România Mare, nr. 1642

CornELIU VADIm TUDor

Neliniști în Oceanul Liniștii

Războiul din Ucraina a intrat în faza de consolidare a situației din teren, în sensul că rușii au cucerit Mariupol și, desigur, fortăreața Azovstal. Asta înseamnă că lumea s-a relaxat un pic, se prevede și o victorie a Rusiei, doar că asta implică mai puține știri pentru presă, mai puțini bani pentru înarmare și oameni care, reveniți din nebunia războiului ucrainean și ieșiți de sub influența propagandei, e posibil să înceapă să-și pună întrebări și să tragă concluzii despre cele întîmplate în ultimele două luni.

Situația aceasta e una pe care mai marii lumii nu au cum să și-o dorească, prin urmare președintele Biden s-a gîndit că, odată Rusia izolată și slăbită după aceste trei luni de zile, ar fi bine să se îndrepte asupra vechiului inamic din ultimii 3 ani: China. Pentru asta, președintele american s-a urcat în avion și s-a dus pînă la Tokyo, să lanseze „Cadrul Economic Indo-Pacific”. Înainte de decolare nu a omis să facă

Neamul Goleștilor

În lunga lui călătorie prin Europa, Dinicu Golescu a cercetat, între altele, „pansioanele“ şi şcolile cu mare faimă în ce priveşte pregătirea ştiinţifică, pentru cei 4 fii ai săi. Aşa a ajuns să aleagă pentru Radu şi Alexandru Institutul din München, iar pentru Ştefan și Nicolae casa de educaţie a profesorului Kodolphe Töpffer din Geneva. Acesta se număra printre discipolii lui J. J. Rousseau, fapt semnificativ pentru acea vreme. Scriitor de un deosebit talent, Töpffer concepea educaţia ca un mijloc de formare a omului modern, în condiţii cît mai libere, cît mai aproape de natură, de ceea ce este firesc omului, cu țelul înalt de a-l pregăti pentru o societate liberă şi democrată. Boierului român i-a plăcut aşa de mult „pansionul“ genovezului încît mai apoi i-a adus aici şi pe cei doi feciori din München. Dar, înainte de a

Romnia pitoreasc

o declarație despre variola maimuței, răspunzînd astfel întrebării adresate de o ziaristă curioasă aflată la scara aeronavei prezidențiale. Printre altele, Biden a spus că este foarte îngrijorat de evoluția bolii și mai ales de gradul de contagiozitate, asigurîndu-se că specialiștii lucrează la un antidot inclusiv sub forma unui vaccin.

Aceasta reprezintă prima declarație oficială care transmite lumii un nou semnal de îngrijorare pentru viitor, mutînd astfel atenția de la conflagrația din Ucraina. Ajuns în Japonia, președintele american s-a întîlnit cu premierul Fumio Kishida, cu care a pus la punct acest cadru economic format din 13 țări fondatoare: Australia, Brunei, Indonezia, Japonia, Noua Zeelandă, Singapore, Coreea de Sud, Thailanda, Vietnam India, Malaezia, Filipine și Statele Unite.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUS mArIn, antreprenor HorECA

ajunge în Elveţia, cei care vor deveni pentru istoria modernă a României „fraţii Goleşti“ au primit un început de educaţie şi instrucţie sub privegherea mamei lor, tînăra, frumoasa şi inteligenta Zoe Golescu. Vorbim de patru Goleşti: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru, fiii lui Constantin (Dinicu), dar lor li se adaugă vărul lor Alexandru, fiul lui Gheorghi (lordache) Golescu, poreclit Negru sau Arăpilă, aşa după cum mezinului lui Dinicu, Alexandru C. Golescu, i s-a spus Albul.

Fraţii Goleşti şi-au iubit mult părinţii. „Spiritul meu mă aduce lîngă tatăl meu – scrie Albul. Văd pe tata: el îşi plînge patria, dar – mulţumit de sine, – îmi arată cu mîndrie urmele pe care eu trebuie să le urmez. Da, nobil şi generos, voi încerca să te imit! Vreau să mă urască boierii, acei josnici linguşitori, şi vreau să fiu iubit de săracii şi cinstiţii ţărani“.

(continuare în pag. a 12-a) DUMITRU ALMAȘ (,,Magazin istoric”)

Un fluture, un copil

Fluture de-o zi, de-o seară Floare fără de pistil –Pentru cea din urmă oară Stă la soare un copil Învelit în albe pături

E bolnav fără de leac Jucăriile alături

Ce neputincioase zac!

Boala sîngelui îl roade

E atît de străveziu Moartea susură-n cascade Între leagăn și sicriu

Ochii jilavi și-i deschide

Te îmbie să-i vorbești –Două mici efemeride

Din grădini nepămîntești

Te apropii dinspre soare

Poposești în părul lui

Ca pe-o filă din ierbare

Ca pe-o umbră-a nimănui

El îți pipăie veșmîntul

Actualitatea pe scurt

● Pelerinaj la Patriarhia București, la moaștele Sfinților Constantin și Elena, sărbătoare marcată și de spectacolul susținut de Viorica de la Clejani și Lavinia Pîrva pe domeniul instituției. ● Familia lui Sorin Oprescu, fostul primar general al Capitalei, și-a stabilit reședința în Austria, în cartierul milionarilor, unde medicul și-a deschis o

Ninge cu polen în jur

Prin salcîmi jelește vîntul

Fierb broboane de mercur

A zîmbit ca pentru sine

Ochii lui departe bat În păduri eleusine

Nimfe albe l-au chemat Înțelept ca o sfidare

Duhul i se pierde lin

Doamne, ce ușor se moare Cît ai secera un crin!

Lumînare fără ceară

Tu i-ai fost la căpătîi –Fluture de-o zi, de-o seară

Mai dezmiardă-l, mai rămîi

Un copil și-o vietate

Sapă-n ceruri un izvor Și nici moartea nu mai poate

Să desfacă taina lor...

CornELIU VADIm TUDor

clinică. ● Marea Britanie dorește să sprijine cu armament Republica Moldova, în perspectiva unui atac rusesc, în timp ce mai mulți moldoveni stau cu bagajele făcute, pentru a fugi din calea războiului. În același timp, majoritatea populației, îndeosebi cei mai tineri dintre moldoveni, dorește să rămînă pentru a înfrunta pericolul.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn SToICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ţapul s-a transformat în statuie F Un Bese-n Cizmă: Ion Diaconescu

F Cele 3 vile ale lui Nistorescu F „Senatul sîntem noi!“ – a stabilit Puiul de Evreu F Ochii pe Dejeu F Imnul Cerşetorilor

PArTEA A III-A

F Fiindcă veni vorba de George Pruteanu. Acesta a fost împiedicat, iniţial, să ţină o rubrică la TVr chiar de către liderul Sindicatului Liber, Dumitru Iuga Motivul? „Un deţinut de drept comun, condamnat pentru furt, nu poate da lecţii de morală publicului telespectator“. În volumul III al „Jurnalului“ scris de Paul Goma e relatată o scenă petrecută la 16 decembrie 1993. Atunci, scriitorul în exil a fost sunat la telefon de Pruteanu, care era la Paris şi dorea să afle cînd îl poate întîlni pe Paul Goma „Niciodată!“ – i-a răspuns acesta, cu fermitate. După care i-a trîntit telefonul. Apoi, din javră şi mincinos nu l-a scos, în comentariul ulterior. Dar, în curînd, vom reproduce ample fragmente din cele trei volume ale lui Goma, unde sînt făcuţi albie de porci mai mulţi dintre clienţii „Listei ruşinii“: Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ş.a. F Se aude că generalul Costică Voicu a fost destituit din funcţie din cel puţin două motive: 1) Şi-a „permis“ să-l aresteze pe consilierul municipal Ioan Itu (P.n.T.C.D.) pentru luare de mită (uite Itu, nu e Mitu!); 2) Cu el la comanda Poliţiei, n-ar fi fost posibil niciodată un asemenea bîlci ca acela petrecut vineri seara, cînd preşedintele Bancorex întîi a fost arestat, cu sirene, girofaruri şi tămbălău ca-n filme, pe urmă eliberat, după care i se pregăteşte o nouă arestare. De remarcat „calitatea“ umană a ţărăniştilor, care se bat cu pumnii în piept că sînt cinstiţi – mai pe româneşte – se jură că nu fură, dar i-am prins cu calculatoru-n gură. Nisztor Bădiceanu, hoţ de ciment, Cornel Boiangiu, primitor de şpagă la Balamucul de la Poiana mare, Cornel Sturdza Popovici, ucigaş de copii, Gh. Cristea, mafiot al conservelor şi importurilor ilegale, Ioan Itu, „galonat“ cu un număr impresionat de condamnări: în perioada 1978-1985 a încasat 1 an pentru înşelăciune, 6 luni pentru conducere fără permis, 6 ani pentru dare de mită, 2 ani pentru trafic de aur, iar în 1995 a primit o amendă penală de 50.000 de lei pentru ultraj adus autorităţii. Desigur, şi el a fost o victimă a comunismului, care se încăpăţîna să nu-l lase să fure!

F Titlul primului trimestru al anului a apărut pe pagina I în ziarul „Adevărul“: „Doi prim-miniştri, Petre Roman şi Teodor Stolojan, şi o şleahtă de miniştri au semnat o hoţie de 12 milioane de dolari din bugetul României – afacerea Megapower“. Emile, pe ăştia de ce nu-i bagi la pîrnaie, de ce le dai „umbrelă de protecţie?“. Au împărţit prada cu tine, sau ai nevoie de ei, pentru a-ţi desăvîrşi „opera“ de epurare politică şi hărţuire sexuală a Opoziţiei?! Păi, cînd îţi va fi lumea mai dragă, Opoziţia cea viguroasă o să-ţi întoarcă ea hărţuiala sexuală, şi ai să rămîi cu burta la gură, devenind primul Ţap din Istorie care va naşte, ceea ce îţi va asigura Premiul Nobel F Curajosul ziarist Marius Tucă îl face de paranghelie pe neamul prost Ion Diaconescu: „Citind declaraţia domniei-sale, cum că nu a observat lipsa liderilor Opoziţiei la dineul cu pricina, am rămas perplex. Într-o problemă cît se poate de serioasă şi oarecum de importanţă a momentului politic, cei de la Putere au dat-o pe băşcălie. Singura soluţie, în opinia d-lui Diaconescu, pentru ca liderii Opoziţiei să fie invitaţi pe viitor, este ca aceştia «să vină la guvernare». Ce spui, tataie? Matale crezi că cine vine la Putere face ce vrea în numele Ţării?“ F De remarcat şi praftura pe care acelaşi MariusTucă i-a adresat-o dulăului rău pe nume Vasile Lupu, tot de la P.N.Ţ.C.D., într-o ediţie a emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii“ (şi doi ziarişti! şi doi ziarişti! mîine-n gura tuturor!): „De ce în campania electorală n-a anunţat C.D.R. că

are de gînd să dea pămînt moşierilor din străinătate?!“. Foarte bună întrebare, care arată ce ordinar au putut minţi populaţia jigodiile astea din C.D.r. Dar nu le-ajută Dumnezeu, aveţi puţintică răbdare... F Într-un ziar bulgăresc a apărut o pretinsă corespondenţă între Zinoviev şi Lenin, menită să-i compromită pe cei doi şi să arate că ar fi fost homosexuali. În realitate, scrisorile au fost prefabricate în România (ca şi falsul acela cu Jirinovski). Numai că pungaşul cel mic de Alcibiade a pus mîna pe exemplarele originale. Iată două piese de rezistență ale acestei corespondențe, care nu s-a purtat între Zinoviev şi Lenin, ci între Nicolae Dide şi Adriana Severina nICoLAE DIDE: „Dragă Adriana, te pup pe fundul tău de marxistă! Nu-ţi dai seama ce greu îmi e fără-ţine, fără parfumul tău «goloaz». Țin pe noptieră, la capul patului, fotografia ta, cînd erai îmbrăcată în ciobănaş şi ridicai panglica, ca s-o taie Ceauşescu. Bine că nu ți-a tăiat sfîrcurile care îți ieşeau din cojocel. Numai tu, bulbucato, ne bagi în N.A.T.O! Crede-mă, nu m-am atins de nici un bărbat şi de nici o femeie, de cînd team posedat ultima oară în Aleea Modrogan, sediul central P.D.-F.S.N. Atunci, la lumina unei brichete, pe care ţi-o plimbam pe la fund să mişti şi tu mai sexy, am trăit cel mai grozav orgasm din viaţa mea, nici în puşcărie n-am avut o aşa plăcere. Crede-mă, aş fi vrut să nu se mai termine, dar, din nenorocire, a dat Traian Băsescu peste noi, sub scara de serviciu, şi, cu un ochi la mine şi cu altul la furoul tău de la Strasbourg, a mormăit mahmur, ca un lup de mare: «Pe unde-oi fi pus vapoarele alea, că mi le cere Petre Roman de urgenţă?!». Nu trebuia să candidăm în Camere diferite: eu la Senat şi tu la Deputaţi. Normal ar fi fost să intrăm amîndoi în aceeaşi cameră, să stingem lumina şi să ne dezbrăcăm încă de la uşă, lăsîndu-ne pradă orgiilor. Tu nu eşti deputat, ci defutat! Ah, Adriana, abia aştept să te dau cu margarină Vizana! Ce corp ai, nebuno! Al tău, Nicky Tremurici. P.S. Dacă aud că mă înşeli cu bagabonţii, să ştii că mă şucăresc, fac moarte de om, îţi torn carbid prin locul cu pricina şi-i dau foc, rachetă te fac!“. ADRIANA SEVERlNA: „Nicky! Am executat toate ordinele tale! Numai speranţa că îmi eşti fidel mă încălzeşte şi îmi dă forţă ca să am puterea pentru ca să mă lupt cu naţional-comuniştii ăştia. Ce bine că eşti mulatru! Ca mîine, vei fi uns şef al noului stat ţigănesc, «Romargo Aerocargo Delo Delo Puradelo». Tu eşti mare jucăuş, Nicky, nu trebuia să-mi aduci aminte de scena de sub scară. Atunci n-am avut un orgasm complet, fiindcă tocmai îmi sosise un fax de la Budapesta, pentru a deschide consulate maghiare în fiecare localitate a ţării – de la Cluj la Frecăţei, de la Craiova la Urlaţi. Apropo, am auzit că şi Frunda e «european», azi fetiţă, mîine jandarm cu pană de cocoş, ce-ar fi să încercăm în trei? Acum, ceva important: nu te pot lăsa în situaţia asta, ca mîine vom legaliza legătura noastră, ne dă dreptul Consiliul Europei, dar tu n-ai liceul! Înscrie-te la seral, Tremuriciul meu drag, vorbesc eu cu ministrul Învăţămîntului să o dai pe-a şaptea, apoi pînă la toamnă să dai cîte o clasă într-un an, am făcut rost şi de întrebările pentru Bacalaureat. Notează cîteva: 1) Cîți ani a durat Războiul de 30 de ani?; 2) E adevărat că Veronica Micle îi vindea sticle lui Pericle? Acum, noi sîntem la Putere. Nu trebuie să ne mai ferim. Abia aştept să semnăm Tratatul cu Ucraina şi să petrecem luna de miere în Insula Şerpilor – invitaţi de prietenii de la Kiev. Şi ard de nerăbdare să-mi înscriu în buletin şi în paşaportul diplomatic numele nou: ADIDAS (de la Adi Dide). Te pup şi eu pe poşetuță şi, dacă nu-ţi e prea greu, lasă-mă şi pe mine

să fiu ceva mai interactiv, măcar o dată pe lună, fiindcă sînt şeful diplomaţiei, normal! Adieux, ţigănuşul meu cu gropiță-n bărbie, şi eu ţin poza ta aproape, eşti în pijama vărgată, la Jilava, şi tremuri din tot corpul, dorm cu ea sub pernă şi am vise erotice!“. F Un titlu straniu în ziarul „Adevărul“ de luni: „Maghiarimea a sărbătorit ziua de 15 martie într-o atmosferă de normalitate“. Dacă lui Dumitru Tinu i se pare normal ca pe teritoriul României, să fie fluturate ostentativ drapele ale Ungariei şi să fie intonat Imnul de Stat al acestei Ţări, pînă la intoxicare – atunci el e normal şi peste 20 de milioane de români sînt anormali. F Mult mai cinstit a fost „Evenimentul zilei“, care a titrat: „Profitînd de aniversarea Revoluţiei de la 1848 – 50.000 de unguri au protestat, la Budapesta, împotriva «jugului impus de F.M.I. şi Banca Mondial㻓 F În „Ultima oră“ de luni, e publicat, pe pagina I, un amplu reportaj intitulat: „Guvernul Mondial a acaparat Puterea din România – acest avertisment a fost făcut în Conferinţa de Presă a P.R.M. de către vicepreşedintele Frontului Naţional Francez, Dominique Chaboche“ F O ştire difuzată de Ar Press (cu care noi n-avem nici o legătură) a făcut vîlvă în ziua de luni, sub titlul: „Val de adeziuni în P.R.M.“. Reproducem cîteva rînduri sugestive: „Vineri, formularele prin care cetăţenii aderau la P.R.M. au fost epuizate la sediul central din Bucureşti, în Ţară, telefoanele sună încontinuu, oamenii arătîndu-se interesaţi să intre în partid, unii cerînd chiar acordul de a ieşi în stradă în semn de protest faţă de actuala coaliţie aflată la Putere“. Oho, şi acesta e numai începutul! F Încă o dovadă a iresponsabilităţii politice a Palatelor Cotroceni şi Victoria: România, cică, ar fi gata să participe la o forţă de intervenţie (?!) în Albania! Ce vorbeşti, ţapule? Şi-n căpăţîna ta „maladă“ ce-o fi oare, Chiorule? Ce să caute Armata Română în acel focar incandescent din inima Balcanilor? Asta ne lipsea nouă acum? F Dacă Războiul Troiei a pornit din pricina frumoasei Elena, iată că şi o vădană era cît pe-aci să declanşeze un Război al Băniei. E vorba de arbitrul clujean Sorin Vădana, care a condus catastrofal partida de fotbal Universitatea Craiova – Sportul Studenţesc, viciind grav rezultatul – au cîştigat bucureştenii, pe nedrept, datorită eternelor presiuni exercitate de F.r.F. unde dictează cîţiva foşti jucători ai Sportului Studenţesc (Oricum, puşlamaua de Vădana a primit o suspendare de 6 etape!) Înfuriaţi la culme de atîta hoţie, mii şi mii de olteni au manifestat pe străzile Craiovei, exprimîndu-şi revolta firească faţă de o asemenea batjocură. Da, da, FIREASCĂ, pentru că oamenii nu sînt marionetele nimănui, au dreptul lor la nemulţumire şi protest, n-o să-i închidă ţapul în țarc. Totul a decurs normal pînă la apariţia în scenă a lui Dejeu! Fiindcă bătrînul arţăgos, cu chelia lui vîlvoi, de-abia aştepta să facă o demonstraţie de forță, cu poliţişti călare, şi gaze lacrimogene, şi pulane pe spinarea amărîților oameni, care şi aşa erau flămînzi şi chinuiţi, exact bătaia lui Dejeu le mai lipsea. Noi l-am cruţat pînă acum pe acest Dejeu, dar dacă va mai aduce în Poliție şi Jandarmerie metode din arsenalul CrImInAL al ţărăniştilor (vezi anii 1929, 1933, 1944) atunci îl vom tăvăli de-or să-i meargă fulgii şi-l asigurăm noi că nu va termina meciul în picioare. Ascultă, Moş Beşleagă, cine ți-a permis ție să umpli de sînge sute de olteni, pentru „vina“ de a protesta împotriva unei fărădelegi? Cine eşti tu, Deşeule? Ce-ai făcut pînă acum în viață, de ne fericeşti acum cu moaca asta acră şi ursuză, plină de negi, ca un călău între două execuţii? „Noi n-avem mamă, n-avem tată!“ – a declarat Gavril cu emfază şi scrîşnet de proteză, dar în acest caz trebuie să-l întrebăm: atunci cine v-a fătat pe voi mă, dracilor? Sînteți fără milă, ai? Nu vă gîndiți că, foarte curînd, se va întoarce foaia?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

O scurtã istorie a salatelor

„Amu, într-una din zile, cum ședea Spînul la ospăț împreună cu moșu-său, cu verele sale și cu alții, cîți se întîmplase, li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți foarte minunate. Atunci împăratul zice Spînului: «Nepoate, mai mîncat-ai sălăți de aceste de cînd ești?». «Ba nu, moșule, zice Spînul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune! O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc, și parcă tot nu m-aș sătura». «Te crede moșul, nepoate, dar cînd ai ști cu ce greutate se capătă… pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. Între toți oamenii din împărăția mea, numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă»”.

Sîntem în august 1877, pe cînd Ion Creangă publica „Povestea lui Harap Alb“ în revista ieșeană ,,Convorbiri Literare” evidențiind, probabil pentru prima dată în literatura noastră cultă, calitățile unei salate alese pe sprînceană, cum s-ar zice. Salate se tot consumau, ba din grădini, ba din flora spontană, că deh… erau la

Ciorba la români

Marea problemă a turiștilor români este lipsa ciorbelor dincolo de proximitatea granițelor noastre. Odată coborîți în mijlocul Parisului, lîngă Milano sau în Amsterdam, o majoritate covîrșitoare a conaționalilor noștri în vizită pe alte meleaguri întreabă de ciorbă. Faptul în sine că nu par deschiși neam la bunătățurile tradiționale ale locului spune multe, dar nu e cazul aici să discutăm despre metehnele culinare extrem de conservatoare ale noastre.

Ciorba este, probabil, preparatul identitar al românilor de pretutindeni deși, atunci cînd sîntem chestionați în legătură cu obiceiuri gastronomice arătăm cu degetul spre sarmale și oftăm cu patos că nu ne-ar aparține. Spre deosebire de sarmale, care-s un preparat de sărbătoare, ciorba este farfuria zilnică, sufertașul ce-i lipsește corporatistului de astăzi, constanta copilăriei urbane sau rurale. Zămurile calde servite la începutul mesei, unse cu o țuică înainte și asanate de orice savoare cînd sînt împreunate cu mult prea pișcătorii și deloc aromații ardei iuți românești cît să-ndeși mai multă pîine ori mămăligă, indiferent de-n blid e-o zamăntinsă ori un festin de carne și legume cu două degete de unsoare de la găina cea grasă, au devenit un reper major și irefutabil al cotidianului culinar autohton. Această practită gastronomică este atît de puternică încît are forme variate pentru întreaga sezonalitate și este comună tuturor regiunilor, cu variațiuni la temă (supe, ciorbe dulci, borșuri și uneori chiar și supe creme ceva mai recente, din cele ce nu-s nici supe, nici piureuri).

Le-am dedicat o colecție destul de mare de proverbe și zicători: numai cu vorba nu se face ciorba; dacă ai bani, şi în pădure găseşti ciorbă; nu torni apă rece peste ciorba fiartă; cu două bucătărese iese ciorba prea sărată; dacă e să te frigi, apoi să te frigi măcar cu o ciorbă bună; la aşa pîine, aşa ciorbă; cine s-a fript cu ciorba, suflă și-n iaurt; nu-ți băga nasul în ciorba altuia etc.

îndemînă și românul se deprinsese să folosească mai tot ce îi oferea terroir-ul. Savoarea inconfundabilă a unui ingredient proaspăt, verde, crocant, era apreciată atît de țăranul simplu, fără pretenții gourmet, ce se mulțămea cu verdețuri aromate lîngă boțul său de mămăligă, cît și la case mai mari, că doar nu de altceva se plîngea doctorul Severeanu după un dejun la palatul lui Carol I: „În plin sezon de vară, cu abundență de verdețuri, bucătarul a servit un potage Julienne cu ierburi uscate. Mărturisesc că n-am mîncat-o, pretextînd că sufeream de dilatație la stomac” (C.D. Severeanu, ,,Din amintirile mele 1853-1929”, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2008).

Ei bine, de la salățile ursului la ciorba de salate, de la sălăturile brâncovenești la mixurile ambalate și comercializate astăzi, istoria salatelor la români este un capitol suprinzător al arheologiei gastronomice autohtone.

Istoria cultivării salatelor începe cu aproximativ 5000 de ani în urmă, în Egipt, și ajunge la noi via greci sau romani. Fără să necesite prea multe îngrijiri și fiind extrem de spornică, salata (în diferitele ei versiuni) a fost

În bucătăria autohtonă întîlnim trei mari categorii de zămuri: supele, care se fac mai ales din carne cu legume, care sînt tăiate grosier. Ciorbele dulci, în care legumele sînt tăiate cubulețe și (în funcție de zonă) se călesc ori ba înainte de pus la fiert și nu adaugă parte acidă. Nu în ultimul rînd, borșurile sau ciorbele acre care au un ingredient în plus: borș, sare de lămîie, corcodușe, aguridă, zeamă de varză…

Un pic de istorie

Dacă le spunem zămuri mă îndoiesc de cele scrise de Radu Anton Roman, atunci cînd bagă și ciorba în lista mîncărurilor importate. Etimologic are dreptate, dar, așa cum am mai spus, etimologia nu are de face – de cele mai multe ori – decît cu proveniența termenului. ,,Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de «biof», ciolanul pe fasole, plăcinta (placenta în latină), supa, clătitele și altele atît de «neaoșe» bucate altceva decît depuneri, aluviuni, fie ale ocupației otomane, fie ale influențelor franceze, germane, fanaro-grecești sau care or mai fi ele?! Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reușit nicicum (țară de sălbatici și nebuni!) să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe românește, în asemenea măsură încît nu mai recunoști nici măcar tema originară! Ca o haină primită în dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustița de stambă importată a fost răscroită, modificată, transformată în șervete de bucătărie sau guler de cămașă, în bici, în sită de mătase, în altceva!” (Radu Anton Roman, prefață la ,,Bucate, vinuri, obiceiuri românești”, ed. Paideia 1998).

aclimatizată și adoptată facil, devenind un ingredient uzual în mai toate bucătăriile lumii.

La noi, istoria salatelor se întinde pe mai multe secole, iar cele mai vechi menționări apar într-un manuscris brâncovenesc, o colecție de rețete atribuită Postelnicului Cantacuzino, găsită la începutul anilor ’90 în arhiva Academiei Române de către cercetătoarea Ioana Constantinescu și publicată pentru prima dată în 1997 la editura Fundației Culturale Române (actualul ICR), sub titlul ,,O lume într-o carte de bucate, manuscris din Epoca Brâncovenească”.

Altfel, de ce a ținut morțiș Lt-col Dimitrie Pappasoglu să menționeze bucatele de dinaintea fanarioților? ,,După grămădirea mai multor greci şi grece din Fanar, s-au înmulţit şi diferite feluri. (…) Să venim la bucatele de masă. Zemurile primitive (ciorbele) erau: păpara (pîine prăjită, brînză frămîntată şi zeamă de carne), iar săracii obişnuiau, în loc de zeamă, terci şi urzici cu mămăligă, ciorbă de borş cu ştevie roşie. Orăşenii mîncau ciorbele de tarhana, tăiţei, fidea, orez, griş, linte cu căpăţîni de usturoi, fasole, perişoare, muchi de burtă şi ciorbă de căpăţînă de miel, cu borş sau cu oţet bătut cu ouă” (,,Istoria Fondării Orașului București”, Lt-col Dimitrie Pappasoglu, 1891).

Totuși, să nu ne hazardăm. Istoricul Constanța Vintilă Ghițulescu menționează faptul că tarhanaua (trahana) e o tehnică orientală. Și ciorba de muchi(i) de burtă e tot de acolo și poate chiar și cea de cap de miel dat fiind faptul că este la mare cinste această fiertură în Orient. O deducție logică de bun simț de îndeamnă să credem că și dacul get(o)beget fierbea capete de miel/ oaie/berbec că avea de unde. Și că mai punea pe lîngă și cîte o buruiană și la final niște zer sau zară cît s-o dreagă. Dovezi ar fi și nu doar la noi, că aceeași tehnică o găsim și la populația de prin Alpi, pe unde etimologia turcească a ciorbei n-a prea ajuns. Iar, pe de altă parte, faptul că ciorbele lipsesc din rețetarul lui Cantacuzino de la finalul Secolului al XVI-lea (și nici nu abundă în cărțile de rețete din Secolul al XIX-lea) nu se explică decît prin faptul că erau la ordinea zilei, prea comune și firești pentru a merita să ocupe un petec de hîrtie, de n-or fi fost considerate mîncare de subzistență, de săraci și țărani, ce nu merită menționată la masa domnitorului. În timp ce noi pare că ne putem fuduli cu borșul – acritura obținută din fermentarea tărîțelor și folosită la zămurile, mai ales moldovenești, cine se poate lăuda cu inventarea ciorbei? În sens larg, preparatul înseamnă a fierbe niște legume tăiate cubulețe cu alte legume sau cărneturi. De acolo improvizăm, alăturăm, adăugăm orice ne dă prin cap și aici pare că românii excelează. Normal, nu confundăm bouillabaisse cu zama de urzici și nici schembeaua cu ciorba de burtă, deși ultimele două au o rădăcină clar comună. Să ne întoarcem la ciorbă. Cine o fi inventat-o? Putem vorbi de ciorbă și înainte ca legumele tăiate brunoisse să se numească astfel? Normal că putem, pentru că și înainte se tocau așa, dar doar că tehnica nu avea nume. Pînă la urmă, ciorba provine din supă (în cazul ciorbei dulci diferă calibrul legumelor și în unele cazuri faptul că acestea se și călesc). Iar supa implică fiertura, procedeu descoperit probabil imediat după frigere. Fierbi o bucată de carne, fierbi o legumă și îți iese supă. Chiar și un terci mai apos e o supă de cereale.

GASTROART RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dansul fluturilor

Deunăzi am fost invitat la un bal cu fluturi pestriți. Da! La un spectacol cu fluturi, dar nu din cei expuși în vitrina vreunui muzeu de științe ale naturii, sau prezentați pe pelicula unui film. Astăzi, tehnologia modernă permite oricui să facă ce dorește dacă vrea să-și pună cîtuși de puțin motoarele în funcțiune... Am fost la un bal al fluturilor care dansau, ca niște funigei, aprige trăiri molcome în zarea pîcloasă a dimineții de primăvară, lîngă izvoarele îmbrăcate în falduri strălucitoare, născute parcă dintr-un miracol. Și am mers acolo, la invitația reginei fluturilor, care venise în poiană ca o binecuvîntare de înălțare a sufletului, în lumină de bucurii, drept pentru care i-am mulțumit pentru onoarea pe care mi-o făcuse... Am văzut droaie de fluturi veniți din toată lumea, prinși într-un alai de aripi amețitor, în grădina mea cu pomi îmbrăcați în miri și mirese, alcătuind un spectacol de toată frumusețea. Erau fluturi albi, negri, sau cu aripile colorate în nuanțe strălucitoare, de soare virgin. Zarea se umpluse de aripi multicolore, iar pîlcuri de fete morgane stăteau pe maluri de ape despletite în șuvițe de aur. Prin copacii

amiezii, coconi de coajă albă pluteau în aer, ca o ploaie virgină, aducînd cu ei murmur de doine străvechi... Erau copacii amiezei mele, cu doruri năstrușnice de vinuri de soiuri alese din podgoriile zilelor mereu însorite de privirea căprioarei ieșite la păscut iarba cu mărgele de rouă din caierele zorilor. Fluturii își etalau frumusețea, zburînd precum îngerii binecuvîntați de bătaia clopotului în noaptea de Înviere... Mă uitam cu uimire la ei, cum dansau cu vîntul mînat dintr-o parte în alta, în acorduri de cîntec de inimă veselă... Și fluturii, dragii mei fluturi, m-au ridicat în vîrtejul lor de aripi și m-au dus cu ei între spicele galbene, de cîmpie mănoasă... Flori de toate felurile îmi ieșeau în cale, chemîndu-mă, cu parfumul și culorile lor, către tărîmul acela de vis, cu tot ce înseamnă liniște, fericire, poezie... De fapt, tot ce vedeam acolo era poezia mea, cea pe care mi-am dorit toată viața să o slujesc, încă de pe vremea cînd rătăceam pe cărările străjuite de basmele copilăriei... La vremea acelor ani eram cel mai fericit copil, cînd toți ai casei erau împreună la muncă, la masă, la odihnă, toți sănătoși și plini de viață.

Atunci am înțeles cum e să trăiești bucuria razelor de soare, a luminii ce străbate crengile cu ciucuri de cireșe rubinii, a tainei codrului, cu mormăit de urs și cîntec de cocoș sălbatic... Și fluturii m-au purtat pretutindeni prin gradina lor de vis, întroienită de melancolice culori...

Elucidarea misteriosului „caz Diatlov”, după 63 de ani

În noaptea de 1 spre 2 februarie 1959, un grup de turiști ruși și monitorul acestora, Igor Diatlov, aveau să-și găsească moartea, în circumstanțe misterioase, într-o călătorie desfășurată în nordul Munților Ural. Incidentul a avut loc în Regiunea Sverdlovsk, în zona locuită de tribul Mansi, în trecătoarea care va fi numită Diatlov, în memoria acestei dispariții tragice.

Grupul, format din opt bărbați și două femei, majoritatea studenți sau absolvenți ai Institutului Politehnic Ural, inclusiv ghidul Igor Diatlov, își propuseseră să traverseze pe schiuri Muntele Gora Otorten, în vestul Siberiei.

Nouă dintre tineri au pierit înghețați, fiind găsiți pe jumătate goi, cu răni pe trup și, în unele cazuri, cu trupurile devastate de o forță necunoscută. Un al 10lea membru al grupului a fost salvat, întrucît înainte de plecare a renunțat din cauza unei indispoziții. Cei nouă plecaseră în excursie pe 23 ianuarie 1959. Itinerariul lor de 16 zile urma să acopere o distanță de peste 300 de kilometri și să traverseze nordul Munților Ural. Punctul final era într-un sat numit Vizhay, de unde aceștia urmau să trimită o telegramă.

