România Mare, nr. 1644

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Românii trec prin viață într-un singur fel: îndură sau înjură.

CornELIU VADIm TUDor

Moartea unor copii

și legile securitații naționale

,,Cel puțin cinci tineri au fost testați pozitiv la droguri și au intrat în stop cardio-respirator. Este bilanțul trist al Festivalului SAGA, evenimentul de anvergură care s-a desfășurat zilele acestea în București. Unul dintre cei doi tineri care au murit era din Republica Moldova și avea 25 de ani. Murise, deja, în ambulanța care-l transporta la Spitalul Sf. Pantelimon. La doar cîteva ore, un alt tînăr a fost declarat decedat la același spital. La evenimentul care a început vineri seara (3 iunie – n. red.), polițiștii au descoperit aproximativ 30 de persoane care aveau droguri asupra lor, asta deși organizatorii Festivalului au declarat că toată lumea a fost foarte bine controlată la filtrele organizate la intrare, iar la ediția din acest an, ca o premieră, Festivalul a avut un parteneriat cu Agenția Națională Antidrog. În aceste condiții, ironia este și

mai mare – nici după un control amănunțit al fiecăreia dintre cele 30.000 de persoane (așa cum se lăudau organizatorii că au făcut), nici prezența standurilor ANA în spațiul festivalului și nici vigilența polițiștilor nu au reușit să împiedice moartea celor doi tineri și nici spitalizarea altora sau deschiderea a 52 de dosare penale pentru posesie și trafic de droguri. Întrebarea pe care și-o pune toată lumea este: cum au reușit tinerii să treacă de controale (presupunînd că toate cele 30.000 de persoane au fost controlate la sînge) și ce s-a întîmplat cu proverbiala vigilență a polițiștilor? Unde a dispărut, dintr-odată, polițistul care trăgea de noi pe stradă să ne punem masca, din grijă pentru viața noastră, desigur?”.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Buzeștii – un neam mai vechi decît prima Unire a Principatelor

Fraţii Buzeşti, eroi de legendă în mai vechile manuale de istorie, căpitani de nădejde ai domnului Mihai Viteazul, îşi au originile în Olt, neamul lor înrudindu-se cu cel al Basarabilor. Bogaţi, şi prin aceasta cu atît mai influenţi, dar şi viteji, Preda, Radu şi Stroe i-au făcut pe istorici să le admire curajul, dar să le şi taxeze alianţele potrivnice intereselor domnului. Poate ar trebui să pornim de la pisania mînăstirii din Căluiu. Or de la lespedea de mormînt din biserica de la Stăneşti, unde-i sculptat Stroe Buzescu în apriga luptă cu tătarul, o luptă singulară, între doi cavaleri care vor să hotărască o victorie, cu cît mai puţine jertfe de sînge uman. Poate ar trebui să pornim de la baladele populare care cîntă isprăvile celor „trei Buzeşti şi

trei Căpleşti”, strălucită treime de viteji, chibzuiţi şi avîntați totodată: zmeii Ţării Româneşti. Dar bunele reguli ale unui studiu cer să începem cu naşterea eroilor, cu apariţia lor în istorie, urmînd legea cronologiei.

De bună seamă că genealogii se vor mai sfădi multă vreme pe tulpina şi încrengăturile familiei Buzescu. Vor mai discuta încă, în contradictoriu, originea fraţilor Buzeşti – Preda, Radu, Stroe. Pentru că istoricii descoperă şi vor descoperi mereu documente care relevă fapte mari sau mărunte din viata acestor trei stîlpi ai conducerii Ţării Româneşti, la sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi în prima decadă a celui de al XVIl-lea.

(continuare în pag. a 12-a)

DUMITRU ALMAŞ

Sãrbãtoarea Rusaliilor

Ecouri la Psalmul 23

Chiar de-am să trec prin Valea umbrei morții

Eu nu mă tem, căci sînt cu Dumnezeu Acum, cînd ateismul ia proporții Eu singur stau de veghe, ca un Leu.

În jurul meu se prăbușește-o lume

Ce grav se sparge tabla de valori!

Apocalipsa zilnic face glume

Tu, omule, ești pregătit să mori?

Mileniul III, în catifea de doliu Face parada modei în direct Nu mai avem speranță, nici orgoliu Analfabeții n-au nici un respect.

Programele de știri ne toacă nervii Bolnavi de rating, sîntem supuși la zid Regii dispar, vin la putere servii Se-nchid biserici, birturi se deschid.

Păstor al meu, Tu luminează-mi calea Ticăloșit mă simt, mai rău ca Iov

În rîul viu care brăzdeză Valea

Un demon dă cu Cocktail Molotov.

Ce greu se mai păstrează echilibrul

Pe-o navă bîntuită de furtuni!

Iar se înfruntă Dunărea cu Tibrul

Nu-i pace sub măslinii cei nebuni.

Oh, Doamne, ce-ai de gînd cu lumea asta?

Nu vezi instinctul ei sinucigaș?

Simt că-n curînd ne va lovi năpasta... Deșert va crește unde-a fost oraș.

Nu vreau să mor, sau de va fi să fie Ajută-mă de rîs să nu mă fac.

Chiar de-am să trec prin Valea cea pustie

Tot voi găsi o umbră de copac.

Tot am să beau din apa nemuririi Și-am să mă văd cu morții mei iubiți.

Tu ai creat întreaga lege-a firii Și îi salvezi pe cei făgăduiți.

CornELIU VADIm TUDor

133 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu „Un om extraordinar, în întregime intact“

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Umbra lui Mircea Ciumara la Patriarhie F Un hoţ cu ifose: Andrei Pleşu F Bîl-Bîl are peste 100 de ani F „Amorul vrăjitor“ dintre Victor Ciorbea şi Alina Mungiu F Halpert prostu’, cîinele nostru

PArTEA I

F Revista „România Mare“ urează mult succes Naţionalei de Fotbal a României în campania pentru calificarea la Campionatul Mondial din Franţa. Cele mai apropiate partide – cele cu Liechtenstein şi Lituania – vor aduce, cu siguranţă, puncte preţioase pentru „garnitura de aur“ a Tricolorilor. F Înmulţirea „comisarilor“ străini şi neobrăzarea cu care aceştia își vîră nasul unde nu le fierbe oala l­au scos din sărite chiar şi pe paşnicul bătrîn care e oscar Luigi Scalfaro, preşedintele Republicii Italiene. Recent, acesta a declarat că s­a saturat de atîtea teme pentru acasă, şi că pentru Italia perioada de examene pare interminabilă. F Neîndoielnic, figura centrală a Guvernului Ciorbea – în afara premierului, desigur, care scapă oricărei logici este ministrul Finanţelor, Mircea Ciumara. Nimeni nu­l poate acuza de reaintenţie, nici de lipsă de pregătire. Şi totuşi, prin ce iese el în relief şi se face atît de impopular? Credem că, înainte de toate, prin aerul macabru, de cioclu, pe care îl degajă și care se conjugă cu acest nume predestinat: CIUmArA. Parcă însăşi Mama Natură s­a hotărăt să dea o spargere la Banca Genetică şi l­a ales pe acest Ciumara, căruia i­a lipit un pămătuf de smoală sub nas, i­a împleticit limba cu un cîrlig de lemn, i­a tras un ciorap negru pe figură şi, în final, i­a turtit pe cap pălăria mortului din piesa „Titanic Vals“ de Tudor Mușatescu. De pe această platformă, Mircea cel Hapsîn lansează tot felul de comunicate și ameninţări. Reproducem cîteva, ca să ne dăm seama de ce sigla electorală a țărăniștilor nu poate fi ochiul, ci capul de mort cu oase încrucişate: „Zilele trecute am stat de vorbă cu Preafericitul Teoctist și i-am spus că nu credeam că o să fiu eu acela care o să fac poporul acesta să ajungă la o mizerie cumplită. Domnia-sa (Preafericirea sa, se zice corect – nota red. r m ) mi-a spus că, probabil, așa vrea Dumnezeu, ca eu să aduc acest blestem, pentru ca să putem fi scoşi la liman (?!). Ca ministru de Finanţe, eu am o forță fantastică, pe care nu o are nimeni în Țara asta“. F Şi încă o declaraţie a lui Mister Ciumăfaia: „Românii au nevoie de monarhie, pentru că sînt incapabili să se conducă singuri“. Atunci, ce cauți, mă, în Guvern? F Duminică seară, la oră de vîrf, Carmen Bendovski l­a invitat la TVr 1 pe Andrei Pleșu să­şi dea cu părerea despre cîte­n lună şi­n stele: aşa­zisa ridicare a imunităţii parlamentare a senatorului Vadim, reforma, integrarea în n.A.T.o , întîlnirea Clinton-Elțîn ș.a.m.d. Sărmanul zlătar a făcut eforturi vizibile să pară inteligent, dar rezultatele au fost exact pe dos. De ce? Pentru că Pleşu nu poate fi luat în serios de nimeni: cînd ai o zestre biologică atît de nenorocită, cu un cap negru şi hidos ca un chist păros scos din burta unei măgărițe, cînd nu poţi sta la o masă, sau într­o maşină, aşa cum stau toţi oamenii, din pricină că reverşi un burdihan nesănătos, de neam prost umflat cu un extinctor plin cu ciorbă de fasole, în fine, cînd ai scris în viața ta numai vreo două broşurele, subţiri ca lama de ras, şi nici alea originale, ci compilate după alţii, pentru că tu nu eşti în stare să emiţi nici o judecată inteligentă, ci numai mîrîituri de maimuţoi rău, care urăşte pe toată lumea fiindcă el, maimuţoiul, a fost prins o dată, în tinereţe, dezbrăcat în chiloţi tetra şi ducînd o tavă cu un măr în care era înfiptă o lumînare, după care l­a implorat pe Ceauşescu să­l ierte, ei, bine cînd te scremi în halul acesta, cît faci fistulă perianală, mai bine te duci la culcare. Ehei, multe se pot spune despre butoiaşul asta cu reziduuri sulfuroase, pe nume

Pleşu, ţigan turcesc, care n­are nici un Dumnezeu și spurcă tot ce atinge, fiindcă el n­a auzit de creştinism, ci de satanism. Dragă Carmen, în loc să­ți holbezi ochii de parcă ți­ai fi turnat atropină, mai bine ai fi întrebat­o pe ploşniţa asta lacomă: 1) De ce a furat trusa de bărbierit şi trusa de scris (ambele din aur) ale lui Ceauşescu, în 1990, minţind­o pe îngrijitoarea Vilei 10 de la snagov cum că le va duce la Muzeu? 2) De ce a furat un incunabul, tipărit în 1493, din Biblioteca lui Ionel I.C. Brătianu de la Ştefăneşti (Florica), şi ce se mai aude cu dosarul penal instrumentat de Poliţie? Dacă nu­l întrebi tu, Carmen, o să­l întrebăm noi, tot în direct şi tot pe un post de Televiziune, ca să ştie toată Țara cine e borfaşul asta cu ifose de intelectual subţire. Ăsta ambasador? Ha­ha, păi lăsa ambasada fără furculiţe, rădea tot, el cu toata şatra lui! Poate ambasador în Ferentari, sau în statul ăla nou creat, romcergo Păduchiosul. Başca faptul că se pricepe la politică aşa cum se pricepe Adrian Severin la compoziţia apei: în emisiunea amintită, piticul monstruos a sărit de la Clinton și Elțîn la... Gigi şi Nelu! Care Gigi şi Nelu! Care i­au făcut lui felu’, că e şi de­a­ndoaselea, bagabontul... F La ziarul „Cronica Română“ e o colecție de fetişcane foarte nostime, cu nume imposibil de uitat: după Izorela Turbuk şi­a făcut apariţia şi Costinela Atasiei! F În privinţa tentativei actualei Puteri de a prelungi ridicarea imunității parlamentare a preşedintelui P.r.m., tot mai multe voci se ridică împotriva şmecheriei ordinare care s­a comis. Surpriza e cu atît mai mare, cu cît pînă şi adversarii senatorului Vadim și­au dat seama de porcăria comisă de triunghiul infracţional Bădiceanu – Frunda – Neulander. Iată, bunăoară, ce scrie mihai Creangă, în „România liberă“: ,,Şi de-ar fi să ne amintim numai ultimul «spectacol» parlamentar, care a debutat cu încercarea stîngace şi nu tocmai bărbătească a senatorilor din coaliţia guvernamentală de a-i ridica imunitatea parlamentară lui Corneliu Vadim Tudor, apelînd la o hotărăre anterioară actualului mandat...“. La fel s­a pronunţat și Viorel Cataramă care, într­o Conferinţă de Presă organizată la Slobozia, a spus: „Personal, consider că modul în care s-a procedat nu este în conformitate cu Regulamentul Senatului. Există votul categoric al Comisiei Juridice, care a fost de respingere a propunerii senatorului Nestor Bădiceanu“. Să mai pomenim de senatorul Corneliu Turianu, care, pentru poziţia lui cinstită şi curajoasă, a fost tras la răspundere de „azilul de noapte“ din P.N.Ț.C.D.?! Acum, toată tărăşenia asta se află la latitudinea Curții Constituţionale şi a Procuraturii Generale. Dacă aceste două instituţii fundamentale ale Statului cred că pot lua în seamă o încălcare atît de gravă a Constituţiei – n­au decît, dar ele se descalifică în ochii populaţiei. Domnule nicolae Cochinescu, poate Procuratura să instrumenteze nişte procese numai şi numai pe baza unui fals ordinar, pus la cale de ungurii şi evreii din Parlament, în dispreul tuturor legilor Ţării? Dacă da, atunci românia chiar că a devenit un maidan în putrefacţie şi orice mîrşăvie este posibilă. F Un excelent editorial publică Rodica Ciobanu în „Adevărul“ de sîmbătă, 22 martie: „Preşedintele plăteşte oalele sparte de alţii. De cîteva luni bune, presa tot semnalează că Puterea calcă în străchini, sărind pe lîngă legi şi pe lîngă Constituţie. Cele mai cunoscute exemple se referă la modalitatea în care s-au făcut schimbările din conducerea TVR, la modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii caselor naţionalizate şi la propunerea de amendare a Legii fondului funciar. (...) Într-o asemenea succesiune de evenimente controversate,

procedura dubioasă prin care Corneliu Vadim Tudor a fost lăsat fără imunitate a fost un pretext suficient pentru ca Opoziţia, deja iritată, să declanşeze o revoltă fără precedent. (...) Uitînd că a cîştigat alegerile doar pentru că românii voiau o altfel de Putere, C.D.R. imită hulitul comportament al P.D.S.R.: împarte posturile exclusiv pe criterii politice, promovează nepotismul, iar în materie de legi face exact cum o taie capul“. F Aflăm din presă că Petre roman a fost invitat de Ministerul de Externe al Israelului să viziteze Ţara respectivă, „în care are mulţi prieteni“. N­are prieteni, ci strămoşi. Aşa că, dacă tot face drumul, mai bine să rămînă acolo. F Tot presa semnalează ilegalitățile unui alt membru de frunte al P.N.Ţ.C.D., care pretindea că e un partid de incoruptibili. E vorba de Corneliu Pintilie, prefectul județului Călăraşi, care a uzurpat titlul de avocat, a comis un mare număr de abuzuri, patronează mai multe săli de jocuri, din care își trage căruţe de bani etc. Acest personaj e fructul dragostei dintre Corneliu Coposu şi Ilie Pintilie. Aţi vrut schimbare? Aveţi schimbare! F O temă de meditaţie pentru Victor Ciorbea, care a dat nas ungurilor şi i­a băgat la guvernarea româniei: deputatul U.D.m r Marton Arpad a promis locuitorilor din Sfîntu Gheorghe, în ziua de 15 martie, că maghiarii din românia vor obţine autonomia teritorială „dacă nu mîine, atunci poimîine, sigur“. Credem, mai degrabă, că agitatorii vor obține un șut în fund care să­i arunce drept în Tisa – dacă nu mîine, atunci astăzi, sigur. F Una dintre cele mai palpitante ediţii ale emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii“, realizată de titanul din Caracal, Marius Tucă, la Antena 1, a fost, fără doar şi poate, aceea care i­a avut ca invitaţi pe George Păunescu şi Cornel Nistorescu. Sărmanul Nistorescu! I­am plîns de milă! Ce i­a jumulit Vadim, cu o săptămînă în urmă, dar ce avea să­i facă George Păunescu, se poate povesti şi la strănepoţi! Să prăbuşeşti cîteva reviste şi cîrciumi în groapa falimentului, să iei pe daiboj mai multe miliarde de lei de la Guvernul Văcăroiu, chipurile pentru reclamă la marea privatizare (Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu dolari!), să obţii credite uriaşe de la nişte bănci, pe care n­ai cum să le rambursezi nici într­o mie de ani, să­ți faci 3 vile somptuoase, cu bani de furat, la Bucureşti, Snagov și Brașov, în fine, să te ocupi toată viaţa numai cu ţepe şi bişniţe (ca țigănuşul Dide!) chiar şi pe timpul cînd erai activist C.C. al U.T.C. – să ai toate bubele astea, mai ales în cap, şi să schelălăi de dimineaţa pînă noaptea după un om care a muncit, ca un rob, întreaga lui viață şi care a făcut numai bine pe unde a trecut, iată un prilej de vomă! Nu­ți e ruşine mă, Nistorescule? Tu nu vezi că eşti cu un picior în closetul turcesc de la Mahmudia şi cu altul în puşcăria de la Jilava? Te crezi deştept foc? Nu eşti, băieţică, lumea s­a lămurit repede cu tine, ai o față albă ca hîrtia, cu ochi tulburi precum lăturile de pește, și dacă mai smuceşti mult căpăţîna aia în 3 colțuri şi o dai pe spate, s­ar putea să cazi cu scaunul şi să te strîngă femeia de serviciu, dimineaţa, ca pe­un chiştoc. F Atragem atenţia că la secţia de fotbal a Clubului Steaua se petrec lucruri nesănătoase, care au condus la nişte rezultate catastrofale. Avem indicii că principalii vinovaţi, care s­au pus pe capul echipei pentru a o distruge, cu orice preţ, sînt ministrul Victor Babiuc, secretarul de Stat Dudu Ionescu şi şeful secţiei Fotbal, Marcel Puşcaş. A venit timpul ca Federaţia Română de Fotbal, generalul Cornel Oţelea, întregul corp ofiţeresc şi, nu în ultimul rînd, galeria stelistă să ia o atitudine radicală împotriva celor 3 și să­i împiedice să mai facă rău echipei. Cu un beţivan notoriu, care face pe el la masă, şi e cărat de nevastă în spate (se ştie el care!) nu se poate cere băieților performanţă, nici conduită morală. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Drive-in la Fialkowski: cofeturi cu servire la… trãsurã

Pentru a ieşi un pic din zona ceva mai academică a secilor consemnări istorice, o să ne străduim să dăm, în articolul consacrat cofetăriei şi cafenelei Fialkowski, o coloratură specifică epocii, pomenind, deloc în treacăt, modul în care comersanţii vremurilor îşi făceau concurenţă sau în ce fel unele produse de cofetărie ajungeau să aibă „greutate” în viaţa socială a urbei. La început, însă, o să ne mărginim să spunem că, în București, localul Fialkowski – aflat pe Calea Victoriei (fostul Podul Mogoșoaiei), la parterul Casei Török din Piața Teatrului – a fost înființat în 1853 de cofetarul cu rădăcini poloneze Fialkowski. Clădirile arătau pe atunci cu totul altfel și este important să amintim că atît vechiul Teatru Național cît și Casa Török (pe locul căreia a fost construit, de către Societatea Adriatica) nu mai există.

O să adoptăm de acum încolo alăturarea „cafeneaua Fialkowski”, denumire împămîntenită și rămasă ca atare în jargonul citadin, cu precizarea că atît cafeneaua, cît și cofetăria – care aveau săli diferite – au fost frecventate asiduu de artiști renumiți în epocă, scriitori, politicieni sau actori, printre aceștia numărîndu­se I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Xenopol, George Sion sau Matei Millo. Existau trei localuri cu cofeturi între care concurența era acerbă: una dintre cele mai reputate cofetării, care funcționa încă de la 1850, era cea a italianului Giovanni, specialistul în înghețată. Peste un timp i s­au alăturat Capșa și Fialkowski, rivalitatea dintre aceste trei localuri cu cofeturi, zaharicale și înghețată devenind una

proverbială. La Capșa, la Fialkowski și la Giovanni „opreau trăsurile muscalilor cu cucoanele care ieșeau la plimbare pe Podul Mogoșoaiei și care erau servite la trăsură cu cofeturi și «înghețături»”. „La puțin timp după deschidere, localul devenise – datorită și poziției sale centrale – punctul în care se întîlneau aproape toate marile personalități ale zilei. Timp de peste patru decenii, Fialkowski a traversat istoria Bucureștilor aureolată de amintiri, de momente istoricopolitico­literare demne de interes pentru posteritate”.

Pînă la această posteritate însă, e interesant de precizat faptul că produsele de la Fialkowski rezolvau (sau nu) inclusiv chestiuni arzătoare… de amor. Pe la 1866 (ne spune Gheorghe Crutzescu în ,,Podul Mogoșoaiei – Povestea unei străzi”, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011) „se așază în Piața Constantin­Vodă, într­o clădire definitivă de lemn, faimosul circ Suhr”. În „avîntul amorului” acelor vremuri,

Zaharicalele de la Tîrgul Moºilor – Oborul de azi

Dacă ajungi, din întîmplare, pe una dintre străzile vechi ale Bucureştilor nu trebuie decît să închizi ochii. Zvonuri de flaşnetă, pocnet de castane coapte care îşi dau sufletul pe paturi de jar, strigăte de bragagii, cîntece de ursari veniţi de departe, miros de ziduri umede, cvas, cafea şi gogoşi aurii, toate te vor asalta. E vechiul oraş, cel mereu viu, prins între cărămizi jilave şi stîlpi din lemn, unşi cu catran. Poveştile nu dispar odată cu oamenii care le­au trăit. Există o memorie a oraşelor care şi­au trăit intens istoria, iar Bucureştii sînt unul dintre acestea. În ciuda opiniei că este un oraş mai degrabă nou, secolele de istorie l­au modelat şi amprentat, prelungindu­se pînă în zilele noastre. Chiar şi cei mai tineri locuitori ai săi folosesc toponimia veche a străzilor, restaurantelor, teraselor, teatrelor, parcurilor, drept dovadă a unei netăgăduite legături cu trecutul. De aici, o luptă a contrariilor avînd ca rezultat farmecul eclectic al ambientului urban materializat în amestecul de vechi şi nou: clădiri înalte din oţel şi sticlă, alături de splendori arhitecturale art­nouveau sau belle­époque, restaurante luxoase oglindindu­se arogant în vitrina celei mai umile gogoşerii, hypermarket­uri trasate geometric acoperind cu umbra lor sfioase băcănii şi prăvălii de cartier. Bucureştii sînt o urbe a moftului caragialesc, dublat de pofta micburgheză pentru fineţuri şi delicatese, deloc dispusă să­şi schimbe aerul cosmopolit în care şi­a învelit întotdeauna, cu pudoare, cupolele byzantine, bazarele, oboarele, mahalalele şi străzile pietruite cu bolovani de rîu. Un oraş de azi care trăieşte prin ieri. O aşezare care nu se poate asemui cu nimic.

Într­o clipă de răgaz, faceţi cîţiva paşi pe uliţele asfaltate şi ascultaţi cu atenţie. Cu puţin noroc, glasuri de coşari şi izuri de covrig copt vă vor face să vedeţi cu alţi ochi lucrurile ascunse dincolo de realitate. Vată de zahăr, sau „vată pe băț”, înghețată, turtă dulce, plăcinte, floricele glazurate, fructe de sezon, bragă și sucul „de un leu” – iată ce reține memoria colectivă din istoria relativ recentă a Tîrgului Moșilor care se ținea acum aproximativ o jumătate de secol, cînd mulți dintre cei care se apropie astăzi de 70 de ani erau doar niște copii. Tîrgul Moșilor – o lume pestriță, gălăgioasă, pusă pe distracție, dornică de senzații diverse, de la datul în tiribombă pînă la satisfacerea papilelor gustative cu tot felul de produse, de la grătarele sfîrîitoare cu mici și fleici pînă la dulciurile după care înnebuneau toți copiii. Trecînd peste istoria aceasta recentă, cu plusurile și minusurile ei, cu lipsa ei de autenticitate, deși nu lipsită de farmec, dictată de vremuri, să ne întoarcem totuși mai mult în timp și să vedem de unde vine această tradiție a Tîrgului Moșilor de care a fost atrasă multă omenire, cu generații și generații în urmă. „Cu privire la începutul acestui tîrg s­au păstrat cîteva tradiții orale. Se spune că în

timpul lui Mircea cel Bătrân (1386­1418), după lupta de la Nicopole (26 septembrie 1396) unde aliații apuseni au fost învinși, Țara Românească a fost atacată de turci. Lupta a avut loc în 1397, undeva pe Ialomița, și voievodul român a ieșit învingător. După luptă, spune tradiția, voievodul a făcut o slujbă de pomenire a ostașilor căzuți în luptele cu turcii în marginea Bucureștilor, hotărînd ca în fiecare an să se facă această pomenire. (…) O altă tradiție pune înființarea acestui tîrg pe seama lui Matei Basarab, în urma luptei de la 25 octombrie 1632, lîngă Obor. Voievodul abia se înscăunase ca domn, cînd a fost atacat de către Radu Iliaș, fiul lui Alexandru Vodă Iliaș, să­i ia domnia. (…) Pentru pomenirea celor care au murit apărînd domnia lui Matei Basarab, voievodul a făcut în toți anii slujbe și pomeniri pe locul bătăliei din apropierea Tîrgului de Afară”, ne spune istoricul George Potra în volumul ,,Din Bucureștii de ieri”.

Sigur că istoria Tîrgului Moșilor este mult mai extinsă în timp și de o complexitate care ar merita un spațiu mai amplu pentru trecerea acesteia în revistă. Totuși, rămînînd la cele deale gurii care se vindeau la Obor în zilele tîrgului, cu referire îndeosebi la partea dulce a poveștii, să apelăm tot la memoria lui George Potra: „De­ale mîncării, în cuprinsul bîlciului, erau vestitele gogoși, turta dulce și gurițe, brînzoaice, diferite împletituri de simigerie, floricelele, vata de zahăr înfășurată pe bețișoare de brad, mizilicul (semințe de dovleac și floareasoarelui) și acele cocoloașe de floricele, mari cît o portocală, îmbibate în apă cu zahăr, de culoare roșie sau galbenă”.

Unele dintre cele mai populare puncte de vînzare erau gogoºeriile

Acestea aveau denumiri dintre cele mai neobișnuite, pentru a atrage clienții și a face „senzație” cu un produs dulce destul de comun și de aceea foarte îndrăgit. Pornind de la bine­cunoscuta „Gogoașă înfuriată”, trecem prin „Gogoșeria Elitei”, „Gogoșeria Fetelor”, „Cocoșeria Unic Vasiliu”, „Gogoșeria la ciarlestonul înfuriat” sau „Gogoșeria franceză”. „Încolo, pe specialități, furnicarul de lume, acea gîndăcărie de tineret venit de prin cele mai ascunse mahalale ale Bucureștiului, se înghesuiau spre gogoșerii, mici pavilioane unde alături de o tarabă cu fructiere mari și zahăr risipit fierbea un cazan cu untdelemn, în care «specialistul» îmbrăcat în halat alb cu bonetă de bucătar, cura cu două linguri lungi de sîrmă, turnînd coca albicioasă și parfumată și scățînd sfereșe rumenite – tarabele cu turtă dulce, jucării și obiecte casnice”, povestește și Al. Piru în volumul de reportaje ,,Hai cu mine”, apărut la Editura Cartea Românească în 1942. O altă mărturie privitoare la viața tumultuoasă a Tîrgului Moșilor avem și de la Alexandru Predescu (în volumul ,,Dîmboviță, apă dulce”, Editura Albatros, 1970): „Unde­ți

mult rîvnita domnișoară Paulina Suhr era vînată de tinerii gătiți cu „redingote pe talie, pantaloni pepiți, ghete de lac cu gumilastic, lavaliere, jobenuri, favoriți și imperiale, monocluri cu ramă și cu șnur”. Cu greu se putea intra în grațiile Paulinei: „Și cîte drame de gelozie, în drum spre casă, datorite «pozelor academice ale d­rei Suhr»! Căci Paulina era frumoasă și, zice­se, cuminte. În zadar un roi de adoratori îi oferea, în fiecare seară, bomboane de la Fialkowsky și buchete strînse în hîrtie dantelată, d­ra Suhr rămînea rece”. Așa cum spuneam, concurența era acerbă și căpăta uneori aspecte hilare: „Nici prezentarea mărfii nu­i lăsa nepăsători pe frații Capșa. Astfel scrie Anton lui frate­său, la Paris: «Cînd vei alege cutiile, caută ceva mai mare și mai frumos, să ne putem deosebi de Fialkowski”.

Din nefericire pentru Fialkowski (și nu numai) după glorie urmează și decăderea. „Concurența lui Fialkowsky nu ținu mult, căci cofetăria decăzuse, iar bătrînul Giovanni murise”. Casa Capșa a ieșit triumfătoare din această cursă nebunească în trei și a rămas „cea dintîi din București și una dintre cele dintîi din Europa”, după cum ne spune Gheorghe Crutzescu.

În 1898, în spațiile folosite atîta vreme de Fialkowsky a fost deschis un local de lux, Restaurantul Elysée, cu bucătărie franțuzească. Casa Török a dispărut în 1938, iar în locul ei a fost construit unul dintre imobilele Societății Adriatica. Interesant este că la parterul acestui bloc a funcționat un timp una dintre cofetăriile Zamfirescu, foarte apreciate la acea vreme de bucureșteni. Localul a fost puternic avariat în cursul bombardamentului din 4 aprilie 1944.

DULCEromAnIE.ro

arunci ochii – țigănci cu floricele, semințe și ghioc, grămezi de turtă dulce, covrigi, rahat și bigi­bigi, doniți cu bragă și limonadă”. Cît despre misteriosul „bigi­bigi”, a cărui denumire a ieșit de mult din vocabularul vulgului autohton, nu era decît banalul sugiuc sau, cum ne spune jurnalistul George Costescu în volumul ,,Bucureștii vechiului Regat” (Editura Capitel, 2005), „«bidji­bidji», ca un fel de lumînări groase din cocă de rahat, închegată cu zahăr legat și prinsă pe sferturi de nuci înșirate pe sfoară”.

O scurtã istorie a gogoºilor

Există datări ale gogoșilor încă din vremurile romanilor, cînd acestea erau cunoscute sub denumirea de globulii. În Evul Mediu, gogoșile erau considerate sacre și erau pregătite de către călugări în mînăstiri pentru a fi oferite ca jertfă lui Dumnezeu. În anii 1400, gogoșile au început să fie populare și în Anglia, Olanda și Germania, unde erau umplute îndeosebi cu carne sau ciuperci. Responsabili de răspîndirea rețetei de gogoși în America sînt coloniștii olandezi.

