România Mare, nr. 1643

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Terorismul internațional e mai mult decît un flagel – e o fabrică de văduve și de orfani.

CornELIU VADIm TUDor

L’État c’est moi

Pe vremea cînd eram jurist, unii dintre patronii în companiile cărora lucram îmi sugerau să fac lucruri cu care nu eram de acord, iar cînd refuzam pe motiv că legea nu-mi permitea să fac ceea ce îmi solicitau, răspunsul primit era: „Lasă, mă legea, în firma asta legea sînt eu”. Acești patroni erau niște mici Ludovici și, la fel ca ei, sînt foarte mulți pe lumea asta. Dorința unor oameni de a avea putere asupra altora, de înălțare pe un piedestal înalt, la picioarele căruia să se afle, ovaționînd, masele pe care ei să le dirijeze după bunul plac, este atît de mare încît nu se mai ține cont de nimic, trecîndu-se peste lege și peste orice fel de regulă.

Poate vă amintiți că, pe lîngă sancțiunile aplicate Federației Ruse, au fost aplicate și sancțiuni care vizau persoane fizice considerate a fi apropiate ale președintelui rus Vladimir Putin. Prin aceste măsuri le-au fost blocați banii din conturi, interzise călătoriile în anumite state, iar sportivilor ruși le-a

fost interzisă participarea la anumite competiții. Din cauza rusofobiei declanșate de articolele publicate de presa internațională, aceste sancțiuni s-au extins și au vizat, pe cale de consecință, artiști și alte persoane publice, cunoscute a avea naționalitate rusă. Sancțiunile contra Rusiei au fost votate de Consiliul European bazîndu-se pe dreptul internațional, și aplicate unei țări care, pînă la urmă, se face vinovată de acte de război. Un fapt cu totul diferit este, însă, aplicarea de sancțiuni unor cetățeni din simplul motiv că sînt prieteni sau parteneri de afaceri ai președintelui țării agresoare și blocarea/ confiscarea averilor acumulate licit sau limitarea dreptului la călătorie ori participarea sportivilor la competiții, în ideea unui război psihologic care să determine populația țării agresoare să se revolte. Ca să faci asta ar trebui să fii sigur că măsura va avea efectul scontat și nu unul contrar. (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

110 ani de la moartea celui mai mare dramaturg român

,,Eu sînt un geniu, mă! După ce am să mor, o să vedeți!”.

Moartea lui Caragiale și acuzele de plagiat

În dimineața zilei de 9/22 iunie 1912, Ion Luca Caragiale se stinge subit la Berlin, orașul în care plecase, într-un exil autoimpus, în 1905. ,,Eu sînt un geniu, mă! După ce am să mor, o să vedeți!” sînt vorbele pline de obidă ale celui mai mare dramaturg român.

Temperamental, căutîndu-și un loc în lume, de multe ori alegînd cele mai ciudate căi în dorința de a reuși, Ion Luca Caragiale va descoperi, la începutul Secolului al XX-lea, că se simte din ce în ce mai singur în țară, că îl dezgustă atît jocurile din lumea literară, cît, mai ales, ițele încurcate ale politicii. Aceasta din urmă, deși îi îmbogățise opera, nu-i adusese decît insatisfacții, iar literatura se transformase în ceva apăsător, mai ales că valoarea scrierilor sale, deși recunoscută, era din ce în ce

mai contestată, acestea fiind considerate imorale și antinaționale. În 1891, pentru asemenea motive, li se refuză, volumelor ,,Teatru” și ,,Năpasta”, Premiul I –Ion Heliade Rădulescu al Academiei Române, iar în 1902, volumul ,,Momente” ratează și el Premiul Năsturel Herăscu. Atacurile culminează cu acuzele de plagiat ale lui Caion (Const. Al. Ionescu) care, pentru a-și demonstra teza, inventează un dramaturg ungur (István Kemény). Infamantul atac este lansat în „Revista literară” condusă de Th. M. Stoenescu, discipol al lui Macedonski, şi poartă semnătura lui Constantin Alexandru Ionescu, cel care îşi semna producţiile jurnalistice cu transparentul pseudonim Caion. (continuare în pag. a 12-a) r.m.

Rugãciune

Doamne, dacă nu-i prea greu

Pune ordine în haos

Şi învaţă neamul meu Să se roage în pronaos.

Doamne, dacă mă iubeşti Ia vrăjmaşii de pe mine Ştii Tu cum să-i pedepseşti Să-i faci lumii de ruşine.

Doamne, dă-le la săraci Pâine, pace, bucurie Ouă roşii, vin, colaci, Bani de şcoală şi chirie.

Actualitatea pe scurt

● În perioda 2 – 5 iunie a.c., regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, a sărbătorit jubileul de platină, reprezentînd 70 de ani de domnie. De remarcat că Alteța sa, ajunsă la venerabila vîrstă de 96 de ani, a marcat, astfel, cea mai lungă domnie din istoria Regatului. ● Să vezi și să nu crezi: celebrul tablou ,,Mona Lisa”, expus la Muzeul Luvru din Paris, a fost mînjit cu o tartă de un individ cu perucă, aflat în scaun cu rotile. Noroc că pictura nu a fost afectată, ea fiind apărată de sticla tabloului. ● Ministrul de Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a dezmințit public vestea potrivit căreia Putin ar fi bolnav. Ca

Romnia pitoreasc

Doamne, vindecă-i, de poţi Pe bolnavii din spitale Ocroteşte-i Tu, pe toţi, Cu suflarea gurii Tale.

Doamne, mergi şi la azil Unde plîng în pumni bătrînii Naufragiul lor umil Rupe cumpăna fîntînii.

Doamne, sfinte vietăţi Fără milă sînt jertfite

Curge sînge prin cetăţi Îngerii Tu Ţi-i trimite.

CornELIU VADIm TUDor

răspuns la o întrebare a postului de televiziune francez TF1, Serghei Lavrov a declarat într-un comunicat: „Nu cred că cineva întreg la cap poate vedea la această persoană (Putin) semne ale vreunei boli ori afecţiuni”. Şeful diplomaţiei de la Moscova a subliniat că Vladimir Putin, care împlineşte 70 de ani în octombrie, apare în public „zilnic”. „Îl puteţi vedea pe micul ecran, puteţi citi sau asculta discursurile lui”, a adăugat el. „Îi las pe cei care răspîndesc astfel de zvonuri să rezolve asta cu conştiinţa lor, în ciuda ocaziilor zilnice pe care le au de a verifica starea de fapt”, a mai spus Serghei Lavrov.

(continuare în pag. a 16-a)

IOAN STOICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ţapul s-a transformat în statuie F Un Bese-n Cizmă: Ion Diaconescu

F Cele 3 vile ale lui Nistorescu F „Senatul sîntem noi!“ – a stabilit Puiul de Evreu F Ochii pe Dejeu F Imnul Cerşetorilor

PArTEA A IV-A

F Fireşte, nu vom fi niciodată de acord cu violenţa, dar la Craiova cine a început? Nu se ştie oare, de mii de ani, că violența naşte violenţă? Cu ce-ar fi mai paşnică o hoție la drumul mare, care incendiază un judeţ ca Doljul, decît o spargere de vitrină? F Din păcate, la meciul Steaua-Rapid, un suporter stelist a fost înjunghiat în spate, cu un cuțit. E odios. Greşeala aparţine tot Poliţiei, pe care a zăpăcit-o Dejeu la cap, fiindcă suporterii stelişti şi cei rapidişti nu trebuiau să fie băgați în stadion prin acelaşi loc şi în acelaşi timp. F Aceleaşi evenimente au fost comentate, pe larg, la emisiunea PRO TV „Procesul etapei“. Noi nu înţelegem de ce eminentul ziarist Ovidiu Ioaniţoaia permite politizarea acestei emisiuni, prin prezenţa şi comentariile pe mirişte ale octogenarului Traian Tomescu – membru marcant al unuia din cele 7 partide liberale, care, în urmă cu cîteva zile, i-a tras după el, pe acelaşi post de Televiziune, şi pe Mircea Ionescu-Quintus şi Viorel Cataramă. Ce faci, Ovidiule, de ce tăvăleşti mingea de fotbal prin troaca „monstruoasei coaliţii“, care înfometează o Ţară? F Deşi ne aflăm în tabere diferite şi nu s-a purtat corect cu noi, îi dorim lui Mircea IonescuQuintus, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaţă, sănătate, fericire şi La Mulţi Ani! F Nepoata Anei Pauker, pe nume Zoe Petre, e luată la rangă (conform rangului ei) de junele Patrick André de Hillerin, de la „Academia Caţavencu“: „Zoe Petre Press – Ilie Năstase «nu ar fi cadrat bine lîngă Ciorbea, iar pe Ion Iliescu nu l-am invitat, pentru că nu mai aveam loc». Această Ecaterina Teodoroiu a corpului de consilieri, care n-a ezitat să-și jertfească fiul pe altarul Patriei, ne obligă la o revizuire drastică a părerii despre rafinamentul politic al făcătorilor de imagine din jurul preşedintelui“. F Aceeaşi publicaţie îl face pulbere pe un alt năpîrlit: deputatul P.N.Ț.C.D. Aureliu Emil Săndulescu, intrat în Academia Română prin mijloace dubioase, ba chiar ajuns vicepreşedinte al înaltului for cultural-științific. Cine a fost el? Înainte de 1989, a condus lucrarea de doctorat a lui Valentin Ceauşescu, după care, drept recompensă, Elena Ceauşescu l-a numit şeful cercetătorilor români la Dubna (U.R.S.S.). ,,Numai primul-secretar al P.C.U.S. are salariul mai mare ca mine“ – se lăuda atunci, la cîte-o vodcă cu icrişoare negruţe, acest Săndulescu, care încă de prin anii ’60 avea Mercedes la scară. Normal că a fost şi securist român, şi agent KGB, asta nici nu se mai discută. Astăzi, însă, s-a dat de 3 ori peste propriul dovleac iradiat şi s-a metamorfozat în monarhist şi ţărănist. Mai e un Săndulescu la fel de enervant, tot la P.N.Ț.C.D., dar în Senat. Practic, dacă îi iei la bani mărunţi pe membrii marcanţi ai P.N.Ț.C.D., vei afla că (numai cu cîteva excepţii) ei sînt: 1) foşti informatori ai Securităţii; 2) foşti secretari şi profitori P.C.r.; 3) foşti puşcăriaşi de drept comun; 4) foşti (şi actuali) dezechilibraţi şi nebuni cu patalama la mînă; 5) toate astea la un loc (cum sînt cazurile Nisztor Bădiceanu, Şerban Săndulescu şa.). F În campania electorală din toamna anului trecut, Radu Vasile obişnuia să spună despre Victor Ciorbea: „Eu cu urîtul ăsta

nu merg în Țară!“ F Un titlu memorabil a apărut în ziarul, de buzunar, „Vremea“, sub semnătura lui Adrian Păunescu: „Dictatura antinaţională în plin avînt! Un Valev la Cotroceni, preşedintele Constantinescu“. E vorba desigur, de rusul Valev, care, pe la începutul anilor ’60, concepuse un plan şi o hartă menite să sfîrtece teritoriul României F Felicitări crainicei mona nicolici care, la emisiunea „Observator“ a Antenei 1, l-a făcut mincinos pe Mircea Ciumara. Ăsta susţinea că a fost la un cimitir şi cerşetorii l-ar fi rugat o chestie, dar mona („Steaua fără nume“) s-a nimerit să fie şi ea în acelaşi cimitir, şi în acelaşi timp, auzind că cerşetorii i-au spus o altă chestie. Iată, în realitate, ce i-au spus cerşetorii ministrului Mircea Ciumara, aşa cum reiese din „Imnul Cerşetorilor“: „Tu eşti Mircea? Zii mai tare/ Parcă eşti o arătare/ Nu pricepem nici o iotă/ Ai gîndaci pe epiglotă/ Ne vorbeşti ca din mormînt/ La doi metri sub pămînt/ Ţi-ai tras pălărie şic/ Ca Humphrey Bogart pe dric/ Ai şi botul îmblănit/ Ca un Hitler jerpelit/ Iar mustaţa cu colivă/ Pacă-i frînă la salivă/ Vistiernice Ciumara/ De ce prăpădiţi voi Ţara?/ Ţărănişti şi liberali/ Şi unguri hidrocefali/ În 3 luni aţi pus, bădie/ Un Popor pe năsălie!/ Nu sînt bani nici de pomană/ Nici de lumînări în strană/ Ţara toată-i un mormînt/ Răvăşit de ploi şi vînt/ Latră tot mai nesătui/ Căţeii Pămîntului/ Ţapul, Chiorul şi Jidanul/ Şi-au tot împărţit ciolanul/ Iar acum nici că le pasă/ Că n-avem pîine pe masă/ Ei beau şi se ghiftuiesc/ Iar pe noi ne prigonesc/ Măi, Ciumara, suflet rău/ Dar-ar boala-n mațul tău/ Că vorbeşti ca un strigoi/ Parcă te stropşeşti la noi/ Ne-am găsit cu voi beleaua/ Strîngem tot mai greu cureaua/ Asta-i toată ştiinţa voastră/ Cînd situația-i albastră?/ Repetaţi, ca papagalii/ Planuri, scheme, represalii/ Date-n plic de-atîţia hoţi/ De spioni şi mafioţi/ Ne mor românii de foame/ Şi n-au unde să reclame/ Porcii rod zăbrelele/ I-au ucis lichelele/ La TVR numai fiere/ Căci golanii-s la Putere!/ Totu-n jur se prăbuşeşte/ Ţapul bea şi cheltuiește/ Totu-n jur se profanează/ Ţapul face-o căcărează/ Şi pe toţi ne arestează/ Ţărănistule Ciumara/ De ce cocoşaţi voi Ţara?/ Unde oare aţi turbat/ Şi ce iele v-au fătat?/ Nu vi-e teamă, măi, golani/ De muncitori și ţărani/ Care vă vor mătura/ Ca pe Sali Berisha?/ Poate credeţi c-or să vină/ Străinii să vă suțină?/ Haidade, n-or să se bage/ Fiindcă ştim şi noi a trage/ Habar n-aveți ce-i în stare/ O Ţară ţinută-n fiare/ Şi-un Popor de cerşetori/ Jefuit de-atîtea ori/ Neaţi promis marea cu sarea/ Şi-acum ne daţi indexarea/ Care nici măcar nu vine/ Căci minţiţi fără ruşine/ Ne-aţi făgăduit gogoşi/ Şi ne daţi vînturi de moşi/ Prin reţeaua Mc Intosh/ Gaşca paralitică/ Învîrtind politică/ Diaconescu, Dejeul/ Bădiceanu derbedeul/ Toate slugi pîn’ la podea/ Fantomei de la Versoix/ Alelei, voi ţărănişti/ Liberali, udemerişti/ Şi usedişti damblagişti/ O să vă facem safteaua/ Să strîngeţi şi voi cureaua/ Nu la burtă, ci la gît/ Ca să-i ţineţi de urît/ Lui Coposu bodigardul/ Care-n iad a sărit gardul/ Ascultaţi IRSOP – IMAS:/ Mult a fost, n-a mai rămas!“ F În „România liberă“ şi-a făcut apariţia, la Mica Publicitate, o ghicitoare nouă, cu poză cu tot (se văd lindenii mişunînd prin părul negru, dat cu

gaz): „Ghicitoarea lecuitoarea Laurenţia ghiceşte trecutul, prezentul şi prezice viitorul. Lecuieşte de boli, blesteme, farmece, epilepsie, argintul viu, de beţie, dezlegare de cununii, bărbaţi care nu pot avea relaţii sexuale, posedaţii de teroarea nopţii, copii care suferă de spirite de frică, eu pot să aduc în casele omului cîştig şi fericire, pot împreuna persoane care nu au înţelegere în familie, pot face şi de dragoste şi iubire“. Textul e mortal, ar trebui să fie studiat la Facultatea de Filologie, mai ales construcţia „posedaţii de teroarea nopţii, copii care suferă de spirite de frică“ F Ziarul „Cotidianul“ publică o anchetă profund necinstită, scrisă de o oarecare Köhalmi (de unde-i tot scoţi, Moş Bulină?), împotriva muncitorilor de la „Semănătoarea“. Încă din titlu, se vede cacealmaua: „Semănătoriştii alungă 50 milioane $!“ Realitatea este exact pe dos: din cauza unor mafioţi străini şi români (printre care şi deputatul P.D.F.S.N. Corneliu Gavaliugov, un fel de Köhalmi masculin), muncitorii de la „Semănătoarea“ au fost furaţi de 50 de milioane $! F Dezvăluirile pe care le-a făcut recent, în „România liberă“, mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, potrivit cărora a fost un colaborator activ al Securităţii, confirmă tot ceea ce a scris „România Mare“ despre Sfinţia Sa. Aşa se explică şi regalismul său deşucheat, ca stratagemă de iertare a păcatelor şi de menţinere în funcţie. Mai multe feţe bisericeşti ne-au telefonat şi ne-au spus că acelaşi scenariu operează şi în cazul Patriarhului Teoctist, care a fost legionar în tinereţe. Dumnezeu să-i judece. F În revista „VIP“ a apărut un articol interesant: „Un homosexual vrea să-i taie beregata lui Emil Grădinescu“. De ce? Fiindcă îl confundă, probabil, cu Emil Constantinescu, îl doreşte mult pe el şi îl invită la Slatina, ca să facă jocuri de societate. F Din ce în ce mai suspecte materialele şi comentariile pe care ziarul „Adevărul“ le consacră unei formaţiuni politice inexistente: Partidul Noua Românie. A ignora aproape total activitatea unor partide parlamentare importante (ca P.r.m. şi P.U.n.r.) şi a scrie de vreo 3-4 ori pe săptămînă despre „copilul ofticos“ al lui Virgil Asztalos Măgureanu – asta explică multe. F Lume bună la dedicaţiile muzicale ale postului de Radio 21: Mortu, Magotu, Nelu Repetentu, Albanezul ş.a. F Profund necinstiţi senatorii P.A.R. Varujan Vosganian şi Adrian Iorgulescu Numai pentru faptul că ei sînt nişte rataţi, fac declaraţii de adeziune la încălcarea gravă a legii în Senat. Pe armeanul fără caracter îl ştim, ori zici Vosganian – ori zici Arachelian, e absolut acelaşi lucru. Cît despre acest Iorgulescu, el ilustrează vîntul de nebunie care suflă peste societatea românească: a fi preşedintele Uniunii Compozitorilor fără să te fi afirmat prin nimic, fără să fi compus vreun cîntecel sau cuplet, acolo, aşa ceva e o dovadă de impostură revoltătoare. F Două emisiuni televizate în direct, care îl au ca protagonist pe senatorul Vadim: marţi, 18 martie 1997, ora 22, la emisiunea „Starea de Veghe“ de la Amerom-Canal 38 (avîndu-i ca parteneri de discuție pe senatorul Corneliu Turianu şi Adriana Bahmuţanu), şi miercuri, 19 martie, ora 21, la Europa Nova (în dialog cu senatorul Petre Ninosu şi George Marinescu). F De 2 ani de zile toată lumea îi cîntă prohodul lui Boris Elțîn, dar, vorba aia, unde dai, şi unde crapă! Fiindcă tot de 2 ani de zile nu Elţîn umblă în cîrje, ci primii doi oameni ai Americii, Bill Clinton şi Al Gore! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Dulciurile ºi panificaþia în Braºovul sfîrºitului de Secol XlX

Sextil Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov – d. 5 mai 1948, Bran) a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român. Printre sutele de lucrări științifice, am remarcat monografia Brașovului de odinioară, un volum ce abundă în informații culinare de pe timpuri. Astăzi vă prezentăm un fragment ce ilustrează perfect ce se făcea și consuma în materie de dulciuri și panificație, în Brașov, la finalul Secolului al XIX-lea.

,,Unele dulciuri erau orientale. Cînd venea din Bucuresti, tata ne aducea totdeauna rahat de Belavista din Galați, în cutii de lemn, și halva ce se fărîma cînd o tăiai cu cuțitul; și aceasta în cutii de lemn în formă cilindrică. Uneori aducea si icre negre în cutii mici de tinichea, moi sau tescuite, pe care le pregăteam cu untdelemn si lămîie, de se făceau albe. Așa erau mai spornice. Melci mîncam rar și numai primăvara, cînd erau închiși în căsuliile lor. Se mînca numai coada în spirală, cu hrean și oțet și untdelemn.

Odată a venit la Brașov un grec care vindea baclavale scăldate în sirop de zahăr cu miere. Umbla cu o tavă mare de tinichea pe cap, pe care o lua jos de cîte ori tăia pentru cineva un romb rumen umplut cu nuci. Mama, voind să afle secrerul acestei prăjituri care-i plăcea deosebit, s-a dus într-o zi la «atelierul» grecului, în Ulița Căldărarilor, în fundul unei curți. Acest drum a dezbrăcat-o de curiozitatea ei, căci a găsit acolo o muscărie și murdărie atît de mare, încît n-a mai mîncat baclavale niciodată.

Tot orientale erau și dulcețurile, la care cocoanele din Brașov țineau tot atît de mult ca și la cafelele turcești servite în casele vechi negustorești din filigene mici în zarfuri. Morișca de cafea nu lipsea din nici o casă, dar nici chiseaua de dulceață. Străinii, cînd veneau din alte regiuni la Brașov, nu prea știau cum să se servească din dulceață, și odată unul, care a rămas de pomină, a luat

chiseaua înaintea lui și a început să ia din ea cu lingurița pînă a golit-o. Bună era mai ales dulceața de chitre și serbetul de zmeură, pe care îl lingeai de pe linguriță.

Din prăjiturile indigene amintesc numai două: «călăia» cea galbenă făcută cu smîntînă, brînză, mărar si ou, în tave mari, si «bomul» cilindric si înalt ca un turn, gol pe dinăuntru, din aluat de cozonac înfășurat în jurul unui sul gros de lemn și uns pe deasupra cu un sirop de zahăr. Pe cînd calăia e o plăcintă cunoscută de țăranii noștri, bomul l-am învățat de la sași, de la care am luat și numele, care e forma săsească a cuvîntului german „baum”, scurtat din „baumstritzel”, adică colac făcut pe pom, căci lemnul pe care se coace e rotund ca un arbore.

Brașovul a fost totdeauna vestit pentru marfa brutarilor și a cofetarilor. Înainte de toate, pîine ca în orașul nostru nu se cocea nicăieri. Desigur că și făina din grîul rumen al Țării Bîrsei contribuia mult la gustul bun al «pitei», dar și amestecul cu cartofi, frămîntatul îndelungat și coptul

Misterioasa istorie a îngheþatei

Gustoasă, aromată, răcoritoare, parfumată și cremoasă... Ce să fie, ce să fie? O înghețată! Toți poftim la înghețată, mai ales pe timp de vară, cînd ne răcorește simțurile și ne gîdilă papilele gustative. Se pare că acest desert are o istorie îndelungată și că pînă și regii au gustat din ea. Hai să descoperim împreună misterioasa istorie a înghețatei.

Se pare că înghețata a apărut demult, prin Secolul 2 î.Chr., dar nu putem ști cu siguranță inventatorul ei. „Bunica“ înghețatei s-a născut în China, cu peste două mii de ani în urmă. Era pregătită din orez bine fiert în lapte, cu multe arome. Compoziția era pusă apoi la răcit în zăpadă. De altfel, multe din dulciurile tradiționale chinezești aveau în compoziția lor sucuri și fructe înghețate, cu sau fără lapte. În niște cărucioare speciale, vînzătorii de dulciuri își cărau marfa mai ales pe drumul Pekinului, veșnic aglomerat.

Știm însă că Alexandru cel Mare se delecta cu gheață și zăpadă în care punea un strop de miere și nectar. Alte referințe biblice arătau că însuși regele Solomon se bucura de băuturi răcite cu gheață. De asemenea, în timpul Imperiului Roman, împăratul Nero (54-86 d.Chr.) trimitea alergători în munți pentru gheață și zăpadă, iar la acestea adăuga fructe și sucuri.

Desertul regilor

O mie de ani mai tîrziu, Marco Polo se întoarce din peregrinările lui cu o rețetă similară cu a sorbetului. Istoricii estimează că această rețetă a evoluat de-a lungul timpului, iar în Secolul al XVI-lea a apărut ceea ce noi astăzi numim înghețată. În același timp, se pare că la masa regelui Charles I, în Anglia, se servea ,,cream ice” – gheață cremoasă, cum era numită înghețata inițial. Franța a cunoscut și ea acest desert răcoritor în Secolul al XVI-lea datorită Caterinei de Medici și a faptului că s-a căsătorit cu regele Henry al II-lea al Franței. Totuși acest desert a devenit cunoscut publicului larg aproape 100 de ani mai tîrziu, prin 1660. În vremurile acelea înghețata era doar pentru bogați, fiind foarte scumpă, din cauza dificultăților legate de conservarea gheții pe timpul verii. Dar, pe la 1560, un doctor spaniol, Blasius Villa Franca, ce trăia la Roma, a descoperit că, dacă se adaugă anumite săruri în zăpadă

sau gheață, alimentele se congelează mult mai rapid. Descoperirea a dus la mărirea și diversificarea producției de înghețată, dar și la răspîndirea ei în toate țările Europei. La acea vreme, sicilianul Procopio a introdus o rețetă cu lapte, ouă, smîntînă și unt, iar această înghețată putea fi servită la Café Procope, prima cafenea din Paris.

Cafeneaua din Paris a devenit un loc de întîlnire pentru mulți intelectuali celebri, inclusiv Benjamin Franklin, Victor Hugo și Napoleon. Aici a fost introdus gelato, versiunea italiană de sorbet, publicului francez. A fost servită în boluri mici de porțelan, foarte asemănătoare cu ceșcuțele de ouă. Procopio a devenit cunoscut ca ,,părintele înghețatei italiene” (,,Father of italian Gelato”). Emigranții italieni au dus, în Secolul al XIX-lea, înghețata pînă în America. Ei erau cunoscuți sub numele de „hokey-pokey“, care vine de la „ecco un pocco!“ („ia puțin!“), chemarea cu care ei se adresau cumpărătorilor. În Țările Române acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale cărui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curți renascentiste, avea chiar un ghețariu săpat în pămînt și un slujitor care se îngrijea ca întotdeauna în „legnita“ (ghețărie) să fie sorbeturi, apă, fructe și vin, creme înghețate și siropuri groase pentru ospețele domnești.

Detalii interesante despre îngheþatã

● În Secolul al XVII-lea, francezii au început să experimenteze un desert înghețat numit ,,brînză”. Cofetarul francez Nicolas Audiger descrie în cartea sa ,,La maison reglée” mai multe rețete de ,,brînză” cu gheață și arome de fructe. Cea mai veche rețetă includea smîntînă, zahăr și suc de portocale. Tot în cartea sa, Audiger sugera agitarea gheții în timpul procesului de realizare a înghețatei. În ciuda denumirii, acest desert nu conținea efectiv brînză, ci făcea referire la consistența laptelui/ smîntînei folosite la fabricarea înghețatei sau, pur și simplu, este un termen francez utilizat la acea vreme. Indiferent care ar fi motivul, în Secolul al XVIII-lea, acest desert a devenit foarte popular în întreaga Franță. Legendele menționează că Charles I al Angliei a ordonat decapitarea bucătarului său, pentru că a dezvăluit rețeta secretă a înghețatei sale favorite.

● Înghețata cremoasă a apărut în jurul anului 1930 și se realizează prin adăugarea aerului la amestecul de

îngrijit erau elemente care făceau ca din cuptoarele brașovene să iasă niște pîini cum nu le găseai aiurea. Ele erau mari și aveau o coajă groasă de pe care se bătea cu muchia cuțitului scoarța neagră și arsă de deasupra. Cînd erai flămînd și treceai pe lîngă o brutărie, aroma binecuvîntată a pîinii proaspete și calde te țintuia locului, abia stăpînindu-ți pofta să rupi o bucată din «dontul» ei. Alături de pîinea obișnuită, mai era pîinea albă, cu chimen. Costa opt creițari, dar se vindea și împărțită în patru, de aveai coajă multă la fiecare bucată, iar cel ce prefera miezul avea și din acesta destul. Pîinea albă se potrivea cu anumite mîncări cu sos sau cu slănină și brînză de oaie în scoarță de brad.

De la brutari luai și colacii «împletiți» făcuți cu lapte; cornurile diferite, începînd cu cele obișnuite la cafeaua cu lapte, cu doi creițari, din ce în ce mai mici cu cît treceau anii, continuînd cu cele «late», cu aluat cu lapte, și sfîrșind cu cele cu mac și cu «chiflele» cu zahăr, care se serveau mai ales la cafenea. La Siegens, sub Bucium, erau vestiți pesmeții copți de două ori, pe care vînzătoarea îi presăra încă o dată cu zahăr, cînd ți-i împacheta, și de care cumpărau mulți oaspeți din România în trecere prin Brașov.

Aceste diferite feluri de colaci și cornuri le-au învățat brașovenii de la «bècherii» din Viena și s-au deprins cu ele în cafenelele din capitala Austriei, pline cu ofițeri, funcționari și pensionari. Tot de acolo ne-au venit cele mai multe prăjituri și «tarte». Italian din Austria era și «conditorul» – cofetarul – cel mai vestit pe timpul meu, Montaldo, cel cu cele două fete roșcate și cu obrazul plin de pistrui. De el, de Spuderca, Müller și Bozianu a mai fost vorba mai-nainte. De la acești cofetari cumpăram «indienele» cele bune. De la doi cofetari ai copilăriei au venit, în copilăria mea, și cele două prăjituri care au rămas pînă astăzi: Doboș și Pisinger“ (Sextil Pușcariu, ,,Brașovul de altădată”, editura Dacia 1977).

GASTROART RO

înghețată în timpul procesului de congelare. Rezultatul este o înghețată mai moale și mai ieftină, deoarece necesită mai puține ingrediente.

● În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, înghețata a devenit un simbol moral pentru soldați. Fiecare unitate încerca să își îndulcească trupele cu acest desert răcoritor. Astfel, în 1945 s-au construit pe apă localuri în care se servea înghețată pentru soldații ce navigau pe Pacific.

În loc de epilog

Profesorul și ziaristul francez Ulysse de Marsillac nota în „Ghidul călătorului prin București“: „Hotărît lucru, cel care a construit capitala acestei țări frumoase pe un loc atît de uricios n-a avut în sufletul lui nici un strop de poezie și nici măcar simț artistic, dar nimic nu poate rivaliza cu înghețata care se poate mînca la cofetăria fraților Capșa, ce au studiat la Paris cu celebrul maestru al artei culinare, Boissier“.

Cele mai apreciate arome de înghețată sînt ciocolata și vanilia. Însă, în Merida (Venezuela) există o locație unde se servesc 860 de arome diferite, inclusiv ciuperci în vin, macaroane cu brînză și cremă de crab. Astăzi înghețata este un desert care ne surprinde plăcut la fiecare înghițitură. Nu mai spunem de bogăția de sortimente din care putem să alegem: ciocolată, vanilie, fructe, caramel, alune, migdale… O plăcere și o magie în același timp! r m

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Toleranță prin netoleranța criticului

Aureliu Goci este, indiscutabil, un nume important în critica literară contemporană. Îl legitimează publicului cititor numeroasele lui studii de istorie și critică literară închinate poeților din toate timpurile (v. ,,Poezia de la Dosoftei la Nichita Stănescu”, Ed. Academiei, sau ,,Prozatori români la frontiera dintre milenii”, Ed. Viitorul românesc, 2003). Pentru Dinu Săraru, criticul are o afecțiune profesională aparte, consacrîndu-i reputatului scriitor lucrarea ,,Dinu Săraru și reconvertirea romanului în poveste” (Ed. Semne, 2002). Aureliu Goci are un rol însemnat, ca inițiator al colecțiilor: ,,«Manuscriptum» în 50 de numere”, alături de Fănuș Băileșteanu (Ed. Muzeul Literaturii române, 1983); ,,Clasicii noștri” (Ed. Exigent, cu prefețe semnate aproape exclusiv de el); ,,101 capodopere ale romanului românesc” (Ed. Gramar). Dacă pînă în 1989 a publicat diverse studii de literatură și recenzii de carte, odată cu prăbușirea regimului comunist, avea să publice, la mici distanțe între ani, mai multe titluri de carte de critică și istorie literară care se înscriu în registrul literaturii de sertar a acestui critic prolific. Vorbim aici de mult invocata ,,literatură de sertar”, pentru care, în momentele fierbinți ale începutului de an 1990, s-a făcut atîta vîlvă și s-au organizat dezbateri și mese rotunde pe această temă, pentru ca, în final, să se dovedească a fi doar un foc de paie. Din toate discuțiile de la vremea respectivă nu s-a ales nimeni cu nimic, nici cititorul și nici societatea, doar cîteva titluri de carte, scrise peste noapte sau dactilografiate, în grabă, pe genunchi... Din punctul nostru de vedere, opera lui Aureliu Goci se impune a fi analizată și așezată în raftul rezervat criticii literare valoroase, fără exagerări de imagine,

Mistere neelucidate

de pe două poziții: cea de critic profesionist cu studii de critică literară propriu-zisă, gen Tudor Vianu, și o altă latură esențială, cea de recenzent al unor iluștri scriitori din veacul trecut, precum Marin Preda, Tudor Arghezi, Mircea Eliade ș.a., dar și al unor autori ai zilelor noastre, aspiranți la glorie literară. În opinia noastră, Aureliu Goci se întrece pe sine, ca tehnician care stăpînește bine sistemul de critică de analiză, ca știință literară. Totuși, acolo unde consideră că e ceva în neregulă, scrie voalat, pentru a nu stînjeni reputația autorului aflat sub lupa sa de observație, lăsînd să se înțeleagă printre rînduri că rostul criticului nu este de a demola, ci de a acorda fiecărui autor o șansă să se afirme. Din punctul acesta de vedere, putem spune că Aureliu Goci se apropie, ca stare de analiză afectivă, de opiniile criticilor interbelici Perpessicius și Pompiliu Constantinescu. Doi mari critici, de la care orice tînăr are de învățat că nimeni nu poate pune interdicție cuiva de a scrie așa cum simte, însă el, criticul, prin menirea lui, trebuie să intervină acolo unde apar derapaje de la valoare. Libertatea crtiticului este aceea de a promova o creație sau o operă literară așa cum consideră și găsește el de cuviință. Critica trebuie să fie obiectivă, criticul avînd greaua misiune de a judeca prin prisma propriei viziuni și a moralității, analizînd opera și nu autorul. În cazul acesta avem două noțiuni diferite și trebuie ținut cont de ele. Că se întîmplă și subiectivisme, e o altă latură a criticii de care nimeni nu se poate dezice pînă la proba contrarie. Nu același lucru e cînd ai de-a face cu o critică de întîmpinare față de un studiu critic asupra unei opere aproximativ definitivată. Chiar criticul Aureliu Goci recunoaște, în cartea sa ,,Prozatori români în primele două decenii ale Mileniului III” (2018), că motivul pentru care se poate ajunge la o astfel de situație este determinat de numărul mare de apariții editoriale care necesită o analiză cît mai aproape de lumina tipografică propriu-zisă: ,,Astăzi, circulația cărților scoase din sutele, poate miile de edituri a devenit chiar un argument axiologic”. Și, cu aceeași putere de observație a fenomenului literar actual, criticul învederează voalat că libertatea de exprimare a dus la o

Nava-fantomă „Mary Celeste“

Pe 5 decembrie 1872, brigantina ,,Mary Celeste” era găsită în derivă, în apropierea Strîmtorii Gibraltar, fără nici un om la bord. Speculațiile asupra destinului echipajului nu au întîrziat să apară, iar ,,Mary Celeste” a devenit un fel de prototip al corăbiilor fantomă.

