România Mare, nr. 1641

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Poporul Român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară.

CornELIU VADIm TUDor

Cum se cîștigă un război

În ultima lună de zile am tot citit pe internet despre cum Ucraina va cîștiga războiul cu Rusia. Tot auzind știri despre cum Ucraina cîștigă și Rusia pierde, am început să mă gîndesc dacă cei care afirmă toate astea chiar știu ce vorbesc sau doar ne iau de proști. Am constatat că ambele presupuneri erau corecte. Unii dintre oficialii „Marilor Puteri” chiar nu știu ce vorbesc, iar cei din spatele lor ne iau de proști.

Pornesc de la două declarații ale premierului britanic Boris Johnson, pe care le-am văzut în emisiunea lui Marius Tucă de pe YouTube, prezentate de domnul Valentin Stan. În prima declarație, din data de 18 aprilie, primul-ministru britanic afirma că Rusia a pierdut războiul, pentru ca peste doar patru zile, într-o conferință

Pelișor – ,,casa de vis” a Reginei Maria, locul care îi adăpostește inima

Alături de Castelul Peleș, regele Carol I a construit pentru cuplul princiar Ferdinand și Maria, Castelul Pelișor. Încadrat foarte frumos întregului ansamblu de la Sinaia, deși stilul e diferit de cel al marelui Peleș, Pelișorul împreună cu palatele din Cotroceni și Balcic, este reședința la a cărei construcție Regina Maria a avut un cuvînt decisiv de spus, impunînd stilul eclectic. ,,Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gîndire, originalitate de expresie” – după cum o caracteriza I.G. Duca, principesa pe atunci a fost preocupată și de arhitectură, decorații și design, Pelișorul fiind, din acest punct de vedere, opera ei. Cum în jurul anului 1900 stilul artistic pregnant era Art Nouveau-ul, Regina Maria a ales acest stil pentru a-și decora noua reședință, dar nu copiindu-l, ci combinîndu-l cu elemente byzantine, celtice și neo-românești.

Ridicat între 1899 și 1902, Castelul Pelișor a devenit, începînd cu anul 1903, reședința de vară a principilor moștenitori ai României. A fost construit din dorința Regelui Carol I, pentru ca nepotul său, principele moștenitor Ferdinand și soția acestuia, Maria, să aibă propria reședință, atunci cînd regele venea la Sinaia, pe perioada verii.

(continuare în pag. a 12-a) r.m.

de presă, același oficial să primească următoarea întrebare din partea revistei The Times: „Domnule prim-ministru, oficialii serviciilor de informații occidentale ne-au informat că războiul din Ucraina ar putea continua pînă la sfîrșitul anului viitor și au spus răspicat că Rusia ar putea cîștiga. Acceptați această evaluare în acest interval de timp?”. Răspunsul nu a întîrziat: „Cred că lucrul trist este că aceasta este o posibilitate reală. Da. Desigur“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Actualitatea pe scurt

● Regele Juan Carlos l al Spaniei se întoarce acasă. Plecat din țară în august 2020, în Emiratele Arabe Unite, în urma suspiciunii deturnării unor fonduri publice, Alteța a convenit să revină în patriamamă. ● Premierul Costa al Portugaliei a fost primit la București de către președintele României, Klaus Werner Iohannis. ● Expoziție de arme și tehnică militară la ROMAERO Băneasa. 32 de state își expun realizările în domeniu. În cadrul evenimentului, este prezentat și avionul – minune Hercules, care poate ateriza pe orice fel de pistă nepregătită. Intrat în Serviciul Forțelor Aeriene americane în 1956, aeronava poate atinge o viteză de 590 km/h, avînd o autonomie de 3.800 km. ● Rusia blochează exportul grîului din Ucraina. Intervenția ONU a fost imediată: organizația cere deblocarea grînelor, pentru a putea ajunge la țările sărace din Africa și Orientul Mijlociu, unde oamenii mor de foame. În acest sens, Canada e dispusă să trimită nave pentru eliberarea portului Constanța de containerele cu cereale. ● Finala Cupei „Europa League”, disputată de echipele Eintracht Frankfurt și Glasgow Rangers, s-a încheiat cu victoria echipei germane. Scorul 5-4 a fost stabilit după prelungiri și după executarea loviturilor de la 11 metri. Din păcate, românul Ianis Hagi, component al echipei scoțiene, nu a jucat din cauza unei accidentări. Aceasta nu l-a împiedicat să fie prezent la meci, pe stadionul din Frankfurt, alături de celebrul său tată, Gheorghe Hagi. (continuare în pag. a 17-a)

IOAN STOICA

Radicalã

N-aș scrie poezie, dar printre flori de colț adulmecă în aer miros de sînge fiara decepții sociale de-un miliard de volți îmi survolează somnul cum Alpii primăvara

N-aș scrie poezie, dar zeul este mut și cineve e timpul să-i povestească drama nemuritor e numai acela nenăscut iar între rai și hades atomică e vama

N-aș scrie poezie, aș plînge mai curînd de-atîta suferință cad sfinții din vitralii sînt viermi în osuarul soldaților de rînd pe soclu bat din aripi, eroic, generalii

N-aș scrie poezie, dar ne-am mințit mereu o limbă radicală la adevăr ne cheamă în pîntecul trădării stă Lumea ca un zeu ne trebuie curajul să-i dăm o altă mamă

N-aș scrie poezie, aș vrea să ard retras e tot mai infernală cenzura transcendentă dar secolul e crîncen și nu mi-a mai rămas decît tăcerea lașă, sau moartea violentă.

CornELIU VADIm TUDor

ANUNȚ IMPORTANT!

Dragi cititori, din cauza creșterii tarifelor tipografice, ne vedem nevoiți ca, începînd cu data de 1 iunie, să mărim prețul revistei cu 1 leu. Astfel, un exemplar va costa 6 lei.

Vă mulțumim pentru înțelegere.

Romnia pitoreasc

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ţapul s-a transformat în statuie F Un Bese-n Cizmă: Ion Diaconescu

F Cele 3 vile ale lui Nistorescu F „Senatul sîntem noi!“ – a stabilit Puiul de Evreu F Ochii pe Dejeu F Imnul Cerşetorilor

PArTEA A II-A

F Guvernul a hotărît să transfere, din rezervele de stat, grîu furajer pentru Combinatele zootehnice. Din nenorocire, credem că e prea tîrziu, fiindcă au murit de foame, pînă acum, cîteva sute de mii de porci şi, pînă se îndeplinesc toate formalitățile birocratice şi va fi transportată hrana, va mai trece cel puţin o săptămînă, timp în care vor mai muri de foame alte cîteva sute de mii de porci, mai ales că în unele ferme îngrijitorii nici nu mai pot pătrunde (aşa după cum a demonstrat un reportaj televizat), fiindcă sărmanele animale s-au sălbăticit şi sfîșie tot ce mişcă. Vina aparţine, sută la sută, Guvernului Ciorbea, care a hotărît, încă de acum două luni, că va transpune în practică indicaţia F.m.I.-ului de a lichida 30 de Combinate de porci şi păsări. Păi, asta e lichidarea! Prin înfometare! Fiindcă hrana există în stocuri, ca dovadă că acum, cînd le-au sărit în cap presa, populaţia şi asociaţiile pentru protecţia animalelor, uite că s-a putut! Niciodată, în Istoria României, nu a avut loc un asemenea HOLOCAUST AnImAL, cu scene de groază, care au provocat şocuri terifiante la milioane de români şi, mai ales, la copii. Iată unul dintre motivele pentru care senatorul Vadim a chemat Țara să boicoteze acest GUVERN UCIGAŞ, care trebuie împiedicat, cu orice preţ, să mai facă rău Poporului Român. Pentru noi, lucrurile sînt cît se poate de clare, nenorociţii ăstia de la C.D.r – U.S.D. – U.D.M.R. habar n-au să conducă, nu ştiu de unde să înceapă, se joacă de-a Ţara şi de-a politica, mint şi apoi se sperie şi ei de efectele minciunilor lor, pe urmă retractează, ca să mintă din nou a doua zi, aşteaptă ca nişte milogi tot felul de ajutoare din străinătate, se împopoţonează cu sosirea în Ţară a două-trei liote de „investitori străini“ (care vin, se vede cu ochiul liber, dar nici unul nu aduce BANI, ci numai sfaturi, programe etc.). Jos cu ei, că sînt mişei!

F Şedinţa Senatului din 13 martie 1997 va rămîne, cu siguranţă, în analele Parlamentului României! Aşa ceva a fost fără precedent în această Ţară, şi, mai mult ca sigur, n-are cum să se repete. Avîndu-l la pupitru pe Infractorul Național Petre Roman, la microfon pe udemeriştii Nisztor Bădiceanu (ăsta are şi nevasta, şi ginerele de origine maghiară!) şi György Frunda, iar în sală pe bişniţarul care era însărcinat cu urletele guturale şi gălăgia necesară oricărei fărădelegi, Dide Nicolae, – „monstruoasa coaliţie“ a dat încă o dovadă de ceea ce înseamnă ticăloşia ridicată la rang de politică de stat. Au fost călcate în picioare toate legile şi regulamentele, cu o ură animalică. Practic, vreo 70 de păduchi s-au băgat unul în altul pentru a doborî un zimbru. Ei au impresia că au reuşit. Numai că nici prin minte nu le trece ce-i aşteaptă foarte curînd. Crede Ţapul că o să-l apere Occidentul de furia unei populaţii minţite, umilite şi înfometate? Nicidecum, va avea exact soarta lui Sali Berisha, care tot aşa a început: a sfidat şi Legile, şi Opoziţia, şi Ţara F „Senatul sîntem noi!“ – a exclamat Puiul de Evreu, cu gura lui de ştiucă rapace, cu pomeţii asiatici impăroşați, cu gheboşenia acelui piept fără gît, care îi arată degenerarea rasei iudeo-ungureşti. Care noi bă, cocoşatule? Tu cu tactu, criminalul de război Walter Nemethi Neulander? Tu cu cumnată-ta, aia pe care ai angajat-o la Senat, pe bani grei, după ce o ţinuse în schemă şi la Guvern, în perioada 1990-1992? Tu cu Veresztoy? Dat afară din viața politică a Ţării pe uşa din spate, de minerii lui Miron Cozma, dar aburcîndu-se după cîțiva ani pe fereastră, acest papițoi, la care totul e fals, începînd cu numele – roman –, se poartă în Senatul pe care i l-a făcut Ţapul cadou, de parcă ar fi călare pe tancul Armatei Roşii, cu care a năvălit

ta-su în România. Numai el vorbeşte, întrerupe pe toată lumea, insultă, jigneşte, dă dispoziţii, se miră, joacă teatru, beleşte ochii, dă damfuri de usturoi, şi iar vorbeşte, explicînd care sînt sentimentele sale intime, dar aplicînd legea talionului („dinte pentru dinte“) –pe scurt, spectacolul dat de Cocoşatul de la NotreDame e tipic demascărilor staliniste, pe care le ştie foarte bine, din vila în care a copilărit şi-a învățat ruseşte. La aşa ceva ne putem aştepta cînd Senatul României e condus de alogeni. F Vineri după-amiază s-a întîmplat o scenă incredibilă: aflînd el că ziarul „Ziua“ urmează să publice a doua zi un interviu cu preşedintele P.r m , realizat de Floriana Jucan, Petre Roman Neulander i-a telefonat lui Sorin Roşca Stănescu şi i-a făcut un scandal monstru. Urmarea? Din interviul de o pagină întreagă de ziar a rămas un petic de hîrtie, ceea ce arată nu numai tipul de şantaj şi terorism pe care îl ilustrează Puiul de Evreu, ci şi spaima patologică a directorului ziarului „Ziua“, pe care banda îl are, probabil, la mînă. Păcat, Sorine, team crezut un om de curaj! F Anchetatorilor care investighează afacerile aventurierei Mona de Freitas, care a păgubit Statul Român cu zeci de miliarde de lei, le dăm o pistă sigură: nu deputatul P.D.S.R. Gabriel Bivolaru e vinovat, ci... Petre roman! De ce? Pentru că, în perioada 1985-1995, Mona de Freitas (cunoscută inițial sub numele Monica Socec) a fost, aproape zi de zi, în casa lui Petre roman. Cum aşa? Foarte simplu. Dată în urmărire de Interpol, ea s-a refugiat în Bucureşti, pe Calea Victoriei, locuind la un amant al ei, care era vecin şi bun prieten cu Petre roman. Timp de 2 ani, cît a stat acolo, evreica, unsă cu toate alifiile, a făcut mari servicii familiei roman, pentru care cumpăra tot felul de bunătăți din shop. Prietenia ei cu mioara roman era la toartă, nu trecea o zi fără să se vadă una cu alta la o cafeluță, fie în apartamentul amantului Monicăi, fie în apartamentul coreligionarului Monicăi, Petre Roman. Şi a venit decembrie 1989! Băgat la înaintare atît de K.G.B., cît şi de Biroul 2 francez, pentru care lucra demult, Puiul de Evreu şi-a tras un pulovăr de proletar (?!), s-a urcat pe o betonieră (?!) şi s-a înfiinţat la C.C. al P.C.r. În cîteva zile, a prins curaj, a văzut cu ochii lui cît de fraieri pot fi românii, aşa că a început să se poarte ca un stăpîn, din funcţia pentru care îl pregătiseră patronii lui de peste hotare, aceea de prim-ministru. Dar Monica Socec nu dormea! Dacă pînă în 1989 ea juca o mare cacealma, deschizînd toate uşile cu minciuna că e din... Scorniceşti şi rudă cu Ceauşescu, de data asta a întors foaia şi i-a pus pe toţi la colț, invocînd numele lui Petre roman! Iar aprobările au început să curgă! Avem cele mai sigure informaţii că vilele şi hotelurile pe care le-a cumpărat femeia respectivă au beneficiat de traficul de influenţă exercitat în perioada 1990-1991 de vechiul ei prieten Petre roman. Prin mijlocirea marelui borfaş (care are o mină candidă, nici n-ai zice că pune botul de 100 de ori pe lună!) Monica Socec, căsătorită ulterior cu un aventurier englez, Bradford, a pus mîna pe Hotel Orizont din Predeal, pe Hotel Perla din Eforie, pe Vila Belona, pe o întreagă reţea de magazine la Bucureşti, Neptun şi în alte localități ale Ţării, pe Agenţia de Turism „Atlas“ din Capitală (vizavi de Sala Savoy) şi pe multe alte bunuri şi valori – practic, un imperiu comercial şi turistic. „Să văd eu cine îndrăzneşte să se ia de mine, Petre e cel mai tare!“ – obişnuia ea să braveze. Astăzi buba s-a spart. monica Socec (Bradford, Freitas) s-a ascuns în Anglia, unde a reuşit, cu banii şterpeliţi din România, să cumpere tot un... hotel. Salariatele de la magazinele ei de confecţii şi încălţăminte, din România, sînt puse să mintă că ea ar fi după marfă, ba prin China, ba prin India. Domnule Cochinescu, aici să te văd: ia cheamă-i

la anchetă pe cei doi infractori și traficanți de influență, mioara și Petre roman! F Dar ce, Băiatul fără Gît să n-aibă şi el dreptul la un hotel? Îi propunem lui Emil Constantinescu (dacă e cinstit, ceea ce ne cam îndoim!) să-i dea ordin lui Sorin Moisescu să investigheze modul în care a fost vîndut Hotelul Oltul (cu restaurant cu tot!) din Sf. Gheorghe. În ziua de 4 ianuarie 1997, o Societatefantomă, pe nume „Imperial Hotel Management“, după 4 ani de tatonări (prin avocați şi geambaşi), a cumpărat marele complex, prin licitaţie, fără a avea concurenţi, după cum scria Legea. Cu un an înainte, prin zonă își făcuse apariţia și Omul fără gît, care a fost cazat chiar acolo, de două ori la rînd, să ştie şi el pe ce dă banii. Care bani? Păi ăia încasați drept comisioane şi mită de la Airbus şi de la alte afaceri murdare. Normal că lepra de Neulander nu apare în acte, că doar nu-i prost, dar sută la sută el e în spatele privatizării frauduloase, după cum vom dovedi în curînd. Te-am cam menajat pînă acum, belitule, dar pînă aici ți-a fost, Ignatul ți-e pe-aproape, şi aşa nişte tunuri vom pune pe tine, şi aşa o să-ți rupi gîtul ăla pe care nu-l ai, să ne scuipi pe noi în ochi dacă n-o să dăm cu tine de pămînt! N-ai putut să-i iei lui Ceauşescu fata de nevastă, deşi umblai în limbă după ea (de fapt, după funcţia de ginere!), dar, după mai multe ocolişuri, ca un testicol într-o căldare, i-ai luat biroul din C.C. al P.C.r., unde faci pe şeful de stat, primeşti oaspeţi străini, dai recepţii, te laşi aşteptat cu orele, stai picior peste picior, răşchirîndu-ți gleznele alea rahitice, afişezi o siguranţă de sine pe care ți-o dau nu numai apartenenţa la mai multe reţele de spionaj, ci şi francmasoneria, pe scurt, îți rînjeşti fasolea pînă în fundătura fălcilor de neam prost, dar pe noi nu ne păcăleşti, fiindcă noi ştim bine ce căcăcios eşti şi cum te-ai ascuns ca un şobolan în septembrie 1991. Şi mai ştim că cine a fost odios cu noi a dat ortul popii – a se vedea cazurile Aristide Dragomir (P.D.-F.S.N.) şi Emil Negruțiu (P.A.C.), pe care i-a bătut Dumnezeu. Ţine-ți cocoaşa bine, Neulander, că o să iasă praf mult şi ciorchini de purici din ea! F Excelent editorialul intitulat „Mareşalul“ şi publicat de Fănuş Neagu în revista „Ţara“ – un rechizitoriu aspru şi necruţător împotriva aceluia care l-a arestat şi l-a dat pe mîna ruşilor pe Ion Antonescu, e vorba de Mihai von Hohenzollern Ce păcat că în România există atît de puţini oameni de curaj, o intelectualitate atît de laşă şi nedemnă! F Ultima etapă a Campionatului Naţional de Fotbal a arătat o echipă Steaua în revenire de formă, hotărîtă să spele ruşinea egalului de la Bucureşti (cu Ceahlăul) şi înfrîngerii de la Bacău. Duminică, pe Stadionul Ghencea, campioana României a etalat un fotbal inventiv, în mare viteză, care i-a adus o preţioasă victorie în faţa Rapidului, cu scorul de 3-1. Au jucat foarte bine Rotariu, Denis Şerban, Ciocoiu, Militaru şi Sabin Ilie. Ne pare rău de Rapid, pe care o simpatizăm din inimă, dar trebuie să fie realistă şi să-şi dea seama că nu poate juca într-o Cupă Europeană cu o asemenea trupă capricioasă, care face un meci mare la patru meciuri mici. Antologică „perla“ comentatorului PRO TV Costi Mocanu: „Rapidistul Nanu face obiectul unui subiect foarte fierbinte“... Mai bine făcea predicatul verbului... F Revista „Românul“ are cîteva rubrici curajoase şi sprințare. Într-un articol polemic, intitulat „Mîrlănie şi Extaz“, e comentat actul temerar al lui Emil Tocaci (din nefericire, nu l-a ţinut mult, a fost redus la tăcere de informatorii Secu care îi sînt şefi pe linie de partid): „Pentru «îndrăzneala» de a fi criticat-o pe doamna Mungiu-Pippidi, senatorul Tocaci a fost chemat la «raport» într-o ediție specială. Şi chiar s-a prezentat. Şi acolo a fost luat la întrebări de comisarii Pruteanu (ce-o fi căutînd acest Gandhi moldav pe toate posturile?) şi Arachelian. Cei doi l-au moralizat foarte pe domnul senator. Domnul senator s-a purtat lamentabil. Păcat. Îl credeam mai «ţeapăn»“. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Prînzurile diplomatice ale lui Maiorescu

Titu Maiorescu s-a numărat printre acei diplomați care au știut să se folosească așa cum se cuvine de o vorbă veche – anume că sufrageria este pentru diplomați ca budoarul pentru curtezane: locul unde poți obține tot ceea ce n-ai reușit în văzul lumii. O altă vorbă pe care au cunoscut-o toți diplomații de excepție ai lumii – și, între un Talleyrand și un Bismark, aș așeza cundreptățire și cîteva nume de români, dintre care n-ar trebui să lipsească Titulescu – lasă să se înțeleagă că acolo unde tratativele eșuează la masa dialogului se pot împlini dinaintea bucatelor. Cu condiția să ai un bucătar de geniu!

Maiorescu, ministru de Externe

Cu o ascensiune politică surprinzătoare – la 30 de ani era deputat, la 34 de ani era desemnat pentru prima dată ministru – Titu Maiorescu a înțeles exact cît de importante sînt prînzurile diplomatice și avea să se folosească de bucătăria formidabilă de la Capșa pentru a îndestula stomacul celor cu care avea de dus tratative. Că, deh, stomacul plin negociază mai bine! Șase prînzuri a dat Titu Maiorescu în calitate de ministru de Externe în guvernul Carp. Primul prînz, cel de învestire, avusese loc în ianuarie 1911. Maiorescu, care deținuse numeroase portofolii ministeriale, începînd cu 1874, știa foarte bine cît de importantă era o astfel de întîlnire, care îi permitea să cunoască și să atragă de partea proiectelor externe ale României diplomația străină prezentă la București. Ar fi interesant să vedem în ce contexte au fost organizate celelalte prînzuri diplomatice, pînă în martie 1912, cînd Maiorescu, după demisia lui P.P. Carp, este desemnat prim-ministru (păstrîndu-și și portofoliul de la Externe) și începe negocierile cu Take Ionescu pentru formarea unui guvern de coaliție (conservator și conservatordemocrat). În contextul crizei balcanice care se adîncea – și avea să culmineze cu războiul din Balcani, din 1913 –, în condițiile în care România considera că i se cuvine rolul de lider regional, și ale negocierilor

Romii, primii noºtri chefi

Ionescu Gion, în ,,Istoria Bucureștilor”, scrie că românii erau destul de conservatori în ceea ce privește gusturile și, atunci cînd nu trebuiau să semneze condica la dineuri de „fițe”, se năclăiau pe bărbi cu mîncărurile lui Dincă-țiganul. „Putea, bunăoară, Louis-Ettienne Maynard, franțuzul bucătar al lui Alexandru Vodă Ipsilante, să servească la masa domnească cine știe ce sosuri verzi, galbene, fistichii sau albastre, cînd Dincă – țiganul făcea o mîncare de «clapon cu cocanari» sau clapon, mă rog, cu migdale de Ţarigrad, lăsau boierii toate sosurile şi toate combinaţiile francezului şi mîncau din mîncarea lui Dincă pînă cînd îi ridicau pe braţe”. Despre Dincă, țiganul bucătar școlit la Paris, care a grăbit eliberarea etnicilor din robie în Moldova, ați putut citi în numărul trecut al revistei.

Paul Morand, autorul volumului ,,București” (Humanitas 2015), fost ambasador la București, întărește această teză: „O altă meserie în care țiganii excelează este cea de bucătar; înzestrați de la natură, cunosc rețete minunate transmise prin tradiție orală de străbunii lor care-au servit în cuhniile boierești sub ordinele unor bucătari francezi; i-am văzut improvizînd sosuri olandeze, sosuri Bechamel uimitoare, fără să aibă nici o idee despre originea lor apuseană”. Prin urmare, ei furaseră meserie de la maeştrii aduşi din alte zări şi cunoşteau tehnici şi preparate din bucătăriile internaţionale.

O evocare elocventă găsim la Paul Emil Miclescu, în volumul ,,Din Bucureştii trăsurilor cu cai, povestiri desuete” ( Editura Litera, 1985). Descendent al unei familii de viţă nobilă, Paul Emil Miclescu îşi povesteşte copilăria, dar şi amintirile mamei sale. „Unul din

cu Bulgaria în ce privește anumite teritorii de la sud de Dunăre pentru care România ridica pretenții, gesturile ministrului de Externe nu erau deloc gratuite.

Prinºi între imperii

Al doilea prînz diplomatic, cel din 12 martie 1911, ar putea fi un reper în ceea ce privește relațiile României cu Imperiul Austro-Ungar, în epocă. El a fost ocazionat de transferul la Roma, ca ambasador pe lîngă Vatican, al fostului ministru-plenipotențiar la București, Principele Schonburg-Hartenstein. În paranteză fie spus, se vorbea, cu 105 ani în urmă, despre un tratat secret între Carol I și Franz Josef (vechi de trei decenii, pe-atunci), care ar fi făcut transferul de vasalitate a României către Austro-Ungaria, țara noastră primind în schimb lărgirea granițelor, atît cît să ne revină Ardealul și Bucovina. Ne pierdeam independența – cîștigată cu atîta efort de sub turci – dar cîștigam teritorii și un statut autonom în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Realitatea istorică probează că acest tratat nu a existat, nu sînt însă indicii sigure referitoare la negocierile ce s-ar fi purtat, cu excepția cîtorva articole din presa de la București, tratate adesea de istorici drept simple ,,scorneli”, ,,invenții” pentru a stîrni senzație și a vinde ziarul.

Existase, e adevărat, un tratat secret între Bismark și Carol I, datînd din 1882, care însemna practic aderarea României la Tripla Alianță. În ciuda multelor diferende dintre România și Austro-Ungaria – legate în principal de situația românilor din Transilvania – tratative s-au purtat între cele două țări timp de peste 30 de ani (sub domnia lui Carol I), iar cel puțin de cele din 1912 (an în care se reînnoiește, pentru a doua oară, Tripla Alianță, de exemplu) nu a fost străin de Maiorescu. Pe 19 martie a avut loc un al treilea eveniment, de data aceasta invitați fiind membri ai legației Italiei (o altă țară membră a Triplei Alianțe).

Al patrulea prînz diplomatic, cel din 26 martie 1911, a fost dat în onoarea lui Sefa-Bey, ministrul plenipotentiar al Turciei. România își consolida, cum spuneam, poziția aceste fenomene reprezentative de un pitoresc desăvîrşit a fost bucătarul din Şerbeşti, (…) ţinutul Vasluiului la moşia de baştină, în casa familială unde locuiau fraţii şi surorile tatei. (…) Din bucătării se răspîndea mirosul suav al dulceţurilor şi al şerbeturilor care fierbeau în cazane, al colacilor şi al plăcintelor care se coceau în cuptoare şi al cozonacilor care creşteau rotunzi şi înalţi, de parcă rîvneau s-ajungă turle de biserici. Peste toată forfota din jurul plitelor şi al cuptoarelor domnea figura oacheşă a lui Iordache, ţiganul, bucătar din moşi strămoşi, căci neam de neamul lui, atîţia cîţi putea să-i numere privind în urmă-i, hrăniseră, ca şi dînsul, cinstite burţi ale multor generaţii de boieri Micleşti, stăpîni ai Şerbeştilor. Iordache era meşter neîntrecut pînă şi în arta de a găti cea mai rafinată bucătărie franţuzească, fiindcă el era dintre fii de bucătari de casă mare, pe care stăpînii lor îi trimiseseră de tineri la şcoala celebrului maître queux al Roznovanului de la Roznov”.

Un alt exemplu ne plasează la celălalt capăt al arcului social în care sînt plasați țiganii-bucătari. „Amfitrionul își juca reputația și amorul propriu pe un fel de mîncare exotic sau pe un sos inedit: în vremea Regulamentului Organic (1832 – 1835), un mare boier muntean și-a împușcat bucătarul țigan și a decapitat pe ajutorul lui deoarece îi rataseră o mîncare rară și scumpă” (,,O lume într-o carte de bucate: manuscris din epoca brâncovenească”, Editura Fundației Culturale Române, 1997).

În Moldova, în 1559, Alexandru Lăpuşneanu trimite vorbă peste munţi, la saşi, să „i se primească două femei spre a se deprinde a face pîne de lux, ca aceia din care, ca şi din turta dulce (torta mellita), se făcea de orăşenii ţerii vecine daruri voievozilor. Aceasta este cea dintîi dovadă de ucenicie a noastră în acest domeniu la saşi deprinşi cu o hrană mai puţin îmbelşugată poate, dar mai îngrijită.

în Balcani, iar aceste dineuri și prînzuri diplomatice erau adeseori prilejul nimerit pentru dialoguri și negocieri sensibile. La recepție au mai participat ambasadorii Spaniei și Rusiei.

Maiorescu ºi criza din Balcani

Pe 2 aprilie, același an, Maiorescu curtează Serbia, invitîndu-l, la cel de-al cincilea prînz diplomatic de la Ministerul de Externe, pe ambasadorul acestei țări, Ristic. După seria aceasta de întîlniri diplomatice neformale, Maiorescu avea să facă o pauză lungă, pînă la sfîrșitul lui februarie 1912. Între timp, țara intrase în criză parlamentară, Balcanii intrau și ei în criză. Războiul bătea la ușă. Cel de-al șaselea dineu pregătește diplomația de la București pentru eventuala demisie a lui Carp și preluarea șefiei guvernului de către Maiorescu. Agreat de Regele Carol I, el are ca mandat, în plan intern, stingerea conflictului dintre conservatori și opoziție.

În plan extern promovează o politică a bunelor relații cu Rusia și Austria și se concentrează asupra poziției României de lider în Balcani. Pînă pe 31 decembrie 1913, el avea să negocieze – în cabinet și/ sau în sufragerie, după caz – neutralitatea României, diferendul privind granița dobrogeană românobulgară, intrarea României în al II-lea Război Balcanic. Tot în acest răstimp semnează prelungirea tratatului cu Tripla Alianță (5 februarie 1913), Tratatul de Pace de la București (28 iulie 1913).

Maiorescu – meniul celui de-al ºaselea dineu diplomatic Dineul a avut loc sîmbătă, 25 februarie 1912, la Ministerul Afacerilor Străine, gazda fiind ministrul Titu Maiorescu. Casa Capșa a servit următorul meniu: Crème Chevreuse/ Sterlet a l’Imperiale/ Poularde Albufera/ Mousse de foie-gras, Porto Vin/ Neige au Champagne/ Gousse d’Ecosse à la broche/ Salade Sicilienne/ Fonds d’Artichauts Provençales/ Pudding au vin de Samos/ Parfait Capșa/ Pailles Chester/ Corbeille de Fruits/ Xeres/ Cotnar 1898/ Chambertin 1893/ G.H. Mumm gout americain/ Café/ Liqueurs. În 1564, domnul ceruse doi brutari în Ardeal, dar iată că o descoperă pe una din cele două femei «de al cărei meşteşug e acum mulţămit». Domnia a păstrat datina de a ţine o pităriţă a curţii, şi astfel găsim pe «Nazarina pităriţa, cea domnească de jitniţă»” (Nicolae Iorga, ,,Opere Economice”).

În Ţara Românească, conform genovezului Franco Sivori, consilierul lui Petre Cercel (1583-1585), „principele obișnuia să mănînce totdeauna feluri gătite italienește și ținea în acest scop servitori italieni și francezi foarte iscusiți. Este pentru prima oară cînd aflăm de existența unor bucătari italieni și francezi la Curtea din Tîrgoviște” (,,O lume într-o carte de bucate, manuscrisul brâncovenesc”, Ioana Constantinescu).

Şi Brâncoveanu avea bucătar-şef francez ca şi grădinarul-şef. „În drum spre Constantinopol, preotul englez Chishull găseşte Curtea Domnească, în 1702, «frumoasă, elegantă şi măreaţă». În cuhniile curţii trebăluiau bucătari francezi, iar copii de casă erau îmbrăcaţi aidoma pajilor de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea” (Alexandru Predescu, „Dîmboviţă, apă dulce…”).

GASTROART RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cireșul de la marginea cerului

Priveam la zborul unei libelule care tocmai atunci sosise, în graba mare, din țarinile cu trifoiul în lapte și berbecuți de prăsilă, să dea de veste trandafirului care dormea îmbăiat în razele soarelui molatic, că, în curînd, vremea va fi ca o bucată de pîine caldă, tăvălită prin făina stelelor scăpărînd la chindii.