Operațiunea de căutare a studenților a fost lansată pe 20 februarie, iar șase zile mai târziu au fost găsite corturile tinerilor, care fuseseră tăiate cu cuțitul. În următoarele zile, au fost găsite trupurile a doi dintre studenți, la mai puțin de 2 kilometri de tabăra în care își instalaseră corturile. Cei doi mai aveau pe ei doar lenjeria intimă și se aflau întinși în zăpadă, lîngă

urmele unui foc de tabără. În decursul următoarelor zile au mai fost scoase din zăpadă trupurile altor trei membri ai grupului, printre care și cel al lui Diatlov. Ultimii patru au fost găsiți în luna mai, odată ce zăpada s-a topit.

O anchetă a fost deschisă la sfîrșitul lunii februarie, dar a fost închisă după doar trei luni, cînd investigatorii au ajuns la concluzia că de vină pentru moartea studenților a fost „puterea spontană a naturii”.

Lipsa martorilor oculari a dus la numeroase speculații. Anchetatorii sovietici au stabilit atunci, pur și simplu, că ,,o forță naturală copleșitoare” a provocat moartea lor. Accesul în zonă al schiorilor și al altor aventurieri a fost interzis timp de trei ani după acest incident. Cronologia exactă a incidentului rămîne neclară, din cauza lipsei supraviețuitorilor.

Anchetatorii au stabilit că excursioniștii și-au rupt cortul din interior, plecînd desculți prin zăpadă la o temperatură de -30°C. Plecarea în grabă, pe întuneric, ar fi fost provocată, după unele surse, de apariția unei lumini puternice. Deși cadavrele nu au prezentat nici un semn de luptă, două victime aveau cranii fracturate, două cu coaste rupte și un cadavru nu avea limbă. Au fost lansate mai multe speculații privind cauza decesului: atacul unor prizonieri evadați, blestemul spiritelor tribului Mansi, o ceartă între membrii grupului, sau au fost victime ale unui proiect militar guvernamental secret, incident OZN etc.

Jurnaliștii care au relatat despre elementele cuprinse în părțile disponibile ale dosarelor de anchetă susțin că acestea prevedeau că:

* Șase dintre membrii grupului au murit de hipotermie și trei de răni fatale;

* În afară de cei nouă călători, nu au existat indicii despre alte persoane din apropiere, pe Muntele Gora Otorten;

* Cortul fusese deschis din interior;

* Victimele au murit într-un interval de 6 pînă la 8 ore după ultima masă;

O, Doamne, acesta să fie Raiul? Sau, poate, acesta e templul sufletului, al liniștii și al somnului în care s-au strecurat nostalgiile mele... Ce mîndru sînt de acest privilegiu... Aceasta este lumina pură a sevelor din care răsar noian de amintiri înlănțuite într-un dans feeric, aidoma spectacolului oferit de zborul atîtor specii stranii de fluturi. Fluturi de toate mărimile și de toate culorile, dansînd în ritmul iubirii pure, la care aspiră tot omul care visează la lumea din jurul său prin frumusețea cuvîntului poetic.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

* Urmele de la tabără au arătat că toți membrii grupului au părăsit campingul, la propriu, pe jos;

* La hainele unei singure victime s-au găsit niveluri ridicate de radiații (e vorba de Diatlov, la care s-a constatat un nivel de radiații de 85%);

* Pentru a risipi teoria unui atac al poporului indigen Mansi, s-a afirmat că rănile fatale ale celor trei corpuri nu ar fi putut fi cauzate de o altă ființă umană, „deoarece forța loviturilor fusese prea puternică și nici un țesut moale nu a fost deteriorat“;

* Documentele eliberate nu conțineau informații despre starea organelor interne ale schiorilor;

* Nu au fost supraviețuitori ai incidentului.

În ultimele decenii s-au lansat toate ipotezele posibile: un eveniment natural extraordinar; acțiune militară în vremea Războiului Rece; uciderea prin infrasunete, care i-a înnebunit; întîlnirea cu Yeti siberian (despre care nimeni nu a oferit vreodată dovada existenței).

Dosarul, care în urmă cu cîțiva ani fusese redeschis de autoritatea judiciară rusă, a primit întotdeauna o intensă acoperire mediatică.

După 63 de ani de la producerea evenimentului, recent, s-a anunțat că o echipă de cercetători elvețieni a rezolvat misterul ,,cazului Diatlov”. Johan Gaume de la EPFL si Alexander Puzrin de la ETH au dezvoltat un model teoretic, pentru a analiza misterul dintr-o nouă perspectivă. Aceștia au ajuns la concluzia că un tip rar de avalanșă de plăci i-ar fi putut răni pe drumeți, ducînd la moartea acestora.

„Incidentul din Pasul Diatlov”, așa cum a ajuns să fie numită tragedia, a fost adeseori comparat cu alte mistere nerezolvate, precum dispariția Lordului Lucan, un artistocrat britanic care a dispărut fără urmă după ce bona copiilor săi a fost ucisă, sau cu misterul navei abandonate, ,,Marie Celeste”. r m

ROMANȚA ROMÂNEASCĂ –

piesă izvorîtă din fondul muzical ancestral (II)

În fond, pentru orice iubitor/cunoscător al cîntecului popular doinit, legătura dintre anumite melodii și romanță (chiar suprapunerea, îmi permit să spun) e evidentă. Să ne gîndim la:

Mărie, dragă Mărie,

Cît de dragă-mi ești tu mie!

Cînd vii sara de la vie

Cu catrință și cu ie...

Ca o lumină de său

Mă topesc de dorul tău. (Dumitru Sopon)

*

Mînă, bade, boii bine,

Nu te mai uita la mine,

Bădiță, bădiță, mă,

Ochii mei sînt verzi ca iarba

Nu te mai uita degeaba...

Ochii mei sînt măritați,

Nu-i mai dau la alți bărbați. (Elena Evsei Ruiu)

Este clar exprimat regretul, sentiment care uneori atinge disperarea:

Deschide, bade, fereastra

Că-ți dau foc să-ți ardă casa

Să ardă casa pe tine

Cum arde inima-n mine... (Mia Dan)

Se pot da multe asemenea exemple. Totodată, aceste versuri constituie dovezi ale recepționării și înglobării lor în armonia și lirismul melodic specific acestui popor înzestrat de Dumnezeu cu atîtea valori. Și tocmai originea acestui produs muzical românesc determină faptul că o romanță e cîntată cu specificul ei de un interpret de muzică populară, nu de cîntăreți de operă sau de muzică ușoară; cel care are în sînge și în voce muzica populară redă trăirea din romanță, așa cum au făcut-o Ioana Radu, Ion Luican, Alexandru Grozuță, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Gh. Sărac, la care s-au adăugat alți artiști de valoare, precum Matilda Pascal-Cojocărița, Ionel Coman, Vasile Topârceanu ș.a.

Cînd cîntă o doină sau o romanță, românul simte melodia și fiecare cuvînt pînă-n adîncul ființei sale. Cîntecul popular, tot cîntecul popular, așa cum ni l-au lăsat moșii și strămoșii, e un dar al eului nostru, ne alină sufletul. Românul trăiește să dăruiască.

La emanciparea romanței a contribuit, într-o anumită măsură, și muzica corală, creație care înglobează, de preferință, prelucrări de melodii

populare, precum și interpretarea lor de către cîntăreți de operă și operetă.

În ajunul Crăciunului din 1930, ,,tenorul Gh. Ștefanovici a ieșit în fața corului Carmen, dirijat de demnul urmaș al neuitatului D. Kiriac – I. Chirescu, și a interpretat cîteva melodii populare și o romanță cu deosebită căldură expresivă și sinceritate de accent”. La 12 ianuarie 1931, la concertul de muzică de cameră al Societății Compania Română, ,,mare succes au obținut o serie de melodii populare armonizate de Constantin Brăiloiu. Cu acompaniamentul acestuia au fost cîntate, cu glas cald și nesilit, de George Ștefanovici. Verva lor ritmică, culoarea lor atît de specifică și delicat împlinită de partea pianului au îndreptățit entuziasmul publicului și repetate bisări” (Romeo Alexandrescu, Spicuiri critice din trecut, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR, București, 1970). ,,În linii mari, se poate afirma că operele corale ale compozitorilor noștri sînt foarte caracteristic românești, fie că sînt constituite din motive luate direct din folclor, fie că sînt compuse în atmosfera specific populară, sînt reușit și bine scrise. Lucrările corale semnate de Ioana Ghica-Comănești, Dimitrie Kiriac, Gh. Cucu, Ion Borgovan, Ion Vidu, Ioan Chirescu, Bîrcă, Gh. Dima (...) justifică pe depin atenția ce trebuie să dăm concertelor corale” (p. 20). În același volum întîlnim și următoarea opinie privind influența ,,romanțelor orășenești” asupra lui Liszt (1789-1846): ,,Din punct de vedere muzical însă, Rapsodia română [de Liszt] ne-a entuziasmat cu mult mai puțin. O bună parte din debut e specific ungară, urmată de un mare număr de pagini ce n-au nimic comun cu folclorul românesc, aducînd cel mult, uneori, cu romanțe orășenești din acea vreme, auzite desigur la lăutari. Către partea centrală a rapsodiei, apare însă o temă în mi minor ce are caracter românesc, urmată de o mișcare de joc care e cea mai bună din întreaga rapsodie” (p. 28).

Impresionați de bogăția, diversitatea și coloritul tezaurului muzical românesc, de tradiția pe care o consideră izvorul muzicii moderne în care includ și romanța, compozitori străini de talie internațională s-au ocupat de culegeri și prelucrări din bogăția folclorului românesc. De exemplu, renumitul Bela Bartok (18811945), care a avut recitaluri de pian la București și a ținut conferințe în deceniul al IV-lea al secolului trecut, s-a ocupat de muzica populară românească. romeo Alexandrescu (vol. Spicuiri critice din trecut, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR, 1970, p. 92) subliniază această contribuție a compozitorului maghiar: ,,Bela Bartok e dublat de omul de știință ce și-a închinat o largă parte a activității sale cercetării asidue a folclorului, dînd în cursul importantelor sale lucrări un loc de cinste muzicii populare românești. Aceasta, nu numai în volume de culegeri metodice, în domeniul pur științific, ci chiar în compoziții proprii de mare valoare, în care materialul strîns din meleagurile românești e strălucit valorificat, prilejuind pagini de muzică pline de viață, culoare, pitoresc caracteristic și izbitoare originalitate”.

Ca dovadă a originii populare a romanței, există piese la care nu se cunosc autorii versurilor sau ai compozițiilor. În volumul ,,150 de romanțe. Culegere de Mia Barbu”, cu o prefață de Victor Eftimiu (Ed. Muzicală, București, 1973), sînt cuprinse și romanțe fără autori, precum: Bătrînețe, haine grele; La fereastra casei mele; Se-aude clopotul la schit; Știi tu cînd te țineam în brațe; Scrie-mi, mamă, despre satul cel cu cer albastru; Vino, vino lîngă mine; N-ai să știi niciodată; De dragul tău; Cît te-am iubit; De ți-am greșit, îți cer iertare; Deschide, deschide fereastra

Întîlnim, de asemenea, romanțe pe versurile unor scriitori cunoscuți, fără precizarea compozitorilor, dovadă că poeziile au fost preluate pentru armonia versurilor și mesajul lor plin de simțire și adaptate melosului popular:

* Se-aud pîraiele (Alex. Duiliu Zamfirescu)

* Dorurile mele (Oct. Goga)

* De ce m-ați dus de lîngă voi? (Oct. Goga)

* Car frumos cu patru boi (Vasile Militaru)

* A venit aseară mama (Vasile Militaru) etc.

Sînt și romanțe la care se specifică numai compozitorul:

* Zadarnic tremuri cînd mă vezi (Vespasian Vasilescu)

* Am iubit doi ochi albaștri (Vespasian Vasilescu)

* Un cîntec vechi (Liliana Delescu)

* Primăvara a sosit (Nelu Danielescu)

* Amintiri (Mia Braia)

* Ochii tăi frumoși și limpezi (Iosif Paschill)

* Se scuturau toți trandafirii (P. Popescu-Peppo) etc.

Impresionante sînt și romanțele cu același poet și compozitor:

* Sub fereastra cu zorele (Popescu-Peppo)

* Dragoste, poveste veche (N. Stroe)

* În rariștea de lîngă vii (Iosif Paschill)

* Am plîns atunci de dorul tău (Ștefan Lăzărescu)

* Se-aprind luminițe-n satul meu (Toma Paraschivescu)

* Mîndra mea de altădată (Ionel Băjescu-Oardă)

* Iubito, de departe-ți scriu (Mișu CassvanD’Ayol) etc.

Asemenea opinii cu privire la romanță s-ar putea întinde pe zeci de pagini, chiar dacă ele nu sînt exprimate de un muzicolog, cu demonstrații de teorie muzicală, note de specialitate referitoare la compoziție etc. etc., ci sînt scrise de o autoare cu pregătire umanistă, iubitoare a cîntecului popular și a romanței (absolventă a Școlii Populare de Artă de 3 ani, în acest domeniu); sînt pagini așternute de condei, de acea cugetare care călătorește prin acumulări continue, dar, mai ales, prin suflet, prin gîndirea și simțirea turnate în ființă de moșii și strămoșii români.

Romanța, alături de doină, e una din cele două expresii muzicale ancestrale, care poate figura și ea în tezaurul cultural UNESCO. E datoria noastră – a Ministerului Culturii și a Consiliilor Culturale din țară – s-o păstrăm, s-o ferim de făcături, de pseudoromanțe, cu care au început să se prezinte cei atrași de scenă, de ,,tarafuri” moderne, zgomotoase, din care, frecvent, lipsește vioara, cea care a născut-o din cîntecul popular. Romanța are un caracter evocator – în sufletul omului, dar și al neamului, cheamă trecutul, cu speranță în viitor sau cu durerea renunțării, amintirea care a rămas în adîncul ființei, valori spirituale care sînt exprimate nu numai prin cuvinte, ci și prin melodia vibrînd pe corzile viorii, adîncindu-le în sferele profunde ale gîndirii și simțirii. Așadar, să păstrăm romanța așa cum ne-au lăsat-o înaintașii. E o datorie de neam și de suflet. Sfîrșit Dr. ELIS rÂPEAnU

Similitudini Polemici « Controverse

,,Istoria se repetă”, doar faptele și personajele sînt altele.

La Formul Economic Mondial de la Davos, desfășurat recent, s-au evidențiat două poziții, complet opuse, exprimate de doi supraviețuitori ai celui de-al IIlea război mondial, cu privire la strategia ce ar trebui adoptată în contextul războiului din Ucraina. Pe de o parte, fostul secretar de stat american Henry Kissinger, care a împlinit recent 99 de ani, a sugerat că Ucraina ar trebui să facă concesii teritoriale Rusiei și să încheie cît mai curînd războiul, intervenția sa fiind, însă, aspru criticată de majoritatea marilor publicații ale lumii, dar și de Volodimir Zelenski. Liderul ucrainean a comparat punctul de vedere al lui Kissinger cu situația Germaniei naziste în 1938: ,,Se pare că calendarul domnului Kissinger nu este 2022, ci 1938, iar el a crezut că vorbește cu o audiență nu la Davos, ci în ceea ce era atunci München”, a spus el. De cealaltă parte, în discursul său, miliardarul George Sörös (91 de ani) a declarat că ,,Înfrîngerea cît mai rapidă a lui Putin este singura cale de a salva nu doar Ucraina, ci întreaga lume”, sugerînd necesitatea continuării războiului. La rîndul său, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, le-a cerut celor prezenți la Davos ca sentimentul de unitate al Vestului să nu se diminueze, întrucît ,,aceasta este lovitura de care se teme cel mai mult Federația Rusă”. ,,Vreau ca fiecare dintre dvs. să se trezească în fiecare dimineață cu acest gînd – ce am făcut pentru Ucraina?”, a spus Zelenski, în ovațiile participanților la reuniunea de la Davos.

Dar, să ne întoarcem în istorie și să ne amintim ce s-a întîmplat înaintea ultimei conflagrații mondiale.

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea primelor teatre bucureştene

Teatrul de la Cişmeaua Roşie

Spre deosebire de cel din lumea occidentală, unde spectacolele de teatru au început prin a fi o modalitate de distracție populară și abia apoi s-au impus în lumea nobilimii, teatrul bucureștean a fost încă de la primele sale reprezentații o modalitate de recreere a clasei avute. Primele spectacole de teatru din București au fost organizate de Domnița Ralu, fiica lui Caragea Vodă, într-o sală a Curții Domnești. ,,Acolo se întîlneau boierii vremii, și sub auspiciile domnești, petreceau seri din cele mai frumoase asistînd la spectacole date în limba greacă de trupa Domniții”. Repertoriul acestui teatru improvizat era stabilit de Domnița Ralu – care nu se sfia să urce ea însăși pe scenă, interpretînd cîte un rol mai mărunțel împreună cu Costache Aristia, conducătorul trupei.

Spațiul de la Curtea Domnească era însă unul impropriu pentru reprezentații teatrale. De aceea, din inițiativa domniței Ralu, a fost construită în 1818, ,,pe locul liber de la Cișmeaua Roșie”, o sală destinată organizării de baluri și de reprezentații teatrale, ,,chiar în cuprinsul Palatului Domnesc, cam în colțul de astăzi al Căii Victoriei cu strada General Berthelot. A fost o sală foarte simplă, lipsită complet de ornamentație și în care

Politica SUA în Europa a avut, în perioada de dinaintea declanșării celui de-al II-lea război mondial, un efect nefast pentru destinele păcii. Ajutorul permanent acordat de SUA imperialismului german a avut ca urmare faptul că, pe la mijlocul deceniului al 4-lea, superioritatea forțelor era de partea Germaniei în lupta ei împotriva Angliei și Franței. Curînd după venirea la putere a lui Hitler, industria americană de avioane a început să-l înarmeze pe Hitler, iar marea flotă militară aeriană de care dispunea Germania a fost creată în mare măsură de uzinele de avioane din SUA. Germania hitleristă devenise o amenințare și pentru SUA. Germania a fost ajutată să se refacă, în special ca o forță îndreptată împotriva URSS, dar lucrurile au luat o asemenea întorsătură, încît ea a devenit un pericol pentru ,,democrațiile” europene.

Deși numeroase fapte arătau că Germania poate să-și îndrepte trupele spre apus, în ajunul războiului, guvernul SUA nu a fost în stare să se debaraseze de ideea fixă că va reuși să asmută Germania împotriva URSS. Cercurile conducătoare americane erau stăpînite de un fel de inerție, creată în cursul deceniilor, de politica ,,hrănirii crocodilului” – politica de restabilire a potențialului militar german. Politica lor era în flagrantă contradicție cu

cuvîntul românesc n-a răsunat niciodată, cele vreo cîteva piese jucîndu-se fie în grecește, fie în franțuzește”.

Pînă prin 1830 spectacolele de teatru au fost organizate mai mult prin casele boierești (în casele boerului Nicolae Ghica mai cu seamă). ,,Dar cum omul întotdeauna caută un confort, cum aspiră continuu spre mai bine, și elevii și auditorii de la clasa lui Aristia, în dorința de mai bine, nu se mulțumiră cu cîteva scene făcute în strîmtoarea clasei, ci închiriară o sală mai mare, a Pitarului Andronache, de lîngă Sărindar. Noua sală era un fel de teatru al celor mulți, acolo avînd accesul oricine, spre deosebire de teatrul pe care în același timp îl întreținea Aristia în casele Vornicului Nicolae Ghica, unde era un teatru numai pentru nobilime. (…) Bucureștii aveau în stagiunea 1830-1831 trei teatre în care se juca în patru limbi: în italiană pe scena lui Kreiwig, în românește pe scena din casele lui Ghica, iar pe scena Pitarului Andronache se juca în grecește și franțuzește”.

Teatrul Momolo

Teatrul Național

Venise așadar timpul pentru a se construi în București o sală de teatru cu caracter permanent, destinată publicului larg: ,,Cam peste douăzeci de ani s-a inaugurat în București a doua sală de teatru – Teatrul Momolo – unde în anul 1834 elevii școlii Filarmonice au jucat prima piesă în limba românească. Pe locul acesta, proprietatea lui Iordache Slătineanu – în colțul pe care-l face actuala stradă Edgard Quinet cu strada Academiei – bucătarul italian Ieronim Momolo a clădit acest teatru, acum mai bine de o sută de ani. Clădirea avea ziduri de paiantă cu moloz și era căptușită cu scînduri. Sala, lunguiață și cu tavanul jos, avea un rînd de loji, despărțite între ele cu un stîlp de lemn pe care era așezată o lampă. Teatrul Momolo avea cincisprezece rînduri de bănci, învelite cu chembrică (notă: țesătură subțire de bumbac, vopsită într-o singură culoare și bine apretată), formînd cele trei staluri. În fund era galeria pe șapte trepte, cu lavițe goale de lemn. Lîngă scenă de afla loja domnească, îmbrăcată în roșu, iar peste drum de această lojă, față-n față, erau trei canapele în care lua loc Curtea.

Luminatul sălii se făcea cu ulei de rapiță și cu lumînări de seu. Cînd venea Vodă la teatru – și lucrul se întîmpla des cînd nu era amenințat cu

interesele poporului american însuși, care cerea crearea unui sistem de securitate colectivă. Mai mult decît atît: SUA căutau să submineze elementele securității colective din Europa, create prin eforturile URSS. Unul dintre aceste elemente de pace era pactul franco-sovietic de asistență mutuală, semnat în 1935. Politica de cîrdășie cu agresorii promovată de cercurile guvernamentale franceze a redus însemnătatea acestui pact, pe care l-au subminat treptat și SUA. Subminarea securității colective era necesară pentru izolarea Uniunii Sovietice, pentru dezlănțuirea războiului sovieto-german.

Ambasadorul american din Berlin a comunicat în iunie 1936: ,,În urma încheierii alianței francosovietice, din cauza temerilor care au cuprins multe țări din Europa în legătură cu renașterea Germaniei și din cauza acțiunilor diplomatice directe ale Rusiei, Sovietele au reușit să-și creeze o asemenea poziție, încît sînt considerate salvatorul țărilor din Europa, care se tem cel mai mult de renașterea puterii Germaniei”. Prestigiul internațional al URSS crescuse indiscutabil, dar concomitent cu aceasta, s-a accentual și tendința forțelor dominante din SUA de a submina poziția Uniunii Sovietice în Europa, de a nu permite ca statele europene să se unească în jurul Uniunii Sovietice în lupta lor împotriva fascismului.

În martie 1938, Germania a cotropit Austria. Nici unul din marile state capitaliste n-a protestat împotriva lichidării statului austriac.

... Anii au trecut. Craii de la Răsărit au dat iama în ograda vecină, Ucraina. Pe ,,nepusă masă”, ucrainenii au rămas fără țară, fără casă, s-au refugiat pe unde au apucat. Orașele ucrainene sînt acum niște ruine, iar civilii care au pierit în timpul confruntărilor dintre cele două armate n-au nici cruce în cimitir. Pacea nu se întrevede la orizont. Încă nu se știe cum va fi ziua de mîine. Dacă va mai fi... La o mică apăsare pe butoanele nucleare, întreaga lume va dispărea. Depinde de Craiul cel Mare...

LILIAnA TETELEA

mazilirea – lumînările de seu erau înlocuite cu lumînări de ceară. Cînd Vodă își făcea apariția în teatru, întreaga sală se ridica și striga de trei ori în șir: «Trăiască Măria Sa!». Cum candelabru nu exista, mai tîrziu s-au aninat niște lămpi – în sală era cam întuneric. Scena era mare –s-ar putea spune prea mare pentru cele cîteva decoruri pe care le avea teatrul. Actorii se îmbrăcau în trei camere și actrițele de-a valma în două. Alături de sala de spectacol era bufetul. Prin colțuri erau așezate sobe de fier și de zid. Garderobă nu exista și de aceea feciorii, cu hainele pe braț, își așteptau stăpînii fie pe stradă, fie la intrarea teatrului”.

Primul spectacol în limba românească

După cum am văzut deja, spectacole de teatru în limba română se mai jucaseră în București – în spații particulare însă, spectacolele fiind destinate doar unui public restrîns. Se născuse însă ideea creării unui teatru național. În anul 1831, Ion Cîmpineanu, păstrător al documentelor fostei ,,Societăți Literare” de la Brașov, precum şi ale „Risipitei Societăți Literare” din 1827, are inițiativa înființării Societății Filarmonice, care va funcționa oficial începînd din anul din 1833.

Printre fondatori se numărau Ion Heliade Rădulescu și Costache Aristia. La început, Societatea Filarmonică a funcționat în casa lui Ion Cîmpineanu. Filarmonica avea ca scop crearea unei „școli de declamație și de muzică vocală”. Inaugurarea școlii a avut loc la 15 ianuarie 1834.

Tinerii care au studiat la această școală au fost actorii primei piese de teatru jucate ,,în limba românească” și destinată publicului larg. Premiera a avut loc la București, în 29 august 1834, la Teatrul Momolo. Piesa jucată, ,,Fanatismul sau Mahomet prorocul” de Voltaire, tradusă în română de Ion Heliade Rădulescu, a fost un mare succes. A doua zi ziarul „Curierul Românesc” scria: ,,Era cu neputință să descrie cineva patriotismul și naționalitatea ce erau zugrăvite pe fețele tuturora, entuziasmul și aplauzul cel mare la sfîrșitul fiștecărui act…”. Triumful de care s-a bucurat reprezentația de la Teatrul Momolo, din 29 august 1834, a deschis Societății Filarmonice drumul ,,destinat construirii unui Teatru Național”. Aveau să treacă însă aproape două decenii pînă cînd, ,,după continue sforțări care au fost încununate de succes tocmai în 1852”, a fost inaugurat Teatrul Național din București.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

„Ucraina şi ucrainenii“, o carte de Tiberius Puia

În lucrarea sa, autorul Tiberiu Puia realizează o schiță istorică a Ucrainei și a ucrainenilor, din cuprinsul căreia redăm, pentru cititorii noștri, cîteva repere.

* Ucraina este a doua țară a Europei după suprafață, iar ucrainenii sînt al doilea popor slav ca mărime.

* ,,Istoria culturii ucrainene” (Kiev, 1994) arată că îndeletnicirea creșterii oilor în Ucraina a fost legată de satele valahe. Legăturile dintre cele două popoare sînt demonstrate de numeroase dovezi. Spre exemplu, cea mai veche baladă ucraineană este despre Ștefan cel Mare. De asemenea, în cinci dintre cele 12 polcuri (regimente) ale lui Bogdan Hmelnițki, comandanții erau moldoveni.

* Prima formațiune statală a slavilor de răsărit a fost Statul Kievean (Kievska Rus). Ucrainenii sînt urmașii direcți ai polianilor.

* După despărțirea triburilor slave în cele trei ramuri: de apus, de sud și de răsărit, în grupa de răsărit se creează două grupuri distincte: unul al ucrainenilor și belarușilor, între care la început existau puține deosebiri, iar la nord de aceștia, triburile care au dat naștere mai tîrziu poporului rus.

* Un important și înțelept conducător a fost Iaroslav cel Înțelept (978-1054). Iaroslav I cel Înțelept a domnit de trei ori ca Mare Cneaz al Novgorodului și Kievului, unind temporar cele două principate. În timpul îndelungatei sale stăpîniri, Rusia Kieveană a atins apogeul înfloririi culturale și al puterii militare.

* În societatea Statului Kievean, biserica s-a dovedit o instituție activă.

* Cele mai serioase lovituri le-a primit Statul Kievean prin invaziile mongolo-tătare. În anul 1240, Kievul va cădea în fața invadatorilor.

* Danylo a fost unul dintre cei mai viteji cneji ucraineni.

* Ucraina devine o provincie periferică a diverselor state sau imperii. În principatul lituanian al lui Ghediminas, limba ucraineano-belorusă a fost considerată ca limbă de stat.

* Podolia este teritoriul ucrainean care intră sub stăpînirea Poloniei. Prin unirea cu Lituania (1 iulie 1569), Polonia ia în componența ei toate teritoriile ucrainene din Marele Principat Lituanian. Galiția este și ea poloneză. Majoritatea elitei ucrainene trece la catolicism.

* Sfîrșitul Secolului al XVI-lea marchează și un alt fenomen important în viața poporului ucrainean. Apare un nou centru al vieții politice: după Kiev, Galiția și Volînia, se afirmă zona la răsărit de Nipru. Pe acest teritoriu, se stabilesc mulți ucraineni din părțile de vest, siliți de asuprirea maghiarilor. Acești fugari preferă existenței de iobag viața în regiunile marginale, unde sînt supuși atacurilor nomazilor. Noii veniți sînt numiți cazaci. Tot în aceste regiuni au început să vină tot mai mulți evrei. Cazacii ucraineni își alegeau conducători dintre ei, aceștia fiind numiți atamani.

* Dmytro Vyșnevevețki a rămas eroul multor balade și poezii populare ucrainene.

* În anul 1627, Petru Movilă (Petro Mohula) devine arhimandritul Lavrei Pecerska din Kiev, iar după 5 ani, mitropolit de Kiev.

* Bogdan Hmelnițki (1595-1657) a fost hatmanul Hetmanatului cazacilor zaporojeni (din Ucraina) și liderul rebeliunii împotriva magnaților polono-lituanieni (1648-1654), care a dus la apariția statului căzăcesc. La începutul anului 1649, Hmelnițki a intrat victorios în Kiev cu armata sa. Acesta a greșit că nu a proclamat independența Ucrainei și a jurat credință țarului Moscovei. Ca

urmare, Ucraina este împărțită în două: în stînga Niprului (aflată sub stăpînirea Moscovei) și în dreapta Niprului (aflată sub stăpînirea Poloniei).

* Hatmanul Ivan Mazepa (1687-1709) a reușit să apere interesele ucrainenilor, menținînd bune relații cu Moscova. Pînă la urmă, Mazepa va sfîrși ca dușman al rușilor. Este înmormîntat la Galați. El este declarat erou național în Ucraina și dușman de moarte în Rusia, continuînd să fie, la mai bine de 300 de ani de la moarte, sub ,,afurisenia” Bisericii Ortodoxe. Este considerat părintele ideii de independență a ucrainenilor.

* Din anul 1772, ucrainenii din Galiția au ajuns sub stăpînirea Austriei. În anul 1795, toată Ucraina de pe malul drept era inclusă în Imperiul rus. Ucrainenii din Galiția erau numiți ruteni.

* Poetul Taras Șevcenko (1814-1861) a reușit într-un mod impresionant să ilustreze în creațiile sale spiritul național al ucrainenilor. Un spirit nou în mișcarea națională ucraineană a fost adus de Myhailo Drahomanov.

* Din anul 1869, limba polonă a devenit limbă oficială în învățămîntul și administrația Galiției. În regiunea subcarpatică, după avîntul rusofil din anii 1850, se ajunge la o maghiarizare a elitei rutene.

* Bolșevicii erau contra mișcării naționale ucrainene. Guvernul Rakovski, format în majoritate din ruși, evrei și reprezentanți ai altor naționalități în afara ucrainenilor, a refuzat să folosească în administrație limba ucraineană. La Berlin se va stabili cartierul general al Organizației Naționaliștilor Ucraineni, în frunte cu Konovaleț.

* Comuniștii pun stăpînire pe Ucraina, care devine Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. În procesele de la Moscova, împotriva dușmanilor poporului, mulți inculpați ucraineni au fost acuzați de intenția de a dezmembra U.R.S.S.

* Includerea Galiției în Polonia a intensificat conflictul care existase pînă atunci între polonezi și ucraineni.

* La 17 septembrie 1939, armatele U.R.S.S. au intrat în partea de est a Poloniei. Regimul sovietic a făcut deportări masive din rîndul polonezilor și ucrainenilor. Mulți ucraineni au luptat în armata germană. Evreii, vorbind limba rusă, consolidau caracterul rusesc al orașelor din Ucraina. După război, din Galiția de Răsărit și Volînia au emigrat aproape un milion de polonezi, iar în Ucraina au venit circa 520.000 de ucraineni.

* Lichidarea bisericii greco-catolice a constituit primul mare obiectiv al politicii sovietice în Ucraina de Apus. U.P.A. a constat din sabotaje și uciderea celor devotați regimului sovietic.

* Hrușciov avea afinitate pentru Ucraina și a păstrat relații de colaborare cu colegii săi din Ucraina. La sărbătorirea din 1954 (300 de ani de la 1654) s-a subliniat caracterul de nezdruncinat al unirii veșnice dintre ucraineni și ruși. Brejnev avea și el legături deosebite cu Ucraina.

* Dizidenții ucraineni, deși naționaliști, nu dădeau dovadă de xenofobie față de poporul rus. Din rîndul rușilor care trăiau în Ucraina, numai unul din trei a învățat cîte ceva în limba ucraineană.

* După 1989, începe să se audă în public vechiul imn ucrainean: ,,Ucraina încă nu a murit”. La 16 iulie 1990, Parlamentul ucrainean a proclamat suveranitatea de stat a Ucrainei. La 24 august 1991, s-a proclamat independența Ucrainei de către Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

Ivan Mazepa ºi românii

Ivan Mazepa, hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada 1687-1709, a avut legături și cu domnii români și și-a sfîrșit viața tumultuoasă pe pămîntul basarabean, fiind implicat în istoria moldo-munteană. Despre relațiile lui cu românii aflăm din cartea istoricului și diplomatului ucrainean, Teofil Gh. Rendiuk: Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa, Moldova și România (București, Ed. Printech, 2008, 274 p., text în limba ucraineană și în limba română). Autorul a făcut o investigație după toate regulile disciplinei istorice pentru a reconstitui legăturile hatmanului Ivan Mazepa cu Moldova și Țara Românească și pentru a elucida – pe cît se poate –„misterul” locului de înhumare, în Galați, al ilustrului fiu al poporului ucrainean.

