România Mare, nr. 1640

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Acești nebuni care ne guvernează – sau Acești guvernanți care ne înnebunesc?

CornELIU VADIm TUDor

Putin e de vină

Vinovatul de serviciu, acarul Păun, țapul ispășitor, sau cum vreți să-l numiți, e întotdeauna la datorie, fiindcă aceasta este singura ieșire a puternicilor zilei din încurcăturile în care au intrat. Vă amintesc faptul că, în perioada medievală, pentru orice se întîmpla rău într-o comunitate de vină erau evreii, chiar dacă în majoritatea cazurilor bieții oameni nu aveau nici o vină. Prin deceniile 6, 7 și 8 ale secolului trecut, contribuabilului vestic i se justificau sumele mari de bani cheltuite de guverne pentru înarmare cu amenințarea Uniunii Sovietice, așa că omul plătea făcînd să prospere industria de armament odată cu cei care o dirijau. Cînd regimurile comuniste din Europa de Est, în frunte cu cel sovietic, au început să cadă unul cîte unul în mod pașnic, a fost nevoie de o demonstrație sîngeroasă la noi, în România, pentru ca Vestul să nu înceapă să pună întrebări jenante, de genul: „Unde-s, măi politicienilor, comuniștii ăia sîngeroși pentru care v-am dat bani să faceți arme? Nu cumva ne-ați mințit? Ia dați repede banii înapoi”.

Cînd fostul președinte Traian Băsescu era acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea și toate evidențele demonstrau asta, deși CNSAS-ul a decretat că nu are nici un dosar al informatorului „Petrov”, politicianul dădea vina pe „tonomatele cu euro” și pe moguli. În urmă cu patru ani, președintele Klaus Iohannis ne spunea că de vină pentru toate relele acestei țări este PSD (care nu e, totuși, un partid de copii inocenți), apoi, mai recent, nu doar că a numit un premier PSD-ist acceptînd la guvernare partidul, ba chiar a părut mulțumit cu ideea că, după alegeri, coabitarea PNL – „Ciuma Roșie” ar putea continua! Apoi, ani de zile am tot auzit că motivul pentru care unele categorii sociale au venituri mici, nu sînt bani pentru școli, spitale sau investiții, este existența pensiilor speciale sau „nesimțite”, cum li s-a mai spus, și salariile de zeci de mii de euro ale procurorilor, judecătorilor sau directorilor de consilii de administrație.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

„Cloșca cu puii de aur” –istorie și legendă

Tezaurul de la Pietroasa – cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” –este considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere neelucitate complet nici pînă azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări. Descoperirea Tezaurului de la Pietroasa a declanșat la vremea respectivă o adevărată isterie a căutătorilor de comori. „Cloşca cu puii de aur“ este cel mai important tezaur din aur şi pietre preţioase descoperit vreodată în Europa. Pînă în 1922, cînd a fost descoperit mormîntul lui Tutankamon, Tezaurul de la Pietroasa a fost cel mai mare din lume. Descoperirea și primul furt al comorii

Cele 29 de piese care compuneau inițial tezaurul au fost descoperite, din întîmplare, în primăvara anului

1837 de doi țărani din satul Pietroasa –Ion Lemnaru și Stan Avram – lîngă muntele Istrița din județul Buzău. Aceștia, crezînd că este vorba de niște obiecte banale din alamă, le-au ascuns în podul casei lui Stan Avram. Se întîmpla de Ziua Bunei Vestiri, pe 25 martie. Cei doi fuseseră tocmiţi să extragă piatră de la poalele masivului Istriţa, pentru a fi folosită la ridicarea zidului Episcopiei Buzăului, de către antreprenorul albanez Anastasie Tarba, zis Verusi. Acesta fusese angajat de arhitectul Hardin din Bucureşti pentru reconstruirea podului peste Cîlnău, pentru edificarea Seminarului Episcopiei Buzăului şi pentru lucrările din portul Brăilei. După ce au ridicat cîteva blocuri de calcar, Ion Lemnaru şi Stan Avram au descoperit piesele comorii, într-o scobitură. (continuare în pag. a 12-a) r.m.

Romnia pitoreasc

Ce mult te iubesc, Edelweiss, primãvara

Ce mult te iubesc, Edelweiss, primăvara începe cu tine în Alpii nebuni frumoasă și plină de har este țara ce poate să nască asemeni minuni

Făptura ta flacără sacră îmi pare ce poate topi ancestrale zăpezi tu, cîntec cu nume sălbatic de floare tu, larvă de îngeri și zei tirolezi

Te simt, și te-aud, și mă bucur de viață îmi torni în urechi vin de mure, difuz iar flautul sîngelui meu te învață Și cît voi trăi pe pămînt, eu refuz să cred în triumful neființei de gheață tu, drag Edelweiss, paradis în auz.

CornELIU VADIm TUDor

ACTUALITATEA PE SCURT

● Mare performanță în domeniul alpinismului românesc: sportivul Horia Colibășanu, fără a folosi oxigen și fără suport din partea șerparilor, a reușit să escaladeze vîrful Kangchenjunga din Munții Himalaya, al treilea ca înălțime din lume, după Everest și K2, cu o altitudine de 8.586 metri. Este considerat și cel mai periculos vîrf de peste 8.000 de metri și al doilea ca dificultate alpinistică după K2, chiar dacă populația locală, sikkim, îl consideră „muntele sfînt”. De remarcat că Horia Colibășanu este primul alpinist român cu 5 optimari (peste 8.000 de metri – n.n.) în palmares, fiind cel mai cunoscut din România. ● O a doua navă rusească de anvergură, „Vsevolod Bobrov”, a fost găsită rătăcind în derivă în apele Mării Negre, la 40 km de România, în perimetrul Insulei Șerpilor, obiectiv strategic pentru rutele comerciale ucrainene. Aflată în flăcări, nava a fost remorcată spre Sevastopol (Crimeea) de o altă ambarcațiune.

● Fosta jucătoare de tenis Amelie Mauresmo, în prezent directoarea Turneului de tenis de la Roland Garros, cere jucătorilor participanți să nu-l elogieze pe Putin cu al său război din Ucraina. În caz contrar – a subliniat Mauresmo – vor fi aplicate sancțiuni drastice! (continuare în pag. a 16-a)

IOAN STOICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ţapul s-a transformat în statuie F Un Bese-n Cizmă: Ion Diaconescu

F Cele 3 vile ale lui Nistorescu F „Senatul sîntem noi!“ – a stabilit Puiul de evreu F Ochii pe Dejeu F Imnul Cerşetorilor

PArTEA I

F L-aţi văzut pe Ţapul la televizor? A început să se poarte de parcă ar fi statuie, nu i se mai clinteşte nici un muşchi, e marţial şi țeapăn, pretutindeni pe unde se duce dă porunci care nu se discută, să fie clar! Sărmanul om, ce-o fi în capul lui ăla mic şi zdruncinat? A depăşit faza imitaţiei lui Cuza şi a intrat în faza imitaţiei lui Stalin? Cîte personaje istorice maimuțăreşte el într-o singură zi? În orice caz, avem informaţii că o serie de medici psihiatri îl studiază cu multă atenţie şi rezultatele muncii lor vor fi publicate cît de curînd. F Am primit la redacţie un mesaj, scris cu majuscule, pe care vi-l supunem atenţiei: „SÎNTEŢI INTERESAŢI DE O ŞTIRE BOMBĂ? DACĂ DA, CAUTAȚI-L LA AZILUL PLĂTĂREȘTI PE FRATELE PREŞEDINTELUI CONSTANTINESCU. ESTE BOLNAV PSIHIC ȘI DEOCAMDATĂ SE AFLĂ ACOLO, URMÎND SĂ FIE TRANSFERAT ÎNTR-UN STABILIMENT ELVEŢIAN PENTRU A NU SE AFLA DE EXISTENȚA LUI“. Ba noi ştiam, încă din 1992, şi am atras atenția, dar românii dorm pe ei. Nicăieri în lumea civilizată n-ar fi ajuns şef de stat o persoană care are în familie o rudă de sînge de gradul I (părinte, frate sau soră), un alienat mintal, din motive pe care nici nu mai e nevoie să le explicăm. Se pare că boala cu pricina e ereditară în familia Constantinescu şi cea mai bună dovadă e faptul că, scăpat de sub control, purtătorul de ţăcălie duce românia spre o adevăată tragedie. Nouă nu ne e frică de el şi nici de stăpînii străini care l-au fabricat și îl teleghidează. Atunci cînd o să-l vedeţi filmat într-o pijama de damă, cu părul zbîrlit şi privirea rătăcită, bîiguind ceva de neînţeles şi jucîndu-se cu soldăţeii de plumb într-o cameră de Ospiciu – o să ne daţi dreptate. F Iresponsabilă maniera în care Televiziunea Naţională a mințit populaţia la Jurnalul de sîmbătă seara. Prezentînd trunchiat și deformat ultima Conferinţă de Presă a P.r m , Purceluşa Dosia Mungiu a minţit lumea cum că senatorul Vadim vrea să cheme lumea în stradă pentru... a-i apăra lui imunitatea parlamentară! Ce japiţă! Situaţia a fost exact pe dos: în repetate rînduri, preşedintele P.r m i-a liniştit pe membrii şi simpatizanţii săi (cum au fost cei din judeţul olt), care intenţionau să vină la Bucureşti cu furci şi topoare, spunîndu-le să stea pe la casele lor. Apelul la marşuri de protest şi pichetări ale instituţiilor s-a făcut pentru a protesta împotriva prăbuşirii nivelului de trai şi a dezastrului existent în Ţară! Aşa că ţărănistul Dejeu degeaba a mobilizat masive forţe poliţieneşti şi care blindate în jurul Senatului, în ziua de 13 martie, fiindcă, în afară de cîțiva cîini vagabonzi, pe-acolo nu s-a agitat nimeni. Asta-i toată poliția pe care o ştii matale, moşule? Şi cine anume plăteşte cheltuielile unei asemenea desfăşurări de forţe? La fel ai făcut şi cu prilejul sosirii lui Bîl-Bîl în românia, cînd ai băgat în alarmă maximă 5.000 de poliţişti şi 11 companii ale Brigăzii 7 de Jandarmi, pentru ce şi pentru cine? Pentru o fosilă care abia îşi mai tîrîie turul pantalonilor şi pentru cîtiva miniştri sperjuri care, în loc să se ocupe de hrana a sute de mii de animale care începeau să moară de foame, pupau dosul maimuţei de la Versoix. Mă, nu v-ajută Dumnezeu, că prea v-aţi dat arama pe față și prea vă bateţi joc de Poporul ăsta chinuit. F Referitor la aceeaşi emisiune televizată, se remarcă apariţia lui Ion Diaconescu, care l-a insultat pe senatorul Vadim cu

vorbele: „un personaj de multe ori ridicol“. Nu ştim cît de ridicol poate fi un scriitor care a publicat 10 cărți şi peste 20.000 de articole, fiind tradus în 7 limbi străine, om care a creat un partid naţional, cu care a intrat de două ori în Parlament şi are curajul să se lupte pentru Ţara lui. Dar ştim că acest Diaconescu a fost sluga lui Coposu, care, la rîndul lui, a fost sluga lui Maniu. Ca individ, Diaconescu e un moşneguț microcefal, care îşi bîţîie tărtăcuța ca şi Ţapul, vorbeşte gutural, de parcă ar avea în nas tampoane de vată cu spirt şi, vai, afişează o incultură înfiorătoare! Normal că a fost şi el informator al Securităţii, fiind cunoscut sub porecla Nelu Turnătoru. În orice Ţară şi în orice regim din lume, o asemenea creatură rupea biletele la Metrou sau ținea locul la vreo coadă –numai la noi a ajuns al treilea om în stat, după alte două paiaţe, ca şi el. Băi, Diaconescule, vezi că te caută moartea pe-acasă şi dacă nu te găseşte, e capabilă să tacă f.f. urît, degeaba o să te ascunzi în biroul somptuos pe care l-ai amenajat nepoatei tale, Roxana Badralexi, la Casa Republicii, pe banii contribuabililor, anul acesta va aduce o cotitură majoră în viaţa matale, în sensul că ai să faci pe tine chiar la prezidiul Camerei Deputaţilor, ceea ce va produce o evacuare rapidă a parlamentarilor, pe scările de incendiu. Ţine minte ce ți-am zis, proasta naibii, cînd o să-ți mute Dumnezeu gura la ceafă şi ceafa la podea, să-ți aduci aminte că totul se plăteşte în viaţa asta şi că te-au ajuns blestemele miilor de oameni nevinovaţi pe care i-ai turnat la Securitate şi i-ai nenorocit. F Dar, ce facem cu Dosia? Aţi văzut-o joi seara, coborînd zglobiu scara avionului, din două în două trepte (bine că nu s-a dat pe balustradă, cu popoul înainte!), îmbrîncindu-i la o parte pe toţi, pentru a fi umăr la umăr cu celalalt handicapat, Victor Ciorbea? Îmbrăcată în pantaloni evazaţi, din care răzbăteau şuncile a 3 burţi şi 4 buci, Alina Mungioaica Pippiloanca arăta lumii întregi ce misiune importantă a avut ea în Ungaria, adică în Ţara de origine a aceluia care a creat-o şi o plăteşte regeşte, György Sörös. Apoi, ca să demonstreze că ea a stăpînă pe Televiziunea Naţională, l-a tras pe Tovarăşul Flegmă după ea, direct de la Aeroport, realizînd o emisiune televizată în direct şi dînd limbi lătăreţe la unguri. Dialogul dintre cele două jigodii a fost o insultă la adresa urechilor a milioane de oameni: înfoiată ca o varză, cu guşile năduşite sub valuri de păr năclăit, cu o scuipătură a seminţelor verbale imposibil de înţeles, într-o moldovinească de Tiraspol, nepoata autopsierului de la Morga din Iaşi l-a provocat pe Ciorbea să-şi dea şi el importanţă şi să repete clişeul pe care l-a spus, de alte cîteva ori, în faţa altor camere de luat vederi: „Eu sînt moț şi s-ar putea ca unii să mă acuze că vînd Ţara“ etc., etc. Nu te acuză nimeni de nimic, băieţică – sentimentul general e de milă. Ai tu senzaţia că eşti moț, în realitate tu eşti un rahat cu moț, un sifilitic din tată-n fiu, se citeşte asta pe ochii tăi, pe mersul tău de Ţăndărică bolnav, care azvîrle picioarele în direcţii diferite. De altfel, în ultimele 2 săptămîni, acest nefericit pe nume Ciorbea a mai leşinat de două ori în clădirea Guvernului şi zvonurile despre iminenta extirpare a tumorii sale sînt tot mai insistente (unii zic că în Germania, alţii pretind că în S.U.A.). Tot mai multă lume ne scrie sau ne telefonează la redacţie, pe ideea asta: „Cum să nu ne numească străinii un popor de handicapţi, cînd avem un asemenea prim-ministru izbit de copita calului?“

Aducerea la Putere a acestei găşti de golani este cel mai prost examen social-politic dat de Poporul

român în Secolul XX F Oricum, de remarcat că prima vizită peste hotare pe care a făcut-o Ciorbea în cele 4 luni de cînd e prim-ministru s-a produs în Ungaria. Oare de ce? F Aşa că acuzaţia formulată la Antena 1, joi noaptea, de Cornel Nistorescu, cum că porcii mor de foame de 2 ani şi că vinovaţi de acest dezastru ar fi... Văcaroiu şi Vadim, ni se pare cea mai sinistră glumă. Ia te uită, ai naibii godaci, nu mor şi ei, ca tot omul, în 2 minute, sau 2 ore – ei mor în 2 ani! Probabil că, dac-ar fi vrut să-l scoată vinovat, cu orice preţ, pe Petru Groza, acest Nistorescu ar fi scris că porcii mor de 50 de ani. Dar, dincolo de toate astea, rămîne prestaţia jalnică a directorului de la „Evenimentul zilei“. Avem informaţii că, în timpul emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii“, au telefonat peste 100 de oameni, care fie că l-au ignorat total pe prostul de Nistorescu, fie că l-au bălăcărit cum le-a venit la gură. La fel, numeroși cetățeni au sunat la noi la redacţie, acuzîndu-l că are un comportament abulic, de beţiv, cu privirea aia tulbure, cu căpăţîna aia în colţuri, pe care o tot dădea pe spate, ca să-şi facă vînt şi să pară interesant. Şi noi am auzit că Nistorescu ar fi beţiv, tot ce se poate – dar un lucru e sigur: el e oligofren sadea, are o impresie extraordinară despre el și trădează o lipsă de caracter patologică. Practic, 2 oameni i-au pus mîna în cap şi l-au ajutat enorm în viaţă: Ion Cristoiu şi Adrian Păunescu. Ei, bine, pe amîndoi avea să-i porcăiască. Ăsta-i individul, n-ai ce să-i faci, de aia l-a părăsit nevastă-sa, monica. Senatorul Vadim a fost prea bine crescut, dar, dacă fostul frezor de la Cugir s-ar fi obrăznicit, s-ar fi putut trezi, în direct, cu următoarele întrebări: 1) Cîte vile ai tu, Nistorescule? Răspuns: o vilă la Bucureşti, o vilă la Snagov şi o vilă la Braşov, plus mai multe terenuri, printre care şi la Breaza. 2) Cum a fost cu bijuteriile pe care le-ai reclamat recent la Poliție, cum că ți-au fost furate? Răspuns: în realitate, hoţul ai fost chiar tu, ca nu cumva să fii nevoit să le împărţi pe jumătate, la procesul de partaj, cu nevasta care te-a părăsit. 3) Care e suma de bani pe care ai încasat-o de la Mircea Coşea, prin firma ta de publicitate „Exclusiv“, pentru a realiza acel videoclip stupid, cu un cocoş care cheamă lumea la privatizarea prin cupoane? Dacă ai luat bani grei de la Guvernul Văcăroiu, atunci cum de mai ai neruşinarea să-l critici? 4) Ce-a făcut mihai Cârciog cu creditele uriaşe încasate de la Dacia Felix? Răspuns: printre multe afaceri necurate, a dat 600.000 de dolari pentru cumpărarea Hotelului Athénée Palace şi alte 300.000 de dolari pentru a-şi face o vilă gigantică, în Cartierul Primăverii. Iată numai cîteva dintre motivele pentru care l-au forţat cele două puşlamale pe Ion Cristoiu să demisioneze – pentru a-l împiedica să mai critice noua Putere, care le-a fluturat nişte mandate de anchetă pe la nas. Cu un asemenea şef ca Nistorescu, care scrie dezlînat şi necinstit, fiind un manager îngrozitor de slab (a se vedea falimentul revistei „Expres“), nu-i de mirare că „Evenimentul zilei“ trăieşte deocamdată din poze şi titluri uriaşe, agonizînd ca un rîmător lovit de inaniție. Păcat de colectivul de redacţie, în special de cei 180 de oameni concediaţi abuziv de Nistorescu. Aşa-zisele critici pe care le mai formulează Nistorescu, cu jumătate din guriţa aia strîmbă, la adresa noii Puteri, sînt efectul disperării că s-ar putea ca oamenii să nu mai cumpere ziarul deloc. Cine i-a ţinut isonul, pe pagina 1 a „Evenimentului zilei“ de vineri? Nimeni altul decît tot o ţoapă, ca şi el, caricaturistul Mihai Stănescu, care nu mai are umor de vreo 7 ani, dar are tupeu: el, şi nu altul, a împachetat de Anul Nou clădirea Guvernului, cu o fundă roşie kilometrică şi de cel mai prost gust.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Ce mîncau dacii ºi romanii

Dacii au locuit pe teritoriul actual al României în perioada antică, regatul lor fiind distrus de romani în anul 106 e.n. Cu toate că, din păcate, nu au lăsat nimic scris, avem informații despre ei din sursele antice grecești și romane și din arheologie. Astfel, se conturează imaginea unei culturi care a ajuns la un nivel înalt în anumite aspecte ale civilizației materiale și a singurei naţii barbare din Europa care era organizată în mod constant și permanent într-un regat, nu doar într-o vremelnică uniune de triburi.

Tot din arheologie cunoaștem și parte din obiceiurile culinare ale dacilor. Față de romani, care au scris despre mîncărurile lor, au publicat chiar cărți de bucate – dintre care unele s-au păstrat pînă azi, la daci avem și în acest domeniu un hiatus de informații și trebuie să coroborăm diferite surse pentru a ne face o imagine despre ce mîncau și beau strămoșii noștri daci. Știm ce plante creșteau în Dacia, deci putem să creăm și să recreăm diferite mîncăruri pe care le mîncau cu siguranță dacii. Dieta dacilor era formată în mare parte din produse vegetale, pe lîngă care se adăugau brînzeturi, pește, cărnuri și pîine, în general nedospită. Bineînțeles, se foloseau sarea, uleiurile din diverse plante și boabele de muștar. Ceapa, usturoiul și hreanul nu lipseau nici ele, după gust. Se preparau fierturi, supe, ciorbe, terciuri, fripturi, tocane. Nu lipseau lactatele – lapte, brînză, unt, iaurt. Sursa de hrană provenea din agricultură, creșterea animalelor, cules de plante, fructe, rădăcini, frunze sălbatice, dar şi din pescuit și vînat. Agricultura era făcută de către femei și de către acea pătură de jos a societății dacice care lucra pămîntul și culegea roadele. Nu toți bărbații daci erau războinici; de fapt se pare că doar casta militară avea această atribuție. Țăranii daci își foloseau uneltele agricole în război, în caz de defensivă contra inamicilor care ajungeau pe teritoriul lor. Foarte multe astfel de unelte au fost descoperite în săpăturile arheologice – cosoare, sape, coase, securi, greble, brăzdare de plug. Zonele întinse de cîmpie și de deal din Dacia ofereau un mediu propice agriculturii. Se cultivau cereale precum: grîu, mei, orz, secară, ovăz. Din acestea se făceau terciuri, în amestec cu diverse alte ingrediente, iar din făina de mei și orz se făcea mămăligă.

Dintre leguminoase se distinge lintea, folosită, se pare, în cantități importante. Bobul, mazărea și năutul erau de asemenea cultivate și folosite în alimentație. Alte legume cultivate sau culese erau varza (denumire dacică), ciupercile, spanacul, măcrișul, leurda (primăvara), loboda, ștevia, napii, morcovii și altele. Dintre fructe se evidențiază clar strugurii, apoi merele, prunele și fructele de pădure, culese din vastele păduri din Dacia.

Creșterea animalelor își avea şi ea aportul său la dieta dacilor, datorită proteinelor conținute. Se creșteau oi, capre, vaci, porci, iepuri, păsări de curte. Apicultura era practicată, probabil, la scară largă. Există dovezi arheologice că dacii mîncau și cîini. Probabil mîncau și cai. Pescuitul se făcea în rîuri, în Dunăre și mare, de pe mal sau din ambarcațiuni, cu undițe simple (există numeroase cîrlige de pescuit găsite în arheologie) sau/

și cu vîrșe (s-au găsit greutăți de la acestea în şantiere arheologice). O parte a cărnii provenea și din vînătoare. Se vînau de la păsări și animale mici – veverițe, iepuri –la animalele mari din pădurile Daciei – bouri, cerbi, urși, căprioare, mistreți. Pentru preparare se foloseau rîșnițe din piatră, mojare, diferite alte vase. Existau plite și cuptoare, iar în locuințele cele mai sărace, vetre mici. Pentru mîncat existau străchini de lut și celebrele „fructiere”, care erau de fapt farfurii cu picior (piciorul și rolul de mîner). Mobilier pentru mîncat exista probabil doar în casele și turnurile-locuință ale nobilimii: mese, bănci. Alimentele se păstrau în spații special amenajate, grînare etc., dar și în gropi săpate în pămînt și arse, în gropi săpate în stîncă și în vase mari de ceramică, așezate la rîndul lor în gropi.

Din vița-de-vie se făcea vin, probabil foarte tare, la fel ca la ceilalți barbari, care era îndoit cu apă, în vase mari de ceramică. Celebra tăiere a viilor de către Burebista s-ar putea, însă, să aibă o conotație religioasă, nefiind menită neapărat să oprească consumul de alcool și toate problemele care decurg din consumul exagerat. Cu siguranță se făcea și bere din cereale, probabil și cidru. Miedul era și el cunoscut și consumat. Din vin se făcea și oțet. Importuri de alimente se făceau din lumea greacă, din orașele grecești de la Marea Neagră. Se importa vin, ulei de măsline, probabil fructe exotice, dîndu-se la schimb miere, ceară, sclavi, diferite produse. Plantele medicinale erau bine cunoscute de către daci, acestea fiind și menționate cu denumirea lor în limba dacă de către medicul Dioscoride, care a trăit în vremea împăratului Nero. Din unele dintre acestea se făceau ceaiuri și fierturi care ajutau organismul.

În activitățile noastre de reconstituire istorică am refăcut cîteva feluri de mîncare din care ar fi putut să consume și dacii. Astfel, mîncarea de linte este foarte ușor de preparat, iar amestecată cu niște carne, devine o mîncare foarte bună și sățioasă. Mămăliga de mei este, de asemenea, foarte bună. În cazul romanilor, este mult mai simplu. După cum menționam mai sus, romanii au scris despre mîncărurile lor, au descris banchetele care abundau în mîncare și băutură, au întocmit liste cu importuri și exporturi de alimente și ingrediente, au pictat pe pereții vilelor sau au făcut mozaicuri în care apar ori scene de banchet, cu mîncarea și băutura aferentă, ori pur și simplu platouri cu diverse fructe, legume, fripturi. Celebră este cartea de bucate a lui Apicius (sec. I e.n.), care ne-a parvenit prin secole.

Pîinea era consumată de toată lumea. De bază în alimentație era laptele; urmau, pe rînd: laptele prins, untul, brînzeturile. Se consuma mult pește, iar cei bogați consumau stridii și alte fructe de mare, care erau costisitoare. Erau preferați peștii marini, nu și cei din rîuri. Celelalte alimente folosite masiv în bucătăria romană erau mierea (consumată ca atare sau în diverse combinații, inclusiv în vin); măslinele și uleiul de măsline; fructele – struguri, mere, pere, pepeni, smochine, migdale, castane, alune, nuci. Legumele formau baza alimentației romane. Se consuma varză, sfeclă, ștevie, dovleci, ceapă, usturoi, napi, lăptuci, bob, linte, năut. Dintre cărnuri, cea de vită era la mare prețuire și se consuma masiv. Dintre animalele domestice se mîncau porci, oi, capre, păsări de curte, dar şi păsări exotice, importate în Imperiu – bibilici, păuni.

Vînătoarea asigura romanilor o bogată varietate de carne. Tehnic vorbind, orice animal putea fi vînat în Europa, Africa și Asia, iar dacă avea carne comestibilă, era preparat mai ales pentru festinurile imperiale și mesele organizate de familiile nobiliare. Se foloseau condimente variate, unele fiind importate din Asia. Unul dintre cele mai folosite era garum, un sos făcut din măruntaie de anșoa lăsate la fermentat la soare, consumat cu aproape toate mîncărurile, inclusiv cu unele dulciuri. Băutura principală era vinul, făcut în general în Imperiu, importurile fiind reduse. Se mai bea mied și băuturi fermentate din diverse fructe – din pere, rodii, coarne, gutui.

Cei bogați aveau o dietă foarte variată și beneficiau de bucătării în vilele lor personale, dar și de bucătari specializați. Aici se găseau și cărnuri de animale exotice – girafă, gazelă, flamingo, melci hrăniți cu lapte, berze, cocori, papagali etc. – pe lîngă fructe exotice. Un desen mural prezintă chiar ceea ce pare a fi un ananas.

Oamenii de rînd mîncau mai simplu, alimente mai puțin costisitoare și care se găseau din producția internă. Fiindcă nu aveau bucătării acasă, mîncau în oraș, în localurile care serveau băutură și mîncare. Mîncau în general terciuri diverse și carne friptă.

Gladiatorii aveau o dietă bazată pe terciuri și legume. Contrar ideilor inoculate de filme și seriale, gladiatorii nu erau niște indivizi fibroși trași prin inel și cu musculatura la vedere, ci erau puțin grăsuți, pentru ca în luptă să nu fie răniți în organe vitale sau direct în mușchi. Aspectul fizic ținea, desigur, și de conformația fiecăruia. Legionarii mîncau și ei în general terciuri din cereale, dar descoperirile arheologice au demonstrat că mîncau și multă carne, fie de animale domestice – pe care o cumpărau din așezările de lîngă castre, fie de animale sălbatice vînate. Oasele găsite arată o varietate foarte mare de astfel de animale din ambele categorii. Bineînțeles, se mai consumau brînză și pește, iar vinul era nelipsit din dieta soldaților.

Este clar că aceste practici alimentare ale celor două culturi s-au îngemănat în Dacia, dînd naștere la un sincretism și în ceea ce privește gastronomia. Este clar că dacii, mai ales cei din zonele rurale, au rămas cu vechile lor obiceiuri culinare, „modernismul” gastronomic roman intrînd aici mai tîrziu sau deloc, pe cînd în zonele urbane predomina gastronomia romană, care la rîndul ei se poate să fi preluat influențe de la daci.

GASTROART RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Primăvară

cu nouă făclii de cîntece candide

Bravo vouă, zile frumoase, că ați poposit aici, cu lumina caldă a soarelui și cîntecul de păsări ce răsună vesel din scorburile pădurii cu faguri de miere, ținute, pînă mai ieri, captive sub pleoapele țurțurilor de gheață, moșiți de viscolele aspre ale iernii.

Bravo vouă, copile dragi, prevestitoare de zări senine, cu aiazmă de soare acoperind cîmpiile, pregătite să dea rod și să strălucească peste fire, pînă în podurile cerului, unde veșnicia se scrie cu cerneala albastrei bolți. Plouă cu lacrimi de îngeri, ocrotitorii coconilor de pîine, sfințiți cu moină. De departe se aud sunetele fluierelor ciobănești, chemînd mioarele pe pajiști, în dans cu băltărețul. Astăzi mă uit la voi, frumoasele mele zîne din basm, așa cum priveam, în copilărie, fetele morgane cînd descălecau din ape luminoase și se îmbrăcau în straie de soare feciorelnic, izvorît din fîntîni de binecuvîntări cerești. Vîntul adie ca un nechezat de cal pe pajiști poetice, luminate de

curcubeul păsărilor care își caută perechea. Mugurii cu ochii verzi clipesc ademenitor în lumina strecurată printre ramuri, întru dor și doruri cîntate din vremuri străvechi, precum datinile noastre. Mă uit cu uimire cum pe prispa dealului dau buzna gîzele pămîntului care umblă cîrduri-cîrduri pentru a da de veste florilor că primăvara și-a intrat deplin în drepturi, semănînd bucuria trezirii la viață a bobului din brazdă. Fluturii și-au început dansul amețitor de la o poiană la alta, de la un crîng la altul, în halatele lor albe, miruind florile-regine, care își înalță capul spre cerul împînzit de cai albaștri și călăreți de rouă. Gărgărițele cu aripi de aur aduc vești cu daruri pascale, urcînd peste obcinele pierdute în reverii bucolice.

Și iată-mă mergînd la coliba prietenului meu, bujorul, să-i spun că sînt sănătos și că, pe unde am umblat, m-am simțit bine la lumina protectoare a buchetului său, iar astăzi am ajuns să privesc cerul, întru spovedirea lui Dumnezeu cu mir de rouă cerească, prevestind începutul unei noi ere a vieții, în dansul mîțișorilor de plop. Într-o continuă schimbare e lumina zilei, iar dealurile aleargă cu norii în spinare. Ce spectacol de ploaie! Raze multicolore cît cuprinzi cu ochii... Și simt că iarba asta, iarba viorilor, îmi poartă noroc.

Pove ş ti din vechii Bucure ş ti

„Omul de piatră”, din Strada Sculpturii

Povestea unei misterioase statui de mari dimensiuni, găzduită mult timp în curtea unei străzi dintr-un vechi cartier al capitalei, a stîrnit, ani la rîndul, curiozitatea bucureștenilor. Despre originile și proprietarul ei s-au păstrat puține mărturii, iar printre cronicarii care au încercat să-i descifreze misterul s-a aflat și istoricul N. Vătămanu. Iată povestea acestei sculpturi, așa cum ne-o înfățișează autorul, în cartea sa, ,,Istorie bucureșteană” (1973).