La început, gogoșile nu erau nimic altceva decît niște biluțe făcute din aluat dulce prăjit în grăsime de porc pînă cînd deveneau aurii. Ulterior, văzînd că mijlocul gogoșii nu se prăjește la fel de repede ca partea exterioară, acestea au fost umplute cu diverse compoziții care nu necesitau prăjire. Căpitanul american Hansen Gregory a avut, însă, o altă soluție pentru această problemă: găurirea centrului gogoșilor, astfel încît acestea să se prăjească mult mai bine. Nu există, totuși, un inventator precis al acestor delicii. Una dintre cele mai documentate povești este cea a unei daneze, Elizabeth Gregory, care ar fi inventat gogoșile (care pe atunci se numeau olykoeks – prăjitură uleioasă, în traducere) pentru fiul său, Hanson. În ceea ce privește numele acestora, se spune că se trage de la rețeta originală a doamnei Elizabeth, din aluat și alune (,,doughnut”), denumire care s­a simplificat între timp în America, devenind ,,donut”, însă ambele variante sînt folosite în limbajul curent. r m

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Eminescu nu a fost ,,cetățean de onoare”

Despre Eminescu se poate scrie nu doar la celebrarea nașterii sau la comemorarea morții sale, ci în orice zi sau noapte, depinde de fiecare din ce motiv o face, mai ales că, în vremurile în care trăim, nimeni nu face nimic fără să urmărească un cît de mic avantaj... Azi, în ciuda unora care se plîng că în țara noastră cultura este la pămînt, ne permitem a­i contrazice: acum, ca niciodată, se face cultură, în mai toate zonele și localitățile noastre. A se vedea, în acest sens, cine sînt cei care spun că poporul are de suferit din această cauză... Am arătat și cu altă ocazie: cultura se face de către grupuri mai mari sau mai mici de oameni, care tipăresc reviste și cărți, unii pe cheltuiala propriilor buzunare, alții din generozitatea unor sponsori sau a statului. Dar nu toți creatorii de cultură au acest noroc... Ci doar un anumit grup de oameni, care se știu bine și care se pricep să ia de la cei care le oferă sprijin... Iar darnicii au și ei interesul lor, nu o fac așa, pe ochi frumoși... Totul pe lumea asta se plătește... Pentru profitori nu contează nici primarul, nici partidul pe care acesta îl reprezintă, scopul fiind să­și umple buzunarele cît mai mult, fără să­i tragă cineva la răspundere. Nici nu ar avea cine, fiindcă majoritatea celor darnici de mînă nu dau din punga lor... Au nevoie de formatori de imagine în campania electorală, de pildă, pentru postul de primar, în vreo comună uitată de Dumnezeu, unde cu greu ajunge

mașina Salvării, dacă nu se întîmplă ca în zonă să se afle vreun tractor care s­o tracteze prin noroaie... Iată unde am ajuns cu asemenea politicieni și oameni de cultură... O țară săracă, în care numărul de analfabeți e în creștere, iar în privința analfabeților funcțional aproape că doboară toate recordurile din Europa. Și nu e normal ca banul contribuabilului să se ducă pe apa sîmbetei, sub pretextul că sprijină cultura. Or, asta se întîmplă, cîtă vreme în comisiile de cultură sînt tot mai puțini oameni de specialitate. Iar de aici, și numărul mare de posesori ai titlului de ,,cetățean de onoare” în mai toate localitățile, unii, fără nici un merit. Oare în amestecătura asta de penițari și internauți, Mihai Eminescu ar fi putut ține piept, cu tot geniul lui, la toate matrapazlîcurile care se petrec acum, în societatea românească? Într­o lume ca a noastră, niciodată Eminescu nu ar fi ajuns ceea ce este: Luceafărul poeziei românești. El a avut șansa recunoașterii genialității sale și a recunoștinței postume, prin cîțiva contemporani ai săi, care l­au sprijinit în cele mai grele momente din viața sa. Din păcate, azi, banii sînt cei ce rezolvă totul: internare în spital pe sprînceană, condamnare fără pușcărie, iar dintr­un individ cu știință de carte la nivelul unui licean mediocru, te poți trezi peste noapte ministru, general, senator, deputat, primar și, cu puțin noroc, chiar președinte de țară. Ah, Doamne, cum se schimbă lumea, și nu oricum, ci spre sărăcie și haos, cu un viitor măreț doar pentru unii – că așa vor mai marii noștri stăpîni, de care nimeni nu a auzit pînă acum și care zic că sînt români... Cît de români sîntne­am convins. Au reușit să facă din România o țară cu oameni sărmani, o lume necăjită, cu muritori de foame, copii lăsați de capul lor, abandonați de părinții plecați la muncă în străinătate, muncind din greu pentru o bucată

Din Bucure ş tii de altădată

Viaţa de slugă în Micul Paris. Nu te numeai „cucoană“ dacă nu te îmbrăca altcineva

Despre instituția servituții în Bucureștiul începutului de Secol XX ne­a lăsat rînduri prețioase o irlandeză liberă și educată. Maude Rea Parkinson a trăit 20 de ani în București, unde a fost profesoară de engleză și de franceză pentru copiii elitelor bucureștene. Ne­a cunoscut bine, bine de tot. A descris mentalitatea bucureștenilor, străzile pavate cu lemn, casele, palatele, obiceiurile, sistemul de educație, sistemul sanitar și viața Familiei Regale în ale cărei grații se afla. S­a întors la Londra după primul Război Mondial și a scris cartea ,,Douăzeci de ani în România (1889­1911)”. Astăzi vom afla cum i­a văzut doamna Parkinson pe servitorii familiilor ,,bune” din București.

În ziua de azi, nu­i mai spunem servitoare, ci ,,doamna de la curățenie”. Cine ne spală geamurile ne oferă, de fapt, un serviciu de cleaning. O doamnă vrednică și curățică ne igienizează biroul și ne dezinfectează spațiile cu produse eco­friendly. Altcineva ne plimbă cîinele. Nu „rîndașul” ne spală mocheta prin injecție sau prin extracție, nu el ne curăță tapițeria, ci un hipster muncitor și respectabil. Bucureștenii nu­și mai trimit servitoarea la piață, ca altădată, ca să aducă o căpățînă de usturoi și­un clapon pentru cină, că se duce băiatul de la Glovo sau tipul de la Bringo în locul ei. Sau vine unul cu bicicleta și ne pune pizza sub nas, fie că plouă, fie că ninge. La vremuri noi, servicii noi.

Dacă îți arunci un ochi pe planurile caselor mai mari din Micul Paris, vezi că nu se putea ca proiectul de arhitectură să nu conțină și dependințe pentru servitori. Erau prevăzute intrări separate sau aveau chiar o căsuță a lor în curtea casei stăpînului. Servitutea era o adevărată instituție, nu te numeai boier dacă nu aveai fată în casă, vizitiu, rîndaș, om bun la toate. Cineva aducea cafelele și dulceața, lustruia ghetele, se ocupa de grajduri, bătea covoarele, asista pisica la fătat. Maude Rea Parkinson rămîne puțin uimită de numărul mare de servitori care roboteau în jurul bogaților Bucureștiului,

ba chiar pune faptul pe seama fuduliei și vanității lor, că nu erai jupîn mare dacă nu aveai peste șapte servitori care să ți se închine ca la Christos.

,,Problema servitorilor nu este nici pe departe la fel de serioasă în România pe cît este în Anglia. Se găsesc întotdeauna servitori, deși cei cu adevărat buni sînt rari. (…) Probabil din pricină că robia a fost abolită în urmă cu numai vreo 70 de ani, familiile române au nevoie de un număr mare de servitori. Prințul G. ține 30 de servitori, deși nu are o casă prea mare, în nici un caz nu e princiară. Oamenii aflați ceva mai jos pe scara socială, cum ar fi doctorii, inginerii, avocații au, în general, între cinci și șapte servitor” (Maude Rea Parkinson, ,,Douăzeci de ani în România – 1889­1911”, Editura Humanitas).

,,Orice resturi rămase de la masa stăpînilor pot fi luate de servitori”

,,Condițiile de lucru nu seamănă deloc cu cele din Anglia. O servitoare este angajată cu un salariu fix pornind de la 30 de franci pe lună, plus masă. Mai primește 30 de bani pe zi, numiți «bani de pîine», cu care trebuie săși cumpere pîine, ceai sau cafea, zahăr sau orice îi mai este necesar pentru masă. Orice resturi rămase de la masa stăpînilor pot fi luate de servitori. Cum o parte dintre ei își pun banii deoparte, se pot descurca destul de bine în aceste condiții”.

„Aproape fiecare familie are un rîndaş“

,,Servitorii trebuie să se trezească foarte devreme, în general la 5 dimineața, să măture și să șteargă praful prin toate camerele ocupate

de pîine. Iar mulți dintre ei decid să nu se mai întoarcă, lăsîndu­și țara de baștină tot mai săracă... În aceste condiții grele, cu care se confruntă azi poporul român, și oamenii de cultură se descurcă tot mai anevoios. Nu știm cum ar fi făcut față acestor probleme Mihai Eminescu, dar în mod sigur, așa cum a făcut­o și în vremea lui, nu ar fi făcut rabat de la convingerile sale și ar fi continuat să creeze valori nemuritoare nu pentru a­și impresiona contemporanii sau pentru a fi premiat, așa cum vedem că să întîmplă acum, cînd aceiași scriitori sînt premiați, an de an, de aceleași instituții și comisii de cultură. Iată de ce scriem mereu despre Mihai Eminescu, de ce îl iubim și îl prețuim: pentru că urîm minciuna și demagogia care, pentru unii dintre noi, au devenit surse de făcut bani... Să­l cinstim pe Eminescu așa cum se cuvine, chiar dacă nu a beneficiat de premii și titluri academice, de diplome de excelență sau titlul de cetățean de onoare... Prin geniul său, el va rămîne, în literatura română, poetul nepereche, a cărui operă va învinge mereu timpul. Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

în ziua precedentă”, ne spune Maude Parkinson. Dar măcar casele au parchet și covoare, deci nu e o muncă atît de grea, concluzionează intelectuala. ,,Aproape fiecare familie are un rîndaș, adică un servitor care face toate muncile grele: bate covoarele, spală geamurile și altele. Uneori, rîndașul servește și la masă, dar aceasta este mai degrabă treaba fetei în casă. (...) În ultimii ani, se îmbracă mult mai bine, în unele case poartă bonetă și șorț, dar nu este o regulă”. Cînd a sosit doamna Parkinson în România a fost impresionată de ,,o creatură murdară cu un batic pe cap” – așa o descrie pe una dintre servitoarele care îi aducea ceaiul.

Maude Rea Parkinson își aduce aminte de o servitoare proaspăt angajată în casa în care locuia. Avea recomandări bune, mai dereticase și pe la alte doamne. ,,Dar mare mirare pe capul nostru cînd am văzut­o, prima dată cînd a servit la masă, intrînd în sufragerie cu picioarele goale. Am rîs cu toții. (…) Servitorii nu trebuie să prezinte referințe scrise, dar Poliția le dă niște carnețele în care se trec amănunte cu privire la purtarea lor, pe care trebuie să­l prezinte la fiecare angajare. Dacă au obiceiul să plece fără să ceară voie sau să ia ceva ce nu le aparține, pot fi ușor descoperiți cu ajutorul acestor carnețele, ale căror duplicate rămîn la Poliție”. ,,Stăpînele bucureștence nu au niciodată grija procurării lenjeriei de pat pentru servitoare, căci fiecare vine cu cea proprie. Li se oferă doar patul și nimic mai mult. Fetele au perne croșetate și li se permite săși aducă și soții cu ele. Așa că o colonie întreagă este găzduită în aripa servitorilor, fiecare cu proprii ei copii. Probabil că obiceiul acesta datează de pe vremea cînd robia era încă la modă în această țară. Cred că atunci cînd a fost abolită, hotărîrea nu i­a mulțumit prea mult pe șerbi”, mai amintește Parkinson. B.365.RO

Eminescu, un împămîntenit al înțelepciunii divine

S­a subliniat de către cercetători, de către mari oameni de cultură, că Eminescu a fost stăpînit de nevoia permanentă de cunoaştere, el abordînd toate domeniile gîndirii – istorie, literatură, ştiinţă, filozofie, religie, mitologie, politică etc. Această timpurie şi apoi permanentă sete de cunoaştere, de documentare extinsă peste limite, nu putea fi decît a unui împămîntenit al înţelepciunii divine – după cum consideră m.-n. stanca, precum şi Tudor Nedelcea. Aceşti oameni de ştiinţă subliniază nemarginile gîndirii eminesciene ca dar al lui Dumnezeu. În „Feciorul de împărat fără de stea”, însuşi poetul scrie „A pus în tine nemargini de gîndire”, ceea ce „reprezintă starea de religiozitate, de relaţie cu Divinitatea” – consideră Tudor Nedelcea, adăugînd, totuşi: „Eminescu nu este un poet religios, care şi­a sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii, precum Sfinţii Grigorie de Nazianz, Roman Melodul, Simion Noul Teolog, Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Dante, Militon, Paul Claudel, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. El face parte din tagma acelor creatori (Edgar Allan Poe, Baudelaire, Rilke, T. S. Eliot, Arghezi, Blaga) în opera cărora religiozitatea este difuză. /…/ Îl defineşte pretutindeni, în operă, o preocupare vizînd istoria religiilor ce o anticipă, în multe privinţe, pe aceea a lui Mircea Eliade, dimpreună cu reflecţia aprofundată asupra problematicii religioase şi convertirea a ceea ce descoperise în substanţa artistică durabilă” (Tudor Nedelcea, „Eminescu şi cugetarea sacră”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1, ian.­febr. 1991). În această problemă, IPS Bartolomeu Anania face mai multă lumină: emite ipoteza că religia, ca temă de inspiraţie, este abordată de către creatori din două perspective: „Sînt poeţi pentru care religia e un simplu act de cultură şi devine o sursă de inspiraţie, şi sînt alţii care trăiesc religia ca act de spiritualitate, ea devenind poezie însăşi” (din lucrarea „Din spumele mării”, Ed. Dacia, Cluj­Napoca, 1995, p. 137)

Argumentele revelatoare privind credinţa lui Eminescu sînt inepuizabile, şi e greu să fie structurate, ordonate. Pentru cel care receptează mesajul, descifrînd implicitul, aceste argumente invadează pur şi simplu gîndirea şi simţirea la fiecare revenire la scrierile poetului, la orice deschidere a cărţii de versuri. La creaţia poetică, în general cunoscută de cei care au făcut şcoală serioasă, se adaugă proza, creaţia jurnalistică şi, mai ales, manuscrisele. Citindu­l cu participare pe Eminescu, mai ales poeziile (care sînt la îndemîna oricărui cititor) simţim fiorul teologic şi mistic al poetului. Receptarea Spiritului Divin transmis de poezia lui Eminescu e accentuată şi de bagajul înmagazinat de cititorul însuşi, în memorie şi în subconştient, de limbajul care­l duce spre alte dimensiuni. Credinţa e o forţă uriaşă, fără Credinţă Eminescu nu s­ar fi înălţat cu condeiul în sferele geniului. Credinţa i­a dat puterea de pătrundere şi neodihna mînuirii condeiului, lăsînd posterităţii o operă care, în mod normal, ar fi fost realizată în mai multe vieţi. A fost geniul conştient că „este în noi ceva mai adînc decît noi înşine”. Uneori se simte cum poetul, aplecat pe foaia pe care se adună versurile, e pierdut în alte sfere, luciditatea se pierde în neant. Pentru el sînt mai multe ceruri, dar un singur Dumnezeu care le stăpîneşte pe toate, odată cu Pămîntul. Descoperim ceea ce Părintele Constantin Galeriu numea „taina tainei omului de a comunica cu Dumnezeu – viziune spirituală la care omul are acces”.

Viaţa lui Eminescu a fost o căutare continuă în jurul şi înlăuntrul său. El n­a lăsat dăruirea de la Dumnezeu în sfera latentă. Şi­a descoperit menirea pe pămînt, şi­a folosit talentul, l­a căutat, şi­a înmulţit „talanţii” prin muncă asiduă. Spiritul i­a crescut din spirit, dînd expresie creatoare cerinţelor Duhului Sfînt. Şi acest lucru îi insufla forţă şi­i dădea inspiraţie. A fost conştient că venirea pe pămînt a lui Iisus Hristos, şi sacrificiul asumat anunţă cea mai importantă

lege – iubirea. Şi iubirea luminează cea mai mare parte a operei sale.

* * *

Din ultimele lecturi, aflăm că Eminescu își manifesta deschis credința ortodoxă și prin propunerea construirii Catedralei Neamului. Generația de azi a trăit momentul inaugurării acestui măreț lăcaș de cult, puțin înainte de sărbătorirea Centenarului Unirii de la 1 Decembrie 1918, dar nu multă lume știe că Eminescu a avut ideea ridicării unui asemenea edificiu. Dintr­o relatare a lui Ioan slavici (1848­1925) publicată în 1924, în revista ARHITECTURA, reprodusă într­un articol semnat de Miron Manega în revista CERTITUDINEA (nr.28/2018), aflăm: „Cînd a sosit la București, vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în TIMPUL un articol în care arătam că Ștefan Vodă cel Mare, de fiecare victorie cîștigată pe cîmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu cîte o mînăstire și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o Catedrală la București, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini să se roage împreună pentru binele obștesc”. În aceeași publicație, e citat marele om de cultură Tudor Nedelcea din Craiova, care, în ziarul LUMINA, din ianuarie 2010, specifică, într­un interviu, alt moment „în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Neamului). Era în 1881, cînd în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei Mitropolii catolice la București și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro­ungare și maghiare, care încercau să speculeze că regele Carol I era de religie catolică. Eminescu a fost primul din România care a luat

atitudine împotriva acestei pledoarii, publicînd în ziarul TIMPUL și cîte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că «nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atîta timp cît nu există una ortodoxă». El a demonstrat atunci − subliniază Profesorul Tudor Nedelcea – că acela care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era, de fapt, spion. Iar faptul că Vaticanul l­a retras pe acest monsenior arăta că argumentarea sa era întrutotul justificată”. E încă o dovadă că Eminescu, chiar cu riscuri, apăra credința ortodoxă strămoșească. Notăm aici şi cuvintele lui Tudor Vianu (1898­1964): „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Printre acestea, ideea eternităţii stapîneşte mintea sa într­asemenea măsură, încît una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii. Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe, dintr­un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui şi aceea care explică prestigiul atît de covîrşitor al operei sale” (Tudor Vianu, Caiete critice, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957).

Ca om și creator de geniu, Eminescu a fost și rămîne creștin ortodox: prin botez a primit harul Duhului Sfînt prin actul Mirungerii, s­a împărtășit, s­a rugat, iar cînd a plecat la cele veșnice, i s­au citit cele 11 Evanghelii ale Învierii (Stîlpii), preotul s­a rugat sa­l dezlege Dumnezeu de blesteme, sa­l ierte de păcate, l­a tămîiat,

Uspenia, biserica din Botoșani unde Mihai Eminescu a primit Taina Sfîntului Botez l­a stropit cu aghiazmă (sic!), i s­a intonat Veșnica Pomenire! cu mîinile pe tava cu colivă (în alte zone ale țării, cu colac) – grîul simbolizînd legătura dintre Cer și Pămînt, între hrana care ne ține ființa, aerul pe care­l respirăm și Spiritul Divin. I se fac pomeni şi astăzi, românii se roagă pentru el. Cei care­și iubesc istoria, cultura, tradițiile, valorile.

Subliniem încă o dată superioritatea şi umanismul acestei personalităţi unice a culturii noastre. Ca intelectual de înaltă clasă, Eminescu era preocupat mai puţin de deosebirile dintre diversele biserici, însă nu atunci cînd era vorba de interesele naţionale ale românilor. În publicistică, atrage atenţia asupra tendinţei puterilor acaparatoare de a extinde catolicismul cu scopul subordonării neamului nostru. Or, religia umanităţii se bazează tocmai pe recunoaşterea unui principiu moral şi istoric. Prin admiraţia faţă de biserica noastră, care a rezistat în faţa tendinţelor de subminare, de atragere la alte credinţe (Luther şi Calvin, evanghelism, chiar mahomedanism) îşi exprimă dragostea faţă de poporul său, al cărui principiu moral a fost reprezentat de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, prin Varlaam „a făcut ca Duhul Sfînt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborîtorilor armiilor române Sfînta Scriptură şi preceptele Blîndului Nazareinean” (Curierul de Iaşi, IX, nr. 129, 26 nov.1876, p. 2).

Eminescu a acordat o atenţie deosebită cărţilor bisericeşti, subliniind, totodată, importanţa bisericii, a slujbelor religioase, a învăţămintelor oferite de preoţi. Oare, în afară de vechiul sfat al bătrînilor satului, mai tîrziu cine avea drept de judecată? Tradiţia ne spune că bisericile cu trei turnuri aveau acest drept. Învăţăturile din Cărţile Sfinte erau făcute cunoscute enoriaşilor de către „Părintele” de la Biserică. Şi, în paranteză fie spus, de unde vine cuvîntul dascăl cu dublul sens (dascăl/cîntăreţ bisericesc şi învăţător), nu de la numele celui care, alături de preot, îi învaţă pe copii carte? Se spune că dascălul se ocupa de copiii celor săraci, iar Părintele de copiii celor mai înstăriţi. Eminescu a dat importanţă acestor cărţi, dînd citate din ele în articolele sale de ziarist. Iar ca director al Bibliotecii din Iaşi, în raportul adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din 16 martie 1875, el propune achiziţionarea pentru bibliotecă a unor cărţi vechi, prevalînd „cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a poporului”.

Ca redactor şi redactor­şef la ziarul TIMPUL, a apărat Biserica – ,,această creaţiune eminamente naţională, /.../ maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a (continuare în pag. 6)

Polemici « Controverse

,,Weekend inteligent” (2)

Cugetări despre limbă și limbaj

● ,,Limba noastră românească a fost mlădiată și toarsă de geniul atîtor poeți, după legile ei interioare, dar cu adaosurile primenitoare ale fiecărei peceți personale. Și, în curgerea secolelor, valențele ei pururea deschise, forța inepuizabilă de asimilare i­au dat lărgimea unui cer privit de pe culmi”... ZOE DUMITRESCU BUȘULENGA

● ,,Limba este Istoria Țării întrupată în Cuvînt. Istoria teribilă și exemplară, de jertfe și de glorii de sînge și de strădanii, de cumpăt și de cuget.

În fiecare silabă românească e taina unui strop de sudoare picurat pe un bob de grîu spre încolțiri viitoare.

În orice vorbă stau de strajă o armă și­un brăzdar.

Fraza e o ctitorie domnească avîndu­și clopotnița­n soare.

O pagină de pravilă e o cetate de scaun...

O carte e o țară...

Cu o mînă de cuvinte într­o straiță, ca merinde la drum, poți colinda țara toată, regăsind­o, ca poetul, întreagă «din hotară în hotară», umblînd­o în lungul și­n latul spațiului ei mioritic, cutreierînd­o pe coordonatele timpului ei de neatîrnare și pe plaiurile independenței din adîncul legendelor pînă­n prezentul Mileniului trei, spre a­i cunoaște coordonatele de sunet și suflet, suflare și silabă, simțire și sens și spre a­i recunoaște memoria: tăria istoriei române”... romULUs VULPEsCU

● ,,Primul poem consacrat limbii române este poemul «fără titlu», care este biografia unui neam prin limba lui; odă și eseu în versete de Cîntare a Cîntărilor Cuvîntului... elogiu și studiu în cadențe prozodice scandabile,

(urmare din pag. 5)

poporului /.../ ea care e azilul de mîntuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Totodată, dezvăluie politica Austriei care denaturează religia ortodoxă a românilor din Transilvania – parte a Imperiului AustroUngar. Se adresează liberalilor să nu facă dezbinări pe motive politice, „să pună egalitate între religie şi naţionalitate, atît liberalii, cît şi conservatorii avînd în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru”, pentru că „îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice e mîna politicii orientale a Austriei” (TIMPUL, 5 ian. 1883, p. 1, Cf. Tudor Nedelcea, OP. CIT. P. 64). Cu ironie, poetul ia în derîdere acele vremuri [care erau doar începutul celor de azi!] cînd „Ne­am subţiat, ne­am civilizat”. România e „America Orientului” (s.n.). „În loc de­a merge la biserică mergem tot la Caffé­Chantant unde ne întîlnim cu omenirea din toate unghiurile pămîntului, scursă la noi ca prin minune. Ba, pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multe locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, au dat­o de­o parte şi am primit o scriptură de limbă păsărească, cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într­o săptămînă de zile”. (TIMPUL, 22 ianuarie 1880, p.1) Oare îşi imagina marele poet că, în aceste vremuri, acea „niţică franţuzească” va fi înlocuită de „multa, copleşitoarea anglo­americană” care ne­a invadat?

În concluzie, Eminescu și­a păstrat credința strămoșească în adîncul sufletului, a respectat Biserica și tradiția, dar cei ce vor demolarea valorilor românești şi desfiinţarea naţiunii noastre contestă acest lucru fără argumente. Adevărul e, după părerea noastră, că repetatele încercări de a­l discredita pe Eminescu ascund lucruri mai grave la adresa poporului român. Or, opera poetului nepereche este expresia supremă a celui mai înălțător sentiment Dumnezeu a pus deasupra lucrurilor puterea de a iubi − cea mai mare bogăție cu care l­a împodobit pe om, și nici un alt om n­a reușit, ca Eminescu, să exprime, într­un mod cu adevărat sublim, iubirea dintre om şi Sfînta Fecioară, dintre El si EA, cu atîta frumusețe, smulgînd­o din concret. În timp ce Goethe a transferat iubirea în mîinile lui Mefisto,

imn­definiție a spiritualității naționale”... GEORGE CĂLINESCU

Începuturile gramaticii românești

* Cea dintîi gramatică românească, datată 1757, îi aparține brașoveanului DIMITRIE EUSTATIEVICI.

* La 1787, IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU tipărește în două ediții, la Vîlcea și Viena, ,,Observații sau băgări de seamă asupra regulilor gramaticii românești”.

* La 1791, poetul RADU TEMPLEA, din Scheii Brașovului, publică ,,Gramatica Românilor”.

* În secolul următor, ION ELIADE RĂDULESCU scoate la Sibiu celebra lui Gramatică, în 1828.

* În epoca modernă, amintim ,,Gramatica” lui IORGU IORDAN din 1937 și ,,Gramatica Academiei” (1966), alcătuită de un grup condus de ALEXANDRU GRAUR. Despre vorba scrisă vs. vorba rostită

,,Scriem pentru a ne răspîndi gîndirea mai departe decît o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult timp nici în spațiu. Rostită acum, ea amuțește apoi; auzită aici, ea se pierde acolo. De aceea, sunetul trecător caută a se transforma în literă statornică, și ideea astfel întrupată, spărgînd marginile spațiului și momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor și în viitorul timpurilor.

Dar ce idee merită această transformare? Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea mai firească a simplului grai și a se răspîndi într­un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generație în generație? Numai acea idee și acea simțire care prin cuprinsul ei și din chiar izvorul ei s­a înălțat peste interesul strîmt al individului și a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepțiunii care îi dă valoarea universală”… TITU mAIorEsCU

Sfîrșit

LILIAnA TETELEA

Eminescu a ridicat­o în sferele cerești. Unde este iubire, există veșnicie, unde nu e iubire, nu există veșnicie. La Eminescu, punctul central al suferinței sale a fost cînd s­a convins că toți au încercat să minimalizeze acea frumusețe a iubirii. În plus, el știe că partea materială e sortită pieririi, cea spirituală rămîne, ea e Dumnezeu.

În general, în tot ce scrie, Eminescu dă dovadă de cunoaștere participativă – cu inima și cu mintea – cum spunea, la Radio Actualități (duminică, 24 mai 2015), Părintele Daniel Bengu de la Biserica „Sf. Ștefan“ (Cuibul cu barză) din București. Orizontul filozofic al lui Eminescu este un drum al cunoașterii, care e un drum al dialogului. Cunoașterea duce la descoperirea lui Dumnezeu – supremația pe care am avut­o în Rai și am pierdut­o. Cu energie spirituală și cu trăire, Eminescu are acea revelație care­l duce pe om la Dumnezeu.

Părintele Galeriu subliniază, în mod repetat, în lucrarea sa, ,,Chipul Mîntuitorului Iisus Hristos în gîndirea lui Mihai Eminescu”, aducînd argumente conforme cu știința teologică, deci de necontestat:

motto: ,,Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri. Se naște ca o floare și este tăiat; fuge ca o umbră și piere” – Iov 14.1,2

Mama era la cumpărături cu fetița ei și i-a promis că îi va cumpăra cîteva dulciuri. Ea s-a uitat cu atenție la vitrinele încărcate cu tot felul de bunătăți. Mai întîi și-a dorit un anumit fel de bomboane. Tocmai cînd vînzătorul era gata să se ducă după ele, ea și-a schimbat părerea și și-a dorit un alt sortiment. Mama, obosită și puțin enervată de nehotărîrea fetiței, i-a spus: „Dragă, grăbește-te și ia o hotărîre!“. Dar fetița i-a răspuns: „Mamă, n-am decît un singur ban de cheltuit!“.

„Un singur ban de cheltuit!“. Aceste cuvinte ne conduc la marele adevăr că avem o singură viață de trăit. Luminați de Cuvîntul lui Dumnezeu, să fim înțelepți, folosind cu chibzuință acest unic bun – viața! Pe bună dreptate, la începutul Secolului al XIX-lea, un creștin spunea: „Trebuie să trec prin lumea aceasta o singură dată. Orice bunătate pe care aș putea-o arăta vreunei ființe omenești, acum trebuie să o fac și să nu o amîn, pentru că nu voi mai trece pe calea aceasta“. În dragostea Sa părintească față de o lume pierdută în păcate, Dumnezeu a oferit o cale de salvare în această viață. Această Cale este Fiul Său, care Și-a jertfit viața pentru toți aceia care cred în El.

„Pentru Eminescu, Luceafărul poeziei românești, ca și pentru noi, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte și o mărturisește cînd afirmă că importanța biografiei lui Hristos e pentru inimile unei omeniri veșnic renăscînde; veșnic renăscînde tocmai din puterea învierii Lui. Încă și mai mult, el invocă prezența vie a Domnului în viața spirituală a sufletelor mari și credincioase“. Este cuvîntul autorității de care nici un om de bună­credință nu se poate îndoi.

La toate aceste pagini pe care le­am scris, e drept, cu spiritul, cu documentare, cu ataşament şi convingere faţă de credinţa noastră ortodoxă strămoşească – lumina care aduce strălucire operei lui Eminescu –, dar şi cu sufletul, îndrăznesc să adresez cititorilor îndemnul lui George Sion (1822­1892), fiul paharnicului Ioniţă Sion, cel care, după lauda adusă limbii române: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim/ Altă limbăarmonioasă/ Ca ea nu găsim/ Saltă inima-n plăcere/ Cînd o ascultăm/ Şi pe buze-aduce miere/ Cînd o cuvîntăm“, continuă cu următoarea chemare, valabilă şi azi: „Românul o iubeşte/ Cu sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!/ Fraţi, ce-n dulce Românie/ Naşteţi şi muriţi/ Și-n lumina ei cea vie/ Dulce vieţuiţi// De ce limba românească/ Să n-o cultivăm/ Au, voiţi ca să roşească/ Ţărna ce-o călcăm?/ Ţara Limba, vorbe sfinte/ La strămoşi erau,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte/ Şi-o cîntaţi mereu!“.

Și, dacă Petre Țuțea spunea „Să te autodisprețuiești zilnic pentru ca, în golul lăsat în tine să poată să intre Dumnezeu“, în încheierea acestor rînduri, într­un stil aforistic, conform gîndirii lui Eminescu se poate spune: Dumnezeu e în cer, Dumnezeu e pe pămînt. E în noi. Acum am înțeles că poți să nu ai nimic și să ai totul, și poți să ai totul și să nu ai nimic. Poți să nu ai nimic, dar dacă­L ai pe Dumnezeu, ai totul. Așadar, să­l prețuim și să­l apărăm pe Eminescu de cei care vor să­l coboare și să întineze astfel bolta spiritualității românești. Să sperăm că, pe cerul Ţării, bîntuit de furtuni, va răsări curcubeul renaşterii noastre. Amin. Dr. ELIs rÂPEAnU

File de istorie

,,George Pop de Băseşti, 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni” (1935), o carte semnată de Ioan Georgescu

Lucrarea pr. prof. dr. Ioan Georgescu, apărută la Tipografia Românească, Oradea, 1935, rămîne, pînă astăzi, cea mai completă monografie dedicată celui care a prezidat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembie 1918, George Pop de Băsești.

Cîteva date biografice. Din Sărăuad e unul din cei mai populari vlădici Grigorie Maior. Din Bocșa e Simion Bărnuțiu. Bădăcin e leagănul familiei Maniu. Între nobilele comune sălăjene, cea mai veche este Băsești. Documentele din 1424 o numesc Elyefalva și Bazsafalva, mai tîrziu în 1569, Illyefalva. Epocalul act al unirii religioase cu Biserica Romei din 1700 este semnat, între alți protopopi, și de Simion de Băsești. Acesta reprezenta 40 de preoți. Din această nobilă familie Pop este protopopul Grigorie Pop de Băsești. Tatăl lui George Pop de Băsești a fost Petru Pop de Băsești cel Tînăr (1814 – 1869), iar mama sa era Susana Pop din Turț.

Tînărul George Pop de Băsești vede lumina zilei la 1 august 1835. Începe studiile în comuna natală. Clasele secundare le urmează la Baia Mare și la Oradea. Frecventează primele 6 clase în Baia Mare, iar în Oradea, clasa a șaptea și a opta a Liceului chezaro­crăiesc al călugărilor premontieni, precum și studiile de drept (18541855) la Academia, acum, din nenorocire, desființată. În anul 1859 îl găsim în uniformă de ostaș austro­ ungar.

Tînărul George Pop de Băsești ia parte la lucrările județului său. E ales, pe rînd, prim­pretor, judecător la scaunul orfanal, apoi la cel județean sau ,,comitatens”. În anul 1860, se căsătorește cu Maria Loșonți, o femeie caritativă și credincioasă. Are două fiice: Maria (Carolina) și Elena (Gheorghina). Cea dintîi moare la vîrsta de un an. La Băsești, George Pop primește fruntași din mari depărtări: Maramureș, Sibiu, Oradea, București. După dualismul austro­ungar, ungurii încep, prin viclenii și teroare, prigonirile împotriva neamurilor nemaghiare.

La 22 iunie 1872, George Pop de Băsești e ales deputat în parlamentul maghiar în circumscripția electorală Cehu Silvaniei. Va fi reales încă de două ori, în 1875 și în 1878. Mai mult nu. Vom vedea de ce.

George Pop de Băsești se ridică împotriva legii școlare din 1879 și a politicii de maghiarizare, avertizîndu­i pe unguri că vremurile se pot schimba. El îi răspunde lui Tisza Kálmán: „De mi­ați da toată Ungaria și tot n­aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului și nenorocitului meu popor”. La conferința de la Turda participă 6 fruntași: George Barițiu, Iacob Bologa, P. Cosma, I. Rațiu, V. Roman și inițiatorul, George Pop de Băsești. La Conferința națională din 1881 de la Sibiu, participă 153 de inși. Aici Barițiu prezintă un temeinic memoriu istoric, iar George Pop de Băsești critică politica îngenuncherii în fața ungurilor.

Între cei 25 de membri ai Comitetului central al P.N.R., urmăriți pentru tipărirea și răspîndirea memoriului prezentat împăratului la Viena, al doilea este George Pop de Băsești. El e vicepreședintele Comitetului. Tribunalul osîndește pe Ioan Rațiu la doi ani temniță de Stat; pe George Pop de Băsești la un an, pe Vasile Lucaciu la 5 ani, pe Iuliu Coroianu la 2 ani și 8 luni etc.