Ivan Mazepa nu a fost o figură agreată în timpul dominației sovietice. Din perspectiva Moscovei, el a fost considerat, din Secolul al XVIII-lea, un trădător. În cele mai strînse relații, inițial, cu Petru cel Mare, el fusese distins de țar cu Ordinul „Sf. Andrei Cel Întîi Chemat” în 1700, în același an, înalta decorație fiind acordată și domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, pentru rolul jucat în negocierile de pace între Rusia și Poarta Otomană. În opinia autorului, „apogeul colaborării dintre I. Mazepa și C. Brâncoveanu îl constituie momentul în care, la 17 ianuarie 1701, s-a stabilit că, în cazul în care viața domnitorului și a persoanelor de rang aristocratic apropiate acestuia ar fi pusă în pericol, locul eventualului azil politic va fi Ucraina” (p. 193). Voievodul Țării Românești a mulțumit, la 1 aprilie 1701, țarului Petru I, sub a cărui autoritate se afla Ucraina, condusă de Ivan Mazepa.

Ivan Mazepa s-a implicat și în activități culturale. Pe cheltuiala lui s-a tipărit, în 1708, la Alep (Aleppo), o Evanghelie în limba arabă, un exemplar al acestei prețioase tipărituri aflîndu-se la Biblioteca Academiei Române (a fost cumpărat de la Dumitru Papazoglu în urma dispoziției lui Grigore Tocilescu). Evangheliarul a fost imprimat într-o tiparniță, trimisă de Constantin Brâncoveanu la Alep, în 1706.

Ivan Mazepa a găsit ca aliat pe regele Suediei, Carol al XII-lea, dar forțele lor au fost înfrînte în bătălia de la Poltava (27 iunie/8 iulie 1709), care a însemnat, deopotrivă, sfîrșitul hegemoniei suedeze în zona baltică și afirmarea Rusiei, care a preluat succesiunea suedeză.

Carol al XII-lea și Mazepa s-au refugiat pe teritoriul moldovean, aflat în stăpînire otomană, mai întîi la Varnița, apoi la Bender (Tighina), sediul guvernatorului raialei, creată în 1538 de sultanul Soliman Magnificul, după campania victorioasă împotriva Moldovei lui Petru Rareș. De amintit că, în exilul său, Mazepa și-a comparat soarta cu cea a poetului Ovidiu, mort și el în exil la Tomis. În seara zilei de 21 septembrie (stil vechi) 1709, Ivan Mazepa și-a încheiat agitata sa existență.

Un capitol al cărții este consacrat înhumării și reînhumărilor osemintelor hatmanului, care, nici după moarte, nu a cunoscut – am spune – liniștea. Ele au ajuns, în cele din urmă, la biserica Sf. Gheorghe din Galați. Zguduită de cutremurul din 1940, avariată de o bombă, în cel de-al doilea război mondial, biserica a fost demolată în 1962. Pe locul bisericii s-au construit blocuri. În opinia d-lui G. Căldăraru, director la Muzeului Județean de Istorie din Galați, citat de autor: „Este posibil ca sub fundamentul noilor construcții să fi rămas și rămășițele pămîntești ale lui Mazepa”. Acesta a fost și motivul inițiativei fostului președinte al Ucrainei, V. A Iușcenko, de înfrățire a orașelor Galați și Baturyn, fosta capitală a Ucrainei și reședință a lui Ivan Mazepa (2007), precum și a dezvelirii unui bust al hatmanului la Galați (2004).

Sursă: HISTORIA.RO

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

,,Adela“, romanul iubirii lui Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu s-a născut pe 23 mai 1871 la Tîrgu Frumos și a fost fiul armeanului Teodor Ibrăileanu și al Mariei Marcovici, descendentă și ea a unei vechi familii armenești din Moldova. Părinții aveau o mică prăvălie pe Strada Mare, dar afacerile nu prea mergeau, așa că au decis să se mute în 1872 la Roman, în casa bunicilor materni. Tatăl a devenit, după puțin timp, arendaș al unei moșii din satul Poiana lui Iurașcu, aflat la 31 de kilometri de Roman, astfel că întreaga familie s-a mutat la țară. În septembrie 1876 mama viitorului critic literar a murit după nașterea unei fetițe: ,,Țin minte cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumînări la cap”, își va aminti mai tîrziu Garabet. ,,Fericită, dar crudă și egoistă vîrstă! Întotdeauna îmi aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproș pentru mine, că atunci m-am jucat. Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sînt milioane de ființe care au avut soarta ei și pe care nu le știu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic și întîmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine… Eu n-o țin minte cum era la față decît foarte vag. Am însă o impresie nelămurită despre ființa ei, despre esența ei sufletească, despre ceva cald și lipit cu patimă de copilul acela care azi sînt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o ființă vie, pe care o văd: o fată tînără. Ea a murit la vîrsta de 31 de ani și o văd ca o fată… Un sentiment mizerabil poate mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereții. Ea a fost demult, foarte demult și sentimentele mele pentru ea sînt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o ființă care n-a avut cînd să guste viața, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut”.

de litere și filozofie a Universității din Iași. În anul întîi a audiat cursurile tuturor facultăților, negăsindu-și locul nicăieri, așa că în 1891 a dat examene la Școala Normală Superioară, dar, entuziasmat de activitatea sa literară, și-a lăsat studiile superioare pe plan secund. În 1894, după absolvirea Școlii Normale Superioare și obținerea licenței în științe istorico-filozofice, Ibrăileanu a cunoscut-o pe Elena Carp, viitoarea sa soție, care era sora socialistului Mihai Carp. Fiică de preot, aceasta era ,,subțire, fragilă, cu frumoși ochi umezi de blîndă și dulce căprioară, vorbind cu glas scăzut”, studiase științele naturale la Universitatea din Iași și în curînd cei doi tineri s-au logodit. În 1896 Garabet Ibrăileanu a tradus ,,Bel-Ami”, romanul lui Guy de Maupassant, a fost numit suplinitor la Gimnaziul de băieți din Bacău, dar nu s-a prezentat la post preferînd să rămînă la Iași, a dat lecții particulare și a lucrat, sub conducerea lui Alexandru Philippide, la Dicționarul Academiei.

În septembrie 1900 a primit postul de profesor la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iași, a început să colaboreze cu ,,Noua Revistă Română” a lui Constantin Rădulescu-Motru, iar pe 5 iulie 1901 s-a căsătorit cu Elena Carp, în scurt timp devenind suplinitor la catedra de Filozofie de la Liceul Național din Iași. În această perioadă s-a născut Maria, unicul copil al scriitorului și al delicatei sale soții, Elena Carp Ibrăileanu.

doilea soț a murit după puțin timp la Brașov, iar ea și-a continuat legătura spirituală cu Ibrăileanu. În 1930 a apărut romanul ,,Adela”, pentru care Garabet Ibrăileanu a primit premiul național de proză, dar în 1934 boala de rinichi de care suferea s-a agravat. Profesorul suferea însă și de microfobie, ,,o maladie stranie, susceptibilă de ironii. Criticul însă și-o ținea în serios și făcea pe seama ei considerații foarte grave”, scrie Al. Piru în ,,Viața lui Garabet Ibrăileanu”. „Cînd ne întîlneam, destul de rar, mărturisește Constanța MarinoMoscu, mi se plîngea întruna de greșeala ce-o făceau doctorii dînd toată suferința sa în seama surmenajului și în slăbirea sistemului nervos”. ,,Puțini au înțeles ce sens putea să aibă pentru Ibrăileanu teama lui de microbi. Ea era reală, deși multora li se părea o simplă fantezie a criticului. Nu mai deschidea ușa decît cu cotul, cu toate că clanța însăși era învelită în petice îmbibate cu acid fenic. După ce dădea mîna cu cineva, politicos, scotea o sticluță cu sublimat ori alcool de peste patruzeci de grade și se spăla” (Al. Piru, ,,Viața lui Garabet Ibrăileanu”).

Micul orfan și sora sa, Maria, au fost crescuți cu multă grijă de tatăl pe care îl însoțeau peste tot, dar uneori copiii era luați și de bunica maternă. Nu după mult timp, Teodor Ibrăileanu, ale căror afaceri nu mergeau deloc bine, a fost nevoit să ia în arendă și alte moșii, iar la un an după moartea blîndei sale soții s-a recăsătorit cu o anume Chița. În 1878 bărbatul s-a mutat pentru o vreme la Bacău împreună cu noua soție și cei doi copii, dar fetița cea mică a murit în curînd. În septembrie, Garabet a fost înscris la o școală din Bacău, dar a fost transferat după aceea la Roman, deoarece tatăl își găsise o slujbă de administrator la o moșie din apropierea orașului. Copilul a fost lăsat în grija unei rude, Coana Ilenuța, care locuia pe Ulița Sfinții Voievozi și despre care își va aminti mai tîrziu: ,,Uscată, urîtă teribil, cu un nas mare, aspră, rece, cochetă la bătrînețe cu toată sărăcia ei, se gătea cu haine colorate și pălării roșii și albastre”. Pe copil l-a ținut mai mult nemîncat, considerînd că ,,stomacul n-are fereastră, pe cînd hainele și celelalte se văd”, motiv pentru care s-a îmbolnăvit. Garabet Ibrăileanu a urmat între 1879 și 1883 școala primară din Roman, iar între 1883 și 1887 a fost înscris la cursurile Gimnaziului „RomanVodă”, unde, începînd cu clasa a II-a, a primit premiul întîi în fiecare an. În septembrie 1887 a devenit elev în clasa a V-a la Liceului „Codreanu” din Bîrlad, însă în acea perioadă a murit tatăl său, Teodor Ibrăileanu. Tînărul și alți colegi au înființat, în 1888, societatea literară ,,Orientul”, iar un an mai tîrziu viitorul critic literar a editat la Roman revista ,,Școala Nouă”, de orientare socialistă, care a apărut pînă în iunie 1890. În ,,Amintiri din copilărie și adolescență”, volumul său de memorii tipărit în 1911, scriitorul a mărturisit: „Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă – în sfîrșit, revoluționară în toate direcțiile!”.

În iunie 1890, a terminat liceul și în toamnă a primit diploma de bacalaureat, apoi s-a înscris la Facultatea

Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre fondatorii revistei „Viața Românească” din Iași, publicație care a apărut în martie 1906 și pînă în iulie 1908 și-a avut sediul redacției în casa sa. După mutarea revistei întrun nou sediu, cenaclul literar a continuat să fie găzduit de Ibrăileanu, care a fost numit, pe 18 decembrie 1907, profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de litere din Iași. Pe 5 noiembrie 1911 a fost însă destituit de minister de la catedră, în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu, doctor în Litere la Paris și docent universitar. Acesta este motivul pentru care, în decembrie 1911, se înscrie la doctorat, iar în 1912 publică teza ,,Opera literară a d-lui Vlahuță”, în urma căreia primește titlul de doctor. De acum înainte viața lui Ibrăileanu s-a împărțit între revistă și Universitate, dar în momentul izbucnirii primului Război Mondial ,,Viața românească” și-a încetat temporar apariția, fiind reeditată de-abia din martie 1920. În 1921 apar volumele „După război” și „Scriitori români și străini”, iar între 19241925 redactează o primă versiune a romanului ,,Adela” (cu titlul inițial ,,Olga”), din care le-a citit fragmente soției și prietenilor.

Femeia care a inspirat personajul Adela i-a fost asistentă profesorului între 1922 și 1924. Numele ei era Olga Tocilescu, era licențiată în Latină, dar urmase și cursurile Facultății de Filosofie și încă din liceu se remarcase ca o elevă eminentă. Olga se măritase imediat după terminarea facultății, divorțase după scurt timp, iar în 1923 avea 27 de ani. Ion Petrovici, unul dintre colegii profesorului, va povesti în 1940: „Era într-o seară de primăvară timpurie, în sala unei vaste berării elegante de care dispunea centrul Iașiului, acum 15 – 20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în societatea unor amici, cînd – minune – apăru Ibrăileanu în compania asistentei sale de Universitate…. S-au așezat în boxă unde li s-a servit masa… Spre miezul nopții sala începuse să răcorească, iar Ibrăileanu va fi simțit nevoia să-și pună o haină pe umeri. S-a săltat de la locul său, însă nu pentru a-și lua propriul palton, ci jacheta asistentei cu care și-a învelit spinarea, reașezîndu-se liniștit. Am fost înduioșat de această exhibiție nepăsătoare a unui gînditor cu inimă de adolescent”. În fine, cînd bîrfele despre aventura respectatului profesor, care era căsătorit și avea o fiică de vîrsta adolescenței, au început să circule prin tot orașul, Olga s-a mutat la Tîrgu Mureș, unde a primit un post de profesoară. S-a căsătorit pentru a doua oară, dar acest al

În aprilie profesorul a fost supus unei intervenții chirurgicale la București, iar spre toamnă a fost internat la sanatoriul Casa Diaconeselor, aflat pe Strada Ștefan cel Mare, în mijlocul unui mic parc, un complex format dintr-o serie de case bătrînești cu aspect de cazărmi. ,,Maniac, nervos, pradă persecuțiilor de tot felul, Ibrăileanu se instală într-o cameră special amenajată, ce făcu pe mulți să zîmbească. Ferestrele erau dublate. Cele din față erau prevăzute cu geamuri, iar celelalte cu o împletitură fină și deasă de sîrmă. În mijloc, practicată o deschizătură prin care se putea introduce mîna și pentru a deschide fereastra propriu-zisă. Spațiul liber pentru cîteva clipe era acoperit cu un pătrat din aceeași sîrmă. Accesul muștelor, cele mai temute purtătoare de microbi, era astfel înlăturat. Întîlnirile cu străinii erau rare, distanțate și totdeauna un «bună ziua» era urmat de o dezinfectare a mîinilor cu alcool. Persoana care aducea hrana în camera bolnavului trebuia să țină tava mult depărtată de trup, iar capul tras într-o parte pentru a nu respira asupra mîncării. Sticlele cu doctorii, ca și lingurițele, erau spălate, înainte de fiecare întrebuințare, cu alcool. Nu e prieten al lui Ibrăileanu care să nu-l fi văzut la Sanatoriu”, după cum consemnează Al. Piru. Deși bolnav, imobilizat la pat, în ultimele luni ale vieții Ibrăileanu citea neostenit, devenise pasionat de evenimentele din Rusia sovietică și nu o dată s-a întîmplat ca în toiul nopții să-și trezească soția pentru a-i povesti ce mai citise. Medicii așteptau ca pacientul să se întremeze pentru a-l opera din nou, dar prevăzîndu-și sfîrșitul, criticul a cerut familiei ca, după ce va muri, să fie înfășurat în multe cearșafuri și închis imediat în sicriu, nimeni să nu se apropie de corpul lui, să nu i se țină discursuri la înmormîntare, să nu i se aducă flori și să fie incinerat. „Bătrînețea e carne veche, e inestetică, e impură – scrisese. E o rușine căci este restul unui organism învins de natură. Boala cînd nu-i acută și trecătoare, e aceeași deteriorare, aceeași rușine, o bătrînețe prematură! Iar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema rușine”.

La sfîrșitul lui februarie 1936 a început agonia. Două săptămîni criticul nu a putut vorbi și a fost hrănit artificial, apoi a început să delireze și a vorbit singur, fără să poată fi oprit, timp de cincizeci de ore. În noaptea de 11 spre 12 martie, la ora 1 și jumătate, sora de caritate care-l supraveghea a anunțat: „Profesorul a tăcut”. Garabet Ibrăileanu a murit în urma unei stări generale uremice înainte de a împlini vîrsta de 65 de ani. Dimineața, corpul învelit în giulgiuri a fost introdus în coșciug, așa cum ceruse chiar el, și a fost depus la capela sanatoriului. Ion Botez, delegat al Universității, a dus la îndeplinire ultimele dorințe ale defunctului. Ceremonia incinerării a avut loc pe 12 martie, la ora 3 după-amiaza, la crematoriul Cenușa, urna fiind depusă după aceea în mormîntul familiei din apropierea bisericii cimitirului Eternitatea din Iași. George Călinescu a scris în acele zile: „Ca să acopere suprema rușine a morții, Ibrăileanu s-a hotărît să se supună flăcărilor și să se strecoare din fața ochilor noștri în chip de cenușă”. La o lună după incinerarea criticului, Olga Tocilescu, care era în acea perioadă profesoară la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, a murit subit, la vîrsta de 40 de ani, ,,de o moarte năpraznică”, după cum a scris ziarul ,,Universul”, și a fost înmormîntată la Cimitirul Bellu din București. DoSArESECrETE.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (128)

Tradiții chineze perene în Dinastia Tang (10) Bambusul (2)

„Bucuria moșului“ este un obiect ingenios, confecționat din bambus. Constă dintr-un băț de cca 40 de cm lungime, terminat printr-o „mînă“ cu 5 degete. Se folosește mai ales de către persoanele în vîrstă, pentru a-și scărpina spatele. Denumirea duiosironică „bucuria moșului“, în mentalitatea societății tradiționale chineze, arată că persoanele de vîrsta a treia nu se mai pot bucura de prea multe lucruri.

„Bețișoarele“ sînt tacîmul tradițional chinezesc și sînt folosite în întregul Extrem Orient (Coreea, Japonia etc.). Funcționează pe post de furculiță și constă din două bețișoare identice, lungi de cca. 20 de cm. Au capetele boante și puțin îngroșate. „Bețișoarele“ sînt parte a culturii chineze și reprezintă simbolul mîncării chinezești și extrem-orientale, în genere. „Bețișoarele“ sînt inventate în China, înaintea Dinastiei Shang/Yin. Tradițional, ele sînt confecționate din bambus, dar pot fi făcute și din materiale prețioase – aur, argint, lemn prețios, jad, porțelan etc. „Bețișoarele“ sînt la fel de funcționale ca tacîmurile/furculița occidentale. Ele au fost inventate pentru felurile de mîncare specifice chinezești ca orez, tăiței, carne mărunțită, fructe de mare, pește etc. Restaurantele chinezești servesc, de obicei, tacîmuri de unică folosință, numite „weisheng kuaizi“. Utilizarea „bețișoarelor“ se poate învăța destul de ușor.

Un alt dar neprețuit pe care China l-a făcut omenirii este Mătasea. Despre mătase puteți citi chiar la începutul acestui serial din revista „România Mare“, pe care îl dedicăm Dinastiei Tang și civilizației chineze, în genere.

Bolile și Istoria (6)

Holera şi reforma sanitară (6)

În acelaşi timp, Consiliul de Coroană a realizat, în sfîrşit, că o Comisie de Sănătate formată din membri care nu aveau cunoştiinţe despre holeră este o instituţie inutilă şi prin urmare a hotărît demiterea lor, sub pretextul că erau prea ocupaţi, şi înlocuirea cu specialişti în domeniul acestei maladii. Din noua Comisie făceau parte dr. Russell şi dr. Barry, un funcţionar guvernamental pe nume Edward Stewart şi Sir William Pym, de la serviciul pentru menţinerea carantinei. Comisia avea o activitate permanentă şi nu-şi ţinea şedinţele doar la Londra. Barry a plecat imediat la Sunderland, iar ceilalţi membri au pornit prin ţară, încurajînd formarea de comisii locale, înfiinţînd spitale cu saloane de carantină şi militînd pentru izolarea cazurilor de holeră, pentru a împiedica răspîndirea epidemiei. În februarie 1832, Comisia Centrală de Sănătate a mai angajat patru inspectori generali adjuncţi ai spitalelor, 21 de funcţionari sanitari şi 17 chirurgi. La sfîrşitul epidemiei, aceşti funcţionari supravegheau activitatea a peste 1200 de comisii locale de sănătate, în Anglia şi Ţara Galilor şi a aproape 400 în Scoţia. în ciuda măsurilor luate, holera a răpus totuşi 22.000 de suflete, înainte de sfîrşitul lunii mai 1832, după care a scăzut în intensitate, încetarea ei fiind declarată în decembrie, cînd Comisia Centrală de Sănătate a fost desfiinţată. În februarie, Parlamentul a autorizat Legea de prevenire a holerei, permiţînd autorităţilor locale să se ocupe cu angajarea de cadre medicale calificate și de medicamente, de igienizarea caselor infectate, de distrugerea aşternuturilor, hainelor şi altor obiecte personale ale bolnavilor, de acoperirea canalelor şi haznalelor, costul tuturor acestor operaţiuni urmînd să fie acoperit prin impunerea unor taxe moderate.

Au existat o serie de revolte, în cartierele mărginaşe ale centrelor industriale, dînd de înţeles autorităţilor că aceste cartiere înghesuite şi mizere pot constitui focare nu doar de boală, dar şi de tulburări sociale. Teama celor de la putere a fost intensificată de răzmeriţele care au precedat adoptarea regulamentelor din 1832.

Limba chineză (1)

Limba chineză este limba națională a poporului han/chinez. Limba chineză face parte din familia limbilor sino-tibetane, formînd ramura chineză/sinetică. Este limba cu cel mai mare număr de vorbitori din lume, peste 1 miliard de oameni vorbind-o ca limba maternă Din Antichitate și pînă în prezent, inclusiv din epoca Dinastiei Tang, limba chineză reprezintă o limbă de comunicare interstatală, intercivilizații și interumană în Extremul Orient, fiind utilizată în multe țări – Japonia, Coreea, Vietnam, Singapore etc. – ca limbă de cultură și în administrație. În acest sens, ea joacă un rol similar cu cel jucat de: în Antichitate, limbile latină și greacă în Europa, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu și Africa de Nord; în Evul Mediu, limba latină în lumea catolică și, în general, în Europa; din Evul Mediu și pînă în prezent, limba arabă în statele arabo-musulmane; în epoca modernă, limba franceză, în epoca socialistă, limba rusă; în prezent, limba engleză. Actualmente, limba chineză este o limbă de circulație internațională, fiind – alături de arabă, engleză, franceză, rusă și spaniolă – una din cele șase limbi oficiale și de lucru ale O.N.U.

Din cauza diferenței dintre dialectele sale –aproximativ egală cu diferența dintre limbile romanice, cele slave sau cele germanice – unii lingviști europeni consideră chineza nu limbă, ci „grup de limbi“. În optica lingviștilor chinezi, situația este inversă, aceștia considerînd, de exemplu, limbile romanice – franceza, italiana, portugheza, româna și spaniola – ca fiind dialectele aceleiași limbi, o virtuală „limbă latină comună“, care, din păcate, încă nu există. Prin extensie, chinezii consideră că popoarele romanice/neolatine constituie o singură națiune – „națiunea latină“ –similar, de exemplu, cu poparele arabe, care formează împreună națiunea arabă. Optica este similară vis-à-vis de limbile și popoarele slave sau de cele germanice. Referitor la diferența dialectală din limba chineză, acest fenomen se explică prin numărul imens de vorbitori răspîndiți pe un teritoriu întins. După reforma

Prin urmare, guvernul a înfiinţat o Comisie Regală însărcinată cu modificarea legislaţiei britanice şi cu acordarea de drepturi claselor sărace şi ameliorarea condiţiilor de trai ale proletariatului. Comisia a solicitat sprijinul lui Edwin Chadwick, avocat şi jurnalist care fusese secretarul lui Jeremy Bentham, cunoscut reformator social și cofondator al Universităţii din Londra. Ulterior, Chadwick va deveni secretarul şi cel mai activ membru al Comisiei pentru protecţia categoriilor sociale defavorizate.

Numele lui Chadwick va fi însă legat pentru totdeauna, în memoria cetăţenilor britanici, de aportul său la înfiinţarea hulitei „Uniuni“, instituţie fondată pe modelul azilelor pentru săraci, care găzduia, în condiţii insuportabile, similare mai curînd celor din închisori, femei, bărbaţi, tineri şi bătrîni, bolnavi şi şomeri. Această opinie negativă la adresa lui Chadwick este întrun fel nedreaptă, întrucît el a recomandat şi înfiinţarea de spitale pentru îngrijirea săracilor suferinzi, orfelinate, cămine pentru găzduirea copiilor orfani, azile pentru bătrîni şi pentru muncitorii disponibilizaţi, dar guvernul, zgîrcit cu fondurile bugetare, a refuzat să pună în practică asemenea proiecte generoase şi, atunci cînd a alocat totuşi bani, aceştia au încăput pe mîna unor autorităţi locale incompetente, care i-au gestionat defectuos.

În 1836, cînd un proiect pentru înfiinţatea unui registru al deceselor a fost prezentat Parlamentului, Chadwick a propus adăugarea unei rubrici speciale, care să specifice şi cauza morţii. El a insistat pe lîngă arhivarul şef să desemneze chiar un statistician pentru a se ocupa de această problemă, alegerea căzînd asupra unui anume William Farr. Şi chiar în 1838, primul an integral în care s-au făcut statistici, a izbucnit o epidemie majoră de febră tifoidă. Circa 14.000 de oameni au fost atinşi de boală la Londra, dintre care 1281 au murit. Multe alte centre industriale au raportat situaţii similare. În unele zone, autorităţile locale au remarcat existenţa unei conexiuni între numărul de victime şi nivelul sărăciei. Unii responsabili locali chiar au profitat de dispoziţiile Legii de prevenire a holerei pentru a-i pune sub acuzaţie pe marii latifundiari care refuzau să se supună prevederilor acesteia. Profiturile

lingvistică din 1957, în China s-a instituit putonghua, numită îndeobște „limba mandarină“ (numele de „mandarină“ vine de la „mandarin“ – demnitar în China veche). Putonghua este limba chineză comună, unică și obligatorie pentru toți cetățenii Republicii Populare Chineze – și adoptată și în provincia chineză rebelă Taiwan – aparținînd etniei majoritare han/ chineze (93% din populație) și minorităților naționale. În China trăiesc, alături de majoritatea han/chineză, 55 de minorități naționale. Putonghua este vorbită, de asemenea, în statul Singapore (limbă oficială, alături de malaeză, tamil și engleză), precum și de către diaspora chineză din Asia și din întreaga lume. Putonghua este forma în care străinii studiază limba chineză. Are ca bază lexicală și gramaticală dialectul bei și ca normă fonetică pronunția din Beijing. Limba chineză are 8 grupe principale de dialecte cu numeroase subdialecte/graiuri. Principalele dialecte sînt: 1. Dialectul nordic, vorbit de peste 70% dintre chinezi. Este răspîndit în regiunile de la nord și sud de Fluviul Albastru/Yangzi, la nord de provincia Zhejiang, în provinciile Hebei, Sichuan, Tunnan, Guizhou, nordvestul provinciei Hunan, nordul provinciei Guangxi. Acest idiom se mai numește și „limba mandarină“; 2. Dialectul wu din zona Shanghai; 3. Dialectul yue(h) din zona Guangdong/Canton; 4. Dialectul keijia în sud; 5. Dialectul xiang din provincia Hunan; 6. Dialectul kan; 7. Dialectul bei min din provincia Fujian; 8. Dialectul nan min. Deoarece dialectele limbii chineze sînt reciproc neinteligibile, toți vorbitorii acestei limbi învață obligatoriu și utilizează putonghua. Cea mai importantă caracteristică a limbii chineze este scrierea ideografică/scrierea hieroglifică, utilizată fără întrerupere începînd de acum 4.000 de ani pînă în prezent. Printre alte caracteristici ale limbii chineze, menționăm faptul că unitatea fonologică principală este silaba și nu cuvîntul, ca în limbile indo-europene.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

rezultate din amendarea latifundiarilor recalcitranţi urmau să fie direcţionate către fondurile de protecţie socială, dar funcţionarii guvernamentali au refuzat să accepte această măsură, pretinzînd că legea specifică doar măsurile de prevenire a holerei, nu şi pedepse pentru cei ce le nesocotesc. Disputa a avut loc în perioada cînd Chadwick era secretarul Comisiei de protecţie socială. El a văzut în diferendul iscat un prilej de a face investigaţii mai detaliate, cu scopul de a adăuga, în schema Uniunii sale, reforme binevenite. Pentru început, Chadwick şi-a asigurat colaborarea a trei medici. Aceştia au examinat condiţiile existente în districtele cele mai grav afectate de epidemie şi au ajuns la concluzia că numărul mare de cazuri de holeră se datora igienei precare şi alcoolismului, afirmînd totodată că săracilor nu li se va îmbunătăţi situaţia atîta vreme cît condiţiile lor de trai vor rămîne la fel de mizere. În august 1839, Camera Lorzilor a întreprins demersuri pentru o cercetare mai amănunţită, însărcinîndu-1 pe Chadwick însuşi, alături de ajutoarele sale, cu derularea acesteia. Cei patru şi-au publicat concluziile pe 9 iulie 1842, sub denumirea de „Raport asupra unei cercetări privind condiţiile sanitare ale clasei muncitoare din Marea Britanie“.

Nu trebuie să supraestimăm eforturile controversatului Chadwick, dar nici să trecem cu vederea meritele sale. Căci nu se poate omite faptul că rapoartele sale au fost cele care au atras atenţia faimoasei activiste Florence Nightingale către ştiinţele sociale în general şi către asistenţa medicală în particular, făcînd din ea cea mai proeminentă personalitate a Secolului XIX în acest domeniu. Am putea spune despre Chadwick că este unul dintre acei profeţi dispreţuiţi în ţara lor –deşi a fost totuşi înnobilat de regina Victoria cu titlul de cavaler – dar apreciaţi la adevărata valoare peste hotare. Graţie măsurilor adoptate, numele său devenise acum faimos în întreaga lume. Rapoartele întocmite de el au stimulat în mod direct măsurile vizînd sănătatea publică întreprinse în Statele Unite. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

Două povestiri formate din piese detaşabile

Tatăl lui Cristi era cel mai mare dintre frații săi. După el, veneau Mărin, Vasile și, a patra, Geta. Geta era frumoasă de te îndoia. Și mai avea un dar de la Dumnezeu: era cam tăcută. Și se știe că cine vorbește puțin este un om special, fiindcă spune prostii puține. Și Geta, după ce că era frumoasă, trecea și foarte deșteaptă.

Și cînd tocmai a făcut 17 ani, pe Geta a cerut-o de la mă-sa, că tată nu mai avea, tovarășul Văcaru, care era activist la Raionul Titu și venise în sat să rezolve problema spinoasă a colectivizării. La un an după colectivizare, Geta a făcut un băiețel, Gigi, verișorul lui Cristi, și pe tov. Văcaru l-au făcut primar în satul acela.

Și cînd în sat s-a deschis un magazin mixt, primarul a pus-o pe nevastă-sa vînzătoare. Treaba la magazin mergea bine, la fel și viața nouă din sat. În plus, lui Gigi i-au dat primii dințișori și a început să meargă. Tot atunci, Geta a băgat de seamă că seamănă cu ea.

Dar, după ce-a trecut ce-a mai trecut la mijloc, la magazin a venit în control un revizor-contabil care a prins-o pe Geta cu lipsă în gestiune, mai precis, cîteva zeci de perechi de bocanci. Cum facem, dom’ șef, să o scoatem la vopsea? Și contabilul, căruia i se rupea în paișpe că delapidatoarea era chiar soția primarelui, s-a uitat la ea în așa fel, încît muierea a înțeles ce vrea de la ea. Și noaptea, în pat, i-a spus soțului: uite, mă, ce vrea ăla de la mine. Tu ce părere ai, că nu vreau, mîinepoimîine, să-mi spui că sînt curvă și așa și pe dincolo.

Și primarul s-a gîndit: nene, dacă asta intră în pușcărie, îmi periclitez situația în partid și mă pomenesc că mă dau tovarășii afară. Dar, pe partea ailantă, nici să țin o curvă la ușă, iară nu-mi convine. Și, pînă să sufle în lampă, a mai apucat să-i spună muierii: las’ că vorbim mîine-dimineață.

Și mîine-dimineață i-a zis: fă, asta, fă și tu cum crezi că e mai bine. Atunci Geta s-a înțeles cu revizorul să-i facă o vizită la domiciliu, spre seară, cînd lumea intra în casă, la culcare. Văcaru era plecat la raion, la o conferință și se întorcea abia a doua zi pe la prînz. Și cînd contabilul a început să se dezbrace, Geta a făcut un șoc: nenorocitul avea un picior de lemn pe care se căznea să-l deșurubeze. Ieși, fire-ai al dracului de șontorog din casa mea!, a exclamat ea, scîrbită. Ăla a ieșit, dar, a doua zi, i-a făcut raport mai sus, să-i facă ăia ce-or ști. Nu se sictirise că-l făcuse șontorog, fiindcă vedea și el că e șontorog, cît mai ales că, din pricina incidentului, nu i s-a mai sculat și s-a făcut de rîs.

Anul ăla, cît a stat la Mislea, Geta l-a cunoscut pe Ilie, gardian aflat în slujba statului. Tot atunci, Văcaru, care nu mai era primar la Clocotești, dar tot bine era, că-l puseseră președinte de GAC în altă comună, a divorțat de Geta și i-a lăsat pe cap și copilul cu care n-avea nici în clin, nici în mînecă, întrucît, cum spuneam, era bucățică ruptă din mă-sa. Geta a ieșit de la bulău odată cu Ilie care, de dragul ei, demisionase din MAI.

S-au luat de mînă și s-au dus la Clocotești, la măsa Getii, care-l creștea pe Gigi. Dar, după cîteva zile, baba i-a luat la goană, plecați la București, unde aveți frați, și arăniți-vă și voi acolo, că, de ăsta mic, am eu grijă. Poate i-ar mai fi ținut o zi, două, dar, nu putea să-l sufere pe ginere, că purta pălărie, și de atunci așa i-a rămas numele, Pălărieru.

