România Mare, nr. 1639

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Omenirea a făcut prea brusc saltul de la ,,Războiul Rece“ la ,,încălzirea globală”.

CornELIU VADIm TUDor

Un regiment numit Azov

Cînd Vladimir Putin a declarat că va demara operațiunea specială menită a denazifica Ucraina, mi-am pus întrebări, fiindcă nu-i știam pe ucraineni naziști. Dacă aș fi citit cu atenție presa occidentală de acum 8 ani aș fi înțeles ce dorea să spună președintele Putin. Zilele astea, m-am gîndit că ar fi bine să-mi ,,umplu” aceste goluri și să văd ce scria la acea vreme presa occidentală despre luptătorii ucraineni din batalionul Azov pe vremea cînd Rusia invada Crimeea, iar riposta UE, NATO și a Consiliului de Securitate ONU ar fi trebuit să fie mult mai fermă și sancțiunile mult mai dure pentru a nu se ajunge la situația din prezent.

Același lucru l-a spus Papa Francisc acum cîteva zile, într-un interviu acordat ziarului italian Corriere de la Sera. Sanctitatea Sa a evocat cauzele acestui război, care ar fi pornit din cauza „lătrăturilor NATO la poarta Rusiei”, dar care ar putea fi oprit, motiv pentru

care și-ar dori să meargă la Moscova pentru a discuta cu Vladimir Putin. De asemenea, Papa a criticat ceea ce el a numit „testarea de arme pe teritoriul ucrainean”, arme care sînt trimise acolo de țările din alianța contra Rusiei.

Revenind la oile noastre, revista Politico publica pe data de 1 septembrie 2015 un editorial intitulat „Amenințarea extremei drepte”, în care se spuneau următoarele: „Aceste batalioane de extremă dreapta – cum sînt Azov, Aidar sau Sectorul Dreptei – au fost formate în timpul demonstrațiilor din vremea Maidan-ului pentru a apăra protestatarii de intervențiile brutale ale poliției apoi, cînd separatiștii pro ruși au început luptele în estul țării, acești oameni s-au dus să lupte acolo și au făcut o treabă mai bună decît armata ucraineană slăbită de ani de corupție și delăsare.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Nicolae Grigorescu – mîndria de a fi român

și

iubirea față de oamenii simpli

Secolul al XIX-lea a dat culturii și, în general, societății românești lideri a căror contribuție excepțională în diferite domenii își păstrează și astăzi valoarea emblematică: Mihai Eminescu, în poezie, I.L. Caragiale în teatru, I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu în politică, Titu Maiorescu în critica literară, A.D. Xenopol în istorie. Lor li se adaugă numele lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român și totodată artistul prin care pictura românească s-a sincronizat cu pictura europeană într-un moment în care evoluția acesteia marca o înnoire a limbajului plastic. S-a născut probabil în anul 1835 în comuna Pitaru din judeţul Dîmboviţa. Tatăl său, arendaş şi apoi îngrijitor de moşie, moare tînăr, cu durere în suflet că-şi lasă pe drumuri soţia şi pe cei şapte copii. Nenorocită şi îngrijorată, femeia îşi ia copiii şi se mută la Bucureşti la o mătuşă sărmană din Cărămidari. Ca să şi-i poată creşte, femeia lucrează

din zori pînă noaptea tîrziu, la început singură, mai tîrziu cu fetele ei. „Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plîngă şi fără să zică o vorbă rea”, își amintea viitorul pictor. Dragostea ei mare era copilul Nicu, cel mai înţelept şi cel mai plăpînd şi pe care-l învăţa singură să scrie şi să citească. Aici începe Grigorescu, la o vîrstă timpurie (10 ani), ucenicia în atelierul unui pictor ceh, stabilit la București, Anton Chladek (1794-1882) – cel de la care ne-a rămas, printre altele, portretul lui Ienăchiță Văcărescu. „Om sucit, Dumnezeu să-l ierte… mă punea de măturam, de legănam copilul şi cînd voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lîngă el. Cîteodată numai, cînd frecam bine culorile, se îmblînzea şi-mi arăta cum se fac sfinţii. Atunci eram atît de fericit! Mă uitam la el ca la Dumnezeu”, rememora tînărul ucenic.

(continuare în pag. a 12-a) r.m.

Romnia pitoreasc

În tara mea de-a pururi înverzitã

În țara mea de-a pururi înverzită atîtea stele aurul și-l cern iar viața e-un miracol ce palpită la orice pas, ca într-un rai etern istoria ne-a fost însîngerată și plină ochi de jaf și grozăvii poate de-aceea prețuim noi, iată ce-nseamnă demni și-n pace a trăi

, acum, cît mai e timp și-avem putere războiu-n fașă trebuie distrus altminteri însăși noima vieții piere întindeți ramul de măslin mai sus ca pe-un fantastic curcubeu de miere ce leagă răsăritul de apus!

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Vizită istorică în România: Jill Biden, Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii, pentru a doua oară la București. Obictive: transmiterea unui mesaj din partea președintelui SUA; vizitarea soldaților americani aflați la baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu; întîlnirea cu copiii și părinții refugiați din Ucraina în România, fugiți din fața războiului lui Putin; întîlnire cu doamna Carmen Iohannis, soția președintelui României. ● Un record de creștere ROBOR: 5,20%! ● Pensiile speciale, motiv de scandal la Curtea Constituțională! În timp ce românii sărmani, pentru care s-a preconizat acordarea unui ajutor social de 4 lei pe zi, își duc traiul de pe o zi pe alta, aleșii poporului – parlamentari, primari, alți demnitari – se zbat să redobîndească pensiile speciale. Pe acest fundal încărcat, Daniel Morar, unul dintre judecătorii opozanți ai pensiilor sporite, pe care le consideră imorale, a părăsit furios sala de dezbateri. Confruntarea continuă, dezbaterile urmînd a se muta în Parlament, unde sperăm să se găsească rezolvarea corectă. ● O firmă ucraineană acordă rușilor cetățenie română contra sumei de 5.300 de euro! De menționat că firma respectivă acordă cetățenii și în alte state. ● Deși de mai mică anvergură decît precedentele, conform voinței lui Putin parada de 9 mai urma să se constituie într-o premieră absolută prin la etalarea avionului Apocalipsa, supranumit „Avionul Morții”. În mod bizar, acest lucru nu s-a mai întîmplat. ● În urma războiului din Ucraina premierul Ungariei, Victor Orban, riscă să fie acuzat de complicitate la crimă! Motivul? Nu susține în totalitate embargoul Uniunii Europene împotriva Rusiei. ● Una dintre cele mai mari nave ale Rusiei, Makarov, în flăcări pe canalul Bîstroe din Marea Neagră, în urma unui atac cu rachete ucrainene! Greu de presupus care va fi replica față de această pierdere.

(continuare în pag. a 17-a)

IoAn sToICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Tanti Zoe conduce România F Noua conducere a TVR primeşte mii de dolari de la Sörös F Cum a vrut Nicolae Ceauşescu să-l lichideze pe Ion Raţiu F Mişu Bîlbîitul va fi înmormîntat la Curtea Constituţională F De la unguri la unguri

F Tudose Tudosescu! F Vadim a cîştigat procesul cu Uniunea Scriitorilor

PArTEA III-A

F Savurosul dialog din studioul TV a continuat:

MARIUS TUCĂ: Deci, pînă la urmă l-a tăiat Pacepa cu briceagul! ION RAŢIU: N-a avut inima asta! I-a fost tîrşeală. Dar, nu v-am spus cum m-am dat jos. Se strînsese lumea ca la circ. Din fericire, în Piaţă chiar era o trupă de circ, din Republica Populară Chineză. Aceştia, după cum se ştie, sînt maeştri neîntrecuți în domeniu. Şi astfel că, avînd fiecare o insignă a lui Mao Tze Dun în piept şi o cărticică a lui Deng Xiao Ping în mînă, au făcut o coloană de 25 de oameni, unul peste altul, pînă au ajuns la mine.

HORIA ALEXANDRESCU: Emoţionantă solidaritatea umană! ION RAŢIU: Nu vă grăbiţi, fiindcă să vedeţi ce voiau chinezii. În vîrful basculei, era o chinezoaică nostimă foc, care s-a dovedit a fi agentă a regimului de la Pekin: „Camarad Rațiu, noi te dăm jos de-aici, cu o condiţie: Marea Britanie să renunţe la Hong Kong nu în 1997, ci cu 10 ani mai devreme!“. Evident că n-am acceptat, doar am depus un jurămînt la Intelligence Service. Atunci, ca să fie mai convingătoare, artista mi-a băgat o limbă-n Grigore Ureche, ceea ce mi-a provocat fiori complecţi pe şira spinării, la care organismul meu n-a rezistat, mi s-au făcut ochii ca la copiii cretini şi dinţii îmi clănţăneau ca nişte boabe de orez. Și cum era ea îmbrăcată sumar, cu o fustiţă scurtă, rochiţa rîndunicii, iar eu eram stătut de peste 20 de ani, am posedat-o acolo, sus, pe coloana aia vie şi galbenă ca lămîia. Practic, nu mai răspundeam de actele mele, eram subconştient! Am pus atunci în aplicare toate figurile pe care le ştiam: 69, Broscuţa Oac, biciuire sadică... MARIUS TUCĂ: Cum e figura asta, cu biciuirea, nea Iancule? ION RAŢIU: Adică io stau în patru labe şi femeia îmi pune un CD cu taraful lui Vijelie şi Ghiță Nămol, înterpretînd: „Dă mamă cu biciu-n mine/ Că-s masochist și mi-e bine!“.

IOSIF SAVA: Alo, alo! Cînd vorbiţi de muzică, mai întrebaţi-mă şi pe mine. Desigur, sînt buni şi Vijelie şi Ghiţă Nămol, dar cîntecul acesta a fost interpretat prima oară, la Albert Hall, de Clara Haskill, fiind o prelucrare după un lied compus chiar la Londra de Händell: „Dă mother cu biciu-n father!“. MARIUS

TUCĂ: Rămîneţi pe fir, dom’ Sava, să vă ia adresa şi să vă trimită abonamentele. Aveţi grijă să nu vă curenteze. Aşadar, domnule Raţiu, ați făcut-o lată-n spaţiu! ION RAŢIU: Nu mai îmi aminți, dom’ Tucă! Nu ne-a ajutat Dumnezeu şi ne-am dezechilibrat cu toţii, căzînd în Tamisa. Din nenorocire, nici un chinez nu ştia să înoate, aşa că a trebuit să trimitem la ambasada lor după cărticica în care Mao îi făcea de cacao şi le dădea lecţii de pluta pe spate. HorIA ALEXAnDrEsCU: Ştiu, „Cronica Română“ a scris prima: atunci s-a înfrățit Tamisa cu Fluviul Galben. MARIUS TUCĂ: Şi cu Pacepa cum a rămas? ION RAȚIU: Aaa, ne-am împăcat imediat. A tăiat un orgănel de purcel şi i l-a trimis Elenei Ceaușescu. Numai că asta s-a prins, cotoroanţa, telegrafiindu-i lui Pacepa: „Ruşine mare. Stop. Nu e sexul lui Raţiu, ci bigi-bigi cu mac de la un godac în formă de tirbuşon. Stop. Duşmanul Poporului încă e în viață, bagă-i în poponeață un dop stop! Dacă nu, vom înţelege că ai defectat. Stop!“. MARIUS TUCĂ: Neaţi emoţionat pînă la lacrimi! Mai e timp? Hai să mai luam un telefon, în încheiere. Alo, cum vă numiţi? UN BUZOIAN: Sînt un telespectator din Buzău. Vreau să-i cer iertare domnului Ion Raţiu pentru ce i-au făcut conjudeţenii noştri în anul 1990, cînd a venit în companie electorală. MARIUS TUCĂ: Poate în campanie, nu în companie. Ce v-au făcut buzoienii, meştere Raţiu? ION RAŢIU:

Parcă țin minte ceva, cu nişte ouă... IosIF sAVA: Carevasăzică, te-au luat şi pe dumneata de ouă, ce obiceiuri barbare, ca să cîntaţi mai subţire! A murit Edgar Papu şi am rămas cu Papuaşu! UN BUZOIAN: Lucrurile au stat astfel: un grup de femei şi bărbaţi l-au bombardat cu ouă clocite pe dl. Ion Raţiu, mînjindu-l pe față cu bulion şi gîdilîndu-l la tălpi cu o pană de Gîscă, smulsa din pălăria Doinei Bîscă. ION RAŢIU: Da, parcă îmi amintesc ceva. Nu eraţi pregătiți pentru democraţie. La fel au făcut şi minerii, cînd au dat buzna în casa mea, care e a lui Dimitrie Gusti: Nevastă-mea s-a ascuns la ambasadorul U.R.S.S., iar eu am fugit pe Muntele Găina, să mă joc cu moțopina! MARIUS TUCĂ: Lasă, dom-le, moţopina, că se crapă de ziuă şi trebuie să vă întoarceţi în cavou! Neați fentat mai rău ca fotbalistul Babangida, aşa să vă rămîie numele! Bună dimineaţa! F Mircea Hamza a fost dat afară de la Studioul „Sahia Film“. Mai devreme sau mai tîrziu, asta e soarta tuturor lichelelor. F Într-un autobuz din Pekin s-a produs un atentat cu bombă. Actul criminal a fost revendicat de o populaţie din Ţara vecină, Kazahstan, numiţi uiguri. Acesta va fi viitorul terorismului mondial: ungurii şi uigurii! F Luni, 10 martie, ziarul „România liberă“ a publicat (sub semnătura lui Bogdan Burileanu) un duios omagiu închinat preşedintelui P.r.m., sub titlul: „Nevoia de Vadim“. În sfîrșit, echipa lui Paler și Băcanu recunoaşte că nu poate trăi fără Vadim. F În condiţiile crizei actuale are loc o prăbuşire continuă a tirajelor tuturor publicaţiilor. Iată numai cîteva exemple: „Evenimentul zilei“ – 153.000 exemplare (de la 190.000, cît avea pe vremea lui Ion Cristoiu); „Expres Magazin“ – 15.000 exemplare; „România liberă“ – 110.000 exemplare (de la 180.000, cît avea în 1996); „Timpul – în 7 zile“ –2.000 exemplare; „Cronica Română“ – 10.000 exemplare; „Curierul Naţional“ – 20.000 exemplare; „Gazeta Sporturilor“ – 13.000 exemplare. Se vinde constant bine (ce-i drept, beneficiind de reţeaua de abonamente a fostei „Scîntei“) ziarul „Adevărul“ – tiraj 183.000 exemplare Nimeni nu poate şti care sînt retururile la toate aceste publicaţii. În privinţa revistelor noastre, lucrurile stau astfel: „România Mare“ – peste 42.000 exemplare; „Politica“ – 10.000 exemplare (fără retur). Numai că, aşa după cum se ştie, fiecare exemplar al nostru e citit, în medie, de 10 persoane, revistele ajungînd pe unde n-a ajuns niciodată vreo publicaţie românească, în 200 de ani, adică pînă şi în malayesia şi Noua Zeelandă. F Îl mai ţineţi minte pe studentul Zgîmbău, condamnat în 1995 pentru că a zmîngălit trotuarul din faţa Palatului Victoria? Ei, bine, el a găsit rezolvarea tuturor problemelor României: „Am cerut arestarea Guvernului Văcăroiu, acum cer arestarea Guvernului Ciorbea!“ – a declarat neînţelesul artist, recent, la Bistriţa. Este de la sine înţeles că necruțătorul Zgîmbău, dacă va fi lăsat să-şi pună planul în aplicare, va aresta în ritmul acesta tot ce mişcă-n Ţara asta: Parlamentul, Curtea de Conturi, Lăptăria lui Enache etc. F O adîncă cugetare a doamnei deputat P.D.-F.S.N., Paula Ivănescu: „Bărbatul şi femeia au calităţi complementare şi împreună facem cel mai bun lucru“. F S-a lămurit, în sfîrşit, misterul adresării Patriarhului Teoctist către Marele Bîlbîit. Astfel, Teo nu i-a zis lui Mişu „Sire“, ci „Sile“, cu gîndul, evident, la Călugărul Vasile. Tot astfel, deviza Casei de Hohenzollern nu este „Nihil Sine Deo“, ci „Nihil Sine Teo“. F „România liberă“ a căzut pradă unui delir monarhist, dincolo de care începe cîmpul de ridichi. După Roxana Iordache şi Mihai Creangă – doi isterici incurabili, care nici nu merită să fie luaţi în serios – hop că ne pomenim şi cu Delia Budeanu. Care Delia trăieşte o dramă, ca ofelia: ea, fiică de legionar (celebrul pistolar

Moruju) zice că e monarhistă, iar bărbătușul ei securist, Radu Budeanu, zice că e republican, fiind deputat P.D.-F.S.N. Referindu-se la simpla vedere a Moliei de la Versoix, Delia Butelia scrie: „M-am întîlnit cu Istoria“. Dar cînd te întîlneai cu Ion Băieşu, cum era, pofticioaso? Ori cu pictorii din Strada Pangratti? Pe ei de ce nu îi bagi în Istorie? F Presa ne informează că „Regele Mihai şi-a exprimat dorinţa să fie înmormîntat la Curtea de Argeş“. Asta se poate aranja, Sile, mai repede decît crezi. Totuşi, la rangul matale parcă ar fi mai indicat să te îngropăm la Curtea Constituţională... F Un nebun pe nume Tudose Tudosescu, care cică a inventat un dispozitiv electronic pentru încercarea pepenilor copți? (?!) s-a oferit să dăruiască vila lui în folosul lui Mihai von Hohenzollern. Numai că vila, de fapt, nici nu-i a lui. Cît despre savanta lui invenție, mai bine ar experimenta-o pe dovlecii lui Iosif Sava, Vartan Arachelian şi Silviu Brucan. În orice caz, noi credem că Tudose Tudosescu e un pseudonim, din pricina Securităţii: marele inventator se numeşte, în realitate, Pandele Pandelescu! F În spiritul fair-play-ului, trebuie să fim de acord, pentru prima oară, cu Laszlo Tökeș: „În U.D.M.R. bîntuie o stare schizofrenică“ – a psalmodiat, din amvon, părintele Revoluţiei Ungare din România. Culmea e că nici nu poţi să-l contrazici. F Săptămîna trecută, preşedintele P.r.m. a acordat, în biroul său de la Senat, un interviu Postului Naţional al Televiziunii Olandeze, „Netwerk“. Iar duminică, 16 martie, după-amiază, el va fi oaspete al emisiunii „Printre rînduri“, difuzata de Antena 1. F Un succes al spiritului nostru de dreptate. Aşa cum se ştie, după scandalul provocat de borfaşul israelian Shaul Carmel la Palatul Cotroceni, în iulie 1995, Uniunea Scriitorilor l-a dat în judecată pe Corneliu Vadim Tudor, cerînd 300 de milioane de lei despăgubiri. Instituţia cu pricina chiar a plătit la Tribunal taxa de 10%, adică 30 milioane de lei (de unde o fi avut atîta bănet şi de ce atîta îndîrjire? Numai că Dumnezeu nu le-a ajutat: după mai multe înfățişări, senatorul Vadim (care n-a invocat nici o clipă imunitatea parlamentară) a cîştigat procesul, printr-o decizie emisă luni, 10 martie 1997, de Secţia a 3-a Civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Încă o dată, pricina se-arată. Felicitări şi celor 2 avocaţi ai noştri, maeştrii Viorel Dumitrescu şi Radu Roşculeţ. F Torţionarul muncitorilor de la Braşov, din anul 1987, ţiganul Vasile Stanca, îşi bate joc, fără ruşine şi fără frică de Dumnezeu, de legi, de oameni, de opinia publică. Astfel, în mascarada de proces pe care, la ordinele lui Asztaloş, el i-a înscenat-o căpitanului Constantin Bucur, acest nemernic a refuzat cererea senatorului Corneliu Vadim Tudor de a fi audiat, în schimb l-a propus pe un oarecare Cornel Ivanciuc. Cine e ăsta? Un fel de freacă-tingirea pe la „Academia Caţavencu”, care apare şi el pe casetele imprimate ilegal, dar care a fost înspăimîntat şi corupt între timp de S.R.I., pentru a da declaraţii împotriva... Partidului România Mare! Ce golani! F Un evreu ungur, pe nume Ekstein Kovacs Peter, care reprezintă organizaţia horthystă U.D.m r în Comisia Juridică a Senatului, a instigat P.D.s r -ul, luni seara, să voteze pentru ridicarea imunităţii senatorului Vadim! În asta constă schizofrenia reclamată de Taurul Dealului! Deci ungurii trag toate sforile în ticăloşia asta, iar P.N.Ţ.C.D. şi P.n.L. le fac jocul... F La 4 ani de la moartea stăpînului său, Eugen Barbu, căteluşul TomTom (un caniş alb şi nespus de inteligent) s-a hîrjonit şi el cu nişte cîini de prin vecini şi a făcut infarct, murind instantaneu. Avea 14 ani şi, mai mult ca sigur, ilustrul său tătic l-a chemat la el, fiindcă îl iubea atît de mult! F Revista „România Mare“ adresează calde felicitări sportivei românce Gabriela Szabo care, după o cursă senzaţională, a cucerit Medalia de Aur în cursa de 3.000 de metri, la Campionatele Mondiale de Atletism (în sală) desfăşurate la Paris.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Istoria fabuloasã a lui Dincã, þiganul bucãtar ºcolit la Paris, povestitã de Neagu Djuvara

Una dintre cele mai impresionante povești culinare de la noi îl are în prim-plan pe Dincă, un țigan rob, copil din flori al unuia dintre marii logofeți ai Moldovei. Istoria lui este cu atît mai importantă cu cît a fost factorul decisiv pentru grăbirea emancipării țiganilor în Moldova. Chiar dacă nu e prea scurtă, merită citită cu nesaț, putînd fi scenariul realistic al unui film serios și chiar al unei telenovele de la Bollywood. Am optat pentru istoria repovestită de către Neagu Djuvara față de versiunea originală, povestită chiar de către Gheorghe Sion, martor ocular al întîmplărilor, din motive de lungime a textului.

,,La începutul anilor 1830, fostul mare-logofăt al Moldovei, Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu, trăia la una din moșiile lui, împreună cu soția sa, Profira, mai în vîrstă decît el, de la care nu avusese copii. Cocoana Profira era o gospodină desăvîrșită, care ținea la rînduiala și la curățenia casei; o fostă doică a bărbatului ei, baba Anghelina, conducea cu o mînă de fier grupul de țigăncușe care se învîrteau prin casă. Stăpîna, o estetă în felul ei, dorea să fie tot timpul înconjurată de subrete, alese dintre cele mai frumoase țigăncușe de la moșie. Cel mai mult o prețuia pe Maria, o tînără care se pricepea ca nimeni alta s-o pieptene, s-o îmbrace și, mai ales, s-o frece pe picioare înainte de a se culca. Atît o lăudase pentru aceasta, încît bărbatul ei s-a arătat dornic să se bucure de și el de darurile fetei. Curînd însă, după cum se poate bănui, darurile nu s-au arătat numai la frecatul de picioare. Și, de acum încolo, în fiecare seară, cînd Coana Profira adormea, după ce-i freca picioarele, Maria se ducea la boier, în iatacul acestuia.

Peste cîteva luni, la Iași, doamna Profira s-a mirat văzînd că Mariei i se îngroașă mijlocul, ba chiar că se îngrășase puțin. A chemat-o pe Anghelina. Ce înseamnă asta? Cu cine se întîlnea fata? De ce nu băgase de seamă? Anghelina s-a jurat pe toți sfinții că fata nu se întîlnea cu nimeni, că se culca în odaie cu ea… Atunci cine să fie? După ce s-a codit mult, căutînd să vorbească pe ocolite, Anghelina a mărturisit. Maria nu se vedea decît cu un bărbat: cu conașu.

Coana Profira era femeie deșteaptă și, pe deasupra, hotărîtă. Fără a da ceva de înțeles, peste cîteva zile, spunînd că are treabă la țară și că trebuie să fie musai acolo, le-a urcat în căruță pe bătrînă și pe fată, împreună cu ea, bărbatul rămînînd la Iași cu treburile Divanului. La țară, cu ajutorul vătafului, a găsit printre țigani un vizitiu, Mihai, trecut de 60 de ani, rămas văduv în două rînduri; a trimis vorbă preotului din sat că, duminica viitoare, avea să facă slujbă de cununie pentru niște țigani; Maria, coborîtă în rîndul spălătoreselor, a plecat plîngînd de la conac în coliba bărbatului ei. Moș Mihai a avut bunătatea să se ducă să doarmă, pe viitor, în grajd, pe paie – iar anul următor, încă și marea bunătate de a-și da, degrabă, sufletul.

După nașterea pruncului Constantin, mîngîiat cu numele de Dincă, situația Mariei s-a îmbunătățit. Stăpîna a chemat-o din nou la conac, i-a dat în grijă țesătoarele și cusătoresele și, pînă la urmă, a făcut-o prima ei cameristă; pe de altă parte, văzîndu-l zi de zi pe micuțul Dincă, l-a îndrăgit, l-a răsfățat, i-a cerut popii să-l învețe să citească și să scrie și, la 12 ani, l-a luat pe lîngă ea s-o slujească. La 16 ani era un tînăr frumos, cu purtări alese, mîndru în livreaua lui cum sînt cele franțuzești. Tocmai atunci, logofătul Cantacuzino-Pașcanu moare subit, însă, mai înainte, îi dăduse Mariei scrisoarea de slobozire.

După moartea bărbatului, Profira Cantacuzino, lăsînd moșia în grija vătafilor, s-a hotărît să plece la Paris. L-a luat și pe tînărul Dincă; acesta a învățat repede franțuzește și, fiindcă se dovedea a fi înzestrat pentru pregătirea bucatelor, a fost dat pe mîna unui vestit maestru parizian ca să facă din el un mare bucătar. Prințesa Cantacuzino, instalată într-un mic palat din cartierul Saint-Germain, dădea petreceri strălucitoare și își făcuse legături în societatea sus-

pusă, împrietenindu-se îndeosebi cu o anumită contesă de Montijo, care avea să fie soacra lui Napoleon III. Numai că, pentru o viață ca aceasta, veniturile de pe moșiile din Moldova curînd nu au mai fost de ajuns. Cînd datoriile și ipotecile au crescut îngrijorător de mult, omul ei de încredere de la Iași a rugat-o să vină acasă. Ceea ce, înțeleaptă, a și făcut, deși cu părere de rău. Îl aducea și pe Dincă, precum și pe Clementine, o tînără cameristă franțuzoaică, foarte îndrăgostită de băiat. Cînd caleașca cea mare s-a oprit în curtea Palatului Cantacuzino din Iași, iar cei dinăuntru s-au dat jos din ea, o țigancă bătrînă, desculță, s-a aruncat de gîtul lui Dincă, sărutîndu-l cu drag. «Cine este femeia aceasta?» – a întrebat-o Clementine pe stăpîna ei. «Mama lui, fosta noastră roabă țigancă!». Aflînd că logodnicul ei se născuse rob, Clementine a leșinat. Dusă în odaia pregătită pentru ea, s-a încuiat înăuntru și a plîns cu sughițuri zile și nopți în șir. Toate visele i se spulberaseră; aveau de gînd să se căsătorească, să deschidă un restaurant franțuzesc la Iași… De ce oare Dincă îi ascunsese acest lucru îngrozitor? Să nu-l mai vadă în ochi; voia să fugă, să se întoarcă neîntîrziat la Paris.

Dincă era deznădăjduit. Toate rugămințile lui de a fi slobozit au fost zadarnice. Căuta peste tot pe cineva care să-l poată ajuta, punînd o vorbă la cei de sus. Așa a ajuns să-și spună păsul tînărului boier liberal Gheorghe Sion, la care intrase mama lui ca slujnică după ce fusese slobozită. Sion s-a gîndit să-i vorbească însuși domnitorului, Grigore Ghica, prin mijlocirea prietenei și sfătuitoarea acestuia, pe care o cunoștea bine. Zis și făcut. Doamna era bolnavă și se afla în pat. Nici n-a isprăvit Sion de povestit întîmplarea, că s-a și anunțat venirea domnitorului, care voia să știe cum se mai simte prietena lui. Sion a fost poftit să înfățișeze lucrurile direct lui Vodă. Acesta a făgăduit să se ocupe de caz, socotind că totul va fi lesne, întrucît Profira Cantacuzino îi era rudă apropiată.

Chiar în aceeași seară, fără să trimită vorbă mai înainte, trăsura domnitorului intra în curtea Palatului Cantacuzino, în momentul cînd cei ce jucaseră cărți se pregăteau să treacă din salon în sufragerie. Stăpîna casei, măgulită de vizita aceasta neașteptată, a poruncit să se mai pună un tacîm la masă, în fața ei, și s-a bucurat că are prilejul să-i arate ilustrului său nepot talentele culinare ale bucătarului ei «parizian». După masă, domnitorul i-a cerut mătușii să-l asculte numai între patru ochi; avea să-i ceară ceva. Bătrîna doamnă s-a grăbit să răspundă că dorințele Măriei sale, pentru ea, erau ordine. Însă cînd a aflat ce-i cere, deodată s-a întunecat la față. Orice să i se ceară, orice, numai asta nu. Și i-a spus domnitorului adevărul adevărat: băiatul era fiul răposatului ei bărbat; cu cît creștea, cu atît înfățișarea lui o amintea pe cea a omului pe care-l iubise. Băiatul crescuse pe lîngă ea de cînd era mic, niciodată nu se despărțiseră. Dacă i l-ar lua, ea ar muri.

Domnitorul a plecat foarte nemulțumit de îndărătnicia bătrînei doamne, hotărît să-și folosească autoritatea. În josul scărilor, tînărul bucătar îl pîndea cu privirea neliniștită. Domnitorul i-a adresat cîteva vorbe, mărturisindu-i că nu putuse convinge pe stăpînă, rugîndu-l totodată să mai aștepte puțin; avea el să găsească ceva.

Grigore Ghica avea ciudatul obicei de a-și aduna miniștrii după masa de seară. Chiar în seara cu pricina, aceștia se adunau la Palat. După ce s-au apucat să lucreze și s-a hotărît despre ce se va discuta, aghiotantul domnitorului intră în sala sfatului și-i spune la ureche că aga (prefectul poliției) dorește să fie primit neîntîrziat. Introdus în sală, aga povestește o nenorocire ce se întîmplase, chiar atunci în oraș: bucătarul țigan al doamnei Catacuzino-Pașcanu o ucisese dintr-un foc de pistol pe camerista franțuzoaică, apoi se omorîse și el”. (Neagu Djuvara, ,,Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne”, editura Humanitas, 1995).

Dezamăgirea l-a cuprins pe domnitor, care şi-a luat capul în mîini. ,,Noi sîntem răspunzători pentru asemenea crime… Cauza o cunosc eu. Acum un ceas am vorbit cu nenorocitul acela. Să fi avut mai multă tărie în suflet, acum, în loc de două cadavre, ar fi fost doi oameni fericiţi. Păcatul e al meu… Vă rog, domnilor miniştri, să nu plecaţi de aici pînă nu veţi rezolva chestiunea emancipării ţiganilor. Robia aceasta barbară este înjositoare”, a mai adăugat domnitorul. A doua zi sosea pe adresa Sfatului administrativ Ofisul domnesc cu nr. 1166, prin care se cerea anularea robiei particulare din Moldova. Eliberarea ţiganilor avea să fie votată pe 10 decembrie 1855, după un Proiect de Lege întocmit de Mihail Kogălniceanu, conform căruia robii aflaţi în proprietatea boierilor puteau căpăta statutul de oameni liberi, statul urmînd a-i despăgubi cu sume de pînă la 10 galbeni pe stăpînii lor. Dezrobiţii urmau să cotizeze cu impozite la vistieria statului, ca orice om liber, şi puteau lucra cu leafă. Domnitorul a semnat legea pe 11 decembrie, la două săptămîni după ce Dincă şi Clementine au fost înmormîntaţi. Cu sufletul îngreunat de pierderea celui pe care-l considera fiul ei, coana Profiriţa a eliberat toţi robii şi a refuzat să primească orice despăgubire de la stat, ba chiar s-a oferit să plătească pentru aceştia impozitele pe zece ani înainte. Apoi, femeia a părăsit casa impunătoare din centrul Iaşiului, pe care le-a vîndut-o boierilor Cozadini, şi a dat viaţa strălucitoare a oraşului pe o existenţă retrasă şi dedicată actelor caritabile. Şi-a lăsat averea, prin testament, Spitalului Sf. Treime-Paşcanu, pe care începuse să-l construiască în vara lui 1850. A murit în 1870.

