România Mare, nr. 1646

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lumea modernă se închină la o altă Sf.

Treime: Sf. Telefon, Sf. Televizor, Sf. Computer.

CornELIU VADIm TUDor

Războiul așteptat de toată lumea

Era nevoie, am senzația, de o repornire a lumii în vederea rearanjării lucrurilor, pentru ca, atunci cînd oamenii își rezolvă neînțelegerile și tensiunile acumulate în timp, printr-o bătaie cu pumnii, învingător să fie unul singur. Au trecut 77 de ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, și societatea începuse să lîncezească. SUA, care au dominat autoritar societatea și civilizația occidentală, influențînd totodată întregul glob pămîntesc, au început să dea semne de slăbiciune; atunci, concurența, condusă de China, o mare putere economică, urmată de o Rusia care dorește reînvierea trecutului glorios, dar și de Brazilia sau India, ce doresc să vină la masa bogaților, au găsit că e momentul să schimbe șeful.

Singura modalitate de a schimba dominația americană era un război. Cum nimeni nuși dorea și nu își dorește război pe propriul

teritoriu, fiindcă pierdire economice ar fi imense, s-a găsit o nouă Siria, de data aceasta în Europa: Ucraina. Țară mare, nu suficient de dezvoltată încît să aibă multe de pierdut, datoare vîndută la propriu marilor fonduri americane de investiții, plasată convenabil lîngă „dușmanul de serviciu” Rusia, teren perfect pentru testarea armelor și umflarea mușchilor participanților.

Doar că, din cîte vedem și auzim în ultima vreme, pare că aventura asta se va încheia cu înfrîngerea Americii și, foarte probabil, cu întronarea Chinei ca nou jupîn al lumii.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Un scandal la Curtea regală

În vara anului 1899, la Constanţa, principesa moştenitoare Maria făcea o nouă pasiune, de data aceasta pentru Zizi Cantacuzino, unul dintre tinerii ofiţeri cheflii, frivoli şi desfrînaţi care roiau în jurul ei. Fapt divers, desigur, şi atît de banal încît nici soţul, nici Familia regală nu s-ar fi formalizat dacă n-ar fi intervenit două elemente supărătoare: pe de o parte, sarcina principesei şi intenţia ei de a scăpa de un viitor bastard; pe de altă parte, „indiscreţiile” comise de o persoană din suita principesei – ulterior a fost învinuită guvernanta, miss Winter – care a difuzat în cercuri largi din ţară şi de peste hotare intimităţile de la Palat.

Cum avea să se soluţioneze conflictul?

Regele Carol I, considerînd că moravurile principesei compromiteau grav dinastia, înclina spre desfacerea căsătoriei; de aceea, el a izolat-o pe Maria de Ferdinand şi de copilul lor, viitorul rege Carol al ll-lea. Prinţul moştenitor Ferdinand însă, fiind o fire şovăielnică şi, în plus, ştiindu-se culpabil de fapte tot atît de reprobabile ca acelea ale soţiei lui, tărăgăna adoptarea unei hotărîri. În dispută au intervenit atunci rubedeniile din Germania şi din Anglia, căutînd să stingă scandalul şi să obţină spălarea rufelor în familie. Un rol foarte activ a avut, în acest sens,

Maria de Coburg, mama principesei moştenitoare.

În scrisorile sale, ea îl descrie pe Carol I ca pe un tiran şi un intrigant, ceea ce corespunde adevărului. Dar aroganta aristocrată îşi permite să facă şi aprecieri asupra României, considerînd-o „o ţară îngrozitoare” şi „pe jumătate barbară”. Iritarea nobilei doamne e provocată, de fapt, de o foarte neplăcută surpriză: ea nu se aştepta ca, într-o ţară „sălbatecă”, să existe o opinie publică atît de severă faţă de dezmăţul năbădăioasei sale fiice. Pînă la urmă totul s-a aranjat. Ferdinand s-a împăcat cu Maria; nou-născutul – prinţesa Elisabeta – a fost acceptat drept legitim; succesiunea tronului a rămas asigurată şi scandalul, treptat, s-a stins. Şi totuşi, un vinovat a trebuit să plătească: bătrîna guvernantă miss Winter a fost îndepărtată brutal de la curte cu faima de intrigantă, mincinoasă şi nerecunoscătoare, jucînd astfel – deşi era englezoaică – rolul acarului Păun.

Stilul epistolar al celor care semnează corespondenţa din rîndurile ce urmează e departe de a fi ireproşabil. Ca de obicei, cînd publică documente, redacţia nu a intervenit cu nimic în textele respective.

(continuare în pag. a 12-a)

SANDA RACOVICEANU

Pastel

Iată şi regatul verii, plin de zeităţi păgîne lancea macului se-agită peste oştile de grîne Timp de heliogravură, cer ca bolţile sixtine în capela lui albastră jur să mă cunun cu tine. Mierla cîntă de pomană, panteismul n-are bani nu i-a mai plătit simbria de vreo zece mii de ani. Zuruie cymbal de greieri, trec procesiuni de dropii îţi deschid cu dinţii bluza, de comoara ei m-apropii. Spectrul vipiei se-arată, calcă totul sub şenile retopind în bronz statuia fiecărei nopţi şi zile. E o pace funerară, firea cade în păcat peşti de clor îngraşă muşchiul pe un fund de puţ secat. Iarba e un incunabul răsfoit de guşteri calzi fiecare clipă nouă trîmbiţată-i de heralzi.

Şi te port pe braţe, stoic, te aşez pe-un pat de fîn şi din viaţa mea întreagă numai cu atît rămîn. Transparent veşmînt de aburi, prea năvalnică ispită ca o pojghiţă murală de cireaşă pîrguită. Rîu captiv îţi este trupul, şerpuind în cîmpul verii fînul umezindu-l tainic cu licorile durerii.

Lobul fraged al urechii prinde vorbe care mint trei intrări cu rouă dulce, trei potyre cu absint.

Tu îndrepţi spre mine ochii rugători, de vietate îmi implori un armistiţiu, şi te miri că nu se poate. Fierb în pivniţele verii vinuri dyonisiace cade lin securea nopţii pe un eşafod de pace.

Trec copii cu lămpi scobite şi cu lumînări în pepeni pîntecul îţi încolţeşte, paşii-n urma mea ţi-i depeni. Fluturi înmuiaţi în fosfor vin în raiduri nupţiale lăudată fie vara şi comploturile sale!

CornELIU VADIm TUDor

România pitoreascã

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Umbra lui Mircea Ciumara la Patriarhie F Un hoţ cu ifose: Andrei

Pleşu F Bîl-Bîl are peste 100 de ani F „Amorul vrăjitor“ dintre Victor Ciorbea şi Alina Mungiu F Halpert prostu’, cîinele nostru

PArTEA A III-A

F În ziarul „Libertatea“, sexoloaga Gabriela Dimovici poartă o palpitantă corespondență cu tot felul de oameni amărăţi. Am fost impresionaţi pînă la lacrimi (de crocodil) de scrisoarea pe care i-a adresat-o un tînăr. „Mă numesc Teo m. (credem că nu Teo Meleşcanu – nota red. r.m.), şi mă consider o persoană cu o problemă deosebită. Am 24 de ani şi nu sînt singurul cu un astfel de necaz. De la vîrsta de 13 ani mă masturbez, din păcate. Cel mai important este că am renunțat la această practică de la vîrsta de 21 de ani. (Minţi, Teo, dacă nu v-am cunoaşte?! – nota red. r m ). Am reuşit să renunţ în urma unui fapt deosebit, cînd am cunoscut o fată cu care am făcut dragoste pentru prima oară. Între mine şi ea, totul a decurs foarte repede, deci am ajuns foarte repede în pat. Problema mea este ejacularea precoce. În prima seară, contactul sexual a fost ratat din cauza ejaculării înaintea penetrării. Tot în prima seară, tentativele s-au soldat cu ejaculare la 3-4 secunde după penetrare (aceste tentative fiind în număr de 4-5)“. Sărman onanist! Ziua vesel, noaptea trist! Mai bine nu ziceai nimic, tăceai ca Paul Cornel Chitic, fiindcă, ce crezi că-ți răspunde savanta de serviciu? Poftim, na şi ține, altădată să-ţi pui pofta-n cui: „Iată patru posibilităţi de «diversiune» propuse de dr. Hastings: 1) să se gîndească la altceva pînă ce femeia obţine orgasmul; 2) să-şi concentreze atenţia pe îndeplinirea unui efort voluntar (să-şi strîngă sfincterul anal, de exemplu); 3) să-şi provoace o mică durere, pentru a-şi abate atenţia de la activitatea sexuală; 4) să bea puţin alcool, care are efectul de a încetini funcţia de control a creierului“. Ei bine, stimaţi cititori, unde dai şi unde crapă! Cine credeţi că a urmat aceste sfaturi draconice? Nimeni altul, decît Victor Ciorbea. Zilele trecute, ne-am pomenit cu primarulpremier la redacţie, solicitănd o audienţă la Alcibiade. Pînă la urmă, întrevederea a avut loc. ALCIBIADE: Domnule Ciorbea, ce vînt vă mînă în redacţia noastră?

VICTOR CIORBEA: Aşa după cum se ştie, eu sînt onanist, din Munţii Apuseni, şi s-ar putea ca unii să mă acuze de trădare de Ţară. Îi priveşte, dar eu aşa nu mai pot continua. Totul a început în Ungaria... ALCIBIADE: Ce-a început în Ungaria? VICTOR CIORBEA: Idila mea cu Alina Mungiu. Mi-a venit odată rău şi m-a pus Necuratul să aţipesc cu capul în poala ei. Numai mătăsuri, şi voaluri, iar cadîna mă mîngăia pe craniu şi vorbea ca romeo şi Julieta: ,,A fi sau a nu fi!“. ALCIBIADE: Asta a spus-o Hamlet, nu Romeo şi Julieta. VICTOR CIORBEA: Vezi că habar n-ai de Istorie? Am vrut să te încerc – asta a spus-o Winston Churchill ALCIBIADE: Şi care-i treaba? VICTOR CIORBEA: Treaba e că, odată ajuns la hotel, după convorbirile oficiale, m-am pomenit cu Alina cocoţată în vîrful patului. Normal că n-am stat mult pe gînduri şi, fiind moț i-am făcut încă de la uşă cîteva piruete, ca Fraţii Petreuş, şi am țîpurit: „Mungiulița mea muiere/ Hai la crîşmă şi-om bea bere!“. Iar ea, dintre perne, pocnea din degete şi-şi zbîrnîia limba-n gură: „Nu se poate, măi primare/ Că ai căpățîna mare!“. După care, nu-mi mai amintesc nimic, fiindcă am leşinat... ALCIBIADE: Vai, vai, ce nenorocire, iar v-a apucat presiunea aia intracraniană?!

VICTOR CIORBEA: Nu m-a apucat nici o presiune ucrainiană, dom’le, pur şi simplu mi-a căzut lustra-n cap şi m-a umflat și-n partea aialaltă. Acum sînt perfect echilibrat. ALCIBIADE: Şi Alina ce făcea? VICTOR CIORBEA: A început să danseze un tango apaş cu scaunul, goală, în fața oglinzii! Ungurii puseseră la radio, în surdină, numai tangouri mortale: „Trista duminică“, „Vesela marţi“, „La Cumparcita“ „Don’t cry for me, Bubulina!“. ALCIBIADE: Ce Bubulină visezi, maestre? Poate Argentina! VICTOR CIORBEA: Ştiu, dar aşa o alintăm noi pe ea, pe Alina, în amintirea eroinei din „Ciorbea grecul“. Atunci, în semiîntunericul camerei, am simţit o poftă nebună ca s-o apuc de păr, să-i trag o Ediţie Specială şi s-o posed acolo, pe covor, spre satisfacţia întregului popor! ALCIBIADE: Aşa te vrem, nea Victore, pedepseste-o pe „femeia komisar“,

răzbunează-ne! VICTOR CiORBEA: Din nenorocire, nu-s vremile sub oameni, ci oamenii sub vremi, înaintea penetrării, s-a produs ejacularea precoce! Fiindcă io de mic copil am fost precoce – mă trimitea tata după țigări, şi io mă închideam în Biblioteca Babeş-Bolyai, unde citeam contoarul de pe perete. ALCIBIADE: Soarele şi onanismul, întăreşte organismul! Și Alina ce-a făcut!

VICTOR CIORBEA: Ce să facă, şi ea?! Mi-a recitat un fragment din operele lui Silviu Brucan: „Înainte de a ne fi mai bine, trebuie să ne fie mai rău!“. Apoi m-a întrebat: „Vezi grila asta de programe? Normal că n-o vezi, chioamba naibii!“. După care jap-jap, nici una, nici două, mi-a tras unşpe palme. Acuma, să mă ierte populaţia, dar io mi-s moţ, aşa că am leşinat din nou, mă tăvăleam ca un nenorocit, cu ciucurii de la covor în gură. Am visat numai terapii de şoc, dolari ioc, şi pe Paul Thompsen, care rodea zăbrelele la un Combinat de lichidare a porcilor. Pînă la urmă, Alina Mungiu mi-a vărsat în cap o găleată cu apă vie (inventata de Ion Mînzatu) şi m-am trezit. ALCIBIADE: Încercaţi să vă aduceți aminte, prin metoda de anamneză, unde eraţi, pe jos sau în pat? VICTOR

CIORBEA: Eram în maşina de spălat, făcut ghem, şi mă învîrteam, mă învîrteam, încercam să mă bunghesc cu un telescop afară, să văd ce se petrece... ALCIBIADE: Dar aşa de sadică e moldoveanca asta, neică? VICTOR

CIORBEA: Nu-i ea de vină, săraca. Tocmai venise Gyula Horn în vizită, să vadă dacă totul e-n regulă, aşa că ea m-a ascuns în maşina de spălat Ikarus, printre rufe...

ALCIBIADE: Totuşi, nu înțeleg un lucru: aceea era camera ei sau a dvs.? VICTOR CIORBEA: Păi ăsta-i şpilul, că nu era nici camera mea, nici a ei – din greşeală, nimerisem la Adriana Severina, care ieşise pe ştrasse, prin Insula Margareta ALCIBIADE: Ați avut, într-adevăr, o activitate diplomatică electrizantă. Ce s-a petrecut după aceea? VICTOR CIORBEA: După ce-a plecat primul-ministru, am ieşit afară, normal. Alina cînta la o balalaică, cumpărată de la Armata Roşie: „Uite Luna, uite Gyula/ Uite capul tău ca scula/ Io-s Alina Rapandula!“. Eram magnetizat la culme, abia aşteptam să mă reped ca o panteră peste nărăvaşa muiere. Ea, cu mişcări unduitoare, de şarpe, balansîndu-şi pletele cînd în stînga, cînd în dreapta, cînd la nord şi cînd la sud, ca Tina Turner, îmi făcea semn cu degetul şi-mi spunea, pe un ton lasciv: „Bre Victoraş, pînă aci ți-o fost, uită-te ghini la mini, c-o să-ţi bag în fund grisini! Eşti bărbat sau momăie? Ce-o fost cu iejacularea aşeia prematură, bre? Fost-a oare moştenirea Guvernului Văcăroiu? Ori poate, bată-te norocul să ti bată, Fondul Monetar Internaţional ți-o tăiat din PIB? Pai io mi-s femeie să mă lase şineva nerezolvată, hombre, cînd bărbaţii din toată Dolhasca au fost culcaţi palancă, la pămînt, de mini?“. Şi, dintr-o singură mişcare, țuşti, mi-a mîncat ochiul de sticlă!

ALCIBIADE: Fugi, domnule, de-aici, că rîzi de mine! Cum ți-a mîncat ochiul de sticlă? VICTOR CIORBEA: Foarte simplu, cranţ-cranţ, Byzanţ după Byzanț. Acuma, io nu mai vedeam nimica. Ungurii, sub geamul de la hotel, organizaseră un miting, prin care cereau Universitate în limba maghiară. A trebuit să ies la balcon şi să le promit...

ALCIBIADE: Aţi luat vreun halat pe matale? VICTOR

CIORBEA: Ce halat visezi, meştere? Noi sîntem pentru o deplină transparență. Eram în pielea goală, of course. Leam ţinut o cuvîntare pe cinste, timp în care am mai avut 3 ejaculări premature. Totul în capul lor, evident! ALCIBIADE: Formidabil, domnule prim-ministru! Că tare rău trebuie să vă fi chinuit. N-aveaţi un medic peaproape? VICTOR CIORBEA: Tocmai aici vreau să ajung. Atunci mi-am adus aminte de recomandările specialistei de la „Libertatea“. Aşa că, la ultima tentativă, cînd se crăpase deja de ziuă şi am reuşit s-o penetrez pe iabraşa muiere, am aplicat cu o precizie matematică cele 4 principii: 1) M-am gîndit tot timpul la altceva decît la ea, cum ar fi: cînd eram eu mic şi m-a lovit calul, apoi cînd am fost judecător şi ginitor, pe urmă, cînd ea scotea mugete, eu mă gîndeam la bugete; 2) Mi-am strîns sfincterul anal pînă am făcut cîrcei şi mi-a ieşit ochiul cel bun din orbită; 3) Cel mai greu a fost să-mi provoc o durere fizică, dar pînă la urmă am găsit soluţia: aşa cum eram noi îmbîrligați, am

băgat în gura Alinei degetul meu mic de la piciorul stîng şi i-am strigat: „Muşcă-mă! Muşcă-mă!“. La început, ea a înţeles că sînt sado-masochist şi a gîfîit: „Alelei, deăştia îmi eşti, Guluţă, nici un lider sindical bag samă că nu-i normal, poate vrei să-ți bag şi o lanterna-n fund, ca să vezi lumina de la capătul tunelului!“. Pînă la urma, a priceput ce voiam de la dînsa şi mi-a ronţăit toate cele 18 degete, de la mîini şi picioare...

ALCIBIADE: Toate cele 18? Înseamnă că vă lipsesc nişte degete, ca lui Miron Cozma... VICTOR CIORBEA: Aiurea, am 20 de degete, dar cu 2 îmi ridicam ochelarii. 4) În fine, am dat-o iute pe alcool: am început cu vodca „Kriminal Kommando“ şi am terminat cu lavandă şi acid sulfuric. ALCIBIADE: Şi ați reuşit ejacularea? VICTOR CIORBEA: Ce ejaculare visezi, tinere? De ejaculare îmi mai ardea mie? M-a luat Salvarea, fiindcă eram încleştat şi cu dinţii rînjiţi, ca ăia care dorm în corturi, pe la parcare. Şi-acuma sînt în erecţie, regulez Bugetul F Tot mai multe greşeli culturale comite ziarul „Azi“. În ziua de 20 martie am citit, bunăoară, că la 1727 s-a născut fizicianul englez Isaac newton, care, minune mare, avea să moara în... 1642! Este evident că au fost inversate datele şi că un om nu putea să se nască la 85 de ani de la moartea lui. F O altă minciună josnică a „României libere“: încercînd să demonstreze ce ilegalităţi ar fi comis primarul comunei Mogoşoaia, doctorul Dan Claudiu Tănăsescu, un oarecare Flavius Popa scrie: „Primarul (un vechi prieten al lui C.V. Tudor şi al răposatului Eugen Barbu)...”. Vedeţi care e „şcoala gazetărească“ a lichelelor? Din decembrie 1989 și pînă în ziua de azi, C.V.T. n-a mai schimbat nici măcar o singură vorbă cu medicul respectiv, datorită manierei în care acesta, împreună cu Ileana Lucaciu şi Mircea Micu, au pus mîna pe revista „Săptămîna“. Nici Eugen Barbu n-a mai vorbit cu Tănăsescu, pe care l-a considerat tot timpul un om lipsit de caracter. Şi atunci, care-i treaba? Ce vrea să insinueze ziarul unguresc de limba română? Că Barbu şi Vadim ar fi avut vile şi pămînturi la Mogoşoaia? Exclus, alţii posedă aşa ceva, se ştiu ei care! F „Academia Cațavencu“ sare iar peste cal, dar rău de tot: două notiţe imunde sînt semnate Ştefan cel Mare din Parcare și Isus Cristoiu. Ăștia chiar n-au nimic sfînt pe lume! F Am aflat cine l-a „arestuit“ pe marele boxer mihai Leu și l-a plimbat tot pe la partide și lideri de-ai actualei Puteri: fostul activist C.C. al U.T.C. Ionel Stoica! Şi noi, care am crezut primii în steaua lui Leu, decernîndu-i încă de acum 3 ani Premiul Naţional „România Mare“! Cine ne scapă de geambaşii ăştia posesivi, care își fixează ventuza pe centura unor campioni? F Penibila fiţuică „Formula As“, scoasă cu bani negri (P.D.-F.S.N. plus resturi din Miliţie), a început să facă, pe față, o politică antiromânească. Desigur, n-o s-o scoatem vinovată pe fosta secretară P.C.r de la „Luceafărul“, Sînziana Pop, care nu prea mai are mulţi creieri în cap după o viaţă îngrozitor de aventuroasă. Singurul vinovat e derbedeul ăla mic şi perciunat pe nume Toma roman, care, ca şi tizul lui, Petre roman, şi-a schimbat numele, dar el e un pîrlit de spermatozoid cu ochelari, de o obrăznicie tipică tuturor foştilor propagandişti evrei. Mai nou, cei doi politruci de la „Formula As“ au devenit... monarhişti, făcînd temenele, cu popoul în sus, la picioarele Moliei de la Versoix, doardoar s-or lipi şi de trenulețul ăsta... F LA ÎnCHIDErEA EDIŢIEI. Cine n-a vizionat emisiunea „Starea de Veghe“, prezentată de Amerom-Canal 38, în seara zilei de luni, 24 martie, a pierdut cel mai formidabil spectacol umoristic al anului 1997! Invitat de Adriana Bahmuțan să-şi dea cu părerea despre ridicarea imunității parlamentare a senatorului Vadim, ţărănistul ăla rău, urît şi bătrîn pe nume Nisztor Bădiceanu s-a făcut, pur şi simplu, de rîs, fiind tăvălit de toată lumea, prin propriile sale mizerii. Nu mai puţin de 6 telefoane din 7 l-au pus la colţ, ca pe un borfaş ordinar ce este, dar la ce mod? Un telespectator, de pildă, i-a spus cam aşa: „Dom’le, ai furat ciment sau nu? Eu aşa ştiu: cine fură azi un ou, fură mîine un bou! Deci există hoţ-ou, hoţ-bou şi hoţciment! De ce-ai furat, dom’le, ciment? De ce ţi-ai mai depus candidatura la Senat?“. Am rîs ca nişte cocoşaţi. Felicitări Adrianei Bahmuțan, pentru această cură de bună-dispoziţie, care l-a făcut pe udemeristul deghizat în ţărănist să o sfeclească şi să-şi blesteme ziua în care s-a luat de un om drept, ca Vadim Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Drumul dulce spre modernitate

La plăcinte – înapoi, la bezele – înainte! Acestea sînt dulciurile românilor care au unit cele trei principate...

După cum se știe, de-a lungul Secolului al XIX-lea are loc întoarcerea spațiului românesc, în ansamblul său, către Europa. Făcînd parte integrantă din arealul central-european, ardelenii se găseau deja în spațiul cultural către care confrații lor încep să se uite din ce în ce mai curioși de după munți. Ca și în cazul zaharicalelor orientale, în Extra-Carpatia, mai ales boierimea și orășenii au fost cei atinși de noile influențe, lumea satelor rămînînd cu copturile ei pline de semnificații, cumva, în afara istoriei. Sincronizarea celei din urmă s-a petrecut mult mai recent, mai lent și, într-un fel, incomplet.

Schimbările care au „afectat” la început doar nobilimea transilvană și, într-un tîrziu, boierimea extracarpatică, pot fi văzute ca un început de europenizare a gusturilor. Urmată cu zel de orășeni și de ceea ce s-ar putea numi clasa de mijloc, modernizarea gastronomiei dulci a avut loc în urma contactului direct cu bucătăria central-europeană (germană și maghiară, prin Banat și Ardeal) și prin traducerea/ publicarea cărților de bucate franțuzești, germane și italienești. Vorbind de Transilvania, procesul s-a petrecut treptat, în a doua parte a Evului Mediu (Secolele XV-XVII) ca urmare directă a Renașterii italiene, peste care s-a suprapus, în Secolele XVIII-XIX influența germană. În Muntenia și Moldova, unele influențe italiene (prima carte de bucate din Muntenia, plină de bunătăți italiene și orientale) au trebuit să lase locul celor germane (austriece) dar, mai ales, franceze.

Descriind o situație prelungită, în mare, din secolele anterioare, George Potra rememora, pentru începutul Secolului XX, dulciurile vîndute pe la tarabele și vînzătorii ambulanți de la Tîrgul Moșilor (azi Obor, București). Scenele se puteau întîlni în mai toate orașele și orășelele din Moldova și Muntenia și la toate tîrgurile și bîlciurile din spațiul românesc. Produse tradiționale (plăcinte, împletituri) sau dulciuri cu iz oriental (acadele, bigi-bigi, turtă dulce), cel mai adesea adaptări locale, se vindeau fie prin intermediul a ceea ce astăzi am numi comerț stradal, fie se puteau găsi la simigerie, un precursor al cofetăriei la noi, sau la băcănie. Cîteva din aceste produse ne atrag totuși atenția, fiindcă originea lor nu pare să fie nici tradiția

locală, nici Orientul.

Pentru ele nu ne putem gîndi decît la o singură cale de intrare: Europa (Centrală), cîndva în Secolele XVIII-XIX sau chiar începutul celui următor. Vata de zahăr își are începuturile în firele de zahăr ornamentale obținute cu mare îndemînare și tehnici speciale în cadrul bucătăriei de lux din Italia Renașterii. Însă primele mașini pentru produs vata de zahăr, așa cum o știm, au apărut abia la sfîrșitul Secolului al XIX-lea și începutul Secolului XX în Franța și SUA. Așa ajunge copilul George Potra să mănînce la tîrg vata de zahăr înfășurată pe bețișoare de brad și noi toți (aproape toți) după el. Același Potra, tot la Tîrgul Moșilor, mai gusta cocoloașe de floricele, mari cît o portocală, îmbibate în apă cu zahăr, de culoare roșie sau galbenă. Făcute la ceaun cu un pic de ulei și cu sare, floricelele (popcorn) propriu-zise pot fi aproape la fel de vechi pe cît este și porumbul ajuns în estul Europei prin Secolul al XVIIlea. Dar cocoloașele dulci de care vorbește Potra își au originea, cel mai probabil, în caramel corn-ul apărut în Secolul al XIX-lea tot în SUA. Cremos-pufosul pandișpan era aflat și el prin tîrg sau pe la simigerie cu o denumire preluată din turcă sau din greacă, dar care nu este altceva decît italianul pan di Spagna („pîine de Spania”). Pe măsura dezvoltării gastronomiei dulci la noi și aiurea, pandișpanul a devenit mai ales un ingredient pentru torturi.

Vedete ale tîrgurilor erau și gogoșile prăjite în ulei și pudrate cu zahăr. Probabil că aluaturile prăjite în untură sau într-un pic de ulei, atît de răspîndite în toată lumea, ar putea fi incluse între dulciurile tradiționale mai recente la scara istoriei; ne gîndim la minciunelele din aluat nedospit cunoscute și ca cirighele sau uscățele, la colțunașii (piroști în nordul țării) umpluți cu marmeladă sau gem de prune sau la scovergile ardelenești date prin miere. Gogoșile prăjite în baie de ulei trebuie să fie totuși și mai recente. Cele de mai sus pot fi considerate strămoși nu doar ai gogoșilor, ci și ai deja celebrilor papanași, aceste mai-mult-decît-gogoși cu pretenții și stil, servite cu smîntînă și dulceață.

Dacă deschidem ,,Cărticica meseriei de bucătar”, apărută în maghiară la Cluj la sfîrșitul Secolului al XVIIlea și reeditată de mai multe ori pînă în Secolul al XIX-lea, vom găsi primele rețete care anunță deserturile moderne și cofetăria de mai tîrziu: un tort de migdale despre care autoarea cărții (Sofia Tofeus) spunea că este o mîncare rară la oamenii de rînd, frigănele (dar numite în carte prin ceea ce s-ar traduce gogoașa babei), strămoșul laptelui de pasăre (palata, în carte), clătite (palatsinta), lapte de migdale, piroști (dar sărate, deocamdată), marțipan (acest semn distinctiv al cofetăriei germane), primele bezele (biscoctum, care de fapt, a dat apoi românescul pișcot) sau „cîrnați italienești”, de fapt un fel de cornulețe avant la lettre. Greșim dacă ne gîndim la unele prăjiturele ardelenești (puțișoare, cornulețe de Hațeg, posmagi de Brașov) culese de Anton Roman, ca la urmași mai mult sau mai puțin direcți ai acestor așa-ziși cîrnați sau ai altora din aceeași vreme?

Revenind la cartea gospodinei de acum mai bine de 300 de ani, să remarcăm și mai multe rețete pentru gogoși (tradus din termenul maghiar fánk), prin care se înțelegeau diferite prăjeli de aluat cu sau fără

fructe. Influența orientală se lasă și ea detectată în capitolul despre lictaruri, adică marmelade și gemuri, sau umpluturi, dacă vreți. Să nu ne mire influența orientală „la case mai mari”; despre însăși Măria Sa ștrudelul, arhicunoscuta prăjitură vieneză (și bavareză, ar sări unii), adoptată cu poftă și la noi de prin Secolul al XIX-lea, s-a afirmat că ar descinde din familia baclavalelor turcești. Mulțumindu-i Sofiei pentru cărticica ei, să mai remarcăm și că una din ultimele rețete, cea tradusă ca găluște din griș de grîu, ne trimite cu gîndul la gomboții care parcă așteaptă să fie umpluți cu prune...