Și de bine, de rău, s-au pripășit în casa lui Florea, care abia o înălțase. Florea, cu muierea și cei doi copii dormeau într-o odaie, să facă economie la lemne, și pe celelalte două odăi, dușumelite și cu sobe de teracotă, le ținea goale, că n-aveau mobilă. Acolo, i-au culcat pe ăia. Buun. Dar ăia nu găseau de lucru, pe simplul motiv că n-aveau nici o meserie. O vreme, au dus-o cum au dus-o, că aveau în geamantan cîteva sute de ouă învelite în foi de hîrtie rupte dintr-o carte. Tigaia și reșoul le-au luat de la cumnata. Își cumpărau doar ulei

și pîine, că usturoi au găsit în magazie. La fel și lemne. Nasuleala a început cînd s-au isprăvit ouăle.

Pe urmă, s-au dus la nenea Szakacs, mare ștab în Cooperație, care era însurat cu o verișoară de-a Getii. Ungurul ăsta, ca să facă și el economie la lemne, dormea în același pat și cu muierea, și cu sora muierii. Cînd îl lăsa una de ostenit, îl lua ailantă de hodinit. Și Geta s-a dus la el: nene, fă-ți pomană și găsește-mi matale un servici, ceva. Fă, eu îți găsesc, da’ te costă! Ce mă costă, nene? Păi, ce poate da o femeie. Scandalizată, Geta s-a dus cu pîra la vară-sa care prăjea cartofi în bucătărie. Și aia, vezi, mai înțeleaptă: n-ai încotro, fetico, dacă trebuie, trebuie! S-a plîns și lui Ilie, care o aștepta cu răspunsul în capul străzii. Și Ilie a zis: și ce-i cu asta, fă? Nu-ți ajunge de cînd facem foamea? Du-te și spune-i boșorogului că se face, numai dacă mă are în vedere și pe mine.

În cîțiva ani, nu-i mai cunoșteai pe Geta și Ilie. Ea, croitoreasă la APACA, el activist, și amîndoi ditamai chiriașii într-un apartament de două camere pe Grivița, deasupra unei frizerii. Logic și legic, au mai făcut-o și pe Tănțica. Gigi crescuse, era la profesională.

Ilie tot venea pe la nen’-su Florea, să-l întrebe ce mai face și, la plecare, îi cerea bani. Dar, Florea nu mai voia să-i dea, zicea că ăla uita să-i dea îndărăt. Păi, nu ți-am dat, măi nene? Cînd mi-ai dat? Olei, dar te-ai prostit rău de tot... Și l-a dat afară din curte.

Pe urmă, Ilie venea cu fartiții. Dați-mi repede un pol, că mi s-a spart o țavă la baie și cură apa pe oglinzile ălora! Sau: dă-mi repede doi poli, că și-a rupt Tănțica un picior, la școală!...

Bă, Ilie, eu m-am cam săturat cu cumnățenia noastră! Mai du-te și la alții cu căpătatul. La urma urmelor, tu ce meserie ai? Sînt activist! Adică ce faci? Și Florea i-a cam luat frica lui Ilie: fost milițian, acum activist, mde! Cînd venea pe la cumnați în vizită, că-i trecea repede supărarea, hodoronc-tronc, începea să spună bancuri cu Ceaușescu. Auzi, mă? Ori schimbi vorba, ori te duci la mama dracului din casa mea, că eu îmi văd de trenurile mele, nu-mi arde de bancuri!...

De un Paști, s-au invitat la cumnații ăștia. Au venit cu trei lalele în mînă și Chirstos a Înviat! Adevărat a Înviat!, nu puteai să-i dai afară, erau totuși neamuri. Ba încă veniseră și ceilalți frați de-ai Florii cu muierile, ședea rușine. Deodată, Ilie a văzut un Glob pămîntesc pe un dulap și i-a zis muierii: tu știi, fă, ce e ăla? Nu știu, Ilie, o fi vreo lambă, ceva? Fă, da’ proastă mai ești! Păi, nu e, fă, Globul Pămîntului? Musafirii au bufnit în rîs și n-au mai apucat să audă replica Getei: deh, mă Ilie, nu toată lumea o dă pe-a noua la seral! Și de atunci, Milica și Costel, copiii lui Florea și ai Mariții, cînd aveau chef de rîs, jucau scena cu Globul, dar aveau grijă ca ta-su să nu fie de față, că se supăra, deh, neamul lui... Tu știi, fă, ce e ăla de coló? Nu știu, Ilie. O fi vreo lambă, ceva? Fă, da’ proastă mai ești! Păi, nu e, fă, Globul Pămîntos? Sau în altă variantă: Păi, nu e, fă, Globul Pămîntean? Deh, Ilie, nu toată lumea o dă pe-a noua la seral... Și dă-i rîs, pînă îi lua durerea de burtă.

* * *

Ioniță era fratele mai mic al lui nea Florea, ultimul dintre cei trei frați și o soră. De mic, el avusese cap pentru matematică dar, în loc să facă liceul, cum ar fi trebuit, și să iasă inginer, el a făcut profesionala și, după ce a venit din armată, s-a făcut mecanic pe locomotivele alea mari, cu roțile de aproape doi metri, care-i plăceau la nebunie.

Dar, lui Ioniță îi mai plăcea și de Cecilia, funcționară în Gara de Nord, și nevasta lui Fănică Nisipeanu, că mai era un Fănică, tot mecanic în Depoul ,,BucureștiCălători”, Isprăvnicelu, și să nu-i amestecăm, le dăm și numele de familie.

Și Cecilia-Cilica locuia la etajul șapte într-un bloc în fața Gării de Nord, pe mîna stîngă, cum intrau trenurile în gară. Și cînd venea din cursă, Ioniță, care era și el însurat, se uita dacă tuta atîrnase un prosop verde la balcon, semn că Fănică al ei tocmai plecase în cursă, la mama dracului, în Moldova sau la Oradea, de unde se întorcea abia poimîine, că trebuia să doarmă acolo.

Atunci, Ioniță, care intra imperial în gară și vedea prosopul, oprea la milimetru la linia zece și îi zicea lui Zamfir, fochistul său: Zamfire, vezi că eu am o treabă. Preiei trenul și, cînd ai semnalul verde, îl duci în Revizia de Vagoane. De acolo, iei un manevrant și duci locomotiva la depou, unde o predai lăcătușuluișef, pentru examinare.

Am înțeles, dom’ mecanic, făcea Zamfir, care era fochist bătrîn și-ți conducea cu ochii închiși o locomotivă așa de mare. Mai ales noaptea, cînd scădea circulația pe calea ferată.

Atunci, Ioniță, rupt de nesomn, mai întîi dădea cu mătura și, după ce întindea un sac pe jos, deschidea ușa focarului și se culca cu spatele la căldură, apucînd să mai zică: Zamfire, peste o juma’ de oră, dai cu mine în sus. Și Zamfir, cu ochii pe ceasurile de bord și pe fereastră, deși la fel de obosit, îl lăsa să doarmă chiar și o oră. La fel dormeau, cu rîndul, și cînd se tîrau pe cîmpia nesfîrșită a Bărăganului.

Dar, într-o zi, Florea a venit acasă cu Fănică Nisipeanu. Și coanii Mariții i-a plăcut de el, că i-a pupat mîna, și copiilor le-a adus o cutie cu bomboane fondante. Respectuos și cumpătat, și-a cîștigat repede simpatia stăpînei casei. Și după ce a plecat, Florea a întrebat-o pe Marița. Știi cine e băiatul ăsta? Cine e? E bărbatul Cilichii, aia care face și drege cu frati-miu. Atunci, Marița, care se pare că începuse să-l placă pe Fănicuță, cum a auzit, a făcut doar atît: Săracu’! Peste o vreme, Fănicuță iar a venit în vizită. Și iar săr’ mîna, coană Marioaro, și iar fondantele. Nu se știe cum, discuția a curs spre Ioniță. Vai, ce băiat bun, Ioniță ăsta al dumneavoastră! Ce drăguț și ce muncitor... Odată, l-am găsit în casă. Bă, Fănică, zice, venii să te întreb... Lasă, Ioniță, zic, ia scoală, Cilico, și pune și tu ceva pe masă, i-am zis nevesti-mii, pe care o cam durea capul. Fi-ți-ar bețivul dracului, să nu te mai prind că mi-l mai aduci în casă!... Auzind aceste vorbe, Marița se stăpînea cu greu să nu bufnească în rîs... Doamne, că prost mai e, săracu’! Spre iarnă, Florea i-a spus nevestii. Fă, dacă-ți spun una, cazi de-amboulea! Ce? Tu știi cu cine se ține Fănicuță al tău pe care-l plîngi de milă, că ce prost e? Cu cine? Cu nași-sa, Tănțica, fata soră-mii Geta și a lui Pălărieru, pomanagiul. E măritată cu un șofer de taxi... De unde știi? Păi mi-a spus chiar el. Zicea că a făcut o mare prostie însurîndu-se cu parașuta de Cilica, da’ ce putea să mai facă? A luat-o, a luat-o!...

Și ca să nu moară ca prostul de inimă, s-a uitat în jur la alte femei, că urît nu e, l-ai văzut. E doar prostuț. Așa că s-a înhăitat cu nepoată-mea Tănțica. Ce dacă e mai tînără ca el? O iubește și îl iubește. Dar, vezi că a aflat Cilica, scandal, farfurii sparte, să ieși din casa mea, nenorocitule!, că ea este titulara contractului de închiriere. Acum, dacă-ți mai e milă de cineva, să-ți fie de Cilica, fiindcă a băgat de seamă că îmbătrînește, iar Fănică întinerește și a fugit cu Tănțica. E ca atunci cînd înverzești dacă stai sub un pom verde.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pe la 1900, maimuþa lui Take Ionescu evada din curtea

Palatului

ºi alerga

Pe la 1900, în mijlocul orașului București, pe strada Cătunului, avocatul și omul politic Take Ionescu își amenajase o exotică menajerie chiar în curte. Prima lui soție, frumoasa englezoaică Bessie Richards, ținea de toate în grădina Palatului: cîini și cățeluși vreo zece la număr, căprioare, un urs și o maimuță „extrem de violentă”, după cum ne povestește profesoara de limbi străine, Maude Rea Parkinson. Cum reușea Armina să fugă din cușcă și să o zbughească direct pe acoperișurile vecinilor?

Maude Rea Parkinson, profesoara de limba engleză și franceză a copiilor de boieri din București, a stat în România timp de 20 de ani (1889-1911). Ne-a cunoscut bine și a scris o carte, care chiar așa se numește: „20 de ani în România,1889-1911”. Parkinson era prietena bună a familiei Ionescu și se afla în strînsă legătură cu soția lui „Tăkiță Gură de Aur”, o englezoaică la București, doamna Bessie Richards. Miloasă din fire și bună la suflet, doamna Bessie Ionescu a pus bazele „Societății pentru prevenirea cruzimii față de animale”, prima instituție de acest fel din București și din România. Pentru prietenul ei, Take Ionescu, doamna Maude Rea Parkinson are numai cuvinte frumoase: „este cel mai strălucit avocat din România”.

„Take Ionescu este un român adevărat prin pasiunea lui pentru lux”

Ne spune că era deosebit de inteligent, iar românii îi spuneau „Take, La Bouche d’or”, adică Tăkiță Gură de Aur, grație talentului său oratoric. Maude Parkinson povestește că, în timpul în care Take Ionescu era ministru de Externe, după ce înainte deținuse portofoliile de la Justiție, Educație și Finanțe, atracția musafirilor săi o însemna ferma animalelor. Deștept, deștept, dar mai presus de toate „Take Ionescu este un român adevărat prin pasiunea lui pentru lux. Casa lui din București este impunătoare, minunat decorată și întotdeauna deschisă cu ospitalitate musafirilor”. Soții

Lumea regilor şi culisele ei

Și de ce stă Regele pe tron? (2)

Tronurile din Evul Mediu nu erau din aur, ci din piatră sau din lemn. Primii regi germanici nu cunoşteau deloc tronul şi îşi înălţau căpetenia pe scut. (Tronurile fixe nu ar fi avut oricum nici un rost, ţinînd seama că regii germanici timpurii nu erau sedentari.) I-aş povesti despre Aachen, despre capela palatului, construită de Carol cel Mare pe la anul 800, într-un loc considerat magic, de cult, frecventat şi de germanici. I-aş povesti cum Carol cel Mare a pus să i se facă un tron din piatra adusă din Templul de la Ierusalim. Iar urmaşii lui s-au simţit atraşi de el ca de un magnet.

Mai mult de treizeci de împăraţi s-au încoronat pe acel tron, considerîndu-1 sacru, convinşi fiind că doar stînd pe el pot fi cu adevărat Rex Germaniae. Şi, ca să-i stîrnesc rîsul, i-aş mai spune cum nu a scăpat de puterea lui de atracţie nici Napoleon, un parvenit corsican. Iar soţia lui, Josephine de Beauharnais, în timpul vizitei făcute în 1805 la capela palatului din Aachen, a insistat să stea şi ea puţin pe tron. Victor Hugo a avut bunăvoinţa să consemneze, spre folosul posterităţii, că s-a ales astfel cu o supărătoare cistită.

Dar mai întîi de toate i-aş povesti fiului regelui istoria legendarei Stone of Scone – tronul din piatră, înzestrat cu puterea, ieşită din comun, de a-i deosebi pe suveranii legitimi de cei ilegitimi!

Cu multă, foarte multă vreme în urmă, cred că aşa aş începe, trăia în Anglia un rege feroce. La nord

pe acoperiºuri

Ionescu țineau în grădina Palatului căprioare, zece cîini, un urs și o maimuță.

Armina „era rea din fire ºi avea accese de furie violente”

Cine era maimuțica Armina, senzația Bucureștiului? „Maimuța Armina era rea din fire, această ființă nu era agreată de nimeni în afara stăpînei sale, doamna Bessie Ionescu. Cu toate că era închisă într-o cușcă foarte solidă, accesele ei de furie erau atît de violente, încît reușea să rupă gratiile. Odată ieșită din cușcă, se cățăra în copaci și pe acoperișurile caselor învecinate și era foarte greu de convins să se întoarcă. Polițistul care patrula pe stradă, și care o cunoastea bine pe Armina, trebuia chemat adesea în astfel de ocazii. Era amuzant să vezi cît de prompt răspundea maimuța la alinturile lui și cum se întorcea polițistul triumfător cu maimuța ghemuită confortabil la pieptul lui. Polițistul era foarte mîndru de prietenia lui cu animalului doamnei Ionescu și chiar s-a fotografiat cu Armina în brațe”.

Domnul Bruin, un urs caucazian care năvălea peste cucoane

cînd stăteau ele la taifas, la ceai

Un alt necuvîntător care avea mare trecere la stăpînii săi era Domnul Bruin, un urs în carne și oase, pe care Take Ionescu îl primise în dar de la un domn venit din Munții Caucaz. „Ursul umbla în voie prin curte, fiind împiedicat să plece de către un îngrijitor înarmat cu un ciomag, care trebuia să fie în permanență cu ochii în patru. Dacă se întîmpla ca acest om să-l scape din priviri pentru o clipă, marea plăcere a domnului Bruin era să intre în casă, spre spaima servitoarelor. Se dovedea atît de priceput la deschiderea ușilor, că nu te simțeai în siguranță decît atunci cînd erau încuiate”.

Doamna Parkinson povestește că într-o după amiază, în timp ce doamnele Bucureștiului sorbeau din ceai în salonul doamnei Bessie, Bruin a intrat peste ele.

de regatul său se întindea Scoţia cea mîndră. Acolo, oamenii erau organizaţi în clanuri. Fiecare înălţime, fiecare vale era locuită de cîte un alt clan. În vechime, se purtaseră dese războaie sîngeroase, dar cînd Eduard a ajuns rege în Anglia, pacea dura de mai bine de o sută de ani. Scoţienii aveau şi ei un suveran, la moartea căruia căpeteniile tuturor clanurilor se adunau la o mare sărbătoare pentru a-1 alege pe cel nou. Aflînd de moartea unui alt rege scoţian, regele Angliei a hotărît să supună mîndra Scoţie şi a pornit în fruntea trupelor sale să-şi impună voinţa.

Războinicii scoţieni erau de fapt mai viteji şi mai dîrji decît englezii, dar, luptînd adesea cu mîinile goale, se vedeau lipsiţi de apărare împotriva armelor şi a armurilor engleze. Monarhul englez a ocupat ţara cu armata sa şi a numit rege un bărbat în care avea încredere, deşi era scoţian. Dar compatrioţii îl urau, considerîndu-l trădător. Scoţienii încercau mereu să se împotrivească ocupanţilor englezi. Cele mai curajoase căpetenii scoţiene au murit într-o mare bătălie, despre care bătrînii mai spun şi astăzi poveşti care îţi dau fiori. Regele englez victorios, dorind să înlăture orice pericol, a pus să-i fie adus la Londra, capitala sa, tronul regelui scoţian. Pentru că acest tron nu era unul obişnuit, ci o piatră misterioasă, numită de scoţieni „Stone of Scone“, după locul în care se găsea. Încă din vechime, monarhii scoţieni au stat pe acea piatră. Regele a cerut să i se construiască un tron din lemn, în care a înglobat, la vedere, piatra sacră. Tron pe care apoi 1-a instalat în cea mai mare şi mai importantă biserică a Londrei, ca să se ştie unde domneşte regele legitim al Scoţiei. Dar ce putere avea Piatra de la Scone? În Scoţia se vorbea doar

„Mare le-a fost spaima cucoanelor, care și-au pierdut cumpătul și au luat-o la fugă care-ncotro. Din fericire, doamna Ionescu și-a păstrat prezența de spirit (nu se temea deloc de animale), a luat ursul de zgardă și l-a condus încet spre ușă”. Cu timpul, Bruin a fost tot mai greu de îngrijit, s-a făcut tot mai mare, așa că domnul Take l-a dus la Sinaia, unde avea o minunată vilă și o mică grădină zoologică pe care o înființase lîngă Mînăstirea Sinaia.

Domnul Charlie. Cine? Un cîine

Un alt răsfățat al familiei Ionescu era domnul Charlie. „Din cei zece cîini, domnul Charlie era foarte iubit. Charlie, un retriever mare, cu un cap frumos și ochi căprui, sinceri. Vara, cînd stăpînii erau plecați în străinătate, Charlie stătea la Hotelul Joseph din Sinaia. Cum era atît de preferat de stăpîna sa, era tratat cu deosebit respect de ospătari, cărora nici prin gînd nu le trecea să se adreseze altfel decît cu «Domnul Charlie». Acesta era scos la plimbare de servitori cu sfințenie, dar pînă la urmă, s-a dus și el în raiul cîinilor, spre marea supărare a doamnei Bessie“. B365.RO

în şoaptă: indica precis centrul lumii. Pe ea se odihnise profetul Iacov, atunci cînd i s-au înfăţişat îngerii în vis şi i-au arătat cum cerul şi pămîntul sînt legate printr-o scară nevăzută. De pe patul de moarte, Iacov le-a prorocit fiilor săi că Dumnezeu va conduce într-o bună zi poporul iudeilor în Ţara Făgăduinţei, unde toţi regii Israelului vor fi unşi cu mir pe acea piatră. Şi chiar aşa s-a întîmplat. Vreme de secole, piatra s-a aflat în Templul de la Ierusalim – şi anume în locul în care doar regele avea acces.

Apoi Ierusalimul a fost distrus de războinicii din Babilon, iar Templul – dărîmat. Doar piatra a mai fost salvată. Profetul Ieremia a scos-o din Templu, ca să nu cadă în mîinile babilonienilor. Ieremia a fugit din Israel împreună cu fiica regelui evreu şi, după lungi peregrinări, au ajuns în cele din urmă în Insula Irlanda. Prinţesa, pe care irlandezii o numeau Tamar Tephi, s-a căsătorit cu cel mai de seama dintre şefii triburilor irlandeze. Pe nume Eochaidh Heremon. El a fost cel căruia prinţesa i-a dăruit piatra. De atunci, toţi regii irlandezi au fost încoronaţi pe acea piatră şi au numit-o Lia Fal, ceea ce în limba velşă înseamnă Piatra Destinului. În vechile scrieri ale călugărilor irlandezi, se spune că doar ea putea hotărî cine va deveni rege. Atunci cînd bătrînii clanurilor se adunau să-şi aleagă regele şi stabileau un candidat, acela trebuia să pună piciorul pe piatră. Dacă era legitim, din piatră se auzea un zgomot abia sesizabil, profund, misterios, un fel de tînguit, dar nu omenesc, ci ca un strigăt de pe altă lume. Iar dacă se aşternea tăcerea, altcineva trebuia ales. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Palatul lui Take Ionescu, București

Istoria – acum 200 de ani

Neamul Goleștilor

(urmare din pag. 1)

Cei cinci din 1848

Astfel am ajuns la cei cinci Goleşti din veacul XIX, acei boieri culţi, liberali, generoşi, progresişti, unii dintre ei animaţi chiar de un spirit revoluţionar, prieteni, fraţi de idei şi de luptă cu Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Magheru, Eliade Rădulescu, cu toată acea „splendidă generaţie a paşoptiştilor”.

Ca atîția fii de mari boieri, Goleştii ar fi putut să petreacă „în lupanare de cinisme şi de lene cu femeile pierdute în orgiile obscene“, întorcîndu-se înapoi cu „drept minte o sticluţă de pomadă“ şi drept ştiinţă „vreun vals de Bal-Mobil“. Dar, nu. Au crescut şi s-au educat ca nişte cărturari. Minţi deschise, ei s-au dedicat luptei întru propăşirea patriei. Cel mai puţin activ în domeniul obştesc a fost Radu. În cele mai înalte dregătorii a ajuns Nicolae. Contemporanii l-au respectat în mod deosebit pe Ştefan, pentru firea-i echilibrată, domoală, raţională. Ajuns colonel şi aghiotant domnesc, i se poate reproşa că a făcut parte din comisia de anchetă a revoluţionarilor implicaţi în „complotul“ din 1840. Printre condamnați a fost atunci şi Bălcescu, în urma unei cercetări „laşe“ şi „infame“. Dar, în generoasa-i dăruire, revoluţionară şi umană, Bălcescu scria, în 1850: „Cu toate acestea, cînd v-am văzut pe voi cu dînsul, nu am fost împotrivitor a intra în relaţii cu dînsul şi n-am cerut escluzia lui sau a mea şi am uitat cele trecute“.

Dintre cei patru fraţi Goleşti, iubit a fost mai ales expansivul, romanticul Alexandru-Albul. Era prieten cu „cel mai revoluţionar“ dintre toţi, cu vărul lor, Alexandru G. Golescu-Negru (Arăpilă). Nu îl socotea doar tizul şi ruda sa, ci „fiinţa întregitoare a fiinţei mele, sufletul prieten al sufletului meu“. Trecînd peste nuanţele impuse de caracterul fiecăruia, pe toţi cinci Goleştii paşoptişti îi călăuzea un luminos liberalism şi îi încălzea acelaşi înflăcărat patriotism caracteristic marii lor generaţii.

Încă din tinereţe, Ştefan Golescu s-a arătat „serios filozof“, cu gîndurile-i toate îndreptate spre nefericita-i patrie. Sau cum îl descria însuşi fratele său, AlexandruAlbul: „Toţi te ştiu om liniştit, serios, cu judecată, prietenul libertăţii, îndrăgostitul ţării tale“. N-a fost însă îndeajuns de voluntar, observă George Fotino. S-a mărginit de multe ori „la cinstite manifestări verbale“. Lipsit de simţ practic, „se va menţine în domeniul ideilor“. Militar din vremea romantică a organizării armatei române moderne, Nicolae Golescu avea o fire veselă, uşuratică şi înclinată spre petreceri. Cel mai şters din cei patru Goleşti a fost Radu. El s-a pierdut printre talentaţii lui fraţi, rătăcind în umbra lor, ca un satelit fără o strălucire proprie. În schimb, mezinul, AlexandruAlbul, s-a impus încă din tinereţe prin pasiunea-i romantică pentru binele obştesc. Se numea el însuşi „patriot furios“, îl însufleţea şi dragostea de tarot şi umanitarismul cel mai generos: „omul, spunea el, trebuie să se jertfească pe sine, soţie, copii şi familie, pentru fericirea societăţii“. Ca şi C.A. Rosetti, era influenţat de socialismul utopic francez, de Louis

Blanc, de Barbes, de Blanqui, de toți acei gînditori sociali care „înalţă discuţiunile într-o sferă de unde egoismul este alungat“ şi „propovăduiesc revoluţia“. A fost discipol şi admirator al lui Teodor Diamant, fourieristul care a încercat să fondeze un „falanster“ la Scăieni. Cu ochi critic, „utopistul“ Alexandru Golescu-Albul se arăta mîhnit că în Ţara Românească treaba „mergea ca racii“, că poporul era jefuit; nedreptăţit, umilit. Înainte de 1848, scria fraţilor săi: „Aruncaţi-vă privirile asupra nefericitei noastre ţări şi veți vedea egoismul împins pină la ultimul grad, în toată urîciunea lui“. Îl durea că în Bucureşti se întîlnea doar „sensualismul, imoralitatea, viţiul şi egoismul onorabililor noştri ciocoi“. Ca vrednic fecior al lui Dinicu Golescu, observa, cu jale, că în țara asta „99 sutimi din locuitori trăiesc în sărăcie şi întuneric pentru a procura celeilalte sutimi plăceri uşuratice şi un lux barbar“. Faţă de sine, ca boier de viţă străveche, are o atitudine plină de ironie şi revoltă. „Sînt fiu de boier – notează el într-o scrisoare din 1840 – deci nobil şi prin urmare sînt în drept să înlătur pe ceilalţi de la orice slujbe, avantajii şi onoruri sociale. Ca atare sînt inteligent şi capabil, (...) cinstit şi onorat.

(...) Duc viaţă largă, trăsuri, cai, lachei, mese, vînători, jocuri de cărţi, femei. Nimic nu-mi lipseşte, încasez şi iarăşi încasez ce-mi cade-n mînă, şi mult şi puţin, şi bani curaţi şi necuraţi. La nevoie cumpăr suflete, dreptate, inocenţă şi chiar cinste; și asta în văzul lumii, în nasul legilor şi al conducătorilor. În plus, ca boier – şi deşi nu sînt decît o pacoste, o ciumă pentru ţară – sînt scutit de sarcini şi de biruri ; am moşii mari şi mici, cu sclavi şi cu aşa-zişi oameni liberi“.

Vărul lor, Alexandru-Negru, a făcut studii de inginerie. Dar l-au pasionat îndeosebi studiile de morală. Aşa a făcut cunoştinţă cu opera socialistului Lamenais, cultivat de mulţi dintre paşoptişti, cu Ubicini, Desprez şi cu mulţi alţi publicişti francezi, deveniţi filoromâni, apărători ai drepturilor poporului nostru.

„Tradiţia pătimirilor străbune“

Laurian. Au întreţinut corespondenţă şi legături directe cu revoluţionarii poloni, maghiari, italieni, francezi. Pentru domnitorul Gheorghe Bibescu, ei erau „republicanii din Goleşti“.

Impresionaţi de suferinţele poporului român şi de soarta ţării, sfîşiată de stăpîniri străine, cunoscînd realităţile şi istoria, trăind şi instruindu-se în Apus, membri ai societăţii revoluţionare „Frăţia“, Goleştii au fost printre tinerii care au pregătit şi au condus Revoluţia din 1848. Şi chiar dacă faptele Goleştilor nu urcă la înălţimea și vibraţia gîndurilor și simțămintelor deseori atît de romantic exprimate, chiar dacă rămîn adesea doar la pragul generos al ideilor liberale, ele vădesc noi dovezi că boierimea română n-a fost în întregime retrogradă şi ruginită, că au răsărit şi în ţara noastră minţi luminate care stau alături de Camillo Cavour, Kossuth Layos, de „acea filomelă din dumbrăvile paradiselor ce lumea îi zicea Lamartine“, cum hiperbolic se exprima C.A. Rosetti despre cel căruia îi era recunoscător că acceptase să patroneze „Societatea studenţilor români“ din Paris. Cu un mare patos, Alexandru C. Golescu-Negru scria din Paris, încă din 1847, către vărul sau Ştefan: „Da, ai dreptate să aştepţi întoarcerea noastră, nu numai pe a mea şi pe a lui Nicolae Bălcescu, ci pe a tuturor fraţilor noştri uniţi în credinţă şi mai ales a acelei pleiade de tineri români pe care ne străduim să-i însufleţim pentru credinţă, pentru aceeaşi virtute“... Încheia cu aceeaşi arzătoare și stăruitoare invitaţie: „Și ne vom urca pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor pentru a ne jura în faţa a tot ce este viaţă românească, prietenie veşnică şi neostenită, stăruinţă în împlinirea misiunii noastre“. Au legat prietenie cu reprezentanţii intelectualităţii revoluţionare din Moldova şi Transilvania: cu fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri, cu Costache şi Elena Negri, cu Gh. Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Axente Sever, Ion Maiorescu, Ion Ionescu de la Brad, August Treboniu

Goleştii s-au lansat în Revoluţia din 1848 ca într-o vijelioasă arenă a viitorului, cu entuziasmul şi, întrucîtva, cu naivitatea ucenicului vrăjitor. Spiritul lor activ, concepţiile lor politice, liberalismul lor, dragostea de patrie, interesul pentru problemele economice, sociale, culturale i-au săltat în fruntea Revoluţiei. Rolul jucat de Goleşti atunci îi îndrituieşte pe istorici să afirme că biografia lor, în acei ani, se topeşte complet în desfăşurarea şi direcţionarea acestui mare eveniment din istoria modernă a României. S-ar putea spune chiar că familia Golescu întruchipează Revoluţia din 1848 în complexitatea ei ca fenomen social-politic şi spiritual, în tot ce are ea mai reprezentativ ca măreţie şi scădere, ca justeţe şi eroare, ca avînt eroic şi miopie politică. Alexandru GolescuNegru a luptat neînfricat în fruntea celor mai consecvenţi revoluţionari şi democraţi – alături de Bălcescu, Bolliac, Bolintineanu, Ion Ghica. Nicolae Golescu s-a alăturat, chiar de la începutul Revoluţiei, grupului moderat condus de Eliade. Alexandru Golescu-Albul s-a remarcat prin lansarea unor idei generoase, dar lipsite de simţul realităţii și mai ales al practicii politice, din multe puncte de vedere asemănătoare cu ale lui C.A. Rosetti. Ştefan Golescu a participat, împreună cu Eliade, la 9 iunie 1848, la Marea Adunare populară de la Islaz, unde a trăit şi a condus momentul unic al declanşării Revoluţiei. A fost ales membru al guvernului provizoriu, încredinţîndu-ise Departamentul Dreptăţii. Nicolae Golescu l-a silit pe Vodă Bibescu să semneze în Bucureşti Constituţia, iar în guvernul provizoriu a fost ministru la Departamentul din Lăuntru, rol îndeplinit cu prea multe concesii în fața reacţiunii şi, mai ales, a coloneilor Odobescu şi Solomon, cunoscute instrumente ale antirevoluţionarilor. Numele Goleştilor a circulat şi s-a impus în legătură cu pregătirea şi cu dezlănţuirea unei revoluţii simultane în tustrele Țările Române, cu înfăptuirea reformelor necesare întru consolidarea noii puteri, cu găsirea unei forme de stat republicane, cu eforturile diplomatice de a crea o unitate revoluţionară românească şi chiar sud-est europeană. Numele lor s-a legat de apărarea Revoluţiei din 1848 prin forţa armată. S-a legat de marea idee a unirii tuturor românilor într-o singură țară.

Cel mai hotărît şi mai consecvent s-a dovedit a fi Alexandru Arăpilă. Lui îi scria N. Bălcescu, la 22 iunie 1848, din Buzău: „Aş dori ca acolo (la Bucureşti) să umblaţi mai cu energie. Căutaţi să vă folosiţi de victoria dobîndită, care ne va da mare putere, de vom şti atrage, prin energia şi activitatea noastră, încrederea poporului (...). În împrejurările grele şi extraordinare trebuie măsuri extraordinare. Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică“. A elaborat un adevărat program de propagandă a Revoluţiei, pe care-l va realiza amicul său N. Bălcescu. A susţinut pedepsirea exemplară a tuturor duşmanilor Revoluţiei. Cităm, în acest sens, cuvintele sale: „Să ne învîrtoşim dar inimile, fraţilor, şi să apucăm o politică mai energică, deşi aspră în contra inamicilor libertăţii publice. Puneţi, fraţilor, mîna pe acei cuconaşi, care deloc nu se împacă cu ideile cele nouă, şi care de atîtea ori au complotat în contra fericirii patriei. De ce nu trimiteţi împotriva lor pe frate meu Radu, care foarte bine îi va potoli cu proclamaţiile într-o mînă şi cu sabia într-

Cei patru fii ai lui Dinicu Golescu (de la stânga la dreapta Ştefan, Nicolae, Alexandru-Albu şi Radu)

alta. Desfiinţaţi regimentul lui Solomon! De n-aţi făcut-o sînteţi vrednici de spînzurat! Revoluţie fără teroare nu se poate face în ţările noastre, destul dar cu anacronismele romantice, destul cu politica sentimentală!“. Iată concepţia sa despre propagandă expusă într-o scrisoare către Ştefan Golescu: „Despre propagandă stăruiesc mai mult decît oricînd în ideea de a numi un comisar de fiecare plasă sau plai, care va numi înadins o comisie ce va avea a se ocupa zi şi noapte cu singura cestiune a propagandei...“. Împărtăşea întru totul ideea prietenului său că Revoluţia din ’48 „era dezvoltarea progresivă a Revoluţiei din 1821“, că problema esenţială „era de a organiza democraţia şi de a dezrobi pe ţărani, făcîndu-i proprietari. Într-un cuvînt, trebuia să fie o revoluţie democratică şi socială“. Dar tocmai de aceea, ca să scape de înflăcărarea şi, poate, de concurenţa lui, Eliade şi alţi membri ai guvernului provizoriu l-au acuzat că voia să fie „un Robespierre“ şi, ca pe un om incomod prin radicalismul lui, cu asentimentul fraţilor, Nicolae şi Ştefan, l-au trimis la Paris, ca reprezentant al Revoluţiei, aşa după cum l-au izolat şi l-au îndepărtat din guvern şi pe Bălcescu. Astfel, conducătorii moderaţi, printre care se aflau şi cei doi Goleşti mai mari, au amînat punerea în aplicare a Articolului 13 din Proclamaţia de la Islaz, eliberarea ţărănimii din jugul iobăgiei şi alegerile pentru Adunarea Constituantă.