Brigantina (navă cu pînze, de dimensiuni mici, cu 2 catarge), numită inițial Amazon, măsurînd 31 de metri lungime, a fost construită în anul 1861, într-un șantier din Noua Scoție. Ghinioanele s-au ținut însă lanț de ea: primul căpitan a murit la scurt timp după ce a preluat-o; s-a ciocnit cu o altă ambarcațiune în Canalul Mînecii, pentru ca în 1869 să eșueze în timpul unei furtuni.

Nava fost recuperată și vîndută unor americani, care au făcut unele modificări și au botezat-o ,,Mary

Celeste”. Pe 5 noiembrie 1872, sub comanda căpitanului Benjamin Briggs, brigantina încărcată cu alcool industrial a ridicat ancora din Staten Island, New York, îndreptîndu-se spre Genova, Italia. Alături de echipaj, format din șapte oameni (doi americani, un danez si patru germani), se mai aflau soția și copilul căpitanului Briggs.

În data de 4 decembrie 1872, ,,Mary Celeste” a fost observată de echipajul navei ,,Dei Gratia”. Deși nu erau vizibile semne de avarie, ,,Mary Celeste” părea că plutește în derivă, îndreptîndu-se spre Strîmtoarea Gibraltar. O barcă de pe ,,Dei Gratia”, cu cîțiva oameni, au acostat brigantina. Aici au constatat că aceasta luase destul de multă apă la bord, că numai una din pompe mai era funcțională, ceasul nu mergea, compasul era distrus, în timp ce sextantul și cronometrul dispăruseră. Încărcătura de alcool părea intactă (la sosirea în Genova s-a descoperit că nouă butoaie erau goale), rezervele de apă la fel. Toate actele navei se aflau la bord, ultima însemnare făcută de căpitan fiind cea din data de 24 noiembrie 1872, cînd ,,Mary Celeste” se afla la 100 de mile de Insulele Azore. Nici unul din oamenii aflați pe navă nu au fost vreodată găsiți.

inflație de carte greu de stăpînit: ,,Fenomenul literar este foarte divers, foarte bogat și extins geografic, inclusiv în țările și continentele locuite de grupuri de români care continuă să vorbească, să scrie și să citească românește, astfel încît pretențiile de exhausitivitate devin rizibile. Nu mai vorbesc de faptul că în ultimii ani au apărut istorii ale literaturii care n-au reușit măcar să numească, dacă nu să comenteze orizontul epic actual”.

Criticul acordă credit întru posteritate multor scriitori din veacul acesta, afirmați la vîrsta senectuții. Despre unii dintre aceștia am scris și noi, de pe altă poziție de analiză a textelor față de cea a lui Aureliu Goci, în care este evidentă oarece amabilitate, ca și în cronicile sporadice ale lui Liviu Zanfirescu, în care persistă toleranța, afecțiunea față de autorii despre care a decis să scrie, observîndu-se chiar un sindrom al laudelor excesive, ca teză a aprecierilor fără fond și apetitului de a promova în limita bunului-simț. Dar, fiecare cu grila lui de analiză, pe care și-o asumă ca fiind cea mai dificilă misiune.

Aureliu Goci, în cartea sa de analiză ,,Prozatori români în primele două decenii ale mileniului III”, ne arată negru pe alb, prin subiecții din comentariile sale, că ruperea dintre generații nu va fi posibilă, ba mai mult, prin încrucișarea de termeni și teme dezbătute, ne arată că legătura dintre acestea, în ultimul timp, s-a intensificat. Lucru demonstrat prin activitățile culturale la care participă cu creații proprii atît oameni în vîrstă, cît și tineri.

Pe deplin conștient de rolul său în critica românească, Aureliu Goci nu face valuri să iasă în față criticînd scrieri care nu stau în competențele sale profesionale. Este criticul apolinic care respinge vechiul în creație ca ,,ordine eminesciană” în care ,,toate-s vechi și nouă toate”, pornind de la premisa că în vremea de azi mai toată lumea scrie, iar poeții apar, ca niște fantome vii, de unde vrei și nu te aștepți, în orice colț de țară, întrecînduse în simplități și naivități stupide.

Criticul știe cît de variată este lumea literară și cît de vanitoasă, iar cartea la care ne-am referit, semnată de Aureliu Goci, reprezintă o lucrare de succes, binevenită în peisajul nostru cultural și de un interes major pentru cei care vor să fie la curent cu literatura română din perioada primelor două decenii ale Mileniului trei.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Cea mai vehiculată teorie este aceea că scurgerile de alcool din cele nouă butoaie au determinat o acumulare de vapori în cală. Briggs, temîndu-se de o explozie, ar fi ordonat deschiderea calei și evacuarea navei pînă cînd alcoolul se va evapora și pericolul va trece. Numai că vîntul puternic a îndepărtat vasul de bărcile echipajului, care nu a mai putut ajunge înapoi, găsinduși sfîrșitul pe mare. Altă teorie susținea că echipajul, fiind împiedicat de căpitan să consume alcool, i-a ucis pe acesta și familia lui, au aruncat cadavrele și au fugit cu o barcă. S-a vorbit, de asemenea, despre un cutremur marin, în timpul căruia, speriați, cei de pe navă au încercat să scape cu bărcile de salvare. Nu au lipsit nici cei care au pus dispariția echipajului pe seama unui monstru marin, a extratereștrilor sau a altor fenomene paranormale. În ceea ce o privește, brigantina ,,Mary Celeste” nu a avut nici ea un destin mai fericit: în anul 1885, posesorul ei a scufundat-o în apropiere de Haiti, pentru a încasa asigurarea.

Petrecută în urmă cu 150 de ani, aventura vasului-fantomă a stîrnit imaginația romancierilor, cineaștilor, a muzicienilor și altor oameni de artă. Fantezia lor a inspirat realizarea a 14 lucrări literare, 6 filme, 2 compoziții muzicale și 2 jocuri pe calculator. Senzația pe care evenimentul a produs-o în întreaga lume i-a inspirat și pe impostori. Cinci bărbați au pretins, fiecare în parte, că ar fi fost bucătarul de pe vas, care s-a salvat și este dispus să facă dezvăluiri senzaționale contra cost. Toți au fost condamnați pentru înșelătorie.

De căpitanul vasului, de familia sa și de echipaj n-a mai auzit nimeni niciodată și este foarte probabil ca secretul celor petrecute să fi rămas definitiv ascuns în adîncurile oceanului. r m

LECTURI LA

Partidul Liber-Schimbist încă există!

Vi se pare curioasă această afirmație? O să vă convingeți și dumneavoastră (nu voi, cum scriu și spun cei care vor să desființeze orice specific românesc!) după ce veți citi informațiile de mai jos.

Despre apariția acestui partid pe scena noastră politică aflăm de la neuitatul Profesor (cu P!) și parlamentar Ștefan Cazimir (plecat dintre noi în urmă cu mai puțin de un an, la 4 august 2021), care ne-a lăsat volumul intitulat chiar ,,Ștefan Cazimir”, nume pus, pe copertă, sub lupă (Ed. Hasefer, București, 2006, 281 p.). Profesor de Literatură română la Facultatea de Filologie din București, autor de cursuri, studii în domeniu, scriitor... un spirit universal, o memorie unică în această țară și, mai ales, un parodist original și un epigramist de înaltă clasă. Îmi vine în minte următorul catren dur, care îi aparține:

Catedra noastră are, cum se știe, Un șef ce-și face treaba cu temei, Da-i c-un picior afară din șefie Și, în curînd, cu celelalte trei!

Îmi împac gîndul cu alt catren, care ne amuză: Vinu-acesta, dragi nepoți, Are-un vechi și bun renume; Băutorii cîntă toți:

Trei cărări cunosc pe lume!

Viitorul Profesor, cu structură de umorist, își manifestă acest talent încă din studenție și, mai ales, în perioada stagiului militar, la Artilerie, cînd se întrecea cu Romulus Vulpescu în glume ,,la obiect”, versificări, parodii. Puțină lume știe că a scris, atunci, ,,Obiala meletarului”, creație plină de umor, specific anturajului. Spre ilustrare, redăm următoarele versuri publicate în volumul ,,Potcoave de purici” (Ed. Albatros, 2003, p. 131):

Obiala mea, scorțos dreptunghi de pînză, Cu greu miros de rîncedă osînză; Cu trupul tău îmi învelești piciorul Și umpli de parfum tot dormitorul,

Iar seara, de instrucție cînd scap, Te-mpăturesc, apoi te pun sub cap, De-aceea, orișicînd voi fi oștean, Te voi slăvi. Semnez Ion Leuștean. Iar Ștefan Cazimir precizează: ,,Obiala meletarului fiind editată într-un singur exemplar, difuzarea textelor se realiza prin citirea lor, cu glas tare, în dormitorul nostru, în cazarma de lîngă Cluj”. Creația a devenit celebră, ajungînd chiar la nivelul conducerii Armatei. Astfel, ,,în 1990, ziua de 10 noiembrie (aniversarea nașterii lui Șt. Cazimir), va fi proclamată Ziua Artileriei Române. Cu patru ani mai tîrziu, fostul redactor al Obielei meletarului primea un mesaj emoționant: «Am deosebita onoare și plăcere, domnule profesor, să vă mulțumesc în numele artileriștilor

României pentru evocarea Zilei Artileriei Române, în cadrul emisiunii Ceaiul de la ora cinci din 10.11.1994...»”. Semnează

Inspectorul pentru Artilerie, General-maior Mihail Popescu. ,,Prin ianuarie 1990 – citim în volum (p.196) – cînd partidele răsăreau ca ghioceii de sub zăpadă, pe Cazimir îl bătea gîndul unei candidaturi independente la apropiatele alegeri parlamentare”. Principiul său era următorul: ,,Dacă mă veți trimite în Cameră, voi lua cu mine opera lui Caragiale și voi cita din ea de cîte ori va fi nevoie”. Urmarea: ,,Privind la televizor, în ianuarie 1990, spectacolul filmat al Scrisorii pierdute, în regia lui Liviu Ciulei, două au fost elementele care miau atras atenția: acel termen din

tirada lui Cațavencu, luat de el în atenția strict formală: liber-schimbismul și minunata idee de a-l face pe conul Zaharia să citească un «Răcnet al Carpaților» real! Din aceste două repere și din imprevizibilele evoluții de pe scena politică s-a născut ideea unui partid liberschimbist, constituit duminică, 18 februarie 1990, în localul Școlii Populare de Artă din Piața Cosmonauților nr.7. Octavian Andronic i-a propus lui Ștefan Cazimir funcția de președinte”. Și, consideră proaspătul politician, cum toate partidele cultivă, cu succes, umorul involuntar, acest nou partid își propune să practice umorul intenționat. A fost citit și aprobat textul imnului noului partid, din care redăm refrenul și două strofe:

Refren:

Luptînd ca tot românul să prospere, Partidul nostru-i un partid de soi Și dacă interesul lui o cere, Trădare fie, dar s-o știm și noi!

Își schimbă lupul la soroace părul, Iar omul schimbă slujbe sau idei; Schimbarea oțelește caracterul La tineri, la bărbați și la femei Refren (...) Am renăscut sub vechiul nostru nume Cu un program modern și elocvent Căci vrem să cucerim un loc în lume Și cîte vom putea în Parlament.

Deci, studiile, exegezele literare, locul de frunte printre profesorii de Literatură română, oamenii de litere, filologi, umaniști n-au fost suficiente pentru destinul lui Ștefan Cazimir: calitatea de om politic i-a asigurat popularitatea în întreaga țară și dincolo de hotarele ei. L-a adoptat, ca patron spiritual, pe Caragiale, care le-a dăruit liberschimbiștilor o zestre inestimabilă: numele ei este ambiguitatea (op. cit. p. 204). Discursurile sale ,,sînt o adevărată beție a citatelor” din toți autorii consacrați, un ,,brîu de siguranță” care îi permite să pareze loviturile.

,,Titlul de membru de onoare al Partidului Liber-Schimbist e acordat, în plenul Adunării Constituante, tuturor parlamentarilor care șiau schimbat apartenența politică, trecînd de la un partid la altul; nimeni dintre beneficiari n-a recuzat această cinstire, căreia rîsetele și aplauzele asistenței i-au dăruit o atestare publică” (,,Potcoave de purici”, p. 203). În felul acesta, spre sfîrșitul primei legislaturi, prin afluxul continuu de noi membri (prin trecerea de la un partid la altul),

grupul parlamentar liber-schimbist și ,,pluripartit” a devenit cel mai numeros în sînul Camerei Deputaților. În 1992, se instituie pragul de 3% pentru accesul în Parlament, și cum condiția nu putea fi îndeplinită, s-a ales calea prin care mesajul acestui partid e încredințat președintelui său, avizat că candideze pe lista altei formațiuni politice. Reales în 1992 și în 2000 în alt partid, stilul deputatului a rămas egal cu sine – specifică autorul Ștefan Cazimir, la p. 203 din volumul cu titlul ,,Ștefan Cazimir”: să-și surprindă ascultătorii prin ,,viraje imprevizibile”, îl invocă mereu pe Caragiale, continuă să cultive anecdota, ba chiar și epigrama care, în felul acesta, a intrat și ea în Parlament. Poate fără să-și propună, realizează premiere naționale și mondiale. Imnul partidului, adoptat în 1990, a dobîndit, de-a lungul anilor, vreo patru sau cinci melodii, ceea ce a impus folosirea lor cu schimbul, iar refrenul a fost revendicat și pus în aplicare de numeroase formațiuni politice. Să nu uităm și faptul că, în calitate de președinte al Comisiei juridice între 1992 și 1966, a compus și imnul acestei comisii.

Alt argument de importanță capitală pentru afirmația din titlul acestui articol este existența unui membru perpetuu care a primit această învestitură în mai 1992, cînd parlamentarul român a făcut o vizită la Bruxelles. Aici, după cum consemnează și Larousse du XX-e siècle, tome quatrième, Paris, 1931 (p. 650), se află celebra fîntînă ce-și trage numele de la o statuetă de bronz, operă a lui Duquestnoy din 1619, reprezentînd un băiețel gol care face pipi ,,On le revêt, les jours de fête, du costume de la garde civique” (e îmbrăcat, în zilele de sărbătoare, în costumul gărzii naționale). La ora actuală, posedă un număr considerabil de costume, pe care le schimbă de vreo trei ori pe săptămînă. Numele său e Manneken-Pis (în franceză, pisser înseamnă a urina, a face pipi, formă verbală apropiată de cea din română, din fondul principal de cuvinte, folosită în mod curent de oamenii simpli). Dar, să-l lăsăm să ne explice președintele de atunci al Partidului Liber-Schimbist: ,,Muzeul comunal expune uniformele de paradă ale vestitului Manneken-Pis, emblema consacrată a jovialității bruxelleze, cel mai vechi cetățean al orașului și, totodată, cel mai iubit. Cu poza lui de totală inocență, copilul de bronz din Rue de l’Étuve e o perpetuă invitație la zîmbet, căreia i-au răspuns cu bonomie de-a lungul timpului cele mai diverse persoane și instituții. Ludovic al XV-lea i-a acordat Crucea Ordinului Saint Louis și Napoleon, cheia de Șambelan, la care se adaugă nenumăratele veșminte ce i s-au oferit ca să-și acopere nuditatea, de la costumul fastuos de marchiz la bluza albastră a luptătorilor pentru independență și de la uniforma gărzii naționale la chimonoul de samurai. În ziua de 7 mai 1992, în cadrul unei ceremonii desfășurate la primăria orașului Bruxelles, lui Manneken-Pis i-a fost conferită diploma de Membru de Onoare Perpetuu al Partidului Liber-Schimbist, cu toate drepturile și privilegiile aferente. Revăzîndu-mă după zece ani [deci, în 2002], puștiul năzdrăvan m-a recunoscut imediat și și-a manifestat bucuria în felul său specific, sporind pentru cîteva clipe amploarea jetului lichid”.

La acestea, adăugăm precizarea care întărește afirmația că ,,Partidul Liber-Schimbist încă există!”, și anume: ,,Cîtă vreme Manneken-Pis va continua săși facă treaba, Partidul Liber Schimbist va trăi. Căci orice picătură țîșnită de unde trebuie este o dovadă peremptorie a vitalității membrului emitent”.

Așadar, cel care, ca politician, și-a însușit principiul lui Schopenhauer - ,,Statornică e numai schimbarea”, a lăsat continuitatea ,,neschimbării”: Partidul numit Liber-Schimbist va dăinui, prin Manneken-Pis și prin membrii care-și schimbă apartenența de la un partid la altul, deci va fi statornic. El există și astăzi, alături de amintirea marelui Profesor, scriitor și parlamentar Ștefan Cazimir (10 noiembrie 1932 – 4 august 2021).

Dr. ELIS RÂPEANU

Statueta Manneken-Pis, din Bruxelles

devin operă de civilizație decît atunci cînd sînt aplicate în practică și au devenit un bun al societății”.

Întrucît am avut norocul să intru în posesia unui manuscris al domnului Ioan Scurtu, cunoscutul nostru istoric, intitulat ,,Weekend inteligent”, conținînd adnotări filozofice despre cultură, civilizație și personalitate, mi-am luat îngăduința de a selecta cîteva din reflecțiile autorului și a le prezenta cititorilor noștri, socotind că nu oricine are prilejul de a lua cunoștință de cugetări și aforisme cu totul deosebite, o adevărată enciclopedie de cultură și civilizație.

Gînduri ale autorului

● ,,«Omul este măsura tuturor lucrurilor», spunea Protagoras; înseamnă că omul este măsura tuturor valorilor”.

● ,,«Cultura este tot ceea ce rămîne după ce ai uitat tot și ce ai învățat», spune o butadă. Pentru a crea ceva trebuie să uiți ceva, nu trebuie să rumegi moștenirea, trebuie să creezi, să sporești valoric noul”.

● ,,«Uitarea este o lege a memoriei»; este vorba de o selecție în sensul îmbogățirii sale”.

● ,,Marile opere de cultură nu își epuizează puterile de educare; valorile virtuale neîntrevăzute în epocă vizează lumi viitoare. O valoare culturală nu are nu punct terminus, duce la civilizație”.

● ,,Civilizația este cultura în acțiunea sa dinamică și integrarea sa în toate domeniile vieții sociale. Noile descoperiri științifice sînt o operă de cultură, dar nu

Cîteva ipoteze despre cultură și civilizație, exprimate de mari personalități

● ,,Creșterea intelectuală și morală nu este mai puțin necesară decît bunăstarea materială. A ști este o nevoie vitală, a gîndi este o necesitate, adevărul este hrană ca și pîinea. O minte nehrănită cu știință și cu înțelepciune slăbește... Dacă există ceva mai sfîșietor decît un trup care se prăpădește din lipsă de pîine, e un suflet care se stinge din lipsă de lumină”... VICTOR HUGO

● ,,Cultura nu salvează nimic și pe nimeni. Ea nu justifică. Dar este un produs al omului, care se proiectează, se recunoaște în ea: singură această oglindă critică îi oferă imaginea sa”... JEAN-PAUL SARTRE

● ,,Cultura nu constă numai în rezultatele exterioare ale progresului tehnico-științific, ci mai ales în acele potențe interne spirituale, în convingerile și cunoștințele din care izvorăște dorința de cultură și capacitatea de a o realiza”...

ALBERT SCHWEIZER

● ,,Gradul de civilizație al unui popor nu se socotește după numărul botinelor lustruite, al frazelor franțuzești și al gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului”... MIHAI EMINESCU

● ,,Datorită omului, natura devine cultură, iar prin cultură omul dobîndește adevărata sa natură umană”...

ROLAND CAILLOIS

● ,,Poporul nu este numai forța care creează toate valorile materiale, el este totodată izvorul unic și necesar al valorilor spirituale, el este primul filozof și poet, primul care a realizat frumusețea și genialitatea creației, el este cel ce a făurit mărețele poeme, toate tragediile lumii, ca și acea monumentală operă care se numește «istoria culturii»”... MAXIM GORKI

(va urma)

LILIAnA TETELEA

motto: ,,Nu știți că cei care aleargă pe locul de întrecere, toți aleargă, dar numai unul primește premiul? Tot așa și voi alergați ca să-l dobîndiți. Eu deci alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro. Mă lupt, dar nu ca unul care lovește în vînt” – 1 Corinteni 9.24,26

O cunoscută alergătoare americană a fost invitată în anul 1979 să participe la un concurs. În dimineața cursei, ea a plecat cu mașina spre destinație, dar pe drum s-a rătăcit. A oprit la o benzinărie și a cerut ajutor. Din cîte știau oamenii de acolo, startul cursei urma să se dea în parcarea unui magazin. Cînd a ajuns acolo, atleta a observat doar cîțiva alergători. Deci era o cursă mult mai ușoară decît se așteptase! S-a grăbit către biroul de înscrieri, și-a spus numele și a fost surprinsă de entuziasmul oficialilor de a avea ca participant o atletă așa de cunoscută. Atleta a alergat și, bineînțeles, a cîștigat fără mare greutate, cu o diferență de patru minute față de concurentul de pe locul al doilea. Dar după cursă și-a dat seama că nu acela era concursul la care fusese invitată și care se desfășurase mai departe cu cîțiva kilometri, într-un alt oraș. Atleta se așezase la o altă linie de start, alergase într-o altă cursă și ratase șansa de a cîștiga un premiu valoros. Așa este și în viață! Deoarece oamenii nu citesc Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, greșesc calea pe care trebuie să alerge pentru a cîștiga premiul ceresc în Isus. Dar cine se orientează după rînduiala biblică va ajunge cu siguranță să cîștige premiul dăruit de Dumnezeu.

Din Bucure ş tii de altădată

Bucureştiul dulce al scriitorului I.A. Bassarabescu

Pe fostul Pod al Mogoşoaiei, actuala Calea Victoriei, exista o cofetărie numită Lambru Paltator. Acolo se comercializa o prăjitură cu numele cofetăriei, care însă a dispărut din meniuri de încă acum un secol.

Cine nu-și amintește că, în anii din școala generală sau din liceu, în loc săși cumpere un corn sau un sandvici din mărunțișul pe care-l aveau prin buzunare, elevii dădeau buzna gălăgioși în vreo cofetărie de cartier și își luau cea mai ieftină prăjitură și o limonadă rece? S-ar zice că asta se întîmplă dintotdeauna, deși lumea de azi e un pic mai sofisticată, mai pretențioasă, cu gusturi ceva mai selective. Totuși, privind în urmă, la vremurile cînd în București conceptul de cofetărie era abia la

începuturi, au rămas astfel de întîmplări imortalizate de scriitori în schițe pline de farmec, cu amănunte dulci și întîmplări așijderea. Unul dintre acești scriitori este I.A. Bassarabescu, un autor de schițe și de nuvele foarte pe gustul acelora care preferă, așa cum se întîmplă și în gastronomie uneori, stilurile sau exprimările mai puțin sofisticate.

„O cremă la Paltator costa numai 25 de bani.

Scump, dar făcea…”

I.A. Bassarabescu (17 decembrie 1870, stil vechi – 27 martie 1952) s-a născut în Giurgiu și a fost fiul pitarului Alexandru Bassarabescu. Ca o curiozitate, tatăl său studiase la Colegiul Sf. Sava din București, fiind elev al lui Eliade Rădulescu și coleg de clasă cu liderii pașoptiști Nicolae Bălcescu și Ion Ghica. Tînărul elev Ioan Alecu avea să-i calce pe urme tatălui său, urmîndu-și studiile liceale la același Colegiu Sf. Sava.

Aflăm de la Constantin C. Giurescu, istoricul care ne-a lăsat cunoscutul volum ,,Istoria Bucureștilor” (editura SportTurism, 1979), că undeva mai jos de biserica Zlătari de pe Podul Mogoșoaiei a existat o cofetărie a unui anume Lambru Paltator.

Acolo s-au hotărît într-o zi să meargă Ioan Alecu și cîțiva colegi de-ai lui de la Colegiul Sf. Sava: „În ziua aceea eram bogați și fericiți; aveam fiecare cîte o băncuță în buzunar și o cremă la Paltator costa numai 25 de bani. Scump, dar făcea…”. Mai departe Ioan Alecu ne dezvăluie cu amănunte cum arăta celebra, printre elevii de la Sf. Sava, prăjitură Paltator: „Păcat că soiul acesta de prăjituri a dispărut din galantarul cofetăriilor. Era o ispită fără seamăn pentru copii; pentru că era mare… și multă. Închipuiți-vă o bază de pesmet triunghiulară –tare ca fierul – din care se înălța spre tavan un turn alb de albuș de ou bătut cu zahăr, turn înalt cît Colțea și ușor ca fulgul, avînd forma de jumătate de felie de pepene, îmbrăcată pe spinare cu o pojghiță cafenie semănînd la coloare a piele de pantof de vară. Era o fericire să ataci turla asta de la vîrf și să te saturi mîncînd din ea pînă s-ajungi la temelie, cu care – ce-i drept – aveai la urmă nițel de furcă, ea fiind formată dintr-o pastă extrem de dură. Bună însă și asta. La «nemurire» de bună, cum ne dam noi unanim pe atunci cu părerea”, povestește Ioan Alecu Bassarabescu.

La o astfel de prăjitură „populară” ar fi mers, desigur, și o limonadă rece, numai că la cofetăria lui Lambru Paltator altceva se afla în meniul răcoritoarelor: „Cofetăria Lambru Paltator, deși mică, era un mare centru de atracție pentru școlarii cu oarecare lei în buzunar. Cînd am intrat, n-am găsit nici un mușteriu. Cele trei mese rotunde, de marmoră albă, erau goale și – probabil – în așteptarea clienților. Cu glas încet, dar grav, Titi dete comanda: «Două creme cu apă rece și… limpede!». Căci s-ar fi putut să ni se dea și apă caldă și turbure, așa cum o aducea sacagiul de-a dreptul din Dîmbovița, fără să mai fie trecută prin filtrul de piatră, nelipsit din nici o pivniță simandicoasă. Și două creme sosiră, mîndre și înalte, pe o tavă nichelată” (fragment din schița „Ele. Amintiri din clasa a treia de la Colegiul Sf. Sava”, I.A. Bassarabescu, în volumul ,,Un om în toată firea”, Editura Tineretului, colecția Lyceum, 1967). DULCEromAnIA.ro

File de istorie

„Faust“ de Johann Wolfgang Goethe, poem dramatic, în traducerea lui Lucian Blaga

În cele ce urmează, prezentăm recenzia operei Faust de Johann Wolfgang Goethe, în traducerea lui Lucian Blaga.

Volumul I

Faust este drama unui învățat din epoca Reformei lui Luther, căruia știința vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei și încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legîndu-se cu prețul sufletului său pentru a obține fericirea ca voluptate, știință și putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente.

Doctorul Faust a trăit cu adevărat în Germania, între 1480 și 1540. Se crede chiar că se poate preciza locul nașterii sale la Knittlingen (în Saxonia) și al morții, la Staufen în Breisgau. Melanchthon, unul din capii Reformei, vorbește despre un aventurier, Johannes Faust, care apare la un moment dat în Wittenberg și se laudă cu unele isprăvi vrăjitorești, de pildă, aceea de a fi determinat victoria trupelor imperiale în Italia sau de a fi zburat la Veneția și de a se fi prăbușit apoi.

Goethe se inspiră din cărțile poporane germane și din tragedia lui Christopher Marlowe (1564-1593).

Faust este un învățat bătrîn. Știința vremii nu i-a adus decît dezamăgiri. Magia îi va deschide poate drumul către cunoașterea secretelor lumii. Faust nu dorește însă numai cunoașterea, ci și cea mai largă îmbrățișare a întregii naturi și a vieții. Aspirațiile învățatului se completează cu cele ale omului, într-un elan spre universalitate, caracteristic pentru spiritul Renașterii, pe care eroul îl reprezintă. Este invocat deci spiritul pămîntului, dar în fața teribilei lui arătări, semeția lui Faust se prăbușește, ca un semn că nu prin practici magice și dintr-odată, ci prin extinderea succesivă a experienței i se pot destăinui omului sensurile și bucuriile cele mai înalte ale naturii și vieții. În contrast cu Faust apare școlarul lui, Wagner, tipul învățatului mediocru, care nu cunoaște pasiunea nimicitoare a maestrului său. Deznădejdea lui Faust este atît de adîncă, încît se pregătește să-și pună capăt vieții, cînd clopotele Învierii opresc mîna sinucigașului.

O plimbare, în tovărășia lui Wagner, printre oamenii simpli, bucuroși de zilele de sărbătoare, așterne o alinare peste zbuciumul lui. Înapoiat în camera de studiu, un cîine se strecoară alături de el. Este Mefistofel. Urmează scena pactului cu diavolul, întreruptă de apariția unui tînăr discipol, a cărui figură repetă pe plan umoristic îndoita aspirație a lui Faust către cunoaștere și viață.

Pactul prevedea luarea în stăpînire a sufletului lui Faust de către Mefistofel, în momentul în care acesta îi va procura eroului o fericire atît de mare, încît clipa va fi rugată să se oprească. Mai întîi, lui Faust îi sînt oferite josnicele plăceri ale beției în pivnița Auerbach, dar eroul privește cu repulsie către ele. Întinerit în bucătăria vrăjitoarelor, iubirea i se înfățișează lui Faust în arătarea grațioasă și inocentă a Margaretei. Dar pentru că în dragostea care se naște între ei se afirmă o aspirație mai înaltă a sufletului,

Mefistofel o retează, făcînd din Faust ucigașul fratelui Margaretei, al lui Augustin. Refugiați la vrăjitoare, în noaptea Sfintei Valpurgii, eroul se lasă stăpînit de voluptate, pînă în pragul împlinirii pactului încheiat. Dar cînd imaginea Margaretei i se arată din nou, egoismul lui e învins. El aleargă să-și ajute iubita, acuzată de crima de pruncucidere, dar o găsește în închisoare, trăindu-și ultimele clipe, cu mintea rătăcită. Experiența plăcerii n-a învins sufletul lui Faust. Dimpotrivă. În natura lui fecundă, noi aspirații și doruri au luat naștere.