Eram singur sub crengile cireșului, încărcate de ciucuri rubinii pitulați printre frunze, lăsîndu-se legănați de adierea vîntului. Era cireșul copilăriei mele, cel pe care bunicul l-a plantat la marginea cerului, să aibă cu ce ne mîngîia lacrimile cînd vreun cățel al pămîntului avea să se dea la noi, în joaca lui de animăluț năzdrăvan... Noi nu cunoșteam taina jocului și, speriați, o luam la fugă pe pajiștea cu spini... Iar seara, ne mîngîia sărmanul bunic, cu cireșele din copacul pe care îl avea în îngrijire de la părinții lui și pe care îl veghease cu strășnicie, cîntîndu-i rodul la fluier, în murmur de apă dulce și doine cu gust de mure coapte... O, și ce grozave erau cireșele acelea

fermecate... Mai ales cînd se lăsa noaptea, străluceau ca niște mici flăcări. Mi se părea, atunci, că cerul roșiatic va lua foc de la jarul lor aprins... Îl priveam cu uimire pe bunicul meu, de care îmi aduc aminte cum mă îndemna să iau fructele acelea învăpăiate în căușul palmelor mele firave, de copil cu buzele veșnic arse de dorul cireșelor cărnoase, fragede și dulci... Era un cireș falnic, iar roadele lui atîrnau în coroana sa, de la vîrf și pînă la poale, ca niște țurțuri de foc... În adierea vîntului, crengile se legănau alene pînă spre firul ierbii cu spicul în floare, întru veșnică prietenie... M-aș fi cățărat în pom să-mi iau singur cireșele mult-dorite, dar mi se păreau mai dulci cele pe care mi le oferea bunicul, cînd se întorcea acasă. Uneori era plecat cu turmele la adăpat sau se apuca să scobească cu cuțitașul vreun fluier, că pe o vreme ca aceea, a cireșelor coapte, de obicei se așeza pe un braț de fîn cosit și nu se mai oprea din cîntat, iar eu nu voiam să-i tulbur bucuria... Bunicul era fericit că, an după an, îi sporea faima de cireșar iscusit, iar livada lui de cireși tot creștea, pînă într-o zi, cînd totul a dispărut... Oameni fără suflet, mînați de gînduri sterpe, au tăiat frumusețe de cireși, iar în locul livezilor pline de rod, oriunde te uitai, vedeai crescînd doar mărăcini, brusturi și bălării... Cireșul de la marginea cerului a dispărut și el. Oameniiroboți cu mașini-roboți i-au venit de hac frumosului

Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu –o iubire pînă dincolo de moarte

Asemeni personajelor shakespeariene Romeo și Julieta, au trăit o mare iubire și au plecat împreună din această lume. Un Romeo de 80 de ani şi o Julietă de 74 de ani, un fel de bunici ai eroilor shakesperieni, au rămas în povestea veacurilor prin marea lor iubire, prin tragismul morţii lor…

El poet, ea balerină, recunoscute personalități în domeniile lor.

El, Ştefan Augustin Doinaş, s-a născut pe 26 aprilie 1922, în județul Arad şi s-a stins la 80 de ani, în Bucureşti, la 25 mai 2002. A debutat în 1939, cu o poezie, în ,,Jurnalul literar”, cîștigînd apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, Premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului. Numele său e legat de înființarea, în 1961, a revistei ,,Secolul 20”, devenită apoi, sub conducerea lui Dan Hăulică, ,,Secolul 21”, probabil cea mai prestigioasă revistă culturală din România.

Ea, Irinel Liciu, fost prim-solistă a Operei din București timp de două decenii, în perioada 19501970. A interpretat pe parcursul întregii cariere majoritatea rolurilor din baletele clasice și spre final a abordat dansul contemporan.

În anul 1957, după ce fusese angajat redactor la revista „Teatru”, Doinaș a fost condamnat la închisoare pentru „omisiune de denunț”. Marcel Petrișor era cel pe care Doinaș nu-l denunțase. Acesta făcuse o vizită la redacția revistei „Teatrul” și le-a spus tuturor la plecare să vină a doua zi în Piața Universității, la un miting anticomunist. După ce Marcel Petrișor a fost arestat și a denunțat pe cei care se aflau prezenți cînd vorbise despre manifestație, Ștefan Augustin Doinaș a fost arestat. Irinel Liciu l-a scos din închisoare. După eliberare, la 8 aprilie 1958, s-au căsătorit.

Mai tîrziu, poetul avea să mărturisească, îndrăgostit și mîndru: „Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga «domnul Irinel»“.

Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu sînt, prin viaţa lor, prin moartea lor, protagoniştii tragediei shakesperiene „Romeo şi Julieta“ din Secolul XX. Au trăit împreună, au murit împreună.

Stelian Tănase, cu binecunoscutul stil eseistic din care transpare sinceritatea și autenticitatea emoției vii, notează într-o fișă de roman pentru „Partida de vînatoare”, apărut în 2018, la Editura Vremea, despre amintirile care îl leagă de Ștefan Augustin Doinaș, scriitorul de la a cărui moarte se împlinesc, la 25 mai a.c., 20 de ani: „L-am cunoscut pe Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, 26 aprilie 1922, Cherechiu, județul Arad – d. 25 mai 2002, București) după decembrie ’89. Îl întîlnisem și mai înainte, la revista Secolul XX, unde era redactor-șef adjunct, cred, și o dată l-am întîlnit la Petre Stoica acasă, cu care eram vecin (...). Am și făcut puțină politică împreună, el fiind, din ’92, senator din partea PAC alături de Al. Paleologu, iar eu deputat al PAC. Știam ceva despre povestea de dragoste trăită alături de Irinel Liciu, balerină cunoscută. O dată i-am zărit împreună. În anii ’90, ea venise să-l ia de la Senat, să meargă într-o vizită. Știam că erau împreună din anii ’50, de fapt, de o viață. Impresionant, într-o lume plină de superficialitate în sentimente și în care poveștile de iubire se destramă atît de repede. Asta se întîmplă pentru că fiecare se iubește pe sine, nu pe celălalt. Cuplul lor a rezistat decenii. A durat pînă la moarte”. Despre tragicul eveniment, același autor își amintește: ,,Cam la zece ani de cînd îi întîlnisem în Piața Palatului, Ștefan Augustin Doinaș a murit. Abia împlinise 80 de ani, era 25 mai 2002. S-a întîmplat la spitalul Fundeni. Fusese operat de cancer de dr. Irinel Popescu, dar inima lui nu a rezistat. Doctorul a sunat-o pe Irinel Liciu, i-a dat trista veste, a invitat-o la spital să își vadă soțul și pentru îndeplinirea unor formalități. Ceea ce s-a și întîmplat. Apoi Irinel Liciu s-a întors acasă, a scris o scrisoare de adio și a luat somnifere. Nu s-a mai trezit niciodată. Așa se sfîrșea o mare și extrem de rară poveste de dragoste…Notase

cireș de care bunicul a avut grijă ca de ochii din cap, de parcă ar fi fost un copil și nu un copac. De multe ori l-am văzut cum, cuprinzîndu-l cu brațele, parcă îl legăna ca pe un prunc, hrănindu-l zilnic cu faguri de rouă adunați de pe pajiști cu parfum de zori albaștri... Din livezile cu cireși de demult n-a mai rămas nici umbra, căci toată lumea e preocupată să facă bani din orice, fără să se gîndească la bucuria copiilor și a nepoților, așa cum, odinioară, bunicul s-a gîndit la noi, cu inima lui mare, de cireșar vestit.

Ion mACHIDon, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

pe o banală foaie de hîrtie cuvintele – „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”. Irinel Liciu îl iubise pe bărbatul ei mai mult decît pe ea însăși, iar dispariția lui o privase de sensul vieții.

Ștefan Augustin Doinaș s-a născut lîngă Arad, a făcut studii de medicină și literatură la Sibiu în anii ’40, unde s-a afiliat «Cercului de la Sibiu» - Ion Negoițescu, ID Sîrbu, Radu Stanca, Radu Enescu. După război, a fost profesor în satele din jurul Aradului. În 1955 vine la București, face traduceri, stilizează manuscrise ale unor celebrități ale momentului. Din 1956 este angajat redactor la revista Teatru. O cunoaște pe Irinel Liciu de care se îndrăgostește. Irinel Liciu (nume la naștere Silvia Lia Voicu, n. 1928, Cluj – d. 26 mai 2002, București), după studii la Moscova și Leningrad, era prim-balerina Operei Române. Era o mare frumusețe, foarte curtată, o tînără femeie în plină glorie. În februarie 1957, Doinaș este arestat și condamnat pentru «omitere de denunț». Nu turnase Securității un coleg care comentase favorabil în redacție revoluția de la Budapesta. Era o perioadă de întețire a represiunii, cînd Gheorghiu-Dej a luat măsuri dure, speriat de ce se întîmplase la Budapesta. În timpul anchetei, Doinaș a acceptat să semneze un angajament de informator cu Securitatea.

După un an de detenție a fost eliberat și s-a căsătorit cu Irinel Liciu, în aprilie 1958. Irinel Liciu strălucea pe scena Operei, alături de alte stele. Partenerul ei de scenă a fost Gabriel Popescu, considerat cel mai mare balerin român al epocii. Împreună au jucat toate rolurile mari și făceau săli arhipline. Regimul acorda mare atenție – după model sovietic – artei baletului. La eliberarea lui Doinaș din închisoare au contribuit nu numai pactul cu Securitatea, dar și relațiile din protipendada comunistă pe care le avea Irinel Liciu. (...) Doinaș, deși eliberat, este șomer și nu are dreptul să publice. Și-a reluat vechile lui activități pentru a supraviețui. Face traduceri, corectează și perie manuscrisele altora. Odată cu liberalizarea din anii ’60, începe să publice în diverse gazete literare, îi apar primele cărți. I se recunoaște valoarea, este premiat, omagiat, călătorește în străinătate. Îmbătrînește alături de iubita lui, de care este nedespărțit, Irinel Liciu, retrasă (la începutul anilor ’70, la 42 de ani) de pe scenă și unde a refuzat să revină. Azi odihnesc împreună la Cimitirul Bellu. Patriarhia Română a fost de acord să aibă slujbă religioasă, cu toate că Irinel Liciu – fiind sinucigașă, păcat extrem – nu ar fi avut drept. Cu formulă tocită, consacrată, banală, dar exactă, aș spune: Nici moartea nu i-a despărțit”. r m

LECTURI

ROMANȚA ROMÂNEASCĂ –

piesă izvorîtă din fondul muzical ancestral (1)

Romanța românească ar trebui să stea, alături de sora sa – doina –în tezaurul cultural UNESCO. Nașterea și afirmarea ei înglobează întregul fond muzical românesc: cîntecul popular – în special doina -, muzica lăutărească (și aceasta e a noastră!), muzica corală, cîntecul religios popular, chiar și ecouri din muzica simfonică. Romanța noastră de tradiție (nu făcăturile de azi cu care unii, dedați la scenă, la petreceri și la cîștiguri, vor să iasă în față ca interpreți sau compozitori – mai nou, și, și!) înglobează tot sufletul românului și harul său de a-i da glas. E adevărat că muzicienii amintesc de noastră a apărut înainte ca lăutarii să fi auzit de lied. Dar, hai să consultăm și dicționarele. În NOUVEAU PETIT ROBERT, Paris, 2001, citim că romance e un cuvînt înregistrat în vocabularul francez în 1719, cu sensul de ,,poème espagnol”: sp. romance, din provensalul romans – cîntec cu vechi tradiții romane (latine), folosit în Spania încă din 1599. Începînd cu Secolele XVIII și XIX se impune ca piesă poetică simplă, cu pronunțat caracter popular, cu subiect sentimental, de duioșie. Sensul curent: asemenea piesă cîntată e numită, mai tîrziu, cantilenă. În acest sens, se citează ,,La Romance de Chérubin” din ,,Nunta lui Figaro”. Și-a extins, apoi, sensul la piesă instrumentală romantică, cu caracer melodic. În mod curent, înseamnă ,,pièce instrumentale romantique, de caractère mélodique”, precum ,,la romance napolitaine”: a cînta cu pasiune, cu voce plină o romanță. ,,Piesă muzicală din trecut”.

Da, din trecut în acea parte a Europei, dar nu la noi. Ea s-a ivit din fondul nostru muzical, din cîntecele noastre, ca soră a doinei, a baladei și a altor cîntece care au susținut sufletul neamului. Oamenii de cultură cu studii în Occident au adoptat numele de romanță pentru acest gen de cîntec, deja născut din fondul nostru muzical. Romanța exprimă emoție, sensibilitate, tandrețe, duioșie, delicatețe, dor, trăire care nu exclude nici sentimentul religios. Și toate aceste nuanțe învăluie, în principal, iubirea și dorul În scrierile sale, Vasile Alecsandri (1821-1890) și-a exprimat aprecierea și trăirea pe care o simte cînd ascultă o doină sau o romanță. ,,Eu – scria el – de cîte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plîngînd după gloria sa cea veche”. Romanțele noastre sînt adevărate rugăciuni. Ca și doina, ele țin de religia sufletului nostru.

Oricît s-ar teoretiza structura muzicală a romanței, oricîte studii s-ar scrie – de altfel, necesare! – despre măsura notelor, ritmul etc., studii care-i îndeamnă pe cîntăreții de operă să adopte și romanța, denaturînd-o, ceea ce menține viu spiritul romanței este trăirea pe care o comunică, intensitatea și complexitatea sentimentelor pe care le transmite. În primul rînd, IUBIREA. Omul de cultură, juristul George-Emil Papahagi (1907-1970), fratele mai mic al savantului Valeriu Papahagi (1906-1938), considera că ,,viața, înainte de toate, este iubire (...) preferințele izvorăsc dintr-un imbold lăuntric care nu poate fi înlocuit prin nici o stimulare dinafară, înfrînt de nici o piedică. Cu ea și prin ea cucerim lumea care ne înconjoară. (...) Ea ne face să alegem, între atîtea ființe, una,

între atîtea gînduri, unu (...) Iubirea aduce un joc puternic de umbre și lumini, dar, fără ea, viața noastră nu se întregește, și nici viața lumii” George-Emil PapaEseuri, Restitutio, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985). Iubirea este sentimentul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. În Întîia Epistolă către Corina Sf. Apostol Pavel, Cap. 13 (1-7), citim: ,,De aș trăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-mam aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atîta credință încît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sînt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fiu ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată”.

În cîntecele de dragoste, în doine și romanțe, în poeziile marilor poeți învăluite în muzică, se întîlnesc, în mod curent, simboluri ale credinței, ale religiei. Cînd auzim, de exemplu, următoarea romanță (cu autori anonimi), o simțim și ca pe un cîntec religios:

Se-aude clopotul la schit, Merg pustnicii ca să se-nchine, Luceafărul a răsărit, Iar eu mă duc gîndind la tine

Se-aude buciumul prin munți Înfiorînd cu lungi suspine Tăcerea codrilor cărunți, Iar eu mă duc gîndind la tine.

Cerul, îngerii, luna apar frecvent în textele romanțelor: ,,Deschide, deschide și vină,/ Pe brațele mele să cazi/ Că nu știe luna cea plină/ Misterele umbrei de brazi”; ,,Vino, vino lîngă mine/, Înger dulce, te iubesc...”; ,,Cîntă frunza, cîntă iarba,/ Cîntă primii ghiocei,/ Cîntă cerul și pămîntul/ O romanță dragostei”. Îndrăgostitul se roagă la Dumnezeu: ,,Ca s-o mai sărut o dată,/ Fă, Tu Doamne, tot ce știi!/ Și de nu mai știi nimica,/ Fă-ne-atuncea iar copii”; ,,Dacă-n douăzeci de toamne/ Zi senină n-am avut,/ O, atuncea, spune-mi, Doamne,/ Pentru ce m-am mai născut?” (Versuri: N. Vieroșanu, muzica: G. Carlson); Soarele din cer e viața/ Ce-o trimite Dumnezeu! (Romanța ,,Ah, cît ești de frumoasă...” – versuri: Sandi HagiPantelly, muzica: Ioan D. Burlan).

Pentru încîntarea iubitorilor acestui gen de muzică, ne permitem să dăm și alte versuri din romanțele cu autori celebri sau anonimi, dar în care e prezentă credința, exprimată direct sau subînțeleasă prin limbaj: ,,Tu-mi vestești ziua ferice,/ Primăvara ce-mi doresc,/ Primăvara ce-mi aduce/ Pe un înger ce iubesc”; ,,Și

dacă stele bat în lac/ Adîncu-i luminîndu-l (...)/ Și dacă norii grei se duc,/ De iese-n luciu luna... (,,Și dacă”, de Mihai Eminescu); ,,Așa, vă treceți, bieți bătrîni,/ Cu rugi la Preacurata/ Și plînge mama pe Ceaslov/ Și-n barbă plînge tata” (,,De ce m-ați dus de lîngă voi”, de Octavian Goga).

Frecvența cuvintelor care leagă cerul cu pămîntul constituie o dovadă a cugetării sacre din inima și spiritul îndrăgostiților: momentul sfînt și el sosește; oglindit sub cer senin; făptura ta divină; la cap o neagră cruce; Călugărul din vechiul schit; aș vrea să intru­n Mînăstire; mai mîndră decît orice stea etc. Sînt și romanțe care, chiar fără cuvinte și expresii specifice, au un fundal religios: ,,Tu, care ești pierdută/ În neagra veșnicie,/ Stea dulce și iubită/ A sufletului meu// Și care-odinioară/ Luceai atît de vie,/ Pe cînd eram în lume/ Tu singură și eu” (,,Steluța”, de V. Alecsandri).

Cînd focul arde în inimă, cînd se aprinde vîlvătaia care-l mistuie, regretul sentimentului rămas fără răspuns parcurge întreaga gamă a trăirii – de la părerea de rău, la durere, chiar cu note de tragism, și aceste sentimente, parcă spre alinare, trec în romanțe cu unduiri de curcubeu înălțător, după grindină. În cîntecul popular, în doina de dragoste, sentimentul iubirii capătă profunzimi nebănuite, greu de întîlnit în poezia modernă. Sînt multe doine care comunică această trăire, cu o intensitate care-nnobilează sentimentul iubirii dat de Dumnezeu. Sînt cîntece populare (la care se adaugă romanțele) care exprimă chemarea, dorința de împlinire, de contopire, care implică întreg existențialul uman. Iată, în acest moment, îmi răsună în gînd ecoul cîntecului dobrogean ,,Fată cu ochi măslinii” – o doină aparte, în al cărei fir melodic se resimte și ritmul specific cîntecelor din zonă. În acest caz, ca, de altfel, în multe alte cîntece, expresia poetică întrece orice vers modern de azi: ,,Că de cîte ori te văd,/ Mîndră dobrogeană,/ Inima îmi arde-n foc.../ Vino, fii mireasa mea,/ Să-ți pun flori de lună,/ Vino, roua de pe flori/ S-o bem împreună”. În cîntecele mai apropiate de zilele noastre, ,,propunerea” e fără dubiu: Tu să numeri stelele,/ Eu ție mărgelele... Dorul, melancolia depărtării de persoana/ persoanele iubite, de meleagurile dragi – toate au fost preluate de romanța populară și de cea clasică, s-au împletit cu regretul, cu neîmplinirea, dar și cu aspirația. Doina mîngîie sufletul românului, îi alină dorul, îl dezmiardă, îi dă forța să treacă de necaz. ,,Bate vîntul dorului/ La marginea satului/ Cu apa de la izvor/ Mi-aduce-al măicuții dor”.

Dacă poezia – cea a sufletului – te transpune în metafizică, în zone de dincolo de existențial, muzica populară, doina în special, dar și romanța – ambele unesc, în ființa românului, cerul cu pămîntul, soarele cu luna și cu stelele, muntele cu cîmpia, rîul cu marea, răsăritul cu apusul, nașterea cu moartea, rădăcina cu ramul și fructul, buturuga viței cu ciorchinele și cupa de ambrozie, mîna cu lingura dusă la gură, iarna cu vara, tinerețea cu bătrînețea, nunta și botezul cu înmormîntarea, semnul crucii făcut pe piept cu păcatul, zborul înalt cu prăbușirea, mersul pe brînci cu zborul gîndului salvator, lacrimile cu rîsul sănătos, răsunător, crucea de pe mormînt cu cea de pe turla bisericii, creștetul cu tălpile. Toate sînt cuprinse în doină și au fost preluate de romanță. Cum scrie și olimpian Ungherea (1 iulie 1937-17 martie 2012), ,,doina amintește de copilărie și de părinți, de mirosul de cetină, de stropii de ploaie, de rumoarea satelor de munte, de serile de vară, de iubire, de murmurul apelor și de basmele cele vechi cu FătFrumos și Ileana Cosînzeana”. Adică ne înalță și ne coboară pe valul sufletesc întocmai ca o romanță. (va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Între ieri și azi

,,Non, je ne regrette rien. Am trăit cît două vieți, acum pot să mor”, spunea, cu ultimele cuvinte din viața sa, celebra cîntăreață Edith Piaf.

Am umblat și eu, pe urmele pașilor ei, în vremea ,,Epocii de aur”, care, pentru mine, chiar a fost o perioadă ,,de aur”. Nu aveam grija zilei de mîine, iar strălucirea i-o dădeau tinerețea și speranța. Nu m-am gîndit niciodată că voi trăi vremea în care, în plină libertate, voi fi catalogată ca ,,defavorizată”, după o viață de muncă, iar un anume ,,Petrov” să-și dorească, nici mai mult, nici mai puțin, decît ieșirea vîrstnicilor ,,din sistem”. În 2010, el spunea astfel: ,,O Românie modernă nu trebuie să mai aibă peste 1,6 milioane de pensionari! Statul nostru nu îi poate susține fără a intra în incapacitate de plată, iar împrumuturile nu-s deloc o soluție pe termen mediu. Reforma mea prevede IEȘIREA

DIN SISTEM, prin liberalizări de utilități, încît tiptil-tiptil, se reduc pe cale naturală cca. 380.000 de pensionari/an”... Iadul cu Satana în frunte n-ar fi putut aduna la un loc atîția corupți, atîta dezmăț, dar și nepăsarea unor politicieni care înoată împotriva curentului, adică a normalității, pentru a ne îneca pe toți la mal, distrugînd cu furie tot ce a realizat generația ,,defavorizată”.

Personal, nu regret ce-am trăit ,,Ieri”, regret ceea ce trăiesc AZI, cînd se taie panglici, cu mare pompă, pentru inaugurarea a 15 km de asfalt sau a unui ponton care, după cîteva zile, s-a scufundat. Sau cînd trebuie să plătesc căldura din caloriferele reci, ori să fac față prețurilor care cresc în mod galopant, la utilități și la alimente. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, la munte și la mare, pot merge doar prin intermediul micilor ecrane, pe care, acum, au năvălit și Craii de la Răsărit.

Nu pot însă să nu regret că din IERI am alunecat în AZI, cu lacrimile pe obraz. ,,Ieri”, călătoream pe urmele pașilor lui Edith Piaf, AZI, doar pe micul-ecran. În zadar sînt granițele deschise cînd, ca ,,defavorizat”, nu-ți permiți

Din

Bucure ş tii de altădată

Un provincial în vizită prin Bucureºtiul interbelic (II)

A dispărut Strada Colþei

Transformarea Bucureștiului era așadar impresionantă. Sistematizarea orașului a avut însă și victime: străzi și clădiri vechi, încărcate de istorie și pline de farmec. Seniorul provincial ajuns în București nu putea să nu și le reamintească și să nu le regrete dispariția: ,,Conu’ Iorgu, foarte contrariat, a observat că nicăieri nu se mai poate vedea vreo tablă indicînd unde a fost odinioară bătrîna stradă a Colții. Peste trupul ei și al altor străzi învecinate, ale căror case au fost dărîmate fără milă, la pămînt, trece acum un bulevard larg, care va avea 50 de metri lățime. Cînd stai pe un trotuar și te uiți peste drum, vezi omul mic – observă vizitatorul nostru.

Casa unui mare dregător care gîtuia bulevardul în apropiere de spitalul Colțea, și care se încăpățînase să stea ani de zile în mijlocul drumului, în inima orașului, a fost dărîmată. S-a tăiat și o parte a grădinii spitalului Colțea. E vorba să fie dărîmat chiar spitalul… Strada Colții, al cărui nume a fost aruncat în grămada celorlalte străzi uitate ale vechiului București, a avut un trecut glorios. S-ar putea povesti atîtea despre Mînăstirea Colții, despre școala bucureșteană de slavonește și românește, care a continuat fără întrerupere în tot cursul Secolului al XVIII-lea; despre spitalul, chiliile pentru săraci și odăile pentru odihna străinilor, ridicate de Mihail Spătarul, ajutat de fericitul întru pomenire Radu Colțea”.

o friptură miel în ziua Sfintelor Paști, în timp ce miliardarii noștri se răsfață în Dubai. De unde au ei atîția bani? Probabil au tot strîns în buzunare, de la Marea Privatizare... Revenind la vremurile trăite ,,Ieri”, am zburat pe aripile Păsării de fier, între Pămînt și Cer, peste norii de argint, visînd... Nu era vis, era o lume necunoscută, pe care o descopeream cînd am aterizat din ,,întuneric” în ,,lumină”. Port și acum în suflet, din comoara amintirilor, șiragul de perle veritabile înșirate de-a lungul Senei: Arcul de Triumf, Catedrala Notre Dame, Castelul Louvre, podurile monumentale și cochetele bateaux-mouches din Paris. Acolo s-a născut povestea celebrităților, a muzeelor și a vieții fără început și sfîrșit, cu personajele ei: iubire, amăgire, disperare, dreptate, nedreptate, speranță, lupta cu Eternitatea.

La Fontainbleau și Versailles am dat mîna cu Istoria, cînd am atins Tronul lui Napoleon, iar în rue Pigalle, mă opream adeseori în fața unor cabarete, imaginîndu-mi că o voi vedea intrînd acolo pe Edith Piaf. Și chiar mi se părea că o văd așa cum era la începtul vieții ei de artistă, o tînără micuță, amărîtă și zdrențăroasă, dar cu o voință puternică de a reuși, conștientă fiind că, deși, într-o zi, va pleca în Infinit, VOCEA ei va dăinui pe Pămînt. Nu s-a înșelat, VOCEA sa este de neuitat.

A fost odată, ca niciodată...

LILIAnA TETELEA

Enumerarea locurilor pline de farmec ale Bucureștilor care s-au dus continuă.

Ce nu se mai poate vedea la Bucureºti?

,,Musafirul nostru a căutat zadarnic multe din clădirile lui cunoscute și vestește pe prietenii din provincie, cari n-au mai fost de mult prin București, ca să nu mai caute următoarele localuri: Teatrul Edison, din dosul Băncii Naționale, unde jucau acum 30 de ani celebrii artiști francezi, s-a desființat. Nu mai e nici Teatrul din Grădina Blanduziei, nici cel din Parcul Oteteleșeanu. De altfel, nu există nici parcul, nici grădina cu numele de mai sus. Cofetăria Frederic, cu delicioasele ei prăjituri, care era pe lîngă legația țaristă, nu mai există. Din clădirea legației n-a mai rămas, nici din ea, vreo cărămidă. Vechea clădire a prefecturii poliției, în care pe vremuri a locuit și Kiseleff, a fost înlocuită cu un palat, cu nu știu cîte caturi. În locul Terasei Oteteleșeanu este palatul cu zece etaje al poștelor, iar în locul Cafenelii Eliseu, un alt palat asemănător”. Nu mai găseai pe străzile Capitalei nici: ,,Muscalii cu cauciuc, odinioară fala Bucureștilor, care au dispărut din Piața Teatrului. Le-au luat locul automobilele. Cine vrea să-și amintească cum arăta acum 30 de ani acest centru al Capitalei ar putea trece prin Piațeta Rosetti, unde Serviciul circulației a instalat de curînd o stație de birje, cu cai. Aceste birje de după război nu sînt atît de luxoase ca acele ale lui Mișka, sau ale vreunui alt muscal de pe vremuri, ai cărui cai arăpești sau rusești alergau în trap avîntat la Șosea, pe cînd vizitiul de pe capră, înveșmîntat în catifea și cu brîu de mătase roșie, cu mîinile întinse, abia putea stăpîni nobilele animale. Birjele de la Rosetti,

SĂMÎNȚA BUNĂ

N-a mai avut timp

motto: ,,Îi lovește ca pe niște nelegiuiți, în fața tuturor, pentru că ei s-au îndepărtat de la El și n-au ținut toate căile Lui” – Iov 34.26,27 Eram în avionul care zbura spre Chicago. Tocmai mi-am pus centura de siguranță, cînd un om de afaceri s-a așezat pe scaunul de lîngă mine. Discutînd, am ajuns să vorbim și despre credință. „Eu cred că religia este un lucru important“, a spus omul de afaceri. „Cu ani de zile în urmă mergeam în fiecare duminică la studiul biblic“. L-am întrebat: „Sînteți un creștin autentic avînd viața din Dumnezeu?“. Răspunsul a fost șovăielnic: „Nu pot spune așa ceva. De cînd sînt în această funcție sînt foarte ocupat și nu am timp să mă gîndesc la aceste lucruri“. Atunci i-am spus: „Țineți așa de mult la această viață, încît puteți amîna problema atît de importantă a sufletului?“. „Știți, lupta vieții este aspră. Dar mai am cinci ani pînă la pensionare. Atunci îmi voi pune viața în ordine cu Dumnezeu. Acum nu am timp pentru astfel de lucruri…“.

După aterizare, drumurile noastre s-au despărțit pentru totdeauna. Omul de afaceri trebuia să zboare mai departe spre Los Angeles. Ascultînd știrile în seara aceea am aflat că avionul cu care zburase a luat foc și s-a prăbușit. Toți cei 271 de pasageri au murit. Bărbatul n-a mai avut timp să-și pună viața în ordine. Era prea tîrziu pentru el, un veșnic prea tîrziu. Dar pentru noi există un acum, ca să ne punem viața în ordine cu Dumnezeu.

niște trăsuri destul de frumoase, prin grupul lor numeros și prin alinierea din fața unei case mai arătoase de acolo, amintesc oarecum aspectul de odinioară al Pieței Teatrului Național”.

,,Ce clădiri de acum treizeci de ani au mai dispărut? A ars magazinul Luvru, din strada Sărindar colț cu Calea Victoriei, iar pe locul lui s-a ridicat azi palatul cafenelei Royal, din fața lui Capșa. Capșa e la fel cum a fost! A păstrat tradiția. Coșurile de zid de pe acoperiș dovedesc că hotelul n-a introdus nici măcar calorifere, deși are atîtea alte mari și numeroase hoteluri în jur care îi fac concurență. Librăria Socec, tăiată de vreo două sau chiar trei ori, tot mai înaintează în Calea Victoriei. E sortită să fie din nou amputată. De altfel, mai sînt atîtea palate noi și case block cu șapte, opt sau zece etaje, clădite de curînd, menite să fie dărîmate, spre a corespunde noului plan de sistematizare a Capitalei”.

Transformările Bucureºtiului

,,Dîmbovița – atît de mult cîntată odinioară – începe a deveni un canal subteran al Capitalei. Planșeul actual și splaiurile de odinioară, unite, alcătuiesc o stradă largă de vreo 60 de metri. S-au desființat Halele Centrale. Din Piața Bibescu n-a mai rămas nimic, iar Dealul Patriarhiei, o bijuterie a Capitalei, a căpătat o splendidă perspectivă. În locul halelor dărîmate va fi o enormă și elegantă piață. Altă piață a fost croită în fața Universității.

Asanarea lacului Băneasa și asanarea lacului Herăstrău pot fi privite ca unele dintre cele mai importante opere urbanistice pornite în zilele noastre, pentru civilizarea Capitalei. Reconstrucția unei străzi pitorești a Bucureștilor vechi, în Parcul Carol, Grădina botanică înfrumusețată, vechiul nostru Cișmigiu împodobit ca de sărbătoare, atîtea muzee noi și expoziții răspîndite pe toată suprafața Capitalei.