George Pop de Băsești este întemnițat un an la Vácz, unde regimul este mai aspru decît la Seghedin. El îi scrie din temniță avocatului Dr. Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu. Trimite scrisori și către episcopul Sabo, deputatul maghiar Pázmándy Dénes și către președintele Consiliului Județean al Sălajului, Szikszai Lajos, cumătrul său. Le spune că iobagul român știe să se apere nu numai cu jalba, dar și cu arma în mînă. În această perioadă, primește scrisori de admirație, de adeziune și de încurajare de la români. O scrisoare importantă îi parvine de la vicarul episcopesc unit din Șimleul Silvaniei, Alimpie Barbolovici. În timpul detenției, el nu e lăsat acasă decît pe zece zile, la înmormîntarea soției

sale, Maria Loșonți. După un an, osînditul se întoarce sănătos în mijlocul familiei și al conaționalilor, cu mai mare dragoste și alipire. În carte, sînt prezentate aspecte din epoca frămîntărilor naționale, printre care desființarea P.N.R.­ului. Ministrul de interne al Ungariei, Hieronymi Károly, publică în Monitorul Oficial (Hivatalos Kőzlőny) din data de 6 ianuarie 1895, ordinul prin care desființează Partidul Național Român. Urmează o sumedenie de proteste ale memorandiștilor.

George Pop de Băsești se ridică împotriva sărbătorilor milenare ale maghiarilor. La mormîntul lui Ioan Rațiu (decedat la 7 decembrie 1902) din Sibiu, George Pop de Băsești făgăduiește solemn de a nu lăsa steagul din mînă pînă la izbînda finală.

O mare cotitură în dezvoltarea politicii românești o reprezintă Conferința națională din 1905 de la Sibiu, prezidată de George Pop de Băsești. Impresionant este apelul către alegătorii români. Ungurii au făcut tot posibilul ca George Pop de Băsești să nu ajungă deputat. A fost lovit și i s­a spart capul cu un par. La fel au pățit peste 30 de români. Autorii? Oamenii baronului Bornemisza. George Pop de Băsești înaintează mai multe proteste împotriva diferitelor abuzuri.

Aradul devine centrul politic al românilor ardeleni. Apar tot mai des numele lui Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida­Voevod, Coriolan Brediceanu, Vasile Goldiș, Ștefan Ciceo Pop, Ioan Suciu ș.a. La începutul anului 1909, moare fruntașul bănățean Coriolan Brediceanu. Înmormîntarea lui de la Lugoj e o splendidă manifestație națională. Din timpul lui Mircea cel Mare și Mihai Viteazul, neamul românesc nu mai avusese zile de mărire ca acestea. Contele Tisza István respinge toate cererile de dreptate ale românilor din Transilvania. Sub presiune externă, el este nevoit să înceapă tratative cu românii. Declarația de la Oradea din 18 octombrie 1918 a lui Alexandru Vaida Voevod arată că politica contelui Tisza a făcut cauzei naționale române cele mai excelente servicii. A exclus orice putință de înțelegere. Ea stă pe aceleași temelii șubrede de șovinism intolerant, ca și aceea a înaintașilor săi: contele Apponyi, baronul Bánffy și tatăl său, Tisza Kálmán. Contele Tisza cade, la 31 octombrie 1918, răpus de gloanțele propriilor conaționali. Moare ce­i rău. Se naște ce­i bine: libertatea națională a atîtor neamuri asuprite. La Băsești, în revoluția din 1918, un rol important l­a avut preotul luptător Alexandru Achim.

La 7 noiembrie 1918, George Pop de Băsești îi cheamă la el pe toți consătenii săi, în frunte cu parohul­protopop. Atunci se constituie cel dintîi Consiliu Național. Băseștenii apără comuna de atacurile bolșevicilor lui Kun Béla. Se organizează consilii și gărzi naționale în multe comune. Au loc lupte crîncene între gărzile naționale românești și bolșevicii unguri la Cehu­Silvaniei, Supur, Hodod etc. În memoria celor 18 eroi căzuți în lupta cu bolșevicii, la Hodod se ridică un monument, care a fost sfințit în anul 1931, de ziua Eroilor, de părintele canonic, Dr. Gheorghe Bob de la Baia Mare.

Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Acte și documente. La Alba Iulia au vorbit Dr. Ștefan Cicio Pop, Dr. Ioan Suciu, George Pop de Băsești, Dr. Silviu Dragomir, Vasile Goldiș. Un citat interesant: ,,Basarabeanul care­și adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înțelege desăvîrșit la graiu cu Crișanul din apropierea blondelor ape ale Tisei”.

Simion Bărnuțiu (1848): „Dacă nu­și poate închipui cineva greutățile ce le sufereau Iudeii de la Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal”. Urmează la cuvînt Iuliu Maniu, social­democratul Iosif Jumanca, domnul Alexandru Vaida Voievod, episcopul dr. Demetriu Radu al Orăzii Mari, episcopul Ioan I. Papp al Aradului, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, episcopul Iuliu Hossu de la Gherla (care citește proiectul de rezoluție), părintele Ștefan Roșianu din

Blaj. Marele Sfat Național alege ca membri ai Consiliului Dirigent pe: Dr. Iuliu Maniu (președinte), Dr. Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Dr. Alexandru Vaida Voevod, Dr. Ioan Suciu, Dr. Aurel Vlad, Dr. Aurel Lazăr, Dr. Victor Bontescu, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Valer Braniște, Octavian Goga, Dr. Emil Hațiegan, Dr. Romul Boilă, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca. Este prezentată telegrama lui George Pop de Băsești către Majestatea sa Regele Ferdinand I și răspunsul M.M. L.L. Regele și Regina. Ungurii trag asupra trenului care­i ducea pe români la Alba Iulia și­l omoară pe Ion Arion, un tînăr moț. George Pop de Băsești zice: ,,Voi, care veți trăi, munciți din toate puterile pentru consolidarea României Mari. Părerea mea este că ar fi bună o dictatură militară, cel puțin 10 ani, fiindcă bietul român, oprimat de atîtea veacuri, poate nu se va ști folosi de libertățile cetățenești”.

La moartea lui George Pop de Băsești, sătenii îl duc pe brațele lor vînjoase în Casa Domnului, Pavăza milenară a tuturor celor oropsiți.

George Pop de Băsești și presa românească. Dacă Sfîntul Pavel, apostolul neamurilor, ar trăi astăzi, de bună­seamă s­ar face director de ziar.

George Pop de Băsești are legături cu Alexandru Roman, profesor universitar, membru al Academiei Române, directorul ziarului Federațiunea din Budapesta. Acesta se ridică împotriva constituției dualiste austroungare și va fi osîndit la robie de un an și amendă de 500 de floreni. Legături duioase are George Pop de Băsești cu întemeietorul presei române din Ardeal, nemuritorul George Barițiu. Are legături și cu Dr. Vasile Lucaciu și cu ,,tribuniștii”. George Pop de Băsești colaborează cu cei de la Lupta, din Budapesta. Are legături interesante cu Gazeta Transilvaniei de la Brașov, cea mai veche publicație românească, în speță cu Dr. Aurel Mureșianu, director proprietar al acesteia. George Pop de Băsești colaborează cu Românul din Arad și cu Fondația ziariștilor.

Din viața religioasă a lui George Pop de Băsești. El cercetează vechea școală românească de la Mînăstirea Strîmba, de lîngă Hida, județul Cluj. O binefăcătoare înrîurire românească asupra lui o are și vechiul seminar român unit din Oradea.

El duce adevărate lupte pentru apărarea bisericii. Are legături cu episcopii Vasile Hossu și Dimitrie Radu, precum și cu mitropoliții Vasile Suciu și V. Mihalyi. Se simte întărit în credință după pelerinajul de la Roma, din anul 1908.

Episcopia maghiară de Hajdu­Dorogh dă lovituri împotriva Bisericii Române Unite. George Pop de Băsești arată că tot ceea ce se întemeiază pe violență și silnicie nu poate dăinui. În temnița din Satu Mare, cei 15 martiri din Moftinul Mic (care s­au ridicat împotriva Episcopiei greco­catolice maghiare) îndură cazne grele. Ei vor fi apărați de șapte avocați în procesul de la Satu Mare intentat acestora. Adevărate lupte naționale se dau la Sanislău, Resighea și Culciul Mare. Jaczkovics nu e singurul zbir al Hajdu­Doroghului. La Satu Mare, e Gőnczy Antal, rutean renegat, numit de Papp Antal protopop (el vine la Culciul Mare).

Legături cu fruntașii români și străini. George Pop de Băsești are legături cu Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filipescu, prinții Mișu și Grigorie Cantacuzino, Alexandru Florescu, Mocsáry Lajos, Szikszai Lajos, Ugron Gábor, părintele Andrei Illinka și cu prof. Ioan Urban Jarnik din Praga.

Gospodar și filantrop. George Pop de Băsești este econom în familie și darnic în viața publică. Aspecte în acest sens sînt prezente în carte și în testamentul lui George Pop de Băsești și al fiicei sale, doamna Elena Hossu Longin. George Pop de Băsești a avut legături puternice cu „Astra”, cea mai veche și binemeritată asociație pentru cultura maselor noastre populare. Pînă la apariția acestei cărți, George Pop de Băsești este comemorat de trei ori.

În cuprinsul cărții sînt prezentate: Imn de Alexandru Gușianu, La mormîntul lui George Pop de Băsești de Petre Dulfu (6 Mai 1923), Închinare de I.U. Soricu, dar și Cîntec popular: ,,Din Sisești pîn’ la Băsești,/ Numai cete voinicești:/ Lucăcești și Popenești,/ Fala Țării Românești;/ Să te­nchini, să­i pomenești!”.

mIrCEA PÎrLEA

IoAn CornEAnU

133 de ani de la moartea Poetului Naþional

,,Umor și jovialitate în poezia lui Mihai Eminescu”

Cartea cu titlul de mai sus aparține lui Dimitrie St. Borislavschi, fost profesor de Limba și Literatura română la Colegiul ,,Alexandru Ioan Cuza” din Ploiești. Volumul a văzut lumina tiparului în 2014, la Editura Aevea din București, prin grija fiului profesorului, general (r.) Dimitrie D. Borislavschi, care semnează și prefața. De remarcat că Dimitrie, viitorul general, a fost și elevul tatălui său, din clasa a Vl­a pînă la absolvirea liceului, fiind, fără îndoială, persoana care l­a cunoscut cel mai bine pe autor, în toate ipostazele sale. Lucrarea „Umor și jovialitate în poezia lui Mihai Eminescu”, pe lîngă caracterul ei spectacular și, trebuie să recunoaștem, inedit prin conținut și mod de abordare, are, înainte de toate, un istoric, relatat, cum era și firesc, chiar de fiul autorului.

Aspirația către fericire a poetului era evidentă, fapt reflectat în vibrațiile sale lirice. Aspectele de jovialitate și umor nu erau definitorii și constante, dar făceau totuși parte din personalitatea și din structura sa; erau sădite în ființa­i adîncă și complexă. Și autorul „Marei” ne­a lăsat o mărturie în acest sens. „Stînd de vorbă cu el –mărturisea Ioan Slavici –nu mi­l pot aminti decît rîzînd cu o seninătate copilărească”. Apoi continua: „era plin de vigoare trupească, pornit spre viață avîntată, totdeauna voios și iubit de toți ce­l știau, pentru inima lui deschisă și firea lui duioasă”.

în dragoste: „Cît îți ține ziulica/ I­aș cînta doina doința/ I­aș cînta­o­ncetișor/ Șoptind șoapte de amor”. Poezia poartă amprenta folclorică prin ritm, măsură și limbaj, O amintire senină din copilărie, care evocă chipul și joaca împreună cu fratele mai mic, Ilie, întîlnim în poezia „Copii eram noi amîndoi”, scrisă în tonul jovial al poeziei lui Goethe. Printr­un tablou senin și realist descrie felul cum poetul se juca împreună cu fratele său pe cînd erau copii: „Copii eram noi amîndoi,/ Frate­meu și cu mine,/ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam și înhămam la el/ Cubelci bătrîni cu coarne...”. Cu umor șăgalnic, evocativ, poetul mărturisește cum în activitatea și fantezia lor de copii, Ilie declara război broaștelor, trimițîndu­l pe Mihai cu solie la împăratul batracienilor.

Firul poveștii cărții și al vieții autorului ei este devoalat în prefața mai înainte amintită, ce se detașează prin eleganță și bun simț. Ca persoană care a avut bucuria de a fi fost elevul domnului profesor, eu însumi pot depune mărturie că acesta a rămas în amintirea mea și – îndrăznesc să afirm – a colegilor, ca unul dintre cei mai interesanți și valoroși dascăli. „Avea – se specifică și în prefață – autori pe care îi iubea, pe alții îi respecta și destui pe care­i băga mai puțin în seamă, dar pe Luceafărul poeziei românești, pe Mihai Eminescu, îl diviniza”. Într­o zi, văzînd pe chipurile elevilor săi o oarecare nedumerire, în momentul în care urma să treacă la o nouă lecție, profesorul Borislavschi a spus că, personal, nu concepe ca poetul național să nu fie cel mai bine cunoscut dintre toți scriitorii, de aceea preferă să­i dedice mai multe ore decît celor mai puțin importanți. Și astfel se rămînea cu predarea tot la Eminescu.

Lucrarea la care ne referim a fost găsită de către fiul profesorului, la mulți ani după stingerea din viață a tatălui său, în casa de la țară, unde magistrul își petrecea vacanțele. Dîndu­și seama de valoarea studiului în care poetul este abordat dintr­o altă perspectivă, care nu mai fusese luată în seamă de „clasicii” eminescologi, dl. general Dimitrie D. Borislavschi hotărăște publicarea lucrării „Umor și jovialitate în poezia lui Eminescu”, pe care noi, foștii elevi – și credem că nu numai noi – o preluăm cu nespusă prețuire și bucurie. Mai ales că ea abordează una din laturile mai greu sesizabile, dar inedite, ale operei poetului național. Cum a reușit autorul să disece cu precizie filigranată, din întreaga creație poetică eminesciană, două trăsături nu atît de vizibile, dar, cum am spus, interesante și neașteptate, vom vedea în continuare.

De remarcat că lucrarea ,,Umor și jovialitate în poezia lui Mihai Eminescu” este structurată de Dimitrie St. Borislavski în nouă capitole, după cum urmează: 1. Sufletul romantic și lumea ca reprezentare; 2. Ironia romantică și umorul; 3. Eminescu, poet romantic și național; 4. Cultura și personalitatea lui Eminescu; 5. Gîndirea lirică a lui Eminescu; 6. Umorul de sursă folclorică; 7. Umorul de sursă cărturărească; 8. Echivalențe eminesciene; 9. Concluzii.

Nu se poate afirma despre poet – precizează autorul studiului – că era o fire exuberantă, veselă și mereu deschisă, cu fața la lume și la bucuriile ei. Dar, în același timp, se poate afirma, nu a rămas nepăsător la aspectele luminoase ale existenței; a glumit și a rîs cu poftă în tovărășia prietenilor sau atunci cînd a avut prilejul. Fără a fi însă trăsături esențiale ale temperamentului său, gluma, veselia și umorul n­au fost totuși străine de firea lui și i­au descrețit fruntea.

De obicei, în poeziile sale există o temă sentimentală, lirică, de­o intensitate crescîndă, dezvoltată în toată profunzimea și cu toată seriozitatea, pentru ca apoi poetul să frîngă brusc această structură emoțională, încheind printr­un dezacord ironic de natură satirică sau umoristică. Alteori, la baza creației, subliniază profesorul Borislavschi, se află o antiteză, adică o opoziție a sentimentului și a ironicului ca elemente definitorii. Aceasta determină o ciocnire a contrastelor în arta lui, realizată din diferite nuanțe de limbaj care duc la tonalități șăgalnice, umoristice, caracterizate printr­un limbaj voit prozaic sau avîntat poetic. De aici, în creația sa manifestă adesea o ironie umoristică, autocritică sau autoparodică. Deseori, poetul a folosit și jocul de cuvinte, procedeu comic, umoristic, cum sînt hiperbola ironică și contrastul comico­umoristic. Umorul lui Eminescu este monocord și cunoaște o varietate restrînsă de nuanțe, de la duioșia amuzantă și șăgalnică la ironia umoristică, de la bonomie și jovialitate la gluma senină, la zeflemeaua și umorul parodistic, adesea autoironic, autopersiflant. Orientarea lui Eminescu spre folclor se datorează unui impuls interior, dar si studiilor speciale de psihologie etnică pe care le­a făcut, îndeosebi la Berlin. Momentul istoric, ca și condițiile de la noi, au fost favorabile activităților folcloristice, începute cu prețioasele culegeri ale lui Alecsandri. Apropierea de folclor se face dintr­un impuls interior, dar și datorită cursurilor speciale făcute mai ales la Berlin. Era momentul cînd frații Grimm publicau culegeri de inspirație mitică germană, iar Wagner ajunsese la celebritate prin marile sale creații poetice muzicale, de factură populară. Interesul pentru creația artistică populară este temperamental și ea s­a manifestat devreme la marele nostru poet. De tînăr căuta compania bătrînilor din sat pentru a asculta „povești și doine, ghicitori, eresuri”. Creația populară era văzută de către poet ca un „izvor pururea reîntineritor” al literaturii culte, „izvor curat ca lamura și mai prețios ca aurul”, din care­și culegea temele și motivele inspirației artistice. Asemenea creații regăsim la Eminescu de­a lungul anilor. Una dintre ele, în care pulsează jovialitatea și bucuria de a trăi, este poezia „De-aș avea”. Inspirată din motivul folcloric și scrisă în metrica populară, ea aduce legănări de incantații, nădejdi și dorințe, care se cer îndeplinite: „De­aș avea și eu o floare,/ Mîndră, dulce, răpitoare,/ Ca și florile de mai.../ De­aș avea o porumbiță/ Cu chip alb de copiliță...”. Este vechiul motiv floral și ornitologic al poeziei populare, cu exprimarea optativ­condițională și jovială din „Doina” lui Alecsandri.

La 16 ani, Eminescu se arunca naiv și imprudent în apele tulburi și nesigure ale lumii. Jovialitatea și umorul se prefigurează ca o undă fără umbre și griji. Trăsăturile esențiale ale eului său poetic, în această epocă, erau setea de cunoaștere, încrederea în oameni, în viață și optimismul robust. Și exemple din acest tip de poezie, de la adolescență pînă la maturitate, întîlnim frecvent și e la îndemîna fiecărui cititor să constate acest aspect. Ca în exemplul prin care­și afirmă dorința de dăruire totală

În creațiile inspirate din basm se dă voinicului, ca în toate basmele, drept răsplată, pe lîngă jumătate din împărăție, și de nevastă pe fata împăratului învins, pe care poetul o descrie cu umor burlesc: „Și împăratul milostiv/ Mi­a dat și de soție/ Pe fiica lui cu rîs lasciv/ Și țapănă, nurlie...”. Este motivul umoristic al basmului popular de factură erotică, cu implicații livrești pline de savoare și haz. Setea de cunoaștere l­a determinat pe Eminescu să versifice în întregime basmul „Călin Nebunul”, o capodoperă de epopee fabuloasă și umor în stil țărănesc. Sînt aici miresme de vorbire incomunicabile, chicote de umor folcloric, dar și de idei teoretice.

Ca un pandant al acestui basm versificat, jovialitate și umor întîlnim și în poemul de iubire ,,Călin (File din poveste)”, în special în pitoreasca descriere a nunții gîzelor din codru. Tabloul înfățișează în miniatură și la modul burlesc ritualul unei nunți țărănești. Descrierea luminoasă a nunții e încărcată de veselie și de rîs reținut. Personificarea gîzelor îmbrăcate în smalț și platină este plină de realism și umor șăgalnic. La acest capitol, exemplele se pot înmulți.

Umorul cărturăresc la Eminescu este satiric și plin de vervă usturătoare. Printre lacrimi și blesteme, picură adesea glume de un neprețuit umor. Uneori, umorul lui este întunecat de amărăciune, devine negru și chiar macabru. În etapa afirmării, poetul cultivă un umor zburdalnic și cristalin ca rîsul unui copil. Apoi, arma rîsului a evoluat la marele poet de la ironia umoristică la cea satirică, de la gluma binevoitoare la sarcasmul arzător. Între acești doi poli se desfășoară toată gama rîsului și satirei sale: de la rîsul amuzant și glumeț, de la satira ce subliniază grotescul și cultivă absurdul, la amestecul de fantastic și de real.

Poezia „Cugetările sărmanului Dionis” este o parodie filozofică plină de jubilație și de optimism juvenil. Un tînăr visător și iubitor de singurătate, Dionis știa că în „această ordine a realității nici o fericire nu­l așteaptă“, nefiind o minune pentru el că „visul e viață și viața e vis” și declară zîmbind: „Filozof de­aș fi simțirea­mi ar fi veșnic la aman!/ În prelegeri populare idealele le apăr/ Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,/ Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan”. În acest context, ,,visul searbăd de motan” este o metaforă minimalizatoare. Eminescu a încercat cu mijloacele umorului cerebral să ofere fondul moral al inadaptabilului de geniu. Din perioada berlineză datează poezia „Privesc orașul furnicar”, care înfățișează ironic militarismul și spiritul războinic al germanilor, precum și preferința berlinezilor pentru parade: „Dar numai p­ici și pe colea/ Merge unul de­nletelea/ Cu ochii­n cer pe șuierate,/ Țindu­și mîinile la spate”.

Și tot astfel, profesorul Dimitrie St. Borislavschi își aprofundează în continuare studiul, cu exemple numeroase și tot mai edificatoare, evidențiind umorul și jovialitatea ca elemente vii în creația poetică eminesciană. Spațiul nu ne permite să facem referiri și la alte exemple și nici la capitolul, foarte interesant de altfel, „Echivalențe eminesciene”. Intenția noastră a fost aceea de a semnala ineditul acestei cărți excelente, invitîndu­i la lectură pe cei interesați. Poetul s­a scufundat adînc în eposul și ethosul străvechi, getodacic, din care a săgetat luminos un cadru epopeic al matricei milenare a neamului.

IoAn sToICA

General (r.) DIMITRIE D. BORISLAVSCHI

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (130)

Limba chineză (3)

Wenyan are o vechime de peste 3.000 de ani. Limba scrisă oficială a fost standardizată odată cu standardizarea scrierii ideografice/hieroglifice, din porunca împăratului unificator al Chinei, Qin Shihuang. Chiar și în epoca veche, wenyan era neînțeleasă de marea majoritate a populației, fiind accesibilă doar persoanelor instruite. În perioada medie (Secolele VIXII) și premodernă (Secolele XIII­XVIII), wenyan a fost utilizată în paralel cu baihua/baiwen. A ieșit complet din uz la începutul Secolului al XX­lea, fiind înlocuită de către intelectualii progresiști cu baihua/baiwen (limba literară nouă). Baihua/baiwen a fost creată între Secolele VII­IX, în Dinastia Tang, pe baza dialectului de nord, zona Beijing. Bazîndu­se pe limba vie, vorbită în epoca respectivă, baihua/baiwen a devenit o limbă comună accesibilă majorității chinezilor, o prefigurare a ceea ce va deveni putonghua în Secolul al XX­lea, precum și limbă literară. În baihua/baiwen s­au scris numeroase opere literare, în primul rînd baihua xiaoshuo – proză –în timpul dinastiilor Tang, Song, Yuan­mongolă, Ming și Qing­manciuriană. Cele mai remarcabile creații literare în baihua/baiwen sînt romanele clasice chineze, în frunte cu „Visul din pavilionul roșu“, precum și piesele teatrului clasic chinez.

Scrierea ideografică/ Scrierea hieroglifică (1)

Alături de alte elemente – 1. Originea comună; 2. Civilizația și cultura comune din preistorie și pînă în prezent; 3. Aceeași limbă; 4. Unitatea statală – datînd, cu unele întreruperi, din Secolul al III­lea î.Chr. și pînă în prezent; 5. Scrierea ideografică/scrierea hieroglifică

Bolile și Istoria (8)

Holera şi reforma sanitară (8)

Chadwick a propus pomparea apei scoase din terenurile mlăştinoase către oraşe şi trimiterea înapoi, prin alte conducte, a dejecţiilor, spre a fi împrăştiate pe terenurile ameliorate. De altfel, noţiunea de „cîmp de irigaţie“, folosită și astăzi, aminteşte încă de neobişnuita, dar atît de utila, iniţiativă a lui Chadwick. Şi totuşi, deşi adoptată de multe alte ţări, metoda s­a dovedit ineficientă, în cele din urmă, pentru Marea Britanie.

În acest moment, în activitatea lui Chadwick intervin două situaţii delicate. Nu este un secret că acest om abil și descurcăreţ avea o fire tiranică, din cauza căreia a intrat rapid în conflict cu membrii comisiei pentru protecţie socială, fiind eliberat din funcţia de secretar al acestei instituţii, pe 8 iulie 1847. Dar, cum ameninţarea unei noi epidemii de holeră bătea la uşă, însuşi premierul britanic l­a însărcinat pe Chadwick să întreprindă un studiu privind deficienţele pe plan sanitar în regiunea capitalei britanice, considerată cea mai expusă pericolului. Luîndu­şi rolul în serios, Chadwick s­a prezentat, după cîteva luni, în faţa Parlamentului, cu un raport ale cărui concluzii erau de­a dreptul terifiante, îngrozindu­i pe deputaţi şi determinîndu­i să voteze în regim de urgenţă, pe 31 august 1848, Legea pentru Sănătate Publică („legea Chadwick“), adică acelaşi act juridic pe care­1 respinseseră în luna martie!

Legea prevedea reînfiinţarea Comisiei Generale pentru Sănătate, pe o perioadă de cinci ani şi dădea autorităţilor locale dreptul de a­şi organiza propriile organisme de acest gen. Acum, însă, Comisia nu se mai afla sub jurisdicţia Consiliului de Coroană; membrii ei nu răspundeau nici în faţa guvernului şi nici în cea a Parlamentului britanic. Problema era însă că îndatoririle Comisiei nu erau deocamdată clar definite. Conducerea acestei instituţii era alcătuită din doi membri ai Camerei Comunelor, care­1 secondau pe Chadwick. Ulterior, lor li se va alătura şi un consilier medical, doctorul T. Southwood Smith. Prima

este un element de bază pentru unitatea poporului Han/ chinez. Deși se utilizează frecvent, termenul „scriere hierglifică“ este impropriu pentru scrierea chineză, expresia corectă fiind „scriere ideografică“. Scrierea ideografică utilizează ideograme (n.n.: ideogramă = semn grafic care notează un cuvînt nu prin litere, ci prin desemnarea noțiunii). Scrierea hieroglifică utilizează hieroglife (n.n.: hieroglifă = semn grafic din scrierea vechilor egipteni, care reprezentau noțiunile prin figuri de ființe și obiecte). Inițial scrierea ideografică chineză a început, ca și scrierea hieroglifică egipteană, cu redarea noțiunilor prin pictograme. Spre deosebire de vechii egipteni, chinezii au trecut destul de repede, istoricește vorbind, de la pictograme la ideograme, fiecare semn grafic redînd, din ce în ce mai stilizat, noțiuni, abstracțiuni, idei, de unde și denumirea ideogramă și sintagma scriere ideografică. În scrierea ideografică există 3 categorii de ideograme: 1. Fonograme – semen ce reprezintă un fonem, în limba chineză fonemul fiind identic cu silaba (n.n.: Fonemul este cea mai mică unitate sonoră a limbii); 2. Pictograme – semne grafice, care reprezintă, parțial sau simplificat la maximum, ființe sau obiecte concrete; 3. Ideograme propriu­zise, care sînt reprezentarea convențional­simbolică a unor abstracțiuni. Scrierea ideografică primară s­a definitivat acum 4.000 de ani. În Secolul al III­lea î.Chr., din porunca împăratului Qin Shihuang, unificatorul Chinei, scrierea ideografică a fost și ea unificată/standardizată.

Înaintea lui Qin Shihuang existau mai multe variante pentru o ideogramă. În subsidiar, menționăm că, din porunca împăratului Qin Shihuang, au fost standardizate, de asemenea, unitățile de măsură, dimensiunile carelor de război și alte elemente de care depindeau unitatea și buna funcționare a statului chinez. În prezent, se folosește o scriere ideografică simplificată. În mod tradițional, în limba chineză se scria de la dreapta la stînga – metodă utilizată și în prezent de către limbile arabă și ebraică – și pe vertical,

şedinţă, în această componenţă, s­a desfăşurat pe 21 noiembrie 1848.

În acest răstimp, holera pătrunsese deja în insulele britanice, atacînd oraşul scoţian Edinburgh. Epidemia va ajunge la Londra în decembrie şi va împînzi întreaga ţară în vara lui 1849, fiind mult mai puternică decît cea din 1831. Aparatul funcţionăresc care se ocupa cu aducerea la zi a registrului de decese a fost depăşit, pentru prima dată, de situaţie şi nu a mai putut contabiliza cu exactitate numărul uriaş de victime. De aceea, nu se cunoaşte o cifră exactă a ravagiilor cauzate de molimă, dar numărul morţilor variază între 50.000 şi 70.000, numai în Anglia şi Ţara Galilor. La Londra s­au înregistrat circa 14.000 de victime, deşi totalul celor atinşi de boală a depăşit cîteva zeci de mii de oameni. Doar ca urmare a acestei mortalităţi ridicate, Comisia Generală pentru Sănătate a primit o serie de drepturi speciale, drepturi pe care anterior Parlamentul i le refuzase. La cîteva zile după prima şedinţă a Comisiei, nu mai puţin de 62 de oraşe britanice solicitau aplicarea Legii Sănătăţii Publice. Autorităţile locale cereau, de asemenea, sfaturi asupra modului în care urmau să folosească puterile acordate de Comisie, pe plan sanitar. Comisia le­a asigurat suportul juridic necesar pentru implementarea măsurilor extraordinare, potrivit Legii de prevenire a epidemiilor, măsuri ce puteau fi şi coercitive, dar numai în situaţii de urgenţă. Acum, Comisia Generală pentru Sănătate putea dispune curăţirea străzilor, dezinfecţia caselor şi înfiinţarea de spitale de carantină. Chadwick a folosit puterile aproape discreţionare ce­i fuseseră acordate pentru a recruta un corp de inspectori sanitari, a creşte numărul de doctori implicaţi în proiectul său şi a impune autorităţilor locale investirea ofiţerilor sanitari.

Nu încape îndoială că instituţia condusă de Chadwick a lucrat din greu pentru binele public, dar a sfîrşit prin a deveni impopulară, din pricina atitudinii dictatoriale a liderului său. Prin caracterul tiranic, insuportabil, Chadwick a reuşit să­şi atragă antipatia atît a corpului medical cît şi a autorităţilor locale. Nimeni nu înţelegea încăpăţînarea sa de a insista pe menţinerea de condiţii

de sus în jos. De la Reforma scrierii din 1957, se scrie pe orizontală și de la stînga la dreapta. Pentru scris, tradiția chineză multimilenară utilizează pensula și tușul. Scrierea ideografică chineză este, prin excelență, o scriere „caligrafică“; caligrafia chineză reprezintă o artă în sine, înrudită cu pictura tradițională chineză. Există cca. 60.000 de ideograme, care formează scrierea ideografică chineză. Dintre acestea, o parte sînt învechite sau incorecte. Numai cercetătorii care se ocupă cu studierea scrierii ideografice cunosc toate ideogramele. Din totalul ideogramelor, cca. 3.000 constituie baza scrierii ideografice și sînt însușite, în mod obligatoriu, prin sistemul de învățămînt din China. Ideograma este numită și „caracter“ (grafic). O ideogramă constă, de obicei, din două elemente: 1. Partea fonetică – aceasta redă, în mare, modul de pronunțare al ideogramei; 2. radicalul sau cheia – acesta sugerează domeniul semantic al ideogramei. Există 540 de radicali/chei. În prezent, se utilizează 214. Scrierea ideografică este independentă de realitățile lingvistice locale, permițînd lecturi multiple, corespunzătoare fiecărui dialect al limbii chineze sau altor limbi, care au adoptat scrierea ideografică chineză ca pe propria lor scriere, de exemplu limba japoneză. De exemplu, termenul „ideogramă“ se scrie la fel în limbile chineză și japoneză și are un sens identic în cele două limbi, care nu sînt înrudite. Citirea sa este diferită – în limba chineză/putonghua se citește: hanzi; în limba japoneză se citește: kanji. În ambele limbi, sensul respectivei ideograme este: semn/caracter grafic chinezesc. Menționăm că limba japoneză utilizează kanji – scrierea ideografică chineză – ca pe propria sa scriere, alături de alte șapte tipuri de scriere. Japonezii au adoptat scrierea ideografică chineză în perioada Dinastiei imperiale chineze Tang, odată cu adoptarea tuturor elementelor civilizației chineze clasice.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

igienice ireproşabile, pe asigurarea unei canalizări corespunzătoare, în timpul epidemiilor, din simplul motiv că pe atunci oamenii aveau cu totul alte teorii privind cauzele ce dădeau naştere holerei. Microbii, germenii şi bacteriile reprezentau noţiuni fantastice în epocă şi vor mai trece decenii pînă cînd lumea să descifreze taina bolilor infecţioase. Majoritatea oamenilor credeau, la începutul epocii victoriene, că aceste boli se datorează miasmelor – impurităţilor din aer! Se credea că aceste impurităţi se ridică din haznale şi grămezile de bălegar, sînt purtate de vînt şi, venind în contact cu oamenii, îi îmbolnăveau.