Volumul al II-lea

Faust a fugit departe de locul în care a luat sfîrșit tragedia Margaretei. Este cufundat într-un somn adînc și regenerator. Spiritele îl mîngîie. Ariel îi cîntă. Cînd se trezește, splendoarea creației aprinde din nou în el dorința de viață, noi năzuințe. Se găsea în apropiere curtea împăratului, indicat fără o altă determinare, dar destul de expresiv pentru a recunoaște pe aceea a unui suveran absolutist, lacom de plăcere, înconjurat de bufoni, incapabil să răspundă gravelor probleme ale statului asaltat de o criză financiară. Este ca un ecou întîrziat al dificultăților în care s-a zbătut Franța în epoca minorității lui Ludovic al XV-lea și a regenței. Ca un alt Law, Mefistofel își propusese să găsească mijloacele de a birui greaua încercare a statului. Împăratul dorește s-o vadă pe Elena, regina Spartei, cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată. Faust primește de la ispititor o cheie aparent nedescrisă, care se dovedește a fi o trecere către tărîmul magic al zeilor și eroilor antici, acolo unde se găsesc tiparele eterne ale realității, pentru a o aduce pe Elena. Dar ceea ce obține Faust nu este decît reflexul Elenei. Sufletul lui se încinge însă de dorința posesiunii aceleia care întrupa armonia perfectă dintre spirit și materie a lumii grecești.

viața nu poate lua forme statornice decît dezvoltîndu-se succesiv din elementul primar, din apa mării, unde au apărut mai întîi germenii vieții. Ideile transformismului, exprimate și în scrierile naturaliste ale poetului, inspiră acest pasaj al poemului său.

Cînd se arată frumoasa Galateea, întruparea splendorii corporale, fiola lui Homunculus se sparge de carul ei și creația artificială a lui Wagner se risipește în mare. Dar Faust o caută mereu pe Elena, întreabă de ea pe Sfinx, pe înțeleptul centaur Chiron, pe Manto –fiica lui Esculap, care-l conduce în imperiul umbrelor, pentru a o răpi de acolo, ca altădată Orfeu pe Euridice.

Elena apare la Sparta, în așteptarea soțului ei, a lui Menelau, care trebuia să vină de la Troia. Dar cum Phorkias le înspăimîntă pe Elena și pe însoțitoarele ei, cu amenințarea că Menelau se pregătește să le ucidă, oferindu-le ca pradă zeilor, Elena se refugiază la Faust, care îi este prezentat ca un stăpînitor din nord, unde regina greacă ar putea găsi liniște și siguranță.

Atunci se produce însoțirea lui Faust cu Elena, din care ia naștere un copil minunat, Euphorion, menit morții timpurii. Prin unirea cu Elena, Faust a ajuns la punctul cel mai înalt al înnobilării firii sale. Dar idila antică a iubirii cu Elena se sfîrșește tragic, cînd Euphorion, prăbușindu-se în zborul lui, ca un alt Icar, Elena dispare în același moment.

Veșmintele Elenei, transformate în nori, îl transportă pe Faust în zbor, pe o înălțime de munte, în Germania. El nu vrea să devină un stăpînitor de țară, în stare să-și satisfacă orice dorință, cum îi propune Mefistofel. Nu aspiră nici către glorie, nici către faptă. În zare se lămurește un ținut mereu inundat de apele mării. Faust dorește să-l răpească furiei elementelor. Împăratul, pe care Faust și Mefistofel îl ajută să-l învingă pe contra împăratul (Gegenkaiser), pornit cu armele împotriva lui, le dă ca feud țărmul inundabil al mării. Faust a găsit acum un teren propice pentru setea lui de acțiune, pentru năzuința lui neostenită.

Încercînd s-o cuprindă, reflexul inconsistent al Elenei se risipește. Faust își pierde cunoștința și Mefistofel îl readuce în vechea lui cameră de lucru. Găsește aici pe Wagner, devenit un reputat savant care, prin procedeele alchimiei și ajutat de Mefistofel, creează într-o fiolă o ființă vie, un om de mici dimensiuni, un homunculus (așa cum i se atribuise altădată și lui Paracelsus). Homunculus deține o știință întinsă și el este acela care arată că dorul îl va ucide pe Faust, dacă acesta nu va fi îndrumat către însoțirea cu Elena.

Eroul este deci transportat vrăjitorește în Grecia, unde demonii antichității s-au adunat pe pajiștile Tesaliei, într-o nouă noapte valpurgică. Faust se trezește la atingerea pămîntului binecuvîntat al Greciei. Mefistofel a luat hidoasa înfățișare a lui Phorkias. Homunculus dorește să dobîndească existența în lumea exterioară. Dar înțeleptul Thales îl previne că

A ajuns acum moșneag centenar. Din vechea paragină a creat, prin munca îndîrjită a multor mii de oameni, o țară înfloritoare. La capătul unui canal, construit pe locul mlaștinilor de altădată, se înalță palatul lui. Dar zarea îi este închisă de o colină pe care se găsește bordeiul bunilor bătrîni Philemon și Baucis (figuri și nume împrumutate din Metamorfozele lui Ovid). Îi poruncește deci lui Mefistofel să-i mute pe bătrîni. Dar Mefistofel dă foc casei, și bătrînii își găsesc acolo moartea.

O mîhnire adîncă îl apasă pe Faust. Atunci îi apar patru arătări, patru femei bătrîne în veșminte cernite: Lipsa, Vina, Nevoia și Grija. Faust le închide ușa, dar doamna Grijă îl urmează, strecurîndu-se pe gaura cheii, este însoțitoarea oricărei activități omenești. Atunci cînd eroul a recunoscut că valoarea vieții stă în faptă, în acțiunea pusă în slujba oamenilor, teribila doamnă Grijă i se alătură din nou.

Sub suflarea Grijii, bătrînul orbește. Din adîncimea nopții lui, el îndeamnă pe muncitori să-și sfîrșească mai repede lucrarea. În viziunea poporului activ, liber și fericit care va trăi odată pe pămîntul smuls de el furiei valurilor, Faust rostește cuvîntul rezolutoriu, al pactului încheiat altădată cu Mefistofel, gustă delectarea unei clipe supreme și cere clipei să se oprească. Bătrînul s-a prăbușit; lemurele îl așează în groapa pregătită mai dinainte. Dar fericirea n-a fost pentru Faust recompensa unei posesiuni, ci a unei năzuințe menite să se continue în viitor.

Mefistofel a pierdut prinsoarea. Sufletul lui Faust urcă în glorie cerească, printr-o lume de simboluri. Corul final proslăvește puterea îndurării, a eternului feminin, a iubirii care l-a mîntuit pe Faust.

MIRCEA PÎRLEA

IoAn CornEAnU

Faust în camera de lucru, tablou de G.F. Kersting

Johann Wolfgang Goethe (1749-1832)

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

,,…Escu” și ,,Titanic-Vals”, comediile nemuritoare ale lui

Tudor Mușatescu, poate cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese fac, în continuare, săli arhipline în teatrele românești, s-a născut pe 22 februarie 1903 la Cîmpulung-Muscel și a fost fiul unui avocat cunoscut, Alexandru Mușatescu – decanul Baroului din Muscel, deputat în mai multe rînduri și fost primar al orașului – și al profesoarei Elena Mușatescu. ,,Titanic-Vals” și ,,…Escu” sînt doar două dintre cele mai cunoscute piese ale sale, dar la fel de fascinante sînt și ,,Visul unei nopți de iarnă”, ,,Țara fericirii”, ,,Madona”, ,,Profesorul de franceză” sau ,,Sosesc diseară”. În Revista ,,Teatrul”, din martie 1968, jurnalistul și dramaturgul Alecu Popovici publică un interviudocument care surprinde fragmente biografice deosebit de valoroase din viața lui Tudor Mușatescu. ,,La poarta de fier a casei cu nr. 33 de pe Strada Luigi Cazzavillan, la semnalul soneriei răspunde un dulău fioros care te face să te dai cu cîţiva paşi înapoi. Cîrnu, cîinele de pază al casei Muşatescu, te avertizează parcă de faptul că drumul spre umor este păzit de cîini, greu şi primejdios cel puţin pentru pantaloni. Urci cîteva trepte pe sub portice şi coloane şi pătrunzi într-o cameră uriaşă, pe ai cărei pereţi figura maestrului zîmbeşte la fel de ironic în portretele în ulei ca şi în caricaturi. Vrafuri imense de dosare (dînd poate apă la moara birocraţilor, care află că şi umorul se află cîteodat în dosare), foi, manuscrise, solicitanţi (de la ziare, reviste, radio, televiziune) şi peste tot acest univers zîmbitor domneşte silueta lui Tudor Muşatescu, nelipsit de aureola nedespărţitului său basc albastru. Responsabilă organizatorică peste împărăţia de hîrtie şi vorbe se află artista Kitty Muşatescu (soția scriitorului), totodată o secretară plin de energie.

Tudor Mușatescu

făcut roşu ca un mac/ Și cînd au privit spre altul/ Am fost trist şi-am fost posac./ Sînt bogat, ştiu carte mult (eram în clasa Il-a)/ Dar cu banii ce-o să fac?/ Fără ochii tăi, iubito/ Sînt şi prost, sînt şi sărac». Mai scosesem şi revista «Ghiocelul», pe care o scriam şi tipăream singur, cu litere de cauciuc, în patru pagini. Ediţia era de trei numere şi principalul abonat era bunicul. Bineînţeles, revista avea rubrici de umor, satiră acidă, pe care, ca să spun aşa, am păstrat-o pînă astăzi. Printre primele exerciţii literare figurau epigramele, avînd concursul aceluiaşi bunic, om de haz. Numele familiei noastre este Muşat, acel «escu» fiind adăugat de Maiorescu numelui tatălui meu, în perioada cînd i-a fost student la Universitatea din Bucureşti. De altfel, mai tîrziu m-am răzbunat pentru acest sufix. Am scris comedia «…Escu». La noi în casă se adunau aproape săptămînal, sub auspiciile mamei mele, iubitoare a artelor, pictorul N. Grant, I. U. Soricu, D. Nanu, celebrul profesor de istorie G. Şapcaliu, D. Scurei, conşcolarul lui Eminescu, o figură pitorească, Popescu-Pletosu – om de cultură care umbla costumat în straie ţărăneşti, cu plete; aici venea în vacanţe Al. Rosetti…

- La Cîmpulung v-aţi găsit prototipurile pentru «Titanic»?

- Emil Procopiu, cel din piesă, exista în realitate în oraş, dar sub chipul unui încîntător director de şcoală primară. După primele mele comedii, mi-a reproşat că, spre deosebire de alţii, pe el nu l-am pomenit niciodată. Am reparat greşeala. În ceea ce priveşte evenimentele din piesă, nu toate ţin de aceeaşi familie. Le-am cules, autentice, din mai multe locuri. De pildă, povestea cu înecul şi moştenirea s-a petrecut în familia Bumbulici. Iar soacra a fost într-adevăr o rudă de-a noastră.

nu m-a părăsit, orice s-a întîmplat, un prieten credincios: publicul. Fiindcă eu ştiu sigur şi ar fi bine să înveţe şi cei care nu ştiu încă, că teatrul are o destinaţie precisă și numai una: spectatorul, publicul. Cine scrie sau face teatru pentru ambiţii sau viziuni personale greşeşte şi nu va rezista. Atunci poate am făcut şi o ierarhie, socotind că există trei feluri de piese: bune, proaste şi cele care se joacă. Tot de-atunci am ţinut minte că cele mai reuşite intrigi în teatru sînt cele în afara textului.

Referindu-mă la «Titanic Vals», ea a fost pusă în scenă la premieră de Vasile Enescu. Iniţial, în rolul soacrei fusese distribuită marea noastră actriţă, admirabila mea asociată de mai tîrziu la conducerea Teatrului din Sărindar, draga mea prietenă dintotdeauna, Maria Filotti. Eu nu eram de aceeaşi părere. Exista în Teatrul Naţional, la «recuzita» lui, o actriţă cu numele de Sonia Cluceru. O văzusem în Efimiţa din «Conu Leonida…» Atunci cînd Mavrodi (directorul Teatrului Național) m-a chemat pentru a face distribuţia, am spus răspicat: «Domnule director, îl joacă Sonia Cluceru, iar pe Maria Filotti o rog să joace în Dacia».

- Cine e Sonia Cluceru?, m-a întrebat Mavrodi. Enice (aşa i se spunea lui Enescu), tu o cunoşti? La răspunsul lui afirmativ, a programat-o rapid într-un matineu cu Conu Leonida… A doua zi de dimineaţă, Mavrodi mi-a declarat: «Va juca Sonia!». Din păcate, puţin înainte de premieră, Maria Filotti s-a accidentat, aşa că a trebuit să fie înlocuită cu Gabi Danielopol, care, fiind soţia directorului de scenă, ştia rolul. Pe Spirache l-a jucat Calboreanu, primul lui rol de comedie. Poate că pare curioasă azi această interpretare, dar eu socotesc că hazul personajului izvorăşte din situaţiile în care e pus. Spirache nu e comic ca atare şi Calboreanu a fost, în acest sens, interpretul meu ideal. Mai jucau I. Finteşteanu (Nercea), Niki Atanasiu (Traian), G. Demetru (Ofiţerul), V. Valentineanu, Puia Ionescu, Marietta Sadova şi, bineînţeles, Sonia Cluceru.

- Am aflat că aţi împlinit 65 de ani. lată o ocazie să încercăm să facem o mică incursiune biografică. Dacă acum 65 de ani v-aţi născut ca stare civilă, fiţi bun şi povestiţi-ne cînd v-aţi născut ca scriitor…

- Deci, toate se află. Şi, neavînd nimic de ascuns, voi recunoaşte că în calitate de scriitor sînt cu 8 ani mai tînăr. La noi acasă, adică la Cîmpulung-Muscel, trăia pe vremuri cea mai frumoasă femeie din România, poate cea mai frumoasă femeie din lume – mi se părea mie. Silueta ei graţioasă trecea pe străzile oraşului întrun tillbury după care se întorceau cu toţii ca fermecaţi. Bineînţeles, frumoasa era logodită cu un frumos sublocotenent. Şi această tragedie – pentru mine – mi-a inspirat prima poezie, care vede lumina tiparului abia acum: «Ochii tăi frumoaso, vioi de drac/ Capul sec şi prost mi-l fac./ I-am văzut privind spre mine/ M-am

- Unde s-a cristalizat sarea umorului dumneavoastră? - În afară de Cîmpulung, Iaşii sînt oraşul la care ţin cel mai mult (în afară și de Paris). Aici, în timpul războiului, în 1916, m-am refugiat cu familia, pe strada Sfîntul Teodor nr. 35, la doamna Ghiţescu. Mai tîrziu ne-am mutat pe str. Hotin 1 (la doamna Rozalia), fiind vecini cu doamna Soroceanu, al cărei fiu colabora permanent la «Missceleanea» de la «Viaţa Românească». Acesta a fost primul meu mentor literar. Şi primele mele versuri i le citeam numai lui. Și el mi-a făcut cadou prima carte mai importantă, un volum de Lamartine. Iată-l, e aici, în biblioteca mea, datat cu nr. de ordine 54. În umbra vechilor porţi ale laşului, urmam cursurile la Liceul refugiaţilor, instalat în cîteva barăci de lemn în curtea Universităţii ieşene. La română îl aveam profesor pe Valentin Bude, cunoscut şi ca umorist. (…) Ca elev fruntaș şi cercetaș de război, făceam de serviciu deseori la spital, ca asistent al sorei de ocrotire Maria Ventura şi al doctorului franţuz Sorel. Eram delegat şi cu controlul elevilor la teatru, la «Naţional». Aici, de aici începe cariera mea de dramaturg. Ţin să spun că n-am reclamat niciodată vreun elev şi am avut norocul să fiu remarcat de Alexandru Kiriţescu, care m-a prezentat lui Tănase, care mi-a purtat o simpatie şi o preţuire caracterizate printr-una din celebrele fraze ce-i erau atît de proprii: «Ai haz, mă urechiatule!». (…) Cum să nu îndrăgesc laşiul, cînd tot aici am devenit ziarist profesionist, plătit cu trei lei pe lună, la un ziar condus de Octavian Goga, unde publicam notiţe despre fapte de arme de pe front?

Liceul l-am terminat la Sf. Sava, iar bacalaureatul l-am susţinut la Piteşti. Ca să anticipez, am terminat trei facultăţi: latină, filozofie şi drept. Tata dorea teribil de mult să ajung profesor de limba latină, dar după absolvire n-am practicat nici una din profesiunile pe care mi le-ar fi conferit terminarea facultăţilor. Am fost doar cîndva suplinitor (la română) la Şcoala normală din Cîmpulung. În continuare, am făcut… ce-am făcut. Tata a suferit groaznic din pricina meseriei alese, numindu-mă frecvent un «scîrţa-scîrţa». Durerea tatei a durat pînă la premiera piesei «Sosesc diseară», cînd, în holul teatrului, bătrînul profesor mi-a spus la final: «Tudore, să ştii că mi-a plăcut lucrarea». A fost cel mai grozav compliment pe care l-am primit vreodată. (…)

Am intrat în dramaturgie singur, prin piesele mele şi numai prin ele, încercînd să rezist ostilităţii cu care am fost întîmpinat atunci cînd am început să am succes. Aveam împotriva mea, deseori, o presă vehementă şi nici un suspus nu-mi era amic. Am avut însă un singur sprijin care

«Titanic» a ţinut stagiunile 1932 şi 1933, pînă cînd a intrat pe scenă «…Escu», care a durat pînă în 1934. Mi-aduc aminte de reacţia presei cînd, într-o singură săptămînă, pe afişul Teatrului Naţional figura de patru ori «Titanic» şi de trei ori «…Escu». În aceasta din urmă jucau, la premieră, Elvira Godeanu, Kitty Muşatescu, soţia mea, Gr. Mărculescu, Pap-Marţian, Niki Atanasiu, C. Stăncescu, N. Soreanu, Al. Ghibericon, Al. Marius, Eugenia Zaharia, Tanţi Economu, I. Anastasiad. Între timp, din 1929, am devenit, prin concurs, inspector al artelor, luptînd să organizez categoriile cele mai oropsite ale artiştilor ambulanţi, de varieteuri. O problemă a fost modalitatea încadrării piticilor de circ, a înghiţitorilor de flăcări şi sticlă. Pentru ei am creat serviciul «Fenomene». Împreună cu Grigoraș Dinicu am organizat Sindicatul instrumentiştilor. M-am reîntors la «genul meu» în 1937, cu «Visul unei nopţi de iarnă», în care jucau George Vraca şi Leny Caler, IordănescuBruno, V. Ronea, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu, Ecaterina Ionescu (după mine, unica continuatoare a Măriei Ciucurescu), Tina Radu. (…)

- Deci, care au fost teatrele dumneavoastă?

- La început, în asociaţie cu Sică Alexandrescu, am deschis Teatrul Vesel (în Pasajul Eforie, vecin cu Cărăbuş). La a doua stagiune a ars pînă în temelii şi vecinul nostru şi noi… Privind flăcările, i-am spus lui Sică: «Ce zici, Sică, localizăm sau nu incendiul?». Am renăscut din cenuşă la Teatrul din Sărindar, unde, împreună cu Maria Filotti, am căutat să alcătuim un repertoriu valoros. (…) Am deschis şi teatrul din str. C.A. Rosetti («Boema»), grădina de vară pe care am început-o cărînd pămînt de la marginea oraşului. A urmat Teatrul «Tudor Muşatescu», deschis într-o fostă sală de dans pe str. Lipscani. Echipa era compusă din Dina Cocea, Fory Etterle, Marcel Anghelescu etc. Teatrul «Tudor Muşatescu» nu prea mergea financiarmente. Am angajat un plasator, am cumpărat o bicicletă şi, în serile cînd reţeta nu acoperea gajurile actorilor, plasatorul biciclist gonea acasă, unde soţia mea făcea rost de bani ce proveneau de multe ori din bijuteriile pe care şi le vindea. De altfel, actorii îi spuneau: «Despina-Doamna care-şi vinde podoabele ca să-şi facă Tudorică biserici»”. Aproape toți marii actori ai României interbelice și postbelice au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar după venirea comuniștilor la putere dramaturgul și-a continuat cariera artistică, devenind, datorită recunoașterii publicului, unul dintre cei mai îndrăgiți autori români. Mușatescu a murit pe 4 noiembrie 1970 la București, la vîrsta de 67 de ani, și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (129)

Limba chineză (2)

Silaba are structura (C)V(C). Fonetica limbii chineze este dezvoltată, complexă, iar omonimia este accentuată, din cauza numărului mic de posibilități combinatorii – 420 de combinații silabice. O silabă are multiple sensuri, pînă la 21. Diferențierea se face în context și, în primul rînd, prin scrierea ideografică. În limba chineză contemporană, predomină cuvintele bisilabice, spre deosebire de limba chineză veche în care cuvintele erau monosilabice. Neologismele sînt, în general, polisilabice, realizîndu-se, în cea mai mare parte, prin calchiere (modalitate de formare a neologismelor prin traducerea elementelor componente ale cuvintelor străine sau prin atribuirea de sensuri noi, după modelul străin, cuvintelor existente în limbă). În limba chineză nu există opoziție între consoanele surde și cele sonore, ci între consoanele aspirate și cele neaspirate. Există 6 vocale, 22 (23) consoane și 3 semiconsoane. O caracteristică importantă a limbii chineze o reprezintă tonurile melodice – intonarea fiecărei silabe în mai multe moduri. În limbga comună – putonghua – există 4 tonuri, dar, în unele dialecte, se ajunge pînă la 9 tonuri. Prin tonuri se diferențiază cuvintele. În transcierea fonetică pinyin, tonurile se notează prin semne diacritice. Tonul 1 este uniform, liniar. Tonul 2 este ascendent. Tonul 3 este ascendent-descendent. Tonul 4 este descendent. La cele 4 tonuri, se adaugă silabele atone. De exemplu, silaba ma are următoarele sensuri: tonul 1 mă = mamă; tonul 2 má = cînepă; tonul 3 mâ – cal; tonul 4 mà = (a) înjura; silaba atonă må – particulă interogativă. În cheie anecdotică, dăm un exemplu de propoziție: Mă má mâ må – în traducere: Mama înjură calul. Limba chineză nu are flexiune (conjugare și declinare), iar bariera dintre

Bolile și Istoria (7)

Holera şi reforma sanitară (7)

Nu întîmplător, talentatul istoric medical american Fielding Garrison scria: „Alături de Lemuel Stattuck, Chadwick este omul care a încurajat activitatea de asistenţă socială în America, influenţînd şi litera legilor adoptate mai tîrziu în acest sens“. Pînă cînd Stattuck iniţiase o supraveghere medicală a statului Massa-chusetts, în 1849, peste Atlantic nu se putuse vorbi despre vreo implementare a măsurilor igienicosanitare. Analiza efectuată atunci a demonstrat pe de-o parte că bolile ce-i afectau pe cetăţenii americani se datorau în mare măsură condiţiilor igienice defectuoase în care ei trăiau şi, pe de altă parte, necesitatea unor investigaţii serioase şi a unui control al stării de sănătate a naţiunii. Au fost instituite prin urmare comisii locale de sănătate, care au realizat progrese extraordinare în domeniul combaterii epidemiilor, dar nu a existat o organizaţie coerentă, la nivel naţional, pînă cînd John Shaw nu a pledat pentru înfiinţarea unui Serviciu de sănătate publică, în 1889. De asemenea, Chadwick 1-a influenţat şi pe Max von Pettenkoffer, care a realizat primul sistem de canalizare al oraşului München, punînd astfel o puternică stavilă în calea holerei şi care mai tîrziu, în 1859 va deveni primul profesor de igienă din statele germane.

Cu geniul său practic, pus în slujba celor mulţi, Chadwick a acoperit o plajă largă de activităţi. Examinînd rapoarte sosite din 533 de districte britanice, el a întocmit „hărţi sanitare“ ce demonstrau clar legătura de cauzalitate dintre suprapopulare şi bolile contagioase.

Cercetătorul englez a presupus că holera se propagă prin poluarea atmosferică rezultată din murdărie, suprapopulare, lipsa canalizării şi resursele de apă deficitare, şi a argumentat punctul de vedere demonstrînd că speranţa medie de viaţă ţinea în primul rînd de apartenenţa la o anumită clasă socială: 40 de ani pentru aristocraţie, 30 pentru negustorime şi doar 20 pentru muncitorime. Ca urmare, această ultima

părțile de vorbire, practic, nu există, același cuvînt, putînd fi, după context, substantiv sau verb. Un alt element specific limbii chineze: comparativ cu limbile indo-europene, unde acest element s-a pierdut aproape complet – limba chineză utilizează „specificativii“/ „clarificatorii“ – elemente lingvistice care încadrează cuvintele în clase.

De exemplu: o foaie de hîrtie; un bol de orez; n capete de vite etc. În limba chineză sînt dezvoltate derivarea, mai ales prin sufixe, și compunerea, în scopul evitării omonimiei. Topica limbii chineze prezintă două posibilități: postpunerea – determinatul precede determinantul și antepunerea – situația opusă. Din punctul de vedere al apropierii de alte limbi, lingviștii consideră că cea mai mare diferență este aceea dintre limba chineză și limbile romanice, inclusiv limba romană. În registru ancdotic, menționăm că, atunci cînd un român nu înțelege ceva, i se spune: „Parc-ai fi chinez!“ (sic!). De-a lungul unei istorii de mai multe mii de ani, limba chineză a influențat decisiv limbile din zonă – japoneza, coreeana (limbi cu care nu se înrudește), vietnameza, tibetana, tai (limbi sino-tibetane, ca și chineza) etc. Datorită nivelului superior al civilizației chineze din epoca clasică, inclusiv din Dinastia Tang, limba chineză nu a făcut împrumuturi deosebite de la alte limbi. Menționăm, totuși, împrumuturile din limbile sanscrită și pali, realizate după Secolul I d.Chr., datorită adoptării religiei budiste. În epoca modernă și contemporană, limba chineză a împrumutat masiv, prin calchiere, în primul rînd termeni tehnici, mai ales din limbile engleză, franceză, japoneză și rusă. Exemple de neologisme: cale ferată = tielu – tie = fier; lu = cale, drum; telefon = dianhua – dian = electroc, electricitate; hua = vorbă, cuvînt, vorbire; calculator = jisuanji – jisuan = (a)calcula; ji = aparat etc. Și limbile indoeuropene, inclusiv româna, au împrumutat cuvinte din limba chineză: cha; taifun – din limba chineză: taifeng etc. Există, de asemenea, un fond de cuvinte comun aproape tuturor limbilor lumii, inclusiv limba chineză:

categorie dădea naştere unei întregi cohorte de văduve şi orfani, a căror întreţinere cădea în sarcina comunităţilor parohiale. Dispariţia întreţinătorului de familie, supraaglomerarea şi nepăsarea societăţii faţă de soarta lor îi determina pe copiii celor săraci să ajungă pe străzi, să fure, să cerşească sau să-şi vîndă trupul. Bolile care îi răpeau pe adulţi îi făceau pe adolescenţi şi pe tineri să devină „o pradă uşoară pentru fantasmele periculoase ale anarhiştilor“. Aşa cum frumos se exprima biograful R. A. Lewis, „meritul lui Chadwick a fost acela de a-i aduna pe cei mai respectabili cetăţeni ai regatului pe marginea prăpastiei, spre a-i forţa să vadă monştrii care prindeau viaţă sub picioarele lor“.

Raportul lui Chadwick a şocat guvernul britanic şi a fost în măsură să scoată burghezia din starea de autosuficienţă în care se complăcea. Toată lumea a realizat în sfîrşit că implementarea urgentă a legislaţiei necesare în sfera medicală necesita cheltuieli serioase. Guvernul a preferat însă să paseze problema unui comitet, cunoscut sub denumirea de Comisia Sănătăţii Urbane, şi în paralel a încurajat activitatea unor asociaţii sanitare în principalele centre din Marea Britanie. Liverpool a fost unul dintre primele oraşe care au obţinut o lege sanitară, în 1846, prin care se stipula numirea unui inginer citadin, a unui inspector însărcinat cu contabilizarea pagubelor cauzate de epidemii şi a unui ofiţer sanitar. În această din urmă funcţie, primăria oraşului l-a numit pe doctorul William Henry Duncan, în data de 1 ianuarie 1847.

Între timp, Chadwick a renunţat la politica globală pentru a studia problema bolilor contagioase în amănunt. Recunoscînd că are cunoştinţe limitate în ceea ce priveşte infrastructura necesară îmbunătăţirii condiţiilor sanitare, el a apelat la ajutorul a doi consilieri, hotărîţi să treacă la implementarea de soluţii tehnice revoluţionare. Pentru început, şi-a îndreptat atenţia către sistemul de canalizare existent în Marea Britanie. Acest sistem cunoştea o extindere continuă, dar companiile de canalizare utilizau, pentru construirea conductelor, trunchiuri de ulm care crăpau atunci cînd presiunea apei în ele creştea peste un anumit nivel. Ca urmare, era nevoie de o presiune extrem de redusă în conductele dispuse la nivelul solului pentru ca acestea să nu se spargă. Din

ma; mama; tata – în limba chineză: ba; baba (citit: pa; papa) etc. În România, limba chineză se studiază începînd din anii ’50 ai Secolului al XX-lea. Simultan, se studiază limba română în China.

Limba chineză veche este limba literară clasică. S-a utilizat ca limbă scrisă timp de mai mult de 2000 de ani, începînd cu Dinastia Han și pînă la Mișcarea de la 4 mai 1919 a tineretului burghezo-democrat pentru modernizarea și democratizarea Chinei. În limba chineză veche, cărturarii Dinastiei Han au reconstituit, din memorie, cărțile clasice distruse din porunca împăratului Qin Shihuang (221-210 î.Chr.), unificatorul Chinei. Ulterior, sintagma limba chineză veche a desemnat toate fazele de evoluție ale limbii chineze scrise: 1. Limba arhaică (Secolele XIVXI î.Chr.); 2. Limba preclasică timpurie (Secolele X-VIII î.Chr.); 3. Limba preclasică tîrzie (Secolele VII-VI î.Chr.); 4. Limba clasică timpurie (Secolele V-III î.Chr.); 5 Limba clasică tîrzie (Secolele II î.Chr. – II d.Chr.); 6. Limba postclasică (Secolele III-V); 7. Limba medie (Secolele VI-XII) – care se suprapune peste Dinastia Tang; 8. Limba premodernă (Secolele XIII-XVIII). În limba chineză veche au scris geniile poeziei chineze din „Epoca de aur“ a împăratului Tang Xuanzong – Li Bai, Du Fu, Wang Wei și epigonul lor Bai Juyi. Printre caracteristicile limbii chineze vechi menționăm monosilabismul cuvintelor, în acest sens fiind valabilă următoarea precizare: În limba chineză veche, ideogramă/hieroglifă = silabă = fonem = cuvînt = lexem (n.n.: fonem – cea mai mică unitate sonoră a limbii; lexem – cuvînt sau parte de cuvînt, care are o semnificație). Între limba chineză veche din Antichitate și limba chineză contemporană, respectiv Putonghua, este aceeași diferență ca, de exemplu, între limba latină și limbile neolatine/romanice sau între slava veche și limbile slave moderne. Wenyan este termenul prin care se definește limba chineză clasică scrisă a cancelariilor. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

aceeaşi cauză, conductele nu funcţionau mai mult de 1-2 ore şi doar în anumite zile. Thomas Hawksley, unul dintre consilierii lui Chadwick, a demonstrat că fluxul şi presiunea apei pot creşte, fără costuri suplimentare, prin înlocuirea ţevilor din lemn cu unele din metal. Problema evacuării apelor reziduale a fost rezolvată de al doilea consilier al lui Chadwick, John Roe. Existau deja cîteva canale de evacuare a apei pluviale de pe străzi, dar ele constau în simple canale pavate cu dale de piatră, ce puteau fi ridicate pentru ca noroiul şi gunoaiele depuse să fie înlăturate manual. Roe a demonstrat că era mai eficient să se înlocuiască aceste canale colectoare cu ţevi înguste, care să se poată curăţa singure, sub presiunea apei. Aceste ţevi, de secţiune rotundă sau ovală, aveau curburi line şi necesitau un flux constant de apă pentru o curăţare eficientă. Aceste ţevi de canalizare puteau să fie folosite şi pentru evacuarea excrementelor umane, dar necesitau, avertiza Roe, instalaţii de toaletă cu dispozitiv pentru tras apa, în locul demodatelor private construite în pămînt.

Dar conductele cu auto-curăţare reprezentau un pericol major, atunci cînd transportau reziduuri toxice. Conţinutul lor era deversat în rîuri care asigurau apa curentă şi pentru alte oraşe, situate în aval, existînd astfel riscul ca locuitorii acestora să fie otrăviţi de dejecţiile propriilor compatrioţi. Chadwick a abordat serios problema şi a pus la punct un sistem de alimentare „venoarterial“, adică asemănător cu circulaţia sangvină în organismul uman. Şi din nou, acest excelent organizator a avut o idee genială, anume de a schimba dejecţiile pe... apă limpede! Pentru a înţelege despre ce este vorba, trebuie mai întîi să amintim că, în epocă, asanarea terenurilor mlăştinoase constituia o metodă des folosită, pentru obţinerea de noi terenuri, în condiţiile creşterii populaţiei. Terenurile respective erau însă mai întîi fertilizate, operaţiune ce implica folosirea unor cantităţi uriaşe de îngrăşăminte, cea mai mare parte provenind din aşa-numitul „pămînt de noapte“, termen desemnînd dejecţiile provenite din latrine.