Teatrele de vară, mai ales recentele lucrări făcute la noul Parc Național cu prilejul Lunii Bucureștilor din acest an, participarea Iugoslaviei și a Cehoslovaciei la Expoziție, toate acestea – ne spune cu multă convingere Conu’ lorgu – iau ochii prin măreția și frumusețea lor, fiind menite să vrăjească pe toți cei care vor avea norocul să poată veni în Capitală”.

Sfîrșit

Sursa: Art. ,,Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial”, Alex F. Mihail, 6 mai 1936

Fosta Strada Colței

Fostul Hotel Luvru

File de istorie

Generalul Leontin Sălăjan, erou al Sătmarului

Localitatea Santău din județul Satu Mare este atestată documentar încă din anul 1213, ceea ce confirmă că are o vechime cu mult înainte de acea perioadă. Marea majoritate a locuitorilor sînt români, iar în decursul veacurilor aici s-au așezat ungurii și șvabii. Acest lucru este explicat și prin cele trei biserici. De asemenea, pe teritoriul actual al localității a existat și o veche mînăstire românească, care a fost distrusă prin obuze de generalul Bukov, la ordinul Vienei.

Printre personalitățile remarcabile din Santău, s-a numărat George Filep, participant la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, ales, apoi, ca deputat în Parlamentul României Mari.

A doua personalitate marcantă a fost Leontin Sălăjan, care a îndeplinit funcții de răspundere în mai multe ministere. Cea mai importantă a fost cea de Ministru al Forțelor Armate Române. S-a născut la 19 iunie 1913 și a decedat la 28 august 1966 la București.

În anul 1939, ca muncitor lăcătuș în Oradea, Leontin Sălăjan a devenit membru al Partidului Comunist din România, ce activa în ilegalitate.

Modul de organizare a Partidului Comunist din România era o copie fidelă a P.C.U.S., adică funcționa pe regiuni. Cea mai importantă funcție era aceea de „Secretar Politic”. Prima funcție a lui Leontin Sălăjan a fost ,,Secretar Politic” la Timișoara, apoi în anul 1945 la Regionala P.C.R. Satu Mare, după care la Oradea.

Crearea Partidului Comunist Român, consemnată la 8 mai 1921, este o dată inexactă. În realitate, în acea perioadă s-a constituit Partidul Socialist-Comunist. Abia în anul 1924, la Congresul de la Ploiești, s-a numit Partidul Comunist. În Statutul aprobat era stipulat că ,,România este un stat imperialist, cucerind teritorii străine în 1918. Dreptul minorităților este de a lupta împotriva României imperialiste pînă la despărțirea de Statul Român, drept introdus la intervenția Cominternului”. În acele condiții, prin Legea Mîrzescu, Partidul Comunist a fost scos în afara legii, fiind interzis pe teritoriul României.

La congresele ulterioare de la Harkov, Viena și Moscova, s-au făcut aprecieri eronate despre România. Delegații români nu depășeau 4 – 5 persoane, dar la lucrări participau și alți delegați, unguri, ucraineni, bulgari și ruși. Toate documentele erau întocmite la Moscova, fără a se cunoaște situația din România. Acest lucru a determinat ca în interiorul Partidului Comunist din România să se manifeste două curente: comuniștii care trăiau la Moscova, susținători ai tezelor Cominternului, și comuniștii din interior, care erau naționaliști, atașați cauzei românești, și nu agreau existența un „centru unic de comandă la Moscova” (vezi și lucrarea istoricului militar dr. Constantin Hlihor).

A fost generalul Leontin Sălăjan omorît de ruºi?

Moartea generalului Leontin Sălăjan a survenit în anul 1966, la doar un an de la dispariția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se poate considera că acesta a fost primul deces al unei personalități marcante din „Epoca Nicolae Ceaușescu”, din seria unor morți suspecte. De remarcat și faptul că moartea generalului Leontin Sălăjan a survenit tot în urma unei vizite de lucru la Moscova, ca și în cazul lui Gheorghiu-Dej. Despre decesul generalului au circulat mai multe variante.

Prima variantă a fost că acesta a murit în urma unei operații de apendicită.

Din documentele studiate a rezultat că relațiile României cu U.R.S.S. erau destul de tensionate. Generalul Leontin Sălăjan, în 1966, a participat la mai multe întîlniri la Comandamentul Pactului de la Varșovia, desfășurate la Moscova și la București. Cu acele prilejuri, s-au discutat și chestiuni controversate privind unele probleme organizatorice. Istoricul militar Alexandru Osca a relatat, printre altele, că ,,Delegația română, condusă de generalul Leontin Sălăjan, și-a exprimat numeroase rezerve privind «Proiectul de Statut», dorind ca România să aibă independență sporită față de Moscova, mai ales după plecarea Armatei Roșii și a Consilierilor Sovietici în anul 1958. Generalul a susținut că Comandamentul Forțelor Armate Unite trebuie să fie un organ de coordonare, nu de comandă în relațiile dintre țările socialiste, și nu de comandă unică”.

Pentru a soluționa divergențele, mareșalul U.R.S.S. Andrei Greciko a stabilit ca în zilele de 27 și 28 mai 1966 să aibă loc o întîlnire separată cu delegația română – reprezentată de general Leontin Sălăjan și general Ion Gheorghe, șeful Marelui Stat Major al Armatei Române. Convorbirile dintre comandanții sovietici și cei români s-au desfășurat după întîlnirea dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Brejnev. De reținut că, la scurt timp după vizita la Moscova, 28 august 1966, Leontin Sălăjan a încetat din viață la spitalul Elias. Legat de acest aspect, Gheorghe Litarezek a declarat: „Leontin Sălăjan a fost internat pentru o operație banală de ulcer sîngerînd. Cauza decesului a fost o peritonită biliară. Cu un an înainte, ministrul Leontin Sălăjan a avut o hemoragie digestivă în Iugoslavia. (...) A fost operat de profesorul Ion Făgărășanu. În august 1966, hemoragia s-a repetat. A fost internat la Spitalul Elias și, în timpul operației, s-a constatat că avea ulcer sîngerînd. Probabil că a suturat un țesut inflamator care s-a deschis, și generalul a făcut o peritonită. Pe urmă, a fost o evoluție de peritonită cu influență organică multiplă, care s-a terminat catastrofal. (...) Nu știu

nimic despre o posibilă ciroză. I-am văzut ficatul, nu era boselat. O fi fost o preciroză”.

Leontin Sălăjan a fost ungur, sau român?

Mulți cercetători și istorici au scris că generalul Leontin Sălăjan a fost ungur. Însă, această informație a fost falsă. Ei nu cunoșteau modul în care Administrația Ungurească falsifica numele românilor. După anul 1940, în comuna Santău, Administrația Ungurească a șters și de pe cruci numele românilor morți și le-au rescris în limba ungurească. Gheorghe Gaston Marin (fost demnitar comunist, care a deținut mai multe funcții ministeriale) a susținut că generalul Leontin Sălăjan a fost român: ,,Ca secretar politic la Timișoara, Satu Mare și Oradea, era un foarte bun român. În Ardeal, foarte puțini români erau comuniști. La Satu Mare și Oradea, 95% dintre membrii P.C.R. erau unguri și evrei. Românii nu prea erau membri în Partidul Comunist”. După ultimele precizări ale CNSAS s-a menționat un fals grosolan: ,,Generalul Leontin Sălăjan a fost ungur”. Iată o mărturie care contrazice această concluzie.

La moartea mamei sale, am prezentat (Ioan Corneanu) condoleanțe din partea Administrației Județene Satu Mare. Întreaga procesiune s-a desfășurat de către părintele ortodox în limba română. La conducerea Primăriei comunei Santău se afla un nepot al generalului Leontin Sălăjan, de etnie românească. În anul 1964, după retragerea Armatei Roșii și mai ales după Declarația Plenarei lărgite a C.C. al P.C.R. din aprilie, România a obținut independența și o autonomie sporită în sistemul țărilor socialiste, lucru care nu a fost apreciat niciodată de U.R.S.S..

În acel an, generalul Leontin Sălăjan a organizat o amplă aplicație militară în județele Satu Mare, Sălaj și Bihor, la care a participat și Nicolae Ceaușescu, secretar cu Probleme organizatorice al C.C. al P.C.R. Entuziasmul ce a cuprins populația din această parte a țării și a mea, ca participant, a fost imens. O parte a armatei a fost cantonată la Santău, în satul natal al generalului. Trecînd în revistă acea parte a armatei, a defilat magistral și a prezentat onorul. Toți locuitorii comunei, copii, femei și bărbați, purtînd Tricolorul românesc, au ieșit în strada principală și, cu lacrimi în ochi, dăruiau soldaților flori și le adresau cuvinte de îmbărbătare. În prezența generalului Leontin Sălăjan și a lui Iosif Uglar, ostașii, împreună cu toată populația comunei cîntau ,,Treceți, batalioane române, Carpații”. A fost un moment tulburător, de simțire românească și de mîndrie a fiilor țării, dornici de a-și da viața pentru Sfînta Noastră Patrie – România.

În centrul comunei Santău, locuitorii au ridicat un monument închinat eroilor căzuți în Primul Război Mondial. În vîrful statuii străjuia Vulturul Cruciat, iar pe monument au fost consemnate numele celor căzuți în luptă. În perioada în care orașul Tășnad a fost centru de raion, președintele Sfatului Popular a hotărît demolarea monumentului, pe motiv că era o stavilă în fața sistematizării. Toate însemnele de pe monument au fost depozitate în pivnița clădirii în care funcționa sediul primăriei, pînă în anul 1987, cînd a fost ridicat un nou monument, pe care s-au așezat aceleași însemne, fiind adăugați și eroii căzuți în al II-lea Război Mondial. Pentru această lucrare s-au evidențiat primarul de atunci al localității, Iacob, și Maria Bradea.

De reținut că generalul Leontin Sălăjan și Iosif Uglar s-au ocupat de construirea Căminului Cultural, recondiționarea Școlii și asfaltarea drumului de la Tășnad la Santău. Ca recunoștință a locuitorilor din Santău, Primăria i-a construit lui Leontin Sălăjan un bust în fața Școlii Generale, care-i poartă numele.

IoAn CornEAnU

MIRCEA PÎRLEA

Leontin Sălăjan

Monumentul eroilor din comuna Santău, județul Satu Mare

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Moartea lui Alexandru Ioan Cuza, documente și mărturii inedite

După abdicarea din 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a plecat, împreună cu blînda Elena Doamna și cu cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici, în exil. Băieții, Alexandru și Dimitrie, l-au însoțit pe domn la Paris, Florența, Viena și Wiesbaden, familia stabilinduse în cele din urmă la Heidelberg. Elena Cuza a povestit mai tîrziu: ,,În apropiere de Heidelberg, trecînd printr-un tunel, Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea, ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea deloc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”.

Primul domn al Principatelor Unite a încetat din viață pe 15 mai 1873 într-un hotel din Heidelberg, ştirea fiind publicată după două-trei zile în presa de la București, iar Monitorul Oficial a confirmat informația printr-un anunț tipărit pe 24 mai, pe care îl prezentăm integral: ,,Programa pentru ceremonia îmmormentării fostului domn Alecsandru Ion I. Convoiul fiind a trece pe la frontiera Iţcani spre a veni la Ruginósa, unde are să se facă îmmormentarea, se va urma dupe cum se arétă mai jos:

1. La frontiera Iţcani, trupele concentrate, la sosirea corpului, vor presinta armele, se vor trage trei salve. Se vor afla presente tote autorităţile locale precum şi şeful divisiunii a IV teritoriale, însocit de patru oficiări superiori şi patru inferiori. Aceştia vor însoci corpul pene la Ruginósa, formînd guarda de onóre.

2. La Ruginósa se vor afla trupele ce se vor transporta din Iaşi. La sosirea corpului, ele vor presinta armele, avend stégul şi musica. În timpul trecerii corpului la biserică se vor trage trei salve. La uşile bisericei, se vor aşedza sentinele de sergenţi. La capul sicriului vor fi oficiări cu săbiile în mînă.

3. La ceremonialul îmmormentării, patru coloneli vor ţine cordónele sicriului. Majorii vor purta pernele cu insignele domnesci şi cu decoraţiunile. La coborîrea în morment se vor trage trei salve.

4. Un adjutant domnesc va asista la acest ceremonial, din partea Domnitorului. D-nu ministru de resbel va represinta guvernul.

5. În dziua îmmormentării, se va face un serviciu funebru în metropolia capitalei”.

În volumul ,,Doliul țării la moartea lui Alexandru Ioan Cuza”, publicat la Iași în 1873, este consemnată următoarea întîmplare: ,,Pe cînd se aștepta sosirea corpului la granița Ițcani, delegații Dorohoiului și ai Botoșanilor se aflau acolo în număr destul de frumos, deja cu două zile înainte. În zorii zilei de sosire a gloriosului corp, unul din acești delegați, și anume dI. Lățescu de la Hudeți, a făcut o revistă asupra grădinilor din Suceava, pentru a procura o cunună de flori. Din întîmplare, ochii lui se opriră asupra unei grădini destul de bine aranjată. D-sa intră înlăuntru exprimîndu-și dorința de a cumpăra o cantitate din florile grădinii.

- Dar pentru care scop aveți trebuință de aceste flori? – îl întrebă proprietarul grădinii.

- Pentru a orna corpul lui Vodă Cuza.

- Îmi pare rău, dar pentru acest scop n-am flori de vînzare.

Lățescu se reîntoarse mîhnit la gară. Abia trecu însă jumătate de oră și deodată un cineva îi prezintă un braț de flori. Era tocmai proprietarul grădinii, cu care vorbise mai înainte.

- Dar bine, domnul meu, îi zise dl. Lățescu, cu politețea-i obișnuită, dumneata îmi refuzaseși mai odinioară aceste flori!

- Da, domnule, îi răspunse acesta – care dealtmintrele nu era decît un român verde din Suceava –da, v-am refuzat aceste flori, pentru că nu credeam de demnitatea unui român a vinde flori, cînd era vorba de a

orna cu ele corpul lui Vodă Cuza. Domnul Lățescu, uimit de aceste patriotice cuvinte, primi brațul de flori și împleti cea mai frumoasă cunună, pentru primirea lui Vodă Cuza”.

Sicriul fostului domnitor a fost dus de la gara Ruginoasa pînă la biserică cu ajutorul a şase ţărani şi şase proprietari, iar pe durata celor două zile, cît corpul a fost depus în lăcașul de cult, garda de onoare a fost asigurată de doi ţărani şi doi militari din Ruginoasa și Bărboși, îmbrăcați în costume naționale. Ziarele au estimat că 30.000 de oameni s-au prezentat la catafalcul marelui dispărut.

De pretudindeni au venit mesaje de condoleanțe. Regele Italiei telegrafiase: „Vodă Cuza a fost un om mare; patriotismul și dezinteresarea lui au fost fără margini”. De la Mircești a venit Vasile Alecsandri, de la Tîrgul Ocna a sosit Costache Negri.

Elena Doamna le telegrafiase încă de la Heidelberg celor doi prieteni ai domnitorului Cuza: „Ați fost cei mai vechi și cei mai dragi amici ai prea iubitului meu soț. Ați împărtășit sincer ideile sale și ați fost colaboratorii cei mai devotați ale marilor sale acte. Doresc să fiți printre cei dintîi la înmormîntarea celui care v-a purtat toată stima și prietenia sa”. Soția domnitorului a refuzat orice ajutor din partea guvernului, însă a primit o telegramă de condoleanțe din partea lui Carol I, iar un reprezentant al acestuia a depus o coroană de flori.

Alexandru Ioan Cuza a fost înmormîntat îmbrăcat civil, la picioarele sale fiind depuse două săbii primite în dar de la două județe. La inițiativa Comitetului Național din Iași, sicriul a fost acoperit cu un tricolor pe care au fost înscrise marile lui realizări: Unirea, emanciparea țăranilor, Universitatea, Pinacoteca, independența bisericii și secularizarea averilor mînăstirești. Înmormîntarea a fost oficiată de Mitropolitul Moldovei și un sobor de preoți, iar sicriul a fost depus după ceremonie într-un cavou amenajat lîngă biserică. După două luni de la înmormîntare, aflat în trecere prin Iași, Principele Carol I a sosit la Ruginoasa pentru a-și exprima personal Principesei Elena condoleanțele sale.

Palatul a reînviat în cei doi ani cît a stat aici Elena Cuza, iar cei doi fii ai domnitorului și ai Mariei Obrenovici, Alexandru și Dimitrie, care fuseseră adoptați de Elena Cuza, s-au bucurat de o îngrijire atentă, se distrau făcînd curse de canotaj și de pescuit în iazul din parc și organizau frecvent partide de călărie și vînătoare.

În toamna anului 1875 Elena Cuza a decis să plece la Paris pentru a le oferi băieților o educație adecvată statutului lor, întorcîndu-se acasă doar în verile anilor 1880-1884. În anul 1885 Alexandru avea 23 de ani și Dimitrie 22 de ani și, pentru că atitudinea și comportamentul lor nu erau pe placul văduvei lui Cuza, a apelat la o prietenă din Galați, Ana Ghika, pentru a-i putea stăpîni. Vizitele la Iași, unde pierdeau nopțile la jocuri de cărți și nenumărate petreceri, au deteriorat starea de sănătate a tinerilor, care și-au risipit o bună parte din avere. Dimitrie Cuza nu se putea adapta monotoniei vieții de la țară și intra deseori în conflicte cu mama sa adoptivă și cu Ana Ghika. Era conștient de problemele de sănătate pe care le avea și voia să trăiască din plin orice clipă, dar ducea și dorul Parisului, unde își lăsase o prietenă apropiată. Fiind majori, băieții moșteniseră prin testament întreaga avere lăsată de Cuza Vodă, iar în 1886 au decis să plece la Paris. Temerea Elenei Doamna era ca Dimitrie să nu se căsătorească cu acea franțuzoaică despre care auzise că este o persoană de condiție socială proastă și interesată doar de numele și averea lui.

Revenit pentru scurt timp la Ruginoasa, tînărul s-a certat din

nou cu Elena Cuza, discuțiile au degenerat și, într-un moment de disperare, în septembrie 1888, Dimitrie s-a sinucis împușcîndu-se cu un pistol chiar pe proprietatea familiei. După decesul lui, singurul moștenitor al moșiilor de la Ruginoasa, Bărboși și Hoceni din Fălciu, care aparținuseră lui Alexandru Ioan Cuza, au rămas fratelui mai mare, Alexandru, însă viața dezordonată și nopțile pierdute la jocurile de cărți i-au agravat și acestuia starea de sănătate. Cu toate că era grav bolnav, tînărul s-a logodit în acea perioadă cu Maria, fiica beizadelei Alecu Moruzi.

Cunoscînd boala de care suferea ginerele său, Adela Moruzi, mama miresei, a pus o condiție pentru realizarea mariajului: toată averea pe care o deținea Alexandru Cuza să o lase prin testament Mariei Moruzi; cererea a fost acceptată, dar a mai fost adăugată o prevedere prin care domeniul, după decesul Mariei, urma să revină spitalului ,,Caritatea” din Iași, o dorință exprimată chiar în testamentul domnitorului Cuza. Căsătoria a avut loc în toamna anului 1889, apoi tinerii căsătoriți au plecat într-o lungă călătorie în străinătate. Decesul prințului Alexandru a survenit în primăvara anului 1890, la Madrid, iar Elena Doamna, care se afla în acel moment la Ruginoasa, a fost cea care s-a ocupat de funeraliile lui, tînărul fiind înmormîntat alături de domnitorul Cuza.

Ruginoasa a devenit după aceea proprietatea Mariei, iar castelul și parcul unde pusese atîta suflet Elena Doamna au intrat în administrarea Adelei Moruzi și a celor doi fii ai ei, Sebastian și Dimitrie. Elena Cuza a fost nevoită să părăsească reședința familiei și să se mute la Piatra Neamț, luînd decizia să nu mai calce niciodată în castel. Întîmplarea a făcut ca în perioada respectivă să vină în zonă un inginer, absolvent la Politehnicii din Paris, care făcea practică pe șantierul feroviar de pe linia Pașcani-Iași. Tînărul era Ionel, fiul lui Ion C. Brătianu, era inteligent, cultivat, necăsătorit și, fiind găzduit la Ruginoasa, s-a îndrăgostit de Maria, tînăra văduvă a fiului lui Cuza.

La nouă luni după ce Ionel Brătianu a fost nevoit să părăsească Ruginoasa pentru că stagiul de practică se terminase, Maria Moruzi a adus pe lume un băiețel, viitorul istoric Gheorghe Brătianu. În această situație, sub amenințarea prințului Sebastian Moruzi, fratele cel mare al Mariei, Brătianu a fost obligat să se căsătorească cu ea în capela castelului, dar cei doi au divorțat în aceeași zi. După acest mariaj formal, Maria și-a reluat numele de fată, Moruzi, și a părăsit definitiv moșia Ruginoasa, care a fost cedată, conform testamentului lui Alexandru Ioan Cuza, spitalului „Caritatea” din Iași. Doamna Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa în anul 1907, la scurt timp după ce s-a încheiat restaurarea bisericii, lucrare ce fusese finanțată integral chiar de ea, pentru a dezgropa osemintele domnitorului și ale fiilor lui, Alexandru și Dimitrie Cuza. Ajunsă la vîrsta de 81 de ani, văduva a coborît din tren fără să fie ajutată de cineva, a fost însoțită de singurul ei frate care mai era în viață, Theodor Rosetti, și de cîțiva prieteni apropiați și a ajuns la biserică, unde era așteptată de tot satul. Doamna Elena a trecut prin fața castelului fără să intre și s-a îndreptat direct către biserică. După terminarea slujbei religioase, a spălat cu mîinile ei, în fața țăranilor adunați în curte, osemintele dezgropate ale lui Cuza Vodă și le-a așezat într-o cutie de argint care a fost predată preotului să le așeze într-o criptă din biserică, apoi a plecat îndurerată, lăsînd în urmă o candelă aprinsă. Cripta a fost acoperită cu o lespede de mormînt din marmură albă de Carrara și cu acest prilej a fost depusă în biserică și racla din lemn cu osemintele celor doi fii. Elena Doamna nu a mai revenit niciciodată la Ruginoasa. A murit doi ani mai tîrziu, pe 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț și a fost înmormîntată la Solești, alături de mormîntul mamei sale, așa cum își dorise.

1873

Rămășișele domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost mutate în 1944 mai întîi la Curtea de Argeș, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.

DOSARESECRETE RO

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (127)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (9)

Jadul

Jadul este un mineral natural, o piatră semiprețioasă, cu o istorie multimilenară în China. A fost descoperit de către triburile huaxia, strămoșii chinezilor, în urmă cu 9000 de ani. Există un așa-numit „jad moale“ și jadeitul; ambele sînt minerale silicatice. Chinezii au venerat jadul încă din Comuna Primitivă, mai precis din Neolitic. Din această epocă, a fost descoperit un topor de jad în situl arheologic din Jinsha, zona Chengdu, provincia Sichuan. Jadul este cunoscut și sub numele de „Piatra Raiului“. În simbolistica chineză, un disc de jad străpuns este simbolul Cerului. Jadul imperial pur este de un verde smarald pătrunzător, aproape la fel de transparent ca smaraldul veritabil. Jadul este considerat o piatră a prosperității.

În medicina tradițională chineză, mineralele, inclusiv jadul, sînt utilizate în scopuri terapeutice și profilactice. Chinezii cred că jadul mărește energia vitală, întărește organismul și prelungește viața. Un proverb chinezesc spune: „Aurul are valoare, dar jadul este de neprețuit“. O veche legendă chineză susține că jadul are puterea să dea viață.

Jadul este piatra de temelie a sculpturii chineze. Arta sculpturii în jad se regăsește în toate perioadele istorice din China, începînd cu Neoliticul pînă în prezent. În Dinastia Zhou a avut loc o dezvoltare fără precedent a artelor și meșteșugurilor. Jadul și bronzul erau folosite la ornamentația obiectelor. Jadul a fost întotdeauna folosit nu doar în domeniul medical, ori artistic, ci și pentru obiecte de cult ori podoabe. În epoca contemporană a fost descoperită o mumie numită „Prințesa de Jad“; costumul ei mortuar conține 2.160 bucăți de jad. Piesele de jad din Cultura Liangzhu sînt exemplare reprezentative de obiecte de cult și podoabă. „Biddha de Jad“ este cel mai faimos templu din Shanghai. A fost construit sub domnia împăratului Guangsu din Dinastia Qing-manciuriană. În ritualuri se folosesc vase migăloase de jad. Există un soi de jad

Holera şi reforma sanitară (5)

Spre a nu produce panică printre pacienţii spitalului, morţii au fost aruncaţi în nişte lăzi goale, purtînd încă pe ei fastuoasele costume de bal. Curînd, însă, holurile spitalului au fost pline de cadavre care au fost băgate în saci de pînză, căci nu se găsiseră suficiente sicrie. În zilele următoare, şiruri nesfîrşite de dricuri aşteptau în faţa Cimitirului Père Lachaise. Îngrozită, lumea bună a Parisului şi-a încărcat toate bunurile de preţ în trăsuri şi a părăsit oraşul. Printre săraci a început să circule zvonul că boala nu era decît o otrăvire deliberată, zvon suficient spre a declanşa o „vînătoare de vrăjitoare”, în urma căreia şase persoane considerate suspecte au fost ucise, iar cadavrele lor mutilate şi tîrîte pe străzi.

Ororile provocate de holeră şi rumoarea ce-i preceda apariţia necesitau o acţiune hotărîtă din partea autorităţilor, iar extinderea lentă a bolii oferea suficient timp pentru asemenenea acţiune. Marea Britanie, urmată curînd de unele state germane, a fost prima ţară care a încercat centralizarea controlului „sănătăţii publice” şi a implementat norme sanitare obligatorii pentru toţi cetăţenii săi. De pildă, un departament special, care să se ocupe exclusiv cu problemele de sănătate, a fost înfiinţat în 1804, cînd asupra Londrei a planat ameninţarea unei „febre galbene”, adusă pe calea mării. Şi totuşi, departamentul a fost desfiinţat după doi ani, cînd pericolul trecuse, iar alte reguli nu au mai fost stipulate.

De altfel, dat fiind sistemul democratic specific britanic, guvernul nu avea, în practică, un control total asupra autorităţilor locale, cum se întîmpla, de pildă, în statele autocratice, precum Rusia ţaristă; guvernul

numit „bi“, care era foarte prețuit în China veche. În anale a rămas scris că în Perioada Statelor Combatante, unul dintre principii combatanți a dat 15 orașe în schimbul unui jad „bi“.

Jadul este foarte prezent în mitologia chineză. Împăratul Jad este cea mai înaltă și populară divinitate din Religia daoistă. Există 30 de divinități, care guvernează fiecare cîte una din sferele cerești. Împăratul Jad sălășluiește în cea mai înaltă sferă cerească și este izvorul Adevărului, precum Cerul este izvorul Luminii. Toate forțele Cerului și ale Pămîntului sînt concentrate în mîinile Împăratului Jad. O altă zeitate importantă din mitologia chineză este „Zeița Mamă a Vestului“, care trăiește în Munții de Jad. În mitologia chineză există, de asemenea, un Iepure de Jad, care bate tot timpul în piuă leacul nemuririi. Alături de Zeița Lunii, Chang E, Iepurele de Jad este simbolul lunii. Roverul, trimis de savanții chinezi pentru a explora luna, se numește „Iepurele de Jad“. Unul dintre cele mai prețioase jaduri este jadul de Huotang. Este denumit astfel după rîul Huotang din provincia Xinjiang – Provincia Autonomă Uigură – din adîncul căreia se extrage.

Bambusul (1)

Bambusul este un simbol solar, aparținînd principiului masculin Yang. Este nelipsit din universul afectiv al chinezului, ca emblemă a tot ceea ce este autohton. Fiindcă se îndoaie, dar nu se rupe, bambusul simbolizează înțelepciunea și cinstea nealterată a omului, indiferent de vicisitudinile în care s-ar afla. Este un simbol complex prin virtuțile lui funcționale, ca și prin aspectul mîndru și delicat; bambusul semnifică perfecțiunea.

Este o plantă exotică arborescentă, specifică sudului Chinei. Crește foarte repede și este apreciat pentru flexibilitatea sa, pentru păstrarea culorii verzi în anotimpul rece și pentru aerul lui elegant. Tulpina sa este lemnoasă, cu noduri și goală pe dinăuntru. Există 1.200 de specii și 80 de genuri de bambus, cultivate în China. Este utilizat ca lemn de construcție pentru case, materie primă pentru mobilă, ustensile casnice, obiecte de uz cotidian, vargă pentru undiță etc. Este folosit pentru confecționarea de instrumente muzicale, de exemplu fluiere. Printre alte utilizări, în vechime, înainte de inventarea hîrtiei – în anul 105 d.Chr. –

nu putea decît să-şi exercite influenţa asupra acestor autorităţi, acolo unde ele existau. Iar singurele autorităţi, în majoritatea comitatelor britanice, erau primarii şi judecătorii de pace, a căror datorie principală era de a veghea ca legile regatului să fie aplicate. Sistemul data din timpul Elisabetei I şi de-a lungul secolelor devenise atît de descentralizat încît, practic, fiecare comună se guverna singură, după legile şi cutumele pe care le credea de cuviinţă.

Către sfîrşitul anului 1830, cînd devenea tot mai clar faptul că Marea Britanie avea să fie ameninţată de holeră, puţini oameni au înţeles să folosească cum se cuvine puţinul timp preţios rămas pînă la declanşarea epidemiei. În ianuarie 1831, Charles Greville, secretarul Consiliului de Coroană, i-a cerut doctorului Walker din Sankt Petersburg să-i facă o descriere a epidemiei ce afecta atunci nordul Rusiei. Probabil că Walker părăsise oraşul, deoarece el nu a răspuns solicitării decît în martie şi atunci a apelat la mărturiile unor oameni din zonele afectate. Holera a atins ţărmurile vestice ale Balticii la începutul verii şi, pe 17 iunie, Greville i-a trimis pe doctorii William Russell şi David Barry să investigheze fenomenul şi să prezinte un raport detaliat asupra lui. Patru zile mai tîrziu, guvernul a decis înfiinţarea unei Comisii Centrale pentru Sănătate, sub egida Consiliului de Coroană.

Cu toate aceste masuri, autorităţile au săvîrşit o greşeală gravă, introducînd în Comisie personalităţi marcante ale medicinei britanice, dar care nu aveau decît cunoştiinţe limitate în privinţa holerei, în loc de a aştepta întoarcerea lui Barry şi Russell sau de a numi medici ai Companiei Indiilor de Est, care se confruntaseră deja cu temuta boală. Comisia s-a întrunit aproape zilnic, de pe 21 iunie pînă pe 11 noiembrie 1831, pregătind „adoptarea acelor legi şi regulamente pe care le vor considera

plăcuțele de bambus se utilizau ca suport pentru scriere. Mugurii și ramurile fragede, precum și semințele, sînt comestibile, constituind unul dintre ingredientele bucătăriei chineze. Acesta constituie, de asemenea, alimentul de bază al urșilor Panda. Mugurii și ramurile fragede sînt foarte nutritive, conțin proteine, minerale, vitamine. Bambusul poate ține loc de carne, legume, pîine.