Nefiind radical diferit de versiunea originală, rezumatul lui Neagu Djuvara merită o mică adăugire din mărturiile lui Gheorghe Sion (,,Suvenire contimporane”, ediție integrală, editura Polirom, 2014): ,,Cucoana Profirița nu pierduse mania de a a prînzui și de a vedea multă lume la masă, și cînd avea un bucătar atît de măiestru, avea și mijlocul a-și satisface această plăcere, căci pentru masa bună totdeauna se găsesc doritori mulți. Apoi, cînd asculta laudele comesenilor, cucoana Profirița nu se putea opri de a spune cu ce sacrificiuri de cheltuieli a putut forma un asemenea bucătar, capabil de a servi chiar pe împărați cu mulțămire. Ea spunea cum îl cheamă; la finele mesei îl chema și-l arăta la lumea sa și surîdea cu plăcere cînd auzea mai ales pe dame zicînd: quel joli garçon!. Însuși domnitorul, care era nepotul cucoanei Profirița și care era un bun mîncău, venea nepoftit la mesele suculente ale mătușei sale și atît se simțea de mulțămit, încît după masa cerea să vină bucătarul, pe care după ce-l vedea îl bătea pe umeri, și-l gratifica totdeauna cu galbeni și irmilici de aur”.

Și tot despre măiestria lui Dincă în ale bucatelor scrie și G.I. Ionnescu-Gion în ,,Istoria Bucureștilor” (ed. Fundația culturală Gheorhe Marin Speteanu, 1998): „Putea, bunăoară, Louis-Ettienne Maynard, franțuzul bucătar al lui Alexandru Vodă Ipsilanti, să servească la masa domnească cine știe ce sosuri verzi, galbene, fistichii sau albastre, cînd Dincă – țiganul făcea o mîncare de «clapon cu cocanari» sau clapon, mă rog, cu migdale de Ţarigrad, lăsau boierii toate sosurile şi toate combinaţiile francezului şi mîncau din mîncarea lui Dincă pînă cînd îi ridicau pe braţe”. GASTROART.RO

TABLETĂ DE SCRIITOR

Nu mi-e rușine că sînt român Atitudini « Polemici

Niciodată nu mă voi dezice de țara mea, pe care, așa cum este ea, o iubesc cu o dragoste nemărginită, mai ales în vremurile de-acum. O iubesc și mă interesează viitorul ei, pentru că mă gîndesc la copiii și nepoții noștri. Același gînd l-au avut și înaintașii noștri: să ne lase nouă o țară frumoasă și bogată. Și au reușit, pentru că în copilărie aveam să descopăr, de pildă, bogăția arborilor seculari care împădureau dealurile din împrejurimile satului meu, apa limpede a izvoarelor și aerul împrospătat de parfumul florilor și aroma nesfîrșitelor lanuri de grîu... Și nu era bucată de pămînt necultivată sau ogradă neîngrijită. Vrednicia oamenilor se vedea mai ales atunci cînd, primăvara, odată cu încălzirea vremii, gardurile de la drum erau văruite, iar șanțurile, curățate de vegetația uscată. Iată de ce nu mă voi dezice de țara în care m-am născut și de poporul acesta, care știe să muncească pentru bunăstarea lui și a familiei sale, în ciuda bătăii de joc a politicienilor noștri. Pe vremea cînd eram copil, oamenii chiar credeau în viitorul și binele țării lor... Azi, lucrurile s-au schimbat. Românii au devenit sceptici, pentru că văd că o duc greu. Însă nu țara e de

Zîmbete din cronici

● Caligula, împăratul dement al Romei, avea deseori crize nocturne de spaimă, mai ales dacă se întîmpla să fie furtună. Mare și solid la trup, cum se afla, rătăcea prin palat și cerea ajutor. Alteori petrecea ore întregi în fața oglinzii, făcînd strîmbături care îi reușeau foarte bine și datorită ochilor săi bulbucați și începutului de chelie.

Ciudățeniile sale nu se opreau aici. Senatorii erau obligați să-i sărute picioarele și au fost nevoiți să-l recunoască drept consul pe calul său, Incitatus. Pentru aceasta se construiește un grajd de marmură cu iesle de fildeș. Dar odată instalat acolo, calul nu a fost dat uitării: de multe ori împăratul îl invita la cină, luau deci masa împreună, probabil fiecare cu felul său de mîncare, căci nu avem informații cum că împăratul ar fi mîncat ovăz, doar pentru a-i face pe plac bidiviului.

Mulți romani se scăldau în apă mai mult sau mai puțin parfumată, însă Caligula se îmbăia de-a dreptul în parfum. Dornic de mărire, și-a ridicat un templu, unde avea preoți speciali, calul său făcînd, bineînțeles, parte dintre privilegiații prezenți. La un moment dat, a poruncit să fie uciși toți oamenii cu chelie, iar mai apoi filozofii. Băgase spaima în romani în așa măsură, încît și atunci cînd a murit, multă lume credea că se preface, pentru a vedea cine se bucură de moartea lui.

● Claudiu, urmașul lui

Caligula, nu a fost nici el mai grozav. Om de 50 de ani, cu picioarele afectate de o paralizie infantilă, bîlbîit și cu un aer tont, îi scuipa pe toți în timp ce vorbea, era înalt, burtos și cu nasul roșu de băutură. Era un mare mîncău și amator de vinuri bune. Dacă se enerva, spun gurile rele, ,,făcea spume la gură și începea să-i curgă nasul”. Chiar mama lui îl considera ,,un monstru imperfect” și, de multe ori, pentru a caracteriza pe cineva, spunea: ,,E mai nebun decît Claudiu al meu”.

● Heliogabal, ajuns împărat al Romei la vîrsta de 14 ani, se dovedește foarte ciudat. Umbla îmbrăcat în mătase roșie, cu buzele rujate și genele rimelate. La gît purta un șirag de perle, brățări la mîini și la glezne,

vină pentru asta, ci clasa politică, ale cărei priorități sînt cu totul altele decît binele nostru. Pentru mine, iubirea de țară înseamnă să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a-i scoate în evidență și a-i proteja frumusețile și valorile ei perene, care o individualizează între celelalte națiuni ale lumii. Îmi place cuvîntul român prin graiul sîngelui de mac și puritatea florilor de măr... De fiecare dată cînd mă gîndesc la țara mea, o fac cu dragoste și bucurie, aducîndumi aminte de toate priveliștile ei minunate: munți, cîmpii, rîuri, și toată bogăția naturii ce ne-a fost hărăzită pe acest pămînt. Și asta, pentru că Dumnezeu a făcut să mă nasc aici, într-o familie modestă, într-un sat cu oameni credincioși, pe care nu i-am auzit niciodată spunînd că și-ar dori să-și părăsească țara, să trăiască pe alte meleaguri, așa cum se întîmplă acum. Cu toate că și în vremea copilăriei mele oamenii se confruntau cu destule lipsuri în traiul de zi cu zi. Cu credință și iubire în Dumnezeu, însă, reușeau să

treacă peste greutăți. Pentru că oamenii erau harnici ca albinele, iar familiile erau unite. De aceea, aceste mirifice plaiuri aveau să nască mituri și legende, doine și cîntece de neșters din memoria timpului. Dar și personalități nemuritoare, care se cheamă românește, în limba dorului, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși și atîția alți făuritori de istorie și cultură, cu care ne mîndrim. Iată-mă ajuns la vîrsta la care, fără patrie, aș fi tot mai singur și mult mai sărac. Îmi încălzesc sufletul la căldura poeziei, care pentru mine înseamnă zborul spre înalt, liniștea și alinarea. Iar de țara mea n-am să mă dezic vreodată. De ce? Pentru că sînt român și îmi pasă de țara mea. Ea îmi este leagănul copilăriei și vatra în care s-au clădit cultura și istoria neamului meu. Pentru toate acestea îi sînt recunoscător pînă la sfîrșitul zilelor mele, aducîndu-i prinosul meu de dragoste și de prețuire veșnică.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

iar capul îi era împodobit cu o coroană de diamante strălucitoare. De altfel, preocupările lui nu erau deloc ,,bărbătești și imperiale”: parfumuri, farduri și pietre prețioase. Orice roman, cu excepția sclavilor, era binevenit în palatul său și rar pleca cineva de acolo fără un dar, care putea fi o casă complet mobilată sau un pumn de muște. Îi plăcea să facă tot felul de farse invitaților, de la a-i pune pe perne umflate, care pocneau de îndată ce se așezau pe ele, pînă la a-i îmbăta – cînd se trezeau, erau înconjurați de lei, tigri și leoparzi, toți inofensivi. Uneori oferea prietenilor monede de aur amestecate cu boabe de mazăre, onix cu linte sau fasole cu chihlimbar.

În călătoriile pe care le făcea era însoțit de 600 de căruțe în care își transporta îmbrăcămintea, aurul și pietrele prețioase, dar și prostituatele pe care le lua cu el.

Cînd un ghicitor i-a prezis că va muri de o moarte violentă, și-a procurat tot felul de mijloace pentru a se putea sinucide la nevoie: frînghii de mătase, săbii de aur și otrăvuri ascunse în pietre prețioase. Totul a fost zadarnic, căci nu a avut parte de o moarte ,,prețioasă”, ci de una lipsită de glorie: a fost omorît într-o latrină.

● Cînd încerci să cunoști viața lui Carol cel mare (742-814), este greu să hotărăști asupra cărui aspect să te oprești mai întîi. Să spunem că a fost creatorul unui imperiu uriaș, pe care l-a administrat impecabil, deși a domnit în vremuri tulburi, în care migratorii încă se repezeau în valuri asupra Europei, iar marea era dominată de musulmani. ,,Creștinii nu mai pot să pună pe mare nici măcar o scîndură”, observa, ironic și adevărat, un contemporan.

Carol a fost și un întemeietor de școli, într-o lume cufundată în barbarie, un excelent conducător de oști, un legiuitor și un susținător al țăranilor săraci în conflict cu nobilii nesătui. Toate acestea și multe altele sînt realizările din cei 47 de ani de domnie. N-a reușit însă lucruri aparent mult mai simple. Deși citea, nu a putut niciodată să scrie la un nivel acceptabil. ,,Obișnuia să aibă tăblițe de scris sub pernă, se spunea, astfel încît în momentele de răgaz, să poată să-și formeze mîna, dar a început aceste eforturi la o vîrstă prea înaintată, așa că ele nu au prea fost încununate de succes. Totuși, în plan să-i zicem științific, păstrăm de la Carol cel Mare denumirea celor patru puncte cardinale.

În viața de toate zilele s-a arătat destul de cumpătat la mîncare și băutură, dar îi plăcea mult să meargă la vînătoare și să călărească. Era bun înotător și nu pierdea nici o ocazie de a se scălda în apele calde din preajma capitalei sale, Aachen.

În sentimente era năvalnic. A avut patru neveste, una după alta, și cel puțin cinci concubine. Într-o atare situație, și descendenții au fost numeroși, cel puțin 18. Pe fiicele sale le iubea atît de mult, încît le-a sfătuit să nu se mărite; n-ar fi suportat să se despartă de ele. A murit la 72 de ani, iar mai apoi biserica l-a trecut în rîndul sfinților, deși poate că nu era cazul.

Din păcate, urmașii săi nu au fost la înălțime; de altfel, numele unora ne spun totul despre ei: Carol cel Pleșuv, Ludovic cel Bîlbîit, Carol cel Gros... care era atît de gras că nu se putea deplasa decît dacă era ajutat.

● Regi nenăscuți. Istoria ne oferă tot felul de surprize și ciudățenii. Au existat suverani de unul, doi sau trei anișori, fetițe sau băieți. Dar am aflat despre un singur caz în care un copil încă nenăscut a devenit rege. Evenimentele s-au petrecut în Persia, în anul 309, atunci cînd a murit regele Hormizd al II-lea. Normal și logic ar fi urmat la domnie cel mai mare dintre băieții săi, însă nu s-a întîmplat așa, căci nobilii l-au desemnat drept succesor pe un copil încă nenăscut, pe care l-au și botezat Shapur al II-lea, deși nu aveau nici o certitudine că va fi băiat. Apoi, acesta a fost încoronat prin așezarea coroanei pe pîntecele mamei sale. Cunoscătorii spun că domnia lui Shapur a fost cea mai lungă din istoria Asiei, 70 de ani, comparabilă cu cea a regelui francez Ludovic al XIV-lea. ALIn PoP

LECTURI LA

Dansul fetelor de la Căpâlna (I)

Diversitatea, bogăția, frumusețea creației populare românești, sub toate aspectele ei, este unică în Europa și în lume. Poezia folclorică, muzica, dansul, cîntecul i-au preocupat pe mulți oameni de știință – români și străini –, care au scris studii în care subliniază tradiția, diversitatea, harul locuitorilor acestor meleaguri binecuvîntate de Dumnezeu de a compune versuri, basme, ghicitori și proverbe, de a cînta și a dansa. În cîntec, muzica înalță și coboară cuvintele prin glasul doinitorului, în dans, ritmul muzicii supune pașii dansatorului. Și cît de diverse sînt aceste ritmuri pe întinsul țării – horă, sîrbă, învîrtită, bătută, legănată, ardeleană, jienească, geampara, călușari etc. Cîntecul și dansul popular – în echipă sau/și perechi – constituie un dat al acestui popor, o necesitate și o formă de manifestare în sărbători; locuitorii satelor s-au întrecut în creații, în prezentarea unor noi melodii și jocuri croite după modele întipărite în adîncul ființei lor, îmbogățind zestrea zonei sau a localității respective. Din tradiția străbună s-au moștenit și manifestări în care se contopesc cele trei elemente: pasul, muzica și cuvîntul (poezia). O astfel de manifestare este Dansul fetelor de la Căpâlna, care a depășit de mult granițele țării. Cînd pronunțăm numele acestui dans, ne apare în minte un șir compact de fete în costum de Tîrnave, cu pălărie, ținînd mîna pe umărul celei din față, care înaintează, fără grabă, în pași calculați, cu opriri sau porniri care, necunoscătorului, pot părea în contratimp, cîntînd în același tempo cu pasul. Textul creează impresia unei litanii, a unui descîntec de ritual imemorial:

deosebit de Fecioreasca fetelor din Făgăraș, care are în componența sa coregrafică și dansul numit Bătuta Amintim numele folcloristului Ovidiu Bîrlea, al lui Ilarion Cocișiu, precum și al celor care au publicat articole pe internet (Dorin Timonea – „Istoria legendară a fetelor de la Căpâlna, ansamblul care a inspirat mari vedete ale lumii. Dansul în spirală și fertilitatea”; Emma P., „Purtata fetelor de la Căpâlna – simbol și structură”) și în presa scrisă: Loreta Popa (text) și Gabi Boholt (foto), în JURNALUL NAȚIONAL nr.4078 (28), din 3 septembrie 2006. Anuța lui Maftei, atunci de 78 de ani, una dintre cele mai vîrstnice „fete” și Maria Florea, învățătoare în comună, i-au destăinuit ziaristei povestea acestui dans.

se ținea jocul. Jocul se făcea numai duminica sau în zilele de sărbătoare. Lumea venea la biserică, iar după aceea, fetele mergeau la joc. Fiecărei familii îi venea rîndul să găzduiască jocul. Cum a luat ființă acest dans? Feciorii și ceterașii trebuiau să bea vin sau altceva, așa că lăsau o pauză de orchestră, atunci fetele, ca să nu stea gură cască la feciori sau ceterași, se strîngeau una lîngă alta și aveau acest dans – Purtata fetelor. De aceea se numește așa, pentru că era un dans doar al fetelor. Una dintre Purtate, deoarece sînt mai multe. Această Purtată a fost văzută de doamna Biriș, i-a plăcut, a preluat-o, a stilizat-o, a îmbrăcat fetele în costume naționale cu crătințe albastre, deși la noi în sat era obiceiul crătințelor de culoare neagră, și cu năframa cu ciucuri mari. A introdus și comanacul (pălăria aceea de paie). Cu comanacul se mergea de obicei la seceră, la munca cîmpului, ca să le apere de soare. A început să facă repetiții, să le ducă la multe spectacole. Prima ieșire a fost la Brașov, orașul Stalin se numea atunci. Au avut un succes extraordinar. E bine de știut că dansul avea trei pași și se întindea pe o durată de șapte minute: Purtata, Drîmbolicul și Purceii. Ele jucau așa pînă veneau feciorii cu ceterașii. Atunci cînd ceterașii începeau să zică de joc, fiecare fecior își alegea cîte o fată din Purtată și și-o lua la joc. Se continua jocul pînă seara, cînd se întuneca”.

Io-s în deal și badea-n șesu’, La, la, la, la, la, la, la……….

Și mi-l cunosc după mersu’,

Că mere gîndești că scrie

Cu țăruza [creionul] pe hîrtie, Și i-i mersu’ legănatu’

Cu dragoste-amestecatu.

Badeo, spiculeț de grîu, Mult am vrut să nu te știu

Că de cînd te știu pe tine

Nu-mi trebuie altu-n lume

Numai tu, bădițo, tu, Altu’, bade, nu și nu.

În șir strîns, ca un lanț uman, fetele parcurg scena întîi în linie dreaptă, apoi ca un rîu fac șerpuiri blînde, în ritmul imprimat de cîntecul cu vorbe rostite fără grabă, ca omul așezat. Emma P. scrie pe internet, pe 26 sept. 2019: acest „ritm coregrafic își are modelul în sacru, oglindind, de fapt, niște gesturi arhetipale ce se constituiau cîndva în ritualuri. Putem apropia acest dans cu ușurință de dansurile Drăgaicelor prin și în jurul holdelor de grîu”.

S-au scris materiale interesante despre acest renumit dans de fete de pe cursul inferior al Tîrnavelor,

Căpâlna de Jos (județul Alba) este atestată din 1382. Călăuza reporterilor pe acele meleaguri a fost vocea inegalabilă care se numește Veta Biriș, înrudită, de altfel, cu învățătoarea Stana Biriș – cea care a scos, de mult timp, în lume fetele cu dansul lor. Nimeni nu poate atesta de cînd se practică acest dans, de unde a pornit, cine l-a inventat: satul, de cînd există, așa s-a pomenit, cu acest joc. „Originea acestui dans se pierde în negura vremurilor pentru că nimeni nu mai știe cînd și cum a început să fie parte a satului”. O dovadă a vechimii acestui dans este faptul că nu este însoțit de acompaniament instrumental, fetele fiind cele care impun linia melodică, accentuată prin acel la, la, la, la, la, la, la, la, după fiecare vers. Există, totuși, o mărturie din 1789 care amintește că și pe Valea Mureșului, în apropiere de Orăștie, se practică un astfel de dans. De asemenea, într-o carte de poezii ungurești tipărită în 1789, Abrahám Barcsay, vorbind de copilăria sa printre românii din această zonă, își amintește cu nostalgie de Bătuta fetelor române, care trebuie să fie similară cu jocul cunoscut azi sub același nume. De această dată, jocul este un „fecioresc” feminin. Pentru a ajunge în formație nu e nevoie de recomandări, ci de talent, artă, învățarea pașilor de dans ca și cum ar face parte din ființa proprie și – atenție! – să se nască și să crească în satul Căpâlna de Jos.

Versurile au fost transmise oral din generație în generație, iar acei pași în ritm atît de special, sacadat, parcă în contratimp, sînt mai la-ndemîna fetelor de aici, pentru că ele, de la vîrste fragede învață de la mame, de la surori sau bunici „cum să dezmierde pămîntul, bătătorindu-l cu descîntece” (Loreta Popa). Grupul de fete, organizat de Stana Biriș în 1948, și-a început repetițiile într-o șură a unei familii înstărite din sat. Era tradiție ca fata care se hotăra să se mărite să renunțe la celebrul „lanț viu”. Ziarista află mai multe de la Maria Florea:

„Acest dans al fetelor se juca în urmă cu foarte mulți ani. Cam acum o sută și ceva de ani, dar nu a fost descoperit, preluat și dus mai departe decît atunci cînd în sat a venit doamna Stana Biriș, care se căsătorise cu domnul Teodor Biriș. El era localnic din sat, iar dînsa s-a stabilit la Căpâlna ca tînără învățătoare. Au avut casă chiar lîngă școală. Apoi, în zilele de sărbătoare mergeau prin sat, discutau cu oamenii și ajungeau la șura unde

„În perioada anilor ’70 – consemnează Loreta Popa, cam pînă prin ’85, numărul fetelor din grup sărea de 75, ajungînd uneori chiar la 82, izbind spectatorii cu șerpuirile de Tîrnavă ce sapă în mal prin tălăzuirile ei. Acum fetele nu sînt mai mult de 20”. Una dintre vechile componente ale grupului, Anuța lui Maftei, pomenită mai sus, este și azi o personalitate a satului, care etalează, în fața fetelor, frumoasele crătințe pe care le purta cînd activa în grup, le învață cum se brodează ia de Căpâlna, cum se ține comanacul pe cap. Ea își amintește: „La 22 m-am măritat. Să tot fie vreo 67 de ani de atunce. Ne duce numa-n Blaj șî-n Tîrnăveni, în Tîrgu-Mureș. N-am apucat să merg la Brașov. Așe știu că am avut cor la biserică, iar Doamna de pe la școală ne-o auzit cîntînd și mai gros, și mai subțire. Pe voci. După aia ne-o chemat, că dumneai s-o interesat, și ne-o făcut crătințe așa roșii, cu ciucuri, aiceașa o țîrucă de gălbuță, poale. Tare grijă o avut de noi. Venea prin sat și se ruga de noi să ne ducem”.

Pe Valea Tîrnavelor sînt specifice multe dansuri, mai cunoscute fiind Purtata și De-a lungul. Se pare că acestea s-au contopit în Dansul fetelor de la Căpâlna Despre ceea ce este specific în domeniu, în această zonă, Maria Florea afirmă: „Aici, pe Valea Tîrnavelor, fiecare sat are dansul lui specific. Fiecare sat are Purtata lui, dansul este diferit unul de celălalt, costumele sînt diferite unul de celălalt și cîntecul și pasul sînt diferite unul de celălalt. Nici o Purtată nu seamănă cu cealaltă. La Bia, de exemplu, joacă femeile. Nu mai este vorba de fete. Au o costumație mai sobră. La noi era specifică, pentru că se juca în contratimp. Una se cînta, alta se juca. Nu se face pasul exact pe melodie”.

Parcă pe rînd, cele două „purtătoare de cuvînt” despre acest dans unic în Țară vin cu alte informații. Nana Anuța lui Maftei completează: „La noi, legea satului spune că odată ce s-o măritat, fata iasă din Purtată. Este Purtata Fetelor și nu Purtata Femeilor. Femeia care s-o căsătorit își ia adio de la fetele din Purtată și nu mai mere niciodată cu ele. Șirul este numai de fete”. Apoi dă și alte explicații: „Fetele care vin la școală în clasa I, pe lîngă taina cititului și a scrisului, învață și pașii din Purtată. Nu este greu să învețe, pentru că ele cunosc pașii deja de la mame, de la bunici, de la surori. Au pașii în sînge, învață repede. Noi avem Purtata pe generații. Generația mare, mijlocie și cea mică. La sfîrșitul anului școlar am prezentat dans numai cu fetele mici. Erau superbe, dacă le-ați fi văzut! numai atîtica”.

(va urma)

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

,,Toate-s vechi și nouă toate”

Au trecut 32 de ani de cînd România s-a angajat pe un alt drum, cel al libertății, democrației și prosperității. Așa am crezut atunci. Am pus cruce (la propriu) regimului condus de Ceaușescu, despre care se spunea, în decembrie 1989, că avea conturi în străinătate, pe care nu le-a găsit nimeni, pentru că nu existau. În schimb, în prezent, conturile politicienilor și ale ,,băieților deștepți” din paradisuri fiscale cresc ca în basme, mai ales în perioada de pandemie și de criză în energie. Nu-i nici un bai că bogații românilor au palate în Dubai! Toate realizările poporului român de pînă în ’89 au fost declarate falimentare, preluate la prețuri derizorii de ,,investitori” bine orientați și trecute la fier vechi. S-au șters cu buretele meritele pe care fostul conducător al României le-a avut: alfabetizarea populației, dezvoltarea industriilor și agriculturii, politica externă de promovare a intereselor românești și a păcii, avînd ca efect creșterea prestigiului internațional al țării.

,,Era școala gratis și ieftină cartea

La radio coruri de vis ascultam

Eram toți egali, nu-și făcea nimeni partea Zideam din ruine o țară. TRĂIAM”

(C. Vadim Tudor)

Să nu uităm de schimbarea politicii interne, dominată, după război, de comuniștii aduși de tancurile sovietice, care declanșaseră o prigoană îndreptată nu numai împotriva populației românești, ci și împotriva evreilor care refuzau ,,să le cînte în strună”.

Datorită lui Gh. Gheorghiu-Dej, armatele sovietice se

Din Bucure ş tii de altădată

Ioniþă

Tunsu,

retrăseseră, în 1958, din România, iar Ceaușescu, de la preluarea puterii în țară, a menținut o stare de ,,distanță” cu sovieticii, pe care îi considera vinovați de atrocitățile comise, cu urmări nefaste asupra unor personalități de seamă ale culturii și istoriei noastre. I-a marginalizat pe absolvenții universităților sovietice, suspectați de colaborare cu KGB. A refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei în 1968.

,,Firește că lumea avea și necazuri

Și jugul străin era crud și brutal Istoria însă venea în talazuri

Iar zgura lui Stalin s-a scurs la canal...

Ah, vremuri senine și pline de viață!

Ce stare de spirit pe toți ne-a unit!

Icoana aceea se pierde în ceață

O lume întreagă, pe rînd, a murit.

(C. Vadim Tudor)

Cu toate greșelile pe care le-a făcut, Ceaușescu a demonstrat că a fost un adevărat șef de stat român. Să ne amintim ce spunea Petre Țuțea despre el: ,,Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era prea «bine» pe vremea lui, dar puțini știu cum era

haiducul care l-a umilit pe Generalul Kiseleff cînd Bucureºtiul era ocupat de ruºi (II)

Tunsu către Kiseleff: ,,Capul Excelenþei tale a fost astăzi în gura puºtii mele, dar n-am voit să te omor”

De pomină a rămas încercarea lui Tunsu de a-l asasina pe Kiseleff, dacă ar fi vrut cu adevărat. Ioniță Tunsu a aflat de la căpitanul de poliție Radu Ștefan, prietenul său, că Generalul Kiseleff va pleca, însoțit de o suită, la Pucioasa la băi. Era vară și frumos afară. Pe la jumătatea drumului dintre București și Tîrgoviște, acolo unde știa că Generalul va face popas, Ioniță Tunsu s-a ascuns în tufe și a urmărit tot ce se întîmplă, a văzut cum ,,surugiii frecau caii la urechi”. După ce au plecat, i-a trimis o scrisoare Domnului rus, în zeflemea. ,,Înaltă Excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea ca să faci numai «bunătăți». Capul Excelenței tale a fost astăzi în gura puștii mele. N-am voit să te omor. Astfel, te rog și eu ca să poruncești gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare cînd mă vor prinde, căci eu n-am omorît pe nimeni. Mă iscălesc prea plecat al Excelenței tale, Ioniță Tunsu”.

unde s-ar fi văzut preumblînd zile întregi prin mahalale (…) Să se facă cu deamănuntul băgare de seamă, adecă: prin strășnicia orînduiților la bariere cît și a comisarilor Văpselelor, a ipocomisarilor și vătașeilor prin mahalale a se face cea mai pătrunzătoare cercetare pe la locurile bănuitoare, punîndu-se toată silința a se prinde negreșit tîlharul”.

Au pus și o recompensă de 1.000 de lei pe capul haiducului și, în plus, ,,sub comanda Polcovnicului județului Ilfov Mihalache Cincu, oricine va prinde pe Tunsu sau va arăta locul unde e ascuns va fi iertat de dăjdii și va fi ridicat în rang de boierie”. Prinderea haiducului s-a întîmplat prin trădare, după ce Căpitanul Ștefan Radu, prietenul său, l-a turnat la comandamentul rusesc. Acesta spunea: ,,Vine întotdeauna la mine duminică seară. Șade vreo două zile în București, se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad și a lui Carcalechi și marți seara pleacă afară în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aștepte”. Căpitanul a dat informații stăpînirii cum că Ioniță vrea ,,să calce“ pe căpitanul Paraschiva care stă la capul Podului Mogoșoaia, ,,vine seara pă întunerec, într-o căruță cu coviltir, în care vor fi înhămați doi cai dintre care unul bălan”.

România înainte de Ceaușescu!”; ,,Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Atatürk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL NAȚIUNII!”; ,,Dacă știți despre ce vorbesc, veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizează imposibilul. Și, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor de... tîmpiți!”.

Și, cu toate acestea, lui Ceaușescu multe i s-au pus în cîrcă și, în decembrie 1989, a fost ,,recompensat” cu trimiterea pe tărîmul celălalt.

Dar istoria se repetă. După 32 de ani, răbdăm de frig iarna, caloriferele înghețate îți dau fiori în spate, plătim facturi uriașe la căldura pe care nu o avem, așa că, pe bună dreptate, te întrebi: ,,De ce a fost condamnat Ceaușescu?”.

Vedem acum că ceea ce i se imputa fostului conducător în ultimii ani ai guvernării sale – restricțiile la energia electrică și la căldură, raționalizarea unor produse de strictă necesitate – se regăsesc acum, e adevărat, nu la noi, ci... la țările Occidentului dezvoltat, la care ne uitam cu invidie. Din cauza războiului din Ucraina și a sancțiunilor impuse Rusiei, în state precum Germania, Italia și altele, uleiul și făina s-au scumpit peste așteptări, motiv pentru care s-au impus restricții și cartele, asta, dacă produsele respective se mai găsesc în marile magazine și supermarketuri. Desigur, cu cozile de rigoare... Iar cetățenii occidentali sînt sfătuiți să stingă lumina mai des, să renunțe la automobilele proprii, să oprească televizoarele și să reducă temperatura în calorifere cu cîteva grade. Totul, pentru a scăpa de dependența energetică de Rusia și pentru a susține eroica Ucraină. Revin, așadar, în actualitate, de această dată, în înfloritorul Occident, toate neajunsurile pe care le-a cunoscut România în epoca ,,de tristă amintire”. Cît de adevărat sună astăzi vorbele regretatei scriitoare Ileana Vulpescu: ,,Istoria o fac nebunii, iar mincinoșii o scriu”.

LILIAnA TETELEA

Tunsu își va lăsa căruța în dreptul Grădinii Scufa, actualul loc al Facultății de Drept, iar căruțașul îl va aștepta. Pentru capturarea lui Tunsu au fost trimiși arnăuți și o unitate de soldați români și ruși. BulucBașii Iane, Frangulea, Ivancea și Sava s-au ascuns în tufele de pe Dîmbovița cu puștile pregătite.

Cîțiva haiduci au fost uciși pe loc, cei teferi au fugit, iar Tunsu cu voinicii săi, Grozea și Dinică, s-au aruncat în Dîmbovița ca să scape. ,,Tunsu, cu burta ciuruită și intestinele ieșite afară, a căzut între niște răchite unde a fost găsit de Polcovnicul Mihalache Cincu și de Buluc Bașa Iane. Au venit aghiotanții lui Kiseleff și doctorul rus Marsille Alfons Constans. L-au dus la garnizoana mare rusească de pe Podul Mogoșoaiei, care se afla pe locul unde s-a ridicat Hotelul Continental”. Cadavrul lui Ioniță Tunsu a fost expus pe Calea Mogoșoaiei, după cum ne spune călătorul francez Stanislav Bellanger: ,,Au venit toți să-l vadă, unii vărsînd lacrimi sincere. Ba un bătrîn, a cărui familie fusese mult ajutată, i-a pus un ban de argint pe piept”. Marea Vornicie, prin referatul lui Iordache Filipescu, îi scrie lui Kiseleff: ,,Excelența sa, prin ofisul nr. 639 din 14 septembrie 1832, aprobă celor menționați pentru rîvna și vitejia cu care s-au arătat asupra prinderii tîlharului Tunsu și pentru sfărîmarea cetei sale suma de 2.000 de lei, care să fie împărțită cum va crede de cuviință colonelului Iacobson și Marele Aga”. Gonacii și cazacii au fost răsplătiți, pînă și salahorii care au săpat groapa lui Tunsu au primit cîte 9 lei.

