapta. Biserica romanică de aici este unul dintre cele mai valoroase monumente al Ţării Călatei. A fost construită de familia Gyerőffy la sfîrşitul Secolului al XII-lea, fiind parte a unei mînăstiri cisterciene, apoi benedictine. Numele familiei de ctitori se regăseşte în denumirea maghiară a localităţii – Magyargyerőmonostor (într-o traducere aproximativă „mînăstirea de pe domeniul maghiar al familiei Gyerőffy”). În 1241, biserica a fost arsă de tătari; a fost reconstruită, iar în 1442 a fost ridicată absida, în stil gotic. După cutremurul din 1765, tavanul a fost refăcut în maniera actuală, cu casete pătrate – o veritabilă marcă înregistrată a bisericilor reformate din Ţara Călatei. Interiorul este auster, dar nu rece, căldura fiind emanată de broderiile bogate, de culoare albastră. Pe unul din pereţii exteriori se află un ceas solar şi trei reliefuri romanice, unul reprezentîndu-l pe Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul, altul, doi lei adosaţi, iar al treilea – o tînără alăptînd doi şerpi. Acesta din urmă este cunoscut sub numele Madárleány (,,fata pasăre”) şi este o sculptură unică, a cărei simbolistică, posibil precreştină, încă ridică semne de întrebare.

Fete din Izvorul Crișului, gătite de Rusalii

La trei kilometri de Mănăstireni, după un drum prost care străbate un peisaj bizar, ca o crevasă mărginită de dealuri terasate, se găseşte satul Văleni (Magyarvalkó), cu altă biserică valoroasă. Interesante sînt aici monumentele funerare sculptate în lemn, denumite kopjafak în maghiară, care se află în curtea bisericii. Biserica fortificată din Văleni a fost ridicată în Secolul al XIII-lea de călugării franciscani, este una dintre cele mai frumoase din judeţul Cluj, iar de pe înălţimea pe care se află se deschide o privelişte pitorească asupra zonei.

Biserica din Sîncraiu nu iese din tiparele zonei. Pictura tavanului casetat este nouă, din anii 1990. Atrage atenţia stema Transilvaniei, pictată pe una dintre casete, şi un masiv obiect decorativ, făcut din spice de grîu.

Nu în ultimul rînd, biserica reformată din Huedin este un adevărat „cap de serie” pentru bisericile reformate din Ţara Călatei. Masivă şi majestuoasă, domină centrul oraşului. Primul edificiu a fost ridicat înaintea invaziei mongole din 1241, în jurul acestuia dezvoltîndu-se tîrgul Huedinului, capitala neoficială a Ţării Călatei. Biserica romanică, refăcută după invazie, a fost prelungită mai întîi cu un turn, spre vest, iar apoi cu un cor gotic, spre est, supraînălţat faţă de nava iniţială. De la aceste două adăugiri rezultă un aspect „deşălat” al monumentului.

Satele călătene – „perla“ turismului rural autohton

Sîncraiu (Kalotaszentkirály) este una din capitalele turismului rural din România, cu observația că aproape toți cei care înnoptează aici sînt maghiari. În sat funcționează în jur de 40 de pensiuni, cu o capacitate totală de 250 de locuri, la o populație de puțin peste 1.600 de locuitori. Un muzeu etnografic sătesc și cîteva colecții private de haine, cusături, perne, farfurii sau mobilier pictat se numără printre atracțiile localității.

Una dintre colecțiile etnografice private funcționează la pensiunea Püspök (Episcopul), care dispune – alături de camerele standard – și de două camere mobilate integral cu piese pictate manual, în stil transilvan. Managerul pensiunii, Vincze Kecskés István, este în același timp și coordonatorul agenției turistice care integrează toate pensiunile din Sîncraiu. Această agenție, numită DaVincze Tour, este de fapt și cheia succesului turistic al localității, fiind vorba de un caz singular de cooperativă turistică în România.

Toate localitățile de care am pomenit mai sus se află pe partea stîngă a drumului dintre Cluj-Napoca și Huedin, așa numitul Ținut de Sus (Felszeg) al Țării Călatei, care administrativ ţine de judeţul Cluj. Cine dorește o explorare mai aprofundată, poate trece în Ținutul de Jos (Alszeg), de pe partea dreaptă a drumului, care, administrativ, este arondat judeţului Sălaj. Diferenţele între cele două subregiuni sînt destul de mari. Localităţile par ceva mai sărace, cel puţin la primă vedere, iar peisajul este văduvit de prezenţa munţilor. Sînt însă multe atracții și în Alszeg. Printre ele, biserica de

lemn din Fildu de Sus, satele Stana, Petrinzel și Gălășeni, unde să păstrează numeroase case tipice Țării Călatei, cu frontoane de lemn, sculptate sau traforate, și cu porți de lemn sculptate.

Tot în Țara Călatei, dar în altă subzonă, cea a Văii Nadășului, foarte aproape de Cluj-Napoca, însă pe drumul spre Zalău, se găsește alt sat de poveste, Mera, unde încă mai pot fi numărate 26 de porți de lemn sculptate, iar tradiția muzicală este atît de vestită încît în 2016 s-a organizat prima ediție a Mera World Music Festival, un eveniment promițător, care are în centru ritmurile contemporane inspirate de folclorul autentic. Tot în Mera funcționează și ,,Muzeul Bivolului”, o inițiativă privată. Gheorghe Varga, cel care a înființat muzeul, este fostul director al școlii din localitate, specializat în biologieagricultură. În 2006, a „ochit” un fost grajd din centrul satului, abandonat. Împreună cu o mînă de oameni, strînși în Asociația Primula, a început renovarea spațiului, apoi a colectat de la consăteni diverse obiecte legate de creșterea bivolului. Și așa, în 2009, a fost înființat ,,Muzeul Bivolului”, unul dintre cele mai originale muzee din Transilvania. Piesa de rezistență este colecția de 110 tălăngi, prinse în curele de grinzile de sub tavan. „Fiecare este unică: și cum sună, și cum arată”, spune Gheorghe Varga. Despre una dintre tălăngi se spune că ar fi fost auzită de la opt kilometri distanță, anunțînd întoarcerea acasă a unei bivolițe răzlețite peste dealuri.

Gheorghe Varga vă va povesti cu mare plăcere despre cum în 1890, opt bivolițe, negre ca iadul, au fost aduse cu trenul la Mera din Țara Făgărașului. Localnicii văzuseră prin Gilău și în alte sate din jur că animalele, puternice și rezistente, munceau în jug fără mofturi, pe cîmp, trăgeau carele cu fîn după ele și mai dădeau și un lapte excelent. „Ăștia au adus dracu’ în sat”, și-au spus atunci cîțiva mereni mai sceptici, dar modestele animale i-au scos din sărăcie. Toți gospodarii și-au cumpărat bivolițe și, pe la mijlocul secolului trecut, cînd timpul încă avea răbdare cu oamenii, în fiecare curte din sat se puteau număra cel puțin patru bivolițe. Lactatele de Mera și-au găsit o piață de desfacere excelentă la Cluj-Napoca, unde femeile din sat veneau în fiecare zi să le aducă, proaspete, pentru masa „domnilor”. Și acum, în Cluj-Napoca, untul, laptele și smîntîna de Mera sînt la mare căutare printre cunoscători. În restul muzeului sînt expuse pluguri, juguri, un car, o sanie, vase de colectare a laptelui, potcoave, felinare, bice etc. Fotografii cu bivolițele din Mera sînt păstrate în vitrine, pe perete, iar datele statistice cu privire la numărul de animale din sat de-a lungul vremii și o hartă detaliată a pășunilor din hotarul localității întregesc ansamblul. ,,Muzeul Bivolului” poate fi vizitat oricînd, în mod gratuit, dar donațiile sînt binevenite.

Deși este o zonă foarte frumoasă, Țara Călatei este puțin promovată și puțin cunoscută în rîndul turiștilor români, este de părere Cosmin Giurgiu, fotograf și producător de filme, dar și un entuziast promotor al zonei. Tocmai din această cauză, Asociația de Promovare și Dezvoltare a Transilvaniei (APDT), al cărei președinte este Giurgiu, derulează proiectul „Descoperă Țara Călatei –Kalotaszeg”, în cadrul căruia a fost realizat și portalul taracalatei.ro. „Pînă acum au fost realizate foarte multe deplasări în teren pentru documentare și realizare de fotografii terestre și aeriene în toate zonele: Ținutul de Sus, Ținutul de Jos, Valea Nadășului, Valea Căpușului și o parte din zona de influență. Albumele vor conține o prezentare generală a ținutului, dar și o descriere a portului tradițional, arhitectura și monumentele istorice. Pe lîngă descrierea text, albumele se bazează și pe fotografii imprimate la un tipar de foarte bună calitate”, spune Cosmin Giurgiu. Acesta crede că turiștii români nu au descoperit încă zona din cauza lipsei de promovare, dar și a prejudecăților. „Știm bine că autoritățile se implică mult prea puțin în promovarea de calitate, iar entitățile private fac ce pot, dar sînt și foarte puține care se ocupă de așa ceva. Aș mai spune aici și ceva despre mentalitatea oamenilor: încă nu am depășit, din păcate, bariera asta dintre români și maghiari. Prea puțin interferează cele două etnii. În multe sate încă funcționează sistemul «fiecare cu a lui». În sate mai deschise, gen Sîncraiu, Mera etc. oamenii nu au nici o problemă în a colabora, indiferent de etnie”, mai spune Giurgiu. Un lucru este, însă, cert: cine călătorește o singură dată în Țara Călatei, se va întoarce oricînd cu plăcere. „Românii cam evită satele preponderent maghiare, dar cei care au mers, garantat au revenit de fiecare dată. Știu cazuri o grămadă. Oameni din București, Constanța etc. s-au îndrăgostit de Sîncraiu și de port, de tradiții, de bucătărie. Lucrurile se schimbă, încet, dar bine”, încheie Cosmin Giurgiu.

SINTEZA.RO

O cameră tradițională-muzeu, la pensiunea Püspök din Sîncraiu

Casele cu podul sculptat și cu decorațiuni traforate. Aici, podul unui imobil din satul Călata

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Războiul are logica lui

(urmare din pag. 1)

S-a recurs chiar și la măsuri aberante: interzicerea muzicii lui Beethoven și vandalizarea proprietăților germanilor din Franța.

Analizînd modul în care au evoluat lucrurile pînă la acest moment, dar și la declarațiile și acțiunile liderilor europeni și americani, nu pot să nu observ că totul s-a transformat într-un război NATO – Rusia –atîta vreme cît tu livrezi arme și permiți doritorilor să meargă să lupte ca mercenari de partea ucraineană, te bați cu Rusia prin interpuși.

Citesc în ziarul Politico o declarație a secretarului de stat pentru Afaceri Externe al Marii Britanii, Liz Truss, care spune că NATO trebuie să crească nivelul de securitate în regiunea Indo-Pacificului. În viziunea oficialului, alianța trebuie să abordeze amenințările globale și să preîntîmpine amenințările din zona Indo-Pacificului conclucrînd cu aliați ca Japonia și Australia pentru a se asigura că Pacificul este protejat.

M-am întrebat pentru o secundă ce treabă are NATO în zona respectivă; nu are pe cine apăra, neavînd membri între statele din zonă, NATO fiind o alianță militară cu scop defensiv al membrilor săi. În acest scop, înțeleg să te preocupi de securitatea membrilor tăi din Europa, unde există un război în desfășurare, dar ce treabă ai tu în cealaltă parte a Pămîntului? M-a lămurit tot Liz Truss, care a spus că: „Trebuie să ne asigurăm că democrații ca Taiwan sînt capabile să se apere singure. Aceasta pentru că țările occidentale au spus că Vladimir Putin nu trebuie lăsat să cîștige în Ucraina, fiindcă ar fi un imbold pentru China să facă același lucru cu Taiwan-ul”.

Aș putea să mă întreb, cu naivitate: de ce-i interesează pe acești oficiali ce face China în Taiwan atîta timp cît nu atacă membrii Alianței? NATO nu este o alianță militară ce are ca unic scop apărarea integrității teritoriale a membrilor săi? Atunci ce-i omoară grija de alții? Să fie, oare, capii Europei, niște mincinoși ipocriți sau chiar nu înțeleg eu nimic

din politica internațională? De asemenea, Truss a îndemnat aliații occidentali să aprovizioneze Ucraina cu avioane de război, argumentînd că războiul națiunii împotriva Rusiei este „războiul nostru”, deoarece victoria Ucrainei este un „imperativ strategic pentru noi toți”. Ea a adăugat: „Trebuie să le dăm arme grele, tancuri, avioane, să săpăm adînc în inventarele noastre, crescînd producția”.

Vedeți de ce spuneam la începutul articolului că războiul are o logică proprie și evoluează după necesități? Iată cum, de la un război local cu sancțiuni economice, conducătorii alianței au ajuns să recunoască extrem de clar că se află în război direct cu Rusia; asta îmi produce o mare îngrijorare că s-ar putea ajunge la un război atomic.