,,Peste drum de casa marelui vornic Barbu Știrbei (actualul Muzeu de artă populară), în casele stolnicului Ioan Zefhari de pe Podul Mogoșoaiei, avea prăvălie, în 1843, «săpătorul în piatră» Filippo Oliva. Era un italian întreprinzător care, nerăbdînd să aștepte la el acasă norocul, s-a hotărît să-i iasă el înainte și de aceea a venit, asemeni altor italieni, să facă avere în țara de la Dunăre. Căuta să se facă cunoscut, oferindu-și serviciile printr-un mjloc foarte modern și pe atunci, acela al reclamei în ziar. Oliva înștiința, prin Vestitorul Românesc, eventuala clientelă că poate executa orice comandă în piatră, în marmură sau ipsos; că a adus din Italia diferite feluri de marmură și «figuri delicate, monumenturi, cruci, mese rotunde și în colțuri». Dar în același timp el se oferea să execute și lucrări mai puțin «delicate», precum trepte de piatră și «parchete albe și negre». Aceste «parchete» erau și ele de marmură; se răspîndise pe atunci obiceiul de a se pardosi cel puțin unele încăperi, din casele celor înstăriți, cu asemenea plăci de marmură. Și mai avea Oliva de vînzare în prăvălia lui: «vase de grădină, fîntîni de ținut apa rece, lei naturali» (pesemne că voia să spună: foarte asemănători ca expresie cu fiarele vii!), sobe de marmură și «o figură de damă săpată în marmură, ce se numește Venera!». După cum acestea erau mărfuri mai anevoie de vîndut, Oliva mai adăuga în anunțul lui că știe să lipească tot felul de porțelanuri sparte, eventualitate mai des întîlnită prin gosopodării decît nevoia de a cumpăra lei naturali!

Intenționat am lăsat mai la urmă lucrul cel mai interesant din anunțul lui Filippo Oliva. El mai oferea spre vînzare o piesă excepțională, și anume «o figură bărbătească de statul unui năvac, făcută deasupra pe doi cai, ce varsă apă din gurile lor; sub care este făcută o fîntînă. Această figură se numește Zeul apei. Cum și mai multe alte figuri delicate de piatră de marmură. Iar figura numită Zeul apei este lucrată de 1.017 ani».

Este vădit că Oliva ceruse ajutorul unui scrib autohnton pentru a-i redacta anunțul. Căci de unde ar fi știut proaspăt sositul italian ce însemna «năvac», adică, pe idiomul valah, uriaș? Cît despre Zeul apei, el era fără îndoială Neptun. Oliva vindea deci o statuie a lui Neptun călărind în picioare pe doi cai năzdrăvani, care azvîrleau apă pe nări. Grupul era așezat într-un bazin și, după Oliva, sculptura data, nici mai mult, nici mai puțin, decît din anul 826! Cum și în ce fel – nu ni se spune… Și pe atunci, ca și acum, se făcea în Italia un întins comerț de obiecte de artă, unele onest reproduse, foarte deseori în dimensiuni reduse, și care pentru a-i ademeni pe cumpărători erau oferite drept antichități. Interesant este că această statuie, sau mai exact o parte din grupul statuar, mai există și astăzi în București. Ceva mai mult, ea a dat naștere unor întîmplări demne nu numai de o «istorie măruntă», dar chiar de un roman umoristicedilitar, ale cărui ultime episoade s-au petrecut în zilele noastre. Dar să povestim avatarurile lui Neptun. În anul acela, 1843, domnea în Țara Românească Gheorghe Dimitrie Bibescu, un om tînăr, învățat și foarte ambițios. Credea și el, ca atîția alți predecesori, că ar putea să întemeieze o dinastie națională. Pentru cuibul acestei viitoare dinastii el a pus să se construiască un palat, pe care voia să-l dăruiască celei de-a doua soții, Marițica Doamna. L-a ridicat chiar pe moșia părintească a acesteia, la Băneasa, alături de biserica ctitorită de bunicul Doamnei, poetul Ienăchiță Văcărescu. Palatul n-a apucat să fie terminat din cauza izbucnirii revoluției din 1848 și a alungării de la domnie a lui Bibescu. Ruinele lui melancolice au stăruit mulți ani de zile, față-n față cu gara Mogoșoaia, sugerînd gînduri negre auguștilor călători cu privire la soarta schimbătoare… Și într-o bună zi, din înalt ordin, acum vreo 30-35 de ani, «palatul» lui Bibescu a dispărut…

În curtea de onoare a acelei pretențioase reședințe, Bibescu plănuise să așeze o fîntînă monumentală, în mijlocul căreia să călărească, prin veacuri, Zeul apei din magazia lui Oliva. Dar irosindu-se acel proiect, negustorul a rămas, ca să zicem așa, cu «năvacul» pe brațe. Ce avea de făcut? A pus pe Neptun într-un car cu boi și l-a dus acasă, unde l-a așezat la poartă, în nădejdea că-l va vedea alt amator de statui. Acolo a rămas încă 130 de ani.

Dar să lăsăm aceste fantezii și să ne întoarcem la Filippo Oliva. Atît el, cît și fiul său, au fost vrednici meșteșugari

Ah, zile bune, zile frumoase, voi sunteți fetele primăverii și ați venit să mă dezmierdați cu dragostea voastră, aducătoare de viață senină, cu cișmele de apă scînteind de povești aiuritor de frumoase. Iată-mă, așadar, mergînd cu voi prin cetate, pentru a da de veste că primăvara s-a așezat pe plaiurile noastre de basm și în inima mea, aducînd cu ea nouă făclii de cîntece candide.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

pietrari, talentați și stimați, care munceau din greu. Bătrînul se așezase într-o mahala, unde mai locuiau și alți constructori italieni, formînd acolo un mic… cartier latin, așa cum nemții se așezau de preferință în mahalaua Izvor.

Partea de oraș locuită de italieni începea din Ulița Tîrgoviștei, astăzi Calea Griviței, aproape de capătul ei central, lîngă Biserica Manea Brutarul, și se sfîrșea în Podul de Pămînt. Era un loc cam nesănătos. Fuseseră acolo exploatări de nisip și cărămidării și, de pe urma lor, rămăseseră gropi în care înverzea apa adunată din ploi. Pe singura stradă mai acătării din cartier s-a așezat Oliva cu statuia lui Neptun care, spune Ion Ghica, rezemat de poartă, privea cu duioșie la trăsurile ce se luptau din greu cu valurile zdrobite ale pavajului…

Bucureștenii, obișnuiți să-și boteze ulițele după cele mai simple și mai la îndemînă sugestii, cu nume ca Strada Bradului, Sălciilor, Puțul cu Apă Rece, Puțul de Piatră etc., i-a zis uliței lui Oliva Strada Sculpturii (devenită Strada Șefan Furtună). Iar statuia însăși a fost denumită «Omul de piatră», ca să nu încapă nici o îndoială!

«Omul de piatră» al lui Oliva își căpătase de mult cetățenia de fapt și de drept, cînd edilitatea, obligată nu să asaneze, dar să dea un nume gropilor infecte din cartier, le-a botezat cu grotesc-pomposul nume de «Gropile lui Neptun».

La răstimpuri, «Omul de piatră» revine în actualitate. Nu de mult, însăși Televiziunea i-a plătit tribut, dînd găzduire unor alte basme, cu descindere la fața locului, cu intervuri, fiindcă i se năzărise cuiva că «năvacul» lui Oliva ar fi fost opera lui Michelangelo… Noroc că zarva s-a potolit repede, înainte ca gluma nesărată să ia proporții“.

Epilogul poveştii

Statuia a fost cumpărată de prof. dr. Constantin Ionescu-Tîrgovişte (Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice ,,Nicolae Păulescu”), de la strănepotul arhitectului Oliva, un bătrîn de 80 de ani. Astfel a ajuns Zeul Neptun la marginea Bucureştiului, în Pipera. Descoperirea a fost făcută de o echipă a reporterilor de la ,,Jurnalul Național”, care, la finalul investigației lor jurnalistice, au cerut și părerea unui specialist despre valoarea monumentului. Iată verdictul profesorului Răzvan Theodorescu: ,,Statuia are valoarea pe care i-o aduce acuma timpul pentru o piesă de Secol al XIX-lea. Cu un autor necunoscut sau prezumat. Este o piesă, pînă la urmă, de o mare banalitate, în sensul bun, desigur. E o piesă oarecare, de felul celor care se făceau cum se fac astăzi piticii aceia din ipsos... Se făceau atunci, sigur că da, din materiale nobile, pentru oameni bogaţi...”. Cît despre asemănarea cu stilul marelui sculptor italian, profesorul R. Theodorescu a precizat: ,,Arta italiană de după Michelangelo nu a făcut decît să îl imite pe Michelangelo. A fost obsesia tuturor marilor sau micilor artişti. Manierismul nu a făcut altceva decît să imite patetismul michelangelesc. Într-un cuvînt, statuia nu are absolut nimic cu Michelangelo”. (R.M.)

LECTURI LA

Dansul fetelor de la Căpâlna (II)

Faptul că fetițele din clasele I-IV (la acest ciclu școlar se rezuma Școala de la Căpâlna) învață pașii acestui dans, ne amintește de ceea ce a spus Tudor Gheorghe la un spectacol, și anume că elevii din Grecia, de aceeași vîrstă, învață la școală pașii dansului specific acestei țări, dans nelipsit la petreceri, nunți, botezuri etc.

Despre costumul fetelor și practica țesutului în război, azi pierdută, Maria Florea adaugă: „Nu mai fac femeile azi crătințe în război, cu lînă albastră și cu sîrmă. Am încercat să le păstrăm, avem costume și de 100 de ani. Crătințele erau albastre sau, cum se zice pe aici, vînăt. Poalele erau din pînză albă și, dacă se rup, se refac. O ie se mai face și acum. Fetele nu aveau numai o ie, aveau mai multe. De acolo încă se mai alimentează fetele mici. Aveam năframă cu franjuri și păpuci. Păpucii erau cu găurele. Exista un meșter la Tîrnăveni, la Cetate, care făcea păpuci special pentru fetele din Căpâlna. Continuăm să păstrăm tradiția, să o ducem mai departe pînă mai trăim. După aceea, cine știe ce-o mai fi. Cît mai costă azi o ie? 15 milioane, o ie originală din sat. Crătințe negre, poale, hainele cu care am intrat în Purtată le-o adus de la Sibiu tata, și cu ele o fost mireasă mama. Era slăbuță, crătințele sînt îndoite înăuntru. Toate fetele tinere erau slăbuțe”.

Doamna Veta Biriș, această minunată interpretă (nu cîntăreață!) a melodiilor autentice de pe Tîrnave, care a înălțat cîntecul popular patriotic la nivel de simbol al tuturor românilor, spune despre locurile acestea: „Este o zonă bogată și diferită. Aici se cîntă doina, se cîntă balada, învîrtita, hațegana. Este un folclor fain, bogat. Merită să-l descoperiți. […] Costumul cu care m-am lansat este compus din păpuci, poale, crătință, ie, laibăr și năframă. Este costumul pe care îl port și astăzi. În satul meu nu s-a purtat comanac, pentru că eu nu sînt din Căpâlna de Jos, am venit aici cînd m-am măritat. Sînt din Veseuș. Tatăl meu a fost în război și nu ne spunea povești. Ne povestea întîmplări adevărate din război. Ne impresiona și noi abia așteptam să vină seara să-l auzim povestind. Ne exemplifica și cu cîntece. Sigur că aceste cîntece au fost compuse în timpul războiului de oameni mai luminați. Atunci cînd s-au reîntors acasă, din trenurile speciale coborau cei care mai erau în viață, după ce tot drumul cîntaseră. Printre ele se afla și «Ne întoarcem iar biruitori», cu care m-am lansat. Îmi plăceau numai cîntecele istorice, nu puteam să cînt altceva. Bine, am și eu o fire mai închisă, mai sobră și nu cred că mi se potrivesc alte cîntece. Asta am început să cînt, am fost prima cîntăreață din aceasta țară ce a debutat cu cîntecul istoric și cîntece despre eroii neamului nostru”.

Maria Florea, la rîndul ei preocupată de soarta cîntecului și dansului popular, dar, mai ales, a viitorului „Fetelor de la Căpâlna”, vine cu alte completări: „De la 82 de fete au rămas 26, cam așa. Dacă aduci și generațiile mici se adună atît, altfel nu. Natalitatea a scăzut. Erau case cu cinci fete. Acum, fiecare familie nu are decît un copil, în unele case nu este decît o fată. Chiar deloc, în unele cazuri. Sînt renumite, au participat la multe festivaluri în străinătate, au fost la Sevilla. Dansul ca atare este foarte apreciat. Mi se pare interesant că nu poate fi învățat de nimeni. S-au străduit mulți, dar nu au reușit. Fetele mici imediat prind pașii, vin la cămin, se uită la celelalte fete și este normal că învață. Dar cineva străin de locurile acestea nu poate învăța. Bunica, străbunica, mama, eu, la rîndul lor fetele. Nu se pierde. Cînd mergeam pe scenă se juca Purtata, Drîmbolicul, Purceii și apoi intrau băieții cu Ponturile, se luau după fete, se juca Învîrtita, apoi rămînea o fată, se juca Hațegana. Se ieșea din scenă. Era formațiune mixtă, dar au început să nu mai fie băieți destui, s-au căsătorit, nu mai veneau, așa s-a renunțat la băieți și eu am prins, cînd am jucat în formație, cu băieți. La «Dialog la distanță» cu Baia

Mare. Atunci a debutat și Veta Biriș, în 1967. A fost ultima dată cînd am fost cu băieții, apoi am mers numai cu fetele. La Ispas (de Înălțare) mergem la biserică, mergem la Monument și cîntăm cîntece patriotice. Nu trece sărbătoare la noi să nu se facă o acțiune în școală. De ziua lui Eminescu, de Marea Unire, de 1 Decembrie ne ducem la Alba Iulia. La noi se păstrează tradiția, mai ales de 1 Decembrie. Acum se duc mai puțini, dar înainte se duceau garnituri de tren la Alba Iulia, cu steaguri. Așa mă impresiona! Cînd ajungeam acolo, curgeau oameni de pe toate străzile. Se uneau spre catedrală. Veniți la 1 Decembrie să vedeți! Acum, pînă nu este prea tîrziu. Pînă nu dispărem”.

Ce se poate spune despre viitorul tradițiilor de pe aceste locuri și, de fapt, din toate locurile din România. Deocamdată, cele participante la interviu își amintesc despre vremurile trecute: „Veneau feciorii la poartă, la casele unde erau multe fete. Se așezau lîngă cea pe care o plăceau. Mai era un obicei. Dacă vinea fecior lăturean, din alt sat, și nuși găsea drăguță, puteai să-i dai drăguța ta să stea de vorbă cu el. Pentru o seară. Asta în cazul în care nu-și găsea drăguță el. O trebuit să stau, numai o țîrucă. Te prinde în brațe, te strînge, te sărută. Așa era statul cu ficiorul. Cînd mergeam la șezătoare mai multe fete, aveam un joc «Mișcă-te, purice». Spune unul: «Mișcă-te, purice!»; «Nu mă mișc pînă cutare băiat nu o sărută pe fata cutare». Apoi, merge afară ficiorul cu fata care-i place”. (Anuța lui Maftei) Această femeie inimoasă încearcă să salveze ce se mai poate salva: are două „ucenice” din generația cea mică – Gabriela Ignat și Camelia Maria Sălcudean, pe care le inițiază în cusutul iei, „cu capete, cipcă (dantelă), zgardă, pui (cruciulițe), cheiță încuietoare cu un nod special”, cum se purta atunci cînd era fată.

Despre pețitul fetei ne spune doamna Veta Biriș: „Fiecare fată cosea năfrămuță (batistă). O cosea cu ață colorată și și-o agăța de degetul mare. Feciorul care voia să vină la ea în seara aia se zbătea pînă lua năfrămuța, dar, dacă fata nu voia, nu-l lăsa să i-o ieie. Numai pe cel care-l aveam drag îl lăsam. Așa era atunci. Nu spunea hai să ne întîlnim, pot să vin diseară la tine. Era un semn de întîlnire”.

Doamna Maria Florea încearcă să deslușească transformările aduse de epoca modernă: „Era greu, dar era o altă viață. Mai fericită, erau oamenii mai mulțumiți. Nu era televizor. Abia așteptam să vină duminica să ne ducem la joc. Era nemaipomenit, mergeam la biserică, veneam acasă, mîncam, mai stăteam o țîră și mergeam la joc. Stam pînă seara. Acum tot cu ochii în televizor. Copiii de acum iasă din casă abia cînd vine seara și apoi vin de dimineață”. În ceea ce privește viitorul, demne de amintit sînt considerațiile ziaristei Loreta Popa: „Poate că oamenii raportează viața la alte valori morale la ora actuală, poate că trecerea timpului a schimbat mentalitățile, dar depinde de noi să le redeșteptăm gustul pentru originalitate și autentic”.

Cetatea dacică de la Căpâlna

Amplasată pe dealul Gărgălău sau dealul Cetăţii, cum îi spun localnicii, cetatea domină Valea Sebeşului, pe care o străjuieşte de la înălţimea dealului cu pante abrupte. De altfel, este un lucru bine cunoscut faptul că dacii au folosit formele de relief pentru a avea un avantaj împotriva atacatorilor.

Cetatea făcea parte din salba de fortificaţii ce apărau Sarmizegetusa, centrul administrativ al Daciei. Fortificaţie militară complexă, aceasta era apărată de ziduri groase din piatră cioplită şi se întindea pe terase, fiind înconjurată de şanţuri şi apărată de un val de pământ în formă de semilună. Exista, de asemenea, un turn locuință (cu laturi exterioare de 9,50 x 9,50 m). Pe traiectul zidului de incintă ce pornește de la colțurile turnului-locuință, se păstrează două construcții: pe latura de nord-vest, poarta cu turn interior și apoi (în zona nordică) o intrare secundară alcatuită din două ziduri paralele, perpendiculare pe incintă (la această poarta s-a renunțat între cele două războaie de cucerire a Daciei). Din imediata apropiere a zidului de incintă pornea o scară ce lega turnul-locuință cu terasele superioare, mergînd pînă la postul de supreveghere amplasat în vîrf. Istoricii

consideră că Cetatea de la Căpâlna a fost ridicată în timpul lui Burebista.

Cetatea de la Căpâlna a avut totuşi o viaţă destul de scurtă, aproximativ 50 de ani. Romanii au asediat-o în ambele războaie dacice. După primul război, din 101-102, şi-a pierdut o parte a zidurilor. Înaintea celui de al doilea război daco-roman, 105-106, dacii s-au grăbit să întărească cetatea, ridicând zidurile pe care fuseseră obligaţi să le dărâme cu doar 3 ani înainte. Ultimul război daco-roman a reprezentat şi sfârşitul cetăţii, care, mistuită de flăcări, a fost distrusă în totalitate. Nu există nici o înregistrare scrisă din epoca pre-romană care să ateste istoria acestei cetăţi, iar cele mai îndepărtate însemnări datează din Evul Mediu, atunci cînd se pare că ruinele cetăţii dacice erau folosite drept post de observaţie.

Cercetările din 1982-1983 au pus în evidență și urmele unor sanctuare dacice de tipul aliniamentelor, demontate tot în intervalul dintre primul și al doilea război daco-roman.

Descoperirile arheologice indică faptul că Cetatea de la Căpâlna a fost folosită ca loc de refugiu şi în secolele următoare. În urma săpăturilor arheologice, s-au descoperit, pe lîngă vestigii antice (piese de scut dacic, unelte şi podoabe din fier, bronz şi argint, monede romane, ceramică dacică), şi materiale medievale.

Deşi nu au fost găsite dovezi scrise, săpăturile arheologice au scos la suprafaţă obiecte ceramice lucrate manual, dar şi cu roata de olărit, împodobite cu figuri geometrice, acestea oferind informaţii preţioase cu privire la viaţa cotidiană a locuitorilor cetăţii.

Astăzi, doar ruinele mai amintesc de zidurile falnice de altădată şi de turnul cu rol de locuinţă. Obiectele găsite aici de către arheologi pot fi admirate la Muzeul din Sebeş şi la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.

Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU Înălțată de geți cu scopul apărării sudului Transilvaniei, Cetatea de la Căpâlna este situată pe versantul stîng al Văii Sebeșului, în comuna Săsciori, satul Căpâlna, județul Alba. Străvechea cetate se află în patrimoniul UNESCO, fiind al doilea monument al județului Alba inclus sub protecția Organizaţiei Naţiunilor Unite, după Cetatea ţărănească de la Calnic.

Polemici « Controverse

O țară ruinată

,,În jur se prăbușește o lume. APOCALIPSA face glume?”. Nu, nu este o glumă. Vai de noi, e război în țara vecină, nefericita Ucraină, invadată pe ,,nepusă masă” de Craii de la Răsărit, cu nărav de cotropit.

Întreaga Planetă Albastră privește prin ,,fereastră” cum noul Cezar, un mare barbar, ce se vrea neînfrînt, cu un singur cuvînt a pus Ucraina la pămînt. Sirenele anunță bombardamente și, din cînd în cînd, din depărtare se aude cîte o detunătură care, în cîteva secunde, transformă totul în ruine și sînge.

Oameni nevinovați cad împușcați; bărbați, femei, copii sînt îngropați la întîmplare, fără identitate, sicriu sau lumînare. Alții, în graba mare, pleacă în papuci de casă, cu un cățel sau o pisică în brațe, cărîndu-și tot bagajul într-o sacoșă. Femei tinere, cu fețele obosite, pornesc în bejenie cu pruncii lor: un copil în cărucior și alții mai mărișori călcîndu-i pe urme și ținîndu-și strîns la piept cîte o păpușă sau un ursuleț de pluș, privesc toți cu mirare, fără întrebare, ce se întîmplă oare? Mama duce în valiză întregul lor trecut...

Bărbați, femei, copii și cîțiva vîrstnici aleargă cu disperare să scape de oroare, sperînd ca în curînd să se întoarcă la casele lor: e singurul lor gînd. Descumpăniți, înfrigurați, speriați și flămînzi, iau soarta în piept, scoțînd cîte un oftat... La graniță sînt întîmpinați de ai noștri români, buni creștini, cu mîncare și-un zîmbet senin de încurajare. Bieții năpăstuiți nu știu ce le aduce ziua de mîine, cum își vor cîștiga bucata de pîine. În fața ofensivei rusești, ucrainenii își apără cu îndîrjire țara și neamul, privind spre Apus cu speranța că Alianța și UE, civilizațiile Vestului, sînt conștiente că, atunci cînd mor oameni, nu-i suficient ,,un pistol” și un embargou. Oamenii poartă o cruce pe care cu greu o pot duce și așteaptă, ca pe o mană cerească, spre binele tuturor, pace și

Din Bucure ş tii de altădată

Un provincial în vizită

prin Bucureºtiul interbelic (I)

Prima jumătate a secolului trecut a fost fără îndoială perioada în care Bucureștiul a înflorit cu adevărat, devenind capitala europeană pe care o numim chiar și azi cu mîndrie ,,Micul Paris”. În perioada interbelică transformările urbei au devenit cu adevărat spectaculoase. Chiar și vizitatorii străini ajunși în Capitala României apreciau ,,frumusețea și eleganța Bucureștilor”.

Cu atît mai mult românii – bucureșteni sau veniți în vizită din ,,provincie” – erau mîndri de Capitala lor. Vă invit acum să aflați care au fost impresiile unui provincial ajuns în anul 1936 – după ,,treizeci de ani de lipsă” – în Capitală. Este vorba despre Conu’ Iorgu – un prieten (poate imaginar, dar ce contează?) al reporterului Alex F. Mihail, o mai veche cunoștință de-a noastră. De ce venea Conu’ Iorgu la București? Motivul ne este dezvăluit chiar de el: ,,Acu’ nu vreau să mor, mon cher, pînă ce n-oi vedea și eu Turnul Telefoanelor – mi-a scris el – că am auzit că al Colții s-a dărîmat. M-aș urca și în Foișorul de foc, o dorință de-a mea din copilărie, pe care n-am putut-o realiza pînă acum. Aș vrea să văd toate minunățiile Bucureștilor vostru, preschimbat de nu-l mai cunoști. Dar pun rămășag că tot am să mă simt ca acasă la mine. Pentru asta nu-ți scriu cînd vin, ca să nu mă aștepți la gară. Vreau să mă descurc singur...”.

Prima impresie a lui Conu’ Iorgu

Prima surpriză de care are parte eroul nostru, un provincial ajuns în București, a fost bineînțeles modernizarea Gării de Nord: ,,Cînd am sosit întîi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfîrșite printre care

ajutor. Ei știu că, dacă ,,țarul cel mare” vrea, întreaga lume dispare cu o simplă apăsare pe butonul armei nucleare. Iar în tot acest timp, președintele lor are întipărit pe chip un zîmbet trist, ce pare a spune: Ucraina va dăinui în lume.

Nu mai e de trăit, întreaga planetă a devenit un teatru de război: cu Craii de la Răsărit, cu Covid, cu prețurile care cresc la infinit, și orice speranță de normalitate dispare. Asta se întîmplă și la noi. O tînără reporteră, văzînd o bunică înlăcrimată, s-a apropiat de ea și a întrebat-o de ce plînge. Bătrîna a răspuns: ,,Sînt flămîndă și mi-e frig. Sînt speriată de singurătate și de prețurile care cresc fără încetare”. E drama bunicilor, cei pe care nepoții îi condamnă azi că au acceptat să trăiască în comunism, neînțelegînd că nimic nu era de făcut, cîtă vreme ,,în coaste” era înfipt Craiul de la Răsărit. Se pare că și în prezent el nu poate fi înfrînt nici de Apus, iar omenirea privește cu resemnare cum O ȚARĂ MOARE.

În fața diverselor circumstanțe ale vieții, oamenii reacționează mecanic... convertindu-se în victime. ,,Omule, cunoaște-te pe tine însuți” – este o veche maximă de aur, scrisă pe zidul Templului din Delphi, din vechea Grecie, valabilă și în zilele noastre. Trecutul, Prezentul și Viitorul sînt ale tuturor, numai că Trecutul nu mai revine, Viitorul e incert, doar Prezentul îl trăim fiecare, într-o clipă, unică, după care moare.

LILIAnA TETELEA

mă rătăceam, și mai ales cînd am ieșit prin portalul grandios, cu stîlpii groși cît ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? – mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc. Luîndu-mă după lume, am ieșit pe un bulevard cu straturi de flori pe de lături. Mare minune? Asta să fie Calea Griviței? Dar unde-s grătarele cu mititei? Unde-s toate tarabele negustorilor?

Mi-am luat inima în dinți și, cam rușinat, am întrebat pe un trecător:

- Mă rog, domnule, asta e Gara de Nord a Bucureștilor, sau am ajuns în alt oraș?

- Da, domnule, ești la București – mă asigură cetățeanul.

- Atunci unde e Calea Griviței? Că eu știu că Gara de Nord era, pe vremuri, pe Calea Griviței și luam de acolo tramvaiul cu cai, de mă duceam la Teatrul Național, apoi prin str. Biserica Enei și prin strada Colții, pînă la prietenul meu Alecu, de la Sf. Gheorghe.

Astfel am aflat, spune Conu’ lorgu, că eram pe Bulevardul Dinicu Golescu și că Gara de Nord are acum două fațade. Mai întrebînd pe unul, pe altul, am ajuns în cele din urmă în Calea Griviței. Știam că erau aici, în față, niște cafenele urîte și niște cîrciumi murdare, cu prostituate și cu pungași, anume ocrotiți pentru jefuirea călătorilor naivi. Într-adevăr, nu mai cunoșteam locul. Acum acolo s-a deschis o stradă și în colț este o casă bloc, un hotel mare.

Ultima lui

motto: ,,Omul, cînd își dă sufletul, unde mai este? Isus a zis: «În casa Tatălui Meu sînt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc»“ – Iov 14.10; Ioan 14.2,3

Un marinar aflat în floarea vîrstei avea simptome neliniștitoare de boală și de aceea s-a decis să meargă la medic. A fost imediat internat în spital și bănuiala lui groaznică s-a dovedit a fi realitate. Zdruncinat de diagnosticul sumbru, a intrat în cel mai bun salon de frizerie. „Să vă faceți bine treaba! Aceasta este ultima mea tunsoare înainte să plec în iad“, a spus el cînd a luat loc în fața frizerului. Frizerul era un om credincios și s-a interesat cu mult tact de motivul acestor cuvinte înfricoșătoare. În timp ce îl tundea, frizerul i-a spus despre credința lui și despre viitorul său: el credea în Mîntuitorul Isus Christos și știa că, atunci cînd va muri, avea să meargă acasă la Domnul.

Bărbatul a revenit la spital și diagnosticul fatal s-a confirmat: cancer, care nu mai putea fi operat.

Cîteva săptămîni mai tîrziu, o asistentă medicală i-a adus frizerului vestea despre moartea marinarului și i-a înmînat un mic bilet. Pe el marinarul scrisese anevoios, cu mîna tremurîndă, cuvintele: „Nu în iad! –La Isus!“.

- Dar unde e tramvaiul cu cai care merge la Teatru? – am întrebat.

- Nu mai este nici un tramvai cu cai la București –mi-a explicat un trecător, spre marea mea mirare. Dar am aflat că trebuie să iau tramvaiul electric no. 6, care nu mai merge decît pînă la Teatrul Național. Înainte era mai bine – m-am gîndit – că te suiai la gară și cu același vagon cu cai te duceai pînă la Sf. Gheorghe și de acolo pe Calea Moșilor pînă la Moși”.

Prin Bucureºti cu tramvaiul no. 6

Îl vom însoți acum pe Conu’ Iorgu într-o călătorie prin Capitală. Mijlocul de transport: modernul tramvai electric cu nr. 6: ,,În fine, m-am suit într-un vagon, pe care l-am văzut numerotat cu cifra aceasta. Și merg eu, nene, merg, de nu se mai sfîrșește. Văd cîrciumi, văd prăvălii, văd și un cinematograf. Deodată apare pe de lături un cimitir… Apoi iar cîrciumi, iar prăvălii, o farmacie… Și o mulțime de lume. Am rămas încurcat, mai ales din pricina cimitirului. Totuși un pasager din tramvai m-a asigurat că «sîntem într-adevăr pe Calea Griviței». Și tot mergînd mereu așa, m-am pomenit la Bucureștii Noi și Dămăroaia, adică aproape de Chitila. Bucureștenii sînt foarte îndatoritori, dau fel de fel de deslușiri și nu-și bat joc de un străin care greșește drumul.

- Ați luat într-adevăr tramvaiul no. 6, dar într-o direcție greșită. Băgați de seamă în tramvaie și autobuze la direcția în care merg, căci te poți pomeni la Cioplea sau la Colentina, sau cine știe prin ce comună depărtată din județul Ilfov.

La marginea aceasta a Municipiului, unde fără voie sosise Conu lorgu, a aflat că locuiește sfătosul Moș Toma, «bunicul Bucureștilor», acela care anul trecut a povestit ziariștilor atîtea lucruri interesante despre trecutul orașului nostru. Poate c-ar fi nimerit ca Moș

Toma să nu fie uitat nici în acest an, cu prilejul «Lunii Bucureștilor»”.

(va urma)

Sursa: Art. ,,Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial”, Alex F. Mihail, 6 mai 1936

File de istorie

Academicianul ªtefan Pascu şi Satu Mare

Întotdeauna adevărul trebuie să iasă la lumină, iar faptele bune ale înaintașilor trebuie să fie cunoscute de generația actuală. Oamenii trebuie să cunoască istoria pămîntului pe care calcă, pentru că ea este povestea de viață a străbunilor noștri. În anul 1983, județul Satu Mare, alături de alte județe ale Transilvaniei, a fost gazda unor emoționante întîlniri cu Academicianul Ștefan Pascu (1914-1998), cu prilejul lansării către cititori a valoroasei lucrări „Ce este Transilvania?”. Prin competența, bunătatea și înțelegerea ce l-au caracterizat, Academicianul Ștefan Pascu a acordat un interviu special pentru ,,Cronica Sătmăreană”, pentru ca, prin intermediul acestui cotidian, locuitorii din județul Satu Mare, toți iubitorii de istorie, să înțeleagă rostul și rolul acestei științe, cu profunde semnificații patriotice, frumusețea și inegalabila Istorie a Românilor.

– Domnule academician, și sătmărenii au așteptat cu viu interes apariția cărții dvs. ,,Ce este Transilvania?”

Despre acest lucru v-ați putut convinge personal cu prilejul prezentării cărții în Municipiul Satu Mare, Carei și în Sanislău, Poiana Codrului și Medieșu Aurit. Vă rugăm să ne răspundeți de ce a fost necesară o astfel de sinteză a istoriei Transilvaniei în prezent? Vă punem această întrebare pentru că Neamul Nostru românesc trebuie să afle ce am fost, de unde am venit, cine sîntem și ce vor fi generațiile prezente și viitoare.

– O carte, în general, își justifică apariția atunci cînd problema sau problemele cuprinse în ea se îmbogățesc cu cunoștințe noi și valoroase în comparație cu cele știute din cărțile mai vechi; atunci cînd prin comparația nouă, prin interpretarea originală, problema sau problemele dezbătute sînt mai bine, mai profund, mai interesant înfățișate; atunci cînd comanda socială, adică interesele de obște o pretind pentru a oferi celor interesați, noilor generații, contemporaneității, în general, posibilitatea de a cunoaște în mod veridic, obiectiv, științific, problema sau problemele de actualitate stringentă; atunci cînd interese superioare, raționale pretind răspunsuri, iarăși obiective, veridice, unor aserțiuni, unor teze, străine științei, propagate cu intenții de a prolifera confuzii, în rîndurile celor neavizați. Toate aceste motivații s-au asociat, iar rezultatul este această carte, cu titlu pe cît de simplu, pe atît de semnificativ: Ce este Transilvania?