Despre o literatură gastronomică românească putem vorbi doar din Secolul al XIX-lea. Cartea de bucate brâncovenească a fost abia un început. Primul rețetar modern a fost cel alcătuit de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu în 1841. În ,,200 rețete cercate de bucate” se întrevede clar influența vest-europeană, chiar dacă o seamă de rețete rămîn tributare tradiției și Orientului; regăsim terminologie franceză (souflé, consomé, au cotton, papiloturi) și germană (Mandel cuhen, adică Mandelkuchen – „prăjitură cu migdale”) și chiar rețete numite ca fiind franțuzești sau nemțești. Găsim și o pîne spaniolească, care însă nu este un pandișpan.

Probabil cea mai evidentă influență a cofeturilor apusene se vede în folosirea la gătit a cafelei și mai ales a ciocolatei: budincă de ciocolată, budincă de cafea, învîrtită de ciocolată. Mai atrag atenția și torturile, scoarțele, bezelele, iar pentru prima dată la noi este dezvăluită o rețetă de înghețată! Este prima înghețată în adevăratul sens al cuvîntului, nu un sorbet fanariot (a nu se confunda cu șerbetul); un strămoș al înghețatei, sorbetul a rezistat și el la tîrguri pînă la începutul Secolului XX, fiind un simplu amestec de gheață pisată cu fructe/ sirop de fructe. Chiar dacă nu apăruse frigiderul, „tehnologia” necesară exista sub forma ghețăriilor (vechile lehnițe). Cu această primă carte, începutul fusese astfel făcut și pentru Moldova și Muntenia. Mai mult sau mai puțin adaptată posibilităților, la haute cuisine va deveni, treptat, cultură de masă, mai întîi în marile orașe, apoi și în cele de provincie în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În 1846, tot la Iași, apărea un rețetar tradus din franceză de către postelnicul Manolache Drăghici: ,,Rețete cercate în număr de 500, din bucătăria cea mare a lui Robert, Întîiul Bucătar al Curții Franției, potrivit pentru toate sterile”. Următoarea apariție are loc la București în anul următor și, o nouă premieră, aparține profesoarei de pension Maria Maurer. Cartea de bucate cuprindea 190 de rețete printre care și pleziruri, budincă franțuzească, mere paradise cu jalatină și gughelupf (germ. Gugelhupf – prăjiturătort de tip Bundt, provenită din gastronomia austriacă, cunoscută la noi și ca guguluf). Tot începuturi de cofetărie au fost și angajarea unui bucătar franțuz de către cutare sau cutare boier fanariot sau de către Vodă însuși, cum a fost francezul (sau italianul) care a gătit à la française la Curtea din Iași a lui Grigore Callimachi sau Louis Etiénne Maynard, care a activat la Curtea din București a lui Alexandru Ipsilanti. Deși nu este românesc, amintesc în treacăt un episod parcă simbolic pentru influența crescîndă a Vestului asupra gusturilor dulci din estul continentului. Este întîmplarea aparent banală menționată într-o scrisoare semnată de unul dintre asediatorii Budapestei (1684) ocupate încă de turci. Asediul făcea parte dintr-un război mai lung purtat de Austria, război care avea să se încheie cu împingerea otomanilor înapoi la Dunăre. Așadar, cu această ocazie, prințul maghiar Pal Eszterhazy îi scria soției sale, plin de entuziasm, că a angajat un bucătar francez excepțional, care știa și germana (!) și care era în același timp și un minunat cofetar (zukkerpakker – azi în germ. Zuckerbäcker). Un nou tăvălug, dulce și de neoprit, își începuse înaintarea către români.

ANDREI GUSTy (Sodelicious.ro)

Kogălniceanu și Negruzzi, autorii primei cărți moderne de bucate de la noi

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Prin ochii prezentului

Numele scriitorului și publicistului Neagu Udroiu nu-mi este necunoscut; de-a lungul anilor l-am întîlnit în paginile diverselor reviste, dar, din păcate, nu-i citisem cărțile pentru a mă familiariza cu subiectele abordate. Spun, însă, că l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, într-o toamnă tîrzie, cu parfum de struguri aromați sub mîngîierea razelor de soare. Era de Sfîntul Dumitru, cînd un grup de oameni inimoși au pus la cale sărbătorirea poetului Dimitrie Bolintineanu, patronul spiritual al localității Bolintin Vale, din județul Giurgiu. La vremea aceea, cred că scriitorul avea în jur de 60 de ani. Doamne, cum trece vremea! Preocupat de una, de alta, nici nu știi cînd te trezești la vîrsta senectuții, făcînduți bilanțul vieții să vezi ce ai realizat... În cazul lui Neagu Udroiu, nu vîrsta contează, ci faptele sale, pe tărîm cultural, pînă ce a devenit octogenar și cînd se poate lăuda cu o carieră scriitoricească strălucită și cu multe alte lucruri formidabile pe care le-a întreprins cu pasiunea omului de înaltă cultură. Pentru cei care i-au îndrăgit cărțile, dar și pentru aceia care l-au cunoscut și i-au admirat prestația de om bine pregătit profesional, în adunările publice la care a fost prezent, transcriem și noi cîteva date din biografia sa. Și o facem pentru prețuirea pe care i-o purtăm, ca magistru al culturii giurgiuvene, care nu s-a dezis niciodată de acest loc de baștină al său, unde a copilărit și a învățat carte pentru ca, mai tîrziu, presa românească să se mîndrească cu numele său: ,,Neagu Udroiu s-a născut la 3 aprilie 1940 în satul Cartojani din fostul județ Vlașca. La Uzinele Vulcan din București, a fost elev (1955/1958); lăcătuș (1958/1959); inginer (1964/1966). Activitate mass-media: Presă scrisă, radioteleviziune, agenții de presă, sistem editorial etc. Diplomație: Ambasador extraordinar și plenipotențiar în Finlanda și Estonia (2001-2006). Cetățean de onoare al orașului Minneapolis (cel mai mare oraș din

statul nord-american Minnesota) și Cetățean de onoare al orașului Bolintin Vale”. Cunoștințele sale despre cultură, istorie și viață, cu parcurgerea tuturor etapelor de pregătire și formare intelectuală, culminînd cu ocuparea înaltei funcții de ambasador, care presupune, grație tuturor acestor acumulări de-a lungul vieții sale, promovarea și reprezentarea țării în străinătate, toate acestea sînt demne de luat în seamă pentru tinerii dornici să aibă o carieră de succes în mass-media și în diplomație. ...În acea toamnă, la Bolintin Vale, unde Neagu Udroiu venise însoțit de regretatul poet Petre Ghelmez, am schimbat cîteva cuvinte, fără să mă fi gîndit la vremea aceea la o posibilă revedere. Dar, cum Dumnezeu le orînduiește pe toate, aveam să-l reîntîlnesc, în anul 2020, cu ocazia lansării volumului omagial, ,,Neagu Udroiu – 80”, apărut în Colecția Biblioteca Giurgiuveană, seria inedit, creată, în februarie 2014, dintr-o inițiativă a Muzeului județean ,,Teohari Antonescu” și continuată de Biblioteca județeană ,,A.I. Bassarabescu” din Giurgiu (în prezent coordonată de Daniela Bardan). Era un alt om față de cel din urmă cu două decenii, vorbind despre arta de a fi ambasador, care ține de cunoașterea culturii unui popor, a obiceiurilor acestuia și multe alte lucruri de reținut și de prezentat – povestite sau scrise – în țara din care provii... Vorbele sale constituiau dovada unei experiențe bogate de viață și de cunoștințe temeinice, pe care, cu talentul lui literar, le-a transpus în numeroasele cărți pe care le-a scris, umplînd rafturi întregi de biblioteci cu subiecte diverse, așa cum reiese din articolele, cronicile, sau pur și simplu din însemnările ocazionale ale unor gazetari, scriitori, unii de mîna întîi, pînă la prieteni, cunoscuți sau simpatizanți. Toate aceste scrieri avînd darul de a-i contura portretul de scriitor mirific, axat pe descrieri amănunțite, dar și pe trăirile sufletești ale eroilor din cărțile sale. Pentru că un jurnalist adevărat, nemanipulat politic, trebuie să interacționeze cu oamenii, în primul rînd, apoi să scrie despre escaladarea unui vîrf de munte sau despre schimbarea sexului unui individ.

Neagu Udroiu și-a scris numeroasele sale cărți cu temeinicia omului venit în lumea gazetăriei, cu

Scrisoarea săptămînii

o sensibilitate și febrilitate formate pe bucata de pămînt din ograda părinților săi, crescînd dimpreună cu frumusețea naturii de pe acele meleaguri, într-o continuă schimbare, de la un anotimp la altul. Toate acestea fiind pentru scriitor liantul devenirii sale, pentru ca, astăzi, Neagu Udroiu să privească în urmă prin ochii prezentului și să se revadă așa cum era în copilărie, să constate cine este acum. Cît despre viitor... se poate spune deja că numele său a devenit o legendă pentru cultura națională. Din articolul ce i-a fost consacrat, în 1981, de Corneliu Vadim Tudor, prezentat alături de comentariile altor personalități, în volumul ,,Neagu Udroiu – 80”, am preluat și noi, de la pag. 49, un fragment, pentru a ilustra, pe de o parte, măiestria limbajului artistic folosit de regretatul autor, ca mesaj și vibrație socială, privind personalitatea lui Neagu Udroiu. Pe de altă parte, pentru a sublinia faptul că scriitorul, alegînd textul lui Vadim, își exprimă mîndria de a fi fost contemporan cu unul dintre cei mai temuți oameni politici din România postdecembristă, în persoana celui care a fost Tribunul: ,,«Gutenberg sau Marconi?», publicată la valoroasa Editură Albatros, de Neagu Udroiu, este o carte cu o solidă bază științifică și bibliografică, scrisă de un om devotat presei, plină pînă la refuz de informații utile, atractive, apte să poarte lectorul spre teritorii exotice și imprevizibile. Este o carte, deopotrivă, de istorie și geografie, de politologie și sociologie, de știință și artă, de psihologie socială și viitorologie. În capitolele rezervate presei scrise, denumită odinioară de Marx «ochiul ager al spiritului», autorul face o pertinentă interpretare a personalității muncii și rolului ziaristului în epoca contemporană, pe care îl vede, în interiorul fenomenului, ca pe un «analist social și educator», îndeplinindu-și astfel mandatul vital în lupta pentru progres. (...) Neagu Udroiu izbutește să dea publicului o carte cu totul remarcabilă, amintindu-ne de stilul șocant al lui Alvin Toffler, cel din «Șocul viitorului»”. Volumul ,,Neagu Udroiu – 80” ne aduce în primplanul atenției un cărturar cu un potențial scriitoricesc deosebit, al cărui nume va surprinde generații de-a rîndul de giurgiuveni, dornici să cunoască cine le-au fost înaintașii și din ce rădăcini își trag istoria.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg Sentimental”

Caleidoscop spiritual ,,Președintele României a și uitat care sînt hotarele istorice ale României Mari”

Onorată redacție, mă adresez revistei dvs. în calitate de pensionar militar, în vîrstă de 94 de ani, domiciliat în București, pentru a-mi exprima opinia față de situația din Ucraina. Sînt întrutotul indignat de suferința cetățenilor ucraineni, care își pierd viața sau sînt nevoiți să-și părăsească casele și toată agoniseala, din cauza războiului, și să plece pe meleaguri străine. Dar tot așa de indignat sînt și față de suferința românilor din cele patru județe ce au aparținut României, acordate de Stalin Ucrainei. În pofida faptului că tratatul RibbentropMolotov a fost abolit chiar și de URSS, consider că este o mare nedreptate din partea Ucrainei, care mai deține administrativ teritorii românești primite de pomană de la Stalin. Vinovate sînt, în opinia mea, și marile puteri ale lumii, care, deși cunosc foarte bine situația, au fost de acord cu sfîrtecarea teritorială a României la timpul respectiv, și acum, fără rușine, se declară că ne sînt prietene. Iar actualul președinte al României a și uitat care sînt hotarele istorice ale României Mari, cucerite prin jertfa a milioane de eroi. Poate un reportaj pe această temă, publicat în paginile revistei de un specialist, ar putea să constituie un prilej de analiză obiectivă a acestei situații.

În calitate de fost subofițer activ al Armatei Române și care am depus jurămînt să-mi apăr Patria, chiar cu sacrificiul vieții, îmi asum răspunderea pentru această opinie.

În speranța că scrisoarea mea va fi analizată corespunzător, vă mulțumesc și vă salut cu deosebit respect.

BORIS MACARENCO

⁕ Omul generos trebuie să mai învețe ceva: arta de a da, fără să jignească.

⁕ Unii nu sîntem punctuali, iar ceilalți nu știm s-așteptăm. Iată de ce nu ne întîlnim.

⁕ Despre un om care fuge de realități se spune că ,,își ascunde capul în nisip, ca struțul”. O inepție ca oricare alta, fiindcă struțul nu-și înfundă capul: îl culcă, îl sprijină numai, în nisip, ca să supravegheze mai bine, să adulmece primejdia. Este o poruncă a speciei, care-i dictează acest fel de încordare: ochii lui văd mai bine așa. Atribuim animalelor propriile noastre inferiorități. Amarnică eroare! Omul poate fi tîmpit. Pasărea, patrupedul, gîngania, peștele, nu-și pot permite acest lux. Poate fi tîmpit omul, fiindcă, pentru el, s-au creat tot felul de instituții ocrotitoare: medicul, jandarmul, sperietoarea de vrăbii, azilurile, profesorii de filosofie, flitul, cursa de șoareci, velocipedul, momîile cu ,,stop”, becul, moașa, antisepticul, fräulein, galoșii, pușca, vameșii, contrabandiștii și cîte toate. Numărătoarea poate ține la infinit. Toate aceste daruri ale civilizației au luat, încetul cu încetul, locul inteligenței și al inițiativei omenești. Lăsate singure, bietele animale au rămas cu instinctul și înțelepciunea lor, mai adînci și mai subtile decît ale noastre. Fiindcă noi nu vedem adevărul, ne astupăm ochii și urechile în fața primejdiei, ce e de vină struțul?

⁕ Cînd simți nevoia să consulți o ghicitoare, e semn că ți s-a făcut de doctor sau de popă.

⁕ Cine caută pe Dumnezeu – spune Pascal – L-a și găsit. Tot așa, poezia ai și găsit-o din moment ce vrei s-o cauți. Ca și Dumnezeu, poezia este în noi înșine.

⁕ Bărbatul e înșelat totdeauna. Cea mai onestă și devotată soție tot iubește mai mult pe cineva: copilul.

⁕ Cu canalia te mai înțelegi, dar cu licheaua nu e nimic de făcut.

⁕ În loc să-l plîngem și să-l ajutăm, am adoptat față de țăran o atitudine comodă, care ne scutește de orice efort: îl zeificăm.

⁕ Într-o societate neorganizată, în care spiritul de dreptate nu s-a precizat încă și-n care valorile nu sînt răsplătite, omul de merit e obligat să lupte singur, ca să se impună, să se realizeze. Altminteri, lasă gol un loc pe care-l va ocupa întîia mediocritate ce se-mbulzește.

⁕ Atacînd un regim, întreabă-te pînă la ce punct defectele sale nu sînt ale poporului însuși pe care-l reprezintă.

⁕ La popoarele sud-orientale, temperamentul e atît de viu, încît orice discuție serioasă e imposibilă: fiecare se ascultă numai pe sine, ridică vocea, indiferent de ceea ce o fi avînd de spus partenerul. Tot așa în literatură: plini de noi înșine, nu citim pe ceilalți, nu-i cunoaștem, nu-i recunoaștem.

⁕ Abuzurile veneticului n-ar fi posibile fără o nevolnicie locală. Pasteur a spus: Microbul nu e nimic, terenul e totul

VICTor EFTImIU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Vasile Matei (1934-2002)

Anul acesta, Revista ,,EPIGRAMA” a ajuns la nr. 100, context în care se cade să-l amintim pe cel care a avut un rol important în continuarea acestei publicații după moartea lui Mircea Trifu. Pentru că, astăzi, cine mai amintește, oare, numele lui Vasile matei, cel care a fost redactorul-șef al acestei reviste între 1997 și 2000, inginerul moldovean care s-a dăruit, în ultimul său deceniu de viață, epigramei? Și el n-a fost numai epigramist: s-a dedicat acestei specii literare ingenioase prin activități menite s-o promoveze și să-i mențină ritmul în cîmpul literar românesc.

Vasile Matei s-a născut în 1934, la 18 august, în comuna Răcătău, județul Bacău. După „școala elementară”, a urmat Liceul teoretic nr. 1 de băieți „Ferdinand” din Bacău (1954), apoi Facultatea de Geologie-Geografie din cadrul Universității din București (1960); doctor în Geologie (Catedra de Stratigrafie) la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. A funcționat în calitate de cercetător principal (inginer geolog) timp de 34 de ani la Institutul Geologic din București, colindînd toate „coclaurile” (cum spunea el) din țară. În ultimii ani, a fost profesor la Școala Profesională din Făget, comuna Ghimeș, pe care a înființat-o el. A fost membru al Clubului „Cincinat Pavelescu”, membru al U.E.R., colaborator la publicații precum EPIGRAMA, LITERATURĂ ȘI ARTĂ (Chișinău), POST-SCRIPTUM (Chișinău), PĂCALĂ, URZICA, DREPTATEA, ADEVĂRUL DE CLUJ, BOBÎRNACUL (Bistrița), ULTIMA ORĂ (Bacău), ATENEU (Bacău), AMPRENTA (Buzău) etc.; e prezent în peste 30 de volume colective de epigramă; redactor-șef al revistei EPIGRAMA (serie nouă) între anii 1997 și 2000 (numerele 6-18); autor a trei volume, publicate la Bacău: „Prafuri, fitile și pastile” – epigrame (Ed. Bacovia), 1994, Terapia de șoc” – epigrame (Ed. Corgal Press), 1977, „Ghicitori pentru cei mici” (Ed. Corgal Press), 1997.

Dar cum a devenit acest inginer, doctor în geologie, epigramist?

Era în a doua parte a anului 1990 cînd, după ce U.E.R. fusese fondată la „Întîlnirea epigramiștilor” de la Brăila și cînd Mircea Trifu a fost ales în unanimitate președinte al ei, în fruntea Clubului Epigramiștilor „Cincinat Pavelescu” din București au fost aleși Nicolae Ghițescu, președinte, și Elis Râpeanu, vicepreședinte. La una din ședințe, mă roagă acest mare epigramist să „văd” vreo sută de epigrame ale unui inginer care vrea să se înscrie în acest club. Cum pînă atunci citisem multe „epigrame” ale începătorilor, mă săturasem de „maculatură” și am refuzat. Dar cel care-și simțea umorul în sînge a insistat pe lîngă domnul Ghițescu, acesta a insistat pe lîngă mine și, nemaiputînd să-l refuz, am luat suta de „epigrame” bătute frumos la mașină. Am fost surprinsă ca, printre ele, să descopăr 16 care puteau fi socotite epigrame adevărate, cu foarte mici retușuri la prozodie. Și astfel, supus îndrumărilor de rigoare, pe care le-a solicitat, Vasile Matei a devenit un epigramist bun. De la-nceput m-au impresionat două epigrame realizate pe motive cunoscute, dar cu interpretări originale. Iată una dintre ele, pe tema frecventă a „atacului” la soacră: Zice nora despre soacră/ Cum c-ar fi o poamă acră,/ Dar și soacra vrea să spună/ C-are-o noră poamă bună!

După ce, în 1994, Mircea Trifu ne-a părăsit, plecînd la Marțial, revista EPIGRAMA (serie nouă), ajunsă la nr. 4, a rămas fără redactor-șef. Au fost două încercări de preluare a acestei funcții care cere multă muncă, pricepere și bătaie de cap, dar, acei binevoitori s-au lăsat păgubași. Între timp, Vasile Matei se mutase din București la Ghimeș-Făget (Bacău), la tovarășa sa de viață, doamna farmacistă, care l-a susținut pînă în ultima clipă de viață. A păstrat, în permanență, legătura cu Clubul „Cincinat Pavelescu”, participînd

la toate ședințele lunare. În 1997 (deci, după 7 ani de „gestare”, cum cerea Păstorel), își scoate primul volum de epigrame, intitulat, în cinstea doamnei farmaciste, dar și a celui care bagă „fitile” în catrene, „Prafuri, fitile și pastile”. Și iată că acest om îndrăgostit de „genul cel mai ușor, dar care se scrie cel mai greu”, se „înhamă” la șefia revistei EPIGRAMA, pe care o duce mai departe, între 1997 și 2000 (anul în care s-a îmbolnăvit), tipărind cu eforturi susținute (și cu mici greșeli de tipar) numerele 6-18. Mai mult decît atît: în promovarea epigramei, se angajează cu tot ce-l definea – talent, familie, salariu propriu, relații în zonă și în învățămînt – și reușește să organizeze, cîțiva ani buni (devenise tradiție), renumitele întîlniri ale epigramiștilor de la Ghimeș-Făget, localitate de trecere din județul Bacău în Covasna, ca atare, această manifestare s-a desfășurat sub titlul „Trecătoarea Rîsului”. Casa și masa celor sosiți din țară erau susținute, aproape în întregime, de organizator: eu eram cazată la domiciliul lor, unde se afla și farmacia, iar bărbații, în casa de oaspeți pe care o deținea la cîteva sute de metri, pe șosea; avea și o grădină cu coacăze, șură cu fîn și teren agricol, cultivat cu cartofi, care dădea în Rîul Bistrița. Epigramiștii susțineau recitaluri în localitate, precum și în zonele din jur. Al. Clenciu, N. Ghițescu, Gh. Zarafu și Gh. Penciu erau în mare vervă. În fine, au fost întîlniri de neuitat, care merită amintite. În 1997, în sala din comuna Palanca, am prezentat cartea lui Vasile Matei, „Prafuri, fitile și pastile”, prima sa realizare în domeniu, care apăruse înainte de întîlnirea epigramiștilor de la „Trecătoarea Rîsului”. Am subliniat atunci fenomenul de înflorire a epigramei românești, fenomen ce răspunde nevoii spiritului de a se manifesta într-o formă literară concisă, pentru a-și exprima convingeri și atitudini concentrate în catrene cu poantă. Arătam, totodată, că Vasile Matei este un umorist prin excelență, cu spontaneitatea harului înnăscut. Prin dictonul franțuzesc „Il faut prendre la vie par son bon cồté”, el înțelege „Trebuie să iei viața cu partea ei de umor”. În aproape fiecare aspect reținut, el receptează latura lui de umor pe care o exploatează cu talentul de epigramist. Figurile de stil ale ambiguității conduc la surpriza poantei, care pune în priză spiritul și gîndirea cititorului, într-un dialog presupus care determină concluzii și atitudini. Paradoxul, aparenta antonimie, alunecarea de sens de pe un plan semantic pe altul îl conduc pe cititor într-o direcție presupus greșită, pentru ca surpriza poantei să aibă efectul de blitz, ca în următorul catren:

În ianuarie 2000, în plină iarnă, la chemarea lui, grupul format din N. Ghițescu, Al. Clenciu (care în iulie, același an, avea să ne părăsească), Florin Râpeanu și Elis Râpeanu i-au făcut ultima vizită protocolară. Era frig, ne-a găzduit la casa de oaspeți, într-o singură cameră încăpătoare, cu sobă de teracotă pînă-n tavan, cu trei paturi corespunzătoare, cu bucătărie largă avînd masă, bufet cu vase, aragaz, cu baie prevăzută cu tot ce e necesar etc. Cum, peste noapte, zăpada crescuse de-un metru, Vasile Matei căra în spinare sacul cu lemne „la metru” tăiate frumos pentru a fi băgate în sobă. Am stat mai mult în casă, numai Al. Clenciu, însoțit de soțul meu, s-au aventurat pe la „buticurile” din sat după niscaiva lichide bahice. Rămasă cu N. Ghițescu, l-am stîrnit să-și amintească doina cea curajoasă, izvorîtă din inimă. A reușit și a așternut-o pe hîrtie, dar a lăsat-o posterității, nefiind publicată. Cînd s-au întors „hoinarii”, foarte bine dispuși, am aflat că au mers din butic în butic și odată ajunși la tejghea, au început cu epigramele și cu glumele (în care moldoveanul meu era neîntrecut), ba mai mult: Clenciu cerea o coală de hîrtie și un creion și făcea caricatura patronului/patroanei. A fost de neuitat această vizită. În luna iulie a acelui an, ne părăsea Al. Clenciu, iar în 2001, tot în iulie, „pleca” și soțul meu; în 2002 îi urma N. Ghițescu. În același an, Vasile Matei își descoperise boala care avea să-l răpună. I-am mai făcut o vizită cu o jumătate de an înainte. Era la pat, își făcuse operația la boala care apare la mulți bărbați în vîrstă. Era îngrijit cu mult devotament de doamna farmacistă. Venea des pe acasă și fiica lor, proaspăt angajată la poliția din Bacău. După ce l-a pregătit (probabil i-a dat ceva sedative să nu mai aibă dureri) am stat de vorbă și am făcut chiar o înregistrare. Era deziluzionat de îngăduința cu care sînt promovate non-valorile, de goana după funcții etc. Încă de pe vremea cînd era în formă, a abordat, la modul umoristic, preambulul epitafului: Colegul de birou

Doarme-n scaun, „eminentul”, Pe la orice oră treci: A-nceput antrenamentul

Pentru somnul cel de veci.

Eradicarea corupției Suma este colosală –Au furat, dar nu mai scapă: Sigur vor intra la apă ... În piscina personală.

O mare calitate a epigramelor sale o constituie exprimarea simplă, obișnuită, asigurînd curgerea firească a ideii. Cu talentul său evident, Vasile Matei reușește să dea întorsături neașteptate poantelor cunoscute.

Apropriindu-și specificul epigramei, condeiul său speculează, pentru nașterea poantei, pînă și Zodiacul: Colosală constatare:/ Zodiacul, dragii mei,/ Face, din bărbați, Fecioare/ Și, din dulci fecioare, Lei.

În epigramele lui Vasile Matei – ca, de altfel, la orice epigramist ancorat în vremea sa – se resimte prezentul, noul, ideile, expresiile care circulă în cotidian. Cu talent, conduce tematica diversă spre latura umoristică a aspectelor abordate. Moda și relațiile familiale se îmbină cu politicul, viciul cu virtutea zgomotoasă, piața cu prețurile, lenea cu prostia etc. Este un om al timpului său – concluzionam eu în aceeași prezentare –, preocupat de condiția umană, îngrijorat de evoluția societății românești care-i deziluzionează pe cei care au crezut în așa-zisa „revoluție”.

Pentru a-i aduce un ultim omagiu, am pornit cu neuitatul Corneliu Costăchescu, din București la Buzău, unde ne-a luat cu mașina Mihai Sălcuțan, care era întovărășit de Gh. Culicovschi și care cumpărase o frumoasă coroană de flori. Ne-am îndreptat spre Bacău și apoi, pe drumuri de țară, am ajuns la Răcătău, unde Vasile Matei era depus în biserică. A fost o înmormîntare cu multă lume și cu numeroși preoți. Am ținut o scurtă cuvîntare, subliniindu-i meritele – ca om de știință, profesor, epigramist. Din creația sa nu putea lipsi epitaful propriu-zis, pe care l-a îngemănat, bine-nțeles, cu epigrama: După cum îmi dau eu seama Fără să mai stau pe gînduri, Epitafu-i epigrama Pentru cei în patru scînduri.

Fără să vreau, expresia „în patru scînduri”, îmi aduce în minte catrenul meu: „La durerile de șale,/ Scîndura-i, desigur leac,/ Dacă pui și laterale/ Și deasupra un capac”. Dar, iată, scîndura, cu laterale și capac, e leac pentru toate bolile, a fost „leac” și pentru confratele nostru care ne-a părăsit la 68 de ani.

Vasile Matei rămîne un nume de referință în domeniul epigramisticii românești, atît ca redactorșef al revistei EPIGRAMA, cît și ca epigramist, contribuind la evoluția acestei specii literare. Și, dacă anul acesta, revista a ajuns la nr. 100, reușita i se datorează și lui. E datoria noastră să nu-l uităm. Dr. ELIS RâPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Un miniportret Lucian Blaga

Într-o lume tot mai nebună, cînd parcă totul începe să se prăbușească în jurul nostru, stabilitate, predictibilitate, speranță, nu ne rămîne decît să căutăm o oază de liniște sufletească. Or, aceasta nu poate fi decît marea cultură, ancora civilizației umane. În lectura cărților mi-am găsit refugiul sufletesc în cele mai grele perioade din viață, iar impresiile personale le-am notat într-un caiet, la care mă întorc din cînd în cînd. Din însemnările adunate în timp, m-am decis să selectez cîteva notații referitoare la mari personalități ale culturii românești și universale, pe care să le ofer cititorilor revistei. Pentru început, m-am oprit la poetul, filosoful și dramaturgul Lucian Blaga.

Despre Lucian Blaga s-a spus că este ,,pasărea fără somn din pădurea magică a ethosului românesc... crainicul... a ceea ce e mai de preț în marea hieroglifă a dăinuirii noastre”...

Tănase, compania femeilor, cafeaua, boabele de cafea, pe care le ronțăia și pe stradă; să se plimbe, să doarmă, să fie profesor, să ofere manuscrise, să scrie scrisori, să colecționeze și chiar – după cum susține Ștefana Velisar Teodoreanu – să povestească!

Ce nu nu-i plăcea lui Blaga? Să fie socotit mistic, boema literară, dicteul automat, pătrunjelul, oratoria, un text cu greșeli de tipar.

Crezul său artistic stă sub semnul motto-ului: ,,Cîteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adîncim așa de mult, încît să-l prefacem într-un mister și mai mare” (Pietre pentru templul meu), iar credința filosofului este că ,,spiritul intră în agonie” într-un climat dominat de ,,doctrina de invazie” (marxism-leninismul).