Generalul Kiseleff a citit scrisoarea lui Ioniță, s-a supărat foc pentru tupeul arătat și a trimis ștafetă de la băi prin care îi dădea ordin Vornicului Iordache Florescu ca pînă se întoarce de la tratament să-l prindă pe Tunsu. Dar de viața lui să nu se atingă, că vrea să-i vorbească. În ziua de 8 august 1832, Iordache Filipescu, Marele vornic din Lăuntru, trimite Agiei (adică Prefecturii) următoarea dispoziție: ,,Vornicia a luat știință în mai multe rînduri că Ioniță Tunsul, vestitul tîlhar, se strecoară aici înlăutru în Poliție,

Bătălia pentru Ioniþă Tunsu s-a dat pe malul Dîmboviþei, în dreptul Facultăþii de Drept Căpitanul Ștefan Radu le spune rușilor că el se va duce în întîmpinarea lui Tunsu pe un cal alb, pe care chiar Tunsu i l-a dăruit. Au plănuit să se vadă pe dealul Cotrocenilor, apoi să treacă Dîmbovița pe podul de la Grozăvești și să intre în București. Le mai spune că

Ioniță Tunsu a fost pomenit cu admirație de bucureșteni pînă la Primul Război. În anul 1858, la Teatrul Național s-a jucat piesa ,,Tunsu Haiducu”, iar muzica vodevilului a fost compusă de vestitul cobzar Dumitrache Ochi Albi. Rolul principal a fost jucat de Matei Millo, întemeietorul teatrului românesc.

Ioniță Tunsu a devenit eroul Bucureștiului în timp de ocupație rusească, românul care l-a înfruntat pe contele Kiseleff, marele general țarist care luptase cu Napoleon în bătălia de la Borodino. Sfîrșit

B365.RO

File de istorie

100 de ani de la trecerea în eternitate a Părintelui Vasile Lucaciu (II)

„La coborîrea în mormînt – scrie A. Davidescu –, o companie din Regimentul 87 infanterie trage cîteva salve de arme, iar muzica militară cîntă marșuri funebre. Tocmai înnoptat, cele cîteva mii de săteni veniți de prin satele din jur s-au reîntors la căminuri și curtea bisericii a rămas pustie. În interiorul templului o candelă cu flacăra oarbă aruncă fîșii roșii de lumină peste mormîntul umed... Peste cîmpurile înălbite, fulgi albi de zăpadă astupau cărările proaspete și urmele mulțimii.

Pe la miezul nopții, Șișeștii erau în pace și, deasupra imensității înzăpezite, plutea spre înălțimile cerești sufletul aceluia plecat dintre noi...”.

În nr. 99 de duminică, 10 decembrie 1922 și nr.100 de miercuri, 13 decembrie 1922, ale ziarului Satu Mare, V. Rotărescu, în articolul ,,Făuritorii idealului național”, consemnează: ,,În clipele de doliu național, cînd prin voința Providenței o nouă mare figură se desprinde din însuși sufletul Națiunii pentru a trece la veșnicie, gîndirile și sentimentele noastre răscolite ne transportă fără voie la trecutul apropiat, plin de jertfe și sacrificii. Mă revăd în anii 1914-1916. Războiul european pusese pe tapet vechile răfuieli dintre popoare. România, dornică de viață, de libertate și mai ales de dreptate nu putea sta cu brațele încrucișate. Situațiunea era extrem de grea. Bărbați de stat cu mare suprafață politică și intelectuală, patrioți încercați în decursul vremii (Carp, Maiorescu, Marghiloman) obsedați de puterea invincibilă a Germaniei, propovăduiau neutralitatea, sau lupta alături de puterile centrale. Ne găseam la o răspîntie periculoasă. În aceste momente de dezorientare generală, apar pe scenă adevăratele genii ale Națiunii, pregătiți parcă înadins în vederea rolului sublim de mîntuire: Tache Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea etc. uniți în «Garda Demnității Naționale». – Care n-a citit și recitit cu vocea tremurîndă și cu adîncă emoțiune discursul lui Tache Ionescu asupra politicii instinctului național, în care se oglindește tot ce e mai sfînt, mai realist și mai demn din conștiința și dorința de sacrificiu a unei generațiuni, în cele mai frumoase clipe de afirmare națională. – La căldura patriotică a marelui român N. Filipescu și a tribunului Delavrancea s-a aprins ca într-o văpaie în sufletul poporului și ultima scînteie de revanșă și sacrificiu. – Cînd din partea Ardealului au trecut munții cei doi soli: părintele Vasile Lucaciu și poetul Octavian Goga, lanțurile se considerau sfărîmate și nu mai rămăsese decît consacrarea faptelor. În întrunirile publice conduse de acești mari apostoli, poporul românesc s-a aflat la înălțimea misiunii sale și pregătit moralmente pentru marele rol la care-l supunea Istoria, iar despre faptele de arme care trebuiau să urmeze nimeni nu mai avea îndoială. – Cîntecele naționale: Vrem Ardealul, Peste Carpați, Pe-al nostru steag etc. încununau întotdeauna acele frumoase serbări scăldate în lacrimi de entuziasm. Bucureștii au trăit atunci momente de mare înălțare, care nu se pot uita.

Cu o astfel de pregătire a opiniunii publice n-a fost tocmai greu guvernului de atunci, compus din oameni încercați, să treacă la fapte. Un rege glorios, un popor eroic, care sub haina militară a înfruntat cu bărbăție în tranșee atacurile unui inamic mai numeros și mai bine înarmat, iar în dosul frontului a suportat cu resemnare toate lipsurile, bolile și mizeria, și conducători generali, care în ziua cea mare s-au dezbrăcat de patimi și și-au întins mîna în interesul superior al Patriei... așa s-a renăscut România Mare. Din faza de schingiuire și dezmembrare în care o ținuse fatalitatea Istoriei. Județul Satu Mare a avut marea cinste să numere pe arena vieții noastre contemporane pe unul dintre cei mai glorioși luptători. E un avertisment că geniul românesc se găsește aici în elementul și-n drepturile lui, după cum odinioară a răsărit tocmai la Hotin... Bogdan PetriceicuHașdeu – cel mai mare învățat al neamului înainte de Nicolae Iorga, ca o prevestire că și acolo va trebui să strălucească odată cultura românească.

Stăpînit de astfel de sentimente, o dureroasă îngrijorare te cuprinde cînd faci bilanțul pierderilor din ultimii ani. Se pare că ideile nobile agitate în cursul războiului trec în domeniul uitării. Societatea omenească n-a ajuns încă la maturitatea completă de sentimente și gîndire. Vom mai avea nevoie de eroi. Să-i slăvim cum se cuvine pe cei trecuți între sfinți și la făcliile lor luminoase să creștem generația viitoare într-un spirit de cultură națională, demnitate patriotică și datorie de sacrificiu. Trăiască amintirea veșnică a eroilor neamului românesc”.

În numărul din 13 decembrie 1922, al aceleiași publicații, în articolul ,,O amintire”, Ilie Bogdan face referire și el la părintele Vasile Lucaciu: ,,S-a dus: și cu toate acestea sufletul lui se va găsi mereu printre noi. Nu ne putem încă da seama ce mare povățuitor al poporului a fost dînsul, în raport cu pigmeii, care s-au ridicat peste dînsul! Omul superior, care merge calea dreaptă, nu face complimente, nici nu lingușește spre a se ridica. Mă așteptam ca cel puțin trecerea la cele eterne a acestui mare patriot, să fie marcată prin semne de doliu în toată presa noastră – cînd colo – aproape toate ziarele s-au mulțumit a face mențiuni scurte despre moartea sa.

Dacă am avea în noi simțul cultului pentru fiii cei mari ai națiunii, ziarele trebuiau să apară, pînă la înhumarea sa, în doliu, sau spre a-l deosebi de ceilalți muritori, în culorile naționale. Știm că cuvîntul său a răsunat pretutindeni, și mai ales în chestiunea națională.

Îmi aduc aminte de un episod petrecut în biserica Sf. Gheorghe Nou din București, cu ocazia parastasului celebrat de P.S.S. Partenie, fostul Episcop al Ligii Culturale. Cînd a rostit Vasile Lucaciu, de pe amvonul Bisericii lui Constantin Brâncoveanu, cuvîntarea sa, întregul auditoriu din biserica ticsită de lume, tineri și bătrîni, bărbați și femei, au început a plînge. Parcă ar fi fost inspirat de Dumnezeire, ca să producă atîta efect și să ațîțe sentimentele mulțimii. Studenții universitari, care n-au mai putut pătrunde în Biserică, strigau din tindă, ca să vie să le vorbească și lor. Părintele Lucaciu le-a răspuns: «Mai apoi». Episcopul Partenie, ascultîndu-l din ușile împărătești, fascinat, și spre-a nu plînge în fața mulțimii, a trebuit să se retragă în altar. Darul oratoric îl poseda răposatul ca nimeni altul, și cred că, dacă judecătorii unguri, care l-au condamnat la temniță pentru faptele sale naționale, l-ar fi înțeles, ar fi rămas dezarmați, dacă ar fi putut pricepe apărarea sa. De graiul lor însă, pe care răposatul îl știa atît de bine, nu a voit să se folosească.

Cine nu-și aduce aminte de cîntecul Banatului: «Cîntă mierla în pădure, of, of, of! Că Lucaciu e în închisoare, of, of, of! Pentru scumpa direptate, de care noi n-avem parte» etc. Fără a aduce învinuiri celor care au avut posibilitatea de a-l pune în fruntea treburilor publice, trebuie să ne punem întrebarea dacă un Vasile Lucaciu nu merita să figureze în Consiliul Dirigent, sau în Guvernele care s-au perindat de la Unirea Transilvaniei încoace? Prin pregătirea pe care o avea, nu era oare chemat să ajungă cel puțin în fruntea Bisericii sale? Loc vacant era, căci murise Mitropolitul Blajului. Ce mașinațiuni trebuie să fi fost, sau ce teamă a inspirat acest român mare, de nu l-a pus în fruntea Bisericii sale?

Domnul General Butunoiu și noi l-am văzut plîngînd pe marele Lucaciu, la instalarea sa de paroh în Satu Mare. N-a plîns Lucaciu însă de emoțiune, căci i se cuvenea o dignitate mai mare decît paroh în Satu Mare. El plîngea nerecunoștința omenească, care nu l-a dus la locul de conducere spirituală pe care-l merita. Oare un Lucaciu, ca mitropolit al Blajului, nu ar fi reprezentat tot atît de bine Biserica, ca cei ce i-au luat înainte? Un gest frumos am văzut din partea prim-ministrului I.C. Brătianu și a Episcopului Hossu din Gherla, că cel dintîi – cu toată boala sa – l-a însoțit pînă la mormîntul din Șișești, iar cel de al doilea, că a dat ordin clerului și credincioșilor de a-l saluta și a-l binecuvînta la trecerea prin gări. Satul Șișești, care era celebru încă de pe timpul cît a trăit modestul popă de acolo, va deveni cu siguranță loc de pelerinaj al acelora care vor voi să se inspire de la marele

patriot, care zace în biserica făcută de dînsul. Să luăm pilda de la Lucaciu și să imităm modestia și sinceritatea acestui mare dispărut, care dacă ajungea unde trebuia să ajungă, sigur că mai trăia, și înfăptuia poate și unirea bisericilor, deoarece a fost de întîi de toate român. Privește din cer, mare dispărut, și roagă-te celui Atotputernic, să netezească neînțelegerile politice și religioase ce există între frați, iar tu, o, Românie, fii mîndră că ai avut asemenea fii. Satu Mare, 6 Decembrie 1922”.

În cartea sa, ,,Mustul care fierbe”, Octavian Goga prezintă alocuțiunea sa de la înmormîntarea părintelui Vasile Lucaciu, din care prezentăm un fragment: ,,Așa s-a dus din mijlocul nostru părintele... Vasile Lucaciu închide în sicriul lui protestarea Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sînt oameni predestinați să concentreze în sufletul lor aspirațiile publice, oamenidrapel care se ivesc pe toate cîmpurile de luptă, aducînd parcă de sus mistica flacără a credinței... Sînt Tyrteii Eladei, prooroci cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numește Carlyle. Ființa lor este un rezumtiv al societății, o concretizare a epocii.

Vasile Lucaciu a fost zidit din acest rar aluat. Frămîntarea politică a românismului încătușat sub Habsburgi de prin anii optzeci ai veacului trecut și pînă după unire, se confundă cu zbuciumul lui personal. În această vreme, oriunde a fost Ardealul luptător, oriunde s-au afirmat drepturile lui de existență, fie că s-au răscolit valurile sentimentului popular dincoace și dincolo de Carpați, fie că s-au strigat adevărurile în fața dușmanului sau în obrazul umanității, oriunde a fost conspirație, oriunde a fost suferință pentru neam, pretutindeni înseamnă că așa a voit să fie, așa a hotărît să se întîmple acest popă din Șișești, mîndru ca un senator roman, frumos ca un cardinal de pe vremea Renașterii italiene...

Vasile Lucaciu ca structură sufletească și moștenire intelectuală este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea, trimisă din Ardeal în ucenicie pe malurile Tibrului și întoarsă acasă în suflet cu splendorile Romei. Ca și Petru Maior, Micu-Klein și Șincai, părinții redeșteptării noastre, tînărul vlăstar de la Baia Mare, sub adăpostul acelorași ziduri de la propaganda fide, sub același cer clasic al anticului Lațiu, și-a împletit concepția de viață sub impulsurile monumentalității romane reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici de sub arcurile de triumf, de sub coloanele de granit ale Coloseului, de sub cupola de la Lateran, din simfonia de culori ale stanțelor lui Rafael, din retorica amvonului de la San Pietro și din toată vîltoarea risorgimentului italian, din care se resimțeau încă pronunciamentele epocii lui Mazzini și gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de spectri luminoși și sugestiuni mărețe s-a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca supremă dogmă: latinitatea”.

La un an de la trecerea în eternitate a părintelui Lucaciu, în cartea sa ,,Oameni între oameni”, onisifor Ghibu amintea: ,,Astăzi, la un an de la moartea lui, ne-am adunat să slăvim amintirea marelui dascăl al neamului. Căci într-adevăr acesta a fost Lucaciu: dascălul de naționalism al încercatului popor român nu numai din Transilvania, ci de pretutindeni.

În cei aproape 40 de ani de viață publică, el a propovăduit, prin luptele sale pline de o demnitate cu adevărat română, prin suferințele sale suportate cu o nobilă mîndrie, încrederea în forțele noastre, credința în dreptatea cauzei noastre și în viitorul de aur al neamului nostru. În adevăr, niciodată în istoria noastră cuvîntul și viața unui conducător național n-au pătruns mai adînc în conștiința publică a neamului, ca pilda părintelui Lucaciu. El devenise erou legendar, cîntat în cîntece de țărani și de copii, ca o figură din poveste. Singur numele lui era în stare să facă să se cutremure întreg sufletul poporului. Lucaciu a făcut o școală de conștiință și de solidaritate națională cum nimeni n-a mai făcut-o pînă la el. El poate fi numit fără nici o exagerare: cel mai mare dascăl de naționalism la românii ardeleni. Cînd răsfoiești astăzi filele gazetelor noastre de acum 30 de ani, pline de documente prețioase în legătură cu autoritatea vastă a părintelui Lucaciu, un sentiment de cucernicie deosebită ți se coboară din suflet. Parcă ai citi pe pagini de cronici sfinte sau de Biblie; din mijlocul lor răsare la fiecare pas figura lui Lucaciu ca a unui al doilea Moise care își conducea prin pustiu poporul spre Pămîntul Făgăduinței”. Sfîrșit

MIRCEA PÎRLEA

IoAn CornEAnU

Vasile Lucaciu (1852-1922)

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Winston Churchill, omul genial care a criticat politica pacifist ă şi eroul care a salvat Marea Britanie de ocupaţia nazistă (I)

În iunie 1950, săptămînalul american Time Magazine l-a numit pe Winston Churchill „Omul jumătăţii de secol”; în iunie 2000, revista franceză Historia a considerat cuvîntul „jumătatea” superfluu şi l-a transformat pe Churchill în „Omul de stat al secolului”. Mai mult de atît, alături de Biblie şi Shakespeare, Churchill este cea mai frecvent folosită sursă de citate şi însuşi generalul de Gaulle l-a descris ca fiind „marele campion al unei mari aventuri şi marele artizan al unei mari istorii”. Un personaj ce merită cunoscut, nu-i aşa?

Winston Churchill a fost primul ministru al Regatului Unit din 1940 pînă în 1945 și, din nou, din 1951 pînă în 1955. Un bărbat cu mai multe fațete, a fost și ofițer în armata britanică, scriitor și istoric. Ca tînăr în armată, a fost martor la acțiuni în războiul anglo-sudan și în cel de-al II-lea Război Boer și a primit multe laude pentru activitatea sa de corespondent de război. Născut ca fiu al unui proeminent politician care provine dintr-o familie aristocratică, a crescut pentru a fi un băiat rebel, care ura educația formală și învăța prost la școală. De tînăr s-a angajat într-o carieră militară și a vizitat mai multe țări, inclusiv India, Cuba și Egipt, unde a asistat la bătălii sîngeroase și a fost chiar închis. El a servit patria atît ca soldat, cît și ca jurnalist și a fost foarte apreciat pentru munca sa de corespondent de război. În cele din urmă a părăsit armata și s-a aventurat în politică, unde s-a bucurat de un succes și mai mare. Inteligent și carismatic, s-a dovedit a fi un politician popular și a deținut multe funcții politice și de cabinet. A devenit prim-ministru într-o perioadă extrem de zbuciumată din istorie, cînd al II-lea Război Mondial era în plină dezvoltare. El a gestionat treburile politice cu mare tact și a condus cu succes Marea Britanie ca primministru pînă cînd victoria asupra Germaniei naziste a fost asigurată. În semn de recunoaștere a tot ceea ce a făcut pentru națiune, el este numărat în mare măsură printre cei mai influenți oameni din istoria britanică.

Lăsînd la o parte – preţ de cîteva pagini, desigur –universul politic al marelui lider britanic, găsim aspecte cel puţin la fel de incitante şi de pilduitoare în universul său personal. De altfel, în cazul lui Churchill, cele două lumi se întrepătrund într-o logică şi încîntătoare armonie. ,,Mama mi-a părut întotdeauna o prinţesă din basme, o făptură radioasă, înzestrată cu bogăţii şi puteri neţărmuite. În ochii mei, ea strălucea ca luceafărul de seară. O iubeam din toată inima, dar de la distanţă”, spunea Churchill. Tatăl, Randolph Churchill, se trăgea din John Churchill, primul duce de Marlborough, care a învins trupele lui Ludovic al IV-lea la Blenheim, Malplaquet, Ramillies, Oudenarde şi, în general, cam peste tot pe unde le-a întîlnit. Mama, Jennie Jerôme, era fiica mijlocie a Clarei şi a lui Leonard Jerôme. Acesta din urmă, descendent al unei familii hughenote care a emigrat în America la începutul Secolului al XVIII-lea, este un self-made man tipic. Finanţist, magnat al presei, agent de bursă, impresar, proprietar de hipodrom, fondator al unui jockey club, filantrop, proprietar de iahturi şi iubitor de navigaţie – aceasta ar fi o descriere incompletă a acestui yankeu vesel şi energic care era Leonard Jerôme. Soţia sa, Clara, avea printre strămoşii săi o indiancă şi un locotenent al lui George Washington.

Data naşterii lui Winston Churchill: 30 noiembrie 1874. Locul naşterii: Palatul Blenheim, din Oxfordshire, pe care primul duce de Marlborough l-a primit drept recompensă de la regina Anne şi care ar putea rivaliza oricînd cu palatul de la Versailles (turnuri impozante, trei hectare de acoperişuri, 300 de camere, un parc de 1.400 de hectare).

„N-aveam, totuşi, decît şapte ani şi fusesem atît de fericit în camera mea, cu jucăriile mele”

Anii de şcoală ai lui Winston SpencerChurchill nu vor însemna decît o foarte lungă bătălie. În anul 1881, părinţii lui se hotărăsc să îl trimită la internatul Saint Georges, o şcoală particulară foarte costisitoare şi foarte severă, care trebuia să îl pregătească pentru colegiul Eton. Acest lucru va reprezenta un dezastru pentru copilul Churchill: „N-aveam, totuşi, decît şapte ani şi fusesem atît de fericit în camera mea, cu jucăriile mele (…). Acum, nu mai aveam parte decît de lecţii, vreme de şapte sau opt ore pe zi şi, pe deasupra, crichetul şi fotbalul...”. Winston se va dovedi a fi un şcolar refractar la materii precum greaca, latina şi matematica, şi de-a dreptul alergic la examene. În ceea ce priveşte conduita micului elev – capitol la care ocupa locul 29 din 32 –, acesta ia parte la toate bătăile, fură zahăr de la cantină şi face bucăţi pălăria de pai a directorului. Toate acestea par să fie din acelaşi registru cu comportamentul marelui politician de peste cîteva decenii. Winston îşi găseşte, însă, multe alte preocupări pe care le cultivă conştiincios: colecţionează timbre, călăreşte, se ocupă de fluturi şi de peştişorii roşii, de cei doi cîini ai săi, este pasionat de pantomimă şi teatru, face scrimă şi devine pasionat de cursele de cai. Aveam de-a face, încă din copilărie, cu un personaj atipic în caracteristici, atitudini şi preocupări.

În 1888, Winston intră la colegiu, la Harrow, în apropiere de Londra. Nici aici nu va avea parte prea mult de vizitele părinţilor săi, pe care îi va vedea doar în vacanţe (nu în toate), însă impresia lui despre colegiu, după trei zile, este una bună, după cum reiese din prima sa scrisoare: „Îmi place totul enorm”. Din păcate, şi, probabil, din cauza lipsei de timp, părinţii lui nu vor putea privi dincolo de aparenţa unui elev indisciplinat. Lecturile lui Winston nu au prea mult de-a face cu programa şcolară, dar atunci cînd un profesor va ţine la Harrow o conferinţă despre bătălia de la Waterloo va fi stupefiat să audă un roşcat obraznic criticîndu-i expunerea, ba, mai mult, citînd surse necunoscute conferenţiarului însuşi. Deci, ar fi fost lucruri mari de privit în spatele aparenţelor. Părinţii lui Winston Churchill le-au omis; istoria însă, nu.

„Prin măreaţa ta realizare de a intra în cavalerie mi-ai impus o cheltuială suplimentară de 200 de lire pe an...”

Politica şi armele sînt cele două lucruri care îl fascinează pe Winston, deşi la colegiul Harrow acestea nu sînt la mare preţ. Este membru al unui club de tir, participă la competiţii de tir şi manevre militare şi, după primul an de studii, se înscrie într-o clasă specială,

care îi pregătea pe elevi pentru examenele militare. „Muncea numai dacă hotăra el că trebuie şi numai la materiile care îi plăceau”. Istoria şi limba engleză erau două dintre acestea. Iar acest lucru se va oglindi şi în activităţile lui ulterioare.

În parcursul lui educaţional, următorul punct este Academia Sandhurst, unde erau pregătiţi locotenenţii de cavalerie şi infanterie. Winston a fost admis în vara anului 1893. Au urmat felicitările de rigoare. Nu şi din partea părinţilor, chiar dimpotrivă; tatăl său îi scrie astfel: „Prin măreaţa ta realizare de a intra în cavalerie mi-ai impus o cheltuială suplimentară de 200 de lire pe an (…). Dacă nu vei fi capabil să renunţi la existenţa indolentă şi inutilă pe care ai dus-o în timpul colegiului şi în ultimele luni, ai să ajungi un rebut al societăţii, unul dintre nenumăraţii rataţi, care ies din şcolile publice şi ai să te abrutizezi într-o existenţă jalnică, nefericită şi fără rost”. Tînărul îi răspunde tatălui său: „Îmi pare rău că v-am dezamăgit! Mă voi strădui să vă schimb părerea pe care o aveţi despre mine, prin munca şi purtarea mea la Sandhurst”. Şi s-a străduit, devenind una dintre personalităţile care a dominat Secolul al XX-lea. Anul 1895 este unul marcant pentru universul emoţional al tînărului Churchill: mor tatăl lui, lordul Randolph Churchill, şi doica lui, Everest. Mărturia lui din My Early Life, referitoare la primul eveniment, pune în lumină modul lui Winston de a se raporta la tatăl său: „Astfel, au luat sfîrşit toate visele mele de a deveni camaradul lui, de a intra, alături de el, în Parlament, pentru a-l susţine. Nu-mi mai rămînea decît să urmez aceeaşi cale ca şi el şi să-i apăr amintirea”. Pe de altă parte, relaţia Everest - Winston Churchill a fost unul dintre cele mai frumoase episoade din viaţa lui, astfel că vestea morţii bonei l-a mîhnit profund. Aceasta a fost confidenta lui, cea care l-a încurajat şi l-a consolat în timpul şcolii, cea care a remarcat natura lui umană bună şi geniul lui, într-o manieră în care mama sa nu putea sau nu dorea să o facă. Cu toate acestea, se pare că de la mama sa a moştenit Winston caracteristicile predominante: energia, ambiţia, dragostea pentru aventură, intelectul întortocheat, curajul, rezistenţa şi o mare pasiune pentru viaţă în toate aspectele acesteia. Obiectivul lui de a deveni cel mai important om politic din Westminster este proiecţia masculină a dorinţei mamei sale de a fi ce mai dorită doamnă din Mayfair. Formarea tînărului Churchill în domeniul militar a continuat astfel: a absolvit Academia Sandhurst, în 1895 a devenit locotenent în Regimul Patru de Husari din garda Reginei, tot în 1895 a plecat ca observator în Cuba, urmînd ca în 1896 să plece în India şi, ulterior, la sfîrşitul anului 1898, să se stabilească în cantonamentul din Bangalore. Între timp, în 1897, ia parte la luptele purtate la graniţa de nord-vest a Indiei, iar în 1898 este avansat în grad, pleacă în Campania din Sudan, unde participă la atacul de la Omdurman. În 1899, după ce candidează la Parlament din partea conservatorilor şi este învins, pleacă în Africa de Sud, în calitate de corespondent de război pentru Morning Post. Ceea ce merită remarcat în tot acest parcurs este aviditatea cu care citeşte cărţi deloc alese la întîmplare, de istorie, de politică, de economie, de drept constituţional, precum şi materiale din arhivele Parlamentului – toate acestea îi vor permite cîndva să intre bine pregătit în arena politică. La fel de remarcabilă este şi plăcerea şi priceperea cu care scrie; de altfel, găseşte în această activitate şi o sursă importantă de venituri. Publicaţii precum Morning Post, Daily Pioneer sau Daily Telegraph îl contractează pentru a le furniza materiale jurnalistice. Acestea, alături de lucrări mai ample, precum ,,Expediţia din Malakand”, îl poziţionează pe scriitorul Winston Churchill la loc de cinste în societatea britanică.

Toate călătoriile lui sînt însoţite de poveşti care îl înfăţişează aflat mereu în căutarea gloriei. Întors în Anglia în 1900, deja celebru datorită articolelor sale şi faptelor de arme, i se propune să candideze din nou la Parlament, din partea Partidului Conservator. De data aceasta, cu succes: la 1 octombrie 1900, la doar 26 de ani, Winston Churchill este ales deputat, în circumscripţia Oldham.

(va urma)

H I s Tor IA.ro

Tînărul jurnalist

Winston Churchill, în 1899

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (125)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (7)

Porțelanul (2)

Arta ceramicii și porțelanului în China (2)

Multe piese de ceramică Tang erau sculptate manual sau erau construite prin asamblarea mai multor piese din luturi diferite; ceramica Tang era parte din producția de porțelan și ceramică din China, iar utilizarea produselor ca obiecte pentru morminte era relativ recentă și a început în jurul anului 300 î.Chr.

Enumerăm patru tipuri de porțelan: 1) Porțelanul alb (cca 1700 – 1900 d.Chr.); 2) Porțelanul negru (cca. 1400 – 1700 d.Chr.); 3) Porțelanul „coajă de ou“ (1402 –1722); 4) Porțelanul albastru și alb (1400 – 1700 d.Chr.). Porțelanul albastru glazurat este cel mai cunoscut tip de ceramică. El mai este numit și „Albastru și Alb“, după oxidul albastru de cobalt, pictat cu glazură și a devenit așa de faimos deoarece a fost comercializat de europeni de prin Secolul al XVII-lea, chiar dacă China exporta de secole aceste produse în Asia Centrală și de Sud-Est. Primii negustori portughezi care au vizitat China au realizat valoarea „aurului alb“/porțelanului și au început să importe cantități limitate pentru nobilii din Europa, în jurul anului 1600. Compania Olandeză a Indiilor de Est a trimis o încărcătură de porțelan chinezesc Albastru și Alb către Amsterdam, unde a fost vîndută cu profit enorm și, de la acea dată, acesta devine cunoscut ca porțelanul cel mai fin din lume și cel mai dorit în Europa și, mai tîrziu, în America de Nord. Porțelanul Albastru și Alb a apărut prima dată în timpul Dinastiei Yuan-mongolă, dar a devenit foarte răspîndit în timpul Dinastiei Ming, fapt ce a determinat utilizarea comună a termenilor „Porțelan Ming“ și „Porțelan Albastru și Alb“ din zilele noastre. Ceramica Celadon. Celadon este termenul folosit pentru a descrie glazura verde a ceramicii din ținutul

Bolile și Istoria (3)

Holera şi reforma sanitară (3)

Dar în timpul Secolului XVIII, condiţiile de trai în mediul urban s-au schimbat profund, datorită industrializării, apărute mai întîi în Marca Britanie. Aici, populaţia Angliei şi Tării Galilor a crescut de la 8.9 milioane la 17,9 milioane, în numai jumătate de secol, între 1801 şi 1851. Problemele cauzate de această dublare a populaţiei au fost numeroase, mai ales în plan medical. Pe măsură ce revoluţia industrială se intensifica, s-a dezvoltat o tendinţă accentuată de părăsire a mediului rural în favoarea celui urban. Este motivul pentru care studiul nostru își propune să analizeze în primul rînd problemele apărute, în acest context, în Marea Britanie, și soluţiile găsite pentru rezolvarea lor.

La fel ca în toate ţările europene, viaţa şi economia Marii Britanii au fost susţinute timp de secole de agricultură. Odată cu industrializarea, satele și oraşele comunităţilor de fermieri şi-au extins hotarele şi s-au răspîndit de-a lungul și de-a latul ţării pînă cînd, în multe comitate, cîmpurile dintre ele au dispărut cu totul, iar cătunele izolate au devenit cartiere ale noilor aşezări. Din nefericire pentru sănătatea publică, proprietarii de pămînt, speculanţii de clădiri și terenuri şi localnicii înşişi au privit aceste oraşe abia apărute ca pe nişte sate mai mari, lucru cu totul fals. Pe măsură ce aşezările urbane se dezvoltau și se întindeau, peste cîmpuri, a devenit tot mai clară dificultatea de a scăpa de dejecţii. Tentaţia de a arunca excrementele în rîuri a fost prea marc pentru unii, iar soluţia li s-a părut cum nu se poate mai comodă... Necazul era însă că aceste rîuri constituiau și unica sursă de apă potabilă pentru mulţi oameni. Rîurile mici duceau pe undele lor dejecţiile, însă cele mari, care prezentau mişcări mareice, precum Tamisa în zona Londrei sau Avon, la Bristol, readuceau în dreptul oraşelor o mare cantitate de dejecţii, la flux, crescînd considerabil

Longquan, provincia Zhejiang, numit și „Longquan qingci“. Glazura este făcută din lut, amestecat cu cenușă de lemn și 2-5% fier și trebuie ars într-o atmosferă cu oxigen redus pentru a obține efectul de „glazură crăpată“. Metoda Celadon a început să fie folosită în China în Secolul al VII-lea – Dinastia Tang, dar, în timpul Dinastiei Song îndemînarea ceramiștilor a avansat la un nivel înalt, încît vesela fină avea culoarea și textura similare jadului. Din Secolul al XVlea pe această ceramică încep să fie incizate motive decorative ca floarea de lotus și crizanteme stilizate. Numele de Celadon provine de la numele eroului din romanul cavaleresc „L’Astree“, scris în anul 1610 de reverendul francez Honoré d’Urfe. Celadon era iubitul eroinei Astree, descris ca fiind înbrăcat în verde. În acea perioadă apare la Paris porțelanul Qingci, iar lumea compară culoarea porțelanului cu cea a hainelor lui Celadon și începe să numească porțelanul „celadon“ în Franța, apoi și în alte țări. În Thailanda, producția de celadon a început la finele Secolului al XIV-lea.