Bambusul este considerat lemnul vieții lungi și simbolul spiritului drept. Cum am menționat, bambusul constituie o emblemă a autohtonului, a specificului național chinez. De asemenea, am menționat că, deoarece se îndoaie fără să se rupă, bambusul simbolizează înțelepciunea și cinstea omului, indiferent la ce îl supune viața. În infinite variante, fie ca pîlc de arbori, fie ca ramuri, bambusul este motivul preferat al picturii chineze tradiționale monocrome. Bambusul, prunul și pinul sînt cunoscuți sub numele de „Cei 3 prieteni nedespărțiți“, fiind reprezentați împreună în pictura tradițională, ca simbol al luptei cu gerul. Bambusul și pinul rămîn mereu verzi, iar prunul li se alătură prin înverzirea sa timpurie. Unul dintre soiurile cele mai rare și de preț de bambus este bambusul pătrat. Un alt soi de bambus este bambusul bălțat, numit și bambusul cu picățele. Potrivit legendei, acest din urmă soi a apărut atunci cînd soția împăratului legendar Shun, numită E Huang, și-a plîns soțul mort, pe malul Rîului Xiang. Lacrimile ei au căzut pe arbuștii de bambus și au lăsat pete mari pe tulpinile lor. De atunci, în sudul Chinei crește bambusul bălțat/ bambusul cu picățele

„Doamna de bambus“ este un tip de căpătîi/pernă tradițională chineză. Se confecționează din bambus – împletită din ramuri sau cioplită din tulpină. Are mai mult de un metru lungime, formă cilindrică, iar suprafața este prevăzută cu multe orificii pentru aerare/ răcorire. Este, de fapt, un obiect ingenios, utilizat în timpul caniculei. Se așează în pat, pentru ca aerul să străbată orificiile și să răcorească atmosfera camerei. Tot pentru atenuarea zăpușelii, se ține în brațe în timpul somnului. „Doamna de bambus“ simbolizează liniștea căminului, fericirea și viața lungă. Este un simbol lunar, parținînd principiului feminin Yin.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

necesare în lupta împotriva epidemiei”. Consiliul de Coroană a primit primul raport din partea Comisiei pe 29 iunie. Acest document are o importanţă istorică, întrucît este primul act menit să coordoneze măsurile luate de autorităţile locale din Marea Britanie, dar valoarea sa era pur teoretică, de vreme ce la momentul respectiv, nici un membru al Comisiei nu se confruntase cu un caz de holeră.

Comisia a avizat înfiinţarea de Comitete de Sănătate Publică, reunind doctori, clerici şi oameni de vază ai comunităţilor locale, care urmau sa ţină o legătură permanentă cu „cartierul general”, aflat la Londra. Membrii comisiei londoneze au trasat, de asemenea, cîteva directive de interes general, arătînd cum trebuie să fie trataţi bolnavii de holeră şi persoanele ce vin în contact eu ei, promiţînd instrucţiuni mai detaliate, precum şi o descriere a bolii, în perioada imediat următoare. Pe 3 septembrie, ziarul The Lancet a publicat un anunţ asupra planului de măsuri guvernamentale, plan atacat violent de editorul Thomas Wackley.

Pe 12 octombrie, pericolul a devenit acut, odată cu apariţia holerei la Hamburg, port cu care negustorii englezi întreţineau importante relaţii comerciale. Legile şi regulamentele privind holera, ca şi o descriere a simptomelor bolii, au fost publicate pe 20 octombrie în Marea Britanie şi, peste doar o săptămînă, chirurgul militar James Kell raporta primul caz mortal de holeră pe pămînt englez, înregistrat Ia Sunderland. Alte patru decese au fost semnalate pînă la sfîrşitul lunii. Ministrul răspunzător cu afacerile interne a emis un ordin prin care regulamentele tipărite pe 20 octombrie au intrat imediat în vigoare.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT M ICHAEL B IDDISS

Bolile și Istoria (5)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Propagandiştii de la televizor –nişte jerpelituri

În romanul ,,Moromeții” apare un personaj pe nume Bilă, și e de mirare că Stere Gulea nu l-a remarcat în filmele sale, fixîndu-l măcar în cîteva prim-planuri, cînd se adresa unora:

– Cu lăcrămi în ochi îți spun!...

Acest Bilă nu știa carte, dar umbla, ca boierii, în costum negru și avea două creioane în buzunarul de sus, să se știe că era membru ARLUS și ținea legătura cu Uniunea Sovietică. El nu era nimic la primăria din Siliștea-Gumești, adică nu primea leafă, motiv pentru consăteni să nu-l bage în seamă. Avea trei pogoane pe care le munceau muierea și copiii, dar el nu, fiindcă făcea politică și era sub demnitatea lui să dea cu sapa. Drept urmare, era nelipsit din primărie și îi plăcea să se bage în seamă cu tovarășii de la raion, care tot veneau în sat, să înființeze o gospodărie colectivă. Doar cînd era vorba de vreo treabă neplăcută, cum ar fi, bunăoară, să anunțe vreo muiere că tocmai i-a căzut bărbatul din tren și a murit, pe cine să trimită primarul? Pe Bilă, că tot ardea gazul pe acolo. Sau că Florea lui Troscot a fost găsit că mai are de dat cîteva sute de kg la floarea-soarelui. Tot pe Bilă.

– Cu lăcrămi în ochi îți spun, Floreo... Du-te și achită-ți dărili, se înființa el la poarta ăluia, mîndru de misia primită.

Așa stînd lucrurile, ori de cîte ori îl văd pe Bogdan Chirieac la televizor, prezent, uneori, și la cîte două posturi deodată, îmi fac o cruce mare și zic, uite, Domnule, ubicuitatea chiar există! Și chiar există, căci îl tot aud spunînd, rîrîit și sigur pe dumnealui: ,,Cu toată dgagostea!” sau ,,Ți-o declag cu subiect și pgedicat!” sau, după caz: ,,E de noaptea minții!”, expresii care, folosite pînă la exasperare, ajung să agaseze, iar tipul să devină enervant, dacă nu chiar ridicol. Ba chiar lasă impresia că l-a părăsit chiar simțul ridicolului. Nu mai e pe vremea cînd, la ordinul lui Hrebe, se înhăitase cu CT Popescu și îl rezolvaseră pe Dumitru Tinu. Cel puțin așa se zvonise prin tîrg în iarna aceea memorabilă. Sau cînd, într-o altă iarnă, împreună cu Lucian Mîndruță, se deplasase la Predeal, să-l felicite pe Adrian Năstase cu ocazia Crăciunului. Brazi, liniște, miros de sarmale și Horia Alexandrescu rînind zăpada împrejurul fostei Vile a lui Ceaușescu...

– Ce previziuni acogdați cabinetului Năstase în anul cage vine?, și-a început atacul Chirieac.

Și Bombo, care nu știa ce să creadă, că nu era lipsit de simțul ridicolului, se tot întreba: ,,Mă, nene, ăștia ori sînt idioți, ori cred că pot să-și bată joc de mine...”. Și fiindcă doamna Dana îl tot înghiontea pe la spate, Bombo a luat-o otova: Hau! Hau! Că democrație și că UE, că boul-bălții, fiindcă îi plăceau teribil limbile calde și mătăsoase și dorea să prelungească deliciile momentului...

Sau cînd tot repetase la televizor că el fusese și rămăsese un vajnic și neînfricat comunist, ceea ce, desigur, în limitele democrației pluripartiditiste, nu era o rușine. Era doar o fractură de logică sau, dacă o luăm altfel, o contradicție în termeni, întrucît dumnealui e multimilionar, are vile și limuzine, călătorește frecvent prin lume, iar comuniștilor, cum spunea și Marx, le e dragă mireasma sărăciei și a modestiei. Comuniștilor și călugărilor.

Pe Bogdan Chirieac l-a încondeiat foarte bine, în memoriile sale, și Cristian Sima, spre neștearsă amintire.

Și zice brockerul fugar Cristian Sima că Hipopotamul, o vreme, omul lui Bombo, este, de fapt, un profitor sub toate regimurile, mai puțin sub Băsescu, care nu-l avea la mațe. La alegerile din anul 2000, el a făcut legătura (nu cu ARLUS), ci între partide și multinaționalele care începuseră să prindă rădăcini în România. Astfel, a primit 1,5 milioane de

dolari de la firma ,,Ericson”, să-i împartă la partidele mai importante. Cea mai mare parte i-a dat-o PDSR-ului, dar nu i-a uitat nici pe Stolojan și Isărescu, deși n-aveau șanse. Lui Vadim nu i-a dat nimic. Deține agenția ,,DC News”. Într-o seară, petrecea la ,,Doi cocoși” și se lăuda că va scrie împotriva fraților Micula. Dar, prinzînd de veste, unul dintre frați a venit la Chirieac și i-a strecurat 10.000 de dolari. Chirieac a sunat-o pe Lelia Munteanu la redacție: ,,Cu toată dgagostea, opgește atacugile împotgiva Miculilor. Dag, dă-le dgumul peste o lună. O să dăm vina pe nebunul CTP și poate mai ciupim ceva de la escgocii ăștia”. Este nelipsit de la televizor, unde își dă cu părerea în diferite chestiuni, mai cu seamă în cele de politică externă. Odată, la sfîrșitul unei emisiuni, un gazetar mai tînăr i-a șoptit veninos: ,,Am făcut unele cercetări la CNSAS și am descoperit că ați fost securist...”. Și el a răspuns: ,,Eu, secugist? Doamne fegește!”. Dar, se tot laudă cu gradul de colonel, pe care Băsescu i l-a ridicat vremelnic. Cum o fi ajuns, Doamne, colonel?, că și eu m-am la lăsat la vatră sublocotenent în rezervă, și nimeni nu mi-a mai dat nici măcar vreo steluță. L-a recăpătat, iar acum nu se poate să nu fie general, dar nu de cavalerie.

N-a fost eveniment mai acătării, n-a fost campanie la nivel național sau internațional fără ca omul nostru să nu fie chemat la televizor, ca să-și dea cu părerea! De fapt, să producă agitație în vreo chestiune agreată de Putere, dacă te vedeau pe tine, Moromete, și pe Cocoșilă, veneau și ceilalți la întrunire... Creator și propagator de curente de opinie, creator de atmosferă, ca prin anii ’50, cînd cu colectivizarea...

Cînd a fost cu Covidul, l-am văzu și la Gâdea, și la Ciutacu, și la TVR, jurîndu-se, cu lăcrămi în ochi, că s-a vaccinat. Dacă ne-am lua după minciunile lui, e plin de vaccinuri Chirieac, a băgat cîteva vedre în el, de-aia s-a făcut cît un hipopotam. El, și Iohannis, și Pieleanu, și Pătraru, și Cartianu. Ba chiar și Alexandreasca.

Acum, Babette a încins sabia, și-a pus gradele și decorațiile, a încălecat și a plecat la război împotriva lui Putin. Dar nu în linia întîi, ci mobilizat pe loc, pe la toate televiziunile. Îi dorim să se întoarcă mareșal, sub scut.

Privitor la sondagiul (sondagistul?) Marius Pieleanu și sondajele sale, parcă-l aud pe bietul tata: ,,Brava lui, că e băiat deștept și le ia banii proștilor! Tu de ce nu faci la fel? Să-ți spun eu de ce: fiindcă nu te duce mintea, d-aia!”. Altfel, de cîte ori îl văd la televizor pe Pouleanu ăsta, cu căpățîna aia cît o butelie de aragaz și vocea strepezită, îmi aduc aminte de o întîmplare de pe la începutul anilor ’90. Eram în plină campanie pentru alegerea de primari în București. PRM avea un candidat redutabil, generalul de Poliție Nicolae Nițu, supranumit Tata Nițu, căruia Vadim îi născocise și un slogan de campanie inspirat: ,,Un general pentru generală”. A urmat tămbălăul: întruniri și mitinguri electorale, apariții la TVR și articole în presă, cutare-cutare. Tot atunci, lui Vadim îi venise ideea unei gazete-pistol, nu mai știu cum se numea, care să funcționeze doar cît

ținea campania. Și, pe dată, ne-a însărcinat cu misiunea asta pe cei cîțiva care eram pe lîngă el: prozatorul Ion Iuga, poetul Ion Segărceanu, sociologul Florian Popa-Micșan și Irina Someșan, șefa corectoarelor de la ,,România Mare”, pe unde o mai fi și ce-o mai învîrti? Ne-a dat mînă liberă să pritocim gazeta și, la treabă, fraților! Cea mai grea sarcină, alcătuirea unui sondaj zilnic, precum Buletinul Meteo, mi-a revenit mie, ghinionistul ghinioniștilor! Anterior, cînd fusese vorba să alcătuim un Horoscop, tot pe mine căzuse năpasta. Vadim zisese că el n-are nici o vină, fiindcă eu ridicasem mîna, dar, de fapt, mă apărasem de o muscă. Bine, zic, fac Sondajul, dar îl fac acasă. Încing telefonul și îl fac. Bine, fă-l! Ce să mai: totul mergea uns. Tata Nițu ajunsese la 95% din sufragii și tindea să mai crească. Întrebările le ciupisem din Caragiale și Iaroslav Hașek, DD Pătrășcanu, Gh. Brăescu și Băieșu. De fapt, transpiram în berăria de lîngă stația de metrou ,,Șincai”, la concurență, peste veac, cu mai celebrul gazetar Guvidi. Nu știam că te pricepi, m-a bătut pe umăr Vadim și mi-a făcut cu ochiul. Sondajul a ținut cît a ținut campania electorală și a murit odată cu speranțele noastre că Tata Nițu va face vreo brînză.

Treaba cu Horoscopul, plasat în Revista ,,Politica”, abia înființată, ar fi ținut mult și bine, dar m-a pus dracul să o dau pe miștocăreală cu previziunea: ,,La noapte, dacă veți visa șoșoni, mîine o veți vedea pe Margareta Pîslaru în troleibuzul 87”.

Mai țin minte, de parcă ar fi fost ieri, o scenă petrecută la TVR cu toți cei aproape 40 de candidați la Primăria Capitalei. Am uitat ce-și propusese Tata Nițu să realizeze în mandatul său. Însă, întrebat ce gînduri îi dau tîrcoale în legătură cu urgențele din oraș, scriitorul Mircea Micu, reprezentant al PUNR, condus de Ghiță Funar la Cluj, i-a înnebunit pe toți cu răspunsul său. Doamnă moderatoare, a zis el, eu sînt poet și prozator și habar n-am de chestiunile edilitare. Eu, și dacă vreau să schimb o siguranță, ard lumina în tot orașul. Dar, în schimb, am să mă înconjur numai cu specialiști: ingineri, arhitecți, economiști, doctori și avocați. Și avînd decizia politică, am să le dau ordine la toți ce să facă, precum Ceaușescu. Iar cine e hoț sau greșește, l-am belit!

PAUL SUDITU

Să rîdem cu ei

 ,,...un peisaj pe care nu-l cunoștea în întregime și pe care îl căuta cu brațele inimii sale” (E. Roblès).

 ,,Vase cu miile, unelte, obiecte de artă, complexe arhitectonice așteaptă să fie publicate” (P. Faure).

 ,,Căci iată acest ou în fața ta. El evoluează din aproape în aproape și există o logică a oului” (A. de Saint-Exupéry).

 ,,Dar puțin mă interesează a perpetua specia, dacă ea nu transportă bagaj” (A. de Saint-Exupéry).

 ,,Cu toate tatuajele ce-l desfigurau, era un canibal curățel și destul de simpatic” (H. Melville).

 ,,Într-adevăr, sfîrșitul vieții lor e de multe ori la înălțime, dar asta din cauza spînzurătorii” (H. Melville).

 ,,Și astfel partidele guelt și ghibelin au luat ființă în Germania din pricina unei cățele, iar în Italia din pricina unei femei” (J. Lucas-Dubreton).

 ,,Lorzii Spirituali nu au nimic de spus, iar Camera Comunelor nu are nimic de spus și o spune răspicat” (O. Wilde).

 ,,Există pe lume cîteva lucruri care rămîn neschimbate: Statuia Libertății, Oceanul Pacific, norocul meu la curse și domnișoara Digby” (P. Chambers).

 ,,Dacă un cal se laudă, zicînd Sînt un cal frumos, poate fi îngăduit” (Epictet).

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Românii şi ,,iarba diavolului”

Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începînd cu Secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspîndit la sfîrșitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începînd cu Secolul al XIX-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.

Legenda tutunului

Fumatul era în trecut considerat – ca și astăzi, de altfel – un mare păcat de către biserică. Chiar și în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoșii erau reprezentați fumînd: ,,Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă pînă în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea și desfătarea celor drepți, munca și pedepsirea celor păcătoși. Pe acest tablou am observat că între mulți alți păcătoși din iad se află și un om zugrăvit cu o lulea mai cît o ulсiсă în dinți, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roșii ca para focului, cu coarne și cu coadă ca la vite, îi vîră o suliță mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu sulițele. Amară pedeapsă!” (cf. Simion Florin Marian, articolul ,,Botanica poporală română”, publicat în ,,Albina Carpaților”, numărul din 31 iulie 1879).

Legendele românilor atribuie diavolilor răspîndirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc și „iarba dracului” sau ,,buruiana diavolului”. Iată una dintre aceste legende: ,,Doi draci au voit odată să ia de soție pe fata unui boier, însă preotul n-a voit să-i cunune cu dînsa. Supărîndu-se dracul cel mai mare că nu-și poate împlini dorința, se duse și se spînzură de un plop. Acesta însă s-a clătinat odată bine și a svîrlit pe drac cine știe unde, de s-a prefăcut în sălitră și pulbere cînd a picat la pămînt. Dracul cel mai tînăr, care era de față, văzînd aceasta, se-nspăimîntă și alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dînșii ceea ce a pățit fîrtatul său. Atunci Scaraoțchi, mai marele dracilor, a spus:

Lumea regilor şi culisele ei

- Stați, că eu am mai mult folos din el, decît din voi! Și după ce rosti cuvintele acestea, ieși din iad și se porni spre dracul cel mort, unde află o mulțime de tutun crescut din trupul lui. Văzînd aceasta, Scaraoțchi s-a întors înapoi în iad și a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimiși n-așteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată și pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas și a face scăldători dintr-însul spre vindecarea feluritelor boli și îndemnînd pe toți oamenii să facă și ei așa.

Oamenii, ca oamenii, nemaicugetînd mult, făcură și ei ce i-au învățat dracii. În curînd s-a înmulțit tutunul și, după ce s-au făcut lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma și din lulele. Prin acești draci s-a lățit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, și acum a făcut Scaraoțchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze și din țigare, ca mai lesne să-și poată strica pieptul și să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dînsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoțchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura și să-l tragă pe nas, ci să fumeze și cu urechile, ca să înnebunească de cap și să facă mai multe păcate, că așa-i place lui Scaraoțchi” (cf. Simion Florin Marian, ,,Botanica poporală română”, publicat în ,,Albina Carpaţilor”, numărul din 31 iulie 1879).

Pîca – zeitatea tutunului

Românii au imaginat chiar și o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pîca sau Pafa și era descrisă ca fiind „o babă bătrînă cît lumea, neagră și urîtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca rășchitoarele, cu nasul lung și încîrligat, cu ochii umflați ca de capră înecată, cu colți în gură ca ai mistrețului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă și îmbîrligată, c-o lulea sau pipă mare în dinți. Pe berigățile gîtlejului și pe nările nasului ieșindu-i flacără de foc, fum negru și o duhoare de tutun. S-a scremut iadul și a născut-o pe dînsa. Și deodată cu dînsa a ieșit din adîncul iadului și un fel de fum care a prins a răspîndi în lume boală și moarte” (Petre E. Mihăescu, ,,Tutunul în trecutul Țării Românești”, 1931).

Secui din Transilvania trăgînd din lulea

Tutunul ca medicament

Astăzi cunoaștem efectele consumului de tutun asupra sănătății și știm că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnăvire și de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna așa. Secole la rîndul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezîndu-se că tutunul grăbește nașterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menționa în articolul publicat în anul 1879 cîteva dintre întrebuințările tutunului la români: ,,Tutunul se întrebuințează și ca medicament. Așa, cei ce au giunghiuri ung frunze de tutun cu miere şi, presărîndu-le cu piper pisat, se leagă cu dînsele la locul unde-i junghie și spun că îndată le-ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au «sochote». Cu smoală de tutun luată din ciubuce şi lulele, omorau unii români tot felul de șerpi”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

De ce regele nu are voie să fie prea înțelept (5) Și de ce stă Regele pe tron? (1)

Un unghi de vedere foarte îngust, tinere, îmi răspunse Lord Sudeley. În realitate, istoria recentă arată că tocmai monarhii presupus înzestraţi au făcut mult rău. În vreme ce lucrarea monarhilor mai modeşti a fost adesea binefăcătoare. Dumneavoastră, ca german, ar trebui să vă fie cît se poate de evident! Gîndiţi-vă la Frederic cel Mare al vostru! Coresponda cu Voltaire, era departe de a fi lipsit de sensibilitate artistică – dar şi-a înjumătăţit poporul, prin războaiele sale infernale. Sau să îi luăm pe Frederic al III-lea al Prusiei şi pe soţia sa, Vicky. Oameni fără îndoială neobişnuit de înţelepţi şi de progresişti, pentru poziţia lor, dar tocmai asta i-a împins să-1 chinuiască dincolo de limite pe fiul lor, viitorul Wilhelm al Il-lea, din cauză că nu corespundea, spiritual sau fizic, înaltelor lor aşteptări. Rezultatul se cunoaşte: un împărat german prizonier între complexe de inferioritate şi megalomanie, care şi-a călăuzit imperiul nu spre o epocă de splendoare, cum şi-a dorit înţeleapta sa mamă, ci direct spre un război mondial urmat de prăbuşirea monarhiei.

Există însă şi cazuri de demenţă, care îl pun pe monarh în situaţia de a nu putea conduce. Ce s­a întîmplat cu George al III-lea?

Un exemplu foarte bun. Dezinteresul regilor din dinastia Hanovra faţă de domnie a făcut absolut necesară crearea funcţiei de prim-ministru şi a produs

în Germania acea timpurie întărire a Parlamentului, unică în istorie. Orice democrat ar trebui să-i poarte recunoştinţă veşnică lui George al III-lea. Apoi, chiar dacă George al III-lea a suferit poate, vremelnic, de instabilitate mentală, şi nici în admiraţia ştiinţei nu a fost vreodată, sprijinul său financiar le-a permis marilor astronomi ai timpului să facă cercetări epocale. Şi, chiar dacă nu a fost deloc vreun învăţat, a adunat cea mai mare şi mai importantă colecţie de cărţi a secolului său. Mergeţi la British Museum şi vedeţi acolo King’s Library! George al III-lea nu a fost, cu siguranţă, nici un admirator al artelor, dar el a înfiinţat renumita Royal Academy of Arts din Londra.

Şi atunci, prin ce se distinge un bun monarh, dacă nu prin înţelepciune şi clarviziune?

Un bun monarh trebuie să binevoiască să se conformeze obligaţiilor ceremoniale ale demnităţii sale, să-şi accepte destinul de figură simbolică şi să nu se amestece în treburile statului. Un rege există pentru a fi venerat şi pentru a întruchipa identitatea statului, şi nu ca să guverneze. Un Napoleon, care s-a preocupat în fiecare zi de repertoriul Teatrului din Lyon, de programa subofiţerilor săi şi de construcţia de drumuri în Spania, nu a fost un rege autentic.

Mi-am luat bun-rămas de la Lord Sudeley înţelegînd limpede, spre surprinderea mea, că există un singur răspuns rezonabil la întrebarea dacă un rege ar trebui să fie înţelept: Nu! Ca să citez cuvintele sale: „Prea multă minte îl va ispiti pe rege doar să nu asculte de nimeni şi să se amestece în politică sau, văzînd că nu este în stare, să cadă pradă melancoliei“. Astfel, chestiunea rămîne lămurită.

În perioada studiilor sale la Oxford, Lord Sudeley a făcut o călătorie în Maroc, unde a fost primit de regele Hassan al II-lea. Tînărul i-a lăsat o bună impresie suveranului, care i-a oferit slujba de pedagog al urmaşului său la tron, prinţul Mohammed. Dar Merlin Sudeley a refuzat, preferînd să-şi continue studiile. O decizie absolut de neînţeles pentru mine. Ce perspectivă, să poţi educa un viitor monarh! Să ai ocazia unei infime influenţe asupra mersului istoriei! Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, atunci mi-aş dori să fiu profesor particular la o curte regală!

Ştiu şi cîteva istorioare, potrivite de spus la culcare. I-aş povesti fiului regelui despre tronuri. Despre cum vechii egipteni adorau tronul însuşi, ca pe o zeitate, cum romanii băteau pe monede imaginea scaunului imperial gol, care emana o enormă forţă sugestivă, tocmai pentru că era gol, cum „scaunul primejdios“ cel gol juca un rol important şi în saga lui Arthur: pe el nu se putea aşeza, fără să fie pedepsit apoi, decît eroul care ajungea la Graal, ucigîndu-i, în schimb, pe toţi ceilalţi nechemaţi. I-aş povesti cum împăratul din Byzanţ se aşeza în zilele obişnuite pe partea dreaptă a tronului, dar în zilele de sărbătoare pe cea stîngă, cedînd cu umilinţă locul de cinste din dreapta, cuvenit Celui Mai Mare, Celui Nevăzut, Dumnezeului său. I-aş putea povesti despre tronul regilor danezi, făcut, se spune, din fildeş de unicorn. Dar i-aş mai povesti şi că regii nu aveau nevoie de fast în vremurile cavalereşti, ca să-şi impresioneze poporul. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Pelișor – ,,casa de vis” a Reginei Maria, locul care îi adăpostește inima

(urmare din pag. 1)

Stilul arhitectonic al noii reședințe e diferit de cel al Peleșului – neorenaștere germană – avînd forme mult mai regulate față de cele ascuțite ale Castelului lui Carol I, fațada, cu o compoziție fragmentată, remarcînduse prin abundența lemnului sculptat. Castelul Pelișor este parte integrantă a vastului ansamblu arhitectonic creat de Regele Carol I pe valea pîrîului Peleș, care mai cuprinde Castelul Peleș împreună cu Castelul Foișor, Casa Cavalerilor, Economatul, Casa Corpului de Gardă, Vila Șipot.

Edificiul a fost dat în folosință pe 24 mai 1903 după cum stă mărturie actul inaugural al castelului, pictat de Maria pe un pergament: ,,Noi, Carol I, Rege al României, clădit­am această casă alăturea de falnicul castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvîntarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă, primit­am această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat­am cu ai noştri copii, Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mîntuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37­lea, în ziua de 24 maiu. Dat­i­am nume, Pelişor”. La sărbătoare au fost prezenţi, alături de monarhi şi principii moștenitori, arhimandritul Nifon, ofiţeri superiori ai Armatei române, personalităţi din lumea politică şi culturală, dar şi numeroşi localnici.

Cuplul princiar a locuit permanent acolo, tînăra prințesă neagreînd prea mult Peleșul. ,,Nando și cu mine ne bucurăm mult cu gîndul că vom avea casă numai a noastră. Castelul Peleș, reședința de vară a unchiului, era o clădire măreață, prea falnică pentru o locuință de vară. Ca și palatele din București, Peleșul avea ceva din însușirile unei cuști. În dragostea lui pentru stilul Altdeustch, stil atît de iubit în țara lui natală, regele Carol încărcase cu prea multe ornamente reședința regală, pusese peste tot vitralii în culori întunecate care te opreau să privești natura de afară: fiecare colț era greoi sculptat, greoi drapat, greoi tapetat. Erau unele tablouri vechi, splendide, însă așezate în camere și coridoare atît de întunecoase încît abia se vedeau, iar tot ce era de adevărată valoare ca mobilier era înecat în impresia covîrșitoare de «prea mult», care aproape te amețea”. De aceea Peleșul cel mic se deosebește de cel mare prin lipsa bogatelor decorațiuni din lemn marchetat, care fac farmecul reședinței lui Carol I, camerele sale,

decorate după gusturile prințesei Maria, fiind mult mai degajate și aerisite. Pentru decorația interioară, au fost alese materiale altele decît lemnul: marmură de Rușchița, stuc aurit. Camerele nu au somptuozitatea saloanelor de la Peleș. Arhitectul şef al castelului Pelişor, cehul Karel Liman, respectă cerinţele comanditarului pentru arhitectura exterioară, cu elemente germane „Fachwerk“, dar adaugă şi elemente româneşti, ce dau clădirii o notă veselă: cele două turnuri acoperite cu olane de gresie colorată, aidoma turlelor de biserici din Bucovina. De asemenea, Karel Liman a folosit, alături de elemente Art-Nouveau, elemente româneşti: ocniţe specifice Văii Prahovei, divizarea spaţiului prin folosirea elementelor brâncoveneşti și byzantine, amplificarea funcționalităţii prin compartimentarea spaţiului în plan orizontal.

Căsuţa din copaci a Reginei Maria, ,,predecesoarea” Pelişorului Încă dinainte de construcţia Pelişorului, în 1897, viitoarea Regină Maria a construit în apropierea Peleşului o căsuţă în copaci, unul din visele copilăriei sale. Regina Maria relatează în amănunt în „Povestea vieţii mele“ dezvoltarea acestui proiect din tinereţea sa: ,,Dragostea mea de născociri originale şi fărîma de fire copilărească ce păstrasem în fiinţa mea mă împinseră să-mi clădesc o colibă mică şi nostimă, sus, în frunzişul unor pomi. Această idee hazlie îl încîntă pe Lecomte du Nouÿ, arhitectul Unchiului; aşadar, îmi desenă o căsuţă drăgălaşă şi originală care trebuia proptită sus în aer, între nişte brazi uriaşi. Îşi poate cineva închipui ce farmec avea pentru copiii mei această casă ca din basme?”. Însuşi regele Carol I aprecia în mod deosebit această casă de basm a principesei care, din nefericire, la puţină vreme după război, a fost doborîtă de o furtună puternică. „Iar eu, nemaifiind tînăra şi zvăpăiata prinţesă a cărei educare o luase în mînă Unchiul, nu l-am clădit a doua oară. Tout passe… ”, a scris despre sfîrşitul căsuţei suverana României.

Decorarea Pelișorului –un proces minuțios

Castelul Pelișor are 99 camere, iar decorarea acestora, pentru a fi o reședință princiară, poartă amprenta personalității puternice a viitoarei Regine Maria. Romantică, misterioasă, îndrăzneață, promotoare a unei arte noi și insolite,

decorațiunile interioare, concepute de Regina Maria în diverse perioade, ilustrează crezul ei în materie de frumos. În testamentul său ,,Scrisoare adresată Țării și Poporului Român” aceasta spunea: ,,Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez“. Impresionează prin frumusețea lor unele interioare, începînd cu holul de onoare, decorat simplu și lambrisat cu casetoane din lemn de stejar care are un luminator împodobit cu vitralii. În 1928, pe pereții holului erau expuse o serie de tablouri: ,,Car cu boi” de Grigorescu, ,,Prințul Nicolae” de L. v. Zambusch, ,,Regina Maria” de Schwartz, la care se adaugă bustul regelui Carol I de Raffaello Romanelli.

Vizitarea castelului va începe cu holul de onoare, simplu și rafinat, decorat cu lambriuri de stejar. Aici veți admira un luminator împodobit cu vitralii. Biroul Regelui Ferdinand este solemn și impunător. Mobilierul acestuia este realizat în stilul neorenașterii germane, iar biroul din lemn de nuc iese în evidență, fiind placat cu trei panouri sculptate care înfățișează castelele Peleș, Pelișor și Foișor. Biroul Reginei Maria, ce se remarcă prin coloanele brâncovenești care îl definesc, este mobilat după dorința Reginei și decorat cu simbolurile sale preferate, crinul și crucea gamată. Dormitorul de aur este decorat tot după planurile și desenele Reginei avînd mobilă sculptată din lemn de tei aurit, cu decorațiuni de inspirație celtică și elemente zoomorfe byzantine, interpretate în maniera stilului Art-Nouveau. Camera de aur, denumită încăpereapivot a palatului, are pereți auriți, decorați cu frunze de ciulini, care îi erau dragi Reginei pentru că erau emblema orașului Nancy, capitala Art-Nouveau, dar și simbolul Scoției, țara natală a Mariei. Mobilierul de aici este decorat cu elemente celtice și byzantine, designul fiind întregit de iluminatorul de pe plafon, în forma unei cruci celtice. Capela integrată apartamentului Reginei Maria este placată cu marmură de Rușchiţa, fiind accesibilă printr-o arcadă cu coloane, aurită, ce poartă o inscripție emblematică. Lumina filtrată de vitraliile decorate cu antrelacuri oferă camerei o imagine fascinantă.