Gustul amar al eşecului

Dar punerea în practică a programului revoluţionar, iureşul popular, intrigile de culise ale reacţiunii, ambiţiile nesăbuite ale unora, spaima altora în faţa intervenţiei brutale a contrarevoluţiei şi spectrul ocupaţiei străine au zgîriat blazonul generoşilor Goleşti şi i-a făcut defetişti. Admirabila și patetica chemare revoluţionară se mistuia în focul evenimentelor şi se scurgea ca o zgură a compromisului şi a conservatorismului, făcînd concesie după concesie reacţiunii. Nicolae Golescu a primit să fie unul dintre membrii „locotenenței domneşti“, alături de Eliade şi de Tell. Ştefan Golescu a făcut parte din deputaţiunea trimisă, în august 1848, la Constantinopol, împreună cu Bălcescu şi Dumitru Brătianu, ca să trateze cu guvernul turc problema Constituţiei şi a formei de conducere a ţării. Spre deosebire de Bălcescu, care se arata foarte sceptic, Ştefan se iluziona crezînd că solia la Istanbul „va desăvîrşi opera regenerării noastre“, obţinînd „numirea unui domn a cărui domnie să fie de o mai lungă durată, votul universal, libertatea presei şi garda naţională“. Mai realist, mai bun cunoscător al situaţiei, al istoriei şi al psihologiei conducerii otomane, Bălcescu ştia că nu putea obţine nimic.

Deşi se manifestaseră de multe ori ca republicani, în desfăşurarea Revoluţiei Goleştii au şovăit. Nicolae s-a înfeudat lui Eliade, Şfefan şi Radu n-au stăruit îndeajuns să se rezolve în chip revoluţionar măcar problema ţărănească, introducerea în practică a Constituţiei, transformarea administraţiei şi pregătirea armatei pentru o rezistenţă împotriva contrarevoluţiei dinlăuntru şi din afară. A recunoscut-o, ca pe o greşeală capitală, însuşi Alexandru Golescu-Albul, într-o scrisoare trimisă din surghiunul său de la Brussa către fraţii săi aflaţi la Paris, grăind aproape ca Bălcescu sau ca Alexandru-Negru; „Din cele 21 de articole ale proclamaţiei noastre, cel mai cu miez, cel mai însemnat din toate, singurul cu adevărat social, naţional şi democratic, cel care recomanda mai mult revoluţia noastră preţuirii și admiraţiei lumii intelectuale este Articolul 13, care face pe ţăran proprietar, adică îl duce la bunăstare, la fericire, pentru ca apoi să ajungă un cetăţean, un soldat al patriei“. Şi mai departe, cu lăudabil simț al dreptăţii, relevă: „Dar cui datorăm înscrierea acestui articol în proclamaţia noastră? Nu oare lui Ion Ghica, Alexandru G. Golescu-Arăpilă şi Nicolae Bălcescu? Adu-ţi aminte de discuţia avută, în privinţa aceasta, în sînul comitetului revoluţionar“. Asemeni lui Bălcescu şi lui Eftimie Murgu, bănăţeanul, cei mai radicali dintre Goleşti au vrut să înarmeze Revoluţia cu o bună armată, capabilă să lupte cu cei mai puternici duşmani, din lăuntru şi din afară. Golescu-Albul descoperind că „în politică, pe lîngă drept, trebuie să ai şi forţă“ scria lui AlexandruNegru, la Paris, invitîndu-l „să-şi sacrifice patriei durerea“ de a-şi fi pierdut părintele tocmai atunci, să nu plece din Franţa pînă nu cumpără, cît mai repede, 50.000 de puşti, „fără de care s-a isprăvit cu Revoluţia noastră“. Ca şi Bălcescu, ca şi Murgu, ca şi Magheru, el arăta că Eliade greşeşte deoarece „numai cu Evanghelia în mînă“, fără o forţă armată proprie,

o forţa militară bine organizată, Revoluţia „nu putea fi decît o perină“. „Arme, deci, arme şi iarăşi arme“, striga el fără încetare. Dar şi acest strigăt, neînsoţit de energice măsuri practice, de banii pe care ar fi putut să-i procure din secularizarea averilor mînăstireşti, a răsunat în pustiu. Lovită din toate părţile de trăsnetele contrarevoluţiei, pe care fraţii Ştefan şi Nicolae, ameţiţi de retorica lui Eliade, le cam nesocotiseră, Revoluţia din Ţara Românească s-a prăbuşit în septembrie 1848. Întreaga familie Golescu s-a risipit în surghiun.

În emigraţie, Goleştii au stat aproape de Bălcescu, de vederile lui revoluţionare. O vreme, în 1849, AlexandruAlbul rătăceşte prin Transilvania, cerînd ajutor lui Avram Iancu. Dar și această încercare eşuează.

„Timpul n-a sosit încă, dar va veni“

Dar necurmata lor încredere în progres, în viitorul liber al poporului şi al patriei nu-i lasă să se înnămolească în decepţii şi pesimism. Îşi trăiau cu fervoare destinul, înfruntîndu-l. Într-o scrisoare, din martie 1849, către Alexandru-Negru, acelaşi Bălcescu, amărît de faptul că emigranţii s-au împărţit în două „clici“, una a lui Rosetti, alta a lui Eliade, nu ceda dezamăgirilor şi durerilor înfrîngerii, ci povăţuia prieteneşte, frăţeşte, dorind să grupeze împreuna cu Goleştii, cu Ghica, cu Magheru, cu Bolintineanu, „o partidă cinstită şi înţeleaptă“. „Cînd nu putem şi n-avem cu cine lucra, dupe cum gîndim – scria el – mai bine e atunci a ne trage deoparte şi a ne păstra pentru alte vremi. Nu trebuie, cu toate acestea, a ne descuraja şi a ne crede cu totul izolat. Sîntem mai mulţi care, crez, că ne asemănăm mai mult în idei şi simţiminte. Mai întîi eu, care ţi-am făgăduit că voi lucra cu tine dinaintea Revoluţiei, şi cugetul nu mă mustră că mi-am călcat făgăduiala. Apoi Ghica, Magheru, pe care îl cred foarte sincer şi bine intenţionat (...). Apoi Bolintineanu şi atîţia alţii, în care am multă încredere, şi care ne-ar secunda la trebuinţă ca să întocmim o partidă cinstită şi înţeleaptă. Şi chiar cînd toţi ne-or lăsa, ne-om rezema amîndoi unul de braţul altuia, şi om merge pe calea dreaptă, chiar cînd aceasta ne-ar apropia de mormînt. De om vedea că nu putem fi patriei folositori, slujind în politică, vom da politica dracului şi ne vom întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu la cele de filozofie morală, şi tot vom putea fi folositori şi ne vom putea mîngîia. Nu te descuragia dar, bravul meu prieten. Timpul n-a sosit încă, dar va veni“. Ca să scrie aşa, cu asemenea dragoste, Bălcescu trebuia să-1 fi simţit pe Alexandru-Negru ca pe un frate. În aceeaşi scrisoare aflăm despre colaborarea şi solidaritatea revoluţionară dintre românii din cele trei Țări Române: „Pe Alecu, vărul tău (Albul), l-am lăsat la Zlatna, ocupîndu-se după scrisoarea ce i-am scris din Belgrade, a căpăta bani pentru noi de la bieţii ţărani din Transilvania, care dau cu bucurie, după cum a dat unul 50 de galbeni lui Ionescu“ (e vorba de moldoveanul Ion Ionescu de la Brad). În ianuarie, Nicolae Golescu scria că în Apus „nu e jurnal care să nu ne ia apărarea; răscolim cerul şi pămîntul pentru a ne ajunge scopul“.

În primăvară, revoluţionarii trăiesc iar cîteva clipe de nădejde, datorită victoriei momentane a revoluţiei maghiare. Dar Magheru nu poate alcătui armata visată. Bălcescu se zbate eroic să-l împace pe Kossuth cu Iancu şi să unifice revoluţiile împotriva tiraniei habsburgice şi ţariste. Ştefan şi Alexandru Golescu îl sprijină, ca şi Ghica, Magheru şi Bolliac. Este meritul lor, şi al lui Bălcescu în special, că au izbutit, pînă la urmă, să-l convingă pe Kossuth să-şi pună iscălitura pe proiectul de pacificare, de înţelegere între revoluționari şi de recunoaştere a drepturilor poporului român. Dar ţarul Nicolae I şi împăratul Franz Josef, printr-o masivă şi brutală intervenţie, au strivit, în vara anului 1849, toate revoluţiile din centrul şi estul Europei. Capitularea de la Șiria a însemnat şi pentru Goleşti o grea lovitură. Colaborarea şi unitatea

revoluţionară din această parte a Europei n-a mai avut cînd se organiza şi funcţiona. Fără a dezarma, Bălcescu, Ghica, Goleştii încep o vastă acţiune de a uni, într-un mănunchi, pe toţi revoluţionarii români, pregătind astfel propaganda pentru unirea Țărilor Române. Alexandru Golescu-Albul, cu optimismu-i inepuizabil, era sigur că în cinci-şase ani o nouă revoluţie va şterge Imperiul habsburgic de pe harta europeană, iar naţionalităţile se vor constitui de sine stătătoare. Cu aceeaşi inepuizabilă încredere, celălalt Alexandru Golescu-Arăpilă scria către al său drag prieten: „Bălcescule, a sosit timpul ca să organizăm o frăţie grandioasă, care să se întindă peste toate părţile României şi să aibă cîţiva capi în fiecare provincie, iar centrul ei să fie în Bucureşti, unde este şi mai multă libertate de acţiune“. Aşa cum propunea Bălcescu, deviza lor, ca membri ai „Frăţiei“, devenea: „Dreptate-Frăție-Unitate“. Ducînd, în continuare, o asiduă şi neobosită activitate revoluţionară şi diplomatică, colaborînd cu Murgu şi cu bănăţenii, căutînd legături temeinice cu emigraţia polonă, cu sîrbii, maghiarii, cehii, Alexandru Golescu-Negru a inspirat Memoriul de la Blaj, şi s-a înscris printre protagoniştii luptei pentru „unitatea dacică“, adică pentru Unirea celor trei ţari române.

Dar reacțiunea se întărea pretutindeni, „Prinţul prezident“ al Franţei, Ludovic Napoleon Bonaparte, trimite corpul de armată comandat de generalul Oudinot şi debarca republica mazzinistă din Roma. „Ruşine pururea Franţei şi reprezentanţilor ei“, se indignează Zoe Golescu, aflînd de înfrîngere, de „jalnicul sfîrşit“ al unei republici create prin revoluţie, ca şi republica franceză. Într-o scrisoare din 4 martie 1850, trimisă din amarul său surghiun lui Alexandru C. Golescu-Albul, N. Bălcescu formula, ca unui frate de idei, concepţiile lui despre Revoluţia din 1848 şi despre revoluţie în general: „Revoluţia din iunie n-a fost inventată, nici fabricată, nici de mine, nici de voi, nici de dl. Eliade, nici de vreun alt revoluţionar. Ea nu-i decît dezvoltarea acelui proces neîncetat şi natural, început în societatea noastră, ca şi în toate societăţile de la originea lor“. Această formulare dintr-o epistolă către un prieten, Bălcescu a lărgit-o şi a cristalizat-o apoi încă mai clar: „Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi fără viitor, fără altă cauză decît voinţa întîmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor“. Radu şi Alexandru-Albul au stat trei ani printre refugiaţii români din Brussa. Ştefan, Nicolae şi AlexandruArăpilă au continuat să cutreiere Europa, căutînd şi sperînd ajutorul marilor puteri pentru cauza dreaptă a românilor. Nicolae însă s-a apropiat tot mai mult de grupul lui Eliade, ceea ce i-a atras supărarea necruţătorului Bălcescu. „Este un om inconsecvent, sau fleac, cum zice românul“, îl ocărăşte el într-o scrisoare către Ghica, din februarie 1850. În schimb Alexandru-Albul colaborează intens cu Bălcescu la organizarea emigraţiei, în vederea „revoluţiei şi a României viitoare“. Lui Albul îi scria Bălcescu acea scrisoare din 4 martie 1849, încărcată de idei revoluţionare, de raţionamente limpezi, uimitor de lucide, izvorîte din evenimentele trăite şi totodată încărcată de un înflăcărat patriotism: „România noastră va exista deci. E credinţa mea cea mai intimă. Orb cine n-o vede“. Cît le-a stat în putinţă, mai ales cei doi Alexandru Golescu, l-au ajutat pe Bălcescu cînd s-a îmbolnăvit, i-au trimis cărţi şi bani, au sfătuit-o pe Maria Cantacuzino să stea lîngă patul lui de suferinţă. Pe Ştefan Golescu l-a însărcinat Bălcescu să se ocupe de tipărirea ,,Istoriei lui Mihai Viteazul” –marele și grăitorul lui testament.

Conacul Golești, vedere spre foișor

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Charles de Gaulle: suferinţele, destrămarea şi renaşterea Europei

La 25 de ani de la moartea sa, în noiembrie 1970, generalul de Gaulle, cel care şi-a marcat într-un mod indelebil ţara şi vremea, pare a se oferi judecăţii Istoriei cu multă dezinvoltură şi siguranţă de sine. Ce imagine obiectivă ar putea da Istoria despre el? Admiratorii şi adversarii săi au dezbătut şi vor dezbate încă întrebarea. Dar, deasupra pasiunilor, nimeni nu poate nega statura personajului, intrat încă din timpul vieţii deopotrivă în istorie şi legendă. Meditînd la rolul istoric şi la actualitatea personalităţii generalului, dr. Caius Traian Dragomir ne oferă punctul său de vedere.

Într-adevăr, la începutul lui 1944, Europa nu mai exista; nu se putea numi Europa o lume dominată fie de nazism (sau fascism), fie de comunism, apoi linia explozivă, arzîndă şi mobilă după care se desfăşura ciocnirea celor două sisteme, egale ca monstruozitate. Regimul franchist şi cel al lui Salazar încercau să se detaşeze de foştii aliaţi, fără a dori să intre însă (şi fără a fi, oricum, acceptaţi) în noi sisteme de alianţe care să le ofere posibilitatea unei evoluţii înspre o condiţie mai legitimă, eventual cea a unei democraţii de drept. Rămîneau să continue tradiţia europeană Elveţia şi Suedia; pe teritoriul acestora se desfăşura însă războiul (uneori colaborarea) serviciilor secrete de informaţii şi acţionau neîntrerupt agenţii diplomației secrete. Marea Britanie avea rolul dispozitivului avansat al sistemului antinazist extraeuropean.

Dacă Europa s-a eliberat de nazism, deci de principiul invaziei, deposedării şi crimei rasiale, ca formă de acţiune politică, acesta este meritul principalelor puteri militare antihitleriste – Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie. Dacă Europa a putut însă, recunoaşte, după suferinţa şi tragedia sa, dacă Europa a redevenit Europa, acesta este şi meritul atitudinii, actului de curaj şi clarviziunii Franţei. Iar dacă Franţa a putut rămîne Franţa, faptul este rezultatul acţiunii istorice a generalului Charles de Gaulle. Franţa nu a fost prezentă la Teheran şi Yalta şi faptul a avut consecinţe nedorite pentru Europa. Odată cu semnarea capitulării Germaniei (1945) şi mai ales după 1958, Franţa a redevenit unul din actorii majori ai politicii europene – actorul european principal – şi rezultatul a fost o autentică restructurare şi apoi absorbţie a tensiunilor politico-strategice planetare. În centrul acestei evoluţii s-a aflat – din fericire pentru umanitate – personalitatea generalului de Gaulle. Dimensiunile istorice ale profilului său sporesc odată cu trecerea timpului. Adevărata înţelegere a istoriei gaulliste nu va veni decît împreună cu o mai profundă înţelegere a acestui secol – un secol care arde una după alta tendinţe politice, ideologii, revoluţii şi mari atitudini existenţiale – pentru a se ajunge la ce? Probabil la un echilibru istoric cvasietern, la o istorie care seamănă cu neschimbarea –căci Francis Fukuyama credea că descoperă absolutul pe cînd nu făcea decît să repovestească, în termeni moderni şi sărăcăcioşi, cîteva versete din Ecleziastul.

De Gaulle este una din cele patru-cinci mari personalităţi ale Secolului XX care determină istoria intrării umanităţii într-un nou mileniu din afara vremii de acum. Cele mai mari puteri ale lumii au jucat întotdeauna roluri directe şi roluri indirecte, dar au ştiut totdeauna că ultimele sînt cele mai importante pentru autoritatea sa universală, au ştiut să utilizeze modelul cultural grec.

Statele Unite au aşezat rachete nucleare asupra tuturor obiectivelor potenţial adverse, dar mai ales au oferit moneda de rezervă şi de intervenţie a principalelor instituţii financiare internaţionale. Sub conducerea lui Charles de Gaulle, Franţa s-a remarcat prin generarea unor efecte politice indirecte de cea mai mare importanţă planetară. Trei pot fi menţionate neîndoielnic, Cu unul dintre ele începe acţiunea gaullistă. La 18 iunie 1940, generalul Charles de Gaulle, sosit la Londra în ziua precedentă, lansează primul apel radiodifuzat, invitînd naţiunea franceză la rezistenţă, în primul rînd pe cei apţi să poarte arme şi să se regrupeze în afara hotarelor Franţei. Germania hitleristă va ataca, în continuare, Anglia – şi, încă, o va face cu o forţă crescîndă; va avea de întîmpinat rezistenţa decisă, eroică şi extrem de calificată a aviaţiei de vînătoare britanice. Totuşi a fost evident încă de atunci – şi rămîne clar pînă astăzi – că efortul de război nazist, încercarea de a debarca în Anglia şi de a ocupa insulele britanice nu a fost împins pînă la capăt. De ce această limitare în acţiunea sa şi, apoi, schimbarea de direcţie a războiului urmată de atacul în Răsărit? S-au dat unele explicaţii pentru acest fapt – una însă nu a fost încercată: posibilitatea ca guvernul britanic să procedeze după modelul gaullist, mutînd rezistenţa şi războiul dincolo de frontierele naţionale, în colonii, în ţările prietene şi potenţial aliate, reducea enorm valoarea cuceririi făcînd ca preţul necesar a fi plătit să nu mai apară ca suportabil. Exemplul francez, oferit de Charles de Gaulle, asupra semnificaţiei reduse a ocupării unei ţări, a jucat cu siguranţă un rol important în destinul Angliei, al Europei şi al lumii.

Cîţiva ani mai tîrziu, politica de cucerire planetară –denumită revoluţie mondială comunistă – era dezvoltată cu energie de Stalin şi (cu mijloace mai mult sau mai puţin adaptate) de succesorii săi. Acest lucru care astăzi pare absurd, această încercare aberantă, a marcat istoria mondială timp de o jumătate de secol. Cei care încearcă să descifreze istoria Războiului Rece pot constata că timp de cîteva zeci de ani – mai ales în prima jumătate a perioadei – poate fi cu greutate găsită o perioadă în cursul căreia conducătorii comunişti sovietici să nu încerce măcar un act de destabilizare politică a lumii occidentale. Iniţial, acţiunile cele mai dure şi mai elaborate au fost lansate prin imixtiuni abile în politica internă a Franţei şi Italiei. Personalitatea care a arătat clar şi definitiv că nu poate fi vorba de o preluare a puterii în Franţa cu mijloacele şi instrumentele Kominternului a fost Charles de Gaulle. Instaurarea Republicii a V-a a făcut să se vadă că avansul comunismului în Europa de Vest este blocat. Acest fapt generalul Charles de Gaulle l-a realizat întărind în acelaşi timp democraţia şi statul. Nu a practicat însă un anticomunism direct şi deschis. Autor al unei politici, fără echivoc, de suveranitate naţională franceză, generalul de Gaulle a păstrat Franţa ca ţară membră a NATO, abandonînd însă participarea la structurile militare integrate ale acestei organizaţii. Efectele acestei măsuri (asociată constituirii forţei nucleare franceze de descurajare) au fost multiple: presiunea NATO asupra U.R.S.S. se diminua în plan diplomatic, dar forţa organizaţiei în cazul unui atac generalizat nu făcea decît să crească – pe calea înspre spaţiul Nord-Atlantic propriu-zis se constituia încă o barieră în faţa blocului comunist. Şi – în sfîrşit – gaullismul a făcut, prin poziţia adoptată de Franţa, ca în disputa dintre superputeri să nu mai fie cu adevărat viabilă ecuaţia Yaltei. Generalul de Gaulle a realizat simultan descurajarea şi îmblînzirea parţială a comunismului. Cine este omul care a realizat aceste lucruri?

Charles Andre Marie Joseph de Gaulle s-a născut la 22 noiembrie 1890 la Lille şi a murit la 9 noiembrie 1970 la Colombey-les-Deux-Eglises, unde este înmormîntat şi unde i s-a ridicat un memorial în forma unei gigantice cruci a Lorenei. Omul unei cariere militare excepţionale, la începutul celui de-al II-lea Război Mondial era autorul a patru cărţi de strategie şi, de fapt, de politologie: Discordie la inamic (1924), Tăişul spadei (1932), Pentru o armată de profesie (1934) şi Franţa şi armata sa (1938). A dispus de o avere modestă şi, în consecinţă, de mijloace materiale personale foarte limitate. Cei care l-au cunoscut

spun că era un om cu mult umor, care însă reprima orice trebuinţă de a se face din amuzament un exces. De două ori conducător al Franţei, autor a numeroase alte volume, generalul de Gaulle a dezvoltat o politică ale cărei linii majore se găsesc atent expuse în primele sale lucrări. Creînd o nouă Franţă într-o Europă pustiită, Charles de Gaulle a creat o nouă lume. Prin generaţia şi timpul său ar fi trebuit să aparţină unei constelaţii politice strălucitoare, dar astăzi depăşită – aceea a lui Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill, sau, la altă anvergură, Paul Reynaud, Clement Attlee – el se integrează, însă, grupului de personalităţi istorice puternice numărînd, ca exemple pe un Harry L. Truman sau Ronald Reagan. Care sînt elementele personalităţii şi politicii lui Charles de Gaulle care au făcut din conducătorul Franţei libere omul unui astfel de demers istoric, un conducător cu o viziune integratoare avant la lettre? În primul rînd, spiritual şi psihologic, este vorba de convingerea – pe care în istoria Franţei a mai avut-o Ioana dʼArc şi poate foarte puţini alţii – că legătura patriei tale cu tine trece dincolo de orice convenţii şi de orice incidente; ea este absolută şi ca atare justifică gesturi absolute. Chemarea patriei primejduite – aproape spulberate – poate lua forma vocii Sfintei Margareta sau a convingerii de sine a unui general; ea trebuie totdeauna urmată.

În planul filosofiei politice este vorba de opţiunea clară. În unul din mesajele sale, George Washington sfătuia ţara sa să întreţină doar relaţii externe clare şi permanente. Charles de Gaulle nu a purtat în exterior sau în interiorul ţării sale decît o politică perfect clară şi nu a urmărit decît obiectivele imuabile: Franţa, unitatea naţională, securitatea naţională, suveranitatea, reconcilierea europeană, echilibrul social. Nimeni nu poate găsi în politica urmărită de general vreun obiectiv dubitabil sau echivoc. Acest lucru, care plasează politica naţională a unei personalităţi cu mult deasupra oricărei manevre pragmatice curente, este un fapt istoric cu adevărat excepţional; în cazul în speţă el a salvat nu doar Franţa ci și Europa. Colaborarea de Gaulle-Adenauer – iată adevărata origine a cooperării europene de astăzi: ea nu ar fi putut să se înfiripe în condiții de echivoc și confuzie.

Charles de Gaulle a dezvoltat politica unui stat puternic – stat devenit un scop al societății franceze – și a dat consistență sentimentului sau principiului națiunii ca unitate istorică, în același timp încă creuzet al sintezei celor mai diferite tendințe.

În al patrulea rînd, generalul de Gaulle a așezat spiritul politicii naționale franceze mai presus de doctrinele politice, dar în continuare a plasat mai presus de pragmatismul politic voința istorică. Atunci cînd a început sau a desfășurat acțiunea de salvare a demnității Franței, în anii războiului, scena politică franceză era ocupată de personaje cu mult mai pretențioase decît el – de la un Laval la dreapta colaboraționistă, la Pétain, care spera într-o ,,revoluție națională” și la un Giraud sau Darlan. Ceea ce de Gaulle a știut – și toți aceștia nu au știut – a fost forma pe care istoria Franței este obligată să o ia și de la care nu se poate abdica.

În sfîrșit, Charle de Gaulle a știut să delimiteze exact scena geo-politică a acțiunii sale: Europa de la Atlantic și pînă la Urali, lumea francofonă. Pe această scenă, previziunile gaulliste au un caracter zguduitor.

Gaullismul este politica unei țări puternice și demne, în stare de confruntare cu destinul, și, ca atare, de criză. În rîndul marilor modele istorice democrate ale acestui secol gaullismul nu duce lipsa verificării. În fond, alături de regimul constituțional american și de parlamentarismul britanic structurate anterior, dar consolidate în Secolul al XIX-lea, Constituția Republicii a V-a este singura mare creație democratică specifică Secolului XX, care, în această calitate, pătrunde într-un nou mileniu.

Dr. CAIUS TRAIAN DRAGOMIR

Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu la Slatina, 1968

Mormîntul lui Charles de Gaulle, Colombey les Deux Églises

Călător în oraşul uitat (I)

În iulie 1911, tatăl autorului acestui articol – pe care îl reproducem într-o formă adaptată, din revista American Heritage – a escaladat o creastă izolată din Peru. A descoperit atunci, în mijlocul junglei, un oraș uitat, Machu Picchu, aparținînd civilizației incașe. În jurul ruinelor s-au țesut apoi numeroase legende, la multe dintre ele contribuind și autorul descoperirii.

O coincidenţă norocoasă

Marele poet chilian Pablo Neruda a făcut din Machu Picchu subiectul unui poem epic despre suferinţele şi aspiraţiile umane. Oraşul în ruine, deseori ascuns pe jumătate de ceaţa care se ridică din abisuri, a fost învăluit de legendă.

Şi Hiram Bingham s-a numărat printre făuritorii de mituri. Cînd eram copil îl ascultam pe tata povestind aventurile sale peruane. Eram desîgur prea tînăr să-mi dau seama de însemnătatea celor găsite. Dar acum cîţiva ani am dat peste o serie de scrisori pe care le trimisese din Peru mamei mele în timpul expediţiei din 1911. Am început să-mi pun întrebări în legătură cu impresiile pe care le adunasem de la el şi din cărţile lui. Am cercetat dosarele expediţiei sale din Peru la biblioteca Yale şi miile de fotografii păstrate la Societatea Geografică Naţională. Ceea ce am găsit diferea în punctele esenţiale de istoria descoperirii Machu Picchu, care se formase de-a lungul anilor. Versiunea acceptată, care fusese elaborată şi cu asentimentul tatălui meu, era aceea că el pornise să găsească un oraş pierdut, ultima capitală a Imperiului Incaș şi că după lungi şi energice cercetări, o descoperise îngropată într-o junglă tropicală impenetrabilă, pe creasta aproape inaccesibilă a muntelui Machu Picchu. S-a dovedit că o mare parte din această povestire era legendă.

El căuta într-adevăr ultima capitală incașă şi a găsit-o, dar nu era Machu Picchu şi nici obiectivul principal al expediţiei din 1911. A dat din întîmplare peste Machu Picchu şi nu după lungi cercetări, ci după 48 ore de la începerea primei călătorii. Ruinele nu erau într-o sălbăticie de nepătruns, ci în afara unui drum ce deservea o regiune dens populată. Nu era ascunsă în junglă, ci fermierii locali curăţaseră ruinele pentru a obţine recolte. Şi avînd doar o sută de case, putea fi numită oraş doar cu multă bunăvoinţă.

În oraşul pierdut al incaşilor, el a identificat ruinele drept Vilcabamba, refugiul în care ultimii incaşi fugiseră de conchis-

tadorii spanioli. El l-a mai identificat şi cu Tamputocco, vatra originară a primilor incaşi, de unde porniseră să pună bazele viitorului lor mare imperiu. Aceste idei nu sînt azi acceptate de istorici şi arheologi. Şi totuşi, nimeni din cei care vizitează astăzi Machu Picchu nu poate să nu fie impresionat de grandoarea decorului. Măreţia intactă a marilor sale ziduri de granit pare să ceară o istorie romantică.

În 1911, Hiram Bingham avea 35 ani. Fusese numit de curînd lector de istoria Americii Latine la Yale. Nu era o autoritate în istoria precolumbiană a continentului şi nu era nici arheolog. Cum s-a întîmplat că un asemenea om, la începutul carierei safe academice, a condus o expediţie atît de importantă? Cum a ajuns el să facă cea mai spectaculoasă, dacă nu cea mai importantă descoperire arheologică din lumea nouă?

Bingham era fîu al unor misionari foarte săraci. Se căsătorise cu nepoata fondatorului şi preşedintelui lui Tiffany & Co., care făcuse avere în comerţul cu bijuterii şi argintărie şi o lăsase urmaşilor. Dar era o fire ambiţioasă şi mîndră, nu voia să trăiască mereu din banii soţiei. Mînat de dorinţa de a-şi face un nume, a căutat mereu pericolul ca o cale pentru a-şi păstra respectul de sine. Aşa a ajuns şi în America Latină. El însuşi a scris că interesul pentru un oraş pierdut al incaşilor a început cu o invitaţie întîmplătoare a unui oficial local peruan, cîţiva ani mai înainte. Era într-o călătorie prin America de Sud, cercetînd condiţiile economice favorabile extinderii comerţului şi investiţiilor americane. Trecînd prin Cuzco, a fost convins de un oficial să viziteze un loc devenit curînd accesibil, numit Choquequirao, unde existau ruine ce se presupunea că aparţin fabulosului oraş pierdut în care ar fi fugit de conchistadorii spanioli conducătorii incaşi încărcaţi de comori. Tatăl meu nu a fost impresionat de ceea ce a văzut la Choquequirao. O femeie a fost cea care l-a condus înapoi în Peru. Numele ei era Annie Peck şi era o alpinistă renumită. Bingham citise relatări despre faptele ei. Era prima femeie care a făcut o ascensiune pe Matterhorn şi prima care a pornit la drum îmbrăcată în pantaloni de alpinist în loc de fustă lungă. În unele din ultimele ei ascensiuni, purta o mască pentru a-și proteja faţa de arsura zăpezii, care avea desenată pe ea o mustaţă. Vrînd să demonstreze că pretenţia ei de a fi urcat la cea mai mare altitudine de pînă atunci era falsă, tatăl meu s-a hotărît să urce pe vulcanul Coropuna.

L-a ajutat o coincidenţă norocoasă: Choquequirao, unde nu reuşise să găsească oraşul pierdut al incaşilor, se afla la o sută de mile nord de Coropuna. A conceput o expediţie care să unească aceste două obiective; le-ar fi putut include pe amîndouă într-o cercetare geografică Vedere de ansamblu a vechiului oraș incaș, realizată de Bingham în anul 1912

şi geologică de-a lungul meridianului 73 longitudine, din sudul bazinului Amazon pînă la Pacific.

„Va da naştere unei istorii grozave“

Planul a fost aprobat de Corporaţia Yale, în parte datorită secretarului său, Anson Phelps Stokes, prieten personal al lui Bingham. Spre sfîrşitul primăverii anului 1911, tînărul profesor de la Yale strînsese destui bani pentru a plăti cheltuielile unui geolog, unui topograf, unui naturalist, unui doctor şi, nu în ultimul rînd, unui experimentat alpinist, desemnat ca „inginer“. În ultimul moment, un student, al cărui tată s-a oferit să-i plătească cheltuielile, a fost inclus cu titlul de „asistent“.

Echipa a plecat din New York la începutul lunii iunie. Deoarece canalul Panama nu era terminat, grupul a traversat istmul pe cale ferată şi s-a îmbarcat pe un vapor la Panama City. Tatăl meu a fost revoltat să constate că domnişoara Peck, aparent în cursă pentru a-l învinge în cucerirea muntelui, era şi, ea pasageră. El plănuise să dea asaltul muntelui în octombrie, după îndeplinirea celorlalte obiective ale expediţiei şi cînd considera că va fi vremea cea mai favorabilă pentru ascensiune. Nu avea de gînd să se înjosească schimbîndu-şi acum planurile şi intrînd în joc. Într-o scrisoare către mama mea, el mărturisea că o găsea amuzantă pe domnişoara Peck, pe care o descria ca pe o „fată bătrînă cu figura aspră şi o limbă ascuţită“, cu cel puţin cinci ani mai mult decît vîrsta pe care o comunicase comisarului de bord. De fapt, avea peste 60 de ani. În două zile de la plecarea din Ollantaytambe şi cinci zile de la plecarea din Cuzco, tatăl meu a ridicat tabăra la Mander Pampa în canionul de sub Machu Picchu. Acolo, într-o cabană primitivă, el a găsit un metis numit Melcher Arteaga. Tatăl meu auzise de Arteaga în Cuzco. El avea o cîrciumă. Cu cîteva luni înainte, îi vorbise rectorului Universităţii din Cuzco, care făcea o călătorie în josul văii, despre ruinele de pe vîrful crestei. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, Bingham a plecat doar cu Arteaga ca ghid, să arunce o privire.

Tatăl meu a povestit descoperirea de multe ori în cărţi şi articole din reviste şi de la tribuna de conferinţe. Dar eu am avut acces la jurnalul lui şi la scrisorile pe care i le-a scris atunci mamei. Am putut reconstitui evenimentele zilei cu precizie şi este clar că relatările publicate, deşi exacte faptic, pot lăsa pe cititori cu unele impresii eronate. Am amintit deja că amplasamentul nu mai era inaccesibil.