Prerogativele Comisiei încetau în 1853, dar guvernul britanic a luat hotărîrea de a prelungi cu încă un an, din cauză că ameninţarea holerei încă exista. Pe 31 iulie 1854, o moţiune care cerea prelungirea lor pe alţi cinci ani a fost respinsă în Parlament, 74 din cei 139 de aleşi votînd nu atît împotriva Comisiei, cît mai ales a lui Chadwick, care, prin comportamentul său, îşi atrăsese numai duşmănii. „Anglia vrea să fie curată, şi nu curăţită de către domnul Chadwick“, a spus un parlamentar, făcînd aluzie la presupuse acte de corupţie comise de preşedintele Comisiei. În cele din urmă, Chadwick a fost îndepărtat din funcţie, considerînduse că, prin directivele draconice date, abuzase de poziţia sa. Au existat chiar voci care i­au negat total meritele, în lupta împotriva holerei, iar a doua zi, într­un interviu publicat în ziarul The Times, un membru al Parlamentului aproba demiterea lui Chadwick, făcînd o declaraţie şocantă: „Preferăm să riscăm o nouă epidemie de holeră decît să ne lăsăm escrocaţi de asemenea specimene umane“.

Înfrîngerea inimosului Chadwick era totală. Ca un amănunt curios, să menţionăm însă că ideile sale, privind asigurarea de apă potabilă şi canalizare corespunzătoare, fuseseră glorificate în aceeaşi presă care acum îl ataca. Şi totuşi, deşi se vehiculau asemenea ipoteze, nimeni nu ştia încă nimic despre microbi. (va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Un om extraordinar, în întregime intact“

Și înainte de 1989, dar mai ales după aceea, eminescologi de toate vîrstele au făcut cercetări în arhive și în presa din Secolul al XIX­lea și de mai tîrziu, scoțînd la iveală adevăruri cumplite despre complotul și crima asupra lui Eminescu. Urmarea a fost că, datorită lor, cititorii au aflat o mare parte dintre secretele vieții și operei poetului, văzînd în el personificarea spiritului național. Toate aceste cercetări au condus la concluzia corectă potrivit căreia, pe 28 iunie 1883, din cauza lipsurilor materiale, a muncii grele de la Ziarul conservator ,,Timpul” și a căldurii insuportabile din acea zi, Eminescu a suferit o depresie consecutivă epuizării generale. Nici vorbă de vreo infecție luetică, așa cum s­a tot spus ulterior, urmată de pierderea facultăților mentale, care să fi reclamat internarea lui de urgență la Sanatoriul ,,Caritas” de pe Strada Plantelor nr. 1, condus de doctorul Al. Șuțu. Această nenorocire, de fapt o diversiune ordinară, care se tot repetă de vreo 130 de ani, a fost pusă în circulație de cercul mason din jurul lui Maiorescu, cu scopul vădit de a­i absolvi pe complotiști de rigorile legilor din acele vremuri, precum și de oprobriul posterității. (Aceeași malversațiune a funcționat și în decembrie 1989. Atunci, o lovitură de stat – plănuită în străinătate și la care au luat parte atît elemente din armata, miliția și securitatea română, cît și mai multe servicii secrete din Europa și SUA – a fost disimulată într­o revoltă populară împotriva Ceaușeștilor. Aceștia se făcuseră vinovați de organizarea și înarmarea unităților de așaziși ,,teroriști” cărora le ordonaseră să tragă în populația înfometată, care demonstra pașnic în toată țara. Pentru vina de a fi ucis peste 1.000 de oameni, de cetățeni nevinovați, dictatorii și­au luat pedeapsa meritată.)

din volumul ,,Poesii”, îngrijit de el și abia apărut, Maiorescu trece și pe la cabinetul doctorului Obersteiner, care îl informează că pacientul Eminescu a revenit la normal doar prin odihnă și fără să i se mai aplice vreun medicament, adică blestematul tratament cu mercur, despre care vom vorbi mai departe. Revenind, să mai amintim că, odată rezolvată chestiunea internării lui Eminescu la Sanatoriul ,,Caritas”, marele regizor Maiorescu pregătește ediția princeps a poemelor eminesciene într­un mod care să le înscrie în ,,dosarul cazului”. Deschizînd volumul cu poezia ,,Singurătate” (,,Cu perdelele lăsate,/ Șed la masa mea de brad,/ Focul pîlpîie în sobă,/ Iară eu pe gînduri cad...”), aranjîndu­le pe celelalte în pagină după un schepsis cunoscut numai de el și, apelînd la gravuri pline de sugestii, cu niște simboluri cabalistice, el a urmărit să transmită un ,,mesaj” către ,,frații” din țară și străinătate cum că Eminescu ,,e pe mîini bune și a pornit pe drumul cel fără de întoarcere”. Același mesaj criptat l­a avut în vedere și maestrul Macedonski cînd, pe 2 iunie 1883, a publicat în Revista sa, ,,Literatorul”, infamanta epigramă ,,Un X... pretins poet...”. Din păcate, în secolul următor, mai mulți critici, în frunte cu G. Călinescu, Zoe Dumitrescu­Bușulenga, Ș. Cioculescu sau I. Rotaru, au susținut teza lui Maiorescu, difuzînd minciuna cum că Eminescu ar fi murit nebun în urma infectării cu lues. Concomitent, mulți evrei, care nu l­au iertat nici mort pentru așa­zisa lui atitudine antisemită, dar și destui români, vînduți sau doar ușor de convins, au declanșat și campania de maculare și ignorare a operei jurnalistice.

,,Glossă” (1884), ,,Odă (în metru antic)” – 1884. La această listă generoasă mai putem adăuga: traducerea, împreună cu Veronica Micle, a piesei ,,Lais” de Émile Augier, și traducerea ,,Gramaticii sanscrite” (cam 2/3) și a ,,Dicționarului sanscrit-latin” (doar 49 de pagini), opera savantului german Franz Bopp. Și motiv pentru savanta indiană Amita Bhose (1933­1992), care își luase un doctorat în Eminescu, să­l numească: ,,Un om extraordinar și în întregime intact”. În timpul ultimei sale internări la ,,Caritas”, dimineața, cînd venea femeia să măture, găsea sub patul poetului ciorne cu poezii, făcute ghemotoace. Chiar și în dimineața cînd a fost găsit mort, în buzunarul pijamalei sale se aflau două poezii, pe care le scrisese în ajun: ,,Stele-n cer” și ,,Viața”.

G.D. Iscru este de părere și că, în cîteva poezii, Eminescu are premoniția prematurului sfîrșit, cauzat de tratamentul criminal cu mercur, nerecomandabil nici măcar la luetici, fiindcă era un paleativ, darămite lui. Astfel, în poezia ,,Odă (în metru antic)”, poetul conștientizează că i se pregătește ,,ceasul din urmă”. El, nemuritorul zalmoxian, ,,învață” totuși ,,să moară” și, în perspectiva sfîrșitului iminent, are un colocviu cu sine însuși. După ce o vagă speranță îl face să creadă că se va trezi din visul chinuitor, se retrage în sine, într­o ,,nepăsare tristă”. Aceeași nepăsare o sintetizează și în ,,Glossă”, și în ,,Criticilor mei”.

A doua chestiune ridicată de istoric este aceea că pe crucea mormîntului lui Eminescu de la Bellu ar trebui săpată, ca un epitaf, poemul ,,Odă (în metru antic)”, nicidecum ,,Singurătate”, pentru a șterge falsa impresie că poetul ar fi avut un psihic labil, predispus la rătăciri și sincope dramatice. Și mormîntul ar fi amenajat în spiritul acestei teze false.

O pertinentă analiză, bazată pe documente și mărturii de primă mînă, a prezentat­o, pe larg, istoricul G.D. Iscru în capitolul ,,Eminescu – spirit tutelar al culturii române”, cu care se încheie amplul volum: ,,O nouă introducere în epoca modernă. Cu privire specială la istoria națională”, apărut în anul 2016 la Casa de Editură și Librării ,,Nicolae Bălcescu”.

Începutul tragediei lui Eminescu s­a produs în ziua de 28 iunie 1883, cînd ar fi provocat tulburarea liniștii publice în incinta Băii ,,Mitrasiewici”, de lîngă Cișmigiu. Cine a anunțat Poliția de incident, exagerîndu­i dimensiunile? Ziaristul Grigore Ventura, și el complotist, cum avea să se afle mai tîrziu, și care, de cîteva zile, îl urmărea pas­cu­pas. Această împrejurare nu­l va împiedica pe 17 iunie 1889, la înmormîntarea poetului, să rostească un discurs funebru pe care l­am numi patetic și mișcător, dacă n­am ști cît de duplicitar era personajul: ,,Fraților, Nu vă așteptați la un discurs funebru! Sînt momente cînd durerea nu­și găsește graiul, mai ales cînd cel ce o resimte n­a avut timp să se reculeagă. Puținele cuvinte ce voi zice vor fi doar slaba expresiune și durere care a cuprins țara întreagă la moartea lui Eminescu...”. ,,De la baia publică, poetul a fost dus la spital special, subliniază istoricul G.D. Iscru, internat într­o rezervă specială, dat pe mîna unui medic special (Al. Șuțu, și el mason, ca și Maiorescu, în loja «Steaua României»). Cu toții știau ce au de făcut...”. Într­una dintre însemnările sale, exegetul Nicolae Georgescu este mai blînd cu doctorul Șuțu, punîndu­l în situația de a­l irita pe Maiorescu, declarîndu­i că șederea lui Eminescu la ,,Caritas” dăduse roade, căci poetul nu fusese niciodată nebun și putea merge acasă liniștit. Această veste neașteptată îl determină pe Maiorescu să caute și altă casă de sănătate, în afara țării. Și o găsi –sanatoriul doctorilor Obersteiner și Leidesdorf de lîngă orașul (azi, district vienez) Oberdöbling. Pe 1 ianuarie 1884, vizitîndu­l pe Eminescu, să­i aducă un exemplar

În legătură cu opinia acelora care și­ar fi pierdut interesul pentru creațiile eminesciene, întrucît ar fi auzit ei cum că poetul ar fi murit nebun, repunem în circulație argumente cunoscute, de ordin medical și nu numai, dar ignorate, care să lămurească lucrurile o dată pentru totdeauna.

La internarea, pentru ultima oară, la ,,Caritas”, Maiorescu dăduse dispoziții să fie anunțat degrabă asupra morții lui Eminescu, atît de așteptată, pentru a participa la legiuita necropsie. De ce atîta grabă și scrupulozitate? Pentru a se convinge nemijlocit de mult­dorita degradare a creierului acestuia, știindu­se că, în stadiul terțiar al luesului, creierul se atrofiază. Închipuiți­vă stupoarea și chiar teama asupra unor nedorite consecințe, aflînd că poetul avea un creier imens, de peste 1,400 kg. Din această cauză creierul său să fi fost ,,uitat” la soare și, alterîndu­se, aruncat la canal de un om de serviciu, ca un ,,corp delict” incriminator?

Nu mai puțin stînjenitor, în special pentru doamne, este și celălalt argument, asupra căruia n­ar fi de bon ton să insistăm, ținîndu­se cont că, în tot Secolul al XIX­lea și pînă în preajma celui de­al II­lea război mondial, cînd s­a descoperit penicilina, poeții tot mureau de tuberculoză și de lues.

În cartea sa ,,Viața lui Mihai Eminescu” (1932), lucrare de referință, fără tăgadă, G. Călinescu susține și el, de la înălțimea autorității sale, gogorița morții poetului în urma unui acces de nebunie de natură ereditară, chiar dacă născocește o propoziție superbă: ,,În ziua de 28 iunie 1883, paharul minții lui Eminescu se crapă”. Total inexact, ridicînd o întrebare nelămurită nici astăzi: ,,De ce a ținut criticul să propage acest neadevăr? Căci, în realitate, în perioada 1883­1889 Eminescu a produs multe capodopere literare și articole de presă relevînd luciditate și un patriotism fierbinte.

Revenind la textul semnat de istoricul G.D. Iscru, e momentul să etalăm poeziile scrise în perioada așazisă ,,neagră” din viața sa: ,,Luceafărul” (aprilie 1882), ,,Doina” (1883), ,,Ce e amorul?” (1883), ,,Pe lîngă plopii fără soț” (octombrie 1883), ,,Criticilor mei” (1883),

Autorul cărții ridică și o chestiune delicată. Anume că ar trebui ca mormîntul lui Caragiale să nu mai stea lîngă Eminescu, pentru unicul motiv că ar fi fost amici. Nenea Iancu i­a pricinuit lui Eminescu o mare suferință, seducînd­o pe Vernonica. E adevărat, Veronica greșise, dar ea l­a iubit sincer pe Eminescu, a stat mereu lîngă el și, neputîndu­i suporta absența, s­a sinucis. Iar poetul a iertat­o, considerîndu­l vinovat de rătăcire doar pe ,,canalia” Caragiale. În discuția cu Maiorescu, el ar fi spus cu năduf: ,,Unde este un grec, este și o trădare!”. Trădarea celor doi prieteni ar fi fost motivul pentru care Eminescu s­a răzgîndit în legătură cu căsătoria sa cu Veronica. Și realizarea traducerii piesei ,,Lais” ar fi fost primul pas spre împăcarea celor doi nefericiți, dacă n­ar fi intervenit moartea poetului...

Bibliografie selectivă pentru toți aceia care vor să afle adevărul în legătură cu viața și moartea lui

Eminescu

1. Ilie Bădescu,,Sociologia eminesciană” (1994)

2. Amita Bhose,,Eminescu și limba sanscrită” (2010)

3. Theodor Codreanu,,Dubla sacrificare a lui

Eminescu” (1999), ed. a doua.

4. Acad. Aurel David,,Eminescu – prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari” (2010)

5. Dan Toma Dulciu,,Misterele gravurilor ediției

Maiorescu” (2008)

6. Nicolae Georgescu,,A doua viață a lui

Eminescu” (1994)

● ,,Cercul strîmt. Arta de a trăi în vremea lui

Eminescu” (1995)

● ,,Un an din viața lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882)” (2006)

● ,,Eminescu și editorii săi” (2 vol.), 2000

7. Miruna Lepuș,,Despre Eminescu și ce am învățat descoperindu-l” (2008)

8. Tudor Nedelcea,,Eminescu istoricul” (1998)

9. Corneliu-Dan Nicolae,,Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii” (2003)

10. Al. oprea,,Eminescu, în căutarea gazetarului” (1983)

11. Gheorghe Sărac,,Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu” (2000)

12. D. Vatamaniuc,,Mihai Eminescu. Chestiunea evreiască” (2000)

13. Ovidiu Vuia,,Misterul morții lui Eminescu” (1996) PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ion Creangă şi Mihai Eminescu, o prietenie unică

,,Astăzi, cînd prieteniile adevărate sînt atît de rare, mai cu seamă acele care să unească pe doi scriitori, ne întoarcem sufletul cu adevărată evlavie către prietenia care a legat pe genialul poet Mihai Eminescu de marele prozator Ion Creangă. De cîte ori am călcat pragul căsuței din Țicăul de sus nr. 4, bojdeuca lui Ion Creangă, de atîtea ori mi s­a întors amintirea spre dînșii, părîndu­mi­se că­i văd pe amîndoi, unul lîngă altul, visînd la vremile fericite ale poveștilor cu Feți Frumoși și llene Cosînzene, la vremile ce atît de mult îi ispiteau. De la soția a doua a lui Ion Creangă, d­na Deliu, am cules cîteva amănunte asupra acestei prietenii, amănunte cari coincid cu cercetările mele si cu cele ce s­au mai scris asupra marilor scriitori. E lucru neîndoielnic că Eminescu a dus pe Creangă în Societatea Junimea. Tovarășa lui I. Creangă a fost martora scenei care a hotărît intrarea povestitorului în acea societate. Într­o seară, Eminescu și­a îmbiat prietenul să meargă la Junimea; Creangă nu prea voia, cînd poetul însă îl ruga în numele prieteniei ce­i unea, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s­a dus în societatea pe care a ilustrat­o mai tîrziu într­un chip atît de strălucit.

din legendele și poveștile noastre, crezînd că golul din literatura românească se umplea îndeajuns, și mai trainic, cu opera lui Creangă? Îi plăcea mai mult lui Eminescu să­l asculte povestind iarna, la gura sobei, cu cîte un pahar de vin vechiu roșiu, fiert cu zahăr, scorțișoară și măr domnesc, vara în cerdacul dedindosul casei, unde și astăzi mai stau cîteva lucruri dăruite de poet lui Creangä, în cerdacul din care li se pierdea privirea tocmai pe dealul Ciricului, departe încolo.

Eminescu îndemnase pe Creangă să scrie și acesta l­a înțeles, alcătuind acel șirag de mărgăritare, care­s «Poveștile» lui. Cîteodată, stînd amîndoi în odaie sau sub copacul umbros din ograda din fața casei, Creangă ruga pe Eminescu să asculte ce scrisese.

Eminescu se uita duios la Creangă și­i răspundea: «Lasă, Creangă, ai să cetești în Junimea, tu n­ai nevoie să fii corectat de nimeni». Era stingherit oarecum cînd vedea că Creangă îl punea mai sus decît înțelegea el că e față de prietenul său. Cine știe dacă Eminescu, care­și dădea seama de fermecătoarele «Povești» și «Anecdote» ale lui Creangă, nu s­a oprit să mai revie asupra unor încercări mai din tinerețe ale lui, scoase

Lumea regilor şi culisele ei

De fapt, de ce poartă regii coroană? (2)

Cînd coroana guvernează, ţara nici nu mai are nevoie de rege, ca să fie regat. După prăbuşirea monarhiei dunărene şi dezintegrarea Ungariei istorice în 1920, ţara a rămas un regat fără rege, pînă în 1945. În definitiv, avea coroana.

După al II­lea Război Mondial, coroana a plecat în exil, iar la revenirea ei, în 1978, regimul comunist i­a organizat o primire oficială, aşa cum s­ar fi cuvenit unui şef de stat. Apoi, după expunerea în Muzeul Naţional, organele de securitate remarcau, cu nelinişte vădită, cum vizitatorii îngenuncheau înaintea ei, ca înaintea suveranului lor legitim.

Cît timp am scris această carte, m­am întrebat mereu dacă o fi existat oare, vreodată, un „rege ideal“. Să fi corespuns David, regele arhetipal al Vechiului Testament?

Cu siguranţă, nu. Poate urmaşul său, înţeleptul rege Solomon? Cu atît mai puţin. Dacă acel rege ideal a existat vreodată, atunci ungurii sînt cei care l­au avut. Atribuirea calităţii de Şef al Statului unui obiect este o hotărîre de geniu, greu de depăşit.

Ungurii se bucură în general de un sănătos simţ al unicităţii lor. Vechea anecdotă despre ungurul care intră într­un magazin şi cere un glob pămîntesc pe care să se vadă „doar Ungaria“ rămîne nu doar o glumă, ci o interpretare suficient de precisă a imaginii lor despre ei înşişi. Drept urmare, călătoriile mele la Budapesta sînt un minunat prilej să mă încarc cu puţin sentiment al propriei valori. Locuiesc întotdeauna la Gellert, hotel în care nu­ţi dai seama de greutăţile prin care a trecut Ungaria în ultimii cincizeci de ani, în a cărui recepţie

Din biblioteca lui Ion Creangă, alcătuită mai în întregime de cărți vechi, românești, cu însemnări pe ele, despre care dl. Teodorescu Kirileanu a scris în revista «Șezătoarea», făceau parte și unele cărți și stampe dăruite povestitorului de către Mihai Eminescu. Cel ce scrie aceste rînduri posedă două stampe: portretele lui Schopenhauer și Frederic cel Mare, dăruite prozatorului de către poet, precum și o carte de mare preț bibliografic: «De obște Geografie, pe limba moldovenească scoasă de pe Geografia lui Bufieră de către Amfilohie HofiniuI și tipărită în 1795 August 22». Pe cea dintîi pagină a cărții Creangă scrie cu mîna lui că această carte i­a fost dăruită de către dI Mihail Eminescu, eminentul scriitor si cel mai mare poet al românilor.

Cînd li se ura de oraș și lume străină cu totul de sufletul și idealul lor, luau drumul Sculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului, uitîndu­se cum tulburile lui valuri îi despărțea de Basarabia. Și cine știe cîte vise de aur nu le năvăleau în minte, înfierbîntîndu­le sufletul, uitîndu­se la fîșia de pămînt ce­și pierdea zările în apusul zilelor de varä… Altădată fugeau tocmai in Tîrgușor, dincolo de bariera lașiului, la crîșma lui Taru, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo, tolăniți pe iarbă, puneau

întîlneşti cele din urmă exemplare ale acelei specii umane pentru care s­a inventat odinioară conceptul de „Kaffeehaus­Boheme“: domni mai vîrstnici, citind ziarul, cu mustaţa parcă trasă cu linia deasupra buzei, depozitarii suferinţei şi umorului acestei lumi, fără un pengo în buzunar, dar cu pantofii lustruiţi impecabil.

Iar eu am întîlnire cu unul dintre ei, prietenul meu, scriitorul şi orientalistul Laszlo Tabori, ca să facem împreună un pelerinaj la coroana Sfîntului Ştefan.

Un pelerinaj cu tramvaiul. Ca să ajungem la staţia potrivită, traversăm pe jos Szabadsag hid, „podul adevărului“ – doar în Ungaria nici podurile nu se descurcă fără o doză de patos –, ceea ce ne oferă un prim prilej de discuţie. Mai întîi, bineînţeles vorbeşte Laszlo, bineînţeles despre el însuşi, drept care trebuie recunoscut oricărui ungur. În definitiv, fiecare ungur se consideră buricul pămîntului. Şi nu o spun cu vreo urmă de condescendenţă. Chiar aşa este! Imaginea de „centru al lumii“ este o parte esenţială a culturii ungare tradiţionale. Centrul lumii, spune ungurul, este acolo unde­ţi înfigi toiagul în pămînt – că se ajunge astfel la mai multe centre ale lumii, în funcţie de unde îşi înfige fiecare toiagul, nu îl pune deloc în încurcătură pe ungur, ceilalţi nu­1 interesează.

Prin urmare, după ce Laszlo povesteşte puţin despre sine (cam zece minute de plimbare şi treizeci de mers cu tramvaiul), iată­ne în faţa Parlamentului, cea mai mare clădire neogotică din lume – s­ar putea să fie a doua, dar asta nu­i interesează pe budapestani – şi Laszlo începe să vorbească despre coroană. „Nu există nici un obiect din cultura europeană care să emane o asemenea forţă mistică. În decursul istoriei noastre, cînd s­a aflat în afara graniţelor, întreaga naţiune a suferit de o durere colectivă, imponderabilă şi mutilantă“.

Iar cum coroana Ungariei este percepută mai degrabă drept făptură, şi nu obiect, a avut şi propria

de le cîntau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălt cu cobza, cîntecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutarul, iar ei mîncau friptură din hîrgău, cu mămăligă; aceste se preparau lîngă dînșii, pe iarbă. Și trăiau altă viață, în alte vremuri și­n altă lume. Dar mai des scoborau cărarea din vale de casa lui Creangă și suiau dealul Ciricului pe care îl măsurau în lung pînă la via regretatului lanov, în lat pînă în zare, plimbîndu­se pînă la vremea mesei, pregătită de către soția lui Creangă. Eminescu stătea la Creangă cîte două și trei zile, iar alte dăți cîte o săptămînă în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în păretele de vălătuci al casei. Cînd Eminescu pleca din Iași, mare lucru dacă trecea o lună­două fără ca ei să nu se vadă. Îi lovea dorul, și ori Creangă se repezea pînă în București, ori Eminescu venea la Iași.

Un amănunt interesant în legătură cu una poate cea din urmă din aceste revederi: Eminescu veni la Iași, abătut. Nu stătu mult și­i ceti lui Creangă «Doina» scrisă la București. Apoi, cînd se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și­l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă că de ce­l poartă, Eminescu răspunse că îi era frică să nu­l ucidă cineva. Acest lucru îl îndureră adînc pe Creangă și­l făcu să se uite îndelung la fața obosită a poetului care adormise pe pat… O boală grozavă, care îndureră pe toți acei ce înțelegeau marea pierdere ce suferea literatura românească, duse grabnic pe Eminescu în mormînt. Aceasta se întîmplă în ziua de 29 iunie 1889 (15 iunie 1889 pe stil nou), se împlinesc douăzeci de ani peste puține zile. După șase luni, la 31 decembrie, se stinge și Creangă, grăbindu­se parcă să plece și dînsul în locașul de veșnică odihnă, unde prietenul său intrase mai de cu vreme”.

Sursa: extras din articolul „Ion Creangă și Mihai Eminescu” de Emil Gîrleanu, revista ,,Luceafărul”, iulie 1909

sa gardă personală. Spre sfîrşitul celui de­al II­lea Război Mondial, ca să ferească însemnele monarhice – coroana şi sceptrul, dar şi globul imperial şi sabia regală – din calea Armatei Roşii, care înainta dinspre răsărit, şi a US Army, care venea dinspre apus, soldaţii din garda regală le­au adăpostit lîngă Mattsee, nu departe de Salzburg. Şi doar cînd au fost luaţi prizonieri de americani au dezvăluit ascunzătoarea. Coroana a trecut după aceea printr­o adevărată odisee: însemnele au fost scoase la lumină în iulie 1945 şi duse în centrala pentru comori de artă a armatei americane din Wiesbaden.

Apoi au fost mutate la Frankfurt am Main, fiind păstrate într­un seif la Reichsbank. De unde au ajuns în centrala financiară a Comandamentului european al US Army din Friedberg. De aici, însemnele au fost transportate în 1953 în America, unde au rămas pînă în 1978 la Fort Knox, acea fortăreaţă în care este pusă la păstrare şi o bună parte din rezerva de aur americană.

Pînă în anii cincizeci, nimeni din Ungaria nu a ştiut unde se află coroana. Prietenul meu susţine că perioada în care coroana a fost considerată pierdută a reprezentat un punct de declin în istoria Ungariei. Şi că, deşi includerea Ungariei în Pactul de la Varşovia a fost percepută ca o grea umilinţă, „dacă ne­ar fi spus cineva despre coroana noastră că se află la Moscova, am fi suportat mai uşor dominaţia sovietică, poate chiar am fi acceptat­o drept legitimă“.

Importanţa neobişnuită pe care ungurii o atribuie coroanei lor este probabil legată de faptul că ei au păstrat moştenirea orientală mai mult decît oricare popor din Răsărit ajuns în Europa. După cîte se bănuieşte acum, ungurii provin dintr­o regiune de la nordul Mării Aral, din Kazahstanul de azi.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Istoria si enigmele ei nemuritoare

Buzeștii – un neam mai vechi decît prima Unire a Principatelor

(urmare din pag. 1)

Dar oricîte ştiri noi vor mai apărea de aici încolo, ele nu vor face decît să amplifice, să învie şi să lumineze istoria pasionantă şi dramatică a unei familii feudale româneşti, dintre cele mai puternice, mai rîvnitoare şi mai pătimaşe de averi, dar şi mai dornice de fapte neobişnuite, mai însetate de libertate şi de glorie, glorie înaltă, cavalerească, specifică în toată Europa acelei vremi.

Legenda şi balada populară i­a îmbrăţişat ca pe nişte personaje deosebite. Le­au cîntat isprăvile în cadenţă eroică. Le­au hiperbolizat puterea cu metafore împrumutate din basmele cu feți­frumoşi și zmei fioroși. Și nu se putea altfel. Între viaţa acestei remarcabile familii feudale româneşti şi poporul român de pretutindeni s­a realizat, în 1600, o comunitate de gînd şi de faptă: scuturarea jugului otoman şi unificarea Ţărilor române, în scopul menţinerii libertăţii. Căci Buzeştii –Preda, Radu, Stroe, tustrei fruntea taberei războinice a „boierilor cei noi”, cum îi apreciază N. lorga – au fost nu numai stîlpi de nădejde ai domniei lui Mihai vodă Viteazul, ci şi, într­un anume fel, continuatorii lui.

În linie bărbătească, descindeau, se pare, dintr­un oarecare Duduc, apoi din Vlad, banul de pe vremea lui Neagoe Basarab, tatăl lor fiind Radu Buzea vel armaș. Locul de baştină a fost satul Cepturoaia, iar necropolă a familiei, mînăstirea Călui, zidită de Radu mare clucer, împreună cu fraţii lui, Preda spătarul şi Stroe postelnicul. E şi azi o foarte interesantă zidire, operă a unor meşteri transilvăneni, care vor fi ridicat și casele și zidul de incintă, puternic ca o cetate. Şi au pus Buzeştii pe Mina zugravul să înveşnicească pe zidurile acestei mînăstiri nu numai chipul lor de ctitori, ci şi pe al lui Petru Cercel şi, mai ales, pe al lui Mihai vodă Viteazul, semn că se considerau rude şi că în vecie s­au vrut legaţi de zodia lui, cum sînt legate stelele Carului mare de Steaua polară.

După mamă, Buzeştii descindeau dintr­un vel ban Mogoş, ctitorul mînăstirii Stîneşti. Maria, soția lui Radu armaşul, era un fel de vară cu Stanca, soția lui Mihai Viteazul. Radu Buzescu, mare clucer, s­a căsătorit întîi cu o Stanca din Boldeşti şi apoi cu Preda, fiica banului Mihalcea, şi el unul din oamenii de nădejde ai voievodului întregitor. Stroe Buzescu şi­a luat soţie pe Sima, probabil din familia boierilor Rudeni, sora lui Teodosie Rudeanu, cărturar ales, cronicar şi vestit logofăt al lui Mihai Vodă. Rudenii erau de asemenea neam cu doamna Stanca.

În fremătătoarea lor viaţă, „strîngători” de toate cîte sînt ale acestei lumi, Buzeştii au adunat zeci de sate, în vremea domniei lui Petru Cercel, a lui Mihai Viteazul şi a lui Radu Şerban. Asta a pricinuit mari dureri şi suferinţe norodului de pe ogoare. Documentele consemnează zeci de procese împotriva cumpărărilor cu bani sau silite săvîrşite de Buzeşti. Căci „Buzeştii erau şi ei nişte oameni cu inimă caldă pentru lucrurile înalte, nişte buni luptători în războaie drepte – îi descrie Nicolae lorga. Fără să fie mai lacomi decît alţii, Mihai trebuia să­i urmeze: pămînturile multe ridicau sus pe acela care le aduna în mîna sa...”. Au strîns Buzeştii, ca și Stoichiță din Strîmba, ca şi Udrea Băleanu banul, ca şi Rudenii, ca şi Mihai Vodă însuşi, multe averi. Dar nu le­au risipit pe desfătări şi lucruri deşarte, cum au făcut atîţia. Ci pe arme şi oşti, pe solii spre multe părţi ale pămîntului românesc și ale Europei, ca să împlinească marele vis al independenţei şi Unirii româneşti. Cînd Alexandru cel Rău l­a surghiunit pe Mihai, Stroe Buzescu l­a însoţit în Transilvania şi la Constantinopol. Apoi, îndată după obţinerea domniei, Mihai Vodă l­a trimis repede în ţară ca locţiitor. Preda şi Radu Buzescu i­au pregătit înscăunarea la Bucureşti, spre sfîrşitul lui octombrie 1593. De aici încolo nu­i eveniment desfăşurat în vijelioasa domnie a Viteazului în care să nu intervină numele, gîndul şi fapta Buzeştilor. L­au slujit cu vrednicie, cu ambiţie, cu fidelitate şi cu eroism în toată măreaţa şi mişcătoarea lui epopee, din clipa cînd a tras spada, în noiembrie 1594, şi pînă la prăbuşirea de la Turda, în august 1601.

De remarcat că faptele Buzeştilor se presară, cu dărnicie, nu numai în perimetrul celor opt ani ai lui Mihai Vodă, ci şi în cei zece ai lui Radu Vodă Şerban, din multe privinţe continuatorul luptei pentru independenţă şi unire. Războiul antiotoman „a fost hotărît în Ţara Românească de o adunare de boieri şi a însemnat izbînda politicii boierilor olteni”, scria P. P. Panaitescu. În fruntea acestora se aflau, desigur, Buzeştii. Temerara pornire la luptă din 1594 nu se poate înţelege fără Buzeşti. În noiembrie 1594, stolnicul Stroe poartă, cu pricepere şi putere de convingere, solia la laşi, la Aron Vodă, atrăgînd Moldova în sfera politicii antiotomane, iniţiată de Mihai Vodă. Acelaşi lucru îl face Radu Buzescu, trimis la Alba lulia, la Sigismund Báthory, ca sol al libertăţii: „şi Báthory craiul încă leagă jurămînt cu Mihai­vodă, ca să fie nedespărţiţi unii cu alţii”, scrie cronica. Şi abia sosit de la laşi, Stroe joacă rolul prim în pornirea efectivă a luptei: participă la nimicirea cămătarilor şi ienicerilor încasatori de biruri, adunaţi în Bucureşti, în casa vistiernicului Dan, la 13 noiembrie 1594. În aceeaşi zi, Stroe Buzescu „se şi răni la mîna stîngă”. A fost o rană prevestitoare.