(va urma)

LECTURI LA

Un proces închis din lipsă de probe

În afara dicționarelor de literatură, astăzi, aproape nimeni nu-și mai aduce aminte de poetul Dimitrie Petrino (1838-1878), bardul Bucovinei de altădată, și, pe cale de consecință, nu i se mai consacră nici un rînd. Numele lui a rămas în istoria literară doar prin ciocnirea pe care a avut-o în anul 1875 cu Mihai Eminescu, pe care l-a acuzat de furt și l-a trimis în fața procurorului. Rămînînd în aceeași sferă de interes, Petrino poate fi pus alături de Anghel Demetriescu, poet și gazetar teleormănean, merituos de altfel, și de Macedonski, înverșunați contestatari ai lui Eminescu. Sau de Caion și de contemporanul nostru, Grigurcu, clienții lui Caragiale și Nichita. În ceea ce-l privește pe G. Călinescu, persoana cea mai autorizată să emită un verdict, el are o părere oscilantă despre poetul bucovinean. De fapt, două. Pe de o parte, îl compară cu alți bucovineni – cum ar fi Daniil Scavinski sau Pralea, Samson Bodnărescu (originar din Gălănești, Rădăuți) sau Aron Pumnul (de fapt, ardelean de lîngă Brașov, dar transfug la Cernăuți, unde Cimitirul ,,Horecea” îl găzduiește pe vecie, nu departe de Aglae Drogli-Gareiss). Îl compară și iată ce cuvinte frumoase alege: ,,Petrino este întîiul cu limba nepeltică și versurile lui se rostogolesc sprintene”. De partea cealaltă, zice: ,,Dacă odiosul Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar fi pomenit de el. Omul era antipatic și n-avea deloc talent. Era un tînăr dezechilibrat, alcoolic și desfrînat...”. Nici nu știi ce să mai crezi... Și regizorul Nicolae Mărgineanu în filmul său, ,,Un bulgăre de humă” (1989), consacrat lui Eminescu și Creangă, cu Adrian Pintea și Dorel Vișan excepționali în cele două roluri, a crezut că, într-adevăr, Petrino era un nesuferit. De aceea, l-a așezat pe actorul Ștefan Velniciuc într-un rol mic, să dea viață, în casa lui Vasile Pogor din Iași, unui Petrino arogant și plin de sine, cum numai poeții o pot face, cînd e vorba de rivalitate artistică, taman bun de luat la palme.

Propunîndu-ne să-i creionăm biografia, trebuie să facem o corecție. Bardul bucovinean era, de fapt, basarabean get-beget, născut la Rujnița, Soroca. Fusese însurat cu o Victorie, o fată frumoasă, fiica baronului și cavalerului Bukental, boier român din Bucovina, și la moartea căruia, îndurerat, îi va închina un ciclu de poezii funebre, ,,Florile de mormînt”. Opera lui Petrino, pentru care a fost ales membru corespondent al Academiei Române, se compune din patru volume de poezii cu un conținut macabru, aidoma poeților simboliști decadenți, motiv pentru Maiorescu să-l critice în mai multe rînduri. Pe nedrept, am zice astăzi, căci aceasta era maniera interpretativă și tematica poeților din acele vremuri, atinși, după caz, ori de ftizie, ori de treponema palida, agentul propagator al luesului. Noroc cu penicilina, descoperită în preajma celui de-al II-lea război, altfel n-ar mai fi avut cine să ne cînte bucuria și amarul. Dar această problemă personală a lui Petrino, la care se adaugă aceea că, îmbolnăvindu-se și de tifos, își pierduse auzul, nu l-a împiedicat pe marele critic să-l numească pe 1 iulie 1875 director al Bibliotecii Centrale din Iași, în locul lui Eminescu, fapt care a provocat o mare nedumerire, ba chiar și indignare. Dar, nu atunci cînd evenimentul a trecut neobservat în firescul cotidianului divers, ci mult mai tîrziu, începînd, mai cu seamă, cu anul 1914, cu ocazia comemorării unui sfert de veac de la moartea lui Eminescu, cînd Octav Minar a publicat volumul ,,În fața justiției”, urmat, în același an, de alte două: ,,Veronica Micle” și ,,Cum a iubit Eminescu”. Încai

Gh. Sion, în prefața volumului ,,Poeme”, de Dimitrie Petrino, consemnează întîmplarea: ,,Adresîndu-se la guvern cu arătarea că a emigrat din Austria și că dorește a se face folositor României ca nou cetățean, Ministerul Cultelor îl numi ca Director al bibliotecii statului, post destul de modest”. Octav Minar a emis ideea că înlocuirea lui Eminescu cu D. Petrino s-ar fi datorat unor mașinațiuni din culise, unor aranjamente între conservatorii aflați la putere și liberali. Ipoteza a fost luată ca valabilă și, deși n-o verificase nimeni, circulă și astăzi. Ceea ce este un fals, căci manevra n-ar fi fost acceptată de Maiorescu, la data aceea, dușman declarat al liberalilor. Ajungînd în acest punct, s-ar cuveni să deschidem o paranteză. Peste un deceniu, în urma sugestiilor venite de la Berlin, concomitent cu ordinele emanate de la Palat, conservatorii se vor alia cu liberalii și, în cel mai mare secret, vor semna Tratatul de pace cu Germania. Eminescu nu fusese informat asupra tratativelor germano-române, ultra secrete și, în consecință, tot publica articole în Ziarul ,,Timpul”, prin care chema tineretul să se înarmeze și să purceadă la luptă pentru eliberarea Transilvaniei de sub cizma austro-ungară. Atitudine care îl agasa pe ministrul P.P. Carp, aflat la Viena în scopul convingerii părții austro-ungare de seriozitatea și atașamentul românilor la cauză. Îl tot agasa și îl făcea să telegrafieze lui Maiorescu: ,,Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Închizînd paranteza, să mai menționăm că, odată ajunși la putere, liberalii i-au intentat lui Maiorescu un proces pentru risipirea fondurilor publice, deoarece, profitînd de ministeriatul său conservator, își angajase amicii politici în funcții publice plătite generos. Tratatul de pace dintre România, Germania și Austro-Ungaria va funcționa pînă în 1916, cînd România va intra în război alături de Antantă, nu de Puterile Centrale. Dar, să revenim la biografia lui Petrino, menționînd că, între el și Eminescu, erau pricini mai vechi. Petrino îl atacase pe Aron Pumnul în broșura ,,Puține cuvinte despre compunerea limbii române”. Firesc, Eminescu sărise în apărarea mentorului său de la Cernăuți pe care îl iubea atît de mult, publicînd în Ziarul ,,Albina” articolul ,,O scriere critică”. În plus, după opinia lui Augustin Z.N. Pop, la alimentarea diferendului dintre cei doi poeți au contribuit și unele atacuri ale lui Petrino la adresa Revistei ,,Convorbiri literare”, cu bătaie la calitatea îndoielnică a poeziilor care se publicau acolo. Ceea ce nu era prea departe de adevăr, căci, în afara lui Eminescu, publicația nu mai produsese nici un mare poet. Desigur, atacul îi viza pe toți junimiștii care-l numiseră bibliotecar, și, pentru acest motiv, înfuriindu-se, P.P. Carp obținuse destituirea ingratului Petrino de la conducerea bibliotecii.

La fel de important era și un alt aspect, care, cum vom vedea mai jos, va duce la satanizarea lui Petrino de către contemporani și, în egală măsură, și de urmași. Așa cum s-a întîmplat și cu alăți ,,damnați” – precum Caion, Demetriescu sau Minar – cu care istoria noastră literară, vindicativă și obtuză s-a purtat adesea. Anume că Maiorescu era în relații cordiale cu familia Hurmuzaki din Basarabia, căreia îi aparținea și Petrino, și considerente de ordin literar îl determinaseră să-l atragă pe poetul bucovinean în arcul junimiștilor. Iar V. Alecsandri sau V. Pogor l-au apreciat și ei de mai multe ori. La data aceea, D. Petrino se bucura de multă popularitate. După cum scrie și Dan Mănucă în lucrarea sa, ,,Scriitori junimiști. Către un mit al femeii, D. Petrino”, ,,poetul se bucura de o imensă popularitate

și frecventa toate saloanele și întrunirile publice din Iași, unde era aclamat frenetic și întîmpinat cu flori. La București era, de asemenea, primit cu mult interes și simpatie”.

În atare situație, pare firesc și lăudabil gestul său prin care, abia instalat la conducerea Bibliotecii ieșene la „1 iulie 1875, în locul lui Eminescu, constata neregulile lăsate acolo de acesta și de predecesorul său, S. Bodnărescu, și, ca un cavaler, le acordă un termen de grație pentru a le remedia. Continuînd politica de ,,rotire a cadrelor”, de îndată ce a fost numit ministru al Culturii și Cultelor, Maiorescu și-a repus prietenii în funcție. Iar lui Eminescu i-a oferit un post mai bun, revizor școlar pe județele Iași și Vaslui, cu un salariu dublu decît acela de bibliotecar. În scrisoarea de răspuns, poetul se arătase de acord: ,,Mult stimate Domnule Ministru, La scrisoarea D-voastră din 15 iunie, am onoarea de a Vă răspunde că primesc bucuros funcția de revizor școlar peste districtele Iași și Vaslui, nu că prin asta aș adăuga ceva la bună-starea mea materială (...) Punctul meu de vedere este a se intra în contact cu populația rurală, singura care mă interesează îndeosebi...”. Odată cu luarea în primire a postului de bibliotecar, scrupulosul D. Petrino descoperă multe nereguli în gestiunea lui Eminescu, între care însușirea mai multor cărți și a cîtorva piese de mobilier. Și pe cale de consecință îl somează să le restituie. Dar, multe lucruri lipseau încă de pe vremea directoratului lui S. Bodnărescu, ba chiar de mai înainte, căci Eminescu, veșnic cu capul în nori, nu prea luase seama la toate mărunțișurile de natură administrativ-birocratică. Abia mai tîrziu și după legiuita perioadă de grație, văzînd că Eminescu și Bodnărescu nu dau vreun semn, D. Petrino îl denunță îndeosebi pe Eminescu, întrucît de la el preluase gestiunea.

Ca director nou-numit, D. Petrino se străduise să pună capăt dezordinii de pînă atunci în gestiune și se arătase preocupat de recuperarea cărților împrumutate, precum și a mobilierului de către bibliotecarii junimiști. Forțat de insistențele lui D. Petrino, Eminescu restituie, cu chitanță, un număr dintre ele, precum și mobilierul (scaune, mese și un dulap), urmînd ca, pentru celelalte cărți să achite contravaloarea lor. Chiar el recunoaște însușirea cărților și, într-o scrisoare către Bodnărescu, îl înștiințează că, pînă la urmă, vinovați fiind amîndoi, vor fi obligați să returneze contravaloarea cărților, ceea ce s-a și întîmplat.

Pînă atunci, el se va prezenta la Parchet, unde i se va lua un interogatoriu. ,,În timpul cît am servit, susține poetul, nu s-a pierdut nici un volum”. Cît despre mobilier, recunoaște: ,,Am luat două scaune, o masă, un dulap nou și altul vechi. Dulapurile îmi trebuiau fiindcă eu, fiind revizor școlar, nu aveam unde conserva arhiva” (noiembrie 1876). Restul cărților care n-au mai fost găsite au fost prinse în inventar ca material perisabil și trecute la pierderile inerente. În atare situație, D. Alexandrescu, prim-procurorul Tribunalului Iași, hotărăște că ,,acțiunea n-a reușit, iar dosarul s-a închis”, ceea ce scoate în evidență intrigile puse la cale de ministrul Chițu și liberalii săi, în dorința de a lovi în interesele conservatorilor. Iar bietul D. Petrino n-a înțeles că a fost doar o piesă ușor de manevrat. În încheiere, vă prezentăm un fragment dintr-o scrisoare pe care D. Petrino a trimis-o ministrului G. Chițu, expunîndu-i eforturile sale privind recuperarea pagubelor: ,,Domnule Ministru (...), Numitul Bodnărescu, în urma mai multor provocări din partemi, s-a prezentat la Bibliotecă și ne-a adus un număr de 173 de volume pe care le împrumutase. Dl. Bodnărescu a promis că va înapoia și alte cărți aflate la el. Cît despre D. Eminescu, nu am putut obține de la D-sa decît mobilele Bibliotecii, de care, fără justificare, s-a slujit mai bine de 1 an, pentru a-și mobila apartamentul. În afară de mobilă, D. Eminescu a mai adus și 50 de volume netrecute în nici un catalog sau inventar...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre jaful (de ieri şi de azi) din pădurile României

Vă propunem spre lecturare trei articole despre jaful din pădurile României. Trei ,,strigăte de alarmă”, lansate la un interval de nouă decenii, către politicienii români. Rezultatul acestora? Astăzi, la fel ca și acum 80 de ani, jaful continuă.

16 ianuarie 1927

,,În județul Trei-Scaune (notă: județ al României interbelice care cuprindea, în mare parte, județul Covasna de azi) stîrpește pădurile de 37 ani o societate străină, cu numele Groedel, care societate are o suprafață de pădure de vreo 22.000 jugăre cumpărate de la comunele învecinate; are în afară de aceasta tot cam atîta întindere de pădure arendată de la Statul român pe niște prețuri derizorii. Această societate exploatează bogățiile țării de zeci de ani, lăsînd în urma exploatării munți pleșuvi nemaiplantînd nimic acolo unde a stîrpit codrii seculari. (…) Cu cine își exploatează această societate pădurile? Nu este greu de ghicit: cu nenorociții de români veniți sau, mai bine zis, aduși de agenți de prin județele Satu-Mare, Someș, Maramurăș. Mai sînt și secui din județul Ciuc, însă în număr mai mic. Este un contrast dintre cele mai bizare să vezi lăcustele de (acționari) grași, sănătoși atunci cînd nenorociții de muncitori români cari le cîștigă milioane sînt istoviți de muncă, palizi, slăbiți, plini de toate bolile din cauza meseriei în care trăiesc. Cea mai mare parte dintre ei sînt tuberculotici; nici nu pot fi ei sănătoși, deoarece cîștigul lor este în disproporție colosală față de munca zilnică ce o îndeplinesc pentru a îmbogăți societatea. Lucrează sărmanii cîte 10 ore la zi cei de la gatere, în curent, în praf, în frig, iar cei de la pădure de dimineața pînă noaptea tîrziu. Iarna sînt expuși la friguri grozave între munții aceia înalți, lucrînd în aer liber. Cu toată munca istovitoare bărbații primesc la zi între 80 și 110 lei ca plată, iar femeile primesc 30 – 40 de lei. Ce reprezintă acești cîțiva lei în aceste timpuri grele, față de scumpetea îngrozitoare ce este azi? Acești muncitori primesc ca hrană jumătate de kilogram de slănină pe săptămînă, jumătate de kilogram de brînză pe săptămînă, iar aceia care taie copaci din pădure primesc 1 kilogram de slănină și 1 kilogram de brînză pe săptămînă. Primesc încă 7 kilograme de făină de pîine și 7 kilograme de făină de mălai pe două săptămîni. Toate aceste alimente le primesc de la societate la prețul pe care le cumpără și ea, după cîte se spune.

Lumea regilor şi culisele ei

Și de ce stă Regele pe tron? (3)

Din ziua în care Isus a murit pe cruce, spun mărturiile călugărilor, piatra nu s-a mai tînguit la alegerea regelui: de atunci centrul lumii nu a mai fost ea, ci crucea, dar irlandezii au păstrat mai departe vechiul obicei de a considera Piatra Destinului tronul regilor lor.

Peste alte multe secole, regele irlandez Fergus a pornit să îşi extindă dominaţia peste Highlands, pe coastele de vest, nelocuite, ale Scoţiei. Şi cum bătrînii spuneau că nu este rege autentic decît cel care stă pe Piatra Destinului, Fergus a adus Lia Fal în Scoţia. De atunci a devenit regele Scoţiei, şi toţi cei care l-au urmat au fost încoronaţi pe aceeaşi piatră. Vreme de cinci sute de ani. Pînă în acea zi fatală, cînd Eduard a cucerit Scoţia şi a adus piatra la Londra. Dar stă scris că piatra se va întoarce într-o bună zi în Scoţia. Şi abia atunci Scoţia va avea iarăşi rege.

Între timp, tînărul meu prinţ moştenitor va fi adormit, visînd că va ajunge şi el odată să stea pe piatră.

Începînd din Secolul al XIII-lea, toţi regii englezi au stat pe Piatra Destinului, inclusiv Elisabeta a II-a, care la încoronarea ei din 1952 din Westminster Abbey a fost aşezată pe Coronation Chair, în care a fost încastrată Piatra Destinului.

Cu ajutorul pietrei, Anglia încearcă monopolizarea tradiţiei Ierusalimului şi a celei davidice (asemenea francezilor, care îşi miruiau regii imitînd miruirea lui David). David este nu doar arhetipul regelui legitim şi plăcut lui Dumnezeu, el reprezintă de fapt arhetipul regelui pe care chiar Dumnezeu 1-a făcut rege. El este

Ce sînt aceste alimente pentru muncitorii de la păduri care mănîncă la zi cîte două kilograme de pîine și jumătate de kilogram de slănină? Afară de aceste alimente ei trebuie să-și cumpere zilnic și altele tot de la cantina societății, neexistînd alte prăvălii pe teritoriul fabricei de cherestea. Muncitorului îi rămîn astfel toate paralele cîștigate cu sudoarea feții tot în buzunarele societății, rămînînd el aproape fără nici un ban după muncă istovitoare de luni de-a rîndul. (…) Acești muncitori trăiesc ca în sclavie, neavînd parte decît de muncă și de neagră mizerie. Cei mai mulți sînt în floarea vieții, între 20 - 35 ani; îți fac însă impresia unor moșnegi palizi, slăbiți de nesfîrșita mizerie, istoviți de muncă, plictisiți de viață. Ministerul Muncii este chemat să ia sancțiuni față de toate întreprinderile care storc și ultima vlagă din trupul nenorociților muncitori. Ce mare prăpastie ne desparte de Occident, unde altcum se apără sănătatea muncitorului…” (sursa: art. ,,Un strigăt de alarmă”, ziarul ,,Românul”, numărul din 16 ianuarie 1927).

15 ianuarie 2014

,,Greenpeace România a solicitat astăzi Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice să ia măsuri urgente privind situația de la Agenția pentru Protecția Mediului (A.P.M.) Covasna, care consideră că prelucrarea a 1.000.000 de arbori nu are impact asupra mediului. Acest lucru permite companiei austriece Schweighofer să construiască o nouă fabrică de prelucrare a lemnului în localitatea Reci, județul Covasna, fără un acord de mediu și fără consultarea publicului, ceea ce contravine legislației. Noua fabrică Schweighofer ar urma să prelucreze anual aproximativ 1.000.000 de arbori. Compania a depus proiectul la A.P.M. Covasna, care a decis că în acest caz nu ar exista un impact

cel căruia Dumnezeu i-a promis că urmaşii din casa sa vor domni pînă la sfîrşitul veacurilor.

Aşa se explică de ce genealogii de la curtea engleză încearcă de cînd există ea să demonstreze că membrii casei regale se trag în linie directă din acea prinţesă Tamar Tephi, urmaşă a lui David. Pînă şi în documentele de încoronare a Elisabetei a II-a se face încă o dată referire la asta. De unde, în fine, derivă doctrina potrivit căreia casa regală engleză ar fi „noua casă a lui David” care, aşa cum prevestesc profeţiile biblice, va domni veşnic, iar la capătul zilelor de la Ierusalim, va deveni centrul lumii.

Dar asta bineînţeles dacă regii englezi vor fi încoronaţi şi în viitor pe Piatra Destinului... Perspectivele nu sînt chiar atît de bune în clipa de faţă. Pentru că, din 1996, Piatra Destinului nu se mai află la Westminster Abbey! Prin hotărîrea lui Tony Blair, a fost dusă, în cadrul unei ceremonii solemne, pe 15 noiembrie 1996, la Edinburgh, în semn de reconciliere cu Scoţia aflată sub ocupaţie de sute de ani. Ceea ce face desigur să fie considerat un trădător în cercurile englezilor sensibili la tradiţii. Iar cum scoţienii visează să se separe într-o bună zi de Anglia (cel puţin piatra şi-au recuperat-o deja), sîntem îndreptăţiţi să credem că Elisabeta a II-a este, pentru moment, ultimul monarh englez încoronat pe Piatra Destinului, din Secolul al XlII-lea şi pînă acum. Un adevărat coşmar pentru monarhiştii englezi. În lipsa pietrei, tronul din Westminster Abbey a rămas doar un jilţ vechi, de lemn. În realitate, englezilor şi scoţienilor le este indiferent dacă povestea cu Lia Fal are caracter „istoric“. Iată o realitate valabilă şi pentru legendele din capitolul următor: nu contează cum se întîmplă, ci cum se gîndeşte peste secole. Adevărul intrinsec al legendelor este mai puternic decît contextul istoric exterior.

asupra mediului, nefiind necesară emiterea unui acord de mediu (…). „Este revoltător ca autoritățile române responsabile de protecția mediului să favorizeze interesele unei companii străine și să încurajeze tăierile de arbori. Compania austriacă Schweighofer prelucrează deja circa 3 milioane de arbori anual, din pădurile României; noua fabrică din Covasna urmînd să prelucreze încă un milion de arbori anual”, declară Irina Bandrabur, ofițer de presă Greenpeace România. Compania austriacă Schweighofer deține în România patru fabrici de prelucrare a lemnului: Rădăuți – 1,4 milioane metri cubi, Sebeș – 1,35 milioane metri cubi, Siret și Comănești” (sursa: art. ,,1.000.000 de arbori tăiaţi anual – fără impact de mediu în viziunea autorităţilor”, Greenpeace România).

12 februarie 2020

,,Comisia Europeană a lansat miercuri un avertisment dur României pentru tăierile ilegale de păduri și a dat autorităților de la București un termen de o lună pentru a lua măsuri de remediere a deficiențelor – primul pas în procedura de infringement. „Comisia a decis astăzi să trimită României o scrisoare de punere în întîrziere, acordîndu-i un termen de o lună pentru a lua măsurile necesare în vederea remedierii deficiențelor identificate de Comisie. În caz contrar, Comisia poate decide să trimită autorităților române un aviz motivat”, se arată într-un comunicat al Comisiei publicat miercuri. Comisia afirmă că autoritățile de la București „nu au fost în măsură să verifice efectiv operatorii și să aplice sancțiuni corespunzătoare”, iar „inconsecvențele din legislația națională nu permit autorităților române să verifice cantități mari de lemn recoltat ilegal”.

În plus, Comisia a constatat că autoritățile române gestionează pădurile, inclusiv prin autorizarea exploatării forestiere, fără a evalua în prealabil impactul asupra habitatelor protejate, după cum se prevede în Directiva Habitate și în Directiva privind evaluarea strategică de mediu. De asemenea, există deficiențe în ceea ce privește accesul publicului la informațiile privind mediul din planurile de gestionare a pădurilor. Comisia a constatat, de asemenea, că unele habitate forestiere protejate au dispărut din cadrul siturilor protejate Natura 2000, ceea ce reprezintă o încălcare a Directivei Habitate și a Directivei privind păsările, mai arată Comisia” (sursa: art. ,,Comisia Europeană, avertisment dur pentru România: O lună pentru a lua măsurile necesare în tăierile ilegale de păduri”, publicat de hotnews.ro, 12 februarie 2020).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

De fapt, de ce poartă regii coroană? (1)

Ca să ajungem la esenţa teoriilor asupra statului, trebuie să citim mai întîi Aventurile lui Tintin. În Sceptrul regelui Ottokar, spre exemplu, reporterul Tintin şi terierul său au salvat ţara est-europeană Sildavia de la o lovitură de stat ce ar fi aruncat-o în ghearele unui regim dictatorial. Elementul cardinal al poveştii lui Hergé este sceptrul regelui. Pentru a-1 lipsi pe suveran de putere nu era nevoie de regicid, ci trebuia doar să îi dispară sceptrul. Căci doar cine era în posesia sceptrului putea fi stăpînul legitim al Sildaviei. Prin urmare, puciştii au furat sceptrul lui Ottokar din palatul regal şi au încercat să-l scoată peste hotare – ceea ce Tintin a reuşit să împiedice, desigur, în ultimul moment. Totul sună puţin exagerat – tocmai de aceea este atît de realist. Georges Remi, alias Hergé, a avut slăbiciunea să se inspire pentru poveştile sale din întîmplări adevărate. În 1938, cînd a scris Sceptrul regelui Ottokar, Europa se apropia de appeasement, de concilierea cu Hitler, care s-a soldat cu anexarea unei părţi a Cehiei la Reich, în vreme ce în România un rege slab, Carol al II-lea, s-a lăsat atras de partidul fascist din ţara sa, Garda de Fier, spre sfera de influenţă a Führerului. Iar Hergé a ales drept model pentru „sceptrul“ său un însemn regal cît se poate de autentic: coroana Sfîntului Ştefan al Ungariei. Ceea ce singularizează coroana Sfîntului Ştefan este că ea nu reprezintă, firesc, regalitatea, ci emană regalitatea. Timp de peste o mie de ani, legitimitatea suveranului a depins în Ungaria de posesia acestei coroane. Altfel spus, în ochii ungurilor, coroana însăşi domnea, regii doar şi-o însuşeau, ca să spunem aşa.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Istoria – acum 110 ani

,,Eu sînt un geniu, mă! După ce am să mor, o să vedeți!”.

Moartea lui Caragiale și acuzele de plagiat

(urmare din pag. 1)

În articolul „Domnul Caragiale”, publicat la 30 noiembrie 1901, junele Caion, îl acuză, nici mai mult, nici mai puţin, pe Caragiale că ar fi plagiat „Năpasta” după drama „Nenorocul” a unui anume scriitor maghiar, István Kemény, dramă tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Subiectul celor două drame este asemănător, pretinde denunţătorul raptului literar, care, pentru a fi cît mai convingător, publică pe două coloane paralele scene din cele două piese, pentru a dovedi plagiatul.

Totul e o plăsmuire de la cap la coadă

Efectul acuzaţiei a fost devastator în societatea românească, pe măsura gravităţii acuzaţiei şi a personalităţii implicate. „Căci nu era puţin lucru să fie învinuit de furt literar unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai ţării, şi încă pe bază de probe, impresionante la prima vedere” (Doru Cosma). Violenţa atacului îl lasă perplex pe Caragiale, care se gîndeşte la o posibilă coincidenţă. Ca urmare, îşi pune în mişcare prietenii ardeleni scriitori, mult mai familiarizaţi cu literatura maghiară, pentru a întreprinde cercetările referitoare la István Kemény şi opera sa. Răspunsul este însă unanim: nu există un autor cu acest nume, nici o dramă şi, evident, nici o traducere din maghiară în română. Totul este o plăsmuire de la cap la coadă. Sau, cum atît de spiritual remarca umoristul George Ranetti: „István Kemény este copilul făcut de Macedonski cu Caion”. Fiindcă, într-adevăr, în spatele josnicei calomnii proferate de către Caion se ascundea genialul – totuşi! – poet al Nopţilor şi al Rondelurilor. Nu-i vorbă, începutul îl făcuse Caragiale, al cărui spirit cinic şi caustic nu putea lăsa nesancţionate delirurile lirico-sentimentale ale lui Macedonski şi ale adepţilor săi, grupaţi în jurul Literatorului. Încă din 1874, Caragiale îl taxase în „Ghimpele” pe poetul „Nopţii de decembrie”, atacuri reluate douăzeci de ani mai tîrziu în „Moftul Român”. Spre apărarea sa, trebuie însă să spunem că Ion Luca Caragiale nuşi cruţa nici cei mai apropiaţi prieteni de verva verbului său nemilos. Nu spusese el, oare, despre trilogia bunului său prieten Delavrancea (,,Apus de soare”, ,,Viforul”, ,,Luceafărul”) că „aceea nu e o trilogie, ci o meteorologie”? Dar Macedonski nu avea nici îngăduinţa, nici bunătatea sufletească şi, evident, nici prietenia pe care Delavrancea le nutrea faţă de Caragiale. Aşa încît Macedonski reia în numărul din 9 decembrie 1901 al „Forţei morale”, publicaţie pe care o conducea, acuzele proferate cu zece zile în urmă de Caion: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mîna în sac... Se vede că domnul Caion nu ştie că la noi, cu cît un autor este mai puţin original, cu atît e mai ridicat în slăvi”. Faţă de acest nou atac, Caragiale nu putea rămîne pasiv, aşa încît se decide să pornească o acţiune penală pentru calomnie prin presă împotriva lui Caion. El îi cheamă în judecată atît pe autorul articolului, cît şi pe directorul „Revistei literare”, Th. Stoenescu, pentru calomnie, solicitînd daune morale în valoare de 20.000 de lei. Stoenescu îi cere lui Caion să prezinte proba plagiatului, dar în faţa inconsistenţei acesteia (două foi îngălbenite la lumînare, pline cu litere chirilice) îl suspendă pe acuzator din funcţia de redactor al „Revistei literare”. Imediat, paladinul cauzelor pierdute, Macedonski, îl ia sub aripa sa protectoare pe calomniator, despre care afirmă, fără să-i tremure pana, că este „o podoabă a tinerimii (...), un apostol al adevărului”; şi în acelaşi articol în care Caion era prezentat drept „fala literaturii româneşti de mîine”, Caragiale era descris ca un om care „se prostituie cu un cinism fără seamăn, cînd unora, cînd altora, duce o viaţă de destrăbălare şi ruşine – toate cîrciumile din Bucureşti îi sînt cunoscute şi îl cunosc – moşteneşte o avere însemnată (...) şi o bea într-o vară” etc.

nişte pagini cu textul autorului maghiar. Or, după cum bine remarca Delavrancea, „în materie literară acesta e curat fals în acte publice”.

În ziua fixată, beneficiind de un maxim interes din partea opiniei publice, se deschide procesul în faţa Curţii cu juraţi a judeţului Ilfov. Caragiale era apărat de un trio celebru de avocaţi, în acelaşi timp literaţi şi prieteni, dintre care făcea figură de vedetă Barbu Ştefănescu Delavrancea, strălucit orator şi maestru al barei. După formarea comisiei de juraţi, avocatul Oteteleşeanu, unul dintre apărătorii lui Caion, a ridicat o obiecţie susţinînd că, de fapt, „Năpasta” ar fi fost copiată după „La puissance des tenebres” (,,Puterea întunericului”) a lui Tolstoi. Ca urmare, solicită amînarea cauzei pînă la un termen ulterior necesar traducerii piesei tolstoiene din franceză în română. Delavrancea şi procurorul se opun acestei cereri pe motiv că inculpatul trebuia să se pregătească din timp pentru apărare. În surprinzător dezacord cu apărătorul său, Caragiale consimte la amînarea judecăţii cu condiţia ca inculpatul să prezinte traducerea cărţii. Curtea a admis cererea inculpatului, care trebuia să pună la dispoziţia instanţei textul tradus al piesei, legalizat de Ministerul Afacerilor Externe. Soluţia instanţei era evident criticabilă din punct de vedere juridic, deoarece ea fusese sesizată de Caragiale strict pe baza calomniei caioniste cum că „Năpasta” ar fi fost plagiată după István Kemény. Acuzaţia de plagiat după Tolstoi era una nouă şi ar fi trebuit deschis un nou proces pentru a o judeca. Nu mai puţin acordul lui Caragiale la amînarea pricinii apare, juridiceşte vorbind, ca o eroare. Motivul însă al concesiei – aparente – pe care Caragiale i-o face inculpatului va fi înfăţişat foarte limpede de Delavrancea în pledoaria sa: „De acestă nouă calomnie (cea cu Tolstoi, n.red.), nu neam plîns justiţiei. Am putea să trecem peste noua dovadă de perversitate şi să ne oprim numai la primele articole publicate de «Revista literară». Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzaţiunile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce veţi pronunţa să fie întemeiată nu atît pe imprudenţa evidentă a acuzatului, cît pe dovezile noastre zdrobitoare”.

Tertipurile lui Caion

Deoarece primul termen de judecată se apropia (5 martie 1902), iar teza plagierii „Năpastei” după inexistenta dramă a lui Kemény îşi pierduse orice credibilitate, Caion, sfătuit probabil de Macedonski, recurge la o diversiune. Abandonează versiunea uzurpării piesei dramaturgului maghiar, pentru a pretinde că „Năpasta” este plagiată după „Puterea întunericului”, a lui Tolstoi. În articolul „Prinderea în cursă a domnului Caragiale”, publicat în revista „Rodica”, înfiinţată de Caion după concedierea de la „Revista literară”, perseverentul calomniator afirmă fără să clipească că „dacă spuneam de la început că Tolstoi a fost influenţatorul d-lui Caragiale, domnia sa era să tacă tot aşa de solemn, ca şi atunci cînd am probat pînă la evidenţă că «Scrisoarea pierdută» nu-i decît «Rabagas», a lui Sardou (altă calomnie caionistă nedovedită – n.red.). Am preferat să deschid cursa şi domnul Caragiale s-a repezit la bucăţica de carne, numită Kemény”. Diversiunea lui Caion e total inabilă deoarece ciracul lui Macedonski se preface că uită că el produsese aşa-zisele dovezi ale plagiatului, fabricînd

Cine l-a sprijinit financiar pe Caion? Revizuirea procesului, în 1972

La al doilea şi ultimul termen de judecată, cel din 11 martie 1902, Caion nu se înfăţişează, motivînduşi absenţa cu un certificat medical, care-l atestă drept bolnav de „gripă cu formă nervoasă”. Era evident un truc procedural, menit să justifice, în cazul judecăţii în lipsă, atacarea unei eventuale decizii de condamnare. Curtea a decis, de asemenea, scoaterea din cauză a directorului „României literare”, care a declarat că regretă fapta săvîrşită. Apoi a luat cuvîntul Delavrancea, care a ţinut o strălucită pledoarie juridico-literară, rămasă de referinţă în memoria contemporanilor – după care avocatul s-a dezlănţuit împotriva lui Caion şi a pretinsei scuze că, fiind tînăr, merita circumstanţe atenuante: „Tinereţea e graţioasă, e generoasă, e entuziastă. Greşelile unui tînăr se resimt de inocenţă, de dezinteresare, iar nu de calcul, de ură, de perversitate. Copilărie... e să inventezi un autor, o dramă şi un traducător în scop de a înjosi un scriitor ilustru? (...) Copilăria ar fi cel puţin dezinteresată! La calomniatorul Caion în tot ce a făcut (...) interes, perversitate, patimă şi egoism!”. Pledoaria a avut efectul

Alexandrina Caragiale, iubirea lui Nenea Iancu

juridic scontat, determinînd condamnarea lui Caion la trei luni de închisoare corecţională şi la plata a 10.000 de lei despăgubiri civile.