– De ce această lucrare a fost tradusă și în limba germană - ambele versiuni fiind publicate împreună (la prestigioasa editură Dacia din Cluj-Napoca)?

– De ce a fost tradusă cartea și în limba germană? Pentru a oferi și cititorilor de limbă germană, din România, și din alte țări, posibilitatea, lesnicioasă, de a cunoaște adevărul, cu privire la problemele fundamentale din istoria, geografia, etnografia, cultura, în general, a acestei Țări Românești, Transilvania, viața oamenilor ce i-au înfrumusețat trecutul, îi înfrumusețează prezentul și vor înfrumuseța viitorul. Mai cu seamă că această carte urmează, la două luni după apariția, în Statele Unite ale Americii, a lucrării semnate de același autor, acelei dintîi Istorii a Transilvaniei, tipărită în străinătate, în limba engleză (A History of Transylvania, Wagne State University Press, Detroit, 350 p.).Ce este Transilvania? o completează pe aceasta, acoperind, astfel, o mare parte a geografiei politice universale prin limbile de mare circulație în care s-au tipărit cele două părți.

– Unul din procesele cele mai importante trăite de poporul român în ultimele două decenii, simțite puternic atît de societatea românească cît și peste hotare, a fost renunțarea la povara ideilor preconcepute, la dogme și principii simpliste, rigide, a tabuurilor ideologice care sufocau adesea viața. Cea mai curajoasă răsturnare de viziune a fost realizată de Academia Română, care a dezvăluit, cu hotărîre și mare discernămînt, o serie de teze antiștiințifice, denaturări și falsuri, unele de mare gravitate. Vă rugăm să menționați cîteva dintre ele!

– Sînt foarte numeroase problemele lămurite de Academia Română, de la statul centralizat și independent întemeiat de Burebista, la Simbioza Daco-Romană, de la continuitatea poporului român în spațiul său genetic, carpato-danubiano-pontic, la formarea statelor românești de sine stătătoare; de la impresionanta epopee scrisă cu lacrimi și sînge, sfințită prin sacrificii și jertfe, la istoricul

eveniment, care a fost cea dintîi unire a țărilor române prin voința românilor din cele trei provincii românești, sub conducerea viteazului și temerarului domn Mihai Vodă; de la marile răscoale și mișcări revoluționare, din Evul Mediu (Bobîlna, războiul țărănesc al lui Gheorghe Doja) și început de epocă modernă (Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu la 1821), la revoluția din 1848; de la Unirea Principatelor și nașterea României moderne la cucerirea Independenței României 1877-1878; de la evenimentul apoteotic, Unirea tuturor românilor în România Mare, prin voința unanimă a poporului român și adeziunea naționalităților conlocuitoare; Și multe alte probleme și fenomene istorice fundamentale, esențiale și cardinale pentru înțelegerea veridică a mersului istoric al unei societăți la încrucișare de drumuri și civilizație.

– De mai multă vreme, unii istorici de peste hotare încearcă, în diferite lucrări, să susțină teoria existenței unui vid în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Vă rugăm să vă referiți la această teorie antiștiințifică.

– Întrebarea este întrutotul justă și justificată. Deoarece lămurirea acestor probleme nu numai ușurează, ci explică și dezvoltarea societății din spațiul carpato-dunăreanopontic, istoria oamenilor care i-au dat viață. Argumentele logice ar fi suficiente pentru infirmarea unei asemenea teorii neștiințifice; un popor care a trăit de milenii în aceleași locuri – poporul dac – nu-și părăsește locurile ancestrale în nici o împrejurare; nu se cunoaște vreun caz în istorie ca o populație să-și fi părăsit, în totalitatea ei, căminele, gospodăriile în fața unei invazii; de la părăsirea Daciei de oficialitatea romană și pînă la așezarea goților au trecut mai multe decenii, astfel că invazia acestora nu constituia la anul 271 o amenințare; noii veniți chiar ar fi împiedicat evacuarea întregii populații, avînd nevoie de roadele muncii băștinașilor; teritoriile sud-dunărene, unde s-ar fi așezat daco-romanii la sud de Dunăre, nu erau cu nimic mai liniștite decît cele nord-dunărene; nici un izvor nu pomenește revenirea românilor de la sud de Dunăre într-o vreme mai tîrzie; populația daco-romană, devenită poporul român ar fi trebuit să aibă o memorie neobișnuită pentru a se așeza, după 8-9 secole, exact pe locurile părăsite cu tot atîtea secole în urmă. Argumentele logice sînt confirmate pe deplin de dovezile arheologice, tot mai numeroase și mai consistente: peste 1.000 de așezări, cimitire, obiecte felurite, piese paleocreștine, tezaure monetare – toate de factură daco-română, au fost descoperite pe întreg cuprinsul țării. Se adaugă acestei categorii de argumente, cele lingvistice, etnografice, juridice; cuvinte și particularități care numai la oamenii din nordul Dunării s-au păstrat, din limba dacă și din cea latină; organizarea social-politică a obștilor, cu juzi și „oameni buni și bătrîni”, de asemenea proprii numai la românii nord-dunăreni; datini și obiceiuri, de asemenea păstrate numai la daco-români.

– În lucrările dvs., alături de toate localitățile transilvănene, Sătmarul este prezent întotdeauna cu mărturii incontestabile privind existența, permanența și continuitatea poporului nostru și pe aceste frumoase plaiuri românești. Ce sentimente vă leagă de județul Satu Mare și de oamenii săi harnici și ospitalieri?

– Meleagurile sătmărene și oamenii care le înfrumusețează prin munca și hărnicia lor par statice, și acestea sînt argumente pentru permanență și continuitate, pentru anularea teoriei „vidului”. Iar pentru mine, ca om al pămîntului și ca un cercetător al trecutului, aceste meleaguri înseamnă o atracție deosebită prin ceea se înseamnă azi, pentru ceea ce au însemnat ieri și pentru ceea ce vor însemna mîine. Din anii debutului științific, meleagurile românești din nord-vestul țării au constituit subiect de cercetare și au rămas de atunci și pînă acum, și vor continua să rămînă în mod statornic, integrate firește în Țara Transilvaniei și, de asemenea, în istoria țării întregi și a întregului popor român.

– Ce impresii deosebite v-au lăsat locuitorii din comuna Medieșul Aurit și din satul Lucăceni?

– Cele două așezări sătești pomenite - Medieșul Aurit și Lucăceni – sînt într-adevăr ilustrative, una – cea dintîi – pentru trecutul său îndepărtat, din vremea dacilor, apoi pentru rosturile sale importante în Evul Mediu și în cel modern, continuîndu-și ascensiunea în epoca socialistă. O așezare românească în Secolul XI, cotropită de feudali, ce-și construiesc aici o puternică cetate, prin munca

și sudoarea țăranilor români, alături de care au fost așezați și țărani unguri. Impresionantă a fost dragostea oamenilor de aici – vîrstnici și tineri – față de trecutul de luptă pentru dreptate și libertate, socială și națională, dragoste de locurile străbune. Satul Lucăceni, sat nou, de aproximativ 60 de ani, cu o întrerupere de viață de vreo 4 ani – în timpul ocupației horthyste – a fost întemeiat, așa cum îi arată și numele, de oameni legați trup și suflet de dr. Vasile Lucaciu. Sînt mîndri oamenii din Lucăceni de patronul lor, pe care-l cinstesc în toate împrejurările și în felurite forme. Iar biserica, asemănată cu Voronețul, este mai degrabă un monument istoric; la intrare străjuiesc Decebal și Traian, iar în interior, nenumărate aspecte din mișcarea memorandistă și mișcarea națională a românilor din Transilvania. E unică în țară, după cum deosebiți sînt locuitorii satului.

– Ați fost în orașul Carei, care în ultimii 18 ani a cunoscut o puternică dezvoltare economică și socială. Despre această localitate vorbesc documentele vremii, fiind consemnată și în harta lui Ptolemeu sub denumirea de Docidava. La acest obiectiv arheologic pînă acum nu s-a organizat un șantier corespunzător de cercetare. După părerea dvs. ce demersuri ar trebui întreprinse în acest sens? Să reținem că Docidava avea o organizare politică, economică, culturală și de apărare.

– Carei, vechea Docidavă dacică? Identificarea nu e absolut certă, dar poate fi. Această atestare o găsim și în harta Daciei Romane, la care se referă și Constantin C. Giurăscu și Dinu Giurăscu în Istoria României din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi, tipărită la Editura Albatros. Lucrările arheologice își vor spune cuvîntul. Întîrzierea poate fi remediată. Institutul de istorie și arheologie ar putea colabora cu Muzeul de Istorie din Satu Mare și cel din Carei pentru a realiza o asemenea cercetare, unindu-și puterile științifice și cele materiale. Și începutul ar putea fi făcut în anul 1984. Vestigiile arheologice cunoscute din împrejurimile imediate: obiecte dacice, ceramică, bronz, fier constituie un indiciu încurajator. Ceea ce înseamnă că orașul Carei nu-și are începuturile în prima jumătate a Secolului al XIV-lea, cînd datează prima atestare documentară (1320), ci cu mult înainte, din vremuri milenare. La Carei mai există și Monumentul Ostașului Român Eliberator la 25 octombrie 1944, cînd a fost eliberată ultima brazdă de pămînt românesc de sub ocupația străină, și Castelul din centrul municipiului. Mai vreau să remarc și alte localități din județul Satu Mare, al căror nume vine din timpuri imemoriale. Mă refer în primul rînd la Zotmar – Sătmar – Satu Mare, care a aparținut și de familia Drăgoșeștilor din Maramureș, apoi, la Ardud, unde există vechea cetate construită de familia ,,Drag” tot din Maramureș, care, în 1481, în istoria Ungariei este pomenit cu numele de „Dragfy”, de la Bartolomeu Dragfy – voievod al Transilvaniei. Mai vreau să amintesc și personalitățile de seamă din județul Satu Mare, precum: Moise Sora Nouacu, Petru Bran, Grigore Maior, Ady Endre, Vasile și Constantin Lucaciu, Vasile Pătcașiu ș.a.

– Pînă acum ați scris două volume privind Voievodatul Transilvaniei. În finalul volumului al II-lea ați făcut promisiunea cu privire la cel de-al treilea volum. Ce ne puteți spune în legătură cu această promisiune?

– Cel de-al III-lea volum din Voievodatul Transilvaniei e într-o fază înaintată, ceea ce mă face încrezător cu privire la apariția lui pînă la sfîrșitul acestui an. După cum județul Satu Mare a fost prezent în cele două volume apărute, nu va lipsi nici din acesta. Dimpotrivă, va ocupa un loc mai important chiar. Pentru a oferi o satisfacție în „avanpremieră” celor ce-l așteaptă, le pot spune că instituțiile cneziale și voievodale sînt ilustrate în județul Satu Mare prin peste 100 de cnezi, voievozi și crainici, care ocupă un cuprinzător spațiu istoric, de la 1241 (cînd e pomenit voievodul de Girolt), la care se adaugă zecile de cnezate și voievodate și alte zeci de familii ce-și derivă numele din demnitatea de cnezi și voievozi români.

– Pe cînd o nouă întîlnire cu dumneavoastră la Satu Mare?

– Pe la sfîrșitul acestui an, dacă sătmărenii vor dori. În ce mă privește, voi veni cu mare plăcere și interes. Spre sfîrșitul anului sper să vă pot oferi cel de-al treilea volum al ,,Voievodatului Transilvaniei” și, de asemenea, lucrarea închinată Unirii celei Mari din 1918, la împlinirea a șase decenii și jumătate de la istorica înfăptuire.

IoAn CornEAnU

MIRCEA PÎRLEA

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Winston Churchill, omul genial care a criticat politica pacifist ă şi eroul care a salvat Marea Britanie de ocupaţia nazistă (II)

„Conştiinţa mea e fată bună. Pot să cad la înţelegere cu ea”

Onoarea este un pilon esenţial pe care Winston Churchill şi-a clădit întreaga existenţă. Într-o vizită la şcoala Harrow, în 1941, le va spune astfel elevilor: „Niciodată, niciodată, niciodată… niciodată să nu cedaţi decît în faţa dictatului onoarei şi al bunuluisimţ”. Pentru a surprinde cît de mult ţinea la factorul onoare, este relevantă o secvenţă din episodul celebrului Acord de procentaj, pe care l-a încheiat cu Stalin în octombrie 1944, la Moscova. După ce cei doi lideri au semnat hîrtia pe care erau împărţite sferele de influenţă în Europa de Sud-Est, Churchill i-a cerut lui Stalin să ardă documentul, de teamă că acesta ar fi putut fi găsit cîndva. Evident că acest lucru nu s-a întîmplat, lui Stalin nepăsîndu-i de tipul acesta de aspecte, dar cererea lui Churchill face evidentă preocuparea lui pentru păstrarea unei imagini încununate de onoare. Cît despre corectitudinea morală a secvenţei, aceasta este discutabilă şi demonstrează, încă o dată, pragmatismul specific personajului. Pragmatism, care, în luarea deciziilor, e menit să aducă rezultate bune şi pe care însuşi Churchill îl rezumă astfel: „Conştiinţa mea e fată bună. Pot să cad la înţelegere cu ea”.

Înţelepciunea cu care a vorbit, a gîndit şi a acţionat constituie o altă trăsătură de bază în conturarea portretului marelui om (politic) britanic. Exemplu: „Întotdeauna în situaţiile critice şi deconcertante cel mai bine este să ne întoarcem la primul principiu şi la acţiunea simplă”. Un altul: „Din experinţa mea legată de acţiunile de mare anvergură, am descoperit că adesea este o greşeală să încerci să rezolvi totul dintr-odată”.

„La Blenheim, am luat două hotărîri foarte importante: să mă nasc şi să mă însor”

Deşi sănătatea lui nu a fost niciodată una de invidiat, mai cu seamă spre sfîrşitul vieţii, nu a lăsat niciodată acest aspect să-i afecteze în vreun fel activităţile. Făcea eforturi ieşite din comun pentru a-şi onora obligaţiile. Doctorul său personal, Lordul Moran, nota astfel, în decembrie 1943, cînd Churchill se ducea la generalul Eisenhower, care îl aştepta în Tunisia: „În timp ce prim-ministrul se îndrepta cu paşi înceţi spre avion, remarcam cum chipul lui căpăta o culoare cenuşie care nu mi-a plăcut. Cînd a ajuns în sfîrşit în casa aceea, s-a prăbuşit pur şi simplu în primul fotoliu la îndemînă”.

Să pătrundem, însă, mai profund în universul personal al lui Winston Churchill. Un aspect interesant este timiditatea aproape bolnăvicioasă de care dădea dovadă în prezenţa femeilor, în contrast total cu atitudinea curajoasă pe care o manifesta pe cîmpul de luptă sau în Camera Comunelor. În 1908 s-a căsătorit cu Clementine Hozier, urmînd ca în 1909 să se nască prima lor fiică, Diana, iar în 1911, primul lor fiu, Randolph. Imediat după încheierea ceremoniei de nuntă, Winston a început să discute politică cu Lloyd George, uitînd complet că trebuie să iasă din biserică împreună cu mireasa. În ciuda multor episoade de acest fel, în care politica joacă rolul principal, cei doi vor avea o căsnicie fericită.

Scrisorile lui Churchill către soţia sa ne ajută să identificăm şi o latură sensibilă – şi, desigur, talentul literar – a omului care a condus Marea Britanie (singură)

în al II-lea Război Mondial. În 1916, din tranşeele din Franţa, îi scria: „Te iubesc mai mult cu fiecare lună care trece şi am nevoie de tine şi de frumuseţea ta… Sînt atît de devorat de egoism, încît aş vrea să mai am un suflet, într-o altă lume, şi să te întîlnesc în alt cadru, ca să-ţi ofer toată iubirea şi onoarea din marile poveşti de dragoste”. Da, maşinăriile politice şi militare sînt, în ultimă (sau, poate, dimpotrivă, în primă) instanţă oameni. Pe lîngă Diana şi Randolph, Clementine şi Winston Churchill au mai avut încă trei copii: Sarah, născută în 1914, Marigold, născută în 1918 şi care, din păcate, a murit în 1921, şi Mary, care s-a născut în anul 1922. Acesta a fost şi anul în care Winston a cumpărat reşedinţa de la Chartwell, în care a locuit pînă la moartea sa, în 1965.

„Cînd fumezi trabucuri e ca atunci cînd te îndrăgosteşti”

Foarte interesantă este imaginea conacului Chartwell prin anul 1954, atunci cînd Churchill nu mai era în mijlocul evenimentelor din politica britanică. Vechiul conac găzduieşte pe rînd copii, nepoţi, verişori, asistenţi şi secretari, medici şi istorici, jurnalişti şi notabilităţi locale, precum şi pe foştii colegi, prieteni şi apropiaţi din timpul războiului şi de dinainte de război. Necuvîntătoarele îşi găsesc şi ele loc în număr remarcabil. Bătrînul gentleman fermier ţine neapărat ca toţi invitaţii lui să le admire şi să-i viziteze domeniul. Jurnalistul Cyrus Leo Sulzberger, un apropiat al lui Churchill, notează: „O lua înainte cu un pas energic, dar şovăitor. Ne-a arătat de departe lebede negre pe un heleşteu şi un viţel născut cu o săptămînă înainte; este mîndru de vacile sale alb cu negru şi foarte interesat de peştii din cele două iazuri, de crapii bătrîni de douăzeci de ani! Nu este nevoie de foarte multă expertiză psihologică sau sociologică pentru a ne da seama că Winston Churchill şi-a creat acest mic univers personal pentru a-l suplini pe cel politic, din care chiar şi el trebuia să se retragă la un moment dat. Mişcarea, acţiunea nu puteau să lipsească din jurul lui, el trebuia să se afle în mijlocul evenimentelor, să le influenţeze sau chiar să le provoace. Şi, desigur, trebuia să fie remarcat şi remarcabil; de aici provine şi bogăţia decorului micului său univers de la Chartwell.

Churchill lucra de la opt dimineaţa pînă la două noaptea, îngăduindu-şi doar un ceas de siestă dupăamiază. În fiecare dimineaţă, uneori chiar în timp ce se afla în pat sau în baie, Churchill dicta o duzină-două de scrisori şi memorandumuri, fumînd fără încetare trabucuri Cuba; de altfel, greu găsim vreo poză în care acesta să apară fără trabuc. Churchill: „Cînd fumezi trabucuri e ca atunci cînd te îndrăgosteşti; mai întîi eşti ispitit de formă; îl păstrezi pentru aromă; şi întotdeauna

trebuie să-ţi aminteşti ca niciodată, niciodată să nu laşi flacăra să se stingă”. Iar acesta nu este singurul viciu al marelui om politic. Alcoolul se înscrie şi el, cu succes, pe listă. Coniacul preferat de Churchill era Napoleon (personajul istoric pe care îl considera cel mai fascinant), în timp ce şampania preferată era Pol Roger. În Franţa, doamna Pol-Roger a ascuns de nazişti două lăzi de şampanie, special pentru Churchill. Whiskeyul – căci nu putea lipsi tocmai acesta – care îi plăcea cel mai mult era Johny Walker Red Label; Chrchill a fost prieten cu Alexander Walker, primul proprietar al distileriei scoţiene.

Winston Churchill aka pictorul Charles Morin

În ciuda programului de muncă extrem de încărcat, personajul nostru găseşte timp şi pentru a-şi cultiva pasiunile. Şi le cultivă cu rezultate, ca orice demers în care se implică. Pictura este un exemplu. Churchill a folosit o paletă intensă pentru a crea tablouri în stil impresionist, tablourile sale găsindu-se la Luvru sub semnătura Charles Morin. Picasso, care detesta politica lui conservatoare, a spus că dacă politicianul britanic s-ar fi limitat la pictură ar fi ajuns printre cei mai de seamă artişti.

Alt exemplu este pasiunea pe care a avut-o pentru istorie. Ca istoric, Churchill a scris multe volume în care povesteşte bătăliile din cele două războaie mondiale, precum şi biografia tatălui său, lordul Randolph, şi pe cea a strămoşului său, ducele de Marlborough. A fost, de asemenea, un jucător remarcabil de polo, cotat în clasamentul oficial englez, un ţintaş de primă mînă şi un priceput călăreţ; a avut în grajduri chiar şi un cal de curse campion, pe nume Colonist II.

Merită amintit că, pe lîngă faptul că a cunoscut cei mai mulţi conducători politici ai lumii, a fost apropiat şi de personaje legendă precum Charlie Chaplin sau Coco Chanel. Aceasta spunea despre el: „Seamănă cu păpuşile acelea mari care au lest în picioare. Cu cît le faci să cadă mai jos, cu atît se ridică mai sus”. Imaginaţia lui vestimentară neobişnuită era una în deplină concordanţă cu imaginaţia de care dădea dovadă în toate ipostazele vieţii sale. Pălăria şi bastonul (uneori şi mănuşile), alături de trabuc sînt accesoriile nelipsite ale lui Winton Churchill, emblema imaginii sale, confirmînd faptul că şi-a construit sub toate aspectele un stil personal, original, remarcabil.

Fireşte, ca orice fiinţă umană, Winston Churchill avea şi unele trăsături negative. Cele care merită menţionate, din prisma temei tratate în lucrarea noastră, sînt impulsivitatea şi tendinţa de a acţiona, uneori, fără măsură. Nu o singură dată a avut de pierdut din cauza acestor defecte. Un alt reproş adesea întîlnit la adresa marelui politician britanic este şi pragmatismul său, uneori imoral. El însuşi declara: „Nu te cocoţa niciodată atît de sus pe un principiu încît să nu-l mai poţi coborî la nivelul împrejurărilor”. Pe lista de defecte a lui Winston se mai pot înscrie şi lipsa de punctualitate a acestuia, precum şi atitudinea lui faţă de bani, pe care îi cheltuia fără urmă de chibzuinţă şi care niciodată nu îi erau suficienţi. „Cum se mai topesc!”, exclama în această privinţă. Cît despre punctualitate: „Am spirit sportiv. Îmi place întotdeauna să le las trenurilor şi avioanelor şansa să scape”.

În 2013, Mervyn King, guvernatorul The Bank of England, anunţa că Winston Churchill va apărea, începînd cu anul 2016, pe bancnota de cinci lire a englezilor. O dovadă cît se poate de relevantă a actualităţii şi a importanţei marelui personaj istoric. Şi mai mult decît relevantă, tangibilă, concretă, palpabilă. Bancnota de cinci lire este cea mai populară bancnotă din Marea Britanie, iar de anul acesta imaginea sa va fi compusă din următoarele elemente: portretul lui Winston Churchill din 1941, o imagine reprezentînd clădirea Westminster şi Elisabeth Tower, de unde Big Ben-ul va arăta ora 15:00, ora aproximativă a rostirii de către Churchill, în Camera Comunelor, a celebrei fraze „I have nothing to offer but blood, toil, tears and sweat”. Acest citat va apărea, de altfel, scris sub portretul prim-ministrului, iar pe fondul bancnotei va fi inserată imaginea medaliei Premiului Nobel, premiu pe care Churchill l-a primit în 1953, pentru literatură. Vă imaginaţi cît de încîntat ar fi fost Sir Winston Churchill să ştie că se va afla în buzunarele tuturor oamenilor din poporul său?

Sfîrșit H ISTORIA RO

Biserica St. Martin, Bladon, locul înhumării premierului britanic

Fotografie realizata de vergerul bisericii, în momentul în care sicriul este coborît în criptă

Churchill, împreună cu soția sa, Clementine

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (126)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (8)

Porțelanul (3)

Arta ceramicii și porțelanului în China (3)

Decorarea ceramicii Satsuma este cu adevărat uimitoare. Pictate manual, cu emailuri viu colorate, aur și argint și cu imagini incredibil de detaliate și minuțioase, decorul la vasele Satsuma poate varia de la puternic și complet – cu dragoni, peisaje sau animale – pînă la decor mai simplist – cu scene din societatea japoneză, personaje etc. Datorită acestor calități deosebite, satsuma a început să fie produs și în alte țări, în principal Coreea și China, într-o gamă largă de obiecte – vaze, boluri, cești etc. Cele produse în China sînt marcate cu „Satsuma Made în China“, scris într-un dreptunghi.

Porțelanul „coajă de ou“ – perioada 1402-1722. Acest porțelan numit și „produsul fără corp“, este foarte ușor, subțire, alb pur și caracterizat de un corp extrem de subțire sub glazură. El a fost produs timp de secole doar pentru oamenii bogați sau influenți, în scopul unic de expunere și nu de folosință. De multe ori, decorul este gravat pe el înainte de ardere și, la fel ca filigranul de hîrtie, este vizibil numai atunci cînd este pus în lumină. Modelul său colorat poate fi văzut clar din interior. Acest porțelan unic întruchipează toate caracteristicile porțelanului de Jingdezhen Este alb ca jadul, la fel de luminos ca oglinda, la fel de subțire ca hîrtia, la fel de rezonant ca un clopot. Există o mare tehnică în spatele pregătirii sale și, în special, o mare atenție trebuie acordată procesului de finisare. În Dinastia Song de Miazănoapte se spunea: „Mă tem că vîntul îl va sufla departe sau că soarele îl va topi“. Porțelanul „coajă de ou“ a fost introdus în Dinastia Ming, în timpul domniei împăratului Yongle. El a reapărut în timpul domniei Chenghu. Mai tîrziu produsele Yongle au fost copiate sub împăratul Kangxi, în familia porțelanurilor Verde și Roz, sub formă de boluri, farfurii, cești și farfurioare. Fabricarea acestui tip de porțelan este foarte complexă și mare consumatoare de timp. Producția modernă de porțelan „coajă de ou“ a început în anul 1915, în timpul perioadei Hongxian,

Bolile și Istoria (4)

Holera şi reforma sanitară (4)

Holera, care avea să provoace o mortalitate explozivă în astfel de comunităţi proletare și să devină o epidemie mondială, la începutul Secolului XIX, nu fusese niciodată endemică în Europa. Chiar și în India, unde această boală a apărut, probabil într-un bazin infecțios din Antichitate, ea pare să se fi dezvoltat doar în regiuni puţin extinse, de-a lungul secolelor. Holera este, ca și tifosul, o infecţie transmisibilă prin intermediul apei şi există motive să credem că ritualul hindus al îmbăierii în rîuri, deşi pe de o parte a sporit posibilităţile de răspîndire a bolii, de la om la om, a limitat totuşi extinderea epidemiei, pentru că boala are o acţiune fulgerătoare, putînd ucide într-un timp foarte scurt. Ştirile despre holeră provenind din Europa medievală nu par demne de încredere, dată fiind asemănarea acestei afecţiuni cu mult mai răspîndita dizenterie. Dar cu certitudine, holera este cea care a făcut ravagii la Madras, între 1770 și 1790. În iunie 1814, ea a apărut printre trupele indigene în cursul unui marş de multe sute de kilometri, de la Trichinopoly, un district al provinciei Madras, la Jaunpur sau Jawalpur, ambele oraşe ale Provinciilor Unite, ultimul aliat pe malul Gangelui. În 1817, holera a izbucnit cu violență în toată delta Gangelui, care a devenit faimoasă ca fiind focar al teribilei maladii. Vracii din zonă au declarat că o asemenea boală nu fusese întîlnită în regiune pînă în acel an și au considerat-o o maladie necunoscută. Astăzi, părerile lor sînt privite cu circumspecţie. O posibilă explicaţie ar fi aceea că holera era endemică în India centrală, pe atunci încă neexplorată de europeni, şi şi-a croit drum către zonele de coastă, adusă de soldaţi şi negustorii ce navigau pe fluvii şi rîuri.

iar între anii 1920-01930 a devenit o parte importantă a producției de la Jingdezhen – „Orașul Porțelanului“. Tipurile de porțelan „coajă de ou“ sînt multe și sînt aplicate la sacară largă la produse ca boluri, cupe, farfurii, vaze, lămpi etc. Unele sînt la fel de mici ca un ou de pasăre. Castroanele mai mari „coajă de ou“ pot ajunge la 100 cm diametru în lumină. Acest porțelan strălucitor și asemenea jadului este comparat cu „o comoară rară sub cer“.

Vasele ceramice chinezești. Decorul chinezesc este de cele mai multe ori simbolic și cu dublu înțeles. Semnele și scrierile întîlnite pe suprafețele vaselor fac trimiteri la: longevitate, bogăție, liniște etc. Aceste scrieri sînt reprezentate cu ajutorul desenelor ce redau animale precum broasca țestoasă, barza etc. Sînt întîlnite și reprezentări de natură vegetală, precum bambusul. Toate acestea reprezintă simboluri ale longevității. Lunile anului și anotimpurile sînt reprezentate prin flori și plante. Apare, de asemenea, simbolul Dragonului, care, în tradiția chineză este o creatură blîndă și benefică. Dragonul este chiar simbolul Împăratului Chinei și al Chinei însăși, numită „Marele Dragon“. Cele mai multe din aceste simboluri au fost folosite în decorarea porțelanului/ceramicii înainte de Dinastia Ming. Obiectul de ceramică/porțelan din China prezintă o dezvoltare continuă, deoarece industria porțelanului/ ceramicii este una dintre cele mai importante forme de artă chineză. China posedă din belșug materiile prime necesare fabricării porțelanului/ceramicii. Primele tipuri de ceramică au apărut chiar în Comuna Primitivă, în Paleolitic, iar în urmă cu cca. 4.000 de ani se poate vorbi de apariția porțelanului propriu-zis. Ceramica chineză variază de la forme, inscripții utilitare pînă la decorul bogat, ci simboluri și desene aplicate, specifice artei chineze. Porțelanul este forma superioară a ceramicii chineze și a fost preluat încă din Antichitate de mare parte a civilizației extrem-orientale-coreeană, japoneză etc. În epoca modernă, porțelanul a început să fie fabricat și în Europa, dintre tipurile de porțelan european mai renumite fiind porțelanul franțuzesc de Sèvre sau cel german de Meinz.

O mare parte din ceramica/porțelanul chinezesc se clasifică în diverse tipuri de veselă colorată și în obiecte decorative. Ceramica/porțelanul are o tradiție de mai multe mii de ani, dar a devenit o artă originală și vitală

Propagarea bolii s-a făcut rapid, în anii ce au urmat. În 1818, ea a pătruns în India şi Filipine, în Mauritius şi Reunion, apoi în Persia şi Turcia. În 1823, o pandemie a cuprins toată China, Japonia şi partea asiatică a Rusiei. Apoi, din cauze necunoscute, răspîndirea maladiei a stagnat, vreme de trei ani, pentru ca lumea să asiste la un reveriment în forţă, în 1826. S-ar putea să fi fost vorba tot despre o epidemie „exportată” din India, care, urmînd aceeaşi rută spre Persia şi zona Mării Caspice, a sfîrşit prin a ajunge în Europa. Primele cazuri consemnate în Anglia au apărut la Sunderland, în octombrie 1831. Insulele britanice au fost invadate în iarna 1832-1833, iar cea mai mare parte a Europei, către sfîrşitul anului 1833. În Italia, molima nu a pătruns decît în 1835. Quebec şi New York aveau să primească şi ele vizita plăgii în 1832, cînd holera a fost adusă de vasele comerciale. De aici, ea s-a răspîndit lent către sud, de-a lungul Statelor Unite şi Mexicului şi chiar mai departe. Această înaintare înceată este tipică şi trebuie să-i acordăm credit unui anume John Snow, a cărui mărturie despre pandemia izbucnită în 1849 oferă date importante istoricilor şi medicilor, privind evoluţia bolii. Există circumstanţe care favorizează răspîndirea holerei şi care pot fi uşor încadrate într-o descriere precisă. Pentru început, să spun că boala se transmite prin intermediul drumurilor des circulate de oameni, răspîndindu-se însă foarte lent. Atunci cînd ajunge pe o insulă sau pe un continent încă neafectate, ea apare mai întîi în zonele portuare. Nicicînd nu atacă echipajele vapoarelor venite din ţări unde boala nu a fost semnalată, decît atunci cînd marinarii intră în contact cu oamenii bolnavi, prin porturile unde acostează şi unde holera este deja prezentă. Evoluţia sa de la oraş la oraş nu poate fi urmărită cu precizie, dar am remarcat că nu apare decît acolo unde condiţiile de igienă sînt precare şi unde există mari aglomeraţii urbane şi prin urmare contactele interumane sînt foarte frecvente.

pe parcursul marii Dinastii Tang, situație de care am amintit deja. În Epoca Tang au apărut multe forme noi, acoperite cu glazuri, care le transformau mult înfățișarea inițială. La începutul Dinastiei Tang, chinezii au descoperit metoda de producere a porțelanului subțire, dur, neted, de un alb pur și translucid, de neegalat prin eleganța sa. China a fost întotdeauna cel mai mare exportator de porțelanuri decorate. Cele mai cunoscute și întîlnite sînt obiectele utilitare din porțelan alb, decorat cu albastru. Specialiștii consideră, totuși, că epoca de glorie a porțelanului a fost în Dinastia Song. În acel timp, la fabricarea porțelanului lucrau sute de mii de meseriași-artiști. Unii lucrători se ocupau cu spălarea lutului, alții cu menținerea temperaturii în cuptor. Într-un singur cuptor încăpeau 25.000 de obiecte de porțelan.