Porțelanul Qing. În timpul Dinastiei Qing, ceramiștii au început să folosească culori strălucitoare pentru a împodobi platouri și vase cu scene pictate meticulos, cu multe detalii și nuanțe coloristice. Maeștri de porțelan produc vase colorate în cinci culori, prin aplicarea unei varietăți de pigmenți sub glazură, pentru scenele florale, peisaje și scenele cu personaje, un stil de „porțelan multicolor“, care este căutat în Vest. În timpul perioadei Yong Chen, arta porțelanului a avansat prin dezvoltarea emailului într-o multitudine de nuanțe și tonuri.

Porțelanul Alb. Acesta a început să fie produs pe scară largă la Jingdezhen și la alte cuptoare din sudul Chinei, în timpul Dinastiei Song. Cel mai faimos porțelan timpuriu din acele vremuri a fost qingbai, care a fost comercializat de-a lungul coastelor Asiei de SudEst. Fără să fie eclipsat de porțelanul Albastru și Alb din Secolul al XIV-lea, porțelanul alb a fost ceramica dominantă din vremurile acelea. Termenul „qingbai“ se traduce ad litteram ca „alb-albastru clar“. Textura ca de jad a porțelanului rezultă din glazura clară, limpede, care

riscul poluării şi infestării cu germenii diverselor boli. Folosirea puterii aburului a agravat și mai tare situaţia, căci proprietarii morilor care foloseau această nouă sursă de energie obişnuiau să scape de reziduurile rezultate în urma activităţii lor aruncîndu-le tot în apa rîurilor. În 1830, nici măcar un singur oraş manufacturier din Anglia nu poseda apă pe deplin potabilă, iar rîurile din apropierea zonelor urbane deveniseră atît de poluate încît nici peştii nu mai trăiau în ele!

Tot mai multe case se cereau construite, din cauză că ţăranii își continau migraţia spre oraş, și era necesar ca noile locuinţe să fie construite în preajma morilor și a fabricilor, pentru ca nici patronii, nici angajaţii, să nu piardă prea mult timp pe drum. Antreprenorii foloseau orice bucată de teren disponibilă pentru a-şi spori veniturile, înghesuind un număr cît mai ridicat de clădiri într-un spaţiu cît mai restrîns. Viteza de construcţie era elementul cheie, căci fabrica nu putea deveni operativă decît atunci cînd muncitorii ei aveau unde locui, astfel încît constructorii nu-și mai băteau capul să dureze și fundaţii caselor şi preferau să înalţe clădiri cu mai multe etaje, tot spre a economisi spaţiul. Ei construiau dînd dovadă de o zgîrcenie mai curînd tipică vecinilor din nord, scoţienii, cu materialele de proastă calitate, pe care le găseau la îndemînă, casele fiind lipite una de alta şi avînd curţi minuscule. Aceste clădiri serveau de locuinţă, de obicei, unei singure familii, dar aveau toalete comune, aflate în curte, pentru multe existînd un singur WC săpat în pămînt pentru un întreg cvartal de case.

Pe măsura trecerii timpului şi a construirii de noi fabrici, nici măcar aceste clădiri, înghesuite și construite pentru a găzdui un număr cît mai mare de locatari pe o suprafaţă cît mai infimă, nu au mai făcut faţă influxului de persoane venite din zonele rurale, iar terenurile libere de pe lîngă mori au devenii o raritate. Primirea de chiriaşi sau sub-închirierea a devenit regula de bază pentru supravieţuire. Puţine familii aveau şansa de a locui în mai mult de o cameră strîmtă, iar un apartament de două camere putea găzdui uneori şi pînă la douăzeci de locatari! Curăţenia, intimitatea,

conține fier în cantități foarte mici. Cînd era aplicată pe porțelanul alb, care uneori avea decorațiuni sculptate sau modelate, producea culoare verzui-albastră.

Porțelanul negru. Cu mult timp înainte ca Porțelanul Albastru și Alb din China să folosească cobaltul, un oxid negru de fier, era folosit pentru a picta motive sub glazura transparentă protectoare. Această tehnică, folosită la Cizhou, în nordul Chinei, s-a dezvoltat independent de celadon din sudul Chinei. În Secolul al XIV-lea a apărut în Thailanda și Vietnam așa-numita tehnică „sub glazură“ – întîi se face pictura cu oxizi și apoi se aplică glazura. Peștii și crizantemele erau teme preferate la decorarea porțelanurilor în Thailanda, ca simbol al longevității și fericirii, iar în Vietnam excelau motivele florale. Este posibil ca aceste tehnici să fi ajuns în Thailanda și Vietnam prin intermediul emigranților din China, care foloseau deja această tehnică.

Ceramica satsuma. Stilul de ceramică cunoscut sub numele de Satsuma a fost creat prima dată în provincia Satsuma din sudul Insulei Kyushu, Japonia, în Secolul al XIX-lea.

Multe descoperiri istorice atestă existența olăritului acolo încă din Secolul al XVI-lea, iar producția a continuat pînă la începutul anilor 1920. „Satsuma“ este denumită uneori „ceramică“, iar alteori „porțelan“, dar, de fapt, este ceva la mijloc, acest tip de porțelan fiind ars la temperaturi mai mici decît porțelanul și mai mari decît ceramica, în trei cuptoare de bază, situate în trei zone din Japonia. Se folosește lut maron, iar ceramica de azi are culoarea crem și glazură crăpată, urmare a procesului de ardere în cuptoare. Fiecare zonă produce ceramică cu caracteristici distincte. De exemplu, satsuma produs la Kyoto este de culoare mai deschisă, aproape de crem. Cea din Kyushu are tonuri și „crăpături“ mai întunecate. Satsuma japoneză atinge celebritatea la Expoziția Internațională din 1857 de la Paris, unde a fost prezentată de familia Shinzu și unde s-a dezvoltat o piață de export.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

decenţa, condiţiile sanitare decente și aprovizionarea cu apă curentă erau lucruri imposibile în atari condiţii. Closetele murdare, folosite zilnic de zeci de oameni, refulau adesea, iar excrementele împrăştiate astfel prin curţi se infiltrau în sol și de aici pătrundeau în izvoarele subterane ce alimentau fîntînile locatarilor. Nu trebuie însă să trăim cu impresia că aceste grozăvii erau un lucru nou. Tarele majore ale oraşelor industrializate existaseră și pînă atunci, în mediul rural. Familiile subnutrite ale ţăranilor englezi se înghesuiau prin bordeie imunde, femei şi copii se înhămau alături de bărbaţi la cele mai grele munci, pălmaşii trudeau din zori şi pînă seară pentru un salariu de mizerie. Un copil care, în perioada medievală, îngheţa de frig în miezul iernii nu trezeşte totuşi atîta compasiune ca unul de aceeaşi vîrstă care trudeşte toată ziua într-o fabrică, în anii „capitalismului sălbatic“. Oamenii se îngrozesc de cureaua administratorului, dar uită de biciul arendaşului și se arată oripilaţi de priveliştea unei femei împingînd la vagoneţi, în minele de cărbune, dar se arată indiferenţi faţă de situaţia altor urmaşe ale Evei, smulgînd buruienile de pe ogor, sub soarele nemilos al verii. Fantasma unei Arcadii paradisiace, transpuse pe ceţoasele pămînturi ale Albionului, o Britanica Felix care nu a existat niciodată, ne împiedică să remarcăm evidenţa fundamentală, anume că fiecare racilă a epocii industriale își are rădăcinile în economia de tip agrar a Evului Mediu și reprezintă o consecinţă a strămutării la oraş nu doar a ţăranilor, ci și a obiceiurilor lor. Acest mod de viaţă nu a devenit niciodată intolerabil la ţară deoarece comunităţile erau reduse ca număr, casele se aflau deseori la mari distanțe una de alta, iar munca se desfăşura în aer liber. Dar dezastrul adus de bolile contagioase a devenit inevitabil cînd oamenii au început să se cramponeze de spaţiu, casele au început să fie construite foarte aproape, eventual lipite, una de alta, iar muncitorii să lucreze ore în şir unii lîngă alţii, în atmosfera irespirabilă din interiorul fabricilor. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Cîteva chestiuni de istorie literară

Ani la rînd, mi-am sporit colecția Revistei ,,Manuscriptum”, fondată de criticul Dumitru Panaitescu-Perpessicius și editată de Muzeul Literaturii Române în anul 1970, cutreierînd librăriile și anticariatele, dar, mai ales, după 1989, cercetînd ofertele de vînzare-cumpărare de pe Internet. Ultimul număr achiziționat, 82/1991, în opinia mea, s-a dovedit a fi cel mai valoros, întrucît conținea un număr de 52 de poezii de Mihai Eminescu, necunoscute marelui public și însoțite de un comentariu cuprinzător, semnat de filologul Petru Creția.

Dacă înainte de 1989 Statul subvenționa toate publicațiile politice, sociale, culturale și științifice, după această dată, lucrurile au involuat dramatic, și astăzi abia dacă se mai tipăresc vreo cîteva. Ca atare, n-am mai văzut pe nicăieri Revista ,,Manuscriptum”, o publicație unică în orizontul cultural românesc și european. De aceea, m-am mirat și bucurat foarte, cînd, recent, am primit de la București numărul cvadruplu 1-4/2010, nou-nouț, al Revistei ,,Manuscriptum”, cu fotografia alb-negru și autograful lui Mircea Eliade bătrîn pe prima copertă, adunînd în colectivul de redacție numai nume noi: Lucian Chișu, redactor-șef, Rodica Pandele, redactor responsabil de număr, Ecaterina Hristea, machetă, tehnoredactare artistică și copertă, și alți cîțiva. M-a impresionat, de asemenea, Cuvîntul înainte, cu un titlu sugestiv - ,,Garda moare, dar nu se predă” – prin care Lucian Chișu prezenta situația gravă prin care trecuse revista în 2010, lipsită de fonduri. Din falnica revistă de altădată – căutată de tot mai mulți iubitori de literatură, pentru informațiile docte, fotografiile și documentele rare, scoase la lumină și tipărite – astăzi a mai rămas doar numele. Adică, fără buget și redactori, ajungînd ca, după anul 2000, să fie editată oarecum clandestin, întrun format nou și simplificat la maximum. Revista apărea mai mult prin eforturile și imaginația creatoare ale conducerilor succesive, care s-au tot perindat în Muzeul Național al Literaturii Române, fiindcă, după cum scria Lucian Chișu în 2010, ,,toate își transmit această «făclie», simțind-o ca o datorie morală față de cititorul și de prestigiul pe care revista și l-a cîștigat în timp. Aceasta este însă umbra unui trecut glorios. Uneori, primim de la Administrația Fondului Cultural Național, în condiții umilitoare, fonduri pentru tipar, dar numai pentru o apariție anuală, deși în perioada ei de glorie, apărea trimestrial, spre bucuria cititorilor iubitori de literatură”.

cu o singură apariție pe an. Poate că da, și n-am aflat eu. Sau poate că nu. Pînă la ipotetica reînviere a ei, vă invit să răsfoim numărul din 2010, aducînd în discuție cîteva chestiuni care mi s-au părut mai interesante.

Așa ședeau lucrurile în 2010. Mai mult chiar, în situația dramatică a autorităților nepăsătoare la suferințele revistei și, în general, la soarta vitregă a întregii culturi române, redactorii de acolo se ambiționau să supraviețuiască, sperînd să o aducă la formatul din anii 1970-1989. Și din păcate, sîntem în anul de grație 2022, an nefast, cînd n-a mai rămas întreg nimic din ce a fost odată fala culturii și a civilizației române de dinainte și de după cel de-al IIlea război. Slugărnicia, prostia și lăcomia politicienilor și-au dat mîna cu nenorocirile care au atins planeta –războaiele, molimele și crizele politico-economice –și cu nepăsarea românilor, pentru ca în România să nu mai funcționeze nimic din ce era altădată, și despre noi să se vorbească doar la trecut.

Nu știu dacă între anii 2010 și 2022 Revista ,,Manuscriptum” a supraviețuit în vreun fel, chiar și

În articolul ,,Bacovia... la mare”, istoricul literar Titus Bazac ne dezvăluie un scret: cum și-au construit Agatha și George Bacovia o vilișoară la Capul Caliacra, în satul Cavarna de pe malul Mării Negre. Totul a pornit de la ambiția poetei Agatha Grigorescu-Bacovia care, în anul 1926, petrecuse cîteva săptămîni la vila pictoriței și sculptoriței Cecilia Cuțescu-Storck de la Balcic. Impresia pe care i-a lăsat-o frumusețea Cadrilaterului se va materializa nu numai în volumul ,,Terase albe (Proză marină)”, apărut în 1938, dar și în dorința fierbinte de a poseda un loc de vacanță liniștit, unde putea să mediteze în voie și să scruteze orizontul care îi dădea iluzia că marea se unește cu cerul. Acest vis avea să se realizeze mai tîrziu, în 1935, cînd soții Bacovia vor reuși să cumpere un teren de 694 m.p. în comuna Cavarna, județul Caliacra, la 15 km de Balcic. ,,O, cum aș putea avea o vilă micuță –își va aduce ea aminte – micuță... micuță de tot, fără colonade, fără terase, fără flori, numai marea și singurătatea să-i fie podoabe, și cîteva tufe de smochini. Macii sălbatici să-și tremure scufițele fragile pe coastele plantate de Dumnezeu și miruite de poezie”. Peste un an, căsuța, compusă din trei camere, o bucătărie și o terasă, în suprafață de 56 m.p., va fi dată în folosință. Din păcate, fericiții proprietari se vor bucura de acest mic Paradis doar pînă la sfîrșitul anului 1940, cînd județul Caliacra va fi retrocedat Bulgariei prin Pacea de la Craiova din septembrie. Înțelegînd că imobilul nu îi va mai putea fi retrocedat, imediat după război, ambițioasa Agatha va face toate demersurile măcar pentru restituirea despăgubirilor cuvenite, conform cu prevederile cuprinse în respectivul Tratat. Dar, degeaba. Ultimul demers l-a făcut tîrziu, în 1964, cînd va redacta și trimite Secretariatului Consiliului de Miniștri un memoriu amănunțit, semnat de ea și de fiul ei, Gabriel, căci poetul murise în 1957. Iarăși fără nici un rezultat, căci regimul comunist nu agrea proprietatea particulară în general, dar, mai ales, proprietatea într-un teritoriu cedat. Deși se spunea că, pe lîngă vila din Cartierul Primăverii și din mai toate județele țării erau ale lor, pînă la urmă, s-a dovedit că soții Ceaușescu n-au avut nici o proprietate imobiliară, toate aparținînd patrimoniului PCR. În anul 2010, cei cîțiva redactori ai Revistei ,,Manuscriptum”, rămași în schemă printr-o minune, au avut parte de o nesperată surpriză. Căutînd prin scriptele lor, funcționarii de la Administrația Fondului Cultural Național au găsit cîțiva firfirici, rătăciți, nu se știe cum, pe care i-au repartizat revistei, să facă ce-or ști cu ei. Și gîndindu-se că ar putea încropi un număr de revistă cu cele 17 articole, rătăcite prin sertare, slujitorii literaturii române de la ,,Manuscriptum” au scos pe piață numărul în patru părți, 155-158. Fiecare text se întindea pe cel mult două pagini dactilogafiate, dar conțineau subiecte interesante și bine întocmite. Și ce-a ieșit în cele din urmă? Un număr îngrijit, întins pe vreo 200 de pagini, cu fotografia lui Mircea Eliade bătrîn, cu ochelari, trăgînd din lulea și scrutînd parcă eternitatea. Pe contracopertă, un scurt text în care savantul aproape că se mîndrește cu sărăcia în care a trăit toată viața, fiindcă numai muncitorilor le este ursită sărăcia. Prin comparație, editorii din 1990, în frunte cu redactorulșef Alexandru Condeescu, puseseră în circulație un

număr dublu, conținînd peste 40 de texte întinse pe 300 de pagini și ceva.

Revenind la chestiune, propun să comentăm textul semnat de criticul și istoricul literar Teodor Vârgolici: ,,Iubita mea copilă, iubita unui biet visător...”, cu referire la un moment inedit din viața lui Gala Galaction (1879-1961). Și zice venerabilul T. Vârgolici: ,,În masivul său «Jurnal», scris într-o lungă perioadă de timp, din 1898 pînă în 1955, Gala Galaction nu a ezitat să consemneze și drama sa sentimentală, iubirea vinovată pentru tînăra Ilenuța. A cunoscut-o în 1914 și, deși era căsătorit și avea patru copii, Gala Galaction a căzut în păcatul unei legături extraconjugale. Așa cum mărturisește în «Jurnal», dubla sa existență îi provoca un copleșitor zbucium lăuntric, o istovitoare căutare a unui deznodămînt pe care, din nefericire, nu îl afla. La 26 martie nota: «Ceea ce mă sapă și mă amenință este tragedia situației mele. Cum pot să mă despart de Zoe, cînd sînt legat de ea prin cei patru copii? Cum pot s-o scot din viața mea pe Ilenuța, cînd sînt încredințat că sînt singurul ei sprijin sufletesc și cînd eu însumi o simt atît de dornic sădită în inima mea?...»”. Dar, cum era firesc, în scurt timp, soția prinde de veste și, de aici, nesfîrșite certuri și discuții. Din păcate, curînd, nefericita Ilenuța se îmbolnăvește grav și în noaptea dintre 31 decembrie 1919 și ianuarie 1920 se prăpădește. Conștient de păcatul preacurviei în care căzuse, în 1920, Gala Galaction se supune canonului de a traduce ,,Biblia”. Peste doi ani, în 1922, va fi hirotonisit preot. Într-o scrisoare, redactată de Maria Galaction-Țuculescu și încredințată lui T. Vârgolici, aceasta relatează: ,,Vă transcriu unica scrisoare rămasă din corespondența Tatei cu Ilenuța. Celelalte, rupte de ea, au fost arse de Tata înainte de a muri. Cea mai frumoasă și sfîșietoare scrisoare de iubire pe care am citit-o vreodată. Am cules-o ca pe un diamant și am adus-o acasă, luată din lădița Tatei, luni, 20.III.1967”. Reproducem, mai jos, cîteva fragmente din scrisoare: ,,16 aprilie 1915. Îți scriu de la Fundațiunea «Carol». De aici ți-am scris, cîte luni sînt de atunci?, întîiul meu caiet. Împlinești azi 21 de ani și împlinesc și eu cu 15 mai mult decît tine. Ne-am născut în aceeași zi a lunei! A fost dat să ne întîlnim, să iau aminte că ești frumoasă și, iată, să te iubesc. Sînt legat de mîini și de picioare, am o casă întemeiată (...) Ilenuță! Te biecuvîntez și sărut în genunchi mîinile tale, obrajii tăi nesărutați și părul tău frumos, ca de școlăriță (...) Am iubit două femei: una cu 12 ani mai mare decît mine (soția mea de azi) și alta cu 24 mai mare decît mine (d-na Sacara). Scumpele creaturi! Înaintea mea, alții culeseseră primele bătăi de inimă și primele lor lacrimi (...) Iubita mea copilă, iubita unui biet visător, a unui dezrădăcinat pe acest pămînt, ți-a fost scris să iubești, să suferi, să plîngi... Mîngîie-te, Ilenuță, și fii tare. Lasă-ți mîna mică într-a mea...”.

Știind că doamna Elis Râpeanu a scris mult despre Gala Galaction și, mai ales, că deține cele 5 volume ale voluminosului ,,Jurnal” al lui Galaction, am rugat-o sămi spună ce-a mai scris nefericitul îndrăgostit despre Ilenuța. Nimic, mi-a răspuns distinsa mea prietenă. În schimb, în volumul al III-lea, vorbește despre o altă iubire, ce-i drept, nedusă pînă la capăt. Este vorba de Enrieta, o adolescentă de 17 ani, pe care o cunoscuse pe 14 octombrie 1918, de ziua Sfintei Parascheva, la Mînăstirea Văratec, unde venise împreună cu tatăl ei. ,,Om în toată firea, avea să scrie el în jurnal, eram de 34 de ani, îndoit ca Enrieta, însurat, cu patru copii, și avînd, în trecutul meu, un roman zbuciumat. De cîte ori, zdrobit și palid, nu mi-am șoptit numele dragii școlărițe de la Ploiești!”. A mai văzut-o la București și la Ploiești, și atît. ,,Începe să mă apese imperiul iubirii a treia”, după Zoe, Ilenuța și acum Enrieta. Cam nestatornic în dragoste tînărul Galaction. În timp ce ,,era” cu Ilenuța, pe care o iubea cu patimă, să se lase iarăși săgetat de zglobiul Cupidon? Cumva, motivul să fi fost diferența mare de vîrstă față de soția lui?

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Două trădări

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia – să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi foarte puțin cunoscută. Tocmai de aceea, credem că un articol publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” merită să fie citit chiar și după mai mult de un secol de la prima lui apariție.

Pentru o tabacheră de aur și 5.000 de galbeni

,,La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5.000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce le comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei – Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fîșii înguste de pămînt, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci. Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pămîntul Țărei Românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau cîte un fapt sfînt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș”.

Trădarea fraților Moruzi

,,Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură. Despre cele ce s-au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s-a revărsat iarăși asupra Moldovei cînd cu încheierea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București,

Lumea regilor şi culisele ei

De ce regele nu are voie să fie prea înțelept (3)

Cel dintîi rege englez din dinastia Hanovra, George I. (1660-1727), venea de la o curte la care tocmai fusese nevoie să li se interzică gentilomilor „să arunce unii în alţii, în timpul mesei, cu pîine, carne, oase şi friptură sau să-şi umple buzunarele cu mîncarea din farfurie“. George nu vorbea o boabă de engleză şi era obişnuit, de la Hanovra, să guverneze fără un parlament care să-1 deranjeze. Dar cum nu putea să facă abstracţie de cel britanic, a preferat să nu mai guverneze deloc şi să se îmbete, seară de seară, cu berea pe care şi-o adusese de la Hanovra.

Descendenţii săi au fost aproape toţi fie puţin nebuni, fie puţin imbecili, fie şi una, şi alta. George al IIlea (1683-1760) ura tot ce mirosea a învăţătură şi ştiinţă. Soţia sa, Karoline von Ansbach, trebuia să citească pe ascuns, deoarece regele făcea crize de furie cînd o prindea asupra faptului. Iar moştenitorul său, George al III-lea, este cel mai înainte amintit, „Mad King George”, al cărui fiu, George al IV-lea (1762-1830), a rămas în istorie drept cel mai mare ipohondru al vremurilor, urmat îndeaproape de nepoata Queen Victoria, care mai suferea şi de puternice depresii. Fiul ei „Bertie“, viitorul Eduard al VII-lea (1841-1910), era considerat în copilărie frapant de leneş la învăţătură, iar mai tîrziu a dezvoltat o păguboasă bulimie şi tot soiul de ticuri. Astfel, obişnuia să-şi întrebe obsesiv fiecare oaspete în parte ce greutate are. Fiul cel mare al lui Bertie, Albert Victor, supranumit „Eddie“, era considerat slab de minte pînă şi de iubitorii săi părinţi. Eduard şi Alexandra s-au străduit intens să-şi susţină urmaşul la tron, angajîndu-i cei mai buni profesori din ţară să-1 pregătească pentru Cambridge. Dar orice efort se pare că s-a dovedit zadarnic, deoarece într-una din informările scrise pentru părinţi se spunea: „Maiestatea Sa întîmpină dificultăţi în a înţelege la ce se referă conceptul de «a citi»“.

un istoric povestește precum urmează: «Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sînt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia, fiind amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s-ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiintă pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei».

Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mîinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vînduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său, Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decît o arată solilor rusești, în loc să o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzînd că solii ruși nu mai cer amîndouă principatele și că se mulțumesc cu

Eddie a murit înaintea tatălui său, care atunci a fost urmat la tron de George al V-lea (1865-1936). Şi el, bunicul reginei de astăzi, trebuie să fi fost un personaj original. Nimic din ceea ce ţine de spirit nu-l interesa şi îşi afişa ignoranţa în chestiunile de politică, economie şi cultură ca pe un titlu de onoare.

Eduard, fiul cel mare, gusta cu simţ de răspundere din viaţa exuberantă a nebunilor ani douăzeci, în vreme ce fratele său mai mic, Henry, se uita încontinuu la desene animate. Odată, s-a lăsat aşteptat aproape o oră de regele Olaf al Norvegiei, deoarece nu a reuşit să se desprindă de un episod din Popeye Marinarul. În 1936, Eduard a trebuit să abdice în favoarea fratelui său George (18951952), tatăl Elisabetei a II-a, ceea ce a fost un noroc pentru Anglia, deoarece el, viitorul George al Vl-lea, era considerat singurul sănătos la minte dintre fraţi.

Dacă ţinem seama de această serie cu totul impresionantă de inadaptabili, e de mirare că Marea Britanie a ajuns – sub domnia unor suverani adesea atît de incompetenţi – un imperiu aşa de puternic, iar astăzi dispune de o monarhie despre care trebuie să recunoaştem că este cea mai stabilă. Probabil secretul unei monarhii funcţionale nu este înţelepciunea ocupantului tronului, ci mai degrabă instituţia în sine, care pare să aibă atîta însemnătate, încît persoana regelui aproape dispare în spatele ei. Cel mai important pentru un suveran este pur şi simplu faptul că se află acolo, că se face văzut, la fel ca turnul catedralei deasupra oraşului. Potrivit lui Max Weber, avantajul politic decisiv al unei monarhii constituţionale nu depinde deloc de aptitudinile regelui, autoritatea sa politică fiind mai ales de natură simbolică –suveranul parlamentar îndeplineşte o funcţie „pe care preşedintele ales nu o poate îndeplini: el limitează setea de putere a politicienilor, ocupînd, o dată pentru totdeauna, cea mai înaltă poziţie din stat, practic cea mai importantă funcţie, din punct de vedere politic“.

Nu există ereditate în chirurgie, nici în rîndul căpitanilor, nici în al măturătorilor de stradă, prin urmare, de ce ar exista tocmai în regalitate? Pentru a găsi un răspuns cît mai plauzibil, mi-am stabilit o întîlnire cu Merlin Hanbury-Tracy, vechi preşedinte al International Monarchist League, cel de-al şaptelea Lord Sudeley.

Basarabia, iscăli pacea. Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși tîrziu, ei își primesc răsplata binemeritată; amîndoi sînt decapitați, iar pe hîrca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s-a scris: «Cunoscînd toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său». Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pămîntul Moldovei altă fîșie, ca o fîșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s-a petrecut, în toată ticăloșia lui”.

Istoria își va spune, desigur, cuvîntul ,,Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s-au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămînă ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune, desigur, cuvîntul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani, s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atîta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s-a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pămîntul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin, atît va trebui să se știe”.

Sursa: Art. ,,Cuvîntul istoriei”, publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar”

Ajuns la şaptezeci de ani şi considerat trăsnit, ar putea duce o existenţă anonimă într-o societate omogenizată, precum cea germană, dar se bucură de o poziţie fermă în spaţiul englez. Deşi, trebuie spus cinstit, Lord Sudeley este puţin excentric chiar şi în acel context. Pînă la reforma Camerei superioare, cînd majoritatea lorzilor ereditari au fost înlăturaţi de Tony Blair, nu a lipsit de la nici o şedinţă de la House of Lords, îndeplinind cu extaz rolul reacţionarului incorigibil, încremenit în trecut. A fost mai mulţi ani la rînd preşedinte al Monday Club, atît de temut de Margaret Thatcher, constituit dintr-un cerc de politicieni Tory ultraconservatori, care se întîlneau în fiecare luni şi le făceau viaţa grea colegilor de partid din clasa de mijloc, aflaţi în ascensiune în perioada Doamnei de Fier. În articolul său din Who’s Who, la secţiunea de hobbyuri scrie: „Cultul strămoşilor“. Ironia face că este şi lider onorific al Bankruptcy Association, şi la fel ca majoritatea urmaşilor familiilor engleze cu adevărat vechi şi onorabile, a rămas sărac lipit. Familia sa a trăit peste o mie de ani la Toddington Manor, unul dintre cele mai vechi domenii feudale din Anglia, ajuns încă de la începutul Secolului al XlX-lea în asemenea hal de degradare, încît stră-străbunicul său 1-a reconstruit în stil Regency. Între timp, a intrat în proprietatea artistului pop şi multimilionarului Damien Hirst. Sudeley locuieşte într-o casă ce pare părăsită din nord-vestul Londrei, chiar vizavi de Marylebone Station.

Mă primeşte într-un blazer uşor ponosit, cravată pătată, altfel în tradiţionalele dungi albastre-roşii, cum numai foştii absolvenţi de la Eton au voie să poarte, şi o cămaşă ce aduce a pijama. Atmosfera e încărcată de praf şi de fum. Pe peretele cămăruţei sale de cărturar, înţesate de cărţi şi hîrtii, atîrnă două tablouri ale strămoşilor. Unul îl reprezintă pe bunicul său, locotenentul Felix Hanbury-Tracy, în uniforma regimentului Scots Guards. Întrebîndu-l, am aflat că bunicul său a căzut în 1914, în bătălia împotriva germanilor, în tranşeele din Fromelles. Alături, un tablou al tatălui său, căpitanul Michael Hanbury-Tracy, şi el ofiţer în Scots Guards, căzut la Dunkirk, tot în luptele împotriva germanilor.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Nicolae Grigorescu – mîndria de a fi român și iubirea față de oamenii simpli

(urmare din pag. 1)

În 1850, adică la vîrsta de 12 ani, după ce a părăsit atelierul pictorului ceh, începe să vîndă la Tîrgul din Obor iconițe pictate chiar de el. „Doamne, cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintîi zece sorocoveţi, pe care i-am pus în mîna mamei! Ea, cînd văzu banii, se sperie, că eu făceam iconiţele pe ascuns, iar pe urmă se întoarse cu faţa încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie! Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viaţa mea; eram mare, puteam să ajut casa cu munca mîinilor mele!”. Mai tîrziu, Nicolae va evoca nostalgic ziua în care a reușit să găsească clienți pentru primele iconițe și s-a întors acasă, la familia lui nevoiașă, ,,cu vreo zece creițari”: ,,Aceasta a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea”.

Continuă să picteze icoane tot mai mari pentru bisericile din Băicoi și Căldărușani. Devenise cunoscut ca ,,meșterul Nicu”. Trimite două petiții domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, pentru a i se acorda o bursă în vederea studierii picturii în străinătate, la Roma. Domnitorul însă nu l-a trimis la studii, s-a mărginit să-l încurajeze doar cu o ,,gratificație în bani” și tînărul Grigorescu, autodidact, a continuat să picteze icoane. La 1854 se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavînd însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Grigorescu tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpînd stindardul”, pe care îl vede din întîmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Belle-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină curînd cu zugrăvirea bisericii de la Băicoi, iar Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mînăstirii Zamfira din Prahova.

Între 1858 și 1860 pictează biserica Mînăstirii Agapia și dă lecții de desen și pictură măicuțelor cu aptitudini artistice. Pe cînd zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lîngă el, prima dragoste sfîntă. „Cînd lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blîndă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm că peste cîteva zile ne iubeam amîndoi ca niciodată în viaţă. Ne întîlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mînă, aproape fără să ne vorbim. Eram atît de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume. Cînd sfîrşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: «Bravo, măi băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii!»”.