Însă afacerea „Caion” nu s-a încheiat odată cu pronunţarea sentinţei. Sfătuit de avocaţii săi, Caion a atacat decizia de condamnare cu opoziţie, o cale de atac deschisă oricărui inculpat judecat în lipsă. Întrucît absenţa fusese, cel puţin formal, justificată, instanţa hotărăşte să rejudece cauza pe 10 iunie 1902. Caion persistă în acuzaţia de plagiat, susţinînd similitudinea dintre „Năpasta” şi „Puterea întunericului”, unul din avocaţii inculpatului adăugînd cinic că nu înţelege supărarea lui Caragiale care, plagiind după un eminent autor ca Tolstoi, s-ar afla într-o „bună companie”. Delavrancea îşi repetă splendida pledoarie de la termenul precedent, contrat însă de această dată de unul dintre avocaţii lui Caion, Ion Tanoviceanu, strălucit penalist şi profesor universitar. Acesta reuşeşte să mute atenţia publicului, inclusiv a juraţilor, de la vinovăţia personală a lui Caion la cea mult mai generală şi de nepedepsit a societăţii româneşti în ansamblu. Societatea românească dovedeşte o mare permisivitate faţă de zvon, bîrfă (implicit calomnie), dovadă proverbele: „gura lumii numai pămîntul o astupă” sau „frunză verde lobodă, gura lumii-i slobodă”.

Dezbaterile încheindu-se noaptea tîrziu, verdictul se pronunţă la ora 1 dimineaţa. Juraţii îl declară nevinovat pe Caion şi, ca urmare, preşedintele Curţii dă o ordonanţă de achitare. Verdictul, profund nedrept, trebuie să-i fi provocat un sentiment de revoltă şi amărăciune lui Caragiale – o parte din vină însă i-a aparţinut şi autorului „Scrisorii pierdute”, care a ales să dezbată o chestiune literară într-o instanţă juridică. „A fost de la început o greşeală din partea domnului Caragiale să aleagă ca arbitri într-o chestiune literară juraţii, oameni în cea mai mare parte părinţi de familie, excelenţi băcani, oneşti contribuabili, dar lipsiţi de cultura şi inteligenţa necesare pentru a se pronunţa în chestiunile de artă” (George Ranetti). Nu trebuie exclusă – în desfăşurarea procesului – nici influenţa unor cercuri literare sau chiar politice, în special liberale, deranjate de scrierile lui Caragiale. Altfel ar fi de neexplicat faptul că tînărul Caion, student fără venituri şi obscur publicist, şi-a putut permite să fie apărat de patru avocaţi de renume, dintre care unul era cel mai de seamă penalist al ţării, iar altul, decanul baroului Ilfov. Macedonski i-a asigurat sprijin mediatic calomniatorului, dar e cert că starea sa financiară nu-i permitea să-l ajute pe Caion în alt mod.

Achitarea lui Caion şi refuzul implicit de a apăra onoarea profesională a lui Caragiale au rămas totuşi o pată pe obrazul justiţiei române, cel puţin pînă pe data de 18 iunie 1972, cînd, în cadrul unui proces literar prezidat de eminentul biograf şi exeget al lui Caragiale, Şerban Cioculescu, se pronunţă următoarea sentinţă: „În numele tribunalului istoriei literare şi al acestei instanţe supreme, condamnăm pe Caion la oprobiul veşnic al opiniei publice, în literele române!”, Revizuirea procesului s-a făcut cu adoptarea spiritualei propuneri a poetului Romulus Vulpescu, care a cerut pentru inculpatul Caion cea mai cumplită pedeapsă: aceea de a-i ajunge numele substantiv comun, sinonim cu „defăimător” sau „calumniator”. Numele de Caion, doar prin această infamantă familie de cuvinte – un caion, a caionisi, caionism – poate intra în istoria literaturii române.

Scîrbit de toate, în 1905, Caragiale ia calea străinătății. Gîndul exilului începuse să-l bîntuie încă din 1891, cînd se interesase de o eventuală mutare la Sibiu, pentru ca, un an mai tîrziu, să caute refugiu la Brașov, unde plănuise ca el să dea lecții de franceză și de română, iar soția de engleză, de franceză și de pian, dar abia la începutul lui martie 1905 reușește să plece, stabilindu-se definitiv la Berlin, de unde îi scrie, cu oarecare maliție, lui Alceu Urechia:

,,Dragă Alceu, Plînge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mînca-v-ar nenea! Complimente lui Metronimidis. Nu mai pot scrie. Mi-a adus băiatul zupa, mă rog frumos.

Car.”

Urmează cîțiva ani în care Caragiale pare că și-a găsit liniștea departe de țară și reîncepe să lucreze plin de încredere. Cîteva moșteniri îl ajută să nu mai ducă grija traiului zilnic, deși familia nu trăiește în huzur. La început refuză orice colaborare cu ziarele din țară, dar cu timpul, o vreme alegînd să publice anonim, revine asupra deciziei. Celebra broșură ,,1907, din primăvară pînă-n toamnă” produce un adevărat cutremur în țară. Cînd Emil Gîrleanu, președintele Societății Scriitorilor Români, vrea să sărbătorească cei 60 de ani de viață ai dramaturgului, la începutul lui 1912, Caragiale nu doar că refuză să participe, dar interzice, printr-o telegramă, și ,,reprezentarea pieselor fără autorizația mea în scris”, iar în martie renunță la subscripția publică propusă de C. Rădulescu-Motru ca urmare a unui articol al lui M. Dragomirescu, în care acesta deplîngea soarta dramaturgului și ingratitudinea țării față de el. În aprilie, Caragiale vizitează pentru ultima oară Iașii în compania lui Al. Vlahuță și duce cu această ocazie, la redacția revistei ,,Viața Românească”, 13 poezii ale fiului său, Mateiu, poezii ce vor constitui debutul literar al acestuia. Întors la Berlin, continuă să lucreze și chiar planifică o excursie de cîteva zile la Travemünde pentru toată familia, excursie la care o invită și pe Cella Delavrancea. În ziua de 21 iunie scrie ultima scrisoare către un profesor de la Blaj, Al. Ciura: ,,Vineri 8/21 iunie 1912, Iubite amice Ciura, pînă la revedere, tocmai înspre iarnă, primește deocamdată călduroase mulțumiri pentru volumul ce mi-ai trimis (,,Amintiri, schițe și nuvele”, Orăștie, 1911 – n.red.). Nu i-am tăiat încă foile: ai răbdare pînă să ne vedem și nu te teme, prea smerite ucenic, cum nu mă tem nici eu că va trebui să fiu aspru. Te cunosc că ești o calfă vrednică, de care poate fi mîndru orice meșter cinstit, chiar în vremuri de cinstire a meșteșugului, nemite în vremea noastră – de cîrpăcerie – cînd ciubotarii croiesc nădragi și croitorii tălpuiesc ciuboate, spre gloria «culturală» a ruralilor cis și transcarpatini. Îți urez petrecere frumoasă în timpul verii. Să ne mai vedem sănătoși și cu voie bună la Blaj!

Dumnezu cu dumneata și cu ai dumitale! Devotat frate mai bătrîn, Caragiale”

Seara o petrece în familie și, înainte de a se retrage în dormitor, își roagă soția să nu îl trezească a doua zi prea devreme, căci plănuia să lucreze pînă tîrziu în acea noapte. Ea îi ascultă dorința și dimineața nu îl deranjează. La prînz, intrigată de liniștea nefirească, intră în odaia lui, găsește lampa de la căpătîi aprinsă, iar pe Caragiale lîngă pat ,,cu jurnalul și ochelarii căzuți alături”. Despre momentul efectiv al morții B. Jordan și Lucian Predescu notau în ,,Caragiale, tragicul destin al unui scriitor”: ,,Caragiale se stinsese probabil în zori, pe la șase și jumătate, cînd soției i s-a părut că aude accesul de tusă. A murit discret, de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniștea sufletească a celor dragi, cu mizeriile ultimelor lui clipe. Cauza morții lui Caragiale este artero-scleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul Caragiale”. Momentul morţii este descris de Cella Delavrancea care se afla în casa lui I. L. Caragiale de la Berlin. ,,Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfîşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lîngă pat, cu mîna stîngă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, rîsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, scrie Cella Cella Delavrancea în volumul ,,Dintr-un secol de viaţă”. Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu. Rămăşiţele pămînteşti au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul berlinez Schönenberg.

Vagonul morturar s-a rătăcit pe drum

Pe 14 iunie, rămăşiţele lui Caragiale au fost depuse într-un cavou al familiei, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamna aceluiaşi an, rămăşiţele dramaturgului au luat drumul spre casă, un drum care se va dovedi a fi unul cu peripeţii. Vagonul mortuar care îl aducea pe Caragiale în ţara natală a rătăcit două săptămîni prin Austria. ,,Prin ziare îşi face locul zvonul că vagonul mortuar rătăcise două săptămîni pe liniile austriece, ajungînd în ţară fără hîrtiile trebuitoare, pierdute şi ele, că vagonul popsise întîi în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M.. Funcţionarii staţiei B.M, neştiind ce se află în vagonul care venise fără acte, îl deschid şi dau peste rămăşiţele pămîneşti ale marelui Caragiale. Ce crudă ironie a soartei!”, notează biografii dramaturgului. Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. În ziua înmormîntării, 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional. De aici, sicriul lui Caragiale însoţit de mii de bucureşteni, a mers la cimitirul Bellu. La înmormîntare au fost prezenţi cei mai mari scriitori ai vremii şi buni prieteni ai dramaturgului, printre care Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Delavrancea.

Exhumat şi mutat lîngă Eminescu În discursul ţinut la înmormîntarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg ,,cel mai mare român din cîţi au ţinut un condei într-o mînă şi o torţă aprinsă în cealaltă”. La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lîngă mormîntul lui Eminescu.

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Marius Nasta: credința unui medic nobil

Marius Nasta s-a născut pe 4 decembrie 1890 la București, fiind al treilea din cei patru copii ai lui Alexandru și Irinei Nasta. Tatăl său era inginer și avea origini aromâne, iar mama sa, născută Constantinidis, provenea dintr-o familie de greci cărturari ai cărei membri erau lingviști, scriitori și diplomați. Moartea timpurie a lui Alexandru Nasta în 1895, cînd Marius avea doar cinci ani, a făcut ca familia să aibă probleme financiare, iar mama a fost nevoită să predea lecții de pian pentru a-și întreține cei patru copii. Problemele Irinei Nasta au lăsat o impresie puternică asupra tînărului Marius, a cărui muncă și modestie vor deveni semnele distinctive ale vieții sale. După ce a urmat școala primară între 1896 și 1900, tînărul a intrat la Liceul Gheorghe Lazăr, una din principalele școli secundare din București, pe care a absolvit-o în 1908. În același an, s-a înscris la Facultatea de Medicină. Aici l-a avut profesor pe medicul Ioan Cantacuzino, care l-a luat sub aripa sa și care va avea o mare influență asupra carierei lui profesionale, dar și a vieții personale.

forme de tuberculoză și în chirurgia altor boli pulmonare, secție înființată la Spitalul Pantelimon din București. Pe lîngă practica clinică la Spitalul Pantelimon, doctorul Nasta a activat în cadrul „Ligii pentru combaterea tuberculozei”, a predat la Facultatea de Medicină și a efectuat sute de consultații ambulatorii la Spitalul Filaret și în cabinetul său privat. În timpul celui deal II-lea Război Mondial, între 1941 și 1944, Nasta a fost mobilizat ca maior în corpul medical al Armatei române, iar în 1944 a condus echipele de prim ajutor din București în timpul bombardamentelor aeriene devastatoare care s-au soldat cu sute de victime civile. În 1944, s-a mutat de la spitalul Pantelimon la vechiul Spital Filaret, unde a fost șef de clinică pînă în 1949. În acel an, a reușit să fondeze „Institutul de Ftiziologie” și a fost directorul acestuia pînă la pensionarea sa forțată din 1959.

Intrînd în echipa lui Cantacuzino, Marius Nasta s-a alăturat unui grup de elită ai cărui membri au lăsat o amprentă greu de egalat pentru lumea științifică și medicală din România. În perioada în care era student, Marius Nasta a lucrat ca medic extern la Eforia Spitalelor Civile între 1911 și 1913, și apoi ca medic stagiar la Spitalul Brâncovenesc din București, între 1913 și 1918. Munca sa în spital a fost întreruptă parțial de cel de-al II-lea Război Balcanic și de primul Război Mondial, perioadă în care tînărul doctor Nasta a participat la campaniile de luptă împotriva holerei, boală care afecta în masă trupele românești. În vara anului 1913, sute de soldați români muriseră din cauza holerei. Medicii Victor Babeș și Ioan Cantacuzino au fost însărcinați de guvernul regatului să ia măsuri imediate pentru a opri răspîndirea epidemiei în rîndul populației civile și au decis înființarea mai multor spitale mobile și a centrelor de carantină (așa-numitele pest-house) care au fost folosite pentru tratarea pacienților și vaccinarea întregului corp de armată.

Marius Nasta a fost numit medic prim-sergent în centrul de la Zimnicea și, împreună cu colegii săi, a salvat mii de vieți datorită curajului de a intra în focarele de holeră și de a-i îngriji pe cei în suferință. După absolvirea Facultății de Medicină în 1918, tînărul a lucrat și a studiat la Institutul Pasteur din Paris între 1918 și 1920. La întoarcerea în țară, în 1921, a preluat funcția de asistent cercetător la Institutul pentru seruri și vaccinuri, redenumit în acel an Institutul Cantacuzino. Acesta era acum finanțat de stat, iar activitatea sa a fost considerată esențială pentru serviciile de sănătate din România pentru că a combinat cercetarea științifică în domenii precum microbiologia, patologia experimentală, epidemiologia și igiena cu producerea de vaccinuri împotriva infecțiilor intestinale, poliomielitei, difteriei, tetanosului, tifosului și malariei, boli care afectau o mare parte a populației. În 1926, Marius Nasta a fost numit șef al secției de tuberculoză create la Institutul Cantacuzino și în același an a petrecut cîteva luni pentru specializare la Paris, lucrînd la Spitalul Laennec și în laboratorul marelui bacteriolog Albert Calmette. În 1927, o bursă a Fundației Rockefeller i-a permis să călătorească în Statele Unite, unde a vizitat și a lucrat în mai multe centre de tratament, inclusiv în Centrul Saranac Lake, cel mai avansat centru pentru tratamentul tuberculozei pulmonare din lume la acel moment. După moartea profesorului și mentorului său, doctorul Ioan Cantacuzino, în 1934, Marius Nasta a părăsit Institutul Cantacuzino pentru a conduce un departament specializat în tratamentul diferitelor

Medicul era căsătorit din 1922 cu Lucia „Loulou” Bǎicoianu, fiica lui Constantin Băicoianu, un important economist și bancher român. Cuplul a avut patru copii, iar viața privată, atît cît îi permitea activitatea profesională, s-a concentrat în jurul familiei și prietenilor artiști și scriitori. Scriitorul Panait Istrati, bolnav de TBC, a devenit prieten cu familia Nasta după ce a fost îngrijit de medic la spitalul Filaret în ultimii ani ai vieții sale. În 1913, Marius Nasta devenise apropiat și de prințul Vladimir Ghika a cărui credință puternică a avut un impact profund asupra familiei Nasta și a condus la convertirea Luciei Nasta la catolicism. Mulți dintre acești prieteni și familiile lor apropiate aveau să piară în închisorile comuniste sau au fost, la fel ca doctorul Marius Nasta, supuși diferitelor forme de persecuție de către regimul comunist.

Avînd în vedere rezultatele Programului Național pentru Controlul TBC, regimul comunist a vrut să-și prezinte succesul în afara României și profesorului Nasta i s-a permis inițial, la începutul anilor ’50, să călătorească în străinătate, dar curînd a intrat în dizgrația regimului pentru că a început să critice finanțarea deficitară a sistemului de sănătate și devenise foarte îngrijorat de utilizarea excesivă a aparatelor cu raze X învechite, care avea efecte dezastruoase asupra pacienților. Opiniile științifice curajoase ale medicului, originea familiei sale și cercul de prieteni, dar și invitațiile pe care le primea pentru a călători la congrese științifice în străinătate l-au transformat rapid într-un personaj suspect pentru regimul comunist. În 1958, Departamentul Securității Statului a deschis o anchetă secretă asupra lui Nasta, fiind suspectat că ar fi agent al Serviciului de informații secrete britanic și că ar fi fost recrutat în Elveția în timpul unui congres la care participase la începutul acelui an. Profesorul și familia sa au fost supravegheați timp de mai multe luni, dar nu s-a găsit nici o dovadă care să susțină suspiciunea Securității. În aprilie 1959, Marius Nasta și soția sa au fost judecați în cadrul unui proces-mascaradă, fiind acuzați că au făcut comentarii disprețuitoare împotriva regimului popular-democratic și împotriva socialismului, că ascultă posturi de radio imperialiste și că răspîndesc zvonuri și insulte împotriva politicii externe a Uniunii Sovietice. „Sentința” în urma „procesului” a constat în faptul că eminentul profesor a fost eliminat din toate funcțiile didactice și de conducere de la institutul pe care chiar el îl înființase. Profund afectat de persecuțiile și umilința publică la care a fost supusă familia sa, Marius Nasta s-a îmbolnăvit de cancer în 1963 și a murit la București pe 5 aprilie 1965. După căderea regimului comunist, comunitatea științifică și medicală românească l-a recunoscut pe profesorul Nasta drept „fondatorul ftiziologiei moderne românești”, iar în 1990 „Institutului de ftiziologie” a fost numit în onoarea sa „Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta”.

Institutul de Pneumoftiziologie

,,Marius Nasta”, primul spital și sanatoriu de tratare a tuberculozei din România

Existența a peste 800 de decese din cele 4.868 din București, număr care a crescut vertiginos, a ridicat o grea problemă de soluționat pentru membrii Consiliului de igienă și salubritate publică a orașului. În cursul lunii septembrie 1901 lua fiinţă ,,Societatea pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci”, prezidată de acelaşi M.Petrini-Galaţi, înregistrată ca ,,persoană morală” în data de 03.04.1904.

Potrivit articolului 2 al Statutelor ,,Societăţii pentru Profilaxia Tuberculosei şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci 19”, aceasta avea ca scop ,,înființarea în București a unui spital de isolare și căutare pentru bolnavii tuberculoși săraci, a căror îngrijire nu se pote realisa la domiciliul lor, fie din totala lor lipsă de mijloce, fie că bolnavul, nefiind internat în spital, ar constitui un adeverat focar de contagiune pentru familia și mediul lui profesional și social“. Următorul pas decisiv l-a constituit înființarea, din inițiativa ,,Societății Pentru Profilaxia și Asistența Tuberculoșilor Săraci” (și îndeosebi prin oboseala lui Ion Cantacuzino și a lui G. Proca), a Sanatoriului și Spitalului Filaret, ,,moment de răscruce în dezvoltarea luptei antituberculoase din țara noastră”. Piatra de temelie era pusă în data de 17 octombrie 1906, iar în anul următor, pe 16 iunie, erau date spre funcțiune primele paturi. Practic, Sanatoriul și Spitalul au constituit încă de la început o singură unitate sanitară, prima de acest fel din România, cu un buget anual de cca. 150.000 lei și, în același timp, ,,prima instituție creată pentru bolnavi care se poate prevala cel puțin de acest titlu de vechime în istoricul asistenței tuberculoșilor din țara noastră”.

Totodată, o altă caracteristică esențială a acestui important demers în istoria medicinei românești îl constituie caracterul sau eminamente privat și de interes civic. De menționat că în instituția respectivă se va dezvolta, în cursul Secolului al XX-lea, școala românească de ftiziologie. Pentru a putea funcționa, deci pentru a porni cu o bază logistică, Societatea și, implicit, instituția creată, a primit totuși de la factorii de decizie ai administrației publice locale, ca adăpost, pentru ca ,,să construiască, organizeze și conducă primul sanatoriu ce se va ridica în țara noastră pentru tuberculoși”, terenul de 7 hectare și 3.072 de metri pătrați, utilizat, pînă atunci, de Consiliul Comunal al Bucureștiului, drept ,,pepiniera în Dealul Viilor din Filaret”.

Spațiul respectiv, care va crea propria sa istorie, s-a situat de la început într-o zonă predestinată, încărcată de memorie a Bucureștiului, înscriindu-se natural în întinderea conturată de mahalalele vechi din partea de sud-est a marii comune a ciobanului Bucur, cunoscut în Evul Mediu drept ,,Dealul Viilor”. Această formă de relief colinar făcea parte componentă dintr-o amplă suprafață viticolă, astăzi dispărută. În acest perimetru exista, așa cum unii istorici au situat-o încă în prima parte a Secolului al XIX-lea, o fîntînă ridicată la mijlocul Secolului precedent de mitropolitul Filaret al II-lea, care, deși va muri în puterea vîrstei, la doar 52 de ani, de tuberculoză, își va oferi numele posterității. Pe locurile respective aveau să fie ridicate cele două pavilioane sanitare însumînd Spitalul și Sanatoriul. În primul an de activitate au fost internați în cadrul Spitalului peste 230 de bolnavi, cu o medie de spitalizare de 69 de zile, iar potrivit statisticilor directorului Ștefan Irimescu, majoritatea acestora proveneau din medii sărace, îndeosebi muncitori, meșteșugari urbani, avînd vîrste cuprinse între 13 și 50 de ani, numărul bărbaților depășindu-l pe cel al persoanelor de sex feminin. Anul 1906 consemna și crearea, în același spațiu, a primului Dispensar Antituberculos din țara noastră, care oferea consultații pacienților de două ori pe săptămînă. Sub conducerea profesorului doctor Ioan Paul Stoicescu au fost modernizate serviciile de radiologie, bacteriologie și bronhologie ale institutului. În prezent, spitalul are 700 de paturi, destinate nu doar bolnavilor de tuberculoză, ci tuturor celor care suferă de afecțiuni pulmonare. r.m.

Călător în oraşul uitat (II)

Alte însemnări indică faptul că Bingham nu a apreciat importanţa a ceea ce descoperise şi nu şi-a dat seama că el căuta „oraşul pierdut“. „Acest loc descoperit în 1902 de Lizarraga“ – scria el pe o pagină. Văzuse numele și data scrijelite pe unii din pereţi. Aparent nu a considerat că merită să-şi piardă mai mult timp între ruine. Ceea ce le-a spus tovarăşilor săi nu se cunoaşte, dar unul din ei, naturalistul Harry Foote, care îşi petrecuse ziua adunînd insecte, a fost atît de puţin impresionat încît în jurnalul său a scris, în ziua de 24 iulie, doar „nimic special de notat“. Însemnările din ziua următoare oferă alte indicii despre ceea ce gîndea el. Evident, era dornic să-şi continue cercetările, fără a se gîndi că găsise ceea ce căuta. Din nefericire, două din animalele de povară scăpaseră în timpul nopţii şi a trebuit să aştepte toată dimineaţa în timp ce conducătorul de catîri plecase să-i caute. El a folosit timpul pentru a nota ceea ce îi spusese ghidul său Arteaga despre omul al cărui nume îl văzuse scrijelit pe unii din pereţi. „Augustin Lizarraga este descoperitorul lui Machu Picchu“ – a scris – „şi trăieşte acum la Ponte San Miguel“. Podul San Miguel era la trei sau patru zile în josul drumului. A început apoi să scrie o scrisoare mamei sale, descriind frumuseţile canionului şi arătîndu-i că „urcase cîteva mii de picioare la un minunat oraş vechi incaş numit Machu Picchu“. În acel moment, conducătorul de catîri s-a reîntors cu animalele dispărute şi Bingham a pornit la drum fără a termina scrisoarea. A ajuns curînd la podul San Miguel, o structură modernă din oţel şi beton. Augustin Lizarraga nu era acasă. Şi el era conducător de catîri şi era probabil plecat cu o caravană de animale pe ruta Cuzco.

Bingham petrecuse numai o după-amiază la MachuPicchu şi îşi continuase cercetarea ziua următoare. Cum a putut el să subestimeze importanţa a ceea ce găsise? O explicaţie parţială poate sta în formaţia sa. Specialitatea sa academică era istoria şi arheologia. Interesul său pentru incaşi era îndreptat spre ceea ce se întîmplase cu imperiul lor în timpul cuceririi spaniole. Ultimul dintre regii incaşi fugise în munţi şi menţinuse o formă de autoritate independentă asupra unui rest dintr-un imperiu pentru mai mult de treizeci de ani. Ultima lor capitală era „oraşul pierdut“ pe care îl căuta Bingham şi indicaţiile pe care se baza erau referinţele din scrierile cronicarilor spanioli contemporani. Ce văzuse pe muntele Machu Picchu nu se potrivea indicaţiilor avute. În seara următoare, totuşi, în locuinţa unui plantator bogat, mai multe mile în josul rîului, el a aflat că nici unul dintre plantatorii din zonă, chiar proprietarul vastei întinderi de teren care includea Machu Picchu, nu ştia de existenţa acestuia. A început să se gîndească mai serios. În scrisoarea către mama sa pe care a terminat-o în ziua următoare, a scris: „Este necunoscut şi va da

naştere unei istorii grozave. Aştept să mă întorc acolo cît mai curînd pentru a sta una sau mai multe săptămîni“. Asemenea lui Cristofor Columb În realitate nu s-a întors, deşi a trimis doi dintre membrii grupului să lărgească zona defrişată începută de indieni şi să facă o hartă a întregului oraş. „Ieri“ – i-a scris soţiei la 3 august – „am ajuns la concluzia că noile mele ruine (cele splendide din Machu Picchu) trebuie să fie cele la care se fac referiri în cronici cu numele de Vitces sau Pitces. Pitces este o derivaţie de la Picchu sau Pitchu. Machu înseamnă bătrîn în quechua. Descrierea făcută de Ocampo în Secolul al XVII-lea i se potriveşte foarte bine, la fel cea făcută de călugărul augustin, părintele Calanche. Este, într-adevăr, captivant pentru că Vitces (sau Pitces) era reşedinţa ultimilor trei incași ce au trăit în Vilcabamba după cucerirea spaniolă. De fapt, după cum ştii, cu speranţa de a face această descoperire am venit eu“.

Noua sa teorie nu a durat totuşi prea mult pentru că în cursul următoarelor două săptămîni găsise alte două amplasamente. Unul dintre ele se identifica clar cu Vitces, reşedinţa principală şi capitala ultimilor conducători incaşi. Era aşezat pe un deal ce se înălţa deasupra văii rîului Vilcabamba, cam la treizeci de mile nord-vest de Machu Picchu. Acolo, Bingham a găsit ceea ce părea să fi fost o fortăreaţă militară şi rămăşiţele unui palat regal pe care l-a apreciat ca avînd peste două sute de picioare în lungime, mult mai mare decît oricare din clădirile din Machu Picchu. Un enorm bloc de piatră cioplit şi resturile altor structuri de piatră i-au hotărît definitiv identitatea. Era într-adevăr Vitces şi „trecerea“ artificială a lui Picchu în Pitces şi Vitces era uitată.

Zona din jurul Vitces fusese locuită continuu de mai mult de trei sute de ani şi mare parte din lucrările în piatră fuseseră dărîmate pentru a face incinte pentru animale sau pentru case în satele vecine, astfel încît deşi poziţia muntelui e frumoasă, ruinele nu au frumuseţea neatinsă a Machu Picchu. Amplasamentul, în plus, a fost aproape inaccesibil pînă de curînd, astfel încît atrăsese puţini turişti, deşi acum se poate ajunge acolo cu automobilul. Celălalt amplasament notabil a fost realul „oraş pierdut“, Vilcabamba, cel mai mare oraş al fostului imperiu. A fost distrus de spanioli cînd l-au capturat pe ultimul conducător incaş. O nouă capitală a provinciei a fost întemeiată în capătul văii Vilcabamba. Acest mic oraş s-a numit atunci Vilcabamba în timp ce vechiul Vilcabamba a fost abandonat şi uitat.

Tot ceea ce Bingham a putut vedea acolo, într-o coborîre grăbită în pădurea tropicală de pe valea rîului

Pampacenas, au fost resturile cîtorva clădiri acoperite aproape total de junglă. Un alt explorator, Savoy, a mers pe urmele lui circa 50 ani mai tîrziu şi a descoperit că aceste clădiri erau la marginea a ceea ce fusese un întins oraş incaş. Trebuie să fi fost mult mai populat decît Machu Picchu, dar pare să nu fi avut o arhitectură remarcabilă. Aşezarea lui într-o vale joasă nu poate fi comparată cu aceea a Machu Picchu şi a descurajat săpăturile.

Numele dat locului, cînd tatăl meu l-a vizitat, era Espiritu Pampa – cîmpia spiritelor. Principalul istoric al civilizaţiei incaşe, John Hemming, în cartea sa ,,Cucerirea incaşilor”, citează documente care demonstrează clar că este amplasamentul oraşului Vilcabamba.

Tatăl meu a avut dreptate cînd a identificat prima dată ruinele. În primul raport publicat asupra activităţilor expediţiei peruane, el a numit orașul „Vilcapampa sau Espiritu Pampa“. Dar nu a fost niciodată foarte sigur. De înţeles, văzînd atît de puţin din întinsul oraş descris mai tîrziu de Savoy, el l-a găsit mic şi neimpresionant, comparat cu Machu Picchu. Un an mai tîrziu, Bingham a dezvoltat teoria că Machu Picchu era adevărata Vilcabamba. Nu e de mirare că un cititor atent al cărţii sale ,,Oraşul Pierdut al incaşilor” poate fi derutat. Apoi, pentru a adăuga picanterii la istoria romantică pe care simţea că o merită Machu Picchu, a dezvoltat povestirea despre adăpostirea Fecioarelor Soarelui, pînă cînd ele au murit şi oraşul a fost părăsit. Studii timpurii ale caselor găsite în peşterile de înmormîntare la Machu Picchu în 1912 sugerau că majoritatea erau de femei. Dar studii osteologice recente risipesc îndoiala asupra acestei descoperiri şi, de aici, asupra acestei legende emoţionante.

Descoperirea de către tatăl meu a celor trei amplasamente: Machu Picchu, Vitces şi Espiritu Pampa, toate trei în decurs de o lună, este o faptă remarcabilă. Şi totuşi a fost doar una din realizările expediţiei. El a continuat cu escaladarea Coropuna şi apoi a cercetat şi întocmit harta marelui lac Parinaqucha, aproape necunoscut anterior, unul din cele mai mari lacuri din Peru. În apropiere, el a observat resturile civilizaţiilor preincaşe, dar nu le-a cercetat. La sfîrşitul anului 1911, Bingham a plecat într-o altă expediţie în Peru, sponsorizată de această dată de Yale şi Societatea Geografică Naţională. Obiectivul ei era prezentat ca o continuare a lucrărilor expediţiei din 1911, fără a pune un accent deosebit pe Machu Picchu, ci pe o completă curăţire a clădirilor în ruine şi a teraselor care au dezvăluit întregul oraş pentru prima dată. Rezultatul a fost o atît de remarcabilă colecţie de fotografii, încît revista National Geographic a dedicat întregul număr din aprilie 1913 unui total de 250, însoţite de un articol al lui Bingham intitulat În ţara minunilor, Peru. Acesta a făcut, într-adevăr, cunoscut lumii Machu Picchu. Cînd Bingham a pretins că el este descoperitorul și a fost mai tîrziu contestat, l-a citat pe Columb care, deşi nu a fost primul european care a pus piciorul în America, a făcut-o cunoscută lumii şi a fost creditat astfel cu descoperirea ei.

Cîteva din miturile pe care le-a inventat sau în care a ajuns să creadă au avut o viaţă proprie, după moartea sa în 1956. Dar atribuirea unei mari semnificaţii lui Machu Picchu ca un loc de importanţă majoră în istoria incaşă, fie ca Tamputocco, fie ca Vilcabamba, nu a rezistat testelor cercetării ştiinţifice moderne.