Revenind la începuturi, menționăm că în Dinastia Shang/Yin, produsele de ceramică erau relativ simple. Cu timpul, tehnologia de producere a bronzului a avansat, dînd naștere procesului de unificare a bronzului cu materialul ceramic din care se produce porțelanul (caolinul). De asemenea, menționăm importanța producerii smalțurilor într-o gamă largă de nuanțe. O contribuție importantă a Dinastiei Shang/Yin a fost utilizarea bronzului în artă. În epoca Dinastiei Ming, la realizarea obiectelor de porțelan au fost folosite tehnici decorative din Dinastia Shang/Yin. În epoca Ming a fost adăugat un tip de relief ușor pe porțelanul subțire și foarte delicat. Pereții subțiri, aproape transparenți și proporțiile fine ale obiectelor de porțelan, au fost cele mai importante realizări ale epocii Ming. Au fost realizate din porțelan farfurii, cupe, bibelouri, instrumente muzicale. În timpul Dinastei Yuan-mongolă industria porțelanului s-a dezvoltat rapid. Porțelanul Albastru-Alb, care apăruse în Dinastia Tang, a ajuns la maturitate. Dinastia Song a fost, așa cum am menționat, cea mai importantă din istoria porțelanului chinezesc; aceasta a dus la prosperitate în producție și unanima apreciere a porțelanului. Secretul de fabricare a porțelanului a fost păzit pentru a nu fi cunoscut de vizitatorii europeni, pînă aproximativ în Secolul al XIV-lea. În Europa premodernă, produsele de porțelan erau rare, prezentîndu-se doar sub forma cadourilor dedicate regilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Această înaintare lentă, dar implacabilă, care desigur caracterizează şi primele pusee epidemice, dintre 1817 şi 1832, a dat naştere unei spaime generalizate, hrănită de zvonuri şi eresuri. Mulţi priveau boala cu aceeaşi groază superstiţioasă cu care strămoşii lor priviseră ciuma, ca pe o pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Holera reprezintă o boală ce produce suferinţe cumplite, vomismente intolerabile şi diaree, pînă cînd intestinele şi stomacul se golesc complet, iar organismul se deshidratează. Deshidratarea provoacă crampe puternice în membrele inferioare şi superioare şi deseori şi în muşchii abdominali, în vreme ce mişcările de golire a stomacului declanşează eructaţii şi sughiţuri continue. Priveliştea oferită de un bolnav de holeră este una teribilă, indiferent dacă acesta va supravieţui sau nu, dar cel mai înfricoşător aspect al acestei boli îl constituie declanşarea ei bruscă şi evoluţia fulgerătoare. Cunoscutul poet german Heinrich Heine descria, într-o scrisoare din 9 aprilie 1832, o scenă petrecută la Paris, care vorbeşte de la sine despre spaima cu care era privită holera în epocă. Pe 29 martie, în capitala Franţei se desfăşura un mare bal mascat şi participanţii se roteau de zor, prinşi în vîrtejul dansului. Deodată, cel mai neastîmpărat dintre dansatori, un tînăr îmbrăcat în costum de arlechin s-a prăbuşit pe pardosele, fără să scoată un geamăt. Cei din preajma lui, dorind să-i acorde primul ajutor, au fost surprinşi să observe că avea mîinile reci ca gheaţa şi, cînd i-au dat masca jos, au rămas uimiţi să constate că faţa lui căpătase o paloare vineţie. Rîsetele au încetat ca prin farmec, muzica s-a oprit şi, în scurt timp, trăsuri încărcate cu participanţii la bal s-au repezit spre Hôtel Dieu, cel mai vechi spital din Paris. Unii dintre ei nu au mai apucat însă să ajungă, fiind răpuşi de boală pe drum. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Păcăleală de 1 Aprilie

Mai întîi, a venit vestea ca un trăsnet. Ai auzit? Ce să aud? A murit Băsescu!... Taaci!... Atac cerebral, mi se pare. Sau infarct, nu se știe precis. Nu s-a chinuit deloc... Cum, dom’le, că alaltăieri era la Ciutacu, mînca borș, cică Putin e un criminal ceva de speriat, și ăluia îi clănțăneau dinții de frică. Mînca, acum nu mai mănîncă... E la Bruxelles, depus la morgă. Însetați după știri shocking, degrabă aducătoare de rating și de mangoți duium, ziariștii au dat fuga la casa lui Băse din Primăverii. Dar, nici urmă de vreun prapur spînzurat la poartă sau de lumînări aprinse prin curte. Nici o mișcare, nici o adiere de vînt. Toate televiziunile, de la cele naționale la cele de nișă, au dat dracului războiul dintre Putin și Zelenski și s-au aruncat asupra acestui subiect. Pe la prînz, veștile au mai început să se nuanțeze. De fapt, n-a murit de tot, a paralizat numai. Doamna Maria și fetele deja și-au tăiat bariș negru, să fie acolo. Cică umblă după un loc de veci, la Ghencea, lîngă Ceaușescu. I-auzi, săracu’! Dacă nu moare, sigur rămîne damblagit.

Bineînțeles, au și început comentariile. La televizor, aceiași slujitori supuși ai Puterii, figuri imbecile și obosite, buni și la înmormîntări, și la nuntă – Chirieac, Pouleanu, Hadăr, Gâdea, Radu Tudor, Abraham, Coiță, Tătoaica – aceiași ciocli care au săpat și groapa altora. În tramvai și în metrou, la piață și la benzină, prin berării, subiectul este întors pe toate fețele. Cine l-o fi dat în gît?... Vezi, dom’le, ce înseamnă să te pui slugă la dîrloaga americanilor? Se folosesc ce se folosesc de tine, după care, cînd ți-e lumea mai dragă, îți trag un șut, de nu te vezi! Iohannis o fi aflat ce înseamnă să nu faci nimic pentru supușii tăi, dar să faci bine? Cît o fi ceasul? Unșpe! Doarme la ora asta... Înseamnă că nu știe nimic. O avea loc de veci Băsescu? Are un mausoleu la Bellu, lîngă Videanu, două locuri pentru el și Nutzi, cu adăpost antiatomic și canal de fugă direct spre Rai. Cică Sîn Petru a și primit telegrama. Ce Sîn Petru? Poate Scaraoțchi...

Cine i-o fi făcut bucuria? Cum cine? Prietenii! Aud că aici chiar e mîna lui Nutzi, că de mult îl aștepta la gaură... EBA a fost văzută la Obor tîrguind arpacaș și bomboane. Nu i-ar fi rușine, ta-su mort, și ea umblă îmboroșcăită și cu botul țuguiat ca tîrtița unui babuin. Dar nu i-a murit nimeni, tu. A fost doar nițel răcit! Nu i-a murit, totuși, orișicît. Plus că nu se mai dă jos din bemveul ăla negru.

Pînă la noi ordine, cioclii de serviciu de la televizor întorc cazul pe toate fețele, deși au sîngerat în campaniile pro-vaccinare și anti-Putin. Unde și-o fi dosit monstrul miliardele? Mai vine în țară? Îl dă Iohannis afară din vila aia de protocol? Dar, ce-are a face Iohannis cu Băsescu? N-are cu Băsescu, are cu viloaca lui. Guralivul deputat Radu Cristescu își umflă pieptul, lăsînd impresia că de la el vine urgia. Mai diplomat, Bogdan Chirieac o scaldă, c-o fi, c-ompărți, că boul-bălții, chiar și damblagit, Băsescu e periculos rău. Dacă se întoarce? Gelu Vișan, omul lui Băse, face premoniții. Cristescu nu apucă Paștele! Vă dau în scris. Să nu vă mirați dacă o să auziți că l-a călcat submarinul ,,Delfinul” în lift. Gorjanul mînca sarmale din aceeași strachină cu Băsescu în casa lui Nutzi, înfășurate de Udroaica bătrîna, și știe ce spune. Chiar și dacă moare, viperoiul are mușcătura grea. Securiștii lui sînt peste tot și abia așteaptă ordinul de la dom’ general, căci Băse e și el general. Să nu vă închipuiți că dacă în 10 ani i-a făcut ghinărari pe alde Honțanu și atîția alți neisprăviți, nu și-a oprit și el, acolo, o căciulă de stele. Și dacă el a mierlit-o, a rămas familia stăpînă pe miliardărașe, și astăzi, doar cu cîteva miișoare, îți rezolvi toate supărările. Țara e plină de rakeți ucrainieni și ruși, ca în 1989. Haida-de!...

Dar marinarul n-a murit neam. După cîteva zile la reanimare, s-a întors acasă ravisant, eclatant, flamboaiant, chiar dacă puțin slăbit și răgușit.

Și-a schimbat doar modul de viață. E alt om. A aruncat cît colo morga de înalt demnitar și a îmbrăcat

salopeta proletarului. Umblă puțin cocoșat și cu gîtul strîmb, ca un lup bătrîn, Doamne că urît mai e! Cară după el o servietă jerpelită, își suflă nasul cu un deșt și se șterge pe haine. Se dă jos din tramvai și se urcă în metrou. Uite-l, bă, pe Băsescu! Băsescu dă din mînă amical. Să ți-o dăm sus, chiorule! Și eu vouă! Băsescu nu e foarte deștept. N-a fost niciodată. Viclenia și minciuna i-au ținut loc de istețime, ceea ce e altceva. Dar a avut sfătuitori de geniu și știe că, dacă vrei să nu te găsească nimeni, ascunde-te la vedere.

Acum două veri, ticălosul candidase iarăși la Primăria Capitalei. Cîștigase europarlamentarele și nu-i mai ardea de primărie. Furase destul. Dar, se prinsese că o parte din miliardele dosite prin Belgia începuseră să facă picioare. Că erau hoții de bancheri belgieni sau hackerii ruși, maeștri în spargerea de conturi, nu mai conta. Era musai să stea mai mult la Bruxelles, și gata. Dar, dacă primise ordin de la Coldea și Pahonțu să candideze, era musai să se supună, altfel, scoteau ăia dosarele, unde-i flota, hoțule, și nu era bine. Așa că iată-l în Piața Berceni, în vîjîială electorală, cu trepădușii după el, tăindu-și cărare printre țărani și mahalagii, că, Doamne, proști mai erau și uitaseră ce prăpăd făcuse în mandatele celelalte; ,,La primărie, Băsescu la primărie!”. Deodată, s-a auzit o voce la megafon: ,,Feriți buzunarele, bă, că a ieșit Băsescu în treabă! Atenție la portofele și la telefoane!”. Sau: ,,Ce ți-a mai rămas, chiorule, de furat? Casa Poporului, Intercontinentalul?!”. Dar, pe Băsescu nu îl sperii cu niște vorbe, acolo. L-a durut în cur și și-a văzut de treabă, dînd mîna cu proștii ăia...

Uite-l printre mașinile oprite la stop. Traversează strada nepăsător, ca Brucan acum vreo 20 de ani. Sau cum mi s-a întîmplat mie într-o toamnă, cînd traversam Strada Câmpineanu orizontal, vorba lui Bacovia care se referise la Piața Amzei, și m-am intersectat cu rechinii Patriciu și Videanu. Patriciu mai avea stofă de boier, călca pe vîrfuri și se vedea că mă-sa și ta-su nu vînduseră varză în Obor. În schimb, Videanu, cu căpățîna lui de frizer, transpira prin toți porii mitocănia neamului din care se trăgea, și cu greu se abținea să nu scuipe pe jos. Nu ieșise gherțoiul din el, chiar dacă purta haine de mii de dolari, era neamul-prost pe cal pur-sînge, vorba lui Tudorică Mușatescu în ,,Titanic-Vals”. Ne-am petrecut și mi-a fost frică să strig ceva după ei, dacă scoteau vreun pistol și rămînea țara cu un laș mai puțin? Că nu toți sîntem precum ,,Ceaușescu”, băiatul ăla, care scrie cu creta măscări pe gardul lui Băsescu.

Uite-l printre mașini și la stop, zici că e din neamul țigănușilor ieșiți să-ți spele parbrizul. Cineva îl salută de la volan și el răspunde modest, ridicînd mîna, resemnat și civilizat. Ca regina Danemarcii care vine la Parlament în blugi și pe bicicletă. Scoate o hîrtie și caută o adresă. De fapt, face ce știe mai bine – o baie de mulțime, cel mai bun medicament la nervi și la orgoliul rănit. Mîine-poimîine, parcă-l văd, cu doamna Maria stînd la coadă și plătindu-și impozitele la ANAF, sau în tribună, pe Giulești. Băse nu s-a omorît la viața lui cu lecturile, dovadă că tot n-a dat gata ,,Levantul”, primit cadou de la Cărtărescu, ă-hă, cu un deceniu și ceva în urmă. Dar a deprins cheia succesului privind la cei de

jos, căci, în toată lumea, ei asigură cam trei sferturi din voturi. De aceea, aflat la ananghie, și-a îndreptat fața către dînșii, urmînd un sfat primit cîndva de la un înțelept: fă-te că ești de-al lor, mîndru ciobănaș, din fluier doinaș, bea cu ei trăscău, promite-le tot ce vor, dar ia-le tot cînd ți-ai atins scopul. Înjură-te cu ei și fluieră după cîini odată cu ei, bărbierește-te mai rar, și om te-ai făcut! Să ții coada sus, ca toate caprele rîioase, e curată sinucidere. Dă-te după un pom în Cișmigiu și ușurează-te, închină-te într-o biserică, dar vezi să fie plină biserica. Dă-i dracului cu vila lor de protocol din Primăverii și sepepiștii după tine! Mută-te în Balta Albă la 3 camere și înjură cînd liftul înțepenește între etaje. Fă-i să creadă că ești de-al lor, cu haine ponosite și teniși scîlciați. Înjură-l pe Cîțu, cu prețurile lui, pune-o de-un miting și ieși la o bere pe terasă cu camionagiii...

Are consilieri buni Băsescu, nu ca Iohannis, cu ifosele lui aristocratice, deși ta-su era negustor de piei de iepure. Și să nu vă mirați, întîi că scapă de pușcărie, și că în 2024 va fi iarăși la Cotroceni sau la Primăria Mare, singurele funcții care rentează în țara asta. Cum ați spus? Nu dă voie Constituția? E-te pîrț! Are grijă Iohannis să o schimbe. Odată să se încrunte Băse la el, că a și semnat decretul. Putin cum stă, de 20 de ani, la Kremlin și uite-l cum tremură tot Globul în fața lui! Și mai stă alți 20, dacă așa vor mușchii lui. Dăte jos din merțan și stai la coadă la benzină, împingînd un logan ruginit. Cheamă-l pe administratorul blocului la tine și îmbată-l. A doua zi toată mahalaua va afla cum jucai tu bîza cu Sarcozy și Berlusconi și te duceai la Washington și te rugai de Clinton și Obama să te lase să faci ceva bun pentru România, că tu, de fapt, ți-ai iubit patria, dar nenorociții ăia nu și nu...

Minunea cu boala și moartea lui Băsescu a ținut doar cîteva zile, după care, a apărut la televizor mai tare și mai gureș ca oricînd, și a măturat pe jos cu toți maimuțoii ăștia. Generalul Băsescu e mai țapăn ca oricînd și nu i se va clinti nici un firicel din puținul păr pe care îl mai are pe ceafă și pe lîngă urechi, precum Brucan, cu care seamănă izbitor și la toate. Dacă vreodată voi face un film despre Brucan, pe Băsescu l-aș lua să-l joace. Și în 2024 îl vom vedea iarăși la Cotroceni, înconjurat de vechea lui gardă – Nutzi, Blaga, Videanu, Boc, Flutur, Berceanu, Raluca, Roberta – ce-i drept, mai îmbătrîniți, dar și cu mai multe miliarde și stele pe umeri. Capabilitatea acestui individ de a reveni în centrul atenției publice este uriașă. (De cîte ori aud acest cuvînt care nu există în dicționarul Limbii Române, sînt pe cale de a înnebuni. Capacitatea, puterea, disponibilitățile, boilor!) Și personalitățile, și lumea de rînd s-au abonat la această inepție (,,Capabilitatea guvernului de a...” – prim-ministrul Ciucă). Sau: ,,A concluzionat dumnealui...”, cînd corect ar fi: a conchis, a tras concluzia, a spus în încheiere. Dar, acum s-a dat liber și la masacrarea limbii noastre...

Anton Hadăr, liderul sindicatului profesorilor din mediul universitar este nelipsit de pe ecranele televizoarelor. Zi și noapte. N-o avea și el muiere și copii, n-o avea și el casă? Unde s-o spăla și s-o primeni? Cînd își mai ține cursurile la facultate? Sau la televizor, cum văd că fac alți profesori de cînd cu învățămîntul online. De Chirieac, nu mai vorbim, comunistul multimilionar, ceea ce este o inepție, întrucît sărăcia este mireasma plăcută călugărilor și comuniștilor. Iar Pieleanu-Pouleanu tocmai pritocește un sondaj cu Băsescu pe primul loc (85%) în privința simpatiei la public. Și eu, acum 20 și ceva de ani pritoceam sondaje pe un colț de masă într-o berărie din coasta Casei Scînteii. Sondaje, timpul probabil și horoscopuri, la comandă. Iar cînd treceam de două votci mari, căci berea era pentru sete, le făceam chiar în versuri. Pînă cînd s-au prins clienții și m-au pus pe liber. Doamne, și ce bani le-am luat fraierilor! Apropo, fiindcă și el e nelipsit de la televizor: acum, odată cu învierea lui Băsescu, în ce localitate s-o fi născut Pielelungă ăsta? Cumva la Murfatlar? Căci, înainte, se dădea ,,original” din Teleorman sau, după caz, de lîngă Sibiu.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Istorioare cu tîlc

Uneori istoria se amuză consemnînd povestea unor întîmplări vesele și uneori cu tîlc. Am cules cîteva dintre acestea din ,,Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfîrșitul Secolului al XIX-lea ,,sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”.

Ordin poliţienesc

,,Pe vremea lui Vodă Barbu Știrbei era holeră în București. Poliția lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetățenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cînte pe drum nici să nu facă sgomot». Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se știe, dar poliția ordonase așa. Într-o noapte, cîțiva tineri cam turtiți se întorceau de la o cîrciumă cîntînd pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ține drumul. «Cum, domnilor? N-ați citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cînte!» – «Am citit!», zise unul mai isteț, «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într-altă cîrciumă». Acest răspuns neașteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliției era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetățenilor să nu facă sgomot şi să nu cînte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»” (,,Vatra”, 1 mai 1894).

Grigorie Ghica şi sfîntul Grigorie

,,Grigorie Ghica Vodă trăia despărțit de Doamnăsa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul știa pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mînă, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într-o zi audiență la Vodă. Era chiar ziua sfîntului Grigorie, onomastica lui Vodă.

- Ce vorbă ai să-mi spui, creștine?

Lumea regilor şi culisele ei

De ce regele nu are voie să fie prea înțelept (4)

Puţin într-o parte, un alt tablou în care este reprezentat chiar el însuşi, într-un portret de tinereţe. Bărbaţii din familia Hanbury-Tracy păreau să-şi fi transmis o genă graţie căreia erau arătoşi, aproape puţin prea arătoşi, şi vag depravaţi, trăsăturile lor amintind de Dorian Gray.

Mă întîmpină foarte prietenos. „Cum de v-aţi gîndit la mine?“, mă întreabă, ca şi cum ar fi fost de-a dreptul recunoscător că mai există oameni care să-i preţuiască opinia. „Sunteţi de neocolit pentru cineva preocupat de chestiunile monarhice“, îi răspund. Generos, îmi oferă un drink, iar eu mă dau sobru şi îl rog să-mi dea un pahar de apă tulbure, din reţeaua londoneză. Este cu siguranţă uşurat de opţiunea mea, netrebuind să împartă cu mine restul jalnic din sticla de sherry din faţa sa. Cea dintîi temă pe care o atac este cea a loialităţii. Familia Lordului Sudeley simbolizează în Anglia obedienţa necondiţionată faţă de monarh. Strămoş direct al Lordului Sudeley este Sir William de Tracy, care şi-a cîştigat renumele printr-un gest barbar. Sir William şi alţi trei cavaleri l-au asasinat în decembrie 1170 pe Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, în propria sa catedrală. Şi asta numai pentru că-1 auziseră o dată pe Henric al II-lea gemînd copleşit de mînie, după ani de conflict în jurul unor chestiuni de drept canonic: „Nu se găseşte nimeni să mă scape de hărţuiala acestui preot înfiorător...“. Sir William a înţeles că ar fi vorba de un ordin de asasinat, şi-a luat trei credincioşi, au pornit călare spre Canterbury şi l-au ucis pe întîiul prelat al ţării.

După cum se poate ghici, fotoliul pe care stau este unul dintre puţinele vestigii din vremuri mai bune.

Negustorul răspunse:

- Am venit și noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale să trăiești mulți ani și să vă spun că astă noapte am visat un vis grozav.

- E, ce vis, creștine?

- Mi s-a arătat sfîntul marele ierarh Grigorie, de-ți lua ochii, și-mi zise: «Scoală, jupîn Lascarache și du-te la Vodă și spune-i să ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voiește să fie blagoslovit de mine, iar de nu, rău îi va merge!». Și m-am sculat, MăriaTa, tremurînd, și am venit și ți-am spus că nu e bine să domnești fără să ai pe Doamna pe lîngă Măria-Ta. Vodă a înțeles că negustorul e pus la cale. Îi răspunse scurt:

- Bine, jupîn Lascarache. Du-te la baș-ciohodar și cheamă-l aici, să-ți trimit prin el un bacșiş.

Ce bacșiș! Cînd a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă și baș-ciohodarul sta cu bățul în mînă. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s-adunase lumea și rîdea.

- Așa, jupîn Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacșiș! Ca de altă dată să-ți vezi de prăvălie și să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfîntul Grigorie!” (,,Vatra”, 15 februarie 1894).

Kiseleff şi mehedinţeanul

,,În vara anului 1831 isbucnise holera în București; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpînitor de atunci al Munteniei, ieșise într-o zi să se plimbe cu droșca. A umblat pe la Herăstrău, pe la Floreasca și se întoarse pe altă cale spre București. La barieră, sentinela – un mehedințean – se puse cu pușca în drumul lui Kiseleff.

- Nazat, că dau foc!

Kiseleff să ridică în droșcă.

- Eu sînt generalul Kiseleff.

- Poți să fii. Du-te la căprarul cordonului și adă-mi hîrtie că poți trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon și-l întinse soldatului:

Vişiniu, cu piele ameţitor de moale. Întotdeauna miam imaginat că asemenea mobilier mai există doar în ecranizările după Agatha Christie. Dacă ai compara, legat la ochi, moliciunea pielii cu aceea a unui fund de bebeu, fotoliul ar ieşi cîştigător. Prima mea întrebare sună astfel: Oare ar fi procedat bine strămoşul dumneavoastră dacă ar mai fi întrebat o dată înainte de a porni spre Canterbury, ca să-l omoare pe Thomas Becket?

Ce vreţi să spuneţi? Să mai întrebe!? Cînd un rege dă ordin, nu mai pui nici o întrebare. La ce vă gîndiţi? Înţeleg. De fapt, mă aflu aici ca să discut cu dumneavoastră despre aptitudinile suveranilor. Un supus credincios se poate simţi neliniştit cînd îi serveşte unui rege despre care se ştie că nu este întru totul responsabil?

Funcţionarea monarhiei nu are nimic de-a face cu aptitudinile monarhului. Pentru principiul monarhic, determinantă este credinţa în cele două corpuri ale regelui. Încă de la conciliul de la Toledo, din anul 653, s-a stabilit că regele dispune de un trup pămîntesc şi de unul supranatural.

(Sare în picioare, apucă unul din volumele de Encyclopaedia Britannica legate în piele, îl deschide şi îmi citeşte un pasaj din articolul despre conciliul de la Toledo.) „Devine rege în virtutea dreptului, nu a propriei persoane, pentru că nu este rege graţie mediocrităţii sale, ci mulţumită transcendenţei funcţiei dobîndite“ (Ia o înghiţitură de sherry, înainte de a continua). Această diferenţă dintre funcţie şi persoană pleacă de la străvechea idee precreştină a imortalităţii regelui, total independentă de corporalitatea sa.

Prin urmare, potrivit viziunii monarhiste, un rege are două corpuri?

Trebuie să vă imaginaţi că se întîmplă ca în cazul unui pilot. Pilotul unui avion uneşte în sine două persoane. Pe de o parte este pasager, ca toţi ceilalţi pasageri de la bord, pe de alta este şi pilot. O furtună, spre exemplu, îl afectează doar ca pasager, nu şi ca pilot.

- Iacă, frate, bacșiş, lasă-mă să trec. Mehedințeanul plecă pușca și zise blînd:

- Excelență, e holeră în oraș, nu pot pune mîna pe bani. Dacă vrei să mă cinstești, aruncă-mi-i, căci din mînă n-am voie să-i iau.

Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpînire, apoi întinse pușca:

- Îndărăt, generale, că trag foc.

- Dar bine, bre, ți-am dat bacșiș.

- Îndărăt, generale!

Și soldatul a tras cocoșul și-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în București, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni și l-a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat-o” (,,Vatra”, 15 ianuarie 1894).

Logofătul şi cafeaua

,,Cel dintîi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutu. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stînd cu vizirul la masă, i s-a adus cafea. Tăutu nu-și putea da cu socoteală ce băutură e asta, așa neagră, și nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea că vizirul nu-și bea cafeaua – aștepta să se mai răcească – și credea că vizirul așteaptă ca Tăutu să închine și să bea înainte, ca oaspete ce era. Tăutul ridică ceașca și strigînd: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gît dintr-o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gît de cafea, și strigă cît îl ținură plămînii: «Trăiască Împăratul și Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinînd cu glas așa de tare. Bietul logofăt și-o fi adus aminte multă vreme de «băutura Turcului»”. (,,Vatra”, 15 ianuarie 1894).

Sursa: REVISTA ,,VATRA”, 1894

Cît se poate de practic. Potrivit teoriei celor două corpuri, aşadar, nu are deloc importanţă dacă regele poartă uneori cămaşă de forţă, ca George al III-lea, sau nutreşte sentimente de prietenie pentru un laur, ca Ludovic al Il-lea al Bavariei; regalitatea rămîne imaculată.

Exact. Regele rămîne mereu rege. Chiar şi atunci cînd existenţa sa fizică este în pericol. Monarhul nu poate comite nici o nedreptate, nu poate nici măcar să o gîndească, în el nu există nebunie ori slăbiciune. Potrivit accepţiunii engleze, partea regală a existenţei sale reprezintă desăvîrşirea absolută.

Toate pămînturile, toate animalele, toate rîurile, tot ce există în ţară îi aparţine regelui, ele fiind doar împrumutate supuşilor, nu există loc în care suveranul să nu aibă dreptul să păşească. Toată legislaţia emană de la rege, el este sursa demnităţii şi a onoarei, el întruchipează maiestatea întregii comunităţi, fapta sa este cea a naţiunii, regele este o Corporation sole, o persoană juridică, şi nu piere niciodată, nu are un suflet, este invizibilă şi nu există decît prin drept. Tocmai în asta constă forţa monarhiei engleze: regele este un ideal care nu poate fi lezat de realitate. În oarecare măsură, rămîne un paradox viu, lui îi este permis totul, teoretic, dar nimic, practic. Monarhia engleză funcţionează doar pentru că, în sens strict, regele este o ficţiune, care menţine echilibrul dintre coroană şi stat. Asta îi şi asigură Angliei unicitatea! Fundamentul statului nostru este o ficţiune, care acceptă paradoxul nerezolvabil al privării defacto de drepturi a regelui, fără încercarea de a o pune în ordine şi de a-l deposeda astfel de puterea sa. Sună cît se poate de frumos. Dar au existat şi regi care nu au acceptat privarea de drepturi şi au monopolizat treburile statului. Trebuie să fii un monarhist cu adevărat inveterat ca să treci cu vederea că un monarh inept poate face mult rău.

(va urma)

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

„Cloșca cu puii de aur” – istoria tezaurului scrisă cu

(urmare din pag. 1)

„Concentraţi, cei doi loveau cu vîrful răngii de fier stîncile de calcar pentru a găsi piatră moale, care se ciopleşte uşor. Mişcînd o lespede care «sunase bine» sub lovitura răngii, cei doi au scos la lumină comoara: cel mai mare, cel mai celebru şi cel mai rîvnit tezaur din Europa: vestita Cloşcă cu puii de aur”, scrie istoricul Marius Constantinescu, în lucrarea ,,Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur. Cercetări noi”.

La data descoperirii, Tezaurul de la Pietroasa era compus din 29 de piese, conform declaraţiei lui Ion Lemnaru, cel care a văzut primul grămada de obiecte prăfuite. Erau aşezate unele în altele şi unele peste altele, acoperite cu fibula mare, sugerîndu-i lui Ion Lemnaru imaginea unei cloşti care-şi apără puii. El este, de fapt, cel care ar fi dat numele ,,Cloşca cu puii”, care a devenit, chiar din timpul anchetei, titulatura oficială a comorii. Ion Lemnaru şi Stan Avram nu au înţeles valoarea reală a obiectelor, crezînd că au găsit nişte vase de alamă. ,,Uimiţi şi speriaţi de minunăţia ce le-a căzut în mînă, cei doi au învelit obiectele într-un pulover, le-au ascuns în coşul carului şi în amurg, apucînd cu fereală pe uliţa dintre grădini, duc şi ascund comoara în podul casei lui Stan Avram. Aici au păstrat-o un an, fără să-i cunoască adevărata valoare; sau neîndrăznind să o recunoască. Nici nu-şi închipuiau ce vor pătimi”, scrie istoricul Marius Constantinescu.

Pornind de la aceste relatări, istoricii avansează teoria că tezaurul a fost mult mai bogat şi cîntărea în jur de 40 de kilograme, însă multe piese s-au irosit. Se zice că împreună cu tezaurul se afla şi o cantitate mare de bani vechi de aur şi argint, pe care cei doi ţărani i-au pus în patru desagi şi i-au ascuns în cariera de piatră din fundul curţii lui Stan Avram. Potrivit istoricului buzoian Marius Constantinescu, la cîteva luni după descoperire, cei doi bărbaţi împreună cu soţiile s-au dus în vizită la Movila Banului, un sat aflat la vreo 8 kilometri distanţă, la un cumnat al lui Stan Avram, care era fierar. Stan i-a dat acelui cumnat nişte bucăţi de metal din cele mai groase, luate din comoară, rugîndu-l să-i facă nişte balamale de uşă şi cîteva perechi de potcoave pentru boi. După Paşti, cînd s-au dus să ia lucrurile, cumnatul său i-a înapoiat bucăţile de metal spunîndu-i „Ia-le de-aici că nu-s bune de nimic, cînd le-ncălzesc se topesc, nu pot să fac nimic din ele”. O altă întîmplare a fost consemnată de Alexandru Odobescu, într-o revistă publicată în 1841. Crezînd că obiectele din comoară sînt din aramă, a dat o bucată din ele unui ţigan căldărar, ce poposise în sat cu meşteşugul lui, ca să-i dreagă o tingire, dar acesta, neputînd să rezolve treaba, ar fi aruncat cît colo bucata de metal.

litere de aur

După aproape un an, tezaurul fost cumpărat cu 4.000 de lei (prețul unei perechi de boi frumoși în acele vremuri) de la țăranii care îl descoperiseră, de un antreprenor italian pe nume Verusi. Acesta știa bine ce tîrguise: un tezaur de 40 de kilograme de aur cu o valoare inestimabilă (doar greutatea aurului îi putea aduce 100.000 de lei). Din păcate, pentru a face piesele tezaurului mai ușor de transportat, Verusi a zdrobit cu toporul unele dintre piese mai mari. Comoara a luat apoi drumul Bucureștiului, unde cîteva dintre piese au fost topite. Datorită unor indiscreții, autoritățile statului au aflat în vara anului 1838 de prețioasa descoperire de la Pietroasa și, prin stăruințele Banului Mihalache Ghica, piesele care mai rămăseseră din comoară (18 kilograme de aur), au fost recuperate și depuse la Muzeul de antichități din București. După ce guvernul Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842) a fost înştiinţat despre descoperirea tezaurului de la Pietroasa, mai întîi de părintele Filotei, economul Episcopiei Buzăului şi apoi de prefectul judeţului Saac –Săcuieni, Ministerul Trebilor din Lăuntru, Ministerul de Interne de atunci, a numit o comisie care să se deplaseze la Pietroasa pentru investigaţii. Principalii suspecţi au fost imediat ridicaţi pentru anchetare, vecinii şi rudele au fost luaţi la întrebări, iar copiii au fost urecheaţi să spună tot ce ştiu şi să caute tot ce ascunseseră în joacă prin curţile caselor.