La Zamfira face cunoştinţă cu un călugăr bătrîn, Isaia, care umblase prin lume şi povestea frumos minunile ce văzuse. „Eu îi sorbeam cuvintele”, își amintea. Se sfătuiesc amîndoi să plece la Paris, visul lui de atunci. Fac pregătirile şi, în drum, trec pe la Mînăstirea Neamţului. Aici Isaia cade bolnav. În aşteptarea însănătoşirii, Grigorescu zugrăveşte cîteva icoane. Maica Ursachi, stariţa Mînăstirii Agapia, o femeie inteligentă, vede una din ele, rămîne încîntată şi, fiindcă se gîndea de mult la un meşter pentru zugrăvirea bisericii celei mari, îl însărcină pe el cu lucrarea pe preţul de trei mii de galbeni. Cum bătrînul era tot bolnav şi cum, pe de altă parte, locul era frumos şi liniştit, amînă plecarea la Paris. Se duce la Iaşi, îşi cumpără ce-i trebuie şi începu lucrul care ţinu trei ani de zile. Lucrarea se vede încă şi astăzi. E o răspîntie în viaţa lui Grigorescu; atitudinile cucernice ale sfinţilor, potrivit cerinţelor byzantine, prinse însă în coloritul său viu, o pun la mijloc între arta byzantină şi arta Renaşterii. Zugrăvirea de la Agapia îl determină pe Kogălniceanu să-l înscrie în 1862 cu o bursă în bugetul Moldovei. Grigorescu poate pleca acum la Paris. Intră în atelierul lui Cornu cu o hotărîre şi o ardoare de a învăţa pictura, fără exemplu. Se prezintă după un an la concursul Școlii de Arte Frumoase cu o schiţă, şi reuşi să fie admis la „concursul arborelui”. Se duce la Fontainebleau să studieze arborii după natură, spre a-şi executa schiţa; e fermecat atît de tare de frumuseţea pădurii seculare a lui Napoleon şi de noutatea de a picta în aer liber că, în loc de a sta zece zile, cît îi permitea concursul, se uită acolo patru luni, aşa că pierde cu totul şi termenul concursului şi urmele Școlii de Arte Frumoase. Din timp în timp şi mai ales iarna, venea la Paris de revedea galeriile Luvrului şi Luxemburgului și se alătură pictorilor de la Barbizon. Acolo Grigorescu cerceta, copia, studia clasicismul picturii. Munca anilor acelora, cu iluziile şi decepţiile ei zilnice, a fost o virtute a lui Grigorescu tot aşa de mare ca şi talentul. În vara anului 1864

vine în ţară. Dorul de pămîntul lui, grija de ai săi şi de lipsa în care trăiau ei, îl fac să încerce a-i ajuta. Se prezintă Ministerului de Culte, ca fost bursier al statului şi se pune la dispoziţia lui. Ministerul n-are loc vacant de profesor. În 1866, după cinci ani de studii, se întoarce în ţară şi descoperă comorile naturii noastre pitoreşti, peisaje, tipuri de ţărani şi ţărănci şi în 1868 face o nouă expoziţie, care a fost o revelaţie. Pînă atunci nimeni la noi nu descoperise frumuseţea rustică a ţării noastre, nimeni nu îndrăznise s-o pună în lumină, nimeni nu putuse să redea caracterele ei originale. Grigorescu se adresează a doua oară pentru o catedră şi i se răspunde la fel: „Nu e post vacant”. Pleacă iar în Franţa, se aşează de astă dată la Marlotte, satul de lîngă Barbizon, şi, ca totdeauna, pe lucru. Dar, izbucnind războiul dintre Franţa şi Germania, Grigorescu se vede nevoit să se întoarcă în ţară. Începînd din 1870, cînd participă cu 26 de lucrări la a treia Expoziție a artiștilor în viață organizată la București, Nicolae Grigorescu este un pictor consacrat, considerat un ,,discipol al școlii franceze”, dar totodată original: ,,Mai drept vorbind, am zice noi, al lui însuși”, completa Theodor Aman. Lucrează însă, pînă prin 1890, mai ales în Franța, la Vitré, în Bretagne și la Paris unde avea, din 1861, un atelier propriu. După alte călătorii de studii, în anii 1873-1874, prin Italia, Grecia și Austria, în 1877, în timpul Războiului de independență, trece Dunărea, urmăreşte armatele noastre, priveşte ororile războiului şi înregistrează faptele şi izbînzile soldaţilor noştri în admirabilele sale studii şi schiţe: „Proviziile”, „Santinela”, „Vedeta”, „Lupta din Valea Rahovei”, „Atacul de la Opanez”, „Spionul”, „Gornistul”, „Primii prizonieri de la Plevna”, „O recunoaştere” şi în marea sa pînză „La Smîrdan”, care alcătuiesc epopeea cea mai strălucită a faptelor eroice de atunci. Apoi, după sfatul oficialităţii, trage cu multă trudă, cheltuindu-şi puţinii săi bani, schiţele – 12 la număr – în mii de stampe heliotipice, care rămaseră ca o povară pe cap, cărîndu-le după el de colo pînă colo.

După 1890, pictorul se stabilește la Cîmpina, fiind dedicat în principal temelor rustice, creînd portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri de țări și peisaje cu specific românesc. Întors definitiv în ţară, cu aureola aceea a faimei străinătăţii în jurul numelui lui, generaţia ce se ridică deschide ochii ei proaspeţi şi iubitori de artă în faţa operei lui Grigorescu, o admiră, o preţuieşte tot mai mult, îi confirmă talentul, îi consfinţeşte reputaţia, îi pregăteşte gloria. Între anii 1891 și 1904, Nicolae Grigorescu deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român, iar în 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

,,Un om mare

ca el trebuia

să fie

şi generos” Istoricul de artă Nicolae Petrașcu, povestește următoarele: ,,Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpîneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfînt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Cîteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pînză de culoarea sacului. În colţul de lîngă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzînd, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scîrţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncînd deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.

Vedeam pentru întîia oară o expoziţie a lui Grigorescu şi poate una din cele mai frumoase şi mai complete. În

Muzeul memorial „Nicolae Grigorescu“

două ore, privind fiecare tablou în parte, făcui jurul expoziţiei. Retras apoi un moment mai la distanţă şi rotind ochii peste toată sala, mi se păru că aveam în faţă panorama văii Prahovei în lumina unei zile încîntătoare. Cîmpiile ei, pe care se desfăşura viaţa de muncă de la ţară, se răsfăţau calde şi desfătătoare. Aerul calm şi transparent al poalelor de munte flutura peste ele, scălda lungul şi latul plaiurilor, se furişa prin poiene de păduri, huhura pînă în zările viorii. Vitele păşteau ici, coborau la gîrlă dincolo, stăteau culcate pe malul de nisip într-altă parte; carele veneau din depărtări învolburate, treceau blajin pe dinaintea mea şi se duceau pe drumuri alburii; femeile torceau pe prispa caselor; fetele aduceau apa de la fîntîni sau întorceau vacile cu viţei de la păşune; ciobanii priveau în văzduh, cu cîinii pe lîngă ei, cu turmele glugă dinapoia lor; plugurile răsturnau brazda neagră care fumega; cosaşii încărcau fînul, se înapoiau pe înserate la casa din sat, mocnită şi cu uşile zăvorîte. Muntence călări, logofătese, fete cu zestre, hanuri cu cărăuşi, ocoluri de vite, nunţi ţărăneşti, ţigani cu ursul şi altele multe şi felurite apăreau pe neaşteptate, unele lîngă altele ca din vraja unui basm. Cîtă frumuseţe adunată la un loc!

Ce-au fost pentru mine cele două ore petrecute acolo, nu voi uita niciodată. Cînd voii să ies, mă apropiai timid de Grigorescu, îi spusei ce simţisem în faţa tablourilor sale şi îl felicitai emoţionat. El mă privi puţin cu ochii aceia care puseseră atîta frumuseţe în tablourile ce mă înconjurau, îmi mulţumi cu simplitate şi se uita încă după mine cînd mă depărtai.

Cîteva zile în şir revenii la expoziţie. Grigorescu îmi arăta o adevărată bunătate. Mai mult ca o recunoştinţă, am publicat, în Constituţionalul din mai 1895, un foileton pe care i-l dădui în ziua apariţiei. Citindu-l, Grigorescu simţi intenţia mea şi poate fu mişcat şi de suflul de emoţie ce străbătea articolul. A doua zi, spre suprinderea mea, văzui venind la mine cu un prea frumos tablou înfăţişînd un «Colţ de pădure» c-o cărare violetă, pe care se ducea o ţărancă cu un copil de mînă. Darul lui mă impresionă mult. Ce făcusem eu pentru el? Aproape nimic. Dar un om mare ca el trebuia să fie şi generos.

După aceea văzui pe Grigorescu adeseori. Îl vizitam la el acasă, dar mai des primeam vizitele lui, fiindcă îl găseam mai totdeauna lucrînd. Vizitele lui erau pentru mine adevărate sărbători sufleteşti, pentru că el era un om cu idei personale, avea o judecată dreaptă, o sinceritate şi o onestitate în tot ce spunea şi-şi amintea. Din vorbele sale îi prinsei firul vieţii, copilăria, tinereţea şi anii de mai pe urmă, firul unei vieţi simple şi curate ca un izvor de munte, în care se oglindeşte continuu cerul, cum se oglindeşte la el arta. Iată viaţa lui strînsă în cîteva cuvinte”.

Odată cu trecerea timpului, pictorul reia în numeroase pînze subiectele tablourilor care i-au adus consacrarea, în special carele cu boi și portretele de țărăncuțe și de ciobănași.

voioasă”, ,,Evreul cu gîsca”, ,,Fete lucrînd la poartă”, ,,Car cu boi” (300 de versiuni), ,,Fetiță cu basma roșie”, ,,Fata cu zestre”, ,,Țărancă din Muscel”.

La data de 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu moare în casa pe care și-o construise la Cîmpina, vegheat de cea cu care a împărțit ultimii 18 ani de viață și cu care pictorul s-ar fi căsătorit cu o zi înainte de a-și da sufletul: Maria Danciu. În atelierul său, ultima sa lucrare, „Întoarcerea de la bîlci”, rămîne neterminată. Au rămas în urma lui Nicolae Grigorescu aproape 4.000 de lucrări dintre care cele mai cunoscute sînt ,,Ciobănaș” (mai multe versiuni), ,,Case la Vitré”, ,,Atacul de la Smîrdan”, ,,Santinela”, ,,Păstoriță șezînd”, ,,Țărancă

Muzeul Memorial ,,Nicolae Grigorescu”, universul marelui pictor

În casa de la Cîmpina, Nicolae Grigorescu s-a retras împreună cu cea care i-a fost model în multe dintre tablourile sale, Maria Danciu, cu care urma să îşi legitimeze oficial relaţia, chiar cu o zi înainte să plece în lumea de dincolo. În această casă, au locuit şi împreună cu fiul lor, Gheorghe Grigorescu, un ceramist ale cărui lucrări le putem vedea expuse în muzeu sub forma unor obiecte realizate din ceramică decorativă. Se pare că pictorului i-a plăcut foarte mult zona, din moment ce a decis construirea unei case aici, poate unde la vremea aceea prin ferestrele acesteia se putea vedea o pădure superbă. Întîmplător sau nu, însă, chiar în timpul Primului Război Mondial, construcţia a fost mistuită de flăcări, aici fiind stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, astfel încît, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea celor mai importante camere (atelierul, sufrageria, biblioteca). Nu s-a putut salva însă nimic din dormitoarele de la etaj, astfel că reconstituirea acestora a fost imposibilă. Reamenajarea s-a desfăşurat între anii 1954 şi 1955, sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul cîmpinean Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cît mai fidelă a clădirii. Clădirea a fost terminată repede, iar între anii 1955-1957 s-a amenajat un muzeu memorial, singurul care există în România. Pentru amenajarea interioară s-au folosit fotografiile existente din 1904, 1908 și diapozitive din 1910. Obiectele au fost achiziționate de la familie sau persoane particulare la care ajunseseră în urma deselor vînzări făcute de urmașii artistului. De asemenea, au fost expuse și 54 de tablouri luate în custodie de la Muzeul Național de Artă București (care ulterior au fost retrase), dar și de la alte muzee din Brașov și Ploiești.

Inventarul muzeului s-a îmbunătățit an de an, astfel că în anul 2004 s-a luat decizia de a remodela interioarele, încercînd să se pună mai mult în valoare personalitatea artistului în ultimii ani petrecuți la Cîmpina. Pe lîngă fotografii, diapozitive, de un real folos au fost descrierile făcute de prietenii artistului care l-au vizitat și care au vorbit cu multă plăcere despre numărul mare de tablouri, care se găseau mai ales în atelier (200), și care acopereau pereții de la plafon pînă la podea, și o mulțime de obiecte diverse, reprezentînd epoci și stiluri diferite. Artistul le cumpărase începînd din primii ani cînd se afla la Paris și întotdeauna mărturisea că pentru el acestea reprezintă niște prieteni dragi, care-i aminteau locuri și oameni pe care-i cunoscuse, și de care nu s-ar fi despărțit niciodată. Astfel le-a purtat din atelier în atelier pînă în ultimii ani: în atelierul de la Cîmpina găsim obiecte orientale cumpărate încă din anul 1873, de exemplu. În atelier, pe lîngă lucrările artistului, găsim mobilier franțuzesc, un ceas nemțesc, covoare orientale, o tapiserie franceză de mari dimensiuni și multe altele.

Holul principal al clădirii, în care se găsea scara ce ducea la etaj, era amenajat în stil oriental. Contemporanii vorbesc despre grija și simțul estetic cu care erau așezate obiecte atît de diverse (puști vechi cu aprindere cu cremene, lămpi ajurate de Damasc care filtrau lumina, veșminte orientale, narghilea, covoare de rugăciune etc.) încît cel care îl privea avea impresia că se găsește în fața unei pînze pictate de maestru. De altfel, exista o astfel de pînză ce susține și acum, ca o mărturie vie, imaginea acestui interior. În sufragerie își primea oaspeții –Delavrancea, Caragiale, Vlahuță – în jurul unei mese pe care se găseau mereu flori proaspete. Tot aici se afla o tapiserie din Secolul al XVIII-lea de tip Arazzo. În biblioteca artistului se găseau un număr impresionant de volume începînd din anul 1683, lucrări valoroase din toate domeniile de activitate, dar mai ales cărți despre artă și cărți primite cu dedicație din partea autorilor, din care se mai păstrează 245 de volume. La parter mai exista o sală în care se organizează expoziții temporare. Etajul clădirii adăpostește ,,Centrul de documentare și informare «Nicolae Grigorescu»”.

Sub casa scării este amenajat un colț exotic format din lucrări de factură orientală, colecționate de pictor în Istanbul în 1873: covoare, arme, vase, măsuțe și cutii pentru păstrarea diferitelor obiecte de preț, veșminte, papucei, o narghilea. Așezarea obiectelor este asemenea celei prezentate de artist într-un tablou surprinzător, plasat de muzeografi în acest spațiu. Este vorba despre pictura plasată pe peretele din stînga al holului. Jumătate din compoziție este figurată foarte detaliat, în stilul picturii academiste a Secolului al XIX-lea, cealaltă jumătate fiind abia schițată. Acest colț cu obiecte orientale este recreat pentru a sugera o cameră. Închis pe trei părți de „pereți”, acesta se prezintă ca un spațiu decorativ și aglomerat de forme geometrice. Deja în acest prim intrînd ghicim dimensiunile întregii case și ale celorlalte încăperi. Totul este la dimensiuni umane, încălzit de lemnul prezent nu numai la scară, dar și în lambriul pereților. Înălțimea holului de la intrare este diminuată de scara care oferă accesul la etaj.

Prima încăpere de la parter, cea din dreapta intrării, era sufrageria în care se încingeau discuții cu prietenii:

B. Delavrancea, Al. Vlahuță, G. Coșbuc, O. Goga, dr. C. I. Istrati. Acesta din urmă este cel care a încurajat, încă din timpul vieții pictorului, ideea înființării unui muzeu „Nicolae Grigorescu”. Această încăpere găzduiește una din variantele de mari dimensiuni ale „Carului cu boi”. Biblioteca artistului este ocupată acum de piese de mobilier modeste, așa cum îi plăcea lui să fie totul, frumos și modest, noblețea și eleganța stilului fiind sesizabile mai ales în simfoniile de culori pe care le crea. În corpul de bibliotecă se află diverse volume, de la cele despre antichitatea greacă și latină, pînă la literatura franceză a Secolelor XVI – XVIII. Portrete ale membrilor familiei, păstorași și țărănci, ca și peisajele grigoresciene cu care sîntem obișnuiți tronează pe pereții acestei încăperi. Pătrundem apoi în cea mai mare cameră a casei și cea mai importantă prin activitatea de creație care se desfășura aici: atelierul artistului. Este o încăpere bine luminată și generoasă în diversitatea spațiului. Obiectul pe care ți se ațintesc ochii este șevaletul pe care stă sprijinită una din ultimele lucrări ale artistului, neterminată: „La izvor”. Uriașa tapiserie este probabil de factură franțuzească și datează din Secolul al XVIII-lea. Piesele de mobilier sînt cumpărate de artist din Franța și se potrivesc foarte bine cu interiorul acesta definit de lemn. Covoarele decorative care atîrnă pe pereți sînt de factură orientală și provin din aceeași colecție pe care și-a format-o artistul la Istanbul.

Adăpostind tablouri remarcabile ale lui Nicolae Grigorescu, muzeul din Cîmpina are un alt mare avantaj: acela de a prezenta o serie de lucrări importante din creația artistului, în cadrul inițial în care se aflau. Recrearea interioarelor și a casei în întregime este o idee extraordinară și o plăcere pentru vizitatori. Astfel, opera celui mai important artist român este mai ușor de urmărit și privit, de înțeles și plăcut. Din operele lui Grigorescu reiese mîndria de a fi român și iubirea față de oamenii simpli și portul țărănesc. Astfel, se poate spune că pictorul nu și-a uitat niciodată originile.

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Garibaldi – Cum s-a născut legenda (II)

Ironia sorţii (2)

La 15 mai 1860 „cămăşile roşii“ obţineau victoria de la Calatafimi, iar la sfîrşitul lunii intrau în Palermo. În cîteva săptămîni, după victoria de la Milazzo, Garibaldi era stăpînul insulei. Expediţia s-a încheiat odată cu intrarea victorioasă în Neapole, capitala regatului Bourbonilor.

De această acţiune de importanţă crucială pentru unificarea Italiei nu a profitat eroul nostru, ci Victor-Emmanuel al II-lea, pe care la 26 octombrie 1860, cu ocazia întîlnirii de la Teano, Garibaldi îl saluta cu titlul de „rege al Italiei“. După anexarea Siciliei, după alipirea Toscanei şi proclamarea regatului Italiei în martie 1861, mai lipseau, ca unirea să fie deplină, Veneţia şi Roma. Pentru partizanii sicilieni ai lui Garibaldi, tot ceea ce a urmat „expediţiei din Sicilia“ a fost o deziluzie: nici o revoluţie, nici o reformă agrară, răscoalele ţărăneşti înfrînte chiar de „cămăşile roşii“.

mai mult timpul activităţilor politice şi filantropice. Din 1875 s-a instalat la Roma, la Palatul Baldassini, pentru a supraveghea mai bine realizarea proiectului său de deviere a apelor Tibrului. Dar, în 1880, surpriză! Garibaldi pune brusc capăt carierei sale politice demisionînd din funcţia de deputat, considerînd că nu poate figura printre „legislatori într-o ţară unde libertatea este călcată în picioare“.

Garibaldi – „eroul a două lumi“

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului în 1848, general al Republicii Romane din 1849 de către ministrul de război, și, cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea, a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atît în America de Sud cît și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atît în Italia cît și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatînd, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi – Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand – și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

După o primă încercare de a ocupa Roma, încheiată prin înfrîngerea de la Aspromonte în 1862, rănit de foştii săi aliaţi, premontezii, care acum aveau ordin să oprească planurile sale de intervenţie la Roma, Garibaldi era din nou prins şi apoi amnistiat de noul rege al Italiei. După 1865, rolul său s-a rezumat doar la cîteva operaţiuni de gherilă în Trentino şi la încercări nereuşite de a invada Statul Papal. Şi ironia sorţii, apărătorul Romei, exilat la Caprera, nu a fost alături de cei care, înfrîngînd rezistenţa armatei pontificale, au intrat în Roma, în 1870.

La 63 de ani, împreună cu fiii săi Ricciotti şi Menotti, Garibaldi şi-a oferit serviciile Republicii franceze, ameninţată de armatele prusace. Victoria garibaldinilor la Dijon s-a numărat printre puţinele victorii ale francezilor în acel război. În vîltoarea evenimentelor, este ales deputat în februarie 1871, dar mandatul său a fost invalidat de Adunarea de la Bordeaux pe motiv că era străin. Atitudinea sa ambiguă faţă de Comuna din Paris reflectă încă o dată omul plin de contradicţii: deşi şi-a afirmat permanent sprijinul faţă de aceasta (fiul său Menotti fiind ales la 15 aprilie în arondismentul XX) a refuzat să comande Garda Naţională. Cu toate acestea, Garibaldi a rămas extrem de popular în Franţa, dovadă numeroasele cadouri în arme şi bani ce-i soseau însoţite de cele mai multe ori de scrisori sau poeme pline de emfază.

O legendă şi un mit

Ultimii ani ai vieţii, Garibaldi i-a petrecut la Caprera, o insulă în nordul Sardiniei, pe care cu ajutorul unei moşteniri o cumpărase în 1854. După alegerea sa ca deputat de Roma în 1874, beneficiind şi de o rentă naţională, a început să-şi dedice tot

În urma unei bronşite, se stinse din viaţă la 2 iunie 1882. Deşi dorise să fie incinerat, a fost înhumat cu funeralii oficiale, organizate de unul dintre fidelii săi, ministrul de Interne Crispi. Chiar de la moartea sa, Garibaldi a început să se transforme încet-încet într-un erou romantic: părintele Italiei şi simbolul luptei revoluţionare şi anticlericale. „Era într-adevăr măreţ acest conducător care a dăruit regelui său două milioane de oameni, acest erou cu pălăria sa de fetru străpunsă de un glonţ, cu cămaşa sa roşie, cu pantalonul gri tradiţional şi fularul său legat în jurul gîtului“ – iată portretul eroului romantic ieşit de sub pana lui Alexandre Dumas, care nu uita să adauge nefericirile inimii: moartea Anitei, căsătoria nereuşită cu o tînără marchiză şi o ultimă căsătorie tîrzie în amurgul vieţii.

Eroul nostru îşi găseşte totodată locul în Panteonul părinţilor Risorgimentoului, alături de Cavour, Mazzini şi VictorEmmanuel. Dar numai el a devenit erou de legendă, în cultura politică de stînga din Italia şi chiar din Europa s-a impus imaginea unui Garibaldi campion al anticlericanismului şi al luptei internaţionale împotriva autocraţiei. Pentru că a pus problema Europei născută din Congresul de la Viena şi a puterii temporale a Papei, Garibaldi a fost adoptat şi de către liberalii anului 1848, devenind rapid o punte de legătură între liberalismul mazzinian şi socialismul internaţionalist. „Noi trebuie să fim cu Internaţionala“ – n-a ezitat să afirme în 1871. Internaţionalist, Garibaldi este şi „republican francez prin adopţie“, cum l-a numit istoricul Maurice Agulhon. Este personajul străin cel mai onorat în Franţa, el simbolizînd înţelegerea franco-italiană din Secolul XX. În 20% din marile oraşe ale Franţei o stradă îi poartă numele; dar mai măreţ decît la Paris, tronează în centrul Pieţii Italia de la Buenos Aires. În Italia i-a fost ridicată la Luino, pe malul lacului Maggiore, o statuie încă în timpul vieţii, în 1867. Dincolo de viaţa sa de lupte şi aventuri, Garibaldi reprezintă nu numai o legendă romantică, ci şi un mit politic naţional şi universal.

Sfîrșit

Sursa: ,,Magazin istoric”, adaptare de Mirela MURGESCU

Garibaldi și Biserica

De-a lungul vieții sale, Garibaldi a încercat cu fiecare ocazie să elibereze Roma de puterea spirituală⁠, îndepărtîndu-l pe Papă, pe care îl considera răspunzător de neînfăptuirea unității italiene. În aceasta, el era întărit de Syllabus errorum⁠ al lui Pius al IX-lea, din 1864, în care acesta enunța erorile lumii moderne, între care liberalismul și laicizarea. El era un anticlericalist feroce, trăsătură comună liberalilor italieni: „Dacă s-ar naște o societate demonică care să lupte contra despoților și preoților, eu m-aș înregimenta în rîndurile ei”. Lupta sa contra Papei era anticlericală dar nu și anticreștină. Marc Monnier⁠ relatează discursul său

ținut în fața populației napolitane: „Sînt creștin și mă adresez creștinilor – sînt un adevărat creștin, și vorbesc adevăraților creștini. Iubesc și venerez religia lui Christos, căci Christos a venit în lume să mîntuiască omenirea de robie” și „aveți datoria să educați oamenii – să educați oamenii – să-i educați să fie creștini, să-i educați să fie italieni... Trăiască Italia! Trăiască creștinătatea!”.

Anticlericalismul lui Garibaldi se baza pe obediența sa masonică. Cu două luni înainte de Aspromonte, a încercat să unească toate obediențele împotriva Papei. El susținea anticonciliul propus de Giuseppe Ricciardi, la Napoli, în 1869, destinat să se opună primului conciliu ecumenic de la Vatican convocat de Pius al IX-lea, care proclama infailibitatea pontificală. Această mișcare a primit susținerea lui Edgar Quinet, a lui Victor Hugo și a lui Claude Louis Michelet, secretarul Societății filosofice din Berlin.

Recuperarea eroului celor două lumi

Puterea fascistă a încercat încă de la marșul asupra Romei să se folosească de imaginea lui Garibaldi, amintindu-și de loviturile sale asupra Romei. Din nou, în 1923, Benito Mussolini a evocat la Caprera, în prezența lui Ricciotti, continuitatea acțiunii garibaldiene cu cea a cămășilor negre. În 1932, regimul fascist a marcat a 50-a aniversare a morții lui Garibaldi simultan cu a 10-a aniversare a marșului asupra Romei. Regimul insista în special asupra personalității Anitei, soția revoluționarului, pentru a crea prototipul femeii fasciste, și a repatriat rămășițele acesteia la Roma, construind și o statuie ecvestră pe colona Gianicolo. Unii dintre nepoții săi s-au angajat și ei politic, Ezio Garibaldi aderînd la regimul fascist. În 1925, el a devenit președinte al Federației Naționale a Voluntarilor Garibaldieni și a preluat conducerea unui săptămînal, Camicia rossa (Cămașa roșie), care avea ca scop integrarea garibaldismului în fascism. Pe de altă parte, Sante Garibaldi a activat în rîndurile antifasciștilor. El s-a exilat în Franța și a înființat o organizație care i-a regrupat pe garibaldiștii deschis antifasciști: Federația Franceză a Garibaldiștilor din Argonne. În iunie 1940, ei au luptat contra germanilor în regiunea Tours și au încetat luptele după intrarea Italiei în război. El a fost arestat și încarcerat la Dachau, și a murit în 1946 la Bordeaux. După căderea lui Mussolini în 1943, antifasciștii au făcut și ei recurs la personalitatea lui Garibaldi, mai ales comuniștii care, ca și în timpul războiului din Spania, și-au numit trupele ,,Garibaldi”. Evocările lui Garibaldi în timpul Republicii Sociale Italiene au fost cele ale militarilor care își aminteau ura lui față de trădători. Ca o anecdotă, ura sa față de Papă și față de cler era ilustrată de numele pe care Garibaldi l-a dat măgarului său, Pionono, și de faptul că vorbea despre Papă folosind expresia „un metru cub de bălegar”.

Mormîntul lui Garibaldi, Caprera

Carnetul de membru al Ligii Păcii și Libertății⁠

Maialul – serbarea primăverilor de mult apuse

În acest număr vom porni într-o frumoasă și veselă călătorie în timp, în urmă cu mai puțin de o sută de ani, cu promisiunea aprofundării unei atmosfere serene, propagatoare de bună dispoziție, dar și a nostalgiei unor viguroase manifestări ale culturii naționale. Acest ultim aspect era susținut academic, așa cum vom vedea în cele ce urmează, în cel mai lucid, determinat, natural mod posibil, în perioada de răgaz dintre cele două conflagrații mondiale, fiind proiectat pe un fundal familial nouă – clujean și transilvănean.

Costi Sotir, inițiatorul „Maialului brașovenilor”, portret realizat de Grigore Negoșanu, 1935

Maialul era – în Transilvania de altădată – una dintre cele mai așteptate sărbători ale primăverii. Adusă pe meleagurile noastre de sașii stabiliți în Ardeal (,,Maifest” sau ,,Majalis”), sărbătoarea a fost adoptată atît de români cît și de maghiari. Manifestarea dedicată primăverii era organizată – așa cum, de altfel, îi arată și numele – în primele zile însorite ale lunii mai, cu precădere în orașe și în tîrguri. Elevii școlilor transilvănene sărbătoreau Maialul cu mult fast, momentul de maxim interes fiind marșurile pe muzică de fanfară pînă în locurile de agrement din pădurile de la marginea localităților (,,Stejăriș” la Brașov, ,,Hoia” la Cluj, ,,Dumbrava” la Sibiu, ,,Breite” la Sighișoara). Aici erau organizate numeroase jocuri și spectacole ale elevilor celor mai importante școli din oraș.

Maialul de la Cluj

După împlinirea Marii Uniri, sărbătoarea primăverii a fost adoptată și de clujeni. Studenții și intelectualii brașoveni stabiliți în marele oraș transilvănean au adus tradiția Maialului pe malul Someșului. Prima sărbătoare a brașovenilor stabiliți la Cluj a fost organizată sub patronajul lui Sextil Pușcariu în data de 8 mai 1927. Încă de la prima ediție, Maialul brașovenilor de la Cluj s-a ținut în Pădurea Hoia, acesta devenind locul tradițional de întrunire al șaguniștilor din oraș. Articolul ,,Maialul jubiliar al brașovenilor din Cluj”, semnat de prof. Ion Gherghel și publicat în numărul din mai-iunie 1936 al revistei ,,Gazeta ilustrată”, consemna: ,,De zece ani serbează foștii elevi ai școalelor centrale din Brașov tradiționalul Maial în Stejerișul Clujului. De zece ani se adună, într-o zi din frumoasa lună mai, tineri și bătrîni pe locul unde se va ridica odată şi odată Parcul etnografic Național. Deocamdată Vila Gaudeamus dominează terenul și într-însa și în jurul ei își uită lumea, în acea zi de primăvară, de grijile și amarurile vieții, închinînd cu prietenii un păhărel de vin, spunînd sau ascultînd cîte-o vorbă de spirit. «Acum zece ani am făcut o experiență; azi, după un deceniu, serbăm consacrarea unui obicei» – zice, cu drept cuvînt, dl. prof. Sextil Pușcariu. Și întradevăr putem să fim «mîndri că, în mijlocul atîtor înnoiri, am putut salva o tradiție frumoasă». Dar trebuie să se ştie că n-a fost tocmai ușoară salvarea. (…) Maialul jubiliar al Brașovenilor clujeni a fost un prilej binevenit de a ne manifesta din nou solidaritatea. În presara maialului, înainte de a se aduna toți membrii societății în fața Universității, un grup de brașoveni a avut însărcinarea să se închine memoriei foștilor profesori de la liceul din Brașov: Pandele Dima și George Dima, depunînd cîte o coroană de flori pe mormintele acestora, aflătoare în cimitirul central din Cluj. După săvîrșirea acestui gest de pioasă aducere aminte, s-a făcut «retragerea», la care au luat parte și reprezentanții școalelor din Braşov, în frunte cu directorul I. Moşoiu.

În ziua următoare s-a format un convoi imens, în frunte cu elevele şi elevii şcoalelor secundare din oraşul nostru. Cu prilejul primirii profesorilor de la şcoalele centrale din Brașov – care au fost salutați prin rostul prefectului Maialului, dl. prof. univ. Sextil Puşcariu – directorul I. Moșoiu și-a exprimat bucuria că vede reînviind o tradiție scumpă prin afirmarea sufletului şi solidarității românești. Dansurile naționale, atît cele executate de elevele și elevii diferitelor școale secundare, cît și cele jucate de către brașoveni, au fost de toată frumusețea.