În eseurile rămase în manuscris el vorbește despre istoria vitregă care i-a scos pe români, după Secolul al XVI-lea, din destin, făcînd previziuni ca acestea: ,,Destinul organic al poporului nostru a fost atunci retezat. Acest destin n-a mai avut de-atunci decît «răstimpuri», în care se înfăptuiește sau se creează pînă la un anume nivel mai mult sau mai puțin dificient, dar niciodată răgazuri de adevărată, supremă înflorire. De atunci, în perioade de respirație, apar, din cînd în cînd, creații de un profil impresionant, totuși mai mult ca niște aluzii la ceea ce ar fi putut să fie. Dar românii, datorită atîtor vitrege împrejurări, au fost cel mai adesea abătuți din drum și scoși din destin. Istoria noastră, de la Ștefan cel Mare încoace, este necontenit istoria ceasurilor hărăzite, da neîmplinite. Nu o dată ne-am simțit isptiți să reintegrăm poporul nostru în posibilitățile sale și să permitem spiritului nostru o desfășurare de vis. Imaginația noastră este mereu invitată de latențele mocnite ale vremurilor”...

Ce-i plăcea lui Blaga? Cerul înstelat, anotimpul autumnal, Elveția, Thomas Mann, Sadoveanu, Ciucurencu, Maria

Blaga s-a bucurat de prietenia, prețuirea, admirația, protecția, simpatia unor contemporani precum:

Titulescu, Sadoveanu, Goga, Carol al II-lea, Nichifor Crainic, Ionel Teodoreanu, Philippide, D.D. Roșca, Vianu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Basil Munteanu, V. Băncilă, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Noica... A simțit suflul glacial al ostilității din partea lui

Iorga, Bogdan-Duică, Ion Petrovici, Dan Botta (cel care l-a provocat la duel), Arghezi, Beniuc, Miron Radu Paraschivescu...

Iată și cîteva dintre cele mai percutante caracterizări făcute lui Blaga de către contemporanii săi:

● ,,Avea foarte mult umor, sub aspectul acela, rece și distant. În fond, el era un timid și un delicat și un sfios, dublat de un conștient al valorii lui și al posibilităților lui de talent și intelectuale... Era foarte țestos. Avea o anume rigiditate. Era cel mai ciudat amestec de gingășie, cu închistare și cu apărare în el însuși” (Maria Avramescu).

● ,,Finețea, aproape de rafinament, și gingășia omului Blaga nu erau de natură burghezo-citadină, ci erau o zestre ancestrală a matriarhatului, a satului românesc străvechi, această albie a eternității noastre. Cred că Blaga – omul înălțimilor prin poezie și gîndire, dar și al gliei prin tot ce-l lega, cu fire pe cît de nevăzute, tot pe atît de puternice, de realitățile terne ale existenței noastre ca popor – avea chiar o secretă și, probabil, inconștientă citadinofobie. Doar așa îmi explic, azi, atracția sa continuă pentru plimbările prin natură” (George Zbârcea).

● ,,Lucian Blaga nu era un om de «discuții», cum se știe de către toți care l-au cunoscut și l-au evocat. Nu era expansiv, dar nici trist sau plictisit, ci totdeauna meditativ. Chiar cînd vorbea, parcă vorbea mai mult pentru sine” (Eugen Todoran).

● ,,Subțirel, delicat, palid, plăpînd, cu niște mîini așa de fine, că ziceam că are mîini de prisăcar. Și tot era era strîns în el însuși” (Ștefana Velisar-Teodoreanu).

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Unde s-a văzut primul film în Bucureşti?

Să ne ducem în Bucureștii de acum mai bine de 100 de ani – Capitala era într-o perioadă de înflorire, de dezvoltare și de creștere, avîntul venind dinspre trendurile Occidentului. Astfel, orașul se maturiza și începea să arate ca o capitală europeană, presărată cu parcuri, clădiri impunătoare, dar cu bun gust, restaurante, cafenele și hoteluri. Nu te poți considera însă oraș de seamă fără să ai și distracții – la începutul Secolului XX Bucureștii aveau deja parte de spectacole de teatru și de concerte de muzică clasică, însă cea mai nouă și interesantă formă de divertisment era alta –cinematograful. Prin urmare, vă prezentăm primii pași ai cinematografiei bucureștene, precum și locurile unde erau rulate primele filme. Primele cinematografe din București au apărut ca urmare a eforturilor mai multor oameni de afaceri, care au fost atrași de profiturile pe care cinematografia le aducea în țările occidentale. Ca urmare, aceștia au achiziționat mai multe clădiri vechi, precum teatre, prăvălii sau restaurante pentru a le renova sau amenaja astfel încît acolo să poată rula filme. Astfel, primul cinematograf din București care a avut o sală exclusiv pentru proiecții cinematografice a apărut în anul 1902. Este vorba despre Cinematograful Oser, care a funcționat prima dată în sala Circului Sidoli, care se afla pe Calea Victoriei și pe locul căreia s-a construit Palatul Poștelor, care a devenit în prezent Muzeul de Istorie al României. În cele din urmă, Cinematograful Oser a fost mutat pe Bulevardul Elisabeta. Prima

peliculă filmată în România a fost Parada regală din 10 mai 1897, unde poate fi văzut regele Carol I, chiar în fruntea paradei.

Ca dovadă a apropierii și alinierii Bucureștiului la lumea occidentală, prima proiecție din „micul Paris” a avut loc la doar cîteva luni distanță de prima proiecție de film din lume, în „marele” Paris, unde frații Lumiѐre, Auguste și Louis, au proiectat primul film pe 28 decembrie 1895, la Grand Café. Prima reprezentație a avut loc în București la 6 iunie 1896, la sediul ziarului „L’Indépendance Roumanie” de pe Calea Victoriei. Mai multe ziare relatează astfel că, în doar un an de cînd a fost rulată prima peliculă în București, puteai să vezi filme în mai multe locații. Una dintre acestea era la Teatrul Hugo, unde funcționa o sală în care rulau 8 ore de filme de un minut, la care intrarea costa un leu.

O sală de cinema exista și la Teatrul Eforie, iar tot în acea perioadă apare casa de producție franțuzească Cinema Pathé Palace (după Charles Pathé, proprietarul francez de difuzare a filmelor). Mai mult, în 1909 apare Cinema Select peste drum de Palatul Telefoanelor, acesta fiind considerat cel mai elegant cinematograf la acea vreme. În data de 16 octombrie 1911, în ziarul ,,Rampa” apar menţionate următoarele săli de cinema: Cinema Elitta (în Pasajul Român nr. 23), Sala Blériot (pe str. Sărindar nr. 4), Cinema Gaumont Palace-Sala Eforie, Cinema Hotel de France (condus de A.C. Bottez) şi Cinema Apollo (pe str. Doamnei nr. 4, proprietar Mitică Georgescu).

motto: ,,Căci dacă, fiind vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcați, vom fi mîntuiți prin viața Lui” – romani 5.10 În timpul Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii, în Pennsylvania trăia predicatorul Peter Miller. Acesta era foarte apreciat în comunitatea lui, însă avea un vecin care îl ura și îl insulta. Într-o zi, acest vecin a fost acuzat de trădare a țării, a fost arestat și condamnat la moarte în orașul Philadelphia. Cînd condamnarea a fost făcută publică, Miller s-a dus imediat la generalul Washington, ulterior primul președinte al SUA, și a pledat energic pentru candidatul la moarte. Dar Washington i-a răspuns: „Îmi pare rău, însă nu pot să-l grațiez pe prietenul dumneavoastră“. „Prietenul meu?“, a exclamat Miller. „Acest bărbat este cel mai mare dușman pe care îl am pe lume!“. „Poftim?“, a întrebat mirat Washington. „Ați venit pe jos șaizeci de mile să salvați viața unui dușman? Atunci lucrurile stau cu totul altfel. Pentru binele dumneavoastră, el va fi grațiat“. Miller a primit documentul de grațiere și a pornit pe jos încă cincisprezece mile, pentru a opri execuția programată în seara acelei zile. A ajuns tocmai la timp acolo. Condamnatul l-a recunoscut și i-a spus cu amărăciune: „Ei, Miller, ai venit de la așa depărtare să te răzbuni și să mă vezi spînzurat?“. Cît de mirat a fost acesta cînd Miller i-a arătat documentul care îi dăruia viața! Mult mai mare este dragostea lui Dumnezeu prin care El le dă dușmanilor Săi har și viață!

De asemenea, într-un anuar din 1911 apar menționate mai multe cinematografe, printre care Cinema Central (Calea Victoriei nr. 4), Cinema Marconi (Calea Grivitei nr. 139, colţ cu str. Atelierului), Cinema Naţional (str. Academiei), Cinema Amiciţia (Intr. Zolomit), Sala Eintrach (Dionisie Lupu nr. 64), Cinema Eforie (Bd. Elisabeta).

Cel mai popular cinematograf al vremii a fost însă Cinema Clasic, care a fost inaugurat la 26 mai 1912. Acesta era de departe cel mai impresionant, avînd o sală de 1.000 de locuri, fiind situat pe Bulevardul Regina Elisabeta, care devenise încă de atunci bulevardul cinematografelor. Cinema Clasic poate fi numit un cinema al premierelor, deoarece aici au avut loc premierele filmelor româneşti realizate în această perioadă: ,,Iulian în creaţiunile sale de mahala” (1913), ,,Amorurile unei prințese” (1913), ,,Trădător fără voie” (1913), ,,Răzbunarea” (1913), ,,Urgia Cerească” (1913), ,,Oțelul răzbună” (1913), ,,Cetatea Neamţului” (1914), ,,Spionul” (1914), ,,Țigăncușa de la iatac” (1923). B365.RO

File de istorie

210 ani de la naşterea marelui luptător unionist Costache Negri

Un ,,patriot luminat, de o incomparabilă frumusețe morală“

Dominați de ideea naționalistă, cu greu putem concepe astăzi că s-ar fi aflat cineva dintre români, acum trei sferturi de veac, care să nu fi dorit Unirea Principatelor, cea dintîi biruință a luptei de integrare teritorială și spirituală a Statului românesc modern. Și totuși, istoria ne arată că această unire a celor două țări surori și vecine nu s-a putut realiza decît în urma unei lupte îndîrjite, în care înaintașii noștri au dat dovadă de tenacitate, de îndrăzneală, de avînt și de îndemînare. A fost lupta celor luminați, a oamenilor cu iubire de țară care, trecînd peste greutățile clipei, știau să vadă în viitor. În fruntea lor se cuvine să pomenim, și în veci vor fi pomenite în istoria neamului nostru numele celor trei luptători: Alexandru Cuza, Mihail Kogălniceanu și Costache Negri. Trei nume care rezumă o luptă, explică o biruință și caracterizează o epocă.

organizare, C. Negri și cu prietenul său, Colonelul Al. Cuza, sînt aleși deputați ai orașului Galați. (...) În ședința din 18 decembrie 1857, Negri propune și susține ,,împroprietărirea sătenilor”, depunînd în acest sens un proiect, pe care-l mai iscălesc încă 5 deputați, printre care Ion Roată din Câmpuri, deputatul țăranilor putneni, și Răducanu Sava, deputatul țăranilor din Covurlui. Proiectul prevăzînd vînzarea de pămînt de către boieri sătenilor n-a fost votat din pricina opoziției marilor proprietari. Lucrul se va îndeplini mai tîrziu, sub Cuza Vodă, de către prietenul și colaboratorul lui Negri, Mihail Kogălniceanu. (...)

în pare parte, opera lui Negri. Tot lui i se datorează și îndrumarea fericită a problemei secularizării moșiilor mînăstirilor închinate. În rezolvarea acestei delicate chestiuni, Negri a arătat toate însușirile sale de luptător hotărît și de abil diplomat. ,,Nu este vorba de o chestie internațională – răspunde el unor adversari – ci de pămîntul nostru”. ,,Trebuie să știm acum a susține această chestie față de toți, împotriva tuturora și oricît ne-ar costa”, scrie el din Constantinopol, la 7/19 august 1863, lui Ion Ghica, ministrul de Externe. Și într-adevăr a izbutit s-o facă, asigurînd rezolvarea favorabilă a acestei spinoase și mult discutate probleme.

Viața și faptele celor dintîi sînt cunoscute de toți. Mai puțini știu însă de cel de al treilea. Noi punem aceasta pe seama nobilei discreții, a modestiei exemplare și a dezinteresării absolute ce au înconjurat întreaga lui viață.

Costache Negri s-a născut la Iași, în 14 mai 1812. Era fiul marelui vistier Petrache Negri și al Smarandei sau Zulniei, fata frumoasă și înțeleaptă a lui Miron Donici, pîrcălabul din Soroca. Prin bunica sa după tată, Costache Negri se trăgea din vechea familie moldovenească Luca.

Învățătura și-a început-o la școala din Chișinău; a urmat apoi la pensionul Victor Cuénim din Iași, unde i-a cunoscut pe Vasile Alecsandri, pe Mihail Kogălniceanu și pe Alexandru Cuza. Între cei patru tineri s-a legat o strînsă prietenie și ea a durat toată viața. Se potriveau în toate privințele. Îi unea aceeași iubire de țară și aceeași dorință de a o vedea într-o stare înfloritoare, liberă, cu așezăminte democratice, cu legi liberale, după spiritul vremurilor pe care-l împărtășeau cu totul. Părerile lor înaintate nu se potriveau însă deloc cu acelea ale lui Mihalache Sturdza, domnul țării. De aceea nu-i de mirare că în timpul acestuia, C. Negri n-a putut avea nici o dregătorie. A trebuit să stea deoparte. Își petrecea timpul fie la moșia sa Mânjina din ținutul Covurluiului, la vreo două poște spre Apus de Galați, fie străbătînd țara, în tovărășia unui credincios servitor, fie, în sfîrșit, călătorind în străinătate, în aceea a prietenilor săi Alecsandri și Cuza. Din această vreme datează activitatea literară a lui Costache Negri. În acest timp s-a stabilit și legătura cu tinerii de dincoace de Milcov, cu Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Maiorul Constantin Filipescu și alții, care aveau aceleași credințe. (...) În 1848, după înăbușirea mișcării din Moldova, el ia calea exilului împreună cu Kogălniceanu, Alecsandri, Cuza, Alecu Russo și ceilalți naționaliști. Stă puțin în Cernăuți, apoi se duce la Paris, unde era centrul de raliere al tuturor doritorilor de înnoire din întreaga Europă.

Odată cu suirea pe tron a lui Gr. Ghica, domnul patriot și generos, C. Negri are putința de a lucra direct și eficace la realizarea idealurilor sale politice: unirea Principatelor și secularizarea averilor mînăstirești, două din cele trei idei cardinale pentru care C. Negri a luptat din toate puterile și pe care a avut fericirea să le vadă înfăptuite. Numit ministru de Lucrări publice și trimis apoi în misiune diplomatică la Viena și la Constantinopol, el desfășoară pretutindeni o activitate plină de tact, pricepere și hotărîre.

În urma tratatului de la Paris, făcîndu-se în Principate alegeri pentru divanurile ad-hoc, care urmau să arate dorințele românior în ce privește viitoarea lor

Se apropia acum ziua alegerii domnului Moldovei, potrivit prevederilor Convenției de la Paris, încheiate la 19 august 1858. Multe nume erau pronunțate și, printre ele, și acela al lui Costache Negri. El însă, cu medestia care-l caracteriza și cu spiritul legalist care nu l-a părăsit nici o clipă, se grăbește să arate printr-o scrisoare prietenului său Alecsandri pentru ce nu ar putea primi o asemenea propunere. ,,Iubite Vasilică – scrie el la 2 decembrie 1858, din Tîrgul Ocnei – am auzit că vreo cîțiva din prietenii noștri ar fi gîndit și la mine pentru viitoarea domnie... Rog pe prietenii noștri, hotărîtor, să înlătureze asemenea combinare, pe care nici într-un chip nu o pot primi... Sînt de-ajuns bărbați moldoveni mai vrednici de însărcinat cu povara domniei, care au și adevărate drepturile legale și cu care astăzi nu mă pot asemăna decît în deopotrivă durere pentru binele acestui al nostru pămînt. ...Rogu-te a obști prietenilor noștri aceste ce-ți scriu, ca singurul meu răspuns”.

Un altul, cu un suflet mai puțin senin, ar fi avut poate față de noul domn – Ion Alexandru Cuza – un moment de rezervă. Costache Negri însă, nu numai că n-a știut ce e pizma, dar a fost cel mai devotat și mai statornic prieten și slujitor al domnului său. Ca agent diplomatic la Constantinopol, el a izbutit, prin stăruința, tactul, îndemînarea și farmecul său personal, să obțină de la Sultan recunoașterea mai întîi a alegerii lui Cuza și apoi a Unirii desăvîrșite. Primirea strălucită, atît de deosebită de a predecesorilor săi, pe care a avut-o Domnitorul Principatelor Unite la Constantinopol – este,

Prin recunoașterea Unirii definitive, prin secularizarea averilor mînăstirești închinate (1863), prin împroprietărirea țăranilor, decretată în 1864, Negri vedea împlinită cea mai mare parte a revendicărilor pentru care luptase o viață întreagă. Față de cugetul său, putea deci acum să se dea la o parte, să iasă din arenă. O face atunci cînd prietenul său de o viață întreagă, domnul țării, este nevoit să părăsească tronul. Se retrage la Tg. Ocna, pe malul Trotușului, unde avea o casă și un petec de livadă: atîta îi mai rămăsese din averea de odinioară. Mânjina și proprietățile din Galați fuseseră vîndute în timpul luptelor politice. Aici, la Tg. Ocna, își petrece el, înconjurat de respectul și iubirea tuturor, ultimii zece ani ai vieții. Aici îl vizitează – ca un omagiu ce îi cinstea deopotrivă pe amîndoi – noul domn al României, principele Carol de Hohenzollern, în august 1868. Tot aici vin să-l vadă prietenii, Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, Papadopol Calimah și alții. Însăși soția lui Cuza Vodă, Elena doamna, vine să-l vadă pe credinciosul sfetnic și prieten al soțului său. În toamna anului 1876, făcînd o călătorie pe ploaie, C. Negri se îmbolnăvește și, după o scurtă suferință, la 28 septembrie, trece la cele veșnice. A fost înmormîntat în curtea fostei mînăstiri a logofătului Răducanu Racoviță din Tg. Ocna; mormîntul i se vede lîngă zidul bisericii, în dreptul altarului.

Viața lui Costache Negri, asemenea aceleia a lui Nicolae Bălcescu, a fost limpede ca apa izvorului. N-au tulburat-o nici dorința de slavă, nici dorința de avere, nici invidia, nici ura.

Putea să fie unul din oamenii cei mai bogați din Moldova. Tatăl său vitreg, logofătul Costache Conache, voia să-i lase uriașa sa avere – evaluată în vremea aceea la 4 milioane – cu condiția ca să-i poarte numele. Tînărul Negri a refuzat. Mai tîrziu, în timp ce alții se pricopseau – cum se spunea – din politică, el a vîndut moșia părintească Mânjina și proprietățile din Galați. Statul îi rămăsese dator 1.600 de galbeni, de pe timpul cînd era agent diplomatic la Constantinopol. În vremea de strîmtorare de la sfîrșitul vieții, în 1870, cînd guvernul a vrut să-i plătească datoria, Negri a dat următorul răspuns: ,,Țara este destul de împovărată de datorii și nu e timp de a o mai îngreuna și eu... Renunț”. Cu unsprezece ani mai înainte, el dăruise statului, în schimb, întreaga sa colecție de tablouri, pe care ministrul Instrucțiunii Publice voia s-o cumpere.

Nu a dorit nici slava; șarpele ambiției și al măririi nu l-a mușcat niciodată. În 1869, ales deputat al Capitalei, el se dă deoparte și arată printr-o scrisoare adresată lui V. Alecsandri că sînt alții ,,mai tineri, mai cu știință de lucrurile prezentului și mai cu bună sănătate decît mine” care pot s-o facă. Gestul era natural din partea aceluia care refuzase, odinioară, candidatura la domnie.

Dar, dacă n-a cerut pentru el nimic, a dat în schimb cu prisosință tuturora. Cei mulți, cei săraci și cei apăsați au știut-o și au simțit-o. Țăranii fără pămînt și robii fără libertate au găsit în el un puternic apărător și un prieten statornic. Iar țara și neamul, un servitor credincios care le-a închinat toate puterile sufletului său și unul din fiii care le-a sporit cinstea și frumusețea. Costache Negri, binemeritînd de la patrie, rămîne în istoria ei o superioară pildă de patriotism luminat, de împlinire a datoriei și de incomparabilă frumusețe morală.

CONSTANTIN C. GIURESCU (Volumul ,,Din trecut” – 1942)

Costache Negri (1812-1876)

Mormîntul lui Costache Negri de la Mînăstirea Răducanu, din Tg. Ocna

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Cu Iancu și Profira Prăjescu prin Europa –Povestea unui voiaj european din anul 1864

Iancu Prăjescu – născut pe la 1792 și coborîtor al uneia dintre cele mai vechi familii boiereşti din Moldova – după ce a divorțat de Agripina Cananău (Prăjescu), ,,a fost cununat de preoții moșiei Dumisale Stolniceni și fără învoirea Înalt Sfințitului Mitropolit”, în 10 aprilie 1858, cu Profira, fata lui Neculai Negri, văr al doilea cu Constantin Negri. Cîțiva ani mai tîrziu, deoarece ,,cucoana Profira avea nevoie de o cură la Marienbad, după sfatul doctorului Vîrnav, prieten al familiei, care altădată i-a şi însoțit”, familia boierească face în anul 1864 un voiaj mai lung prin Europa. ,,Din ziua plecării de la Stolniceni, pînă la întoarcere, după 83 de zile, el a însemnat, zilnic, localitatea unde se afla, chipul în care a călătorit și cheltuielile necesitate cu drumul, cu întreținerea, trecînd și toate celelalte sume întrebuințate pentru toate nevoile zilnice”. Prețioasele însemnări ale boierului moldovean, păstrate prin grija d-nei Sultana Dediu, fiica acestuia, au fost deslușite de academicianul Artur Gorovei și publicate în extenso în Revista ,,Fundațiilor Regale”, numărul 1 iunie 1935. Voi spicui din aceste note relatări despre momentele cele mai importante ale călătoriei.

,,Pentru ca să-l ajute Dumnezeu să meargă cu bine la drum, și să se întoarcă sănătos”, înainte de plecare, boierul a dăruit doi galbeni bisericii din sat. Bugetul luat în calcul pentru acest voiaj e consemnat și el cu precizie. Suita a plecat în călătorie ,,cu suma de 1.938 lei vechi, ceea ce însemnează cam 640 lei românești, socotiți în valoarea aur, dinaintea războiului; cucoana Profira avea și dînsa 32 de galbeni, adică 814 lei vechi”.

Călătorului îi stă însă bine cu drumul, să plecăm așadar în călătorie: ,,În ziua de 2 iulie 1864 Prăjescu a plecat din Stolniceni cu două trăsuri cu cîte patru cai, cu care a mers pînă la Cernăuți. Pe lîngă Gheorghe feciorul și cei doi vizitii, a mai luat încă un servitor și pe «dumnealui C. Ouatu», ca să fie cîte unul în fiecare trăsură”. După două escale, prima ,,în Folticeni, unde a zăbovit două zile, pentru a scoate pasportul de la «starostele» nemțesc” și una în Suceava, ,,unde s-a închinat la moaștele Sfîntului Ioan din biserica lui Ștefan Vodă”, alaiul ajunge în 5 iulie 1864 la Cernăuți și petrece noaptea ,,la Otel de Paris“, unde ,,plătește la otel 192 lei 20 p. (notă: parale), pentru 24 ceasuri, cu patru slugi, opt cai”. La Cernăuți boierul moldovean îl lasă pe Costache Ouatu ,,să aibe grije” de trăsurile cu care plecase de acasă, continuarea drumului urmînd să o facă cu trăsuri închiriate sau pe ,,drumul de her” (pe calea ferată). În 7 iulie alaiul boieresc trece Nistrul ,,în șaică” (mică ambarcațiune cu pînze) și își continuă călătoria spre Lemberg (azi Liov) trecînd prin Ministrici (unde ,,plătește masa 38 lei 20 p.”) și Bjena (,,iau masa la Otel de Galisi”). ,,În Lemberg, la «otel Jorju (înainte otel de Rusi)», pentru 24 ceasuri, a plătit 84 lei; Volf telalu, pentru un bacșiș de 14 lei, l-a condus la «drum de her», adică la gară, cu o trăsură care la costat 7 lei, ca să cerceteze cînd pleacă trenul. A plătit 14 lei «omnibusu de la otel la drum de her», unde a luat trei bilete de clasa a doua pînă la Praga, plătind 728 lei, în 104 fiorini, osebit 44 lei, în 6 fiorini 39 grăițari pentru bagaj. Joi, 9 iulie, la 5 ceasuri 40 minute, a plecat din Lemberg. În ziua de 10, «dimineață la 6 ceasuri», a ajuns la Krakau (Cracovia), a luat o «cafe dejine» (dèjeuner) 14 lei, masa de amiazi la «Odenberg» 21 lei, și spre seară a ajuns la «Olmuţ, unde am așteptat de la 4 pînă la 12 noaptea». (...) «Din Lemberg în Praga (la otel de Sacsu) am ajuns sîmbătă la 8 ceasuri dimineața»”. Dintre cheltuielile mai aparte făcute de boierul Iancu Prăjescu în Praga amintesc: ,,un

ghid de drum – 5 lei” și ,,prezentin sardele și altele – 15 lei 16 p.”. A urmat drumul prin Pilzen (,,drum de her de la Praga la Pilzen, 2 persoane clasa 2 și 1 persoană clasa 3”) spre Marienbad („cu extrapoșta cu 3 cai de la Pilzen la Marienbad”).

Sejur în Marienbad

Viața pe care o duce Prăjescu în Marienbad (azi Mariánské Lázně, în regiunea Karlovy Vary din Cehia), este notată zi cu zi. Însemnările lui arată că la ,,otel Hambirk” lua supeul cu 11 lei 22 parale, și dineul cu 20 lei 17, cu 17 lei, cu 19 lei 16, cu 21 lei sau cu 32 parale; alteori mîncau la ,,Belviu” (Belle Vue), la Kursalon, la Klinger, unde nu se plătea mai scump. De cîteva ori a luat masa la otel Hamburg unde costa peste 20 lei, dar atunci consuma pește și vin, ceea ce însemnează că, de obicei, nu bea vin la masă. Veniseră la Marienbad și Iorgu și Nastasîica (Iorgu Vîrnav-Liteanu din Liteni, județul Sucevei, tata lui Iorgu Liteanu, acel care a fost ministrul nostru la Berlin pe vremea lui Bismarck, și Nastasîica era soția lui), pe care Prăjescu îi invita cîteodată la masă.

Îl găsim pe Prăjescu luînd masa cu vin și înghețată, la Belle Vue (21 lei), și uneori masa cu Iorgu o plătește cu 36 lei. Mai scump se pare că se plătea cafeaua. Așa notează Prăjescu 6 lei 32 par. cafea la Belle Vue; tot 6 lei 32 ,,cafele sara în pădure”, 13 lei ,,cafele, înghețată și biliard la salon”, la Kursalon, cafeaua costa numai 5 lei 20; la Valkfele o plătea 4 lei.

Capitolul hranei, pe timpul șederii în Marienbad, reprezintă o sumă puțin importantă, în contul cheltuielilor lui Prăjescu. A stat el în Marienbad 27 de zile, de la 12 iulie la 9 august; în tot acest timp a plătit 24 de mese, în diferite restaurante, și – cum notează el – ,,3 mese mîncat în casă à la cart”, ceea ce însemnează că a luat o singură masă, pe fiecare zi. Mesele acestea nu le lua regulat, la aceleași ceasuri din zi; el notează mereu ,,masa la Hamburk”, ,,masa la Belviu”, iar cînd este vorba de o masă de seară, scrie ,,supe sara salon”, ,,biftec café sara salon”, iar la salon sînt notate de mai multe ori cafele seara, care nu puteau să fie decît cafele cu lapte. Cafeaua turcească, obișnuită la boierii moldoveni, nu se întrebuința pe atunci la Marienbad, unde se consuma ,,şfarțul”; dacă Prăjescu ar fi consumat schwartz, ar fi notat cu acest nume, cum face pentru ,,déjeuner” și ,,souper” care figurau pe listele de mîncare.

S-ar părea nefiresc lucru ca un boier moldovean bogat, deprins cu mesele îmbelșugate, despre care se pomenesc atîtea minunății, să se mulțumească numai cu o masă pe zi, și din cînd în cînd cu o cafea cu lapte seara. Însemnările lui Prăjescu arată însă că el nu se îndestula numai cu mesele plătite la restaurante: își aducea mîncare acasă. Dimineața lua cafea cu chifle. Cheltuiala aceasta, în timpul șederii în Marienbad, s-a urcat la 328 lei, cu nota: ,,cafele în toată dimineața cîte 2 porții și chifle cîte 1 fiorin 6 grăițari și 4 ori sara, și 3 mese mîncat în casă à la cart”. Cu hrana lui Gheorghe feciorul cheltuia, la început, cîte 6 lei 32 parale.

Dintre distracțiile cu care se delecta familia de boieri amintesc: băile de la ,,Kraiț brun” (Kreuzbrunnen –Izvorul Crucii) sau ,,Ferdinand brun” (Ferdinandbrunnen – Izvorul Ferdinand), ,,bal antret café și înghețată” (28 lei și 16 parale), teatru (o singură dată - 13 lei 38 parale), ,,primblare cu trăsura la Keniksvart” (Königswarth, unde cafeaua și bacșișurile au costat 17 lei 30 p.) sau trasul la țintă (,,împușcat țintă Profira și eu Belviu”, 10 lei). Bun moldovean, Prăjescu a jucat și cărți la Marienbad

(cu totul, Iorgu a pierdut într-un rînd 30 lei și altă dată 52). Majoritatea cumpărăturile făcute în Marienbad erau destinate – bineînțeles – coanei Profira: buchet flori Profirei (2 lei 10 p.), mănuși Profirei (8 lei 6 p.), Profirei cercei, broș de Franţăsbad (34 lei), Profirei oglindă (13 lei 24 p.) ș.a.