Pe de altă parte, legîndu-mă de îndemnul lui Truss de a crește producția de armament pentru Ucraina, nu pot să nu mă întreb dacă există cineva care controlează în posesia cui ajung cantitățile impresionante de arme și muniție intrate în această țară, cum sînt folosite și, mai ales, dacă cineva nu pune deoparte sau nu vinde din ele grupărilor teroriste. Asta ca să nu ne trezim peste niște ani de zile în situația ca avioanele civile să fie doborîte cu rachete Stinger de vreo grupare războinică independentă.

Bloomberg Quint titrează faptul că SUA rămîne fără arme și muniție. Editorialistul publicației spune că ajutorul acordat Ucrainei a diminuat semnificativ arsenalul militar american. Generalul Mark Milley, președintele Statului Major al Statelor Unite ale Americii, a declarat Congresului că Occidentul a livrat Kievului 60.000 de arme antitanc și 25.000 de arme antiaeriene. Pentagonul elaborează acum planuri pentru a trimite artilerie suplimentară, drone și alte materiale în Ucraina.

Deși președintele american nu s-a gîndit la un război de lungă durată al unei armate, ci al unor forțe paramilitare mult mai ușor de întreținut, ar fi trebuit, totuși, să o facă; poate Biden nu e pregătit suficient pentru răspunderile postului pe care îl ocupă, așa cum au și afirmat recent medici americani. Astfel, războiul din

Amenințări la televiziunile rusești: Marea Britanie va fi transformată într-un „deșert radioactiv”

O nouă amenințare cu folosirea armelor nucleare a fost difuzată duminică seara, 1 mai, de o televiziune din Rusia, aceasta vorbind despre transformarea Marii Britanii într-un „deșert radioactiv”. Prezentatorul rus Dmitri Kiseliov amenința că Marea Britanie va fi transformată într-un „deșert radioactiv”. „O altă opțiune este de a arunca Marea Britanie în adîncimile mării folosind vehiculul subacvatic fără pilot Poseidon al Rusiei”, a afirmat Dmitri Kiseliov, supranumitul „cel mai toxic propagandist al Kremlinului”, duminică seara la postul Rossia 1. Kiseliov explică că Poseidonul rusesc „se apropie de țintă la o adîncime de un kilometru și o viteză de 200 de kilometri pe oră”. „Nu există nici un mod de a opri această dronă subacvatică”, subliniază propagandistul rus, adăugînd că arma are un focos de 100 de megatone. El continuă prin a explica repercusiunile detonării sale asupra Marii Britanii în cazul în care Kremlinul decide să o folosească: „Explozia acestei torpile termonucleare în dreptul coastei Marii Britanii va cauza un val tsunami gigantic de pînă la 500 de metri înălțime. Un astfel de baraj poartă de asemenea pe cont propriu doze extreme de radiații”. „După ce a trecut peste Insulele Britanice va transforma orice ar fi rămas din ele întrun deșert radioactiv, impropriu pentru o perioadă lungă de timp”, concluzionează Dmitri Kiseliov. Prima opțiune la care propagandistul Kremlinului a făcut referire în timpul emisiunii sale a fost cea de

a folosi o rachetă Sarmat pentru a „scufunda pentru totdeauna” Insulele Britanice. „Totul a fost calculat deja”, subliniază Kiseliov.

Dmitri Kiseliov este unul dintre prezentatorii de știri ruși care au început să vînture amenințarea nucleară la TV încă din primele zile de după declanșarea „operațiunii militare speciale” în Ucraina și după ce președintele Vladimir Putin a ordonat punerea în alertă maximă a forțelor de descurajare nucleară rusești pe 27 februarie.

Racheta Sarmat la care Kiseliov a făcut referire duminică seara este o rachetă balistică intercontinentală pe care Moscova a anunțat pe 20 aprilie că a testat-o cu succes, ea putînd transporta 10 sau chiar mai multe focoase nucleare. Trei zile mai tîrziu, Rusia a anunțat că vrea să desfășoare primele rachete Sarmat în toamna acestui an.

Ucraina este o previzualizare serioasă a problemelor cu care SUA s-ar putea confrunta într-un conflict împotriva Rusiei sau a Chinei. Dacă va fi forțat să intre în război în Europa de Est sau în Pacificul de Vest, Washington-ul și-ar cheltui stocurile de rachete, muniții ghidate de precizie și alte capacități în decurs de cîteva zile sau săptămîni. Ar suferi probabil pierderi grave de tancuri, avioane și alte active care sînt sofisticate, costisitoare și greu de înlocuit. În timpul primului Război Mondial, ofensivele din 1914 au dus la „foamete de obuze”, deoarece combatanții europeni și-au epuizat arsenalele. Acum, ar trebui să ne pregătim pentru „foamete de rachete”.

În războaiele mondiale din secolul trecut baza de producție de neegalat a Americii a condus această superputere la victorie. Dar astăzi completarea arsenalul lumii libere ar putea să nu fie atît de ușoară, deoarece conducerea economică americană nu se mai bazează pe producție. Lipsa de mașini-unelte, forța de muncă calificată și capacitatea de producție de rezervă ar putea încetini efortul de rearmare din timpul războiului. SUA nu pot crește rapid producția de rachete Stinger pentru Ucraina, de exemplu, deoarece forța de muncă necesară pentru a face acest lucru nu mai există.

După cum vedeți, lucrurile nu sînt chiar așa de simple cum par și e de înțeles reticența SUA de intra direct în război cu Rusia, ale cărei rezerve de muniție nu știm cum sînt, dar care, foarte important, are uzinele din munții Urali dotate și cu mașini-unelte și cu forță de muncă calificată, care ar putea susține producția militară pe termen lung.

Poate ar trebui să se gîndească la toate acestea belicoșii care vor să moară cu Putin de gît și să vadă că cei în spatele cărora s-au aliniat nu-i vor conduce la victorie, fiindcă nu au capacitatea corespunzătoare de analiză și de planificare pe termen lung, și nici înțelepciunea lui Kennedy, care ne-a scăpat de războiul nuclear, ci, din contră, sînt mult mai aventurieri și mai superficiali decît acesta.

Nu știu ce va fi mai departe fiindcă, așa cum spuneam, războiul are logica lui, dar bine nu cred că ne va fi decît dacă intervine Cel de Sus și reglează lucrurile. În caz contrar, cu băieții ăștia care conduc acum lumea, nu avem șanse de pace.

Amenințările lui Kiseliov vin după ce în timpul unei dezbateri televizate ce a avut loc miercurea trecută la o televiziune din Rusia s-au făcut declarații halucinante referitoare la „demilitarizarea NATO” printr-un „război nuclear”.

Marea Britanie, unul dintre cei mai puternici susținători ai Ucrainei

Declarațiile lui Kiseliov și alte amenințări formulate de Rusia la adresa Londrei vin în contextul în care Marea Britanie s-a dovedit a fi unul dintre statele care au oferit cel mai puternic sprijin militar pentru Ucraina după declanșarea „operațiunii militare speciale” de către președintele Vladimir Putin pe 24 februarie.

La începutul lunii aprilie premierul Boris Johnson a anunțat că țara va trimite Kievului rachete antinavă, vehicule blindate, sute de sisteme antiaeriene și antitanc. „Ucraina a sfidat sorţii şi a respins forţele ruseşti de la porţile Kievului, realizînd cea mai mare faptă de arme din Secolul XXI”, a declarat Boris Johnson la momentul respectiv, după o întîlnire la Kiev cu președintele Volodimir Zelenski.

Boris Johnson a anunțat, de asemenea, pe 23 aprilie că militari ucraineni sînt instruiţi în Marea Britanie în utilizarea vehiculelor blindate pe care Londra le va furniza Kievului pentru a contracara invazia rusă.

Guvernul conservator al lui Johnson a impus de asemenea sancțiuni financiare împotriva a numeroși oligarhi ruși apropiați de Kremlin, printre care și Roman Abramovici, dar și împotriva oficialilor de la Moscova și economiei Rusiei.

EVENIMENTULISTORIC RO

(urmare din pag. 1)

Mare păcat că aici nu pot juca decît divizionara B, CSA Steaua București, înființată acum cîțiva ani, precum și echipa de rugby. Nu știm după ce criterii Armata a pus stăpînire pe acest stadion, fiindcă de curînd nu a aprobat echipei FCSB, adevărata continuatoare a fostei campioane a Europei, Steaua București, să dispute aici un meci de campionat. Dacă clubul Armatei, mișcarea fotbalistică în

general, vor fi ghidate după principiile cunoscute ale juristului Talpan, atunci nu e de mirare faptul că acest stadion va avea o utilizare haotică. ● Recent, o știre incitantă la TVR – de natură să asmuțească spiritele: se aude că se lucrează la un proiect care să consfințească construirea gratuită a locuințelor pentru magistrați! Știrea este cu atît mai percutantă cu cît nu se referă la o categorie socială neajutorată, ci, dimpotrivă, la una favorizată, dacă avem în vedere că ea dispune de salarii consistente, dar și de pensii speciale... ● În orașul Herson (Ucraina), ocupat prin forță de către ruși, a fost instalată o conducere pro-rusă, iar moneda de schimb

Biden la Den şi abonamentul la robinetul gazului lichefiat

Fireşte, e treaba lui Zelenski ce face cu Ucraina, ţară strînsă din bucăţi teritoriale cadorisite tot de ruşi, din păcate şi teritorii ale noastre, dar nu-i treaba României să pună „jucării” cu gloanţe în mîinile ucrainenilor naivi. Că deh!, unde nu-i minte şi morală, e manipulare şi tragedie. Americanii, părinţii celor zece războaie sîngeroase, au un dinte împotriva Rusiei, speriaţi încă de la prima misiune rusească în spaţiu şi de realizările Uniunii Sovietice din perioada anilor ʼ50. Aflată într-o cursă a înarmării nucleare pe atunci, America elaborase „Project A-119”, care prevedea detonarea unui dispozitiv nuclear pe Lună, cică în scop ştiinţific, militar şi politic. Deci americanii au avut şi au scopuri programate peste tot, inclusiv pe Lună! Ei au crezut că dacă vor deţine supremaţia subspaţială, dacă vor cuceri Luna, militar, ca avanpost strategic, apoi, economic, pentru resurse minerale importante, Universul va fi al lor. După şapte misiuni „Apollo”, americanii s-au mai dezumflat niţel. Întreţinerea unei baze militare permanente pe Lună ar fi costat numai într-o lună cît întreg bugetul SUA pe un an. În 1977, oamenii de ştiinţă estimau că aducerea pe Pămînt a resurselor minerale rare n-ar fi fost rentabilă. Încărcătura unei navete spaţiale nu depăşeşte pe cea a unui camion, iar un singur transport de minereu ar fi costat peste 1,7% din bugetul anual al SUA. Iată de ce pe americani i-a cuprins lehamitea şi s-au reorientat spre asasinarea unor şefi de state incomozi lor, au declanşat zeci de războaie, mult mai profitabile pentru statutul lor de cotropitori şi trăgători de elită.

la Den, vor fi obligate să facă abonament la robinetul său. Nu degeaba se numeşte „Robinette“ Biden. Sigur va cîştiga şi din extinderea capacităţilor NATO pe întreg flancul de Est. Cetăţenii europeni vor suferi enorm, urmare a scumpirilor apărute după decuplarea UE de producţia rusească de gaze, cărbune şi petrol. Biden la Den crede, în schizofrenicul lui comportament mintal, că prin armamentul lor SUA va rămîne o „Arcă a lui Noe” de neînlocuit. Cum de neînlocuit se crede şi Iohannis. Nu numai că acesta n-are habar de Istoria României, dar a şi abandonat-o în mîinile stăpînilor din afară, a căror marionetă este. Luat pe nepregătite şi întrebat ce armament trimite ţara noastră în Ucraina, Iohannis a refuzat să răspundă. Ciucă, la fel. Iubesc atît de mult România încît sînt gata să-i facă vînt în război. Iohannis duce grija Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova, pe care vrea să o ajute financiar chiar şi în privinţa securităţii energetice.

este, începînd de la 1 mai, rubla, care va circula în paralel cu grivna ucraineană. Este de așteptat ca și în celelalte localități cucerite să se petreacă același fenomen. ● Se prelungește scandalul dintre Alexandru Rafila, ministru al Sănătății, și Raed Arafat, șeful DSU, privind apartenența SMURD: Rafila l-ar vrea la Sănătate, în timp ce Arafat îl vrea în forma actuală. Întrucît e un serviciu care funcționează bine, eu aș zice să fie lăsat în subordinea Ministerului de Interne. ● Știre de ultimă oră: spioni ruși parașutați la Kiev în scopul asasinării lui Zelenski! După cum se vede, „gluma” continuă să se îngroașe tot mai mult...

ticăloşiile şi se folosesc de ei. Războiul acesta, pus în scenă de schizofrenicii-experţi în materie de genocid, despre care vorbeam mai sus, adică şi chiriaşii de la Casa Albă, arată adevărul gol-goluţ, oricît s-ar strădui propaganda să-l ascundă. După ce ani la rînd ne-a fost inoculată ideea că Rusia e un iaz cu broaşte moarte, aflăm acum că fără resursele Rusiei planeta va îngheţa, va muri de foame, agricultura va fi privată de îngrăşăminte, va lipsi titanul, uraniul etc. Ştiind că Rusia e un loc bun de jefuit pentru următoarele decenii, „Robinette“ Biden la Den, în senilitatea lui, a slobozit lăcomia şi grăbeşte dezastrul. Slugile lui ştiu că războiul e la cacealma, ştiu ce cărţi are fiecare în mînă. Însă dolarul american creşte, s-a umflat la noi în bătătură, de la 4.0 la 4.7 de lei şi va depăşi în curînd euro.