Celelalte puncte din program, bunăoară faimosul botez al vulpoilor și vulpițelor, au stîrnit un mare haz. «Comanda» a fost excelent organizată, n-a durat prea mult și a decurs în perfectă disciplină. Cei doi conducători, d-nii profesori Sextil Pușcariu și V. Bologa (Mocu) au dirijat «comanda» cu iscusință şi vervă. Astfel, rezumînd aceste cîteva note fugare, putem să constatăm că acest splendid maial jubiliar a isbutit să creeze, într-o măsură mai accentuată decît alte dăți, ordinea, disciplina și dragostea de colaborare între membrii societății, precum și însuflețirea necesară pentru crearea unei atmosfere de veselie generală, menită să încălzească și să înfrățească sufletele” (art. ,,Maialul jubiliar al brașovenilor din Cluj”, semnat de prof. Ion Gherghel, publicat în numărul din mai-iunie 1936 al revistei ,,Gazeta Ilustrată”).

Maialul de la Sighişoara

Descrierea cea mai interesantă și mai completă a unui Maial din perioada interbelică am citit-o în revista ,,Ilustrațiunea Română”. Redactorul ,,Rex” consemna cu lux de amănunte ,,povestea Maialului” organizat în anul 1937 la Sighișoara: ,,De aproape o lună de zile bătrînul oraș de pe Tîrnava Mare e în fierbere. Pe străzile întortochiate, sugrumate între casele cu o vechime de 500 de ani ale Burgului, mulțimea școlarilor forfotește fără astîmpăr dintr-o casă într-alta. Tot timpul anului nu se vorbește de altceva decît de această serbare a tinereții, a primăverii și acum, cînd se apropie, fierberea devine din ce în ce mai mare.

E serbarea primăverii, care aici se păstrează cu sfințenie. Cu «Ziua maialului» toate magazinele din oraș sînt închise, toți cetățenii Sighișoarei fiind prezenți la această serbare. La ora 5 dimineața toboșarii, elevi ai școlilor primare, trec împărțiți în patrule pe toate străzile orașului, răpăind pe pielea de capră semnalul sculării. Se anunță în bătaia tobelor mînuite de copii că a sosit Maialul în cetate. Zidurile bătrîne și groase ale cetății, care au cunoscut asalturile atîtor seminții barbare, apar în ziua Maialului, în primele raze ale soarelui care străpung ceața lăptoasă ce se ridică de pe dealuri sub o strălucire nouă. Mușchiul și umezeala, care au mîncat zidurile, în bătaia primelor raze de soare, par niște solzi strălucitori de aur. «A întinerit cetatea!» – spune un bătrîn care a cunoscut pe aici trecerea mai multor împărați.

Totul trebuie să întinerească de ziua Maialului. Dar iată că, din susul cetății, din dreptul bisericii care are o vechime de o jumătate de secol și care domină cu făptura ei gheboasă întregul oraș, coboară panta repede a străzii Morarilor, cu muzica în frunte, gimnaziul de băieți. Fiecare elev are o lentă maiestuoasă de frunze verzi care îi înfășoară pieptul, frunze verzi la pălărie și steagul cu culoarea clasei lor în mînă. Plecare pas e subliniat de un «Ura!» puternic, care năvălește din piepturile tinere, străpungînd aerul limpede al dimineții. Pe fețele copiilor se citește deosebita importanță ce simt că o au. E Maialul lor și în ziua asta orașul e în stăpînirea tineretului. Aici, la poarta neagră care deschide scara acoperită cu 700 de trepte ce duce pînă în vîrful dealului, gimnaziul s-a oprit, în așteptarea celorlalte școli, care au plecat din vale

să se întîlnească. Din piața cetății, de unde porumbeii s-au refugiat pe acoperișurile țuguiate de frica mulțimii care a năvălit în împărăția lor liniștită, se aude o muzică solemnă. Celelalte școli, care nu au muzica lor proprie, și-au angajat două muzici din Laslea Mare, sat din apropierea Sighișoarei, unde sătenii și-au organizat niște orchestre renumite cu tobă mare, flighorn, trompete, flaute, alămuri și un șef marțial, care comandă cu un baston mai împodobit decît cel al tambur-majorului din muzica regimentului de gardă călare. Cele trei muzici cîntă marșurile tinereții și ale primăverii. «A venit frumosul Mai» e cîntat de cel puțin 50 de ori în aceste zile, deși frumosul Mai e pe isprăvite. Asta nu poate însă răci întru nimic entuziasmul tinerelor vlăstare, care îl cîntă cu o ardoare neobosită.

În sfîrșit, toate școlile s-au adunat pe o mică piațetă prăvălită între casele bătrîne din cetate, în fața locuinței prefectului. Cele trei muzici intonează cîteva imnuri. Un elev ține un scurt discurs și după trei «Ura» care fac să se cutremure caldarîmul de cinci ori centenar al cetății, alaiul înverzit al școalelor coboară spre oraș. Străzile din cetate sînt parcurse în zig-zag de alaiul elevilor și elevelor. E restul unei vechi tradiții, care cerea ca în ziua Maialului elevii să intre din casă în casă, unde căpătau daruri și bani pentru școală. A rămas astăzi numai acest mers plin de pitoresc, în zig-zag, de-a lungul străzilor bătrînei cetăți și vizitarea cîtorva notabili, de către elevii muzicanți care «trag o cîntare» în cinstea fiecăruia primind în schimb bani, vin și dulciuri.

Coborîrea din cetate se face în sunetul muzicilor și în uralele elevilor. Apoi urmează o scurtă defilare prin orașul nou, care se întinde acum pînă departe în jurul cetății. Elevele tuturor școalelor de aici, îmbrăcate în alb, poartă două cîte două, minunate coroane de flori naturale, în toate culorile, care îmbălsămează aerul cu parfumul lor. În ajun, toate grădinile «au fost jefuite de flori și toți stejarii de frunze, cu care s-au făcut cununi și coroane». La ora 9 dimineața defilarea e terminată. Acum convoiul se reface pe drumul care duce spre pădure. Tot orașul – fără excepție – se mută în pădure. Nimeni nu lipsește de la serbare. La ora 12, nu găsești nici o urmă de om în Sighișoara. Pînă și restauratorii au pus lacătele la prăvălii pentru ziua asta mare și au pornit și ei la pădure. Aici, fiecare familie se așază la umbra unui copac, sub care își face un cort de verdeață. Din «tronul» greu pe care l-au coborît din carul cu boi, scot tacîmurile și merindele. Se aprind focurile, la care se frige celebra «fleică de Sighișoara», mai gustoasă decît cea de Brașov. Vinul dulce de pe Tîrnava face aici minuni și pe lîngă fleica piperată e un adevărat balsam răcoritor. Astăzi e domnia tineretului, care profită larg de toate libertățile acordate de această zi. Se dansează, se cîntă, se bea zdravăn. Cei în vîrstă încep, mai pe seară, să facă vizite de la un cort de verdeață la altul. Vinul s-a lăsat greu în picioare iar gîtlejul nu mai poate scoate decît sunete nearticulate. Distanțele de cîțiva pași dintre corturile de verdeață sînt acoperite cu mare dificultate, deoarece picioarele au devenit independente și nu vor să meargă altfel decît în zig-zag. Noroc de carele cu boi care transportă la domiciliu aceste nevinovate victime ale Maialului. La ora 8, pădurea se golește. Domnia tineretului nu s-a terminat însă. Pînă a doua zi în zori se dansează și se cîntă la Salonul de dans din oraș. A doua zi viața omului intră în normal. Cei ce s-au sărutat cu ardoare ieri și și-au jurat prietenie eternă, astăzi se duc gravi la slujbe, se salută fără zîmbet, își dau mîna fără să pară a-și aminti nimic. Sînt niște bravi cetățeni care își văd de treaba lor. Maialul s-a isprăvit” (art. ,,Maialul la Sighișoara”, semnat ,Rex”, publicat în numărul din 9 iunie 1937 al revistei ,,Ilustrațiunea Română”).

Maialul de azi

Astăzi sărbătoarea a pierdut semnificațiile din interbelic, rămînînd, acolo unde mai este păstrată, o petrecere școlară sau a întregii comunități, închinată primăverii și adesea suprapusă cu serbarea de sfîrșit de an școlar, prilej de dansuri și parade ale portului tradițional. Tradiția merge mai departe anual în Rîșnov, Orăștie, Brașov (Maialul Junilor). La Bistrița se ține în fiecare an Maialul Elevilor Năsăudeni. La Sibiu are loc anual tradiționala paradă a elevilor de la Colegiul Brukenthal și ai celorlalte școli germane.

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Maialul reunit al Junilor, Poiana Mică

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Un regiment numit Azov

(urmare din pag. 1)

Ca urmare, au obținut victorii importante contra secesioniștilor, iar comandanții lor au fost cooptați în Parlamentul țării. Iată cum, ceea ce pornise ca o mișcare neo-nazistă axată pe lupte de stradă, a evoluat devenind elita luptătorilor Ucrainei”. Au evoluat, fără îndoială, ajungînd în Parlament, însă mă îndoiesc că au devenit peste noapte niște oameni profund atașați valorilor democratice promovate de NATO, SUA și UE.

Am să citez, mai departe, din aceeași publicație: „Pe data de 3 iulie 2015, peste 3.000 de oameni au ieșit pe străzile din Kiev strigînd «O singură națiune, o singură rasă – Ucraina»”. Are rost să mai arăt că ceea ce spuneau ei acolo se cheamă, oriunde în lumea asta, xenofobie și că atitudinea lor s-a văzut și se vede încă în politica față de minoritățile naționale ale statului ucrainean? Nu are rost.

Citînd din aceeași prestigioasă revistă americană, vom vedea că aceste sentimente au fost exprimate de unul dintre conducătorii grupării de extremă dreapta Azov, care a spus că misiunea lor este aceea de a conduce rasa albă în cruciada finală pentru supraviețuirea sa. Pentru declarațiile sale, acest domn, deputat în Parlamentul Ucrainei a fost declarat neo-nazist de către ziarul New York Times, iar Congresul SUA i-a interzis să primească antrenament militar american. De asemenea, membrii acestei grupări de extremă dreapta au declarat public –scrie aceeași revistă – că ei nu au nici un interes să facă parte din Uniunea Europeană pentru că este degenerată, așa cum nu-i interesează nici descentralizarea puterii și nici acordarea de drepturi egale pentru minorități. Dumneavoastră înțelegeți ipocrizia evenimentelor și a lui Zelenski, care acum se milogește de „degenerații” din UE, cum singuri i-au numit, să-i primească lîngă ei, fiindcă sînt stiviți de ruși? Din aceleași motive, în zilele noastre militarii din Batalionul Azov se delimitează de fostul lor conducător, declarînd că în rîndurile lor luptă mercenari de toate națiunile și religiile, încercînd să se „denazifice” singuri. Totuși, făcînd apel la înțelepciunea neamului nostru de trei ori milenar, care a văzut și a trăit multe în acest timp, voi spune că „lupul își schimbă părul, dar năravul ba”.

Pe de altă parte, Consiliul Atlantic – organizație care fost înființată după al II-lea Război Mondial, cu misiunea declarată de a încuraja continuarea cooperării dintre America de Nord și Europa – a scris pe data de 19 martie 2020 că „Regimentul Azov din cadrul Gărzii Naționale a Ucrainei a căutat în ultimii ani să se distanțeze de rădăcinile mai largi ale mișcării Azov din extrema dreaptă a spectrului politic ucrainean. Acest lucru a fost folosit ca argument împotriva apelurilor din partea unor zone din SUA, de a defini regimentul ca o organizație teroristă străină. Cu toate acestea, în ciuda afirmațiilor că s-a îndepărtat de ideologia de extremă dreaptă, dovezile disponibile indică faptul că regimentul rămîne alăturat mișcării. Mișcarea Azov a fost mult timp un simbol al extremei drepte din Ucraina și a devenit proeminentă în ultimii șase ani, datorită rolului său în războiul în desfășurare împotriva Rusiei, atingînd niveluri de expunere în mass-media cu mult peste sprijinul electoral minim al grupului. Extremadreapta a afectat în mod semnificativ reputația internațională a Ucrainei și a vulnerabilizat țara. Odată cu creșterea gradului de conștientizare a terorismului de dreapta la nivel global, potențiala amenințare reprezentată de extrema dreaptă ucraineană dincolo de granițele țării atrage o atenție din ce în ce mai mare”.

Aflu din același articol al Consiliului Atlantic faptul că Partidul Corpul Național, formațiune politică ucraineană de extremă dreapta, emanată de aceeași grupare militară Azov, a oferit instruire la Odessa unui membru al grupului american neo-nazist „Rise Above Movement”, iar în 2019 partidul a invitat partidul neonazist german Dritte Weg (A treia cale) să mărșăluiască alături de veteranii ucraineni la Kiev. Într-un interviu

anterior cu Mișcarea de rezistență nordică neo-nazistă, secretarul internațional al partidului a promis oportunități de a se antrena „în tactici militare, împușcături și multe altele” în Ucraina. Pe scena internațională, partidul își promovează legăturile cu Regimentul pentru a-și spori legitimitatea.

Legăturile strînse dintre Regimentul Azov și Corpul Național au continuat sub președinția lui Zelenski. În martie 2020, soldați din regiment au fost prezentați alături de liderii Corpului Național într-un anunț video pentru un miting-avertisment pentru guvernul lui Zelenski. Pe baza acestor dovezi, este clar că Regimentul a eșuat în presupusele sale încercări de „depolitizare”. Acest lucru face aproape imposibilă trasarea unei linii clare între regiment și mișcarea mai largă Azov, inclusiv Corpul Național. Dar merită oare mișcarea Azov o desemnare ca Organizație Teroristă Străină? Sînt trei criterii care trebuie îndeplinite: organizația trebuie să fie străină; trebuie să se angajeze în activități teroriste sau să păstreze capacitatea și intenția de a se angaja în activități teroriste; iar activitatea teroristă a organizației trebuie să amenințe securitatea cetățenilor SUA sau securitatea națională a Statelor Unite.

Oamenii legii din SUA îi au deja în atenție pe americanii care sînt în contact cu mișcarea Azov, după cum a confirmat în octombrie 2019 secretarul în exercițiu al Securității Interne Kevin McAleenan. În prezent, nimic nu indică faptul că mișcarea Azov se implică în activități teroriste sau are astfel de activități. Cu toate acestea, legăturile sale internaționale cu grupurile care susțin ideologia extremistă supremațistă albă ar trebui să tragă clopoțelul de alarmă. Iată că și Consiliul Atlantic este îngrijorat de activitatea acestei grupări care acum este considerată ca fiind una de eroi care luptă contra Rusiei. Nu vi se pare că ipocrizia americanilor și falsitatea sînt duse la extrem? Mie da.

Să mai amintesc exemplul revistei Foreign Policy, care scria în 17 aprilie 2019 un articol intitulat, „Există o mișcare de extremă dreapta care urăște Kremlinul”, din care am să citez în cele ce urmează. „Mișcarea de extremă dreaptă Azov a fost fondată în 2014 pentru a ajuta la apărarea Ucrainei împotriva invaziei forțelor conduse de Rusia. A început prin recucerirea orașului Mariupol, din sudul Ucrainei, lîngă Peninsula Crimeea anexată de ruși. De asemenea, victoriile timpurii ale mișcării Azov i-au cîștigat o reputație în care cei de extremă dreaptă și neo-naziștii s-ar putea simți ca acasă. În lunile mai recente, a devenit mai cunoscută pentru luptele sale de stradă împotriva actualului președinte Petro Poroșenko, rănind aproape două duzini de ofițeri de poliție într-un protest violent împotriva presupusei corupții în cercul apropiat al lui Poroșenko. Nu a durat mult pînă cînd Batalionul Azov a devenit cunoscut, avînd în rîndurile sale unii dintre cei mai înverșunați luptători de partea ucraineană, dar a devenit rapid cunoscut și pentru primirea neonaziștilor. Potrivit ideologiei Batalionului Azov, Rusia este o țară multiculturală, multietnică, plină de migranți și minorități musulmane și condusă de un bărbat care nu are nici un interes real în păstrarea a ceea ce un ideolog azov a numit în mod eufemistic «valori etnoculturale». Această grupare militară este acum o parte oficială a Gărzii Naționale a Ucrainei, apoi Azov a format un partid politic – Corpul Național – în 2016, care este condus de Andriy Biletsky, fost lider al organizației neo-naziste Patrioții Ucrainei. Anul trecut (2018 – n.red.), Azov a introdus Miliția Națională, un grup paramilitar a cărui existență continuă să îngrijoreze o serie de grupuri pentru drepturile omului, avînd în vedere tendința lor pentru violență stradală”.

Aș putea continua la infinit cu astfel de relatări și din alte publicații, cum sînt, spre exemplu, The Economic Times și ziarul indian The Hindu sau prestigiosul Deutsche Welle, care scrie zilele acestea despre extremiștii care apără orașul Mariupol de atacurile rusești. În același articol din DW, Andreas Umland de la Centrul pentru studii Est-Europene din Stockholm,

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Patriarhul rus Kiril, apropiat al lui Putin, este unul dintre bogații Rusiei Federale, avînd o avere estimată la fabuloasa sumă de 8 miliarde de dolari! Printre altele, Patriarhul poartă un ceas de 30 mii de dolari și posedă un avion de 43 de milioane de euro. Oare cum reacționează enoriașii față de această strălucitoare opulență? ● Sub genericul „Curățăm România”, în perioada 1-30 aprilie a.c. a avut loc o campanie de adunare a deșeurilor din spațiile de agrement. Rezultatul a fost uimitor: în urma inițiativei s-au colectat circa 500 kg de deșeuri, cantitate ce a determinat organizatorii să prelungească această campanie pînă la 31 mai. Ne întrebăm cîte kilograme de deșeuri s-ar putea strînge de pe litoral după recentul weekend de distracție... ● Mai mult decît lăudabilă inițiativa excelentului antrenor român Mircea Lucescu de a organiza, împreună cu Dinamo Kiev, cîteva meciuri de fotbal cu echipe din Europa, sub inspirata deviză ,,Fotbal pentru pace”. Cel mai recent meci – Dinamo KievF.C.Basel (3-2). Toate acestea, ca urmare a situației din Ucraina, unde campionatul intern nu se poate desfășura, iar echipa ucraineană, găzduită în țara noastră, trebuie să fie antrenată. În urma meciurilor diputate pînă în prezent s-au strîns peste 700.000 de euro, bani destinați ajutorării țării. ● De apreciat gestul ROMGAZ de a cumpăra acțiunile deținute de EXON MOBILE, cu scopul de a deveni acționar majoritar în ce privește exploatarea gazelor din Marea Neagră. ● Cîștig la două capete la Societatea Electrica S A, unde, pe de o parte, directoarea Corina Popescu a acceptat să-și părăsească postul cu un an înainte de încheierea mandatului în schimbul sumei de 400.000 de euro (în loc de 750.000 de euro, cît figura în contract), iar de cealaltă parte, în locul doamnei incomode a fost adus Alexandru Chiriță.

a vorbit despre folosirea de către Batalionul Azov ca emblemă a organizației lor a simbolului nazist „Wolfsangel”, utilizat de trupele SS în cel de-al II-lea Război Mondial.

Despre aceleași lucruri scrie și CNN într-un articol din 30 martie a.c., dar și cotidianul britanic The Guardian, care, pe data de 14 septembrie 2014, scria un articol cu titlul „Luptătorii Batalionului Azov sînt cea mai eficientă armă a Ucrainei, dar pot fi și cel mai mare pericol pentru ea”, articol în care jurnaliștii făceau referire la ideologia nazistă, la simbolurile naziste pe care le folosesc, dar și la negarea Holocaustului în care cred membrii săi.

Înțelegem acum la cine se referea Putin atunci cînd, încălcînd orice reguli internaționale, trecea armata rusă peste frontiera de stat a Ucrainei, atacînd instalațiile militare ale acesteia și locurile în care știa că se ascund membrii formațiunii militare de extremă dreapta Azov. Îmi pot explica astfel de ce soldații ruși îi filtrează extrem de bine pe cei care ies din combinatul Azovstal din Mariupol, ca să nu le scape membrii acestei grupări de extremă dreapta.

E limpede că Vladimir Putin a săvîrșit un act de război invadînd Ucraina, e limpede că oameni nevinovați și-au văzut viețile distruse și pe cei dragi morți, dar la fel de limpede e că există neonaziști în această țară, iar ei sînt un pericol pentru noi toți, fără ca asta să justifice în vreun fel războiul care există astăzi la granița nordică a României – un război care eu cred că putea fi evitat dacă conducătorii democrațiilor occidentale către care privim cu toții ar fi fost oameni înțelepți, lucrători în interesul nostru așa cum spunea J.J. Rousseau, și iubitori de pace.

Prin acest articol mi-am dorit să vă arăt cît se minte în presa internațională și cîtă ipocrizie există, În urmă cu 8 ani toate marile publicații ale lumii erau de acord cu orientarea nazistă a batalionului Azov, iar acum nimeni nu mai suflă nici un cuvînt despre asta. Noroc că internetul este o uriașă arhivă de unde poți extrage informații pentru împrospătarea memoriei.

„Amenințarea rusă, aproape de frontierele României”

Încă din primele zile al declanșării invaziei în Ucraina, autoritățile de la București, deși nedeclarat, au ridicat gradul de alertă la frontierele României. Deși atenția Kremlinului este îndreptată doar asupra Ucrainei, spun analiștii, asta nu înseamnă că nu ar exista o posibilitate ca războiul să ajungă și mai aproape de România. Au existat în aceste ultime zile speculații cu privire la o posibilă intrare a trupelor rusești, inclusiv pe teritoriul Republicii Moldova, avînd în vedere că în statul separatist din Trasnistria există cel puțin 1.500 de soldați ruși. Printre cei care au tras, din nou, un semnal de alarmă, se numără și realizatorul Antena 3, Radu Tudor.

România, pe muchie de cuțit în timp ce Rusia distruge Ucraina

În ciuda asigurărilor din partea conducerii României, mulți locuitori se tem de atacuri rusești mai ample. Imediat după declanșarea ostilităților în Ucraina, pe 24 februarie, într-o intervenție televizată, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, declara că românii „nu sînt în pericol” și că nu ar trebui să fie îngrijorați pentru că „nu va exista un conflict militar între NATO

și Rusia”. Cu toate acestea, asigurările din partea autorităților ar putea avea un efect redus în România, membră NATO din 2004, unde mulți sînt pe muchie de cuțit de la atacul rusesc asupra Ucrainei.

În acest moment, dacă ne uităm la ce se întîmplă în Ucraina, spun analiștii, este mai mult ca sigur că Vladimir Putin este decis să nu renunțe la planul său, iar războiul nu se va termina curînd. Printre cei care au întărit aceste afirmații, se numără și realizatorul și analistul militar Antena 3, Radu Tudor. „Alianța NordAtlantică are informații precise din interiorul Puterii de la Kremlin despre planurile de atac care urmează în Ucraina. Să ne așteptăm la tot ce este mai rău, din această perspectivă.

Niciodată în Europa, de la al II-lea Război Mondial, nu au avut loc asemenea orori, iar invazia rusească nu este doar asupra Ucrainei, ci asupra întregii Europe. Sînt amenințate libertatea, democrația și este pusă la grea încercate întreaga Europă.”, spunea Radu Tudor.

„Acest război se apropie de noi”

Încă din prima zi, rrupele rusești au încercat să ocupe puncte strategice din Ucraina. Atacurile asupra orașelor

„Conflictele înghețate” ale lui Putin cu care presează Occidentul: Donbas, Moldova, Georgia, Nagorno-Karabah sau Siria

Rusia menține o prezență în multe războaie, uneori inactive în ceea ce ea consideră a fi zona sa de influență. Multe voci spun că bucătăria este un loc sacru pentru ruși și, pentru a continua cu comparația, Vladimir Putin își coace la foc mic mișcările pentru a face presiuni asupra Occidentului. Foaia lui de parcurs este binecunoscută, dar sînt multe manevre în umbră care îl fac, prin invazia Ucrainei, să devină unul dintre cei mai de temut bărbați din lume. Moscova gestionează așa-numitele „conflicte înghețate”, care sînt acele ciocniri, mai mari sau mai mici, care variază în intensitate în funcție de cît de dornic este Kremlinul să apese butonul roșu și să facă presiune asupra adversarilor săi de cealaltă parte a graniței. Ucraina este doar un alt capitol din carnetul de război și geopolitic al lui Vladimir Putin. Antonio Alonso, profesor de Relații Internaționale la Universitatea San Pablo CEU, explică pentru 20 Minutos că „în afară de a presa Occidentul cu conflicte înghețate, Rusia își rupe izolarea internațională”. Mai mult, în unele cazuri, cum ar fi în Nagorno-Karabah, „se poziționează ca făuritorul păcii. El devine un actor necesar”, scrie 20minutos.es. (…)

Războiul din Ucraina. Totul indică un referendum la Herson

Álvaro de Argüelles, analist geopolitic la El Orden Mundial, clarifică că „nu trebuie să cădem în tentația de a explica acest lucru din punctul de vedere că este doar un plan Putin. Sînt conflicte care sînt înrădăcinate pentru că sînt greu de rezolvat, care sînt în mare parte etnice”. Desigur, analistul este de acord că „Oarecum, Putin, atunci cînd vrea să facă presiuni asupra Occidentului, are posibilitatea de a le reactiva, dar nu cred că sînt latente din cauza unei decizii a Rusiei”. Privind în perspectivă, De Argüelles vede chiar posibilitatea de a vorbi despre guverne-marionete, așa cum s-a întîmplat deja în cazul Ceceniei. „Scopul este ca Rusia să găsească un guvern care, în cele din urmă, vorbește în numele său. De fapt, totul indică un referendum la Herson pentru proclamarea unei a treia republici autonome (după Donețk și Lugansk). Este o modalitate pe care Rusia o folosește pentru a crește”, comentează el.

„Întrebarea este dacă Rusia va fi capabilă să mențină toate aceste conflicte latente sau faptul că se va concentra asupra Ucrainei o va face să le uite sau chiar să le reînvie pentru că instabilitatea crește”, afirmă el, introducînd variabila că NATO „le

poate reactiva pentru a constrînge Rusia la rîndul ei”. Donbasul a devenit exemplul clar al modului în care Putin măsoară temperatura conflictelor. Estul Ucrainei, aflat în război din 2014, a devenit din nou centrul invaziei Rusiei asupra țării, după ce Moscova a eșuat cu planul său pe scară largă, care includea preluarea Kievului. Trupele ruse au fost nevoite să-și recalibreze capacitățile și au decis să-și concentreze toată puterea într-o regiune scufundată în război sub scuza lui Putin de a „proteja populația” pro-rusă. Atacurile din Donbas s-au încrucişat dintr-o parte în cealaltă în ultima vreme, iar zona a fost sămînța revoltelor Euromaidan care l-au doborît pe Viktor Ianukovici (fugit cu elicopterul din țară, conform numeroaselor surse), ultimul președinte pro-rus pe care l-a avut Ucraina și care acum tocmai se refugiază la Moscova. Lupta politică a devenit armată, iar Donețk și Lugansk sînt două enclave controlate de facto de Vladimir Putin pentru cel puțin două treimi. Obiectivul Rusiei este să controleze întreaga regiune și, dacă este necesar, fie să o gestioneze ca „satelit”, fie să o anexeze.

Transnistria este un alt marcaj pe harta lui Putin Transnistria este un alt marcaj pe harta lui Putin. Acest teritoriu, situat între Ucraina și Moldova, s-a declarat independent față de poziția Chișinăului, iar Moscova „are grijă de el”, deoarece este un fel de depozit pentru aproximativ 20.000 de tone de arme rusești de la Războiul Rece și adăpostește aproximativ

port la Marea Neagră, precum Odessa, au creat temeri la București. Deși fără reușită, pînă la această oră, asta nu înseamnă că Putin renunță la ideea de a ocupa întreaga Ucraină.

Analiștii spun că lucrurile nu se vor opri aici, ceea ce determină NATO să-și întărească Flancul de est al alianței, pe teritoriul României. Recent, Klaus Iohannis anunța semnarea unui acord cu partenerii NATO în vederea suplimentării numărului trupelor Alianței NordAtlantice în România. „Dacă aliații au determinarea de a susține Ucraina, Rusia va dori să transforme această țară în Afganistanul Europei. Un conflict de lungă durată, un război care vizează terorizarea populației ucrainene, transmiterea amenințării dincolo de granițele Ucrainei, distrugerea economică și socială a acestei țări. Acest război se apropie de noi. Amenințarea rusă este aproape de frontierele României. Bătălia din Insula Șerpilor este avertismentul că Rusia se apropie cu războiul său invadator de frontiera noastră”, a mai spus Radu Tudor, conform Antena 3.

9 mai este o zi extrem de importantă pentru Federația Rusă, iar voci occidentale speculau ideea că Putin va declara, oficial, războiul împotriva Ucrainei și, implicit, împotriva NATO. Rămîne să vedem care va fi cursul acestei săptămîni.

PLAyTECH.ro

2.000 de bunuri ale trupelor ruseşti. Strîns legată de valorile URSS, Transnistria ar putea servi drept cale pentru ca Moscova să atace Moldova, o altă țară care se apropie din ce în ce mai mult de Occident și care, la fel ca Ucraina, a cerut să fie candidată la aderarea la UE.

În 1992 tensiunile au crescut în zonă și de atunci Transnistria este o republică independentă –recunoscută doar de Rusia – care trăiește sub controlul Kremlinului. În ultimele săptămîni, atacurile din zonă s-au intensificat, asociate cu „acte teroriste” atît ale autorităților locale, cît și ale Rusiei. Guvernul Republicii Moldova, confruntat cu această situație, a convocat chiar și Consiliul de Securitate de teama să nu se repete ceea ce se întîmplă în Ucraina. Și cert este că și Transnistria îi este utilă lui Putin în ofensiva sa împotriva Kievului pentru că Tiraspol, capitala, se află la doar 100 km de Odesa, o enclavă decisivă pentru a închide accesul Ucrainei la mare. De asemenea, confruntările dintre Armenia și Azerbaidjan din regiunea Nagorno-Karabah i-au servit Rusiei pentru a-şi menține influența. Experții spun că Putin este interesat să mențină zona sub „haos controlat”. Este un alt conflict înghețat în măsura în care, în ciuda faptului că atacurile au fost reduse de-a lungul timpului, flacăra este reactivată pînă astăzi. În martie 2022, versiunile azeră și armeană despre retragerea trupelor ruse au dus la o creștere a tensiunii. De ce? Pentru că la acea vreme Kremlinul a trimis „trupe de pace” în NagornoKarabah pentru a „securiza zonele de frontieră”. În total ar fi aproximativ 2.000 de soldați dislocați. Siria este un alt exemplu de conflict înghețat de Putin În afara Europei, Siria este un alt exemplu de conflict înghețat de Putin. Deocamdată, președintele sirian, Bashar al-Assad, nu ar fi putut rămîne la putere dacă nu ar fi fost sprijinul Rusiei. Rolul Moscovei rămîne decisiv într-un război care, din ce în ce mai departe de lumina reflectoarelor, rămîne activ. Dar cursul evenimentelor depinde în mare măsură de deciziile pe care le ia Kremlinul.

Pe lîngă toate acestea, sînt constante și manevrele Rusiei pentru „a speria” țările baltice. Estonia, Letonia, Lituania și chiar Polonia au suferit din cînd în cînd raiduri aeriene din partea luptătorilor ruși, lucru care s-a extins și în alte țări precum Danemarca sau Suedia. Acestea din urmă au denunțat asemenea raiduri în ultimele zile. Cazul suedez este și el special pentru că, împreună cu Finlanda, se pregătește să adere la NATO după decenii de neutralitate. Moscova a răspuns acestor intenții: vor exista „consecințe”. Care vor fi acestea ştie doar creierul lui Vladimir Putin.