Au fost arestaţi ţăranii care au găsit ori au ascuns comoara: Ion Lemnaru, Stan Avram, Nicolae Baciu, George Baciu şi Achim Baciu. Au mai ajuns în mîinile autorităţilor albanezul Anastasie Tarba Verusi, cumpărătorul tezaurului, arendaşul Gheorghe Frunzăverde, postelnicul Dumitrache Ghizdeanu, care a încercat să profite de neînţelegerile dintre ultimii doi, servitorul acestuia, Theodor Moldoveanu, un oarecare Constantin Probaca din Ohrida, compatriot şi asociat al lui Verusi, care l-a ajutat să ascundă şi să vîndă parte din tezaur, Ghiţă Solomon din Buzău, Vasile Elbachi din Oizan - Valea Teancului, Cristian Sărbul din Rîmnicu Sărat, servitorul albanezului, ungureanul George Cocîrlă, un român din Transilvania care lucra pe şantier, grecul Anastase Costea şi Barbu Paşol, brigadier de jandarmi din districtul Buzău.

Anchetele şi percheziţiile efectuate în cadrul şi în timpul procesului, care a durat pînă în 1842, potrivit lui Odobescu, în cartea ,,Le Trésor de Pétrossa”, s-au soldat cu rezultate foarte slabe: ,,În timpul percheziţiilor din perioada anchetei, declanşată de autorităţi în iulie 1838, o parte din aceşti bani şi nişte bare de aur, bunuri inexistente în declaraţiile oficiale ale descoperitorilor, au fost duse şi ascunse în coliba unei babe, rudă cu ai lui Baciu, care locuia la marginea satului Urgoaia, pe drumul Bădenilor. Cînd anchetatorii se îndreptau spre

coliba ei, baba a aruncat ceea ce avea din comoară într-o crăpătură din preajma casei, astfel că acele lucruri n-au fost găsite de jandarmi”.

Pe parcursul cercetărilor, au fost recuperate coşuleţul dodecagonal şi colanul de la Gheorghe Frunzăverde, primite de la George Baciu, respectiv de la Verusi, iar în podul lui George Baciu, la locul ascunzişului de după horn, au fost descoperite un lănţişor cu pandeloc şi colanul cu inscripţie, rămase acolo din întîmplare. Tot atunci, autorităţile însărcinate cu ancheta au încercat să afle cu precizie locul unde a fost descoperit tezaurul, dar fără nici un rezultat. În mentalul colectiv local, cu privire la acest moment, se păstrează o amintire specială. Este vorba despre un episod povestit de Grigore Baciu, atunci în vîrstă de 79 de ani, care îl cunoştea de la tatăl său, Constantin Codin Baciu, stră-stră-stră-nepot al lui George Baciu, pietrar din generaţia trăitoare în prima jumătate şi la mijlocul Secolului XX în Ochiu’ Boului. În timpul cercetărilor, Ion Lemnaru, sub asprimea măsurilor aplicate de anchetatori, a fost de acord să arate locul unde el şi socrul său au găsit comoara. Adus la Ochiuʼ Boului cu gardienii la spate, era dus pe drumul de la cişmeaua lui Despan spre Poiana Crudului, dar cînd ajungea în preajma locului descoperirii, în dreptul unui ulm care s-a păstrat pînă după mijlocul secolului trecut, i se lua graiul, nu mai putea să articuleze nici un cuvînt, i se blocau simţurile, nu putea să facă nici un semn; abia după ce trecea de Poiana Crudului îşi recăpăta glasul şi putinţa de a face semne. Repetîndu-se de mai multe ori această încercare, înainte de ulmul amintit arăta cu degetul un loc în faţa lui, dar cînd se mişca spre acel loc îşi pierdea din nou glasul, după ce trecea de acel loc arăta în urmă, dar cînd se întorcea îşi pierdea din nou glasul.

Ilustrația realizată de Henric Trenk pentru coperta primului volum „Le Tresor de Pétrossa“, publicat de Alexandru Odobescu în anul 1889

La locul presupus al descoperii tezaurului, în 1979, a fost ridicat un monument

Ancheta dosarului ,,Cloșca cu pui” a durat pînă în septembrie 1839. Ion Lemnaru și Stan Avram au murit în beciurile Agiei în timpul interogatoriilor. Verusi însă a fost absolvit ,,de orice osîndă”. Cel mai probabil pentru că mituise autoritățile cu ajutorul aurului celor 10 piese cărora nu li s-a dat de urmă.

Al doilea furt al comorii

Anii care au urmat au consolidat statutul de vedetă al Tezaurului de la Pietroasa. Acesta a fost expus la Paris cu ocazia Expoziției Universale din anul 1867. Tot atunci a fost comandată o vitrină specială care – datorită unui mecanism ingenios de închidere – se putea transforma în seif pe timpul nopții. Iarna anului 1875 aduce din nou faimoasa comoară pe prima pagină a ziarelor. Micii vînzători de ziare strigau din toți rărunchii pe străzile Bucureștiului: ,,S-a furat Cloșca cu puiiiiii!”.

Constantin Bacalbașa menționa – în volumul „Bucureștii de altădată” – povestea furtului: ,,Muzeul de antichități era instalat în palatul Universității. De cu ziuă un tînăr, numit Pantazescu, s-a ascuns întruna din sălile Senatului, situată deasupra sălei în care se afla vitrina Cloșcei cu pui. O santinelă se plimba întotdeauna în coridorul de jos, pe dinaintea ferestrelor acestei săli. Pantazescu începu operația cînd viscolul sufla mai tare; tăie tavanul și făcu o gaură atît de mare cît să poată intra o umbrelă închisă. Din cauza viscolului sentinela nu auzi căderea micilor bucăți de tencuială. Apoi deschise umbrela și lărgi gaura atît cît să poată trece corpul său. Acum bucățile cele mari de tavan cădeau în umbrelă și nu mai era nici un pericol să facă zgomot. Cînd deschizătura fu destul de mare cît să poată trece un om, Pantazescu trase umbrela sus, legă o frînghie de piciorul uneia dintre mesele cele grele, apoi, fiind un bun gimnast, scoborî în muzeu. După ce luă toate piesele Cloșcei se urcă din nou cu puterea brațelor, introduse piesele în ambii pantaloni pe care îi legă jos, iar a doua zi, dis de dimineață, ieși din palat. Lucrurile furate le-a dus acasă la dînsul și le-a ascuns în pian”.

Blestemul tezaurului

Despre blestemele care au însoţit ,,Cloşca cu puii de aur” a scris multe rînduri profesorul Marcel Ciucă, în lucrarea ,,Tezaurul de la Pietroasa”.

Ironia a făcut ca tocmai descoperitorii tezaurului, cei care habar nu aveau de valoarea descoperirii, să aibă de suferit pînă la moarte tot felul de torturi. Nicolae Baciu, complicele celor doi în ascunderea comorii, murise şi el, de tuberculoză, iar mai mulţi ţărani din satul Pietroasele, care au avut legături cu deţinătorii pieselor din aur, au fost duşi în lanţuri la Bucureşti pentru anchetă. Pînă şi podul care trebuia reparat cu banii cheltuiţi de antreprenorul Verusi s-a prăbuşit cu totul în 1841. Însuşi Alexandru Odobescu a suferit de pe urma tezaurului, pentru care făcuse o pasiune. Mai întîi, imaginea sa a fost şifonată de articole scrise de invidiosul Cezar Bolliac în ,,Trompeta Carpaţilor”, acesta lansînd zvonul că Odobescu vînduse tezaurul după expoziţia universală de la Paris, din 1867. Acuzaţiile s-au dovedit nefondate. După un pelerinaj la Kensington

Museum din Londra, timp de şase luni, apoi la Viena, tezaurul s-a întors la Muzeul din Bucureşti. Mai mult, scriitorul Corneliu Ştefan a lansat ipoteza, în cartea ,,Tezaurul de la Pietroasa –impactul cultural-istoric”, că Alexandru Odobescu s-ar fi sinucis în 1895 nu din dragoste, ci pentru că aurul tezaurului ar fi avut şi asupra lui o influenţă negativă. Descoperirea furtului a pus autoritățile pe jar. În zilele următoare numeroase stampe, lucrate sub conducerea profesorului Alexandru Odobescu, au fost împrăștiate prin toată țara pentru a se putea da de urma făptașului. Descoperit din cauza unor indiscreții, Pantazescu a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Tezaurul a fost recuperat doar în parte. Din păcate, una dintre piesele importante fusese deja topită de un bijutier-ceasornicar din strada Șerban Vodă. În numărul din 13 februarie 1876 revista ,,Albina” consemna: ,,Din tesaurul de la Pietroasa s-au aflat prin poliția din București și ultimele două bucăți ce lipseau de la tava cea mare. Ele s-au găsit la argintariul din București, Costache Costandinescu, carele mărturisi că brățara cu inscripțiunea – care lipsește încă – ar fi topit-o și ar fi vîndut-o la un turc. Din acestea se vede dară, că acest argintariu trebuiește să fi fost complice furului Pantazescu, căci altcum el nu ar fi topit brățara cu inscripțiunea, după ce toți argintarii fuseră avizați îndată după înstrăinarea tesaurului, ca să nu topească nemica din el, dacă li-ar veni ceva la mînă”.

Pantazescu și blestemul comorii

Condamnat la doar 6 ani de închisoare pentru că a colaborat cu poliția în timpul anchetei (gurile rele spun că datorită bunurilor furate în timpul unor jafuri anterioare), Pantazescu a fost închis mai întîi în penitenciarul din Bisericani. De unde a încercat (bineînțeles) să evadeze: ,,Vestitul Pantazescu iar era să scape. Voind să evadeze din penitenciarul Bisericani, unde era închis pentru a-și face pedeapsa, a spart peretele din magazia spitalului, cu un singur cuțitaș mic. Spargerea s-a efectuat în noaptea de 16-17 august curent. A doua zi a fost surprins asupra faptului, găsindu-se făcută o spărtură de 1 metru lungime și un metru lățime, cu ieșirea în pod. S-au găsit la dînsul șuvițe de pînză preparate, cu care avea de gînd să-și dea drumul din pod în cîmp liber. «Corespondența provincială» din Piatra, care relatează faptul, arată că prinderea dibaciului furt al Cloșcei cu puii se datorește în mare parte comandantului garnisoanei, care a știut să dejoace toate planurile banditului” (,,România Liberă” din 31 august 1878).

Pantazescu este mutat pentru continuarea ispășirii pedepsei la peniteniarul din Cozia. Aici este întîlnit în vara anului 1884 de reporterul ,,Don Lorenzio” al ziarului ,,România liberă”: ,,Între cei închiși aici, se află și renumitul Pantazescu, cel cu Cloșca de la muzeul d-antichități. Pantazescu lucrează toată ziua; lucrează și ceilalți, dar el ține de lucrări fine. La toți vizitatorii Pantazescu inspiră simpatii. Nimănui nu i se înfățișează ca un criminal. Figura lui, purtarea lui, și chiar fapta pentru care a fost condamnat, te face să vezi întrînsul un fantezist cleptoman, dar nu un criminal. E ceva poetic, fin, măiestru în firea acestui om. Eu l-aș grația” (,,România Liberă” din 10 august 1883).

Autoritățile chiar analizau în acea perioadă posibilitatea grațierii lui Pantazescu. Cu atît mai mult pare neverosimilă tentativa lui Pantazescu de a evada din penitenciarul Cozia din vara anului 1884, încercare de evadare în timpul căreia a fost împușcat: ,,Nefericitul Pantazescu, împușcat cînd ar fi încercat să fugă din temniță, era tocmai să fie grațiat. Procurorul general, avînd în vedere buna lui purtare în penitenciar, blîndețea și stăruința cu care lucra la strungărie, ceruse grațierea lui de cele 9 luni ce-i mai rămăsese din osîndă. E întradevăr de mirat, cum Pantazescu s-a hotărît să evadeze”

(,,România Liberă” din 23 august 1884). Alte legende încep să se țeasă în jurul ,,nefericitului Pantazescu”: ,,O versiune foarte acreditată a pretins că Pantazescu a fost asasinat; unii spun din ordin superior, alții pretind de către directorul închisoarei căruia Pantazescu îi încredințase secretul unor ascunzători unde s-ar fi aflat produsul numeroaselor lui furturi” (Constantin Bacalbașa, ,,Bucureștii de altădată”). Varianta oficială, mult discutată în acea perioadă, a fost aceea că Pantazescu ar fi încercat să evadeze pentru a-și întîlni iubita. Articolul ,,Omorul lui Pantazescu” –publicat în numărul din 9 iulie 1885 al ziarului ,,Voința Națională” – consemnează: ,,Șeful telegrafului din Cozia avea în serviciu său o doică anume Paraschiva Ioan Vacii; această femeie de un esterior foarte plăcut, trecea adeseori pe dinaintea ferestrelor penitenciarului. Pe acolo o văzu Pantazescu și se înamoră de dînsa. Lucrul merse astfel pînă ce într-o zi Pantazescu băgă de seamă că și doicii i se bătea inima la vederea lui; fericirea lui Pantazescu era deplină acum dar, ca orice lucru pe pămînt, nu putea ține mult. Din momentul cînd se știu iubit Pantazescu nu mai avu decît un singur scop: să se întîlnească cu doica. Vom vedea mai la vale prin ce împrejurare își ajunse acest scop.

În penitenciarul Cozia se afla un gardian anume Tudorache Ionescu; acesta din urmă nu putuse nici dînsul vedea pe Paraschiva fără a se simți mișcat de grațiile sale; relațiuni amoroase se stabilise între dînsul și doică, femeie foarte darnică după cum se vede; lucrurile puteau urma liniștit astfel cînd deodată Ionescu, gardianul, băgă de seamă că nu numai iubita lui avea aplicare pentru Pantazescu dar chiar i-l prefera lui; atunci o ură nebună îl îndemnă să piardă pe Pantazescu, rivalul său. Zilele treceau dulci pentru Pantazescu, amare pentru Ionescu”. Dornic să își întîlnească iubita, Pantazescu a apelat tocmai la serviciile rivalului său neștiut. Acesta se pare că a găsit în rugămintea deținutului oportunitatea de a-l înlătura din calea iubirii sale: ,,Printre soldații atașați la penitenciar se afla un soldat anume, Gheorghe Crivăț, care trăgea foarte bine. Pe acesta-l corupe Ionescu pentru suma de 50 lei. Ionescu și Crivăț se înțeleg ca escortînd pe Pantazescu, care era să fie scos din temniță sub pretext de a scrie o scrisoare și apoi de a culege pietre de pe marginea Oltului, să simuleze o evadare și să tragă într-însul; astfel se și petrecură lucrurile”.

Pantazescu a fost ucis în 19 august 1884 de soldatul Crivăț, pe un cîmp aflat la cîteva sute de metri de penitenciar. Cei doi (gardianul Tudorache Ionescu și soldatul Gheorghe Crivăț) au declarat în timpul anchetei că deținutul încercase să evadeze și că au fost nevoiți să-l împuște. Crima ar fi putut să nu fie descoperită dacă o servitoare, Spiridoana Angheluță, nu ar fi asistat în mod accidental la comiterea ei. Comandantul închisorii din Cozia, bănuit și el că ar fi participat la înscenarea evadării lui Pantazescu, a scăpat de acuzațiile aduse. Curtea cu juri a pus asasinatul doar pe seama gardianului Tudorache Ionescu și a soldatului Gheorghe Crivăț, care au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Povestea continuă

Povestea Tezaurului de la Pietroasa nu se încheie însă odată cu furtul din 1875. În primăvara anului 1884 –anul morții lui Pantazescu – sala din Palatul Universității în care era expusă ,,Cloșca cu puii” a fost cuprinsă de flăcări. Pentru a fi salvate, piesele care compun tezaurul au fost aruncate pe geam – de la etaj – de pompieri. În anul 1900, tezaurul este din nou cap de afiș al pavilionului României organizat în cadrul Expoziției Universale Jubiliare de la Paris. În cele 6 luni cît a fost expus au fost înregistrate zeci de incendii în acea aripă a palatului Luvru. Se spune că celebrul arheolog şi academician francez Edmond Pottier, şef al Secţiei de Conservare a Muzeului Luvru, ar fi spus după plecarea tezaurului: ,,Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!”. În anul 1917, ,,Tezaurul de la Pietroasa” a fost trimis în Rusia, împreună cu tot tezaurul României. A fost recuperat parțial de statul român (10 piese din cele 12 rămase după nenumăratele peripeții prin care a trecut) în anul 1956. Începînd din 1971, ,,Tezaurul de la Pietroasa” – așa cum mai este numit – este expus în cadrul expoziţiei ,,Tezaur Istoric” a Muzeului Naţional de Istorie a României.

Vitrina Tezaurului de la Pietroasa din Muzeul de Antichități din București

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile O iubire mai puţin celebră: Adolf Hitler – Winifred Wagner ,,Hitler are multe în comun cu Wagner”

În lume s-au scris aproximativ 50.000 de cărţi despre viaţa personală a lui Hitler. Relaţiile Führerului cu muzica lui Richard Wagner, considerat părintele său spiritual, şi cu familia acestuia, pe care o frecventa adesea, cît şi influenţa muzicii marelui compozitor german asupra personalităţii sale au constituit temele răsfăţate ale multor biografi. Într-un con de umbră, din lipsă de documente probatoare, a rămas cuplul Winifred Wagner – Adolf Hitler. Recent, din multele arhive ascunse şi devenite acum accesibile, cititorii au putut afla legătura specială dintre nora lui Richard Wagner şi cel căruia ea îi spunea „Führerul meu“.

Se ştie că muzica lui Wagner avea o acţiune magică asupra lui Hitler. Cel puţin aşa afirmă martorii, cei care participau, alături de el, la concertele wagneriene, unde Führerul mergea „cum merg alţii la biserică“. Se pare însă că el personal exercita un efect la fel de magic asupra nurorii lui Wagner, Winifred. Hitler se simţea ca la el acasă în tînăra familie. Era adulat de toţi.

„Eram vrăjită de el“

Winifred se născuse în 1897 la Hastings. Tatăl ei era un ziarist englez, mama – nemţoaică, Emilia Karop. Stabilită de copil în Germania, Winifred, fire bolnăvicioasă, mergea deseori la concerte. Asa îl cunoscuse și pe fiul cel mic al lui Wagner şi al fiicei lui Liszt, Cosima. Se numea Siegfried. Winifred se căsătorise cu el în 1915. Încă din 1896, pe cînd Winifred nici nu se născuse, acesta conducea orchestra celebrelor festivaluri de la Bayreuth, a căror direcţie artistică avea să şi-o asume din 1909, la un an de la moartea mamei sale, care exercitase această funcţie.

Winifred l-a cunoscut pe Führer şi ideile sale naţionalsocialiste în anul 1923. El venise să viziteze vila lui Wagner, din vecinătatea Bayreuthului. Se ştie că din 1874 celebrul compozitor se instalase acolo, la Wahnfried, pentru a fi aproape de Festspielhaus, teatrul special conceput, din iniţiativa sa, la Bayreuth, pentru reprezentările grandioase ale operelor sale. Inaugurarea avusese loc în august 1876, în prezenţa regelui Bavariei şi a Kaiserului Wilhelm I, cu tetralogia Inelul Nibelungilor. Wagner murise de o criză cardiacă în 1883 la Veneţia, dar fusese înmormîntat în grădina de la Wahnfried. Acolo sosise Hitler în 1923, într-un pelerinaj la mormîntul idolului său.

De Winifred se îndrăgostise la prima vedere, apreciindu-i farmecul nordic. „Eram vrăjită de el şi el de mine“, îşi va aminti ea mai tîrziu. Şi cei patru copii ai familiei se simţeau apropiaţi de „unchiul“ Adolf. În anul următor, la 1 aprilie 1924, Hitler a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru încercarea de a răsturna guvernul bavarez al lui von Kahr. El a rămas în închisoarea Landsberg pînă în decembrie 1924, cînd a fost eliberat, în tot acest timp dictînd secretarului său Rudolf Hess începutul operei ce avea să devină Biblia mişcării naziste, Mein Kampf. În cele nouă luni de detenţie, Winifred Wagner a organizat o adevărată campanie de ajutorare a idolului ei. Împreună cu alte femei energice i-a dus acolo, încercînd totodată să-l consoleze, tot ce i-a trebuit: haine groase, alimente întăritoare, hîrtie de scris. Pe scurt, s-a comportat ca o îndrăgostită sadea.

Micuţa Friedelinde avea 3 ani cînd viitorul Führer a venit pentru prima oară în vizită la mama ei. „Cred că relaţia cu familia noastră îi prindea bine – îşi aminteşte Friedelinde. Bănuiesc că avea motivele lui să ne viziteze atît de des. Zăbovea pînă după miezul nopţii în sufrageria mamei, stînd de vorbă împreună. Exercita un efect hipnotic, pe care şi l-a păstrat şi în alocuţiunile publice de mai tîrziu. Mama făcea orice pentru el. Cred că era convinsă că el va deveni salvatorul rasei umane“. Friedelinde îl suspecta pe Hitler că a folosit familia lor ca o „legitimaţie“ de acces în cercurile înalte ale intelectualităţii.

Certuri de familie

În august 1930 Siegfried Wagner, cu 18 ani mai în vîrstă decît soţia lui, a murit. Vizitele lui Hitler în parcul memorial Wagner de la Bayreuth s-au îndesit. Peisajul natural, pasiunea pentru partiturile pline de erotism ale operelor lui Wagner şi, în general, pentru muzica germană, idealul politic comun, eliberarea Germaniei din cătuşele ruşinosului tratat de la Versailles, i-au apropiat şi mai mult sufleteşte pe cel devenit între timp cancelar şi pe proaspăta văduvă, în vîrstă de doar 30 de ani. Nimic de mirare deci, dacă încîntătoarea doamnă i-a dăruit devotatului ei prieten nu numai un confort intelectual şi sufletesc.

Winifred i-a rămas credincioasă Führerului şi după dispariţia lui. Cînd i s-a confiscat toată averea şi a fost condamnată la 430 zile de lagăr special şi i s-au interzis, vreme de cinci ani, ocuparea oricărei funcţii publice şi înscrierea în orice partid, Winifred a avut puterea să declare: „Singurul meu scop este să pot spulbera toată minciuna care murdăreşte acum numele acestui om unic“.

Între cele două fetiţe ale lui Siegfried Wagner, Friedelinde a fost întotdeauna mai rezervată faţă de insistentul vizitator. Nu îl plăcea nici pe el, nici ideile sale. Evoluţia evenimentelor avea să-i sporească ostilitatea. La un moment dat, Friedelinde a reuşit să scape de „Neue Ordnung“. S-a refugiat la Zürich, spre disperarea mamei ei. „Mama credea orbeşte în Führer, povesteşte ea. Nimic din ce îi spuneam nu îi putea schimba opiniile. Cînd fratele meu a fost rănit pe frontul polonez, Hitler personal i-a adus trandafiri la pat, la noi acasă, şi a stat de vorbă cu el. Mama credea că Hitler era un înger. Acolo, la Zürich a avut loc o discuţie hotărîtoare între mine şi mama. l-am spus că el o minte. O minte așa cum îi minte pe toți. Mama a înlemnit. Faţa ei a luat un timp o mască de ură glacială. M-a implorat să mă întorc imediat în Germania, pentru că altfel voi fi răpită. Am refuzat-o şi a doua zi am plecat în Anglia, fugind din Germania pentru totdeauna“. Winifred era în stare de adînci trăiri emoţionale. La numai trei-patru ani de la moartea soţului ei, ea a trăit un roman de dragoste cu unul dintre marii regizori muzicali ai festivalurilor de la Bayreuth. În nici un caz nu părea femeia cu inima pustiită de văduvie. Peste ani, în faţa camerei de filmare, ea declara despre Adolf Hitler: „Probabil că este greu de înţeles, dar eu pot să-l separ complet pe Hitler, cel pe care îl ştiu eu, de cel condamnat de toată lumea. Dacă mi-ar trece pragul acum, aş fi la fel de bucuroasă să-l văd ca întotdeauna. Faţeta neagră a caracterului său există, dar nu pentru mine. Eu nu i-o cunosc. Pentru mine importantă este experienţa mea. Probabil că nimeni nu va înţelege asta. Poate numai un psiholog, dacă ar asculta explicaţiile mele despre relaţiile noastre“.

Cea mai bună primă doamnă

Începînd din 1933, anul ascensiunii sale la putere, Hitler venea la festivalurile de la Bayreuth numai incognito, pentru ca atenţia ce i s-ar fi acordat să nu perturbe sărbătoarea. El ajuta în mod oficial, prin măsuri guvernamentale, întîlnirile muzicale de la Bayreuth, dorind ca aici să fie capitala muzicală a Europei, cum visaseră cîndva Richard Wagner şi fiul său, Siegfried. Alături de Frau Wagner, Führerul invita acolo diplomaţi, înalţi funcţionari ai partidului nazist, generali – pe scurt, ceea ce reprezenta crema societăţii din acea vreme. Din ordinul său, festivalurile nu s-au întrerupt nici în timpul războiului, cînd, pentru a le asigura auditoriul, trenuri speciale aduceau soldaţi răniţi în acest orăşel bavarez. Winifred l-a întîlnit ultima oară pe Hitler înaintea atentatului nereuşit din 20 iulie 1944. „Adolf spunea întotdeauna că nu se poate căsători, pentru că el aparţine ţării sale. Era foarte singur şi de aceea venea să-şi vadă prietenii. Se temea că o familie l-ar fi împiedicat să-şi exercite obligaţiile oficiale“, îşi aminteşte ea. Şi totuşi, au rămas menţionate de biografii săi cuvintele: „Dacă m-aş căsători cu cineva, cine alta ar putea fi cea mai bună primă doamnă dacă nu nora celui mai mare compozitor al ţării?“.

F LORENTINA DOLGHIN (Magazin istoric)

Compozitorul Richard Wagner continuă să agite pînă astăzi spiritele în Israel. Critici provin mai ales de la supravieţuitori ai Holocaustului, cărora muzica compozitorului german le trezeşte amintiri din vremuri cumplite. Nu trebuie uitat că Adollf Hitler l-a declarat pe Wagner compozitorul său favorit, întreţinînd relaţii excelente cu urmaşii acestuia de la Bayreuth. Dictatorul a fost adesea oaspetele familiei Wagner, atît în renumita sală de spectacol de pe Colina Verde din Bayreuth, cît şi în vila privată Wahnfried. În special Winifred, nora lui Richard Wagner, membră a partidului nazist, a continuat pînă la moartea ei, în 1980, să-l aduleze pe Hitler.

Antisemitul Wagner

,,Hitler are multe în comun cu Wagner”, afirma în 1938 scriitorul Thomas Mann. De aceeaşi părere sînt pînă azi mulţi israelieni, care consideră că muzica acestui compozitor, autor în anul 1850 al unui text antisemit, intitulat ,,Evreimea în muzică”, este prin ea însăşi o provocare. În pamfletul pe care l-a scris, compozitorul critica creaţia artistică a unor muzicieni şi poeţi evrei contemporani, apreciind că este trivială, banală şi lipsită de originalitate, vorbind despre o ,,decadenţă” a culturii germane sub influenţa acelor artişti. De aceea, operele lui Wagner sînt considerate pînă astăzi, de unii, un fel de fundal sonor al genocidului comis de nazişti. La rîndul lor, urmaşii lui Wagner de la Bayreuth evită să ia poziţie faţă de această moştenire istorică, abordînd subiectul cu mari reticenţe şi ezitări.

Muzică şi ideologie

Cu toate acestea, muzicieni cu nume sonore sînt de părere că trebuie făcută distincţia între antisemitul şi compozitorul Richard Wagner. Astfel, Daniel Barenboim, dirijor, şef al ansamblului Staatskapelle de la Berlin şi cetăţean israelian, declara în urmă cu cîţiva ani, într-un interviu acordat prestigiosului săptămînal german Der Spiegel, că muzica nu este ideologică. ,,Wagner a fost antisemit, dar muzica sa nu este”. Primul muzician renumit care nu a ţinut cont de tabuizarea muzicii lui Wagner în Israel a fost dirijorul Zubin Mehta. În anul 1981, aflat la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Israel, el a anunţat la finalul unui concert că oferă, drept supliment, uvertura la opera ,,Tristan şi Isolda”, şi că lasă publicul să decidă dacă rămîne în sală sau pleacă. Unele reacţii au fost furioase; în timp ce instrumentiştii cîntau uvertura, oameni din public huiduiau şi fluierau din răsputeri, acuzîndu-l pe Mehta că ar fi ,,fascist”.

Ovaţii, provocări

Două decenii mai tîrziu, Daniel Barenboim a repetat acelaşi lucru la un concert dirijat la Ierusalim. Şi el a stat îndelung de vorbă cu ascultătorii, dînd celor care nu voiau să audă Wagner posibilitatea de a ieşi din sală. În 2011 s-a ajuns, într-un final, la un eveniment special, dar în direcţie inversă. O orchestră de cameră din Israel a concertat la Bayreuth, interpretînd inclusiv lucrări ale lui Wagner. Ansamblul israelian fusese invitat la Bayreuth de şefa Festivalului Wagner, Katharina Wagner, strănepoata compozitorului. Chiar dacă concertul nu a avut loc în cadrul Festivalului Wagner, el s-a desfăşurat în imediata proximitate. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi ovaţiile n-au mai contenit. Dirijorul Roberto Paternostro a declarat cu acel prilej că are toată înţelegerea pentru cei care ,,au traversat infernal” şi nu mai vor să audă de Germania şi de muzica lui Wagner. Un alt scandal din aceeaşi serie s-a consumat cu doar cîțiva ani în urmă la Opera din Tel Aviv. Directoarea instituţiei, Hanna Munitz, a decis să scoată o lucrare a lui Wagner din programul unui spectacol de balet. ,,Sînt hotărîtă – a spus ea – atîta vreme cît mă aflu în funcţie, să ţin acest compozitor departe de scenă”. Dw.COM

Adolf Hitler și Winifred Wagner (centru) și cei doi fii ai săi –Wolfgang și Wieland, la Bayreuth, 1 august 1937

Domeniul Regal de la Săvîrşin –un loc încărcat de istorie

,,Primul lucru care îmi vine în minte cînd vorbesc despre Săvîrșin este armonia castelului și a parcului. Proporții frumoase, culori extraordinare, o lumină caldă și plină, spațiu și tihnă. Armonia a fost completată – fără îndoială –de mîna bunicii mele, Regina-Mamă Elena, care a transformat edificiul într-un cămin plăcut, cald și elegant. Pe urmă, există această amprentă istorică de neșters a întregului domeniu. Sute de ani din Evul Mediu și istoria modernă a Europei, într-un loc strîns legat de lumea puterii politice, economice și de efervescența culturală a celor cinci secole din urmă ale continentului. Castelul și parcul de astăzi au, exact ca și în timpul vieții Regelui Mihai, un rol de catalizator, de punct vital în dezvoltarea comunității, de aceea am și făcut timp de atîția ani eforturi să refacem patrimoniul construit și patrimoniul natural”. Asta declara, în urmă cu cîțiva ani, Principesa Margareta a României care, alături de întreaga Familie Regală, locuiește în prezent pe domeniul din județul Arad.

Castelul locuit de baroni, contese şi consilieri regali

Săvîrșin este o comună așezată în bazinul Mureșului, la poalele Munților Metaliferi, la granița dintre Banat și Crișana. Are puțin peste 3.000 de locuitori. În 1479, cînd a fost amintit într-un document notarial regal, Zawasyn era o așezare fără însemnătate. Abia în Secolul al XVII-lea apare o atestare documentară certă despre un domeniu de 6,5 hectare cu conac aparținînd baronului András de Forray, consilier guvernamental. Pe atunci, satul avea 12 case și se numea Soborszin. Totuși, vestigiile regăsite într-o nișă de la „parterul coborît” indică o vechime considerabilă a castelului: piatra de temelie este inscripționată cu anul 1650.

Incendiat în 1784, conacul este reconstruit de fiul baronului de Forray și de soția acestuia, contesa Julia Brunszvik de Korompa, între anii 1805-1816, cînd a fost pictat de pictorul Tide. În această perioadă castelul a fost vizitat, cu mare probabilitate, de Beethoven,

prieten de familie cu familia Brunszvik. András jr. era un pianist talentat și iubitor de muzică. Mai tîrziu, prin 1846-1847, Franz Liszt a concertat aici.

Ferenc de Nádasdy, nepotul baronului András de Forray și al contesei Julia, care moștenește domeniul la 31 de ani, va reface clădirea pentru a-i da un aspect de castel, în stil neoclasic, terminat în 1876. Domeniul se mărise pînă în 1852 cu 20 de hectare de parc și pădure. Căsătorit cu contesa Ilona Zichy, stinsă în viață de holeră la 24 de ani, baronul a lăsat moștenire castelul de la Săvîrșin unei dintre cele trei fiice, contesa Irma, căsătorită cu contele Károly de Hunyady. Aceștia extind clădirea în 1905, adăugîndu-i cîte un etaj pe părțile laterale.