Dacă ne declarăm ţară neutră, dacă nu eram băgaţi cu viteză în NATO, României nu i se scoteau din buzunar miliarde pe armament, nu era urmă de militar american pe teritoriul nostru, nici scutul zîzaniei ruse de la Deveselu şi, poate, nivelul de trai din ţara noastră era pe o altă treaptă. Ce să mai spunem? Pînă şi de tradiţionala neutralitate elveţiană s-a ales praful!

Aşadar, în Ucraina americanii n-au de gînd să planteze gulii. Indiferent cît va dura războiul, SUA va avea de cîştigat din vînzarea la greu a armamentului, mai abitir, din vînzarea gazului lichefiat fraierilor din UE. Ţările Europene care au pupat bombeul lui Biden

Dar ce-a făcut Iohannis cu securitatea energetică a României? Cum o să acoperi, tovarăşe Iohannis, preţul uriaş la energie pentru consumatorii români? Ştiu eu, poate ne pune o pilă la Pfizer pentru un vaccin care, la iarnă, să inducă temperaturi ridicate corpului uman. Sau vaccinul cu gaz lichefiat de la robinetul lui Biden la Den, mult mai scump şi mai prost, care va afunda şi mai mult ţara în sărăcie. Deşi stăm pe munţi de aur, pe rîuri de petrol şi gaze naturale, alde Schwab, Ursula & Co. le-au confiscat, nu mai sînt ale noastre, ci ale lor. Iohannis vorbeşte doar despre înarmare, ură, război, violenţă. Se comportă ca o slugă obedientă pentru a fi băgat în seamă de nechibzuiţii de afară. Astea au fost principiile celor două mandate. Nici un cuvînt despre pace din gura lui. Înarmarea la ordinul lui „Robinette“ Biden la Den nu este investiţie pentru o ţară săracă, cu cetăţeni ţinuţi prizonieri în sărăcie şi boli fabricate în laboratoare clandestine. Minciunile mediatice, folosite în scopul manipulării conştiinţei planetare, este componenta principală a politicii americane şi se află la baza tuturor războaielor SUA. Mass-media internă a devenit un aparat de propagandă străină, părtaşă la popularizarea minciunilor şi discursurilor false ale preşedinţilor americani, aducîndu-şi contribuţia la legitimarea războiului ca mijloc de bifare a intereselor globale ale SUA şi, mai cu seamă, ale celor din umbră care dau comenzi pentru distrugerea omenirii. Americanii ştiu cît de corupţi, cît de şantajabili sînt cei care conduc România, de aceea le ascund

Trebuie să se ştie că, potrivit statisticilor oficiale, NATO şi SUA au la activ cele mai sîngeroase crime de război: 14.500 de morţi în Libia; 165.000 de morţi în Afganistan; 224.000 de morţi în Siria; 1.200.000 de morţi în Irak; 100.000 de morţi în Palestina (din 1948); 15.000 morţi în Serbia. Comparat cu ultimii preşedinţi americani, Putin e un mieluşel. Ei, ce spuneţi despre şepcuţa americană de pe tărtăcuţa lui Iohannis? Dar ce mai aveţi de spus despre China, unde s-a impus cel mai extins lockdown de cînd a fost pusă pe piaţă pandemia, pentru a combate noul focar de COVID-19 din Shanghai, apărut din senin. Dar despre virusul hepatic, anunţat de Bill Gates încă de acum un an, care a făcut deja picioare prin Europa? Nu-i aşa că americanii sînt nişte parteneri drăgălaşi şi se ţin de cuvînt? Servanţii lui Mefisto din cele 300 de laboratoare existente în 36 de ţări îşi fac treaba, nu? Ce se urmăreşte prin această grabă acerbă de împuţinare a omenirii? Cine mai poate destructura şira neuronică a acestui labirint pe care l-au creat pentru a se considera dumnezei? Cîtă vreme matricea prezentului va arăta la fel ca cea din vremea lui Incitatus, cîtă vreme fiara din Omul care învîrte lumea pe degete nu se va stăpîni pe ea însăşi, cîtă vreme cei care dispun de cetăţenii planetari ca de o periuţă de dinţi vor face rabat de la probitate, viitorul, cu tenacitate dioptrică, va perpetua mutaţii de nesuportat. Poate că într-un viitor nu prea îndepărtat schizofrenicii planetei vor considera că misiunile lor cele mai importante trebuie să fie înlocuirea şobolanilor din cuştile experimentale cu oameni, domesticirea felinelor, alfabetizarea păsărilor, exterminarea bătrînilor şi ciparea celor rămaşi în viaţă. Doar şobolanii de casă ai mondialiştilor vor fi ultimii nonconformişti ai civilizaţiei! Aşa-zişii politicieni vor fi înrămaţi în muzeele groazei, iar dacă unii dintre noi mai rămînem în viaţă, s-ar putea să fim atît de adormiţi încît să avem nevoie să ni se trimită nişte feline în cuşti ca să ne trezească. Dar, mai întîi, foametea va transforma oamenii în canibali-zombi, printr-un „Holomodor” globalizat.

MARIA DIANA POPESCU (,,Art-emis.ro”)

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (VII)

Iosif Vissarionovici Stalin (4)

Cîte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări arată între 8 și 20 de milioane de victime. Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai mulți morți de foame în perioada 1931-1934. Recensămîntul din 1926 arată că populația Uniunii Sovietice era de 147 de milioane, iar în 1937 recensămîntul dădea un total de 162-163 de milioane. Aceste cifre sînt cu 14 milioane mai puțin decît valoarea estimată a populației și nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat ,,sabotaj”, iar cei care s-au ocupat de organizarea recensămîntului au fost aspru pedepsiți. Un alt recensămînt s-a făcut în 1939, totuși cifra de 170 de milioane este atribuită direct deciziei lui Stalin. Trebuie notat faptul că cifra de 14 milioane nu trebuie să însemne, în mod automat, 14 milioane de morți suplimentari, atîta vreme cît 3 milioane s-ar putea să fie nașteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilității sau a controlului nașterilor. 50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar, probabil, ea este exagerată. Un citat atribuit lui Stalin este ,,Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică” (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Yalta, în 1945).

În discursul din 19 august 1939, Stalin și-a pregătit tovarășii pentru marea cotitură din politica sovietică, Pactul Ribbentrop-Molotov cu Germania Nazistă, care a împărțit Europa Centrală în două sfere de influență, care, mai tîrziu, vor genera împărțirea fizică, politică și ideologică a Europei în două aripi: Europa de Vest și Europa de Est, printr-o Cortină de Fier. Motivele exacte ale acestui pact sînt încă disputate, dar se pare că nici o parte nu părea să creadă că va rezista foarte mult timp. La 1 septembrie 1939, invazia Germană a Poloniei a declanșat al II-lea Război Mondial. Conform pactului Ribbentrop-Molotov, Polonia de răsărit urma să rămînă în sfera de influență sovietică. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis să intervină și, la 17 septembrie, Armata Roșie a invadat Polonia. Germania și Uniunea Sovietică au căzut de acord să modifice puțin sferele de influență și Polonia a fost împărțită între aceste două state. În 1941, Hitler a încălcat tratatul și a invadat Uniunea Sovietică, în cadrul Operațiunii Barbarossa. Stalin nu s-a așteptat la așa ceva, sau cel puțin nu s-a așteptat să se producă o invazie atît de curînd. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face față agresiunii. Pînă în ultima clipă, Stalin a căutat să evite orice pregătire evidentă de apărare care ar fi provocat atacul german, sperînd să cîștige timp pentru modernizarea și întărirea forțelor armate. Chiar și după ce atacul a început, Stalin nu părea capabil să accepte realitatea și, după cum spun unii istorici, a fost prea uimit ca să reacționeze, corespunzător, mai multe zile. O teorie controversată enunțată de Viktor Suvorov susține că Stalin pregătea o invazie a Germaniei, neglijînd, în același timp, pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forțele sovietice vulnerabile în ciuda marii concentrări de oameni și echipament din preajma granițelor. Asemenea speculații sînt greu de susținut, atîta vreme cît informațiile despre armata sovietică pentru perioada 1939-1941 rămîn clasificate, dar se știe că sovieticii aveau avertizări detaliate făcute din timp de rețeaua întinsă de spioni externi (precum cea a lui Richard Sorge), în legătură cu intențiile germane. Inițial, naziștii au avansat extrem de mult, ucigînd și luînd prizonieri milioane de soldați sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a numeroși generali experimentați ai Armatei Roșii a avut un efect devastator asupra capacității URSS-ului de a-și organiza apărarea. Experții lui Hitler se așteptau la cel mult opt săptămîni de război. Ca răspuns, la 6 noiembrie 1941 Stalin s-a adresat populației sovietice pentru a doua oară pe durata celor 30 de ani de guvernare (prima dată a fost mai devreme, în același an, la 2 iulie). El a pretins că, deși 350.000 de militari ruși fuseseră uciși

în timpul atacului german, agresorul ar fi pierdut 4,5 milioane de soldați (o cifră exagerată), iar victoria sovietică ar fi aproape. Armata Roșie a opus o rezistență înverșunată, dar în primele faze ale războiului era ineficientă pe scară largă în fața forțelor germane mai bine pregătite și echipate. Pînă în cele din urmă, invadatorii au fost opriți și mai apoi respinși din fața Moscovei, în decembrie 1941. Stalin a colaborat, mai apoi, cu inteligentul mareșal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov pentru victoria decisivă asupra germanilor în lupta pentru apărarea Stalingradului. Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintită în legătură cu pierderile masive sovietice și înfrîngerile de la începutul războiului. (În autobiografia sa, Hrușciov pretindea ca Stalin încerca să ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie spus însă că Stalin a ordonat mutarea rapidă a fabricilor la est de rîul Volga, în afara razei de acțiune a aviației germane Luftwaffe. De aici, industria sovietică a susținut Armata Roșie cu o eficiență remarcabilă. În plus, Stalin și-a dat seama că celelalte armate europene au fost complet dezintegrate cînd au trebuit să facă față naziștilor foarte eficienți din punct de vedere militar și de aceea și-a supus armata atît tirului propagandistic și patriotic-revoluționar, cît și unei terori copleșitoare.

(inclusiv în teritoriile cucerite de curînd), dar nu s-a mai ajuns la extremele din anii 1930-1938. Conform unor surse, campania antisionistă din 1948-1953 era numai precursoarea marilor represiuni ulterioare, dar dacă asemenea planuri au existat cu adevărat, Stalin a murit mai înainte de a le pune în practică.

Stalin a avut foarte puține contribuții la teoria comunistă (sau mai bine zis, marxist-leninistă), dar cele cîteva pe care le-a făcut au fost acceptate pe timpul vieții sale de către toți cercetătorii sovietici din domeniul științelor politice. În 1936, Stalin a enunțat că societatea sovietică este formată din două clase sociale neantagoniste: muncitorii și țăranii colhoznici. Acestea corespundeau la două forme diferite de proprietate asupra mijloacelor de producție care existau în Uniunea Sovietică: proprietatea de stat (pentru muncitori) și proprietatea colectivă (pentru țărănime). În plus, Stalin a distins pătura socială a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost, în întregime, nou în teoria leninistă. Stalin și sprijinitorii săi, în timpul guvernării sale și de atunci pînă azi, au subliniat ideea că socialismul poate fi construit și consolidat într-o singură țară, chiar într-una subdezvoltată, cum era Rusia la începutul secolului.

Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie 1942 ilustrează lipsa de scrupule cu care el încerca să crească hotărîrea în luptă a militarilor: toți cei care se retrăgeau sau își părăseau pozițiile fără ordin erau împușcați pe loc. Alte ordine priveau familiile celor care se predau, familii care deveneau ținte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale forțelor SMERȘ au fost în scurtă vreme puse în spatele liniilor întîi pentru a mitralia pe oricine încerca să se retragă. Militarii sovietici care s-au predat au fost aruncați în Gulag după ce au fost eliberați din lagărele de prizonieri

Stalin a sperat că odată cu retragerea americanilor din Europa, tot continentul o să rămînă sub dominația sovietică. Ajutorul american pentru tabăra anti-comunistă în războiul civil din Grecia a schimbat situația. Germania Răsăriteană a fost proclamată țară separată, în 1949, fiind guvernată de comuniști locali. Mai mult decît atît, Stalin a decis să aibă controlul direct asupra sateliților din Europa Centrală: toate țările urmau să fie conduse de partidele comuniste locale, care trebuiau să încerce să introducă modelele sovietice în zonă. În 1948 această decizie a dus la stabilirea de guverne staliniste în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria, țări denumite mai tîrziu ,,blocul comunist”. Albania comunistă a rămas un aliat, dar Iugoslavia, sub conducerea lui Iosif Broz Tito, s-a rupt de influența sovietică. Stalin a văzut consolidarea puterii sovietice în zonă ca un pas necesar pentru protejarea URSS-ului cu o centură de state cu guverne prietenești, care să acționeze ca o zonă tampon împotriva unei posibile invazii. Această acțiune a năruit speranțele Europei Occidentale că Europa Răsăriteană va avea o atitudine prietenoasă față de Vest și că va forma un ,,cordon sanitar” împotriva comunismului. S-au confirmat, de asemenea, temerile a numeroși politicieni din Vest că Uniunea Sovietică continua să dorească să răspîndească comunismul în toată lumea. Relațiile dintre Uniunea Sovietică și foștii aliați occidentali din cel de-al II-lea Război Mondial s-au deteriorat rapid și au deschis calea unei perioade lungi, caracterizate de tensiuni și lipsă de încredere între Est și Vest, cunoscută sub numele de Războiul Rece. În țară, Stalin s-a prezentat ca un mare comandant militar, care a condus URSS la victorie în războiul împotriva naziștilor. De la sfîrșitul celui deal cincilea deceniu, naționalismul rusesc a crescut. De exemplu, unele invenții și descoperiri științifice au fost puse pe seama unor cercetători ruși. Printre acestea se numărau: motorul cu aburi a cărui invenție a fost atribuită lui Cerepanov (tatăl și fiul), becul electric lui Iablocikov și Lodîgin, radio-ul lui Popov, avionul lui Mojaiski etc. Politica de represiune internă a continuat și s-a intensificat

După cum afirmă Hrușciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la petreceri nocturne alături de aghiotanții săi, după care el dormea toată ziua, așteptînd ca ei să rămînă treji și să conducă țara. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopți, alături de ministrul de Interne Lavrenti Beria și viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita Hrușciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreaptă a corpului. El a murit patru zile mai tîrziu, la 5 martie 1953, la vîrsta de 73 de ani. În mod oficial, hemoragia cerebrală a fost declarată drept cauză a morții. Trupul său a fost mumificat și păstrat în Mausoleul lui Lenin pînă la 3 octombrie 1961, cînd a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lîngă zidul Kremlinului. S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție această ipoteză în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători ruși și americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sîngelui și hemoragii și atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.

Stalin este binecunoscut pentru crearea cultului personalității lui Lenin (dar și al său propriu) în Uniunea Sovietică. Îmbălsămarea trupului fondatorului statului sovietic și depunerea sa într-un mausoleu a fost făcută împotriva obiecțiilor soției lui Lenin, Nadejda Krupskaia. Numeroase orașe și sate au fost redenumite cu numele liderului sovietic, au fost instituite în onoarea sa Premiul Stalin și Premiul Stalin pentru Pace Troțki, bolșevic din ,,vechea gardă”, a criticat cultul personalității ca fiind împotriva valorilor socialismului și bolșevismului, prin ridicarea individului deasupra partidului și clasei muncitoare. De aceea, în ciuda refugierii politice a lui Troțki în Mexic, acesta a fost asasinat de mîna lungă a INO GUGB-ului, bineînțeles, la îndemnul tovărășesc al ,,mult-iubitului” Stalin. Cultul personalității a atins noi dimensiuni pe durata Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cînd numele lui Stalin a fost introdus în noul imn național sovietic. Stalin a devenit subiectul artelor sovietice: literatura (inclusiv poezia), muzica, pictura și filmul.

(va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

Astmul bronșic din perspectiva medicinei energo-informaționale

Dificultățile respiratorii, presiunea, respirațiile scurte și greoaie sînt, de cele mai multe ori, în legătură directă cu o inflamație a căilor respiratorii. Astmul alergic este cel mai des întîlnit în toate etapele de dezvoltare ale copilului, astfel că cei cărora li s-au administrat multe medicamente de sinteză, mai ales cei care suferă de neurodermită, dezvoltă pînă la vîrsta adultă o formă de astm. Fumatul în spații închise este, de asemenea, extrem de nociv pentru copii, dar și pentru adulți.

Astmul nealergic își găsește de cele mai multe ori cauzele în inflamațiile bronhiilor, o sensibilitate a căilor respiratorii, o igienă neadecvată a tractului respirator, fapt care duce la blocarea oxigenării plămînilor.

Clasicul atac de astm se manifestă printr-o lipsă acută a respirației, senzația de sufocare (dispnee), simptome ce pot duce, în timp, la stări anxioase, dificultăți în vorbire, stări de vomă, emiterea unor zgomote asemănătoare unor fluierături; cu cît se respiră mai greu aerul nociv din plămîni, cu atît mai dificil se poate inspira aer proaspăt.

Diagnosticarea clasică se face prin spirometrie și poate fi însoțită de o radiografie și un test alergologic. Urmează apoi recomandările medicamentoase.

O istorie a farselor (247)

Cazul broaștei-moașă (3)

Înainte de a putea pleca spre est, a primit lovitura. în august 1926 dr. Kingsley Noblc de la Muzeul American de Istorie Naturală a descoperit, în timp ce efectua teste asupra ultimelor specimene rămase de Alytes, o decolorare de importanţă crucială a perniţelor broaştelor nupţiale atunci cînd acestea au fost injectate cu cerneală indiană – o dovadă evidentă de fraudă. Şi cînd, o lună mai tîrziu, Kammerer s-a împuşcat pe un deal din afara Vienei, totul a început să capete sens. Se sinucisese pentru că nu ar fi suportat ruşinea de a fi demascat.

Totuşi, în Cazul broaştei-moaşă (1973), Arthur Koestler oferă dovezi care sugerează că o persoană sau mai multe persoane necunoscute au realizat injecţia cu pricina pentru a-1 discredita pe Kammerer. Acesta din urmă negase orice fel de fraudă din partea sa. „Oricine, în afară de mine, care a avut interesul de a comite astfel de modificări poate fi cel puţin suspect“, le scria el viitoarelor gazde ruse, cu o zi înainte de a muri. Şi, după cum notează Koestler, acest om instabil psihic şi pasionat mai încercase o dată să-şi curme viaţa, în 1923, deprimat în urma unei aventuri romantice. Chiar înainte de moartea lui Kammerer, Grete Weisenthal, dansatoare solo la Opera din Viena, refuzase să-1 însoţească la Moscova. în plus, finanţele lui erau în primejdie, economia austriacă prăbuşinduse în acea vreme. Dezamăgit în dragoste, îngrijorat din cauza banilor, apoi supus unor acuzaţii dezastruoase de fraudă – e posibil ca toate acestea să fi contribuit la moartea lui.

Acum, deşi mulţi sunt nemulţumiţi de neodarwinism, situaţia rămîne la fel cum era descrisă acum un secol de Samuel Butler: „Lamarck a fost atît de sistematic batjocorit încît oricine ar încerca să-i ia apărarea ar săvîrşi o sinucidere mai puţin filozofică“. În cazul lui Kammerer, sinuciderea a fost reală. Un impostor versatil: cînd el, cînd ea...

Sosind în Anglia după al II-lea război mondial, ungurul Hadju Karoly, fiul unui croitor, şi-a asumat numele de baron Carl Hadju. Oare a fost el conştient de calamburul ales? Căsătorit în 1956, a început să strîngă bani pentru a trimite „luptători pentru libertate“ din Marea Britanie care să sprijine revolta ungară împotriva URSS-ului, dar nici un bănuţ nu a ajuns, de fapt, acolo unde se intenţiona. Acuzat de delapidare şi declarat falit în 1957, el s-a reinventat drept Michael

Un atac asmatic trebuie luat în serios, deoarece poate pune în primejdie viața. Astmul duce la o dereglare a sistemului imunitar și a metabolismului întregului organism. Inflamarea bronhiilor cauzează probleme severe dacă alimentația nu este corespunzătoare. Astmaticii trebuie să acorde atenție sporită alimentelor care pot declanșa inflamații; printre acestea menționăm carnea roșie, îndeosebi sărată, vinul și pîinea uscată, glutamatele ce se găsesc de obicei în alimentele gata preparate. Chiar și consumul de lactate trebuie limitat, cu toate că studiile efectuate pe această temă se contrazic.

În cazul astmului alergic se recomandă o atenție sporită atît la alimentație, cît și la substanțele care pot produce alegii încrucișate.

După un anumit timp de la îmbolnăvire, cei mai mulți pacienți caută alternative de tratament, noninvazive de preferat și, mai ales în cazurile în care s-a administrat cortizonul de sinteză, se vizează reducerea dozei. Medicina energo-informațională vine în ajutorul celor afectați cu terapii moderne, fără medicamente și

Karoly, un bărbat sofisticat ce frecventează locuri mondene şi de lux, autor şi hipnoterapeut, cu biroul în Mayfair. Luînd cina cu cei bogaţi şi petrecîndu-şi nopţile cu o marchiză, totul a decurs foarte bine pînă în 1965, cînd atît soţia cît şi amanta lui au decedat. Ţinut sub supraveghere juridică timp de un an după ce a fost găsit în Hertford deghizat în femeie, în 1966 a fost arestat şi încarcerat pentru două luni pentru că obţinuse un împrumut de la bancă în timp ce era declarat falit, fără a fi scutit încă de obligaţii. În 1968 apare dr. Charlotte Bach, fost profesor de filozofie şi psihologie la Universitatea din Budapesta. Karoly şi-a păstrat această impostură timp de treisprezece ani, deşi ocazional devenea redutabila Daphne Lyell-Manson, ale cărei servicii de pălmuire pentru a creşte apetitul sexual au mulţumit o grămadă de clienţi.

Ca şi Bach, el a compilat un dicţionar de psihologie care, aclamat de către Colin Wilson drept „unul dintre cele mai mari progrese intelectuale ale Secolului al XX-lea“, se concentra pe ideea că dezechilibrul sexual a evoluat şi evoluează în timp şi că frustrarea sexuală este, în sens strict, mama invenţiei. Pentru a rezista unui astfel de conflict interior haotic, afirma „Bach“, oamenii fac abstracţie de el şi îl blochează (deviaţie); sau îl stăpînesc printr-un echilibru fragil (normalitate); sau, cum se întîmplă în cazul şamanilor „asexuaţi“ sau al marilor artişti, îl stăpînesc şi îl depăşesc la un nivel mai ridicat, ca o forţă creativă unificată.

Ei bine, dacă cineva ar fi în măsură să ştie toate acestea, el a fost. Sau ea.

De la restaurator, la fasificator de artă (1)

Tom Keating, fiul unui zugrav sărac din Londra, a urmat aceeaşi profesie ca şi tatăl lui înainte de a lucra, în timpul celui de-al II-lea război mondial, ca fochist pe un vapor din Extremul Orient. Suferind de surmenaj psihic şi depresie nervoasă, este trimis acasă. În 1944, după război, a studiat arta la Colegiul Goldsmiths din Londra, dar nu a reuşit să treacă examenele pentru obţinerea diplomei de absolvire din lipsă de „compoziţie originală“. Aflîndu-se în imposibilitatea de a-şi procura rame pentru tablourile sale atunci cînd galeria Wildenstein s-a oferit să i le expună, Keating a devenit restaurator de artă şi, în această calitate, a fost apreciat şi acceptat în mai multe case şi castele din Scoţia.

(va urma) STUART GORDON

fără durere. Acestea debutează cu o diagnosticare energetică, ce ne arată potențialul energetic al plămînilor și al întregului organism. Alergiile și alimentele care dăunează pacientului sînt, de asemenea, evidențiate. Aparatele au la bază fizica cuantică, o fizică care se impune tot mai mult în toate domeniile de cercetare, cu precădere în neurobiologie. Diagnosticarea energetică este urmată de ședințele de tratament.

Rezultatele sînt satisfăcătoare, mai ales în cazul copiilor. Avem cazuri în care medicul la care pacientul este în evidență rămîne mirat de rezultate și începe reducerea administrării medicamentației de sinteză.

Vremurile în care totul se trata cu medicamente a trecut, în prezent informația energetică a corpului joacă un rol esențial în problemele de sănătate. În prezent, avînd o populație a planetei extrem de chimizată și stresată, antibioticele nu mai dau rezultatele scontate, în mare parte din cauza abuzului. Astfel, bolile, în loc să se vindece, devin cronice. Avem nevoie să ne împăcăm cu natura și cu mediul înconjurător. Restabilirea balanței energetice a corpului și deblocarea meridianelor energetice și a chakrelor reprezintă cheia spre sănătate a omului modern.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Deconspirri

ORIZONTAL: 1) Asta nu știe de glumă; 2) Tăiată la masă – Primele impresii!; 3) Numai bune de cules; 4) Om care dispune – Micul om mare; 5) Fortificate în lupte – Sosită din Orient!; 6) A da din cap – Pus la index; 7) Lucrare făcută în trepte; 8) Luări prin suprindere; 9) Evidențiat printre tenismani – Coada porumbelului! – Notă la comandă; 10) Coadă la casa de modă – Călător prin ținutul cantoanelor.

VERTICAL: 1) Tip de reclamă; 2) Scos din fire – Scena vedetelor nopții; 3) Însușire necinstită pe bază de corupție; 4) Creatoare de piste false – Începe primul episod dintr-o epopee!; 5) Luate în brațe! – Unitate comercială deschisă în piață; 6) Drumuri marcate; 7) A lăsa pe geantă – Se manifestă cu o mare putere de pătrundere; 8) Este peste tot la fel; 9) Lungul șoselei – Indice de preț (pl.); 10) Statul pe nisip (pl.) – Puse într-o cană!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LUATE DIN ZBOR!”