În 9 august 1964 boierii moldoveni părăsesc Marienbad cu destinația Paris. Pînă la Egher în rohătci, apoi pe drumul de her pe traseul Mitertaih – Marieberk – Niurinberk (Nűrnberg – otel de Viutimberk –Würtemberg) – Maens (otel di Koloni – de Cologne) – Strazburk (Strasbourg) – Metz. În 13 august ajung la Paris, unde stau opt zile. Se cazează la ,,otel dorlean riu reşilio No. 17, ceea ce însemnează Hotel d’Orleans, rue Richelieu, nr. 17”.

Cumpărături la Paris și la Viena

Coșul de cumpărături făcute în Paris de coana Profira include, printre altele ,,1 pereche mănuși, o băsmăluță Profirei, pomadă și parfumuri Profirei, botine Profirei, cercei de aur 40 fr., 2 cătărămi, 12 mănuși și zaratele (jartiere), 2 giucării” ș.a. Cucoana Profira, în afară de o mulțime de lucruri cumpărate, capătă de la Cuconu Iancu 1.116 lei ,,în 30 galbeni Profirei în Paris să-și eie lenjerii”.

Nici boierul nu s-a lăsat mai prejos: ,,Cuconu Iancu și-a cumpărat un revolver, care costa foarte scump, în comparație cu alte obiecte: 315 lei sau 100 franci”, haine, cu care a cheltuit 1.111 lei (,,fracu, surtuc, jăleatca fracului, jăleatca de sară”) și două ceasornice. ,,În Paris, Prăjescu se întîlnește cu prieteni din Moldova; pe unii chiar îi primește la gară. Cu 10 lei plătește «trăsura la drum de fer Liteanu Forăscu». Moldoveanul nu mai zice «drum her», de cînd auzise, în Paris «chemin de fer». Liteanu era Iorgu, cel de la Marienbad, iar Forăscu era un tînăr fălticenean, Vasile A. Forăscu. Cu Liteanu și cu un alt prieten, Radu, ia o masă la Vefour, o masă scumpă: 113 lei 16 parale, iar altădată plătește 50 lei 20 pentru «dejune cu Radu»”.

Sejurul parizian se încheie în 21 august, dată la care suita pleacă din Paris: ,,Pînă la gară se duce cu «omnibusu» - 20 lei; plătește 356 lei «drum de her Paris Ostand (Oostende) 3 pers. clasa I-iu fiind tren de viteză»”. Din Oostende – unde s-au cazat la ,,Casa riu de flandră” (Rue de Flandre) – boierii fac în 25 și în 26 august ,,excursiuni la Blagănber - tîrgușor și feredee de mare și la Bruju”. Călătorii moldoveni au părăsit Oostende în ziua de 10 septembrie, cînd au plecat spre Viena, trecînd prin Bruxelles. În ziua de 13 septemvrie Prăjescu ajunge la Viena, unde stă numai patru zile, după cum se pare numai pentru a face cumpărături, în care timp trece în conturi numai patru mese: una la vaisă roză (Weisse Rose), cu 27 lei 8 parale, alta, fără a indica unde: ,,48 lei masa cu D. Bali”, și două mese la otel. În 18 septembrie notează: ,,21 lei omnibus de la drum la otel Jorj în Letnberk”. În drumul spre Cernăuți boierii s-au oprit la Stanislau (,,otel de Saksă”) unde a plătit 34 lei; în 21 septembrie ajung la Cernăuți, unde se cazează tot la ,,otel de Paris” – 56 lei; plătește 12 lei ,,rohatcele”, 16 lei ,,masa la săreți” (Tîrgul Siretului), și se opresc în Suceava ,,la otelu cel mai nou unde a mas” – 48 lei. În Suceava, Prăjescu dă 124 lei ,,în 2 napoleoni la părintele Darii (Darie), egumen pentru bisărica Sf. Ioan Nou din Suceava”, mai dă alți 6 lei 32 ,,tij la o bisărică pentru preuți”. La frontieră notează 54 lei 20 ,,bacșișuri la graniță în 2 f. la neamț și moldoveni”. A doua zi după sosire, la 23 septembrie, în carnetul lui Prăjescu este notat că a dat 37 lei ,,la biserică și molevion de bună venire›”.

Din nou acasă

Un sejur pe cinste petrecut de conul Iancu Prăjescu și de conița Profira în Occident, nu-i așa? Rămîne însă o nelămurire, consemnată de Artur Gorovei la sfîrșitul articolului său: ,,El a plecat de acasă cu 1.038 lei, a mai luat în Viena 3.700 «acreditiva» de la Leiba Cahan, bancher din Iași, ceea ce face peste tot 5.638 lei; pînă la sosirea în Viena el cheltuise 24.741 lei 12 parale, cum arată carnetul. Nu putem să știm – căci nu-i nicăieri notat – cine-i va fi trimis lui bani în străinătate, și prin ce mijloc”.

Sursa: Art. ,,Voiajul unui boier moldovean în Occident”, Artur Gorovei, publicat în Revista „Fundațiilor Regale“, 1 iunie 1935

Palatul Metropolitan din Cernăuți

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (132)

Artele în Dinastia Tang (2)

Caligrafia (2)

Caligrafia este un element reprezentativ al culturii tradiționale chineze. Pe îndelungul parcurs al istoriei Chinei, ideogramele au fost singurul vehicul și instrument de înregistrare, cultivare și răspîndire a culturii și civilizației chineze. Caligrafia a devenit astfel modul de transmitere și prezentare a culturii chineze. Combinația real-virtual în caligrafie reflectă unitatea conrariiilor din cultura tradițională chineză. În același timp, caligrafia are rădăcini în viață, ceea ce arată căutarea spiritului, a emoției și a esteticii, în timp ce înregistrează și exprimă idei. Ideile și tehnicile de scriere a caligrafiei s-au schimbat odată cu dezvoltarea societății. Preocupările estetice în dezvoltarea caligrafiei au făcut posibilă existența unor caracteristici distincte ale diferitelor epoci. În istorie, caligrafia și educația culturală au evoluat simultan. În timp ce se dobîndesc cunoștințe culturale, trebuie învățate și stăpînite metodele și îndemînările de bază ale caligrafiei. În China clasică, inclusiv în Dinastia Tang, era ceva normal să devii candidat de succes la examenele imperiale, să promovezi într-o carieră oficială și să-ți omagiezi strămoșii prin caligrafie. Caligrafia este considerată nu doar o abilitate esențială pentru intelectuali, ci are și „puterea magică“ de a schimba soarta oamenilor. Din acest motiv, ea joacă un rol național și universal.

Caligrafia este o artă tradițională chineză. Ea a apărut atunci cînd ideogramele au prins viață, s-au adaptat în timpul folosirii acestora, fără a fi influențată de cultura importantă. Uneltele folosite în caligrafie – pensula,

Bolile și Istoria (10)

Holera şi reforma sanitară (10)

Dar cei douăzeci de ani cît Simon s-a aflat în funcţia de Ofiţer Sanitar au reprezentat, fără îndoială, cea mai fructuoasă perioadă din istoria Sănătăţii Publice, la scara întregului mapamond, iar activitatea inimosului britanic, precum şi a colaboratorilor săi din lumea largă acoperă un cîmp prea vast pentru a fi analizat în detaliu aici. Simon, psiholog înnăscut, a dovedit deosebita abilitate de a-şi alege oamenii cu care s-a înhămat la această muncă titanică şi de a-i conduce, ca pe o echipă perfect sudată. El nu avea un grup de consilieri permanenţi, dar fusese îndrituit să numească inspectori cărora le încredinţa, la nevoie, diferite sarcini. Cei mai mulţi dintre doctorii care au activat sub conducerea lui Simon erau tineri şi, iniţial, lipsiţi de experienţă. Peste ani, însă, aveau să ajungă pe cele mai înalte culmi ale profesiei medicale şi să primească onorurile cuvenite. Dintre cei 16 medici din componenţa echipei lui Simon, opt au devenit membri ai Societăţii Regale şi doar bolile de care sufereau i-au obligat pe ceilalţi să nu poată atinge acest statut.

Ei nu erau angajaţi permanent, dar acest lucru nu i-a împiedicat să depună o lăudabilă activitate de voluntariat, preferînd să străbată întreaga ţară la pas, spre a se informa despre situaţia reală din teren. În timpul epidemiilor, ei încercau să viziteze flecare oraş, fiecare stradă, fiecare cămin afectat. Astfel, au reuşit să adune informaţii preţioase privind holera, variola, difteria şi febra tifoidă. În epoca respectivă, mortalitatea infantilă (numărul copiilor decedaţi în primul an de viaţă) era în medie de 150 la 10.000 de naşteri, dar cifra era mult mai ridicată în rîndurile claselor sărace și mai ales în cel al mamelor care lucrau în fabrici. Unul dintre inspectorii sociali a descoperit, stupefiat, că rata mortalităţii excesiv de mare, la aceste categorii de populaţie, era agravată şi de faptul că mulţi bebeluşi erau drogaţi cu opiu! Un alt inspector, studiind decesele datorate bolilor pulmonare, a observat că acestea erau mai numeroase în cazul exercitării anumitor profesii, precum mineritul. Rapoartele au dovedit şi faptul că

cerneala, hîrtia și piatra de cerneală – sînt toate originare din China. Toate aceste elemente îi oferă unicitate caligrafiei. Caligrafia are o caracteristică abstractă, deoarece structurile și trasarea caracterelor/ideogramelor se face cu pensula și cerneala, pentru a simplifica ceea ce este complicat. Diversele modificări ale structurii și culorii cernelii contribuie la prezentarea stilurilor, stimularea imaginației și redarea desăvîrșită a spiritului, semnificației, talentului, personalității și emoției caligrafiei. Caligrafia nu este arbitrară, ci are un mare număr de principii, norme și deprinderi, care au fost stabilite și revizuite prin practica și analiza caligrafilor de-a lungul evoluției sale. Istoria îndelungată a caligrafiei chineze a produs mari capodopere. Transmiterea s-a făcut de la maeștri la discipoli, situație evidentă în ceea ce privește diversele stiluri. Luînd ca modele maeștri caligrafiei, lecțiile de învățare, copiere și desen transmise de la predecesori constituie temelia moștenirii caligrafiei. În același timp, scopul caligrafiei este creația. Un alt scop al caligrafiei este acela ca toți caligrafii să aibă un stil unic, construit pe baza moștenirii primite de la predecesorii lor. Caligrafia poate fi acceptată universal de către public, indiferent de cultura din care provine acesta. Ea poate fi învățată de către oricine, indiferent de sex sau vîrstă. Lucrările caligrafice, ca opere de artă, pot fi expuse în palate, case, magazine sau temple. Caligrafia este o artă unanim acceptată și apreciată, fiind considerată a fi înrudită cu pictura. În China clasică, inclusiv în Dinastia Tang, caligrafia a jucat un rol foarte important în viața oamenilor, rol jucat pînă în prezent. De-a lungul istoriei Chinei, rolul caligrafiei a fost, pe de-o parte, de a înregistra și de a comunica informații sub formă de scrisori, documente și cărți. Pe de altă parte, caligrafia a jucat un rol important la sărbătorile naționale, la ritualurile de sacrificiu, dar și la festivaluri, funeralii sau activități religioase, prezentîndu-se sub formă de inscripții în piatră și bronz,

majoritatea muncitorilor sufereau de malnutriţie, atît din cauză că munceau din zori şi pînă seara fără o hrană adecvată, cît şi din pricina faptului că soţiile lor nu aveau o educaţie casnică. Dar apa poluată, măsurile sanitare insuficiente şi supraaglomerarea reprezentau principalele tare ale societăţii victoriene. Un inspector nota că, într-o comunitate minieră, a descoperit nu mai puţin de 300 de familii, locuind într-un bungalou sordid, fiecare într-o cameră strîmtă, luată cu chirie. Pînă în 1866, Simon adunase o cantitate imensă de informaţii privind cauzele epidemiilor de holeră şi ştia cum trebuie combătute ele. Venise timpul ca şi în domeniul legislativ să se întreprindă ceva în acest sens. În numeroasele discuţii pe care le-a avut cu parlamentarii britanici, Simon s-a dovedit a fi şi un bun diplomat, inoculîndu-le acestora ideile sale, cucerindu-i cu verva lui. În 1871, Parlamentul a înfiinţat o nouă instituţie, Comisia Guvernamentală Locală, în subordinea căreia a fost transferat şi departamentul medical al Consiliului de Coroană. Astfel, Simon, liderul carismatic a devenit un funcţionar model. Graţie eforturilor sale a fost votată Legea Sănătăţii Publice, în 1875, un document legislativ fundamental, cuprinzînd toate recomandările făcute de iniţiator şi de colaboratorii acestuia, de-a lungul anilor. Acest act se va dovedi atît de valoros încît va permite implementarea tuturor reformelor sanitare în Marea Britanie, pe parcursul următoarelor şase decenii. Dar branşa medicală a pierdut teren, întrucît prin noua lege ea urma să se supună autorităţilor şi nu să acţioneze independent, ca pînă atunci. În 1876, Simon îşi va da seama de această eroare, care făcea ca toată stăruinţa sa pentru dezvoltarea educaţiei sanitare şi a sistemului medical britanic să ajungă a se izbi de îndărătnicia unor birocraţi. După un ultim conflict cu Trezoreria, căreia îi ceruse mai multe fonduri pentru sănătate, Simon a renunţat la funcţia sa, „cu mare durere în suflet” și s-a retras la reşedinţa sa de la țară, unde avea să moară, la venerabila vîrstă de 88 de ani, în 1904. Totuşi, meritele sale au fost recunoscute de regina Victoria care, în 1887, îl va înnobila, acordîndu-i titlul de cavaler.

Chadwick, Simon, Shattuck, Koch şi mulţi alţii au reuşit să trezească interesul opiniei publice asupra reformelor sanitare, au arătat modalităţile în care acestea

pergamentele „Festivalului Primăverii“, inscripții pe pietre funerare, copii ale scrierilor religioase și desenarea figurilor magice. În prezent, caligrafia îndeplinește încă aceste funcții, ea devenind elementul central de design în arhitectură, îmbrăcăminte, reclame, logo-uri etc. Caligrafia chineză nu este doar una dintre artele culturii chineze, ci și o componentă originală și inegalabilă a culturii mondiale. Ea s-a răspîndit pînă în Japonia, Coreea și alte țări din Asia de Sud-Est. Caligrafia chineză a inspirat mari maeștri ai picturii occidentale, printre care Picasso. Mulți occidentali cunosc și înțeleg China prin intermediul caligrafiei.

În continuare, ne vom referi la istoria și cultura caligrafiei chineze. În Epoca Neolitică, existau deja numeroase simboluri gravate pe vase de lut, care prezentau anumite trăsături specifice ideogramelor folosite în scriere. Cele mai vechi simboluri sînt cele gravate pe carapace de broască țestoasă și pe oase de animale mari, așa-numitele jiaguwen (scriere oraculară). Ele reprezintă primele monumente ale scrierii caligrafice chineze. Datează de la sfîrșitul dinastiei semilegendare Xia și chiar mai înainte, datînd de cca 8.000 de ani; sînt creația marilor preoți. În afară de scrierea pe oase, s-au descoperit și numeroase vase de lut cu ideograme imprimate, ele datînd din Epoca Neolitică. Urmează inscripțiile în bronz, realizate pe la mijlocul și spre sfîrșitul dinastiei Shang/Yin. În acea epocă, scrierea era un sistem complex Pînă în prezent s-au descoperit cca 150.000 de oase, inscripționate cu 4.500 de ideograme diferite. Conținutul inscripțiilor este foarte bogat și se referă la diverse aspecte ale vieții sociale din dinastia Shang/Yin, de la politică și aspecte militare pînă la cele sociale, culturale, calendar, astronomie, medicină, științe și tehnologie. Printre aceste ideograme se află pictograme, caractere asociatice și fonograme. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

pot fi introduse, pentru a face oraşele aglomerate şi mizere să se transforme în aşezări curate şi înfloritoare. Dar nu trebuie uitat că holera a constituit elementul de șoc, care a generat eforturile acestor savanţi. Din nefericire, nu putem spune despre această maladie, ca despre variolă sau alte boli infecţioase, că ar fi fost complet eradicată. Alte epidemii s-au produs în 1863 şi 1881, prima durînd, cu intermitenţe, unsprezece ani, a doua cincisprezece. Pandemia din 1881 este cu precădere relevantă, pentru că ea a adus dovada finală că holera este o boală transmisibilă prin intermediul apei, atunci cînd a izucnit, cu furie, în oraşul german Hamburg. Pe atunci, Hamburg era un oraş autonom, ai cărui locuitori se aprovizionau cu apă din Rîul Elba. Lîngă Hamburg se afla oraşul Altona, făcînd parte din statul prusac. Aici, autorităţile instalaseră deja o uzină de filtrare a apei. Holera a provocat multe victime la Hamburg, în schimb la Altona nici nu a fost semnalată, deşi cele două localităţi erau despărţite doar de o stradă! Acest macabru marş al holerei, început în 1817 în India, avea să se mai întindă încă pe mulţi ani şi pe un teritoriu uriaş, durînd pînă în 1923, dar în ultima perioadă boala nu avea să mai afecteze atît de grav ţările occidentale sau Lumea Nouă.

În Secolul XX, însă, o altă pandemie, total neaşteptată, s-a produs la începutul anilor ’60. Bacilul responsabil era o ramură necunoscută a celui holeric, şi a fost numit de bacteriologi El Tor. La început, afectate au fost Indonezia, Asia, apoi Africa şi America de Sud. O altă ramură a bacilului holeric a fost detectată în India şi Bangladesh, la începutul anilor ’90. Aşadar, holera nu este o maladie învinsă şi, din cînd în cînd, mai ameninţă, cu spectrul său malefic, sănătatea pămîntenilor. Cei mai ameninţaţi sînt locuitorii ţărilor sărace care trăiesc, în această epocă a confortului şi îndestulării, în condiţii chiar mai mizere decît muncitorii epocii victoriene. Iar problemelor legate de sărăcie şi poluare, care sînt factori favorizanţi ai bolii, li se adaugă şi o mişcare de migraţie globală fără precedent, care sporeşte riscul răspîndirii holerei, dar şi a altor maladii, potenţial pandemice. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

De ce sîntem cum sîntem

Ne-am propus încă o discuție despre antropologia românească de ieri și de azi, care să se întindă pe o pagină de revistă. Dar ne-am crucit ce bibliografie imensă ne aștepta: lucrări de etnografie și folclor, filozofia culturii, sociologie, etnologie sau de-a dreptul antropologie. De aceea, ne-am rezumat la doar cîteva lucrări pe care le aveam la îndemînă. Nu neapărat științifice, cît mai degrabă cu șuvițe beletristice și împachetate într-un limbaj hibrid, ceva între colocvial și umoristico-ludic. Și prima impresie a fost că, pentru tratarea măcar mulțumitoare a temei, e musai să luăm lucrurile de departe, de la mărețul Decebal, ce-a-nvins popoare multe de jos și de pe cal. Că alta nu-i, cum s-a exprimat în registrul ardelenesc criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu, măcar că e bucureștean de pe Șoseaua Giurgiului (,,Du-te, mă, și-ți ia servici, la capu’ lui 25”) și autorul, între altele, al volumului: ,,Plăceri vinovate și datorii împlinite”, apărut în anul 2018 la Editura ,,Humanitas”.

ncă de la primele pagini ale lucrării, pline de informații docte și sfaturi înțelepte, Dan C. Mihăilescu își exprimă amărăciunea față de mersul belaliu al istoriei, din care românii n-au învățat nimic. Dovadă că, în loc să ne fi pus în contact cu nemții, francezii (cei vechi, nu ăștia de azi), japonezii sau evreii, nații pentru care munca și disciplina sînt litere de lege, ori cecenii sau corsicanii, cărora nu le prea suflă nimeni în ciorbă, sau țiganii și aceiași evrei, monumente de solidaritate între ei, noi, vai de capul nostru, ne-am corcit cu ungurii, turcii, rușii și iarăși țiganii, și din nobilul neam geto-latin s-a ales ce vedem cu ochii noștri pe stradă și la televizor. (Și pentru a nu fi acuzați de leznațiune, vă invităm să citiți doar prima pagină din romanul ,,Baltagul” și să vedeți cum a întocmit Dumnezeu lumea, dînd unor nații ce le-a refuzat altora.) Toți acești invadatori, scrie Dan C. Mihăilescu, și-au vărsat patologia în venele noastre, pentru că, într-un moment nepotrivit, ne-am aflat la locul nepotrivit. Consecința a fost că ne-am trezit o insulă de latinitate înecată într-un ocean slavogrecesc, Levantul. O conjunctură internațională, care ne-a adus blestemul începutului perpetuu, de țară fără noroc, blestemată să o ia mereu de la capăt, precum Sisif, ce mai, pe români i-a bîntuit mai mult spiritul răului. Ajungînd ca, în zilele noastre, să constatăm și cu ochiul liber că, individual, sîntem niște supermani, dar, ca națiune, o catastrofă. Cine încă n-a înțeles, să compare rezultatele obținute de sporturile individuale la Olimpiade cu cele colective. Nu ne îndoim că, citind aceste rînduri, mulți ne vor sări în cap – neromânilor și globaliștilor, fir-ați ai dracului de useriști! Dar ce explicație vor găsi la situația tîmpită ca, după o jumătate de secol de muncă și sacrificii, după 1989 să ne distrugem țara, să ne predăm necondiționat în mîinile americanilor și ale UE și să nu mai avem parte de viitor. Am adoptat nemunca și injustiția socială și n-am avut nici o reacție cînd ni s-a paralizat instinctul național. Sau, după observația subtilă a lui Dan C. Mihăilescu, alăturarea fondului nostru barbar cu elitele rafinate a dus la transformarea sadismului exterior în masochism interior. Ceea ce explică prezența românilor pe locul întîi într-un clasament privind mortalitatea cauzată de bolile de inimă, situație caracteristică pentru popoarele croite de Dumnezeu să rabde, să tacă molcom și să tragă resemnați din lulea, vorba lui Creangă. Aceasta este semnificația expresiei

făcută celebră de Al. Vlahuță - ,,Ca trestia ne-am îndoit, dar nu ne-am dat”. Alții au murit în luptă, pentru țara lor, noi ne-am supus invadatorului, și, uite, am supraviețuit, prin secoli, ca națiune. Nu putem încheia acest capitol fără să amintim și de înclinația noastră spre distrugere și autodistrugere, cum am făcut între 1950 și 1960, și după 1989, a tot ceea ce au realizat înaintașii noștri, cu scopul să dispară mărturiile pozitive ale trecutului, titlurile de noblețe ale acestui popor, realizările care îi puteau da, în continuare, demnitate și încredere în sine.

Din cîte cunoaștem, antropologia este știința care studiază originea și variabilitatea biologică a omului în corelație cu împrejurările naturale și socialculturale cunoscute. Aria ei semantică este atotcuprinzătoare: antropoid = cineva aflat la stadiul incert dintre maimuță și om; antropofag (sau, prin metateză, ampotrofag, vezi Caragiale) = canibal, carnivor; antropofobie = ura dintre oameni, cum e cazul la români, care, nu se știe de ce, nu prea se înghit între ei, chestie veche, încă de pe vremea tracilor. Cea mai penibilă situație se întîlnește la românii din diaspora, care s-ar ucide între ei, dacă legile ar fi mai permisibile. Să nu uităm de cele 3 grații – Elena Văcăresco, Ana Brâncoveanu de Noailles și Martha Bibescu – care au desfășurat o activitate culturală prodigioasă în Franța înainte și după primul război mondial. Sau de celebrii boieri și domnitori - stolnicul Constantin Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. În loc să se adune și să discute de ctitorii și cărți rare, că erau oameni bogați și luminați, dumnealor s-au tot pîrît la Înalta Poartă, pînă ce primii doi au fost lichidați de turci, iar al treilea și-a găsit scăparea cu greu în împărăția țarului Petru cel Mare.

În cartea sa de amintiri, Dan C. Mihăilescu, provenit dintr-o familie balcanică proletară, face risipă de cunoștințe legate de bucătăria națională, parte componentă a cadrului mai larg numit antropologia românească. Și aduce în discuție ceva specific de pe la noi – maximalismul gastronomic. Dacă la americani și europenii occidentali supa se servește în ceșcuțe ca de țuică, șnițelele cam cît palma unui bebeluș, iar sanvișul cît un căpăcel de bere, la noi meniul servit la mesele festive are dimensiuni monstruoase: hîrdaie de ciorbă, sute de sarmale în oala de trei vedre, fripturi cît pălăria popii și munți de gogoși și clătite. De mîncat, mîncăm prost, cu polonicul, și nu de puține ori direct cu mîna. Și bem mult, făcîndu-ne ficatul praf. Ce mai, românii n-au minimalismul gastronomic și li se pare sadic să dai la masă trei frunze de rucola, două măsline și o scobitoare. În schimb au cultura colivei. Fiindcă am ajuns în acest punct, permiteți-mi o povestioară. Cică o mamă s-a adresat fiului care nu se hotăra cu cine să se însoare. ,,Fiule, i-a zis ea, la început, să iei o italiancă. Astea sînt cele mai focoase și mai potrivite pentru un tînăr. Pe la 40 de ani, o lași pe italiancă și iei o franțuzoaică. Astea sînt cele mai rafinate și știu cum să se poarte cu un bărbat la vîrsta asta. Dar, cînd mai îmbătrînești, o lași și pe asta și iei o româncă. Astea fac cele mai înălțătoare pomeni”. Și căsătoriile sînt părți componente ale antropologiei... Dacă vreți, vă mai oferim și alte părticele în materie, spicuind din inventarul lui Dan C. Mihăilescu: Românii sînt un straniu fenomen de nomadism intelectual. Țiganii Europei. Bărbați incapabili de democrație, cu opoziția disipată în diferite interese. Dacă am făcut o revoluție anticomunistă, de ce dracu’ l-am mai votat pe comunistul Iliescu?

Tot antropologie au fost și ultimii 5 ani ai dictaturii ceaușiste. Cu frigul din case, spălatul cu apă rece, gătitul pe fier încins, transportul în comun paralizat, cozi nesfîrșite la alimentara. După aia: frica, lașitatea nepăsarea. ,,Bine-bine, dar cum de-ați putut răbda atîta?”. Aa, dar asta e altă fațetă a antropologiei noastre...

Mai vreți alta? Țiganii care au năpădit Europa cu hoții, cerșetorii și copiii lor nespălați.

Despre antropologia românească am mai scris cu ceva vreme în urmă, cînd am făcut unele aprecieri asupra cărții: ,,Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie politică”, semnată de Vintilă Mihăilescu. Am umplut toată pagina a zecea din revistă, dar tot ne-a mai rămas ceva de lămurit. În primul rînd, titlul cărții: ce e cu scutecele astea, căci aluzia destul de străvezie la hainele împăratului, care nu există, deoarece nu se văd, deci e gol-pușcă, face trimitere la situația că, de fapt, împăratul nu face nimic pentru supușii săi, e lipsit de conținut, un fel de Iohannis din alte vremuri. O himeră.

Dar ce e cu scutecele astea? Sîntem singurul popor din lume pe care îl trage curentul. La noi, vara, cît o fi de cald în autobuz, în metrou sau în tren, nici de-ai dracului, românii n-ar deschide un geam, să se mai răcorească, fiindcă aerul condiționat nu-i pentru oricine. La alții, ca în India, autobuzele și trenurile n-au deloc geamuri la clasa a doua. La noi, Doamne ferește, să deschidă vreunul geamul, că se și aude un strigăt gutural și colectiv: ,,Trage!”. Dar cu scutecele ce e? După definiție, scutecele sînt primele noastre hăinuțe pe care le purtăm de îndată ce venim pe lume. Înfășurați ca un salam, cu mîinile strîns legate de corp și cu căciulițe, chiar dacă e vară, să nu răcească ăsta micu’. Și cu plăpumioară, încă o căciuliță și cu batistuța pe față, să nu ia vreun microb. După curent, scutecele sînt a doua boală națională, chiar dacă face parte din antropologie. În toate țările lumii, copiii sînt îmbrăcați lejer, să se călească. Mamele își alăptează copiii în parcuri, în avioane, la serviciu și nimeni nu se scandalizează. La noi, se face tărăboiul de pe lume: ,,Nenorocito și stricato!” sau, după caz: ,,Mamă denaturată ce ești!”. La noi, sugrumăm personalitatea copiilor încă din scutece cu grija noastră prostească. Scutecele astea ne ucid inițiativa, curajul, pornirea de a ieși de sub tutela părinților încă de mici (familie, profesori sau cărți), de a ne impune profesia prin convingere. Noi sugrumăm personalitatea copiilor, alții le-o stimulează, lăsîndu-i liberi. Cine ajunge mai cîștigat? Românul iese greu din scutece. Și cînd iese, înjură de mamă. La alții, învață de mici să răzbească în viață.