Cea mai înşelătoare impresie lăsată de povestirile tatălui meu este că ruinele erau ascunse complet de vegetaţia deasă. Fotografiile pe care le-a făcut în acea primă zi, dar pe care nu Ie-a publicat niciodată, arată altceva. Din cel mai înalt punct al ruinelor, el a făcut o serie de fotografii ce oferă o imagine panoramică a peisajului de la est şi sud. Se vede că o mare parte a oraşului a fost curăţată de familiile indiene: ele înlăturaseră vegetaţia în exces de pe terasele unde se înălţau clădirile pentru a obţine teren pentru porumb şi alte culturi. Trunchiurile copacilor doborîţi zăceau acolo unde căzuseră, deasupra multora din clădiri, dar puţine ruine erau ascunse. Una din cele mai frapante fotografii făcute în acea zi de Bingham reprezenta un ieşind cioplit al unei stînci în punctul cel mai important al oraşului, piatra sfîntă Intihuanta, de care incaşii credeau că era legat soarele. Piatra şi două figuri omeneşti de lîngă ea apar în mijlocul unei culturi de porumb.

Nu numai fotografiile pe care le-a făcut în acea zi dar şi însemnările din carnetul său dau naştere la întrebări în privinţa relatărilor de mai tîrziu. Pe o pagină a carnetului apare o hartă neprelucrată a părţii centrale a oraşului, o confirmare că o mare parte din el se putea vedea.

(va urma)

Versiune de BEATRICE KISELEFF

Hiram Bimgham, cel care a descoperit Machu Picchu

Rãzboi corupþiei

Neliniști în Oceanul Liniștii

(urmare din pag. 1)

Deocamdată, a fost lansat cadrul economic general, țările fondatoare trebuind să-și stabilească regulile de funcționare cît și standardele pe care vor să le aplice și să armonizeze legislația internă cu cea a cadrului economic nou creat.

Așa cum probabil observați, China nu face parte din acest format gîndit de americani și de japonezi ca o legătură economică între SUA și Asia, împotriva creșterii în regiune a influenței micului stat chinez. În timpul acestei vizite, președintele american a făcut a doua declarație, citată de CNN: Biden susține întărirea capacității de apărare a Japoniei, cei doi lideri angajîndu-se să lucreze îndeaproape în privința „comportamentului tot mai coercitiv al Chinei, care este împotriva legislației internaționale”. În calitate de parteneri globali, Japonia și Statele Unite afirmă că ordinea internațională bazată pe reguli este indivizibilă; amenințările la adresa dreptului internațional și a ordinii economice libere și echitabile oriunde constituie o provocare la adresa valorilor și intereselor noastre pretutindeni.

Bineînțeles că cei doi importanți oameni de stat s-au referit și la situația din Rusia și-au împărtășit opinia despre agresiunea brutală, neprovocată și nejustificată a Rusiei împotriva Ucrainei. Cei doi lideri au condamnat acțiunile Rusiei și au cerut ca aceasta să fie trasă la răspundere pentru atrocitățile sale, reafirmîndu-și sprijinul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Prim-ministrul și președintele au subliniat importanța unității comunității internaționale și și-au exprimat solidaritatea cu poporul ucrainean în răspunsul la agresiunea Rusiei prin sancțiuni, inclusiv sancțiuni financiare, controale la export și alți pași întreprinși cu țări similare pentru a impune pe termen lung costuri economice durabile pentru Rusia. În ciuda crizei din Europa, cei doi lideri au reafirmat că Indo-Pacificul este o regiune de o importanță vitală pentru pacea, securitatea și prosperitatea globală – una care se confruntă cu provocări strategice tot mai mari pentru ordinea internațională bazată pe reguli.

În acest context internațional tulburat, președintele american lansează ultima declarație referitoare la faptul că o invazie militară a Chinei în Taiwan ar duce la o reacție militară a Statelor Unite în apărarea micii insule, fapt ce a stîrnit, cum era și firesc, răspunsul chinezilor, fiindcă tensiunile dintre Beijing și Taipei sînt la cel mai mare nivel din ultimele decenii. Armata chineză a trimis un număr record de avioane de război în apropierea insulei.

Comentariile lui Biden au atras rapid atenția guvernului chinez, republica exprimîndu-și „nemulțumirea puternică și opoziția fermă” față de comentariile președintelui american, spunînd că nu va permite niciunei forțe externe să se amestece în „treburile sale interne”. „În chestiunile referitoare la suveranitatea și integritatea teritorială a Chinei și la alte interese de bază, nu există loc de compromis”, a declarat Wang Wenbin, purtătorul de cuvînt al Ministerului chinez de Externe. „Am îndemnat partea SUA să urmeze cu seriozitate principiul One China... să fie precaută în cuvinte și fapte cu privire la problema Taiwanului și să nu trimită nici un semnal greșit forțelor pro-Taiwan pentru independență și separatism – astfel încît să nu provoace deteriorarea situației din strîmtoarea Taiwan și relațiile China-SUA”, a adăugat oficialul. Purtătorul de cuvînt al Oficiului pentru Afaceri din Taiwan al Chinei, Zhu Fenglian, a completat: „Îndemnăm SUA să înceteze să mai spună sau să facă ceva care încalcă principiul One China și cele trei comunicate comune China-SUA... Cei care se joacă cu focul, cu siguranță se vor arde singuri”.

Așadar, chinezii le-au spus-o clar americanilor: măi, oameni buni, dacă mai faceți mult pe jandarmul mondial și vreți să vă impuneți civilizația asupra noastră vă vom lovi rău de tot. Toată povestea asta cu parteneriatul economic Asia-Pacific și cu organizarea lui în Japonia fără invitarea Chinei reprezintă semne foarte clare ale dorinței președintelui Biden de a întări poziția pe care țara sa o are în zonă și de a constitui o alianță împotriva Chinei. O alianță de orice fel are o conducere în fața căreia se supun membrii care au ales-o, ceea ce înseamnă că, odată constituit acest Cadru Economic Asia-Pacific și odată ratificate regulile de funcționare de către țările membre, acestea vor putea fi conduse extrem de ușor ca un singur organism, așa cum se întîmplă cu Uniunea Europeană. Mă întreb, însă, ce se va alege de BRICS, alianța din care India face parte, alături de China, Brazilia și Africa de Sud, odată cu constituirea acestui Cadru Economic... Așadar, trăim vremuri istorice și tensionate, corigenții lumii au ajuns să conducă această lume și nu lasă pe nimeni să se apropie de putere ca să nu-și piardă jucăria. Firește că li se va înfunda într-o zi, așa cum li s-a înfundat și regilor, și tuturor dictatorilor de pe lumea asta, fiindcă nimic nu poate stăvili revolta oamenilor. Ei de asta se tem și încearcă să ne țină sub teroare ba cu pandemia de COVID, ba cu războiul din Ucraina, ba cu nebunia din Shanghai, ba cu variola maimuței și, mai nou, cu tensionarea zonei Asia-Pacific.

Toate astea vor ține pînă cînd oamenii-și vor da seama că sînt prostiți și le vor da cu masa-n cap și cu o cizmă... altundeva.

* Rãzboi corupþiei

ACTUALITATEA PE SCURT

(urmare din pag. 1)

● Președintele Ungariei, doamna Katalin Novak, intrată neoficial în România, a fost surprinsă alergînd ca o nălucă într-un parc din Cluj, apoi pînă la o bornă kilometrică de pe lîngă Alba Iulia, după care, printre altele, a participat la dezvelirea unei statui. Ce a vrut să demonstreze, ne scapă, dar nu știm de ce distinsa doamnă nu s-a prezentat mai întîi la o ambasadă, așa cum ar fi fost elegant și cum ar fi stat bine unui înalt demnitar, fie el din țara vecină... ● Încrezătoarea Olena, soția președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat, recent, pentru media occidentală, într-un act de solidaritate și de sprijin față de soțul său: „Nimeni nu-mi va putea lua soțul!”. ● Interlopii din Brăila terorizează populația orașului. Pînă cînd? De ce autoritățile nu iau nici o măsură? ● Turiști francezi, țeapă consistentă la o terasă din Cluj. Aceștia au fugit de la masă fără să plătească nota. Cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat invers? Nu ne mai spălau toate apele...

● „Ecoul” OZN-urilor: 144 de cazuri în ultimii 18 ani; 144 de obiecte neidentificate; o ușă apărută pe planeta Marte – toate acestea au stîrnit curiozitatea internauților. ● Doi bărbați înjunghiați în București, în urma șicanărilor din trafic. Capitala României a devenit un tărîm al nervilor și al nesiguranței. ● O localitate din România a devenit cunoscută întregii lumi după ce a fost dezvăluit faptul că nu are nici măcar un metru de asfalt. Numele îi este, parcă, predestinat: Sărămănești! ● Cozi kilometrice la granița României cu Ungaria. Românii stau ore în șir la coadă pentru a trece frontiera, unii în vacanță sau în tranzit spre destinații mai călduroase, alții la cumpărături la supermarketurile de la graniță, unde prețurile sînt mult mai mici. ● Canotorul Cătălin Chirilă a obținut medalia de bronz la proba de 500 m canoe simplu și cea de argint la proba de 1000 m, la Campionatul Mondial de la Račice (Cehia). Felicitări! ● Studenții de la Secția de horticultură din cadrul Facultății de Agronomie și Științe Agricole București au elaborat un proiect de Lege potrivit căruia bujorul ar urma să fie declarat simbol național al României. O propunere extrem de inspirată. ● Val de proteste în stradă: cadrele didactice și poștașii, nemulțumiți de salarii. Cei din învățămînt cer aplicarea Legii salarizării. Pe cînd proteste din partea altor categorii de angajați, dar și din partea pensionarilor, care trăiesc de pe o zi pe alta? ● Traian Băsescu, fostul președinte al României, în luptă cu statul român pentru redobîndirea unor drepturi. ● Păreri contradictorii în Coaliția guvernamentală în ceea ce privește sistemul de impozitare: rămîne în vigoare cota unică sau se impune impozitarea progresivă?

● România ar putea avea primul reactor modular de mici dimensiuni din Europa, de fabricație americană. ● Românul din Grecia suspectat că ar suferi de variola maimuței nu are decît... varicelă. Deocamdată, spune ministrul Sănătății, în țara noastră nu s-a înregistrat nici un caz de variola maimuței. ● Protecția consumatorilor cere guvernanților plafonarea impozitelor.Nu e drept, spun oficialii, ca, pentru un împrumut de 10.000 lei, să plătești 70.000. ● Alertă în zona montană a țării. Urșii sînt tot mai prezenți în zonele aglomerate. În Covasna s-a obținut derogare pentru împușcarea a 13 asemenea exemplare.

● Conferință organizată în Elveția, în perioada 4-5 iulie a.c., pe tema reconstrucției Ucrainei, în urma războiului lui Putin. ● O elevă de clasa a Xl-a din Daghestan (Rusia) a strigat, cu prilejul festivității sfîrșitului de an școlar: „Nu războiului! Putin este diavolul!”. Mama a fost obligată săși ceară scuze în numele fiicei. ● Președintele Ucrainei a semnat prelungirea legii marțiale pe trei luni. Printre cei căzuți sub incidența legii se numără un tînăr ostaș rus de 21 ani,

care a împușcat un bătrîn ucrainean neînarmat! ● Reprezentantul Rusiei la ONU, Boris Bondarev, a demisionat din funcția deținută, fiindu-i rușine de faptele lui Putin. ● Soldații ucraineni din uzinele Azovstal, care s-au predat rușilor, riscă să fie judecați pentru crime de război! ● Vizita prințului Charles în România a fost marcată de numeroase întîlniri oficiale cu președintele Klaus Werner Iohannis și cu premierul Nicolae Ciucă, dar și cu Principesa Margareta, custodele Coroanei. Altețele regale au efecuat o vizită la ROMEXPO, pentru a se întîlni cu refugiații din Ucraina. Au urmat deplasările la Viscri (jud. Brașov) și la Valea Zălanului (jud. Covasna), în urma cărora prințul Charles a mărturisit că, de fiecare dată cînd vine în țara noastră, se simte fericit. ● Scenă uluitoare pe covorul roșu de la Festivalul de Film de la Cannes: o protestatară și-a scos hainele, dezvăluindu-și corpul vopsit în culorile Ucrainei, în semn de revoltă față de agresiunile sexuale comise de soldații ruși. ● În perioada 27-29 mai a.c., la București, a avut loc, după o mare pauză, cauzată de pandemie, cea de-a Vll-a ediție a Festivalul de teatru idiș Tes Fest. ● Apariție surpriză a lui Florin Piersic la un eveniment special. În cadrul acestuia, marele actor în vîrstă de 86 de ani și-a dezvăluit planurile de viitor. ● Polonia nu mai primește gaz rusesc, urmînd exemplul Țărilor Baltice, iar ONU îndeamnă Rusia și Ucraina să reia negocierile de pace. ● În timp ce coaliția de guvernare cere înghețarea angajărilor, unele ministere și ANAF scot posturi la concurs. ● O elevă de 14 ani a fost abandonată pe aeroportul din Lisabona de conducătoarea grupului participant la schimbul de experiență Erasmus. Noroc că, pînă la urmă, ițele au fost descurcate, eleva făcînd joncțiunea cu grupul înaintea ajungerii la destinație. ● În viziunea lui George Sörös, războiul din Ucraina marchează începutul celui de-al III-lea Război Mondial! Concluzia: Putin trebuie învins cît mai repede. ● Un țăran a găsit o grenadă într-un șanț, a luat-o și s-a dus cu ea la cîrciumă pentru a o arăta prietenilor. Aceștia, speriați, au sunat la 112. Nu a durat mult pînă cînd locul a fost împînzit de specialiști. Bine că nu s-a terminat totul cu o tragedie. ● În curînd, România va dispune de un sistem de apărare antirachetă „MAMBA”, precum și de unul foarte eficient, de ultimă generație, antiaerian sol-aer. ● Un oligarh moldovean a furat dintr-o bancă din Chișinău fabuloasa sumă de un miliard de dolari, bani din care, spun procurorii, și-a achiziționat un avion. Fugarul era nimeni altul decît foarte cunoscutul Vlad Plahotniuc, capturat în Cipru, de unde se negociază acum extrădarea lui. ● Un motan celebru, Stepan, din Harkov, a fost premiat la Festivalul de Film de la Cannes. În aplauzele participanților, patrupedul a defilat pe covorul roșu, purtînd la gît un papion în culorile galben-albastru ale Ucrainei! ● Variola maimuței a ajuns deja în circa 20 de țări. România cumpără, preventiv, 1.000 de doze de vaccin. Rusia acuză SUA că ar fi ,,scăpat din laborator” boala. ● Ajutoarele acordate pînă acum Ucrainei de Uniunea Europeană sînt evaluate la două miliarde de euro, iar din pachetul de ajutor european fac parte și rachetele din Danemarca, Harpoon, precum și obuziere cu autopropulsie din SUA. ● Băile Apollo, din Herculane, au fost scoase la lumină de un fost ospătar. El a cerut permisiunea actualului proprietar pentru a le curăța și recondiționa scoțînd la iveală o adevărată bijuterie arhitectonică. ● Rusia testează rachetele performante „Zircon” de croazieră hipersonică pe o distanță de 1.000 km. ● Un cîine a fost laureat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, primind premiul „Palm – DogManitarian“, pentru munca sa de genist în Ucraina. Și, dacă vreți să știți, superbul cățel poartă numele Patron (Glonț).

Ucraina şi Uniunea Europeană la o răscruce vitală

SUA, NATO şi UE, Occidentul în general, şi-au asumat riscuri majore, chiar existenţiale prin implicarea totală, pe faţă, în războiul din Ucraina. E evident că SUA, Marea Britanie şi tot Occidentul dominat de SUA s-au implicat mai demult, cu Maidanul de la Kiev, cu lovitura de stat din 2014 şi chiar începînd cu 20042005, odată cu revoluţia portocalie. Din 2005, prin alegerea la preşedinţie a lui Traian Băsescu, revoluţia portocalie s-a extins şi implementat şi în România. Între 2014 şi februarie 2022 atacurile ucrainene asupra Donbasului autonomist au făcut aproape 14.000 de victime, care au fost complet ignorate de Occident, mai ales de Franţa şi de Germania, garantele acordurilor de la Minsk, care aveau deci o răspundere directă. Pe care nu au onorat-o. În 16, 17, 18 februarie 2022, deci înainte de inavazia rusă din 24 februarie, Ucraina lui Zelenski a aplicat mii de bombardamente în Donbas, teritoriu pe care îl revendica drept al său, naţional. Republicile separatiste Lugansk şi Doneţk, locuite majoritar de rusofoni (cărora li s-a interzis din 2018 utilizarea limbii ruse în viaţa publică), împreună cu Rusia, au fost obligate să procedeze la o enormă deplasare de populaţie de pe linia frontului pentru a pune la adăpost femei, copii şi bătrîni mai ales. De la începutul anului 2022 pînă azi au fost strămutate în interiorul regiunilor şi în Rusia peste 1.300.000 de persoane. În plus, pentru începutul lunii martie 2022, serviciile secrete ruseşti se aşteptau la o ofensivă de proporţii a armatei ucrainene în Donbas.

Azi, la trei luni de la începutul invaziei, obiectivele Rusiei, anunţate de Vladimir Putin în 24 februarie 2022, par în cea mai mare parte realizate, mai ales primul obiectiv, demilitarizarea. Ne amintim că, după Vladimir Putin, obiectivele „operaţiunii militare” erau demilitarizarea şi denazificarea (în fapt, eliminarea atitudinilor antiruseşti), la care s-a adăugat ulterior decomunizarea (abandonarea comunismului recesiv, moştenit de la URSS). Ucraina nu mai are o flotă la Marea Neagră şi, cu excepţia Odesei blocate, a pierdut controlul asupra litoralului său. Cerul Ucrainei e unul rusesc, spaţiul aerian e controlat aproape integral de ruşi. Aviaţia ucraineană a fost şi ea aproape în întregime distrusă. Infrastructura ucraineană (căi ferate, şosele importante, gări de aprovizionare, ateliere de reparaţii şi depozite de arme şi muniţii, depozite de combustibil, uzine electrice...) a fost bombardată de la distanţă sau direct de artileria rusă. Armamentul occidental nu mai ajunge decît cu mare dificultate pe front, acolo unde este nevoie de el.

Prin predarea celor aproape 2.500 de militari ucraineni, mai exact 2.439, din faraonica uzină sovietică Azovstal din Mariupol (din armata regulată, din regimentul politic Azov, un fel de S.S. reinventat, mercenari şi instructori străini), după alţi 1.300 de militari din armata regulată care se predaseră anterior tot la Mariupol, Ucraina şi protectorii săi din NATO au suferit o grea lovitură de imagine. Iar trupele ucrainene, o lovitură morală. Presa şi media mainstream, finanţate generos de oligarhia occidentală şi de bugetele naţionale, nu reuşesc să mai acopere situaţia dramatică, tragică în care se găsesc Ucraina şi preşedintele său supraexpus mediatic, Volodimir Zelenski. Dar nu numai Ucraina, ci şi NATO şi SUA sînt pe cale să sufere o imensă înfrîngere în cea mai importantă confruntare militară de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa. Asta după retragerea catastrofală a SUA şi a NATO din Afgansitan. În plus, sancţiunile economice, prea puţin cumpănite înainte de a fi hotărîte, pregătesc involuntar o criză financiară, economică şi alimentară în primul rînd în Europa Occidentală, aliata SUA, dar şi în restul lumii. Rubla a ieşit întărită din sancţiunile economice occidentale (SUA şi UE), iar veniturile Rusiei din exporturile de gaz, petrol, îngrăşăminte chimice, grîu şi alte produse agricole, metale (nichel, paladiu, aluminiu...) aproape că s-au dublat. Rusia îşi susţine astfel războiul fără mari greutăţi, într-o bună măsură fiind finanţată chiar de Occident. Cu atît mai mult cu cît Rusia întreţine

o armată de profesionişti de peste 1 milion de oameni, care costă mult şi pe timp de pace.

Războiul îi dă Rusiei posibilitatea de a-şi roti (rula) toate efectivele în Ucraina, întărindu-le pregătirea de luptă într-un război real. De asemenea, ruşii îşi încearcă pe teren noile arme, cum sînt deja celebrele rachete hipersonice. În Ucraina, Rusia nu foloseşte în acelaşi timp mai mult de cca. 10% din efectivele de care dispune. „La 13 mai, secretarul Apărării, Lloyd J. Austin, a avut o convorbire cu ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, pentru prima oară după 18 februarie. Secretarul Austin a cerut o încetare a focului imediată în Ucraina şi a subliniat cît de important este să se menţină liniile de comunicare. Austin este cel care a iniţiat apelul şi Statele Unite vor să obţină o încetare a focului în Ucraina! Ieri, ofiţeri superiori ai SUA şi ai Rusiei au avut şi ei o convorbire pe care tot Statele Unite au iniţiat-o: generalul Mark Milley, preşedintele statului major interarmate, şi generalul Valeri Gherasimov, şeful statului major general rus, au avut o conversaţie pe care Pentagonul a refuzat să o prezinte în detaliu, admiţînd doar că evenimentul a avut loc. Lucrurile trebuie că merg rău în Ucraina pentru ca aceste convorbiri să aibă loc. Într-adevăr, dacă e să luăm de bună «lista de bombe» pe care o publică zilnic Ministerul Apărării rus, toate poziţiile armatei ucrainene sînt supuse tiruruilor de artilerie grea, iar ucrainenii pierd cca 500 de oameni pe zi. De altfel, lovituri ruseşti eficace sînt aplicate taberelor de antrenament, siturilor în care sînt stocate arme şi platformelor de transport din toată ţara”.

Avantajul pe care l-au avut SUA şi Occidentul în faţa Rusiei – propaganda, războiul de imagine – se poate transforma în timpul următor în contrariul său. Cu consecinţe dintre cele mai nefaste, mai ales economice. The New York Times i-ar fi cerut preşedintelui Joe Biden să renunţe la fanfaronadă şi să vină cu picioarele pe pămînt. O operaţiune care se poate dovedi foarte anevoioasă pentru actuala Administraţie de la Washington: „Per total, situaţia socio-economică a Ucrainei e catastrofală. Situaţia militară e chiar mai proastă. Mariupolul a căzut şi trupele ruseşti care operau acolo vor putea curînd să se ducă în altă parte. Cordonul de la Propasna ameninţă să cuprindă toată linia frontului de nord, cu nucelul armatei ucrainene (...). Aceste motive explică de ce Austin şi Milley au telefonat la omologii lor ruşi. Sînt şi motivele pentru care redactorii de la New York Times îi cer Administraţiei Biden să înceteze cu fanfaronadele şi să adopte o poziţie mai realistă precum recentele declaraţii belicoase ale Washingtonului - afirmaţia preşedintelui Biden conform căreia dl Putin «nu poate rămîne la putere», comentariul secretarului Apărării conform căruia Rusia trebuie să fie «slăbită» şi promisiunea preşedintei Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, după care Statele Unite vor susţine Ucraina «pînă la obţinerea victoriei» pot să fie proclamaţiile entuziaste ale sprijinului, dar nu ne apropie de negocieri. În cele din urmă, ucrainenii sînt cei care trebuie să ia deciziile dificile. Ei sînt cei ce se bat, mor şi îşi pierd casele din pricina agresiunii ruse, şi ei sînt cei care trebuie să hotărască cum ar arăta sfîrşitul războiului. Dacă acest conflict duce la autentice negocieri, liderii ucraineni sînt cei care vor trebui să ia dureroasele decizii teritoriale pe care le va impune orice compromis”.

Atacurile simpliste şi violente la Putin şi la Rusia din presa şi din media americane şi europene (imitate de presa şi media din România) nu mai folosesc la mare lucru. Realitatea din teren, cea din Ucraina, dar şi realitatea economică şi, foarte curînd, odată cu venirea iernii, şi cea energetică şi alimentară îşi vor arăta colţii. Inflaţia atinsese cote halucinante încă dinainte de războiul din Ucraina, neegalate în ultimii 40 de ani. Bursele americane şi cele vest-europene nu vor mai putea trăi multă vereme în realitatea lor paralelă de pînă acum, cea stimulată de banii ieftini. Banii, chiar dacă vor mai rămîne o vreme ieftini, îşi pierd vertiginos din valoare. Noiembrie 2022, cu alegerile din America şi cu venirea iernii în emisfera nordică, va fi un prag greu de trecut. Sondajele dau o victorie clară a republicanilor în alegerile de midterm din SUA atît în Camera

Reprezentanţilor, cît şi în Senat. Mandatul lui Joe Biden se poate încheia la sfîrşitul anului, eveniment de altfel de mult anticipat din motive de incapacitate fizică, de slăbiciuni ale vîrstei. Dar vicepreşedinta Kamala Harris nu pare deloc pregătită să preia o sarcină atît de grea. O criză politică serioasă în America poate avea un efect devastator asupra Burselor şi a economiei în întregul său. Aventura războiului din Ucraina (stimulat de americani) se poate dovedi şi mai costisitoare decît cele 53 de miliarde de dolari deja alocate (dintre care 40 atribuite recent de Congres). Cum am văzut, Lloyd J. Austin, şeful Pentagonului, l-a sunat pe omologul său rus, Serghei Şoigu, ministrul Apărării, cerîndu-i o încetare a focului. Dar, aparent, după surse ruseşti, cei doi au discutat şi despre laboratoarele de arme biologice din Ucraina în care armata americană e implicată. Probe înspăimîntătoare au început să fie făcute publice. Dar nu ştim mai nimic despre ce au discutat generalii Milley şi Gherasimov.

Propaganda occidentală începe astfel să fie serios discreditată. Şi chiar mai mult. Trei sute de astfel de biolaboratoare, finanţate şi controlate de americani, s-ar găsi în întreaga lume. Foarte multe în jurul graniţelor chineze. China a început să ceară socoteală SUA pentru aceste instalaţii. Presa din America a trecut la dezvăluiri consistente, care nu prea au apărut în presa din România. Vor încerca SUA şi Marea Britanie, liderii de facto şi „deţinătorii” (owners) NATO, o mare lovitură care să-i scoată din unghiul mort în care se găsesc în Ucraina? Care poate fi acea lovitură? Implicarea directă a unor vecini ai Ucrainei (Polonia, România, ţări NATO, dar şi ţările baltice şi, eventual, Suedia şi Finlanda)? E o ipoteză care revine în destule analize. Atît UE (creată în anii ‘50 de SUA –Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului), cît şi Ucraina (creată la origini de sovietici - de Lenin, Stalin, Hruşciov) sînt nişte construcţii artificiale care vor rezista cu dificultate şocurilor în curs şi celor viitoare. Ucraina sfîşiată civilizaţional între Vestul şi Estul Europei, cu încercarea sa de a se integra în UE şi în NATO şi de a rupe definitiv legăturile cu Rusia euroasiatică, riscă să dispară din nou de pe hartă. Rusia poate anexa, a şi integrat deja (limba rusă, rubla, ajutoare economice şi umanitare, administraţie) o mare parte din estul şi sudul Ucrainei. Polonia poate recupera vestul Ucrainei, Galiţia şi dincolo de ea. România şi Ungaria au fost mai reţinute în pretenţiile lor teritoriale eventuale, România fiind în primul rînd interesată de întregirea cu Basarabia smulsă de ruşi. Dar fără să uite de Transcarpatia, Bucovina de Nord, Herţa şi Bugeac. Deocamdată nu e deloc clară soarta care-i va fi rezervată Odesei, perla litoralului ucrainean. Ruptura care se profilează între UE şi Rusia, plus eventuale schimbări de frontiere în Estul Europei pot crea probleme existenţiale pentru UE Nordstream 2, legătura dintre Rusia şi Germania, pare mort şi îngropat, aşa cum bine anticipa Victoria Nuland. Gazul şi petrolul din Rusia nu pot fi înlocuite avantajos de europeni în următorii trei-cinci ani. Dependenţa UE, a Germaniei în primul rînd, de energia şi de materiile prime ruseşti e cît se poate de reală. Deocamdată, ţările europene plătesc „pe tăcute” gazul în ruble, dar condiţiile de livrare puse de ruşi se pot înăspri oricînd. Negocierile pentru pace par azi lipsite de orice speranţă. Cu finanţare americană nelimitată, războiul din Ucraina se poate prelungi oricît. Ucraina şi, odată cu ea, întreaga Uniune Europeană se găsesc într-o mare cumpănă, poate fatală.

Corespondentul francez la Moscova Xavier Moreau, fost militar, absolvent de Sant-Cyr care comunică regulat din 2015 despre situaţia din Ucraina, scrie pe Twitter: „Ne vom aminti de această zi de luni 23 mai 2022 ca de o zi neagră pentru armata kieveană”. Este vorba de străpungeri decisive în zona Liman. Informaţia este confirmată de la faţa locului de reporterul de război canadian Neil Hauer, tot pe Twitter. Severodoneţk şi Lisichansk devin astfel accesibile armatei ruse. Se pregăteşte asaltul asupra Slavianskului. Cu alte cuvinte, ruşii au rupt frontul în Donbas.

PETRU ROMOȘAN (Art-emis.ro)

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (XI)

Mihail Gorbaciov

(4)

Reformele interne (4)

În ianuarie 1986, Gorbaciov va face cea mai îndrăzneață mișcare pe arena internațională, atunci cînd a propus eliminarea rachetelor cu rază medie de acțiune din Europa și strategia sa pentru eliminarea tuturor armelor nucleare pînă în anul 2000 (denumită ,,Propunerea din ianuarie”). El a inițiat și procesul retragerii trupelor sovietice din Afganistan și Mongolia pe 28 iulie. Totuși, mulți observatori precum Jack F. Matlock Jr. (în ciuda tuturor laudelor aduse lui Gorbaciov), l-au criticat pe președintele sovietic pentru întîrzierea prea mare cu care a luat hotărîrea retragerii din războiul afgan, considerînd această întîrziere ca pe un exemplu al ,,gîndirii vechi”, care l-ar fi caracterizat pe liderul de la Kremlin.

Pe 11 octombrie 1986, Gorbaciov și Reagan s-au întîlnit în Reykjavík, Islanda, pentru a discuta problema reducerii numărului de rachete cu rază medie de acțiune din Europa. Spre uriașa surprindere a consilierilor celor doi lideri, cei doi au căzut de acord asupra eliminării sistemelor de rachete cu rază medie de acțiune din Europa și asupra limitării numărului total de capete nucleare a fiecărei părți la 100. În mod incredibil, cei doi au căzut de acord să elimine toate armele nucleare în 10 ani din acel moment (1996), în loc de anul 2000, cum propusese inițial Gorbaciov. Cu toate acestea, întrunirea poate fi privită ca un eșec în acțiunea de eliminare a tuturor armelor nucleare. Înțelegerea celor doi avea să fie încununată de semnarea tratatului cu privire la rachetele cu rază medie de acțiune (așa-numitul Tratat INF) în 1987. În februarie 1988, Gorbaciov a anunțat începerea retragerii armatei sovietice din Afganistan. Retragerea a fost încheiată în anul următor, deși războiul civil a mai continuat între forțele loiale lui Mohammad Najibullah și mujahedini. În timpul conflictului afgan dintre anii 1979 și 1989, se estimează că peste 15.000 de soldați sovietici și-au pierdut viața.

De asemenea, în cursul anului 1988, Gorbaciov anunța că Uniunea Sovietică va abandona doctrina Brejnev, permițînd astfel țărilor din blocul răsăritean să-și hotărască independent politica internă. Numită în glumă de purtătorul de cuvînt al ministrului de Externe sovietic Ghennadi Gherasimov ,,doctrina Sinatra”, această politică a neintervenției în afacerile interne ale țărilor membre ale Pactului de la Varșovia s-a dovedit cea mai importantă reformă în domeniul politicii externe. Abrogarea doctrinei Brejnev a condus la revoluții în Europa Răsăriteană în anul 1989, în timpul cărora comunismul s-a prăbușit în toate țările aliate ale URSS-ului. Cu excepția României, toate revoluțiile anticomuniste din blocul răsăritean au fost unele pașnice. Pierderea pozițiilor dominante ale Uniunii Sovietice în Europa Răsăriteană a pus capăt Războiului Rece și, pentru acestă realizare, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace pe 15 octombrie 1990

Gorbaciov a fondat fundația care-i poartă numele în 1992. În 1993, el a fondat Crucea Verde Internațională, prin care a devenit unul dintre cei trei mari sponsori ai Earth Charter – Cartei Pămîntului Gorbaciov a devenit de asemenea membru al Clubului de la Roma. În 1995, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Durham pentru contribuțiile sale la ,,cauza toleranței politice și la terminarea confruntării de tipul Războiului Rece”. În 1996, Gorbaciov a participat la alegerile prezidențiale din Rusia, dar a obținut numai 1% din voturile exprimate, probabil datorită animozităților legate de disoluția

Uniunii Sovietice. În timpul turneului electoral, el a primit un pumn în față de la un necunoscut. Pe 26 noiembrie 2001, Gorbaciov a fondat Partidul Social-Democrat, care este o uniune a diferitelor partide de orientare socialdemocrată din Rusia. El a demisionat din funcția de lider al partidului în mai 2004, după o neînțelegere cu conducerea partidului în legătură cu direcția adoptată în campania pentru alegerile din decembrie 2003. În iunie 2004, Gorbaciov a reprezentat Rusia la funeraliile de stat ale lui Ronald Reagan. În septembrie 2004, după valul de atacuri ale separatiștilor ceceni în Rusia, președintele Vladimir Putin a lansat o inițiativă pentru înlocuirea alegerilor pentru guvernatorii locali cu un sistem al numirii acestora direct de la Moscova de către președintele federației, numiri care ar fi trebuit mai apoi aprobate de adunările legislative locale. Gorbaciov și Elțin au criticat inițiativa lui Putin, pe care au considerat-o un pas către dictatură. În anul 2005, Gorbaciov a fost răsplătit cu Premiul Point Alpha pentru ajutorul dat la reunificarea Germaniei. El a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Münster În 2005, el a afirmat despre Papa Ioan Paul al II-lea că este „devotat adepților săi, este un exemplu remarcabil pentru toți dintre noi”. „Ce-aș putea spune – trebuie să fi fost voia lui Dumnezeu. El a acționat în mod cu adevărat curajos”. Într-o întîlnire din 1989, Gorbaciov i-a spus Sanctității Sale: „Vă apreciem misiunea dumneavoastră la acest înalt scaun, sîntem convinși că va însemna mult în istorie”. Pe 19 martie 2008, în cursul unei vizite surpriză pentru a se ruga la mormîntul Sf. Francisc de Assisi din Assisi, Italia, Gorbaciov a făcut afirmații care au fost interpretate ca trădînd faptul că ar fi creștin. Gorbaciov a afirmat că „Sf. Francis este, pentru mine, alter Hristul, un alt Hristos. Povestea lui mă fascinează și a jucat un rol esențial în viața mea”, adăugînd că „prin Sf. Francisc am ajuns la Biserică, astfel încît era important să-i vizitez mormîntul”. Totuși, cîteva zile mai tîrziu el ar fi spus agenției de presă ruse Interfax: „Zilele trecute unele media au răspîndit fantezii – nu pot folosi un alt cuvînt – despre faptul că aș fi în secret catolic. [...] Pentru a conchide și pentru a evita neînțelegerile vreau să afirm că am fost și rămîn ateu”. Ca replică la aceasta, un purtător de cuvînt al patriarhului ortodox rus Alexei al II-lea a declarat media rusești: „În Italia el (Gorbaciov) a vorbit în termeni emoționali, mai degrabă decît în termeni ai credinței. El încă se află pe drum către creștinism. Dacă va ajunge acolo, noi îi vom ura bun venit”.