În 1932, proprietatea este cumpărată de un înalt demnitar al Curții regale de la Viena, baronul Anton Mocsonyi de Foeni, care o transformă în societate pe acțiuni sub numele de „Corvinul”. De la acesta cumpără domeniul tînărul rege Mihai în martie 1943, cu 7,5 milioane lei, plus acțiunile societății, care se desființează după acest an.

Castelul Săvîrşin sub amprenta Reginei-Mamă

Din 1943 și pînă la confiscarea de către statul comunist în 1948, castelul s-a aflat într-o zodie bună: a intrat în renovare și modernizare, sub supravegherea Reginei Elena. S-au realizat instalațiile de încălzire cu centrală proprie, s-a adăugat uzina electrică, s-au modernizat instalațiile sanitare și aducțiunile de apă.

Pe perioada lucrărilor, Regina-Mamă a locuit într-o căsuță anexă, cu aspect rural, care se păstrează și este azi în renovare. În puținii ani cît s-au putut bucura de locul tihnit și verde, unde tînărul rege se simțea eliberat de constrîngeri, membrii Familiei Regale au amenajat Salonul Mare, camera Reginei-Mamă, Biblioteca, Biroul Regelui și au îngrijit parcul și grădina din preajma castelului.

Bunul gust al Reginei Elena care a adus la Săvîrșin atmosfera aristocratică a Vilei Sparta, reședința sa florentină din exil, a fost decisiv și pentru aspectul de acum al castelului. Multe dintre obiectele castelului,

piese de mobilier, chiar și o ușă toscană medievală, redau din eleganța Reginei-Mamă. „Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua mea călăuzitoare (...). Ea ne-a ajutat să înțelegem frumusețea lumii, care există pentru a fi simțită și trăită”, mărturisește Principesa Margareta în volumul ,,Povestea Castelului Săvîrșin”.

Declinul

Naționalizat în 1948, domeniul regal a cunoscut un declin accelerat. A dispărut tot mobilierul, s-a turnat beton peste parchet, spațiul a fost recompartimentat de mai multe ori pentru funcțiuni inadecvate unui castel: ba spital sau școală, ba un loc de distracție și vînătoare pentru conducătorii comuniști. Cea mai drastică modificare a suferit-o biblioteca, împărțită în trei încăperi pentru a face din ea o bucătărie, un hol și un dormitor. Reconstituirea vechiului spațiu a fost un adevărat test pentru arhitecții și meșterii lemnari aduși să salveze locul. Pînă și ușile au trebuit refăcute, după ce au fost complet distruse. Arhitectul Șerban Sturdza a făcut calcule folosind fotografiile păstrate pentru a aprecia dimensiunile și proporțiile corecte ale ușilor.

Felul irațional în care a fost distrus totul în castel în timpul comunismului, de la pereți și uși, la obiectele lăsate de familia exilată, este considerat revoltător de membrii Familiei Regale. Ce s-a păstrat, este pavimentul Sufrageriei de iarnă, acolo unde se ține în fiecare an masa de Crăciun. Pavimentul este realizat din cărămidă roșie, datează probabil de dinainte de 1816, și păstrează dispunerea în formă de „oase de hering”.

Revirimentul castelului (1)

În reședința de la Săvîrșin au fost montate și instalații electrice: de telefoane, de sonerie, de radio și de lumină, castelul fiind iluminat cu lămpi electrice și 14 felinare din fier forjat, oferite de firma lui C. Ruffer. Au fost amenajate și spații pentru recreere: o popicărie, o cameră de scrimă și o sală de cinema. Pentru că Regele Mihai I era un pasionat pilot și venea la Săvîrșin cu avionul, pe domeniu a fost amenajată o pistă de aterizare. La Săvîrșin existau doi administratori: unul al castelului – dr. Ioan Popescu; și altul al domeniului – Octavian Cioflec. Domeniul forestier de la Săvîrșin a fost înscris în Asociația Proprietarilor de Păduri din București, condusă de Vasile Rădulescu-Mehedinți și de Constantin Grigore Cantacuzino. O parte a terenurilor de la Săvîrșin (823 ha) au fost arendate, la 1 aprilie 1943, lui Vasile Vasiliu, administratorul Casei Regale, pentru suma de 1.000 lei anual.

După abdicarea silită a Regelui Mihai I al României, castelul de la Săvîrșin a fost repartizat Ministerului de Interne, obiectele de artă (cu excepția unei părți din argintărie și a 50% din mobilier și covoare) revenind Muzeului de Artă din București. (va urma) r.m.

Salonul mare

Biblioteca

Rãzboi

corupþiei * Rãzboi corupþiei Putin e de vină

(urmare din pag. 1)

Culmea este că această exagerare a prins la o mare parte a populației, care s-a revoltat împotriva numitelor categorii socio-profesionale, fiindcă era mai ușor să dea vina pe ceea ce i se indicase decît să caute adevăratele motive. Recent, același Klaus Iohannis ne-a spus că de vină pentru inflație și toată situația economică dificilă prin care trecem este Putin. Nu Federația Rusă, nu politicienii români, nu conducătorii Uniunii Europene, ci direct Putin. No, hai să vedem dacă-i chiar așa.

În primul rînd: ce este inflația? Un dezechilibru major, prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale. Există mai multe feluri de inflație, și anume:

• inflație prin monedă – emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri și servicii;

• inflație prin cerere – excedentul de cerere peste ofertă;

• inflație prin costuri – creșterea costurilor de producție, independent de cerere;

• inflația importată adică creșterea prețurilor de producție sau comercializare peste graniță mărește valoarea importului, care în cazul mijloacelor de producție (materii prime, utilaje, mașini, energie) duce la creșterea costurilor și a prețurilor bunurilor economice produse anterior.

• inflația prin structuri ce se caracterizează prin practicarea unor prețuri ridicate fără o legătură directă cu creșterea cererii sau scăderea ofertei; se datoreazǎ structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenței și ca atare permite practicarea unor prețuri ridicate.

Dacă ne uităm la această listă vom vedea că toate aceste tipuri de inflație există și ne afectează în prezent, deci criza nu este cauzată de Putin decît în mică măsură. Primul tip de inflație, prin monedă, are loc în special în SUA, care are tiparniță proprie, iar în ultimul deceniu a aruncat bani pe piață, ceea ce a determinat scăderea valorii, banii fiind o marfă care se supune regulilor cererii și ofertei.

Al doilea și al treilea tip de inflație au avut loc în special după încheierea pandemiei. Ne spun acest lucru chiar reprezentanții Băncii Centrale Europene încă din luna noiembrie 2021: „După mai mulți ani în care s-a situat la niveluri foarte scăzute, în lunile august, septembrie și octombrie 2021 inflația a atins cel mai ridicat nivel din ultimii 13 ani. Această evoluție are la bază trei motive principale: redeschiderea rapidă a economiei noastre, prețurile mai ridicate ale produselor energetice, care alimentează creșterea inflației, și manifestarea unui fenomen pe care statisticienii îl numesc «efect de bază». Economia noastră se redeschide rapid, pe fondul ridicării unui număr tot mai mare de restricții. Populația a început să călătorească din nou și să meargă la restaurante. Cetățenii fac mai multe cumpărături, utilizînd o parte din banii pe care nu i-au putut cheltui în perioadele de izolare. Atunci cînd se înregistrează o creștere economică, este mai ușor pentru companii să majoreze prețurile fără a pierde clienți. Este ceea ce observăm în prezent”.

Aceste lucruri se întîmplă din cauza restricțiilor pandemice care au dereglat lanțurile economice formate în ultimele decenii și acum aceste dificultăți în aprovizionare duc la creșterea prețurilor produselor ce ajung la clienți. Atunci cînd companiile nu reușesc să mențină ritmul în care populația dorește să achiziționeze bunuri, prețurile cresc.

Așadar, avem o explicație economică reală a inflației, nu cea găsită foarte convenabil de Iohannis.

Dacă vă amintiți, scriam într-un editorial publicat la începutul acestui an, intitulat „De la eolienele UE ne

cam trage curentul”, despre modul în care închiderea centralelor termoelectrice, pe motiv de reducere a poluării, conform Green Deal-ului european, cît și toate măsurile greșite ale conducătorilor Uniunii Europene, au dus la creșterea prețurilor la energie. Exact aceeași situație o semnalasem prin octombrie 2021, în articolul „Cînd buzunarele ard și curentează”, publicat în ,,Tribunul”. Așadar, nu doar Putin personal, ci și extrem de slab pregătiții conducători ai UE sînt responsabili de această situație economică.

Să vedem ce spune despre acest lucru Banca Centrală Europeană: „Petrolul, gazele naturale și electricitatea au devenit mai scumpe în întreaga lume. Un număr mare de factori influențează prețurile produselor energetice: lipsa vîntului în Regatul Unit a însemnat oprirea centralelor eoliene, secetele din Brazilia au condus la reducerea energiei hidroelectrice, iar iarna rece de anul trecut ne-a diminuat rezervele de petrol și gaze naturale. Aș adăuga că rezervele s-au diminuat fiindcă nu a mai existat obligația producătorilor de a stoca produsele în rezervoare, iar asta a dus la o scădere a surplusului și implicit o creștere a prețurilor” – fapt pe care l-am scris și eu în articolul sus-menționat: „Un alt factor care duce la scumpirea gazelor și, pe cale de consecință, a energiei electrice, este felul în care a fost gestionată stocarea gazelor naturale în depozitele europene. În Germania și Austria, spre exemplu, Rusia a construit depozite în care își stoca gazul metan exportat, pentru a-l redistribui mai ușor. Apoi, rușii de la Gazprom au vîndut gaze în Europa din acele depozite imense, fără a mai reface stocurile. Pe cale de consecință, prețul gazului crește conform regulii «ofertă mică/ cerere mare», pentru că ceea ce livrează rușii Europei este prea puțin în comparație cu nevoile acesteia”.

Alături de creșterea cererii, aceasta a determinat majorarea rapidă a prețurilor, întrucît o mare parte din costurile companiilor și populației sînt legate de energie, iar prețul petrolului, gazelor naturale și electricității contează foarte mult pentru inflația globală: jumătate din intensificarea recentă a inflației s-a datorat prețurilor mai ridicate ale produselor energetice. Deoarece acestea sînt influențate de numeroase aspecte, nu este ceva neobișnuit ca prețurile produselor energetice să înregistreze variații semnificative.

Ei bine, abia acum pot să spun că are și Vladimir Putin partea lui de vină prin pornirea războiului din Ucraina și îngreunarea livrărilor de gaz și petrol, deși nu el a fost cel care a vrut să oprească livrările de gaze și petrol în Europa, ci aceeași conducători de la Bruxelles, care în marea și infinita lor înțelepciune au decis să-l sancționeze pe Putin cu refuzul de a-i mai cumpăra produsele, deși aveau nevoie de ele și știau că asta va face inflația să explodeze. Altfel, da: rusul e de vină.

Revenind la președintele țării noastre – înainte de a da vina pe autocratul de la Moscova, Iohannis a declarat că nu politicienii români sînt de vină pentru greaua situație economică pe care o traversăm și nu pe ei trebuie să-i luăm de guler. Să îi reamintesc președintelui cheltuielile inutile, exorbitante pe care parlamentarii și Administrația Prezidențială le au, de contractele cu statul, de sumele imense de bani oferite prin lege partidelor parlamentare, fără a le cere socoteală în legătură cu drămuirea lor, de banii scurși

ACTUALITATEA PE SCURT

(urmare din pag. 1)

● După 59 de ani de prezență continuă, Elisabeta a II-a, Regina Marii Britanii, a fost nevoită să absenteze, pentru a doua oară în cei 70 de ani de domnie, de la lucrările Parlamentului britanic, fapt ce a determinat ca deschiderea să fie efectuată de succesorul la tron, prințul Charles. ● A fost reluată tradiția călătoriilor cu trenul regal: recent, la inițiativa Custodelui Coroanei, Principesa Margareta, Familia regală a efectuat o cursă pe ruta București - PloieștiBuzău - Brăila - Galați și retur. ● Copii reprezentînd cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene au fost invitați pentru a simula participarea internațională în Parlamentul European. Pe lîngă aspectul inedit al acțiunii, sperăm că prezența tinerilor în înaltul forum a fost de bun augur, mai ales că unii dintre ei vor fi, probabil, viitori parlamentari. ● Inflația, a crescut considerabil, îndeosebi din cauza exploziei prețurilor; conform opiniei unor specialiști, aceasta poate atinge în curînd cotele de 15-20%! ● Culmea exigenței! Mai multe unități școlare din Iași nu permit elevilor, printre altele, să vină la cursuri purtînd ciorapi colorați. Tunsoarea băieților? Părul, cel mult pînă la gulerul cămășii... ● Primarii U.S.R. cer majorări de salarii. ● Marea recalculare a celor cinci milioane de dosare ale pensionarilor continuă! Marius Budăi, actualul ministru al Muncii, ceva mai serios decît ultimii săi predecesori, speră să ducă la capăt această complexă activitate. ● Ministrul Învățămîntului, Sorin Cîmpeanu, anunță că testarea elevilor, mai puțin a celor din clasele terminale, se va face în parteneriat cu firme particulare! Cum se va desfășura concret testarea este greu de explicat. Pînă atunci, sperăm să nu se înregistreze victime. ● ,,Vom continua să luptăm cu orice preț pentru Pămîntul nostru”, rostea recent cu hotărîre liderul Ucrainei, Volodimir Zelenski. ● Întîlnire de taină între președintele Senatului, Florin Cîțu, și președintele României, Klaus Iohannis. Discuția surpriză a avut loc la intersecția bulevardelor Mircea Eliade și Turgheniev! ● Matematicienii români nu se dezmint. Lotul olimpic de matematică al elevilor din Țările Baltice, desfășurat la Ljubljana (Croația), a fost medaliat de guvernul țării noastre. ● Diversitate în lumea copiilor: păpușa Barbie, dotată cu aparat auditiv!

în buzunarele clientelei politice și de multe altele pe care nu le cunosc, dar ale căror efecte le simt și le văd în jurul meu, de proasta gospodărire a țării și de risipa generalizată pe care nimeni nu vrea să o oprească?

Guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, ne sfătuia să mai tăiem din cheltuieli și să strîngem cureaua. Domnule Isărescu, de unde să mai strîngem? Cureaua a ajuns la ultima gaură, românii o tot strîng de pe vremea lui Băsescu, însă clasa politică o tot lărgește. Cum vine asta? Știți ce s-a întîmplat în istorie de fiecare dată cînd poporul și conducătorii săi au ajuns fiecare la un capăt diferit al curelei? Poate știți, și-i spuneți și lui „Ioha”, cum îl alintă unii români pe președintele țării noastre, dar și domnilor Cîțu și Ciolacu, dar și altor colegi aflați la conducerea țării. Iar dacă nu știți, o să aflați. La urne.

Propun să ne trezim din narcoză, să practicăm gîndirea critică, adică să ne putem întrebări și să nu ne jenăm să căutăm răspunsuri și, mai ales, să nu ne fie lene să citim de la început pînă la sfîrșit o carte sau un articol de ziar, fiindcă am putea afla extrem de multe lucruri utile de acolo. Haideți să nu mai dăm vina pe „vinovatul de serviciu”, fiindcă, deși ne e ușor, e păgubos și nu ne rezolvă problemele. Ar trebui, mai degrabă, să căutăm să intrăm în profunzimea lucrurilor și să reparăm ce e stricat.

Noul plan al lui Vladimir Putin

Vladimir Putin ar avea un nou plan în ceea ce privește războiul din Ucraina. Ucrainenii au aflat care este acest plan și susțin că șeful de la Kremlin îl va face public în cîteva zile. Ce intenționează Rusia să facă, vedeți în rîndurile de mai jos.

Oficialii din Ucraina anunță că Vladimir Putin ar plănui o nouă lovitură în următoarele zile. Conform The Guardian, mai multe surse din Kiev ar fi aflat că șeful de la Kremlin plănuiește să organizeze un referendum în Mariupol, pentru ca astfel orașul să poată fi alipit Rusiei. „Avem informații că autoritățile ruse pregătesc un referendum și ar putea fi anunțat chiar mîine (duminică- n.r.), dar nu știm încă dacă se va întîmpla. Vedem, însă, că are loc o integrare a Mariupolului în sistemul rusesc – sistemul de educație, sistemul bancar”, a transmis Petro Andriuşcenko, consilierul primarului din Mariupol.

Osetia de Sud face referendum

Informațiile referitoare la alipirea Mariupolului au apărut la scurt timp după ce Osetia de Sud, republică autoproclamată în urma invaziei ruse în Georgia din 2008, a anunțat că va organiza un referendum în ceea ce privește aderarea la Federația Rusă. De asemenea, președintele interimar al regiunii separatiste, Anatoli Bibilov, a semnat un decret cu ajutorul căruia exprimă dorința Osetiei de Sud de a se alătura Rusiei. „Am făcut pasul final, mergem acasă, mergem în Rusia”, a declarat Anatoli Bibilov.

SUA sprijină Ucraina cu tot ce se poate

Pe de altă parte, secretarul american al Apărării Lloyd Austin „a reiterat duminică sprijinul neclintit al SUA pentru eforturile de asistență în materie de securitate și suveranitate ale Ucrainei”, cu ministrul

Zelenski a cîștigat la Eurovision, dar liderii UE au alte planuri

În cadrul ultimei ediții a concursului Eurovision, europenii au profitat de ocazie pentru a-și arăta solidaritatea cu Ucraina în fața lui Vladimir Putin. Dar, departe de entuziasmul după victoria Ucrainei la acest festival de fast și simbolism superficial, cele mai puternice capitale ale continentului au început să cînte de pe o altă partitură. După săptămîni întregi petrecute agitîndu-se cu privire la ce s-ar întîmpla dacă Rusia ar zdrobi Ucraina, liderii vest-europeni sînt acum îngrijorați de ceea ce s-ar putea întîmpla dacă Ucraina chiar ar cîștiga războiul.

Teama de o „umilire” a Moscovei

Succesul recent al Ucrainei de a împinge trupele rusești în afara unor teritorii ocupate i-a determinat pe liderii din Franța, Germania și Italia să concluzioneze că o victorie ucraineană, altădată de neconceput, este acum o posibilitate.

Chiar dacă liderii europeni simpatizează în mod public cu lupta Ucrainei și, în unele cazuri, au făcut eforturi mari pentru a sprijini țara, ei se tem, de asemenea, că ceea ce președintele francez Emmanuel Macron a numit săptămîna trecută o „umilire” a Rusiei ar putea crea un set complet nou de probleme, scrie Politico

O mare îngrijorare este că o victorie ucraineană ar putea destabiliza Rusia, făcîndu-o și mai imprevizibilă, cu consecințe directe asupra normalizării legăturilor energetice. Acesta este motivul pentru care unele capitale vest-europene favorizează în liniște o rezolvare a conflictului care să „salveze fața”, chiar dacă aceasta costă Ucraina o parte din teritoriu.

Macron: „Nu sîntem în război cu Rusia”

Chiar dacă Macron și cancelarul german Olaf Scholz au declarat în repetate rînduri că Ucraina va fi cea care va stabili condițiile de încetare a ostilităților, ei au subliniat recent că preferă o încetare a focului cît mai curînd. „Nu sîntem în război cu Rusia”, a declarat Macron într-un discurs rostit săptămîna trecută la Parlamentul European de la Strasbourg, subliniind că „datoria Europei este să fie alături de Ucraina pentru a obține o încetare a focului, apoi să construiască pacea”.

De asemenea, Macron a declarat că, după ce se va obține pacea, Europa va trebui să construiască „noi echilibre de securitate” – genul de frază care declanșează semnale de alarmă în țările din Europa Centrală și de Est, unde este considerată un cod pentru recompensarea lui Putin cu un cuvînt de spus în ceea ce privește ce se întîmplă pe teritoriul lor.

O încetare rapidă a focului, dar cu ce preț?

Scholz a avut un ton similar în timpul unei lungi conversații telefonice cu președintele rus Vladimir Putin, vineri. După convorbire, Scholz a declarat că a insistat asupra a trei puncte cu Putin, dintre care primul a fost: „Trebuie să existe o încetare a focului în Ucraina cît mai repede posibil”. Cererea ca Rusia să se retragă imediat și să își retragă toate forțele de pe teritoriul ucrainean nu se numără printre cele trei puncte.

Într-un interviu acordat la sfîrșitul săptămînii trecute postului german de știri T-Online, Scholz, care a amînat trimiterea de armament greu în Ucraina, a declarat că Germania va continua să sprijine sancțiunile împotriva Rusiei, repetînd totodată apelul său la o soluție diplomatică.

După ce s-a întîlnit cu președintele american Joe Biden la Washington săptămîna trecută, premierul italian Mario Draghi a declarat, de asemenea, că este timpul să înceapă să se gîndească la un acord de pace. „Am convenit că trebuie să continuăm să sprijinim Ucraina și să punem presiune asupra Moscovei, dar și să începem să ne întrebăm cum să construim pacea”, a declarat el, adăugînd că efortul trebuie să includă și Ucraina. „Oamenii vor să se gîndească la posibilitatea de a aduce o încetare a focului și de a începe din nou niște negocieri credibile. Aceasta este situația în acest moment. Cred că trebuie să ne gîndim în profunzime cum să abordăm această problemă”, a declarat Draghi.

Chiar dacă își subliniază sprijinul pentru Ucraina, faptul că liderii celor mai mari trei țări ale UE au adoptat puncte de discuție aproape identice privind negocierile de pace, chiar în momentul în care Kievul are avantaj în lupta sa, sugerează că trio-ul încearcă să exercite presiuni asupra liderilor ucraineni pentru a negocia.

Apărării ucrainean, Oleksii Reznikov, și a oferit o actualizare a apelului său cu omologul lor rus, conform Departamentului de Apărare al SUA.

Lloyd Austin a luat legătura cu Oleksii Reznikov „pentru a discuta situația de pe cîmpul de luptă și nevoile de capacitate ale Ucrainei”, conform unui raport al departamentului.

Spitalul din Severodonețk, ținta armatei ruse

Forțele ruse au tras în spitalul din Severodonețk duminică, a anunțat Serhii Haidai, șeful Administrației Militare Regionale Lugansk, pe canalul său oficial Telegram. Nouă civili au fost răniți și au avut nevoie de îngrijiri medicale la spital, care a continuat să funcționeze în timpul bombardamentelor, a mai spus Serhii Haidai. „În ultima zi, orcii (un termen ucrainean derogatoriu pentru trupele rusești) au efectuat 11 atacuri de artilerie asupra Severodonețk”, a anunțat Serhii Haidai.

PLAyTECH RO

Zelenski: ,,Nu noi sîntem pe teritoriul rusesc”

Pînă în prezent, președintele ucrainean Volodimir Zelenski nu acceptă acest lucru. „Vrem ca armata rusă să părăsească teritoriul nostru – nu sîntem pe teritoriul rusesc”, a declarat Zelenski într-un interviu acordat joi postului public de televiziune RAI din Italia. „Nu îl vom ajuta pe Putin să salveze aparențele plătind cu teritoriul nostru. Asta ar fi nedrept”. Macron caută „în zadar” o „cale de ieșire pentru Rusia”, a adăugat el. Oficialii ucraineni susțin că orice concesie față de Moscova în privința teritoriului – inclusiv Crimeea – ar deschide ușa unor viitoare incursiuni rusești pe teritoriul lor. Apelul liderilor europeni la discuții cu Rusia contrastează cu politica americană. Secretarul Apărării, Lloyd Austin, a declarat, după o vizită la Kiev la sfîrșitul lunii aprilie, că Washingtonul crede că Ucraina „poate cîștiga”. Răspunzînd la o întrebare referitoare la apelul lui Draghi la negocieri de pace, Karen Donfried, secretar de Stat adjunct pentru Europa, a declarat că, deși SUA credeau că conflictul va fi rezolvat în cele din urmă prin diplomație, prioritatea administrației a rămas să ajute Ucraina să se apere singură. „Accentul nostru astăzi se concentrează pe întărirea Ucrainei cît mai mult posibil pe cîmpul de luptă, astfel încît, atunci cînd va veni momentul, Ucraina să aibă cît mai multe pîrghii la masa negocierilor”, a declarat ea vineri reporterilor.

Deocamdată, Washingtonul nu este îngrijorat de faptul că sprijinul european pentru coaliția condusă de SUA în sprijinul Ucrainei slăbește. Un oficial american de rang înalt a subliniat că astfel de dezbateri europene nu sînt noi și că există încă o unitate generală cu privire la un obiectiv global, subliniind disponibilitatea unor țări, de la Slovacia la Germania, de a furniza arme Ucrainei. „Bineînțeles că sîntem îngrijorați de o fractură, dar cred că și aliații înțeleg care este miza aici”, a declarat oficialul american. „Uitați-vă la UE. S-au certat ani de zile pe tema petrolului și gazelor rusești, dar dintr-o dată cred că pot ajunge la o interdicție? Este ceva istoric”.

„Rusia este aici și va rămîne aici”

Chiar și așa, diviziunile dintre cele mai mari țări europene, membrii estici ai UE și SUA sînt notabile și nu se limitează doar la clasa politică. Un sondaj recent realizat în 27 de țări occidentale a arătat că sprijinul pentru continuarea angajamentului diplomatic cu Rusia a fost semnificativ mai mare în Italia, Germania și Franța decît în SUA sau Polonia. Aceeași tendință a fost evidentă și în ceea ce privește chestiunea ajutorului înarmării Ucrainei, sprijinul fiind mai slab în marile țări vest-europene. Giuseppe Conte, fostul prim-ministru italian, care conduce în prezent Mișcarea 5 Stele din țară, membră a coaliției largi a lui Draghi, a declarat că UE are nevoie de o „strategie mai ponderată”. „Întreaga UE, după această fază inițială în care am ajutat cu ajutor militar, ar trebui să se concentreze pe negocieri și pe aplicarea de presiuni pentru o soluție politică”, a declarat el.

Deși este important ca Europa să nu „coboare garda” față de Putin, Conte a spus că UE nu ar trebui să piardă din vedere o realitate fundamentală: „Rusia este aici și va rămîne aici”. nATIonAL.ro

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (IX)

Mihail Gorbaciov (2)

Reformele interne (2)

Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea ,,Perestroika: noua gîndire pentru țara noastră și pentru lume”, în care își prezenta pe larg ideile de reformă. În același timp, relațiile încordate dintre Gorbaciov și Boris Elțin au atins noi culmi. După ce Elțin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie, primul a fost înlocuit din funcția de prim-secretar de partid al Moscovei. Influența lui Elțin a scăzut numai temporar. 1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, prima fiind o mai mare libertate a cuvîntului. Acest fapt a reprezentat o schimbare radicală, de vreme ce cenzura guvernamentală fusese pînă atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema reformelor și să sprijine inițiativele novatoare. În același timp, Gorbaciov s-a expus pe sine și și-a expus reformele criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Sovețkaia Rossia Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică de la începutul erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEPul lui Lenin, legea sovietică permitea dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier și comerțului extern. La început, legea prevedea impozite foarte mari și restricții în ceea ce privește personalul, dar toate acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea în sectorul privat. Ca urmare a prevederilor legii, restaurantele, magazinele și meseriașii organizați în cooperative au devenit participanți egali la scena politică sovietică. În iunie 1988, la a XIX-a Conferință a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă controlul partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma sistemului prezidențial, ca și un nou element legislativ –Congresul Sovietelor. Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie 1989.

dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decît să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți. Din acel moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpînit a problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea Sovietică și în rîndurile aliaților din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a dus treptat țara către colaps. Pe la sfîrșitul deceniului al nouălea, au apărut crize ale aprovizionării principalelor produse alimentare (carne, zahăr ș.a.), ceea ce a condus la reintroducerea sistemului cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial. Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și chiar a poziției lui Gorbaciov. Relaxarea cenzurii și încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar și al redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940). Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai putea stăpîni și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

martorul a numeroase manifestări ale naționalismului. Începînd din statele baltice în ianuarie, în aproape toate republicile sovietice au fost votate legi care acordau limbilor naționale o importanță de prim rang, care o depășea pe cea a limbii ruse. În aprilie, demonstrațiile naționaliste de la Tbilisi, Georgia, aveau să fie înăbușite cu violență. Alte confruntări violente aveau să se petreacă în Uzbekistan, unde uzbecii aveau să se lupte cu turcii meskhetiani în Fergana.

În afară de aceste violențe, au avut loc alte trei evenimente majore care aveau să schimbe fața problemei naționale în URSS. Pentru început, Estonia și Lituania și-au proclamat suveranitatea în mai, iar în iunie a urmat proclamația similară a Lituaniei (Partidul Comunist Lituanian și-a proclamat de asemenea independența față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în decembrie). Aceste declarații au pus sus-numitele republici și Uniunea Sovietică într-o situație clară de confruntare și aveau să devină un precedent pentru celelalte republici. În iulie, în ajunul aniversării semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a fost în mod oficial recunoscut că sus-numitul tratat includea prevederi secrete prin care se stabilea anexarea țărilor baltice de către URSS și împărțirea Poloniei între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă Trecutul rușinos al Uniunii Sovietice, ascuns cu grijă multă vreme, a ieșit la iveală și a dat un nou imbold mișcărilor de independență ale balticilor, care puteau acum să afirme fără putință de tăgadă că sînt victimele imperialismului rusesc. În 1989, blocul răsăritean s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, fără ca URSS-ul să intervină în vreun fel în susținerea vechilor regimuri, ceea ce a dat speranțe că și în interiorul Uniunii Gorbaciov va aplica politica de neintervenție. Anul 1990 a debutat în ianuarie cu noi mișcări naționaliste. Azerii s-au răsculat, fiind nevoie de intervenția trupelor pentru restabilirea ordinii, moldovenii protestau în favoarea unirii cu România, iar demonstrațiile lituanienilor nu au încetat. În aceeași lună, parlamentul armenesc a votat în favoarea unei hotărîri care stabilea dreptul său de veto în cazul legilor unionale care priveau și mica republică sovietică. A început un război al legilor între republici și administrația centrală sovietică. În același timp, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care oricum își pierduse mult din puterea de altădată, a pierdut și mai mult controlul în țară, odată cu un nou val de reforme ale sistemului politic. Plenara CC al PCUS din februarie-martie a acceptat alegerile multipartite. Urmarea imediată a fost aceea că, la alegerile locale viitoare, candidații independenți au cîștigat numeroase voturi. Sovietul Suprem a amendat mai apoi Constituția Sovietică în martie, anulînd prevederile articolului 6, care garanta monopolul puterii PC al URSS. Procesul reformelor politice a fost unul gradat, care a alimentat naționalismul republicilor.

Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic. Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaților care aveau să-i reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăți lui Gorbaciov. Sesiunile Congresului erau televizate în direct, făcîndu-se publice toate criticile la adresa Președintelui, dar permițînd și expunerea dorințelor pentru reforme și mai profunde. La alegeri, candidații comuniști fuseseră clar înfrînți. În plus, Boris Elțin fusese ales într-o circumscripție electorală din Moscova și s-a reîntors în fruntea mișcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov. Anul 1989 a fost unul al problemelor naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale nemaiîntîlnite pînă atunci (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile

În decembrie 1986, primele semne ale creșterii naționalismului, care avea să tulbure ultimii ani de existență ai URSS-ului, au apărut în timpul revoltelor populare din Alma-Ata și din alte zone ale Kazahstanului, după demiterea primului secretar al partidului comunist local, Dinmuhamed Kunaev. În Rusia, naționalismul și-a făcut simțită prezența pentru prima dată în mai 1987, cînd 600 de membri ai mișcării Pamiat (,,memorie”) au protestat în Moscova. Această mișcare naționalistă a devenit din ce în ce mai legată de Boris Elțin Glasnostul a grăbit dezvoltarea problemelor naționaliste. În NagornoKarabah – o enclavă majoritar armenească din cadrul RSS azerbaidjene – au izbucnit violențe naționaliste, cînd armenii din zonă au început un val de proteste în perioada februarie-mai împotriva transferului acestei regiuni istorice creștine armenești către Azerbaidjanul musulman în 1920, după decizia arbitrară a lui Stalin. Armenii protestau și împotriva subdezvoltării, a condițiilor de viață în continuă deteriorare din regiunea Nagorno-Karabah. Azerii au reacționat violent și au atacat armenii din Sumgait, Azerbaidjan. O soluție temporară a fost impusă de Gorbaciov, dar în scurtă vreme Nagorno-Karabah a fost lovit de un nou val de revolte în iunie-iulie. Pe 7 decembrie, un cutremur extrem de puternic a lovit Armenia. Infrastructura proastă a dus la creșterea numărului de victime – peste 25.000 de oameni. Gorbaciov a fost nevoit să-și întrerupă călătoria în Statele Unite și să-și amîne călătoriile planificate în Cuba și Regatul Unit. Alegerile pentru Sovietul Suprem, care s-au desfășurat în întreaga Uniune în martie și aprilie 1989, a avut ca rezultat trimiterea în Parlament a numeroși deputați independenți, numărul comuniștilor care au reușit să cîștige un mandat fiind scăzut. Dezbaterile transmise în direct la televiziune au dus la întărirea pozițiilor independente. Anul 1989 avea să fie

Pe 15 martie, Gorbaciov a fost ales ca primul și singurul președinte al Uniunii Sovietice de Sovietul Suprem, la rîndul lui alegîndu-și un consiliu prezidențial format din 15 politicieni. El încerca astfel să-și creeze propria lui bază politică, separată de cea a conservatorilor comuniști sau a reformatorilor radicali. Noul executiv trebuia să ghideze țara prin hățișurile reformelor economice, pentru aceasta Sovietul Suprem oferindu-i lui Gorbaciov noi puteri în februarie, spre nemulțumirea reformatorilor. În ciuda aparentei creșteri a puterii personale, Gorbaciov nu a fost capabil să oprească dezvoltarea mișcărilor naționaliste. În aprilie au fost date publicității noi adevăruri stînjenitoare pentru URSS, cînd, după decenii de negare violentă a adevărurilor istorice, guvernul a admis că NKVD-ul se face vinovat de josnicul masacru al ofițerilor polonezi de la Katyn din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Pînă atunci, sovieticii declarau că vina aparține exclusiv naziștilor. (va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

Demența din perspectiva medicinei energo-informaționale

Demența reprezintă un simptom al unei afecțiuni grave, aflată în plină expansiune în întreaga lume. Una din patru persoane trecute de 80 de ani suferă de demență și una din două persoane trecute de 90 de ani este, de asemenea, afectată.