Așadar, în două aerticole, am vorbit despre antropologia românească. Drapelul și Imnul Național, Limba Română, istoria și religia. Pe urmă: hrana, fumatul și băutul, înfășatul copilului, sexualitatea, grija pentru animale și cîte altele. Dar nimic despre Covid, originea și viitorul manelelor, noua cultură cu vîrful ei de lance – analfabetismul – identificat și în lucrările de doctorat, fatalismul, lașitatea, nepăsarea și frica. Sub comuniști, ne obișnuiserăm cu alte elemente de antropologie, multe de origine populară, altele de împrumut. Un fel de neologisme antropologice: învățămîntul politehnic, memorizarea, element de bază al școlii moderne, ,,Iliada”, Tabla înmulțirii și a împărțirii, logaritmi și Tabelul lui Mendeleev, cele 5 declinări ale substantivelor în latinește. Astăzi, e o crimă ca, părinte sau profesor, să-i obligi pe copii să memoreze ,,Cățelușul șchiop” sau ,,Hora Unirii”. Bag seama că Vintilă Mihăilescu e cu Occidentul, o fi votat cu USR, că prea se uită insistent în viitor, e cu popoarele tinere, și bănuim că îl urăște de moarte pe criminalul de Putin. Ar mai fi multe de spus, dar ne mulțumim doar să amintim de: nevroza balcanică, ratarea românilor, care ar merita un Nobel pentru asta, sau o definiție a românismului.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Între Constantin Tănase şi Maria Tănase (o evocare de S. Massler)

Dacă vreun istoriograf teatral s-ar încumeta să stabilească, exclusiv pe bază de documente, data exactă a debutului pe scena „Cărăbuşului” a aceleia care avea să devină marea şi inegalabila Maria Tănase, ar eşua în această încercare. Motivul: la debutul ei teatral, Maria Tănase a apărut pe afişele şi în programele teatrului lui Constantin Tănase cu numele de Maria (Mary) Atanasiu!

Tînăra şi din belşug înzestrata debutantă a rămas, pur şi simplu, stupefiată, mai ales atunci cînd a aflat că rudele şi prietenii ei, veniţi s-o aplaude în comedia muzicală ,,Şapte fete cucuiete”, în care deţinea un rolişor de semi-solistă, nu i-au găsit numele nici pe afiş, nici în program. Fără să se intimideze de covîrşitoarea personalitate a directorului Constantin Tănase, Maria Tănase nu s-a sfiit să-i reproşeze faptul că a fost rebotezată fără consimţămîntul ei.

Tănase s-a arătat surprins de această interpelare insolită şi i-a replicat: ,,Uite, ce e, Mitică! (notă: se ştie că Tănase obişnuia să se adreseze tuturor interlocutorilor săi, indiferent de sex, cu numele căruia marele Caragiale îi acordase virtuţi de simbol) Eu port vina şi răspunderea că ţi-am schimbat numele, dar, s-o ştii, am făcut-o dinadins. Pentru că, Mitică, cum să-ţi spun eu ca să mă-nţelegi mai bine... pentru că în teatrul MEU, numai EU pot fi TĂNASE! Alt TĂNASE nu mai încape pe afiş!”.

Nu ştim dacă această precizare a avut darul s-o mulţumească pe Maria Tănase, dar ceea ce se ştie cu precizie este faptul că, în toamna aceluiaşi an, marea interpretă de muzică uşoară şi populară îşi făcea debutul, cu numele ei adevărat, pe scena „Alhambrei”.

Lumea regilor şi culisele ei

De fapt, de ce poartă regii coroană? (4)

Iosif al II-lea al Austriei, acest mare iluminist şi umanist, a impus în Ungaria o serie de reforme cu adevărat revoluţionare, spre exemplu edictul de toleranţă faţă de protestanţi şi evrei, abolirea serbiei şi crearea unui sistem de educaţie şi sănătate modern, dar ungurii continuau să-1 numească dispreţuitor kalapos kirîly, „regele cu pălărie“, pentru că el –francmason cu idei înaintate – a renunţat să mai fie încoronat cu odorul sfînt. În pofida – sau din cauza –reformelor sale, ungurii îl urau. A eşuat lamentabil. Romanticii, ca Laszlo Tabori, au susţinut întotdeauna că, în lipsa coroanei sfinte, nu a mai beneficiat în timpul domniei sale de nepreţuitul har. De pe patul de moarte, împăratul şi-a abrogat toate reformele controversate – cu excepţia edictului de toleranţă – şi a ordonat readucerea coroanei Sfîntului Ştefan de la Viena la Budapesta.

Procesiunea solemnă a durat patru zile, întreaga Ungarie a fost în sărbătoare, ca şi cum s-ar fi întors eliberatorul şi mîntuitorul în persoană. Urmaşul lui Iosif, Leopold al II-lea, a reuşit să-i împace întrucîtva pe unguri după relele perioadei iosefine, nu în ultimul rînd pentru că, aşa cum se cuvenea, a fost încoronat pe 15 noiembrie 1790 la Pozsony, de către Josef Batthyány, cardinalul de Esztergom, cu coroana Sfîntului Ştefan.

La mijlocul Secolului al XlX-lea, cînd ungurii s-au revoltat împotriva dominaţiei habsburgice, chiar dacă răscoala a fost înăbuşită în sînge, revoluţionarii au sărbătorit triumfal, deoarece reuşiseră să captureze coroana din cetatea budapestană şi să o ascundă de austrieci la Orşova, oraş de graniţă. Ungurii au acceptat înfrîngerea abia atunci cînd serviciul secret austriac a descoperit ascunzătoarea, în septembrie 1853, şi a adus coroana înapoi, la Budapesta, în mîinile habsburgilor.

Prietenul meu Laszlo este ferm încredinţat că istoria

Trinitatea directorială a teatrului „din spatele Poştei”, Nic Vlădoianu, Nicuşor Constantinescu şi Ion Vasilescu, a evaluat just posibilităţile noii angajate. Într-adevăr, debutul Mariei Tănase a depăşit, prin strălucita sa reuşită, cele mai optimiste aşteptări. La acest memorabil succes o contribuţie de seamă a avut-o, fireşte, neuitatul Ion Vasilescu, care a compus, special pentru Maria Tănase, două melodii nepieritoare: „Habar n-ai tu!” şi „Mi-am pus busuioc în păr”.

Peste noapte, Maria Tănase devenise o mare şi autentică vedetă! A urmat o vertiginoasă ascensiune, care a culminat cu triumfalul succes obţinut la New York, cu prilejul Expoziţiei Mondiale găzduită de marea metropolă americană. Pe Tănase, care se afla pe atunci în culmea gloriei artistice, nu-l deranja cîtuşi de puţin apariţia unei noi „stele”. Era însă oarecum contrariat de faptul că recunoscutul său fler în detectarea talentelor cu reale perspective dăduse greş în cazul Mariei Tănase.

Ungariei e influenţată şi astăzi de sfînta coroană. „Abia după 1978, cînd Jimmy Carter ne-a adus înapoi coroana, a crescut iarăşi conştiinţa în noi. Iar dacă eşti de părere că Ungaria a început să se desprindă din ghearele Uniunii Sovietice tocmai în anii de după 1978 dintr-o întîmplare, nu ai înţeles nimic!“. La sfîrşitul anilor şaptezeci a început perioada „gulaş-comunismului“ – cu adevărat liberală, în comparaţie cu situaţia altor state din blocul comunist. În 1989, la căderea Cortinei de Fier, „picnicul“ organizat de Otto von Habsburg lîngă gardul graniţei de la Şopron a declanşat exodul în masă spre Occident şi, în ultimă instanţă, prăbuşirea blocului comunist. Acel Otto von Habsburg, al cărui tată a fost încoronat în 1916 ca ultim rege al Ungariei, cu coroana Sfîntului Ştefan.

Mai există în Europa şi alte coroane cu o semnificaţie comparabilă? Mai degrabă, nu. Regii germanici din vechime nu purtau coroană. Regii francilor, goţilor, longobarzilor, anglilor şi saxonilor se deosebeau de supuşii lor printr-o cu totul altă podoabă: părul lung. De la Teodoric cel Mare (453-526), regele ostrogoţilor, ştim, graţie fostului episcop al Paviei, că avea ştiinţă de obiceiul de a purta coroană, dar că o respinsese, scos din sărite: „Efectul pe care îl are coroana asupra altor suverani, la mine se face simţit datorită naturii călăuzite de Dumnezeu“. Se referea la părul său.

Un alt semn al demnităţii supreme a monarhilor de altădată de pe continentul european era, în buna şi vechea tradiţie germanică, lancea rezervată şefului de trib. Chiar şi atunci cînd desfăşurările de pompă luaseră avînt în Sfîntul Imperiu Roman, sfînta lance (care se poate vedea astăzi în tezaurul din Viena) – şi nu coroana imperială – era considerată însemnul suprem. Potrivit legendei, este vorba despre lancea cu care un soldat roman 1-a străpuns pe Isus Christos, crucificat pe Golgota. I se atribuiau puteri miraculoase, lancea era relicva mistică de stat absolută. Iar armata care o purta în luptă o făcea cu credinţa că va fi invincibilă.

Coroanele s-au transformat în însemne de valoare de-abia la începutul epocii moderne, cînd monarhia

Deşi „Cărăbuşul” nu ducea lipsă de vedete, Tănase s-a gîndit că o Maria Tănase, în mare vogă, n-ar strica afişului său. Dimpotrivă, i-ar fi dat o şi mai mare strălucire. De aceea s-a hotărît să ducă tratative cu Maria Tănase şi s-o convingă să revină în marea familie a „Cărăbuşului”, folosindu-se în acest scop de serviciile comediantului Al. Giovani. Refuzul cîntăreţei fiind categoric, Tănase n-a mai insistat. Într-o seară însă, întîlnind-o pe Maria Tănase la restaurantul „Royal”, directorul „Cărăbuşului” i s-a adresat:

- Bine, Mărie! Se poate să mă refuzi tu pe mine? De ce nu vrei tu să joci în teatrul meu?

- Nene Costică, i-a spus Maria Tănase, ştii cît te iubesc şi cît te admir, dar nu pot accepta oferta dumitale!

- De ce?, se miră Tănase.

- Păi chiar dumneata mi-ai spus-o: nu încap doi TĂNASE pe acelaşi afiş!

Sursa: Sami Massler, ,,Între Constantin Tănase și… Maria Tănase”, Revista Teatrul, iunie 1971

occidentală s-a îndepărtat pe furiş de idealurile sale cavalereşti din vechime. Coroana şi-a croit drum spre Europa doar pe căile ocolite ale influenţei orientale. Cu cît regii din Vest luau cunoştinţă mai mult despre fastul suveranilor orientali, cu atît apărea tendinţa de a nu rămîne cu nimic mai prejos. Aşa au intrat în scenă coroanele. Dar germanicii de modă veche nu le-au considerat cîtuşi de puţin simple mofturi, în comparaţie cu tradiţionalele lănci, deoarece le reaminteau şi de grecii şi de romanii păgîni. Prin urmare, era de datoria teologilor de curte să-şi imagineze justificări ingenioase pentru purtatul coroanei. Şi nici nu le venea prea greu, ţinînd seama că, în definitiv, Vechiul Testament atestă cununile şi coroanele printre elementele esenţiale ale atributelor regale (în Orient). Aşa se face că s-a răspîndit moda coroanei, autorizată de cele mai înalte instanţe. La început au fost cununi simple şi abia în Evul Mediu dezvoltat coroanele au devenit mai rafinate şi mai preţioase.

De la Budapesta, am pornit spre Viena. Aici, tezaurul din Hofburg adăposteşte însemnele Sfîntului Imperiu Roman, printre care şi coroana imperială, cea mai de seamă coroană păstrată din Evul Mediu. Din 962 şi pînă la sfîrşitul Sfîntului Imperiu Roman, în anul 1806, ea a fost, alături de sfînta lance, însemnul suprem al monarhiei occidentale.

Coroana are în partea din dreapta-spate o plăcuţă de email, pe care este reprezentat regele David, ţinînd în mînă o stolă unde stă scris: Honor Regis iudicium diligit („Regele de onoare pune temei pe dreptate“, Psalmul 98-4). În dreapta-faţă apare imaginea urmaşului lui David, înţeleptul Solomon, lîngă care se poate citi: Time Dominum et recede a malo („Teme-te de Dumnezeu şi fugi de tot răul“, Proverbe, 3-7). În stînga-spate este o reprezentare a profetului Isaia, dîndu-i învăţătură regelui său Iezechia. Iar în stînga-faţă, în sfîrşit, Isus Christos, şi deasupra formula hotărîtoare: Per me reges regnant („Prin mine domnesc regii“, Proverbe 8-15). (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Istoria si enigmele ei nemuritoare ,

Un scandal la Curtea regală

(urmare din pag. 1)

Leopold de Hohenzollern către Carol I

Kranchenwies, 4 august 1899

Scumpe Carol,

Confirm primirea scrisorii tale şi mă grăbesc săţi mulţumesc imediat şi să-ţi spun cît de adînc şi cît de sincer împărtăşesc grijile şi necazul tău, care ne mîhnesc şi pe noi în aceeaşi măsură. De fapt, Antoinette încă nu ştie nimic din cele petrecute, deoarece pînă luni mai aveam casa plină de musafiri şi, chiar dacă a mai prins ceva puteri, ea ar pune totuşi prea mult la inimă aceste întîmplări nefericite. Îmi este de-a dreptul de neînţeles cum Missy, a cărei sete după distracţii a ieşit tot mai mult la iveală dăunînd mult vieţii conjugale și de familie, a putut să-şi piardă capul într-atît, după cîte îmi spui tu, dar şi mai de neînţeles îmi este faptul că Nando a suportat această situaţie scandaloasă și n-a întrerupt măcar şederea la Constanţa. Acum trei zile am primit cîteva rînduri de la el, prin care mă înştiinţa despre motivul plecării urgente la Coburg şi despre apropiata sa vizită. El mi-a vorbit despre marea imprudenţă a lui Missy, care a fost prea compromiţătoare, şi din această cauză ar fi de dorit o absenţă mai îndelungată, dar m-a rugat să nu-i spun mamei sale nimic. (...) Aş vrea să expediez încă astăzi aceste rînduri şi, din cauza timpului limitat de care dispun datorită musafirilor mei, şi în special a lui George de Sachsa, nu mă voi referi la toate punctele din scrisoarea ta, dar cred că ar trebui găsit un modus vivendi. Missy spune că nu-şi mai iubeşte soţul şi că nu-1 mai poate suporta. Acestea sînt deznodăminte dramatice ca în romanele, de cele mai multe ori proaste, din care Missy a citit mult prea multe. În realitate însă, lucrurile stau altfel. De fapt, se pune întrebarea dacă Nando îşi mai poate suporta soţia şi dacă mai vrea s-o aibă în casă, chiar dacă şi el poartă o mare parte din vină pentru conduita ei greşită.

Mai mult decît orice, regret că după o iarnă bogată în griji şi muncă ai mai fost lovit şi de această mîhnire care te-a dus pe patul de suferinţă. Mărturisesc că am fost îngrijorat din cauza ta, fără să cunosc cauzele care ţi-au înrăutăţit starea. Să sperăm că starea ta se va îmbunătăţi şi îţi va permite să pleci la Rogatz, unde ne vom revedea. Dragul meu Carol, vă îmbrăţişez cu căldură.

Al tău devotat frate, Leopold

Miss Winter către principesa Maria

8 august 1899, Sinaia

Doamnă,

Alteţa voastră îşi va da seama că îmi este foarte penibil să pomenesc despre împrejurările deosebite care au necesitat călătoria dumneavoastră; cred, totuşi, că este bine să vă informez, într-o oarecare măsură, cum merg aici lucrurile. S-ar putea ca eu să fi greşit, dar nu pot să mă gîndesc că înainte de a pleca de acasă aţi fost destul de imprudentă discutînd chestiunile respective cu unii dintre prietenii dumneavoastră. V-am implorat să fiţi discretă şi „să aveţi încredere în cît mai puţini posibil”. Mă tem însă că într-un moment de disperare aţi uitat promisiunea şi aţi încercat să vă cîştigaţi partizani şi prieteni, făcîndule confidenţe cu privire la necazul ce-l aveţi. Se pare că o doamnă a fost cea care a făcut propagandă în numele dumneavoastră în ajunul plecării, rugînd elita din Sinaia şi pe soţiile miniştrilor şi ale diplomaţilor să meargă la gara pentru a-şi lua rămas bun de la dumneavoastră, demonstrîndu-şi astfel în mod public prietenia. Ea poate că a fost animată

de intenţii bune, dar acţiunea a fost cu totul lipsită de sens. Simţind ce li se cere, toţi au refuzat să se conformeze, socotind că momentul este propice pentru a li se închide gura. Toate detaliile întregii tragedii, viaţa dusă la Constanţa şi evenimentele din ultimii ani sînt acum dezvăluite şi discutate, în mod deschis, de fiecare. (...) Diplomaţii sînt în fruntea tuturor discuţiilor şi ambasadorul german speculează, rîzînd, efectul pe care-l vor produce amănuntele cînd vor fi cunoscute în Germania şi Anglia. Este o chestiune îngrozitoare, şi cu fiecare zi mi se pare că devine mai mare misterul completei uitări a persoanei dumneavoastră și indiferența față de cei doi copii dulci şi frumoşi. Subiectul principal al conversaţiei, aici la club și la toate cluburile şi cafenelele din oraş, este: „Prinţesa decăzută şi iubitul ei Zizi”. (...) Opinia publică afirmă că tînărul ofiţer a fost iubitul dumneavoastră chiar în timpul bolii prinţesei. Slavă Domnului, nu ştiu nimic de această posibilitate, dar pentru a vă da seama de situaţia dumneavoastră este necesar să înţelegeţi aceasta. Se vorbeşte că el a venit la dumneavoastră cînd locuiaţi la pavilionul de băi germane şi că aţi fost văzuţi împreună în situaţii compromiţătoare cu diferite ocazii. Abia îndrăznesc să vă întreb dacă aţi mai spus şi altcuiva intenţia dv. de a avorta, întrucît mi-aţi promis să păstraţi tăcere asupra acestui punct. Este curios că o idee ciudată cîştigă teren, şi anume că sînteţi în stare să comiteţi un asemenea lucru, şi oamenii speculează deja faptul dacă această crimă trebuie să se adauge la celelalte greşeli ale dumneavoastră. Nu m-aţi agreat niciodată – cum aţi fi putut; sîntem atît de diferite – dv. atît de tînără, eu bătrînă – şi am fost lezată de dvs., deşi aţi fost total nedreaptă cu mine, lăsîndu-mă să intru într-o situaţie care mi-a pricinuit o astfel de suferinţă morală – chiar dumneavoastră, cu toate prejudiciile, veţi admite probitatea caracterului meu. V-am respectat confidenţa pe care mi-aţi făcut-o. Cum a ajuns însă cunoscut acest detaliu? Mi se pare atît de groaznică ideea că aţi mai discutat acest lucru şi cu alte persoane, încît nici nu-mi vine să mă gîndesc! Cînd îmi dau seama de îngrozitoarea situaţie pe care o aveţi în prezent, toată sensibilitatea mea de femeie se revoltă. Şi eu, chiar şi eu, faţă de care dumneavoastră nu sînteţi decît o creatură umană, aş putea găsi că este posibil să strîngeţi de gît creatura care a dobîndit o asemenea influenţă nefastă asupra dumneavoastră încît să vă determine să sacrificaţi tot ceea ce o femeie are mai scump şi mai sfînt! Chiar dacă prinţul nu ia măsuri serioase, cred că ţara va determina pe rege să o facă. Pentru aceasta (şi sentimentul că probabil v-aţi pierdut cei doi copii), chiar dacă vă condamn cu tărie. Sînt plină de o stranie milă. Sînteţi prea tînără pentru a face un lucru atît de greșit şi este atît de trist că înainte ca lucrurile să ajungă la un asemenea punct nu aţi avut tăria morală să înlăturaţi tentaţia și să vă daţi seama de interesul dumneavoastră şi să luptaţi cu toată forţa şi energia pentru ceva şi pentru copiii dumneavoastră. Eu însămi nu ştiu ce să fac. Regret imens

că mi-am părăsit căminul, unde totul mă făcea fericită. A fost îngrozitor să intru în această lume de necazuri şi responsabilităţi. Domnul Kalinderu mi-a vorbit mult acum cîteva zile şi, faţă de situaţia prezentă, am consimţit să rămîn, dar se poate întîmpla să fiu indezirabilă şi, în acest caz, nu am nici inima, nici energia să accept o astfel de mare responsabilitate în viitor, în cazul cînd puişorii trebuie să rămînă fără mamă.

Vă rog să mă scuzaţi de a vă fi deranjat cu o scrisoare atît de lungă şi rămîn a dumneavoastră, E. Saxton Winter

Leopold de Hohenzollern către Carol I Kranchenwies, 15 august 1899

Scumpul meu Carol,

De cînd a sosit Nando am vrut să-ţi scriu din nou, dar s-au suprapus o mulţime de treburi, vizite şi moartea neaşteptată a lui Ges. Nys. Lasser, care în ultimele zile mi-au răpit tot timpul.

Am discutat din nou şi pe larg cu Nando despre tristele întîmplări din ultimele luni. Te costă întotdeauna osteneală şi întrebări ca să-l determini să vorbească. Îmi face însă impresia că simte nevoia să discute despre unele puncte privind modul cum se vor desfăşura lucrurile în viitor. În ultimele zile, Missy i-a scris de mai multe ori. Bineînţeles că eu n-am citit scrisorile şi că numai punînd întrebări am aflat că a primit cîteva. Ieri i-a trimis o scrisoare de la Miss Winter, care a dat-o tare peste cap, făcînd să-i crească temerile că vor s-o despartă de Nando. Despre aceasta nu vrea nici Nando să audă, îndeosebi de dragul copiilor şi al întregului viitor, după cum spune el. El ştie că soţia i-a fost necredincioasă, recunoaşte, de asemenea, că prin indulgenţa nejustificată şi prin slăbiciunea de care el a dat dovadă a înlesnit catastrofa, dar spune că Missy tot îl mai iubeşte şi că este vorba de o rătăcire a ei, care a fost posibilă datorită faptului că ei îi lipsesc ţinuta morală şi religioasă şi conştiinţa datoriei. De aceasta se face vinovată educaţia insuficientă, fără nici o constanţă, în Malta, Anglia, Coburg etc. În ce priveşte copilul pe care-l aşteaptă, Nando crede că este de la el, enunţînd mai multe motive care-l îndreptăţesc s-o creadă. Spune că şi Missy este de aceeaşi părere. Ea îl asigură că n-a vorbit cu nici o doamnă despre această situaţie. O dovadă pro sau contra nu poate fi adusă, dar afirmaţia părinţilor este importantă pentru recunoaşterea copilului – chiar dacă există păreri contrare – și hotărîtoare pentru evitarea unor scandaluri şi mai mari.

Aşa cum ți-am mai spus nu de mult, cred că o ruptură totală ar trebui pe cît posibil evitată. Nici Nando şi nici Missy nu vor să se despartă. Să sperăm că întîmplările din ultima vreme o vor vindeca şi pe ea şi o vor face să-şi recunoască vina. O absenţă mai îndelungată va face ca unele lucruri să fie şterse, dacă nu chiar uitate. Sper că în viitor Nando va şti să apere cu mai multă tărie onoarea casei sale; cel puţin aşa promite cu convingere. Pînă acum, în străinătate nu se ştie nimic despre această chestiune; mama, Antoinette ştiu doar despre mari imprudenţe şi relaţii nepotrivite.

Nando îmi spune că la Coburg, unde de asemenea nu se ştie totul, se intenţionează ca Missy să meargă cu Ernest şi Sandra Hohenlohe la Queen, la Balmoral, deoarece Maria Coburg pleacă în Rusia.

Şi acum trebuie să închei, în speranţa că ne vom revedea în curînd la Rogatz. Probabil că eu voi merge deja sîmbăta viitoare acolo, deoarece medicul insistă pentru o cură, chiar dacă este de scurtă durată. Închei, îmbrățişîndu-te din inimă, scumpe Carol. Al tău devotat frate, Leopold

Maria de Coburg către principesa Maria 9 noiembrie 1899, Coburg Dragă Missy, Ducky tocmai s-a înapoiat şi mi-a dat fericita veste că vor avea un copil. Slavă Domnului! Se simte bine şi este foarte încîntată. Într-o scurtă convorbire pe care am avut-o cu ea am vorbit despre tine. Am determinat-o să-

Regele Ferdinand și Regina Maria

Prințul Leopold de Hohenzollern

mi spună tot adevărul şi am înţeles în cele din urmă ceea ce nu ai vrut să-mi spui şi ceea ce instinctul meu matern mi-a spus tot timpul. Pentru un simplu mic păcat nu ai fost tratată aşa cum trebuia în situaţia ta. A fost un lucru nedrept şi cu totul de neiertat. Nu te voi mustra și nu-ţi voi reproşa, dar trebuie să-mi întelegi sentimentele. Domnul să te ierte! Cît timp Nando te iartă și încă te mai iubeşte, lumea nu va avea nimic de spus, chiar şi regele trebuie să înceteze cu intrigile sale oribile. Trebuie însă să fii atentă la un lucru: ca ei să nu declare copilul pe care-l aştepţi ca nefiind al lui Nando. Mă tem că vor tinde la aceasta ca să scape de voi amîndoi. Nando ştie perfect că este al lui copilul şi trebuie să-l declare, dacă este necesar, chiar în faţa judecătorilor. Acum înţeleg bine totul, teroarea ta la gîndul să-i scrii regelui. Tu ştii perfect de bine că eu, ca mamă, nu mă voi întoarce niciodată împotriva ta chiar dacă ai deveni şi mai rea. În casa mea vei găsi oricînd o primire caldă şi protecţie faţă de oricine. Papa nu trebuie să afle nimic, pentru că nu ştiu cum ar primi acest lucru. Bărbaţii sînt în general mai cruzi decît noi, femeile. Dar Missy, fereşte-te, fereşte-te de această cale rea, căci vei mai greşi cu vreun alt Don Juan în ale cărui declaraţii de dragoste vei crede stupid şi repede. Odată ajunsă pe panta alunecării, este greu să te opreşti! Team prevenit împotriva tentaţiilor, dar nu ai ascultat! Acum asta să-ţi fie o lecţie bună şi încearcă să duci o viaţă sănătoasă, rugîndu-l pe bunul Dumnezeu să-ţi ierte acest păcat îngrozitor, şi renunţă la aceste lucruri păcătoase. Insist în continuare că trebuie să vii aici să te iau sub protecţia mea pe tot timpul sarcinii. Să viu să te iau? Acum că ştiu totul, ştiu şi ce trebuie să fac! Acum fii calmă şi spune-mi ce este mai bine de făcut. Trebuie să pleci şi să iei copiii, care se vor simţi foarte bine aici. Bătrîna ta mamă suferă, dar nu te părăseşte niciodată şi te ajută totdeauna.

Mama

Maria de Coburg către Ferdinand

1899, noiembrie 20, Coburg

Dragă Nando, Îţi spun însă că nici măcar conduita lui Missy, atît de reprobabilă şi regretabilă, nu scuză cu nimic atitudinea unei guvernante faţă de soţia ta (principesa), căreia tu i-ai iertat totul. Să-ţi fie lămurit că Missy nu poate şi nu trebuie să tolereze prezenţa unei asemenea guvernante în casa sa, care înainte de toate este a ta. Ea nu numai că îi interzice să-şi vadă copiii, dar felul ei de a se comporta, de atunci, constituie o insultă permanentă. Trebuie să mai înţelegi că miss Winter nu va avea niciodată, niciodată permisiunea de a intra în casa mea și nici în casa celorlalte fiice ale mele și că nu vom uita ce s-a întîmplat. De asemenea, voi face în aşa fel încît reputaţia să-i fie compromisă în faţa tuturor. Lui miss Winter i se permite însă să scrie, cu consimţămîntul regelui, reginei Olandei toate răutăţile în legătură cu soţia ta, care s-au răspîndit repede în lumea noastră, pentru că tu ştii că aceste doamne regale din Olanda nu păstrează secretele şi că probabil de acolo a ajuns la urechile reginei ceea ce trebuia ascuns. Am în mînă o scrisoare în care ea declară deschis că regele i-a trimis acest mesaj despre Missy şi că ea o consideră vinovată. Această miss Winter a jucat, de fiecare dată, rolul de spion în casa noastră şi tu permiţi ca ea să rămînă lîngă copiii tăi? Să vedem deci, dragă Nando, unde este sentimentul tău de onoare, de probitate? Tu laşi

nepedepsită insulta adusă soţiei tale de o persoană din serviciul vostru, care mănîncă pîine de la voi? Şi vrei ca Missy să suporte cu răbdare, fără să plîngă, această odioasă şi permanentă prezenţă lîngă ea? Probabil că tu scuzi chiar şi sistemul de spionaj constant pe care l-ai permis în casa ta, printre ai voştri, această raportare permanentă a celor mai mici fapte şi gesturi care apoi se discută imediat de către toţi miniştrii şi le află întreaga ţară. Oribilul episod de la Constanţa nu este şi el o dovadă palpabilă a acestei nedreptăţi, care nu are nici nume, nici cuvinte, pentru a se scuza şi a se uita vreodată? Rolul tău a fost un moment atît de frumos şi de nobil, cînd ai iertat totul din dragoste pentru soţia ta. Trebuia să profiţi de acest lucru, amintind că nu vei mai îngădui nici cea mai uşoară calomnie la adresa ei – n-ai ştiut la timp să îi iei apărarea faţă de toţi şi chiar faţă de rege. Sentimentul tău de onoare cere, înainte de toate, să dai afară pe această femeie căreia îi vezi aşa-zise calităţi, ascunzînd rolul odios şi chiar infam pe care l-a jucat şi îl va mai juca în casa voastră! A, să nu-ţi faci nici o iluzie în privinţa asta! Regele se bucură de toată încrederea ei şi ea nu o înfruntă numai pe soția ta, dar îşi bate joc şi de slăbiciunea ta, de lipsa ta de energie. Da, ea rîde de tine în spate, ea şi cu el, regele cu guvernanta, vrînd să-ți otrăvească toată viața!