Gorbaciov este în continuare apreciat în Occident pentru acțiunile care au dus la încheierea Războiului Rece, fiind privit cu mare simpatie în Germania pentru că a permis reunificarea țării. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote scăzute (fapt demonstrat în alegerile prezidențiale la care a fost candidat), datorită părerilor majorității populației, conform căreia este principalul vinovat de disoluția URSS-ului, criza economică care a urmat și pierderea statutului de supraputere. Războiul din Afganistan, care a început în deceniul al optulea al secolului trecut, a secătuit resursele sovietice. Există comentatori care afirmă că, adunînd la uriașele cheltuieli pentru păstrarea URSS-ului în cursa înarmărilor pe cele ale războiului din Afganistan, s-a ajuns la o sumă pe care economia sovietică nu o mai putea suporta. Infrastructura economică era deja întrun declin pronunțat în momentul în care Gorbaciov a reluat conducerea și starea economică grea a fost principalul motiv al inițiativelor de liberalizare. Se pare că încercările de ,,deschidere” a Uniunii Sovietice au fost făcute prea tîrziu.

Vladimir Vladimirovici Putin (1)

Vladimir Vladimirovici Putin (n. 7 octombrie 1952, Leningrad, RSFS Rusă, URSS) este un om politic rus, fost membru PCUS, cu vederi conservatoare. În prezent, ocupă pentru a patra oară funcția de președinte al Federației Ruse. A devenit președinte interimar al Rusiei la data de 31 decembrie 1999, după ce Boris Elțîn își dăduse demisia, iar apoi a cîștigat alegerile prezidențiale din anul 2000. În 2004, el a fost reales pentru un al doilea mandat, care a durat pînă în 7 mai 2008. Din cauza limitei prevăzute de Constituție, Putin nu a mai putut candida pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv în 2008, dar după victoria succesorului pe care l-a sprijinit, Dmitri Medvedev, Putin a fost numit de acesta prim-ministru al Rusiei, funcție pe care a ocupat-o în intervalul 8 mai 2008 –4 martie 2012. În acest an a devenit pentru alți șase ani președinte al Federației Ruse (în urma modificării Constituției).

Vladimir Putin s-a născut la 7 octombrie 1952 în Leningrad, avîndu-i ca părinți pe Vladimir Spiridonovici Putin (1911 - 1999) și pe Maria Ivanova Selomova (1911 - 1998). Mama lui era muncitoare la o fabrică, iar tatăl său a servit ca militar în marina sovietică, într-o unitate submarină în cursul anilor 1930. Ulterior, Putin-tatăl a lucrat pentru NKVD, întrun grup de sabotaj în vremea celui de-al II-lea Război Mondial. Doi frați mai mari s-au născut în mijlocul anilor 1930; unul dintre ei a murit la cîteva luni după naștere, iar al doilea a decedat de difterie în timpul asediului Leningradului. Bunicul patern, Spiridon Putin (1879 – 1965), a fost bucătarul lui Vladimir Lenin și Iosif Stalin. În cartea autobiografică a lui Putin, ,,Ot Pervogo Litsa” (,,La persoana întîi”), bazată pe interviurile pe care le-a acordat, se vorbește despre începuturile umile, printre care cei dintîi ani ai vieții petrecuți într-un apartament comun din Leningrad. La 1 septembrie 1960 Vladimir a început să învețe la Școala elementară nr. 193 de pe strada Baskov, aflată vizavi de casă. Pînă în clasa a cincea, era unul din puținii elevi, din clasa de 45 de copii, care nu fusese cooptat în organizația locală de pionieri, aceasta din cauza comportamentului său indisciplinat. În clasa a șasea a început să se dedice sportului, mai ales artelor marțiale sambo și judo, dar în cursul vieții a practicat și tenisul, schi și pilotajul. În tinerețea sa, Putin a avut drept modele de admirație personajele ofițerilor de inteligență, ce apăreau pe ecranele sovietice, jucate de actori precum Viaceslav Tihonov și Gheorghi Jjionov. Vladimir Putin a absolvit secția de Drept internațional a Facultății de Drept a Universității de Stat din Leningrad în 1975, cu o teză despre politica SUA pe continentul african. În timpul anilor de studenție, el a devenit membru al Partidului Comunist și a rămas activ pînă la dizolvarea acestuia în decembrie 1991. De asemenea, la universitate l-a întîlnit pe Anatoli Sobceak, care a jucat mai tîrziu un rol important în cariera sa.

După absolvirea universității, Putin a fost recrutat de KGB în serviciul de contraspionaj. În 1976 a terminat cursul de perfecționare al KGB din Ohta, Leningrad, apoi, conform spuselor lui Iuri Felștinsky și ale lui Vladimir Pribîlovski, a servit la așa numita direcție nr. 5 a KGB-ului, care combătea opoziția politică.

(va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

Să întîmpinăm boala într-un mod dinamic

Un conflict sufletesc nerezolvat este, de multe ori, cauza unei îmbolnăviri. Semnalele energetice din corpul nostru sînt folosite în scop terapeutic, iar tratamentele sînt prescrise în acord cu dinamica corpului. Corpul uman este un computer biologic, care trebuie mereu resetat și readus în balanța energetică din care este ieșit.

Omul modern are nevoie de terapii personalizate adecvate informației energetice a propriului corp. Funcționalitatea autonomă a sistemului neurovegetativ este influențată de sistemul limbic și de noxele toxice depuse pe țesutul organelor sau în spațiul extracelular. De cele mai multe ori, cauza este reprezentată de un conflict nerezolvat. Cele mai multe conflicte sufletești se produc în jurul vîrstei de patru ani, cînd copilul încă nu are conștientul suficient dezvoltat. Boala nu este un fenomen static.

La vizita în clinica noastră, pacientul este diagnosticat energetic, proces în cadrul căruia sînt investigate organele care ne oferă informații multiple. Blocajele energetice corespunzătoare chakrei 1 și 7 sînt cele mai abundente în informații. Boala este în continuă dezvoltare și are nevoie, în fiecare fază de evoluție/ involuție, de o terapie personalizată,

O istorie a farselor (251)

Liberă inițiativă rusească? (2)

Astfel de îndoieli sînt întărite de recentele revelaţii asupra a ceea ce a primit numele de „Marea escrocherie a rublei” – o poveste atît de ciudată încît, prima dată cînd a fost dezvăluită în Rusia în anul 1991, puţini au crezut-o, atît pe plan naţional cît şi în străinătate. Sînt oare politicienii din guvernul rus atît de disperaţi după dolari, cu care pot cumpăra mărfuri occidentale, încît să încheie tranzacţii cu baronii mondiali ai drogurilor pentru a spăla banii murdari?

Se pare că da.

Scandalul a izbucnit la 23 ianuarie 1991. Arestat la aeroportul Şermetievo din Moscova, omul de afaceri britanic Paul Person purta o servietă ce conţinea un contract semnat şi parafat, susţinut de guvernul Republicii Rusia, implicînd schimbul a 140 de miliarde de ruble în 7,8 miliarde de dolari – suma tuturor bancnotelor ruseşti existente la momentul respectiv. Această afacere s-a dovedit a fi doar una dintre multele propuneri (muşamalizate) făcute de Occident guvernului lui Elţîn, de a schimba (la cursuri valutare absurde, pe piaţa neagră) ruble în dolari.

De ce ar dori cineva din Occident ruble? În primul rînd, sume colosale de dolari provenite din traficul de droguri susțin afaceri şi politici din întreaga lume. Spălarea acestor bani, aşadar transformarea lor în bani „curaţi”, era un sistem tot mai complex şi anevoios. În al doilea rînd, fostele ţări ale Uniunii Sovietice posedau nu doar cele mai mari rezerve de petrol de pe glob, ca şi rezerve uriaşe de multe alte metale şi minerale rare, dar şi ceea ce odată reprezenta cea mai vastă forţă militară permanentă a lumii, cu toate echipamentele sale, inclusiv rachete, avioane şi focoase nucleare.

Cumpărînd cantităţi colosale de ruble la un curs de schimb foarte mic, mafia din întreaga lume (capabilă să introducă banii în Rusia mult mai rapid decît guvernele occidentale) nu doar îşi spăla profiturile murdare în siguranţă, dar putea şi transforma un miliard în cinci miliarde sau chiar mai mult. Cum? Folosindu-se de rublele achiziţionate pentru a cumpăra, să zicem, o tonă de ţiţei în Rusia contra echivalentului, în ruble, a 5 dolari, şi apoi prin vînzarea petrolului crud cu 140 de dolari în Europa de vest. Toate aceste afaceri nu necesitau decît aprobarea Rusiei, indiferent dacă „oficială” sau criminală. Astfel, pînă în 1990, „întregul bloc fost-sovietic devenise o enormă maşină de spălat bani murdari – discutabil cea mai mare, cea mai sigură

bazată pe informația energetică a pacientului aflat în terapie.

În terapiile oferite de medicina energo-informațională, măsurătoarea energetică a pacientului oferă terapeutului posibilitatea de a alege programul adecvat informației energetice a pacientului aflat în terapie și, mai departe, a organului aflat în suferință.

Prin autoreglarea energetică a corpului, blocajele dintre cele două părți ale creierului (dreapta/ stînga) se reglează, corpul nu mai acumulează stresul, iar energia curge nestingherită în organism. Neuro-hormonii se activează, memoria se îmbunătățește, iar procesele fiziologice din organism se produc cu regularitate. Mai mult, terapiile pot activa asimilarea mineralelor de către organism. De multe ori, pacienții care acuză cîrcei sînt îndrumați să înceapă administrarea de magneziu. În domeniul pe care îl practic, de cele mai multe ori nu este nevoie de administrare pe cale bucală, ci de o lecție oferită organismului, pentru a învăța să asimileze mineralele. De asemenea, vitamina D sau ionii negativi pot fi asimilați de receptorii pielii și setați în țesuturile

şi cea mai profitabilă care a fost inventată vreodată”. Oare guvernele occidentale şi agenţiile de spionaj ignorau ceea ce se întîmpla? Nici pe departe. Dovezile sugerează că agenţii precum CIA au fost, înainte de prăbuşirea finală a fostei Uniuni Sovietice, fericite să încurajeze această răpire de ruble şi la fel de fericite să-i folosească pe şantajişti ca partenerii lor în această activitate „patriotică”. Cît priveşte KGB-ul, scriitoarea Claire Sterling sugerează că şefii poliţiei secrete din fosta URSS au fost la fel de bucuroşi să submineze rubla. Motivul? Pentru a stimula inflaţia tot mai crescîndă, pentru a cauza tulburări civile, pentru a forţa guvernul lui Elţîn să adopte o politică socială represivă şi, astfel, să vină în întîmpinarea propriilor scopuri politice... şi poate, să le încălzească lor cuibul. Acesta să fie oare triumful capitalismului?

Răzbunarea agronomului (1)

Cîştigîndu-şi faima ca agronom al Uniunii Sovietice într-o vreme în care milioane de ruşi mureau de foame sub noul regim al colectivelor impus de Stalin, în care geneticienii mendelişti şi biologii neodarwinişti erau declaraţi „duşmani de clasă”, Trofim Denisovici Lisenko (1898-1976) a încercat să supună natura ideologiei marxiste. La fel cum se spunea că natura umană este maleabilă, la fel, afirma el, ar fi posibil de demonstrat că natura plantelor poate fi modificată şi modelată în funcţie de mediul lor, indiferent de construcţia genetică.

Trimis la o întreprindere agricolă îndepărtată, din nordul Munţilor Caucaz, el a încercat din 1923 să producă o bună recoltă de iarnă prin promovarea „acţiunii de împrimăvărare”, un proces ce implica stropirea şi răcirea timpurie a grîului de iarnă pentru a permite plantarea lui în primăvară, obţinînd astfel o producţie mai bogată. Metoda era cunoscută deja: el doar a extins-o, de la aplicarea ei asupra grîului la toate tipurile de recoltă de cereale. De fapt, după cum aveau să descopere în curînd agricultori cărora le explicase procedeul, teoriile lui nu funcţionau. Dar asta nu conta. Ideologic, erau corecte. Transferat în 1929 la Institutul din Odessa, apoi la Institutul de Genetică din Moscova, Trofim a fost atît de înfuriat din cauza criticilor primite din partea academicienilor, conform cărora el nu făcuse nici o „descoperire”, încît a refuzat să-şi mai prezinte articolele şi informaţiile strînse în fața comunităţii ştiinţifice; în schimb, şi-a afirmat ideile în faţa reporterilor de la cele mai renumite ziare. (va urma)

STUART GORDON

circulare ca într-un depozit; astfel, corpul nu ar avea nevoie de altă dozare în afara rezervei proprii. Renumitul om de știință Nicola Tesla spunea, în urmă cu un secol, că ,,gradul de echilibru energetic din organism ne hotărăște sănătatea sau boala”. De ce să nu alegem sănătatea? O diagnosticare energetică atestă sau infirmă prezența blocajelor energetice din organism. În activitatea mea de peste 30 de ani în domeniu, rar, foarte rar am întîlnit persoane lipsite de blocaje energetice. Blocarea energetică a timusului este des întîlnită mai ales la copiii sub 11 ani, la care probabil s-au administrat multe medicamente de sinteză.

Boala reprezintă o întrerupere în sistemul de comunicare energetică, iar sănătatea, o comunicare coerentă și continuă în sistemul de comunicare celulară. Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție diagnosticarea energetică și tratamente lipsite de durere, fără medicamente și un buletin de analize, toate într-un singur centru dotat cu aparate care au la bază fizica cuantică. Atît diagnosticarea cît și terapiile se bazează pe informația energetică a pacientului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Parodii

ORIZONTAL: 1) Om cu judecată; 2) Largi la pungă; 3) Program de curse; 4) Aspirant la coroană – Bun de dres; 5) Element de sprijin (pl.) – Părți comune; 6) Conducători despotici – Însușire proprie; 7) Centru motric! – Montați greșit; 8) Vite pe platou – Steaua litoralului; 9) În larg... la mare! – Serviți la masă; 10) Putere de concentrare.

VERTICAL: 1) Se adună greu; 2) Finalul unei drame! – Tragere la mal; 3) Luat în posesie; 4) Conform regulilor – O fată... ca o floare (pl.); 5) Pus la curent cu disciplina – Ruptă din rai!; 6) Bună seara (pl.) –Infanterist; 7) Spațiu extraterestru; 8) Vara plouă, iarna ninge – Cară... cu spatele!; 9) Atacat decisiv – Cărți cu carul!; 10) Ploaie de săgeți – Degajare în eter.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎNȘIRATE!”

1) E...; 2) ETNICITATE; 3) EE – SARACITE; 4) ERA – N – L – ME; 5) ENOT – CANOE; 6) EI – UM – TALE; 7) ETERIC – NOE; 8) EAR – NUN – GE; 9) ETNOGRAFIE; 10) E...

MÎNDRIA DE A FI

Iconografie

Nichita Stănescu (2)

Îmi aduc aminte că prin anii ’78 - ’79 Viena era marcată de gestul unui poet care, dintr-o mare parte bănească a Premiului „Herder“, cumpărase flori albe şi mov pentru toate femeile Coloniei române. Aşa ceva nu mai cunoscuse aurita capitală a defunctului imperiu de la D’Annunzio, care în primul Război Mondial bombardase oraşul muzicii, dintr-un avion de luptă, cu... scrisori de dragoste.

Cine fusese acest poet al florilor, cine oare acest „valahische prinz“, cine altul decît Nichita al nostru? Ca scriitor, autorul „elegiilor“ şi al „respirărilor“ avea ceea ce ursitoarele de pe la ţară numesc din capul locului „stea în frunte“. Nichita a fost, pare-se, un copil fermecat şi, ca un alchimist ciudat dintr-un Ev Mediu ce va veni peste cîteva milenii, el a preschimbat totul în poezie. Poet mare, spunea un gînditor, nu este acela care imită, acesta n-ar fi un păcat capital, ci acela care nu poate fi imitat. Un asemenea poet a fost Nichita.

în eternitate. Prin ordin de zi, dar mai ales de noapte eternă, se vor trage 21 de salve de crini ai sihăstriei în onoarea acestui Erou înfăşurat în drapel. Îţi vine întradevăr să urli văzînd cum trăiesc lichelele şi ticăloşii, în timp ce o mîndrie a condiţiei umane se ia de piept aşa timpuriu cu cea mai teribilă forţă a păcatelor şi virtuţilor noastre: moartea. Uite ce albastru tragic se bolteşte deasupra, în vreme ce muza elegiilor, aidoma unei stranii Euridice, cîntă: Am pierdut pe Orfeu, ce mă fac eu fără el?!

În poezia română el şi Eminescu au fost singurii care au creat cîte o şcoală poetică, fireşte, cu păienjenişul de rigoare al epigonilor. Pentru unii dintre cititori, Nichita părea inaccesibil, dar nu trebuie să uităm că toţi marii poeţi au fost aşa la început, iar timpul i-a clasicizat şi chiar creaţiile aparent mai puţin izbutite au devenit piese necesare în compoziţia de ansamblu, care nu poate fi decît grandioasă.

Unii se întreabă cum a murit Nichita, cum a fost posibil? Fie-mi îngăduit să mă întreb nu cum a murit, ci cum s-a născut, prin ce minune compensatorie a destinului nostru literar un popor care i-a dat pe Eminescu, Goga, Arghezi, Bacovia şi Blaga şi-a găsit resurse nebănuite pentru a făuri un alt tip de magmă poetică ce ne-a propulsat brusc în cea mai uluitoare modernitate... Nimeni, de la aceşti mari poeţi încoace, nu a revoluţionat limba poetică, aşa cum a făcut-o Nichita Stănescu. Pentru a scrie poezie nu-ţi trebuie talent, îţi trebuie dor – un om care a putut spune aşa ceva înseamnă că avea Mioriţe în loc de ochi.

Acum cîţiva ani, în toiul sărbătorilor de iarnă, am luat drumul spitalului Fundeni, împreună cu Eugen Barbu şi Mihai Bandac, pentru a-l îmbărbăta pe Nichita, suferind, pentru a-l săruta frăţeşte pe obrazul ca un colind de cenuşă. Ca să fiu sincer, eram înnebuniţi, am crezut că îl pierdem. Dar n-a fost aşa, poetul a avut puterea să se mai ridice în picioare, ca brazii împodobiţi, ca leul în iarnă, şi să ne mai bucure casa sufletelor. Acum a plecat însă, ireversibil, pe picioarele lui veşnic bolnave, spre un viitor pavat cu monede antice. Fără a şti că se va naşte vreodată un înger vareg care atît ne va înlăcrima, Tristan Uzară a scris parcă anume pentru Nichita poema care începe, se continuă şi nu se mai termină în veci cu vorbele: Urlu, urlu, urlu, urlu, urlu... Nici nu s-a uscat bine cerneala cu care am scris despre săvîrşirea din viaţă a altor minunaţi prieteni, şi la orizont a apărut înfăşurat în manta-i de purpură byzantină un mucenic îngropat la picioarele lui Mihai Eminescu. A murit ca şi el, în zori de zi, cînd lumea întreagă se deşteaptă la viaţă, a murit după o veghe albă şi încordată ca Biblia.

Marele prinţ se află acum la ospăţul umbrelor, însetat de odihnă ca un cătun sub muntele vrăjit, contemporan dintr-odată cu toţi iluştrii înaintaşi pe care i-a preţuit. Pogorît ca un Christ îndurerat din icoane, iubitul nostru frate s-a ridicat în giulgiu de fum acolo de unde a venit spre a ne vindeca rănile:

2. Iniţiatul Pytagora era convins că sufletele poeţilor treceau, după moarte, în trupurile lebedelor. Şi tot el afirma că melodia de pe urmă a păsării lui Apollo nu era altceva decît un cîntec de bucurie, exprimînd fericirea de a trece în viaţa de dincolo. Aşa s-a născut şi sintagma referitoare la operele din urmă ale artiştilor, iar dacă ne gîndim că poeţii şi lebedele sînt aidoma, jalea e cu atît mai mare. Dacă sufletul prietenului nostru, poetul Nichita Stănescu, s-a prelins într-o lebădă, atunci preţ de cîţiva ani buni îl mai avem printre noi şi îl putem desluşi mlădiindu-se pe lacuri, risipind cu dărnicie armonii şi umbre de zăpadă, scuturînd pagodele înflorite ale cireşilor... Aşa maiestuos trece el printre nodurile şi semnele presărate spre aducere aminte, primind onorul satelor de pescari şi al elfilor din nuferi, sfidînd deşertăciunea lumii cu o şuviţă rebelă de păr înspicat. Am tot amînat să-mi scriu amintirile despre Nichita Stănescu, poate că le-am lăsat înadins să se dospească şi să văd care sînt mai durabile. Între timp a apărut şi un soi ciudat de copilandri care parcă ar dori să-i monopolizeze memoria, dar să-i înţelegem şi pe ei, pentru că a fost idolul lor. Primul semn frumos pe care mi 1-a trimis poetul a fost exact acum 10 ani, pe cînd citeam la cenaclul de dramaturgie al Uniunii o farsă intitulată „Viaţa pe scaun“. Părerile erau împărţite: aprecieri de la Iosif Naghiu, Dina Cocea, Ion Băieşu, critici violente de la Radu F. Alexandru. L-am văzut pe Dorel Dorian dispărînd pentru o jumătate de oră, după care a apărut cu un petic de hîrtie pe care a cerut îngăduinţa să-l citească. Era o poezie de la Nichita, care cina cu un etaj mai jos, o adeziune totală la ideea piesei (povestită de Dorel Dorian) şi la tinereţea mea care trebuia sprijinită. Gestul lui m-a înduioşat şi, ca să fiu sincer, m-a făcut să mă simt foarte mîndru. Ani de zile ne-am adus aminte amîndoi de acel episod, iar Poetul, ca un adevărat luptător, mi-a explicat că nu-i place să vadă tineri încolţiţi şi că, de fapt, este loc pentru toată lumea în literatură. Odată mi-a dedicat chiar un catren, cuceritor prin simplitatea şi marele adevăr pe care îl conţinea: „Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime“. Un al doilea gest surprinzător, care m-a uluit atît prin rapiditatea cu care s-a produs, cît şi datorită gratuităţii sale, a fost o caldă prezentare pe care a făcut-o la radio volumului meu de debut, în 1977, cronică publicată ulterior şi de „Scînteia“. Eu nu îi cerusem nimic, niciodată, dar el s-a simţit dator să mă ajute, pentru că era din cale-afară de generos, cu absolut toţi tinerii cu care soarta făcuse să i se întretaie paşii. Nu m-am priceput vreodată să-i întorc darurile, el avea oricum atîtea daruri de la natură, dar în inima mea: Poetul s-a instaurat treptat, cu îndreptăţirea pe care i-o dădeau harul excepţional şi curăţenia morală nemaivăzută la alţii. Nichita era un patriot, la modul cel mai frumos şi paşnic al cuvîntului. Era în stare să demonstreze, ore în şir, că Bacovia, de pildă, e mai mare poet decît toate celebrităţile unor culturi europene, dar lipsa de circulaţie universală a limbii române l-a împiedicat să obţină laurii meritaţi. Avea un cult pentru Eminescu, în ipostaza căruia s-a complăcut cîndva cu mult umor. Se afla în vizită printrunul din satele nord-estului Moldovei, acolo pe unde bădia Mihai încă nu a murit, fiind o legendă vie precum

M-am pierdut cu troika prin Taiga În iubire fără de sfîrșit

Cu Esenin clopoței de nea

Recital de versuri răzvrătit

Doar iubirea viscolea rotund

Peste cetini timpul nămețea

Visător de zboruri mă pătrund

Cum o face gîndul, fulg de nea

Într-un zbucium patimi năvălesc

Furibundă umblă lacrima

Prin iubiri pufoase tăvălesc

Roșu – sîngerîndă inima

Rătăcesc tăcerile-n zăpezi

Și atîtea ierni mă geruiesc

Crizanteme-n geam somn de livezi

Taina Nașterii sărbătoresc...

LIVIU ZANFIRESCU

mestecenii şi fagii. Un ţăran român, care îl găzduia la prînz, ştia că-i vine în ospeţie cel mai mare poet român, şi cum pentru simplitatea lui acesta nu putea fi decît Eminescu, aşa i s-a adresat şi el, tot timpul, celui care îi călcase pragul. Nichita îmi povestea scena cu multă veselie: „Domnule Eminescu în sus, domnule Eminescu în jos, tot aşa m-a ţinut, dragul de el. Iar eu nu l-am contrazis, Puteam eu să-i stric plăcerea? Ţin minte că umbla desculţ în jurul meu şi că îl chema Pistol. Era un dialog dat în paşte între poetul Eminescu şi ţăranul Pistol!“. Desigur, unii pot spune că Nichita mai şi fabula, tot ce se poate, dar o făcea atît de frumos încît trecea pe nesimţite în teritoriul poeziei, ori asta nu era un păcat, ci un mare cîştig.

Din noianul de amintiri comune, atît de răzleţe din păcate şi deloc fundamentale pentru biografia sa, aş mai alege cîteva. În seara de Crăciun a anului 1981, pare-mi-se, luam masa cu Eugen Barbu pe undeva, prin Piaţa Amzei. La un moment dat, ne pomenim cu Nichita, viscolit din cap pînă în picioare. Venise să mai facă ceva cumpărături pentru casă, de sărbători. A fost o bucurie imensă, pentru toţi trei, şi ţin minte că a insistat foarte mult să petrecem Crăciunul la el, fiindcă stătea aproape şi era păcat „ca să se lepede clipa cea repede“ a unei nopţi atît de frumoase. Am acceptat cu plăcere şi am stat împreună cu mult după miezul nopţii. Poetul era în vervă, ne-a dedicat versuri şi a fost o gazdă fermecătoare. Marea lui plăcere era să-şi exhibe colecţia de monede antice, şi avea, într-adevăr, ce să arate! Atunci mi-am dat seama, de fapt mi-am întărit convingerea, că Nichita era un om de carte şi un pasionat de istorie cum puţini creatori se mai află. Preţ de vreun ceas, ne-a purtat într-o călătorie fantastică, populată de republicani şi imperiali, de macedoneni şi vizigoţi, sesterţii şi staterii însufleţindu-se sub respirarea sa şi strălucind ca flăcările pe comori. Aceasta era lumea sa de taină, exodul său plin de făgăduinţi şi dacă mă gîndesc că Pomul de iarnă scînteia într-un colţ al camerei, ca un minei pe decembrie, că era pace şi belşug şi că Poetul trăia – atunci seara aceea îmi apare ca un colţ de rai pe pămînt şi cred că este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Despre diversiunea rusă și Azovstal

Războiul acesta Ucraina poate fi predat în cărțile de tactică și strategie militară pentru că ne oferă extrem de multe exemple despre cum să derutezi inamicul. Este o extraordinară demonstrație de diversiune aplicată. Mai întîi, rușii au spus foarte clar ce vor să facă: să demilitarizeze și să denazifice Ucraina. Nici un moment nu s-a pus problema ocupării integrale a Ucrainei sau a marilor orașe pentru că rușii au vrut să ne conducă pe toți pe o pistă falsă și au lăsat presa mondială să vorbească despre slaba aramată rusă, despre coloana de camioane care se apropia de Kiev și nu mai ataca odată, dînd impresia că intenționează să ocupe orașele mari. De fapt, oamenii

lui Putin lansaseră o vastă operațiune de diversiune pentru a-i ține ocupați pe occidentali și opinia publică din vestul continentului cu toate nebuniile posibile, doar să nu bage de seamă că ei ocupă estul Ucrainei de care aveau nevoie. În acest fel, în timp ce pifanii armatei ruse se făceau de rîsul lumii jucîndu-și rolul, profesioniștii tocau sistematic regiunile Donțk și Lugansk, coborînd spre marele port și centru comercial de la Mariupol, legînd astfel terestru Crimeea de restul Rusiei și deposedîndu-i pe ucraineni de sute de kilometrii de teritoriu litoral.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Banii și interesul politic

Cele două, banii și interesul politic merg mînă în mînă. Citeam declarațiile de la Davos ale lui Henry Kissinger și ale lui George Sörös și mă gîndeam că oamenii fac parte din două școli diferite, deși diferența este de doar 7 ani între ei. Pentru aceia dintre cititori care nu-i cunosc, dar și pentru ceilalți, am să fac o scurtă recapitulare a trecutului fiecăruia. Henry Kissinger este un evreu care a absolvit Harvard și care, în timpul mandatelor lui Richard Nixon, i-a

servit acestuia în calitate de Consilier pe Probleme de Securitate Națională (1969-1973) și, mai tîrziu, ca Secretar de Stat (echivalentul Ministrului de Externe în Guvernul României) în perioada 1973-1974. Kissinger rămîne la Casa Albă și pe timpul administrației lui Gerald Ford, păstrînd funcția de Secretar de Stat (1974-1977).

(continuare în pag. 22)

mArIUS mArIn

EDITORIAL

Motto: ,,Invazia României de către trupele sovietice ar putea provoca un al treilea război mondial“ (Președintele american Lyndon B. Johnson, către liderul sovietic Aleksei Kosîghin – 31 august 1968)

De cînd lumea și pămîntul, secretizarea faptelor, documentelor, declarațiilor etc. a constituit o preocupare asiduă în orice domeniu, sens în care s-au înființat de-a valma tot soiul de instituții statale care se îndeletnicesc cu așa ceva. Spre exemplu, în România, funcționează numeroase servicii secrete, care sînt așa de secrete, încît totă lumea știe cum se numesc, unde își au sediul, cine le conduce și în ce domeniu taie fiecare frunză la cîini. Avem și zeci, poate chiar sute de arhive, care dețin secrete vechi de 50 sau chiar de 100 de ani, dar nu știu cum se face că mai toate au fost aflate, încă înainte de a se hotărî să fie secretizate, de unde și vorba din popor: ,,Hai să-ți spun un secret, pe care îl știe tot satul!”. Aici mai trebuie făcută o precizare: absolut toate informațiile ținute la secret dețin un pronunțat caracter negativ, și asta pentru că nimeni nu este într-atît de naiv încît să ascundă, spre exemplu, rezultatul unei descoperiri științifice în folosul progresului omenirii sau depășirea unui record mondial într-un anumit domeniu. Gîndiți-vă și la faptul că orice elev va ține secrete, față de părinții săi, doar notele de 3 și 4, iar pe cele de 9 și 10 le va anunța cu goarna. Și, pentru că un astfel de subiect nu poate fi abordat fără probe indubitabile, urmează să vă prezint cîteva fragmente din cartea ,,Ferește-mă, Doamne, de prieteni...!”, scrisă de Larry L. Watts și apărută la Editura Rao, în traducerea, din limba engleză, a Cameliei Diaconescu. Este vorba de o sumedenie de fapte și declarații desecretizate după 50 de ani, pe care autorul cărții le-a selectat și le-a făcut publice. Așadar, citiți și vă cruciți!

1. ,,Românii sînt un popor fără istorie... destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. [...] Dispariția lor de pe fața pămîntului va fi un pas înainte” (Friedrich Engels, ianuarie 1948).

2. ,,Pînă cînd va sosi momentul potrivit pentru atac, vor trebui menținute relații pașnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să-și mențină activitatea o organizație activă” (Amiralul Miklos Horthy, octombrie 1919).

3. ,,Daco-romanii trebuie să dispară de pe acest teritoriu [al Transilvaniei]” (Pesti Hirlap, aprilie 1932).

4. ,,Celor angajați în acțiunile împotriva României trebuie să li se asigure deplina imunitate” (Din Planul adoptat de guvernul maghiar, decembrie 1941).

5. ,,Soluția rămîne separarea Transilvaniei. [...] Dependența României față de noi va fi și mai mare dacă Transilvania rămîne un stat de sine stătător, iar viitorul acestuia va depinde de noi” (Comisia Litvinov, 1944).

6. ,,Asta nu înseamnă că Transilvania e dată definitiv României” (Stalin către tovarșul M. Rákosi, martie 1945).