Săpături recente într-un număr de aşezări similare, chiar mai mici, raportate pentru prima dată de tatăl meu în regiunea munteană dens populată cîndva dintre rîurile Apurimac şi Urubamba, sugerează că istoria Machu Picchu nu a fost unică. Ultimele descoperiri de manuscrise şi documente istorice confirmă poziţia şi cronologia Vitces ca ultima capitală incaşă şi Vilcabamba drept centrul populat cei mai important al fostului imperiu, dar nu a fost găsită niciodată vreo referinţă la Machu Picchu, nici vreun suport pentru identificarea lui ca un oraş de refugiu în faţa cuceritorilor spanioli. Se poate să fi fost abandonat din cauza lipsei unei surse adecvate de apă înainte ca Pizzaro să fi apărut pe scena istoriei.

Sfîrșit

Versiune de BEATRICE KISELEFF

Rãzboi corupþiei

L’État c’est moi

(urmare din pag. 1)

Dar ce să gîndească niște corigenți ca cei de la Uniunea Europeană? Ei trăiesc doar pentru azi, nu pentru viitor. Ei vor ca lucrurile să se întîmple acum, nu mai tîrziu, fiindcă mai tîrziu nu știu ce va fi. Trăiesc ca niște oameni fără Dumnezeu, cum am mai spus-o de multe ori, însă nu-și dau seama, pentru că nu au cum. Capetele lor nu pot procesa decît lucrurile cu care au fost îndoctrinați de mici.

Bun. Firește că cetățenii Federației Ruse nu s-au revoltat, pentru că ei consideră, asemenea lui Putin, că regiunea Crimeea le aparține și că etnicii ruși din Donbass trebuie protejați, după ani în care au fost omorîți și batjocoriți de ucraineni. Da, de acei ucraineni pentru care toată Europa se emoționează și care, conform unui site extrem de serios în domeniul statisticii, numbeo.com, erau pe locul doi în Europa în privința criminalității, după suedezi.

Ei bine, o mare parte a cetățenilor ruși care și-au văzut blocate conturile ca urmare a sancțiunilor UE au atacat aceste măsuri în justiție. Voi cita în acest sens dintr-un articol publicat de politico.eu.: „Cel puțin 20 dintre cei mai puternici magnați ai Rusiei depun dosare împotriva Uniunii Europene pentru a-și debloca activele și a le fi deblocate vizele. Printre aceștia se numără și Roman Abramovici, fost proprietar al clubului de fotbal Chelsea, care a fost sancționat în martie pentru că ar fi obținut beneficii de pe urma legăturilor sale strînse cu președintele Vladimir Putin. Uniunea Europeană l-a sancționat pe Mikhail Fridman, fondatorul companiei ruse de investiții Alfa Group. De asemenea, a înghețat activele și a impus interdicții de călătorie fostului partener de afaceri al lui Fridman, Petr Aven, pe care Uniunea Europeană îl consideră «unul dintre cei mai apropiați oligarhi ai lui Vladimir Putin». De asemenea, miliardarul rus Alisher Usmanov a fost vizat de sancțiuni. O mulțime de organizații ruse se plîng, de asemenea, de măsurile luate împotriva lor de către blocul european. Fondul rus de investiții directe a depus o plîngere, după ce UE a interzis investițiile în fond în luna martie. Instituția de investiții VEB.RF, al cărei președinte este numit de Vladimir Putin, a demarat și o acțiune în justiție. Companiile nu au răspuns solicitărilor de comentarii. Deși instanța nu a putut comenta cazuri individuale, purtătorul de cuvînt Jacques Zammit a spus că va dura mult pînă cînd hotărîrile vor fi pronunțate. Un caz ar putea «dura luni, cu siguranță, chiar și aproximativ un an pentru un caz de la început pînă la sfîrșit», a spus el. Se preconizează că mai multe cazuri vor fi depuse în următoarele săptămîni și luni. Uniunea Europeană a sancționat pînă acum peste 1.000 de persoane”.

Dacă rezolvarea unei asemenea reclamații va dura aproape un an, înseamnă că importanța ei mediatică va fi zero, pentru că pînă atunci majoritatea populației va avea o altă știre de urmărit, uitînd de acesta. Cît despre bilanțul Uniunii Europene în apărarea contra unor asemenea plîngeri, el este unul mixt. Astfel, scrie politico.eu, „din 2008 pînă în 2015, de exemplu, UE a pierdut aproximativ două treimi din contestațiile legale privind sancțiunile pe care le-a impus, potrivit unui studiu solicitat de Parlamentul European”. S-a dovedit astfel comportamentul abuziv și despotic al acestei instituții, altfel democratice și apărătoare a drepturilor și libertăților, comportament reliefat și mai bine prin declarația lui Andreas Geiger, de la firma de lobby Alber&Geiger, care a desfășurat lucrări privind sancțiunile. Acesta a spus că a da în judecată Consiliul este o acține „inutilă”, chiar dacă instanța a decis în favoarea reclamanților. Acest lucru se datorează faptului că membrii Consiliului emit noi liste de sancțiuni în fiecare an, care sînt – din punct de vedere juridic – din lista anterioară. „Acești oameni vor rămîne pe lista de sancțiuni – chiar dacă își vor cîștiga toate cauzele în instanță, una după alta, an de an – atîta timp cît dorește Consiliul, pentru că ei trimit mereu o nouă decizie”, a spus el, chiar dacă instanța hotărăște că decizia a fost ilegală.

Înțelegeți că, practic, noi, ca cetățeni, nu avem nici o șansă să cîștigăm împotriva Consiliului European pentru că instituția are o portiță legală prin care să ne sancționeze perpetuu? Cum era povestea aia cu democrațiile, regimuri în care poți să-ți spui părerea, dar și cu libertățile cetățenești, cînd, practic, ești legat de mîini și de picioare de instituțiile Uniunii Europene, care și-a făcut legi care să-i permită dictatura? Vă gîndiți că exagerez, nu-i așa? Să vedem atunci ce scriu cei de la politico.eu despre treaba asta, citîndu-l pe același Andreas Geiger de la firma de lobby Alber&Geiger, care spune că singura modalitate de a ieși de pe lista sancțiunilor ar fi aceea de a te angaja într-un lobby politic îndelungat.

Dar Uniunea Europeană ar putea avea un răspuns și pentru asta. Cel mai recent pachet de sancțiuni al blocului, care a intrat în vigoare vineri, declară ca ilegale activitățile de lobby pentru ruși sau pentru guvernul rus ale firmelor europene.

E clar, da? Sub motiv că sancționăm Rusia, ne comportăm la fel ca Putin, dovedind că nu sîntem cu nimic mai breji ca el și că Uniunea Europeană a ajuns feuda personală a unor indivizi care au senzația, la fel ca Ludovic al XIV-lea, că statul sînt ei.

* Rãzboi corupþiei

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Cehia a oferit Ucrainei diferite tipuri de armament în valoare totală de 24 – 28 milioane euro. Polonia, de asemenea, trimite Ucrainei 18 mortiere autopropulsate și alte echipamente militare. ● Pentru a doua oară în ultimile patru săptămîni, nave rusești au fost surprinse transportînd cereale, posibil capturate din Ucraina, pe mare, spre Siria, mai exact în portul Latakia. ● Pentru evitarea sancțiunilor de confiscare a yahturilor, oligarhii ruși recurg la diverse trucuri, care mai de care mai ingenioase. Conform The Guardian, cel puţin unul din şase superyahturi aparținînd oligarhilor ruşi sancţionaţi de autorităţile britanice au ,,dispărut” de pe sistemele de detectare. Pînă acum, 13 yahturi cu o valoare totală de 2 miliarde de dolari au fost confiscate de la invadarea Ucrainei. Tocmai de aceea, analiştii raportează că a crescut numărul yahturilor care îşi închid sistemul automat de identificare, folosit pentru depistarea navelor de dimensiuni mari. Sistemul poate fi închis pentru motive legitime, dar experţii cred că unele vase au închis sistemul pentru a evita detectarea. ● Noi performanțe ale sportivului român Cătălin Chirilă. La Cupa Mondială de la Poznan (Polonia), a cucerit două medalii de argint la probele caiac-canoe de 500 m și, respectiv, 1000 m. De asemenea, sportivul olimpic s-a clasat pe locul lV la proba de 5000 m. ● În comuna Doicești din județul Dîmbovița, se va construi primul reactor modular prin care se implementează tehnologia SMR din SUA în România. Locul a fost ales în urma unui studiu care a costat 1,2 milioane de dolari. Dacă la Bucureşti pare totul bătut în cuie, iar oficialii se laudă cu ce-au de gînd să facă, pe uliţele din sat nu ştie nimeni despre planurile măreţe. ● Gazprom a sistat livrările de gaz rusesc pentru Olanda și Polonia, în timp ce Serbia, Ungaria și Bulgaria au renegociat contractele la prețuri convenabile. ● Formația Kalush Orchestra, cîștigătorea ediției din acest an a Eurovision, și-a vîndut trofeul, inclusiv pălăria roz a solistului, cu circa un milion de euro, banii obținuți fiind oferiți autorităților ucrainene pentru cumpărarea a trei drone necesare armatei. ● Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii, Sorin Grindeanu, consideră că toţi cei 438 de kilometri de autostradă asumaţi prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) vor fi realizaţi pînă în anul 2026. Să dea Dumnezeu! ● Simona Halep și-a schimbat echipa managerială. Toate bune, numai că spectatorii așteaptă, în primul rînd, o schimbare radicală în tehnica sa de joc. ● Ambasadorul statului Israel, David Saranga, a declarat, marţi, 24 mai a.c., la Opera Naţională Bucureşti, că evenimentul care marchează a 74-a aniversare a Statului Israel celebrează, de fapt, „creativitatea şi perseverenţa poporului evreu”, relatează Agerpres. Cu prilejul încheierii mandatului în țara noastră, oficialul a declarat: „Mulțumesc, România, pentru tot ce mi-ai oferit”. ● Echipa de fotbal Dinamo București, una dintre cele mai apreciate din țară, a retrogradat în Liga a ll-a (divizia B), după o evoluție de 74 de ani la nivel înalt! Actualul antrenor-coordonar al Academiei de Fotbal FC Voluntari consideră că și jucătorii de la Dinamo sînt vinovaţi de retrogradare. „După un an de zile să nu aibă o relaţie de joc, nici măcar de prietenie, păreau duşmani de multe ori între ei. Deci, din punct de vedere sportiv, este o retrogradare meritată. Să ajungi în situaţia în care pare că ai uitat fotbalul e greu. Dinamo are cel mai de preţ lucru în club, mă refer la suporteri şi glorii. Vor avea şi stadion nou, au toate condiţiile pentru a reveni în top şi mai curaţi, şi mai puternici. Dacă vine cineva să arunce cu milioane la liga a doua, dacă nu de la liga a patra”, a spus Daniel Pancu, pentru Orange Sport. ● Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, a pus în dezbatere introducerea în Codul Penal a unei noi legi: cea a fugarilor. Cei care pleacă din țară pentru a nu-și executa pedepsele pronunțate de instanță vor primi trei ani în plus pentru evadare. ● La 100 de zile de la începerea invaziei ruse, Volodimir Zelenski, afirmă cu fermitate: „Nu vom ceda teritorii, luptăm pînă la capăt!”. ● Epidemiile precum variola maimuţei vor fi tot mai frecvente în viitorul apropiat, avertizează specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Pe măsură ce schimbările climatice contribuie la modificarea rapidă a condiţiilor meteorologice, animalele şi oamenii îşi schimbă comportamentul de căutare a hranei. Ca urmare, bolile care circulă de obicei la animale ajung din ce în ce mai des la oameni, a explicat Mike Ryan, directorul pentru situaţii de urgenţă al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, potrivit Mediafax. ● Ambasadorul Ucrainei la Ankara, Vasil Bodnar, susține că Rusia fură fără rușine din cerealele Ucrainei, pe care le transportă din Crimeea în Turcia. ,,Am cerut ajutorul Turciei pentru a rezolva problema”, a adăugat el. Ucraina era pe cale să devină înainte de război, al treilea cel mai mare exportator de grîu din lume şi asigura, singură, jumătate din comerţul mondial cu seminţe şi ulei de floarea soarelui. ● În urma războiului provocat de Vladimir Putin, 14 milioane de ucraineni au fost nevoiți săși părăsească locuințele. După 100 zile de război, cîteva familii au încercat să se întoarcă la casele lor, pe care le-au găsit devastate. Una dintre ele, în locul ruinelor, și-a găsit doar cîinele, cuprins de bucuria revederii! ● Vot istoric în Danemarca, în urma căruia țara se alătură politicii de apărare a Uniunii Europene după 30 de ani de nealiniere. Danemarca era singura țară din blocul comunitar care nu făcea parte din această politică. Miercuri, aproape 67% dintre danezi au votat în cadrul unui referendum pentru a pune capăt acestei derogări, care datează de la Tratatul de la Maastricht din 1993. „Am trimis un semnal aliaților noștri din NATO, din Europa. Și am trimis un semnal clar președintelui rus, Vladimir Putin”, a comentat premierul danez Mette Frederiksen. „Cînd Putin invadează o țară liberă și independentă, cînd Putin amenință pacea și stabilitatea, strîngem rîndurile”, a adăugat ea. ● Uniunea Europeană a aprobat PNRR-ul Poloniei, în urma căruia țara a primit 24 miliarde de euro pentru granturi și 11,5 miliarde pentru împrumuturi. ● Conform CCIR, într-o nouă formulă de organizare, România ar avea nevoie de nu mai mult de 15 județe, în locul celor 41 din prezent. Investițiile bine gîndite ar atrage forța de muncă.

Un punct de vedere

Globabelizare

Ce vă vine în minte cînd auziţi sintagma „sat global“? Oameni din toate colţurile lumii comunicînd liber prin internet? Știrile cele mai relevante pentru noi toţi, livrate prompt, la cald, pentru a putea să fim bine informaţi și să reacţionăm în timp util? O orînduire nouă, în care dispar graniţele de orice fel și în care trăim armonios, solidar, în ciuda diferenţelor de rasă, etnie, naţiune, clasă socială, avere, religie etc.? Sau o orînduire în care toate aceste diferenţe sînt nivelate?

Babelizare

,,Babel” este o co-producţie regizată de mexicanul Alejandro Gonzales Iñárritu, după un scenariu de Guillermo Arriaga, premiat cu Globul de aur în 2007. Este un film despre efectele tragice ale interconectării tot mai accentuate a lumilor noastre, în care diferenţele culturale par inexpugnabile, înrădăcinate în mentalităţi, tradiţii, stiluri de viaţă prea diferite pentru a fi aduse la un numitor comun. Dacă „satul global“ pare inofensiv atunci cînd e privit prin computer, lucrurile se schimbă dramatic pe teren. Dacă nu avem abilitatea de a ne „traduce“ în limba, dar și în mintea celuilalt gîndurile, nevoile, intenţiile, riscăm conflicte, neînţelegeri, pagube.

atunci seducţia ei ar fi eșuat, cu siguranţă. Sugestia ar fi fost aceea a înstrăinării și răcelii implicite a tuturor interacţiunilor dintr-o metropolă sau, mai rău, a unei aluzii de constrîngere pe care ar presupune-o reducerea statelor lumii la unul singur, adică la un imperiu.

Să ne întrebăm, însă, cu ce seamănă mai mult lumea în care trăim și lumea prefigurată de fenomenul globalizării. O definiţie de dicţionar a fenomenului spune că globalizarea constă în „creșterea și accelerarea reţelelor economice și culturale care operează la scară și pe bază mondială“. Ni se mai spune că ea nu este totuna

se de la influenţele economice. Alţi cercetători descriu globalizarea drept o formă de aculturaţie, adică de schimbare culturală la contactul dintre societăţi sau grupuri sociale diferite prin care acestea asimilează, de bunăvoie sau nu, trăsături provenind de la alte societăţi și grupuri sociale.

Așadar, aculturaţia apărută la întîlnirea dintre două culturi diferite poate fi un rezultat pozitiv ori negativ, de dezvoltare ori regres, folosindu-se, ori nu, coerciţia. Haviland precizează că aculturaţia „implică totdeauna un element de forţă, fie direct, ca în cazul cuceririi, fie indirect, ca în ameninţarea implicită sau explicită că va fi folosită forţa dacă oamenii refuză să facă schimbările așteptate de cei din celălalt grup“.

Firul epic al filmului conectează vital patru familii de pe trei continente, fără măcar ca acestea să știe ceva unele de altele. Un glonţ tras de un puști marocan, destinat să-i protejeze acestuia turma de coioţi din deșert, ajunge să rănească o turistă americană dintrun autocar, pe care ambasada SUA o declară victimă a terorismului internaţional. Arma de vînătoare fusese vîndută de un japonez, iar investigaţiile forţelor de poliţie din Maroc și Japonia declanșează drame în ambele ţări. Copiii turistei, care întîrzie să ajungă acasă, sînt luaţi într-o călătorie în Mexic, la o nuntă a fiului bonei lor, imigrantă mexicană. În urma unor altercaţii la graniţă, aceștia ajung să înnopteze în deșert și să se piardă unii de alţii.

Toate aceste întîmplări neașteptate, care dau peste cap planurile personajelor, nu sînt deloc neașteptate, în fapt. Ne face să le considerăm astfel numai ignoranţa cu privire la prăpastia dintre culturile noastre, dintre concepţiile noastre de viaţă, dintre reacţiile noastre la limită, dintre valorile și interesele personale. Sînt situaţii în care valuta nu are nici o relevanţă, în care un antibiotic, un mijloc de transport sau un ac de cusut devin vitale, în care hrana înseamnă o masă pe zi, cu pîine și brînză, în care lipsa de omenie și solidaritate a conaţionalilor creează situaţii fără ieșire, iar natura devine ostilă, chiar letală.

Cum ne-am putea imagina o casă comună a tuturor acestor culturi, dacă nici măcar „casa comună a Europei“ nu pare prea caldă și încăpătoare? Cum am putea crea, la nivel global, o comunicare și o colaborare veritabile fără cunoașterea profundă a specificului cultural al ţărilor și etniilor membre? Oare această casă nu ar semăna cu un turn Babel? Ceea ce a dus la părăsirea turnului Babel a fost tocmai imposibilitatea cooperării, faptul că „forţa centrifugă“ a naţiilor prezente a fost mai puternică decît forţa lor unificatoare.

Definiri indefinite

Viziunea întregii planete transformate într-un „sat global“, celebră din anii 1960, de cînd mijloacele de comunicare în masă, transporturile și schimburile economice au evoluat enorm, aparţine specialistului în media Marshall McLuhan. Ea seduce pentru că sugerează imaginea unei lumi strîns interconectate și care, asemenea unui sat, permite cunoașterea și apropierea membrilor ei, întrajutorarea lor. Cu alte cuvinte, am beneficia de o „încălzire globală“ a relaţiilor interumane.

Dacă McLuhan ar fi creat altă sintagmă, de pildă pe cea de „metropolă globală“ sau de „stat global“,

cu imperialismul cultural, care e „mai complex, dar mai puţin organizat sau predictibil în ceea ce privește produsele sale“. Una dintre problemele acestei definiţii este că sînt puse alături două dimensiuni diferite ale fenomenului – cea economică și cea, mult mai amplă, culturală, care înglobează economicul – ca și cum ele ar avansa împreună și ar fi bine coordonate și predictibile. O altă problemă este că nu pare deloc clar în ce măsură fenomenul este obiectiv și în ce măsură este produsul strategiilor și alegerilor unor foruri decizionale internaţionale (fie ele instituţii sau persoane). Această nedumerire e adîncită de unele definiţii precum cea propusă de Banca Mondială – de „capitalism fără graniţe“ – sau de cea a lui George Soros, care vede în globalizare „mișcarea liberă a capitalului, urmată de dominaţia pieţelor financiare globale și a companiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale“.

Dacă ne întoarcem la definiţia imperialismului, atunci nedumerirea crește, pentru că aflăm că acesta e procesul „prin care anumite naţiuni dominante din punct de vedere economic își dezvoltă și își extind sistematic controlul economic, politic și cultural asupra altor ţări. Într-o manieră directă, aceasta dă naștere relaţiilor globale de dominare și subordonare, precum și de dependenţă între bunăstarea și puterea naţiunilor capitaliste avansate (…) și ţări relativ mai sărace și subdezvoltate“. Mai mult, ni se spune că rolul corporaţiilor multinaţionale în acest proces este unul important, secretînd ideologii consonante cu el; iar mass-media reprezintă instrumentele instituţionale cele mai influente, care produc un adevărat „imperialism mediatic“. Așadar, care să fie diferenţa dintre globalizare și imperialism?

De la satul global la statul global?

Este nevoie de o viziune mai detașată asupra acestor fenomene pentru ca ele să fie analizate pertinent. Una știinţifică, diferită de cele ale jurnaliștilor, politicienilor sau oamenilor de afaceri, fără subiectivism și ideologizare. Dintre știinţele sociale, antropologia culturală e cea mai în măsură să se pronunţe cu privire la globalizare, întrucît abordarea ei respectă diversitatea umană a planetei. Să vedem ce putem înţelege din această abordare, care asociază globalizarea cu modernizarea și aculturaţia.

Antropologul american William Haviland definește modernizarea drept procesul de schimbare culturală, socială și economică prin care societăţile aflate în curs de dezvoltare dobîndesc unele caracteristici ale societăţilor dezvoltate, adică ale celor occidentale. În acest context, globalizarea ar fi un fel de occidentalizare a celorlalte părţi ale lumii la nivel cultural, dar pornindu-

În concluzie, ajungem din nou la numitorul comun al potenţialei coerciţii, al potenţialului raport de dominaţie/supunere ce s-ar manifesta în cadrul globalizării. Iar identificarea rolurilor fiecăruia în acest raport e intuitivă dacă avem, pe de o parte, civilizaţia occidentală (capitalistă, avansată, industrializată, militarizată) și, pe de altă parte, celelalte civilizaţii ale lumii.

Anti-babelizare

Antropologul american Clifford Geertz își exprima pesimismul cu privire la globalizare, spunînd că ea duce la reapariţia unor vechi separaţii, la certuri și ameninţări istorice, prelungite în contemporaneitate. Aceste reflecţii datează din anul 2000. De atunci, fiecare poate evalua cît de îndreptăţite sînt. Concluzia lui Geertz este că se tinde spre menţinerea unei ordini a diferenţelor, nu a asemănărilor, în lipsa unor gînditori și strategi lucizi, neutri, bine intenţionaţi. Asistăm la un amestec, la o succesiune a mîndriei și a urii, a bîlciurilor culturale și a epurării etnice, a supravieţuirii și a uciderilor – spune antropologul citat. „Teoriile politice care admit aceste realităţi și doresc să se confrunte cu ele (…) abia dacă există. Depinde mult de apariţia și dezvoltarea lor: nu poţi conduce ceea ce nu înţelegi“.

Cert este că globalizarea influenţează și angrenează tot mai mult aspectele esenţiale ale vieţii oamenilor pe această planetă: de la exploatarea solului la durata vieţii, de la școlarizare la înarmare, de la producţii artistice la boli, de la comunicarea mediatică la creșterea animalelor, de la afaceri la descoperiri tehnico-știinţifice etc. Toate acestea nu pot fi lăsate doar în mîna unor economiști, politicieni, bancheri și oameni de afaceri. Așa cum remarca și filosoful francez Gabriel Marcel, democraţia actuală, cu toate defectele ei, rămîne regimul politic preferabil tuturor celorlalte, însă are nevoie de o „aristocraţie morală“, de lideri înţelepţi și convingători, cu viziune, pentru a funcţiona bine.

Un avertisment asemănător lansează filosoful german Hans Georg Gadamer, care vorbește despre datoria noastră de a gîndi axîndu-ne pe ceea ce avem în comun. „În lumea noastră tot mai înghesuită se întîlnesc culturi, religii, moravuri și valorizări profund deosebite. Ar fi o iluzie să se creadă că numai un sistem raţional al avantajelor – un soi de religie a economiei mondiale, ca să spunem așa – ar putea regla convieţuirea umană pe această planetă ce devine din ce în ce mai strîmtă“. O soluţie tranșantă propunea, în secolul trecut, gînditorul creștin C. S. Lewis: „Noi sîntem pe drumul greșit. Și dacă este așa, trebuie să ne întoarcem. A ne întoarce din cale este cel mai rapid mod de a înainta“. Oprirea este pasul esenţial prevăzut de Biblie pentru asemenea vîrtejuri ameţitoare: „Opriţivă și să știţi că Eu sînt Dumnezeu: Eu stăpînesc peste neamuri, Eu stăpînesc pe pămînt“ (Isaia 2:11-17). Poate că e anevoioasă întoarcerea atunci cînd avansarea se produce accelerat. Poate că inerţia ne poartă înainte, tot mai departe, anesteziindu-ne simţul orientării, alipindu-ne de efortul depus, de drumul parcurs… Însă, dacă avem convingerea că direcţia e greșită, dacă ne aflăm într-o croazieră de lux pe marele fluviu al istoriei și ne precipităm orbește spre o cascadă, atunci întoarcerea e singura șansă nu doar de regăsire a direcţiei bune, ci și de supravieţuire. CorInA mATEI (Semneletimpului.ro)

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (XII)

Vladimir Vladimirovici Putin (2)

Ziarul Washington Post a indicat faptul că Putin s-a ocupat o vreme de urmărirea unor cetățeni străini aflați la Leningrad. A primit ulterior oferta de a se transfera la serviciul de inteligență aflat în sarcina primei direcții a KGB și a fost trimis pentru antrenamente suplimentare vreme de un an la Școala Superioară Dzerjinski a KGB, din Moscova, iar apoi, prin mijlocul anilor 1980, la Institutul KGB Yuri Andropov din Moscova (în prezent Academia pentru Intelligence Extern). Din 1985 pînă în 1990, KGB-ul l-a repartizat pe Putin la Dresda, pe atunci în Republica Democrată Germană. După prăbușirea regimului comunist al Germaniei de Est și a sistemului comunist din celelalte state satelite ale Uniunii Sovietice, Putin a fost rechemat în Uniunea Sovietică, la Leningrad, iar în iunie 1991 a ocupat un post la facultatea de relații internaționale a Universității din Leningrad, aflînduse în subordinea vice-rectorului Iuri Molceanov. În această nouă calitate, Putin ar fi supravegheat colectivul studențesc și pe recruți. A reluat legăturile cu Anatoli Sobceak, pe atunci primarul Leningradului, care lucrase ca asistent universitar în timpul anilor studenției lui Putin și a fost unul din mentorii acestuia. Putin a demisionat formal de la serviciile de securitate la 20 august 1991, a doua zi după anihilarea loviturii de Stat împotriva lui Mihail Gorbaciov

Începuturile carierei politice (1)

În mai 1990, Putin a fost numit consilier al primarului Sankt-Petersburg în domeniul afacerilor internaționale. La 28 iunie 1991 a fost numit șef al Comisiei pentru relații externe din cadrul primăriei din oraș, însărcinat fiind cu promovarea relațiilor internaționale și a investițiilor străine. În mai puțin de un an de la preluarea conducerii comisiei, Putin a fost investigat de către o comisie a Consiliul Legislativ al orașului, control în urma căruia s-a ajuns la concluzia că Putin ar fi cauzat pierderi de 93 de milioane de dolari. Comisia a recomandat ca Putin să fie concediat, dar nu au existat consecințe imediate. Din 1994 pînă în 1997, a ocupat mai multe funcții politice în Sankt-Petersburg. În martie 1994 a devenit vice-primarul orașului, iar între 1995 și 1997 a condus filiala locală a partidului de guvernămînt din Sankt-Petersburg. În același timp, Putin a fost șef al Consiliului Consultativ al ziarului Viedomosti În august 1999 Vladimir Putin a fost numit de către Boris Elțîn în funcția de prim-ministru. Imaginea lui, ca o persoană care impune aplicarea legilor și ordinii și abordarea sa intransigentă față de cel de-al II-lea Război Cecen împotriva Republicii Cecene Icikeria au întărit repede popularitatea lui Putin și i-au permis săși depășească toți rivalii. După demisia lui Boris Elțîn, din decembrie 1999, a ocupat funcția de președinte interimar al Federației Ruse.

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York i-au dat prilejul să-și justifice propria politică anti-teroristă, făcîndu-l aliat al puterilor occidentale în coaliția împotriva terorismului internațional. Vladimir Putin este apreciat pentru stabilitate și reducerea drastică a corupției, dar și acuzat de o parte a opoziției de a fi inițiatorul metodelor de intimidare și aducere la tăcere a adversarilor politici. El și-a exprimat nemulțumirea la Conferința de la Helsinki, din noiembrie 2006, că Rusia nu a fost consultată în ceea ce privește admiterea României și Bulgariei în Uniunea Europeană. La presiunile sale, Georgia și Ucraina nu au fost admise ca membre NATO la Summit-ul din 2008 de la București. În perioada celor două mandate succesive de președinte (2000-2008), Vladimir Putin a redat Rusiei demnitatea și forța politică pe plan internațional. De asemenea, Rusia a cunoscut o creștere economică fără precedent de la căderea Uniunii Sovietice, jucînd un rol important pe piața globală de capital.

propus și susținut de el la Președinția Rusiei, Dmitri Medvedev, a reușit să cîștige alegerile.

La 31 decembrie 1999, Boris Elțîn se retrage din funcția de Președinte al Rusiei, Putin devine președinte interimar, pentru ca, la alegerile prezidențiale anticipate din 26 martie 2000, să fie ales cu o majoritate de 52,50% din voturile exprimate. Este reales în martie 2004, avînd o majoritate comodă și în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze într-un stil autoritar. Deși nu era asociat oficial cu vreun partid, Putin a promis sprijinul său noului Partid al Unității, care a cîștigat cel de-al doilea cel mai mare procent din votul popular (23,3%) în alegerile pentru Duma din decembrie 1999 și, la rîndul său, Putin era sprijinit de acest partid.

Învestirea președintelui a avut loc la 7 mai 2000. Prima provocare majoră a popularității acestuia a venit în luna august a aceluiași an, cînd a fost criticat pentru presupuse nereguli care ar fi provocat dezastrul submarinului Kursk. Această critică a fost în mare parte pentru că tragedia s-a petrecut cu cîteva zile înainte ca Putin să se întoarcă din vacanță și, de aceea, a întîrziat vizita la fața locului. Între anii 2000 și 2004, Putin, ocupat cu reconstrucția țării, a cîștigat aparent o luptă de putere cu oligarhii ruși, ajungînd la înțelegere cu ei. Această înțelegere a permis oligarhilor să-și păstreze majoritatea puterilor, în schimbul sprijinului lor explicit și alinierii cu guvernul lui Putin. Un nou grup de magnați a apărut, printre care Ghenadi Timcenko, Vladimir Iakunin, Iuri Kovalciuk și Serghei Chemezov, avînd legături strînse cu Putin. Cu cîteva luni înainte de alegeri, Putin a concediat cabinetul primului-ministru Kasianov și l-a numit pe Mihail Fradkov în locul lui, iar Serghei Ivanov a devenit primul civil din Rusia care a fost numit în funcția de ministru al Apărării. În 2003, a avut loc un referendum în Cecenia, prin care a fost adoptată o nouă Constituție, care a declarat Republica Cecenia ca fiind parte a Rusiei; pe de altă parte, regiunea a dobîndit autonomie. Cecenia a fost stabilizată treptat prin organizarea alegerilor parlamentare și a unui guvern regional. În timpul celui de-al II-lea Război Cecen, Rusia a dezactivat mișcarea rebelilor ceceni; totuși, atacurile sporadice ale rebelilor au continuat să se producă în tot Caucazul de nord. Putin este reales în martie 2004, avînd o majoritate comodă și în Duma de Stat (Parlament), ceea ce îi permite să guverneze într-un stil autoritar.

Drama ostaticilor de la Beslan, petrecută în septembrie 2004, în care au murit sute de persoane, a constituit un prilej pentru ca numeroși jurnaliști ruși, dar și din presa internațională să avertizeze că moartea celor 130 de ostatici în operațiunea de salvare va afecta grav popularitatea președintelui Putin. Cu toate acestea, la scurt timp după încheierea asediului, președintele rus s-a bucurat de un nivel record al susținerii publice –83% dintre ruși s-au declarat mulțumiți de activitatea lui Putin și de felul în care a gestionat asediul.

oponenții liberali, cît și pentru cei din Kremlin. Guvernul susținea că Hodorkovski a ,,corupt” o parte însemnată din Duma pentru a împiedica modificarea Codului fiscal. Hodorkovski a fost arestat, Yukos a dat faliment, iar activele companiei au fost scoase la licitație cu valoare mai mică decît cea de piață, ponderea achiziționată de compania de stat Rosneft. Soarta companiei Yukos a fost văzută ca un semn al unei schimbări mai largi a Rusiei către un sistem de capitalism de stat. Acest lucru a fost subliniat în iulie 2014, cînd acționarii Yukos au primit 50 de miliarde de dolari compensație, acordată în urma sentinței date de către Curtea de Arbitraj Permanent de la Haga

La 7 octombrie 2006, Anna Politkovskaia, jurnalista care a expus corupția existentă în armata rusă și modul în care soldații au procedat în Cecenia, a fost împușcată în holul clădirii unde locuia, exact de ziua de naștere a lui Putin. Moartea lui Politkovskaia a declanșat critici internaționale, dar și acuzații conform cărora Putin nu a reușit să protejeze noile mijloace media independente ale țării. Putin însuși a spus că moartea ei a provocat guvernului mai multe probleme decît articolele în sine. În 2007, grupul de opoziție The Other Russia, condus de fostul campion de șah Gari Kasparov și de liderul național-bolșevist Eduard Limonov, a organizat Marșul disidenților. În urma avertizărilor prealabile, demonstrațiile din mai multe orașe rusești au fost întîmpinate de acțiuni ale poliției, care au inclus blocarea drumurilor pentru protestatari și arestările a 150 de persoane care au încercat să spargă cordonul poliției.