După toate aceste afronturi, griji, decepţii, cînd nervii sînt distruşi şi sănătatea în pericol, este foarte uşor de spus „sărmana de ea, s-a cam țicnit, trebuie să facem tot ce putem ca să-i uşurăm situaţia. A trecut bine prin toate cîte s-au întîmplat şi tot se mai plînge!“.

Da, se va plînge mereu, atîta vreme cît această persoană va fi în casa voastră, fapt ce constituie un afront zi de zi, ceas de ceas! Dă-o afară şi Missy se va linişti. Un moment de luptă, de curaj fată de rege, o convingere, o voinţă mai fermă din partea ta şi totul se va rezolva! Dar, Nando, nu-ţi dai seama că de asta depinde tot viitorul vostru? Sînteţi încă tineri, viața se poate reface, dar în acest fel este imposibil! Necazurile voastre familiale să nu se mai sfîrşească, pentru că tu nu ai curajul să expediezi o simplă guvernantă nedemnă? E de necrezut! O să o sfătuiesc atunci pe fiica mea să părăsească pentru totdeauna ţara unde nu poate şi nu trebuie să trăiască în asemenea condiţii. Încă puțin şi răbdarea mea va ajunge la capăt şi va trebui să iau măsuri prompte şi energice pentru a-mi salva fiica de la totala ruină morală şi fizică, din cauza unei asemenea situaţii din care soţul ei nu poate ieşi datorită faptului că se teme atît de mult de regele şi tiranul său; nu fac parte dintre acele mame care îşi abandonează fiicele la prima lor greşeală, lăsîndu-le pradă destinului şi bunului plac al celei care crede că are dreptul de a le oprima, de a le distruge moral, de a le înăbuşi orice energie şi curaj de viață! Din moment însă ce tu ai iertat totul, trebuie

să o rişti fără a lăsa să-ți scape această ultimă şansă de salvare pentru viitorul vostru comun. Ea e plină de recunoştinţă față de tine, pentru bunătatea ta – profită şi nu o pierde punînd-o într-o situaţie imposibilă, pe care nu o va putea suporta fără a-şi distruge nervii şi sănătatea. Întreabă-te şi tu, Nando, cercetează-ţi conştiinţa, poate ea să-ţi spună că după căsătorie conduita ta morală a fost tot timpul ireproşabilă? Ştiu că există un cod absurd, conform căruia soţul îşi închipuie că lui îi este totul permis şi că soţia trebuie să sufere şi să fie pedepsită şi umilită tot restul vieţii pentru o greşeală trecătoare în care a alunecat datorită exemplelor proaste din lecturile uşoare şi datorită căsătoriei care nu i-a pricinuit decît dezamăgire.

Întreabă-ţi, Nando, conştiinţa şi vezi ce-ţi spune! Eu în locul tău aş da următorul ultimatum: sau este înlăturată imediat miss Winter, sau părăsesc definitiv ţara împreună cu soția şi copiii mei! N-am decît un sfat să-ți dau: dacă unchiul continuă să-şi exercite asupra ta tirania sa de neiertat, demnă de secolele trecute, părăseşte pentru totdeauna această Țară îngrozitoare, pe jumătate încă barbară, care va fi ruina voastră totală. Veți trăi corect şi liniştit în Germania, unde veți duce o viață bună, în care vor fi uitate toate necazurile, intrigile şi întîmplările acestea îngrozitoare. Vă poate aştepta un viitor încîntător, viața voastră intimă va lua alt aspect, vă veți bucura de lucruri care vă vor fi întotdeauna interzise în actuala voastră patrie. Înainte de a termina, trebuie sămi exprim cea mai legitimă dorinţă de mamă: aceea ca Missy să-mi scrie la fel de sincer, dovada că nu-mi ascunde nimic, pentru că, de fapt, nu i se poate ascunde ceva unei mame. Instinctul ei o face să ghicească totdeauna. Dacă micuţa de ea nu are nici măcar această consolare, de a scrie cînd şi cît vrea celei mai în drept a o proteja, precis că o veți împinge la o nebunie ireparabilă, faţă de cea de tristă amintire! Ştii bine, dragă Nando, că ea nu se va lăsa cu totul zdrobită moralmente, aşa că urmările vor fi mai neplăcute şi nu-ți vei ierta niciodată dacă... Contez pe bunătatea şi dragostea ta faţă de ea, ca să-mi linişteşti grijile materne care nu au hotar.

Cu dragoste, mama Maria

Principesa Maria către Ferdinand

Ultima ta scrisoare, dragă Nando, m-a întristat din nou. Presupun că şi tu eşti trist şi descurajat. Înţeleg că pentru tine este o tortură să fii acum cu mine. Probabil că ai uneori sentimentul că ai dori să mă ucizi; de aceea ar fi, cred, un adevărat chin pentru amîndoi să mergem împreună la unul din lacurile Italiei. Nu este mai bine să-ţi vorbesc deschis? Vezi tu, în felul acesta ai fi toată ziua cu mine, n-ai putea fi singur nici măcar o clipă, şi atunci toate sentimentele îți vor reveni și mă vei chinui de dimineaţa pînă seara. Nu trebuie să uiţi însă că, în ciuda celor petrecute, sînt totuşi un om cu sentimente şi mai ales acum în ultimele luni de sarcină, cele mai grele, va fi foarte greu să suport. Nu mai sînt deloc bolnavă, să nu crezi asta, dar în aceste luni am nevoie de linişte, şi dacă tu vei fi tot timpul cu mine, fără altcineva în afară de Prezan cu soţia, nu te vei putea stăpîni de a mă tortura, lucru pe care, de altfel, ai tot dreptul să-l faci. Ar trebui să nu mai vorbesc atît despre asta, pentru că îmi face rău. Mă întrebi cînd mergem la Oberhof. Vom pleca luni; dacă vrei, îţi pot trimite un plan de călătorie ca să vezi cum poţi ajunge acolo mai bine. Cînd vii şi cum ai combinat aceasta cu vizita la Rogatz, vizita cea îngrozitoare de care depind atît de multe? Iarăşi miam pierdut curajul şi, deşi am fost calmă, acum sînt speriată de ce ar putea surveni. Mă întreb adesea din ce e plămădită fiinţa omenească de poate îndura atîta chin. Cînd în suflet mi se cuibăreşte speranţa, e suficient să mă gîndesc la unchiul ca aceasta să dispară. Mi-e dor nebuneşte de copii. Consider că e îngrozitor că au vrut să mi-i ia! Nu-i lăsa să o facă. Cum aş putea altfel să trăiesc şi să mă îndrept? Maddy

Carol I și membrii familiei Hohenzollern

Principele Ferdinand, principesa Maria și copiii: Carol, Maria, Nicolae și Elisabeta, 1906

Generalul Gheorghe Cantacuzino, Grănicerul, alintat Zizi

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Uimitorul destin al Annei Simonis (I)

O apariţie neobişnuită la Homorod

Anul 1848, toamnă tîrzie, bogată în soare. După trei zile de drum, de la plecarea din Bucureşti, un impunător cortegiu trecea Carpații, îndreptîndu-se cu iuţeală către Homorod. Elegantul landou era precedat de o gardă de onoare. Călăreţi, purtînd pe cap turbane de culori diferite, avînd la umăr lănci strălucitoare şi la oblînc hangere tăioase, săltau în şa. Înapoia landoului, în trap vioi, doi chipeşi călăreţi mauri. Iar după ei, sub paza altor lăncieri, urmau, în acelaşi ritm, care pline de lăzi cu daruri scumpe.

De la intrarea în comună şi pînă în centru, escorta deschidea cu greu drum prin mulţimea curioasă: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În vreme ce fanfara intona cîntece îndrăgite de cei de față, primarul se pregătea să întîmpine solemn pe oaspeţi, potrivit dispoziţiilor speciale primite chiar de la Viena.

Landoul s-a oprit. Un ofiţer deschide portiera. De pe pernele tapisate cu mătase albă, însoţită de fratele ei Gheorghe, coboară Anna Simonis.

Cine este personajul?

Anna Simonis, către care se îndreptau în acea zi privirile tuturor locuitorilor din Homorod, nu era altcineva decît fata cea mai mică a gospodarului Gheorghe Simonis, organist şi pianist la străvechea biserică evanghelică, datînd din Secolul al XV-lea, care, cu masivul ei turn de observaţie şi totodată de apărare, întregea pitorescul acestei aşezări transilvănene.

Simonis tatăl, care a trăit între 1793 şi 1867, a avut şapte copii: Caterina, Gheorghe, Iohan, Estera, Sofia, Sara şi Anna. Dintre toți, Gheorghe Simonis, născut în 1820, a dovedit frumoase aptitudini muzicale. Şi el a ajuns organist şi pianist, desfăşurînd o prodigioasă activitate pe acest tărîm, între 1840 şi 1845. Căutînd să-şi desăvîrşească studiile, a plecat la Viena. Aici a cunoscut mai mulţi tineri romăni din Muntenia şi Moldova. Sub îndemnul lor, pe la sfîrşitul anului 1846, a trecut în Ţara Romănească şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici s-a făcut repede cunoscut, predînd lecţii de pian fiicelor marilor boieri Slătineanu şi Poienaru. Ei l-au recomandat ca profesor de pian la Institutul de fete „Manolotti”. Faima tînărului pianist şi compozitor de lucrări clasice şi simfonice a ajuns pînă la domnitorul Gheorghe Bibescu, care l-a solicitat ca profesor de pian al soției sale –frumoasa prinţesă Maria Bibescu. Datorită poziţiei şi relaţiilor ce şi le-a creat la Curte, Gheorghe Simonis a obţinut aprobarea să-şi aducă la Bucureşti şi pe sora sa, Anna. Încă de la Homorod, Anna cunoştea bine pianul. La vîrsta de numai 15 ani, în urma unui recital de pian, a fost sărbătorită de tot satul – purtată pe sus cu mare alai, sub o ploaie de flori... Multe asemenea clipe a trăit ea în neuitatul ei Homorod.

Într-o zi a sosit însă şi clipa despărţirii de plaiurile natale. Adunîndu-şi puţinul bagaj în care n-a uitat săşi pună rochia ei albă plisată cu şortuleţul înflorat, cizmulițele roşii din piele de capră, fetița zglobie, cu ochii albaştri şi părul blond, mătăsos, a plecat la Bucureşti spre sfîrşitul anului 1847. În capitala Ţării Româneşti, prin intermediul fratelui ei, a devenit bursieră a Institutului „Manolotti”, dovedindu-se o elevă cu remarcabile aptitudini. Curînd, această fată de la țară a devenit o personalitate distinsă, făcînd o deosebită impresie chiar în saloanele protipendadei bucureştene. Deseori interpreta, spre încîntarea auditorilor, lucrări pentru pian care cereau multă măiestrie în execuţie. Ajunsese, de asemenea, să cunoască la perfecţie cinci limbi: româna, maghiara, germana, franceza şi engleza.

Anna avea să fie martoră a evenimentelor anului 1848: înlăturarea domnitorului Gheorghe Bibescu,

instaurarea guvernului provizoriu, înfrîngerea revoluţiei, apariţia trupelor otomane pe străzile Bucureştiului... În această viitoare postură avea să se petreacă un episod care va schimba destinul Annei Simonis. Era după eroica rezistență a pompierilor din Dealul Spirii de la 13 septembrie... Un general turc, care, urmat de o suită de ofiţeri, în sunetul muzicilor şi răpăitul tobelor, străbătea Podul Mogoşoaiei, fu surprins de apariţia neaşteptată a unei fetişcane, care, ieşind în fugă din curtea Institutului „Manolotti“, se împiedică şi căzu în stradă țipînd. Ofiţerii din suită descălecară imediat, bănuind că s-a încercat vreun atentat. Profesoarele şi elevele priveau şi ele înspăimîntate. Dar Anna, căci ea era, s-a ridicat și a dus un deget la gură. În fața ei, pe superbul cal arab care se ridicase în două picioare, muşcînd furios zăbala, se afla Omer Pașa.

Cîte ceva despre prinţul Omer Paşa

S-a născut la 24 noiembrie 1806 la Ptaski, districtul Ogulin din Dalmaţia. Părinţii săi, de naţionalitate croată şi de religie greco-catolică, se numeau Lattas. Tatăl său fusese locotenent de administraţie într-un regiment de grăniceri din districtul amintit. Fiul lui, Mihail Lattas, a făcut primele studii la Şcoala militară din Plaski, distingîndu-se printr-o inteligență vie. După ce a terminat şcoala de ofiţeri a mai făcut studii de matematică în oraşul Thurm şi apoi s-a angajat în regimentul din Ogulin. La scurt timp însă a ieşit din armată pentru a urma cursurile Şcolii de poduri şi şosele, devenind după aceea secretarul unui inginer militar. Prin protecţia acestuia a ajuns subinspector de poduri şi şosele în oraşul Zara. Dar n-a stat mult nici în acest serviciu şi a trecut în Bosnia. Acolo, pentru a-şi cîştiga existența, a fost nevoit să țină contabilitatea unui mare negustor turc. Noua sa îndeletnicire i-a oferit prilejul de a se deplasa cu mărfuri la marile tîrguri anuale şi Ia Constantinopol. În 1832 îl găsim pe Mihail Lattas la Vîdin, ca educator al fiului guvernatorului Huseim Paşa. Sub influența acestuia trece la islamism, devenind în 1834 Omer Efendi. Recunoscător pentru educaţia făcută fiului său, Huseim îl trimite pe Omer cu o scrisoare de recomandare la Constantinopol. Datorită talentului său deosebit, el ajunge profesor de caligrafie şi scriere turcă la Şcoala militară din capitala Turciei. Prin intermediul unui alt sprijinitor al său, Kozrev Paşa, Omer a fost prezentat însuşi sultanului Mahmud al III-lea. Acesta I-a numit preceptor al fiului său, prinţul moştenitor Abdul Medjid. La scurt timp i s-a acordat gradul de „baski“ – căpitan. Potrivit legiuirilor otomane, se căsători cu o frumoasă tînără de viţă nobilă, dar în urma unei naşteri grele soţia i-a murit, rămînînd însă în viaţă noul născut – o fetiţă. Captat de inteligenţa şi capacitatea lui Omer, sultanul şi l-a apropiat tot mai mult, hotărînd să-l folosească în opera de reorganizare a noii armate pe care o pregătea. După moartea lui Mahmud al III-lea, pe tronul sultanilor s-a urcat Abdul Medjid, care în 1839 l-a avansat pe Omer la gradul de colonel. Cu acest grad s-a remarcat în campania din Siria, unde l-a învins pe temutul Ibrahim Paşa, victorie care i-a adus gradul de general de brigadă. În 1842, tînărul general a fost trimis

ca guvernator al Libanului, unde a recurs la măsuri aspre pentru supunerea maroniților. Aceleaşi metode dure le-a folosit și trei ani mai tîrziu pentru reprimarea răzvrătiţilor kurzi din Kurdistan.

Considerat de sultan ca un „bun şi nepreţuit prieten credincios”, Omer a fost înobilat, primind titlul de prinț şi gradul de generalisim al armatei otomane. În anul 1848, sultanul Abdul Medjid încredinţă fostului său profesor, ajuns generalissimul Omer, comanda armatei turce destinate a înăbuşi revoluţia din Țara Romănească. Cum s-au petrecut lucrurile se ştie, de aceea nu ne vom opri asupra lor. Omer Paşa va rămîne timp de aproape doi ani comandantul armatei otomane de ocupaţie din Țara Românească.

O idilă între melomani (1)

Acomodîndu-se cu noua situație, căimăcămia şi boierii munteni căutară să-l atragă pe Omer în cercurile lor. El era primul invitat la spectacolele festive şi concertele de muzică cultă organizate în Bucureşti. La unul din aceste spectacole, boierii Slătineanu şi Polizu solicitară lui Gheorghe Simonis să prezinte un recital de pian. Cînd a aflat despre acest lucru, Anna a rugat pe fratele ei să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a putea participa şi ea la festivitatea care urma să aibă loc chiar la palatul domnesc, unde se instalase generalul prinţ turc, a cărei imagine impunătoare stăruia în visurile tinerei ardelence. Deşi nu i-a putut face rost de o invitaţie, Gheorghe a izbutit s-o introducă pe Anna clandestin în palat, plasînd-o în dosul draperiei ce se afla lîngă pian.

După ce Omer, salutat de întreaga asistență, s-a aşezat împreună cu aghiotantul său chiar în faţa pianului, invitaţii şi-au ocupat şi ei locurile. Gheorghe Simonis a cîntat la pian, cu mult patos, o sonată de Beethoven. Omer, un bun cunoscător şi iubitor al muzicii, urmărea atent pe Gheorghe Simonis. Dar, totodată, ochiul său vigilent observă mişcarea discretă a unuia din faldurile draperiei de lîngă pian. Se afla într-o ţară străină. Nu cumva se punea la cale ceva împotriva lui? Fără să-şi exteriorizeze neliniştea a continuat să asculte. La sfîrşit, încălcînd regulile protocolului, se ridică, prefăcîndu-se că vrea să-l felicite pe pianist. Dar, deodată, păşind hotărît şi scoțînd în acelaşi timp de la brîu un stilet strălucitor, se îndreptă către draperie şi dădu faldurile într-o parte. Consternare în întreaga sală. Dinapoia draperiei apăru capul minunat al unei tinere care privea înmărmurită spre Omer.

– Ce faci dumneata aici?, întrebă generalissimul.

– Excelență, interveni Gheorghe Simonis, vă cer iertare. Este sora mea. Am adus-o să asiste, de aici, la concert, pentru că n-am putut să-i procur o invitaţie.

Înţelegînd adevărata situaţie, dar mai ales fermecat de frumuseţea fetei, făcu semn unui ofiţer să aducă lîngă dînsul un jilţ. Invită apoi pe Anna să ia loc. Îşi reaminti atunci de scena din fața Institutului „Manolotti”, cînd această făptură gingaşă era pe punctul de a fi strivită, în căderea ei, de copitele calului său.

După concert, spre mirarea întregii asistențe care nu înţelegea absolut nimic din cele întîmplate, Omer conduse personal pe Anna şi Gheorghe Simonis pe peronul din fața palatului. Acolo îi aştepta un frumos landou, în faţa şi înapoia lui erau aliniaţi falnici călăreţi, iar pe dreapta şi pe stînga ofiţeri cu săbiile pentru onor. Omer a urmărit lung cu privirea landoul escortat de ofiţeri cu fireturi strălucitoare, care conducea pe Anna Simonis la locuinţa ei. La cîteva zile, Omer Paşa a invitat pe Anna şi pe Gheorghe să supeze împreună. După cină, Anna a fost rugată să cînte la pian. Ea a produs o nouă şi puternică impresie asupra generalissimului turc. Într-un colţ mai discret al încăperii, Omer a avut o convorbire intimă cu fratele fetei. Emoţia ei a fost nemărginită cînd, a doua zi, Gheorghe îi aduse la cunoştinţă că prinţul Omer doreşte s-o ia de soţie. (va urma)

NICOLAE BRĂDIŞTEANU (,,Magazin istoric”)

Anna Simonis și prințul Omer Pașa

Frida Kahlo: „Pictura mea poartă în ea mesajul durerii“

Frida Kahlo este considerată una dintre cele mai importante artiste ale Secolului al XX-lea și o figură emblematică pentru Mexic, țara sa natală. În ciuda faptului că viața i-a fost umbrită de durerea fizică care nu-i dădea pace, cumva pictorița și-a găsit puterea să continue și să trăiască întocmai cum și-a dorit. A fost foarte activă pe plan politic, iar feministele ce i-au urmat au găsit în personalitatea sa un model.

Copilăria umbrită de boală şi depresie

A fost botezată la naștere Magdalena Carmen Frieda Kahlo Calderon, dar mai tîrziu se va face cunoscută lumii drept Frida Kahlo. Părinții săi au fost doi oameni simpli, care au muncit din greu să le asigure celor patru fiice pe care le-au adus pe lume un trai decent. Tatăl său, Wilhelm Kahlo, era un evreu de origine germană, iar mama sa, Matilde Calderon de Kahlo, i-a oferit minunatele gene mexicane. Frida s-a născut în data de 6 iulie 1907, însă datorită evenimentelor politice din Mexic din anul 1910, artista a ținut mereu ca venirea sa pe lume să fie asociată cu această perioadă istorică, tocmai pentru ca publicul său să o asocieze cu Revoluția din Mexic și începutul erei moderne pentru acest stat. Chiar dacă își are originile în Europa, tatăl său s-a mutat în Mexic la o vîrstă foarte fragedă, apoi a decis la vîrsta maturității că vrea să-și petreacă tot restul vieții acolo. Frida a suferit destul de mult în copilărie, mai ales că la o vîrstă foarte fragedă s-a îmbolnăvit și a stat izolată de ceilalți copii de vîrsta sa. Din cauza afecțiunii care i-a răpit cei mai frumoși ani din viață, artista a rămas cu probleme la unul dintre picioare, motiv pentru care s-a folosit de ajutorul unui baston atunci cînd se deplasa. Era foarte apropiată de tatăl său, care a și încurajat-o să se înscrie la Colegiul German din Mexic. Acolo artista s-a familiarizat cu cei mai cunoscuți filosofi europeni, nume precum Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Schiller și Arthur Schopenhauer. Acest lucru a ajutat-o să aibă o viziune diferită asupra vieții față de surorile sale, care urmau cursurile unor școli normale de stat.

identitatea și scopul vieții. Depresia punea ușor stăpînire pe ființa sa, iar gîndurile despre moarte începeau să devină din ce în ce mai dese. Doi ani mai tîrziu, starea de sănătate i-a permis să-și părăsească patul și să iasă din nou în lume. S-a încris în Partidul Comunist Mexican și a început să frecventeze cercurile politice și artistice din orașul său.

Diego Rivera, bărbatul care i-a deschis Fridei drumul spre artă

Cel care i-a deschis drumul în domeniul artei a fost Diego Rivera, un pictor celebru al secolului său. Kahlo i-a cerut părerea despre picturile sale, căci era nesigură dacă vocația de pictor i se potrivește. Bărbatul a știut să vadă în Frida talentul și modul său unic și special de a-și exprima originile mexicane. A încurajat-o să devină artistă și a susținut-o, iar la scurt timp între ei s-a înfiripat o relație amoroasă. Diferența de 20 de ani dintre ei nu a reprezentat un impediment, mai ales că erau uniți de dragostea pentru pictură. S-au căsătorit în anul 1929 în ciuda faptului că familia Fridei s-a opus vehement acestei uniuni.

însă cel mai tare a fost rănită în momentul în care Diego a început o relație extraconjugală cu cumnata sa, Cristina. Acest lucru a determinat-o pe Kahlo să-și îndrepte și ea atenția spre alți bărbați. Odată separată de Riviera, Frida s-a iubit cu numeroși artiști, printre care fotograful Nickolas Muray și sculptorul Isamu Noguchi. La scurt timp ea și Diego Rivera s-au împăcat, dar relația lor nu a mai fost niciodată la fel. Pictorița își împărțea timpul între numeroșii săi parteneri sexuali, atît bărbați cît și femei, în timp ce partenerul său avea același temperament impulsiv. În 1936, atenția artistei s-a îndreptat spre politică. Ea și Diego erau comuniști convinși, așa că s-au înscris în Fourth International, o organizație comunistă a intelectualilor, artiștilor și a activiștilor mexicani. Mai mult, Frida și soțul său au început demersurile necesare pentru ca statul Mexic să ofere azil lui Leon Trotsky, un activist de origine rusă cu care se împrieteniseră. Bărbatul fusese exilat din Norvegia în urma presiunilor sovieticilor, însă s-a bucurat de susținerea mexicanilor. Așa se face că el și soția sa, Natalia Sedova, au locuit în casa soților Rivera, unde au rămas pînă în 1939. Suprinzător este că între Frida și Trotsky s-a înfiripat o relație amoroasă, pe care au trăit-o pînă cînd acesta a părăsit casa.

Frida Kahlo primeşte în Mexic aprecierea pe care o merita

Frida Kahlo, o artistă cu un început neobişnuit

Putem spune că Frida Kahlo a fost o artistă atipică, iar interesul față de pictură nu s-a manifestat în copilărie. Chiar dacă tatăl său era un pictor amator căruia îi făcea mare plăcere să se piardă printre creațiile sale, el nu a reușit să îi transmită dragostea pentru artă și fiicei sale preferate. Ambițiile Fridei au determinat-o să urmeze cursurile instituției National Preparatory School, acolo unde s-a numărat printre cele 35 de adolescente admise. Era pasionată de medicină, botanică și științe sociale, iar mai tîrziu a devenit interesată de cultura mexicană și de politică.

Anul 1925 a reprezentat un moment trist în viața artistei, căci a fost implicată într-un accident rutier deosebit de grav, impactul provocîndu-i numeroase fracturi. Medicii au ținut-o sub atenta lor observație timp de o lună, ca apoi să o trimită acasă, unde a stat imobilizată la pat timp de luni bune. Așa a început o lungă perioadă de vindecare, în care Frida și-a pierdut motivația să-și continue studiile și să devină medic. Astfel, singurul refugiu rămas i-a fost arta, în care s-a regăsit și cu ajutorul căreia și-a vindecat rănile sufletești. Artista își petrecea zilele pictînd, iar părinții săi i-au confecționat un șevalet special de care să se folosească fără să fie nevoie să se ridice din pat. Deasupra patului său a fost așezată cu grijă o oglindă, de care Frida se folosea pentru a-și realiza autoportrete. Atunci cînd nu picta, se concentra pe gîndurile sale. Își punea la îndoială

La începutul anilor ʼ30 Diego și Frida au decis să se mute în Statele Unite ale Americii, unde au sperat să găsească un loc mai bun pentru ei și pentru modul lor unic de a se exprima artistic. Au locuit aici timp de patru ani, perioadă în care au stat în San Francisco, New York City și Detroit. Tot în anul 1930, Frida Kahlo a rămas însărcinată pentru prima oară. Evenimentul care trebuia să o facă cea mai fericită femeie s-a transformat însă întrun adevărat coșmar. Accidentul suferit în 1925 și-a lăsat crunt amprenta asupra corpului său, iar ea nu a putut să ducă sarcina pînă la capăt. Astfel, incapabilă să nască, a fost nevoită să facă avort. A încercat din nou să aducă pe lume un copil în 1932, asumîndu-și toate riscurile, dar eforturile sale au fost în zadar. A pierdut sarcina, iar durerea pricinuită de cele întîmplate s-a reflectat în operele sale din acea perioadă. A căutat să exprime feminitate printr-un mod frumos, dar dur, un strigăt suprimat al eșecului său maternal.

Frida și-a dezvoltat de-a lungul anilor o puternică conștiință națională și culturală. Picturile sale sînt emblematice pentru cultura mexicană, fiind realizate întrun stil suprarealist care era contopit perfect cu tradițiile indigene. A căutat să se depărteze cît mai mult de originile sale germane, motiv pentru care și-a și schimbat numele din Frieda în Frida, ca mai apoi să adopte un stil vestimentar cît mai apropiat de portul său național „tehuana”, o rochie lungă din timpurile matriarhale. Viața pe alte meleaguri nu era potrivită pentru artistă, așa că la scurt timp după cel de-al doilea copil pierdut Frida Kahlo și Diego Rivera au revenit în Mexic. S-au mutat într-un cartier foarte bun din San Angel, iar casa pe care au ales-o era separată în două, lucru care le permitea să trăiască împreună fără să se vadă prea mult, căci relația lor se răcise mult în ultimul timp.

Un mariaj distrus de infidelitate În timp ce Frida se confrunta cu diferite probleme de sănătate, soțul său își căuta alinarea în brațele altor femei. Aventurile sale au trecut neobservate de pictoriță,

Starea de sănătate a Fridei Kahlo se degrada însă pe zi ce trece, iar acest lucru a determinat-o să se împace cu fostul său soț. Relația lor era acum mult mai liniștită, iar popularitatea artistei atinsese cote maxime, datorită naționalismului care se manifesta tot mai mult în rîndul mexicanilor. Pictorița a primit numeroase premii, oamenii doreau să aibă contact cu ea și îi acordau aprecierea pe care o merita. În anul 1942 a devenit membră a Seminarului de Cultură din Mexic, grup care urmărea să promoveze cultura mexicană. Frida a devenit profesoară în cadrul Școlii de Pictură și Sculptură, unde susținea cursuri săptămînale studenților săi. În tot acest timp, se confrunta cu probleme tot mai grave de sănătate, consecință a accidentului suferit în urmă cu 20 de ani. A trecut prin numeroase operații, dar nici una nu a avut rezultatul așteptat. Durerile de spate erau tot mai puternice, iar corsetul pe care medicii i-au cerut să-l poarte nu o ajuta prea mult. Pe lîngă acestea, artista a făcut o boală a pielii, iar apoi sifilis. Decesul tatălui său din 1941 i-a accentuat starea de rău, așa că s-a izolat din nou în casa părinților săi.

Anii următori au reprezentat pentru Frida o lungă serie de operații, fiecare dintre ele fără succes. Singura posibilitate de a se deplasa era acum un scaun cu rotile, iar în restul timpului era imobilizată la pat. Devenise dependentă de pastile, iar suferințele sale fizice s-au reflectat și la nivelul picturilor sale, căci tehnica sa se deteriorase. Publicul însă era foarte interesat de munca sa, chiar dacă artista își selecta clienții cu multă grijă și nu se supunea mereu dorințelor acestora. Ultima sa expoziție a avut loc în anul 1953 în Mexic, la Galeria Lola Alvarez Bravo, unde Frida a fost transportată cu ambulanța. Patul său a fost poziționat în centrul sălii de expoziție, iar ea a stat întinsă acolo pe tot parcursul evenimentului.

Moartea Fridei Kahlo: sinucidere sau sfîrşitul agoniei?