1) BOLBOROSEALA; 2) CA – ELABORAT; 3) IBOVNIC – BOTA; 4) ROIT – BORIC; 5) BOAC – ABOLI – A; 6) ANIL – RT – BOT; 7) CT – ABONATA; 8) A – BO – BOA – ARBO; 9) NROC – BONTI; 10) EBOSA – ARCAN.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

Nicolae Iorga (II)

De aici, de la justa apreciere în timp şi spaţiu a refuzului închinării, şi pînă la consideraţiile privind instinctul politic atît de sigur al românilor, nu mai este decît un pas. Pas pe care savantul îl face într-o manieră convingătoare, fur-nizînd unor posibili istorici ai diplomaţiei româneşti piese de rezistenţă, mai ales că ele provin din epoci mai puţin investigate de ştiinţă: „Am arătat aiurea că spiritul de aventură n-a fost acceptat niciodată de înaintaşii noştri, pe cînd aproape numai el a însufleţit sforţările vecinilor noştri de peste Dunăre, pînă la liberare şi după liberare. Vecinii noştri au numit această politică: perfidie valahă; ea era nu numai o necesitate pentru un popor mic între duşmani puternici, dar şi un caracter modern, pe care-l înfăţişează tot Apusul în epoca Renaşterii. Prin ea ne-am menţinut, fără zguduiri, într-o dezvoltare normală aşa de bine întemeiată pe această tradiţie înţeleaptă, încît însăşi supunerea noastră faţă de turci n-a fost o sclavie, ca a grecilor, a slavilor balcanici, a ungurilor, ci o respectată autonomie, sigură de sine“.

barbarilor şi, mai ales, a celor moderni, cu sau fără hărţi mincinoase, frămîntat de copitele cailor şi de carele de război, rîvnit de lăcomia lotrilor şi apărat de legitimii săi stăpîni, pămîntul s-a păstrat tot timpul întreg în conştiinţa romanităţii, între rîurile şi pietrele sale de hotar fireşti, între graniţele limbii române. Lui, acestui „sfînt pămînt inspirator“, după cum îl numea un gînditor, ca şi poporului nostru, mai răbdător ca Marea Neagră pe vreme de furtună, le închină Nicolae Iorga monumentala sa lucrare. Şi iată un portret senzaţional, trasat de savant cu gîndul la un mare voievod, dar valabil în datele sale esenţiale pentru întreaga fiinţă românească: „Astăzi poporul român de pretutindeni îşi aminteşte de Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, ocrotitor şi mîndrie a românimii din timpurile sale şi din toate timpurile. în cîte locuri pe pămîntul românesc n-a călcat oastea sa biruitoare mai totdeauna şi neînfrîntă în suflet totdeauna, păstrînd astfel în suflet sîmburele biruinţelor viitoare – Dar el n-a fost numai un războinic şi încă mai puţin un luptător împotriva oricui, numai de dragul încăierărilor viteze (...). Fierul săbiei lui a fost ca fierul plugului, care spintecă pămîntul numai ca să rodească. Din brazda trasă de dînsul au răsărit aşezăminte care n-au pierit, ci se ţin pînă astăzi, unele schimbate, desăvîrşite cu vremile”.

Verde simfonic

Învie verdele, duioase tonuri

În irizări de ape, în halouri

În dangătul solemn de catedrală

În susur de iubire ancenstrală

Se-nchină sălcii către rădăcină

Smerenie în toarceri de lumină

Liliac seducător în flori de gală

Învie frumusețea cu sfială

Văzduhu-i plin de triluri, în petală

Învie dorul de senin vestală

Întinsul verdelui să ne strecoare

Doar bucuria razelor de soare...

Renaște alb-solar solemn, în domuri

Un ciripit de verde, mii de tonuri

Și urcă sevele din rădăcină

Să umple simfonia de lumină!

LIVIU ZANFIRESCU

Sînt realităţi care, desigur, s-au perpetuat, în forme adecvate, dincolo de cadrul Evului Mediu şi cine îşi închipuie că am stat cu arma în mînă, timp de două milenii, se înşală amarnic – tocmai în găsirea celor mai bune forme de împletire a rezistenţei armate cu diplomaţia înţeleaptă rezidă unul dintre secretele acelei vitalităţi româneşti despre care vorbeam la început. Structurată în trei capitole fundamentale – Oamenii Pămîntului, Ctitorii şi Cavalerii – cartea de faţă vine cu o sumă impresionantă de informaţii, de la probleme majore (cum ar fi întemeierea bisericilor noastre, existenţa cetăţilor româneşti Chilia şi Cetatea Albă, Carpaţii în luptele dintre români şi unguri) pînă la unele aparent minore, de toponimie sau onomastică, de pildă (puţină lume ştie, astfel, că sîrbii zic şi astăzi României întregi „Vlaşca”, adică Ţara Românească, sau Valahia; interesantă este şi provenienţa numelui propriu Marin, care a fost adus în Oltenia de către negustorii sîrbi, fiind de origine veneţiană; de tot frumoasă este şi descifrarea inscripţiei greceşti a portretului lui Alexandru cel Bun, care se intitula „voievod de sine stătător a toată Moldo-vlahia şi a malului mării“, care se zice atît de poetic „Parathalassia“). Exemplele pot continua, întregul volum fiind presărat cu informaţii puţin cunoscute, înfăţişate frumos, într-o limbă românească plină de seve cronicăreşti, care l-a făcut reputat pe Iorga, adept al unei istoriografii captivante, cromatice, cu virtuţi reale estetice.

O lume apusă reînvie la apelul acestui creator de viaţă şi tipologii, luptele descrise sînt precedate de fîlfîiri de prapuri şi clopote de bronz, genealogiile par stufoase, dar bogăţia lor indică o nobleţe locală, a pămîntului, tăieturile de frază au ceva diamantin, fiind executate de un meşter al cuvîntului, care se pricepe ca nimeni altul să dea în posteritate, fiecărui personaj, cît a meritat, viaţa şi moartea căpătînd sub condeiul său o vigoare epică aproape shakespeareiană. Este o lume a cărei vînzolire dramatică ne confirmă, o dată mai mult, că toate au trecut, s-au stins străvechile podghiazuri şi patimi de mărire, dar a rămas statuar şi sfinţit cu sînge pămîntul românesc. Sfîrtecat în vremea

2. Am dinainte o nouă carte a savantului, tipărită în seria „Columna“ a Editurii Militare: „Voinţa obştii româneşti“. Lucrarea beneficiază de un Cuvînt înainte, semnat de conf. univ. dr. Ion Ardeleanu, şi este fructul muncii de selecţie şi interpretare ştiinţifică prestate de un colectiv de la Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară compus din: colonel dr. Gheorghe Tudor, căpitan Vladimir Zodian, locotenent-major Mircea Dogaru şi cercetător ştiinţific Dumitru Preda. Reunind cîteva dintre cele mai înflăcărate articole şi cuvîntări ale savantului, din perioada 1914-1918, cartea de faţă este o piesă temeinică la ,,dosarul“ Războiului pentru întregirea neamului. Prin imboldurile cugetului, prin patriotismul nobil şi vocaţia, de istoric vizionar, Iorga s-a situat în fruntea luptei pentru făurirea statului român unitar, pentru pregătirea conştiinţei naţionale şi îmbărbătarea oştirii. „Ideea unităţii naţionale m-a preocupat toată viaţa“ – spune el însuşi, iar cititorului contemporan îi vine acum relativ uşor să reparcurgă traseele gîndirii sale de atunci, numai că în acei ani de urgie era greu să găseşti drumul drept, deznădejdea prăpădea multe inimi şi făurirea României întregite era o legendă plătită scump cu rîuri de sînge. A fost unul dintre cele mai grele momente ale istoriei noastre şi o acţiune pripită putea spulbera toată lucrarea răbdătoare a generaţiilor de înaintaşi. Aidoma eroilor tragici din Iliada, care rosteau discursuri înaintea oricărei mari bătălii, oameni ca Iorga, Pîrvan, Delavrancea, Goga, Filipescu, Sadoveanu şi mulţi alţii s-au învrednicit să ţină cuvîntări publice, să tipărească articole şi volume menite să atragă ţara la sfat cu ea însăşi, să pregătească opinia publică, să lumineze calea cea adevărată a destinului naţional. Erau torţe incendiare, era vorba de resurecţia acelei mîndrii a Daciei latine de care s-au frînt veacuri de-a rîndul expediţiile năvălitorilor, toate tentativele de a smulge patria din matca firească şi suficientă sieşi. Şi dacă astăzi toate aceste texte mai au puterea să emoţioneze, vă închipuiţi lesne ce fluid de energie vitală puteau revărsa ele atunci, în încremenirea unui popor care presimţea că vremea mult aşteptată a sosit.

Numai din această perspectivă, a patimilor trecute şi a acţiunilor înţelepte spre viitor, putem înţelege canonada precisă a cuvintelor prin care Iorga lovea

inerţiile, ridiculiza trufia inamicilor, pregătea ogorul pentru însămînţările unei primăveri româneşti. Priviţi un fragment dintr-un articol scris la 27 iulie 1914: „Ca un popor de omenie, cu linişte, arma la picior! Ceasul nostru va veni, dar numai atunci cînd asupra ambiţiilor zdrobite ideea senină va veni să cumpănească dreptăţile naţionale, care azi nu se văd deasupra măcelului“. Priviţi, comparativ, şi aceste vorbe rostite după aproape doi ani, la 24 ianuarie 1916, cînd condiţiile interne şi externe erau în măsură să declanşeze marea opţiune a României de a părăsi neutralitatea şi de a intra în război: „Anul acesta nu ne lasă cum ne-a găsit. Aceasta e sigur: în bine sau în rău, cum voim, cum nu voim, un lucru e sigur: nu ne întîlnim de acum într-un an de zile cum am fost (...). Şi oricît de mari nenorociri ar fi, oricît de multe suferinţe, oricîte lacrimi şi oricît sînge s-ar vărsa pe pămîntul acesta, este bine! Orice, numai să nu fim ceea ce am fost! Nu numai în materie de hotar, dar şi în materie de suflete!“.

Profeţia lui s-a împlinit întocmai: după numai şapte luni România a intrat în război de partea Antantei, trupele noastre trecînd Carpaţii „la arme cu frunze şi flori“, pe urmele lui Mihai Viteazul, unificatorul de ţară, ale lui Radu Şerban şi ale lui Brânconeanu, care a zdrobit oștile imperiale la Zărneşti. Pulsul frontului şi al ţării răzbate din fiecare pagină a acestei binevenite lucrări. Portrete de anonimi sau de celebrităţi, elogii medicilor care s-au jertfit şi voluntarilor bucovineni şi ardeleni, scene de luptă şi scene de muncă eroică în spatele frontului –verbul lui Iorga este acelaşi pretutindeni, fulgerător şi taumaturgic, înflorat şi patetic. Între toate acestea se înalţă o statuie mai presus de cuvinte, mai presus chiar decît savantul însuşi, egală în grandoare cu statuia patriei: ţăranul român. El a murit şi a renăscut la Mărăşeşti, el a făurit Unirea cea Mare şi Veşnică şi lui îi închină marele dascăl poeme în proză care ar trebui săpate în bronz. Ideea naţională a triumfat, pentru că o idee ca aceasta nu poate muri şi singura ei condiţie este aceea a biruinţei. Citească deci această admirabilă carte toţi iubitorii de istorie naţională, dar cu deosebire tineretul, pentru că de la el aşteptăm izbînzile viitoare, de pace şi muncă, ale poporului nostru.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Noul ciripit al globalismului

În timp ce românii preferă să socializeze îndeosebi pe Facebook, pentru lumea anglo-saxonă, în special cea politică mondială, Twitter este platforma pe care se transmit mesajele importante. Pînă de curînd, proprietarii platformei aplicau o cenzură arbitrară celor cu care nu erau de acord și care nu susțineau punctele de vedere ale corectitudinii politice, ale propagandei LGBT și care îndrăzneau să afirme lucruri naturale, ca, spre exemplu, faptul că bărbații nu pot naște, cum a fost cazul lui J.

Contreras, membru al partidului spaniol conservator Vox, care pentru această afirmație a fost suspendat de Twitter pe termen nelimitat. Probabil multora dintre dumneavoastră vi s-a întîmplat să vă fie suspendat contul de Facebook pe o durată de pînă la 30 de zile pentru că cineva v-a raportat din cauza faptului că ați scris lucruri cu care acela nu era de acord, iar Facebook a considerat necesar să vă blocheze.