Cuvîntul ,,demență” provine din latinescul ,,demens”, care înseamnă ,,îndepărtarea spiritului”. Astfel, diagnosticarea unei persoane care suferă de această afecțiune se realizează prin o investigație amănunțită a creierului, a celulelor și a legăturilor nervoase. Cea mai frecventă cauză a instalării demenței este Alzheimerul, dar nu trebuie să neglijăm nici infarctul miocardic, ce provoacă moartea celulelor nervoase.

Evoluția bolii și tipuri de demență

Instalarea Alzheimer – Primele simptome se strecoară încet, aproape imperceptibil. Devine vizibilă înrăutățirea aspectului fizic, corporal, dar și a părții spirituale. După ușoare pierderi de memorie și dereglări în orientare încep să apară dificultăți de gîndire și scăderea mobilității. Se modifică personalitatea celui în cauză, fapt care pentru membrii

O istorie a farselor (249)

Dispariții misterioase (3)

Această versiune a poveştii, fără a oferi sursa exactă de informare, a apărut în cartea lui Frank Edwards, Mai ciudat decît ştiinţa (1959), la un an după publicarea din versiuni oferită de Harold T. Wilkins în Mistrie ciudate ale timpului şi spaţiului. În aceasta din urmă, Wilkins, fără a da numele judecătorului, îl identifică pe prietenul lui Peck, de fapt, cumnatul lui Lang. Precizînd că urmarea poveştii are loc în august 1881, nu în aprilie, autorul descrie cercul de iarbă „înalt şi dispus ordonat“, nu „îngălbenit şi presat” şi spune că nici un animal şi nici o insectă nu se apropiau de această arie. Auzind vocea tatălui lor, copiii au alergat pentru a-i da vestea „mamei înfiorate”. Apelurile ei au primit răspuns de la soţul invizibil zile la rînd, pînă cînd, în cele din urmă, vocea bărbatului s-a auzit din ce în ce mai slab, pierzîndu-se în tăcere. Deşi a pretins că relatarea sa este un rezumat al mai multor articole din ziarele vremii, Wilkins nu dă titlul nici unuia dintre ele.

În 1976, investigînd acest caz, cercetătorul Robert Forrest de la Fortean Times a verificat arhivele publice din Tennesse şi l-a contactat pe Herschel Payne de la Biblioteca Publică din Nashville şi Davidson. S-a dovedit că Payne însuşi consultase aceste arhive, unde probabil a aflat că povestea fusese inventată în anii 1880 de către un comis-voiajor, Joe Mulhatten –un campion al mincinoşilor în cadrul competiţiilor în care bărbaţii se întreceau pentru titlul de „cel mai mare mincinos”; povestea despre David Lang fusese cea mai bună minciună a sa. Nu exista nici o dovadă că Lang, familia lui sau judecătorul Peck au existat cu adevărat; nici o fotografie despre ferma Lang; nici o documentaţie jurnalistică, de nici un fel. Se pare că atît Wilkins cît şi Edwards prezentaseră ca adevăr o ficţiune care, aproximativ şaptezeci de ani mai tîrziu, cîştigase un concurs de minciuni – accentuînd astfel afirmaţia: „Istoria este o minciună cu care toată lumea este de acord” şi modul straniu în care născocirile pot atinge nivelul unei autenticităţi false.1

Farsa scriitoarei Doris Lessing

Deseori, titlul unei cărţi spune mai multe decît ceea ce se află între coperte. La fel de des, autorii pot folosi mai multe pseudonime pentru a publica cărţi diferite, ori pentru a se eschiva de cerinţele contractuale, ori pentru a publica materiale care să le avantajeze imaginea publică. Prolificul romancier american Stephen King, autor al multor romane de groază, a

familiei devine tot mai dificil de suportat.

Demența vasculară – avansează diferit, în funcție de zonele cerebrale afectate. Inițial memoria este intactă, dar este încetinit ritmul vorbirii, iar concentrarea și stările emoționale devin oscilante.

Demența secundară – își are originea în creier, mai exact în pierderea celulelor nervoase. Este puternic influențată de administrarea medicamentației de sinteză, depresie, de consumul excesiv de alcool, de afecțiuni tiroidiene sau de carența de vitamine.

Urmările demenței

Diagnosticul este greu de stabilit pentru că uitarea și demența sînt strîns legate, așa cum intoleranța alimentară și alergiile se întrepătrund. Primele simptome nu sînt luate în seamă nici măcar de membri familiei, fiind puse pe seama ,,bătrîneții”. Cu cît este mai repede diagnosticată și inițiată terapia, cu atît mai mult este încetinit progresul bolii.

publicat şi multe creaţii literare în afara acestui gen, sub numele de Richard Bachman. Cărţile lui Bachman au avut un succes satisfăcător, dar au generat vînzări şi mai bune cînd s-a aflat că, de fapt, Bachman este King.

Să luăm cazul autoarei Doris Lessing, una dintre cele mai cunoscute şi inventive romanciere britanice din ultimii ani. Nominalizate de mai multe ori la Premiul Nobel pentru literatură, cărţi precum Agenda aurie şi seria Copiii violenţei, alături de romanul de explorări Ghid pentru coborîrea în iad şi seria ştiinţifico-fantastică Shikasta au păstrat numele autoarei în atenţia cititorilor mai mult de treizeci de ani. În 1983, ea a pus la cale o farsă pentru a demonstra cît de grea este viaţa pentru scriitorii serioşi, dar fără un nume consacrat. Doris i-a înmînat agentului ei literar un nou manuscris, Jurnalul unui vecin de treabă. Michael Joseph (editorul ei obişnuit) a refuzat la început această nouă creaţie. De ce? Pentru că era semnată de „Jane Şomer”. Romanul a fost acceptat doar cînd a ieşit la iveală faptul că adevăratul autor era însăşi Lessing. Atît Michael Joseph din Marea Britanie cît şi Alfred Knopf din America au participat la această farsă. Au existat puţine recenzii ale cărţii, nici una pozitivă: s-au vîndut doar 1500 de exemplare în Marea Britanie şi 3000 în SUA. Un an mai tîrziu, „Jane Şomer” a scos pe piaţă continuarea acestui roman. Au fost trimise copii către criticii literari ce pretindeau că sînt experţi în opera lui Doris Lessing. Nici unul nu şi-a dat seama de şiretlic. Atît recenziile cît şi vînzările s-au situat la un nivel coborît. Mai tîrziu, Lessing a făcut publică farsa şi a republicat cele două cărţi sub propria semnătură. Punct ochit, punct lovit.

Specializat în a trage pe sfoară mass-media (1)

Asumîndu-şi rolul public de Sir Clint Lucioni ReesBunce, Victor Lewis-Smith a apărut la televiziunea engleză ca doctor ginecolog îmbrăcat în costumul lui Batman (Omul-liliac, personaj al unei serii de filme produse la Hollywood, obţinînd un mare succes); dar şi ca un şeic arab ce conduce o formaţie islamică de muzică rock. A apărut, de asemenea, în emisiuni radiofonice, prezentîndu-se drept şoferul unei maşini Ford Capri, al cărei parbriz este complet blocat de cactuşi; sau drept un bărbat care are datorii pe cărţile de credit în valoare de 200.000 de lire sterline, casa lui fiind invadată de „rechinii de cămătari” chiar în timp ce el vorbeşte la microfonul studioului.

(va urma)

STUART GORDON

Medicina energo-informațională este un mare ajutor atît în prevenția cît și în tratamentul demenței. Scopul principal al terapiei este restabilirea echilibrului energetic în corpul pacientului. Sănătatea reprezintă comunicarea coerentă între celulele fiecărui organ, iar acest proces biofizical poate avea loc numai dacă organismul este în echilibru energetic. Boala, în schimb, este o lipsă a coerenței de comunicare energetică. Viitorul medicinei este reprezentat de medicina energo-informațională, o medicină blîndă, fără chimie, fără durere și fără administrarea medicamentelor de sinteză. Fiecare terapie se personalizează în funcție de informația energetică a organismului.

După diagnosticarea energetică se încep ședințele de echilibrare și microdetoxifierea la nivel celular. Prin reglarea bazinului energetic al corpului procesul de autovindecare este deblocat și starea pacientului începe să se îmbunătățească de la ședință la ședință. Terapiile se focusează pe cauza bolii, nu simptome, tratînd corpul în integralitate.

Fiecare terapie deschide drumul spre cîmpul informațional al corpului, deblocînd meridianele și chakrele energetice.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

La urma urmei!

ORIZONTAL: 1) Ștergar – Icre de calitate inferioară; 2) Șperț – Șa mare de povară; 3) Înghițite cu greu – A da pe brazdă; 4) Rotocol la suprafața apei – Tip de satelit de comunicații canadian; 5) Îmbinat prin împletire – Aflate în haos!; 6) Popas peste noapte – Din zece în zece! – Dama... de pică!; 7) Bună de ras – Diletanți; 8) E dracul gol! – Albie – Luate la rost!; 9) Pregătit pentru tragere – Plăcut la gust; 10) A repara ciorapii – A degaja.

VERTICAL: 1) Cel puțin – Grămadă; 2) Cadru – Exterminări; 3) Fixat pe navă –Cea mai iubită ființă; 4) Realitatea obiectivă –Opaci; 5) Disimulat; 6) Localitate în Pakistan – Bacara; 6) Case fără acoperiș! – Femeile de la han; 8) Moștenire – Monedă divizionară chineză – Veche divinitate romană; 9) Iubită în taină – Scriere epică; 10) Alergătoare de cursă lungă.

DICȚIONAR: STT; SNI; ASE; MAO; omA.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CASETE!”

1) STOPAT – START; 2) ISTOVIT – STAR; 3) MASTI – ONESTI; 4) USA – STI – REST; 5) L – SUR – STOL; 6) AST – STARUI – ST; 7) TESTATA – DOR; 8) RASUNA – STA; 9) STIR – RIOLIT; 10) CLESTI – STELE.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

Eugen Barbu (2)

Şi iată că, din cohortele de figuri care se răsfrîngeau în oglinzile salonului paradisiac, au rămas în literatură tocmai acei tineri în steaua cărora mentorul cenaclului credea încă de atunci cu tărie. Acolo i-am privit şi ascultat pe loan Alexandru, cu straiele sale ardeleneşti atît de curat mirositoare a munte, pe seraficul Nichita Stănescu, care depăşea cu un cap toată modernitatea europeană a poeziei, pe Constanţa Buzea, degajînd parcă un aer de maternitate a ninsorii, pe Ion Gheorghe, înnoptînd pe Atlantice imaginare, pe Sînziana Pop, vaporoasă ca serenada unui Schubert balcanic... Şi tot atunci l-am cunoscut pe Eugen Barbu, liderul tînăr al unei echipe şi mai tinere, şeful unei gazete excepţionale. Era Luceafărul, acel uriaş vitraliu prin care Soarele începea să pătrundă într-o catedrală pînă nu demult îngheţată de stalinism, era acel portavion de hîrtie de pe care îşi luau zborul vestitorii unei primăveri culturale româneşti. Pentru un ev ca mine impactul era grozav; una învăţam la şcoală, alta citeam la gazetă, unele erau valorile aşa-zise clasice, impuse de nişte manuale încă elaborate după dogme, şi altele erau acelea impuse de cursul necruţător al epocii de după 1965, ca şi de gustul sigur, cu adevărat revoluţionar, al incendiatorului de potemkiniade literare care era, este şi va fi mereu Eugen Barbu. Asta ştiam pentru început despre el, numai că treptat au avut alţii grijă să mă „lămurească“. Timp de aproape 10 ani am auzit despre părintele acelei şcoli de literatură lucruri atît de contradictorii, din varii surse, încît omul mi se părea un Borgia modern, cu o armată de rezervă în spatele lui, cu halebardieri la poartă, cu intenţii pîrdalnice de a lua pensiile scriitorilor şi de a le lăsa văduvele pe drumuri. Şi pentru că nici cu asemenea intrigi nu reuşeau să-l compromită, unii, contrastînd cu opiniile publicului şi ale majorităţii criticilor, au început să-i atace opera. Debutul fusese făcut prin scandalul declanşat la apariţia romanului Groapa. El se cerea numai continuat, şi aşa a şi fost, prin urzelile ţesute în jurul altor romane: Princepele, Incognito, Săptămîna nebunilor... La vremea lor, alţi mari creatori au fost victime ale mizeriilor morale şi complotului bubei, cum ar fi spus Hasdeu, dar timpul şi valoarea au făcut ca „victimele“ să triumfe, iar astăzi, bunăoară, nimeni nu mai ştie de un Petrino, un Caion sau un Ludo, ci de Eminescu, Caragiale, Călinescu...

Primul contact cu „Săptămîna“ l-am avut prin 1970, involuntar, şi anume m-am pomenit ironizat la „Gîgă“ pentru nişte versuri destul de confuze, recunosc, pe care le publicasem în revista „Argeş“. Împărţeam rubrica veselă a acelui număr, frăţeşte, cu Cezar Ivănescu, dar îmi amintesc că nici unul dintre noi nu s-a supărat. În ianuarie 1971 aveam să citesc versuri la noul cenaclu „Labiş”, împreună cu o poetă cam searbădă, dar şeful cenaclului a venit de-abia la sfîrşit, de la o altă şedinţă, aşa că singura opinie care mă interesa cu adevărat a lipsit. Oricum, cenaclul nu mai era ce a fost înainte, marii creatori tineri de odinioară mergeau acum pe propriile lor picioare, sau zburau cu propriile lor aripi, cum vreţi s-o luaţi, iar în lipsă de combatanţi de elită proliferau veleitarii şi curioşii bătrîni care populează fermecător şi inutil majoritatea cenaclurilor noastre literare. Începînd din primăvara lui 1976 am preluat rubrica politică a „Săptămînii“ şi, din aproape în aproape, am început să îl cunosc pe adevăratul Eugen Barbu, a cărui imagine nu semăna nici pe departe cu aceea ciuruită de vărsatul urii, pe care i-o construiseră inamicii. Dar scriitorul, ca şi omul care este Eugen Barbu. se află deasupra tuturor acestor vendete meschine. Adevărul este că această personalitate e plămădită

dintr-un aliaj mult mai puternic decît puteau bănui detractorii lui. Incoruptibil ca Robespierre, rezistent ca Balzac şi radical în convingeri ca nimeni altul decît el însuşi, marele prozator este una dintre acele voci care se fac auzite la Tribuna Secolului XX. Nu aş vrea să insist asupra scrisului său, pentru că el este bine cunoscut milioanelor de cititori din România şi din peste 20 de ţări ale lumii. O precizare aş vrea totuşi să fac, mai cu seamă că exprimă un adevăr elementar, nu întotdeauna luat în seamă: polivalenţa ieşită din comun a activităţii sale. Totul este de o varietate ce te poate contraria dacă n-ai cunoaşte disponibilităţile native, şlefuite prin bogate lecturi, ale acestui autor: romane, piese de teatru, nuvele, scenarii de film, versuri, jurnale de călătorie, jurnale de atelier şi, nu în ultimul rînd, o mare operă gazetărească. Varietate ce se menţine chiar în cadrul fiecărui gen în parte şi cel mai bun exemplu sînt romanele care l-au consacrat: Groapa, Facerea lumii, Princepele, Unsprezece, Şoseaua nordului, Incognito, Săptămîna nebunilor, ca şi mai proaspetele O lume de cîştigat și lanus, aflate în sertarele sale. Romanele nu seamănă nici cu ce s-a scris în proza română, nici între ele. Sînt universuri şi probleme diferite, dar întîlnim acelaşi stil inconfundabil. De la dinamica lumii din Groapa, cu putrefacţia ei născătoare de germeni ai purificării, şi pînă la marea orgă poematică a Săptămînii nebunilor, Eugen Barbu a trăit din plin singurătatea alergătorului de cursă lungă, dar şi a demiurgului care îşi populează şi diversifică la infinit creaţiunea. La citire şi la recitire, cărţile sale sînt fascinante, scriitura are o precizie clasică, aşa cum proza română n-a mai avut de la Sadoveanu încoace, totul păstrează o măsură a gustului şi simţului estetic de ordin superior. Forţa dantescă a viziunilor se împleteşte organic cu un rafinament lexical care denotă un îndelung prizonierat între coperţile vechilor letopiseţe şi uricarii domneşti, ale arhondologiei şi patristicii medievale. Într-o vreme în care destui prozatori se simt datori să bată apa în piuă, să complice stările psihologice ale personajelor într-o manieră care atît pe Dostoievski, cît şi pe Kafka şi Freud i-ar plictisi sau irita la culme, în condiţiile în care se mai confundă literatura cu intriga măruntă, cu aglomerarea de întîmplări auzite prin piaţă sau în maxi-taxi – Eugen Barbu face o figură aparte, înfăţişîndu-se dinaintea judecăţii axiologice ca o mare conştiinţă, ca un autor spectaculos şi profund moral. Şi, ca dovadă că mai există peste hotare foruri cinstite, care judecă valoarea unui spirit şi în funcţie de vocaţia sa exponenţială pentru poporul care 1-a născut, voi aminti două mari onoruri care l-au răsplătit: prestigiosul premiu „Gottfried von Herder“ pe 1978 şi alegerea ca membru titular al Academiei de Ştiinţe din New York, unde îi are colegi, printre alţii, pe nu mai puţin celebrii Mircea Eliade şi George Emil Palade. Ambele bucurii vin ca o recunoaştere a scriitorului de talie mondială, dar şi a poporului care l-a dăruit lumii. Poate că ele l-ar fi pierdut şi îmbătat de glorie pe oricare altul în locul său, numai că fiul periferiilor bucureştene, unde dăinuia un cavalerism de Cambridge, şi-a păstrat pe mai departe modestia exemplară, de care bine ar fi să-i vedem animaţi şi pe alţi confraţi.

Dintr-un portret-robot al acestui autor n-ar putea lipsi o latură esenţială: polemica de idei, lupta de principii, măiestria cu care pune la zid impostura în artă, paradele jenante de cinste ale învîrtiţilor culturii şi istoriei, trădarea de patrie. Normal că un asemenea spadasin de elită a devenit incomod încă de la intrarea sa în arenă. Prezenţa lui e stînjenitoare pentru toţi acei care viciaseră viaţa politică şi literară de după război, avîndu-i pe conştiinţă pe Blaga, Călinescu, Gheorghe Brătianu, Voiculescu, Arghezi, pentru ca apoi, fiind debarcaţi rapid de istorie, să ne dea cu tifla de pe la posturi de radio străine sau din alte galere ale Occidentului. Omul are principii radicale şi sănătoase, nu s-a dezis niciodată de ideologia pe care a îmbrăţişat-o încă din adolescenţă, arde cu fierul

Propunere frăţească

La scumpiri mă strîng nițel Am soluție, nu-i bai

Ascult sfat de MUGUREL Mă calmez și... beau un ceai!

Subțiat la portofel

Nu mă lamentez: vai-vai!

Mă ajută MUGUREL

Mă calmez și... beau un ceai!

Cînd îi văd fișa model

Cu venituri pentru trai Sfatului îi dau rapel

Dar mai beau, în plus, un ceai?!

Totuși fac un mic apelː „BNR-iștilor cu grai Încercați traiul la fel

Cu al nostru, n-o fi bai?!”.

LIVIU ZANFIRESCU

roşu al cuvîntului pe toţi trădătorii poporului nostru de mucenici, iar dublarea acestor virtuţi justiţiare de către geniul său literar amplifică la infinit groaza sicofanţilor. Gîndiţi-vă numai cîte piese de rezistenţă a scos el singur în angrenajul Europei aşa-zise libere şi vă veţi da seama ce focoase şerpuitoare s-au cuibărit prin vechea sa maşină de scris, ce arsenal de cuvinte poate declanşa la sfînta mînie care îl mai încearcă uneori! Cu Barbu nu-i bine să te joci, niciodată, aşa cum nu-i bine să-ţi dea prin gînd să te joci cu nici unul dintre pămîntenii ţării. În echilibrul ecologic al marilor colectivităţi, astfel de fiinţe sînt providenţiale şi trebuie respectate ca adevărate monumente vii.

Aşadar, omul-creator de şcoală-scriitorul-polemistul-soldatul încercat al patriei şi partidului: acesta este Eugen Barbu, bravul nostru compatriot, a cărui semnătură preţuieşte cît o divizie de strajă lîngă cuvîntul Independenţă.

2. S-ar putea scrie o istorie a teatrului mondial fără tracul Dionysos? Zeu al teatrului, „zgomotosul“ a fost poate cel mai uman dintre locatarii Olimpului şi, în orice caz, moştenirea sa pentru civilizaţie n-a fost egalată decît de aceea a lui Apollo. Tot mestecînd iedera euforizantă, se pare că a ajuns în India şi, mai apoi, în Tracia natală, unde a şi locuit o perioadă. Neîndoielnic, pe teritoriul străvechi al Hiperboreii, mai cu seamă în colonia milesiană Histria, care făcea parte din Liga de la Delos, cea iubitoare de teatru, au existat timpurii ritualuri dramatice. De altfel, pe raza cetăţii templul lui Dionysos era apropiat de teatrul local. Şi poate că nu este exclus ca specialiştii în „cuvinte călătoare“ să demonstreze că tocmai numele acesteia să fi dat în latină termenul „histrio“, adică actor, pantomim, dansator. Ar fi interesant de urmărit întîlnirea celor două tipuri de teatru, grecesc şi roman, pe teritoriul Histriei după anexarea cetăţii de către marii cuceritori. Poate că acela a fost un prim sîmbure al Byzanţului, unde fuziunea celor două culturi a generat forme de un rafinament unic, iar tragismul măştii lui Eschil a tresărit ruşinat de bufoneria lui Plaut. Îmi este dor de o reprezentaţie „prin poarta cu turnuri a Histriei“, cum zicea G. Călinescu, pe o scenă spălată de sîngele a 2500 de ani de istorie... Pentru Hegel, eroii tragici ai umanităţii sînt aceia care au venit prea tîrziu. În ceea ce ne priveşte, ca popor, un destin pe care l-aş numi cinic ne-a convins că furiile antice au o variantă modernă cu mult mai cumplită şi că între tragedia lui Priam, care îşi vede copiii răpuşi, şi aceea a lui Brâncoveanu diferenţa nu este decît de epocă, în schimb suflul shakespearean rămîne acelaşi. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Noul „lagăr” european

Vă aminți, probabil, că în anii comunismului cei care emigrau din România sau plecau ilegal în țările de dincolo de Cortina de Fier stăteau o vreme în așa numitul „lagăr” – o zonă securizată în care locuiau pînă li se lămurea statutul social, primeau acte pentru a putea circula prin țara adoptivă, erau evaluați medical și se obișnuiau cu noua lor viață. Ei nu erau, totuși, cetățeni cu drepturi depline, dar primeau dreptul de a circula, de a munci, de a trăi ca un cetățean al țării respective. Pe data de 9 mai a.c., Europa și-a sărbătorit ziua de naștere, adică momentul în care s-au depus actele de constituire

a primei Comunități Europene din care se va dezvolta mai tîrziu actuala uniune. Altădată, în această zi se sărbătorea Ziua Victoriei în al II-lea Război Mondial, adică înfrîngerea naziștilor germani. Ei bine, ținînd cont de faptul că Germania este motorul economic al noii Uniuni Europene, nu s-au mai putut organiza parade care să amintească acel moment, motiv pentru care au înlocuit sărbătoarea aceasta cu alta, pe care să o poată celebra și nemții.

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Despre secui și români

Recent am citit o știre despre un incident care a avut loc la Campionatul Mondial de hochei din Slovenia, unde echipa României a pierdut pe linie toate meciurile, ultimul împotriva Ungariei. La finalul jocului, a avut loc o întîmplare care a scandalizat o parte a presei românești. Concret, jucătorii naționalei noastre au cîntat imnul așa-zisului Ținut Secuiesc, în fața galeriei echipei adverse, împreună cu jucătorii naționalei care tocmai îi învinsese cu 4-2. Cel mai probabil, slovenii prezenți la meci au fost nedumeriți văzînd cum ungurii și românii

cîntă împreună în ungurește, însă dacă ar fi știut mai multe detalii, mirarea le-ar fi fost mai mică.

Pasionații acestui sport cunosc faptul că, în campionatul românesc, domină echipele și jucătorii din zona HarCov (Harghita-Covasna – n.red.), cum era denumită de Corneliu Vadim Tudor. Printre maghiarii care locuiesc aici, sportul cu crosa este foarte popular, iar ei au un talent nativ.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenunchiat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții”. (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”)

,,Nu întrebați ce poate face țara voastră pentru voi – întrebați ce puteți face voi pentru țara voastră”, spunea fostul președinte american John F. Kennedy, într-o declarație memorabilă. Ei bine, acest lucru este valabil pentru alte popoare, fiindcă în România se merge pe varianța remarcată cît se poate de obiectiv de scriitorul Mark Twain: ,,Să fim recunoscători că există proști. Căci de n-ar fi ei, noi, ceilalți, n-am putea avea succes”. Dar ce poate fi succesul? ,,Poate să fie doar ce scrie careva pe piatra ta de mormînt, sau poate vreun rechizitoriu ce te aruncă pe viață în pușcărie” (Peter Dunne, ,,Faima”).

Toate aceste lucruri mi-au venit în minte în momentul în care Klaus Iohannis a declarat: ,,Nu putem vorbi despre Legea Suveranității pentru că, acum, sîntem în război!”. Dar despre ce război e vorba, că noi, românii, nu am declarat nimănui război? Și, la urma urmei, cu cine dorește domnul Iohannis să ducă acest război? Cu fiii și nepoții noștri, în timp ce el, cu generalii săi de carton, autori de doctorate plagiate, va sta la un pahar de whisky în buncăr? Parcă îi și văd cum vor analiza strategiile războiului, cu stegulețele și săgețile pe hartă. Dar la ce țară vă veți referi, că România nu mai există, chiar dvs. ne-ați spus, domnule președinte, că ,,România a eșuat!”, adică s-a scufundat precum Titanicul...

Evident că, în aceste condiții, ne întrebăm al cui președinte mai este K.W. Iohannis, mai ales că aroganța sa depășește orice limite. Și, pentru a respecta principiul ,,Actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), vă reamintesc ce a mai declarat președintele privitor la războiul pe care îl visează noaptea: ,,Am hotărît să aprob pe teritoriul României dislocarea detașamentelor militare americane, franceze, germane ș.a.”. Bravo, stimabile, e ca și cum România ar fi vreo parcelă cu arpagic sau o magazie din fundul curții, așa cum se găsesc la casele acelea, pe care matale le-ai cumpărat cu banii adunați din meditații. Omul e șmecher și descurcăreț, nu ca noi, ceilalți, care avem ghinion! De fapt, știm demult asta, Iohannis nu este decît o slugă fidelă a (Dez)Ordinii Mondiale, fiind școlit, instruit, urcat în tot soiul de funcții și miruit cu tot felul de distincții, nu spre binele și interesul poporului român, ci în avantajul și spre satisfacția celor care îl mînă din spate și îl constrîng să facă tot ceea ce i se ordonă, sub amenințarea scoaterii de la sertar a dosarelor cu casele, cu implicarea în traficul de copii și retrocedările de clădiri din Sibiu, pe vremea în care era primar, beneficiarii fiind niște asociații, ONG-uri și entități de sorginte nazistă.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Poveste cu oameni și cîini (III)

Atunci cînd m-am înapoiat de la Mare, în iulie, m-a sunat, pe telemobil, Adrian Păunescu, dar, înainte de a-i răspunde, el m-a auzit spunînd: „Hai la plimbare, frumosul meu băiețel!”. Amicul meu m-a întrebat: „Cui îi spui «frumosul meu băiețel»?”. Îi spuneam Lupușorului, pe care îl coboram, din microbuz, în plin Bărăgan, ca să-și facă nevoile și să mai respire puțin aer curat. Destinul a făcut ca tot de prietenia mea cu Adrian să se lege și ultima amintire cu Lupul: fusesem invitat la o emisiune a lui, la Tele 7 ABC, care a durat pînă la 6 dimineața.

Atunci cînd m-am întors acasă, Lupușorul – în ultima fază a bolii – m-a primit cu ochii plini de dor, s-a lăsat mîngîiat, s-a gudurat ușor, așa cum stătea el pe podea, acolo, cu bărbia așezată cuminte, între labele din față, în imposibilitatea să mai meargă pe picioarele lui. Am făcut un duș. În momentul cînd m-am întors în cameră, bunul și dragul meu Lupușor era mort. Am înțeles totul: el mă așteptase pe mine, făcuse eforturi extraordinare să-l mai prind în viață, să-l mai dezmierd, să-l mai scarpin între urechi și să-i spun: „Frumosul meu băiețel, Lupul Lupilor, Omule Mic, ce mai faci tu, băiete?”. Aceasta a fost ultima și suprema dovadă a credinței lui față de mine, care îl salvasem cîndva de la o moarte sigură. L-am învelit într-o pătură, l-am dus pe brațe jos, în hol, și am așteptat ca doi tineri să-i sape groapa nu departe de teiul multisecular din curte, lîngă bunii săi prieteni. I-am rugat să se grăbească puțin, să nu se trezească fetițele și să nu-l vadă așa de țeapăn, cu ochii sticloși și limba vînătă pe cel care fusese spiridușul copilăriei lor…

În fine, al treilea cîine pe care l-am pierdut în anul abia încheiat n-a fost, propriu-zis, al meu. El se numea Prinț și era întîiul din seria de pui pe care îi făcuse dalmațianul meu, Zar. L-am dăruit părinților

soției mele. Aceștia l-au îndrăgit imediat și n-au mai putut trăi fără el. Exemplar superb și cu multe pete negre – contrar standardelor chinologice – Prinț avea pedigree, fiindcă maică-sa era tot din rasa dalmațiană. De-a lungul timpului, și el a dat numeroase dovezi de inteligență remarcabilă; de pildă, auzea Dacia roșie a „părintelui” său de la cîteva sute de metri, o dată ciulea urechile, fremăta nările și o zbughea spre ușă. Cine știe cu ce simțuri paranormale i-a înzestrat Dumnezeu pe cîini?! Atunci cînd mama mea îl întreba pe „tăticul” lui Prinț cum se comportă acesta și dacă e iubit, bătrînul răspundea, invariabil: „Vai, cuscră, nu l-aș da pentru tot aurul din lume!”. În special bătrînii au legături pe cît de puternice, pe atît de supraomenești cu animalele de apartament, care le înfrumusețează ultimii ani de viață. Am cunoscut un astfel de bătrîn, pe undeva, pe la blocurile vechi din cartierul bucureștean Drumul Taberei, zona Ho și Min; soția lui murise de cîteva săptămîni și, ce ciudat, în acea zi în care mă aflam în vizită la o soră de-a mea, cățelușa lui pechineză a fost omorîtă de o mașină! Plîngea săracul om, așa cum au plîns și Eugen Barbu, și Gheorghe Zamfir și alți mari artiști, cărora leau murit cîinișorii. Zicea bătrînul: „Fetița mea, cățelușa mea, acum te-ai dus și tu, numai pe tine te aveam!”. Am crezut și atunci, și aveam să cred cu mai multă tărie și mai tîrziu, că unii morți își cheamă la ei animalele dragi, să le țină de urît pe tărîmul de dincolo. Nu altfel s-a întîmplat cu cockerul auriu al părinților mei, care, după stingerea lor din viață, a făcut un cancer galopant (da, da, și animalele fac așa ceva!) și s-a dus după ei. Și nu altfel s-a petrecut cu săracul meu socru: în 23 august 2000, el a murit la Spitalul din Brașov, Prinț a rămas cu noi, la Bran, în camera unde dormise bătrînul, apoi, după ce-am revenit la București, l-am luat acasă, normal, nu mai avea pe nimeni, dar, ce ciudat, a refuzat să mai bea

Noul „lagăr” european

(urmare din pag. 21)

Astfel, cu această ocazie a avut loc o Conferință pentru Viitorul Europei, la care au luat cuvîntul puternicii zilei. Discursurile aniversare au fost încheiate de Președintele Franței, Emmanuel Macron, probabil pe ideea spectacolelor, acolo unde vedetele intră pe scenă abia la final. Acesta ne-a transmis două idei principale: constituirea unui „lagăr” pe modelul celui amintit mai sus și modul prin care conducătorii Uniunii Europene pot obține mai multă putere ca să poată lua hotărîrile pe care le doresc, trecînd peste opoziția altor state.