În vara anului 1954 Frida Kahlo s-a îmbolnăvit de pneumonie, afecțiune care i-a fost fatală. Și-a dat ultima suflare în casa în care s-a născut, la vîrsta de 47 de ani. Chiar dacă cauza morții a fost în mod oficial boala care i-a afectat sistemul respirator, există zvonuri că artista s-ar fi sinucis, sătulă de suferințele sale. A murit în data de 13 iulie 1954, iar soțul său a descris ultima zi în viață a artistei ca fiind cea mai dureroasă din viața sa. Moștenirea pe care a lăsat-o lumii nu poate fi însă neglijată. Picturile sale au influențat mișcările feministe din perioadele următoare, precum și artistele care i-au călcat pe urme. A rămas un simbol al culturii mexicane și al puterii feminine, atît prin operele sale cît și prin povestea sa de viață impresionantă și traumele pe care le-a trăit.

monDEn.ro

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Războiul așteptat de toată lumea

(urmare din pag. 1)

Oricum ar fi, din cauza acestui război așteptat de marile puteri, Ucraina a pierdut teritorii, Rusia și-a apreciat rubla la un nivel extrem de ridicat, apropiinduse de euro și de dolar la niște valori nemaiatinse pînă acum, Europa plătește din greu pentru gaz atît Statelor Unite cît și Rusiei, China face bani din vînzarea de arme și își întărește poziția economică și politică din Asia și Africa, iar India și Brazilia sînt parte a două alianțe economice importante și atacă poziția Americii.

Un război așteptat de mulți, pentru a-și rearanja poziția pe scena lumii, și născut cumva și din lîncezeala lumii îmbuibate cu de toate în ultimii ani. Spun asta fiindcă generațiile născute după război în Europa de Vest au beneficiat de prosperitatea economiilor și a noului mod de a vedea lumea după un război devastator. Șeicul din Dubai ar fi spus că „timpurile grele creează oameni puternici, oamenii puternici creează vremuri confortabile, vremurile confortabile creează oameni slabi, iar oamenii slabi creează vremuri grele” și, desigur, ciclul se reia.

Dacă mă raportez la ultimul război mondial, pot spune că ne aflăm în etapa oamenilor slabi, care creează vremuri grele, iar generațiile copiilor noștri vor fi oamenii puternici care vor recrea vremurile confortabile. Pînă una alta, se găsesc oportuniști care își fac prezentul confortabil, producînd mulți bani de pe urma tragediei poporului ucrainean: fabricanții de arme. Într-un articol scris de Sabah Aslam pentru moderndiplomacy.eu, se arată că operațiunea militară a Rusiei a crescut considerabil cîștigurile industriei de armament, permițîndu-i Ucrainei să profite substanțial de pe urma sprijinului militar primit. Conflictul Rusia-Ucraina, care se desfășoară din 24 februarie, a fost martorul unei creșteri masive a cheltuielilor pentru apărare. În aprilie 2022, SUA au declarat că vor trimite Ucrainei o sumă suplimentară de 800 de milioane de dolari în arme, muniții și alte asistențe de securitate. Uniunea Europeană a anunțat recent că va cumpăra și va livra Ucrainei arme în valoare de 450 de milioane de dolari. Potrivit estimărilor, SUA și NATO au trimis 17.000 de arme antitanc și 2.000 de rachete antiaeriene Stinger, de exemplu. Așadar, industria armamentului de pe tot globul consideră conflictul Rusia-Ucraina mai degrabă o oportunitate decît o criză.

Firește că, în fața acestor producători de arme, stau ca o pavăză politică toți cei care susțin pacea mondială, dar care, prin atitudinea lor iresponsabilă față de pacea regională, ar putea transforma acest război în unul nuclear. Conform ultimelor rapoarte, producătorii de arme împing SUA (Pentagonul și Congresul) să aprobe exportul nu numai al altor arme grele, ci și al dronelor MQ-9 Reaper „Hunter-Killer” înarmate cu rachete Hellfire către Ucraina, încălcînd o prevedere internațională de limitare a răspîndirii armelor de distrugere în masă. Mai mult, furnizarea către Ucraina

a rachetelor cu rază lungă de acțiune ar juca un rol de catalizator și ar escalada șansele unui război mult mai letal decît a fost pînă acum. În plus, conform rapoartelor, SUA ar putea exporta avioane de luptă fără pilot în Ucraina, care au fost utilizate recent și în Afganistan, Somalia, Irak, Yemen și în alte țări din întreaga lume. Se crede că aceste noi arme ar putea ajuta Ucraina să stabilească și să mențină noile linii de apărare în est.

Așadar, NATO, în loc să sprijine dezescaladarea situației, este mai interesată să furnizeze arme, pentru a testa limitele Rusiei. Trupele antrenate și cele mai recente arme ale SUA la sol nu indică în nici un caz încheierea conflictului, ci mai degrabă un război intens. Vestul speră să obțină pacea prin furnizarea de arme grele, punînd milioane de oameni în pericol și distrugînd infrastructura Ucrainei, SUA fiind preocupate doar de „economia de război”. În aceste vremuri groaznice, în loc de mîncare, Ucraina este inundată de arme din SUA și de la aliații săi.

După două decenii de război mortal în Afganistan, SUA și aliații săi păreau că au înțeles că singura cale de a se înfrunta în siguranță este reprezentată de negocieri. Așadar au optat pentru discuții de pace și am asistat cu toții la Acordul de la Doha și la retragerea SUA din Afganistan. Prin urmare, citînd exemplul recent, este clar că „nici o pace nu se poate realiza prin investirea a 2 trilioane în arme și război”, așa-numita superputere unică a fost învinsă de cîțiva luptători de gherilă. Pentru a rezolva conflictul, trebuie ca Rusia și Ucraina să treacă la discuții și să pună capăt războiului într-o manieră amiabilă.

De această escaladare a războiului profită și China, unul din vînzătorii de arme importanți pe această piață. Deși nu sînt disponibile informații cu privire la noile oportunități de vînzare pentru Beijing, experții susțin că este așteptată o cerere mare de arme și muniții din China și din mai multe țări, inclusiv din Orientul Mijlociu și din Africa. Conflictul în curs a forțat numeroase țări să-și mărească bugetul pentru apărare și securitate, în timp ce China consideră că acesta este o oportunitate de a vinde arme și muniții și de a face bani, avînd în vedere că mai multe țări sînt dispuse să ocolească Rusia pentru a evita sancțiunile ulterioare, și ar putea privi spre China.

Un punct de vedere

Sînt crizele alimentară și energetică provocate artificial? Iată cîteva suspiciuni

În crucea nopții vă aduc în dar cîteva întrebări cu tîlc legate de război, foamete și boli. Dintre voi, 1.000 vor citi, 100 vor înțelege, 10 se vor gîndi ce să facă și probabil doar unul singur chiar va face ceva cu informația de mai jos. Pentru acel om continui eu să scriu.

Dacă iureșul din Ucraina este pe bune, atunci am o întrebare pentru „experți” și „analiști”: dacă tancuri, artilerie și echipament militar continuă să intre într-o veselie și fără probleme în Ucraina, atunci de ce, cînd e vorba să iasă de acolo alimente la export, brusc este… blocadă și, vezi, Doamne, de aia moare planeta de foame?

În același registru, iată încă o întrebare: ați citit articolul meu despre incendiile suspecte care distrug lanțul de aprovizionare cu alimente în SUA? De ce aceste incidente nu au existat pînă acum un an?

Dar despre blocajul circuitului mărfurilor din porturile Chinei pe motiv că este iar poporul băgat la bulău din cauză de carcalac ați auzit? Dacă acolo există mereu echipe speciale care sînt libere să circule pe străzi pentru menținerea carantinei, cum se face că nu există astfel de echipe și pentru menținerea traficului din lanțul de aprovizionare?

Despre guvernele britanic și american care plătesc pe fermieri să lase terenul agricol nelucrat pentru a-l ,,returna naturii” v-a spus vreo păsărică? Dacă se tem de o criză alimentară, atunci de ce reduc suprafețele cultivate?

Dacă între anii 2011 și 2014 prețul petrolului a fost mai mare decît cel de astăzi, atunci de ce doar acum explodează prețul la pompă?

Citiți, recitiți, învățați pe de rost aceste întrebări și începeți să uniți punctele acestea informaționale. S-ar putea să ghiciți viitorul.

BOGDAN VASILE

Analistul principal de la prestigioasa revistă de apărare Jane’s, Dylan Lee Lehrke a spus că „tendința este în mod clar ascendentă și ceea ce diplomația vînzărilor de arme îi dă Chinei este mult mai multă influență, mult mai multă putere asupra acelor state africane”. Aproape 70% din cele 54 de țări de pe continentul african dețin vehicule militare blindate chineze, iar aproape 20% din toate vehiculele militare din Africa sînt importate din China, potrivit noii analize realizate de Jane’s, o companie cunoscută pentru publicațiile sale despre armele globale. Studiul arată creșteri puternice în ultimele două decenii ale vînzărilor de echipamente militare chineze către Africa, în comparație cu binefăcătorul tradițional al continentului, Rusia. Țări precum Tanzania, Nigeria, Sudan, Camerun, Zimbabwe, Zambia, Gabon, Algeria, Namibia, Ghana și Etiopia sînt printre importatorii de top de arme chinezești.

Această creștere a poziției Chinei în lume este bazată pe creșterea influenței ei în primul rînd pe continentul asiatic. Vă amintiți că, la lansarea Cadrului Economic Asia Pacific de la Tokyo, președintele Biden și primul-ministru japonez își exprimau îngrijorarea față de creșterea puterii economice și a influenței politice a Chinei pe continentul asiatic. Influență care crește pe zi ce trece, transformînd China într-un „challenger” amenințător la adresa titlului SUA de „conducător al lumii”. Dacă challenger-ul va reuși să înfrîngă campionul vom vedea; pînă atunci, privim cum campionul democrației se luptă să înfrîngă Rusia în Ucraina și nu reușește, iar asta ar putea însemna sfîrșitul dominației americane asupra lumii.

Actualitatea pe scurt

● Un tînăr pasionat de antichități a găsit la Sîngeru de Pădure, județul Mureș, o comoară ce conținea peste trei sute de monezi din argint și bronz. Inițial a scanat zona cu un aparat de detectare metale și, astfel, a descoperit tezaurul respectiv. ● Știați că, dacă refuzați să plătiți o cursă de taxi comandată prin aplicație, riscați să ajungeți după gratii? Ei bine, asta prevede recenta lege votată în Parlament. ● Bonusuri uriașe la CCR, după încheierea mandatului de judecător. Cum s-a întîmplat recent, cînd au fost acordate șase salarii compensatorii, echivalentul a 30.000 de euro. ● Cunoscutul realizator tv Dan Negru se alătură celor care protestează împotriva creșterii exagerate a prețurilor la combustibili, susținînd că benzinarii sînt lacomi și nesătui! ,,Am pus și eu motorină de 1,4 lei ca să le arăt celor lacomi că cel mai greu este să iei puțin atunci cînd poți să iei mult. România are sonde de petrol, extrage, rafinează și totuși vinde scump. Din cauza lăcomiei alor noștri! Vreți să dețineți totul de parcă ați avea timp să stăpîniți totul”, se arată într-o postare pe rețelele de socializare. ● O ședință comună a Parlamentelor României și Republicii Moldova a avut loc recent la Chișinău. Parlamentarii celor două țări au semnat o declarație privind necesitatea dezvoltării și consolidării democratice pe parcursul european. În cadrul întîlnirii, s-a susținut, totodată, că viitorul Republicii Moldova este asigurat de marea familie europeană, iar „aderarea – a subliniat Maia Sandu – este șansa noastră”. Întîlnirea s-a încheiat cu o horă. ● Dmitri Muratov, editor-șef al revistei Novaya Gazeta din Moscova, care a obținut anul trecut Premiul Nobel pentru Pace, și-a scos la vînzare titlul în valoare de 103,5 milioane dolari, iar banii obținuți au fost donați copiilor strămutați din Ucraina. În semn de protest, a încheiat și activitatea publicației pe care o conducea. ● Franța și Turcia propun planuri rivale pentru transportul cerealelor din Ucraina: prima dorește să le transporte pe calea ferată și rutieră, iar cea de a doua e de părere că ar fi mai bine să se creeze un culoar pe Marea Neagră. ● România ocupă locul al doilea în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul oilor și al caprelor. În acest context, nu e de mirare că la Botoșani s-a deschis un muzeu dedicat oilor, organizatorii mîndrindu-se cu rasa caracul. ● Jucătoarea de tenis Natela Dzalamidze a decis să-şi schimbe naţionalitatea din rusă în georgiană, după ce organizatorii turneului de la Wimbledon au anunţat că sportivii din Rusia şi Belarus nu vor putea participa la competiţia care a început pe 27 iunie. ● Un bărbat din Neamț, bătut crunt de polițiști, a ajuns la spital. Pînă la urmă, s-a ales și cu dosar penal, fiindcă nu s-a legitimat! ● Partidul președintelui Franței, Emmanuel Macron, pierde majoritatea în alegeri, extrema stîngă

devenind principala amenințare a guvernului său. ● În județul Mureș au fost redeschise bazinele cu apă cu salinitate crescută și nămol. Ele constituie veritabile surse pentru sănătatea localnicilor și a turiștilor. ● Germania a trimis în Ucraina primul transport de arme grele, respectiv obuziere autopropulsate, pentru a fi folosite în lupta contra inamicului. ● Liderii Uniunii Europene s-au reunit pe 23 și 24 iunie la Bruxelles, unde au acceptat cererea de aderare a Ucrainei și Moldovei în blocul comunitar. Rămîne pe margine Georgia, care mai are cîțiva pași de îndeplinit. ● Comuna Ciugud este localitatea care a atras cele mai multe fonduri europene, primarul George Damian fiind mîndru de ceea ce a realizat – digitalizarea serviciilor, dotarea școlilor cu aparatură modernă, post local de emisie-recepție, televiziune etc. ● Parlamentul a aprobat împușcarea urșilor care invadează localitățile pentru hrană, și în afara localităților, nu doar în interior. ● Ministerul Anteprenoriatului și Turismului din țara noastră anunță că șase sate – Rășinari, Biertan și Rîul Sadului (jud. Sibiu), Ciocănești (Suceava), Costești (Vîlcea) și Eibenthal (Mehedinți) – s-au înscris în competiția „Best Tourism Village”. ● Festivalul UNTOLD, organizat anual la Cluj-Napoca, ocupă locul 5 în topul celor mai bune festivaluri de muzică din lume. ● Peste 150 de situri culturale și arheologice din Ucraina au fost distruse de ruși de la începutul războiului pînă în prezent. „Aceste distrugeri nu ar fi trebuit să se întîmple” – accentuează directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay. ● Felicitări lui David Popovici pentru a doua medalie de aur, cîștigată la 100 m liber, în cadrul Campionatului Mondial de natație de la Budapesta. Felicitări și antrenorului Adrian Rădulescu, preparatorului fizic Dragoș Luțcan și, nu în ultimul rînd, părinților! ● Cel mai mare ansamblu arhitectural în aer liber din sud-estul Europei, Tabăra de sculptură Măgura (jud. Buzău), a fost modernizat odată cu deschiderea ediției din acest an, prin realizarea unor plăcuțe cu coduri QR prin intermediul cărora turiștii pot afla date interesante despre ansamblu și inițiatori. De amintit că Tabăra a fost inaugurată în anul 1970, prin grija Consiliului județean și a Comitetului pentru cultură, cu prilejul împlinirii a 1600 de ani de atestare documentară a Buzăului.

● Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, cere președintei Uniunii Europene să urgenteze cel de-al șaptelea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei. În ciuda sancțiunilor aplicate pînă în prezent, Federația nu pare a suferi prea mult, datorită întăririi relațiilor cu state precum China, India, Brazilia sau Africa de Sud.

Perspective fără perspectivă

Centrul „Terminatorilor” Terrei, Davos, a dat cu bîta-n baltă și a răsturnat Marea Resetare. Țările africane au predat Occidentului o lecție de demnitate. O serie de țări ai căror conducători reprezintă cu adevărat interesele popoarelor lor au dejucat Marea Crimă a Umanității care cerea cedarea suveranității Sănătății tuturor statelor lumii către OMS – a se citi Organizația Mondială Criminală a (Ne)Sănătății populației planetare. Desigur, România s-a aliniat cerințelor prin opțiunea personală a celui care se crede șeful statului… dar e doar oficial, nu și de facto.

În plină criză energetică, Guvernul României distruge termocentralele construite înainte de 1989… acum „nu se mai poartă!”.

În plină criză energetică, Guvernul României scoate la vînzare „Hidroelectrica”, cu cea mai ieftină sursă de producere a energiei electrice, și toate

● Președintele ANAF, Lucian-Ovidiu Heiuș, anunță că 561 de persoane înregistrează o diferență între veniturile declarate și cele reale, fără să plătească vreo taxă Fiscului. Taxele respective s-ar ridica – spun specialiștii – la peste 20 de miliarde de lei. ● Și la Govora, ca și la Herculane, doi arhitecți entuziaști, Radu-George Țîrcă și Ștefania Hîrleață, au lansat un proiect pentru renovarea și restaurarea stațiunii. ● Prețul carburanților aproape s-a dublat față de anul trecut: de la 309 lei, barilul a crescut la 567 lei. Românii anunță blocarea benzinăriilor pe 30 iunie. Soluția? Plafonarea prețurilor. ● Actorul american Ben Stiller a sosit cu avionul în Polonia, unde a vizitat refugiații ucrainieni, apoi a plecat cu trenul spre Kiev, unde a stat de vorbă cu locuitorii, după care a vizitat Irpinul, pentru a vedea pe viu distrugerile pricinuite de războiul lui Putin. În final, s-a întîlnit cu Volodimir Zelenski, pe care l-a felicitat pentru dîrzenia manifestată împotriva rușilor. ● Comandantul rus Mihail Romanov, condamnat, în lipsă, pe viață, pentru crimă, viol, abuzuri repetate la adresa femeii cărea i-a ucis soțul. A scăpat copilul de 4 ani, care s-a ascuns în baie. ● Invazie de șerpi pe teritoriul României, cel mai probabil din cauza temperaturilor caniculare. În județul Neamț, spre exemplu, la un spital, o reptilă a fost filmată urcînd pe peretele din sala de mese. ● Haos în plin sezon estival: concedii suspendate, blocaje fără precedent în aeroporturi. De cîteva săptămîni, multe curse au întîrzieri mari, în timp ce altele au fost pur și simplu anulate, în special din cauza lipsei angajaților. Purtătorul de cuvînt al Asociației Naționale a Agențiilor de Turism (ANAT), Traian Bădulescu, spune: ,,Vorbim de lipsa de personal de pe aeroporturi, pentru că a venit pandemia și, precum au făcut multe alte firme și companii din alte domenii, aeroporturile au disponibilizat mulți angajați și nu au putut prevedea boom-ul turistic, care a izbucnit din nou în ultimele luni. Scăpînd de restricții sau restricțiile fiind eliminate total sau parțial, mai bine zis, în majoritatea țărilor din lume, turiștii au început din nou să-și dorească să călătorească și a crescut mult numărul de rezervări, deci inclusiv și de zboruri, dar din păcate, aeroporturile nu au prevăzut acest lucru și au rămas cu nivelul înjumătățit, de cele mai multe ori, al personalului, precum anul precedent”. ● Grupul italian Beltrame începe producția de oțel-beton după achiziționarea COS Târgoviște. Fabrica va fi singura unitate de producție din România și capacitatea va fi de 50% din importurile actuale. ● Sorin Grindeanu a semnat decizia de demarare a lucrărilor de realizare a tronsonului de autostradă ce leagă Timișoara de Moravița, prin Serbia, ajungînd pînă la Belgrad. ● Premierul Boris Johnson asigură că Marea Britanie e în măsură să demineze coasta de sud a Ucrainei, garantînd transportul în siguranță, pe mare, al cerealelor, astfel că navele nu vor fi în pericol. ● Elevi români premiați la un concurs organizat sub egida NASA. Printre altele, tinerii au conceput o navă spațială care poate găzdui zece mii de oameni!

hidrocentralele construite în ceaușism… acum „nu se mai poartă!”.

În plină criză energetică, Guvernul României oprește termocentralele, le distruge, în timp ce Germania le repune în funcție.

În plină criză mondială, cînd organismele economice internaționale anunță foamete generală, Guvernul României face împrumuturi de zeci de miliarde despre a căror folosire nimeni nu scoate o vorbă.

În plină criză mondială, cînd organismele economice internaționale anunță foamete generală, Guvernul României interzice creșterea în gospodării a porcilor.

În plină criză mondială, cînd organismele economice internaționale anunță foamete generală, Guvernul României interzice creșterea în gospodării a găinilor, rațelor, gîștelor… de creșterea struților încă nu s-a vorbit.

IOAN STOICA

Idei preluate din „codul” gîndirii profunde au și șefii unor instituții publice precum Tudorel Andrei, președintele Institutului Național de Statistică, care a descoperit soluția pentru oprirea declinului demografic din România printr-o politică pronatalitate și importul de emigranți, variantă „care poate duce la o redresare și chiar la o întinerire a populației” – zice el. Nimic despre crearea de condiții favorabile revenirii în țară a românilor rămași fără locuri de muncă.

Președintele României, în loc să privească și să inițieze măsuri de redesare a situației dezastruoase din propria ogradă, trece în zbor deasupra „cuibului de cuci” și declară despre criza economică: „Nu este cazul să aruncăm vina asupra Guvernului, Parlamentului, clasei politice. Vinovat este Putin care a declanșat război împotriva Ucrainei”. Apoi face o vizită la Kiev unde nimeni nu-l bagă în seamă… și așa mai trec o zi, o săptămînă, o lună… ION MĂLDĂRESCU (Art-emis.ro)

Prăbușirea speranței – Cum au dat pandemia și sancțiunile împotriva Rusiei o lovitură devastatoare economiei globale (I)

Economia mondială este atacată deja de cîțiva ani: coronavirusul, eșecurile logistice, criza energetică și, în sfîrșit, invazia Rusiei în Ucraina și sancțiunile care au urmat au afectat economia ireversibil. Toate acestea au dus la un lanț de probleme sistemice cu producția și furnizarea de bunuri și echipamente în întreaga lume. Globalizarea, care multă vreme a fost percepută ca o binecuvîntare, și-a arătat neajunsurile: dependența excesivă a țărilor unele de altele a dus la distorsiuni pe scară largă în relațiile comerciale și economice, forțînd autoritățile să vorbească despre independența economică. Companiile trebuie să schimbe planurile și să mute întreaga producție în țările lor de origine, pentru a minimiza riscurile noilor crize. Dar toate acestea necesită timp, pe care economia mondială aproape că nu îl are. Ce se va întîmpla cu planeta?

Pandemia de coronavirus a redus PIB-ul global cu aproape șapte procente, provocînd cea mai mare recesiune de după al II-lea Război Mondial. Blocajele au lovit cel mai greu logistica – nodurile gigantice de transport au fost forțate să-și oprească activitatea din cauza răspîndirii virusului. Drept urmare, livrările au avut de suferit – mărfurile acumulate după perioada de carantină nu au putut fi livrate rapid, ceea ce a dus la lipsa multor bunuri și la accelerarea inflației.

Schimbarea bruscă a stilului de viață, tranziția tranzacțiilor simple online și nevoia de autoizolare au dus la creșterea cererii pentru unele bunuri, ducînd la întreruperi de aprovizionare și afectînd lanțurile de producție. Cel mai clar exemplu este penuria de cipuri și microcircuite din întreaga lume, din cauza căreia industria auto este afectată în mod deosebit. Revenirea treptată la viața normală a dus la o creștere bruscă a cererii de energie, ceea ce a provocat o creștere a prețurilor petrolului și gazelor. Cu toate acestea, 2022 ne-a dat speranța că toți factorii negativi vor deveni în sfîrșit de domeniul trecutului și economia mondială va intra pe un făgaș al unei creșteri constante. Nu a fost așa. Războiul din Ucraina și sancțiunile economice care au urmat, fără precedent în istoria lumii, nu numai că au exacerbat problemele existente, ci au creat altele noi. Analiștii încep să vorbească serios despre o recesiune monstruoasă, stagflație, hiperinflație și o criză alimentară.

Ceea ce se întîmplă obligă statele să uite, iar uneori să respingă complet postulatele globalismului și să se bazeze doar pe ele însele. Autoritățile țărilor se străduiesc din ce în ce mai mult pentru deglobalizare și suveranitate economică pentru a reduce riscurile existente într-o eventuală viitoare criză.

Boala comerțului mondial

Pandemia a distrus legăturile economice obișnuite și a subminat producția. Înainte de coronavirus, producătorii globali se bazau pe lanțuri de aprovizionare complexe care includeau diverse grupuri de furnizori la distanță. Modelul a funcționat bine datorită volumului mare de comerț –încărcătura mare a tancurilor de marfă a generat un cost accesibil de transport. Cu toate acestea, după introducerea blocajelor în marea majoritate a statelor, fluxul de mărfuri a scăzut semnificativ, transportul nu a funcționat la cote maxime, iar costul a crescut. Pe unele rute aglomerate – de exemplu, din China

pînă în cel mai mare port al Europei, Rotterdam –costul expedierii unui container din octombrie 2020 pînă în octombrie 2021 a crescut de șase ori. Deja în 2020, companiile globale începuseră să se gîndească la reorganizarea producției, deoarece modelul lanțului de aprovizionare care era o prioritate la acea vreme ducea la pierderi uriașe.

În primăvara lui 2022, cînd logistica nu își revenise încă din criza pandemică, război și sancțiuni occidentale, lumea s-a confruntat cu o nouă provocare. Prima consecință serioasă a restricțiilor asupra economiei a fost izolarea companiilor europene de infrastructura de transport a Rusiei pentru livrările din Asia. Multe firme produc componente și produse finite în China și folosesc căile ferate rusești pentru a transporta produse în Europa de Est și de Vest. Unele mărfuri pot fi trimise pe calea aerului, dar această metodă de livrare este mult mai costisitoare, mai ales acum, cînd companiile aeriene trebuie să evite spațiul aerian rusesc.

Noi întreruperi în lanțurile de aprovizionare au afectat companiile americane și europene. De exemplu, un sondaj realizat de Asociația Federală a Camerelor de Comerț și Industrie Germane (DIHK) a arătat că 60% dintre întreprinderile germane se confruntă deja cu întreruperi de aprovizionare. Cercetătorii de la INTEROS au calculat că peste 300.000 de companii pot întîmpina dificultăți cu livrările din Rusia și Ucraina numai în SUA și Europa. Partenerul companiei de consultanță Kearney Per Hong a declarat că inclusiv companiile care nu depind direct de furnizorii ruși și ucraineni pot suferi din cauza crizei actuale. Potrivit acestuia, problemele cu transportul pot „duce la perturbări devastatoare în toate sectoarele – de la energie la agricultură”.

Războiul din Ucraina a dat o lovitură grea industriei auto europene. Volkswagen și BMW au fost nevoiți să își închidă liniile de asamblare în Germania din cauza lipsei de componente de la compania germană Leoni, produse în Ucraina. Principalul producător de anvelope Michelin a anunțat, de asemenea, că ar putea închide o serie de fabrici din Europa din cauza problemelor logistice apărute după începerea operațiunii speciale din Rusia.

Efectul bumerang

Cu toate acestea, consecințele sancțiunilor pot fi prea dureroase pentru țările occidentale: ponderea combinată a Ucrainei și Rusiei pe piața mondială a produselor alimentare este de 30%. Rusia este, de asemenea, cel mai mare exportator de grîu de pe planetă. Refuzul îngrășămintelor rusești, împreună cu restricțiile privind furnizarea de produse agricole, creează o amenințare reală la adresa securității alimentare pentru întreaga lume.

Cînd Rusia a demarat invazia, prețurile globale la alimente erau deja la niveluri record, iar proviziile de alimente, la cel mai scăzut nivel. Șeful Programului Alimentar Mondial al ONU, David Beasley, a declarat în repetate rînduri că războiul din Ucraina va crea o „catastrofă peste cea existentă deja” și ar putea provoca cea mai gravă criză alimentară globală de la al II-lea Război Mondial. Deja în luna martie, prețurile la grîu au crescut cu 22%, la porumb cu 21%, la orz cu 31%. Creșterea prețurilor la alimente provoacă probleme pentru 1,2 miliarde de oameni din 74 de țări, iar peste 100 de milioane de oameni din întreaga lume sînt expuși riscului de foamete în 2022.

A doua problemă fundamentală pentru economia mondială este înlocuirea transportatorilor de energie ruși după impunerea sancțiunilor. Pe 8 martie, președintele american Joe Biden a anunțat interzicerea totală a importului de petrol, gaze și cărbune din Rusia. De asemenea, companiilor americane li s-a interzis să investească în sectorul energetic din Rusia. Importul unui număr de produse petroliere a fost interzis de Canada, iar cărbunele rusesc nu va mai fi importat în Uniunea Europeană din august. În plus, pe 7 aprilie, Parlamentul European a adoptat o rezoluție în care a cerut respingerea totală a surselor de energie rusești. Rusia furnizează 40% din importurile de gaze și 20% din importurile de petrol în Uniunea Europeană. Din cauza prețurilor record, producția și populația deja suferă. În ajunul introducerii unei interdicții privind importul de produse energetice rusești în Statele Unite, pe 7 martie, costul gazului în țările Uniunii Europene și-a actualizat recordul istoric: 3.800 de dolari la mia de metri cubi. „Prețurile ridicate vor afecta întreaga lume, în special gospodăriile sărace, ale căror cheltuieli cu alimente și combustibili sînt mai mari. (...) Sancțiunile asupra Rusiei vor avea, de asemenea, consecințe semnificative pentru economia globală și piețele financiare și vor provoca depășiri semnificative pentru alte țări”, a declarat un oficial FMI într-un comunicat legat de consecinţele economice ale operaţiunii speciale.