Cabinetul de lucru al regelui Ferdinand, decorat în stilul neorenașterii germane, are ca piesă de rezistență un birou din lemn de nuc, placat cu trei panouri sculptate, ce înfățișează castelele Peleș, Pelișor și Foișor. Pe pereți erau expuse 13 tablouri dintre care două pictate de Regina Maria: ,,Flori” și ,,Inaugurarea Pelișorului”. Salonul Reginei, mobilat în stil neoromânesc, se evidențiază printrun cabinet din lemn de tei sculptat, două sfeșnice din lemn sculptat și aurit, două covoare basarabene, două candele din argint și o fîntînă din marmură de Carrara. Dintre cele 12 tablouri din salon, unul aparținea lui Rafael Sanzio (,,Christ după pogorîre de pe cruce”) și altul de Rembrandt (,,Cap de bătrîn”). Dormitorul Mariei (Dormitorul de aur), mobilat cu piese realizate în 1909 de Atelierele de arte și meserii din Sinaia, se remarcă prin două mese sculptate în lemn de tei aurit, una de paltin, și o vitrină din lemn de nuc cu geamuri de cristal. În 1928 existau în cameră zece tablouri dintre care un El Greco (,,Christ se desparte de mama sa”) și un Antonello da Messina (,,Madona cu copilul”). Și în camera de toaletă a Reginei domină același mobilier din tei și paltin sculptat și aurit.

Ca și în celelalte palate și castele, Regina Maria și-a amenajat o capelă placată cu marmură albastră de Rușchița, cu intrarea în formă de arcadă, cu coloane, aurită. Vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtrează o lumină difuză conferă acestui spațiu o notă în plus de reculegere. Încăperea remarcabilă a castelului este Camera de aur, ai cărei pereți sînt decorați în stuc aurit. Mare iubitoare de artă, Regina Maria a strîns la Pelișor o valoroasă colecție de tablouri ale unor pictori iluștri: El Greco, Rafaello Sanzio, Rembrandt, Vittorio Carpaccio, Antonello da Messina, Fra Angelico, Francisco Zurbaran. La acestea se adaugă: 216 obiecte de

vitrină, 142 de covoare, 155 de țesături, 17 mobile și 25 de sculpturi, inventariate în martie 1948.

Castelul Pelișor a fost martorul unor scene pline de haz din viața Familiei Regale române, cum a fost de pildă dejunul pe care suveranii l-au dat în cinstea primului ministru bulgar Stamboliiski. Constantin Argetoianu relatează: „Stamboliiski era o namilă de om, unsuros, cu părul vîlvoi, cu labe de urangutan, cu unghii negre, îmbrăcat cu haine de confecții infecte (o redingotă neagră uzată și pantaloni prea scurți), o aparență mai bestiară rar se mai vedea. Mînca cu degetele, băga cuțitul în gură, își apuca furculița cu pumnul încleștat, ca un pumnal. Nu vorbea decît bulgărește, nu pricepea măcar o boacă în altă limbă și, deși se așeza doar pe o bucă, trosneau scaunele sub el… La masă la Pelișor bestia vorbea pe bulgărește, cu gura plină, din care îi mai cădeau și bucăți din măcinișul măselelor și mai curgea și sos de pătlăgele pe bărbie. Era o scîrbă, dar și un spectacol. Regele da din cap, Regina nu-l pierdea din ochi, noi toți petreceam ca la Moși, iar d-ra Stanciov făcea fețe-fețe. Vorbea pe bulgărește și Mișu traducea pe franțuzește, apoi din nou pe bulgărește răspunsurile suveranilor. La un moment dat, pe cînd rumega, namila a scîrțîit din scaun, s-a întors spre Regina Maria și a spus ceva. «Qu’ est-ce qu’il dit?» («Ce spune?») – a întrebat cu nerăbdare Regina. «Doamnă, Excelența Sa admiră prezența prințesei Mignon și felicită majestățile voastre pentru că aveți copii atît de frumoși» «Este foarte, foarte amabil, spuneți­i acest lucru» – a răspuns Regina. Mișu nu-și mai putea ține rîsul, dar s-a executat, cel puțin așa ni s-a părut nouă. După dejun m-a luat la o parte și mi-a dat versiunea exactă a întrebării și a răspunsului. «Mă – a gorăit Stamboliiski – ia întreabă pe baba (adică pe Regină) dacă ar vrea să o dea pe umflata (Mignon) de nevastă regelui nostru… Îmi place, ai ce cuprinde în palme». Răspunsul Reginei a fost interpretat astfel: «Baba socotește că umflata nu e de nasul vostru» Cel puțin așa a afirmat Mișu. Dar baba și umflata n-au fost niciodată la curent cu sentimentele și epitetele premierului bulgar. Cine știe, poate cu Boris umflata ar fi avut mai mult noroc decît a avut cu Alexandru Karagheorghevici”. Ca fapt divers, premierul bulgar va fi la scurt timp asasinat.

Neștiind de propunerea măgulitoare a premierului, prințesa Marioara (Mignon) se va logodi în același Pelișor cu regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei pe 9 ianuarie 1922. ,,Regele Iugoslaviei – își amintește Eugen Buchman, șeful cancelariei Palatului Cotroceni – este un om în vîrstă de vreo 33 de ani, de statură mijlocie, părul închis, ochii sinceri care privesc drept în față, culoarea pielei mai mult smeadă, tipul sîrbului așa de cunoscut la noi. Frumos nu-i, dar are prestanță și e foarte amabil cu toată lumea. Și-a petrecut tinerețea în Elveția și e un om cultivat”. La Pelișor a avut loc un dineu oficial, la care au asistat Familia Regală română, suita regelui Alexandru, prinții moștenitori ai Greciei, oameni politici români, între care premierul Take Ionescu, inițiatorul acestei căsătorii, prima dintr-o serie în urma căreia Regina Maria va deveni ,,soacra Balcanilor”. Regele Alexandru va avea un sfîrșit tragic, fiind asasinat la Marsilia, împreună cu ministrul de Externe al Franței, Louis Barhou, în 9 octombrie 1934.

La Peleșul cel mic, castelul de care își legaseră destinele, vor trece la cele veșnice Ferdinand și Maria. Edificiul va intra în posesia lui Carol al II-lea pînă în 1940, apoi în cea a regelui Mihai pînă în 1947, iar în 1948 a revenit administrației statului român, care îl va folosi drept centru de creație pentru scriitori și artiști. În 1990 a devenit muzeu, deschizîndu-și porțile trei ani mai tîrziu, cînd s-a terminat reamenajarea conform vremurilor frumoase de dinainte de 1947.

Traseul inimii Reginei Maria

În Salonul de Aur al Castelului Pelișor din Sinaia, într-o casetă de argint, se află inima Reginei Maria, personalitate de excepție a istoriei naționale, „străina venită de peste mări, care nu mai era străină. Era a lor”, cum scria, în memoriile sale, soția Regelui Ferdinand, referindu-se la dragostea cu care a fost îmbrățișată de către poporul român. Și pe care „îngerul păzitor al României” a oferit-o înapoi înzecit. Și-a dorit ca, după moartea ei, culoarea de doliu să fie violet, iar inima-i să-i fie scoasă din piept și să fie îngropată sub lespezi, la Stella Maris, în Balcicul pe care l-a adorat.

Caseta din argint aurit ornată cu pietre prețioase, care adăpostește inima îmbălsămată a Reginei, a fost depusă inițial, conform dorinței acesteia, în capela Stella Maris de la Balcic: ,,Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lîngă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atîţia au venit la inima mea încît moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-au fost mîndria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale, ci dimpotrivă, de pace şi de farmec cum a fost cînd eram în viaţă” (pasaj din testamentul Reginei Maria).

Caseta de argint a fost învelită cu un drapel dublu: pe o față era steagul României, pe cealaltă al Marii Britanii, simboluri ale statutului regal al Reginei Maria. Caseta, învelită în drapel, a fost introdusă, după dorința Reginei, într-o altă casetă din argint aurit, gravată și ornamentată cu pietre prețioase. Caseta, făcută la Paris de un celebru bijutier, cîntărea 7,573 kilograme și avea peste 3.000 de pietre prețioase.

Regele Carol al II-lea şi fiul acestuia, Regele Mihai, au îndeplinit dorinţa Reginei: după ce inițial a fost depusă la Mînăstirea Cotroceni, în luna octombrie a anului 1938 inima Reginei fost transportată de la Constanţa la reşedinţa din Balcic, cu distrugătorul ,,Regina Maria” și a fost depusă cu toate onorurile în capela Stella Maris, biserica pe care cea numită de popor ,,Mama Regina” clădit-o în Balcic, la marginea mării. Tunurile distrugătorului ,,Regina Maria” au tras atunci 21 de salve, iar gorniştii companiei de marină au sunat stingerea.

Doi ani mai tîrziu, după ce Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, inima Reginei a fost adusă la Bran, al doilea loc de suflet al acesteia. Principesa Ileana a ridicat în

anul 1940, pe un teren al Castelului Bran, o micuţă capelă, copie fidelă a Stellei Maris din Balcic. Aici a fost depusă în anul 1941 caseta cu inima Reginei Maria. Capela numită ,,Inima Reginei Maria” a fost pictată de către pictorul Arthur Verona și a fost sfințită de părintele Arsenie Boca, de la Mînăstirea Brâncoveanu din Sîmbăta de Sus. Pînă la finalizarea capelei ce se dorea a fi similară celei de la Balcic, inima Reginei Maria a fost depusă într-o stîncă, în apropiere de Castelul Bran. Din păcate nici în micuța capelă din Bran inima Reginei Maria nu a reușit să își găsească liniștea. În 5 iulie 1968, activiști comuniști au deschis cu răngile sarcofagul care ascundea caseta cu inima Reginei. Aceasta a fost depusă în casa de bani a Muzeului Castelului Bran.

De la caseta de argint, la cutia de plastic

Trei ani mai tîrziu, caseta, pe motiv de siguranță, a fost transferată la Muzeul Național de Istorie a României și a fost deschisă. În ea se găsea o altă casetă, mai mică, octogonală, de argint. Și aceasta a fost deschisă. Cele două casete au fost incluse în Tezaurul Istoric al României, iar inima introdusă într-o cutie de plastic, a fost dusă spre păstrare în depozitul Muzeului de Istorie.

Începînd din ziua de 4 noiembrie 2015, inima Reginei Maria se odihnește în Camera de Aur a Castelului Pelișor din Sinaia, aceeași cameră în care, în 18 iulie 1938, Regina murea. Pelegrinajul inimii celei care a fost cea mai iubită Regină a României își mai găsește astfel un loc de odihnă. După 41 de ani, timp în care s-a aflat în patrimoniul Muzeului Național de Istorie, inima Reginei a fost așezată în locul unde a bătut pentru ultima oară, la 18 iulie 1938.

Miros de violete indiene în Camera de Aur Mulți turiști spun că, în special în Camera de Aur, acolo unde Alteța Sa Regală și-a dat ultima suflare, se simte un miros inconfundabil de violete proaspete exotice, vanilie și citrice, mai ales în luna iulie, în preajma datei morții Reginei. Parfumul de violete indiene, dăruit de un maharajah într-un mic flacon încrustat cu pietre prețioase, a fost preferatul Reginei Maria. La fel culoarea violet pe care a iubit-o nespus. Inclusiv la înmormîntare, Majestatea Sa a fost îmbrăcată în mov cardinal, iar în semn de respect și prețuire, culoarea de doliu a fost violet.

Vom încheia consemnînd un alt fragment din testamentul Reginei Maria, avînd speranța că poporul român își va găsi resursele de a făuri un loc în care inima Reginei să își găsească cu adevărat liniștea, așa cum o merită: ,,Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mîinile pentru o binecuvîntare. Te binecuvîntez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări leam cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Capela Inima Reginei Maria, Bran

Camera de aur în care se află caseta cu inima Reginei Maria

Carte poștală ilustrată „Cuibul Prințesei“ – Sinaia

Don Juan – mit și realitate

„Cum înşelaţi femeile, o să plătiţi“ la ceasul morţii. „Scadenţa de care vorbeşti e departe – răspunse cinic păcătosul –, am destul timp pentru toate pînă atunci“. Acest dialog între Don Juan şi valetul lui îl relevă cum nu se poate mai bine pe celebrul personaj medieval, libertinul demonizat sau ridiculizat de la epocă la epocă. În 1994, Monique Schneider, o talentată psihanalistă, a publicat la Paris lucrarea de mare succes ,,Don Juan et le proces de la séduction”, analiza autoarei făcînd remarca interesantă că, de la Don Giovanni, filmul cineastului american Joseph Losey, Don Juan ca personaj lipseşte de pe ecranele lumii. Omniprezent în literatură (Moliѐre, cu comedia sa din 1665, apoi Dumas-tatăl, Merimée, Gobineau, Balzac, Rostand etc), sevillianul este ignorat, ca o ciumă, de oameni de film. Dar vidul cinematografic este, în ce-l priveşte, oarecum explicabil. Pentru că – răspunde Monique Schneider –„la trei secole după crearea lui, personajul deranjează în aceeaşi măsură, ceea ce ţine de faptul că este un antitată prin excelenţă. Rămas în umbră, singură literatura ni-l va dezvălui“. Chiar dacă identitatea sa fluctuează de la secol la secol (Don Juan pentru Moliѐre, Don Giovanni pentru Da Ponte - libretistul lui Mozart, de Maraffa pentru Dumas), panoplia lui de vicii rămîne neschimbată. Ba, în unele ţări latine el este considerat nici mai mult nici mai puţin decît un adevărat demon.

Aventurile lui nebuneşti de dragoste au zbuciumat inima multor tinere fete şi doamne, oricît de coapte ar fi fost ele. Numai cînd auzeau exclamaţia „lată-l pe Don Juan!“, ele se simţeau cuprinse de o ciudată emoţie şi începeau să tremure în casele lor zăvorîte şi cu ferestrele ferecate. Printre gratiile balcoanelor şi ferestrelor îl zăreau trecînd, alunecînd ca o fantomă: o siluetă sub clar de lună, învelită într-o mantie albă, purtînd spadă – poate deja însîngerată? Şi o speranţă li se strecura în suflet. Cine ştie? Poate că în noaptea următoare don Juan le va escalada propria fereastră.

„Se ştie că în veacul XVII, la Sevilla, a trăit un mare seducător-aventurier, don Miguel de Manara, şi că pentru a-şi satisface frenezia senzuală a asasinat mulţi bărbaţi şi a făcut femeile să plîngă“, notează scriitorul francez Maurice Barres. De atunci şi pînă în zilele noastre, povestea aventurilor lui de dragoste, a frumuseţii lui şi a neliniştii inimii lui au bîntuit prin lume; din toate, la un loc, poeţii, prozatorii şi dramaturgii lumii creînd celebrul personaj.

eşti“. „Nu, dona Jeronima, nu vorbi astfel. Nu poţi să ştii totul“. „Don Miguel, eşti cel mai rău cetăţean al Sevillei, asta ştiu bine. Ai adus la disperare multe femei, le-ai minţit ca să le seduci, spunîndu-le lucruri despre care nu credeai nici dumneata că sînt adevărate. Eu însă nu mă tem de dumneata, cu toate că mă aflu singură cu un om atît de hulit de toţi“. După o tăcere, don Miguel îndrăzneşte să rostească aceste vorbe: „Mam schimbat total. Ţi-am auzit glasul şi m-a cuprins, ca niciodată, o imensă dorinţă de linişte“. Apoi o roagă, o imploră să îl asculte, să creadă şi să-i încredinţeze lui inima ei. „Don Miguel, ia seama, cerul ne vede şi ne aude. Cugetă bine la ce îmi ceri“. Astfel, la 31 august 1648, don Miguel se căsătoreşte cu Jeronima. După atîtea asasinate, răpiri, intrigi, şantaje, Sevilla îşi regăsea liniştea. Dar, pe 13 septembrie în acelaşi an, la castelul Montejaque, tînăra soţie trece în nefiinţă. Durerea lui don Miguel este imensă. Jeronima este înmormîntată la Mînăstirea Zăpezilor şi don Miguel nu se desprinde mult timp de mormîntul ei. Rămîne şase luni lîngă ea, meditînd la descompunerea trupului ei, îngrozit de gîndul că, din oră în oră, ea se transforma într-o pulbere fără nume. Călugării sînt şi ei îngroziţi. Îl văd uneori tîrîndu-se pe dalele capelei, urlînd: „Todo es nada“ (,,Totul e neant”).

Odată cu romantismul moravurile îndulcindu-se, apare tendinţa ca nefericitul libertin să fie înţeles. Infidelitatea perpetuă poate fi explicată şi prin continua căutare a femeii ideale, nu? În 1819, Byron, într-un faimos poem ce i-l consacră, aduce în discuţie chiar consideraţii oedipiene. Iar la Edmond Rostand, într-o piesă jucată la Paris, în 1922, La Derniére Nuit de Don Juan, celebrul sevillian trezeşte o milă de-a dreptul burlescă. Şi totuşi, cît adevăr şi cîtă legendă este în carnea şi oasele acestui personaj literar? Mulţi autori au presupus că piesa lui Tirso de Molina, El Burlador de Sevilla, jucată în 1630, care pare a fi şi lansat personajul, ar fi luat ca model un anume don Juan de Maffara, nobil sevillian, un cunoscut seducător. Dar, oricît ar fi fost el de Don Juan, precocitatea are limitele ei. Cînd piesa El Burlador de Sevilla s-a prezentat la Barcelona, contele de Manara avea doar trei ani, iar cînd a început propriu-zis povestea aventurilor sale, în 1641, el împlinise deja 14. Greu de crezut că putea fi bărbatul odios, blestemat şi, în acelaşi timp, iubit de femei pînă la divinizare. Altceva se povesteşte. Că nobilul don Manuel de Manara ar fi asistat la reprezentaţie şi, după coborîrea cortinei, ar fi sărit în picioare strigînd cît îl ţineau plămînii: „Vreau să fiu Don Juan”. Şi a fost Don Juan. A devenit Don Juan în Sevilla lui.

Dar să revenim la istorie. Faptele se petrec deci în Spania, sub domnia regelui Filip IV (1621-1665), lugubrul şi tenebrosul suveran, cînd ţara era în declin: începuse să piardă cuceririle din epoca marelui Carol I (15161556), respectiv Mexicul și Peru. Spania fusese nevoită să renunţe şi la Portugalia, şi la Ţările de Jos. Evoluţia istorico-politică transforma şi moravurile, caracterele, pe scurt întreaga viaţă a Spaniei. Filip IV, socrul RegeluiSoare, Ludovic XIV al Franţei, era de-a dreptul indignat de purtarea lui Miguel de Manara, care, la numai 20 ani, dezonorase, fără nici un fel de scrupule, familiile cele mai nobile, semănînd moarte şi deznădejde.

O dimineaţă de primăvară a anului 1646 avea să schimbe totul. Don Miguel intră în capela San Jorge din cartierul Resolina. Slujba religioasă a început. Tînărul se roagă cu fervoare, cînd, deodată, tresare. Simte alături o prezenţă feminină. Vede o siluetă subţire, delicată şi presimte o nouă aventură. Încă una. Nu-şi poate desprinde ochii de la ea. Slujba se isprăveşte. Tînăra, însoţită de „dueňa“ ei, se urcă în trăsură şi dispare. Era de o frumuseţe specială, iar don Miguel rămîne ca împietrit, privind în urma ei, ţintuit locului, pe treptele capelei.

Este cuprins de un sentiment ciudat, copleşitor, care nu l-a mai încercat altă dată. Iubirea pătrunde pentru prima oară în inima lui. A privit cu admiraţie o femeie fără ca dorinţa să-i biciuiască sîngele. De necrezut. Primul lui gînd este să afle numele tinerei. Nu e greu. Este dona Jeronima, fiica lui Diego Carillo de Mendoza, capul uneia dintre cele mai vechi familii andaluze. Curînd, don Miguel devine un oaspete obişnuit în casa lui don Mendoza. Din cînd în cînd o vede de la distanţă şi pe dona Jeronima. De data asta, nici un plan de aventură nu-i stăpîneşte inima, nici o minciună nu-i răsare pe buze. Este inundat de emoţie şi tandreţe.

Esther van Loo, relatînd povestirile unor descendenţi ai lui don Miguel, din familia Manara, notează o scenă dintre cei doi tineri. Contele de Manara vine ca de obicei în vizită la don Diego, nu îl găseşte acasă şi cea care avea să devină contesa de Manara îi iese în întîmpinare, în salon. „Doriţi să vizităm împreună grădina noastră, în aşteptarea tatălui meu, care nu va întîrzia mult? Trandafirii sînt înfloriţi acum“. Şi don Miguel o urmează în grădină rugînd-o să-i vorbească despre viaţa ei. Află că în cea mai mare parte a timpului se ocupă de tatăl ei, care este suferind, că îi stă în preajmă ore întregi, zilnic, apoi îşi vizitează protejaţii săraci şi bolnavi, din Sevilla şi Granada. Don Miguel exclamă fascinat: „Ah, dona Jeronima, inima dumitale este atît de mare, este numai iubire, fără tristeţe. Nu ca inima mea“. Fără să-şi ia ochii de pe chipul lui, ea îi replică rece: „Aşa e, don Miguel, ştiu bine, eşti chiar ce se vorbeşte despre dumneata că

În pragul demenţei, don Miguel se întoarce la Sevilla, cu mintea bîntuită de halucinaţii morbide, şi se zăvorăşte în casă. lese într-o seară din palatul său şi vede o procesiune tăcută. Rămîne încremenit, ţintuit locului de glacialitatea emanată de cortegiu, întreabă cine este dus la groapă şi i se răspunde: „Miguel de Manara“. El urmează procesiunea iar a doua zi e descoperit, leşinat, în biserica Sfîntul Isidor. Povesteşte că a avut puterea să smulgă giulgiul de catifea neagră şi că şi-a văzut chipul în sicriu. „Eu eram mortul“, spune el. Halucinaţii.

Într-o altă zi urmăreşte o siluetă care semăna leit cu a doňei Jeronima. Semne de nebunie. Încetîncet îşi părăseşte palatele şi averile, devenind un umil frate caritabil care, printre altele, îi asistă pe condamnaţii la moarte. Locuitorii Sevillei nu-l mai recunosc pe superbul Don Juan în cel care taie frînghia spînzuraţilor sau în cel care cerşeşte banii din poartă în poartă, pentru ultima slujbă a condamnatului, căci aşa impunea Ordinul. De multe ori contele leşină de oboseală şi dezgust, dar se ridică şi porneşte din nou, ca un somnambul.

Duminicile stă la uşa Catedralei, cu tava de chetă în mîna întinsă. Frumoasele Sevillei îşi depun tăcute obolul fără să-şi ridice privirea spre chipul lui. Umilinţa lui fără seamăn, orgoliul învins, completa dăruire de sine îi determină pe fraţii călugări, după 18 luni, să-l aleagă pe Don Miguel Hermano Mayor, adică superior al comunităţii lor. El devine stareţ, „Părinte al săracilor“, nume de care contele este foarte mîndru. Ctitoreşte apoi un spital, un azil de bătrîni, al Frăţiei Caridad, un ospiciu al pelerinilor Congregaţiei Fraţilor Penitenţi, care există şi azi. Turiştii vizitează celebrele instituţii Caridad ale Sevillei, dar cîţi dintre ei ştiu numele ctitorului lor: Don Juan...

La 9 mai 1679, după o cumplită agonie, don Miguel îşi dă sufletul, cu zîmbetul pe buze: în sfîrşit, o va regăsi pe Jeronima. Pe mormîntul lui se vor săvîrşi vindecări miraculoase, iar Roma va discuta un timp canonizarea lui. A celui care se autodefinea „omul cel mai rău care a fost pe lume”. Dar cînd judecătorii de la Vatican află amănuntele tinereţii lui, se sperie şi îi închid dosarul, clasîndu-l. Pînă la 13 mai 1778, la 99 ani de la moartea lui, cînd Miguel de Manara capătă titlul de „Venerabilul“, acordat de congregaţia riturilor. Este un prim pas spre canonizare. An de an se adună documente pentru întregirea dosarului său. Oare vom auzi într-o bună zi despre Sfîntul Miguel sau despre Sfîntul Don Juan?

La Sevilla pelerinii se roagă pe mormîntul „Venerabilului“ don Miguel, adăugînd în rugăciunile lor şi numele doňei Jeronima, cea care l-a adus pe calea mîntuirii.

MARA NICOLAU (Magazin istoric)

Scenă din opera „Don Giovanni“, de Mozart

Domeniul Regal de la Săvîrşin –un loc încărcat de istorie (II)

Revirimentul castelului (2)

Degradat în timp, castelul a fost renovat din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, care vîna uneori în această zonă. După 1990, domeniul a fost administrat de Regia Autonomă a Protocolului de Stat.

Lucrările de restaurare începute în 2001, după ce Regele Mihai a primit înapoi castelul furat de comuniști, nu s-au terminat nici azi cu totul. Încă se lucrează în anexele castelului pentru a șterge urmele dezastrului. Salonul Mare cu șase ferestre, „inima casei”, a fost remobilat cu grijă pentru fiecare detaliu, la fel Sufrageria de iarnă, unde se țin sărbătorile de Crăciun. O parte din mobilierul Vilei Sparta de lîngă Florența, unde a trăit Regina Elena pînă în 1980 cînd a vîndut proprietatea, a fost adus la Săvîrșin și, odată cu acesta, stilul elegant fără ostentație al RegineiMamă. Nepoata sa, Margareta, a colectat mostre de material, obiecte valoroase care strălucesc acum din nou, la castel. Fostul apartament de burlac al Regelui de la „parterul ridicat” a devenit apartamentul rezervat Regelui Mihai și Reginei Ana, alcătuit dintr-o cameră de zi, un dormitor, două băi. Multe din obiectele decorative daneze au fost aduse de Regina Ana din moștenirea de la mama sa, Principesa Margareta a Danemarcei.

Între 2011 și 2014 Regele Mihai și soția sa au ajuns mai rar la Săvîrșin. Din 2014 datează o fotografie unde cei doi, împreună cu Principesa Margareta și Principele Radu iau masa în sufrageria familiei. A fost ultimul an cînd au fost acolo. Refacerea bibliotecii a fost o piatră de încercare, însă ea adăpostește azi cărțile a cinci generații regale, o parte din biblioteca Reginei Elena, hărți, timbre, fotografii, scrisori.

Castelul are o cavă de vinuri, home cinema, camere de oaspeți la „parterul coborît”, precum și o zonă vizitabilă unde se găsește colecția de mașini a Regelui și un mic magazin de suveniruri.

Parcul regal, principala atracţie a domeniului

Parcul cu lac și foișor este de asemenea deschis sezonier pentru vizitatori și are povestea lui. Începînd cu ziua de 10 mai 2021, Satul Regal și Parcul Regal sînt deschise vizitărilor în grupuri ghidate.

Grădina Ascunsă este așezată în extremitatea nord-

vestică a parcului, pe un loc în care nu era nimic în afară de o grămadă mare de compost și un pîlc de salcîmi sălbatici. Astăzi, ea este unul dintre punctele de atracție ale vizitatorilor care trec pragul domeniului. În mijlocul grădinii se află o arcadă dublă din cărămidă, sub care sînt așezate două amfore de ceramică manufacturate la Brașov la finalul Secolului al XIX-lea. Un covor dreptunghiular de Vinca separă arcada de iarba tăiată ca un covor, care străbate grădina. Intrarea în grădină se face prin Poarta romană, o construcție de lemn vechi de un secol, provenit din bîrnele unei case din sat, acum demolată. Modelul este inspirat de o poartă din grădina Highgrove a Principelui de Wales.

Micul pavilion este, împreună cu Grajdul vechi, cea mai veche clădire de pe domeniu. Estimăm că a fost construit în timpul baronului Andras Forray senior, în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, sau odată cu ridicarea celei de-a doua variante a clădirii castelului, în 1806-1815. Această construcție nu are o mare valoare patrimonială. Apusul de soare aruncă o extraordinară lumină, aproape cinematografică, asupra pavilionului. Și proporțiile lui, mai ales cele două neobișnuite arcade ovale, îi dau eleganță și armonie. Construcția se află în partea de nord-vest, nu departe de peluza din fața castelului. Cu ajutorul a cinci angajați, toți localnici, clădirea a fost restaurată în forma inițială. Micul Pavilion păstrează o mare parte din cărămizile și pietrele originale, precum și resturi din grinzile vechi de lemn. Țiglele de pe acoperișul Micului Pavilion datează din mijlocul Secolului al XIX-lea și sînt de proveniență austriacă. Pe peretele interior al pavilionului se află o ceramică tradițională iordaniană, oferită în dar de Principesa Muna Al Hussein, mama Suveranului Hașemit, cu ocazia primei sale vizite la Săvîrșin, în anul 2014. Tabloul, foarte frumos și original, cu culori minunat asortate, a fost realizat manual în Atelierul de Ceramică Beit al Bawadi și este făcut din argilă pentru faianță.

Lacului din anul 1943 i-a fost adăugată o insulă minusculă, precum și o adaptare a malului spre est, pentru a face un mic debarcader. Insula de pe mijlocul lacului este legată de mal printr-un pod de mesteacăn, refăcut în anul 2001 cu ajutorul arhitectului Tudor Rebengiuc și al soției sale. Pe insulă se află un chioșc ce urmează să fie restaurat la forma lui originală. În anii 1970, a fost turnat beton peste piatra originală și i s-a construit un schelet de lemn nou, cu acoperiș de tablă zincată. În jurul lacului și pe insulă au fost plantate, în ultimii ani, cîteva exemplare frumoase de chiparos de baltă (o specie de proveniență asiatică, cu frunze mai fine și mai deschise la culoare, și o specie americană, cu frunzele mai mari și un verde crud mai închis), o salcie albă alături de salciile istorice, crini sălbatici și stînjenei multicolori. Pe cărarea spre lac au fost plantate ferigi, care există din abundență în parc, crescute natural, mai ales în zonele de umbră. Foarte mare parte a pămîntului care înconjoară lacul este acoperită cu iederă, datorită umbrei compacte pe care o fac arborii înalți și bătrîni. Clădirile din Satul regal sînt opt la număr: Muzeul Regal al Automobilului, aflat în clădirea restaurată a garajului regal, Atelierul Auto al Regelui Mihai, aflat în aceeași clădire

în care a fost în anii 1940, Spălătoria și Călcătoria, Casa Musafirilor, Casa Ceaiului, Casa Intendentului (rămasă aceeași cu cea din anii 1940), Casa Tehnică și Magazinul de Suveniruri. În afară de Casa Ceaiului, celelalte clădiri au fost restaurate, cu mijloace proprii, cu materiale și cu meșteri locali, în anii 2011-2017. Construcția lor datează probabil de la începutul anilor 1900, dar nu este exclus să fie cu cîteva zeci de ani mai în vîrstă.

Atelierul auto este situat în corpul de clădire original, din anii 1940, alături de Parcul Regal, Muzeul Automobilului, Magazinul de suveniruri și Satul Regal. A fost amenajat în anul 1943, în clădirea aflată în stînga Garajului Regal (actualul Muzeu al Automobilului). El a fost reamenajat în locația originală. În anii 1956 – 1976, atelierul a funcționat la Versoix, în Elveția, la Villa Fantasia, casa pe care Regele Mihai și Regina Ana au închiriat-o la începutul șederii lor în Elveția. La Villa Fantasia nu exista o locație pentru atelier, așadar Regina Ana a construit o magazie de lemn pentru a-și ajuta soțul să organizeze atelierul de reparații auto personal. În anii 1976-2004, atelierul a fost mutat într-un spațiu generos și potrivit cu atelierul, la Villa Serena din Versoix, care a fost proprietatea Regelui Mihai timp de 28 de ani. Ulterior, Regele Mihai și Regina Ana s-au mutat la Aubonne, o comună din Elveția aflată în Cantonul Vaud. Reședința nu permitea construirea unui atelier auto, așadar Regele Mihai a închiriat un spațiu în orașul Morges, unde atelierul a funcționat din 2004 pînă în 2017.