În ianuarie 1595, cînd tătarii porneau să jefuiască ţara, Mihai şi­a instalat tabăra la Hulubeşti. De aici, trimise pe Radu, Preda şi Stroe Buzescu să­i întîmpine cu cetele lor. Şi, la 8 ianuarie, Buzeştii cuceriră la Putinei întîia lor victorie. Peste o săptămînă, tot Buzeştii, cu oștile lor, îi zdrobiră pe tătari la Stîneşti. „Atunci au pierit şi nepotul hanului cu o mulţime de tătari”, semnala cronica. Pentru Stroe, altă prevestire. În aceeaşi lună, Preda şi Radu Buzescu spulberară peste Dunăre turcii ieşiţi din Hîrşova într­ajutorul tătarilor, trecură Dunărea pe pod de gheaţă „şi aprinseră şi Hîrşova”. Preda şi Radu Buzescu au făcut apoi parte din acea mare solie de „boiari bătrîni sfetnici”, care a mers la Alba lulia şi a încheiat un tratat de alianţă cu Sigismund Báthory, în 20 mai 1595. Deduc că Buzeştii

n­au fost de acord cu clauzele acestui tratat. Dar n­au avut încotro: o puternică armată otomană se îndrepta spre Dunăre şi românii aveau mare nevoie de aliaţi. Cronica, scrisă probabil din îndemn buzesc, sublinia că ar fi trebuit să încheie altfel de tratat: să nu fie Mihai Vodă „ascultător de Barîr Jicmon, iar de țară să n­aibă scădere, ci să şi­o ţie deplin; şi să se ajute unii cu alţii, cum le­au fost jurămîntul dintîi”. ,,Ei, nevrînd să poarte vina relei credinţi – comentează istoricul Ion Sîrbu – mărturisesc în letopiseţ cum se nevoia să slujească domnul­său în dreptate, dar că de neprieteni fură biruiţi, în mijlocul cărora învrăjbitorul diavolul umblase”. În august 1595, cînd Sigismund Craiul îşi celebra căsătoria cu Maria­Christina, Mihai i­a trimis, cu daruri bogate, pe Stroe Buzescu şi Radu Calomfirescu, să­l reprezinte. Numele Buzeştilor străluceşte şi în epopeea de la Călugăreni, în bătălia de la Tîrgovişte, ca şi în cea finală de la Giurgiu, cînd românii au aruncat în Dunăre rămăşiţa oştilor lui Sinan­paşa. Cum însemna şi cronica: „Tăind Mihai mulţime de turci îi înecară în Dunăre şi sparseră şi cetatea, fiind atîta perire în turci. De abia au scăpat Sinan­paşa cu puţinea oaste, şi cu multă ruşine fură scoşi din țară. Si scoaseră de la mîinile lor robi mulţi fără număr. Şi de acolo se întoarseră cu veselie și cu multă izbîndă...”. Cu averile lor, cu priceperea lor diplomatică şi militară, ca şi cu vitejia lor personală, fraţii Buzești au contribuit la marele act de cucerire a

„Cei trei mușchetari“ români – frații Buzești

Mînăstirea Călui, vatră a Buzeștilor

Biserica cu hramul Sf. Nicolae, din incinta Mînăstirii Călui

Frații Buzești într-o frescă de la Mînăstirea Călui. În stînga este Preda, în dreapta Stroe

independenţei ţării. Apoi au stat în sprijinul politicii lui Mihai Vodă, în toţi anii următori. Cînd trebui să se ducă la Alba lulia, să încheie sfat cu Sigismund Báthory, ca să spulbere o „pîră mincinoasă”, ori să­l îndemne la luptă pe acel slăbănog crai al Transilvaniei, Mihai Vodă se însoţea de Radu Buzescu și de banul Mihalcea, de Stroe şi Preda Buzescu. În asemenea călătorii peste Carpaţi, cum a fost cea din decembrie 1596, Mihai Vodă declara cu geniu politic şi militar şi cu uimitor spirit de sacrificiu, că „a venit cu deosebire pentru a îmbărbăta şi a ruga pe alteţa sa (pe Sigismund), să mîne înainte războiul propunînd ca loc al lui Ţara Românească, ca una care e mai aproape de inima împărăţiei turceşti; de unde, învingîndu­se, s­ar putea face cele mai mari cîştiguri, iar la întîmplare de nenorocire creştinătatea ar suferi mai puţină pagubă decît altundeva”. Iar în 1598, cînd „turcii începură a se semeţi şi începură iar a prăda şi a robi ţara”, Buzeştii se aflau în ofensiva pornită de Mihai peste Dunăre pînă în Balcani. La asediul Vidinului, temerar şi vulcanic cum era, Mihai Vodă s­a avîntat prea mult în rîndul duşmanilor. Şi cît pe ce era să fie străpuns de suliţe otomane. Dar „Preda Buzescul şi cu frate­su Stroe stolnicul grăbiră şi tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre Mihai­vodă din mîinile turcilor. Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai­vodă, căci se luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre domnul lor din pieire”. În scurta dar energica pregătire pentru unirea cu Transilvania, Buzeştii au fost, de asemeni, bărbaţii politici aderenţi întru totul la măreaţa faptă. În planul militar al acestor acţiuni Radu Buzescu a condus, împreună cu Udrea banul, aripa stîngă, alcătuită din oștile Jiului şi ale Mehedinţilor. Trecînd pe la Turnu Roşu, această oaste a lovit în clipa cea mai potrivită armata lui Andrei Báthory și a determinat victoria de la Selimbăr, din 18 octombrie 1599. Apoi, alături de Mihai, au intrat în Alba lulia cu acel impunător şi popular alai. Documentele ni­l prezintă pe Radu Buzescu ca pe unul care a colaborat intens la administrarea şi ocîrmuirea Transilvaniei. După alipirea Transilvaniei, Mihai îl trimite în grabă pe Stroe Buzescu în Polonia, însoţit de Gheorghe Raţ, să trateze alianţă de pace şi bună vecinătate.

Cînd şi­a pregătit Mihai Vodă uluitoarea expediţie în Moldova, s­a folosit, în primul rînd, de Buzești. Din laşi, Mihai îl trimite pe Radu Buzescu la Tîrgovişte, să­l aducă pe Nicolae­Pătraşcu, feciorul său mult prea crud ca să poată conduce singur. Dacă s­ar fi întîmplat asta, de bună seamă că Radu Buzescu ar fi stat ca un tutore în ocîrmuirea Moldovei, aşa după cum a stat Preda Buzescu ca mentor lui Marcu Vodă, trimis la laşi, în toamna anului 1600. În vara acestui an, tot din Alba lulia, Mihai a pregătit „o solie solemnă” către regele şi dieta Poloniei, cu scopul de a explica pricinile pentru care alipise Moldova şi­l alungase pe Ieremia Movilă. A încredinţat solia asta importantă tot lui Stroe Buzescu şi lui Gheorghe Raţ. Trebuiau să străbată Maramureşul şi, prin Hust, să ajungă la Cracovia. Dar Zamoyski a pornit războiul înainte ca solii să fi intrat în Cracovia. Şi cu greu Stroe s­a putut întoarce din drum. Nu ştim precis dacă Buzeştii au fost alături de Mihai în bătălia nefericită de la Mirăslău. Sigur este că, în acel ceas greu, l­au întîmpinat în apropiere de Sibiu cu oştirile venite din Ţara Românească. Şi ele puteau fi comandate doar de Radu sau Stroe Buzescu

şi de Udrea Băleanu, aşa după cum rămăşiţa oştilor sosite din Moldova putea să fie rînduită de Preda Buzescu, care se retrăgea de la laşi. Mihai a stabilit ca locul de concentrare a acestor oşti să fie Țara Bîrsei, inima de totdeauna a pămîntului românesc. În momentul cînd a aflat că Zamoyski vine cu armată mare prin Moldova şi deci îi loveşte pieziş tot planul antiotoman, Mihai Vodă încercă să reia legătura cu Basta. Şi nu află alt sol mai dibaci decît pe Radu Buzescu. Îl trimite cu cererea legitimă de a­i lăsa în stîpînire Făgăraşul și alte cetăţi. Și chiar dacă Basta nu s­a înduplecat, familia lui Mihai a rămas la Făgăraş. Buzeştii au stat mai departe lîngă Mihai, în luptele din toamna şi iarna lui 1600 ­ 1601, aşa cum au stat şi Udrea Băleanu şi Baba Novac. Iar cînd sangeacul din Vidin şi din Nicopole, cu 4.000 de turci, a trecut Dunărea şi s­a îndreptat spre Craiova, jefuind țara, Mihai l­a numit pe Preda Buzescu mare ban, cu însărcinarea de a apăra Oltenia de armata lui Zamoyski, ca şi de colaboratorii lui, turcii. Cu o oaste izvorîtă parcă din adîncurile pămîntului românesc, Preda Buzescu i­a înfrînt pe turci şi a ucis multe căpetenii. Steagul sangeacului de Vidin capturat în lupta de lîngă Craiova l­a purtat Mihai Vodă pînă la Praga, în pustia şi amara iarnă a lui 1601. Acolo l­a aşezat la picioarele tronului lui Rudolf al ll­lea, ca pe un trofeu şi ca pe cea din urmă slujbă adusă țării lui, creştinătăţii şi Europei întregi. Documentele nu ne spun dacă vreunul dintre Buzeşti l­a însoţit pe Mihai pe asprul drum al Vienei şi Pragăi, dacă a participat vreunul la lupta de la Guruslău, din 3 august 1601. Dar logica faptelor dovedeşte că şiau asumat sarcina grea de a păstra puterea şi conducerea Ţării Româneşti, pînă la întoarcerea voievodului. Au strîns iară la Craiova oastea de ţară a Mehedinţilor. Și, la 10 iunie 1601, îndată ce află că Mihai a păşit iar cu oaste pe pămînt românesc, răzvrătesc ţara împotriva lui Simion Movilă şi a turcilor. Răscoala a cuprins repede toată ţara. Drumurile pe care ar fi putut năvăli turcii în ajutorul lui Simion Movilă au fost puse sub paza oştilor ocîrmuite de Buzeşti. Iar cînd Movilă fuge şi se întoarce cu oaste polonă şi tătară, Buzeştii îl întîmpină la Milcov şi­l înfrîng, silindu­l să treacă rîul prin noroi, numai să scape cu zile. De bună seamă că şi prin stăruinţa Buzeştilor, Mihai Viteazul era proclamat, încă din luna iulie 1601, deci înainte de victoria de la Guruslău, domn în toată ţara. Buzeştii se comportau atunci ca o adevărată „locotenență domnească”, în aşteptarea lui Mihai. Dar marea bucurie a biruinţei din miazănoaptea Transilvaniei a fost repede întunecată de odioasa crimă de la Turda. Totuşi, Buzeştii n­au deznădăjduit nici acum. Au continuat, cu îndîrjire, politica anti­otomană. Radu Buzescu s­a îngrijit să fie adus capul eroului şi aşezat, cu cinste şi evlavie, în mînăstirea Dealu de lîngă Tîrgovişte, aşa cum merita acel mare, nemăsurat de mare înaintemergător şi deschizător de drumuri. În toamna anului 1601, Stroe Buzescu pleacă la Praga, sol al Ţării Româneşti guvernată de Buzeşti.

Radu Şerban, ajutat de imperiali, se înfruntă cu Simion Movilă, sprijinit de poloni şi de tătari. Se bătea cu Moise Secuiul, cel care l­a trădat pe Mihai, iar acum concura cu Basta la stăpînirea Transilvaniei. Astfel, Buzeştii se înfăţişează, în acel moment istoric, ca adevăraţii stăpîni ai țării, ca „făcători” de domni, ca ocrotitori ai lui Radu Şerban şi oblăduitorii principali în lupta antiotomană şi mai ales împotriva tuturor celor care, pe pămîntul românesc, manifestau o politică filoturcă. Preda era ban al Craiovei, iar „Radu clucerul are minele de sare, încît întreaga țară e în mîinile lor”. În bătăliile lui Radu Şerban, Preda Buzescu comanda grosul oştirii, Radu Buzescu alerga ca sol în Transilvania ori la Praga, Stroe Buzescu se bătea vitejeşte în lupte cu nişte adversari atît de puternici „încît nimeni nu putea vedea capătul oştilor lor”. Curînd, în bătălia de la Teişani, din 13 septembrie 1602, se avîntă în luptă dreaptă cu Mîrza, tătarul socotit cel mai viteaz din tabăra adversă. Isprava o povesteşte şi un document din 1604, de la Radu Şerban, scris ca o pagină de cronică şi de panegiric: „Dacă a văzut el (Stroe) atîta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, el s­a luptat cu atît mai mult cu duşmanii domniei mele pentru domnia mea şi pentru legea creştinească şi pentru patria noastră, ca să ne scoată din mîna duşmanilor noştri”. Iar viața lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz ,,dintre cei trei viteji Buzeşti”, o rezumă piatra de mormînt, scrisă parcă sub dictarea directă a soţiei, Sima stolniceasa: „Această piatră pe groapa jupînului Stroe Buzescul ce­a fost stolnic la Mihai­vodă, şi­a fost la toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, şi la războiul dintîi dobîndi rană la mîna stîngă, de la turci, şi la războiui de la Giurgiu, cînd se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi­au slujit Stroe lui Mihai­vodă pînă pieri...”. Şi mai departe, cu slove de piatră, înscrie soliile şi luptele cu Simion Movilă, sfîrşind cu lupta de la Teişani. Aici „jupînul Stroe, atîta nevoie pe creştini văzînd, stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mîrza, cumnatul hanului şi­l înjunghie pe el. Şi dintr­acel război se răni la obraz şi peste trei săptămîni se întîmplă moartea, în luna octombrie 2 zile vleat 7110 (1602)”. Dar o femeie ca Sima stolniceasa, trăită în atmosfera eroică a acelor vajnici ani, nu putea sfîrşi o inscripţie funerară aici, nu putea jelui cu lacrimi. Ci adăuga, cu o spartană îndîrjire şi cu o legitimă mîndrie, un gînd al ei, dar care putea fi şi al întregii ţări: „Şi nu fu pe voia cîinilor de tătari...”. Se ruga, apoi, pentru iertarea păcatelor viteazului ei soț şi încheia cu o supremă trăsătură testamentară, convinsă că asta îi cea mai mare cinste şi cel mai înalt privilegiu: „Dacă voi muri să mă îngropaţi lîngă dumnealui aici...”. Dacă Mihai Viteazul a fost un luceafăr în zori, Buzeştii au figurat acele astre politice şi militare de mărimea întîi, care i­au amplificat şi înălţarea spre culmi şi strălucirea.

Mormîntul banului Preda Buzescu

Frescă interioară reprezentîndu-l pe Mihai Viteazul

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Moartea lui Dag Hammarskjöld, fost secretar al ONU –Crimă, sinucidere sau greşeală de pilotaj? (I)

Duminică, 17 septembrie 1961. Avionul secretarului general al ONU zboară în secret spre Ndola, Zambia. Omul care se războieşte cu Naţiunile Unite îşi aşteaptă pe aerodrom principalul adversar. Un adversar care vrea să negocieze. Avionul nu va ateriza niciodată la Ndola. Se prăbuşeşte în pădure. Care e cauza acestui accident? Toţi se întreabă: crimă, sinucidere, greşeală de pilotaj? După o expediţie de studiu în Congo, istoricul francez Jacques de Launay, la solicitarea redacţiei revistei „Magazin istoric”, a trimis articolul de faţă. El deapănă în faţa noastră, minut cu minut, evenimentele din noaptea fatală şi analizează cauzele acestui accident, una din marile enigme ale istoriei contemporane.

Echipajul aeronavei

Duminică 17 septembrie 1961, la orele 15.30 (ora Leopoldville­ului), comandantul de bord Per Hallonquist şi echipajul lui, alcătuit din pilotul secund Litton, mecanicul­navigator Wilhelmsson şi comandantul de rezervă Aahreus urcă la bordul avionului SE­BDY, un Douglas DC 6 B al companiei suedeze Transair. Toţi aceşti oameni sînt aviatori cu experienţă. Comandantul de bord are 35 de ani; este odihnit şi bine dispus; a fost format de armata aeriană suedeză, apoi de S.A.S.; are la activ 7.841 de ore de zbor, dintre care 1.266 pe avioane DC 6. A efectuat 2.669 de ore de zbor de noapte sau în condiții meteo nefavorabile. Posedă, de asemenea, un brevet de navigator şi este unul din instructorii companiei. Colegii lui, mai tineri, cunosc şi ei bine avioanele DC 6 şi au între 2.500 şi 7.000 de ore de zbor. Nu sînt într­o formă atît de bună ca şi comandantul lor, căci au zburat peste zece ore din ultimele douăzeci şi patru. Cu toate acestea, numai Litton a anunţat că are de gînd să doarmă în prima parte a zborului.

Comandantul nu şi­a depus planul de zbor şi a anunţat că nu intenţionează să stabilească legătură radio în tot timpul drumului. Nici un instructaj pentru membrii echipajului nu a avut loc înainte de plecare. Pentru a nu încălca regulamentele aviaţiei civile, Per Hallonquist a predat, totuşi, controlorului circulaţiei aeriene din Leopoldville (Kinshasa de azi) un plan de plecare indicînd ca destinaţie Luluaburg.

Plecarea

Înainte de a părăsi biroul operaţional, comandantul a stat puţin de vorbă, în limba suedeză, cu maiorul Ljungkvist de la Serviciul de operaţii aeriene al forţei armate a Naţiunilor Unite – O.N.U.C. ,,Am discutat despre drumul pe care aveau să­1 urmeze, declară maiorul. A precizat că pleca la Ndola (Rhodesia de nord, azi Zambia) şi că ultimul radiofar disponibil de­a lungul drumului era acela din Luluaburg. «După aceea – mi­a spus el – n­am să mai am nici un ajutor radio pentru navigaţie; trebuie deci să merg la Luluaburg iar apoi nu ştiu dacă voi merge de­a lungul frontierei Angolei sau voi lua alt drum». Asta­i tot ce mi­a spus; hotărîse să meargă la Luluaburg, iar după aceea nu mai ştia ce va face. Mi­a spus: «Voi pregăti ultima parte a zborului chiar în cursul zborului, totul va depinde de

condiţiile speciale». Comandantul Hallonquist trebuia să facă şi oficiul de navigator. Aarheus mi­a spus şi el că comandantul va fi propriul său navigator. Hallonquist este un tip flegmatic, plin de stăpînire de sine, care se simte bine, probabil, în împrejurări dificile, deşi n­a avut niciodată vreun accident de avion. Este poate chiar prea sigur de el, căci a declarat, în ziua de 10 septembrie, tot maiorului Ljungkvist, că după părerea lui, unele informaţii pe care turnurile de control le dau piloţilor, comunicarea altitudinii exacte a aeroportului, de pildă, sînt cu totul inutile”. Cîteva minute după ora 15,30, Hammarskjöld şi colaboratorii lui traversează pista şi urcă pasarela avionului. Sînt în total unsprezece persoane, dintre care patru de naţionalitate suedeză. Printre ei se află agenţi ai serviciului de securitate a O.N.U.C., comandaţi de sergentul Julien. Se pot observa doi ostaşi înarmaţi din rîndurile „căştilor albastre”. Un radiotelegrafist suedez se alătură echipajului, pentru eventualitatea cînd secretarul general al O.N.U. ar avea să transmită mesaje urgente. Motoarele sînt puse în mişcare la ora 15.51. Avionul se plasează la capătul pistei, se opreşte, demarează şi decolează de la punctul zero puţin înainte de ora 16. Avionul SE­BDY a pornit în ultimul său zbor.

Cu şase ore întîrziere

De fapt, avionul lui Hammarskjöld a părăsit Leopoldville cu şase ore întîrziere faţă de ordinul de zbor nr. 673, eliberat în ajun de Serviciul operaţiilor aeriene al O.N.U.C. Această întîrziere are două cauze: verificarea mecanică a avionului SE­BDY şi convorbirea Hammarskjöld ­ Lansdowne. Mecanicul Wilhelmsson predase un raport în care se arăta că au fost trase focuri de puşcă asupra avionului SE­BDY în timpul manevrei de decolare de la Elisabethville.

În dimineaţa zilei de 17 septembrie se efectuează, deci, o inspecţie minuţioasă sub conducerea mecaniculuişef Triyggvason de la Transair. În cursul inspecţiei se constată că motorul nr. 2 (interior stînga) a fost atins de un glonte care a străpuns carenajul şi a atins o ţeavă de eşapament, care este înlocuită. La ora 11, mecanicul­şef declară că a terminat reparaţia şi că avionul poate decola. De fapt, avionul SE­BDY, care este avionul personal al comandantului O.N.U.C, este foarte bine întreţinut. Dar după ce au efectuat verificările, mecanicii se duc la masă şi de la ora 11.15 avionul rămîne fără supraveghere. Alţi mecanici de la Transair lucrează la un alt avion şi nu observă nimic anormal; pe la ora 12 pleacă şi ei la cantină. Înainte de a pleca, au grijă să scoată scările de la avionul Douglas şi să încuie uşile principale. Rămîn deschise numai uşile care permit accesul la compartimentul hidraulic şi la sistemul de încălzire.

A doua cauză a întîrzierii: convorbirea pe care Hammarskjöld a avut­o, în ziua de 17 septembrie, la ora 9.30 cu lordul Lansdowne, sub­secretar parlamentar pentru afacerile externe al cabinetului britanic. Se ştie că Hammarskjöld voia să meargă la Ndola pentru a se întîlni cu Chombe, şeful guvernului katanghez. În ziua de 21 februarie 1961, Consiliul de Securitate hotărîse evacuarea din Congo „a personalului militar şi politic, precum şi a mercenarilor” care sprijineau secesiunea katangheză. Întrucît această rezoluţie nu a putut fi aplicată decît într­o foarte mică măsură, secretarul general a fost nevoit să recurgă la forţă. Izbucniseră lupte la Elisabethville şi în alte oraşe din Katanga (una dintre cele patru mari provincii create în Congo Belgian în 1914 – n.red.). „Domnul H” se străduia deci, lăsînd totul la o parte, să obţină o încetare a focului. În ziua de 16 septembrie, la orele 12 noaptea, reprezentantul Naţiunilor Unite la Elisabethville, irlandezul Conor Cruise O’Brien, mai apoi rectorul Universităţii din Ghana, primise din partea consulului britanic, Dunnett, un mesaj în care se arăta că Chombe este dispus să se întîlnească cu dînsul la Bancroft, în Rhodezia. A doua zi, la ora 9.30, O’Brien l­a înştiinţat pe dl. H. la Leopoldville şi secretarul general al Naţiunilor Unite a trimis imediat următoarea telegramă lui Chombe: „Vă propun o întîlnire directă. În felul acesta

am putea căuta împreună un mijloc paşnic de rezolvare a conflictului actual, deschizînd astfel calea unei soluţii a problemei katangheze în cadrul Congo­ului”. Dl. H. i­a precizat însă lui Chombe că „întîlnirea propusă implică, desigur, unele ordine prealabile pentru o încetare efectivă şi imediată a focului”. A adăugat că, întrucît Bancroft nu are pistă de aterizare pentru avioane mari, ar fi de dorit ca întîlnirea să aibă loc la Ndola. Chombe răspunde în ziua de 17 dimineaţa, prin intermediul lui Dunnett şi O’Brien, că este de acord „în ce priveşte principiul unei încetări imediate a focului”, dar că trupele Naţiunilor Unite trebuie consemnate în cazărmi şi că trebuie să înceteze orice noi trimiteri de întăriri. Hammarskjöld îl însărcinează atunci pe O’Brien să refuze aceste condiţii prealabile, dar cînd acesta ia legătura cu consulul britanic află că Chombe a şi plecat la Ndola.

Întîlnirea va avea loc şi lordul Lansdowne îi propune „domnului H” să­1 însoţească la Ndola, pentru a înlesni organizarea materială a convorbirilor în Rhodezia, teritoriu al Coroanei. „Secretarul general a acceptat sugestia mea – relatează lordul Lansdowne – dar, după o matură chibzuinţă, a socotit că e mai indicat, din motive politice asupra cărora cred că nu e nevoie să insist, să nu fac această călătorie cu dînsul. A sugerat deci să merg la Ndola cu un alt avion, pus la dispoziţie de Naţiunile Unite, şi să plec înaintea lui. Bineînţeles, am acceptat această sugestie”. Lordul Lansdowne a plecat, deci, spre Ndola în ziua de 17 septembrie, la ora 15.10, la bordul unui DC 4 înmatriculat OO­RIC. Avionul DC 4, aparat aparţinînd unei companii belgiene, condus de un echipaj belgian, familiarizat cu circulaţia aeriană în Africa Centrală, zboară de­a lungul teritoriului Congoului, trece deasupra localităţii Villa Henrique de Carvalho în Angola şi aterizează normal, fără nici o neplăcere la Ndola, la ora 22.35. Drumul pe care 1­a urmat SE­BDY nu este bine cunoscut. Din motive de securitate, se pare că nu a fost stabilită nici o legătură radio atîta timp cît avionul a zburat deasupra teritoriului congolez. Se crede că aparatul a zburat spre est pînă la lacul Tanganyka, apoi a mers de­a lungul frontierei care desparte Congo­ul de Kenya. O bună parte din drum, comandantul Hallonquist nu a dispus de informaţii privind condiţiile atmosferice. Avionul SE­BDY restabileşte legătura radio la ora 22.02 cu centrul de informaţie a zborurilor de la Salisbury. El cere vești despre avionul OO­RIC. La 22.41, SE­BDY îşi indică poziţia. Salisbury răspunde, semnalînd că OORIC a aterizat la 22.35. La 23.08, SE­BDY îşi indică iar poziţia şi cere autorizaţia să coboare de la 17.500 picioare la 16.000 picioare (de la 5.250 m la 4.800 m). Salisbury aprobă. SE­BDY anunţă că se află la 16.000 picioare. Salisbury predă avionul SE­BDY controlului circulaţiei aeriene din Ndola. Controlor de serviciu la turnul din Ndola este A. C. Martin, iar comandantul aeroportului este H. H. Williams.

De îndată ce înaltul­comisar britanic, lordul Alport, a fost informat despre întîlnirea ce urma să aibă loc, a plecat de la Salisbury la Ndola, pentru a lua măsurile de securitate tradiţionale şi pentru a organiza şedinţa. La ora 14.30, lordul Alport dă primele sale instrucţiuni şi, cu ajutorul lui Williams, instalează detaşamente de poliţie la punctele strategice. Chombe soseşte la ora 16 şi discută ca lordul Alport, în biroul comandantului aeroportului. Imediat după sosirea lui, pe la ora 22.45, lordul Lansdowne li se alătură şi le spune că Hammarskjöld a plecat la puţină vreme după dînsul. La 23.15, informat de Martin, Williams anunţă celor trei personalităţi că avionul SE­BDY va ateriza probabil peste treizeci de minute.

Lordul Alport pare destul de nervos şi vorbeşte monosilabic. Lordul Lansdowne se pregăteşte să plece înapoi la Salisbury; vrea să părăsească Ndola înainte de sosirea „domnului H”. Chombe e foarte vesel. Preşedintele katanghez se bucură oare de această evoluţie neaşteptată a evenimentelor? Nu e oare surprinzător faptul că secretarul general al Naţiunilor Unite se deplasează personal pentru a întîlni, fără nici o condiţie, pe adversarul său principal? Acest demers al d­lui H este, fără îndoială, o victorie diplomatică pentru liderul katanghez.

În aceste ultime ore ale secesiunii katangheze, situaţia pare să se schimbe destul de evident în favoarea lui Chombe şi acest lucru explică probabil buna dispoziţie de care dă dovadă preşedintele în biroul comandantului aeroportului din Ndola.

(va urma)

JACQUEs DE LAUnAY („Magazin istoric”)

Mormanul de metal și cenușă a îngropat sub el, odată cu oamenii, și taina morții tragice a lui Dag Hammarskjöld

Yedikule – fortăreaţa celor şapte turnuri (I)

Capitală a Imperiului Otoman între 1458 şi 1923, oraşul Istanbul este aproape unic în lume atît prin pitorescul aşezării sale cît şi prin vechile monumente istorice. Printre acestea din urmă se numără şi vestita fortăreaţă Yedikule, căreia Grelot îi spunea „Bastilia Stambulului”. Aici au fost închişi – şi deseori decapitaţi – sultani, mari viziri otomani, ambasadori şi diplomaţi străini, precum și cîţiva domni români căzuţi în dizgraţia Porţii.

Fortăreaţa Yedikule, construită în epoca byzantină, e aşezată în partea apuseană a vechiului oraş, lîngă Marea Marmara. Astăzi, după restaurare, ea se înfăţişează mai curînd ca o incintă întărită, și nu ca o citadelă de tipul celor din Europa Occidentală. Iniţial, nu avea nici turn mare, nici şanţ, în interior aflîndu­se numai o moschee (al cărei minaret trunchiat dăinuie pînă azi), o baracă pentru comandamentul garnizoanei şi o cazarmă pentru ostaşi. Turiştii care o vizitează pătrund printr­o poartă amenajată în zidul gros din mijlocul unui turn pătrat. Mai înalt decît acesta este turnul de est (24 de metri și cinci etaje) de formă poligonală, numit și turnul inscripţiilor spre care se ajunge prin poarta aurită. Folosit în trecut ca temniţă pentru deţinuţii politici, el a găzduit mulți ambasadori străini şi domni români. Faptul e confirmat de unele inscripţii, gravate în limbile latină, greacă, germană etc. Se pare că ar fi existat și inscripţii în limba franceză, astăzi şterse, pe care le­ar fi dăltuit francezii capturaţi de turci în timpul campaniei lui Napoleon I Bonaparte în Egipt (1798).

O scară duce la un zid între bastioane, lat de cinci metri, cu o splendidă vedere spre Istanbul, Marea Marmara și insulele ei. În continuare, pe un drum rotund se află turnul de sud, înalt de 200 de m și avînd patru etaje, ultimul acoperit cu o cupolă. Între bastioane zidul mai este întărit şi de un turn semicircular. Turnul byzantin, care se ridică acolo unde incinta catedralei se întîlneşte cu zidul lui Theodosie al II­lea, a fost ruinat de un cutremur în 1750. În 1763, un alt cutremur dusese la prăbuşirea turnului de est, iar în 1782, Yedikule a căzut pradă unui incendiu. Sub sultanul Abdul Hamid al II­lea, însă, fortăreaţa a fost complet restaurată în cîţiva ani.

Traversînd curtea, se ajunge la poarta aurită, un adevărat arc de triumf ridicat de Theodosie I, în anul 380 e.n., la marginea oraşului. Scopul era de a înzestra noua capitală a Imperiului roman cu o construcţie care să eternizeze, ca la Roma, faptele măreţe ale împăraţilor. Arcul avea trei treceri, pasajul cel mai impunător – cel din mijloc – fiind rezervat exclusiv împăratului. Poarta aurită, flancată de coloane verzi, se ridică deasupra drumului pavat cu dale care trece pe sub arcul de mijloc. În stînga ei se găseşte turnul de sud, cu o sală de execuţii. În aşa numitul „puţ de sînge” care exista aici se aruncau capetele celor executaţi. Turnul are o scară în spirală, foarte întunecoasă, care duce la două săli: într­una din ele a fost asasinat, în 1622, sultanul Osman al II­lea. Unui alt turn, zis tot byzantin, năruit în urma aceluiaşi cutremur din 1750,

îi urmează turnul de nord, înalt de 20 de metri şi avînd patru etaje. Ultimul turn, cel mai insalubru, este cel dinspre Marea Marmara.

Despre istoria cetăţii în perioada byzantină avem ştiri puţine. Dintr­o relatare a istoricului Procopiu aflăm că, în veacul al Vl­lea e.n., pe locul respectiv se găsea o fortăreaţă byzantină, Strongylon. Preţioasa mărturie ne arată că edificiul putea fi şi mai vechi: nu este exclus să fi fost zidit chiar de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului „Noua Romă” (330), sau de predecesorii săi. După alte izvoare byzantine, Strongylon­ul se mai chema şi Kyklobion, denumire indicînd forma rotundă. Pe la anul 1000, împăratul byzantin Zenon a început să întărească oraşul şi fortăreaţa cu ziduri lungi, terminate abia la 1282 de Emanoil Comnenul. Strongylon­ul sau Kyklobion­ul a fost şi mînăstire, în veacul al V­lea. Începînd din Secolul al Xl­lea şi pînă pe la începutul celui de al XIII­lea, fortăreaţa Strongylon a fost reconstruită după un plan pentagonal şi întărită cu cinci turnuri, de unde şi denumirea de Pentapyrghion. Unul din turnuri servea ca închisoare, numele lui provenind de la Mihail Anemas, fiul regelui din Candia, întemniţat acolo în timpul domniei lui Alexis Comnenul. Turnul lui Isac Anghel, cu trei ferestre şi un balcon, slujea drept observator în caz de asediu. Mai tîrziu, sub domnia lui Ioan al Vl­lea Cantacuzen, la 1350, fortăreţei i se adaugă încă două turnuri. De aici denumirea actuală de Heptapyrghion – ,,şapte turnuri” – sau, în turceşte, Yedikule.

În stadiul actual al cercetărilor nu ştim la ce a servit vechea fortăreaţă Strongylon. În orice caz, Pentapyrghion şi Heptapyrghion erau şi închisori politice. Începînd cu epoca otomană, deşi izvoarele turceşti sînt laconice, graţie mărturiilor şi descrierilor făcute de călătorii europeni se cunoaşte mai bine istoria citadelei. Fapt cert este că, la cucerirea oraşului (29 mai 1453), Mehmet al II­lea a găsit o cetate ruinată. Istoricul I. H. Danişmend, decedat în anul 1966, afirmă că sultanul, restaurînd fortăreaţa la 1458, i­a adăugat, la cele patru turnuri existente, încă trei. Deducem că ele înlocuiau, probabil, pe cele distruse complet în ultima fază a dominaţiei byzantine. Dar istoricul de artă turc Gelal Essad susţine că la 1470 au fost adăugate numai două turnuri celor cinci existente, ceea ce ne face să credem că de fapt ele nu au fost construite, ci reparate după un cutremur.