În decembrie 2007, Partidul Rusia Unită a cîștigat 64,24% din voturile populare în cadrul rundei de alegeri pentru Duma de Stat în conformitate cu rezultatele preliminare ale alegerilor. Victoria Rusiei Unite în alegeri a fost văzută de mulți ca o dovadă a unui puternic sprijin popular al conducerii de atunci a Rusiei și al politicilor sale. Constituția îi interzicea lui Putin un al treilea termen prezidențial, astfel că succesorul lui a fost ales prim-viceprim-ministrul Dmitri Medvedev. Într-o operațiune de comutare a puterii, la 8 mai 2008, la doar o zi după ce a predat președinția lui Medvedev, Putin a fost numit primministru al Rusiei, menținîndu-și dominația politică. Putin spunea la acea dată că depășirea consecințelor crizei economice mondiale a fost una dintre cele două realizări principale ale celui de-al doilea mandat prezidențial, cealaltă fiind stabilizarea dimensiunii populației rusești între 2008 și 2011, după o lungă perioadă de colaps demografic, care a început în anii 1990. La Congresul Rusiei Unite de la Moscova, la 24 septembrie 2011, Medvedev a propus oficial ca Putin să candideze la președinție în 2012, o ofertă acceptată imediat. Avînd în vedere dominarea aproape totală de către Rusia Unită a politicii ruse, mulți observatori erau convinși că lui Putin îi era asigurat un al treilea mandat prezidențial. Această mișcare era așteptată să îi asigure lui Medvedev funcția de prim-ministru la sfîrșitul mandatului său prezidențial. După alegerile parlamentare din 4 decembrie 2011, zeci de mii de ruși s-au angajat în proteste împotriva presupuselor fraude electorale, cele mai mari proteste din timpul lui Putin. Protestatarii l-au criticat pe Putin și Rusia Unită și au cerut anularea rezultatelor alegerilor. Se spune că în perioada 2005-2012 Putin ar fi organizat un număr de grupuri paramilitare loiale lui și partidului Rusia Unică. A fost reales ca președinte al Federației Ruse pentru un mandat de 6 ani în martie 2012

Vladimir Putin a fost apreciat de majoritatea conaționalilor săi, lucru relevat și prin faptul că politicianul

Perioada de aproape 10 ani anterioară ascensiunii lui Putin după dizolvarea URSS a fost o perioadă turbulentă în Rusia. Într-un discurs ținut la Kremlin în 2005, Putin a caracterizat prăbușirea Uniunii Sovietice drept ,,cea mai mare catastrofă geopolitică a Secolului XX”. Putin adăugaː ,,Mai mult de atît, epidemia de dezintegrare a infectat însăși Rusia”, protecția socială a dispărut, iar speranța de viață a scăzut în perioada care a precedat domnia lui Putin. În 2005, au fost lansate proiectele naționale prioritare pentru a îmbunătăți sănătatea, educația, condițiile de trai și agricultura din Rusia. Continuarea urmăririi penale a celui mai bogat om al Rusiei, Mihail Hodorkovski, președintele societății de petrol și gaze Yukos, pentru fraudă și evaziune fiscală, a fost considerată de presa internațională ca o serie de represalii pentru donațiile lui Hodorkovski atît pentru

La 24 septembrie 2011, în timp ce vorbea la congresul partidului Rusia Unită, Medvedev a anunțat că va recomanda partidului să îl numească pe Putin drept candidat la președinție. El a declarat că cei doi au încheiat cu mult timp în urmă o înțelegere pentru a permite lui Putin să candideze la funcția de președinte în 2012. Această combinație a fost numită de mulți din mass-media ,,Rokirovka”, termenul rusesc din șah pentru ,,rocadă”. Medvedev a spus că el însuși este gata să efectueze ,,o activitate practică în guvern”. (va urma)

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

Cînd întregul corp doare!

Fibromialgia reprezintă o durere musculară ce se întinde pe tot corpul, iar una dintre cauzele majore ale bolii este o dereglare în al șaselea centru energetic din organism – hipotalamus și sistemul neuro-vegetativ. Aceste centre pot fi echilibrate energetic, iar cu ajutorul aparatelor care au la bază fizica cuantică se poate observa o îmbunătățire radicală a tabloului bolii și o creștere a calității vieții.

În cazul așa-numitului reumatism al părților moi avem de-a face cu o boală cronică reumatică. Pacienții se plîng de dureri continue pe întregul sistem osos, oboseală, dereglări ale somnului, umflături la încheieturi. Răbdarea acestora este pusă la încercare, fiind mereu în căutare de noi speranțe de vindecare. Ca terapeut, în activitatea zilnică mă confrunt cu două probleme: pacienții acceptă cu greu boala și, de cele mai multe ori, sînt catalogați ca ipohondrii, sau vin la clinică dominați de neîncredere, deoarece terapiile făcute anterior nu au dat rezultate.

Terapiile care se bazează pe informația energetică a pacientului, în cazul durerilor pe întreg corpul, încep cu o echilibrare energetică a hipotalamusului, a sistemului neuro-vegetativ și cu o detoxifiere la nivel celular. Aici se găsesc de obicei și conflictele sufletești, care trebuie echilibrate cu prioritate. Tot la acești pacienți regăsim o vitalitate foarte scăzută.

În funcție de programul cu care se lucrează, aparatele care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să depisteze patogenitatea pe țesutul organului aflat în terapie – cu alte cuvinte, depunerea de noxe toxice.

Oistorie a farselor (252)

Răzbunarea agronomului (2)

Instituit în funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole în februarie 1938 şi în cea de director al Institutului de Genetică în 1940, puterea lui Lisenko (beneficia de sprijinul absolut al lui Stalin însuşi) a crescut pînă la stadiul în care cei ce îndrăzneau să-i critice teoriile nu doar că îşi pierdeau slujbele, acuzaţi de „subminare a agriculturii sovietice”, dar, în unele cazuri, erau chiar judecaţi şi executaţi. Întregi institute erau închise; ştiinţa genetică din Uniunea Sovietică era realmente distrusă. Între timp, adevăratul distrugător al acesteia îsi menţinea autoritatea. Supravieţuind morţii lui Stalin în 1953 şi chiar căderii de la putere a lui Hruşciov în 1964 (deşi, în acea perioadă, îşi pierdea postul de director al Institutului de Genetică), nimeni nu i-a cerut socoteală pînă în 1965.

În septembrie acel an, în urma unor investigaţii realizate asupra unui centru de cercetare al lui Lisenko, care raportase o producţie bogată de lapte gras al unor bovine rezultate din încrucişarea taurilor din rasa Jersey cu vaci domestice foarte mari, o anchetă oficială a tras concluzia că ferma Jersey era, de fapt, obiectul unei fraude, iar cireada de vite a lui Lisenko – doar o faţadă, constituită din cîteva exemplare special alese şi ţinute pe o dietă foarte strictă. De asemenea, s-a declarat că datele ştiinţifice fuseseră deliberat falsificate. În ciuda indignării lui Lisenko, investigaţiile nu mai puteau fi oprite odată ce începuseră. La sfîrşitului anului 1965, Academia de Ştiinţă şi ministrul Agriculturii din Uniunea Sovietică au numit un comitet de stat pentru verificare. Descoperind lipsa de onestitate din modelul experimental al testelor lui Lisenko, comitetul denunţa metodele lui drept „nesănătoase economic” şi recomandările sale drept „eronate”. Lisenko şi susţinătorii săi îşi cîştigaseră recunoaşterea ideilor lor prin „distorsionarea faptelor, demagogie, reprimare, obscurantism, calomnie, acuzaţii inventate, insulte şi eliminare fizică a oponenţilor”.

În cele din urmă, deşi douăzeci şi cinci de ani prea tîrziu pentru agricultura Rusiei sovietice, Lisenko a fost scos din graţii şi escrocheria lui dezvăluită.

Durerea este cel mai mare profesor al omului, ea strigă după ajutor, așa cum reacția alergică strigă: ,,Nu mai pot, receptorii imunității nu mai fac față”. Chakra nr. 6 pregătește organele simțului, astfel că intensitatea durerii răspunde de sistemul neuro-vegetativ autonom.

Toate funcțiile corpului controlate și coordonate de chakra nr. 6 sînt dereglate în cazul durerilor și, mai profund, în cazul fibromialgiei.

În general, la pacienții care au dureri cronice permanente întîlnim o dizarmonie în circuitul energetic al corpului, o încărcare de noxe toxice în țesutul organelor, adesea însoțite de un disconfort cauzat și de conflicte personale. Gîndurile negative sînt mai nocive decît multe alte noxe toxice, susțin studii recente realizate în domeniu.

Reducerea greutății corporale poate fi bine susținută cu programe de intensificare a metabolismului grăsimilor, proteinelor și carbohidraților. Pacienții sînt învățați să consume mai puțini carbohidrați și grăsimi, și mai multe proteine. Excesul de carbohidrați este metabolizat în corp sub formă de grăsime, pe cînd proteinele nu au această capacitate. La nevoie, este susținută activitatea rinichilor.

Pe parcursul vieții se adună în corp o mulțime de toxine rezultate din procesul metabolic al corpului, toxine care, la rîndul lor, perturbă anumite funcții vitale. Totodată, ele pot ,,înfunda” spațiul existent între

Unii farsori nu suportă gluma

În 1989, furioasă că femeilor li se interzicea înscrierea în asociaţia britanică de scamatori „Cercul Iluzioniştilor”, indiferent cît de profesioniste ar fi fost ele, agentul şi totodată artista magiei pe scenă, Jenny Winstanley, s-a hotărît să schimbe ceva în această privinţă. Fiind prea binecunoscută membrilor Cercului pentru a se putea deghiza, ea a convins-o pe Sophie Lloyd, care jucase, împreună cu Jenny, rolul unui băieţel de doisprezece ani în cadrul unei reprezentaţii anterioare, să-l inventeze pe Raymond, un adolescent de şaisprezece ani nu prea deschis la minte, dar obsedat de magie. Lui Raymond i-au inventat şi o familie, o şcoală, un trecut social, în timp ce Sophie studia trăsăturile tinerilor băieţi şi exersa rolul lui Raymond în viaţa de zi cu zi. În cele din urmă, adolescentul era gata să-şi dea reprezentaţia, rezervînd pentru început scena unui club. Purtînd ochelari, mănuşi, perucă şi un costum mulat pe corp pentru a sugera tinereţe, „Raymond” a avut succes; timp de un an de zile, numărul său de magie i-a asigurat un tur al scenelor Londrei. În final, Winstanley şi Lloyd au depus cerere pentru înscrierea lui Raymond în Cercul Iluzioniştilor. Supus unui test în cartierul de sud al Londrei, în faţa a 200 de persoane, Raymond a trecut cu bine examenul, potrivindu-se de minune cu ceilalţi magicieni ce-i urmau pe scenă. Acceptat în Cercul Iluzioniştilor, el a primit insignele şi certificatele de rigoare. Cînd, la puţin timp după aceea, asociaţia a anunţat că e dispusă, totuşi, să aibă şi membri de sex feminin, Winstanley şi Lloyd au dat la iveală farsa. Oare au fost membrii Cercului amuzaţi? Nici gînd. Retrăgînd calitatea de membru a lui Raymond, au ameninţat-o pe Lloyd că o vor da în judecată. Cele două femei au primit, la mijlocul nopţii, chiar şi un apel telefonic de ameninţare: „Nu veţi mai lucra niciodată în acest domeniu”. Nu a fost un avertisment neîntemeiat, pentru că de atunci, cele două artiste ale magiei au întîmpinat dificultăţi în a mai profesa. Se pare că unii farsori nu suportă nici măcar o glumă.

(va urma)

STUART GORDON

celulele corpului, perturbînd comunicarea celulară. În cazul durerilor, terapiile se focusează pe detoxifierea celulară. Programele de reglare/ autoreglare se bazează pe informația energetică a pacientului. Sînt terapii moderne, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă. Individul are nevoie de terapii și de o medicamentație personalizate. Agresiunea radicalilor liberi (noxe toxice) asupra țesutului celular poate fi astăzi ținută în echilibru prin reglarea energetică a organului bolnav. Noxele toxice au rolul de a ține imunitatea trează. Omul este un computer biologic care trebuie mereu resetat, devirusat și readus în echilibru. Pentru a întîmpina localizarea masivă a noxelor toxice pe țesutul organelor se recomandă echilibrarea energetică. Detoxifierea la nivel celular este benefică indiferent de vîrstă. Individul modern are alte condiții de viață față de înaintașii săi, ca atare are nevoie și de tratamente personalizate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

De la lume adunate

ORIZONTAL: 1) Facerea lumii; 2) Se simte ca lumea – Împarte aurul lumii; 3) Veste pentru toată lumea – Cea mai iubită ființă din lume; 4) Desenat la interior! – Personificare a ordinii lumii la vechii egipteni; 5) Ued în Irak – A iubi peste măsură; 6) În zori la Eforie! – Noul venit primit de toată lumea în mod festiv – Husar (înv.); 7) Cunoscut ca a treia putere – Lîngă noi – Ultimii oameni!; 8) O lume mică; 9) Ifose răspîndite prin lume – Făcut de ochii lumii; 10) Cei mai mari din lume – Avantaj.

VERTICAL: 1) Face parte din lumea bună; 2) Vorbește lumea despre el – Dînșii; 3) Necunoscuta care se ascunde de ochii lumii – Scriitor român prezent în context cu volumul ,,Schițe marine din lumea porturilor” (Jean); 4) Pseudonimul lui Ion Luca Caragiale – Lumea la periferii! – Termen de respect în lumea satelor; 5) Puse în temă! – Un om de lume; 6) Pană cunoscută în lumea liricii! – Ana Aslan – A fuma (reg.); 7) Facerea de bine pentru toată lumea (pl.); 8) Bine văzut de toată lumea – Dama... de pică!; 9) Vestit în lumea tobelor – Grimasă de batjocură; 10) Prezentări făcute de ochii lumii –Intrare în lume!

DICȚIONAR: SEN; MAAT; TBAL; USAR; ILC; CUrI

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,PARODII”

1) IMPRICINAT; 2) MARINIMOSI; 3) P – ITINERAR; 4) RAM – TEN – L; 5) AMICI – SATE; 6) SATRAPI – AM; 7) TR- ATITATI; 8) IACI – FAR – S; 9) AR – TRATATI; 10) TEmEInICIE.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Iconografie

Nichita Stănescu (2)

Am auzit voci care l-au criticat pe Eugen Barbu pentru unele judecăţi mai aspre din serialul său „Aripi spre toamnă“, cu care şi-a început „La judecata de apoi a poeţilor”. Adevărul este că maestrul l-a iubit foarte mult pe Nichita, considerîndu-l (hai s-o spun pînă la capăt) cel mai mare talent nativ pe care l-a avut poezia română de la Eminescu încoace. Iar aprecierea aceasta, extrem de grea şi de responsabilă, a făcut-o în repetate rînduri, şi nu din curtoazie, pentru că nu e felul său, ci din convingere. Iar atunci cînd a fost mai aspru a fost tot din dragoste, din dorinţa de a-l determina pe Poet să nu dea la tipar chiar tot ce scria sau improviza, întrucît blocul lui de marmură era prea măreţ pentru a-l mai orna cu artificii sau witz-uri perisabile. La vremea aceea, însuşi Poetul nu s-a supărat, aşa că nu văd de ce s-ar supăra acum unii dintre epigonii lui care nu în acest mod îi vor glorifica memoria.

Poetul avea mult umor, şi asta o ştie oricine s-a aflat măcar pentru o oră în preajma lui. Eram la el într-o dimineaţă şi m-a pus să-i povestesc, de mai multe ori la rînd, despre un anume textier de demult, Liţucă – o copie fidelă a celebrilor poeţi Basma şi Tache Prodănescu. Acest Liţucă a fost distracţia noastră în acea dimineaţă şi Poetul se amuza copios cînd îi spuneam că harnicul versificator pretindea că e văr cu Greta Garbo şi că e cel mai mare poet

Dorul de casă (1)

Numeroase pagini s-au scris despre cuvîntul „dor“, despre această dimensiune a inimii româneşti care ne argintează ochii şi ne tulbură fiinţa, În mod uneori nedesluşit, alteori năvalnic şi clocotitor. Nu există român care să nu fi trăit această stare aparte, care ţine de miracolele primordiale ale existenţei şi pîrjoleşte totul în jur. La Eminescu, dorul are o infinitate de nuanţe: el poate fi o ultimă dorinţă, cum ni se înfăţişează în Mai am un singur dor, sau o aşteptare tainică, într-o Sară pe deal: „Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină“, ori un ultim sprijin al codrului, care rămîne iarna „Vestejit şi amorţit/ şi cu doru-mi singurel/ de mă-ngîn numai cu el“. În folclorul nostru neasemuit de bogat, dorul este un cetăţean de onoare, prezent în aproape toate formele de incantaţie, în balade şi cîntece haiduceşti, în oraţii de nuntă şi cîntece de dragoste. Românul personifică dorul şi-l învesteşte cu proprietăţi miraculoase, în funcţie de care îşi ordonează viaţa: „Cîtă boală-i pe sub soare/ Nu-i ca dorul arzătoare/ Că dorul unde se pune/ Face inima cărbune/ Cîtă boală-i pe sub lună/ Nu-i ca dorul de nebună/ Că dorul unde se lasă/ Face lacrimelor casă“. Lucian Blaga şi-a inserat notaţiile despre Dor în studiul său fundamental intitulat „Spaţiul mioritic“, ceea ce atestă convingerea sa că nu se poate vorbi despre vatra românească fără a omagia flacăra cea mai sacră pe care o ridică ea spre stele: „Nici unul din cuvintele dor, jale, urît nu e traductibil în altă limbă. Ele denumesc stări sufleteşti româneşti. (...) Dorul e socotit cînd ca stare sufletească viguroasă, cînd ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, cînd ca o vrajă ce se mută, cînd ca o boală cosmică, ori ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanaţie materială-sufletească a individului“. Şi, cu toate acestea, oricît de multă pasiune am pune în cuvinte, oricîtă fantezie şi luciditate, dorul rămîne o stare greu de povestit – el se trăieşte, nu se povesteşte, fiind de fapt o stare de iubire perpetuă, cînd latentă, ascunsă în faldurile inimii, cînd mistuitoare. Neîndoielnic, dintre toate formele de dor trăite de noi de-a lungul existenţei, dorul de casă este cel mai fierbinte. Pentru că în cuvîntul „acasă“, tot atît de greu traductibil, se încorporează orizonturile vieţii româneşti, năzuinţele şi nădejdile noastre de mai bine, de linişte şi tămăduire a sufletului. Acasă s-au întors toţi marii eroi ai neamului, după răstimpurile grele petrecute pe cîmpurile de luptă sau în corturile aşteptărilor prelungi,

al românilor. „Vezi tu, îmi spunea Nichita Stănescu, în poezie nu sînt bune clasificările. Altminteri, cel mai mare poet român ar fi Dinamo Bucureşti, că e pe locul întîi“. Şi iată că astăzi, de acel Liţucă (pe care Fănuş Neagu îl mai numea Caşulea), care cînta prin diverse formaţii lăutăreşti şi era un personaj deopotrivă de grotesc şi venal, nu mai vorbeşte nimeni, iar adevăraţii poeţi au drept de cetăţenie în istoria culturii române.

N-aş vrea să mă pronunţ acum asupra creaţiei poetice a lui Nichita Stănescu – ea este prea complexă şi novatoare ca să poată fi tratată de un singur om, pe spaţii restrînse. Tot ce visez, deocamdată, este o selecţie riguroasă din cele mai bune antume şi postume ale acestui elegiac-unicat, pentru că marele public are o sete continuă de poezie foarte bună. Din păcate, dacă Eminescu l-a avut pe Maiorescu, Nichita Stănescu nu şi-a găsit încă un critic şi editor pe măsura operei sale. Iată că trecem şi prin acest an din nou fără Nichita Stănescu, mai tragici şi mai săraci decît înainte, mîngîindu-ne numai la gîndul că acest popor a mai putut să dea la iveală o minune de om care din risipirile limbii române a avut darul dumnezeiesc de a împleti o cunună de grîu şi nestemate. El emitea continuu poezie, aceasta era starea lui naturală, iar unui om care n-a ştiut în viaţă decît să facă bine, numai bine, cultura română cuvine-se a-i aduce mereu la mormînt lalele galbene, stînjenei şi roze de mai. Un astfel de om a fost, este şi va fi mereu Nichita Stănescu, întrupat în lebădă cîntătoare care pluteşte pe sub clarul de inimă al umanităţii, cuibărinduse pe veci între trestiile limbii române. Sfîrșit

acasă s-au întors prin grija unor iubitori de ţară osemintele Brâncoveanului şi capul genial al lui Mihai Viteazul (deşi Cîmpia Turdei era tot a sa), rămăşiţele pămînteşti ale lui Cuza, stins din viaţă la Heidelberg, dar odihnit la Ruginoasa, tot acasă au venit, pe sub arcurile de triumf ale mîndriei naţionale, oștile româneşti biruitoare în primul şi în cel de-al II-lea Război Mondial, potopite cu crizanteme curate de toamnă, ori cu trandafirii galbeni şi garoafele verii lui 1945. Nicăieri nu este mai bine ca acasă, lîngă fiinţele dragi, în zariştea care ţi-a legănat copilăria şi ţi-a vegheat iubirile dintîi, în luminişurile natale care parcă seamănă cu ochii înduioşaţi ai mamei şi cu palmele crăpate de muncă ale tatălui. Într-o carte de înţelepciune a Indiei străvechi stă scrisă o cugetare care bine ar fi dacă s-ar tipări pînă şi pe abecedarele de şcoală ale copiilor. Căci, spune Pancea-tantra: „Nici în cer nu au parte muritorii de aşa mulţumire, cum e aceea pe care o au, chiar şi în sărăcie, în patria lor, în oraşul lor, în casa lor“. Iar un inimos patriot paşoptist, Constantin Stamati, obişnuia să spună că „bunului patriot şi fumul patriei sale i se pare dulce şi frumos mirositor“. Scriu toate acestea, gîndindu-mă cu tristeţe la aceia care mai au naivitatea să creadă că se pot realiza pe alte meleaguri, că au nevoie de o experienţă de viaţă în plus şi că vor fi fericiţi în altă parte. Am cunoscut astfel de oameni, în Europa, şi ca să fiu sincer am încercat un sentiment de reală compătimire. Amăgiţi de propaganda unor cercuri occidentale, atraşi de mirajul filmelor străine, impresionaţi de sclipirea vitrinelor şi de aşa-zisa libertate vestică, unii cred că acolo este raiul pe pămînt şi că Occidentul le-a rezolvat pe toate şi numai pe ei îi mai aşteaptă.

Din păcate, în cele mai multe cazuri, iluziile s-au dovedit a fi cumplit de false şi socoteala de-acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din tîrg.

Problema este cu adevărat gravă şi are implicaţii de ordin etic, biologic, politic. Într-un interviu pe care mi 1-a acordat, în urmă cu cîţiva ani, profesorul Johann Galtung, pe atunci preşedinte în exerciţiu al Federaţiei mondiale de studiere a viitorului, îmi declara că „ţările Occidentului nu pot oferi soluţii, pentru că, deşi sînt dezvoltate economic, sînt în acelaşi timp subdezvoltate datorită existenţei violenţei şi înstrăinării”. Deci tot acasă e mai bine, acolo unde ne trage dorul inimii şi unde a putut lua naştere o zicală atît de întemeiată, care spune „Fie pîinea bună, rea/ Tot mai bine-n ţara mea!“. Pentru că dacă toate sînt trecătoare, dorul de ţară şi de cei dragi de acasă este etern şi arzător ca soarele de pe cer.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Catrene patogene

Meteo nefiresc

Ciudat cum circulă

Vremea din zori

Pe șes caniculă

La munte... ninsori?!

Presim ț ire

Simțim: ROBOR-ul s-a triplat

Teribil trece și-un fior

Ce pe moment s-a și cuplat

La gîndul că va fi... RO.MOR!?

Vremuri

La nivel istoric de îndatorare

Vin măsuri de austeritate

Mor salarii printr-o ,,înghețare”

Printr-o lege plină de păcate!

Serial Guv.

Face Guvernul Ciucă pe istețul

Preocupat să ne susțină traiul (?!)

Crește în avalanșă numai prețul

Nu cum cu foc promite și... salariul?!

Limbaj de Unchiul Sam

Din dicționarul lor lipsește ,,pace”

Conduși sînt doar de bani și de război Trăim și noi în NATO, că ne place Sperînd ,,mai bine”-n vremea de apoi?!

În timp ce unii... alþii...

Ne-a spus-o Băse, Mugurel la fel Să strîngem cureaua, așa, românește Și-n timp ce prostimea o face fidel La cei îmbuibați... se lărgește?!!

LIVIU ZANFIRESCU

Epigrame

Complicitate la tiranie

Și-n țări așa-zis democrate, Prin tăcerea celor din jur Și prea ades complicitate, Tirania prinde contur!

Grădina Maicii Domnului

Trăim o eră dură În țara de poveste

De unde se tot fură.

Și încă tot mai este!

Tentaţia imperiului

Cum o lume o sfidează

Printr-un dictator sadea, Rusia se-nvecinează

Cu cine dorește ea!

Neputinciosul

Să pună corupții jos, Și traiul să îl ridice, Statul e neputincios, Că așa-i cînd ești complice!

GHEORGHE GH. POPESCU

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Sancțiunile impuse Rusiei se întorc împotriva tuturor

În urmă cu cîteva zile, oficialii Uniunii Europene jubilau pentru că au pus embargo pe produsele petroliere rusești. Era imaginea unui nebun care și-a dat singur foc la casă și care apoi joacă și dansează în jurul ei bătînd din palme de bucurie. Eu am mai scris în repetate rînduri că sîntem conduși de niște politicieni corigenți, iar acest lucru mi se confirmă. Oamenii nu au înțeles că pe Putin îl doare-n cot de sancțiunile lor și că nimic nu va opri și nici nu va îngenunchea Rusia din punct de vedere economic, fiindcă nici o altă țară din afara Europei nu susține acest embargo pe petrol. Prin urmare, Rusia este liberă să vîndă cui poftește.

Ungaria și-a urmărit interesul în

această chestiune și „i-a pus sula-n coaste” Uniunii Europene, obținînd o scutire de la sancțiuni, putînd astfel să importe gaz și petrol din Rusia. Uniunea Europeană, în schimb, pare că se folosește de acest război din Ucraina pentru a renunța la produsele petroliere rusești ca să-și dezvolte planurile aiuristice legate de energia verde, că deh, TFL-iștii europeni trebuie și ei să facă niște miliarde de euro din ceva; cum industria cea mai bănoasă din lume e deținută deja de „regii petrolului”, își fac industria lor de parcuri eoliene, fotovoltaice, baterii de mașini electrice și alte asemenea.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Ucraina – noua campioană mondială

Anul 1962 a fost un an important din toate punctele de vedere: s-a încheiat colectivizarea, a debutat formația Beatles, a murit Marilyn Monroe, a fost criza rachetelor din Cuba și la campionatul mondial de fotbal Cehoslovacia era ultima țară din Europa de Est care ajungea în finala competiției. Ei bine, anul acesta va fi o altă premieră pe care mă grăbesc să v-o anunț: Ucraina va fi prima țară din Europa de Est care va reuși ce nici „zbornaia” Uniunii Sovietice nu a reușit: să cîștige trofeul pentru cea mai bună echipă de fotbal a lumii. Nu, n-am fumat nimic ilegal, doar mă ghidez după trend-ul internațional și

după vorbele marelui fotbalist scoțian Graeme Souness, care a declarat ziarului ucrainean Sport următoarele: „O parte din mine continuă să tot revină la faptul că acesta este doar un meci de fotbal. Chiar vreau să-i batem! Indiferent că e vorba de sport, politică, artă, orice, trebuie să facem ca lucrurile să fie clare pentru Rusia: ceea ce fac ei este inacceptabil. Eu o să fiu într-o situație foarte dificilă. Sînt emoționat, nu vreau doar ca Ucraina să se califice, ci vreau ca ei să meargă în Qatar și să cîștige Cupa Mondială”.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați”. CornELIU

VADIm TUDor (,,Demisia”)

La drept vorbind, nu știu dacă s-ar mai putea scrie ceva sub un astfel de titlu. Orice comentariu ar fi de prisos, mai ales că formularea respectivă nu este decît o concluzie oficială venită tocmai din capul statului. Mă refer la Iohannis, firește, cel care, într-o anume ,,peroadă”, cînd procesul de vaccinare nu mergea, a declarat: ,,Am ajuns prost!”, și avea dreptate din ambele înțelesuri. Altădată, cînd Vasilică Cîțu ne îndemna să pregătim artificiile pentru că România atinsese cea mai înaltă creștere economică din Europa – și asta nu a spus-o într-un concurs de stand-up comedy - , de la Cotroceni ni s-a comunicat, în mod oficial, că... ,,Țara a eșuat!”.

Acum să nu credeți că Iohannis urma să-și dea demisia, să tragă obloanele și să plece ușurat la vreo partidă de golf sau tenis. Nicidecum, cu ,,experența” sa, omul ne-a informat că ,,Trebuie să facem ceva!”, mai ales că situația era ,,catastroasă” (România TV). Doamne ferește de ce s-ar fi putut întîmpla dacă bossul nu ne-ar fi îndemnat să facem ceva! Cred că ne-ar fi crăpat obrazul de rușine sau am fi murit de plictiseală. Norocul nostru că tot domnia sa ne-a precizat ce este de făcut: să ne pregătim de război, de criza economică și cea pandemică, episodul 5 sau 6, dar să nu uităm nici de crizele alimentare, de mediu, energetică și chiar criza de nervi, care ne-ar putea duce pînă într-acolo încît am ajunge să ne facem zilnic selfie-uri cu parul în mînă și molotovul la centură.

Oricum, dacă noi, populimea, ne-am lăsat pe tînjeală și ne mulțumim doar cu o constatare de tipul ,,Ce să facem, asta-i viața!”, aflați că politicienii români nu-și văd capul de treabă. Ce mai, se calcă pe picioare între ei, prin Parlament, la sediile partidelor, prin teritoriu, pe la televiziuni, la ciordeli sau anchete DNA și chiar prin pușcării, de unde sînt eliberați pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață.

Pe lîngă asta, toți se întrec în luarea unor decizii dintre cele mai abracadabrante, cum ar fi cea aparținînd fostului ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu, care a găsit de cuviință să schimbe numele stației de metrou Eroilor cu... Opera, motivînd ordinul primit de la Uniunea Europeană, cosmetizat într-o inofensivă recomandare.

Ca să nu mai zicem de declarația potrivit căreia ,,Sănătatea și învățămîntul sînt chestii de propagandă cu care trebuie să terminăm” (Fl. Cîțu), la care s-a adăugat o altă idee ,,creață” a ministrului Învățămîntului – dar nu vă mai spun ce a declarat acesta, pentru că s-ar putea să ne plece elevii din școli, scîrbiți deja de batjocura cu care sînt tratați în sistemul de învățămînt românesc. Sub acest aspect, putem înțelege de ce, pînă să se achite cele 120 milioane de vaccinuri, plus șpăgile aferente, sănătatea cetățenilor era considerată o acțiune serioasă și ,,legală”, pentru ca, apoi, să fie catalogată drept o nenorocită propagandă, precum și învățămîntul.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ce este Europa? (II)

Astfel voi spune și eu astăzi, aici: ceea ce facem noi, în această Aulă scăldată în lumina aurie a zilei de toamnă, este ceva frumos pentru Dumnezeu! Așa ceva este pe placul inimii Domnului, care ne-a creat după chipul și asemănarea Lui nu pentru a spori vrajba din lume, ci pentru a împlini menirea omului pe pămînt. Care este această menire? Eu cred că omul este creat pentru a slăvi numele lui Dumnezeu și pentru a micșora suferința de pe această Planetă. Pentru cei care studiază Biblia, este evident că, de la Răstignirea lui Isus Christos încoace, așadar de 2.000 de ani, Dumnezeu nu Se mai adresează, direct, speciei umane. Tatăl Ceresc le-a vorbit, în Biblie, și lui Moise, și lui Iacov, care, după lupta cu Îngerul, s-a numit Israel, și lui Samuel, și lui Ilie, și lui David, și lui Isus Christos. Apoi, tăcere! Eu înclin să cred că Dumnezeu S-a supărat pe noi, oamenii, pentru îndrăzneala noastră nemaipomenită de a-L răstigni pe singurul Său Fiu. Atunci s-a rupt legătura cea tainică a oamenilor cu Ziditorul Ceresc. Analiștii tot încearcă să vadă care este cea mai bună doctrină politică, dar eu le spun, sincer, că aceasta este la îndemîna oricui: e vorba de cele 10 porunci biblice. Dacă noi, ca oameni și ca popoare, vom respecta cele 10 porunci din Cartea Deuteronom – îndeosebi poruncile 6, 8 și 9 – așadar, să nu ucizi, să nu furi și să nu mărturisești strîmb, adică să nu minți – atunci viața va fi mai suportabilă pe Pămînt. Dumnezeu lucrează prin mijlocirea țărilor și popoarelor. Dacă ar fi vrut ca acestea să se amestece pînă la dispariție, Dumnezeu ar fi păstrat Turnul Babel; dar așa ceva nu s-a întîmplat. Iată de ce noi credem într-o Europă a Patriilor și Națiunilor. și asta n-am spus-o noi primii, ci generalul Charles de Gaulle. și tot el exclama, vizionar: ,,Este Europa, de la Atlantic la Urali, care va decide soarta lumii!”.