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Ipocrizia

Editorialistul ziarului The Washington Post, Michael Gerson, scria recent că ipocrizia politică reprezintă „folosirea conștientă a unei măști pentru a păcăli publicul și a obține beneficii politice”. Dacă vă uitați în jurul dumneavoastră o să vedeți peste tot semnele acestei ipocrizii politice, dar și pe cele ale ipocriziei cotidiene. Trăim într-o lume în care se minte cu nerușinare în fiecare secundă, această practică ajungînd un mod de viață pentru unii oameni. În ultima vreme falsitatea a început să fie numită „corectitudine politică” și e mereu însoțită de dubla măsură, care se aplică în funcție de interesele puternicilor planetei. Nu cred că această stare de lucruri ar putea exista dacă majoritatea oamenilor ar fi ceva mai educați, dacă nu ar uita mai repede ca un pește și dacă nu ar fi leneși. Da, leneși, pentru că nu se informează, nu citesc și nu gîndesc tocmai din cauza lenei.

Exemplul de ipocrizie cel mai apropiat și mai relevant este actualul război din Ucraina, început la fel ca

primul Război Mondial, în opinia lui Ion Cristoiu, tocmai din cauza incompetenței conducătorilor lumii. Dacă analizați atent, veți observa că Nicolae al II-lea, țarul Rusiei, împăratul Austro-Ungariei și Kaizer-ul Germaniei erau șefi de stat care s-au încadrat în această categorie. Unul era condus de nevastă (cazul țarului), altul era un bătrîn cu un picior în groapă (cazul austriacului), iar celălalt își vedea numai propriile interese, nu ale poporului (Kaizer-ul).

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Învățămîntul românesc ne dezvață a învăța!

Motto: ,,Cum arată astăzi școala, așa va fi mîine țara”. SPIRU HARET

Se știe că oricît s-ar strădui omul să-și ascundă găunoșonia, nu reușește; el rămîne așa cum mama natură l-a făcut, iar măicuța sa l-a educat sau nu l-a educat. Marca genetică imprimată în om este pusă în evidență în orice împrejurare, mai ales cînd aceasta este amalgamată cu poleiala ruginită a aroganței, de unde și vorba din popor: ,,Cărbunele, oricît l-ai spăla, tot negru rămîne”. Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci cînd am constatat că generația tînără din România a devenit victima unui sistem de învățămînt ticăloșit, care a ajuns să fie administrat de indivizi care mai de care mai analfabeți, diletanți, corupți, incompetenți ș.a.m.d. A se reține că, la nivel european, corupția din școlile românești este pe primul loc, iar conform Institutului Național de Statistică, pentru a scăpa de haos și calvar, ,,peste o sută de mii de cadre didactice se gîndesc să se pensioneze anticipat”. Numai în România a fost posibil să se nască un proces plecat de la faptul că un tînăr de culoare, sud-african, cînd s-a înscris la Universitate, secretara l-a întrebat: ,,Ce ramură alegeți?”, iar el a răspuns: ,,Dar nu pot să am și eu o bancă, la fel ca ceilalți?”.

Cert este că, în privința învățămîntului românesc, putem ușor constata că între trecut și prezent nu se poate pune semnul egal. Au fost vremuri cînd notele se acordau pe merit, iar acum se dă un punct din oficiu, altul pentru că elevul a venit la școală, încă un punct pentru că a avut penarul la el și, apoi, alt punct că părinții săi sînt foarte cumsecade.

Evident că în astfel de situații, școlarii ar avea toate motivele să mai solicite încă un punct, chiar două, pentru că, după cursuri, merg direct acasă. S-au dus și vremurile în care examenele se treceau cu greu. Acum, spre exemplu, după cum a recunoscut fostul ministru de Finanțe, Teodorovici, o diplomă de studii i-a parvenit prin intermediul unui curier, deși domnia-sa nu fusese prezent la nici o oră de curs. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”).

Tot pe vremuri, profesorii aveau har, erau exigenți și profesioniști, iar țelul lor era performanța, pe cînd acum, la examenele de grad, cadrele didactice se întrec în note de 2 și 3. Sub genericul ,,timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim și pe toți îi păcălim”, unii dascăli s-au dovedit a fi total paraleli cu noțiunea de PEDAGOGIE, adică arta de a ști să predai astfel încît să poți fi înțeles de elevi și să-i faci să iubească materia predată. Grav este și faptul că directorii școlilor românești sînt numiți pe criterii politice, adică, dacă ai lipit cele mai multe afișe electorale pentru partid, ajungi director, dacă ai dus bidineaua și găleata de aracet, ai toate șansele să fii numit șef de inspectorat școlar, iar dacă ai făcut puțină pușcărie, postul de ministru este garantat. De reținu că, în ultimii 32 de ani, învățămîntul românesc a intrat numai pe mîna unor aventurieri politici, toți unul și unul.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Poveste cu oameni și cîini (I)

Încet și pe nebăgate de seamă, mă îndepărtez de literatura beletristică. Nici n-o mai citesc, nici n-o mai scriu. N-o mai citesc pentru că, în bună parte, am citit cam tot ce este important în literatura română și în cea universală (deși chiar în aceste zile mă delectez cu „Divina Comedie”, într-o traducere total necunoscută, a 5-a, semnată de un doctor pe nume Ion A. Țundrea, cu o prefață de N. Iorga, iar nopțile zăbovesc, cu emoție, pe o antologie a poeziei lui W. J. Goethe, nespus de drag inimii mele). Într-o proporție covîrșitoare, citesc alt gen de cărți: memorii, studii, documente, crestomație, corespondență între oameni iluștri, tratate de Istorie, lucrări enciclopedice. Întotdeauna, viața a întrecut literatura. De scris, nu prea mai scriu literatură cam din aceleași motive. Nu mai pot fabula. Nu mai pot inventa personaje și istorisiri, atîta vreme cît ele forfotesc în jurul nostru, la tot pasul, în mărime naturală. Cu alte cuvinte, de ce să culeg lămîi de plastic, cînd pot să întind mîna și să mă bucur de mandarine naturale, pline de sevă, de aromă și dulceață? Nu voi nega niciodată rolul excepțional al beletristicii, ea ne-a ajutat să devenim ceea ce sîntem („Romanul englez m-a făcut om”, obișnuia să spună același N. Iorga). Personal, datorez romanului „Crimă și Pedeapsă” enorm, cred că finalul său le-a luminat mai multor milioane de oameni calea către creștinare. Dar în ce epocă trăim noi acum? Știți ce zic tinerii? „Nu mai citesc romanul cutare, fiindcă am văzut filmul!”. Oho, dacă ar zice asta numai tinerii, dar o spun eu însumi: încerc, de cîtva timp, să avansez în lectura romanului „Doctor Jivago”, de Pasternak, dar nu reușesc. și știți de ce?

Exact din același motiv: am văzut filmul, dar nu o

Noul ciripit al globalismului

(urmare din pag. 21)

Mie unuia mi s-a întîmplat de nenumărate ori.

Acum însă, e o mare fierbere în lumea platformelor social-media, odată cu cumpărarea de către Elon Musk a companiei Twitter (,,Ciripitul”). De ce spun asta? Fiindcă mulți progresiști și globaliști sînt revoltați de declarațiile noului proprietar referitoare la libertatea de exprimare a „ciripitului”, în care aceștia văd o victorie a conservatorilor periculoși care vor suveranism, state-națiune, familii formate din bărbat și femeie, și care, ca proștii, cred în Dumnezeu.

Inițial m-am bucurat, mai ales că de vreun an activez și eu pe această platformă, părăsind Facebook unde nu mă mai regăseam. Adevărul e că pe Twitter calitatea dialogului, a argumentației și a oamenilor e mult mai înaltă ca pe platforma lui Zuckerberg. Primul meu impuls a fost acela de a considera că Musk tocmai le-a smuls globaliștilor o armă importantă în lupa contra normalității pe care mulți dintre noi o susținem, echilibrînd cumva raportul de forțe. Mi-am amintit că, totuși, multimiliardarul e cel mai bogat om al planetei și că probabil nu a ajuns de capul lui în această poziție. De asemenea, mi-am adus aminte de lucrurile întîmplate în 1992 la Congresul Național al FSN, cînd aripa conservatoare a lui Ion Iliescu s-a rupt de partidul ajuns atunci pe mîna lui Petre Roman, și a format Frontul Democrat al Salvării Naționale, adică FDSN, viitorul PSD. Mulți analiști politici ai acelor timpuri au considerat aceasta o manevră abilă a celor doi, Roman și Iliescu, de a-și însuși electoratul partidelor democratice PNL și PNȚ, prin intermediul aripii așa-zis mai progresiste a lui Petre Roman. Apăruse chiar formula „FSN-FDSN, două ciori prietene”. Nu pot, așadar, să nu mă gîndesc – istoria repetîndu-se din cauza memoriei de pește pe care o au mulți oameni – că ceea ce a făcut Elon Musk

dată, ci de vreo 7 ori, întîi pe videocasetă, iar apoi pe toate posturile de Televiziune românești și străine unde mi s-a ivit prilejul. Și ce film! Capodoperă! Îl consider printre primele 10 creații din istoria cinematografiei, alături de „Isus din Nazareth”, „Amadeus”, „A fost odată America”. În fond, ce-i trebuie unui film să dea marea lovitură? Îi trebuie un roman sau un scenariu de succes, actori mari, muzică memorabilă și, firește, un regizor plin de har. La lectură, aproape toate astea nu există, cititorul rămîne, ochi în ochi, cu scriitorul. Atunci cînd Tolstoi scrie nuvela „Sonata Kreutzer”, cititorul nu-și imaginează cine și cum o cîntă, ca să nu mai vorbim că majoritatea oamenilor habar n-au să facă diferența între această bijuterie muzicală și altele. Atunci cînd nuvela cu pricina devine film, spațiile goale se umplu imediat, vitraliile iau locul geamului alb, în ramele sale negre. Literatura e pian – filmul e orgă. Literatura e un gen artistic major – filmul e o sumă a artelor: poezie, teatru, roman, muzică, balet, fotografie, pictură, plus „Ars Amandi”, de care vorbea Ovidiu. Nu cred că au dreptate aceia care profețesc moartea operei, a operetei, a teatrului, a baletului. Atîta timp cît fetița mea de 6 ani fredonează, dansînd, prin casă, aria din „Traviata”, dovedind un auz absolut (se aruncă în partea bunicului ei dinspre mamă, care a fost instrumentist la Opera Română), și dacă o întreb îmi răspunde, cu naturalețe, „L-am auzit pe Pavarotti la televizor”, iar asemenea copii există în toată lumea –opera, ca gen cultural, nu va pieri. Dar asaltul dat de Televiziune e teribil și dislocă multe valori și tabu-uri.

Nu mai scriu, prin urmare, literatură. La ce bun? Ritmul vieții e atît de trepidant și posteritatea se desfășoară chiar acum, sub ochii noștri, într-o existență tot mai scurtă, încît presa, oratoria și talk-show-urile

acum e o repetare a ingenioasei manevre FSN-iste din 1992.

Cred că motivul este controlul conservatorilor care încă se mai opun globalismului. În calitate de proprietar al Tesla, Musk a făcut foarte mulți bani în timpul pandemiei, speculînd la bursă criptomonedele, susținînd transumanismul și inventînd soluții de a transpune individul în lumea virtuală de tip Metaverse, în care acesta să trăiască la infinit, rupîndu-l de normalitatea vieții și de Creatorul tuturor. E o nemurire virtuală, adică mincinoasă, fiindcă dacă acel calculator cuantic în care vei fi introdus e scos din priză, mori de tot – cînd spun „de tot” mă refer la suflet fiindcă trupul oricum îți va fi distrus la expirarea termenului de valabilitate.

Mă gîndesc că toate lucrurile care ni se întîmplă de vreo doi ani încoace sînt parte a unei agende bine puse la punct și executată fără ezitare de guvernele lumii; am senzația că pe timpul pandemiei s-a pregătit actualul război din Ucraina și că, odată terminat, va urma criza economică despre care ni se tot spune de ceva vreme, criză ce va sărăci populația globului atît de mult încît ajutoarele sociale minime garantate de state vor fi primite de toată lumea ca o salvare binevenită, fără ca cineva să-și dea seama că, odată implementate, ele vor fi un mijloc extrem de eficient de a manevra populația astfel încît să voteze ințiativele stăpînilor lumii, sub amenințarea retragerii acestora pentru oponenții sistemului. Impresia de libertate pe care Elon Musk o oferă prin cumpărarea Twitter e doar o iluzie și parte din agenda impunerii guvernării globale a lumii. Știți probabil că tocmai se decide ca OMS să se transforme într-un fel de minister global al sănătății care va fi susținut cu bani de toate guvernele lumii. Sînt primii pași către guvernarea globală și către cristalizarea a patru mari puteri globale: SUA, Anglia, Rusia și China. Dacă am sau nu dreptate o să vedem în următorii ani; se joacă deja cu cărțile la vedere și ceea ce acum 50 de ani era

de Televiziune pot rezolva, acum, ceea ce literatura își propune să rezolve de-a lungul deceniilor sau al secolelor. În fond, nu literatura moare, ci intimitatea în care se scrie și se consumă literatura. Eu, unul, nu mai am această intimitate. Sau, oricum, n-o mai am așa cum o aveam acum 20-30 de ani, cînd șlefuiam o metaforă sau un vers zile în șir, cu o răbdare de călugăr benedictin.