După 74 de ani de pribegie, Jeep-urile și întregul atelier au revenit la Săvîrșin. Uneltele și piesele originale au fost păstrate în aceeași poziție în care au stat în diversele locații din exil, respectînd cu fidelitate locul decis de Regele Mihai.

În cele două decenii de la revenirea pe Domeniul Regal Săvîrșin, sub directa conducere a Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei, castelul, parcul și clădirile de pe domeniu au fost reabilitate aproape în întregime. Astfel a fost redată frumusețea unui valoros monument de arhitectură rezidențială, atît de legat de amintirea Regelui Mihai I al României și a Reginei-mamă Elena, care au transformat, cu pasiune și mult bun-gust, o reședință aristocratică maghiară într-un cămin cald al Familiei Regale române. Sfîrșit r.m.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cum se cîștigă un război

(urmare din pag. 1)

„Putin are o armată uriașă și are o poziție politică foarte dificilă, fiindcă a făcut o gafă catastrofală. Singura opțiune pe care o are acum este aceea de a continua să folosească, să aplice abordarea sa îngrozitoare de măcinare, condusă de artileria care încearcă să-i toace mărunt pe ucraineni”.

Pe lîngă faptul că Boris Johnson zice azi una, iar mîine alta, această nehotărîre este impardonabilă și de neconceput pentru un înalt oficial. De asemenea, aș vrea să îmi explic și să ne explic ce înseamnă, de fapt, să cîștigi un război. De la izbucnirea pandemiei, majoritatea mass-media și-a abandonat rolul de cîine de pază al democrației și, în loc să ne explice lucruri, să ne deschidă ochii, pentru a înțelege fenomenele ce se petrec în jurul nostru, s-a transformat într-o trompetă spartă a celor care pun la cale toate lucrurile pe planeta asta, indiferent cine-or fi ei. Măcar noi, cei de la Revista ,,România Mare”, să încercăm să ne facem treaba cum trebuie. Așadar, cum răspundem acestor jubilații copilărești ale celor care ne anunță plini de încîntare că Rusia a pierdut războiul și Ucraina l-a cîștigat, deși ei, sărmanii, nu-și dau seama de obiectivele lui Putin, nu sînt atenți la declarațiile tuturor actorilor implicați în acest război, nu citesc și nu se documentează, fiindcă s-au obișnuit să se uite seară de seară la aceleași posturi de televiziune și să creadă tot ce li se livrează fără să-și pună întrebări?

În primul rînd, teoria și practica militară ne spun că un teritoriu nu este cucerit decît atunci cînd cizma infanteristului calcă pe el. În al doilea rînd, dacă victoria pe cîmpul de luptă nu este însoțită de niște rezultate politice palpabile, ai pierdut. Spre exemplu, în vara anului 1476, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, invada Moldova lui Ștefan cel Mare ca să răzbune înfrîngerea de la Vaslui, ce-i fusese administrată de voievodul moldovean cu 18 luni înainte. Deși, la Valea Albă/ Războieni, uriașa armată a sultanului spulberă mica oaste a Măriei Sale Ștefan, fiindcă oastea cea mare era prin sate spre a-și adăposti familiile de atacul tătarilor ce-i ajutau pe turci, Mahomed nu obține o mare victorie, pentru simplul motiv că nu reușește să cucerească infrastructura militară a țării – cetățile. Colac peste pupăză, izbucnește și boala printre ostașii lui, care, nemulțumiți, pornesc spre Istanbul, moment în care răsare marea oaste a țării (cea din care făceau parte și feciorii Vrîncioaiei), ce-i aruncă pe turci în Dunăre.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul vărului Vlad Țepeș, care, deși îi înfrînge pe turci în magistralul atac de noapte, pierde războiul prin trădarea lui Matei Corvin, fiind nevoit să se retragă spre Bran. Exemplele pot continua cu Războiul sovieto-finlandez din 1939, despre care am mai vorbit, în care Stalin și-a atins obiectivele chiar dacă toată lumea a considerat că victoria a revenit finlandezilor, sau cu războiul american din Afganistan, din care americanii s-au retras cu coada între picioare.

În lumea modernă, creată după finalizarea Războiului Rece, victoria în război, văzută ca înfrîngerea și predarea inamicului, este mai mult excepția decît regula, fiindcă învingerea din punct de vedere militar a unui adversar nu este identică cu atingerea obiectivului războiului, cu motivul pentru care s-a purtat războiul. Întrucît războiul este o bătălie a voințelor între adversari, este interactiv prin natura sa, „coliziunea a două forțe vii”, așa cum scrie succint Clausewitz. Această interacțiune leagă indisolubil noțiunea de victorie de cea de înfrîngere: victoria cuiva este înfrîngerea celuilalt. În consecință, rezultatele oricărui război sînt independente pentru fiecare parte și pot varia în funcție de participant. Cîștigînd o parte nu înseamnă automat că cealaltă parte a pierdut enorm. „S-ar putea să nu însemne nici măcar că cealaltă parte a pierdut deloc”. Boone susține că victoria are loc pe mai

multe paliere. Victoria și înfrîngerea, deși opuse, nu sînt legate indisolubil. El ilustrează acest lucru introducînd o scară a succesului (înfrîngere, pierdere, egalitate, nu a pierdut, cîștig, victorie). Iată că nu este deloc ușor să spui „Ucraina va învinge“ sau „a învins“. Ca să faci acest lucru trebuie să știi care au fost obiectivele fiecărei părți combatante. Obiectivul Ucrainei e clar: eliberarea teritoriului național, inclusiv a Crimeei cucerită acum 8 ani, de sub ocupația rusă – mai pe scurt, aruncarea rușilor în Marea Neagră după modelul domnitorilor români care-și aruncau dușmanii în Dunăre.

Obiectivul Rusiei a părut a fi la început cucerirea întregii Ucraina, deși Putin spunea, în discursul prin care a anunțat ,,operațiunea specială”, următoarele: „Scopul acestei operațiuni este de a proteja oamenii care, de opt ani încoace, se confruntă cu umilințele și genocidul comis de regimul de la Kiev. În acest scop, vom căuta să demilitarizăm și să denazificăm Ucraina, precum și să îi aducem la judecată pe cei care au comis numeroase crime sîngeroase împotriva civililor, inclusiv împotriva cetățenilor Federației Ruse. Nu este planul nostru de a ocupa teritoriul ucrainean. Nu intenționăm să impunem nimănui nimic cu forța. În același timp, am auzit din ce în ce mai multe declarații venite din Occident, conform cărora nu mai este nevoie să se respecte documentele care stabilesc rezultatele celui de-al II-lea Război Mondial, așa cum au fost semnate de regimul totalitar sovietic. Cum putem răspunde la asta?”.

Putin a spus că primordial era să protejeze populația rusă din Donbass și Lugansk, iar pentru asta era necesară ocuparea acelor teritorii, nu a întregii țări, cum a și spus, de altfel. Ce să faci cu o țară imensă, în care întreaga populație va duce un război nemilos contra ta, ca să se elibereze? Exemplul luptei de 800 de ani a românilor din Transilvania contra ocupației maghiare și austriece este unul grăitor în acest sens. Apoi, Putin a mai spus că vrea să demilitarizeze Ucraina, adică să-i facă praf și pulbere infrastructura militară, constînd în depozite de armament și muniție, fabrici militare, aeroporturi, cazarme, instalații de rachete, laboratoare de cercetări ale armatei și tot ce mai vreți dvs. Într-un final, s-a referit la denazificare, adică, așa cum am scris și eu în paginile revistei, la eliminarea membrilor batalionului Azov.

Ce nu a spus președintele rus a fost că își dorea să captureze Herson ca să controleze canalul ce ducea apă din Nipru în Crimeea și pe care ucrainenii îl blocaseră din 2014, și să cucerească Mariupol, nod comercial și industrial strategic la Marea Neagră, ca să aibă legătură terestră între Crimeea și restul teritoriului rus.

Acum, cînd știm obiectivele celor două părți implicate în conflict, putem să judecăm mai ușor cine cîștigă războiul și cine nu. Dacă ne uităm la ce s-a întîmplat pînă acum, Ucraina a cîștigat doar războiul în social-media și pe cel propagandistic, fiindcă pe teren teritoriile lor sînt în continuare ocupate de inamic. De cealaltă parte, rușii s-au înstăpînit în regiunile pe care le-au avut în plan, au distrus infrastructura militară a Ucrainei, i-au capturat pe azoviștii din Mariupol, care s-au predat la Azovstal, și am senzația că se pregătesc să alipească noile teritorii cucerite, la Rusia. Vor face exact ceea ce spuneau membrii serviciilor de informații occidentale: vor cîștiga războiul.

Uitîndu-mă la reacția lui Zelenki după predarea azovienilor de la Mariupol, cînd a spus că s-au predat ca să nu fie omorîți fiindcă ei prețuiesc viața, bla, bla, bla – ei bine, nu pot să nu-mi amintesc de propaganda românească din timpul Bătăliei de la Stalingrad, care vorbea despre „retragerea strategică” de 500 km a armatei noastre din fața sovieticilor, chipurile pentru a ne regrupa și a-i călca mai apoi în picioare. Concluzia: mecanismele minciunii sînt mereu aceleași.

Ce cîștigă Ucraina? Nimic concret, cu excepția valului de simpatie populară europeană. Da, europeană, fiindcă nu am văzut nicăieri altundeva chestia asta cu „slava Ucraina” decît aici, în Europa. Restul lumii are alte treburi. Deci, Ucraina e o țară distrusă, care a pierdut teritorii, e datoare vîndută occidentalilor, care la data scadenței vor fi mai nemiloși ca ostașii ruși, și s-a

Majorări ale dobînzilor în iulie și septembrie, anunțate de șefa BCE

Banca Centrală Europeană urmează să majoreze ratele dobînzilor în iulie și septembrie, a declarat președintele Christine Lagarde într-o postare pe blog publicată luni.

Acesta este primul apel explicit al lui Lagarde pentru două majorări ale ratei dobînzii în succesiune rapidă, deși mai mulți colegi ai săi din Consiliul guvernatorilor BCE au sugerat anterior acest lucru. „Mă aștept ca achizițiile nete în cadrul programului de cumpărare de obligațiuni să se încheie foarte devreme în al treilea trimestru”, a scris Lagarde, confirmînd încheierea programului de relaxare cantitativă al BCE, potrivit Politico. „Acest lucru ne-ar permite o creștere a ratei la întîlnirea noastră din iulie, în conformitate cu îndrumările noastre anticipate. Pe baza perspectivelor actuale, probabil că vom fi în măsură să ieșim din ratele negative ale dobînzilor pînă la sfîrșitul celui de-al treilea trimestru”.

Comentariile lui Lagarde vin după ce miniștrii de Finanțe și bancherii centrali ai puterilor economice G7 și-au încheiat vineri întîlnirea cu angajamentul de a lupta împotriva presiunilor inflaționiste în creștere. „Următoarea etapă de normalizare ar trebui să fie ghidată de evoluția perspectivei inflației pe termen mediu”, a scris Lagarde. „Dacă vedem că inflația se stabilizează la 2% pe termen mediu, va fi oportună o normalizare suplimentară progresivă a ratelor dobînzilor către rata neutră. Dar ritmul și amploarea generală a ajustării nu pot fi determinate înainte”, a mai declarat aceasta.

Activele criptografice ,,nu valorează nimic, spune Christine Lagarde

„Am spus de-a lungul timpului că activele cripto sînt active foarte speculative, foarte riscante”, a declarat șefa BCE, emisiunii olandeze College Tour, într-un interviu care a fost difuzat duminică, 22 mai a.c.. „Evaluarea mea foarte umilă este că nu valorează nimic. Nu se bazează pe nimic, nu există active de bază care să acționeze ca o ancoră a siguranței”. Comentariile vin pe măsură ce piața cripto este zdruncinată: la începutul acestei luni, Bitcoin a pierdut 20% din valoare într-o singură săptămînă.

Lagarde a mai dezvăluit că nu a investit niciodată în criptoactive. „În ziua în care vom avea moneda digitală a băncii centrale, o voi garanta”, a spus ea. „Deci banca centrală va fi în spatele ei. Cred că este foarte diferit de oricare dintre aceste lucruri”. (dcnews.ro)

umplut de arme cu care nu știm ce vor face. Totuși acest război mai are un cîștigător: SUA. Unchiul Sam, de dincolo de baltă, a slăbit Rusia, a băgat miliarde în industria militară proprie, cam slăbănogită după doi ani de pandemie și retragerea din Afganistan, devenind noul „jupîn” al Europei pe care o stoarce de bani, vînzîndu-i la suprapreț produse petroliere de la el din curte și îmbogățindu-și afaceriștii.

Europa se luptă cu inflația și sancțiunile aplicate Rusiei, care au lovit-o ca un boomerang drept în față și acum stă cu nasul spart bocind și spunînd printre suspine „slava Ucraina”. Toată propaganda de război ne spune zilnic că vecinii de la nord au cîștigat războiul și destui români o cred, fiindcă sînt prea ocupați cu altele sau prea leneși ca să analizeze ce se întîmplă în jur și să-și pună întrebări.

În concluzie, SUA și America s-au înfruntat, iar pagubele colaterale, așa cum le numește cu viclenie și cinism Marele Unchi de peste ocean, au fost economia europeană și infrastructura Ucrainei, cît și populația ei. De cîștigat, va cîștiga însă rusul, care-și va alipi noi teritorii și își va reveni și economic pînă la urmă, în timp ce noi o să avem de tras ponoasele de pe urma unui război pornit, e drept, de Putin în urma discretelor încurajări ale Occidentului.

Consecințele nehotărîrii și iluziilor Vestului în

Dacă ucrainenilor li se va acorda un ajutor militar insuficient, în condițiile în care Kievul nu beneficiază de asistență militară cu trupe apusene, Kremlinul va cîștiga războiul. Și ar urma alte ținte europene. Pare evident că SUA mizează pe victoria Ucrainei în conflictul cu Rusia. Altfel n-ar fi pompat pînă acum 54 de miliarde de dolari în ajutorarea Kievului. La această sumă considerabilă se adaugă alte ajutoare occidentale, în special vest-europene, precum și promisiunile de arme grele, ofensive, din care o parte au început să ajungă la destinație. Cuplate cu sancțiunile impuse Rusiei, asemenea sume și arme, constata recent un observator olandez de la De Telegraaf, nu se investesc în proiecte perdante, ,,mesajul lui Joe Biden fiind că americanii nu-și pot permite să le piardă și să-l lase la putere pe Vladimir Putin”.

E logic. Dar la fel de evident este că ucrainenii nu au în acest moment suficiente resurse spre a-i arunca înapoi, dincolo de granițele proprii, pe invadatorii ruși și că americanii știu că ajutoarele pe care le-au primit sînt departe de a fi congruente cu promisiunile ori a satisface nevoile lor militare.

Mesajul dusului cu zăhărelul

În special Germania cancelarului Scholz și a ministrei sale de la Apărare, Lambrecht, se arată puternică la vorbe, dar jenant de anemică la fapte. Berlinul se împleticește de luni de zile, rătăcind pe un curs sinuos, de parcă ar aștepta fierbinte armistițiul, înainte de-a fi trimis Ucrainei fie și un singur tanc. Dar nici francezii, nici americanii și poate nici britanicii n-au trimis în Ucraina materialul greu de care e nevoie pentru o înfrîngere fie și parțială, în Donbas și în sud, a trupelor ruse, necum pentru capitularea armatei lui Putin, liderul unui regim evident fascist. Capitulare de care e nevoie.

raport cu Rusia

La putere, la Washington, Berlin și Paris e o stîngă, ale cărei sentimente sînt articulate de progresistul New York Times într-un recent editorial, care-i cere administrației SUA să-și ,,limiteze” ajutoarele acordate Kievului ca să semnalizeze că ,,există o graniță a voinței Americii și a NATO de a confrunta Rusia. Deci și o limită a furniturilor de arme, de bani și de sprijin politic”. Prin urmare, stînga, sau extrema stîngă americană dindărătul acestui editorial îi recomandă ,,guvernului ucrainean să se gîndească realist la cîte distrugeri mai poate suporta Ucraina”. Ca și cum Kievul ar avea de ales și n-ar ști că degeabea i se spune: capitulează (cedînd teritoriile ocupate) sau mori, căci Moscova nu se va mulțumi cu Donbasul integral, așa cum nu s-a mulțumit nici cu Crimeea și cu două republici separatiste în Donețk și Luhansk.

Pe scurt: Moscovei i se transmite din stînga ultraprogresistă a spectrului politic american mesajul că, dacă are resurse, poate continua să piseze țara vecină, s-o acopere cu covoare de bombe, să comită crime de război, să cucerească noi teritorii. Căci ,,există o graniță a voinței SUA și NATO de a confrunta Rusia” și n-are a se teme de ajutor occidental suficient cît să fie realmente înfrîntă.

Ce rezultă din nevolnicia apuseană pentru Ucraina…

Or, Rusia, cea mai întinsă țară din lume, una extrem de bogată în minereuri, terenuri agricole, tehnologie spațială, industrie militară, energie, are resurse alimentare, energetice și economice gigantice. Sancțiunile? O irită, dar nu ar pune-o în genunchi nici măcar dacă ar avea dinți, în speță dacă nu i s-ar mai plăti Rusiei aproape un miliard pe zi pe exporturile ei de gaze și petrol, dacă s-ar institui un embargo serios, iar băncile rusești ar fi decuplate toate de la sistemul de plăți SWIFT.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag . 1)

● Spitalul Militar Central din București a primit din partea statului român suma de 128 milioane de lei pentru reabilitare! ● O nouă boală sperie Globul: „variola maimuței”. Cazuri au fost semnalate în SUA, Portugalia, Suedia, Spania. ● Un nou incendiu care ne-ar putea îngrijora, din cauza efectelor devastatoare asupra mediului: 45 hectare de pădure au fost mistuite de flăcări în apropierea centralei de la Cernobîl. ● Statul bulgar sprijină sectorul agricol al țării cu suma de 1,1 miliarde euro. ● România nu se dezminte: Guvernul a solicitat împrumuturi exorbitante, la dobînzi foarte mari. Recent, statul român a împrumutat suma de 1,75 miliarde dolari! Avem dreptul să știm unde se duc banii! ● Iarnă în toată regula pe Transfăgărășan! Se curăță zăpada cu utilaje. La Bîlea-Lac zăpada a atins aproape 1 metru. ● Cel mai scump curent din Europa e plătit de către români. Oare de ce? ● În perioada 19-29 mai a.c., la Craiova, are loc Festivalul de teatru ,,Shakespeare”. Participă personalități ale vieții teatrale din țară și din străinătate. ● Maia Sandu, discurs istoric la Paris, în Parlamentul European. ● Suedia și Finlanda au în înaintat cereri de aderare la NATO. Se opune Turcia, însă cele două state sînt susținute de SUA. ● Rușii au adus pe Insula Șerpilor o navă cu rachete supersonice, supranumită „Terminatorul lui Putin”! Chiar așa să fie? ● Apariție insolită a Reginei Angliei, Elisabeta a II-a, la metroul londonez! ● Vladimir Putin – criticat aspru de marii lideri ai Armatei ruse. ● Rusia, complet izolată în plan geopolitic. Voci de la Moscova prezic pierderea războiului. ● Rușii își împușcă soldații grav răniți! Un comandant rus a ucis cinci astfel de soldați. Cei asemenea lui sînt acuzați de crimă. ● Se preconizează o criză alimentară fără precedent! ● Sînt vehiculate trei scenarii periculoase, conform cărora Putin ar putea folosi arme nucleare în război. ● O mare provocare a Rusiei: avion rusesc interceptat în spațiul NATO. Alertă totală. Ce misiune secretă avea avionul... rămîne o enigmă. ● SUA a lansat cu succes o rachetă ce depășește viteza sunetului. ● Anual, nouă milioane de oameni mor din cauza poluării! ● După 82

de zile, Mariupol a căzut în mîinile rușilor. Totodată, au fost luați prizonieri și 265 de luptători aflați în Azovstal, care devine un fel de Termopile. ● Peste 1000 de școli și licee ucrainene au fost atacate cu bombe rusești! ● E luna cireșelor. Da, dar ce folos? 150 lei kg pe piață! De vină este specula, așa că producătorii preferă să-și vîndă produsele la porțile caselor... Căpșunile – 15 lei kg. ● Cei doi secui sancționați fiindcă au vrut să declanșeze o bombă de Ziua Națională a României vor fi premiați de Guvernul lui Viktor Orban. Fără noimă pare și „gestul” fotbaliștilor de la Sepsi OSK Sf. Gheorghe care, după finala „Cupei României” de la București, cu Voluntari (scor 1-2), s-au apucat și ei să cînte imnul secuiesc, în prezența reprezentanților FRF, imitînd astfel „isprava” naționalei de hochei! ● Tiruri de artilerie la Marea Neagră. Imagini spectaculoase, dar... dureroase!

● Prefectul județului Timiș susține că mai mult de un sfert din înscrierile pentru permise de mașini sînt fictive!

● Noul val COVID devastează metropola New York. Alertă majoră pentru instaurarea obligativității purtării măștilor de protecție în rîndurile populației americane. Toate acestea, în timp ce China a terminat cu pandemia Covid. Restricțiile vor fi ridicate de la 1 iunie a.c. ● Un tip de febră necunoscută încă bîntuie Coreea de Nord.

● Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, aplaudat ca un star la Festivalul de la Cannes. Din mesajul său de forță redăm următoarele: „Vom continua să luptăm, nu avem altă opțiune”. ● Impresionant modul în care a fost primit grupul de elevi români care au reprezentat România la NATO. A fost o experiență nouă, consideră ei, arătîndu-se hotărîți să aplice în viață concluzii desprinse din problemele dezbătute la Bruxelles. ● Un motan din Bucha, luat de ruși și dus tocmai în Belarus, a reușit să se întoarcă acasă. De un real folos a fost și medalionul de la gîtul motanului. Impresionanta aventură a fost relatată de stăpîna sa. ● Tragedia aviatică din China, în care au murit 123 de pasageri, ar fi fost provocată. ● Vizită la Bruxelles și Paris a Maiei Sandu, în vederea obținerii de garanții de securitate pentru țara sa. Președintele Republicii Moldova a călătorit cu o cursă low-cost și a surprins prin ținuta

Prin urmare, decizia în actuala confruntare care, să nu uităm, e una pe valori, în cauză fiind cele occidentale la care, spre furia Kremlinului, au aderat stăruitor și în covîșitoarea lor majoritate ucrainenii, se va lua pe baza faptelor de arme, cum am reliefat repetat, la unison cu Armand Goșu.

Gîndind pînă la capăt, reiese că, dacă Vestul merge pe drumul sugerat de stînga americană, drum pe care a pășit efectiv Germania prin ezitările, oscilațiile și inconsistența ei, iar ucrainenilor li se va acorda un ajutor militar insuficient, în condițiile în care Kievul nu beneficiază de asistență militară cu trupe apusene, resursele rusești se vor dovedi decisive. Kremlinul va cîștiga războiul. (...)

Concluzia tristă și amară Întrucît experiența probează că Putin nu înțelege decît limbajul forței, crede că se poate impune manu militari și n-are decît dispreț pentru viața tuturor, inclusiv pentru viața propriilor săi ofițeri și soldați, Rusia va continua să arunce noi și noi rezerve pe cîmpul de luptă și să le irosească. Într-o atare confruntare, în care finalul negociat nu e posibil, va învinge, oricît de mare va fi pînă la urmă prețul victoriei, una din cele două tabere beligerante. Una din armate se va prăbuși. Corolarul acestor evidențe? Că, dacă vrem să combatem fascismul și să ajutăm Europa să-și păstreze libertatea și democrațiile, Rusia trebuie să capituleze. Dacă Scholz et comp. nu-și revizuiesc politicile, Moscova nu va fi înfrîntă. Prin urmare, Ucraina nu va dăinui.

Dacă nu va dăinui Ucraina, vor urma la rînd celelalte ținte evidente, europene, ale lui Vladimir Putin. Știm care, din păcate. Și ce ideologie s-ar impune. Hai să nu ne mai hrănim cu iluzii. Și să nu le mai permitem nici liderilor noștri să ne amăgească, ducîndu-ne cu vorba.

DW.Com purtată: un costum lejer și adidași! ● În perioada 22 mai – 19 iulie a.c., se desfășoară campania „Litoralul pentru toți”. Prețul: 34 lei de persoană. ● O româncă a murit în timp ce încerca să-și facă o fotografie, alunecînd în vîltoarea unei cascade din Thailanda. ● Italia dorește să sprijine România cu trupe specializate, în tentativa de a curăța perimetrul Mării Negre de bombele rămase în urma războiului lui Putin. ● Măsură extremă a primarului din comuna Givarăști, județul Olt: După ce o localnică și-a aruncat gunoiul menajer pe strada principală din sat, primarul l-a înapoiat, cu excavatorul, în curtea ,,posesoarei”. Felicitări primarului! ● Legea offshore privind cîștigarea independenței energetice a României a fost aprobată în Parlament. În următorii cinci ani, țara noastră va beneficia de 65% din exploatări. Legea a fost înaintată președintelui pentru promulgare. ● Începînd de anul viitor vor fi interzise meditațiile făcute de profesori cu elevii de la clasele la care predau în mod curent. ● ,,Joc” de copii în Parlamentul României: deputatul George Simion aleargă după Virgil Popescu, ministrul Energiei, făcîndu-l hoț, pentru că nu s-a ținut de cuvînt în problema compensării facturilor la energie. ● Crește salariul minim cu 200 lei, ajungînd la 2.570 lei. ● După ploile abundente din week-end, în Capitală apa plutește pe străzi, băltind pe suprafețe întinse. Urmarea? Au loc accidente, iar traficul e paralizat. De vină este, desigur, canalizarea deficitară, nedesfundată și nereparată. Ce părere are primarul Nicușor Dan? ● A fost scos la licitație un nud pictat de Michelangelo. Prețul de pornire este 30 milioane euro. ● Au crescut exagerat prețurile principalelor produse alimentare: cartofii cu 42%, uleiul cu 38%, făina cu 26%, mălaiul cu 26%. ● Se fac simulări pentru creșterea pensiilor cu pînă la 10%. Doar atît, fiindcă creșteri propriu-zise nu poate garanta nimeni, cel puțin deocamdată. ● Se anunță că, în curînd, vor fi elaborate noi condiții salariale pentru angajații din agricultură. ● Dosarul Udrea, studiu de caz în Bulgaria. ● O echipă de medici de la Tîrgu Mureș au extirpat o tumoră de 12 kg! ● Românul Gabriel Băicuș a obținut recent o premieră în alpinismul românesc, reușind să escaladeze două din cele mai înalte vîrfuri ale planetei: Everest și Lhotse, în mai puțin de 24 de ore, în ciuda condițiilor meteo nefavorabile.

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (X)

Mihail Gorbaciov (3)

Reformele interne (3)

În ceea ce privește concurența dintre Gorbaciov și Elțin, cel deal doilea a cucerit o poziție și mai bună, fiind ales, în mai, Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSFS Ruse, ceea ce l-a făcut conducătorul de drept al Republicii

Parlamentul Rusiei a înmulțit problemele lui Gorbaciov, atunci cînd a proclamat întîietatea legilor rusești asupra celor unionale în iunie. Poziția lui Gorbaciov era în continuă schimbare. La Congresul al XXVIII-lea al Partidului Comunist din iulie, Gorbaciov a fost reales secretar general, dar poziția lui era acum complet independetă de guvernul sovietic, iar Politburo nu mai avea nici un rol în conducerea țării. Gorbaciov a redus în continuare puterea partidului în aceeași lună, atunci cînd a dat un decret care abolea controlul partidului în mass-media. În același timp, Gorbaciov încerca să consolideze poziția președintelui, Sovietul Suprem oferindu-i puteri speciale pentru guvernarea prin decrete, necesare pentru inițierea planurilor economice pentru trecerea la economia de piață. În timp ce Sovietul Suprem nu a reușit să cadă de acord asupra programului de urmat, Gorbaciov presa pentru reforme politice – un nou guvern central sovietic și un Soviet al Federației format din deputați din cele 15 republici. Propunerile lui au fost votate în noiembrie. În decembrie, Gorbaciov a primit noi puteri executive din partea Sovietului Suprem, cu argumentul că această mișcare era necesară pentru a contracara ,,forțele întunecate ale naționalismului”. Toate aceste mișcări au dus la demisia lui Eduard Șevardnadze, care considera că fostul său aliat se îndreaptă către o poziție dictatorială. Demisia lui Șevardnadze a fost o lovitură personală pentru Gorbaciov și pentru eforturile lui de reformă. Gorbaciov, în acest timp, pierdea tot mai mult teren în fața naționaliștilor.

Factor”, folosește amintirile mai multor apropiați ai lui Gorbaciov și, de asemenea, amintirile unor persoane din eșaloanele superioare ale conducerii politice sovietice, care duc la concluzia că persoane precum generalul Valentin Varennikov (un membru al complotiștilor din august) și generalul Victor Acialov (alt pucist din august, mai tîrziu conspirator în 1993 împotriva lui Elțin), care mai tîrziu „erau pregăiți să-l îndepărteze în mod neconstituțional pe Gorbaciov din poziția de președinte”, au fost cîteva luni mai devreme ,,mai mult decît capabili să folosească violența neautorizată împotriva naționaliștilor separatiști”.

Ca urmare a violențelor neîntrerupte, cel puțin 14 civili au fost uciși și mai mult de 600 au fost răniți din 11 pînă pe 13 ianuarie 1991 în Vilnius. Reacția occidentală puternică și acțiunile forțelor democratice ruse au pus guvernul sovietic într-o poziție stînjenitoare. Mai mult, au apărut noi probleme în Riga, Letonia, pe 20 și 21 ianuarie, cînd unitățile OMON au ucis patru persoane în timpul unor demonstrații populare. Gorbaciov a răspuns de această dată mai bine, condamnînd acțiunile brutale, trimițînd condoleanțe familiilor victimelor și sugerînd că secesiunea ar fi fost posibilă dacă s-ar urma procedurile prevăzute de Constituția sovietică. În conformitate cu cele spuse de un apropiat al președintelui, Șahnazarov, Gorbaciov începuse să se resemneze în fața inevitabilității pierderii statelor baltice, deși el a încercat toate căile politice pentru păstrarea Uniunii între granițele pe care le moștenise. Aceasta l-a pus în poziția de nedorit de a fi considerat inamicul conservatorilor.

s-au sinucis. În mod paradoxal, cei mai mulți dintre puciști erau indivizi promovați de Gorbaciov în funcții de conducere.

Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat și 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova, Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan și Armenia și-au proclamat independența. În același timp, Boris Elțin a ordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-și suspende activitatea pe teritoriul Federației Ruse și a hotărît închiderea clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 24 august și a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist. Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deși Gorbaciov și reprezentanții a opt republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și statele baltice) au semnat pe 18 octombrie un acord pentru înființarea unei comunități economice, evenimentele care au urmat au distrus orice șansă ca aceasta să devină realitate.