Firește, președintele nu s-a exprimat atît de abrupt, ci a declarat că dorește să creeze o confederație europeană numită „Comunitatea Politică Europeană” cu scopul de a uni Europa între granițele sale geografice, așezînd-o pe fundamentul valorilor sale democratice, avînd dorința de a conserva unitatea continentului, fără a pune în pericol forța și ambițiile blocului comunitar. Citind cu atenție acest text, observ că Macron își dorește ca, la un moment dat, să aducă în Uniunea Europeană dușmanul de serviciu, anume Rusia. De unde reiese asta? – vă veți întreba. Ei bine, francezul și-a exprimat dorința de a „uni Europa între granițele sale geografice” și, conform geografiei de clasa a VI-a, continentul european se întinde între Cabo da Roca, la vest și Munții Ural, la est iar aceștia sînt parte a Rusiei.

Propunerea lui Macron a fost considerată drept interesantă de către cancelarul german Olaf Scholtz, dar acesta nu s-a angajat într-o susținere imediată a propunerii francezilor. Ideea lui Emmanuel Macron nu este una nouă, fiind o reiterare a afirmațiilor președintelui François Mitterrand și a fostului primministru italian Enrico Letta, care vedea în construcția politică propusă de președintele Franței un loc instituțional al cooperării politice și securității, unde candidații la calitatea de membri deplini ai Uniunii să se integreze în familia europeană.

Președintele francez crede că această organizație va permite democrațiilor să construiască un spațiu de cooperare politică, securitate, transporturi, energie, de investiții în infrastructură, circulație a persoanelor, nominalizînd Ucraina și Bosnia Herțegovina ca posibili membri, fiind de la sine înțeles că apartenența la noua organizație nu va garanta calitatea de membru UE.

Observ că președintele francez își dorește un spațiu al securității din această Comunitate Politică Europeană, pe care vrea să o constituie în primul rînd pentru Ucraina. Ce nu ne-a spus este cum înțelege acest spațiu al securității. Cum va proteja acest spațiu țările care vor face parte din el? După modelul articolului 5 al NATO? Sînt foarte curios să aflu cum o va pune în practică.

După cum vedeți, toată această construcție a fost gîndită exact ca lagărele de pe vremuri, în care emigrantul intra și unde era ținut pînă i se regla situația socială. Cam asta vrea să facă Macron.

Al doilea subiect atins în discurs a fost cel referitor la modificarea tratatelor Uniunii, mai exact schimbarea necesității votului în unanimitate asupra unor chestiuni, pentru votul unei majorități simple. Propunerea a avut în vedere faptul că acțiunile contra schimbărilor climatice, justiția socială sau legislația privind forța de muncă puteau fi impulsionate și rezolvate mult mai ușor dacă nu exista această obligație a votului unanim. Cu alte cuvinte, dorește centralizarea mai puternică a deciziilor ce se vor lua în cadrul actualei organizații politice europene, pentru ca o mînă de oameni să decidă mai ușor, spre exemplu, cine intră în această nouă confederație politică, cine primește ajutor constînd în armament, ce drepturi trebuie suprimate și pe ce perioadă etc.

În finalul discursului, referindu-se la războiul din Ucraina, Macron a mai spus că trebuie să ne asigurăm cu toții că vecina noastră de la nord va supraviețui, că

apă și să mai mănînce, tremura și scîncea ca un copil (deși avea aproape 14 ani), l-am dus la cîțiva doctori, dar după o săptămînă a murit. Efectiv, s-a sinucis, acesta e cuvîntul! N-a putut supraviețui celui care i-a fost zeul suprem, bătrînul lui stăpîn. L-am îngropat și pe el în același mic sanctuar din curte.

Și astfel se face că, cel puțin din acest punct de vedere, eu n-o să mă pot muta niciodată din casa în care stau acum. Fiindcă acolo albesc oasele cîinilor mei iubiți: Zar, Diana, Cati, Stela, Lupușorul, Prinț și cîțiva puișori somnoroși. și, fără să vreau, mintea mă poartă la împăratul Prusiei, Frederic cel Mare, reînhumat, în 1991, acolo unde lăsase prin Testament: sub pajiștea Castelului Sans Souci (Fără Griji), de la Potsdam, lîngă cei 16 ogari ai săi. Am fost acolo în martie 2000: nici o cruce, nici un monument funerar, doar cîteva borne de piatră simplă. Și m-am gîndit la Goethe, care îl vizitase pe suveran în 1778, însoțindu-l pe ducele Karl August, din Weimar: pur și simplu, tînărul poet a fost șocat de perdelele și fotoliile rupte, ca și de murdăria care domnea în reședința lui Frederic cel Mare, toate fiind „opera” garnizoanei de cîini, de maimuțe și de alte vietăți de care acesta se înconjurase. Nu mai pomenesc de faptul că lui Goethe i-a fost frică de cîini, toată viața lui. Acestea sînt numai cîteva dintre povestirile mele despre cîini. I-am iubit și îi iubesc fiindcă ei sînt cei mai buni prieteni pe care i-a dăruit Dumnezeu omului. Ei, cîinii, sînt îngerii păzitori ai noștri. De ce? Pentru că ei ilustrează cele mai înalte virtuți ale ființelor vii pe pămînt: credința, fidelitatea, dragostea dezinteresată, sacrificiul. Pe mine nici un cîine nu m-a trădat, niciodată. Oamenii, în schimb, m-au trădat. și cu cît le făceam mai mult bine, cu atît îmi băgau mai vîrtos cuțitul, pe la spate.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor 5 ianuarie 2001, Bran

Rusia nu va învinge niciodată și că vom evita orice escaladare și extindere a conflilctului la nivelul Europei întregi.

Aș vrea să îl asigur pe președintele Macron că Ucraina va supraviețui, dar fără zonele din est, cît despre formularea „Rusia nu va învinge niciodată”, trebuie să știe că asta ar însemna ca armata acestui stat să se retragă din toate teritoriile cucerite de la ucraineni încă din 2014. Asta nu se va întîmpla niciodată. Cît despre neextinderea conflictului pe întregul continent – asta stă în mîinile Comisiei Europene și ale lui Biden, fiindcă ei sînt cei care pun paie pe focul acestui război și trimit tone de armament în Ucraina, alimentînd conflictul.

Sînt foarte curios cum și, mai ales, cînd se va materializa acest proiect al noului lagăr european pentru „desculții” din estul continentului, pentru că eu unul nu prea mai am încredere în progresiștii aștia care conduc Europa.

În ceea ce privește reacția autorităților române cu privire la aceste propuneri ale președintelui francez, în primă fază a constat într-o respingere a propunerii de a modifica tratatele cu privire la vot, pe motiv că „România, alături de alte state membre, consideră că prioritatea, la acest moment, trebuie să fie acordată aspectelor concrete care preocupă cetățeanul european, așa cum au reieșit din dezbaterile CoFE, cu accent pe relansarea economică post-criză, crearea de locuri de muncă, un proces echitabil de tranziție climatică, sisteme performante de sănătate, acțiunea energică a UE în vecinătate, mai ales în contextul evoluțiilor actuale și impactului negativ generate de războiul ilegal declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Progrese importante pot fi realizate și în cadrul actual al Tratatelor UE și, așa cum a reieșit din dezbaterile CoFE, cetățenii europeni sînt preocupați prioritar de aspectele concrete menționate mai sus”, se arată într-o precizare a Ministerului Afacerilor Externe. Vom vedea pe viitor cum vor evolua lucrurile.

ETICHETA

Despre secui și

(urmare din pag. 21)

Din acest motiv, echipele din Miercurea Ciuc, Gheorghieni sau Brașov, domină întrecerea internă, ba chiar s-au înscris în Erste Liga, o competiție hocheistică comună între Ungaria și România, independentă de campionatele naționale ale celor două țări, fondată în anul 2008. Vorbitorii de maghiară din Harghita și Covasna se declară însă secui, nu maghiari, iar asta este cu adevărat aiuritor, fiindcă nimeni nu a înțeles ce sînt secuii și de unde vin. Pe scurt, aceștia reprezintă o populație descendentă din hunii lui Attila, motiv pentru care au fost desemnați de regele maghiar să apere frontiera orientală a Transilvaniei, după ocuparea ei de către unguri. Acesta este motivul pentru care secuii se găsesc în număr atît mare în zona Carpaților Orientali și, deși cunosc secui și am discutat cu ei despre originile lor, nici unul nu a putut să mă lămurească pe deplin.

Imnul Secuiesc este este un poem scris în anul 1921 de György Csanády, pus apoi pe o melodie creată de Kálmán Mihalik. Mult timp interzis, dar foarte cunoscut în Transilvania, este cîntat cu regularitate la petreceri și evenimente în secuime. Un fel de „Noi sîntem români” variantă secuiască.

Versurile cîntecului spun așa:

„Cine știe încotro, încotro ne duce destinul

Pe drumuri aspre, în întunericul nopții

români

Mai condu-ți încă o dată poporul spre victorie Prințule Csaba, pe cărări de stele!

Un pumn de secui se macină precum stînca, În marea luptelor dintre popoare

Valurile ei s-au revărsat peste noi, vai, de sute de ori Nu lăsa să piară Ardealul, Dumnezeul nostru!”. După cum vedeți, după 800 de ani în care au trăit pe meleagurile în care și-au îngropat strămoșii, se roagă și ei divinității pentru Ardeal, ca și noi. Pînă la urmă, dacă stăm să ne gîndim, situația lor este aceeași cu a sașilor colonizați tot acum 800 de ani în Transilvania, de același rege maghiar, doar că descendeții acelora s-au reîntors în patria de origine după 1989, pentru că aceasta le oferea mai multă protecție și o viață mai bună ca patria adoptivă de la noi. Nu acesta a fost cazul cu maghiarii/secuii, cărora Ungaria nu le putea oferi mai mult decît aveau deja aici.

Revenind la incidente ca cel din Ljubljiana – din păcate unul deloc singular – ar trebui ca secuii/maghiarii din România, atunci cînd reprezintă țara, indiferent unde și în ce calitate o fac, să se manifeste ca atare, fără să-și exhibe secuismul sub tricolor, fiindcă e nepotrivit. E ca și cînd eu m-aș apuca să cînt „Noi sîntem români” sub steagul secuiesc în centrul Gheorghieniului.

Trebuie să fiți conștienți că nu toți secuii se comportă nepotrivit și dacă uneori vă spun „nem tudom romano” e

Președintele României eșuate!

(urmare din pag. 21)

Revenind la războiul lui Iohannis împotriva Rusiei, evident că acesta a declarat că ajută Ucraina, țara al cărei președinte, Zelenski, se folosește de serviciile batalioanelor Azov, de factură nazistă, adică țara în care Hunter Biden, fiul președintelui SUA, a fost acuzat de trafic de influență - ,,cauza fiind repusă pe rol și investigată de FBI” (Fox News). Așadar, iată pe cine ajută sau mai bine zis cu cine se face complice Iohannis, înțelegînd să pună România ca paravan, iar dacă Rusia se va zbîrli puțin la noi, dl. Iohannis va spune, cu siguranță, că ,,asta a fost voia românilor”. Numai că aici intervine o problemă: după ce Putin a declarat că ,,ofensiva împotriva Ucrainei este și un război contra tuturor naziștilor din lume”, cam ce poziție credeți că pot avea eu, ca om de bună credință, care are strămoși morți în războaiele naziste, închiși în lagărele naziste, deportați, înfometați, torturați, îmbolnăviți în acele vremuri groaznice? Haideți să ne trezim la realitate și să conștientizăm faptul că ,,România e sat fără cîini/ Țară vraiște și flămîndă/ Istoria a scăpat-o din mîini/ Imperiile stau mereu la pîndă” (Corneliu Vadim Tudor), sau cum spunea Nicolae Dabija: ,,Tot am zis c-așa mi-i scris:/ Să cerșesc cu gura mută/ Pîinea tot de-ai mei crescută/ Să fiu liber, dar închis!” (,,Săraca țară bogată”).

Pentru a înțelege ce se întîmplă, să ne aducem aminte de Protocolul 8 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, în care este stipulat faptul că ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”. Și, în acest context, avem exemple pe Iohannis, Cîțu, Ciolacu, Barna, Arafat și mulți alții, slugi fidele ale acestor mondialiști perverși. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Lumea românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate dar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (,,Lumea românească”).

Dar, să vedem ce spune o fabulă în acest sens. Se zice că, la un moment dat, o trupă de circari mongoli a vizitat Parlamentul României, unul dintre dresori avînd o maimuțică pe umăr. Pe parcursul vizitei, drăgălașa vietate a fost foarte agitată, speriată, uimită, întrucît cele văzute de ea în respectiva clădire s-au dovedit a fi total diferite de lumea animalelor. Mass-media a pus întrebări legate de acest aspect, primind următorul răspuns: ,,În junglă nu se întîmplă război religios,/ Nici «sfinte» inchiziții, nici libertate-n lanțuri/ Nici chefuri după care să ne culcăm în șanțuri/ Și nici o îndoială ce duce la

ateism,/ Nici ordini mondiale, nici materialism.../ Nici garduri și nici paznici, nici pui murind de foame/ Sau omorîți în taină de așa-zise MAME...”. Iar morala ar fi chiar concluzia maimuțicăi: ,,E adevărat că omul a coborît ca soi,/ Dar, să fim rezonabili, n-a coborît din noi!” (Ilarion Căpățînă, ,,Maimuța ofensată”).

Revenind la Klaus Iohannis, nu pot decît să remarc că, în calitatea sa de președinte al unei țări eșuate, și-a cam pierdut cheful de muncă, dacă a avut vreodată așa ceva. Spre exemplu, în luna aprilie a.c., a venit la muncă tocmai pe 7 aprilie, pentru a decora cîteva cadre medicale cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății. La ceremonie, președintele a ținut o alocuțiune de 90 de secunde, după care, extenuat, s-a odihnit pînă pe 12 aprilie. Atunci, la Cotroceni a fost primită delegația României de la Invictus Games – fix 5 minute, urmată de o scurtă convorbire cu Virginijus Sinkevicius, comisarul european pentru Mediu, Oceane și Pescuit. După cele 10 minute alocate discuțiilor, s-a luat o pauză de 8 ore, urmată de întîlnirea cu Alexander De Croo, prim-ministrul Regatului Belgiei. Pe 13 aprilie, Iohannis a efectuat o vizită la baza aeriană de la M. Kogălniceanu, împreună cu premierul belgian, iar spre seară, s-a întîlnit cu președintele Grupului Băncii Mondiale, David R. Malpass, un adept înfocat al Noii Ordini Mondiale. Pe 19 aprilie, președinte ,,României eșuate” a mai ieșit de sub pilotă, pentru niște consultări telefonice cu Joseph R. Biden, iar luna sa de ,,muncă” s-a încheiat pe 29 aprilie, cînd s-a întîlnit la Cotroceni cu premier bulgar Kiril Petcov. Așadar, o lună de muncă grea, de numai 5 zile. Puține, dar epuizante. Oare cum o rezista unui asemenea ritm extenuant? Însă el nu este o excepție. Să ne amintim cum ,,muncesc” și parlamentarii români, care vin la serviciu marți, iar joi pleacă, sanchi, în teritoriu. Aceeași activitate ,,susținută” se regăsește și în ministere, la primării, în agenții și în mai toate instituțiile de stat: ,,Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim și pe toți îi păcălim”. Păi, ,,Făceau asta Iorga și Brâncuși,/ Eminescu și Caragiale?/ Am trăit mai demn sub turci și ruși/ Decît sub hoți și haimanale” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Pe acești politicieni, care nu au nimic comun cu poporul, nu îi va putea salva nici presa vîndută, în proporție de 90-95%, cea care ne aburește zi de zi cu fake-news-uri de-a dreptul imbecile, de genul ,,Economia României este în creștere!” (Vasilică Cîțu), precum și cu anunțuri plublicitare de joasă speță: ,,Schimb brunetă fertilă cu blondă sterilă” sau ,,Băiat cu mașină, caut fată cu benzină!”.

pentru că vă simt după accent a fi extracarpatici și, prin urmare, vă consideră mai puțin înțelegători în ceea ce îi privește decît sîntem noi, românii din zonă. Ca să corectați această optică a secuilor din HarCov, vă invit să vă duceți la ei acasă, să le dați banii dumneavoastră în schimbul ospitalitatății lor, să le savurați mîncarea și să vă învețe să beți palinca, iar dumneavoastră să le spuneți ce vă bucură și ce vă supără. Veți vedea că vă leagă mai multe lucruri decît credeți, iar atunci o să fiți mai îngăduitori cu astfel de incidente iar ei, sînt convins, nu le vor mai repeta.

Pînă la urmă, ca stat, nici nu poți sacționa așa ceva, după cum nici nu poți să-i interzici unui ministru român, fie el și de etnie maghiară, să ia loc pe stadion în galeria echipei adverse României dacă el așa consideră, pentru că ar însemna să-i încalci drepturile cetățenești. Atîta timp cît nu are un comportament probat ca fiind nedemn împotriva statului care-l plătește și căruia i-a jurat loialitate, nu ai ce să-i faci.

În ceea ce mă privește, am să pledez întotdeauna pentru un naționalism incluziv, așa cum este și cel din doctrina naționalist-liberală Partidului Vadimist Român, un naționalism care aderă la valorile liberale tradiționale ale libertății, toleranței, egalității și drepturilor individuale. Pînă la urmă, trăim împreună în casa noastră – România, care, așa cum îmi spunea acum niște ani un secui cumsecade de la Muzeul Pălăriilor de Paie din Crișeni, „este țara noastră, a tuturor, unde și ungurii, și românii, putem trăi în liniște și pace mai bine ca oriunde în Uniunea Europeană”.

De pildă, am aflat că Florin Vasile Cîțu, intrat în transă din cauza implementării tehnologiei 5G în România, a bătut la ușa unei ghicitoare din Ferentari, renumită pentru rezolvarea cazurilor de tentativă de suicid pentru cei ce pierd la păcănele:

– Cum te cheamă și ce meserie ai?, a întrebat faimoasa clarvăzătoare.

– Mă numesc Vasilică și sînt specialist în finanțe, bun-rău, deși am luat licența fără Bacalaureat.

– Auzi, măi șăpcălie, eu te-am întrebat de meserie, nu de ce vrăjeli ai tu în cap. Cînd ai intrat pe ușă, să moară Cibilanul de nu am crezut că ești instalator. Dar de ce ai venit la mine, ce te doare?

– Nu mă doare nimic, că sînt nesimțit, dar vreau sămi ghicești în ghioc, să-mi spui dacă voi trăi clipa în care mă voi sui singur în dubă.

– Măi, coate-goale, pînă una, alta, marcă banul, asta, dacă vrei să-ți ghicesc în chelie, căci ghiocul e în revizie!

– Ia aici, fă, doamnă, 5 lei, o gumă de mestecat și un mărțișor, pe care am uitat să-l dau soției!

– Mă, da’ chitros mai ești... Ia spune, pe unde ai lucrat?

– Pînă să intru la facultate, am lucrat trei zile la demolări. Aveau macaraua cu bila stricată și mă puneau pe mine să dobor zidurile cu capul. A fost frumos, dar cînd m-au pus să dărîm buncărele hitleriste de pe litoral, am plecat. Am mai căutat de lucru, dar peste tot îmi cereau diplome, or eu nu o aveam decît pe cea de șmecher de gang, cumpărată cu 50 de euro de la Fane Căpățînă. – Deh, ce să-ți spun? În chelie se vede doar o frînghie și un săpun, ceea ce mă face să cred că vei avea un drum lung, într-un loc liniștit, luminos și cu multă verdeață. – Hai, că o dai în mangleală, dar nu ține cu mine! Te las, că am treabă.

– Auzi, dar cu cianură ai încercat?

Dacă, de la portarul primăriei sau cel de la minister și pînă la președintele țării, toți sînt o apă și-un pămînt, adică își asumă inconștient faptul că ,,România a eșuat!” și, din lipsa rațiunii, nu s-a găsit nimic altceva de făcut decît să se agite bățul prin gardul unor forțe beligerante, cu care poporul român nu are nici o treabă, nu pot decît să concluzionez că ne vom trage singuri capacul la cavou. Este prima oare în istoria României cînd am ajuns în această situație, din care doar Dumnezeu ne poate salva. Să spunem împreună, așadar: ,,Coboară, Doamne,/ În această țară,/ Tu, care lumea/ Zilnic o străbați,/ Și reașază,/ Ca pe-o lege sacră/ Încrederea/ Și pacea între frați” (Adrian Păunescu, ,,Coboară, Doamne!”).

Se știe și faptul că majoritatea politicienilor români își duc viața într-o stare de tensiune continuă, aflați între ciocan (Poporul, care îi aleargă cu bîta) și nicovală (Capii Noii Ordini Mondiale, care îi mînă din spate cu biciul). Iată de ce, pentru a-și recăpăta siguranța și liniștea, mulți apelează la tot soiul de vrăjitoare, preoți, energo-terapeuți, psihologi, yoghini ș.a.m.d.

po L i T ică G eopo L i T ică

Ucraina este menținută artificial în viață.

Cine e mai periculos: Covidul sau Putin?

Uniunea Europeană s-a îndatorat masiv pentru a ieși din criza economică provocată artficial de isteria Covid-19. Acum, Bruxelles-ul își bagă capul într-un nou jug financiar pentru Ucraina. În acest moment, Ucraina este întubată. Nu poate supraviețui singură: are nevoie de 5 miliarde de euro pe lună pentru a menține economia în funcțiune, începînd cu necesitățile de bază, cum sînt banii pentru salarii și pensii. În consecință, potrivit Politico, regimul de la Kiev are nevoie urgentă de 15 miliarde de euro ca să poată supraviețui în următoarele trei luni. Statele Unite au promis să contribuie cu o treime din această sumă, iar UE intenționează să acopere cu generozitate restul de 10 miliarde de euro. În acest scop, Comisia Europeană i-a pus la curent pe ambasadorii Uniunii la Bruxelles în legătură cu un plan de îndatorare pe seama garanțiilor oferite de cele 27 de țări membre.

Planul detaliat de lansare a unor obligațiuni pentru salvarea Ucrainei urmează să fie prezentat de Comisie pe 18 mai. O metodă similară a fost folosită și în timpul pandemiei, cînd Comisia a cerut garanții de 25 de miliarde de euro și a luat un împrumut de 100 de miliarde de euro.

Prețul de 10 miliarde de euro pentru salvarea Ucrainei poate părea mic, comparativ cu cele 100 de miliarde de euro împrumutate pentru a scoate economiile europene

Drame, tragedii şi vrăjeli

politice made în SUA

Creşterea masivă a prezenţei SUA în Europa a devenit îngrijorătoare şi incomodă multor state europene. SUA s-a întors în Europa nu de dragul „Noii Europe”, ci pe multiple axe de interes: militare, strategice, politice, economice. S-a întors în mod invaziv şi violent de teama să nu-şi piardă influenţa pe un continent care înseamnă enorm în sistemul relaţiilor internaţionale. Mai ales, pentru a contracara avansul tot mai mare al Rusiei în relaţia cu Uniunea Europeană. Sîntem martorii ridicării la pătrat a nazismului american. Vitejia lor este animalică! Manipularea SUA curge prin Europa într-o cheie extrem de periculoasă. Însăşi noţiunea de terorism este sub licenţă americană (asasinatele oficiale, Bin Laden și Qassem Soleimani, asasinarea altor şefi de stat din lumea arabă). Trîmbiţata lor grija pentru România este precum spartul geamului cu o praştie. Cînd ni se bagă pe gît ceva sub masca binelui american întotdeauna este vorba despre un tîrg în care marfa sîntem noi. Bechtell şi Microsoft au dovedit-o din plin.

din smîrcurile pandemiei. Nu uitați, însă: cu această sumă Ucraina nu poate supraviețui decît pînă cel mult în toamnă. Atunci, va fi nevoie de un alt împrumut. Și tot așa, din trei în trei luni.

Pentru a avea termen de comparație, de pe urma celor 100 de miliarde de euro împrumutate de UE prin mecanismul SURE, România a obținut doar 4 miliarde de euro – dar eșalonați pe o perioadă de șapte ani, pînă în 2027. Este greu de crezut că războiul din Ucraina se va termina pînă în toamnă.

Audiat în fața Congresului, generalul Mark Milley, șeful Statelor Majore ale forțelor armate americane, a estimat că războiul ar putea dura „poate nu un deceniu, dar ani de zile”. Așadar, timp de ani de zile, regimul de la Kiev va trebui alimentat regulat cu suma de circa 60 de miliarde de euro pe an, din care UE ar urma să achite 40 de miliarde. (În mod logic, însă, pe măsură ce războiul și distrugerile vor continua, această sumă ar trebui să crească exponențial de la un trimestru la altul)

Nici în vremuri normale atîția bani nu ar fi o bagatelă. Dar vremurile de acum sînt departe de a fi normale. Economiile sînt epuizate de lockdown-urile autoimpuse timp de doi ani. Lanțurile de aprovizionare mondiale sînt făcute bucăți, în urma aceleiași „terapii” sinucigașe anti-COVID, iar penuriile de produse și scumpirile fac deja ravagii. Pe deasupra, ne confruntăm simultan cu

români, numai că nu le-au dat şi un hîrleţ. Lipsa de valori a americanilor nu poate fi valoare pentru noi. Prea multă sare în colivele SUA şi prea mult zahăr în construcţia propriei sale imagini. Firmele de armament americane şi-au depăşit scopul şi în acest război. Miliarde de dolari le-au intrat în conturi, depăşind orice record în istorie.

Încă din anul 2014 SUA a început ameninţările la adresa Rusiei, trimiţind de două ori, la interval de două luni, distrugătorul american lansator de rachete „USS Donald Cook” în Marea Neagră. Apoi, crucişătorul purtător de rachete „USS Vella Gulf”, care a staţionat de mai multe ori în Marea Neagră, în contextul situaţiei tensionate din Ucraina, alături de alte nave de război. Credeţi că au venit în apele Mării Negre ca să dea la peşte? Nu! Au plasat covoare de mine marine în ape tulburi şi… valea. Să nu se împiedice tot ei în ele.

o criză energetică și cu una alimentară. Sancțiunile împotriva Rusiei lovesc cel puțin în aceeași măsură și Occidentul. Se anunță foamete și sărăcie. Inflația a explodat peste tot. Sistemul financiar mondial se află în pragul colapsului. Companiile întorc tot mai mult spatele banilor și instrumentelor de plată tradiționale și se reorientează spre aur și spre troc. Criza din anii 1930 pare să fi fost un mizilic comparativ cu ce ne așteaptă.

Întrebarea care se pune este: își permite Occidentul să mențină artificial în viață Ucraina ani de zile de acum încolo? În timpul isteriei COVID, pentru a combate virusul, Occidentul și-a auto-impus o curbă de sacrificiu care a fost la un pas să-l ucidă.

Cît de departe va merge acum, pentru a-l combate pe Putin?

ACTIVENEwS.RO

guvernele SUA, respectiv Marii Britanii, cu Hitler. Obama, care a autorizat bombardarea civililor cu drone în statele arabe, a primit Premiul Nobel pentru Pace. Nimeni nu l-a comparat cu Hitler, deşi se cuvenea pentru milioanele de morţi să fie comparat, măcar, cu Pol Pot al Kmerilor Roşii. Numai naivii şi aserviţii cred că SUA este un Moş Crăciun pentru Est. Numai naivii şi aserviţii nu recunosc faptul că virusul comunismului a fost creat în Vestul Europei. Estul a fost doar infectat, îmbolnăvit de creaţia Vestului! Iar acest virus există încă, protejat bine în Europa apuseană, unde ideologia comunistă nu este condamnată! Marx a fost izvorul ideologiei comuniste, dar n-a scris nicăieri că trebuie înfiinţate gulaguri, unde să fie exterminaţi oamenii inteligenţi, care, evident, prin natura lor nu aveau cum să se supună unor cretini.

Adevărurile oprimate în prezent de SUA îşi vor pleda acurateţea într-un viitor îndepărtat, dar la ce bun, atunci? SUA este prezentă în Europa pentru Putin. Numai că Putin e o nucă greu de spart. Cine atacă clasa politică şi pe americani e catalogat omul ruşilor. Nu ţin cu Ursul Mişa, sînt de partea adevărului. Ursul Mişa s-a îmbolnăvit de turbare! Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Cîțu, Aurescu & Co au calibrat motoarele României pe radarul americanilor. Au trimis România pe un fir temporal care nu este al ei. Iohannis nu ştie ce ţară i-a fost făcută cadou în cei şapte ani de mandat! A demonstrat în permanenţă că nu-i decît un schior şi un biciclist ascuns strategic după cireşii americani şi bruxellezi, de unde a furat periodic cîte o cireaşă ca să şi-o pună pe tort. Vînzătorii aceştia de neam au transformat în vulnerabilitate neputinţa noastră de a lua atitudine. Satana a făcut mulţi gropari din rîndul politicienilor

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Potrivit Convenţiei de la Montreux din 1936, navele de război ale altor ţări, decît cele riverane Mării Negre, nu pot rămîne mai mult de 21 de zile şi nu pot fi mai grele de 30.000 de tone. Agenţia de presă Itarr-tass preciza în 2014 că SUA a încălcat prevederile convenţiei, depăşind perioada de staţionare cu 11 zile. Potrivit Itar-tass crucişătorul, lung de 172 de metri şi lat de 16, era dotat cu rachete Tomahawk, rachete anti-submarin, două elicoptere şi alte echipamente de ultimă generaţie. Cum trebuia să primească Putin, în 2014, aceste ameninţări? Cu flori, pîine şi sare? Iată unde a dus insistenţa americanilor! La acest război, care nu putea fi evitat, oricîte studii academice s-ar fi scris, pentru simplul motiv că americanii au dorit acest război şi îl vor cît mai lung. Pentru că SUA e singura care cîştigă! Rusia pierde, Ucraina pierde, UE pierde. În rest, victime colaterale, oameni nevinovaţi, drame, tragedii şi vrăjeli politice made în SUA via NATO, care au invadat Irakul, Afganistanul, Iugoslavia. NATO, cea mai perfidă organizaţie din istoria omenirii! Ţările aflate în NATO au intrat cu arcanul, ca să fie ţinute sub control, unele de frică, altele, din supunere oarbă.

Să nu uităm! SUA a asasinat toţi liderii de stat incomozi: Saddam, Gaddafi, Assad, Mahmoud Ahmadinejad. Acum îl au în cătare pe Putin. Toţi au avut curajul să se opună planurilor SUA, fiind comparaţi de

În propoziţiile liderilor americani nu găsim cuvîntul pace! Cuvintele bani şi război sînt cavalerii principali ai SUA, cum la Iohannis nu există cuvintele patriotism, naţionalism şi demnitate. În mod normal, după toate isprăvile împotriva răbdătorului şi paşnicului popor român, Iohannis, trădătorul, trebuia să-şi fi luat demult pardesiul şi şapca din biroul prezidenţial şi să plece. Nici un animal nu adună mai mult decît are nevoie, nici un animal nu îşi distruge casa, precum procedează Iohannis cu ţara-casă România noastră, aservit fiind puterii mondiale care face jocurile pe glob. De reţinut că anul trecut, Iohannis a semnat Acordul de cooperare militară dintre România şi Ucraina, prin care România are Armată comună cu Ucraina în afara NATO. Cei 1.500 de militari români din Ucraina reclamaţi de ruşi, ce-or fi? Mercenari?

Discret, din 16 iulie 2021 a început constituirea unei armate comune româno - ucrainene. Putin a reproşat acest lucru României şi, atunci, cine e nebun? Putin sau Iohannis, care acordă asistenţă armatei ucrainene, iar avioanele lor folosesc aerodromurile de la noi din ţară. Cine ne bagă în război? Putin sau Iohannis? Nu întîmplător, ci la comanda Pentagonului Iohannis a pus în scaunul de premier un militar cu doctoratul plagiat. Mînjiţii se ajută între ei. Mă întrebam în glumă, ce şansă are Iohannis să fie lovit în cap de un dicţionar căzut de la un etaj superior, care pe toate paginile să aibă scris cuvîntul patriotism? Poate şi-ar da seama că lovitura n-a fost o şansă, ci posibilitatea de a se trezi la realitatea pe care o doarme din picioare.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSUlTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

MARIA DIANA POPESCU (Art-emis.ro)