Din izvoarele turceşti, foarte laconice în privinţa celor şapte turnuri, cităm pe istoriograful otoman Seyyid Lokman, care în cronica sa despre „arta vînătoarei” din 1584, dă o miniatură a fortăreţei. Vestitul călător turc Evliya Celebi (1612—1682), descriind Istanbulul şi împrejurimile sale în primul volum din „Cartea călătorilor”, are numai cîteva cuvinte despre Yedikule. El arată că pe vremea ghiaurilor (adică a byzantinilor), cei veniţi din locuri ciumate nu puteau intra în oraş pînă ce nu stăteau în fortăreaţă şapte zile. Tot după Evliya Celebi, Yedikule dispunea de un grup de muzicanţi, care cîntau dimineaţa şi seara pe ziduri şi în toate cartierele oraşului.

În schimb, autorii străini, îndeosebi călătorii, au lăsat descrieri foarte interesante. Cea mai veche şi mai demnă de încredere aparţine lui Dominico din Ierusalim, care, în 1574 ­ 1592, era medic şef al palatului împărătesc Topkapî și făcea parte din suita sultanului Murad al III­lea. Privirii lui pătrunzătoare nu putea să­i scape citadela despre care ne spune că era sub paza a 250 de ostaşi, comandaţi de un aga dizdar sau zabit. În afară de sărbători, ei nu puteau pleca din post fără învoirea marelui vizir (sadrazam). Aici era adăpostită vistieria primilor sultani, unul dintre turnuri fiind plin de lingouri de aur şi bani. Într­altul se păstrau diverse arme şi veşminte pentru războinici, precum şi harnaşamente lucrate în aur, argint şi pietre preţioase. În alt turn se păstrau arme şi medalii vechi, împreună cu obiecte rare şi preţioase, rămase din trecut, în altul documentele oficiale ale împărăţiei – arhiva – şi, într­un loc mai mare, bogata pradă de război adusă din Tabriz de sultanul Selim I în urma expediţiei împotriva Iranului (1514). Toate aceste bogăţii au rămas la Yedikule pînă pe timpul sultanului Selim al II­lea (1566 ­ 1574), care a început să le risipească pentru felurite plăceri ale curţii.

Odată golită de bogăţii, fortăreaţa a devenit, prin a doua jumătate a veacului al XVl­lea, închisoare politică. Ajunşi aici, prizonierii aveau puţine şanse de scăpare, deşi nu stăteau numai închişi în turnuri, ci umblau adesea liberi prin curtea fortăreţei, care era foarte mare. Deţinuţii europeni de seamă erau închişi în fortăreaţa Rumeli­Hisari, iar cei de condiţie mai joasă în turnul Galata sau în alte temniţe. Primul mare vizir otoman închis şi decapitat la Yedikule din porunca sultanului Mehmed al II­lea a fost Mahmud­paşa, în iulie 1474. La 1517, cu ocazia cuceririi Egiptului, a fost închis în fortăreaţă ultimul calif abbasid, Mutawakkil al III­lea, adus de Selim I din Cairo; dar, odată cu suirea pe tron a sultanului Suleiman Magnificul (1520), el a fost eliberat şi trimis în patria sa. În 1540, sub domnia lui Suleiman, a fost închis la Yedikule solul austriac Laski, în ajunul izbucnirii unui conflict între turci şi imperiali pentru Transilvania. Documentele arată că tot acolo au mai fost deţinuţi şi alţi ambasadori austrieci, ca Malvezzi (1552), Heregunici (1594), Cernin (1616) etc. De fapt, ori de cîte ori izbucnea un conflict armat cu o putere străină, Poarta îl întemniţa pe reprezentantul diplomatic al acelui stat, pe toată durata războiului.

Începînd cu domnia lui Murad al III­lea, închiderile şi decapitările dintre musulmani, ca şi dintre nemusulmani, au devenit frecvente. Unul dintre întemniţaţii la Yedikule, la 1576, a fost Mihail Cantacuzen, poreclit Şeitanoglu – „fiul dracului”. Se ştie că acest ginere temporar al doamnei Chiajna şi al lui Mircea Ciobanul, cea mai bogată şi mai influentă persoană din Istanbul, a reuşit să scape din detenţie, dar doi ani mai tîrziu a fost găsit spînzurat la Ahioli. Primul domn român închis la Yedikule (1589) şi apoi ucis în drum spre Rodos (1590) a fost Petru Cercel, voievod al Țării Româneşti (1583­1585). (va urma)

MIHAIL GUBOGLU

Turnul Ambasadorilor, în care erau închiși reprezentanții țărilor aflate în război cu Imperiul Otoman

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Moartea unor copii si legile securitații naționale

(urmare din pag. 1)

Mi­am început articolul citînd din materialul celor de la activenews.ro, despre tragicele evenimente de la un festival de sunete din București, fiindcă muzică nu poate fi numită. O să vă întrebați, probabil, care e legătura dintre moartea unor copii și legile siguranței naționale. Am să vă răspund. În ultimii zeci de ani, Poliția Română nu a avut un cadru legislativ în care să­și poată face treaba. Dacă vrei să tragi cu pistolul într­un interlop trebuie să­l somezi de o mie de ori și, pînă să tragi la picioare, așa cum cere legea, acela te tranșează cu sabia ninja de nu te vezi. Sistemul informativ al aceluiași organ al statului, din cîte știu eu, nu mai există, astfel încît e greu să­ți faci treaba fără un aparat informativ, mai ales că, spre deosebire de Jandarmerie, care lucrează cu forța brută, în principal, la Poliție lucrurile stau un pic altfel.

Vorbind despre mult comentatele Legi ale Securității naționale, aș dori să încep prin a defini securitatea națională, ca să vedem despre ce discutăm. Voi cita chiar din Legea privind activitățile de informații și contrainformații, care, la art. 2 lit. a. stipulează: „starea de legalitate, echilibru şi stabilitate socială, economică şi politică, necesară existenţei şi dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menţinerii ordinii de drept, exercitării neîngrădite a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituție, respectiv protejării, dezvoltării şi promovării intereselor naţionale de securitate, la nivel regional şi global”.

Pachetul de legi ale securității naționale este public, iar legile pot fi citite pe site­ul g4media.ro, care le­a și publicat pentru prima dată. După acest moment, s­au găsit destule postări prin social media, dar și prin presă care să le critice, avertizîndu­ne că ne îndreptăm spre un regim militar dictatorial mai rău ca Securitatea de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Iată ce­i deranjează mai exact pe contestatarii acestora:

1. Printre puterile sporite pe care și le doresc Serviciile se numără anchete și percheziții anunțate. Adică, dacă un procuror vrea să ancheteze un ofițer al Serviciilor și să facă o percheziție la sediul acestuia, mai întîi dă niște telefoane. E obligat să îi anunțe pe șeful SRI și pe șeful CSAT (adică pe președinte) că vine în vizită. Între timp, toate posibilele probe pot fi eliminate. Care probe? Referitoare la ce? Pe de altă parte, dacă Parchetul ar avea dreptul să dea buzna în sediile Serviciilor Secrete fără să le anunțe superiorii, unde am ajunge? Pînă la urmă, activitatea Serviciilor Secrete se referă la siguranța națională, nu la infracțiuni obișnuite, care nu pun în pericol siguranța națională. Pe de altă parte, am să fiu un pic „paranoic” și am să mă gîndesc că acel procuror care va face anchete și, mai ales, percheziții neanunțate la sediile Serviciilor Secrete, este agent al unei grupări teroriste sau de informații, inamică României. Ce facem? Îl lăsăm să ne dea peste cap apărarea țării?

2. De asemenea, Președintele, în calitate de șef CSAT, primește mai multă putere asupra Serviciilor. Acesta devine singurul care poate demite un șef SRI sau SIE. Din schemă dispare controlul Parlamentului. Un președinte cu o asemenea putere va putea să folosească Serviciile în favoarea sa, fără să încalce legea. Cum să le folosească în favoarea lui, cînd relațiile dintre președinte și Servicii sînt clar reglementate astfel încît președintele să nu și le poată subordona? Pe de altă parte, are cineva senzația că pînă acum, chiar și fără această posibilitate a președintelui de a demite șefii SRI și SIE, nu au existat mici favoruri amicale pe care Serviciile le­au făcut șefului statului? Cei care își doresc control civil al Serviciilor Secrete de o altă natură decît cea parlamentară sau prezidențială probabil nu se gîndesc că în acest caz am putea ajunge în situația ca Serviciile Secrete să raporteze cuiva care să trimită informații importante altor Servicii Secrete.

3. Altă dorință scandaloasă a Serviciilor este că vor ca Parlamentul și Curtea de Conturi să NU mai verifice cum au cheltuit fondurile pentru operațiuni. Adică banii publici cu care își finanțează activitatea operativă. Singurul care poate controla cheltuirea acestor fonduri este tot Președintele. Păi normal. Dacă Curtea de Conturi ar controla folosirea banilor publici li s­ar spune pentru ce anume s­a cheltuit fiecare ban și, în acest fel, ar trebui deconspirate o sumedenie de operațiuni pe care Serviciile le­au făcut pentru apărarea securității naționale a României. Ne dorim asta? Nu cred.

4. Dar cea mai clară dovadă că serviciile sînt nostalgice după vremea Securității este că vor să oblige cetățenii și firmele să dea informații. În numele „siguranței naționale”, colaboratorii trebuie să păstreze secretul operațiunii. Sună cunoscut, nu? Insinuarea de la final este una absolut prostească și răuvoitoare, fiindcă nu e vorba de poliție politică aici, ci de apărarea siguranței cetățenilor și a țării. Să vă arăt conținutul art. 7 din Legea privind activitățile de informații și contrainformații și să judecăm împreună cum stau lucrurile.

Art. 7 (1) Cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la apărarea securităţii naţionale (corect aș spune eu);

(2) În scopul asigurării securităţii naţionale, persoanele fizice şi juridice acordă, la cererea autorităților/ structurilor prevăzute la art. 6, sprijinul necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin acestora, potrivit legii;

Vă întreb și pe dumneavoastră: unde scrie că trebuie să torni pe cineva la SRI, cum sugerează contestatarii pachetului de legi? Nu scrie nicăieri, dar de ce să nu facem jocurile altora, și nu ale românilor? Scrie, în schimb, că trebuie să sprijini ofițerii SRI și SIE să dejoace planurile crimei organizate, ale teroriștilor sau altor inamici ai României, incluzînd aici destructurarea bandelor de traficanți de stupefiante, ale căror produse ajung la Tinerii Frumoși și Liberi, pentru a se droga și a muri de foarte tineri, ca pe urmă să se dea vina pe guvern, pe autorități, Poliție și SRI că nu ne apără copiii de traficanți. Păi i­ar apăra dacă li s­ar da voie și nu s­ar găsi comentatori neavizați.

(3) În scopul apărării securităţii naţionale, ministerele, toate celelalte instituții și autorități publice, organizaţiile din sectoarele public sau privat au următoarele îndatoriri:

a) să acorde sprijinul necesar autorităţilor/ structurilor prevăzute la art. 6 în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită, în condiţiile legii, accesul acestora la datele deţinute care pot furniza informaţii privitoare la securitatea naţională;

b) să ia măsurile necesare în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau pe care le coordonează, atunci cînd le sînt semnalate ameninţări, riscuri sau vulnerabilităţi;

c) să solicite sprijinul autorităţilor/ structurilor prevăzute la art. 6 pentru punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru realizarea securităţii naţionale în domeniul lor de activitate.

5. De asemenea, SRI și SIE vor să aibă propriile firme și asociații, pe care să nu le verifice nimeni. Deci și mai mulți bani dosiți de controale. Firește că pentru desfășurarea de operațiuni speciale desfășurate pentru apărarea siguranței naționale a țării, Serviciile de informații nu se pot baza doar pe fondurile primite de la bugetul statului, ci au nevoie și de fonduri aflate la îndemîna lor pe care să le poată accesa imediat în situații urgente. Nu ca să se îmbogățească peste noapte, cum sugerează unii și alții. Ca exemplu, am să vă rog să vă amintiți de filmele cu James Bond și de luxul pe care­l afișa ca să se poată infiltra în societățile bogaților pe care trebuia să­i prindă. Și pentru astfel de lucruri au nevoie Serviciile de banii lor proprii.

6. Știți care este partea cea mai gravă? Că lumea se pregătește de vacanță și puține voci din spațiul public vorbesc despre ce ne paște. Asta, deși noul pachet de legi

privind siguranța națională este un atac fățiș asupra libertăților civile și justiției.

Auzi, mă, la ea: e un atac pe față la adresa libertăților civile și justiției! Pe bune? Dar acum doi ani, cînd se limitau prin legi abuzive legi desființate ulterior de CCR, drepturile de circulație, de adunare, de ieșit din casă pe motiv de COVID, cînd erau uciși oamenii prin intubare, în baza unor protocoale medicale criticate de medici specialiști – de ce nu au ieșit contestatarii ăștia să strige pe străzi? Pentru că erau preocupați să le pună pumnul în gură antivacciniștilor, adică singurilor oameni care mai gîndeau liber pe planetă. De aia nu au ieșit. I­a apucat acum vigilența. Firește că niciodată în ultimii ani, dar mai ales de cînd scriu pentru Revista „România Mare“, nu mi­am permis să judec asemenea teme importante decît după ce am citit documentulsursă, lucru pe care l­am făcut și acum.

Legea privind activitățile de informații și contrainformații e stufoasă, ceea ce înseamnă că îți trebuie răbdare, dar și cunoașterea limbajului de specialitate pentru a le parcurge în întregime. Mă îndoiesc că cei care au ieșit în spațiul public cu critici au citit documentele cu atenție, fiindcă mulți dintre ei citesc în special doar titlurile. Cu toate astea, titlurile alarmau populația, vorbind despre cum o să fim noi obligați să turnăm la organele în cauză sau despre cum nu va exista control civil asupra acestora și cum vor putea să aibă afaceri legale pentru a genera veniturile necesare desfășurării activităților specifice. Citindu­le, eu nu am găsit nimic din toate astea. Mi s­au părut a fi documente normale, de reglementare a activității SRI, SIE, SIJ, SPP și a altora ca ele, pentru apărarea securității naționale. Dacă cineva se întreabă care sînt amenințările la adresa securității naționale, de trebuie ea apărată, am să vă citez din aceeași lege citată mai sus, art. 4.

Art. 4 – Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României:

a) acţiunile, inacţiunile sau stările de fapt cu consecinţe la nivel naţional, regional sau global, care afectează:

1. caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român, ordinea şi valorile constituţionale;

2. capacitatea de apărare a ţării;

3. interesele financiare, economice și energetice naţionale sau comunitare strategice, ştiinţifice şi de cercetare ale României;

4. sistemul de administraţie publică, sănătate publică, educaţia naţională şi patrimoniul cultural naţional;

5. rezilienţa statului în raport cu riscurile şi ameninţările de tip hibrid;

b) terorismul;

c) spionajul îndreptat împotriva intereselor României sau ale aliaţilor săi, precum şi procurarea, deţinerea, accesarea sau diseminarea de informaţii clasificate sau nedestinate publicităţii, relevante pentru securitatea naţională, în orice formă, în afara dispoziţiilor legale;

d) proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor purtători, produselor cu dublă utilizare şi armamentului convenţional;

e) acţiunile extremiste de factură rasistă, xenofobă, totalitaristă, de sorginte anarhistă, comunistă, fascistă, legionară, antisemită şi revizionistă, respectiv propaganda în favoarea acestora de natură a afecta atributele constituţionale fundamentale ale statului, climatul de stabilitate socială, convieţuire interetnică şi de păstrare, dezvoltare şi exprimare a valorilor democratice identitare;

f) criminalitatea organizată de natură a afecta interesele naționale şi obiectivele de securitate naţională; (traficul de droguri spre exemplu)

g) acţiuni ostile de natură a afecta interesele şi obiectivele naţionale de securitate pe linia infrastructurilor critice de comunicaţii şi tehnologia informaţiilor;

Actualitatea pe scurt

● Saga Festival, desfășurat la începutul lunii iunie la București, s­a încheiat cu un bilanț dureros: doi tineri și­au pierdut viața ca urmare a consumului excesiv de droguri. Deşi teoretic s­au făcut controale, practic sute de tineri au fost prinşi cu droguri asupra lor pe Arena Naţională. Poliţia a deschis nu mai puţin de 113 dosare penale pentru deţinere, consum şi trafic de droguri. Măsurile organizatorice, la pămînt! ● Sesiunea Bacalaureatului din acest an marchează un record trist: ,,numărul celor înscriși la Bacalaureat este cel mai mic din istoria postdecembristă a României. Și înainte de 1989 aveam, de asemenea, un număr mult mai mare”, a declarat ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu. Oare de ce? ● Furturi în stil Spiderman dintr­o instituţie a Ministerului Justiţiei. Marian, un hoţ priceput la căţărări, a spart nu o dată, ci de trei ori sediul Serviciului de Probaţiune din Bucureşti, aflat în renovare. N­a plecat cu mîna goală. A luat cîteva calculatoare în care erau stocate sute de dosare cu informaţii clasificate. Spărgătorul a lăsat bileţele cu ce şi­ar dori în schimbul dosarelor. Cine să fi avut interesul să pună mîna pe secrete? ● Se fac din nou stocuri de alimente în depozitele statului, goale în ultimul timp. Rezervele strategice ale statului român vor fi mărite, în condițiile războiului din Ucraina și ale unei eventuale crize alimentare. Pentru situații excepționale, statul păstrează în depozitele sale sau în cele private alimente, carburant, antibiotice și alte produse. Mărfuri din rezerva națională au fost scoase recent, pentru a­i ajuta pe refugiații din Ucraina. Grîul este depozitat în silozuri care aparțin Administrației Naționale a Rezervelor de Stat. Anul acesta, responsabilii au în plan să mărească stocurile şi să ridice noi depozite. ● Președintele Iohannis cere creșterea tuturor pensiilor, iar șeful PSD, Marcel Ciolacu, dorește mărirea salariilor personalului din învățămînt. ● USR­iștii dau bir cu fugiții din partidul lor și se înscriu în PNL. De remarcat afluența de primari și parlamentari cu această opțiune. ● Un număr mare de nave militare rusești se îndepărtează de coastele ucrainene ale Mării Negre și atacă dinspre Crimeea și Insula Șerpilor. În urma acestor atacuri au murit peste o sută de civili. ● Ocoalele silvice din țară vor să împădurească, pînă în 2026, peste 560 ha de terenuri. Inițiativă lăudabilă despre care primulministru Nicolae Ciucă a declarat: ,,Ca români, sîntem

h) acţiunile sau inacţiunile care creează stări sau disfuncţii de natură a afecta capacitatea operaţională, informaţiile şi procesele de decizie ale organelor de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale a statului român ori a beneficiarilor informaţiei de securitate naţională;

i) acţiuni, inacţiuni, stări de fapt care afectează interesele şi obiectivele naţionale de securitate prin utilizarea conjugată și coordonată de metode și mijloace convenţionale și neconvenţionale de ordin militar, economic, social, informaţional sau cibernetic; j) acţiuni, inacţiuni, stări de fapt care afectează interesele şi obiectivele de securitate referitoare la prevenirea şi combaterea efectelor schimbărilor climatice, precum şi cele referitoare la dezvoltarea economico­socială durabilă;

k) acţiuni, inacţiuni, stări de fapt care pot aduce atingere, direct sau indirect, vieţii, integrității fizice, sănătății sau libertății de acţiune a preşedintelui României şi familiei acestuia, preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor, primministrului Guvernului României, membrilor Guvernului României, precum şi echivalenţilor străini ai acestora, cărora li se asigură protecţie conform legii, securităţii sediilor de lucru, a reşedinţelor acestora, precum și a obiectivelor în care demnitarii menţionaţi își desfășoară activitatea cu caracter temporar.

Cu asta se ocupă în principal Serviciile Secrete, doar că munca lor și mai ales rezultatele acesteia nu pot fi aduse la cunoștința publicului, fiindcă ar implica deconspirarea agenților, a metodelor de lucru,

mîndri pentru ce avem: diversitatea şi frumuseţea naturii, păduri seculare, specii de animale rare şi habitate cum puţine state europene mai au. De noi depinde cum acestea se vor transmite mai departe, către generaţiile care ne vor urma. Ca prim­ministru, am ca prioritate finalizarea Strategiei Naţionale Forestiere, demarată de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, prin care se stabileşte viitorul pădurilor din ţară pînă în 2030. Pentru a stopa tăierile ilegale de pădure, sistemul de monitorizare a lemnului SUMAL 2.0 reprezintă un instrument util, care trebuie dublat de fermitate în aplicare legii. Ne confruntăm cu schimbările climei, pe care le resimţim deja cu toţii, iar pădurile reprezintă soluţia cheie în reducerea acestor efecte dramatice asupra mediului. Pădurile sînt primele care trebuie pregătite să­şi crească rezistenţa şi să se adapteze la ceea ce urmează. De aceea, toamna acestui an va fi un bun început pentru planul de împădurire a 56.000 de hectare pînă în 2026, asumat şi finanţat prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, iar implicarea cît mai multor români în campania noastră de creştere a suprafeţei împădurite va fi vitală”, se arată în comunicatul premierului român, adresat cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului. ● De aplaudat inițiativa unor tineri arhitecți, care, sub genericul „Herculane Project”, vor să restaureze „Baia Neptun”, din vestita stațiune Băile Herculane, lăsată în paragină. Poate că e doar începutul unui proiect de anvergură în cadrul căruia se vor implica și alți tineri merituoși. ● Ediția Bookfest din acest an, desfășurată în perioada 1 ­ 5 iunie, s­a încheiat. Două titluri s­au evidențiat în mod deosebit: „Evreii”, de Nicolae Esinencu și „Fiica măcelarului”, de Yaniv Izkovits. La Bookfest 2022 au participat peste 200 de expozanţi din întreaga ţară şi din Republica Moldova, alături de institute culturale cu reprezentanţe la Bucureşti. Au fost 500 de evenimente cu acces gratuit. Japonia a fost invitata de onoare. ● Vămile românești sînt bocate de tirurile care transportă mărfuri de proveniență ucraineană. Acesta este și cazul vămii de la granița cu Leușeni (Republica Moldova). Coloane imense de tiruri înșirate pe mari distanțe așteaptă zile întregi. ● Studenții de la Facultatea de matematică a Universității București au participat la cea de a 16­a ediție a concursului internațional de matematică Seemous, unde au cîștigat trei medalii: aur – Vlad­Nicolae Robu; argint – Andrei­Tiberiu Pantea; bronz – Paul­Florin Rebenciuc. ● Ministrul Transporturilor și Infrastructurii, Sorin Grindeanu, a convenit cu omologul său bulgar ca reabilitarea podului Giurgiu­Ruse să se amîne pînă la toamnă, pentru a nu bloca în perioada estivală tranzitul

a operațiunilor derulate, ceea ce ar putea periclita desfășurarea unor acțiuni viitoare de protecție a statului român și a cetățenilor săi. Aceste Servicii Secrete firește că trebuie să raporteze cuiva și să se afle sub controlul cuiva, iar această autoritate este Parlamentul României, care­și exercită funcția de control prin comisiile comune permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, însărcinate să exercite controlul parlamentar asupra activităţii SRI şi SIE și printr­o subcomisie comună, formată din membri ai comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru structurile departamentale de informaţii din MApN şi MAI, precum şi pentru structurile de specialitate ale SPP şi STS.

Criminalitatea organizată constituie unul dintre pericolele existente la adresa securității naționale a României, și includ aici traficul de droguri, căruia i­au căzut victime tinerii frumoși și liberi care au participat la Festivalul de muzică electronică SAGA din București. Da, traficul de droguri e o problemă și sînt convins că Serviciile Secrete și­au făcut treaba bine pînă acum, ajutînd la destructurarea unor astfel de rețele, iar acum, cu noile legi, vor avea instrumente mai eficiente la îndemînă pentru a­și duce la bun sfîrșit misiunile.

Consider că moartea acelor tineri nu a fost cauzată doar de rețelele de trafic de droguri, cît mai ales unor deficiențe de educație și unor exemple negative pe care le au în fața ochilor din copilărie. Pe vremea mea (și spun asta deși nu am decît 48 de ani), tinerii frumoși și liberi existau și ei, însă controlul organelor statului asupra traficului de stupefiante era mult mai eficient ca acum, tocmai fiindcă avea o bază legislativă adecvată și pentru

rutier. ● Rusia a sancționat 12 ofițeri pentru trimiterea a 600 de recruți neinstruiți în războiul din Ucraina, fapt recunoscut chiar de președintele Putin. ● Robert Negoiță, primarul Sectorului 3 al Capitalei, a inaugurat marți, 7 iunie, noua creșă Trapezului. Edilul a oferit jurnaliștilor prezenți date despre noua construcție și a asigurat părinții că aceasta va putea primi copiii începînd cu această toamnă. Costurile s­au ridicat la 14 milioane de lei, iar capacitatea creșei este de peste 250 de antepreșcolari. Edilul a adăugat și faptul că primăria are un proiect prin care școlile din Sectorul 3 vor fi extinse ca suprafață. ,,De altfel, avem un proiect care privește și extinderea școlilor din Sectorul 3 cu fonduri europene. Noi am reabilitat în urmă cu cîțiva ani toate școlile pe care le avem în administrare, dar prin acest proiect ele vor căpăta o suprafață mai mare și le vom aduce la un nivel mult superior”, a mai spus primarul. ● România, în topul țărilor cu cea mai bună mîncare din lume. „Utilizatorii online din întreaga lume ai platformei TasteAtlas i­au adus României un loc de cinste în topul gastronomiei mondiale! Produsele noastre tradiționale au fost intens apreciate, motiv pentru care ne­am clasat pe locul patru”, au scris reprezentanții Ministerului Antreprenoriatului și Turismului pe Facebook. „Din cele peste 30 de produse evaluate, s­au remarcat în categoria preparatelor culinare cozonacul, borșul și pasca, iar în ceea ce privește băuturile, utilizatorii au preferat Feteasca Neagră, Regală și Albă”, se mai arată în comunicat. „Topul ne dovedește încă o dată că aceste arome, atît de cunoscute pentru noi, reprezintă adevărate experiențe gastronomice pentru străini!”, și arată astfel: 1. Mititei, 2. Cozonac, 3. Borș, 4. Pască, 5. Mămăligă, 6. Ciorbă de burtă, 7. Ciorbă de fasole, 8. Ciorbă de pui, 9. Drob, 10. Covrigi. Clasamentul este condus de Italia, urmată de Grecia și Spania. ● Spania, în calitate de gazdă a viitorului Summit NATO, va face presiuni pentru includerea „ameninţărilor hibride” precum migraţia ilegală, insecuritatea alimentară şi terorismul în noua foaie de parcurs politică a Alianţei NordAtlantice, a declarat ministrul spaniol de Externe, Jose Manuel Albares, într­un interviu acordat pentru Reuters Summitul, preconizat pentru 29­30 iunie la Madrid, va fi unul dintre cele mai importante de la crearea NATO în 1949. El va elabora „conceptul strategic” al Alianţei pentru deceniul viitor, descriindu­şi misiunea pe fondul invaziei ruse în Ucraina şi al admiterii de noi membri, precum Finlanda şi Suedia. IoAn sToICA

că educația pe care le­o dădea societatea și, mai ales, familia, era una care excludea orice fel de apropiere de consumul de droguri. Existau și atunci concerte de tipul SAGA, și vorbesc aici în special de Cenaclul Flacăra, unde TFL­iștii de atunci „se iubeau pe tunuri”, așa cum sunau versurile poetului Adrian Păunescu, cumva în spiritul american, care spunea „Make love, not war!”. Dar din iubire nu se moare. Din droguri, da.

În final, cred că există probleme mai mari în jurul nostru decît faptul că Serviciile Secrete au nevoie de niște legi care să le ajute să­și facă treaba așa cum trebuie. Cînd spun probleme mari mă refer la superficialitatea, ignoranța și incultura de care dau dovadă mulți dintre tinerii prezenți la astfel de concerte, la neglijența părinților lor, care, preocupați de bani, au pierdut din vedere tocmai copilul, și la decăderea societății, care nu mai are repere naționale, creștinești sau culturale de care să se prindă. Viața asta pe repede înainte în goana după bani și putere ne duce într­o fundătură din care e greu să mai ieșim. Lipsa lecturii, fie și a unui articol de ziar, nu mai vorbesc de cărți, duce la îmbinarea în capetele noastre a unor titluri care ne oferă senzația că am înțeles despre ce e vorba, deși sîntem foarte departe de adevăr.

Lenea generalizată a oamenilor de a gîndi, de a se informa, de a face ceva pentru a se ridica pe sine mai sus decît ieri, spiritul de turmă sînt probleme care ne vor afecta viitorul ca națiune, iar eu fac parte din ultima generație care se mai gîndește la lucrurile astea, fiindcă, uitîndu­mă la ceea ce vine după mine, nu mi se pare că viitorul patriei e unul strălucit.

Cei „Şase Crai de la Răsărit” – Istoria se repetă? (XIII)

Începuturile carierei politice (2)

La 4 martie 2012, Putin a cîștigat alegerile prezidențiale ruse în primul tur, cu 63,6% din voturi, în ciuda acuzațiilor larg răspîndite de măsluire a voturilor. Grupurile de opoziție l­au acuzat pe Putin și partidul Rusia Unită de fraudă. În timp ce eforturile de transparență a alegerilor au fost făcute publice, inclusiv utilizarea camerelor web în secțiile de votare, votul a fost criticat de opoziția rusă și de observatorii internaționali din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa pentru nereguli procedurale.

Intervenţia în Ucraina şi anexarea Crimeei

În 2014, Rusia a efectuat multiple incursiuni militare pe teritoriul ucrainean. După protestele Euromaidan și căderea regimului președintelui ucrainean Viktor Ianukovici, soldații ruși fără însemne rusești au preluat controlul asupra pozițiilor strategice și infrastructurii de pe teritoriul ucrainean al Crimeei. Rusia a anexat apoi Crimeea după un referendum disputat, în care Crimeea a votat pentru alăturarea la Federația Rusă, potrivit rezultatelor oficiale. Ulterior, demonstrațiile grupurilor pro­ruse din regiunea Donbass a Ucrainei au escaladat întrun conflict armat între guvernul ucrainean și forțele separatiste ale autoproclamatelor Republici Populare Donețk și Lugansk susținute de Rusia. În luna august, vehiculele militare ruse au trecut granița în mai multe locații din regiunea Donețk. Incursiunea armatei ruse a fost considerată responsabilă pentru înfrîngerea forțelor ucrainene la începutul lunii septembrie.

În noiembrie 2014, armata ucraineană a raportat mișcări intense de trupe și echipamente militare din Rusia în părțile controlate de forțe separatiste din estul Ucrainei. Associated Press a raportat 80 de vehicule militare nemarcate în mișcare în zone controlate de rebeli. O misiune specială de monitorizare a OSCE a observat convoaie de arme și tancuri grele pe teritoriul controlat de DPR fără însemne militare. OSCE a raportat în continuare că au observat că vehiculele transportă muniții și cadavrele soldaților care traversează granița ruso­ucraineană, sub forma convoaielor de ajutor umanitar. La începutul lunii august 2015, OSCE a observat peste 21 de astfel de vehicule marcate cu coduri militare ruse transportînd soldații uciși în acțiune. Potrivit ziarului The Times, Rusia a încercat să­i intimideze și să­i reducă la tăcere pe lucrătorii din domeniul drepturilor omului care discutau despre decesele soldaților ruși în conflict. OSCE a relatat în repetate rînduri că observatorilor săi li s­a refuzat accesul în zonele controlate de ,,forțele combinate ruse separatiste”. Majoritatea membrilor comunității internaționale și a organizațiilor, cum ar fi Amnesty International, au condamnat Rusia pentru acțiunile sale în Ucraina postrevoluționară, acuzîndu­l pe Putin că a încălcat legea internațională și suveranitatea Ucrainei. Multe țări au aplicat sancțiuni economice împotriva Rusiei, a persoanelor fizice sau a companiilor ruse.

În octombrie 2015, ziarul The Washington Post a raportat că Rusia a redistribuit cîteva dintre unitățile sale de elită din Ucraina în Siria pentru a­l sprijini președintele sirian Bashar al­Assad. În decembrie același an, președintele Federației Ruse a recunoscut că ofițerii de informații militare ruși acționează în Ucraina. Numeroși membri ai comunității internaționale au presupus că anexarea Crimeei a reprezentat începutul unui nou tip de politică externă a Rusiei. Ei au considerat că această măsură indica faptul că politica sa externă s­a mutat ,,de la politica externă condusă de stat” la adoptarea unei poziții ofensive pentru a recrea Uniunea Sovietică. În timp ce măsura anexării Crimeei a fost considerată

îndrăzneață și drastică, ,,politica externă” a lui Putin poate avea mai multe asemănări cu politicile sale mai vechi. La 30 septembrie 2015, președintele a autorizat intervenția militară a Rusiei în Războiul Civil din Siria, în urma unei cereri formale a guvernului sirian pentru ajutor militar împotriva grupurilor rebele și jihadiste. Activitățile militare rusești au constat în lovituri aeriene, lovituri de rachete de croazieră și folosirea consilierilor militari pe front și ale forțelor speciale rusești împotriva grupurilor militare opuse guvernului sirian, inclusiv opoziției siriene, precum și statului islamic din Irak și Levant (ISIL), Frontul al­Nusra (al­Qaida în Levant), Tahrir al­Sham, Ahrar al­Sham și Armata de cucerire. După anunțul lui Putin din 14 martie 2016, conform căruia misiunea pe care o stabilise pentru armata rusă din Siria a fost ,,în mare măsură realizată”, forțele rusești desfășurate în Siria au continuat să acționeze în mod activ în sprijinul guvernului sirian. Putin a cîștigat alegerile prezidențiale din 2018 cu mai mult de 76% din voturi, cîștigînd un al patrulea mandat. La 7 mai 2018, Vladimir Putin a preluat funcția de președinte al Rusiei și l­a invitat pe Dmitri Medvedev să formeze împreună un nou guvern.

amplu de aprovizionare a Forțelor Armate cu noi echipamente militare și nave. Forțele spațiale rusești au fost înlocuite la 1 decembrie 2011 cu forțele rusești de apărare aerospațială. În ciuda apelului lui Putin pentru efectuarea de investiții majore în arme nucleare strategice, acestea vor scădea cu mult sub limitele acordului START, din cauza retragerii sistemelor îmbătrînite. Putin reia pretențiile teritoriale rusești din zona arctică și prezența sa militară aici. În august 2007, expediția rusă Arktika 2007, parte a cercetărilor legate de pretenția de extindere teritorială a Rusiei din 2001, a plantat un steag pe fundul mării sub Polul Nord. Astfel, în Arctica a crescut numărul de submarine rusești și de trupele desfășurate în zonă.