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (VIII)

Mihail Gorbaciov (1)

Mihail Sergheevici Gorbaciov (2 martie 1931, Privolnoe, RSFS Rusă, URSS) a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 pînă în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea Războiului Rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990

Mihail Gorbaciov s-a născut într-o familie țărănească în satul Privolnoe de lîngă Stavropol, ca fiu al lui Serghei și al Mariei. A avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea țării s-a aflat Stalin, bunicii săi fiind deportați pentru vina de a fi fost culaci. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, a trăit vremurile grele ale ocupației germane după ce, pe 2 august 1942, armatele naziste au cucerit Stavropolul Deși germanii au fost alungați în februarie 1943, ocupația a înăsprit viața comunității rurale în care trăia tînărul Gorbaciov și i-a lăsat acestuia amintiri de neșters. Din 1946 pînă în 1950, Gorbaciov a lucrat ca ajutor de mecanizator în diferite ferme agricole din regiune sa, iar mai tîrziu avea să mărturisească faptul că munca țăranilor în acea vreme era ,,foarte grea”, în principal datorită cotelor în produse și taxelor pe loturile în folosință cerute de autorități. În plus, cum țăranilor nu li se eliberau acte de identitate, singura șansă a locuitorilor de la sate să părăsească munca pămîntului era înscrierea pe listele ,,orgnabor” –recrutarea de personal pentru proiectele de investiții industriale. Această situație l-a făcut pe Gorbaciov să se întrebe: ,,Care este diferența dintre această viață și iobăgie?”. În ciuda originii modeste și a greutăților din tinerețe, Gorbaciov a fost un elev fruntaș în timpul școlii, arătînd un interes special pentru istorie și matematică. După absolvirea cursurilor școlii din sat, și-a ajutat tatăl la strîngerea recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roșu pentru Muncă la vîrsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobișnuit pentru o persoană atît de tînără. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universității din Moscova (1950). Gorbaciov nu avea intenția să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decît o treaptă necesară pentru a accede la funcții importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice A devenit membru-candidat al Partidului în același an. În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Raisa Maximovna Titarenko; cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, apoi s-a transferat în Komsomol A ocupat funcția de prim secretar al organizației orășenești Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar, din aprilie 1958 și ca prim-secretar, din martie 1961. Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina. Din luna octombrie, Gorbaciov afost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist, în timpul căruia Nikita Hrușciov a anunțat planul său de propulsare a țării în comunism, în decursul 20 de ani, și de depășire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Doi ani mai tîrziu, Gorbaciov a fost promovat în funcția de șef al departamentului agricol din kraina Stavropol, apoi, la vîrsta de 35 de ani, a absolvit și cursurile la forma de învățămînt fără frecvență a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist.

șefi regionali de partid din URSS. În această perioadă, Gorbaciov a contribuit la reorganizarea fermelor colective, la îmbunătățirea vieții lucrătorilor agricoli, la mărirea loturilor individuale în folosință și a permis țăranilor o mai mare libertate în planificarea activităților. Datorită eficienței arătate în muncă, curînd a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. Un an mai tîrziu a condus o delegație sovietică în vizită în Belgia, iar în 1974 era deputat în Sovietul Suprem și președinte al ,,Comitetului pentru problemele tineretului”. A devenit membru al „Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS” în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct. În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întîi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai tîrziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului, originar și el din Stavropol În timpul scurt în care protectorul său a fost la cîrma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborînd cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eșaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial și regional. În această perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov și Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai tîrziu printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrînd ca secretar adjunct.

Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilități de călătorie în străinătate, voiaje care aveau să schimbe în mod profund viziunile politice și sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegație sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegație în vizită în Canada, unde s-a întîlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau și cu membrii Camerei Comunelor și ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a întîlnit cu primul-ministru Margaret Thatcher. După moartea lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov, atunci în vîrstă de 54 de ani, a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985 El a devenit, astfel, primul lider al partidului născut după victoria Revoluției bolșevice. Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul osificat și economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului (transparenței), perestroicăi (reconstrucției) și uskoreniei („accelerării” dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.

reformele interne (1)

Din acel moment, cariera sa a avut o evoluție ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri

Gorbaciov a introdus în cadrul așa-numitului program perestroika reforme economice, despre care credea că vor ridica nivelul de trai al populației și productivitatea muncii. În acele vremuri, numeroase dintre reformele sale au fost considerate radicale de către birocrații conservatori ai partidului. În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat și că reorganizarea lui era imediat necesară; la început, reformele lui au fost cunoscute ca uskorenie (accelerare), dar, mai apoi, termenul perestroika (reconstrucție) a devenit mult mai popular. Gorbaciov nu se afla pe un teren virgin. Deși epoca lui Brejnev era considerată în general ca una a stagnării economice, se desfășuraseră o serie de experimente economice, în special în întreprinderile mixte cu companiile străine. O serie de idei reformiste fuseseră discutate în cercurile managerilor socialiști cu idei novatoare, care folosiseră facilitățile oferite de Komsomol ca pe un forum de discuții. Așa-numita ,,generație Komsomol” avea să se dovedească cea mai receptivă la inițiativele gorbacioviste și rezervorul de cadre pentru

viitoarea clasă a afaceriștilor post-sovietici, lucru valabil în special în statele baltice. După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost adoptat de Plenara CC al PCUS din aprilie. Într-un discurs ținut în mai la Leningrad, Gorbaciov și-a apărat în mod public programul de reforme, iar pentru aplicarea acestora l-a schimbat, în primă fază, pe ministrul Relațiilor Externe, Andrei Gromîko, cu Eduard Șevardnadze. Gromîko, numit în derîdere în Occident ,,Mr. Niet”, fusese timp de 28 de ani ministru al Afacerilor Externe și era considerat un personaj de modă veche. Robert D. English nota că, în ciuda lipsei de experiență diplomatică, Gorbaciov și Șevardnadze împărtășeau o viziune comună, o experiență comună în gestionarea problemelor agriculturii, ceea ce însemna că cei doi nu erau în nici un fel legați de complexul militaro-industrial sovietic. Prima reformă importantă introdusă de Gorbaciov a fost așa-numita ,,reformă a alcoolului”, menită a lupta împotriva alcoolismului răspîndit la scară națională în Uniunea Sovietică Prețurile la vodcă, vin și bere au crescut în mod semnificativ, iar vînzările au fost limitate. Cei care erau găsiți beți la muncă sau în zonele publice erau judecați și condamnați. Consumul băuturilor alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe podgorii faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate în filme. Această campanie nu a avut o influență importantă asupra reducerii alcoolismului, dar a avut un efect devastator asupra bugetului statului, rezultînd o pierdere de aproximativ 100 de miliarde de ruble, prin migrarea producției și vînzărilor de alcool pe piața neagră. Criticii lui Gorbaciov au mers pînă acolo încît au afirmat că reforma alcoolului a fost cea care a declanșat seria de evenimente care au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și la serioasele probleme economice cu care avea să se confrunte nou formata CSI Reformele radicale al perestroikăi au fost enunțate la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie-martie 1986. Mulți istorici, inclusiv Robert D. English, au remarcat lupta dintre ,,noii gînditori” și conservatori, în timpul căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu este reprezentat de șirul de evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl. După cum afirmă English, Gorbaciov și aliații lui au fost ,,dezinformați de complexul militaro-industrial” și au fost ,,trădați de conservatori”, care au blocat informațiile despre incident, făcînd să se întîrzie orice răspuns oficial. Jack F. Matlock Jr. a afirmat că Gorbaciov a cerut autorităților să dea ,,toate informațiile”, dar ,,birocrația sovietică a blocat fluxul informativ”. Evenimentul tragic de la Cernobîl și reacția întîrziată a autorităților sovietice au atras iritarea comunității internaționale și mulți străini l-au făcut responsabil pe Gorbaciov. În ciuda acestora, English a sugerat că ar fi existat și un ,,rezultat pozitiv” al dezastrului de la Cernobîl, datorită faptului că Gorbaciov și colaboratorii săi reformiști au primit un impuls puternic pentru reformele privitoare la politica internă și externă. Schimbările din URSS au continuat în pas alert.

Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul maturității procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulți candidați, numirea nemembrilor de partid în funcții guvernamentale și adîncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie. În acest an, luna mai se va dovedi o lună a crizelor de tot felul. Tînărul german Mathias Rust a reușit să aterizeze cu un avion de dimensiuni mici lîngă Piața Roșie din Moscova, fără a fi detectat de apărarea antiaeriană. A fost o lovitură dură dată armatei, iar Gorbaciov a ordonat schimbări masive de personal, începînd cu cele mai înalte eșaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al Apărării. (va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

Medicina energo-informațională –calea spre însănătoșire

Fizica cuantică stă la baza tuturor studiilor de neurobiologie din lume, fiind o fizică modernă, care analizează capacitatea materiei de a emite informații. Trăim într-o perioadă a tehnologiei informatice care ne pune la dispoziție posibilități nevisate în urmă cu cîțiva ani. Medicina energo-informațională tratează omul în integralitate: suflet, corp și spirit. Capacitatea de autovindecare a organismului nu este un secret, ci o corelare complexă între psihic, sistemul imunitar și corp.

Afecțiunile emoționale ne pot îmbolnăvi, fiind cunoscut faptul că stresul declanșează debusolări în sistemul circulator, cardiac și imunitar, în metabolism și, astfel, intensifică durerile. Însuși Hipocrate spunea la vremea lui că antrenamentul psihicului trebuie integrat în sistemul de sănătate.

Medicina altenativă energo-informațională încearcă să ajute pacientul să își focuseze evoluția bolii prin conștiință, fără a apela exclusiv la medicamente. De exemplu, cardiologul american Herbert Benson a observat, încă din anii ʼ70, faptul că valorile tensiunii arteriale pot fi modificate prin meditație. În aceeași perioadă, biologul molecular Jean Habat Zinn, de la Universitatea din Massachusetts, observa într-un studiu importanța meditației în tratarea bolilor cronice (psoriazis, depresie, dureri). Astăzi știm faptul că, dacă

O istorie a farselor (248)

De la restaurator, la fasificator de artă (2)

Ca şi Eric Hebborn, înfuriat de modul în care sînt trataţi pictorii de către negustorii şi instituţiile de artă, la începutul anilor ’50, Tom Keating s-a folosit de talentul său de restaurator pentru a falsifica o gamă largă de tablouri aparţinînd mai multor artişti –Rembrandt, Goya, Constable, Turner, Gainsborough, Renoir, Degas şi, în special, Samuel Palmer. Mai tîrziu, susţinînd că scopul lui nu este de a face bani (spunea că cea mai mare parte din munca sa a oferit-o cadou în loc să o vîndă), ci de a-i batjocori pe aşa-zişii experţi, el se considera ca aparţinînd unei frăţii nemuritoare de pictori, cu misiunea de a răzbuna artiştii traşi pe sfoară de negustori şi lăsaţi să moară în sărăcie. Keating avea sentimentul mistic că aceşti artişti din trecut „se vor coborî asupra lui“ pentru a-l inspira în noua sa misiune. Într-o dimineaţă, s-a trezit şi a descoperit pe şevaletul său ceea ce semăna cu un autoportret al lui Degas, înlocuind astfel pînza la care el lucrase cu o zi înainte – aparent, Keating pictase în timp ce dormea.

Timp de peste un sfert de secol, a umplut piaţa cu două mii cinci sute de tablouri false. Pe majoritatea, Keating scrisese, cu vopsea albă de plumb ce avea să fie depistată în urma testelor cu raze X, cuvîntul „fals“ sau chiar îşi indicase propria semnătură. În alte tablouri, a inclus portrete minuscule ale artistului pe care îl imita. Astfel, şi-a recunoscut frauda în faţa oricărei persoane destul de inteligente să îşi dea seama de ea. Dar nimeni nu şi-a dat seama pînă în 1976 cînd, dintr-o dată, Keating a scos pe piaţă treisprezece tablouri ale lui Samuel Palmers, necunoscute pînă atunci. Hîrtia folosită era una modernă: deja lui Tom nu-i mai păsa şi, cînd a fost demascat de către Geraldine Norman, corespondent al ziarului The Times, i-a mărturisit jurnalistei foarte rapid ceea ce pusese la cale şi a colaborat fericit cu ea cînd aceasta s-a hotărît să scrie Evoluţia falsurilor, o relatare ironică a carierei lui. Totuşi el a refuzat să îi furnizeze o listă cu toate falsurile realizate: de ce să le uşureze munca experţilor pe care îi dispreţuia atîta?

Judecat pentru fraudă în 1977, la Londra, cazul a fost abandonat după cinci săptămîni datorită îndoielilor apărute la adresa sănătăţii sale mentale. Atît cît a durat procesul însă, presa a avut ocazia de a demasca

organismul este adus în echilibru energetic și autoreglat, meditația are efectele scontate. Un alt cardiolog de seamă susține că, inclusiv în cazul bolnavilor cardio-vasculari, arterele defecte se pot reface prin meditație. Printre pacienții săi se numără și fostul președinte american, Bill Clinton. De asemenea, tehnica meditației s-a dovedit a fi foarte eficientă și în cazul celor ce suferă de cancer de prostată, Susan Lutgendorf, psiho-neuro-imunolog la Universitatea din Iowa arătînd că orice stadiu de cancer poate fi ameliorat.

Stresul este menționat în toate studiile de specialitate pentru faptul că susține și mărește dezvoltarea celulelor cancerigene, scurtînd, astfel, viața. Blocajele emoționale joacă un rol major în sănătatea noastră, deoarece stopează cursul energetic în organism, fiind una dintre cauzele principale ale îmbolnăvirilor.

Tratamentele oferite de medicina energo-informațională se axează pe cauză, nu pe simptom. Focusul este pus pe readucerea organului bolnav în echilibrul propriu și conectarea lui energetică la metabolismul general al corpului. Bolile cronice indică sistemele care nu mai funcționează în corp. Printre exemple putem aminti faptul că energia corpului este dereglată, că

negustori de artă escroci şi experţi ignoranţi: toată Anglia se prăpădea de rîs în faţa derutei şi eşecului suferite de lumea artistică, care nu a avut altă soluţie decît să turbeze de mînie pe măsură ce Keating devenea o celebritate. Cu barba căruntă şi cu un simţ al umorului ce inspira afecţiune (ascunzînd, de fapt, un sentiment adînc de nesiguranţă şi schimbările bruşte din starea lui de spirit), în curînd el avea să aibă propriul serial de televiziune, în care explica şiretlicurile folosite în meseria sa şi demistificînd arta în faţa unei audienţe fascinate. Cu toate acestea, a murit în urma unui atac de cord, cu două zile înainte de prima lui apariţie pe micul ecran.

Doar cu două luni înainte, în decembrie 1983, Keating avusese satisfacţia de a vedea cum galeria Christie’s scotea la licitaţie o sută cincizeci de exemplare din picturile sale pentru aproape 100.000 de lire sterline. Cîteva luni mai tîrziu, în septembrie 1984, o altă licitaţie organizată tot de galeria Christie’s, scotea la vînzare 204 tablouri ale lui Keating pentru o sumă de peste un sfert de milion de lire. Un „Monet“ şi un „Van Gogh“ au obţinut chiar 16.000 de lire sterline; un autoportret „Keating“ – 7.500 de lire sterline. Dar acesta nu a fost sfîrşitul, în curînd, pe piaţă au apărut şi reproduceri după creaţiile semnate de Tom Keating.

Dispariții misterioase (1)

Două compilaţii de evenimente ciudate publicate în anii ’50 declarau ca fapt real dispariţia subită, la 23 septembrie 1880, a fermierului David Lang, din Tennessee, SUA. Plecînd de acasă şi traversînd un cîmp în timp ce putea fi perfect observat de către soţia şi copiii lui, a dispărut, dintr-o dată, din vedere. Judecătorul August Peck şi un prieten de-al său călătoreau într-o mică trăsură pe o potecă învecinată cînd l-au observat pe David cum le făcea cu mîna în semn de salut, chiar înainte de a dispărea. În ciuda unor investigaţii minuţioase, Lang nu a mai fost văzut niciodată, deşi într-o seară de aprilie a anului 1881, la aproximativ şapte luni după incident, copiii lui au observat un cerc de iarbă îngălbenită, presată (de circa 46 cm diametru) chiar în locul în care tatăl lor dispăruse. Sarah, de unsprezece ani, a început să ţipe şi micuţii au fost uimiţi să audă vag cum tatăl lor striga după ajutor cu o voce din ce în ce mai slabă, pînă s-a estompat de tot... (va urma)

STUART GORDON

există o disbalanță a mineralelor corpului și un blocaj în sistemul de autoreglare sau poate prezența unui haos energetic în metabolismul mitohondriilor (uzina energetică a corpului).

În urmă cu 75 de ani, dr. Bach, inventatorul ,,Terapiei Florilor”, spunea că ,,medicul viitorului trebuie să urmărească în tratament două aspecte: 1. Să îi explice pacientului cît mai clar problema de sănătate pe care o are și să îl învețe cum trebuie să își mențină o stare de sănătate satisfăcătoare; 2. Să stăpînească legile psihicului și să cunoască conflictul dintre suflet și personalitatea pacientului, recomandîndu-i, totodată, remediul care îi poate întări trupul și liniști spiritul”.

Frica și atacurile de panică ne fac viața un coșmar, ne răpesc bucuria de a trăi și blochează procesele fiziologice de reglare a corpului. Medicina energoinformațională este medicina viitorului, avînd la bază fizica cuantică, ce analizează procesele fiziologice din corp aflate în permanentă interacțiune. O medicină care se focusează în tratamentele oferite pe readucerea organismului în propria balanță și pe refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Terapiile sînt destinate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă, administrarea medicamentelor de sinteză nefiind obligatorie.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Casete!

ORIZONTAL: 1) Oprit din acțiune – Luat în focuri pe pistă; 2) Sfîrșit de activitate – Stea de mare; 3) Duble la figură – Se țin de cuvînt; 4) Deschisă în comunicări – A fi avizat – Diferență de preț; 5) Negru pe alb – Formație aeriană; 6) Gimnast... la sol! – A insista; 7) Încercată de probă – Alean; 8) A fi tare de urechi – Esență de castani!; 9) Se bagă și el în ciorbă – Rocă vulcanică; 10) Lucrează pe apucate – Corpuri de iluminat la mare distanță.

VERTICAL: 1) Împins de la spate,,Memorarea condițiilor” (inform.); 2) Vechiul soldat – E de neconceput; 3) Poartă multă corespondență – Mod de prezentare; 4) ,,Fiu” la maurii spanioli – Vechiul terorist; 5) Tiruri goale! – Forme de depunere; 6) Moment de vîrf – Leziuni; 7) Strigăt cu care se îndeamnă boii –Vale în Italia; 8) Mică planetă din sistemul solar – Cale!; 9) Patul puștilor – Vrăjmaș; 10) Trecător printr-o depresiune – Registre în care se înscriu operațiile economice ale unei întreprinderi.

DICȚIONAR: STC; AVI; STU; AOST GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DECONSPIRĂRI”

1) sEVErITATE; 2) oPErATA – Im; 3) LInoTIPUrI; 4) ILAr – nAn – r; 5) CALITE – ITA; 6) ITI – ArATAT; 7) T –TERASARE; 8) ACAPARARI; 9) NET – BEL – FA; 10) TrEnA – TrEn

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

Lucian Blaga

El s-a întrupat din larma născută „Cînd urlă din Tracia vîntul/ năprasnic şi valuri şi valuri ridică...“, după cum psalmodia Sofocle în „Antigona“. Din muţenia, de peste milenii, a lui Inocenţiu MicuKlein care, aidoma lui, a căpătat tîrziu darul vorbirii, iar miracolul acesta l-a întors către obidiţii săi români ca pe o suplică binefăcătoare... Din puterea lui Iulianus cel Tînăr, care a stăvilit ciuma intr-un sector al Romei doar printr-un cuvînt, dar acela teurgic...

Din slăbiciunea femeilor cu tirs, înzăpezite pe vîrful Parnasului, unde mergeau să danseze în procesiune...

Din neştiinţa zeului Pan, care cînta din flautul cel cu şapte ţevi, egale la număr cu înţelepţii... Din ştiinţa umilului vlădică Pavel Tordaş, care prin Lancrămul anilor 1560 stăruia a se tipări cărţi româneşti, predica şi întrunea sinoade ale străvechii noastre legi... Din epifaniile veneraţiei antice şi din ereziile lumii moderne...

Din spiritul patern al „popei cu barba de argint şi vorba de aur“, precum şi din tradiţia arhaică a mamei „cu părul cărunt, apoi ireal de alb şi ochii mari de basm“... Din epigrafia romană, cu reflexe horaţiene, de care e plin Ardealul, dar şi din legendele dacice fumegînd pe Bistriţa Aurie...

Din pactul faustic scris cu cerneală de arin şi din tulburarea apelor confesionale... Din „caracterul de basm“ al lumii în viziunea lui Novalis şi din legenda mişcatelor crînguri macbethiene, ce l-au făcut să se simtă toată viaţa „om de pădure“... Din perspectiva sofianică a bisericuţelor de lemn şi piatră risipite prin Alba, Sebeş şi Strei-Sîngeorz, dar şi din încenuşatul Pompei... Din Olimpul „casei de la vie“ al Lugojului, unde zodia sa a fost fulgerată de conştiinţa de sine a demiurgului, şi din întregul nostru duh mioritic, de popor străvechi de agricultori şi oieri, în trunchiul căruia magicul şi miticul pîlpîie ca aurul stelelor... Din toate acestea s-a născut Lucian Blaga, cel „mut ca o lebădă“. Dacă Orfeu s-ar fi apucat de scris cu siguranţă că aşa ar fi arătat. Să nu fi cunoscut poetul şi filozoful satul românesc, după cum susţineau nişte nefericiţi sileni? Dar el era însuşi satul, în toată profunzimea somnului său născător de vise şi iluminări, el era cea mai vie dovadă că rădăcinile în alb-negru ale Greciei s-au smuls din Hiperboreea noastră, iar pe locul gol au încolţit apoi grîul şi sarea Romei. Înainte de a avea o gîndire mitică, Blaga a avut un puternic simţămînt istoric, o clarviziune asupra trecutului acestui neam care a ţîşnit întreg în fiinţa sa, ca unda de apă de sub pragurile ierbii. Ceea ce pentru poezia şi filozofia europeană, mai cu seamă de factură germană, era o nostalgie îndepărtată după aticismul lumii antice, pentru Lucian Blaga a fost o revelaţie organică a moştenirii româneşti. Nu de la curentele europene avea să înveţe el gîndirea poetică în parametrii clasicismului etern, de vreme ce Şarpele glykon, cavalerii danubieni şi divinităţile de tot felul mai populează şi azi, cu fantasmele amintirii lor, spaţiul de o armonie etică desăvîrşită în care s-a născut poetul.

„Tot ce gîndeşte şi creează un român – declara el în luna mai a anului 1942 – trebuie să poarte amprenta specificului românesc. Indiferent de unde vor fi luaţi eroii, subiectele, unde se petrece acţiunea. Prin însuşi faptul că o operă de literatură este produsă din capul unui român, e specific românească. E greşit să considerăm că ar fi

românesc numai ce se petrece de exemplu la ţară, cum au înţeles sămănătoriştii. Nu interesează, în problema aceasta, forma, coloratura, elementele exterioare. E un fel superficial de a vedea lucrurile. Interesează spiritualitatea“. Din perspectiva acestei spiritualităţi, cu metodă şi gravitate, Lucian Blaga a făurit o operă fără predecesori şi, probabil, fără urmaşi. „Risipei se dedă florarul“ – spunea atît de frumos, iar cu această risipă a îmbogăţit Biblioteca naţională şi universală cu creaţii pe cît de diverse, pe atît de egale valoric, în genuri pe care nici un român nu le-a stăpînit, deopotrivă, atît de bine: poezie, dramaturgie, filozofie, eseu, proză, aforism. Pe „malurile amarandine ale bătrînului Danubiu“, după cum elogia Nicolae Filimon frumuseţile Vienei, am putut citi, pentru prima oară în original, un document provenind de la Blaga. Nu era un manuscris poetic, nici o însemnare de student, cu atît mai puţin o scrisoare de familie. Era pur şi simplu o cerere adresată la 3 octombrie 1917, în plin război de făurire a României Mari, comitetului de conducere al Societăţii România Jună, prin care viitorul mare poet solicita acordarea „unei mese gratuite din fondul pentru masă al studenţilor români“. Inima mi s-a înmuiat cînd am văzut alături un certificat de paupertate, din care reieşea că nu poseda „nici un fel de avere, mişcătoare sau nemişcătoare“. Asta scria, la 22 ani, cel care era, totuşi, în deplinătatea sărăciei sale, posesorul unei uriaşe averi: talentul său.

Învăţa-vor tinerii scriitori ceva din pilda de o mare modestie şi nobleţe a creatorului? Virtuţi pe care, să nu uităm, le-a păstrat nealterate întreaga sa viaţă, chiar şi cu spada de academician la şold, sau în misiunile sale diplomatice. Adevărul este că era nevoie de Lucian Blaga în cultura română, adică de un creator care să capteze într-un alt şuvoi decît acela eminescian sevele spiritualităţii poporului. El rezonează astfel numai cu Eminescu, şi anume acela din „Memento mori“, „Odă în metru antic“, Scrisori, cosmogonii şi proză poematică, iar dacă stai bine să te gîndeşti aceasta este direcţia cea mai profundă a înzestrărilor româneşti. „Totul la Lucian Blaga – scria G. Călinescu în Istoria sa – este proaspăt, trăit în toată intensitatea senzaţiei şi cu un sens metafizic“. Versurile sale se află într-o naturală neorînduire, precum casele satelor din Ardeal, dar sub fiecare dintre ele veghează cîte o cuminţenie a pămîntului, cu chip de şarpe fantastic. El a revoluţionat limbajul poetic românesc, născînd, totodată, şi cel mai viabil limbaj filozofic de la noi, dar a spulberat frontiera dintre poezie şi filozofie, fiind mai poet decît Nietzsche, mai filosof decît Goethe. Şi pentru că noi am omagiat nu de mult naşterea sa, petrecută în urmă cu 90 de ani, într-un 9 mai, fie-mi îngăduit să mă gîndesc la acel timp fericit cu înseşi vorbele Profetului: „Atîtea stele cad în noaptea asta/ Demonul morţii ţine parcă în mîini pămîntul/ şi suflă peste el scîntei ca peste o iască/ năprasnic să-l aprindă“. Şi tot el, copilul genial care s-a pronunţat tîrziu, dar irevocabil, care clădea biserici „din nisip jilav“, care a arătat mai apoi că Ardealul sună nu numai din clopotul viscolitor al lui Goga, ci şi din zăpada fluturilor şi a iezilor pe mormintele vechi, a mai spus ceva memorabil. Această frază, mai adîncă decît Calea laptelui, poate fi un răspuns la toţi aceia care l-au şicanat în ultimii ani de viaţă şi, de parcă intoleranţa de atunci n-ar fi fost de ajuns, îi mai caută şi azi pete în soare: „Numai operele mijlocii sînt ireproşabile, cele mari niciodată“. Şi, deşi ar fi foarte greu să mai se spună ceva nou despre magnifica sa operă, voi îndrăzni să afirm că, dacă el a fost „mut ca o lebădă“, îi revine generaţiei noastre datoria de a vorbi şi de a-i şlefui statuia în posteritate.

La... „şi alţii“...

Sînt rezultate date-n „Epigrama“

De la concursuri care se mai țin Participînd, pe vremuri, îmi dau seama Eram pe la „... și alții“, cel puțin!

Azi nu mai știu cine mai jurizează

Cu obiectivitate, mă abțin

Constat că neștiuți se promovează

Iar eu nici la „...și alții“ cel puțin?!

De fapt, mi-am zis: „nu mă interesează!“

Concursurile-s doar o provocare

Consolidez ce-am învățat de bază

Fundamentală-i o... participare!

Deci nu-mi doresc o strîmbă afirmare

Fără criterii promovat, nu țin

Nu-s obsedat, doar clipă de mirare

Că nici arar n-am loc de contestare

Adică la „...și alții...“, cel puțin!

Amin!

LIVIU ZANFIRESCU

Eugen Barbu (1)

1. E timpul să mai scriem despre marile personalităţi ale culturii şi atunci cînd sînt în viaţă, nu doar cînd nu mai e nimic de făcut, cînd asistăm neputincioşi la trecerea lor în nefiinţă. Într-un memorabil poem din cartea „Osînda Soarelui“, Eugen Barbu se interoga: „Ce ştiam eu despre Germania?“. Urma să mă întreb oarecum în acelaşi fel: ce ştiam eu despre Eugen Barbu, înainte de a-l cunoaşte? Şi, în general, ce se poate şti şi afirma despre un om pe care nu-l cunoşti decît din citite sau auzite, din efuziunile sau umorile negre ale altora? Îmi amintesc că eram elev la Liceul „Nicolae Bălcescu“ (fostul Colegiu Sf. Sava), prin anii 19651966. Îmi făcusem obiceiul, nechemat de nimeni, de a participa la cenaclul „Nicolae Labiş“. Pentru un băiat venit din mahalaua săracă a Rahovei, casa Monteoru, clădită chiar în anul morţii lui Eminescu, era un palat de vis, cu tunelul său de oglinzi ce se adînceau una în alta la infinit, cu mugurii de cristal ai candelabrelor, cu o întreagă atmosferă de capiteluri byzantine care îmi întăreau convingerea că nu numai burghezia ştiuse să trăiască, dar şi proletarii veniţi la putere. Îl iubeam din cale afară pe Labiş, eram atît de naiv şi pătimaş încît îl consideram a fi cel mai de seamă poet român după Eminescu. Ţin minte că într-una dintre vacanţele de vară petrecute pe malul Oltului, la rudele mele dinspre tată, îmi procurasem de la magazinul sătesc al Cherleştilor o ediţie masivă cu coperţi roşii, pe care Gheorghe Tomozei o tipărise şi îngrijise în amintirea tînărului poet. Atunci se născuse dragostea mea pentru atît de tragic dispărutul autor, eram gelos pe cei care l-au cunoscut şi încă îi mai desluşeau în văzduh amintirea vocii, citeam cu frenezie gazetele studenţeşti care comemorau 10 ani de la moartea sa, ştiam pe de rost poeme şi cicluri întregi... Acolo, la Cenaclu, mă simţeam întru-cîtva în intimitatea „albatrosului ucis”, dar treptat descopeream că ţara mai năştea poeţi şi încă unii aveau să se dovedească tot atît de redutabili ca şi Labiş, ce-i drept, la vîrste ceva mai evoluate.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Părinți educați, copii fericiți

Un document intitulat Strategie Națională și Educație Parentală „Părinți educați, copii fericiți” a fost supus consultării publice în perioada 20 aprilie - 2 mai. Lăsînd la o parte faptul că mi se pare ușor revoltătoare ingerința statului în educația mea și, implicit, a copiilor mei, frapează data pe care și-au ales-o autorii acestui document pentru a-l supune dezbaterii publice – perioada Paștelui și a zilei de 1 mai, cînd românul e obișnuit să petreacă și nu să fie atent la știri pentru

a vedea ce mai coc guvernanții. Probabil ați observat că aceste dezbateri publice, obligatorii pe legi sau proiecte, nu se anunță niciodată în media sau social-media pentru a ajunge la cunoștința publicului, ci sînt anunțate pe site-urile ministerelor de profil, unde oricum nu le găsești nici să dai cu tunul, pentru că rubricile respectivelor site-uri sînt extrem de stufoase și greu de descîlcit.

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Transumanismul

Mișcarea intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea fundamentală a condiției umane prin rațiune, aplicată în special prin dezvoltarea și accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrînirea și să mărească mult capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane (cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrînirea și moartea involuntară) este cunoscută ca mișcarea transumanistă.

Intelectualii care au gîndit-o prin anii ʼ80 nu au făcut rău, cu mențiunea că, că dacă doreau eradicarea prostiei, era suficient să îmbunătățească sistemul de învățămînt și cel de gîndire critică. Cît privește suferința, îmbătrînirea și moartea involuntară, acestea sînt consecințe ale mersului vieții, pe care nu le poți corecta decît dacă ești Dumnezeu. Personal, înțeleg de aici că inițiatorii transumanismului vor să se asemene Creatorului tuturor, și să I se substituie.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” (Marius Budărăscu - ,,Zadarnică luptă”)

Se zice că, în momentul în care comandantul unui vas de croazieră a constatat că, din motive tehnice, nava se va scufunda, a dat ordin ca tuturor pasagerilor să li se înmîneze cîte o cutiuță cu alifie contra rechinilor. Evident că neliniștea oamenilor a fost oarecum atenuată, toți se ungeau de zor cu crema-minune, iar cineva l-a întrebat pe comandant dacă, odată unși, nu vor mai fi mîncați de rechini. Răspunsul acestuia a fost scurt și sec: ,,Vă mănîncă, dar cu scîrbă!”.