În octombrie 1990 a fost fondat partidul naționalist rus ,,Casa noastră Rusia”. În aceeași lună, atît Rusia cît și Ucraina au proclamat suveranitatea completă a legilor naționale asupra celor unionale. Războiul legilor a devenit o luptă publică, Sovietul Suprem refuzînd să recunoască acțiunile celor două republici. Gorbaciov a publicat schița noului tratat unional în noiembrie. Noua uniune urma să se numească Uniunea Republicilor Sovietice Suverane, dar, în anul 1991, toate acțiunile lui Gorbaciov aveau să fie depășite de acțiunile centrifuge ale republicilor secesioniste. În ianuarie și februarie, tulburările naționaliste din statele baltice s-au ridicat la noi niveluri. Pe 10 ianuarie 1991, Gorbaciov a adresat un ultimatum Sovietului Suprem lituanian prin care cerea restaurarea constituției sovietice în țară și revocarea legilor considerate neconstituționale de autoritățile unionale. În memoriile sale, Gorbaciov spune că, pe 12 ianuarie, el a cerut Sovietului Federației să adopte măsuri care să ducă la evitarea vărsării de sînge. Printre măsurile aprobate s-a numărat și trimiterea de deputați unionali la Vilnius pentru găsirea unor soluții. Mai înainte ca această delegație să sosească în capitala Lituaniei, responsabilii locali ai KGB-ului și forțele armate au început o acțiune pentru ocuparea turnului televiziunii din Vilnius. Gorbaciov afirmă că nu există dovezi că el sau alt lider sovietic ar fi aprobat o asemenea acțiune în forță și amintește de documentele găsite la procuratura RSFS Ruse după tentativa de lovitură de stat din august, în care era menționat doar că ,,anumite autorități” au aprobat acțiunile în forță. În cartea ,,Alfa – unitatea secretă a KGB-ului” se sugerează de asememenea că ,,operațiunea KGB-ului coordonată cu armata” a fost dusă la îndeplinire de Grupul Alfa al KGB-ului. Archie Brown, în ,,The Gorbachev

Gorbaciov continua să creioneze un viitor tratat unional care trebuia să creeze o federație voluntară prin democratizarea definitivă a URSS-ului. Noul tratat era sprijinit puternic de republicile central-asiatice, care aveau nevoie de puterea economică și de piețele unionale pentru a putea să se dezvolte în continuare. Reformiștii radicali ruși, așa cum era Boris Elțin, credeau că o trecere rapidă la economia de piață era extrem de necesară pentru Rusia și că celelalte republici erau o povară, dezintegrarea uniunii fiind de preferat. În martie s-a ținut un referendum în legătură cu viitorul uniunii (în paralel cu referendumul asupra funcției prezidențiale în Rusia), care a avut ca rezultat un ,,DA” al 76,4% dintre participanți (cu o participare a 80% din populația cu drept de vot). Estonia, Letonia, Lituania, Armenia, Georgia și Moldova nu au participat la referendum. După aceasta, în aprilie, Gorbaciov s-a întîlnit cu șefii celor 9 republici participante la referendum, care au fost de acord cu crearea noii uniuni și au dat publicității o declarație. Între timp, Boris Elțin a fost ales președinte al Federației Ruse cu 57,3% din voturi (cu o prezență la urne de 74% din populația cu drept de vot). În contrast cu poziția ambivalentă a reformatorilor față de noul tratat, apparatcikii conservatori, încă puternici în Partidul Comunist și în ierarhia armatei, se opuneau cu vehemență oricăror măsuri care ar fi schimbat caracterul și integritatea Uniunii Sovietice. În ajunul semnării tratatului unional, conservatorii au trecut la atac.

Autointitulîndu-se ,,Comitetul de Stat de Urgență”, aceștia au declanșat o lovitură de stat pentru a-l îndepărta pe Gorbaciov din fruntea statului și pentru a împiedica semnarea noului tratat unional. Președintele Uniunii Sovietice a fost ținut sub arest la domiciliu între 19 și 21 august. După ce a fost eliberat, la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov și-a dat seama că nu mai controla Uniunea și că era singur în fața tot mai puternicului Elțin, tocmai cel care, prin hotărîrea sa, ajutase la înfrîngerea puciului. Gorbaciov a fost nevoit să elibereze din funcție pe cei mai mulți membri ai Politburoului, unii dintre demiși fiind arestați. Printre cei arestați s-au numărat cei din ,,Banda celor opt”, care conduseseră lovitura de stat, printre ei fiind: Vladimir Kriuchkov, Dmitri Iazov și Ghennadi Ianaev Boris Pugo și Serghei Ahromeev

Lovitura finală dată planurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ținut pe 1 decembrie, în care majoritatea populației s-a pronunțat în favoarea independenței. Președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au întîlnit în pădurea Belovej de lîngă Minsk pe 8 decembrie 1991, au semnat acordul de înființare a Comunității Statelor Independente și au proclamat încetarea existenței URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în fața unui fapt împlinit și a fost nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcția de președinte, URSSul încetînd să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992. Gorbaciov a încercat să mențină unit Partidul Comunist, dar să-l îndrepte spre linia politică social-democrată Contradicțiile abordării gorbacioviste: slăvirea lui Lenin, admirația pentru modelul social suedez și încăpățînarea de a menține țările baltice în uniune cu ajutorul forței militare au dus la eșecul oricăror inițiative de reformă. După scoaterea în afara legii a Partidului Comunist în Rusia, Gorbaciov a rămas fără absolut nici o bază politică în afară de forțele armate. Chiar și militarii l-au părăsit pe Gorbaciov cînd au aflat de promisiunile de creștere a soldelor făcute de Elțin. Din ochii unui socialist, politica comunistă dezastruoasă a lui Gorbaciov a dus la prăbușirea URSS.

În contrast cu reformele interne controversate, Gorbaciov era foarte bine văzut în Occident pentru ,,noua gîndire” în problemele afacerilor externe. Gorbaciov a încercat să îmbunătățească relațiile și comerțul cu Occidentul prin reducerea tensiunilor Războiului Rece. El a stabilit relații apropiate cu unii dintre liderii occidentali, așa cum au fost cancelarul german Helmut Kohl, președintele american Ronald Reagan și primul-ministru britanic Margaret Thatcher (care a făcut remarca rămasă celebră: ,,Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună”).

Gorbaciov a înțeles legăturile care se stabileau între reformele interne și detensionarea relațiilor internaționale și de aceea a extins principiile ,,noii gîndiri” imediat și peste graniță. Pe 8 aprilie 1985, el a anunțat suspendarea amplasării sistemului de rachete SS-20 în Europa, concepută ca o mișcare îndreptată în direcția rezolvării problemei rachetelor cu rază medie de acțiune. Mai tîrziu, în același an Gorbaciov a propus ca americanii și sovieticii să-și reducă împreună arsenalele nucleare la jumătate. În octombrie, el a făcut prima sa vizită ca lider al Uniunii Sovietice în străinătate, mai exact în Franța. În noiembrie, în timpul summitului sovieto-american de la Geneva, deși nu s-au făcut nici un fel de înțelegeri speciale, Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan au închegat o legătură personală foarte strînsă și au căzut de acord asupra unor noi întîlniri.

(va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

De ce ne îmbolnăvim?

Ne îmbolnăvim ca să ne mai amintim de Dumnezeu!

Unii consideră boala o pedeapsă pentru păcat sau o slăbiciune psihică. În schimb, este o atenționare că noi, ca indivizi, am încălcat legea sacră a echilibrului. Boala nu este o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la păcat și trebuie privită ca o șansă, care ne arată că trebuie să schimbăm ceva în viața noastră. Ne putem îmbolnăvi și ca să cerem tandrețe, iar cînd o facem trebuie să realizăm o introspecție, un ,,popas” prin care să ne cunoaștem mai bine, să ascultăm semnalele pe care ni le transmite corpul. Introspecția totală, în detrimentul unei analize segmențiale, este constructivă. Prima oprire este stabilitatea fizică, care atrage după sine stabilitatea minții.

O introspecție energetică a corpului este astăzi unul dintre primii pași pe care îi recomandă medicina energetică. Apoi, terapiile se focusează pe stabilitatea fizică a pacientului: dureri, dificultăți în mers, pierderea echilibrului, detoxifierea, deblocarea energetică, urmate de echilibrarea psihică. Omul trebuie tratat în integralitate. Al doilea pas este stoparea păcatului. Sînt studii care arată că gîndurile negative ne îmbolnăvesc mai rău decît poluarea și alimentația greșită. Ne îmbolnăvim pentru că nu știm cum să mîncăm, ingerăm toate deșeurile, chimicalele, ceea ce băgăm în

O istorie a farselor (250)

Specializat în a trage pe sfoară mass-media (2)

Ca şi Reginald Jones, Victor este specialist în farsele telefonice. Obişnuind să-i sune pe experţi și să-1 prezinte pe Rees-Bunce drept un idiot, s-a deghizat în proprietarul unui tablou semnat de Picasso, pe care 1-a găsit întîmplător în atelierul său şi din care a tăiat cu ferăstrăul o bucăţică deoarece era prea mare pentru întrebuinţările sale; apoi s-a dat drept un disc-jockey de viitor al postului Radio Vatican şi ca un paraplegic ce interpretează la trombon piesa „Dansul marinarului”. Folosindu-se de situaţii în care victimele sale primesc şansa de a-şi dovedi bunăvoinţa, superioritatea şi toleranţa faţă de ignoranţii aflaţi la celălalt capăt al firului, Lewis-Smith i-a declarat autorului Nick Yapp: „Este versiunea femeii a cărei maşină s-a stricat pe autostradă şi care apoi stă pe bordură, folosinduşi sexualitatea pentru a obţine ajutor”. Odată, el şi partenerul său, Paul Sparks, au început să trimită scrisori de plîngere către companiile alimentare, obţinînd în schimb produse alimentare gratuite – dar norocul nu le-a surîs cînd s-au plîns unei companii producătoare de supă că ar fi găsit un prezervativ într-una din conserve. Alarmată de sabotajele recente din industria alimentară, compania respectivă a oprit producţia şi a investigat plîngerea depusă de cei doi farsori. În curînd, poliţia a sosit la uşa lui Lewis-Smith.

– Dar nu a fost nici o problemă, i-a povestit el lui Yapp. Agenţii se prăpădeau de rîs cînd au plecat.

– Iar tu, adăugă Sparks, erai mort de frică cînd au sosit.

Devenind din ce în ce mai dificil să scornescă farse atît de bizare sau de un prost gust atît de revoltător, încît mass-media să le respingă, în noiembrie 1990 LewisSmith l-a „omorît” pe Rees-Bunce după un ultim apel telefonic către producătorul-asociat al programului de televiziune Seadle’s About, prin care îi sugera vedetei emisiunii, Jeremy Beadle, să se ducă la penitenciarul de stat din Maryland, în celula pentru deţinuţii ce aşteaptă să fie executaţi. Aici ar fi putut filma un prizonier care ar accepta să intre într-un joc de tip negociere: trebuia să mute un laţ de-a lungul unei sîrme ondulate de cupru, fărără să o atingă. „Dacă reuşeşte”, sugera Rees-Bunce, „este eliberat, dacă nu, nu trebuie să fii prea deştept ca să-ţi dai seama ce urmează. Pentru că întregul circuit este conectat la scaunul electric rezervat prizonierului şi acesta beneficiază de 20.000 de volţi în lobii frontali“.

gură fiind orice altceva, mai puțin mîncare. Nu știm cum să mestecăm corect, ce și cînd să mîncăm și cum să combinăm corect alimentele. Ne îmbolnăvim și pentru că nu știm cum și ce să bem. Am fost concepuți pentru a bea apă de izvor, dar consumăm zilnic băuturi acidulate, lapte pasteurizat, alcool. Nu bem apă pe parcursul zilei, dar ne facem iluzii că am putea remedia răul făcut dacă dăm pe gît o cană plină cu apă înainte de culcare. Ne e sete după masă și bem pe nesăturate băuturi colorate perturbînd digestia și dezhidratîndu-ne. Cheltuim sute de lei pe creme antirid, dar nu dăm doi bani pe apa pe care o consumăm sau pe un antioxidant de calitate, care poate neutraliza radicalii liberi proveniți din alimentație, apă, aer. Ne îmbolnăvim pentru că nu știm cum să respirăm! Respirăm superficial, un aer poluat. Oxigenul este cel mai bun ,,combustibil” pentru corpul nostru, fiind necesar tuturor celulelor.

Centrul german DermaVital vă pune la dispoziție un imunomodulator (antioxidant) de cea mai bună calitate, realizat pe baza tehnologiei punctelor cuantice – suplimentul alimentar Oxyfigen asigură o bază a vitalității corpului, îmbunătățeste preluarea

După care a urmat o tăcere mai lungă, urmată de răspunsul oripilat:

– O, nu, dragă. N-am putea face aşa ceva, sub nici o formă!

– De ce nu? a întrebat Rees-Bunce.

– Bugetul nostru nu acoperă şi cheltuieli în străinătate.

Liberă inițiativă rusească? (1)

De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, unii ruşi au îmbrăţişat înfocaţi partea mai dubioasă a capitalismului, nu mai mult însă ca în SUA. În 1992, o echipă de înaltă tehnologie condusă de fantomaticul „Serge” a stors de bani corporaţiile din oraşul New York printr-o elaborată farsă telefonică. Stabilind două numere de telefon ce ofereau posibilitatea cîştigării de premii (taxabil local) cu prefixul „540” (ca cele folosite de liniile erotice) şi numindu-le „Îmbogăţeşte-te rapid” şi „Corporaţia lucrează pentru tine”, echipa a trimis mesageri falşi care să ridice colete de la recepţiile sediilor de companie. Informaţi că nu exista nici un pachet de ridicat, „mesagerii” cereau permisiunea de a „telefona la sediul firmei lor pentru a afla ce se întîmplă”. Formînd un număr care începea cu „540”, „mesagerul” întreţinea o convorbire prelungită (în limba rusă) taxată cu 225 de dolari pe minut. Această taxă avea să fie automat transferată de la compania victimă în conturile companiilor fantomă. Echipa de escroci făcea o retragere în numerar de 240.000 de dolari înainte ca frauda să fie descoperită. Doar un singur „mesager” a fost prins, restul echipei a scăpat basma curată. Evident, mulţi cetăţeni din fostul duşman numărul 1 al Occidentului învaţau repede!

Totuşi, astfel de înşelătorii sînt o nimica toată în comparaţie cu cele care aveau loc în Rusia, la o scară mult mai mare – ca să nu mai vorbim de sistemul piramidal Ponzi, ce i-a ruinat pe mii de cetăţeni nerăbdători se îmbogăţească peste noapte, ca şi creşterea alarmantă a furturilor şi vînzărilor ilegale de plutoniu de la fabricile nucleare din Rusia, element folosit în armament sau alte materiale radioactive, precum beriliu. Din moment ce focoase nucleare, complet asamblate, de la rachete tip SS-20 disponibile oricui pentru un preţ năucitor de 70.000 de dolari, transformînd astfel coşmarul ameninţării terorismului nuclear în realitate, şi dat fiind declinul ulterior al societăţii ruseşti în sine, ne-am putea întreba dacă sfîrşitul Războiului Rece a fost, pînă la urmă, o aşa binecuvîntare.

(va urma) STUART GORDON

oxigenului de celule, crește puterea mentală și buna dispoziție cu pînă la 70%, crește rezistența fizică și cea nervoasă.

Ne îmbolnăvim pentru că nu știm să gîndim! Ne lăsăm prinși în capcana gîndirii negative, influentați de toate evenimentele și scenariile nefaste. Ne îmbolnăvim pentru că nu știm să ne detoxifiem organismul! Nu luăm exemplul naturii, care în fiecare anotimp se reînnoiește.

Detoxifierea celulară a întregului organism este recomandată cel puțin o dată la schimbarea anotimpului. Aparatele care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să facă acest lucru în aproximativ 60 de minute, abordînd în tratament fiecare celulă a corpului. Echilibrul este cheia succesului în sănătate. Omul de astăzi are nevoie și de alt gen de tratamente, pentru că stilul lui de viață s-a schimbat enorm. Posibilitatea de a se informa îl face mai puternic.

Centrul german DermaVital din București vă pune la dispoziție tratamente moderne, personalizate, fără durere și fără medicamente de sinteză, bazate pe informația energetică a corpului pacientului aflat în terapie.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Înșirate!; 2) Ansamblul particularităților etnice specifice unui popor; 3) Extreme ca atare! – Citată în lipsă; 4) Lunga timpului cărare – Dame!; 5) Cîine... de vînătoare – Barca lui Patzaichin; 6) Colectiv masculin anonim – Întîlnite prin lume! – Cete; 7) Subtil (fig.) – Patriarh biblic; 8) Din seară în seară! – Martor la un legămînt de credință – Aripi de greiere! – 9) Știința care clasifică popoarele lumii; 10) Înșirate!

VERTICAL: 1) Înșirate! -; 2) Tot timpul; 3) Pene! -Aflate în haos! – Rîu în Irlanda; 4) Literă gotică – Făcut pe ocolite – Inimă de poet!; 5) Fiul lui Attila – Balon; 6) Irlanda în codificația automobilistă internațională –Tratamente; 7) Expus privirilor – Nicolae printre prieteni; 8) Judecător în infern – Micul om mare – Fericit la culme!; 9) Stabilirea originii unui cuvînt; 10) Înșirate!

DICȚIONAR: EAR; ERNE; EIS; ECAN; EIr; EAC.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LA URMA URMEI!”

1) MARAMA – TARAMA; 2) CAMATA –SAMAR; 3) AMARE – SEMANA; 4) R –ARMAN – STT; 5) MATISIT – AO; 6) MAS –EC – AMA – N; 7) LAMA – AMATORI; 8) DC – MATCA – OS; 9) ARMAT – AROMAT; 10) REMAIA – EMANA.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

Eugen Barbu (3)

De la teatrul popular străvechi (care propaga drama unui Mîntuitor pecetluit de la naştere) şi pînă la înflorirea excepţională a dramaturgiei noastre contemporane – teatrul românesc a parcurs lungul drum al nopţii către ziuă. Şi mă gîndesc la autori care şi-au pus în mod dureros problema existenţei „în deşertul de cenuşă“, înflorind în condiţiile libertăţii totale de expresie instaurată de două decenii încoace: Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Paul Everac, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Adrian Dohotaru ş.a. Forţa expresivă a demersurilor acestora mută barierele teatrului din teritorii experimentale spre zone ale statorniciei şi perenităţii idealurilor. Adevărul este că avem şi o tradiţie de marcă, iar instrumentul principal de lucru – limba română –este una dintre cele mai captivante forme de expresie dramatică, emanînd aburi din puterea iniţiatică a latinei. N-aş vrea să fiu acuzat de patriotism local, dar mi se pare că înseşi piesele lui Eugen Ionescu sună mai bine în româneşte (în care au fost gîndite) decît în franceză (în care au fost scrise). E unul dintre motivele pentru care Harold Pinter îşi punea un personaj din „On his birthday“ să afirme că singura şcoală serioasă de traducători o mai au românii – era un omagiu al muncii acestora, fireşte, dar în primul rînd al limbii. Limbă în care au scris un Caragiale, un Delavrancea, un Camil Petrescu, limbă în care cronicar dramatic a putut fi Mihai Eminescu.

artă rar întîlnită (pe care romanele sale o conţineau, la altă dimensiune) autorul îşi conduce personajele prin Labyrintul unei lumi tragice din care absentează tocmai tragicul. „Simplitatea în artă este o complexitate rezolvată“ – spunea Brâncuşi, iar piesa în cauză devine demiurgică, de foarte de sus, asupra vieţii şi a morţii în ipostaza care le dă cea mai înaltă raţiune: puterea. Închis ca Achille în cort, supărat pe creaţiune, Dumnezeu așteaptă întîlnirea supremă. Ea se produce, implacabil, dar monologul fiecărui acuzat duce la condamnarea demiurgului. Singurii care sînt exoneraţi, avînd calea deschisă spre rai, sau mai degrabă spre o prelungire a creaţiunii, sînt Femeia şi Poetul. Prin urmare fecunditatea şi opera, dragostea și nebunia, rugul şi flacăra. Sau, la fel de bine, exilul şi împărăţia. Rezolvarea, ca şi întreaga ţesătură, a comunicării, este aforistică şi păstrează secretul purpurei. O pedală de orgă, gravă, modulează mesajele, recviemul de patos wagnerian şi cadavrele din pînzele Renaşterii se îndreaptă către învierea Blajinilor.

Ei, bine, în această limbă a fost scris şi reprezentat unul dintre cele mai tulburătoare texte dramatice pe care le-am întîlnit vreodată, avînd ceva din măreţia incantaţiilor sacre de odinioară: „Labyrintul“ de Eugen Barbu. Scriitorul se dovedeşte prin această piesă a fi una dintre cele mai avansate conştiinţe teatrale din întreaga literatură română. Parobolă a puterii şi a condiţiei de a trăi „într­o lume produsă neintenţionat“ (Berdiaev) piesa lui Eugen Barbu îmbogăţeşte literatura noastră de profil cu o dimensiune nouă: istoria la scară planetară şi, de ce nu, aforistică. Un fior rece, ca acela născut din întîlnirea lui Don Juan cu statuia Comandorului, străbate acest labyrint minat. Am amintit de strania creaţie a lui Moliѐre, pentru că în întreaga lui operă piesa în discuţie are rolul pe care, păstrînd proporţiile, îl are „Năpasta“ în contextul jovialităţii caragialeşti. Numai că ceea ce la Moliѐre este un pretext sumbru pentru trecerea celor trei praguri întrucîtva aristotelice ale gnoseologiei (cunoaşterea senzorială, cea intelectuală şi revelaţia prin moarte) la Caragiale, mutatis mutandis, devine o opţiune justiţiară şi, în fond, ontică. Eroii lui Barbu sînt tragici, dar asta nu înseamnă că au apărut prea tîrziu în istorie, întrucît sînt eterni. Ei sînt Poetul, Femeia, Omul Politic, Generalul, Gardianul, Hoţul, Sacrificatul, Asasinul. Atemporali şi aspaţiali, ei sînt morţi („Cu uşile închise“) şi rememorează la Judecata de Apoi întîmplările unei umanităţi disperate, care i-a făcut să nu aibă de ales şi să devină prototipuri. Nu spunea oare Marx că istoria e un sobol care sapă fără încetare? Rînd pe rînd, îşi fac intrarea în lumea de dincolo, singura în care curajul adevărului nu se mai poate plăti prin moarte, singura în care moartea poate deveni o memorie a vieţii. Un baroc larvar, o frescă încărcată de spovedanii ca faţada Ospiciului din Madrid a lui Pedro de Ribera, domină această populaţie de umbre. Păcatele din timpul vieţii pot deveni o monedă de schimb pentru gloria ispăşirii. A greşi e omeneşte, iar greşeala îl poate umaniza şi pe Dumnezeu. Cu o

În Final, Dumnezeu e ucis, dar nu atît pentru a-l adeveri pe Nietzsche cu al său „Dumnezeu a murit“, cît mai ales pentru o posibilă salvare a umanităţii printr-un al doilea deicid. Aidoma unui rege Lear pribegind între roadele dragostei sale, prezenţa lui e de prisos într-o lume pe care n-o mai poate controla şi care e guvernată de absurd. Şi. totuşi, textul nu e mizantropic, dimpotrivă – o infinită dragoste de om şi de adevăr, o tandreţe de copil sîngerînd. În cruciade străbat această pledoarie. E vorba, desigur, despre un teatru prin excelenţă politic, potenţat de o scriitură modernă, de aluzii şi paranteze uşor de recunoscut în fierberea de astăzi a Planetei. Un fel de „toamnă a patriarhului“ îşi risipeşte frunzele de bronz peste vechile incunabule ale puterii, iar religia dezveleşte în refluxul ei secular plajele crimelor de odinioară. În întreaga creaţie de pînă acum a lui Eugen Barbu o singură carte prevestea această orgie de enigme şi simboluri ezoterice: „Măştile lui Goethe“. Carte despre care îngerul republican care a fost Nichita Stănescu scria, iată, cu o vibrantă premoniţie pentru ceea ce ar fi putut să se întîmple: „Parabola pe care Eugen Barbu ne­o oferă cuprinde, în prim planul ei, gamele complete ale intimităţii şi oficialităţii, ale creşterii şi descreşterii interesului public pentru un anume tip de valoare, ale avatariilor sentimentale şi echilibrelor, mitizării şi demitizării, ale entuziasmului şi deziluziilor provocate de o carte, ale ciudatului destin al cărţilor şi interferenţei lui cu destinele diferitelor epoci pe care le străbate. Cuprinde şirul de portrete orale posibile, urîte sau nobile“. Dacă viaţa e vis, cum spunea Calderon, atunci moartea poate fi trezirea din vis şi intrarea în Labyrint. Şi citind buletinele de ştiri ale Planetei, echilibrul terorii în care umanitatea este silită să trăiască, sîntem tentaţi să smulgem iedera din mîinile lui Dionysos, pentru a uita de tot şi de toate, sau mai degrabă carabina din mîinile lui Beranger... Este cu totul îndreptăţit să omagiez şi munca remarcabilă a colectivului Teatrului „Bulandra“, unde se joacă această piesă unicat. Este aceeaşi scenă pe care prinde viaţă (pentru prima oară după două sute de ani!) primul text dramatic românesc: „Occisio Gregorii în Moldavia Tragedice expressa“... Este o scenă a valorificărilor şi a gustului rar pentru actul autentic de cultură, o scenă prin care adie „vîntul divin“ al deşertăciunilor şi tragediilor antice, ca printre capitelurile Histriei. Acum un an, după premieră, distinsa Ecaterina Oproiu îi spunea autorului: „Mă tem că ai scris cel mai bun text al dramaturgiei româneşti actuale“. Şi eu mă tem, pentru că dacă piesele sale mai puţin ştiute sînt aşa, ce cutremur vor reprezenta romanele viitoare?

Sfîrșit

Atenție, bogați ai Lumii, Vine valul… neantului!

Au spart pe Mapamond normalul Și-au adoptat stilul vedetei

De Oscar este serialulː „Bogați decid soarta Planetei!”

La Davos se petrece balul

Testarea drumului rachetei

Spre alte zări duc „animalul”

Deciși a fi buric Planetei

Treptat ucid în ei umanul

Ajunși deja pe „culmea setei”

Se vor stăpîni, putere-i banul

Bogați decid soarta Planetei...

Noi înghițim întreg amarul...

Politicul dă curs șuetei

Modelul promovînd – Avarul, Un inuman în fruntea „cetei”!

Trăind ca niște anticriști

Voi „ochiul dracului” iubiți

Pe calapod de ariviști În efemer... o să muriți!

E viu pe Facebook semnalul

Pentru-o teribilă anchetă

Nu veți scăpa! Sînteți în planul

Neantului de pe Planetă...

...Atenție! Sosește valul

Să măture tot inumanul! LIVIU

Nichita Stănescu (1)

1. La moartea poetului, a oricărui poet vital, mă gîndesc la copilărie şi pentru a-mi face curaj îmi vine să recit singura liturghie pe care o cunosc: „Porni Luceafărul, creșteau/ În cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atîtea clipe..”. Precum Hyperion, Nichita Stănescu a plecat dintre noi dincolo de Hiperboreea, pentru a trăi pe propria lui răspundere măreţia frigului Iar alăute cosmice nu-i pot cînta jur împrejur decît acorduri din aşteptarea plăpîndei Solveig şi din Sara pe deal. Luăm noi astfel în plin loviturile sorţii, zîmbind cu bravură. Deşertăciunea deşertăciunilor... Despre ce să scrii mai întîi? Despre omul, poetul sau creatorul de şcoală? Nichita a fost unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. El era un prinţ cu o crizantemă la butonieră şi cu ochi albaştri ca Voroneţul, era un falnic bărbat care simţea că ruina nu-l poate ajunge niciodată. Cine îmi dictează mie, cînd scriu, aceste vorbe picurate parcă din altă lume? Fără îndoială, o tînjire nemărginită...

Imensa lui popularitate s-a datorat nu numai harului poetic incontestabil, ci şi modestiei proverbiale pe care o degaja întreaga lui făptură. Aproape tot ceea ce rostea era memorabil şi îl exprima întru totul. Era generos pînă la risipirea de sine, era elegiac şi bonom, lîngă el te simţeai în putere şi te minunai că mai pot exista asemenea fiinţe.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Nu e prost cine cere, e prost cine dă

Această vorbă românească are aplicabilitate chiar și astăzi. Pentru că sîntem un popor de trei ori milenar, ne-am confruntat cu toate situațiile posibile pe lumea asta, astfel încît înțelepciunea generațiilor trecute, fixată în proverbe, are soluții la orice. Probabil, atunci cînd a fost formulată această zicală strămoșii românilor fuseseră de multe ori păcăliți pentru a le da altora ce era al lor, astfel încît și-au dat seama că degeaba-i învinuiesc pe hoții care le-au cerut, fiindcă de vină erau ei, care s-au lăsat prostiți. Același lucru se întîmplă acum cu noi. Ni se cere să renunțăm la drepturile și libertățile pentru care s-au

jertfit înaintașii, în numele unor viruși scăpați din laboratoare, fiindcă sănătatea generală e mai importantă decît cea individuală. O vrăjeală ieftină la care nici un om inteligent nu poate „pune botul”. Păi dacă virușii aceia scapă din laboratoare înseamnă că cei responsabili sînt incompetenți și ar trebui înlăturați, iar laboratoarele ar trebui închise, fiindcă virușii fabricați acolo pun în pericol viețile oamenilor. Atunci de ce se mai joacă cu ei? În numele științei? Să afle ce? Cum să ne omoare mai eficient?

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Nu mai pot cu ăștia

Nu vi s-a întîmplat niciodată să fiți supuși unui anumit stimul pînă cînd ați simțit că nu mai rezistați? Mă refer la ascultarea în exces a unei melodii sau la o reclamă repetată pînă la nebunie, ori a altor lucruri de același fel, care vă pot face să exclamați „nu mai suport!”, concomitent cu dezvoltarea unor sentimente de respingere față de stimulul care v-a determinat această reacție. Același lucru mi se întîmplă mie de trei luni referitor la războiul din Ucraina. Am ajuns în situația

de a mă izbi de acest subiect oriunde merg. La început, povestea refugiaților și a ajutorului acordat de români, deși este ciudat cum de intră atîtea mii de oameni nevaccinați în România, deși cu doar două luni în urmă le-ar fi trebuit zeci de teste pentru asta; m-am mai întrebat unde se duc și ce fac, pentru că era clar că autoritățile române nu puteau controla o asemenea masă de oameni.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Nu e de vină, nimeni, niciodată/ Arareori, cîte­un Acar Păun./ Batista pe țambal s­a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (CornELIU VADIm TUDor, ,,Demisia!”)

În anul 1986, o firmă canadiană și-a oferit serviciile pentru a explora zona Mării Negre din dreptul litoralului românesc, urmînd să identifice punctele de unde se pot exploata rezervele de gaz. Regimul lui Caușescu a acceptat oferta, s-a bătut palma și, în scurt timp, s-a aflat că în zona respectivă pot fi exploatate miliarde de metri cubi de gaz. Evident că această știre a zdruncinat un pic toate planurile și afacerile mondiale în domeniul energetic, mai ales că România lui Ceaușescu devenise prima țară din lume care își achitase toate datoriile către marile bănci mondiale.

Au urmat noi și alte oferte, axate pe o eventuală colaborare în exploatarea gazului existent, dar Ceaușescu le-a spus tuturor așa: ,,Este adevărat că nu deținem tehnologia necesară pentru a exploata marile rezerve de gaz, dar pentru ca această comoară să aparțină pe de-a-ntregul poporului român, vom face toate eforturile pentru ca, în cel mult 2-3 ani, să realizăm singuri tehnologia respectivă!”. Ei, bine, cei 2-3 ani au trecut repede, tehnologia necesară era aproape gata, dar Nicolae Ceaușescu a murit, ,,mai mult ca sigur de bătrînețe”, așa cum se va consemna în manualele de Istorie peste vreo 50 de ani. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane./ A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu/ Nu-i este mai bine poporului meu./ Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale...”.

Și, pentru că veni vorba de Noua Ordine Mondială, aflați că nimic din ceea ce se întîmplă pe această planetă nu scapă de amprenta marilor adepți ai acestui complot satanist. Așa se face că mai toate firmele străine aflate în povestea exploatării rezervelor de gaze din Marea Neagră au diverse legături cu familia Rothschild. Să nu uităm că, în anul 1773, ,,Maier Rothschild a invitat 12 oameni extrem de bogați și influenți – reprezentînd toate ramurile genealogice ale Iluminaților – pentru a-i convinge să își reunească resursele într-un complot care să stabilească o nouă ordine mondială bazată pe ideologia luciferică” (David Livington).