Datorită exploziei mărfuri din 2000, care includea și creșterea prețurilor petrolului în timpul administrației lui Putin din perioada 2001­2007, economia a înregistrat creșteri reale de 7% pe an, Rusia situîndu­se pe locul 195 în lume privind puterea de cumpărare Budismul, creștinismul ortodox, islamul și iudaismul sînt definite de lege drept religii tradiționale ale Rusiei și parte a patrimoniului istoric al Rusiei, care se bucurau de un sprijin limitat al statului în epoca lui Putin. Proiectul vast de construcție și restaurare a bisericilor, proces început în anii 1990, a continuat sub conducerea lui Putin, iar statul a permis predarea religiei în școli (părinții aveau posibilitatea să aleagă ca elevii să învețe elementele de bază ale uneia dintre religiile tradiționale sau etica seculară). Abordarea lui Putin față de politica religioasă a fost caracterizată ca fiind una de susținere a libertăților religioase, dar și încercarea de a unifica diferite religii sub autoritatea statului. În 2012, Putin a fost onorat în Betleem și o stradă îi poartă numele.

Începînd cu anul 2000, Rusia a început să investească mai mult în industria militară și de apărare, dar doar începînd din 2008 a început reforma militară rusă cu scopul de a moderniza forțele armate ruse și de a le face considerabil mai eficiente. Reforma a fost în mare măsură efectuată de ministrul Apărării, Anatoli Serdiukov, în timpul președinției lui Medvedev, sub supravegherea lui Putin, în calitate de șef al guvernului, și a lui Medvedev, în calitate de comandant al forțelor armate ruse. Elementele­cheie ale reformei au inclus reducerea forțelor armate la un milion de persoane; reducerea numărului de ofițeri; centralizarea formării ofițerilor de la 65 de școli militare în 10 centre de formare militară ,,sistemică”; crearea unui corp profesionist de subofițeri; reducerea dimensiunii conducerii centrale; introducerea unui număr mai mare de personal logistic și civil auxiliar; reorganizarea rezervelor; reorganizarea armatei într­un sistem de brigadă și reorganizarea forțelor aeriene într­un sistem fondat pe baze aeriene în locul regimentelor. Numărul districtelor militare ruse a fost redus la patru. Termenul de serviciu militar a fost redus de la doi ani la un an, ceea ce a pus capăt vechilor tradiții de hărțuire din armata rusă, deoarece toți recruții au devenit foarte apropiați ca vîrstă. S­a anunțat tranziția treptată către armata profesionistă pînă la sfîrșitul anului 2010 și a fost lansat un program

Sub Putin, relațiile Rusiei cu NATO și SUA au trecut prin mai multe etape. La momentul preluării mandatului de președinte, relațiile erau prudente, dar după Atentatele din 11 septembrie 2001, Putin a acordat rapid sprijin Statelor Unite în Războiul împotriva terorismului și astfel a apărut oportunitatea parteneriatului dintre cele două țări. Cu toate acestea, SUA au răspuns prin extinderea NATO la granițele Rusiei și prin retragerea unilaterală de la Tratatul rachetelor anti­balistice din 1972. În 2003, relațiile dintre Rusia și Regatul Unit au început să se deterioreze în momentul în care Regatul Unit a acordat azil politic oligarhului Boris Berezovski. Acest fapt a fost intensificat de afirmațiile potrivit cărora britanicii spionau și făceau plăți secrete organizațiilor prodemocrație și grupurilor pentru drepturile omului. În 2012, Putin a publicat un articol în ziarul The Hindu, în care spunea că ,,Declarația privind parteneriatul strategic dintre India și Rusia, semnată în octombrie 2000, este un pas cu adevărat istoric”. În timpul vizitei lui Putin în India, în 2012, premierul Manmohan Singh declara: ,,Președintele Putin este un prieten de valoare al Indiei și arhitectul inițial al parteneriatului strategic între India și Rusia”. Rusia lui Putin menține relații pozitive și cu alte țări BRIC Țara a încercat să consolideze legăturile cu Republica Populară Chineză, prin semnarea Tratatului de prietenie, precum și prin construirea conductei petroliere transsiberiene orientată spre creșterea nevoilor energetice chineze. Cooperarea în domeniul securității reciproce a celor două țări și a vecinilor din Asia Centrală este facilitată de Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (SCO), înființată în 2001 de către liderii Chinei, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Rusiei, Tadjikistanului și Uzbekistanului Vladimir Putin a fost căsătorit cu Ludmila Putina, de care a divorțat în 2013 și cu care are două fete: Ekaterina (n. 1985 în Dresda, Germania) și Maria (n. 1986). Soția sa a studiat filologia la Universitatea din St. Petersburg, iar după efectuarea studiior a lucrat ca stewardesă la Kaliningrad și apoi ca profesoară de limbi străine, vorbind curent limbile germană, franceză și spaniolă. Potrivit unor surse neconfirmate, Putin ar putea avea 40 de miliarde de dolari în active sau chiar 70 de miliarde de dolari, depășindu­l astfel pe Carlos Slim, care era considerat în 2012 ca fiind cel mai bogat om din lume, cu o avere estimată la 70 de miliarde de dolari. Unul dintre sporturile preferate de Putin este judo­ul – a început să se antreneze practicînd sambo (artă marțială originară din Uniunea Sovietică) de la vîrsta de 14 ani și a cîștigat competiții în domeniul acestui sport în orașul său natal.

Vladimir Putin a fost desemnat ,,Persoana Anului 2007” de către revista americană Time pentru că a adus stabilitate și a acordat un nou statut țării sale. Premiul i­a fost acordat pentru o ,,pricepere extraordinară de lider, pentru preluarea unei țări care se afla în haos și căreia i­a adus stabilitate”, a declarat la postul de televiziune NBC Richard Stengel, redactorul­șef al revistei Time

Sfîrșit

Pagină realizată de CARMEN IONICĂ

Doza de sãnãtate

O vedere optimă pînă la 120 de ani

Un studiu recent arată că 9 din 10 medicamente sau suplimente alimentare nu au nici un efect pozitiv asupra ochilor, adică nu împiedică deteriorarea vederii. Omul modern are nevoie de terapii personalizate, indiferent de problema de sănătate cu care se confruntă. Trăim în era informației, iar datorită fizicii cuantice avem la dispoziție terapii moderne, adecvate oricărei afecțiuni.

Efectele luminii supărătoare, oboseala și uscăciunea ochilor, lăcrimatul în exces la diferențele de temperatură – toate acestea pot fi astăzi tratate. Scăderea vederii cauzată de vîrstă poate fi, de asemenea, tratată. Cînd atingem o anumită vîrstă, în interiorul nostru parcă se instalează un comutator de diminuare a vederii. Lectura unei cărți, citirea unui ziar sau a unui meniu într­un restaurant, coborîrea unor trepte – toate devin activități nesigure, care solicită un efort imens și ne reduc mobilitatea fizică și psihică. Condusul pe timp de noapte devine, de asemenea, o activitate deosebit de riscantă pentru

O istorie a farselor (253)

„LOVITURA 6 S“

Desfăşurată dintr­un mic birou din Bangkok, unde nimeni nu­i răspundea la telefonul ce părea că nu se va opri nicicînd din sunat, această afacere mondială din anii ’70 a prins în plasă aproape 4 milioane de dolari – pentru cineva. Primind numele de „escrocheria cu zahăr“ din Siam, Singapore, Somalia şi Uniunea Sovietică („Lovitura 6 S“), departamentul de fraude al poliţiei britanice Scotland Yard şi alţi poliţişti cu experienţă nu pot explica nici în prezent cum a fost posibil ca un mic sindicat să pună la cale o astfel de lovitură, în urma căreia au dispărut 9.313 tone de zahăr.

În mijlocul crizei globale de zahăr de la momentul respectiv, guvernul somalez a comandat 10.000 de tone din această marfă şi a semnat contractul fără a verifica încărcătura. Pentru finanţarea achiziţiei, somalezii au apelat la ajutorul Moscovei. Ruşii, păcăliţi de un conosament falsificat, au aranjat ca Banca Narodni să emită un cec în valoare de 5.900.000 de dolari. O companie pe nume Crescent Impex din Singapore îi informase pe somalezi că pot furniza cantitatea de zahăr cerută – însă doar după ce cad la înţelegere cu firma Eastern Development din Bangkok, al cărei negociator era un anume domn Chern. Primind undă verde pentru începerea negocierilor, reprezentanţii somalezi deţinînd calitatea de mediatori, Crescent Impex a semnat un contract cu Eastern Development –dar numai după ce a cerut, în mod special, ca acreditivul să fie emis pe numele unei companii nou înfiinţată, din Singapore. Creată în mai 1974, această companie dispunea de un capital total de doar 2 dolari, iar consiliul de conducere era format doar din doi membri – fratele şi soţia unui consultant din Singapore ce lucra pentru Crescent Impex.

Predînd băncii Narodni din Moscova conosamentul falsificat împreună cu alte variante falsificate ale certificatelor de calitate şi cantitate, această companie a autorizat răscumpărarea acreditivului şi a anunţat că 10.000 de tone de zahăr au fost încărcate în portul Ko Sichang, la patruzeci şi cinci de mile depărtare sud de Bangkok. Marfa urma să fie predată Agenţiei de Comerţ Somaleze din Berbera.

Zahărul trebuia încărcat pe un vas înregistrat în Liberia, proprietate a companiei Taiship, legată de Consolidated Cosmopolitan Line. Această companieparavan din Bangkok nu numai că îl avea ca membru pe dl Chern, dar avea şi aceeaşi adresă ca Eastern Development. Însă în septembrie 1974, o telegramă îi informa pe somalezi că marfa va fi încărcată pe

multe persoane, deoarece luminile orbitoare provenite de la mașinile care circulă din sens opus sînt, de multe ori, cauza pentru care multe persoane renunță la condusul pe timp de noapte.

Începînd cu vîrsta de 40 ani se modifică proteinele existente în lentila ochilor; acestea devin tot mai puțin elastice, fasciile musculare se înăspresc, iar vederea scurtă este tot mai slabă. Modificările produse în lentile împrăștie razele luminoase în loc să le coordoneze spre retină. Acest comutator de dereglare a vederii poate fi astăzi reglat și ,,întinerit”. În interiorul ochiului se află o maculă în formă ovală, prevăzută cu o cantitate mare de supozitoare, care au rolul de a menține vederea și a distinge culorile, dar și de a desensibiliza ochii la intensitatea luminilor.

Un studiu întins pe o perioadă de 10 ani susține că modificările de vedere sînt în legătură strînsă cu modificările produse în creierul nostru și arată

Lord Byron, vas deţinut de Valia Oceanica Armodara, o companie grecească. Lord Byron de­abia sosise în Bangkok cînd căpitanul a aflat că va primi încărcătura în timpul nopţii, chiar înainte de a ridica ancora, dar că documentele aferente nu pot fi completate înainte de momentul plecării în larg. Urma să fie trimise în primul port în care vasul făcea escală – Berbera, Somalia.

Zahărul a fost încărcat la Bangkok, însă doar 687 de tone – nu 10.000 de tone, aşa cum a plătit guvernul somalez cu ajutorul împrumutului acordat de Moscova. Vasul Lord Byron a ajuns la Berbera şi a fost sechestrat imediat de oficialităţile somaleze, deloc fericite. Anchetele şi interogatoriile au condus la telegrama din Bangkok, în care se spunea că marfa se afla încă în acest oraş, în grija companiei We Hua Trading – un reprezentant al firmei Consolidated Cosmopolitan Line. Încă o dată, adresa acestei companii era micuţul birou închiriat de fantomaticul domn Chern. Totuşi, cum nimeni de acolo nu admitea că îl cunoaşte pe un oarecare „domn Chern”, guvernul din Siam s­a grăbit să­i informeze pe somalezi că afacerea cu zahăr pe care acum o investighează este declarată ilegală în statul său. Guvernul a permis doar unui număr de două companii să exporte zahăr şi nici una dintre ele nu avea legătură cu domnul Chern.

Nimeni nu a descoperit vreodată ramificaţiile acestei operaţiuni şi nici nu s­au recuperat banii furaţi. Cît îl priveşte pe „dl Chern“, chiar şi James Bond în tinereţe l­ar fi considerat un adversar de elită.

„Contele” Victor Lustig, unul dintre cei mai mari escroci (1)

Victor Lustig (1890­1947) nu numai că l­a înşelat pe Al Capone şi a supravieţuit, dar a vîndut pînă şi turnul Eiffel pe o nimica toată. Fiul primarului oraşului Hostinne din Boemia, un lingvist educat la şcoala cu pension din Dresden, cînd a fost trimis la Paris să­şi „completeze studiile“, s­a apucat în schimb de jocuri de noroc pentru a­și menţine stilul de viaţă costisitor. Deghizîndu­se în „contele“ Victor Lustig, l­a cunoscut pe Nicky Arnstein, un expert al „managementului ambarcaţiunilor navale“ – care, în linii mari, se ruga de americanii bogaţi să facă o mică excursie în Europa cu un pachebot transatlantic. Priceput la jocurile de cărţi bridge, poker şi la biliard, Victor era un artist al acestor îndeletniciri şi, după primul război mondial s­a mutat cu Arnstein în America, unde ultima lor operaţiune comună i­a adus obligaţiuni guvernamentale în valoare de 25.000 de dolari.

(va urma)

STUART GORDON

existența unei legături directe între o vedere slabă și modificările din creier, memorie, reacții. Această legătură este asigurată de lentile prin supozitoare și tije care creează o conexiune cu celulele creierului, care permit recunoașterea culorilor și a intensității luminii.

Terapiile oferite de medicina energo­informațională se focuzează mai întîi pe restabilirea balanței energetice a organismului la nivel de celulă­organ­sistem. ,,Vedeta” terapiilor o constituie problemele de vedere: ochi obosiți, tensiunea oculară, conjunctivite, dereglările lentilelor, degenerarea maculară, înțepături sau dureri oculare.

Gradul de echilibru energetic din organism, respectiv din ochi, ne decide sănătatea sau îmbolnăvirea ochilor. Sînt terapii noninvazive, atît preventive cît și curative, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă.

Individul modern are acces la informație și poate lua hotărîrile cele mai bune pentru propria sănătate.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cutri

ORIZONTAL: 1) Trend ascendent; 2) Caută pînă găsește; 3) Ținut sub papuc –Bătută pentru gologani; 4) Preludiul amăgirilor – Lipsită de interes; 5) Caz de atac –Ilustrul necunoscut; 6) Mistuit de gînduri necurate; 7) Inutilitate – Zăpadă artificială; 8) Corp de balet – Moment de vîrf – Prinse în șuruburi!; 9) Reveniri asupra unor decizii; 10) Varietate de lemn – Lac în... oglindă!;

VERTICAL: Expunere pe pînză; 2) Tip de vază – Ieșit la urne; 3) Cîntec din iarbă –Oameni de mare talent; 4) A strînge de la alții – Coperți de roman!; 5) Plin de talent! –Montat în caz de urgență; 6) Prins de coadă –Bal la local!; 7) Se duc la datorie – Intrat în vizor; 8) Moștenit de la părinți – Ea e șic! –9) Epică latină – Schimb; 10) Domeniul geologic – Rămas pe loc.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DE LA LUME ADUNATE”

1) ACTIVITATE; 2) REAL – CARAT; 3) ILICE – MAMA; 4) SEN – MAAT – L; 5) TBAL – ADORA; 6) OR – AN – USAR; 7) CUB – ACI – NI; 8) R – ANTURAJ; 9) AERE – RIMEL; 10) TITANI – ATU.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Un om al credinţei

1. În Solon, Plutarh afirmă că cele două mari cuceriri ale civilizaţiei au fost legea scrisă şi răspunderea individuală, ceea ce înseamnă că fiecare om este răspunzător numai de acţiunile sale proprii, iar nu de acelea ale altora. Dacă legea scrisă e extrem de utilă pentru cadrul exterior al unei civilizaţii, răspunderea personală constituie cel mai puternic ferment interior al său. Nu se poate crea nimic durabil fără implicare şi asumare, fără curajul de a­ţi învesti opera cu un mesaj pentru care, uneori, există riscul de a fi tras la răspundere. Mi se pare că marile epoci ale creaţiei umanităţii – Antichitatea, Evul Mediu byzantin, Renaşterea, Iluminismul, Timpul modern – ar putea fi înţelese şi prin prisma acestui paradox pe care îndrăznesc să­1 avansez nu fără o strîngere de inimă: Dumnezeu e perfect, dar creează opere imperfecte, Omul e imperfect, dar naşte perfecţiuni, capodopere. Îndrăznesc să cred că tocmai această dimensiune oferă omului nemurirea. Şi nu degeaba majoritatea gînditorilor au afirmat, direct sau prin sugestie, că principala virtute a omului rămîne creativitatea. Adevăr pe care l­au consacrat teoretic, pe baza unui solid corpus de elemente ştiinţifice, şi discipolii lui Freud. Să creezi, să marchezi epoca pe care o trăieşti cu podoabele emanaţiei materiale şi spirituale – iată suprema satisfacere a orgoliului uman. Nimic nu poate fi mai frumos decît încordarea arcului minţii, nimic nu îl delimitează mai tranşant pe om de restul organismelor vii. În timpul celei mai înfloritoare perioade imperiale, Roma avea nu mai puţin de 60.000 de statui, şi cred că depăşea suma statuilor din toate capitalele europene de astăzi. Trecînd peste gustul pentru fast, rămîn pilduitoare acea frenezie a zămislirii, acel elan nestăvilit de a asedia redutele cunoaşterii şi ale frumosului.

Noi, românii, nu ne putem mîndri cu asemenea performanţă, pentru că istoria a fost aşa cum a fost. Dacă spiritul epocii lui Ştefan cel Mare ar mai fi durat măcar o jumătate de secol, în condiţii de pace, poate că situaţia ar fi fost alta. În orice caz, raportate la vitregiile timpurilor pe care le­am trăit, operele civilizaţiei româneşti sînt remarcabile. Este foarte dificil să edifici şi să te aperi, în acelaşi timp, să zideşti cu o mînă, iar cu cealaltă să mînuieşti sabia. Ar trebui să ne obişnuim a ne privi monumentele cu un ochi mai pătrunzător, să vedem că în spatele frescei de la Voroneţ, de pildă, sînt cîteva mii de soldaţi­ţărani care au murit pentru a o face posibilă. Miracolul românesc – pe care bat monedă snobii unui Occident care de­abia acum se fac că ne descoperă – atunci a început cu adevărat şi, tocmai pentru că este mai tînăr şi mai încercat, va dăinui mai mult decît altele. Dar, dincolo de toate monumentele, noi am edificat o statuie unică ce nu se vede cu ochiul liber decît prin umbra răcoroasă pe care o aruncăm în acest asfinţit de mileniu: e vorba despre Idealul românesc, despre structura etică a unui popor pe care nu l­a putut şi nu­l va putea îngenunchea nimeni.

Acestui ideal i s­au consacrat multe tipărituri, ele însele contribuind la consolidarea şi propagarea lui. În rîndul acestora, o figură de tot nobilă o fac lucrările unui cărturar care ştie cam tot atîta carte cîtă ştiau numeroşi dintre clasicii ce figurează astăzi în manualele şcolare. Este vorba despre Dan Zamfirescu, incomod şi fermecător contemporan al nostru. Cine este Dan Zamfirescu şi de unde provine forţa aceasta a lui de a crede în destinul civilizaţiei româneşti, depăşind ultimele rămăşiţe ale aşa­zisului complex de inferioritate culturală, pe care l­au mai resimţit unii? Cineva îmi spunea odată că el ar fi un rău necesar. Am să­i replic, afirmînd că decît un bun inutil, mai bine un rău necesar. Care, pînă la urmă, se dovedeşte a nu fi fost chiar atît de rău. Ultima lui carte

poartă titlul „Accente şi profiluri“ (Editura Eminescu). Structurată pe problemele majore care îi frămîntă şi pe alţi literaţi patrioţi – permanenţa spiritului românesc, rolul personalităţilor noastre în istorie, dar şi în cultură, interferenţa valorilor autohtone cu cele europene şi mondiale –, cartea de faţă vine cu o optică sănătoasă, radicală uneori, asupra tuturor acestor dimensiuni. Preocupat nu de cazuistică şi repere fixe, ci de sensul istoriei literare, al civilizaţiei spirituale în general, Dan Zamfirescu ridică patriei un imn emoţionant. Instrumentele sînt diferite de acelea ale înaintaşilor, maniera mai puţin străbătută de fiorul odei, dar impresia finală este mişcătoare. Om al credinţei şi al dragostei de ţară, autorul oficiază convingător în spaţii în care urmele unor iluştri înaintaşi sînt încă proaspete. Stăpîn absolut pe tot ceea ce se încumetă a aduce în discuţie, cu o siguranţă pe care ţi­o dă numai erudiţia acumulată în mii de nopţi albe, Dan Zamfirescu îşi pune întreaga partitură, de la bun început, în gama gravă a militantismului patriotic. Iată numai un exemplu al modului în care înţelege destinul unuia dintre marii corifei ai spiritului românesc, Vasite Pîrvan, dar să şi formuleze o critică discretă la adresa altora care, vorba unui înțelept, se nasc obosiţi şi trăiesc pentru a se odihni: „Aniversarea unui secol de la naşterea lui Vasile Pîrvan pune din nou conştiinţei culturale actuale o problemă ce nu trebuie ocolită: prin ce secret vechea societate, plină de atîtea racile, a reuşit totuşi să dea ştiinţei şi culturii româneşti, într-un singur secol, vreo două sute de personalităţi de talie internaţională în toate domeniile, de la poezie şi chimie la matematică, de la pictură la medicină, de la muzică la arheologie, istorie, filologie? Şi cum se face că cei mai mulţi s-au afirmai şi au dobîndit un loc de cinste în conştiinţa publică la o vîrstă la care, azi, mulţi sînt socotiţi abia «tinere speranţe»? (...) Lecţia lui Pîrvan, biografia lui, ca şi a mai tuturor, ne dezvăluie acest secret: o îndîrjită voinţă de a impune prestigiul României şi al culturii, al ştiinţei româneşti, în lume. Patriotismul acestor adolescenţi care, la 16­17 ani, sînt oameni formaţi, capabili să cugete grav la problemele ţării şi poporului lor (vezi răspunsurile lui Pîrvan-elev la ancheta lui C. Rădulescu-Motru din Noua Revistă Română), explică de ce, păşind peste hotare la vîrsta maximei receptivităţi şi a împlinirii personalităţii, ei sorb cu nesaţ, folosind fiecare clipă, tot ceea ce culturi mai avantajate de istorie reuşiseră să acumuleze, şi se întorc în ţară cu un singur gînd: să pună disciplina respectivă, ştiinţa respectivă pe care o reprezintă, la acelaşi nivel cu ceea ce se dobîndise în lume. E o acţiune sistematică, tenace, pe care două generaţii de ctitori ai ştiinţei şi culturii noastre moderne o întreprind, folosind toate prilejurile, înfruntînd greutăţile, ajutîndu-se unul pe altul (aşa cum ne-o dovedeşte extraordinara operă a lui Spiru Haret sau Ion Bianu), alcătuind o adevărată frăţie a spiritelor, consacrată unui singur vis: creşterea ştiinţei şi a culturii româneşti. Nimic şi nimeni nu le poate rezista!“. Autorul înseriază într­o manieră de neconfundat cîteva dintre personalităţile civilizaţiei noastre spirituale, clasice şi contemporane: Ion BudaiDeleanu, Gheorghe Lazăr, Nicolae Bălcescu, Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, Gheorghe Bariţ, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, G. Călinescu, precum şi Edgar Papu, Eugen Barbu, Marin Preda, Paul Anghel, George Ivaşcu, Alexandru Elian, Mihai Ungheanu ş.a. Păcat că uneori, în cazul unor autori în viaţă, tonul pledoariei sale devine ditirambic, în mod inexplicabil. Este situaţia comentariilor la creaţia unui textier pe care îl proclamă pur şi simplu „geniu“, la cea a unui autor comic pe care îl pune alături de Brîncuşi, declarînd că, dintr­un anumit punct de vedere, e primul scriitor român care „dobîndeşte o audienţă universală“ etc. Din fericire, excesele de acest fel sînt puţine şi nu diminuează meritele cu adevărat mari ale cărţii în discuţie, ca şi acelea ale părintelui ei. Este o carte pluridimensională, pilduitoare şi plină de virtuţi umaniste, pe care nu mă sfiesc să o aşez între

Carusel pandemic

Azi războiul e ispită

Cu asupra de măsură

Terra crește zăpăcită

O sălbatică ,,cultură”!

Prin Istoria rănită În politic băutură

Nebunia-i dovedită

Un bețiv mai face-o tură!

Moartea cea de fel cumplită

Se arată tot mai dură

Singura preafericită În ,,pandemica trăsură”

Omenirea-i obosită În războaie de uzură

Bogătași știuți ,,elită“

Dau Planetei timp de ,,cură“!

Pandemiile-n ispită

Lasă-n urmă sînge, zgură

Un bețiv mai face-o tură

Nebunia-i dovedită.

Criminală impostură

Moartea e a lui iubită...

Lumea-ntreagă-i răvășită

Bîntuie taifun de ură

Simte tot mai ostenită

Culmea de... harababură!

Du-ne, Doamne, Tu, Natură!

L IVIU ZANFIRESCU

Drum în epigramă

Lui VIOREL MARTIN

Trudind pe lîngă corifei din plin Epigramist s-ajungă Viorel N-a vrut cărarea unui Moș Martin

Ci a-ndrăznit urcuș spre... Păstorel!

Perspectivă

Profesor, avocat, IT-ist Sînt meserii însă, șocant Pentru românul futurist

Prioritară-i... emigrant?!

Rod al globalizării

În ,,România educată”

Ușor-ușor rămîne-n urmă Un spirit ce a fost odată

Și se afirmă cel... ,,de turmă”?!

Rocadă

În ,,România educată”

Morala ce a fost se curmă

Și în elogiu, ,,nestemată”

Se promovează cea de... ,,turmă“?!

GHEORGHE GH. POPESCU

cele mai de seamă tipărituri ale ultimilor ani. Cu timpul, cînd orgoliile şi interesele de moment se vor stinge, lăsînd loc perenităţii, toate aceste articole şi studii ale lui Dan Zamfirescu, ca şi restul creaţiei sale, vor dobîndi calificativul bine meritat. Şi anume acela de catalizatori ai sufletului avid de cultură, de jaloane strălucitoare ale unei tradiţii culturale cu care România are toate motivele să se mîndrească.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Oportunitate, oportunism, oportunist

Ce minunată este limba română! Cîte oportunități de a ne exprima ne oferă! Oportunități adică situații prielnice, ocazii deosebite, mai ales că sîntem o națiune care există în acest moment al istoriei fiindcă a primit oportunități și a știut să fie oportunistă, adică să adopte și să aplice, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului, pentru a­și satisface interesele personale. Sîntem noi, românii, oportuniști? Dacă prin oportunism înțelegem împlinirea intereselor naționale din ultimii 100 de ani, atunci da, sîntem oportuniști, fiindcă o țară mică aflată la răscruce de imperii nu poate avea decît conducători oportuniști dacă vrea să­și protejeze interesele și teritoriul.

Acești conducători oportuniști sînt și acum în fruntea țării, doar că ei nu mai vînează oportunitățile favorabile patriei, ci lor înșiși. Din acest motiv România a decăzut și a ajuns să nu mai conteze pe plan internațional absolut deloc. Avem puțini specialiști în cyber securitate, însă în domeniul politicii externe am ajuns în corul sclavilor, dar nu din „Nabucco“, ci din Uniunea Europeană și NATO.

Războiul și necazul ucrainenilor ne­au

ETICHETA

oferit oportunități economice și politice cît în ultimii 200 de ani la un loc. Economic, avem oportunitatea de a ne învia economia productivă, fiindcă țara vecină are nevoie de îmbrăcăminte pentru soldați, de încălțăminte, de gloanțe, de arme, de mîncare (noi putem hrăni 80 de milioane de oameni), de beton pentru reconstrucție, de mașini de pompieri, de utilaje cu care să curețe țara de moloz și de firme care s­o reconstruiască, de camioane și de tractoare.

(continuare în pag. 23) n.m.

Neprostibilii

Am inventat cuvîntul care dă titlul acestui articol, fiindcă limba română, una din cele mai complexe ale lumii, mi­a permis să fac asta. Mi­am dorit să spun că nu sîntem idioții Europei, așa cum ne spuneau cei de la Hamburger Morgenblat în timpul pandemiei și cum ne cred mulți alții pe planetă. Vreau să spun că sîntem o națiune deșteaptă, care poate face lucruri mari, doar că are conducători incompetenți, atunci cînd nu sînt răuvoitori. Poate din cauză că strămoșii noștri sînt aici de vreo 3000 de ani, timp în care au experimentat extrem de multe situații a căror esență au transpus­o în proverbe, sîntem în stare să intuim, atunci cînd nu vedem de­a dreptul, lucrurile rele care se întîmplă în jur. Este o stare de veghe care ni se deșteaptă aproape reflex multora dintre noi atunci cînd e cazul. Un studiu publicat în luna martie de GLOBSEC, în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia și Lituania, scoate la iveală faptul că românii sînt cei mai sceptici dintre locuitorii acestor state cu privire la ceea ce fac Uniunea Europeană și NATO. Sigur că, pentru un adorator al celor două instituții numite mai sus, acest studiu este unul terifiant, așa cum

remarcă și cei de la inpolitics.ro, care l­au adus în atenția presei române. Pentru un om care gîndește cu capul propriu și pentru care interesul țării lui e mai presus de interesul altor state, cifrele sînt previzibile și perfect normale, ba aș putea spune că îl vor bucura, fiindcă îi arată că românii nu sînt așa prostibili ca majoritatea europenilor. Un fapt îngrijorător pentru europenii alături de care stăm în momentul de față ar trebui să fie tocmai faptul că, din cea mai entuziastă țară fostă comunistă în raport cu integrarea în UE și NATO, prin anii ʼ90, România a ajuns la coada clasamentului, așa cum scrie inpolitics.ro în articolul din care voi cita și eu în continuare.

(continuare în pag. 22)

mArIUs

mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Totu-i invers decît ni se spune/ Se destramă Țări, se pun la zid/ Se ucid bătrîni în rugăciune/ Se dă Nobel pentru genocid”. CornELIU VADIm TUDor (,,Prăbușirea Occidentului”)

Trăim vremuri în care nu ni se mai spune nimic, iar atunci cînd se scapă cîte ceva, totul este exagerat sau minimalizat prin intermediul mass­media vîndute celor care au interesul să cosmetizeze știrea respectivă. În țară, politicul și mediul de afaceri fac uz de această procedură, iar la nivel planetar, Noua Ordine Mondială nici că mai poate fi ținută în frîu.

De fapt, pentru că oamenii de rînd nu mai cred în nimic, tot acest efort s­a transformat într­un circ mediatic de cea mai joasă speță, care a umplut de silă întreaga societate. Uitați­vă, spre exemplu, la România TV, unde seară de seară sînt invitați Victor Ponta (fost procuror), Norica Nicolai (fost procuror), Alice Drăghici (fost procuror), generalul (r) Abraham (fost milițian), Traian Băsescu (fost turnător), Bogdan Chirieac (fost de toate) și ,,marele consilier politic Gelu Vișan” (Victor Ciutacu). De precizat că Vișan a fost și el ceva, dar nu procuror sau milițian, că s­ar fi amendat singur sau, Doamne ferește, s­ar fi împușcat că a spart vesela, pe cînd spăla ceștile de cafea, după ce se terminau întrevederile instituționale dintre Traian Băsescu și Elena Udrea.

Și, dacă tot am vorbit de România TV, nu putem trece mai departe dacă nu evidențiem modaroarele acestui post, care fac emisiuni anunțînd ,,BreakingNews” din trei în trei minute (record mondial). Mai mult, nu știu cum se face că toate sînt foarte dure, reci și tari în clanță, cum se spune prin popor, motiv pentru care le­aș pune să joace în filme cu război, în roluri de supraveghetoare în lagărele naziste de femei.

Nici Antena 3 nu este mai prejos, unde, tot seară de seară, apar Mugur Ciuvică, Pieleanu, Abramburica (Ecaterina Andronescu) și același Bogdan Chirieac, ,,cel mai celebru și documentat analist politic” (Mihai Gâdea dixit).