Cam așa s-a întîmplat și cu România în ultimii 3-4 ani, cînd, după ce ni s-a spus că ,,Țara a eșuat!”, comandantul Iohannis ne-a ,,liniștit”, la modul: ,,Fiți calmi, dacă e pandemie, vom cumpăra vaccinuri, bune, rele, expirate sau nu, letale și aflate în stadiul de experiment, nu contează, le luăm, să fie acolo!”. Sau: ,,Sînt probleme cu pensiile? Nu-i bai, le vom recalcula!”, și au trecut deja vreo 2-3 ani de cînd s-a făcut promisiunea. Apoi: ,,A venit criza economică? Nu vă impacientați, veți primi vouchere!”, dar nu acum, ci prin iunie sau iulie. ,,S-au mărit facturile? Ei bine, le vom plafona!”, numai că pe ,,băieții deștepți” care le-au mărit îi doare la bască de ceea ce promite bossul. ,,Vă temeți de război? Se rezolvă și asta, că nu-i mare lucru să-i ajutăm cu arme pe ucraineni, să-i omenim din banii românilor pe bogătașii refugiați din Ucraina și să-i cazăm pe soldații americani, germani, francezi ș.a., care neam de neamul lor nu vor călca pe respectivul front. De fapt, ce zic eu front în Ucraina, că acolo totul s-a transformat rapid într-o zonă turistică de prim rang, unde mari personalități europene și chiar mondiale se calcă pe picioare, înghesuindu-se să facă poze cu Zelenski”. Ei bine, dacă a tunat și i-a adunat, pe cine credeți că i-au fotografiat, din profil, Serviciile Secrete rusești, la pelerinajul din Ucraina? Pe Lolek și Bolek? Nu! Pe Stan și Bran? Nu! Hai, să nu mai prelungim așteptarea. E vorba de Cîțu și Ciolacu, sosiți, pe rînd, în calitate de reprezentanți ai Parlamentului, adică ai sistemului legislativ al țării, deși ei nu aveau ce căuta acolo, astfel de vizite fiind de competența reprezentanților Guvernului, inclusiv al Ministerului Afacerilor Externe. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Zi și noapte se maimuțăresc/ Defilînd pe micile ecrane./ Ne-a ajuns blestemul țigănesc/ Ce coșmar! Ce fețe mitocane!” (,,Lumea românească”). Se vorbește în tîrg că, la întoarcerea în țară, Cîțu s-a certat la cuțite cu Ciolacu, motivul fiind acela că alianța guvernamentală scîrțîie din toate încheieturile, ceea ce este adevărat, dar asta le-a spus-o, în urmă cu vreo trei ani, actorul Gheorghe Vișan: ,,De cînd cu PSD-ul la putere, ne-am umplut de rîie, dar dacă va veni și PNL-ul, ne vom umple și de păduchi!”. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Poveste cu oameni și cîini

Am să vă istorisesc acum cîteva întîmplări adevărate, ai căror eroi sînt niște cîini. În anul care de-abia s-a încheiat mi-au murit nu mai puțin de 3 cîini. Am început cu sfîrșitul, deci cu moartea lor, ca să nu plîngeți mai tîrziu, mai ales aceia dintre voi care sînt atît de miloși, încît nici la televizor nu se uită atunci cînd sînt chinuite ori împușcate animale. Întîi s-a stins Stela – o cățelușă maidaneză, pe care am găsit-o în curtea unor țigani, lîngă Benzinăria din B-dul Alexandru Ioan Cuza. Era pui pe-atunci, abia dacă avea 6 luni. Probabil tatăl ei, aventurier, fusese un collie, fiindcă Stela semăna cu Lassie, din serialul de Televiziune: blăniță lungă și mătăsoasă, guler și piept alb, mers elegant, de dansatoare de bolero. Într-o noapte, tot petrecîndu-mă mai mulți cîini de pripas în plimbarea pe care o făceam cu dalmațianul meu, Zar, la înapoierea spre casă, Stela, pentru a-mi face pe plac și a dovedi cît de credincioasă este, a luat-o înainte, a traversat strada hai-hui, numai într-o bucurie și-o țopăială, dar… Un taxi condus nebunește a lovit-o, în plin, azvîrlind-o cîțiva metri, pe trotuar. N-a murit. S-a tîrît, înnebunită de spaimă, pînă sub o mașină, parcată lîngă un bloc. Foarte greu am scos-o de-acolo. Am ținut-o pe balcon. A doua zi am dus-o la doctor: avea fractură de bazin și o rană urîtă la gură. Luni de zile s-a agitat, pe picioarele din față, de la un capăt la altul al balconului, chinuindu-se îngrozitor, mai ales că dăduseră iama căldurile verii, iar în blana ei mițoasă vă închipuiți ce greu îi era. În august, cred că era prin 1986 sau 1987, am plecat cu familia la Mare. Nu puteam să iau și un cîine bolnav, n-aveam unde să-l țin, deja aveam dalmațianul meu. Am rugat-o pe o doamnă care avea curte să o găzduiască pe Stela a noastră. Atunci cînd ne-am întors, după două săptămîni, nici n-am intrat bine în București și primul drum nu l-am făcut acasă, ci la fetița noastră: se refugiase sub o scară de piatră, într-un fel de peșteră minusculă, unde stătuse 14 zile și 14 nopți, rareori ieșind, în mare taină, să lipăie laptele pus de gospodină într-o strachină. În momentul în care am strigat-o și m-am aplecat, în genunchi, să o iau, m-a mușcat de deget. Nu rău. Dar era clar că se sălbăticise. Ori dorea să ne pedepsească, fiindcă am abandonat-o și tare mult s-a chinuit! Cu chiu, cu vai, am scos-o deacolo, am dus-o acasă și, după cîteva luni, și-a revenit. Nu mergea chiar foarte bine, o „aruncare” ciudată a lăbuțelor din spate tot avea, dar totul la ea degaja farmec și grație, fiindcă era plină de iubire. După cîțiva ani, chiar a făcut două rînduri de pui, o frumusețe, cu dalmațianul Zar. A trăit așa, în casa nouă unde ne-am mutat, ani buni. Era „cîntăreață”: cînd simțea agitație prin casă și prin curte, că ne pregătim să plecăm cu mașina în vacanță, dădea niște chiote inimitabile, își răsturna capul pe spate și spunea tot ce avea de spus,

(II)

adică „Mai sînt și eu pe aici, să nu mă mai lăsați pe la alte familii, că eu mor fără voi!”. Apoi se scărpina cu o lăbuță din spate pe coaste, într-un ceremonial atît de specific și cîinilor, și pisicilor, despre care iubita mea mamă spunea: „Acum cîntă la mandolină”. Multe nume i-am atribuit Steluței noastre, ca s-o alintăm: Isabela, Lebăda, Prințesa, Albă ca Zăpada ș.a. Și ea ne răsplătea cu tot ce putea ea să dea: cu dragostea ei totală, care uneori se manifesta prin cîte-o lăbuță pufoasă, așezată pe mîna sau pe pieptul nostru cînd stăteam întinși în pat și ne uitam la televizor, într-un gest de atragere a atenției, ceea ce se traducea prin: „Alo, Steluța e aici, ea vede și aude tot, nu-mi dați nici o pupare?”. Din păcate, dacă de altele s-a vindecat, rana de la gură nu i-a trecut niciodată. Timp de vreo 13 ani, cățelușa asta atît de curată a fost chinuită de o cangrenă a gingiei. Întîi i-au căzut dinții de sus. După care a început a-i putrezi carnea. Am dus-o la doctori. I-au dat antibiotice și alte medicamente. N-a fost unguent sau soluție pe care să n-o folosim. Dar boala se agrava și infecția s-a generalizat, în tot corpul. În ultimul an, Steluța noastră cea atît de elegantă, cu „helanca” ei albă, putrezea de vie și răspîndea un miros pătrunzător, de vietate intrată în descompunere. Apoi s-a produs deznodămîntul: întîi nu s-a mai putut ține pe picioarele din spate, o coboram scările în brațe, pe urmă a slăbit cumplit, am trecut-o pe perfuzii, dar ochii i se împăienjeneau, nu mai bea apă, de mîncat – nici atît. Într-un sfîrșit, a murit. Discret, cum a și trăit. Am îngropat-o în curte, lîngă iubirea și idolul vieții ei, minunatul dalmațian care a fost Zar, primul meu cîine din epoca maturității. Și tot chinul acestei cățelușe pentru ce? Pentru că un șofer bezmetic a gonit nebunește, într-o noapte, și a nenorocit-o pe viață.

La scurtă vreme, un alt cîine din generația lui Zar avea să se prăpădească. El n-a avut părinți, nici casă, nici măcar nume. Tot așa, într-o noapte, cînd l-am scos pe dalmațian la plimbare – desigur, pentru a lua și eu aer și a face mișcare – m-am pomenit că mi se încurcă printre cizmele ude (erau nămeți afară) o mogîldeață cu ochi negri și cap auriu. Era un pui de lup, corcitură, bineînțeles, dar de o frumusețe neasemuită. I-am spus Lupușorul și, uneori, Lupiță, Lupul Lupilor, Lup de buzunar, Lupul Blond, Bandit Internațional etc. N-aveam unde să-l țin. Am găsit un om, care s-a oferit să-l ducă la țară, în comuna Jilava. L-a transportat cu o mașină, chiar îmi amintesc ce era: o Dacie galbenă. Ei, bine, după 6 zile mă pomenesc că, în toiul plimbării nocturne, mă împunge cineva cu lăbuța, din spate, pe la glezne: era Lupușorul! Nu mi-a venit să cred! L-am luat în brațe, l-am privit ca pe-o minune a naturii: pur și simplu, el se întorsese, singur, pe jos, de la Jilava la București, acolo unde-i era drag, unde se născuse și unde cunoscuse o familie care s-a purtat frumos cu el și i-a dat pîine și un

Părinți educați, copii fericiți

(urmare din pag. 21)

Ei bine, strategia asta națională pentru educarea părinților este definită ca fiind ansamblul de programe, servicii și resurse destinate părinților, reprezentanților legali, persoanelor în grija cărora se află copilul, cu scopul de a-i sprijini pe aceștia în creșterea și educația copiilor, în conștientizarea rolurilor pe care le au și de a le îmbunătăți competențele parentale. Obiectivul principal al activităților de educație parentală este de a-i conștientiza pe părinți, reprezentanți legali, persoane în grija cărora se află copilul, cu privire la importanța rolului pe care îl au în susținerea creșterii și dezvoltării acestuia, pentru ca aceștia să-și amelioreze și să dobîndească unele cunoștințe, atitudini, practici de îngrijire și educație în conformitate cu recomandările psiho-pedagogiei moderne. Toată „reeducarea” părinților nu este obligatorie, pentru că educarea adulților nu are acest caracter, ci una opțională.

Mărturisesc că, în ceea ce mă privește, am beneficiat, împreună cu soția mea, de un astfel de program de educare, numit „Școala mamei”, iar cele învățate acolo mi-au prins foarte bine cînd s-a născut primul meu copil. Firește că susţinerea iniţierii, formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copiilor şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale tuturor. A susţine părinţii în interesul superior al copilului înseamnă, pe de o parte, a crea o cultură bazată pe dialog, cunoaştere şi participare şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.

Exemplele din alte state arată că politicile care privesc iniţierea, formarea şi dezvoltarea competenţelor parentale trebuie să pornească de la respectarea modelelor familiale şi educaţionale existente în realitate,

nume. Nici atunci nu l-am putut lua în casă, definitiv. N-aveam loc. Într-o seară, însă… Într-o seară, m-am pomenit cu Lupușorul la ușa mea, abia tîrîndu-se, era tot o carne vie, mușcat, sfîșiat, desfigurat, cu un ochi aproape scos. De bună seamă, îl bătuse un dulău fioros, gelos pe frumusețea lui. L-am operat pe Lupul, pe o măsuță din sufragerie, de vreo 3 ori. Pînă la urmă, a trebuit să fie castrat, altminteri murea. L-am oprit la mine, de tot. După ultima intervenție chirurgicală, făcută de prof. dr. Valeriu Seiciu, am dormit cu zgarda lui în mînă: eu în pat și el pe jos. La nevoie, eram capabil să fac și invers, adică să dorm eu pe jos. De ce? Ca să nu-și smulgă firele de la operație, orice mișcare a lui mă trezea. L-am vegheat cu încăpățînare, mă trezea din 5 în 5 minute, dar a supraviețuit. Cîteva săptămîni, a fost înfofolit cu bandaje, parcă era Apollinaire, sau un alt mare mutilat de război. Atunci cînd a putut să iasă la aer, s-a întîmplat o scenă sfîșietoare: Lupușorul l-a recunoscut, de la depărtare, pe dulăul care l-a nenorocit, și a început să urle, așa cum nu mai auzisem nici un cîine în viața mea, doar-doar voi înțelege că acela e monstrul, să-l pedepsesc, să-l învăț eu minte! Multe amintiri mă leagă de această păpușă vie, cu ochi plini și expresivi, ca niște ciorchini de granate, care ofta în somn, din adîncul rărunchilor, de-ți rupea inima. „Om Mic, Om Mic, ce-i cu tine, ce-ai pe suflet?” – îl întrebam. Într-o noapte din sîngerosul decembrie 1989, speriat de atîtea împușcături, Lupușorul a căzut, pur și simplu, într-o gură de canal dezafectat, dintr-o curte vecină. Timp de cîteva ore l-am căutat, l-am strigat, m-am rugat la Dumnezeu să nu-l fi nimerit vreun glonț. Într-un tîrziu, cînd pierdusem orice speranță, aveam să văd doi cărbuni aprinși, în fundul pămîntului: era Lupul Lupilor, Zmeul Zmeilor, Leul Leilor, Paraleul Paraleilor, puișorul meu fricos, care mă privea din fundul canalului, își ciulise urechile, icnea și gîjîia de frică, părînd a spune „Iartă-mă, tăticule, uite în ce-am intrat! Dar nu-ți fă probleme, Lupușorul e voinic, n-a pățit nimic, să nu mă bați!”. M-am trîntit pe burtă, în zăpadă, ca odinioară în Armată, am întins mîna dreaptă, l-am apucat, zdravăn, de ceafă, și, cu o pîrghie dificilă, dar necesară, l-am ridicat la suprafață. Ce dans de recunoștință, ce zbenguială, ce răsplată de mulțumiri! L-am iubit enorm pe acest cîine. Era cuminte, era frumos, se spăla ore în șir, înțelegea mai multe zeci de cuvinte, devenise cel mai bun prieten al copiilor, nu deranja pe nimeni, își făcuse culcuș după un fotoliu, în dormitorul meu, și acolo visa și ofta pînă în zori, gîndindu-se la ale lui și, poate, la cuțoaica aia care l-a fătat și l-a părăsit, cîndva. În vara lui 2000 a început să tușească. Respira greu. L-am dus la doctori. I-au găsit o pneumonie și ficatul mărit. Slăbea pe zi ce trece. Nu mai primea mîncare. Alți doctori. Alte medicamente. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor 5 ianuarie 2001, Bran

fără a impune modele unice considerate ideale. De asemenea, aceste politici trebuie să încurajeze părinții să analizeze, să înţeleagă şi, eventual, să propună alternative sau să transforme aceste modele conform nevoilor copilului şi ale familiei.

Termenii utilizați în descrierea acestui program sînt unii care nu sugerează obligativitatea sau înlocuirea modelelor educaționale și familiale existente, cu altele impuse de autorități, ceea ce este foarte bine. Pînă la urmă asemenea programe nu sînt rele atîta timp cît nu impun modele de educație neconforme cu ceea ce știm noi de sute de ani că înseamnă educația copilului, familia și normele morale de viață.

Totuși nu cred în reușita acestui program național, fiindcă el nu produce profit imediat și mult, adică singurele lucruri de care politicienii noștri sînt interesați. Așa cum a fost uitat și programul președintelui Iohanis, ,,România Educată”, de care eu personal nu am mai auzit nimic. La noi, lucrurile se mișcă doar dacă se obține profit imediat și consistent, altfel nu interesează pe nimeni, din păcate.

ETICHETA

Transumanismul

(urmare din pag. 21)

Pentru a face acest lucru s-au gîndit la fabricarea unor microcip-uri cerebrale pe care au de gînd să le implanteze în viitorul apropiat, în vederea creării unei comunicări între creierul nostru și lumea digitală.

Această „revoluție tehnologică – spune Klaus Schwab – are posibilitatea de a vă face mai umani”, delegînd sarcinile către roboți, ceea ce le va permite oamenilor să experimenteze lucruri „cu adevărat umane”, cum ar fi „dragostea”. Cum ai putea să fii mai uman cînd ai un cip în creier și de ce nu pot delega sarcinile mele către roboți fără cip-ul acela? Doar Schwab știe. Pe de altă parte pot să iubesc și fără ca alții să-mi facă munca, un factor uman care a ajutat omul să progreseze și să se dezvolte. De ce i-aș lua omului capacitatea de a acționa? Ca să-l moleșesc cu prea mult lux și lipsă de preocupare?

Observ cu tristețe faptul că majoritatea oamenilor preferă să-şi petreacă aproape toată viaţa – şi aşa destul de scurtă – pentru a dobîndi averi, lux şi bogăţie. Dacă vor avea roboți care să muncească pentru ei, ar începe să se plictisească foarte rău în

viețile lor, ceea ce i-ar împinge la tot felul de devieri comportamentale.

Aplicațiile acestui microcip implantat în creier ar trebui să-i ajute pe oameni să telefoneze cu mintea sau să scrie la computer doar gîndind. Astfel, Elon Musk dorește să realizeze o simbioză a creierului oamenilor cu inteligența artificială. Aplicarea acestui tip de cip este una foarte utilă în cazul persoanelor paralizate, care astfel ar putea, doar gîndind, să-și exprime dorințele, emoțiile, poate chiar să muncească. Inventatorul american Ray Kurzweil spunea că ,,mașinile ne fac mai puternici, mai deștepți. Chiar dacă nu sînt încă în corpurile noastre, pînă în 2023 ne vom putea conecta neurocortexul, partea din creier cu care gîndim, la Icloud”.

Sînt foarte interesante toate aceste progrese ale științei – trebuie să recunoaștem – dar sînt curios să știu ce efecte vor avea asupra creierului și corpului nostru microcipurile implantate. Cum vor fi alimentate cu energie? Ce influență negativă vor avea asupra sănătății noastre și a vieții? Cîți oameni vor muri din cauza asta – așa cum s-a dovedit deja că se întîmplă din cauza vaccinurilor anti COVID?

Nu văd rostul acestor ingerințe în trupul și mintea noastră, fiindcă sînt un sălbatic retrograd, prost cu diplomă, care trebuie reeducat. Sînt un ins care nu a înțeles încă faptul că singurul scop al vieții este acela de a acumula bogăție, putere și faimă socială. Faptul că faci afaceri și pari tot timpul ocupat cu lucruri importante, mașinile din care cobori, avioanele personale în care te sui, femeile frumoase pe care ți le atîrni de braț – toate acestea reprezintă scopul vieții transumaniștilor care caută să prelungească această existență prin orice mijloace. Au descoperit repede că nu-și pot prelungi tinerețea, că nu pot evita bolile, accidentele de tot felul care i-ar aduce în situația de a nu se mai putea

România ca AFARĂ!

(urmare din pag. 21)

Ce mai, trăim vremuri în care ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim (Marius Budărăscu, ,,Zadarnica luptă”). Poate vă întrebați de unde au avut bani toți acești ,,șobolani, viermi, maimuțe și lipitori din clasa politică românească” (Dan Puric) ca să umble creanga prin lume, în timp ce șeful lor trăgea concluzia că ,,Țara a eșuat!”. Cum de unde? De la popor, firesc, bani adunați prin impozitele, birurile și taxele de tot soiul. ,,Se taxează iubirea, somnul, nostalgia,/ Penumbra, deznădejdea și oftatul/ Și unghile care cresc într-una” (Adrian Păunescu, ,,Impozite biruri și taxe”). Dacă nu se strîng suficienți bani, tot îndrăgitul poet le-a dat soluția: ,,Puneți birul progresiv pe sărăcie!/ Impozitați și vîntul care adie!/ Impozitați și laptele de mamă/ Și pe nou-născuți, ce nu știu cum îi cheamă!/ Taxați sever și strîngerea de mînă!/ Impozite pe rouă și pe lună./ Impozitați și lacrima, și ploaia!/ Taxați și morții din morminte!/ Impozitați și florile dăruite!/ Luați taxe pe caloriferul rece/ Și pe notele de 10!/ Luați biruri pe ecou și pe tăcere!/ Că a jupui poporul este nobil,/ Cînd nu-i mai lași nici dreptul să mai spere”.

Păi, măi nemernicilor, voi, cei de la putere, voi nici acum nu ați înțeles că ,,Vă bateți joc de sufletele noastre/ Și-ați profitat de clipa cînd am plîns/ Să provocați doar haos și dezastre/ Ca să furați în voie tot ce-am strîns” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”). În timp ce noi visam la ,,Viață în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc”, iată că ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac, ,,Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să iei în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/

Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară!” (Mihai Eminescu).

Vorba poetului Nicolae Dabija: ,,Of, sătulule flămînd/ Lîngă ape însetînd!/ Cum cerșim cu gura mută/ Pîinea tot de noi crescută” (,,Săracă țară bogată”), în completarea căruia a venit Corneliu Vadim Tudor: ,,De ce te pîndesc, oare, toți/ Își dau cu părerea, te țin sub teroare?/ Hăituită și ruptă de hoți/ Mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (,,Românie, sat fără cîini). Ce mai, ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărțindu-se de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” (Adrian Păunescu, ,,Țară fără țară”), de unde și fireasca solicitare: ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”). Spunea Mihai Eminescu așa: ,,Toate greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Marele poet s-a referit deseori la perpetua stare de neputință, incompetență și nedreptate a societății românești: ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate odată ce sînteți – niște mișei!”, sau cum spunea Napoleon Bonaparte: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți!”.

Deși, de-a lungul istoriei, România a avut numeroși eroi, idoli, embleme, în ultimii 150 de ani, clasa politică din această țară nu a încercat să ia exemplul înaintașilor, ba, mai mult, și-a pus în plan să scoată ISTORIA ROMÂNIEI din programa școlară. Spre exemplu, se dorește a se îngropa în veci jertfa unor

bucura de nimic, și atunci fac tot ce pot pentru a-și învinge condiția de muritori inventînd microcipuri neuronale care, atunci cînd le va veni ceasul morții, să le permită să se extragă din trup și să se încarce într-o mașină, un computer cuantic, unde să continue să trăiască la infinit sau pînă cînd cineva va scoate din priză calculatorul. Sînt oameni profund suferinzi, deprimați, frustrați și dezorientați, care exclud existența divinității, pentru că atunci ar recunoaște că tot ceea ce au și tot ceea ce fac se întîmplă cu permisiunea Celui Preaînalt.

Cu alte cuvinte, cei care au gîndit aceste microcipuri neuronale nu au alt scop decît subjugarea oamenilor, fiindcă e foarte clar că un astfel de microcip care te ajută să te conectezi cu lumea virtuală îi permite celui care ți l-a implantat să se conecteze cu tine și să te controleze, influentîndu-ți gîndurile sau provocînduți boli ori alte neajunsuri.

Nu cred că aceste lucruri vor ajunge să fie implementate la nivel planetar pentru că Dumnezeu nu doarme și e constant preocupat de noi. Cred că îi va urechea pe transumaniștii ăștia și le va da o lecție de neuitat. Totuși, conform zicalei românești „Păzește-te că și Dumnezeu te păzește”, e bine să fim atenți si să ne opunem cipării pe care ne-o planifică nebunii Planetei.

mari români: ,,A îndura să-ți vezi copiii/ Decapitați de-un braț străin,/ Ca să-ți salvezi prin jertfă neamul,/ E Brâncoveanu Constantin” (Adrian Păunescu). Adevărul este că trăim vremuri cumplite, în care ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, incompetenți, corupți, criminali, străini..., îi apără pe ăștia de noi” (Petre Țuțea). De aceea, ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima nevinovaților” (Paul Éluard). Deși majoritatea românilor este convinsă că ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”), mai avem, totuși, o șansă. Așadar, ,,Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!/ Apocalipsa o provoacă cei de afară/ Nu cei din colonia penitenciară./ Mafioții, cei care țara au ruinat-o/ Fac pe experții UE și NATO/ Ce nedreptate barbară:/ Unii fură o pîine, alții fură o țară” (Corneliu Vadim Tudor).

Privitor la toți cei care, de-a lungul timpului, ne-au adus în această jalnică stare, le spun doar atît: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ USCA-VI-S-AR ȘI OCHII-N CAP, ȘI GHEARA!” (Elis Râpeanu, ,,Văntreb!”). Și dacă nu sînteți în stare nici măcar să vă rugați smeriți... ,,Doamne, fă dacă se poate/ Să nu mai fure nimeni într-un an/ Din această țară cu de toate/ Ca să facem rai din Bărăgan” (Tudor Gheorghe), continuînd să reacționați la modul ,,Hai, bre, mă lași?”, nu pot decît să vă urez ,,Somn ușor/ Scuze plăcute/ Șanse și cauze/ Toate pierdute!” (Andrei Păunescu). În acest caz, continuați să admirați de la terase România voastră ca AFARĂ, care nu este aceeași cu ROMÂNIA noastră, a românilor adevărați, creștini, patrioți și drepți, care știu că ,,În cetatea adevărului și a dreptății noastre, putem fi uciși –învinși, însă, niciodată” (Nicolae Iorga). ,,Noi nu rezistăm, noi dăinuim!” (Dan Puric).

po L i T ică G eopo L i T ică

Axa eurasiatică declară război Americii! China

iese la atac: „Timpul hegemoniei SUA a trecut!”

Urmînd exemplul Rusiei, China este a doua mare putere din lume care se ridică împotriva Americii. Întrun editorial virulent și necruțător, cotidianul Renmin Ribao lansează un atac fără precedent la adresa Statelor Unite. Beijingul acuză America de răspîndirea de minciuni despre China, de faptul că țara este un prost consilier al Europei în conflictul din Ucraina și de faptul că provoacă tulburări și încalcă drepturile omului.

„Ceea ce caută să apere este propria hegemonie”

„Punînd gaz pe foc, SUA obstrucționează negocierile de pace și încearcă să prelungească conflictul rusoucrainean. Angajîndu-se într-o diplomație coercitivă, SUA nu ezită să răspîndească zvonuri despre China, pescuind în apele tulburi ale acestui conflict pentru a-și atinge obiectivul strategic de a limita influența Chinei în regiunea Asia-Pacific și în lume. Așadar, în timp ce unii lucrează pentru pace și stabilitate pe pămînt, alții, agățați de mentalitatea lor de Război Rece, pun totul în pericol.

Unor politicieni americani le place să vorbească despre o „ordine internațională bazată pe reguli” pentru a se prezenta ca apărători ai acesteia. Dar ceea ce ei numesc „reguli” sînt, de fapt, doar cele care leagă clanul lor pentru propriul lor beneficiu. „Ordinea internațională” a acestora se referă de fapt doar la „cercul interior” și la propriul grup politic. Ceea ce caută să apere este propria hegemonie, ignorînd evoluția lumii și realitatea relațiilor internaționale.

Statele Unite trebuie să înțeleagă că întărirea Chinei

este o tendință istorică inevitabilă. Ar fi mai bine ca acești politicieni să se gîndească la cum să se înțeleagă cu o Chină care nu se teme să își asume responsabilitățile de mare putere, cu o încredere tot mai mare. SUA trebuie să înțeleagă că zilele în care o minoritate de țări manipulează afacerile mondiale s-au terminat. Trebuie să înțeleagă că a fi de partea corectă a istoriei înseamnă a lucra pentru a apăra o ordine internațională construită în jurul Organizației Națiunilor Unite, bazată pe Carta acesteia și pe dreptul internațional.

„Nu au bombardat Iugoslavia?

Nu au invadat Irakul și Siria?”

Dacă există o țară care nu ezită să pună în pericol ordinea internațională și să îi calce în picioare regulile, atunci aceasta este Statele Unite. Nu a bombardat Iugoslavia și nu a invadat Irakul și Siria fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU?

Surdă la preocupările de securitate ale Rusiei, SUA a folosit NATO pentru a exacerba tensiunile regionale. După izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, ignorînd dificultățile redresării economice globale și situația dificilă a populației, au sporit unilateral sancțiunile. Atunci cînd fac ce vor, cum putem crede că Statele Unite acționează în numele unei ordini internaționale bazate pe Națiunile Unite și pe dreptul internațional? Oficialii americani sînt adepții regulilor și ai ordinii, dar ceea ce caută să impună este propria hegemonie.

Responsabili pentru tragedii

Politicienii americani inventează minciuni despre situația drepturilor omului în China, dar rămîn orbi la tragediile legate de drepturile omului din țara lor. Oare istoria Statelor Unite nu este marcată de genocidul nativilor americani, iar societatea sa de discriminarea rasială sistemică persistentă?

Laxismul conducătorilor în abordarea epidemiei Covid-19 a dus la moartea a aproape un milion de persoane. SUA și-au făcut un obicei din a se amesteca în mod grosolan în afacerile interne ale țărilor terțe și nu ezită să pornească războaie în numele „democrației” și al

„drepturilor omului”. La 3 martie, Statele Unite nu au admis pe teritoriul lor decît 12 refugiați ucraineni, deși americanii au fost la originea crizei cu Rusia, lăsînd mii de alți refugiați din această țară blocați la granița cu Mexicul. Nu sînt Statele Unite cea mai puțin probabilă țară din lume care respectă drepturile omului? (Potrivit Wall Street Journal, peste 20.000 de ucraineni au fost lăsați să intre în mod legal prin Mexic, dar această rută nu mai este deschisă și 200 de persoane așteaptă în Mexic)

Cine oferă Europei oportunități și cine îi amenință securitatea și prosperitatea? Faptele vorbesc mai tare decît cuvintele. În 2020, China a devenit cel mai mare partener comercial al UE, la fel cum UE a devenit cel mai mare partener comercial al Chinei în ianuarie și februarie 2022. În contrast cu acest spirit de cooperare sino-europeană, SUA se folosesc de criza ucraineană pentru a ține Europa ostatică. Se prefac că nu observă că peste 5 milioane de refugiați ucraineni au ajuns în Europa și împing Europa să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei, iar inflația anuală în zona euro a atins un maxim istoric de 7,4% în martie.

În același timp, prețul acțiunilor giganților americani din industria de armament a crescut prodigios, în timp ce o mare parte din investițiile de refugiu ale Europei se află acum în SUA, iar SUA se pregătește să vîndă mai mult gaz europenilor la un preț mai mare.

Europa trebuie să se elibereze de sub dominația americană

China și Europa sînt două mari puteri angajate în menținerea păcii mondiale, două mari piețe pentru o dezvoltare comună, două mari civilizații conduse de dorința de a promova umanitatea. Stabilitatea relațiilor lor contribuie la atenuarea incertitudinilor situației internaționale. Colaborarea lor în spiritul deschiderii ajută să facă față provocărilor din era globalizării.

Fabricînd „amenințări chinezești”, orchestrînd o competiție ostilă cu China, pledînd pentru desemnarea acesteia drept „rival systemic” (termen folosit de UE în 2019), SUA nu fac decît să își afișeze caracterul profund hegemonic. Dezvoltarea unei relații stabile între China și Europa este de nesuportat pentru ei. Europa, în calitate de putere majoră pentru o lume multipolară, trebuie să adopte cît mai curînd posibil o abordare mai independentă, obiectivă și rațională față de China și să dobîndească autonomie strategică.

Cuvintele frumoase nu înșală. Defăimarea unei țări nu poate duce decît la o distragere a atenției de la propriile obiective și la pierderea oportunității de a răspunde propriilor provocări, precum și celor ale vremii. Unii politicieni americani ar trebui să își facă un examen de conștiință, să renunțe cît mai curînd la mentalitatea de Război Rece și la reflexele de clan și să se concentreze în schimb pe acțiuni reale pentru dezvoltare, pace și stabilitate în lume.

TUDOR BORCEA (national.ro)

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.