Și totuși, o carte de povești pentru copii tot voi avea timp să scriu. Așa cum am avut timp să fac copii, trebuie să am timp să fac și o carte pentru copii, normal. Și cu cît jocurile pe calculator și programele de Televiziune vor fi mai psihedelice, mai cibernetizate, mai super-galactice, mai violente, cu atît mai mult se va simți nevoia binelui și frumosului, a zînelor, crăieselor și prințeselor, a minunilor, a omeniei și idealismului. La distanță de aproape 100 de ani unul de altul, două genii – Ernest Theodor Amadeus Hoffman și P. I. Ceaikovski – s-au întîlnit în Olimp și, pe baza povestirii celui dintîi, cel de-al doilea a compus baletul „Spărgătorul de nuci”, care are cel puțin 7 dansuri antologice. Și tot pe urmele marelui romantic german a călcat Jacques Offenbach, care a scris opereta „Povestirile lui Hoffman”, cu neuitata ei „Barcarolă”, care va străbate veacurile. Arta adevărată nu moare și e cu atît mai durabilă cu cît la un filon de aur muncesc mai mulți bijutieri: scriitori, compozitori, libretiști, regizori, maeștri ai imaginii, scenografi, meșteri ai feeriilor pe gheață, actori ș.a. Nu știu ce titlu aș putea să dau cărții mele pentru copii, fiindcă cel mai frumos titlu s-a dat deja: „Binecuvîntați animalele și copiii”. Peste asta, ce s-ar mai putea spune? Nestăvilita mea dragoste pentru copii și animale va da rod bogat.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor 5 ianuarie 2001, Bran

clasificat drept „teoria conspirației” a ajuns acum o realitate.

Am să închei cu o idee pe care o repet deja de ceva timp: băieții aștia uită că Dumnezeu, pe care ei îl consideră o invenție, chiar există și le strică planurile fără să poată opune. Că Dumnezeu le cunoaște planurile, că le tolerează vremelnic, puteți constata singuri vizitînd Biserica Drăgănescu din apropiere de București, unde există fresce pictate de Arsenie Boca în anul 1977. Una din acestea, protejată de un geam de sticlă, ne prezintă un om al deceniului șapte așezat pe un fotoliu, avînd-o în spate pe soție, un telefon în mînă, o rachetă cosmică în apropiere, telescoape și sateliți deasupra sa. Omul este chemat la Ceruri de înger, dar el refuză motivînd că e bogat, are soție, are 5 milioane de cai putere (adică motoare de rachetă și mașini), are sateliți și telescoape cu care caută viața pe alte planete și, prin urmare, nu se va duce la Dumnezeu, pentru că Acesta nu intră în preocupările sale. Îngerul îi răspunde că degeaba și-a dobîndit lumea toată fiindcă și-a pierdut sufletul, dezlănțuind, prin știință, cataclismul stihiilor asupra lui și a urmașilor săi, acesta fiind începutul sfîrșitului lumii. Dacă vă spun că trăsăturile omului din frescă seamănă izbitor cu cele ale lui Elon Musk o să înțelegeți că lui Arsenie Boca i s-a dezvăluit, în 1977, viitorul celui mai bogat om de pe planetă, gradul la care va ajunge tehnologia spațială dezvoltată de el, cît și faptul că va dobîndi lumea în calitate de cel mai bogat om de pe planetă. De asemenea, profeția îngerului conform căreia începutul sfîrșitului lumii îl reprezintă dezlănțuirea prin știință a cataclismului stihiilor se referă, în opinia mea, tocmai la tehnologiile transumaniste de care aminteam mai devreme.

Ne aflăm „într-o vreme grozavă din care o lume-o să-nceapă”, cum spunea Pavel Coruț, iar Dumnezeu e prezent, știe ce va urma și cum se va termina totul și știm și noi, fiindcă ne-a spus. Important e să fim atenți la semnele Lui și să ne menținem candelele aprinse.

ETICHETA

Ipocrizia

(urmare din pag. 21)

Corespondenții acestora în lumea actuală sînt ușor de găsit.

Apropo de începutul războiului, sînt convins că dacă am fi avut un Kennedy la Casa Albă, conflictul acesta nu ar fi început. Vă reamintesc faptul că, fără moderația și înțelepciunea lui, fabulosul an 1962 ar fi fost anul războiului atomic, iar mulți dintre noi nu ne-am fi născut. La momentul acela, Kennedy a oprit războiul, deși presiunea exercitată asupra lui de generalii americani și de complexul militar-industrial a fost una semnificativă, ca și acum, cu diferența că președintele SUA, Joe Biden, e condus, mai degrabă, de consilierii săi, nu de propria-i voință.

Ei bine, odată războiul început, băieții ăștia deștepți (expresie inventată de Traian Băsescu, dar care li se potrivește perfect) ce conduc lumea și-au dat arama pe față, cum spunem noi, românii, aruncînd măștile și lăsîndu-se văzuți în toată scîrboasa goliciune a ipocriziei lor. Astfel, deși discursurile formale erau mereu în favoarea păcii, a dialogului, a negocierii ori de cîte ori de cîte ori eram într-un conflict ce nu era dublat de un interes economic sau politic, de data asta discursul a fost de la bun început unul războinic; vă amintiți, sper, anunțurile repetate ale președintelui „Robinette“ legate de iminentul atac rus din luna februarie.

O să-mi spuneți că au existat niște negocieri de pace la un moment dat. Da, acestea s-au desfășurat la inițiativa evreilor și a turcilor, nu a americanilor sau a Uniunii Europene, fiindcă zbaterile lui Macron nu se pot numi negocieri. În rest, sancțiunile, declarațiile belicoase, exagerarea faptelor de război ale armatei

ruse, mințirea asupra unor evenimente de război, cum a fost, spre exemplu, uciderea pazei ucrainene de pe Insula Șerpilor, inflamarea opiniei publice, sensibilizarea ei, prin menținerea presiunii mediatice cu tot felul de știri despre distrugerile provocate în Ucraina de armata rusă, cu prezentarea jumătăților de adevăr despre ceea ce se întîmplă acolo, tocmai pentru a forma o imagine de erou lui Zelenski și de criminali rușilor, toate astea au constituit instigări la război ale alianței militare defensive NATO și ale UE. Auziți ce ironic și ipocrit sună în contextul ăsta expresia „alianță defensivă”?

Mai departe, îmi aduc aminte cum toate discursurile progresiștilor, globaliștilor și ale idioților utili care le cîntă-n strună, din Occident dar și de la noi, erau împotriva suveranității statelor și, desigur, a suveraniștilor, defăimau și condamnau naționalismul rău și nenorocit pe care-l comparau cu nazismul și cu stalinismul (fiindcă li se împotrivea planurilor de dominație planetară), făceau spume la gură contra xenofobiei, ultima oară la alegerile din Franța și, mai presus de toate, prin toate acțiunile și inițiativele lor legislative, ba chiar prin sondajele de opinie, se declarau atei convinși.

Iată că, odată început războiul din Ucraina, au schimbat placa. Dintr-odată trebuie să apărăm suveranitatea Ucrainei, dintr-odată naționalismul ucrainean e bun, minunat și dat ca exemplu, iar xenofobia ucrainenilor, a UE și a SUA contra rușilor este nu doar acceptată, ci chiar recomandată și benefică față de cea a lui Marine Le Pen contra infractorilor și teroriștilor ne-francezi din Franța, care era nasoală și de condamnat!

Învățămîntul românesc ne dezvață a învăța!

(urmare din pag. 21)

Să ne amintim de Abramburica, pe vremea căreia s-au schimbat manualele școlare, ajungînd ca, de la an la an, acestea să capete cel mai imbecilizat stadiu de prezentare. Sînt în temă pe acest aspect, pentru că am o nepoată în clasa a V-a și vă pot spune că din manualele sale, în total 14, doar 3 au autori profesori, restul fiind realizate de rudele și prietenii celor din minister.

Revenind la miniștrii care s-au ocupat de tineret, și care se presupune că ar fi trebuit să constituie exemple de probitate pentru elevi și studenți, nu pot trece peste madam Ridzi, cea care a organizat spectacole propagandistice din banii Ministerului Tineretului și Sportului, motiv pentru care a ajuns la pușcărie. A urmat doamna Plăcintă, care s-a distins prin fiul său, care a fost închis pentru tentativă de crimă, în timp ce maică-sa se lăuda cu ,,educația” pe care i-a dat-o.

Îl amintesc aici și pe nea Funeriu (,,noțiunea de «coleg» este de genul neutru!”), cel care se lăuda că a obținut diploma de Bacalaureat la Paris, undeva, a doua stradă la dreapta. La cîrma Ministerului Învățămîntului s-a aflat și Remus Pricopie, un agramat notoriu, care a susținut că a făcut studii politice la Universitatea ,,George Washington”, în perioada 2003-2004, dar s-a dovedit că totul era o invenție, demontată de reprezentanții universității respective, care au declarat că numele său nu figura în baza lor de date.

Absolut toți acești incompetenți s-au întrecut în prostii, pînă au pus întreg sistemul pe butuci, dar noroc cu Iohannis, care, cu surle și trîmbițe, a lansat proiectul ,,România educată”, de fapt, o cacealma tipică șmecherașilor de gang. Păi, ce pretenții să avem de la acest profesor de fizică, despre care elevi de-ai săi spuneau cam cum decurgeau prestațiile sale pedagogice: ,,Bu-nă zi-ua! Nu mai facem prezența, că s-ar putea să se termine trimestrul, așa că închid catalogul, dar vă rog să citiți lecția de la pagina 68 și la revedere!”.

În subsidiar, este demn de menționat că ultimele studii efectuate de OMS au relevat faptul că 28% din unitățile de învățămînt din România nu pot asigura elevilor condiții pentru a se spăla pe mîini cu apă și săpun. De reținut și faptul că 60% din cei care s-au înscris la examenul de Bacalaureat din 2020 au picat, iar 120.000 dintre cei promovați nu și-au găsit încă un loc de muncă. Mai mult, transportul școlar este pe butuci, iar

sute de școli nu au avize de funcționare de la Sănătate, Mediu, ISU etc. Cert este că învățămîntul românesc este un soi de apă tulbure în care orbecăie diverse vietăți, fiind clar că viitorul țării va fi la fel de tulbure (v. Motto).

Acum, se pune la cale scoaterea lui Mihai Eminescu din programa școlară, ceea ce mă duce cu gîndul la Napoleon Bonaparte, cel care a spus că ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”. Da, așa este, politica a otrăvit întreaga societate și nu m-ar mira dacă toți cetățenii României ar da Statul în judecată pentru faptul că viitorul țării a devenit bătaia de joc a unor imbecili, tocmai buni de luat cu parul.

Este inadmisibil să crezi că reformezi învățămîntul prin eliminarea unor materii de bază, cum ar fi geografia, istoria și chiar religia, aceasta din urmă fiind opțională în prezent, deși orice organizare și funcționare statală, cu religia trebuie să înceapă. Practic, avem de-a face cu un spectacol grotesc, al unei degringolade educaționale fără precedent, care ar trebui să ne dea fiori. Corneliu Vadim Tudor a simțit pericolul și a solicitat acestor iresponsabili: ,,Lăsați religia în școală/ N-o prigoniți, nebuni atei,/ Fără credință nu-i morală/ E propagandă de doi lei” (,,Lăsați religia în școală”), dar ce folos, nimeni nu l-a luat în seamă, și uite așa am ajuns să ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (,,Demisia!”).

Și, dacă tot am vorbit de acest sistem educațional ajuns pe catafalc, hai să vedem care este bomboana pe colivă. Ei bine, aflați că, din data de 22 aprilie 2022, s-a introdus în dezbatere publică proiectul de lege privitor la educația parentală în școli și licee. Așadar, dacă de educația copiilor s-a ales praful, situația se vrea a fi salvată prin educarea părinților, iar pentru implementarea acestui proiect se vor aloca, la început, 300 de milioane de euro. Se zice că se vor forma mii de sociologi, psihologi și tot felul de specialiști, care îi vor educa pe părinți în cadrul unor cursuri periodice. Vă dați seama ce nebunie? Păi, cum poate, spre exemplu, o mamă cu 5-6 copii să fie instruită de niște ,,specialiști” de numai 25 de ani, necăsătoriți, fără copii, ca să nu mai vorbim de faptul că aceștia nu vor avea nici o emoție sau sentiment în tot ce vor face. Este ca și cum puiul de vultur l-ar educa pe ta-su cum să zboare și cum să-și prindă prada.

Mărturisesc că indignarea a pus stăpînire pe mine văzînd tupeul obraznic de care dădeau dovadă! Adică voi faceți toate cele descrise mai sus, scrieți în batjocură și cu cinism pe bombele americane destinate sîrbilor de un alt Paște ortodox „Happy Easter”, iar acum aveți nesimțirea să urlați că Putin nu oprește războiul de Paște? Cam cît de ipocriți și de ordinari puteți fi, dragi aliați ai noștri și mari jurnaliști și politicieni ai patriei? Ipocrizia asta revoltătoare, bătaia asta de joc generalizată la adresa bunului simț și a echilibrului, slava Ucrainei de care sînt sătul pînă-n gît, nu vor reuși să-l învingă pe Putin, așa cum scufundarea crucișătorului Moscova nu a reușit să-i facă pe ruși să se dezică de președintele lor, ci le-a dat motive pînă și celor echilibrați și reticenți să fie strîns uniți, cum se spunea pe vremuri, în jurul lui.