Noi, românii, sîntem mîndri de Istoria noastră, de contribuția de pionierat a înaintașilor noștri la progresul umanității. Așa cum, în ceea ce le privește, sînt mîndre toate națiunile, de la evrei și americani, pînă la francezi, germani, italieni, spanioli, englezi, scoțieni, irlandezi, ruși, arabi, chinezi, japonezi și toate celelalte seminții. Aceasta este inima patriotismului și nimeni n-are dreptul moral să-l critice, ori să-l pună la zid. Specificul Național nu poate fi abandonat, sau sacrificat. Nimeni nu renunță la limba lui, la tradițiile și datinile neamului său, la identitatea care îl face inconfundabil, la Imnul și Drapelul Național, la Istoria țării sale. Un alt francez ilustru, Montesquieu, care a vizitat meleagurile noastre în anul 1729, mai exact zona Banatului, afirma ceva perfect valabil și astăzi: ,,Europa nu este decît o Națiune compusă din mai multe”. Lipsa de realism cu care au fost abordate toate aceste probleme, de-a lungul timpului, reprezintă explicația pentru care nici unul dintre proiectele unificării continentale, de la utopiile Evului Mediu – Pierre du Bois, în 1305, Tomasso Campanela, Thomas Hobbes – și pînă în Secolul XIX, n-a avut sorți de izbîndă. Între timp, însă, s-a întîmplat

ETICHETA

ceva: s-a întîmplat că de aici, din Europa, au pornit cele două războaie mondiale.

Iată numai cîteva dintre motivele care au făcut imperios necesară pacificarea Europei prin ea însăși. Pentru a nu mai fi posibile alte nenorociri. Pentru ca leagănul civilizației moderne, care este Europa, să nu devină propriul său mormînt. E vorba de un proces complex și de lungă durată, dar finalitatea sa va fi în interesul tuturor. Avertizez și asupra greșelii pe care sînt tentați unii să o facă, și anume să opună Europa –Americii. Numai că cei doi mari poli de Putere nu sînt antagonici, ci se completează în perspectivă istorică.

Așa după cum s-a văzut, discursul meu nu critică pe nimeni. Avem oaspeți străini – cum sînt doamna Catherine Lalumiére, domnul Walter Schwimmer, Lordul RusselJohnston – care și-au lăsat toate treburile și au venit la București, pentru a fi alături de noi, drept pentru care se cuvine să le mulțumim. Ne vede țara și nu e frumos să ne certăm între noi, tocmai pe o temă care îndeamnă la armonie, la unire, la concordie. Dar înaltele oficialități continentale știu, la fel de bine ca noi, că România are mari și serioase probleme, care o trag în jos și ar putea să o transforme într-o povară din ce în ce mai grea pentru noul edificiu. Pe fondul unor erori grave ale actului politic, de aproape 14 ani încoace, care au transformat democrația în anarhie, România ocupă locul I în Europa la sărăcie, corupție și tot felul de maladii – și ultimul loc la nivelul de trai, la siguranța vieții, la respectarea normelor democratice și a drepturilor omului. Realitatea aceasta este și ea nu poate fi ascunsă. În aceste zile se împlinește 1 an de cînd eu, unul, mi-am dat demisia din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în semn de protest față de desființarea abuzivă a postului independent de Televiziune OTV. Este limpede că, dacă acest post ar fi funcționat, el ar fi găzduit dezbaterile necesare pentru a se risipi neclaritățile și confuziile legate de noua Constituție. În ianuarie 2000, cu prilejul unui dialog pe care l-am purtat, la Sala de Marmură a Senatului României, cu domnii Romano Prodi și Günter Verheugen, le-am spus acestora că românii știu că, în următorii ani, vor sosi mari sume de bani de la comunitatea europeană, dar dacă acești bani nu se vor regăsi în creșterea nivelului de trai, în sănătate, în învățămînt, în infrastructură – atunci decepția va fi teribilă și există riscul ca populația acestei țări săși piardă încrederea în toate proiectele și programele de anvergură continentală. Noi, membrii formațiunii pe care o conduc, am semnat, din 1993 și pînă acum, toate documentele și protocoalele necesare pentru realizarea consensului politic în vederea integrării euro-atlantice a României. Dacă am mai avut, cîteodată, unele ezitări, acestea au fost firești și s-au datorat faptului că ne place să gîndim cu mintea noastră, ca să știm ce să spunem electoratului, astfel încît acesta să ne urmeze. O vorbă de spirit spune că „cine consimte ușor, trădează la fel de ușor”. Astăzi, lucrurile au devenit clare și voința politică a României de revenire, cu fruntea sus, în marea familie a Europei, din care a fost exclusă prin trădarea de la Yalta, este ireversibilă. Tocmai de aceea am considerat că e mai

Ucraina – noua campioană mondială

(urmare din pag. 21)

Citind declarația lui Souness m-am gîndit inițial că a vrut să fie amabil cu jurnaliștii ucraineni, însă gîndindu-mă la cum au cîștigat Eurovision-ul, la felul în care toată Europa este preș în fața ucrainenilor, la modul în care toată lumea ,,soarbe” cuvintele lui Zelenski, de care am început să mă satur ca de mere acre, nu m-ar mira nimic. Totuși, pînă să ajungă la Cupa Mondială din Qatar, Ucraina e obligată să elimine Scoția și Țara Galilor în două meciuri de baraj. Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum gîndesc unii oameni.

Am senzația că propaganda asta de război e un test aplicat populației europene, ca să iasă la iveală cît de „prostibilă” e, fiindcă rezultatele din pandemie trebuiau confirmate sau infirmate cumva. Să ajungi, ca fost mare sportiv, să sugerezi că ar trebui să-ți lași adversarul să cîștige ca să vadă Putin că voi îl antipatizați denotă un mare grad de îndoctrinare și de stupiditate. Putin știe că e un personaj antipatic și dacă cumva îi veți face culoar Ucrainei pînă în finala Cupei Mondiale, credeți

că, atunci cînd Ucraina va cîștiga trofeul, Putin își va pune cenușă în cap se va retrage din Ucraina, ba și din Europa pînă dincolo de Urali, lăsînd Rusia moștenire lui Zelenski? Cum așa?

Pe lîngă faptul că o astfel de gîndire e total nesănătoasă pentru cel care o dezvoltă, ajunge să o afecteze și pe vecina noastră de la nord. Eu nu aș putea să mă bucur pe deplin știind că am cîștigat competiții din milă. Nu aș putea. Orgoliul meu nu mi-ar permite să-mi însușesc un trofeu obținut din milă și simpatie. Ucraina nu-și dă seama că, pe termen lung, imaginea ei va fi atacată și se va spune că a cîștigat Eurovisionul doar așa, ca o consecință a propagandei de război.

Citesc în presa străină că în Belgia localnicii s-au cam săturat de oaspeții estici a căror ședere se prelungește dincolo de estimările de o lună-două, fără ca statul belgian să-i mai ajute cu mare lucru. Nu îi pot da afară fiindcă societatea i-ar privi chiorîș, dar nici pe banii lor nu-i mai pot ține fiindcă, nu-i așa, ,,totul pînă la bani”. Dacă situația asta se va prelungi, vom asista

bine să așteptăm adoptarea noii Constituții Europene, pe care România și-o poate însuși fără probleme.

În ciuda unei propagande sufocante, noi apreciem că Referendumul din 19 octombrie este inutil și foarte costisitor. Nu vreau să spun mai mult, dar ce democrație parlamentară mai este aceea fără o Opoziție puternică?

Doamnelor și domnilor,

România va deveni membră cu drepturi depline a Uniunii Europene atunci cînd demagogia va fi înlocuită cu realismul; cînd lăcomia de putere și de avere va fi înlocuită cu noblețea sentimentelor creștine; cînd spiritul aventurist va fi înlocuit cu maturitatea deplină a celor care sînt datori să rezolve problemele oamenilor. Noi sîntem parteneri de dialog serioși și loiali. Faptul că ne luptăm cu corupția reală a fost recunoscut, zilele acestea, de prestigioasele ziare „The New York Times” și „International Herald Tribune”, cărora doresc să le mulțumesc, pe această cale, că au înțeles esența fenomenelor din România și că apreciază sacrificiul nostru idealist. Am intrat în Mileniul III. și Europa, și România, vor fi mai tari împreună. Experiența acumulată de cele 15 state membre, în domeniul economic, legislativ, administrativ, de protecție a minorităților, ne va fi de folos și n-are rost să reinventăm roata, de vreme ce atîtea minți luminate au cucerit toate aceste valori înaintea noastră. ,,Aici e pricina cea dreaptă și bună” – spunea, cu 400 de ani în urmă, întîiul unificator al celor trei Țări Române, Mihai Viteazul. Este de datoria noastră să ne gîndim astăzi și la soarta fraților noștri din Basarabia și Bucovina, teritorii răpite, samavolnic, în 1940, ca urmare a Pactului stalinisto-hitlerist, care, din păcate, încă mai produce efecte și nu pricepem de ce nu este denunțat public. Nu putem înțelege de ce, oare, ceea ce a fost valabil pentru Germania, care s-a unificat pașnic în anul 1990 – și acest eveniment a fost salutat și de noi, cu entuziasm – nu mai e valabil și pentru România. Atît Uniunea Europeană, cît și NATO au nevoie, pentru strategiile lor, de o Românie puternică. Rugăm comunitatea internațională, totodată, să ajute România să-și recapete Tezaurul Național, deținut, în mod ilegal, de Rusia, mai ales că, în 1916, Franța și Marea Britanie ne-au dat garanții ferme că acesta va reveni la noi. Primiți-ne cu valorile noastre, cu folclorul nostru, cu puritatea morală a unui popor evanghelizat de Apostolul Andrei. Am dori să nu ne confunde nimeni cu valurile de țigani care au început să terorizeze Occidentul, devenind o problemă dificilă a lumii contemporane. Vorbind în termenii basmelor copilăriei noastre, România nu e Cenușăreasa Europei, ci Frumoasa din Pădurea Adormită, care a început să se trezească.

„Ce este Europa?” – se întreba Paul Valéry. Un răspuns poate fi acesta: Europa este acel loc binecuvîntat unde, în acordurile de apoteoză ale „Odei Bucuriei” – creată de doi germani geniali, Beethoven și Schiller – Mîntuitorul Isus Christos va veni pe Pămînt, a doua oară, pentru a nu-l mai părăsi niciodată… Gloria in Excelsis Deo!

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului României, 7 octombrie 2003)

la situații jenante pentru civilizația din vestul Europei. Văd că toată lumea din politică vorbește despre un război care va dura încă cîțiva ani. Eu credeam și speram că se va termina mai repede, însă ultimul război mondial, care a împărțit sferele de influență ale lumii, s-a terminat acum 77 de ani; era, probabil, momentul să se declanșeze un altul, așa cum spunea la un moment dat Ion Cristoiu.

Istoria ne învață că rocada marilor puteri, a imperiilor, de fapt, la conducerea lumii se poate face numai prin război, iar acesta e un război purtat pe un singur teritoriu, deși taberele ce se înfruntă nu sînt doar Ucraina și Rusia, ci și altele pe care le știm cu toții foarte bine. Nu s-a întins și în alte state fiindcă armele atomice sînt o sperietoare puternică, astfel încît să îi țină pe participanți la distanță de externalizarea conflictului în afara granițelor Ucrainei. Cel puțin așa sper, pentru că dacă vor ajunge să le folosească, vom muri cu toții. Dacă Ucraina va ajunge campioană mondială la fotbal rămîne de văzut. Cert este că vecina noastră este campioană mondială în războiul media cu Federația Rusă.

Sancțiunile impuse Rusiei se întorc împotriva tuturor

(urmare din pag. 21)

Referindu-se la noile sancțiuni impuse Rusiei, președintele Consiliului European, Charles Michel, și alți înalți oficiali au declarat că embargoul va opri 90% din exporturile rusești de petrol către țările Uniunii pînă la sfîrșitul anului, privînd Kremlinul de venituri cruciale pentru finanțarea războiului. Pachetul include și alte sancțiuni severe, inclusiv separarea Sberbank, cea mai mare bancă de consum din Rusia, de la sistemul internațional de plăți SWIFT, cît și sancționarea Patriarhului Kirill, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse și un apropiat al lui Putin, precum și a oficialilor militari ruși responsabili de atrocitățile din Bucha și din alte orașe care au fost ocupate de forțele rusești. Măsurile trebuie transpuse în limbaj juridic și aprobate oficial de Consiliul European, formalități despre care oficialii au spus că vor avea loc la sfîrșitul acestei săptămîni. „Vrem să punem capăt mașinăriei de război rusești și să oprim finanțarea capacității militare ruse”, a declarat Michel marți dimineață, la o conferință de presă la care a fost prezent și președintele Comisiei, Ursula von der Leyen, conform Politico.eu.

Corigenții ăștia de la Bruxelles au senzația că-l vor opri pe Putin în acest fel, de parcă Putin nu poate vinde gaze și petrol Chinei, țară aflată într-o mare expansiune economică și care are nevoie de energie. Chinezii, datorită principiului „o țară, două sisteme”, au reușit să prospere foarte mult comparabil cu nivelul

la care se găseau în urmă cu 40 de ani. Industria chineză produce enorm și divers, iar acest proces necesită energie obținută din arderea de gaz și de petrol. Cum micul popor chinez nu a zis nici „pîs” despre invazia Ucrainei de către aliatul lor rus, e clar că ei vor fi principalii beneficiari ai petrolului rusesc, alimentînd astfel mașina de război a lui Vladimir Putin, cum zice Ursula von der Layen. Astfel, oficialii Uniunii Europene au reușit să cupleze o sursă importantă de energie (Rusia) la cel mai important producător al planetei (China), o mișcare greșită pe care, pe termen lung, o vor regreta.

Nu cred că are sens să mai amintesc faptul că acest comerț liber a fost dintotdeauna motorul progresului omenirii, iar blocarea lui în vederea stopării alimentării regimurile incomode mi se pare un abuz: forțezi cetățenii să cheltuie mai mult, doar pentru că asta vrei tu, marele lider. Cu alte cuvinte, oamenii șiau făcut de lucru, fiindcă e clar că nu prea aveau chef să guverneze Uniunea Europeană spre binele nostru, al tuturor; guvernarea presupune muncă serioasă, fără epatări, ori ei suferă dacă nu-s băgați în seamă de presă și nu au senzația că sînt niște dumnezei mai mici.

Toată această încercare de a bloca Rusia are la bază un interes financiar direct și imediat al celor de la vîrful politicii europene și al prietenilor lor. Nimic altceva nu i-ar pune în mișcare decît banul, cu care, mă întreb din nou, ce fac? Stîrnesc invidia celor din

Lucrul bine făcut care, pas cu pas, a eșuat!

(urmare din pag. 21)

Evident că, în astfel de condiții, urmările nu puteau fi decît nefaste, cum ar fi faptul că peste 50% din români sînt analfabeți funcțional, mulți dintre aceștia ajungînd funcționari în instituțiile statului, de unde și fireasca reacție: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Cîndva, am solicitat să se repună în practică acea prevedere legală, în care se spunea: ,,La orice angajare, solicitantul este obligat să prezinte fișa medicală la zi”, cerința respectivă fiind suplinită în multe cazuri cu testări profesionale, psihice, sociale, chiar și IQ-ul era calculat. Păi, ce IQ să găsești, spre exemplu, la majoritatea parlamentarilor români care, dacă îi duci la o piscină, sar toți în cap în bazinul fără apă? Pe ăștia e musai să-i testezi în grup, să le aduni punctajul, dar nici așa nu cred că se pot încadra în baremul minim, categoria idioți sau pramatii.

Dan Puric i-a numit pe toți ,,șobolani, maimuțe, viermi și lipitori”, dar mai trebuie spus că sînt bine spălați pe creier de capii Noii Ordini Mondiale și îngenunchiați pe viață, conform principiilor globaliste, din care exemplific doar pe cel cu nr. 2: ,,Patet Exitus sau doctrina sinuciderii – cînd te simți neputincios sau vinovat, pleci singur din poveste”, așa cum a încercat, cîndva, Adrian Năstase, dar norocul lui că pistolul nu avea cartuș sau cartușul nu avea pistol, ceva de genul...

Chiar și Traian Băsescu poate fi dat ca exemplu sub acest aspect; meseria lui de bază fiind trădarea, inițial, a preferat să plece din barca mondialiștilor spre Moscova, iar acum, fiind parlamentar european, s-a întors la alde Bill Gates, Macron, Sörös, Attali, Schwab, Ursula.. și a început să-l critice pe Putin cu orice prilej, dar ce folos, că nu-l mai bagă nimeni în seamă. Cu toate acestea, Băsescu se vaită pe la toate televiziunile și se face că nu înțelege de ce el și neamul său aud din ce în ce mai des zornăitul cătușelor. Cum de ce? Pentru că asta meriți, omule, și asta ți-am spus-o încă de pe vremea cînd erai primarul general al capitalei și ai refuzat să avizezi un miting al Asociației Victimelor Magistraților din România, al cărui membru fondator și vicepreședinte eram.

Pentru asta ai fost chemat în judecată, dar ai dat vina pe Jandarmerie, adevărul fiind acela că, la data și ora mitingului, în România sosea comisarul european Barroso, care urmărea starea Justiției românești. Nu ți-a ieșit cacealmaua, Băsescule, că noi am făcut miting neautorizat chiar la Aeroportul Otopeni, iar acum, tu te plîngi că ești o victimă justiției. Ai putea să devii membru al asociației noastre, dar nu te sfătuiesc, mai ales că ești unul dintre cei mai feroci distrugători ai Justiției românești, adică ai devenit victima propriei tale nemernicii.

Atunci ți-a telefonat și Corneliu Vadim Tudor, care te-a sfătuit să aprobi acel miting, dar tu mi-ai spus să-i transmit că îl vei da în judecată pentru că te-a jignit în versurile sale, numai că acele versuri nu erau ale lui Vadim, ci ale îndrăgitului poet Adrian Păunescu: ,,Vocalele, consoanele, în fine,/ În Est, se întîlnesc triumfător,/ Kaczynski se Băsescu, dacă-i vine,/ Băsescu se Kczynski pe popor” (,,Dar împușcați poporul nerentabil!”).

Vadim zisese așa: ,,Au ajuns stăpîni pe Parlament,/ Pe Guvern și pe Președinție,/ Iar la cîrma țării e-un dement/ Veșnic beat, ce hăhăie-n prostie” (,,Lumea românească”), iar Eminescu a scris astfel: ,,Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (,,Scrisoarea III”).

Și, dacă tot am vorbit de indivizi duși bine cu sorcova, să revenim la Iohannis, căruia ce credeți că i-a trecut prin cap? Pur și simplu, a tras următoarea concluzie: ,,Dacă, pas cu pas, am făcut bine lucrarea, dar totul a eșuat, înseamnă că vinovat este numai Putin”. Șmecher cîrmaciul, iar cînd are și bateriile puse, e plin de el, numai că omul își face iluzii că noi, românii, nu știm ce s-a întîmplat în iulie 2021. Ei bine, atunci, mai precis în 16 iulie 2021, Iohannis a promulgat Acordul de cooperare militară dintre România și Ucraina. E vorba de o armată supravegheată, finanțată și antrenată de NATO, numai că toată această făcătură era și este rezemată de gardul Rusiei, iar pentru asta tot Putin e vinovat. Așadar, armata Ucrainei, formată din mercenari și batalioane de sorginte nazistă va colabora cu armata României,

jur, dorința unora de a-i egala, lupta pentru putere și multe victime colaterale, ca să folosesc cinica expresie americană, printre oamenii simpli.

Vorbind despre altfel de sancțiuni, zilele astea e foarte la modă antirusismul și lupta sfîntă a ucrainenilor pentru patria și națiunea lor. Lăsînd la o parte faptul că progresiștii corigenți ai Uniunii Europene au redescoperit peste noapte noțiuni ca „patrie”, „stat național”, ,,interes național”, „naționalism” considerate demodate și contra Noii Ordini Mondiale progresiste, toți cei care sînt antiruși și antiputiniști sînt elogiați.

În România avem un conducător care nu doar că a fost antibolșevic și antirus, dar a și condus un război contra Rusiei, pentru a recupera Basarabia; acesta este ostracizat și interzis pentru a fi, în final, glorificat. Mă refer, desigur, la Ion Antonescu. Vedeți de ce zic că interesul politic și cel financiar-economic merg mînă-n mînă? Zelenski e un mare erou, iar naziștii (dovediți de presa străină și de Congresul SUA) de la Azovstal, de asemenea, doar pentru că servesc interesele vremelnice ale UE și marelui său aliat american. Antonescu a fost sancționat pentru crime de război de către sovieticii care ne ocupaseră cu acceptul lui Churchill. Sînt curios să văd dacă naziștii de la Azovstal vor fi condamnați pentru ceva. Zelenski e șeful planetei pentru moment, dar planeta e rotundă și se-nvîrte, se tot învîrte și nu știm ce se va descoperi într-o zi despre președintele Ucrainei. Occidentalii sînt cinici și nemiloși, lucru pe care „Domnul Z” nu are de unde să-l știe deocamdată, dar o să-l afle mai devreme sau mai tîrziu.

alcătuită din circa 4.000 de generali, activi sau în rezervă, cum ar fi fostul primar Onțanu, și cîteva zeci de blindate, avioane și tunuri ruginite, cumpărate de la NATO la niște prețuri de cazi pe spate.

Ce mai, forță, nene, acesta fiind și motivul pentru care Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței Nord-Atlantice, a declarat: ,,Ucraina va cîștiga războiul”, dar nu și-a justificat părerea sub nici o formă. Mai mult, Geoană a declarat presei că, în urmă cu ceva ani, a avut o discuție cu Putin, pe care l-a întrebat ce părere are despre intrarea României în NATO și Uniunea Europeană, răspunsul liderului de la Kremlin fiind extrem de surprinzător: ,,Intrarea României în NATO nu mă prea interesează, dar atunci cînd veți intra în Uniunea Europeană, România va dispărea ca țară!”. A spus asta un președinte în a cărui țară Dumnezeu a fost introdus în Constituție, unde familia este pe primul loc în preocupările statale și unde este interzis a se pronunța cuvîntul LGTBQ (acronimul tuturor colectivităților cu alte orientări sexuale).

Rusia lui Putin seamănă oarecum cu America lui Trump, cel care ieșea cu Biblia în mînă în fața celor care protestau din diferite motive și care și-a retras armata de pe toate fronturile din lume. A fost primul președinte american în mandatul căruia SUA nu au participat la nici un război. Trump preconiza să introducă în școli educația patriotică, ceea ce a produs un real cutremur la nivelul Noii Ordini Mondiale, care are în plan abolirea tuturor religiilor recunoscute și a tuturor guvernelor naționale, abolirea vieții personale și de familie, a suveranității naționale și a patriotismului, desființarea armatelor naționale, legalizarea avortului, drogurilor și sexualității deșănțate etc.

Așadar, țineți-vă bine, dragi români! Cît de curînd, vom deveni locuitorii Iadului, și asta nu din vina lui Putin sau a oricărui Acar Păun. Sîntem toți vinovați, pentru că am închis ochii, precum mîța care nu are chef să prindă șoareci. Am pierdut trenul revoltei și al apărării demnității umane, și asta ne costă. Vorba poetului Alexandru Macedonski: ,,Ca să te-nsori/ Te-nsori cu plată,/ Iar ca să mori,/ E și mai lată;/ Ca să trăiești,/ Ce cheltuiești?.../ Ca să bolești,/ Cu ce plătești?/ Cum stăm acuma,/ E groasă gluma:/ Nu poți să mori,/ Nici să te-nsori,/ Nici să bolești,/ Nici să trăiești” (,,Satira Epocei”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Pierderi colaterale – sancțiunile împotriva Rusiei

și amenințările la adresa mediului (II)

Reacție în lanț

Restricțiile de sancțiuni împotriva Rusiei nu privesc doar transportatorii de energie, ci există și o problemă alimentară. Consecințele a ceea ce se întîmplă în Ucraina se simt deja cu mult dincolo de granițele sale: războiul a dus la o creștere bruscă a prețurilor la alimente și îngrășăminte, întrucît Rusia și Ucraina sînt principalii furnizori ai acestor produse pe piețele mondiale. Doar în ultima lună, prețurile la grîu au crescut cu 22%, la porumb cu 21%, la orz cu 31%. Creșterea prețurilor, care a lovit mai puternic segmentele mai sărace ale populației, ar putea destabiliza sistemele politice, făcînd și mai dificilă politica guvernamentală ambițioasă în materie de climă. Creșterile de prețuri la alimente, energie și îngrășăminte au afectat deja 74 de țări în curs de dezvoltare cu o populație de 1,2 miliarde.

Frica de foametea mondială determină guvernele să întîrzie abordarea problemelor climatice. De exemplu, în Europa s-a luat deja o decizie pentru producția de criză: blocul a permis folosirea acelor terenuri pentru culturi care nu fuseseră atinse anterior din motive de mediu. Acest lucru ar putea fi legat de oprimarea solului și extinderea continuă a deșertificării, care afectează deja aproximativ 8% din teritoriul Europei. Combaterea încălzirii globale și a efectelor acesteia necesită ca țările bogate să împartă tehnologia și resursele financiare cu țările sărace, astfel încît acestea să se poată adapta și dezvolta economiile și societățile fără a recurge la combustibili fosili. În 2009, economiile dezvoltate au fost de acord să aloce 100 de miliarde de dolari anual pînă în 2020 țărilor sărace, dar planul a eșuat: cele mai multe fonduri au fost alocate în 2019 – 79,6 miliarde de dolari. În anii precedenți, suma încasată a fost de cîteva ori mai mică. În 2015, doar 44,6 miliarde de dolari au fost livrați pentru a reduce încălzirea globală în țările sărace, mai puțin de jumătate din banii promiși. Statele sărace au nevoie de aproximativ 844 de miliarde de dolari pe an pentru a păstra natura și biodiversitatea – cu 711 miliarde mai mult decît se cheltuiește astăzi. Dacă în noua realitate țările bogate vor putea avea grijă de clima din țările sărace sau își vor rezolva propriile probleme stringente – este o mare întrebare.

Schimbările climatice vor duce la o reducere drastică a PIB-ului global – pînă în 2050 ar putea pierde cu 1114% (mai mult de 23 de trilioane de dolari). Cea mai mare economie din lume, Statele Unite, riscă, de asemenea, să fie afectată. Analiștii din Oficiul de Management și Buget (OMB) de la Casa Albă au calculat că pînă la sfîrșitul secolului bugetul țării, care este considerat unul dintre principalii poluatori ai planetei, va pierde anual peste 7% din venit (aproximativ 2 trilioane de dolari). Creșterea incendiilor ar putea crește cheltuielile federale pentru a le scădea de la 1,5 miliarde de dolari la 9,6 miliarde de dolari, a spus OMV. Aproximativ 12,2 mii de clădiri și structuri guvernamentale sînt expuse riscului de a fi inundate din cauza creșterii nivelului apei. Eliminarea acestor consecințe va costa încă 44 de miliarde de dolari.

Amenințare mortală

Pentru a evita efectele catastrofale ale schimbărilor climatice, emisiile globale de gaze cu efect de seră trebuie reduse cu 45% pînă în 2030, comparativ cu nivelurile din 2010. Dacă lăsăm situația să-și urmeze cursul și nu luăm nici o măsură, consecințele vor fi îngrozitoare. Nu doar biodiversitatea, agricultura și infrastructura vor fi amenințate, ci însăși existența umanității.

Efectele încălzirii globale sînt deja vizibile. „Astăzi asistăm la o încălzire cu 1,2 grade de și asistăm deja la extreme meteorologice fără precedent în fiecare regiune și fiecare continent. În acest secol ne îndreptăm spre o creștere catastrofală a temperaturii cu 3-5 grade Celsius. A face pace cu natura este sarcina definitorie a Secolului XXI. Aceasta ar trebui să fie o prioritate pentru toată lumea, de pretutindeni”, insistă Guterres. În ultimii 14 ani, peste 20 de milioane de oameni din întreaga lume au fost forțați să se mute în fiecare an din cauza incendiilor, uraganelor și inundațiilor. Și această migrație va crește, deoarece 3,3 miliarde pînă la 3,6 miliarde de oameni trăiesc în zone predispuse la încălzirea climatică. Capacitatea agricolă poate să nu fie suficientă pentru a face față problemei foametei în lume: o creștere cu un grad a temperaturii reduce randamentul culturilor cu 10%, iar dacă încălzirea globală ajunge la 1,5 grade, aproximativ 8% din terenurile agricole ale lumii vor deveni improprii pentru cultivare.

considerabil dacă încălzirea globală depășește 1,5 grade Celsius în comparație cu temperatura Secolului al XIX-lea. Astfel, cu o creștere a temperaturii cu 1,6 grade față de valorile actuale, peste 10% din specii vor fi în pericol de dispariție; dacă se încălzește cu 2,1 grade, 20% vor dispărea. O creștere a temperaturii cu 3 grade va avea un impact grav asupra habitatelor a 80% din toate speciile marine din Oceanele Indian și Pacific. Cu o încălzire de 4 grade, pădurile amazoniene se vor schimba: acoperirea tropicală densă va deveni mai uscată și mai puțin obișnuită. După o creștere a temperaturii cu peste 4 grade, jumătate din speciile de plante și animale de pe Pămînt vor dispărea. Experții de la think tank-ul Chatham House consideră că lipsa unor planuri eficiente de reducere a emisiilor reduce serios șansele omenirii de a preveni o catastrofă globală. În acest moment, probabilitatea de a menține creșterea medie a temperaturii la aproximativ 1,5 grade Celsius față de nivelurile preindustriale este egală cu un procent. Dacă țările se abat de la obiectivele de emisie, experții nu exclud o creștere a temperaturii medii cu mai mult de 5 grade Celsius.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

O penurie globală de alimente ar putea deveni palpabilă încă din 2030. O creștere a temperaturii apei în oceane este considerată un fel de marker al încălzirii globale: în 2021, s-a dovedit a fi cea mai mare din întreaga istorie a observațiilor și a ajuns la 16,7 grade. ONU prezice că pînă în 2030 temperaturile vor crește cu încă 1,5 grade, provocînd fenomene meteorologice extreme. Datorită creșterii temperaturilor, gheața se topește rapid, cel mai activ proces se întîmplă în Groenlanda și Antarctica: ghețarii de acolo pierd pînă la un trilion de tone pe an. Acest lucru duce la o creștere a nivelului mării, ceea ce pune țări întregi în pericol de dispariție. Dar există o altă problemă: bacteriile și virușii străvechi sînt depozitați în gheață, ca într-un seif. Agenții patogeni care nu au fost în atmosferă de milioane de ani pot fi în largul lor, iar sistemul imunitar uman riscă să nu le poată face față. Acest lucru poate amenința lumea cu o pandemie mult mai mortală decît COVID-19.

Oamenii de știință au descoperit că procesele distructive și ireversibile de pe Pămînt se vor accelera

Progresul schimbărilor climatice riscă să fie risipit de presiunea creșterii prețurilor la energie și a emisiilor de gaze cu efect de seră în creștere. Agenția Internațională pentru Energie a calculat că, după recesiunea indusă de pandemie în 2020, emisiile au crescut cu șase procente anul trecut, la cel mai înalt nivel din istorie, pe măsură ce economia și-a revenit după pandemia de COVID-19. „Recuperarea verde” promisă de multe guverne după criză nu s-a produs. Nu este totul pierdut. Unii experți consideră că situația poate fi corectată și poate schimba cursul evenimentelor. Un studiu recent IPCC susține că emisiile globale de carbon pot fi reduse la jumătate pînă în 2030. Ceea ce este important, nu necesită investiții suplimentare. Putem obține rezultate cu ajutorul soluțiilor existente.

Pentru a limita încălzirea globală cu 1,5 grade, vîrful emisiilor cu efect de seră trebuie depășit cel tîrziu în 2025. Apoi, emisiile trebuie reduse cu 43% pînă în 2030. În acest caz, lumea se va încălzi în continuare cu 1,5 grade, dar efectul va fi temporar, iar răcirea va avea loc pînă la sfîrșitul secolului. Sectorul energetic poate juca un rol major în acest sens prin reducerea mai întîi a utilizării combustibililor fosili, adoptarea pe scară largă a tehnologiilor electrice, îmbunătățirea eficienței energetice și utilizarea combustibililor alternativi, inclusiv hidrogenul. Principala condiție este să acționăm rapid și împreună. Această luptă necesită cooperare globală, iar excluderea din ea chiar și a unui singur participant, în special a unuia la fel de important ca Rusia, riscă să încetinească salvarea planetei. Sfîrșit n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.