Acum, se poate înțelege mai bine de ce, din orice afacere cu firme străine, România devine victima unor șmecherii tipice șmenarilor de gang, mai ales atunci cînd totul trece prin vizorul Noii Ordini Mondiale. Dar, să revenim la povestea gazelor din Marea Neagră.

În anul 2000, Guvernul Isărescu și-a adus aminte de ,,comoara poporului român” (așa cum spunea Nicolae Ceaușescu) și a decis să concesioneze pe 45 de ani perimetrul Neptun Deep, în favoarea SNP Petrom, care, la rîndu-i, în 2008, a acordat GRATIS licența către necunoscuta firmă Sterling Resources, la vremea respectivă fiind legale aceste tranzacții, fără licitație, dar pe baza unor... semnături. Atunci, încă se mai puteau cumpăra cu un dolar tot soiul de combinate, păduri, fabrici etc.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Poveste cu oameni și cîini (IV)

Indivizi cărora le-am schimbat destinul și pe care i-am ajutat să devină ceea ce nici nu visaseră vreodată, atunci cînd m-au văzut prigonit și lovit, m-au atacat și ei, în haită. Nu cîinii atacă în haită, ci oamenii și „presa ticăloșită”.

Nu mai intru în amănunte, am trăit o dată, pe viu, această decepție, nu vreau s-o mai trăiesc și atunci cînd o scriu. Acelora care poate că nu înțeleg de unde iubirea aceasta năvalnică pentru animale și, îndeosebi, pentru cîini, le voi răspunde simplu: nici eu nu-mi explic, poate că e setea mea lăuntrică, ancestrală, de loialitate. Și acelora care spun că ei, cîinii, fac rău, mușcă, se reped, le dau un sfat: încercați să le întindeți o bucată de pîine, sau un rest de mîncare, și-o să vedeți cum pînă și cea mai agresivă fiară se face mielușel. Uitați-vă la cîinii fără stăpîn cum se țin, înnebuniți

de foame, după sacoșele gospodinelor: aceasta e stema României contemporane, din nefericire. Atîta timp cît societatea românească nu e capabilă să rezolve problema sutelor de mii de cîini vagabonzi din marile orașe, dar și a acelora care vagabondează pe marginea șoselelor, ca niște siluete halucinante, în căutare de hrană, pînă nu se mai pot ține pe picioare de slăbănogi și sînt făcuți zob de mașini – ei, bine, ea, această societate, n-are nici un drept moral să se plîngă de vicisitudinile Istoriei. Nu FMI, și nici Banca Mondială sînt de vină pentru drama legiunilor de „îngeri” flămînzi, care tremură de frig și caută prin gunoaie, unii murind chiar înainte de a ști ce se petrece cu ei, fiind niște pui fără prihană și fără orientare în spațiu. „Gradul de civilizație al unei societăți se vede după grija față de animale” – afirmase Mahatma Gandhi. Desigur, nici nu mai trebuie să spun

Nu e prost cine cere, e prost cine dă

(urmare din pag. 21)

Nu ne interesează, prin urmare închideți laboratoarele!

În loc să facă asta, repetenții care conduc lumea (fiindcă e clar că au ajuns să ne conducă repetenții și corigenții generației mele și ai altor cîteva dinaintea mea) au inventat un tratat internațional privind prevenirea pandemiilor și pregătirea pentru acestea. Cine-mi spune mie că băieții ăștia au scris acest tratat din grijă față de noi înseamnă că nu știe ce vorbește. Vă reamintesc ce scriam acum aproape un an în prima parte a articolului ,,Marea Resetare”: „Schwab continuă: «Este aproape inevitabil ca pandemia să nu determine multe societăți din întreaga lume să își reconsidere și redefinească termenii contractului lor social. Definit pe larg, contractul social se referă la un set de aranjamente și așteptări care guvernează relațiile dintre indivizi și instituții. Pur și simplu, este o legătură care unește societățile; fără ea, țesătura socială se desface. Astăzi, motivele fundamentale care stau la baza pierderii credinței în contractele noastre sociale se unesc în jurul problemelor inegalității, ineficienței dintre majoritatea politicilor de redistribuire, un sentiment de excludere și marginalizare și un sentiment general de nedreptate. Ce formă ar putea lua noul contract social?

1. O furnizare mai largă, dacă nu universală, de asistență socială, asigurări sociale, asistență medicală și servicii de bază de calitate;

2. O migrare către o protecție sporită pentru lucrători și pentru cei care în prezent sînt cei mai vulnerabili (precum cei angajați în alimentarea economiei de concerne în care angajații cu normă întreagă sînt înlocuiți de antreprenori independenți și liber profesioniști). Am avut senzația că citez din Lenin sau Marx, nu dintr-un capitalist sadea! Nu pot să nu mă întreb ce urmărește autorul cu tot acest discurs despre egalitate socială, uniformizare și un stat atotputernic care să controleze masele și economia”.

Pe data de 25 octombrie 2021, cu ocazia unei întîlniri mondiale în domeniul sănătății, Charles Michael, preșdintele Consiliului European, spunea că: „Trebuie să creăm un mediu în care fiecare om de știință, fiecare lucrător în domeniul medico-sanitar, fiecare guvern, se poate solidariza pentru o cauză comună. Să lucrăm împreună pentru a construi noi soluții care să ne protejeze lucrurile cele mai de preț – sănătatea și viețile noastre”. Un deziderat foarte frumos, dacă nu ar exista explicațiile redate în rîndurile ce urmează, privind conținutul unui astfel de tratat.

O convenție, un acord sau un alt instrument internațional privind pandemiile ar sprijini și ar pune accentul pe: detectarea timpurie și prevenirea

pandemiilor; reziliența față de pandemiile viitoare (cum adică pandemiile viitoare? Parcă o pandemie are loc foarte rar. Sau știu ei ceva ce noi nu știm? – n.m.); răspunsul la orice pandemie viitoare, în special prin asigurarea unui acces universal și echitabil la soluții medicale, cum ar fi vaccinurile, medicamentele și metodele de diagnosticare; un cadru internațional mai solid în materie de sănătate, în care OMS să fie autoritatea de coordonare în materie de sănătate la nivel mondial; abordarea de tip „O singură sănătate”, care stabilește conexiuni între sănătatea oamenilor, a animalelor și a planetei noastre.

După cum vă puteți da seama singuri, OMS va fi autoritatea de coordonare în materie de sănătate la nivel mondial, ceea ce înseamnă că avem un prim minister al viitorului guvern mondial. Dacă OMS va fi învestită cu această autoritate, ea va putea impune oricărui stat regulile medicale pe care le va considera necesare, împreună cu obligativitatea respectării acestora; cu alte cuvinte, dacă va dori să te vaccineze cu forța va putea să o facă. Cel puțin, asta se înțelege la o primă lectură.

De asemenea, abordarea de tip „O singură sănătate”, care stabilește conexiuni între sănătatea oamenilor, animalelor și a planetei noastre, ar putea să determine OMS să decidă că sănătatea oamenilor e pusă în pericol de porci, așa că aceștia vor fi exterminați și vom mînca carne de porc crescută artificial în laboratoare. Nu voi merge mai departe cu exemplele, fiindcă nu vreau să creez panică, dar e cert că această exprimare este una interpretabilă și dubioasă.

Citind mai departe documentul, vom afla că: „Monitorizarea riscurilor și, în special, schimbul de cunoștințe cu privire la noi boli infecțioase care se răspîndesc de la animale la oameni sînt esențiale pentru prevenirea viitoarelor pandemii. Acestea pot fi realizate prin: sporirea capacității laboratoarelor și a capacității de supraveghere necesare pentru identificarea bolilor animalelor în toate țările (adică mai multe locuri de creare a viitoarelor pandemii, care să le permită să ia măsuri restrictive, pentru a ne aduce sub ascultare totală – n.m.); intensificarea colaborării dintre centrele de cercetare la nivel mondial; o mai bună coordonare a finanțării internaționale pentru capacitățile de bază (adică mai mulți bani pentru Big Farma, traduși în influență și control asupra societății și în special a media)”.

Cum toate astea nu erau suficiente, se dorește, introducerea mai multor niveluri de alertă care să corespundă gradului de amenințare la adresa sănătății, ce ar îmbunătăți acuratețea comunicării cu privire la amenințările pentru sănătatea publică. Acest lucru ar spori transparența și legitimitatea măsurilor restrictive

că prima grijă trebuie să o avem față de oameni, printre care coasa morții fîșîie ca șarpele, tot mai aproape și mai amenințător. Dar oamenii sînt oameni, își pot purta și singuri de grijă, se mai ajută între ei, se descurcă în vreun fel. Animalele, nu. Ele stau la mila Omului, care stă la mila lui Dumnezeu.

Oh, cîinii mei, scumpele mele făpturi cu ochi de licurici și năsuc de mură neagră! Ce farmece și vrăji mi-a făcut stirpea voastră, de nu mă mai vindec de dor! Atunci cînd voi trece și eu Vămile Văzduhului, veniți iute în brațele mele, să refacem echipa și să hoinărim prin Cîmpiile Elisee, să scutur peste voi crengile de zăpadă și să vă arăt ierburile de leac ale primăverii, pînă la capătul veșniciei, pentru ca nimeni, niciodată, să nu ne mai despartă… Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor 5 ianuarie 2001, Bran

sau legate de sănătate. Exact ce spuneam mai sus: măsuri restrictive. Pentru a putea monitoriza sănătatea oamenilor, inițiatorii tratatului ne spun că „va fi nevoie ca tehnologiile digitale și instrumentele inovatoare pentru colectarea și partajarea datelor, precum și analiza predictivă, să poată sprijini comunicarea în timp real și alertele timpurii care, la rîndul lor, ar trebui să declanșeze un răspuns mai rapid”. În traducere, urmărire pe față a fiecărui om de pe planetă, așa cum scria Klaus Schwab în cartea sa, ,,Marea Resetare”: „În numele protecției față de virusul COVID-19 trebuie să aflăm cu cine a intrat în contact persoana infectată pentru a testa subiecții și a-i izola la nevoie, ca să se limiteze numărul infectărilor. De acord. O măsură medicală necesară, care se poate realiza folosind o aplicație care permite nu doar urmărirea, determinînd locația curentă a unei persoane prin geodezie, prin coordonate GPS sau locația celulei radio, ci se pot obține niște perspective, cum ar fi identificarea contactelor fizice între persoanele care utilizează Bluetooth și a tuturor indivizilor cu care utilizatorul unui telefon mobil a fost în contact, dar și urmărirea mișcărilor în timp real ale utilizatorului, care, la rîndul lor, oferă posibilitatea de a aplica mai bine un blocaj și de a avertiza alți utilizatori de telefonie mobilă că au fost expuși unei persoane infectate”.

Iată cum, în numele protecției sănătății fiecăruia dintre noi, domnii aștia cu gulere albe ne pregătesc viitorul întunecos. Nici o diferență între un regim totalitar și ce fac ei. Dacă într-un regim totalitar erai legat cu un lanț de 2 metri iar mîncarea era la 3 metri, aici lanțul s-a lungit la 4 metri și e îmbrăcat în pluș colorat ca să nu te zgîrie, iar mîncarea e la 5 metri. Vedeți? E mult mai bine așa. Vineri, 20 mai, Consiliul Europei a adoptat o decizie în sprijinul lansării negocierilor, în cadrul OMS, pentru un acord internațional privind combaterea pandemiilor. Obiectivul deciziei Consiliului este de a asigura participarea UE la negocierile care abordează aspecte ce intră în sfera de competență a Uniunii, în vederea eventualei aderări a UE la instrumentul internațional. Tot în aceeași zi, ministrul sănătății din Germania ne-a spus că „această pandemie nu va fi ultima. Va trebuie să ne asigurăm că nu vom fi din nou luați prin surprindere”.

Sînt sigur că acești conducători ai planetei nu vor fi luați prin surprindere de o nouă pandemie, fiindcă nu poți fi surprins de ceva ce tu însuți creezi, iar noi, acum, sîntem avertizați că, de îndată ce se va termina războiul din Ucraina, un nou pericol va apărea în lume, pentru ca oamenii terorizați să predea de bunăvoie guvernelor drepturile și libertățile lor, devenind sclavi prin propria lor voie, doar ca să-și apere viața.

Fiți atenți, vegheați, spuneți și altora și alegeți conducători capabili să ne apere de tot ceea ce ni se pregătește. Dumnezeu să ne ajute pe toți!

ETICHETA

Nu mai pot cu ăștia

(urmare din pag. 21)

Unii dintre ei, din cîte scrie presa, s-au apucat de furat și terorizează bucureștenii, iar ceilalți au continuat să se deplaseze spre vest. Apoi, propaganda și-a manifestat efectele, astfel încît social-media a fost inundată de stegulețe galben-albastre la profiluri, toată lumea vorbea despre rușii nenorociți și despre ucrainenii eroi, care, desigur, vor cîștiga războiul.

Faza a treia a constat în aparițiile televizate ale președintelui Volodimir Zelenski, care ținea discursuri motivaționale în fața Parlamentelor țărilor care își doreau să îl asculte și mai ales să îl ajute, neezitînd să-i și certe pentru că nu intră în război deschis cu Rusia, ca să le salveze ucrainenilor nădragii aprinși. Părea că acest șef de stat devenise dintr-odată șeful planetei și ne spunea să facem aia și cealaltă, iar noi executam întocmai și la timp indicațiile, fericiți că ne băgase în seamă.

Cînd s-a terminat etapa discursurilor a început accentuarea „legendelor de război” legate de eroismul

soldaților ucraineni și de slaba pregătire a rușilor, totul culminînd cu arhi-discutatul pilot poreclit „Fantoma din Kiev”, despre care armata ucraineană a recunoscut deunăzi că este o plăsmuire a imaginației lor. Apropo de dezinformările și legendele țesute de serviciul de contrainformații militare al Ucrainei, trebuie spus că el a avut un neprețuit ajutor în media occidentală, care a difuzat fără să verifice, încălcînd astfel normele elementare ale jurnalismului, toate dezinformările (minciunile) ucrainenilor. Că ucrainenii dezinformau nu ne miră, dar este inacceptabil faptul că media occidentală s-a decredibilizat în fața publicului, colportînd astfel de informații, atunci cînd nu le-a inventat de-a dreptul – așa cum a făcut celebrul ziar italian La Stampa, scriind că Putin a fost băgat în operație și e pe moarte, pentru ca în după amiaza aceleași zile președintele Rusiei să apară pe picioarele lui la o reuniune internațională. Capacul l-a pus, bineînțeles, slujul grețos făcut de Occidentul european la picioarele cauzei ucrainene, prin fraudarea

România: marfă de tarabă!

(urmare din pag. 21)

Mai departe, în anul 2012, firma Sterling Resources s-a hotărît să vîndă cu 39 milioane de dolari ceea ce luase gratis în 2008, cumpărătorul fiind Exxon Mobile Exploration and Production Romania Limited. Asta da afacere, mai ales că noul beneficiar s-a angajat că va începe o amplă acțiune de cercetare și localizare a rezervelor de gaze de pe fundul Mării Negre, adică exact ceea ce făcuse Ceaușescu în 1986, care terminase prima etapă a planului – localizarea rezervelor de gaz –în mai puțin de un an!

Oricum, timp de 10 ani (2012-2022), firma Exxon nu a făcut mai nimic, ca să nu mai vorbim de faptul că licența de exploatare a gazelor naturale din Marea Neagră, cumpărată în 2012 cu 39 milioane de dolari, a vîndut-o acum, în aprilie 2022, cu... peste un miliard de dolari. Cum și cine a cumpărat așa ceva? Ei bine, România, care o dăduse moca în anul 2008 firmei Sterling Resources. Reprezentantul României în această recuperare unică în istorie a fost ROMGAZ, companie al cărei director general, Aristotel Jude, a declarat în fața presei: ,,Împreună cu un viitor partener (începeți tot cu Sterling Resources, ca să aprindeți din nou artificiile! – n.m.), vom trece la faza de dezvoltare-exploatare a gazelor din perimetrul Neptun Deep, urmînd ca prima producție de gaze naturale să fie obținută la sfîrșitul anului 2026 sau începutul lui 2027”. Firma Exxon susține că a decis să vîndă licența, pentru că România s-a declarat neputincioasă în a achita cîteva zeci de milioane de dolari pentru munca de explorare, pe care Ceaușescu o realizase fix acum 33 de ani, ceea ce ne lasă mască. Fraților, vă dați seama despre ce este vorba? Deci, România a susținut că nu are cîteva zeci de milioane de dolari să achite munca firmei care explora zona, dar a găsit un miliard de dolari să cumpere ceea ce dăduse gratis acum 14 ani?! Incredibil!

Și mai e ceva: de unde va lua România alte 7-8 miliarde de dolari necesari pentru demararea acțiunii de exploatare a gazelor naturale aflate în perimetrul menționat? Va ceda din nou, tot gratis? Adevărul este că toți cei implicați în această ,,afacere” (a se citi țeapă) trebuie să se urce singuri în dube. Nu se poate așa ceva! Unde mai punem faptul că Virgil Popescu, ,,cel mai prost și mai nearestat ministru din ultimii trei ani, cu fața lui de coiot ieșit de la coafor, s-a dus la emisiunea lui Mihai Gâdea să se laude că Romgaz a încheiat un contract istoric” (,,Cațavencii”, nr 18/2022). Așadar, ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Iar D.N.A. tace... Să nu se știe acolo că repetatele tentative ale lui Virgil Popescu de a vinde companiile energetice profitabile ale statului român corespund definiției penale a recidivei? Acum capătă sens motivul pentru care parlamentarul George Simion l-a numit pe Virgil Popescu TRĂDĂTOR? Ați auzit,

rezultatului concursului Eurovision astfel încît să iasă cîștigătoare Ucraina. Cum scria cineva pe Twitter: „Ucraina ar fi putut să cînte și reclama aia enervantă de la magazinul de jucării Jumbo și tot ar fi cîștigat!”. Tot ce mai rămîne este să ia un premiu și la Festivalul de la Cannes, care tocmai a început, și apoi echipa națională de fotbal, ajunsă în barajul de calificare la această competiție, să se califice, și, odată ajunsă la turneul final, să cîștige marele trofeu.

Acum vă întreb: de ce toată această deșănțată pisiceală pe lîngă Ucraina? De ce toată slugărnicia asta slinoasă, care nu le face cinste celor care o practică, fie ei politicieni sau mari jurnaliști? De ce să te faci preș în fața unei țări care nu e cu nimic mai presus decît celelalte? Ca să-l slăbești pe Putin? Să arăți prin asta că ești cu toată ființa ta contra rusului? Nu vi se pare acesta un comportament de sluguliță căreia îi e frică să nu fie dată afară de stăpîn dacă nu se gudură pe lîngă el?

Pe mine mă depășește comportamentul ăsta și nu doar că mă agasează și mă face să spun „nu mai pot cu ăștia”, dar îmi generează resentimente contra Ucrainei, deși niciodată nu am le-am nutrit contra nimănui. Am să ajung să mă uit urît la ucraineni, deși nu mi-au făcut nimic, ba chiar mi-au fost indiferenți pînă acum, doar fiindcă mi-au fost băgați pe gît de mass-media, pentru că au fost ajutați să cîștige prin furt o competiție europeană a cîntecului, pentru că li s-au dat peste 30 de miliarde de dolari și nu știe nimeni unde au ajuns banii ăia și ce s-a făcut cu ei și pentru că nu mai pot să aud din sculare-n culcare despre ce a mai făcut și ce a mai zis președintele Volodimir Zelenski.

Firește, autorii acestei campanii mediatice, cît și cei care au achiesat la ea și mai au un pic și-și vopsesc și fundul în galben-albastru, mă vor eticheta drept „putinist” și „dușman al poporului”, îndemnîndumă să mă duc în Rusia și să stau acolo. Ei bine, spre necazul lor o să rămîn aici, continuînd să gîndesc cu capul propriu, să fiu sceptic, să-mi pun întrebări și mai ales să caut răspunsuri, arătîndu-le umbrele de pe pereți și spunîndu-le despre lumina din afara peșterii în care s-au închis singuri.

domnilor procurori, că Virgil Popescu lucrează de zor la cosmetizarea termenului de ,,GRATIS” în privința firmei Hidroelectrica, pe țeavă aflîndu-se încă vreo 3-4 oferte?

Iată de ce nu sînt bani pentru pensii, vouchere, medicamente, burse..., de unde și concluzia că ,,Zadaric ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au veni să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Da, așa este, sîntem pierduți! Cineva mi-a spus că timp de mai bine de 30 de ani a fost la Zidul Plîngerii din Ierusalim, unde s-a rugat cu lacrimi fierbinți pentru țara noastră. Cînd am întrebat ce simte acum, mi-a răspuns: ,,Parcă am vorbit la pereți...”.

Oricum, ,,Țara a eșuat!” (Iohannis), și asta pentru că toți acești ,,șobolani, maimuțe, lipitori și viermi” (Dan Puric) au prăduit această țară precum hienele. Vorba îndrăgitului poet Adrian Păunescu: ,,Prăpăd. Marșarier. Sfîrșit de eră./ Însîngerat e drumul pîn-la pîine/ Prin focul unui iad care prosperă/ Miros a fum ruinele de mîine” (,,Țară fără țară”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Italia propune un plan de pace între Rusia și Ucraina

Italia propune un plan de încetare a războiului între Rusia și Ucraina. Ministrul de Externe, Luigi di Maio, i-a înaintat secretarului general al ONU, Antonio Guterres, o schiță etapizată pentru un acord de pace la Kiev, începînd cu o încetare a focului și terminînd cu un tratat privind „teritoriile în litigiu”, precum și un acord multilateral privind garanțiile de securitate în Europa. Schema a fost trimisă și celorlalți reprezentanți G7: SUA, Franța, Germania, Canada, Japonia, Marea Britanie. Ce presupun acești pași elaborați de Italia?

Pace între Rusia și Ucraina. Planul Italiei a ajuns pe masa ONU

Italia vrea ca războiul Rusia-Ucraina să înceteze. În acest sens, a elaborat un plan de pace în patru etape între cele două state. Astfel, primul pas constă în realizarea unei încetări temporare a focului, condiția fiind continuarea negocierilor. Programul ar putea fi supravegheat de o echipă internațională de mediere din țări precum Franța, Germania, Italia, Turcia, SUA,

China, Canada, Marea Britanie, Polonia și Israel sau de organizațiile internaționale, în principal ONU și UE. Un plan de pace al guvernului italian între Ucraina și Rusia este alcătuit din patru etape: încetarea focului și desființarea liniei frontului, neutralitatea și aderarea Kievului la UE, soluționarea diferendelor din Donbass și Crimeea, un acord multilateral privind securitatea în Europa. Ministrul Luigi Di Maio l-a prezentat la New York, în timpul unui interviu cu secretarul ONU, Antonio Guterres, și o parte din conținutul proiectului a fost trimis și țărilor G7.

În ce condiții s-ar putea încheia războiul

A doua etapă presupune încetarea focului și demilitarizarea liniei frontului. Ar trebui demarate negocieri internaționale despre statutul Ucrainei, care vizează neutralitatea acesteia cu garanții de securitate. Este inclusă și aderarea țării la UE. Pentru atingerea acestor obiective, se ia în calcul organizarea unei conferințe internaționale de pace.

Sfîrșitul Rusiei ca mare putere

Cu puțin timp înainte de declanșarea invaziei, în discursul difuzat de posturile TV din Rusia, Vladimir Putin se prezenta ca un conducător al unei armate amenințătoare, pregătită să atace țara vecină pentru că ,,minoritatea rusă din Donbass era discriminată” și liderii occidentali arătau ,,lipsă de respect față de solicitările Moscovei”. Cuvintele președintelui rus de atunci au generat valuri de spaimă în toată lumea. Ucraina părea o victimă sigură. Nimeni nu credea că forțele defensive ale acestei țări vor rezista mai mult de trei zile, cel mult o săptămînă în fața înfricoșătorului inamic. ,,Forțele ruse nu au dat încă lovitura de grație pe care au prognozat-o mai mulți analiști și instituții, dar ar putea încerca s-o facă în viitorul apropiat. Rusia are suficientă putere militară convențională pentru a-și consolida axele actuale de atac și de a învinge forțele ucrainene”, se arăta în raportul din 25 februarie, publicat de Institutul pentru Studiul Războiului.

Pentru cei care au uitat, în noaptea de 25 spre 26 a aceleiași luni, Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, a fost sfătuit de echipa sa de consilieri să plece din Kiev și să formeze un guvern în exil. Acesta a refuzat. Și-a luat miniștrii și a ieșit pe stradă unde a făcut celebrul video-selfie în care spunea că guvernul rămîne pe poziții și armata va lupta pînă la capăt.

Solidaritatea internațională n-ar fi existat

dacă ucrainenii n-ar fi luptat eroic

Putin era puternic, iar Ucraina învinsă. Dar asta a durat cîteva ore, pînă cînd soldații ruși, președintele lor și întreaga lume au aflat că ucrainenii nu vor ceda nici un centimetru de teritoriu fără luptă. Cei care spun astăzi că Rusia pierde în Ucraina datorită armelor occidentale prezintă doar o parte de adevăr. Dacă nu exista dîrzenia inițială, dacă forțele Kievului n-ar fi arătat că știu să lupte, că au curaj și dăruire, sprijinul SUA și al NATO ar fi fost, în principal, moral și politic. Ce țară occidentală ar fi riscat un război cu Rusia dacă Moscova și-ar fi dominat adversarul și ar fi reușit să înainteze?

Puterea lui Putin a fost mereu un mit fabricat. Pe culoarele Kremlinului, printr-un misterios proces politic, s-a ajuns la concluzia că e mai eficient să investești cîteva miliarde de euro în realizarea unui sistem de propagandă decît să reformezi o societate care nu s-a desprins de sistemul de putere comunist, centralizat.

Măreția Rusiei s-a prăbușit într-o orgie de crime și violuri ,,Rusia eșuează în invazia sa nesăbuită a Ucrainei. Indiferent de cum se va termina războiul, adevărul este că Rusia pare incapabilă să învingă o națiune vecină, relativ mică. Între timp, America și aliații săi sînt mai uniți decît au fost în ultimii ani. Și alianța NATO este pe cale să devină semnificativ mai puternică, odată cu aderarea Finlandei și Suediei”, scrie David Ignatius, într-un articol pentru Washington Post Și adevărul e că această revelație despre slăbiciunea Rusiei a creat o solidaritate europeană și transatlantică la care puțini se așteptau nu mai departe de un an în urmă. Sînt mulți susținători ai invaziei care afirmă că armata Moscovei pierde în Ucraina pentru că statele occidentale îi livrează arme moderne. Dar dacă n-ar fi existat eroismul soldaților ucraineni din primele zile de război, n-ar fi existat nici solidaritatea internațională care a dus la decizii politice majore și riscante ce au permis sprijinirea efectivă a Kievului cu tot ce e nevoie.

● Ucraina părea o victimă sigură. Nimeni nu credea că forțele defensive ale acestei țări vor rezista mai mult de trei zile.

● Ce țară occidentală ar fi riscat un război cu Rusia dacă Moscova și-ar fi dominat adversarul și ar fi reușit să înainteze?

● O țară coruptă, condusă de o gașcă de spioni, n-avea cum să genereze performanță în domeniul militar.

● Mulți lideri occidentali au acceptat hărțuirea Rusiei în schimbul petrolului și gazelor ieftine.

Soluții prezentate de guvernul de la Roma

Apoi, prin mediere internațională, au loc discuții despre „disputa teritorială” dintre Rusia și Ucraina. După cum scriu jurnaliștii de la Repubblica, propunerile formulate de Italia au în vizor autonomia deplină a Crimeei și Donbassului, garanții ale drepturilor la afiliere lingvistică și culturală, stabilirea unei autoguvernări depline și securitate independentă, dar menținînd integritatea teritorială a Ucrainei și afirmînd-o pe plan internațional.

Ridicarea treptată a sancțiunilor

Cel de-al patrulea plan presupune încheierea unui acord multilateral privind pacea și securitatea în Europa, care va reglementa relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă. Printre sarcinile prioritare enumerăm stabilitatea strategică, dezarmarea și controlul armelor, prevenirea conflictelor de orice fel și măsurile de consolidare a încrederii reciproce. De asemenea, ultima etapă prevede retragerea completă a soldaților ruși din teritoriile ocupate, de care se presupune că se leagă ridicarea treptată a sancțiunilor impuse Moscovei.

a păstra imaginea de putere globală a Rusiei, ascunzînd corupția și disfuncționalitățile sociale care măcinau țara.

Din comoditate, teamă și lăcomie mulți lideri occidentali au acceptat hărțuirea Rusiei în schimbul petrolului și gazelor ieftine, care asigurau prosperitate și pace socială în statele europene. Problema lui Putin a fost că, în timp, a început el însuși să creadă în propria propagandă și în imaginea de forță realizată artificial în laboratoarele Kremlinului și în fermele de troli. Așa se întîmplă în general cu dictatorii și sistemele politice autoritare: sînt devorate de propriile minciuni.

Cu toată propaganda Kremlinului, prezentă și în România, mitul puterii Rusiei s-a năruit în cele peste 80 de zile de război. În nordul, estul și sudul Ucrainei, armele, tancurile și tactica unei armate care inspira teamă și-au arătat limitele. În mod rațional, era imposibil să fie altfel, fiind însă greu de demonstrat. O țară coruptă, condusă de o gașcă de spioni bătrîni care au parazitat toate activitățile financiare și economice ale statului, n-avea cum să genereze performanță în nici un domeniu, cu atît mai mult în cel militar.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

● Putin a realizat că imaginea unei armate puternice, deși costă mult mai puțin, nu înseamnă o armată puternică, iar propaganda nu cîștigă războaie.

O coborîre abruptă cu picioarele pe pămînt

Vladimir Putin și asociații săi au considerat că propaganda îi apără și pe ei, îi menține la conducere, pe cînd reforma și democrația le vor aduce mult mai rapid ieșirea din istorie. Toată această strategie de promovare a știrilor false pe rețelele sociale, a coruperii politicienilor din statele occidentale, a intervenției în procesele electorale și a atacurilor cibernetice a fost creată pentru

Invazia din Ucraina, punctul culminant al puterii Kremlinului, a fost, de fapt, o coborîre abruptă cu picioarele pe pămînt pentru elita conducătoare a Rusiei. A fost momentul în care Putin a realizat că imaginea unei armate puternice, deși costă mult mai puțin, nu înseamnă o armată puternică, iar propaganda nu cîștigă războaie. ,,Acum, Ucraina a făcut o gaură imensă în narațiunea «măreției» Rusiei. Rusia este săracă, coruptă și autoritară, iar acum știm și că este slabă și patetică. «Măreția» Rusiei s-a prăbușit într-o orgie de crime și violuri provocate de ocupanții brutali ai Ucrainei. Pătat cu sîngele inocenților și învins în luptă cinstită, bătăușul a fost redus la dimensiunea lui reală. Era și timpul. Mulțumesc, Ucraina pentru că ai servit acest medicament amar. Rusia avea mare nevoie de el”, a scris Serghei Radchenko, profesor la Johns Hopkins University, Washington, pentru revista The Spectator Deși războiul continuă, iar oameni nevinovați își pierd orașele, casele și chiar viața, deși soldații încă mor în confruntări, iar bombele cad precum picăturile unei ploi de vară, ceva s-a schimbat fundamental de la începerea invaziei – Rusia și-a irosit puterea și multă vreme de aici înainte nu va mai avea vreo influență globală.

Putin și armata lui au devenit imagini ale neputinței, cruzimii și corupției, ceea ce au fost dintotdeauna, dar au reușit s-o ascundă. SPOTMEDIA RO

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSUlTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.