Bravo, fraților, dar de ce nu vă trageți obloanele, că orice faceți și orice spuneți, nu vă mai crede nimeni, deși ne tot anunțați că sînteți în topul audiențelor. Vrăjeli și iar vrăjeli... Breaking­news în cascadă, ,,bombe” de presă, aidoma unor bule de gaz care se sparg cu zgomot, emanînd mirosuri grele... Oricum, semănați perfect cu cei trei bătrîni dintr­un mai vechi banc: stînd ei la taclale, pe o bancă în parc, la un moment dat, unul dintre personaje spunea că nu­și poate explica de ce vînturile sale miros extrem de urît, dar nu se aud. Altul a zis că la el e invers, adică nu miros, în schimb zgomotul este asurzitor. Cel de­al treilea a recunoscut că, în cazul lui, ambele efecte lipsesc cu desăvîrșire, la care ceilalți doi au avut următoarea replică: ,,Păi, dacă este așa, de ce le mai tragi?”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Eu nu cunosc decît trei mari religii monoteiste:

Creștinism, Creștinism și iar Creștinism! (I)

Dragi credincioși, vă mulțumesc că ne­ați primit cu atîta căldură în această zi – zi sfîntă și pentru voi, și pentru întreaga Creștinătate. Este Schimbarea la Față, care arată nu numai că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar și că El face legătura între Vechiul și Noul Testament. Pentru că acolo, pe Muntele Tabor – de aici vine cuvîntul ,,tabără” în limba română, deschid o paranteză lingvistică, să vedeți cum se transmit cuvintele vechi în graiurile noastre noi – acolo era și Ilie, mare profet al Bibliei, căruia Domnul i se adresează de două ori cu duioasele cuvinte: ,,Ce faci tu aici, Ilie?”. Uite ce minunat vorbește! Uite cît de uman este Dumnezeu în această exprimare! Ilie, pe care l­a luat într­un car de foc la El, în civilizația Lui galactică, de unde supraveghează tot ce se întîmplă, de unde știe rostul stelelor pe cer, mersul Soarelui și al Lunii, vînturile, valurile, viscolele, ploile. Dar acolo mai apare și Moise, cel care, probabil, scrie primele 5 Cărți ale Bibliei, la evrei cunoscute sub numele de ,,Tora”, sau ,,Pentateuh”. El, Moise, afirmă că Dumnezeu l­a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui. Dar, vă întreb:

ETICHETA

Neprostibilii

(urmare din pag. 21)

Ar trebui să­și pună întrebarea legitimă „de ce?” s­a ajuns aici și să vadă unde au greșit ei, nu să ne facă iar idioții Europei pentru această răsturnare de situație. „România este singura țară în regiune în care sprijinul popular pentru o geopolitică orientată spre Occident a scăzut de la 43% anul trecut la 27%. 12% dintre români nici nu mai sînt siguri cum ar trebui să fie poziționată țara din punct de vedere geopolitic”.

Ținînd cont de faptul că Occidentul ne­a tratat ca pe niște slugi, pe sistemul sovieticilor care au constituit acele asociații de schimb comercial numite SOVROM, în care ei ne luau minereurile și noi le dădeam petrolul, nu înțeleg de ce se miră. Au senzația că românii nu văd că li s­a luat și pămîntul de sub talpă, cum scriam în articolul cu nume sinonim din „Tribunul” și că sînt furați și păcăliți permanent de occidentali, așa cum s­a întîmplat mereu în ultimii 2000 de ani? „Un alarmant procent de 22% din respondenţii români cred că Rusia avea dreptul de a invada Ucraina, iar 26% cred că Occidentul a fost responsabil de război, provocînd Rusia”. De ce sînt alarmante procentele? Vă place unanimitatea, dragi tovarăși europeni? Nu suportați diversitatea decît dacă e de gen? Nu suportați opoziția și părerile diferite de ale voastre? Vă place să fiți niște mici dictatori, nu? Cît despre părerile referitoare la războiul din Ucraina, și eu cred că Occidentul a provocat Rusia sau că i­a creat condițiile de a invada Ucraina prin pasivitatea de care a dat dovadă, nesancționînd­o după invadarea Ucrainei din 2014. Le­o fi plăcînd celor de la Bruxelles să fie pasivi. Treaba lor. „România este și singura țară chestionată unde satisfacția față de democrație, în ansamblu, a scăzut (de la 30% la 23%)”. Păi și ce ați fi vrut? Să crească? Cînd satisfacția românului față de democrație se reflectă în nivelul de trai și în politica internă și internațională a guvernanților care nu sînt la nivelul așteptat de el, cînd vede că nu mai produce nimic, că nu mai are nimic al lui și că a ajuns servitor la el în casă, ce­ați vrea? Să se declare încîntat de democrație? Nu are cum. Bine, aici e un pic și vina noastră, pentru că democrația, ca sistem politic e, din punctul meu de vedere cel mai echitabil și mai corect dintre toate, dacă te folosești de el. Noi, ca națiune, nu am știut, atunci cînd am avut oameni ce ne puteau conduce bine, să­i propulsăm, prin vot, în fruntea țării – mă refer, desigur, la Corneliu Vadim Tudor. Dacă am văzut că nici unul din partidele pe care le­am pus la putere nu este în stare să facă ce vrem noi, mă întreb de ce nu a fost

de unde știa Moise care erau chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Știa, pentru că el L­a văzut! L­a văzut în tufișul în flăcări. și L­a văzut în multe alte rînduri pe Dumnezeu. Iată cum se face legătura între Vechiul și Noul Testament, în persoana fascinantă, copleșitoare a lui Isus Christos, deopotrivă Om și Fiu al lui Dumnezeu. Așa cum spune Sfîntul Apostol Ioan, într­un verset magnific, care o făcea pe iubita și regretata mea mamă să plîngă de cîte ori îl citea sau îl auzea, întrucît îl considera inima Bibliei: ,,Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică”. În asta constă esența credinței noastre. Așa după cum se știe, Isus a făcut 3 minuni mari – învierile din morți – și 10 minuni considerate ceva mai mici în raport cu primele. Dar El a mai făcut o minune, cea mai mare minune, poate, și anume a creat Biserica Sa, a creat Creștinismul!

Faptul că voi, mii de credincioși și pelerini veniți din toate colțurile românității, rezistați aici, pe această căldură toridă de august, sub soarele acesta necruțător, în Casa Domnului nostru Isus Christos, arată forța lucrării Sale. Omenirea niciodată nu va crede sute sau mii de ani

nimeni capabil să constituie un partid politic care să aducă prosperitatea economică și să ne facă să contăm în politica externă? Acum avem Partidul Vadimist Român, ale cărui principii sînt extrem de potrivite cu modul de a gîndi și cu așteptările românilor, însă expunerea și promovarea lui mediatică sînt în puterea fiecăruia dintre noi.

Un alt aspect care le dă frisoane pe șira spinării „ieuropenilor” este deschiderea către un lider autoritar a 60% dintre români. Lider autoritar nu înseamnă dictator, ci un regim prezidențial așa cum au americanii și francezii, în care președintele este șeful executivului, adică dă pensii și salarii. Este drept, activitatea lui e controlată și, uneori, frînată de Parlament. Însă, în principiu, la asta se referă românii cînd spun că vor un lider autoritar. În privința amenințărilor de securitate, continuă inpolitics.ro, 73% dintre români nu consideră China o amenințare pentru țara lor și doar 34% dintre români au acum o părere bună despre președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, față de 45% anul trecut. Cum să considerăm China un pericol pentru noi? Păi ce, noi concurăm economic cu China sau cu SUA? Cu China avem relații de prietenie și colaborare încă de acum 70 de ani, relații pe care ar trebui să le conservăm și să le dezvoltăm, nu să le înghețăm doar pentru că așa vor americanii. Ei ar îngheța relațiile cu Marea Britanie dacă noi ne­am supăra pe englezi? Cît despre Ursula von der Leyen, ținînd cont de felul slab în care conduce Comisia Europeană și de ideile nerealiste pe care le are în privința trecerii la energia verde, ca să nu mai vorbesc de egalitatea de gen și celelalte bazaconii, cum să avem o părere bună despre ea?

Pe de altă parte, scrie inpolitics.ro, simpatia românilor față de Putin a scăzut de la 40% anul trecut, la doar 16% anul acesta. 55% dintre români nu cred că Rusia va invada și alte țări după Ucraina, iar 64% nu consideră că NATO ar trebui să trimită trupe în ajutorul Ucrainei. Doar 13%, respectiv 11% dintre români consideră că Ucraina ar trebui să devină membră UE și NATO. Cifre absolut firești dacă ne gîndim că Vladimir Putin, dincolo de toate motivele invocate, cu care pot fi sau nu de acord, a încălcat toate legile internaționale și a săvîrșit un rapt teritorial. Interesant de punctat: doar 32% dintre români au încredere în actualul guvern, în creștere cu 7 procente față de anul trecut și cu 9 procente față de 2020. Încrederea românilor în propriul guvern e penultima în top, doar slovacii, cu 30%, stînd mai prost. Există o secțiune în care românii domină autoritar clasamentul: 66% dintre ei cred că, indiferent cine ar guverna, nimic nu se va schimba. De asemenea, studiul mai arată că încrederea în președintele Klaus Iohannis s­a prăbușit

în idei false. Firește, au existat, uneori, și idei false. Au fost ispititori ai noroadelor. Dar cum au venit, așa s­au dus. Lucrarea lor n­a rezistat. Însă Împărăția lui Isus Christos rezistă de 2000 de ani și va mai rezista cît va mai fi specia umană pe Pămînt și pînă la a doua Sa Venire. Iar eu sînt convins că nu e departe ziua cînd Isus va veni din nou, pentru că există semnele timpului, lucrarea lui Dumnezeu se accelerează.

Am poposit astăzi, aici, la invitația Înalt Prea Sfinției Sale, Mitropolitul Vlasie, care are un har atît de frumos la vorbire! Asta înseamnă păstorii de inimi! Cum stăpînesc ei oamenii prin cuvînt! Păstorii de inimi nu au arme, nu au forțe de represiune. Ei numai cu vorba, cu duhul blîndeții, cu exemplul lor personal, cu autoritatea lor morală, cu sacrificiul lor conduc oamenii. Ce ne­am face fără asemenea lideri morali? Ce ne­am face fără liantul acesta în stare să ne adune pe toți la un loc, care este Creștinismul?! Ce ne­am face fără forța sa de iradiere? Eu n­am venit în campanie electorală. N­am venit să cer nimic. Am venit numai să ofer.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit liber, la 19 august 2004, cu prilejul marelui praznic al Schimbării la Față a Mîntuitorului Isus Christos, pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi, la Mînăstirea Slătioara, jud. Suceava)

de la 44% anul trecut, la 29% în prezent. Cu excepția Slovaciei, condusă de o femeie, în toate celelate state analizate încrederea în președinți a crescut, recordul fiind deținut de Polonia, cu 14%. O părere extrem de bine ancorată în realitățile ultimilor 30 de ani, în care nici unul din cei care au deținut puterea nu au schimbat nimic, cu excepția nivelului de bunăstare propriu pe care l­au crescut la cote amețitoare pe spinarea noastră și a țării. 47% dintre români – locul 3 în top – cred că lumea nu e guvernată de forțe democratice, ci de structuri oculte care doresc instaurarea unei hegemonii mondiale. Firește că răuvoitorii vor zîmbi discret și vor spune disprețuitor că sîntem niște proști care cred în asemenea basme.

Cred că sînt două probleme: 1. Comunicarea dintre conducerea țării (Președinție, Guvern, Parlament) și popor nu există, în sensul că nimeni din partea acestor instituții nu iese public să ne explice ce se întîmplă și cum stau lucrurile de fapt, iar asta lasă teren liber părerilor proprii ale fiecăruia. 2. Faptul că peste jumătate din teoriile conspirației din ultimii 30 de ani s­au adeverit, ca de altfel și cele de pe timpul pandemiei, coroborate cu neîncrederea românilor în guvernanții proprii, justifică procentul de 47%.

După acest studiu îmi dau seama că foarte mulți români gîndesc, observă atent ceea ce se întîmplă în jurul lor, sînt sceptici și nu se aruncă cu capul înainte la toate inițiativele sau îndemnurile puternicilor zilei, iar asta mă bucură, dar mă și îngrijorează întrucîtva, pentru că, dacă lucrurile vor merge în aceeași direcție, e posibil ca peste 10 ani majoritatea românilor să înceapă să se întrebe ce cautăm noi în Uniunea Europeană și în NATO. O ieșire din cele două alianțe cu economia pustiită de coabitarea ,,frățească” cu Occidentul nu ne va face bine deloc. Am pierdut oportunități grozave de a ne reface industria productivă cu banii europenilor, am pierdut ocazii imense de a redeveni o forță agricolă, am pierdut, în general, de cînd am intrat în UE, mai mult decît am cîștigat, iar asta din cauză că nu am știut să luăm șapte piei de pe occidentali, așa cum au luat ei pînă acum de pe noi. Dacă reușim să facem asta în următorii ani o să începem să îi iubim la fel cum ne iubesc și ei pe noi atunci cînd nu trebuie să ne dea, ci să ne ia. Pînă atunci să citim mai mult, să ne documentăm din surse independente de propaganda oficială, să gîndim cu capul propriu și mai ales să votăm la alegeri, fie ele europene sau naționale, acei oameni și acele partide care ne pot realiza dorințele de mai bine. Contractul social al lui Jean Jaques Rousseau ne dă dreptul ăsta.

Oportunitate, oportunism, oportunist

(urmare din pag. 21)

Avem oportunitatea de a transforma portul Constanța în centru pentru comerțul ucrainean cu cereale și astfel îi putem extinde suprafața și capacitatea de primire a navelor, putem construi noi capacități de stocare, putem valorifica

Canalul Dunăre­Marea Neagră trimițînd cerealele ucrainene, petrolul și alte produse pînă în inima Europei, la Passau, în Germania. Vorbind de comerțul pe Dunăre, putem finaliza Canalul Dunăre­București ca să facem din capitala țării port la Dunăre și să transportăm mai ieftin pe apă în toată Europa bunurile produse aici.

Politic vorbind, avem oportunitatea de a forța unirea cu Moldova, de a fi primiți în Shengen, de a ni se elimina vizele de către americani, de a deveni o putere regională. Pentru toate astea, însă, era nevoie de oameni politici cu mintea limpede și cu inima la interesul țării, nu de niște păpuși de cîrpă fără inițiativă și manageri incompetenți cum avem noi acum. Niște oportuniști, de fapt, dar pentru ei, nu pentru noi. Oportunități economice avem și din partea

Adevăruri nespuse!

(urmare din pag. 21)

Cam așa, mai mult ca sigur, s­ar desfășura și un dialog ,,profesionist” între Victor Ciutacu și Mihai Gâdea, ambii avînd rolul celui de­al treilea bătrînel. Așadar, dragilor, dacă nu vă vede și nu vă ascultă nimeni, la ce vă mai chinuiți să realizați emisiuni în urma cărora oamenii își aruncă telecomanda pe geam și sparg ecranul cu sticla de bere? Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (,,Demisia!”) sau ,,Acestor farisei le pute, iată/ chiar țara­n care s­au născut, firesc/ Le put Carpații, Dunărea curată/ Și, îndeobște, tot ce­i românesc” (,,Fariseii”).

În concluzie, în proporție de 90­95%, mass­media mondială și­a tras singură capacul la cavou, iar în România mai sînt doar cîteva publicații independente, curajoase și obiective – România Mare, Certitudinea (revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România), Cațavencii, Flacăra lui Adrian Păunescu... – și tot cîteva televiziuni, demne de urmărit: News România, Nașul TV, NCN, Inedit TV, în opinia subsemnatului și doar la categoria ,,Știri”.

Vă garantez că numai din aceste surse puteți afla știri și informații adevărate, cum sînt și cele ce urmează:

1. La sfîrșitul Secolului IV, Imperiul Roman s­a divizat în Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala în orașul Byzanț, devenit apoi Constantinopol care, după ce a fost ocupat de Imperiul Otoman în 1453, și­a luat denumirea de Instanbul. De reținut că Imperiul Roman de Apus a dispărut în anul 476, cînd Roma a fost ocupată de etrusci, care au format Regatul Etrusc.

După divizarea Imperiului Roman, creștinii din Vest au fost păstrați de Papă, iar cei din Est de Patriah, între aceștia existînd numeroase contradicții. După ce s­a format Statul Papal (756), șicanele dintre cei doi capi religioși s­au îndîrjit, acuzîndu­se reciproc de erezie, motiv pentru care s­a produs o ruptură definitivă (1454) care luat denumirea de Marea Schismă. Așa au luat naștere Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, aflate în permanentă discordie.

În prezent, cele două biserici au cam dat uitării rîca dintre ele, și asta pentru că ambele se confruntă, în propria ogradă, cu tot soiul de lucruri necurate, de la cazuri de crimă, homosexualitate, pedofilie, evaziune fiscală, pînă la implicarea în viața politică și conspirație securistă.

2. Procesul de globalizare, realizat la sfîrșitul Secolului XX și începutul Secolului XXI, a generat mari pericole pentru unitatea națională și independența multor popoare, inclusiv pentru români. Expansiunea economică a companiilor multinaționale, avînd sediul în țări dezvoltate din Europa Occidentală, SUA și Canada, a generat un nou tip de colonialism. Legat de acest aspect, economistul american David C. Korten a spus: ,,Colonialismul clasic s­a încheiat după cel de­al II­lea război mondial, și noul colonialism corporatist l­a înlocuit, prin ajutoare pentru străinătate, investiții și comerț. Noul colonialism a luat o formă mai subtilă, mai sofisticată și mai atrăgătoare decît cel vechi, dar rezultatul a fost același”.

România post­socialistă a fost deja inclusă în sfera colonialismului corporatist. Multe poziții importante

Uniunii Europene, care ne oferă fonduri nerambursabile într­o mulțime de domenii pe care le puteam dezvolta pînă acum și transforma în surse aducătoare de venit nouă și apoi țării, dar lipsa de inițiativă comercială a unor români și inexistența sprijinului logistic al statului pentru a­i ajuta pe cei interesați să acceseze aceste fonduri și să­i determine pe cei nehotărîți să o facă, cît și lipsa de inițiativă comercială a multor compatrioți – toate acestea ne­au făcut să pierdem aceste oportunități. Oportunismul, adică o atitudine lipsită de principialitate a unei persoane sau a unei țări, te ajută uneori să îndeplinești marile proiecte naționale, luînd prin forța împrejurărilor de la puternicii zilei ceea ce ți­au refuzat atîta timp pentru că nu­i strîngea nimeni cu ușa. De incompetenți ce sînt și­au băgat singuri capul în laț, iar conducătorii noștri, în loc să­i jupoaie, așa cum ne­au făcut și ei nouă întodeauna, și să tragă jar la oala României, le plîng de milă, lăsînd oportunitățile să treacă pe lîngă ei, nefiind oportuniști pentru țară și pentru generațiile viitoare, așa cum au fost înaintașii noștri.

din economia țării se află în stăpînirea unor companii multinaționale, ceea ce afectează grav independența economică și politică a statului român. De fapt, nu numai suveranitatea și independența economică sînt afectate în România. Absolut toate sistemele sînt vizate, cum ar fi, de pildă, sistemul sanitar național care, într­un viitor apropiat, va deveni sluga fidelă a OMS.

3. Cîndva, Marilyn Monroe a mărturisit presei: ,,Dacă ar fi să fac un copil cu Einstein, acesta ar fi întruchiparea perfecțiunii: frumos ca mine și deștept ca el!”. Dar a venit și replica genialului savant: ,,Dar, dacă ar ieși invers? Urît ca mine și prost ca ea!”.

4. Despre revizionismul maghiar și pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei s­a scris, se scrie și, în mod sigur, se va mai scrie încă mult timp de acum înainte. Problema este că așa­zisa tensiune existentă între majoritatea română și minoritatea maghiară din România, întreținută artificial de cîteva capete înfierbîntate, a depășit de mult hotarele țării, în presa străină apărînd o serie de articole în care se vorbește despre Transilvania ca pămînt al maghiarilor, cotropit în 1920 de România. Mai mult, Fundația Maghiarilor din America a plătit bani grei unor așa­ziși istorici și geografi, care au lansat pe internet o istorie otrăvită a Transilvaniei, iar revista GEO, versiunea franceză a publicației americane National Geografic, a oferit cititorilor săi o anchetă intitulată ,,Maghiarii din România”, semnată de Claude Landal, care, printre altele, a scris că ,,În 1920, prin Tratatul de la Trianon, Transilvania, ungară de o mie de ani, este încorporată de România. Locuitorii săi, unguri numiți maghiari, devin o minoritate pe propriul lor pămînt”. Deși, în Franța, minoritățile nu sînt recunoscute oficial, toți sirienii, marocanii, gabonezii, senegalezii ș.a. fiind cetățeni francezi și atît, iată că autorul articolului tratează total opus situația legată de ungurii din România. Nu pot trece peste faptul că limba franceză este protejată LEGISLATIV.

Oricum, belea mare cu ungurii ăștia, dar trebuie să fim civilizați cu ei și să le satisfacem orice dorință, cum ar fi aceea de a avea dreptul democratic la pușcării în limba maghiară sau excursii gratis în Ungaria străbună.

5. Beneficiind de colaboratori remarcabili, Alexandru Ioan Cuza, într­un răstimp extrem de scurt, și­a dobîndit un prestigiu internațional de invidiat. Sultanul însuși îi făcuse onoarea unei primiri strălucitoare, de înaltă considerație, așa cum nici un alt domn român nu mai avusese parte.

Simpatia pe care Napoleon al III­lea o avea față de Alexandru Ioan Cuza, implicit față de cauza Principatelor Unite, a mers pînă într­acolo încît, la un moment dat, împăratul Franței îi scria domnitorului român: ,,Strînge oricîtă armată ai și concentreaz­o în cîteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independența țării, căci eu voi sili Turcia să primească aceasta ca fapt împlinit”.

Bucuria lui Cuza în urma acestui mesaj este explicabilă, dar pripita nevoie de a o împărtăși cu cineva s­a dovedit a fi păguboasă. Domnitorul s­a confesat colaboratorului său cel mai apropiat, secretarul său particular, Dimitrie A. Sturdza, care s­a grăbit să divulge informația unor neprieteni, să avertizeze, prin consulii lor, Anglia, Austria și Prusia, care nu priveau cu ochi buni afirmarea noului stat al românilor. Această mîrșavă vînzare a dus la eșuarea planului lui Napoleon al III­lea, care a spus: ,,O țară care are asemenea trădători nu merită independență”. În ceea ce­l privește pe trădător, decizia lui Cuza ca mișelul să fie arestat a rămas fără urmări, întrucît acesta, conștient

Ce facem cu conducători de felul aceasta, dragi români? Îi lăsăm să scape sau găsim ocazia de a fi oportuniști și le dăm o ștampilă peste obraz, care să­i arunce din fruntea statului? Ce facem cu jurnaliștii oportuniști care s­au înscris în corul propagandei atît pe timpul pandemiei cît și acum și ne­au zăpăcit, panicîndu­ne și mințindu­ne cu nerușinare? Îi lăsăm să scape nepedepsiți sau îi lovim acolo unde­i doare cel mai tare, în audiență?

Există platforme ca YouTube, unde vorbesc Turcescu, Tucă, Cristoiu, Radu Magdin, Cristache (fost jurnalist TVR) și alții ca ei, oameni care au o viziune echilibrată și argumentată asupra evenimentelor, spre deosebire de presa oportunistă de la televizor. Există ziare tipărite și electronice, ca ,,România Mare”, ,,Tribunul”, inpolitics. ro, cursdeguvernare.ro, politico.com, The Guardian, Associated Press, Reuters și multe altele care vă pot ajuta să vă faceți o opinie corectă asupra realităților din lume. Propun să înpcepem să­i pedepsim pe oportuniști și să aducem la putere, prin vot, oameni și partide care să știu să se folosească de oportunități în beneficul României și al românilor, nu al lor personal, așa cum se întîmplă acum.

probabil de ticăloșia pe care o săvîrșise, reușise să fugă din țară.

Și pentru că așchia nu sare departe de trunchi, aflați că, în februarie 1917, colonelul Alexandru D. Sturdza, fiul celui care l­a trădat pe Alexandru Ioan Cuza, și­a părăsit regimentul pe care îl comanda, și­a împușcat ordonanța și ofițerul, care încerca să­l împiedice, și a fugit în tabăra germană, la dușman. Condamnat la moarte în contumacie, la degradare militară și confiscarea averii, dezertorul a încercat ulterior să se reabiliteze, solicitînd să fie înrolat în gărzile ardelene. A fost respins, cu motivarea că ,,pe pămîntul țării și sub steag românesc, nu e loc pentru trădători”.

Chiar și în prezent bîntuie printre noi un Sturdza, care deja a atras asupra sa o mulțime de bănuieli sau acuze penale, dar nu­i nimic de făcut, că principiul nr. 3 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale sună așa: Scopul scuză mijloacele – nu te poate condamna nimeni, dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc. 6. În ultima vreme, politicienii români au o plăcere deosebită în a se folosi de sintagma ,,Trebuie să conștientizăm!”, numai că nu se văd și nu se simt urmările acestui îndemn. Asta a zis­o și Iohannis, iar după ce a conștientizat, ne­a spus că ,,Trebuie să facem ceva!”, dar nimeni nu a făcut nimic. Mai nou, Nicolae Ciucă, plagiatorul și carieristul, dezmeticit puțin din ignoranța sa, a conștientizat, după care a spus: ,,Am discutat cu specialiștii din Consiliul Fiscal să facem astfel încît cota unică să fie într­adevăr cotă unică”. Cu alte cuvinte, premierul Ciucă învață meserie operînd. Pe viu, dacă se poate, că el se ghidează după urletele pacientului. Asta este ca în gluma aceea sinistră, în care o femeie l­a întrebat pe doctor din ce cauze a murit soțul său. A primit următorul răspuns: ,,Nu știu ce să vă spun, dar cert este că la autopsie s­ zbătut tare mult!”.

7. Foarte puțini știu că ,,meritele” care le­au fost recunoscute și ,,contribuțiile” regilor noștri au fost doar acte de conjuctură, decurgînd din împrejurarea că ei se aflau în acele momente în fruntea țării, că își cunoșteau interesele personale, ce trebuiau apărate pentru a nu ajunge în situația de a bate la porțile altor monarhi europeni. Și dacă se supralicitează uneori în legătură cu ,,meritele” acestora, e normal să fie cunoscute și adevărurile care nu fac plăcere. Iată doar cîteva:

● ,,Din punct de vedere al conducerii în timpul războiului de la 1877, Carol I a fost o desăvîrșită nulitate” (Constantin Argetoianu).

● Un alt contemporan al regelui Carol I spunea: ,,Nivelul său de cultură era cu mult sub nivelul politicienilor români, mai toți foarte culți și cu mintea repede”.

● ,,Regele Ferdinand nu a intrat în război că așa a decis el. Pur și simplu, a fost împins de la spate, cum este împins în apă de la spate novicele care vrea să învețe să înoate și nu îndrăznește” (Constantin Argetoianu).

● ,,Regele Ferdinand a refuzat propunerea de a i se acorda lui George Enescu distincția Marele Cordon al Coroanei, motivînd că este o idee fantezistă” (I.G. Duca). Gestul său îmi amintește de Carol I, care nu a acceptat reîntoarcerea pe locurile natale a lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil. Păi, dacă este așa, de ce se tot plîngea ex­regele Mihai că nu i se aproba revenirea în România, după anul 1989?

Noul

po L i T ică G eopo L i T ică

sclavagism nu ține cont de rasă

De unde venim, unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm? Pe scurt, despre viitor...

De unde venim:

Presupusa criză sanitară a permis anularea drepturilor și libertăților fundamentale și startul terapiei genetice la nivel mondial.

Unde ne aflăm:

Conflictul militar de lîngă granița României crește prețurile la cereale, ulei de floarea soarelui și fertilizatori.

Gripa aviară promovată din nou duce la creșterea prețurilor la carnea de pui și ouă.

Sabotajele fermelor agricole scot din magazine cantități uriașe de alimente.

Explozia prețului produselor petroliere aruncă în aer costurile lanțurilor de distribuție a alimentelor.

Inflația uriașă provocată de inundarea economiei mondiale cu bani fără acoperire distruge capitalul financiar mondial.

Statele Unite ale Americii și Marea Britanie mituiesc producătorii agricoli pentru a nu cultiva terenurile agricole.

Încotro ne îndreptăm:

Reprezentanții marilor capitaluri ne tot anunță ce vor de la noi prin intermediul declarațiilor oficiale.

Forumul Economic Mondial (WEF) anunță introducerea unei ,,diete sănătoase la nivel planetar”.

Promovarea alimentelor bazate pe gîndaci și iarbă de mare.

Mîncare produsă din materiale modificate genetic.

Carnea naturală înlocuită cu cea artificială, produsă în laborator.

Taxe uriașe pentru orice mîncare naturală.

Reclamă la noua mîncare de plastic în detrimentul celei naturale, care va fi trecută la categoria ,,de lux”.

Magazinele au început să refuze plata cu bani numerar.

La nivel mondial băncile centrale au anunțat înlocuirea monedei FIAT cu moneda digitală, care va fi programată să nu permită orice cheltuială, ci doar cele aprobate de guvern.

Pentru prima oară în istorie bogații nu mai au nevoie de săraci. Urmarea este catastrofală...

Vreți să știți de ce miliardarii lumii doresc depopularea planetei prin terapie genetică, războaie și foamete? Pentru că dezvoltarea explozivă a inteligenței artificiale face ca oamenii să devină... inutili. Cei puțini și deștepți nu mai au nevoie de cei mulți și ignoranți pentru că munca acestora din urmă este înlocuită rapid de computere.

Timp de mii de ani oamenii au fost necesari deoarece aceștia au produs tot ce era nevoie. Această stare de fapt s­a schimbat dramatic în ultimele decenii, iar astăzi sîntem chiar noi cei care accelerăm propria noastră dispariție. În inconștiența noastră aplaudăm astăzi apariția vehiculelor pilotate de computer, a programelor de analiză juridică prin care sînt înlocuiți avocații, a aplicațiilor care scriu pentru noi materiale de marketing, roboți care fac chirurgie, imprimante care construiesc orice, microfoane inteligente care spionează tot ce vorbim și construiesc în jurul nostru o lume artificială și manipulată de cei care produc tehnologie.

Publicația International Research Journal of Engineering and Technology arată că, pînă în anul 2030, vor fi afectate 56% din locurile de muncă ale profesorilor, 80% din locurile de muncă ale medicilor, 23% din cele ale juriștilor și 30% din toate locurile de muncă ce necesită pregătire academică. Un alt articol publicat de Braincities menționează noi tendințe în tehnologie, acestea incluzînd tablouri pictate de roboți și piese muzicale scrise de computere.

Rezultatul?

Hiperinflația distruge veniturile populației, un nivel de doar 16% conduce la pierderea a 50% din valoarea banilor în doar trei ani.

La nivel mondial se introduc legi pentru cenzurarea comunicațiilor pe internet.

S­a dezlănțuit atacul contra copiilor prin distrugerea educației din școli și prin introducerea programelor agresive ale teoriei de gen.

Nici una din tendințele de mai sus nu este benefică omenirii, ci unei minuscule elite care vrea să reintroducă sclavia, dar de data asta la nivel mondial.

Nu este totul pierdut, însă sclavizarea lumii este aproape completă și am mai rămas doar o mînă de ,,pirați” moderni care căutăm ,,corăbii”, ,,echipaje” și ,,galbeni” pentru a lupta împotriva noilor stăpîni de sclavi, pentru a opri nebunia.

Compania FOXCONN, care produce echipamente pentru Apple și Samsung, a redus numărul de angajați de la 110.000 la doar 50.000, restul de 60.000 fiind... roboți. Pe același model, în provincia Guandong din China 505 fabrici au înlocuit zeci de mii de muncitori cu roboți industriali. În SUA, compania Walmart a anunțat introducerea a 360 de roboți pentru curățenie. Peste tot în lume militarii sînt înlocuiți cu drone, roboți și vehicule inteligente.

Dacă este dificil să vă imaginați ce urmează, amintiți­vă că înainte de prima revoluție industrială din SUA, 90% din locurile de muncă erau în agricultură, iar după instaurarea noilor tehnologii au mai rămas doar 2% să muncească în agricultură.

Așadar, ce să facă bogații planetei care produc tehnologie înaltă cu miliardele de pălmași care nu mai sînt buni de nimic, dar care continuă să se înmulțească și să mănînce degeaba?

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

McKinsey Global Institute, departamentul de cercetare al companiei multinaționale de consulting McKinsey, apreciază că în următorii zece ani un milion de locuri de muncă vor fi înlocuite de inteligența artificială și că societățile dezvoltate din Vest vor trebui să instaureze regimuri autocrate pentru a stăvili haosul civil ce va fi asemănător marii crize economice din anii 1930.

Concluzia este sumbră, dar trebuie să ne trezească din idioțenia cu care ne bucurăm de fiecare nouă aplicație pe telefon sau tabletă: dacă vrem să supraviețuim, trebuie să rămînem oameni, să refuzăm să acceptăm tehnologie de dragul tehnologiei, să păstrăm vie comunitatea reală, să refacem grupurile de oameni unite de interese comune și să rezistăm tentației de a cîștiga un ban mai ușor lăsînd roboții să muncească în locul nostru. Bogații vor să depopuleze planeta pentru că nu mai au ce face cu noi și este datoria noastră să nu­i lăsăm să ne înlocuiască total cu roboții lor.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

BOGDAN VASILE