7. ,,Ungaria și-a prezentat pretențiile teritoriale față de România. [...] Satisfacerea unor pretenții maghiare modeste și minimale va servi și interesul democrației românești” (Mátyás Rákosi, august 1945).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ce este Europa? (I)

Doamnelor și domnilor,

Se împlinesc 10 ani de la intrarea țării noastre în Consiliul Europei. Aceea a fost o performanță remarcabilă a clasei noastre politice în formare care, în numai trei ani trecuți de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, a reușit să se mobilezeze exemplar și să dea direcția de mers corectă. Iar această direcție este lumea civilizată, cu valorile sale de cultură, democrație, toleranță, creștinism. Astăzi, după două milenii de zbucium și sacrificii, putem spune că destinul Poporului Român a fost tragic – cine știe, poate că doliul pe care l-am tot purtat se datorează faptului că fluviul nostru tutelar, Dunărea, izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră! A venit momentul crucial să ne îmblînzim destinul istoric. Locul nostru a fost, întotdeauna, în Europa. Aș putea chiar să spun că România se află în Europa încă înainte de nașterea Europei! E bine de știut, atunci cînd auzim că undeva, în lumea largă, s-a oficiat un Te Deum, că acest text sacru îi aparține unui strămoș al românilor, Niceta Remesianul. Odată ajuns aici, dați-mi voie să vă invit să ne rugăm, cu toții, pentru sănătatea și viața

ETICHETA

Papei Ioan Paul al II-lea, fără jertfa căruia n-ar fi avut loc schimbările fundamentale din lumea contemporană. Un strămoș al românilor este și Dionisie Exiguul, adică „cel mic”, care, în jurul anului 550, pe baza unor observații astronomice riguroase, stabilește calendarul Erei Creștine. Dacă lumea civilizată își jalonează existența în funcție de data nașterii lui Isus Christos, conform căreia, de pildă, acum sîntem în anul 2003, asta se datorează unui român. Generație după generație, secol după secol, românii au făcut dovada frumuseții și geniului lor. În brațele boierului Mavrocordat moare la Missolonghi, în 1824, Lordul Byron – cei doi erau buni prieteni, iar acest Mavrocordat este unul dintre strămoșii scriitoarei Martha Bibescu. O altă scriitoare româncă de succes, Elena Văcărescu, are onoarea de a fi primită de Victor Hugo, care, în amurgul vieții, îi spune: „România? Da, îmi imaginez foarte bine: un steag care are la mijloc Roma și în jur numai raze!”. Aș vrea să-l evoc aici și pe Regele Carol I, care era nepot direct al Marii Ducese Ștefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte. Civilizația modernă a lumii nu poate fi concepută fără invențiile sau descoperirile unor români: stiloul e brevetat, la Paris, de românul Petrache Poenaru, aviația cu reacție e inventată de Henri Coandă, insulina e descoperită de Nicolae Paulescu. Dar

Banii și interesul politic

(urmare din pag. 21)

Lucrînd pentru Nixon în plin Război Rece, Kissinger propune și promovează politica de ,,destindere” cu Uniunea Sovietică; de asemenea, negociază tratatele de limitare a înarmării strategice (SALT I) și cel al rachetelor anti-balistice.

În iulie și octombrie 1971, Kissinger face două vizite secrete în China, purtînd discuții cu Premierul

Ciu Enlai și pregătește întîlnirea istorică din 1972 între China și Statele Unite ale Americii, întîlnire ce marchează o incredibilă, pentru acea perioadă, ,,normalizare” a relațiilor celor două state. Conținutul discuțiilor sale cu Ciu Enlai a rămas secret pînă la declasificarea lor recentă, documentele arătînd că punctul focal al discuțiilor a fost Taiwan-ul. În anul 1973, Kissinger primește Premiul

Nobel pentru Pace, împreună cu vietnamezul Lê Ðức Thọ, pentru contribuția lor decisivă la stabilirea unui acord de pace între cele două țări. Lê Ðức Thọ refuză premiul, argumentînd lipsa unei păci efective în Vietnam la acea dată, în ciuda acordurilor diplomatice. Încheierea conflictului din Vietnam a fost una dintre promisiunile cheie ale campaniei Președintelui Nixon din 1968. Americii i s-a promis o rezolvare rapidă a războiului și o întoarcere acasă a efectivelor sale militare, dar anii următori au marcat o escaladare a conflictului, intensele campanii de bombardamente fiind supervizate chiar de Kissinger, ceea ce a alimentat nemulțumirea multora și înmulțirea criticilor dure la adresa acceptării Premiului Nobel pentru Pace. În 1973, Kissinger a negociat sfîrșitul Războiului de Yom Kippur, început prin invazia peninsulei Sinai de către Egipt și a platoului Golan de către Siria. La 11 septembrie 1973, CIA orchestrează, în secret, debarcarea președintelui ales al Republicii Chile, Salvador Allende, și îl susține pe Augusto Pinochet ca înlocuitor al acestuia, fapt ce a generat suspiciunea implicării directe a lui Kissinger în operațiune, lucru negat de către acesta, afirmînd, constant, schimbarea poziției sale cu puțin timp înainte de lovitura de stat. De cealaltă parte, George Sörös e tot evreu, dar unul nepracticant, fiindcă religia lui sînt banii cu care a lucrat de tînăr, acesta începîndu-și cariera în afaceri avînd diverse locuri de muncă la bănci comerciale din Regatul Unit și apoi în Statele Unite, înainte de a înființa primul său fond speculativ Double Eagle, în 1969. Profiturile din primul său fond au furnizat banii de început pentru a începe Sörös Fund Management, al doilea său fond speculativ, în 1970. Cu alte cuvinte, un speculant. Pînă la alegerile prezidențiale din 2004, Sörös nu s-a implicat în politica americană, după acest an făcînd donații de peste 200.000.000 de dolari către diverse organizații politice americane, cît și pentru

susținerea președintelui Obama sau a diverșilor candidați la conducerea marilor barouri americane.

Așadar, două moduri diferite de evoluție dar și de gîndire a doi oameni ce fac parte din generații apropiate, fiindcă-i despart doar 7 ani de viață, Kissinger fiind „bătrînul”. Aceste două persoane, dintre care doar Kissinger e o personalitate, s-au contrat de la distanță prin discursurile avute la Forumul Economic de la Davos, unde s-au pus iarăși la cale detaliile ce vor marca viitorul an al Europei. Astfel, cuvîntînd primul, Henry Kissinger a spus cîteva vorbe și despre situația din Ucraina concluzionînd că în maximum două luni ar trebui semnată o pace, chiar dacă asta ar însemna ca Ucraina să cedeze Rusiei teritorii. A exprimat idei ale multor oameni simpli, dar și ale unor membri ai Partidului Republican din SUA, care nu este exclus să îl fi expus tocmai ca să spună lumii ceea ce ei nu ar fi putut rosti nicodată.

Replica lui George Sörös nu s-a lăsat așteptată. Finanțatorul miliardar și speculant a declarat marțea trecută că invazia Ucrainei de către Rusia ar fi putut fi începutul celui de-al III-lea Război Mondial, așa că cea mai bună modalitate de a păstra civilizația liberă ar fi ca Occidentul să învingă forțele președintelui Vladimir Putin. Sörös a prezentat războiul din Ucraina ca parte a unei lupte mai ample dintre societățile deschise și societățile închise, cum ar fi China și Rusia. Dacă el are senzația că UE și SUA sînt două societăți deschise înseamnă că ne crede proști; cînd spun asta mă refer la ceea ce scriam în articolul meu din „Tribunul”, intitulat „Nu e prost cine cere e prost cine dă”: „Nici o diferență între un regim totalitar și ce fac ei. Dacă într-un regim totalitar erai legat cu un lanț de 2 metri, iar mîncarea era la 3 metri, aici lanțul s-a lungit la 4 metri și e îmbrăcat în pluș colorat ca să nu te zgîrie, iar mîncarea e la 5 metri. Vedeți? E mult mai bine așa”. Păi, domnu` Sörös, matale vorbești despre o societate deschisă ca un ipocrit. Individul a continuat: „Cea mai bună și poate singura modalitate de a ne păstra civilizația este să-l învingem pe Putin cît mai curînd posibil. Aceasta este concluzia”. Nu, domnule Sörös, ca să ne păstrăm civilizația occidentală ar trebui ca tu și toți cei care-ți seamănă, școliți chiar la cursurile Formului Economic Davos, care acum conduc țări și importante instituții pe care le-ați golit de conținut, să vă duceți cu șut, cît mai departe! Ipocrizia individului merge mai departe: „Tehnologia digitală, în special inteligența artificială, a ajutat China să colecteze date personale pentru supravegherea și controlul cetățenilor săi mai agresiv decît oricînd”. Pe bune? Deci atunci cînd chinezii fac asta e rău, dar cînd Schwab propune aceleași lucruri pentru Europa și întreaga lume în cartea sa,

și o serie de științe noi sînt rodul geniului românesc: sonicitatea e creată de Gogu Constantinescu, prieten și colaborator, în Londra anului 1913, al marelui Edison, biospeologia e opera lui Emil Racoviță, cibernetica e făurită de Ștefan Odobleja. Și exemplele pot continua. România a fost și va rămîne mare prin cultură și știință. A fost o vreme cînd românii cucereau lumea. Printre ei se numără și o serie de artiști extraordinari, cum au fost sculptorul Constantin Brâncuși, compozitorul George Enescu, interpreta de operă Haricleea Darclée, pentru care a compus, special, Giaccomo Puccini, apoi se cuvine să-i omagiem pe istoricul Nicolae Iorga –cel care vorbea nu mai puțin de 18 limbi – pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și, din generația mai nouă, pe medicul George Emil Palade – întîiul laureat român al Premiului Nobel, și pe Maica Tereza, laureată a Premiului Nobel pentru Pace, aromâncă de-a noastră, din Albania, pe numele real Boiangiu. Ei, bine, această femeie sfîntă a exclamat odată, în fața surorilor sale de ordin religios: „Acum, hai să facem ceva frumos pentru Dumnezeu!”.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului României, 7 octombrie 2003)

,,Marea Resetare”, e corect? Cum vedem, Sörös, coleg de Partid Democrat cu președintele Biden, are același discurs cu acesta, amenințînd China și vorbind despre înfrîngerea lui Putin, dorindu-și ca sistemul economicomilitar american să prospere și el să mai facă niște bani.

Tot la Davos, ministrul german al Economiei, Robert Habeck, a declarat că vrea să determine țările producătoare de țiței și gaz să sporească producția, provocînd astfel reducerea prețurilor și lovind în Rusia. Aș vrea să văd cum va reuși să determine producătorii care acum fac profituri mari să și le diminueze, pentru a scădea prețul în piață și a slăbi Rusia. Mă îndoiesc că sus-numiților producători le pasă prea mult de Ucraina sau de Putin, pe ei interesîndu-i doar banii. De aceea, pînă să lovească în profitul Rusiei lovesc în cel propriu; prin urmare, nu cred că vor micșora nimic.

În susținerea părerii mele vine un articol de pe siteul g4media.ro, bazat pe un sondaj făcut de Associated Press-NORC Center for Public Affairs Research, din care reiese faptul că „51% dintre adulții americani spun acum că prioritatea numărul 1 ar trebui să fie limitarea daunelor aduse economiei Statelor Unite, în timp ce un număr mult mai mic, respectiv 45%, susțin că importantă este sancționarea cît mai eficientă a Rusiei”. Asta arată că lumea s-a cam săturat de efectele sancțiunilor impuse Rusiei. Pînă acum, am văzut că banii și interesul politic merg mînă în mînă, diferență făcînd doar taberele care se joacă cu ele – în cazul de față cea progresistă, reprezentată de Sörös, și cea conservatoare a lui Kissinger, care doresc rezolvarea conflictului din Ucraina, doar că nu în același mod. Bomboana pe coliva civilizației noastre condusă de niște corigenți este părerea unui jurnalist de la Deutsche Welle, care crede că fondurile Rusiei din străinătate, momentan înghețate ca parte a sancțiunilor impuse Rusiei (înghețarea fondurilor aparținînd persoanelor fizice, nu statului rus, fiind o încălcare a normelor internaționale) ar trebui să fie folosite pentru reconstrucția Ucrainei, chiar dacă, admite jurnalisul Miodrag Soric, „în mod normal, dreptul internațional protejează acești bani, deoarece au aparținut inițial Rusiei. Însă Putin nu mai poate invoca dreptul internațional pe care de prea multe ori l-a călcat în picioare. Întreaga lume este martoră la crimele de război comise de armata rusă zi de zi”. Dacă un jurnalist de la o publicație atît de prestigioasă ca DW, apărătoare a democrației și libertăților, vine și ne spune ca Pristanda: „curat violare de domițiliu, da’ umflați-l” (adică încălcăm dreptul internațional cu bună știință, că așa a făcut și Putin, coborîndu-ne la nivelul lui și făcîndu-ne asemenea lui) eu nu mai am de zis decît că, da, banii și interesul politic merg mînă în mînă. Chiar și în mass-media.

Despre diversiunea rusă și Azovstal

(urmare din pag. 21)

În Mariupol ținta era denazificarea Ucrainei, adică batalionul Azov, pe care rușii îl considerau responsabil de uciderea multor conaționali din Donbass și Lugansk. Vorbind despre crimele de război ale acestor luptători ucraineni, îmi e clar de ce sancțiunile economice dictate de occidentali contra Rusiei au avut același efect pe care l-au avut bombardamentele germane asupra Dresdei în cel de-al II-ea Război Mondial: zero! De ce s-a întîmplat așa? Pentru că amatorii care conduc țările astea democrate nu cunosc nimic despre ruși și despre psihologia lor sau a celorlalte popoare. Ei îi judecă pe toți după cetățeanul occidental căruia, dacă îi iei de la nas păpica și confortul, iese în stradă să te maltrateze. Dacă și-ar fi ascultat consilierii specializați ar fi aflat că rușii văd Crimeea cam cum vedem noi Basarabia, iar orgoliul de cetățean al unei țări puternice cum e Rusia l-a determinat pe rusul de rînd să se revolte, auzind și aflînd că semeni de-ai lui din Ucraina sînt uciși de cei din batalionul Azov. De aceea, cînd Putin a declanșat operațiunea specială, națiunea l-a susținut, iar interzicerea sportivilor ruși în competițiile internaționale și confiscarea ilegală a proprietăților rusești din lume a întărit acest sentiument al rușilor că ceea ce fac în Ucraina este bine, creînd probabil o mișcare de genul „Singuri împotriva tuturor!”.

Ei bine, înțelegînd manevrele rușilor de păcălire a opiniei publice, lăsîndu-i pe ucraineni să fabrice eroi care să impresioneze opinia publică mondială și să determine introducerea de armament sofisticat la ei în țară, s-a ajuns la momentul Azovstal. Astfel, după două luni de război, soldații celebrului batalion Azov

Istoria ,,secretă”

(urmare din pag. 21)

8. ,,Elementele noastre de încredere trebuie să se infiltreze în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilă” (Guvernul maghiar, Ordinul nr. 2683/08.09.1946).

9. ,,Fără Transilvania nu există nici o Ungarie, pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Poetul maghiar Ady Endre, care a scris asta în cartea sa, ,,Colecție de articole și texte – 1954”, distribuită și în România într-un tiraj de 2000 de exemplare).

10. ,,O parte a Transilvaniei trebuie redată Ungariei” (Mátyás Rákosi, septembrie 1954).

11. ,,Acordați autonomie Transilvaniei!” (János Kádár către Aurel Mălnășan și Walter Roman, 2 noiembrie 1956).

12. ,,În România, chiar și printre oficialii Partidului Comunist, se dezvoltă o atitudine nesănătoasă, naționalistă și antisovietică, care trebuie retezată de la rădăcină [...] Mamaliznikii (termen depreciativ folosit de ruși la adresa românilor din Moldova și Ucraina –n.s.) nu sînt o națiune, ci o curvă” (Nikita Hrușciov, septembrie 1960).

13. ,,Noi am pus problema ca rușii să nu aibă rețele de agenți în nici o țară socialistă, iar acest lucru l-a determinat pe Hrușciov să ne numească «nemernici»” (Gheorghe Gheorghiu-Dej, august 1963).

14. ,,Dacă românii vor fi atît de nechibzuiți încît vor încerca să părăsească Tratatul de la Varșovia, atunci soldații noștri vor avea ultimul cuvînt” (Nikita Hrușciov, august 1964).

15. ,,Transilvania a fost întotdeauna maghiară. Limba și cultura maghiară sînt predominante acolo” (Nikita Hrușciov, 1964).

16. ,,În toamna anului 1963, Kremlinul a pus la cale diverse atentate, în special împotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia” (Raport secret privind atentatul împotriva lui Gheorghiu-Dej).

17. ,,În anul 1959, liderii români au zburat cu o aeronavă cu echipaj rusesc pentru o întîlnire la Moscova. Avionul s-a prăbușit la aterizare în Moscova, omorîndu-l pe Gheorghe Preoteasa și rănindu-l pe

s-au retras în subsolurile combinatului pentru a se apăra împotriva rușilor, luînd cu ei și populația civilă pe post de scuturi umane. Ei bine legenda asta a eroilor din Azovstal a ținut preocupată lumea cîteva săptămîni bune fără replică, deodată, s-au predat în mod inexplicabil. Cui anume? Rușilor. Mărturisesc că schema asta m-a lăsat gură cască din două motive: 1. Nu mă așteptam să cedeze și să se predea; 2. Nu mă așteptam să se predea rușilor. Adică, după atîtea săptămîni în care s-a spus că „garda moare, dar nu se predă”, fiind glorificați ca eroi, vii tu, Zelenski și ne spui că ai nevoie de eroi în viață fiindcă tu ții la viețile oamenilor tăi? În primul rînd, „erou”, în sensul militar al cuvîntului, înseamnă „ostaș căzut pe cîmpul de luptă”, adică mort în bătălie, ceea ce duce la concluzia că nu există eroi vii, ci doar morți. Prin urmare, ,,eroii” de la Azovstal nu mai sînt eroi, ci niște militari curajoși pe care comandantul lor, Volodimir Zelenski, i-a predat inamicului. De ce a făcut asta? Mărturisesc că nu-mi vine nici o idee inteligentă în minte, dar îl citez pe Ion Cristoiu, care spunea că o eventuală salvare a militarilor din Mariupol ar fi depășit celebritatea președintelui Ucrainei, nelăsîndu-i acestuia posibilitatea de a avea apariții televizate la toate marile evenimente de pe Planetă, știrbindu-i imaginea de șef. Tot jurnalistul Ion Cristoiu a mai avansat o teorie susținută și de articole din presa occidentală, care vorbeau despre prezența la Azovstal a unor ofițeri ai armatei britanice pe care, dacă rușii i-ar fi prins, ar fi dat o lovitură de imagine Angliei și un motiv pentru Putin să se îndrepte într-un fel sau altul spre NATO. Contactele dintre șeful armatei britanice și președintele rus înainte de predarea din Azovstal pot fi o dovadă în sensul negocierilor

Nicolae Ceaușescu. Dej trebuia să fie la bord, dar a decis în ultimul moment să renunțe la călătorie. Mai mult, în anul 1962, tot un avion sovietic a transportat spre Indonezia conducerea Partidului Comunist Român. Kremlinul a modificat traseul, alegînd o rută peste Himalaya, fără a solicita aprobare de survolare a spațiului aerian din China, motiv pentru care mai multe avioane de vînătoare chinezești au amenințat că doboară aeronava sovietică. După ce și-a revenit din șoc, Gheorghiu-Dej a declarat: «Hrușciov avea nevoie de cadavrul meu»”.

18. ,,Armatele țărilor socialiste din Europa sînt subordonate Moscovei, dar intenționăm să schimbăm această stare de lucruri” (Ceaușescu către Deng Xiaoping, iulie 1965).

19. ,,Românii intenționează să rupă orice legătură cu țările din Tratatul de la Varșovia” (Leonid Brejnev, iulie 1967).

20. ,,Sîntem obligați să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum și în România. După aceea, vom face ordine și în Iugoslavia” (Tudor Jirkov, martie 1968).

21. ,,România ori respectă linia, ori suportă consecințele” (Generalul Wojciech Jaruzelski, august 1968).

22. ,,Peste 100 de ofițeri sovietici îmbrăcați în haine civile au sosit sub acoperirea de turiști, urmînd să preia controlul asupra aeroportului din Praga. În noaptea de 20 spre 21 august, și-au schimbat hainele civile cu uniformele militare și și-au dus la îndeplinire misiunea” (Raport informativ românesc, septembrie 1968).

23. ,,Săptămîna trecută au fost pregătite ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze și mghiare. Invazia (nu exercițiu – n.s.) este programată pe 22 noiembrie 1968, ora 4.00“ (Notă provenită de la spionajul militar olandez, noiembrie 1968).

25. ,,Nu este exclus ca rușii să facă pregătiri pentru acțiuni militare fulger împotriva României” (Ministrul de Externe britanic, Michael Stewart, telegramă către București, 22 noiembrie 1968).

25. ,,Rușii au planuri mari, nu numai împotriva Cehoslovaciei, ci și împotriva voastră și a Iugoslaviei, dar rețineți că noi îi ajutăm pe cei care luptă împotriva invaziilor” (Mao Tzedun către Nicolae Ceaușescu, 3 iunie 1971).

purtate pentru ca ofițerii britanici să plece „nevăzuți și neauziți” în schimbul restului batalionului Azov, pe care acum rușii se pregătesc să-l judece ca la carte.

Vom vedea ce se va mai întîmpla în acest sens. Cert este că rușii au cîștigat 20% din teritoriul ucrainean printr-o operațiune militară desfășurată în inima Europei pe timp de pace, adică nu de război generalizat. Mă îndoiesc că cineva le va da ucrainenilor teritoriul înapoi atîta timp cît Henry Kissinger, în vîrstă de 98 de ani, a cerut la Davos cu o luciditate deosebită, Statelor Unite și Occidentului să nu caute o înfrîngere jenantă pentru Rusia în Ucraina, avertizînd că aceasta ar putea înrăutăți stabilitatea pe termen lung a Europei. După ce a spus că țările occidentale ar trebui să-și amintească importanța Rusiei pentru Europa și să nu se lase cuprinse „în starea de spirit a momentului”, Kissinger a spus că trebuie făcute eforturi ca Occidentul să forțeze Ucraina să accepte negocieri. „Negocierile trebuie să înceapă în următoarele două luni înainte de a crea revolte și tensiuni care nu vor fi depășite cu ușurință. În mod ideal, linia de separare ar trebui să fie o revenire la status quo ante”, a mai spus Kissinger, potrivit Daily Telegraph. „Desfășurarea războiului dincolo de acest punct nu ar fi legată de libertatea Ucrainei, ci de un nou război împotriva Rusiei”. Fostul secretar de stat al președinților Richard M. Nixon și Gerald Ford a încheiat spunînd: „Sper că ucrainenii vor egala eroismul de care au dat dovadă cu înțelepciune”. Asta sper și eu: o încetare a conflictului și, pe viitor, ochii larg deschiși ai Occidentului asupra Rusiei, maestră în diversiuni și operațiuni speciale, care și-a dat seama cu ce politicieni slabi are de-a face și a acționat în consecință. Problema e că felul ei de a acționa lear putea da idei chinezilor în privința Taiwan-ului și atunci să vezi bucurie!

26. ,,Avem o singură variantă: să luptăm pentru independența țării, în orice condiții” (Nicolae Ceaușescu către Tito, noiembrie 1971).

27. ,,În numele omenirii, vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele vor fi imposibil de prevăzut” (Dean Rusk, secretar de stat american către conducerea sovietică, 30 august 1968).

28. ,,Invazia României de către trupele sovietice ar putea provoca un al treilea război mondial” (Scrisoarea președintelui american, Johnson, adresată șefului statului sovietic, Aleksei Kosînghin, 31 august 1968).

30. ,,Pentru invazia României din 22 noiembrie 1968, ora 4.00, la granița nord-estică a României se flau 150.000 de soldați sovietici, unguri și polonezi” (Raport al Serviciului de Informații NATO, 19 noiembrie 1968).

31. ,,Ceaușescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră” (Leonid Brejnev, august 1971).

32. ,,Ceaușescu se distanțează complet de linia stabilită de noi” (Gustáv Husák, august 1971).

33. ,,Ceaușescu ne-a abandonat întotdeauna în momente critice” (János Kádár, august 1971).

34. ,,Ceaușescu este un trădător” (Ofițer OSS către un ofițer KGB, aprilie 1972).

35. ,,România a devenit de neînțeles și trebuie luate măsuri. Armata sovietică este pregătită și operațiunea ar trebui cît mai rapid aplicată” (Mareșalul A. Greciko, noiembrie 1973).

36. ,,Republica Socialistă România emite propuneri, care sînt în acord cu intențiile statelor NATO” (Mátyás Szürös, Departamentul Internațional maghiar, aprilie 1974).

37. ,,Beijingul și Washingtonul se folosesc de Ceaușescu pentru a amplifica atitudinea antisovietică. În esență, Ceaușescu este un trădător. Dracu’ știe ce mai e în stare să facă!” (Leonid Brejnev către Erich Honecker, iulie 1978).

38. ,,De la oficialitățile române se scurg informații către Vest” (Mareșalul Victor Kulikov, octombrie 1978).

Sper că ceea ce am selectat aici din cele circa 500 de informații, vă vor ajuta să vă formați o imagine obiectivă a acelor vremuri. Oricum, celor care vor să aprofundeze subiectul, le recomand cartea menționată la început, dacă nu cumva Serviciile Secrete au retras-o de pe piață și au secretizat-o pentru încă 50 de ani de acum înainte.

po L i T ică G eopo L i T ică

Pierderi colaterale – sancțiunile împotriva Rusiei

și amenințările la adresa mediului (I)

În următoarele decenii, omenirea va trebui să se confrunte cu o catastrofă globală, întrucît consecințele schimbărilor climatice vor duce la dezastre naturale devastatoare. Oportunitățile de ameliorare se estompează rapid: probabilitatea de a menține creșterea temperaturii medii globale în limitele necesare de 1,5 grade este estimată la 1%. În acest context, sancțiunile împotriva Rusiei din cauza războiului din Ucraina au pus capăt realizărilor mondiale în materie de mediu și le-au retrogradat cu zeci de ani. Restricțiile occidentale perturbă tranziția energetică globală și pun omenirea în pericol. Este necesară căutarea unei soluții cît mai repede posibil. Consecințele globale ale sancțiunilor Occidentului colectiv se regăsesc în proiectul Shock Wave.

Eșecul verde

Clima de pe planetă se schimbă rapid și constant, astfel că temperatura medie anuală crește cu cel mai rapid ritm din ultimii 200 de mii de ani. Vina o poartă, desigur, activitatea umană și progresul tehnologic. „Omenirea poartă un război nemilos, autodistructiv, împotriva naturii. Biodiversitatea este în scădere, concentrațiile de gaze cu efect de seră sînt în creștere, iar poluarea antropică nu cruță nici cele mai îndepărtate insule și nici cele mai înalte vîrfuri muntoase”, spune secretarul general al ONU António Guterres. Panelul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) subliniază că omenirea nu are timp să se adapteze la noua realitate.

este puțin probabil ca acestea să poată face acest lucru fără consecințe tangibile. Rusia este unul dintre furnizorii cheie ai planetei. În 2021, UE a importat din Rusia aproximativ 40% din gazele naturale, peste 25% din rezervele de petrol și aproximativ 50% cărbune. ,,Este foarte dificil să înlocuiești Rusia pe piețele mondiale. Alte țări nu au aproape nici o capacitate liberă pentru producția de petrol și gaze naturale, ca să nu mai vorbim de dificultățile legate de logistică. Și din același motiv, chiar și cu cărbune, situația va fi probabil dificilă”, declară Serghei Kondratiev, șef adjunct al Departamentului Economic al Institutului de Energie şi Finanţe. Potrivit acestuia, în condițiile actuale va deveni și mai dificil pentru țări să cadă de acord asupra tranziției la sursele regenerabile de energie (SRE). „Dezvoltarea energiei regenerabile necesită o cantitate mare de metale, în primul rînd cupru și nichel. Rusia este furnizorul lor principal, iar prețurile cresc vertiginos și aici”, explică expertul. În plus, acordurile internaționale privind decarbonizarea, cum ar fi limitarea construcției de centrale electrice pe cărbune, ar putea fi atacate din cauza sancțiunilor. Acordurile pot fi înghețate din cauza crizei economice viitoare, sugerează Kondratiev.

Acordurile internaționale privind decarbonizarea pot fi atacate din cauza sancțiunilor

Chiar dacă Europa accelerează eliminarea treptată a combustibililor fosili, emisiile de gaze cu efect de seră din alte părți ale lumii ar putea, dimpotrivă, să crească, se teme Nikos Tzaphos de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale de la Washington. Asia de Sud-Est, în special, ar putea reveni la cărbune dacă Europa va capta în mod eficient piața internațională de gaze naturale lichefiate, a spus Zafos. Și apoi există Rusia, care a reprezentat aproape cinci procente din emisiile globale de CO2 în 2020 și este puțin probabil să avanseze în decarbonizare, izolat de restul lumii. Scopul decarbonizării globale poate fi atins doar dacă țările lucrează împreună. Și Rusia, ca unul dintre cei mai mari producători de combustibili fosili din lume, este vitală pentru eforturile internaționale de eliminare a emisiilor de gaze cu efect de seră.

La amenințările deja existente la adresa viitorului Pămîntului, s-a adăugat o alta, care are legătură cu geopolitica. Conflictul din Ucraina și războiul de sancțiuni care a urmat exacerbează criza climatică și, în viitor, ar putea împinge complet problemele salvării planetei în plan secund. Sancțiunile impuse Rusiei și un eventual embargo asupra resurselor energetice rusești vor avea inevitabil impact asupra mediului. Secretarul general al ONU este, de asemenea, conștient de situația aceasta. António Guterres este sigur că refuzul combustibilului rusesc este o nebunie. Acest lucru este foarte periculos și ar putea submina acordul climatic de la Paris, care este conceput pentru a menține creșterea medie a temperaturii globale sub 2 grade Celsius în acest secol și, de preferință, sub 1,5 grade. Guterres a reamintit că, pentru a atinge acest obiectiv, emisiile de carbon trebuie reduse la jumătate pînă la sfîrșitul deceniului. Totuși, dacă se va menține actuala politică de mediu, emisiile, dimpotrivă, vor crește cu cel puțin 14%. ,,Țările pot fi atît de preocupate de deficitul de combustibili fosili încît își neglijează sau își limitează politica de reducere a utilizării acestora. Aceasta este o nebunie”, consideră oficialul. „Dependența de combustibili fosili este o distrugere asigurată reciproc”, a subliniat el și a cerut celor mai mari economii dezvoltate și în curs de dezvoltare din lume să reducă în mod semnificativ emisiile, inclusiv prin încetarea rapidă a dependenței de cărbune, cel mai poluant combustibil fosil, și trăgînd la răspundere companiile private. Pe de altă parte, în ciuda dorinței țărilor occidentale de a abandona rapid combustibilul rusesc,

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Pe fondul potențialei retrageri a energiei rusești, marii directori din domeniul petrolier din SUA și lobbyiștii lor s-au grăbit să propună creșterea producției de petrol și gaze, ridicarea plafoanelor de producție, reglementările relaxate sau eliminarea totală a politicilor de reducere a emisiilor de carbon. În același timp, președintele Joe Biden a promis că Statele Unite vor deveni o țară complet neutră din punct de vedere al carbonului pînă în 2050. În plus, cele 29 de țări ale Agenției Internaționale pentru Energie (IEA) sînt gata să elibereze 120 de milioane de barili de petrol din rezervele lor strategice: aceasta ar putea fi cea mai mare intervenție petrolieră din istorie. O astfel de interferență ar putea duce la un dezechilibru pe piața globală, iar creșterea producției riscă să anuleze toate eforturile de a atinge neutralitatea carbonului. Creșterea ponderii combustibililor fosili ar putea fi o greșeală tragică care va anula toate încercările anterioare de a evita criza climatică. Acum este necesar să se închidă rapid puțurile și minele și să nu se mărească capacitatea. Dar nu va fi ușor: UE a impus deja un embargo asupra cărbunelui rusesc, interdicția urmînd să intre în vigoare la sfîrșitul verii.

Acum, avioanele, tancurile, vehiculele blindate de transport de trupe și vehiculele de aprovizionare ard tone de combustibil, ale căror urme sînt emise în atmosferă. La poluare se adaugă emisiile de la incendii. Țările vecine sînt mai predispuse să trimită avioane să patruleze granițele, ceea ce înseamnă arderea combustibilului pentru avioane. „Combustibilul pentru avioane este de departe cel mai nociv din punct de vedere al emisiilor”, explică politologul de la Universitatea din Durham (Anglia), Oliver Belcher. Cantitatea de combustibil ars este extrem de mare, dar este imposibil de estimat cu exactitate cît dioxid de carbon a intrat în atmosferă de la sfîrșitul lunii februarie, deoarece nimeni nu are o imagine completă a ceea ce se întîmplă. Experții vor putea înțelege amploarea abia după încheierea conflictului. Pînă acum, se pot baza doar pe date indirecte: UE a încercat să calculeze amprenta de carbon a sectorului militar al blocului. Numai în 2019, „poluarea cauzată de război” din UE a fost comparabilă cu emisiile anuale de la 14 milioane de mașini. Emisiile de substanțe nocive provin nu numai de la echipamentele militare, ci și de la arderea blocurilor de apartamente, a conductelor de gaz sparte, a depozitelor de combustibil și muniție, precum și de la generatoarele diesel pe care oamenii le folosesc în timpul întreruperilor de curent. Cînd ostilitățile se vor termina, infrastructura va trebui reconstruită, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de mult ciment și beton. Producția acestor materiale eliberează o cantitate imensă de substanțe nocive în atmosferă; această industrie reprezintă pînă la 8% din emisiile de dioxid de carbon din lume.

(va urma) N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.