Tot ceea ce au reușit să facă în anii de pandemie și în lunile de război, ipocrizia, minciunile, falsitatea și dubla măsură a politicienilor și a presei occidentale a fost să-i determine pe oamenii echilibrați și care încă mai gîndesc să nu mai creadă în reperele adevărului și profesionalismului, ale democrației și libertății – CNN, BBC, The New York Times, Casa Albă, NATO, UE etc. –și să simtă că lumea începe să-i strîngă-n clește.

Majoritatea pămîntenilor sînt în Matrix, trăind în lumea virtuală la care sînt conectați prin cablurile legate de trupurile lor, ce zac în sicrie de plumb ca niște morți, fără să vadă realitatea în care trăiesc. Avem datoria, noi cei lucizi, să-i scuturăm și pe ceilalți și să-i trezim din somn, pentru că altfel va veni momentul în care vor fi la modă peșterile orientate spre soare și mobilierul de os.

Colac peste pupăză, adevărată minune: toți ateii ăștia închinători la ban și dați dracului, cum zice vorba românească, care transformau bisericile creștine (că de moschei nu au tupeul să se atingă) în cluburi, baruri și biblioteci, atunci cînd nu le dărîmau de-a dreptul, ăștia care, de Paștele trecut ne ziceau să stăm în case, că oricum e un moft de sărbătoare, au protestat și au urlat cît i-a ținut gura despre cum „criminalul Putin” nu oprește războiul în ziua Paștelui ortodox!

Se poate constata că toată această poveste este identică cu educația sexuală/sanitară a copiilor, care se va realiza tot prin intermediul unor ,,specialiști”, care își vor începe activitatea sub forma unor testări la nivelul copiilor de grădiniță. Spre exemplu, băieți și fetițe de 3-4 anișori vor fi puși să se mîngîie și să se pipăie reciproc, după care vor fi întrebați ce au simțit în diversele cazuri. Toate datele acestor experimente se vor stoca într-o fișă personală a copilului și, la anumite intervale de timp, se vor trage niște concluzii, în baza cărora se vor lua anumite decizii. Așa se poate întîmpla ca părinților unui băiețel să li se spună la un moment dat: ,,Dragii mei, în urma cercetărilor unor specialiști, s-a constatat că băiețelul dvs. se simte mai mult fetiță și, prin urmare, de mîine, trebuie să-l îmbrăcați în rochiță!”. Evident că părinții nu se vor putea opune, că așa zice legea și s-ar putea chiar ca statul să ia copilul în grija sa, iar părinții să fie amendați și tîrîți prin tribunale pentru că au afectat grav dezvoltarea ,,normală” a copilului, i-au blocat formarea personalității și autorității, i-au perturbat sentimentele și simțurile ș.a.m.d.

Sincer să fiu, nu credeam că voi ajunge vreodată să scriu așa ceva. Sînt șocat, dar aflați că astfel de lucruri se petrec de ani buni în multe state europene. Sub acest aspect, îmi aduc aminte de regretatul Corneliu Vadim Tudor, care, în cadrul unei emisiuni TV, în care ministrul Învățămîntului se lăuda cu programul său de reformă educațională, structurat în cinci mari capitole, i-a dat următoarea replică: ,,Bravo, domnule ministru, văd că aveți spor, și din cele cinci capitole mai aveți de rezolvat doar pe primele două și ultimele trei!”.

Chiar și acum, mulți susțin că învățămîntul funcționează, chiar are bujori în obrăjori. Da, așa o fi, dar funcționează neîmbălsămat. Oricum, gîndiți-vă că este momentul să ne trezim: Acum ori niciodată! Dragi părinți și bunici, luptați sub toate formele pentru viitorul copiilor și nepoților voștri. Nu vă mulțumiți cu faptul că odraslele voastre vor fi ,,educate” doar prin simplul fapt că au intrat pe poarta școlii. Vorba aia: ,,E curată nebunie/ Ce e-n școala românească:/ Unii învață să scrie,/ Alții uită... să citească” (Marian Cioacă), de unde și gluma: Astăzi am învățat să scriu. Și, ce ai scis?, a întrebat mama. Nu știu, că n-am învățat încă să citesc! Oricum, România are nevoie de un învățămînt serios, competent și performant. Dacă nu sîntem în stare să facem așa ceva, nu avem decît să tămîiem, să stingem lumina, să tragem obloanele și tai-tai, tu-tuu...!

Inteligența artificială –un pericol pentru omenire? po L i T ică G eopo L i T ică

Filmele de la Hollywood i-au învățat pe telespectatori că nu se pot aștepta la nimic bun de la inteligența artificială. Roboții din producțiile cîștigătoare de Oscar preferă aproape întotdeauna confruntarea decît cooperarea, așa cum Sarah Connor din The Terminator și eroii serialului The X-Files o demonstrează. Tehnologiile pe care regizorii anilor ʼ80 și ʼ90 și-au bazat previziunile înfricoșătoare se transformă în realitate trei decenii mai tîrziu. Presa internațională a încercat să afle dacă inteligența artificială, o tehnologie care este considerată un catalizator cheie pentru dezvoltarea umană, poate fi într-adevăr periculoasă pentru umanitate.

Scenariu sumbru

O planetă locuită exclusiv de mecanisme inteligente care au preluat controlul asupra tuturor proceselor politice și economice cheie. Raiduri de mașini inteligente pe bulevardele marilor orașe, aflate în căutarea puținilor susținători supraviețuitori ai rezistenței. Drone zburătoare și neapărat sferice, ale căror raze pot străpunge aproape orice colț întunecat, în care există încă un element de disidență aproape imposibil de distins chiar și pentru camerele de înaltă precizie. Așa se face că toți creatorii de romane despre viitorul sumbru al omenirii conturează lumea viitorului, un spațiu în care nu va mai fi loc pentru nici un organism viu, posesor de emoții.

Această lume este controlată de o entitate intangibilă, fără nici o întruchipare grafică, fără suflet, la care sînt conectate miliarde de dispozitive, în unanimitate și sub masca argumentelor raționale, pur tehnologice, care susțin orice întreprindere a inteligenței artificiale dominante. Singura sa sarcină este de a multiplica măreția în propriii ochi, uneori prin suprimarea în esență a rețelelor identice, dar puțin mai mici. O astfel de imagine a viitorului, conturată cu atenție de imaginația scenariștilor occidentali, stă la baza ideii multor oameni legată de inteligența artificială. „Sînt îngrijorat de un scenariu în care viitorul este dominat de inteligența artificială, iar oamenii sînt lăsați deoparte”, a spus David Chalmers, profesor de filozofie la Universitatea din New York. „Dacă lumea va fi preluată de roboți, acesta va reprezenta exact scenariul catastrofal și sumbru pe care ne e teamă să ni-l imaginăm”.

Potrivit presei internaționale, 42% dintre indivizii chestionați nu au încredere în principala tehnologie a Secolului XXI. Analiştii nu au precizat dacă acestor oameni le este frică de o dominație a roboților, dar au aflat că unul din trei indivizi se teme cu siguranţă că inteligența artificială va fi mai utilă la locul de muncă decît oamenii. Temerile lor sînt confirmate de experții PwC, care asigură faptul că, în aproximativ zece ani, pînă la mijlocul anilor 2030, pînă la 30% din diverse profesii vor fi atît de automatizate încît nu vor trebui să fie executate de o persoană. Va putea inteligența artificială să înlocuiască complet oamenii?

Inteligența artificială poate avea propriul „Eu”

Punctul final și pînă acum de neatins în dezvoltarea inteligenței artificiale este super-inteligența artificială. Oamenii de știință sugerează că aceasta nu numai că se va situa la același nivel cu individul, ci va avea și propriul „Eu”. Analiștii consideră că apariția unei astfel de tehnologii nu trebuie așteptată înainte de sfîrșitul secolului și că inteligența artificială despre care se vorbește peste tot astăzi este doar o umbră a viitorului gigant.

În ce scop va fi folosită aceasta? „Totul, de la praful de pușcă la motoarele cu ardere internă și la fisiunea nucleară, a fost folosit atît în scop benefic, cît și distructiv. Presupunînd că noi sîntem cei care putem conține sau controla inteligența artificială, ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul nostru și pentru viitorul urmașilor noștri”, a declarat James Scofield O’Rourke, profesor la Universitatea Notre Dame, din Indiana, SUA.

Cu toate acestea, mulți oameni de știință, vorbind despre ceea ce va oferi inteligența artificială lumii, încearcă să analizeze viitorul apropiat, și nu evenimentele din secolele următoare. Părerile lor sînt în general aceleași: creșterea rolului tehnologiei va aduce cu sine multe beneficii, dar aceasta este o forță care trebuie folosită cu grijă. „Pînă în 2030, majoritatea contextelor sociale vor fi facilitate de roboții care pot interacționa cu oamenii în limba lor. Acasă, părinții vor angaja roboți cu experiență pentru a ajuta copiii cu temele și pentru a stimula conversațiile în jurul mesei. La locul de muncă, roboții vor ține întîlniri. Un robot însoțitor va fi considerat important pentru bunăstarea psihologică și vom apela din ce în ce mai mult la astfel de însoțitori pentru sfaturi”, a declarat Marina Gorbis, director executiv al Institutului pentru Viitor, din California.

Inteligenta artificială va ajuta omenirea să cucerească spațiul! Juergen Schmidhuber, un om de știință elvețian de la Institutul de Inteligență Artificială, anticipează: „Cu această capacitate, vom transforma spațiul interstelar și îl vom face cu adevărat inteligent!”.

Roboții vor ocupa locurile de muncă ale oamenilor

Înlocuirea oamenilor obișnuiți cu roboți și cu inteligența artificială la locurile de muncă este chestiunea pe care mulți oficiali, oameni de afaceri și oameni de știință care dezvoltă și implementează soluții inteligente o analizează cu teamă. Oficial, inteligența artificială nu privează o parte din umanitate de mijloacele lor de existență, ci „o eliberează de rutină” și „economisește timp pentru rezolvarea problemelor creative”.

„Înlocuirea locurilor de muncă cu inteligență artificială va afecta negativ 90% dintre locuitorii lumii”, a spus Kai-Fu Lee, om de știință și om de afaceri chinez, care este considerat un guru al inteligenței artificiale în patria sa. „50% din populația cu un nivel scăzut de educație și

cu venituri mici va fi cel mai grav afectată. Răspunsul la o întrebare simplă va face posibilă încercarea de a implementa cu ușurință inteligența artificială, care știe și să optimizeze modalitățile de atingere a scopului. Punerea produselor în coșuri la supermarket, spălarea vaselor, culesul fructelor și răspunsul la apelurile clienților sînt toate sarcini repetitive și de rutină care urmează același scenariu. În 5, 10 sau 15 ani, oamenii care le fac vor fi înlocuiți de roboți”.

Oamenii de știință de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) nu sînt de acord cu predicțiile sumbre ale lui Lee. În previziunile privind modul în care inteligența artificială va afecta piața muncii, ei asigură: ,,Inteligența artificială va stimula inovații semnificative care vor deveni combustibilul dezvoltării umane în sectoare și industrii fundamental noi. Acolo este nevoie de angajați”.

Oamenii sînt un pericol pentru semenii lor

Orice element al descoperirii tehnologice care are loc chiar acum, care va conduce lumea la a patra revoluție industrială, este testat mai întîi de state și corporații și abia după aceea își găsește aplicare în viața de zi cu zi. De aceea, mulți locuitori ai planetei nu își pot cumpăra propriul robot sau o mașină automată, dar se obișnuiesc deja cu livrări de alimente deținute de giganți ai pieței cu taxiuri fără șofer.

Pentru companii, inteligența artificială este o modalitate de a reduce costurile și, prin urmare, de a reduce prețul mărfurilor sau de a crește rata de îmbogățire. Creșterea rapidă este stimulată de tehnologiile de învățare automată: este o știință care ajută inteligența artificială să devină din ce în ce mai eficientă.

Datorită acestei abordări (întîi a afacerilor, apoi a oamenilor) se dezvoltă inteligența artificială pe siteurile marilor companii. Așa au apărut vehiculele fără șofer și roboții în MFC. În viitor este vizată cucerirea sistemului de sănătate, unde inteligența artificială va ajuta la stabilirea mai rapidă a diagnosticului corect.

Cu toate acestea, cea mai serioasă problemă legată de siguranța utilizării inteligenței artificiale nu este considerată perspectiva vagă a apariției acesteia ca o conștientizare de sine, ci faptul că un control asupra tehnologiei poate cădea în mîinile infractorilor cibernetici. „Inteligența artificială este un instrument pe care oamenii îl vor folosi într-o multitudine de scopuri, inclusiv pentru a obține putere. Vor fi suficiente progrese științifice care nu ar fi fost posibile fără inteligența artificială”, avertizează Danah Boyd, șeful Institutului de Cercetare pentru Date și Societate.

Oricum ar fi, cercetătorii sînt de acord că astăzi nu este necesar să vorbim serios despre riscurile „răzvrătirii roboților”. Omenirea știe prea puține informații chiar și despre viitorul foarte apropiat. N.K.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.