Consecințele operațiunii speciale și ale sancțiunilor antirusești au afectat deja principala economie a lumii: PIB-ul SUA, în primul trimestru al anului 2022, a scăzut cu 1,4%, în timp ce în ultimul trimestru al anului 2021 economia SUA a crescut cu 6,9%. În plus, importatorii de petrol din întreaga lume au încetat să mai cumpere combustibil rusesc, temînduse de sancțiuni. Deja la începutul lunii martie, mulți comercianți și rafinării occidentale au început să refuze să cumpere petrol rusesc din cauza „toxicității” acestuia. Potrivit senatorului american Chris Koons, refuzul autorităților americane de a importa petrol rusesc va duce la o criză energetică globală și o dublare a prețurilor la energie.

O experiență nefastă (1)

Șocurile economice forțează întreprinderile și guvernele să-și reducă dependența de aprovizionarea globală în favoarea celor regionale și naționale. De exemplu, Europa, în lupta împotriva crizei alimentare, a anunțat extinderea producției proprii: autoritățile au permis folosirea acelor terenuri pentru culturi care nu fuseseră atinse anterior din motive de mediu și, de asemenea, au promis să aloce 500 de milioane de euro fermierilor pentru a cultiva culturi pe terenuri nefolosite. Irlanda, pentru a rezolva problema, alocă încă 12 milioane de euro pentru a crește recoltele de orz, grîu și ovăz, iar Comisia Europeană intenționează să crească importurile de alimente din India pentru a evita penuria.

Țările occidentale caută alternativă la transportatorii energetici ruși, dar, după impunerea sancțiunilor, domeniile de lucru au trebuit extinse. De exemplu, Statele Unite încearcă să convingă Venezuela să mărească producția pentru a înlocui aprovizionarea Rusiei în schimbul reducerii presiunii sancțiunilor. Toate acestea se întîmplă pe fundalul prețurilor petrolului la maxime multianuale de aproximativ 100 de dolari pe baril.

(va urma)

N.K.

Doza de sãnãtate

Intestinele – senzorii sistemului imunitar

Bolile gastro-intestinale sînt din ce în ce mai comune, iar specialiștii susțin faptul că o mare parte a acestor afecțiuni, care s-au aliniat celor cronice, sînt cauzate de pandemia de coronavirus. Dacă pînă acum se vorbea despre flora intestinală ca parte a sistemului digestiv, în prezent aceasta este considerată un organ de sine stătător, mai bine cunoscut ca microbiom intestinal. De asemenea, denumirea folosită pentru a indica problemele cauzate de colonul iritabil este ,,interacțiune dereglată între creier și intestine”.

Sînt afectați pacienți de toate vîrstele, îndeosebi cei activi din punct de vedere profesional; 1 din 5 indivizi este afectat de acest aspect. Simptomatologia acestei afecțiuni are un spectru foarte larg și cuprinde: tipul constipat, tipul diareic și un amestec neprevizibil între ambele tipuri, balonări și dureri abdominale. De asemenea, pot apărea și simptome nespecifice: dureri de cap, dereglări ale somnului, stări depresive. Din păcate, mulți oameni nu caută ajutor, considerînd acesta un subiect tabu.

Intestinul iritabil duce la deteriorarea calității vieții

Medicina energo-informațională punctează pe aceste afecțiuni rezultate foarte mulțumitoare, fără

O istorie a farselor (255)

„Contele” Victor Lustig, unul dintre cei mai mari escroci (3) Pînă cînd victima şi-a dat seama de şarlatanie şi a anunţat poliţia, „contele“ era deja în Palm Beach, California, plimbîndu-se într-un Rolls Royce condus de un şofer japonez pe care tocmai îl angajase. La scurt timp, îl întîlneşte pe Hermann Loller, un milionar cu dificultăţi financiare la momentul respectiv. Din nou, contele austriac care îşi pierduse terenurile a sugerat că ştie – la propriu – cum să facă bani grămadă. Fără să-şi dea seama că Lustig era la curent cu problemele sale, Loller a insistat să afle secretul. Fără tragere de inimă, „contele“ a recunoscut că deţine o maşinărie capabilă să reproducă bancnote; în camera lui de hotel, i-a arătat lui Loller o cutie frumos confecţionată, cu cîte o trapă la fiecare capăt. Învîrtind de diverse butoane şi butonaşe ce se roteau, Lustig a introdus într-o trapă o bancnotă adevărată de 100 de dolari şi o bucată albă de hîrtie specială pentru imprimarea bancnotelor explicînd că procesul de reproducere fotochimică va dura ore, a tras mai tîrziu de un mîner şi a scos la iveală, din cutie, două bancnote identice. Sugerîndu-i lui Loller să le schimbe personal în oraş, pentru a-i confirma astfel că băncile nu vor detecta falsul, Lustig l-a avertizat să nu apeleze însă la aceeaşi bancă, deoarece ambele aveau aceeaşi serie numerică (de fapt, Victor modificase două cifre de trei de pe o bancnotă în două cifre de opt). Loller l-a implorat pe conte să-i vîndă cutia; acesta a acceptat cu greu, dar în final a fost de acord contra sumei de 25.000 de dolari gheaţă. Înapoiat pe yahtul său, Loller avea să descopere că, în afară de două rotile de cauciuc şi bucăţi de hîrtie albă, cutia era goală. Lustig fugise deja – şi Loller nu era în situaţia ideală de a apela la poliţie.

Aşadar, ajungem şi la încercarea lui Lustig de a-1 trage pe sfoară pe Al Capone. A fost o provocare pe care, în ciuda pericolului, contele nu a putut-o evita, căci altfel nu şi-ar fi iertat-o niciodată. La cîteva luni după întîmplarea cu maşina de bani, în vreme ce privea îndelung ferestrele blindate cu obloane ale reşedinţei lui Capone din Chicago, denumită Hawthorne Inn, Lustig a fost reperat, „invitat înăuntru“, percheziţionat şi escortat în faţa lui Capone. Impresionîndu-l pe gangster cu stăpînirea de sine plină de eleganţă, Lustig a improvizat o lăudăroşenie despre o escrocherie pe care o planifica pe Wall Street. Garantat, spunea el,

medicamente de sinteză și fără durere. Diagnosticarea energetică ne arată blocajul existent pe sistemul gastric, iar terapeuții noștri propun tratamentele personalizate care se impun.

Intestinul gros este cel mai puternic organ din corp, care, desfășurat, are suprafața unui teren de fotbal. Vorbim despre o adevărată uzină, care transportă în permanență ,,un autobuz” plin cu viruși, bacterii, paraziți, metale grele și alte noxe. Atîta timp cît în acest ,,autobuz” există o simbioză, totul funcționează perfect, iar dezechilibrele existente provoacă îmbolnăviri. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională sînt în măsură să descifreze aceste debusolări, să le neutralizeze pe cele patogene și să echilibreze flora intestinală.

Terapia intestinului iritat este personalizată, tratînd corpul în totalitate, dar focusîndu-se pe intestine. Vibrațiile homeopatice de care are nevoie intestinul în vederea autoreglării, alături de cîmpul magnetic la nivel celular, sînt aplicate în fiecare terapie. Colonul iritabil netratat la timp devine o afecțiune cronică, iar pe

oricine şi-ar fi dublat banii în cincizeci de zile.

– Care e miza minimă? a întrebat Capone.

– Cincizeci de miare, a răspuns Lustig.

Scoţînd din buzunar cincizeci de mii de dolari cash, Capone a apăsat pe un buton al biroului său. O uşă mascată în perete s-a deschis uşor. În spatele ei, se afla o „gorilă“ înarmată cu mitralieră.

– Şaizeci de zile, a rostit atunci cel mai periculos om din America. Ai înţeles?

De fapt, Lustig nu avea nici un plan. Pentru el, situaţia în care se afla constituia o provocare care, pur şi simplu, îl obliga să-i facă faţă. Întors la New York cu banii lui Al Capone în portofel, ştia totuşi că nu se putea apropia de ei. Dacă pierdea măcar un cent, era un om mort. Cînd termenul de şaizeci de zile s-a scurs, s-a hotărît să meargă la noroc. A plecat din nou la Chicago, anunţîndu-şi prezenţa. Chemat în faţa lui Capone, a dat din cap ruşinos.

– Îmi pare rău, domnule Capone. Am avut nişte probleme. Schema nu a funcţionat.

– Mi-ai pierdut banii? Roşu la faţă de furie, Capone s-a întins către butonul de pe birou.

Lustig a rămas calm. Prezentînd suma de cincizeci de mii de dolari, şi-a cerut scuze ridicînd din umeri a neputinţă, spunînd cît de prost se simte şi cît de mult i-ar fi plăcut să scoată bani de pe urma planului său.

– În ceea ce mă priveşte, a adăugat el, depărtînduse de mafiotul uluit, vă daţi seama, probabil, cît de mult mi-ar fi folosit banii.

– Opreşte-te! Însuşi Capone căzuse în plasă. Eşti pe muchie? Contele a zîmbit trist.

– Trebuie să recunosc că da.

– Uite cinci miare, a spus Capone. Te-ajută?

– Sînteţi un adevărat gentleman, domnule Capone, a spus cu eleganţă Victor Lustig, înclinîndu-se respectuos în timp ce îndesa în buzunar cele cinci mii de bancnote a cîte un dolar – şi dus a fost.

Aceasta a fost ora lui de glorie. După care, totul a mers din rău înspre mai rău. În ciuda unui dosar gros întocmit pe numele lui de către Biroului Federal de Investigaţii, reuşise pînă atunci să evite condamnarea deoarece victimele sale, din ruşine, au refuzat să depună măturie împotriva lui. În 1934, Ministerul de Finanţe al SUA a creat o echipă specială care să-i urmărească şi să-i prindă pe falsificatorii ce invadaseră piaţa cu bancnote false de 100 de dolari. Indiciile au condus la un bordel de lux de pe bulevardul Park Avenue din New York.

(va urma)

STUART GORDON

lîngă terapiile de autoreglare și readucere a corpului, respectiv, a sistemului gastro-intestinal în echilibru, pacientul este sfătuit să adopte un stil de viață sănătos: mișcare, alimentație corectă, lichide, o gîndire pozitivă și căutarea unei terapii blînde, care să se potrivească pacientului.

În această perioadă, dereglările psihice și emoționale sînt extrem de comune în rîndul locuitorilor planetei. Omul își face griji cu privire la sănătatea lui și a celor apropiați, dar în multe situații grija zilei de mîine și lipsa unei perspective devin problemele cele mai apăsătoare pentru mulți dintre oameni. Sistemul gastric este înconjurat de peste un milion de celule nervoase, care sînt în permanentă legătură cu creierul (neuronii). Așa cum susține și medicina chineză alternativă, corpul, spiritul și sufletul se influențează reciproc. Un spirit agitat și un suflet neliniștit pot aduce în organism dereglări patologice. De asemenea, dereglările fiziologice de durată pot provoca stări emoționale care îl debusolează pe pacient.

Omul modern are nevoie de terapii integrative, personalizate, care să îl ajute, fără chimie, să își mențină corpul, psihicul și sufletul într-o balanță energetică. Sănătatea reprezintă comunicarea armonioasă între celulele corpului, iar boala lipsa acesteia.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Nuane

ORIZONTAL: 1) E bună de cinste; 2) Trecut în rezervă; 3) Volum restrîns –Înaintează actele; 4) Calificat ca gresor –Pavilioane coborîte – Cub alb!; 5) Mărunței din fire – A trece de-o parte; 6) Solist de frunte – Văzuți de departe; 7) Mică pasăre de baltă –Guvernantă; 8) Legendarul munte al lui Noe; 9) Atinși cu o floare; 10) Legat de picioare.

VERTICAL: 1) Țin la amănunte; 2) Cîntă cu suflet – Preludiul amăgirilor; 3) Un fel de mîncare – Trunchi; 4) Lucrare de laborator –Potcoavă prinsă cu un cui!; 5) Jocul bilelor –Pregătite pentru cultură; 6) Impuse ca atare! – Local de petrecere – Grade medii!; 7) Dispoziție de reținere (pl.); 8) Indicator de precizie – Se poartă cu finețe; 9) Apărută în presă; 10) A juca deschis – Pînă aici.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ABORDĂRI“

1) FEMINITATE; 2) ELIMINATOR; 3) LIN – MUTATE; 4) IBISI – ACID; 5) CE – ACERA – I; 6) IRONIC – TUT; 7) TAP –TAPINA; 8) A – AVARA – IR; 9) ROCA –TROC; 10) ETANSEIZAT.

MÎNDRIA DE A FI

Învăţămîntul la români (II)

Odată cu întîia şcoală în limba română, cea de la Şcheii Braşovului – pe care istoricii o datează înainte de anul 1399 – se poate vorbi despre intrarea treptată a învăţămîntului nostru pe făgaşul specificului naţional, adîncit de la un veac la altul.

Dar volumul patronat de acad. Ştefan Pascu este mult mai bogat în informaţii de excepţie, aşa că orice tentativă de a le epuiza ar fi nu numai inutilă, dar şi imposibilă. O seamă de momente trebuie totuşi marcate, pentru că ele au reprezentat acte de naştere şi de renaştere continuă ale unei spiritualităţi autohtone în luptă pentru autodeterminare, pentru delimitarea faţă de caracterul tot mai expansiv al slavismului. În primăvara lui 1562 ia ființă Şcoala Latină de la Cotnari, întemeiată de Despot-Vodă. Deşi în forma iniţială a funcţionat numai un an, datorită suprimării tragice a domnitorului (a cărui imagine cred că istoriografia şi literatura noastră ar trebui să o reconsidere), şcoala a înregistrat un salt memorabil în istoria învăţămîntului la noi. Pe lîngă rolul propriu-zis exercitat în educaţia intelectuală şi etică a elevilor, pe temeiul unor lecţii solide şi al unor manuale şi cărţi rarisime pentru acea epocă, această primă instituţie de şcolarizare în Moldova a adus şi cîteva elemente noi privind organizarea învăţămîntului ca atare. Ele, ca şi alte realizări notabile, se datorează umanistului german I. Sommer şi, în pofida caracterului aparent minor, au însemnat foarte mult în procesul de emancipare şi modernizare a şcolii româneşti: introducerea catedrei şi a băncilor (ştiut fiind că pînă la acea dată elevii învăţau în poziţii incomode, stînd pe jos), apoi retribuirea cu salarii a profesorilor, precum şi introducerea burselor pentru învăţăcei. Contribuţia lui Sommer este excepţională, dat fiind faptul că el a funcţionat ca profesor în nu mai puţin de patru şcoli din Moldova şi Transilvania, şi anume în acelea de la Cotnari, Braşov, Bistriţa şi Cluj. Moare în vîrstă de numai 32 de ani, transmiţîndu-ne efigia unui pedagog strălucit, înţelegînd bine psihologia poporului român, dar lăsîndu-ne, totodată, şi amintirea unui poet elegiac. Poet care, deşi ura războiul, îl justifica totuşi pe acela purtat pentru salvarea patriei: „Cel ce iscodi, primul, meşteşugurile criminale ale războiului, bia pot crede că s-a născut din sînge de om. (...) Şi nici statul nu păzeşte bine poporul ce-i este încredinţat, dacă soldatul nu pune mîna pe arme pentru patrie”.

Pentru aceia care mai fac eroarea de a se extazia necondiţionat în faţa tradiţiilor culturale ale altor ţări, dintr-un cosmopolitism snob şi plin de o reprobabilă neîncredere în valorile româneşti, voi spune că, cel puţin în privinţa şcolilor, am fost întotdeauna în avangarda luptei pentru progres. Şi cu nimic mai prejos decît alţii. Să ne gîndim numai la Academia domnească de la Sf. Sava (altarul mînăstirii sale aflîndu-se, după informaţiile mele, chiar pe locul unde s-a plăsmuit ulterior inima Bucureştilor, adică statuia lui Mihai Viteazul), precum şi la Academia domnească de la Iaşi. Aceste „şcoli de obşte”, deschise deci pentru toată lumea, inclusiv pentru copiii nevoiaşi, erau focare magnifice de cultură, întemeiate la cumpăna anilor 1600 şi 1700, aici predîndu-se un mare număr de discipline umaniste care atrăgeau şi numeroşi tineri străini. Pe bună dreptate, autorii volumului scriu: „În comparaţie cu şcolile din centrul, sud-estul Europei şi Asia Mică, Academiile din Bucureşti şi Iaşi sînt mai vechi. Astfel, universitate exista la Atena numai din 1837, la Belgrad abia din 1863, universitate la Sofia din 1905, la Istanbul din 1908, la Cairo tot din 1908”.

Înaintea dascălilor străini, şcolile noastre au fost deservite de mari cărturari români, unii dintre

ei făcînd o frumoasă figură şi pe alte meridiane. Memorabile sînt contribuţiile pedagogice, directe sau indirecte, ale unor erudiţi ca Nicolaus Olahus, Dosoftei, Miron şi Nicolae Costin, Udrişte Năsturel, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Gavril Ivul, Varlaam, cei doi Mihai Halici, tată şi fiu, Veniamin Costache, Petru Movilă ş.a. Despre acesta din urmă, ajuns prin merite remarcabile într-o înaltă funcţie de demnitar, şi anume în aceea de mitropolit al Kievului, învăţatul rus Venelin se întreba: „Care din cei doi bărbaţi cu numele Petru este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc şi căruia, prin urmare, i se cuvine titlul istoric de mare: Petru I, împăratul Rusiei, sau Petru Movilă?”. Atît înainte, cît şi după anul 1812, învăţămîntul în întreaga Moldovă a fost perfect unitar în spiritul său românesc, de o parte şi de alta, oameni de spirit, precum Amfilohie Hotiniul, Gavriil Bunulescu, Gheorghe Popovici, Dimitrie Sulima ş.a. persistînd în efortul de a propaga şi menţine neştirbite valorile naţionale, împotriva tuturor samavolniciilor. Imperativ care se cerea îndeplinit, ca să aplicăm o frumoasă indicaţie anterioară scrisă de muzicianul curţii lui Constantin Brâncoveanu, Filotei, „pre glasul românesc că iaste mai dulce şi mai frumos”.

Capitole speciale sînt consacrate şcolilor din Transilvania. Aici, ca reacţie la procesul de deznaţionalizare declanşat de opresori, învăţămîntul românesc a îmbrăcat forme ale unei veritabile rezistenţe populare. În mijlocul furtunii de patimi s-a înălţat, luminoasă şi eroică, săgeata de aur din Şcheii Braşovului, priveghind de pe turla sa o şcoală care timp de 500 de ani a iradiat căldura numelui de român. Un moment crucial l-a constituit anul 1754, cînd, pe bazele puse de Inocenţiu Micu-Klein, au fost deschise şcolile Blajului: „Blajul se conturează ca primul centru cultural cu şcoli româneşti elementare, gimnaziale şi clericale în care se desfăşura un învăţâmînt sistematic. Prin şcolile Blajului, învâţămîntul şi cultura românească intră în relaţie cu cultura latină, eliberîndu-se de influenţa slavonă şi îmbrăcînd treptat atît forma cît şi conţinutul latin. Tinerii profesori din şcolile Blajului, însufleţiţi de mîndria originii romane a poporului român, începură să îndrepte învăţămîntul spre slujirea luptei poporului pentru emanciparea socială şi politică. Românii, clerici şi mireni, foloseau acum biserica şi şcolile ca mijloc de luptă pentru păstrarea conştientă a fiinţei naţionale, pentru trezirea poporului la conştiinţa misiunii sale istorice”. Şi vine apoi momentul Gheorghe Şincai, vine contribuţia fenomenală a acestui om la deşteptarea prin şcoli a românilor! Privind astăzi în urmă, analizînd şi comparînd diversele epoci ale culturii naţionale, avem îndreptăţirea să spunem că Şincai a fost cel mai de seamă dintre întemeietorii învăţămîntului românesc. Vreme de 12 ani, cît a funcţionat ca director peste toate şcolile săteşti din Transilvania, el a înfiinţat (după propriile mărturisiri, din autobiografia de la 1804) nu mai puţin de 376 de şcoli! Performanţa este uluitoare şi ar trebui să reflectăm mai mult la roadele acestor nuclee de civilizaţie românească, diseminate pe toată cuprinderea Ardealului. Să fie rîndurile de faţă un modest omagiu faţă de meritele fundamentale ale lui Gheorghe Şincai, reprezentantul cel mai de seamă al Şcolii Ardelene, personalitate de frunte a eroismului cultural românesc, de la a cărui naştere s-au împlinit în 1984 nu mai puţin de 230 de ani. Meritele lui ne apar cu atît mai mari cu cît timpurile erau mai crîncene, însuşi Simion Bărnuţiu afirmînd despre acele vremuri, în cunoscuta sa cuvîntare rostită dinaintea catedralei din Blaj: „Principii reformaţi îl sileau chiar pe arhiepiscopul românilor să boteze căţei în loc de prunci şi, dacă nu voia, îl băteau cu toiage şi cu vîna de bou, cum au făcut cu arhiepiscopul Sava”.

Analizaţi şi aceste pasaje ale discursului, referitoare la necesitatea imperioasă a predării în limba română, care, la cîteva decenii de la reformele împăratului losif al II-lea, era din nou periclitată şi pusă sub interdicţie de agresivitatea împilatorilor de veacuri: „Vai de naţiunea care nu umblă pe picioarele sale, sau nu vede decît cu ochii altei naţiuni: niciodată raza de cultură nu va pătrunde pînă la creierul acestei naţiuni, ci va rămîne pururea întunecată, ca orbul, şi sclavă naţiunilor răpitoare. Aşa vor păţi românii dacă vor introduce în şcoalele naţionale limba ungurească şi cu atît mai mult vor merita dispreţul lumii cu cît trăim în secolul luminilor, vedem descoperirile gintelor luminate (...). Şi pînă acum românii tot au mai învăţat şi în limba lor, cel puţin în Blaj, dar dacă toate ştiinţele se vor propune în limbă străină, ce lumină poate să aştepte naţiunea noastră de la nişte asemenea scoale? (...). Ci nu vă îndoiţi cîtuşi de puţin: dacă românii nu vor avea şcoală naţională cu limba lor pentru toate ramurile cunoştinţei omeneşti, ei nu vor avea în vecii vecilor nici politicieni, nici jurişti, nici avocaţi buni, nici oratori şi nici poeţi, care să fie vrednici de numele lor; literatura noastră chiar nu va trece niciodată peste mediocritate; căci şi cunoştinţa limbilor clasice şi tot tezaurul cunoştinţelor Antichităţii şi al lumii de astăzi numai cu ajutorul limbii naţionale se pot cîştiga. Cum va detuna deputatul naţiunii în contra despotismului în adunări, dacă nu se va învăţa din tinereţe a-l cunoaşte şi a-l urî? Cum se va aprinde de iubirea libertăţii, cînd se va naşte sluga altei naţiuni?” (,,Discursul ţinut în Catedrala de la Blaj la 2/14 mai 1848 de Simion Bărnuţiu”, ediţia Socec, Bucureşti, 1909).

Lucrarea aduce, de asemenea, contribuţii deosebite la înţelegerea superioară a celorlalte momente de seamă din istoria şcolii noastre de pînă la 1821. În rîndul acestora se disting, la începutul secolului trecut, personalităţile înzestrate cu supramăsură ale lui Gheorghe Asachi şi, mai ales, Gheorghe Lazăr, considerat a fi ctitorul învăţămîntului românesc modern.

Aşa cum se prezintă lucrurile, ne dăm seama că învăţămîntul nostru a fost în toate timpurile şi în toate provinciile româneşti aidoma unui organism viu, a cărui inimă a bătut întotdeauna pentru idealurile naţionale. Iar atunci cînd puterea politică nu ne aparţinea, în propria noastră casă, învăţămîntul a fost instanţa supremă şi tenace care i-a unit pe români în jurul aceloraşi idei dominante. Ne facem un titlu de întemeiată mîndrie afirmînd că, pe lîngă sutele de generaţii de tineri români, la noi au găsit adăpost şi s-au adăpat de la izvorul ştiinţei şi culturii numeroase vlăstare ale altor popoare din Peninsula Balcanică şi Orientul Apropiat: greci, bulgari, sîrbi, albanezi, muntenegreni, evrei ş.a.m.d. Referindu-se la greci, un fost profesor de la Bucureşti, Ştefan Comită, aprecia că „tot neamul grecesc trebuie să păstreze o recunoştinţă veşnică Ţărilor Române”, întrucît Bucureştii şi laşul au fost „refugiul elinismului”, iar Nicolae Iorga scria că „timp de mai multe veacuri o ţară de săraci muncitori ai pămîntului sprijinit, pe lîngă adăpostirea învăţăturii ortodoxe, şi întreaga acea viaţă mînăstirească a grecilor din care apoi a răsărit idealul lor de regenerare în vremurile contemporane”.

Istoria învăţămîntului la români este în fond o biografie spectaculoasă a însăşi existenţei poporului nostru. Ea nu a avut fastul şi bogăţia tradiţiilor apusene, dar a avut ceva mai presus de orice: credinţa neştirbită în biruinţa drepturilor româneşti, în înălţarea prin spirit a milioanelor de truditori ai pămîntului nostru, în pofida tuturor vitregiilor istorice.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Reîntoarcerea la cărbune

Așa cum am scris în repetate rînduri, sîntem conduși la nivel de Uniune Europeană de către corigenții de acum 20-30 de ani, deciziile adoptate fiind orice altceva mai putin rod al unor conștiințe educate și învățate. Poate fi vorba și despre faptul că, uneori, Dumnezeu nu bate cu bățul, ci ne creează niște situații de viață care să ne facă de rîs în fața celorlalți și să ne

ETICHETA

determine să înțelegem că am greșit lăudîndu-ne sau criticîndu-i prea mult pe cei din jurul nostru. Mă refer la faptul că, așa cum scrie într-un articol publicat de agenția Reuters, Europa se pregătește să se întoarcă la încălzirea cu cărbune de acum 100 de ani, ca să nu zic 200. De ce? Fiindcă mai-marii Uniunii Europene, în nemărginita lor ipocrizie, nerușinare și lăcomie, au crezut că îl pot înfrînge pe Vladimir Putin cu sancțiuni economice, decuplîndu-se de la gazul rusesc. Ca și cum un copil mic, supărat pe părinții lui, le refuză mîncarea.

Măsurile luate contra rusului denotă nu doar superficialitate și naivitate, ci și o profundă ignoranță legată de mentalitatea societății rusești.

(continuare în pag. 22) n m

Dreptul de a fi egoist și criminal

Din 1789, cînd a fost scrisă și publicată „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” în contextul Revoluției Franceze și al Iluminismului, pînă în prezent, a fost implementat modelul Constituțiilor naționale și al juriștilor din întreaga lume, necesar în apărarea dreptului oamenilor de a nu fi exploatați de semeni, de a nu fi uciși ca animalele, de a nu fi discriminați după culoarea pielii etc.

În ultimele decenii, pornind de la această Declarație, s-au construit o serie de aberații juridice care au răsturnat însăși esența acestor drepturi, create inițial tocmai pentru apărarea ființei umane. Am început să le interpretăm după cum credeam de cuviință și să le folosim pentru a înlătura orice control al autorității sau divinității, în ideea că avem drepturi intangibile care ne transformă în niște mici dumnezei care pot dispune de ei și de alții după bunul plac. Subiectul acestui articol îl constituie decizia mult discutată a Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii privind casarea unei hotărîri judecătorești veche de 50 de ani, într-un dosar despre avort, decizie care a fost interpretată ca o adevărată lege în materie, deoarece sistemul legislativ american este ușor diferit de cel european. Astfel, această decizie, cunoscută sub numele de „Roe vs. Wade”, a admis dreptul femeilor de a avorta ori de cîte ori doresc, drept garantat de Constituție. Cei cinci judecători ai Curții Supreme

au decis că nu se face referire la avort în legea fundamentală a SUA și au acordat parlamentelor locale ale statelor federate dreptul de a legifera în consecință. Ceea ce au făcut judecătorii americani a fost să acorde unui copil nenăscut dreptul de a trăi. Adică au apărat drepturile omului, deoarece copilul este considerat a fi în viață și, în consecință, supus declarației din 1789 din momentul în care îi sînt detectate bătăile inimii. Din acel moment devine om și este protejat de legile în vigoare ale umanității. De ce să ai dreptul să-l ucizi și să scapi nepedepsit? De unde pînă unde egoismul ăsta demonic, în care să faci doar ce vrei, inclusiv o crimă – avort – și să scapi nepedepsit? Ei bine, atunci cînd trăiești 50 de ani cu această posibilitate, ea ți se întipărește extrem de bine în minte, și atunci cînd vin „niște unii” și nu te mai lasă să omori copii nenăscuți, care au dreptul inalienabil la viață, bineînțeles că te revolți.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor,/ Ni s-a schmbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor” – CornELIU

VADIm TUDor

Da, așa este: ,,Țara mea de oameni triști,/ Mult mă mir că mai exiști,/ Ciopîrțită în bucăți/ Abia te mai regăsesc pe hărți” (Nicolae Dabija, ,,Săracă țară bogată”) sau altfel spus: ,,Cioclii apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne-au batjocorit CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-au ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-au îngenunchiat sub biruri și ne-au pus sub pază sfinții” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Cu toate acestea, ni se tot spune că ,,Sîntem pe drumul cel bun”, că ,,Avem o țară sigură, ca afară” sau că ,,Economia duduie!”. Numai că realitatea e alta: ,,Lumea românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele,/ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”). S-a ajuns aici pentru că ,,Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Deși actualii guvernanți vor să ne facă să credem că mai avem puțin pînă vom atinge vîrful Himalaia al prosperității, în realitate, noi, românii de rînd, abia ne mai tragem sufletul în străfundul Văii Plîngerii, adică: ,,Murim ca vite de povară, în vremurile noastre grele,/ Cînd libertatea și dreptatea se-mpușcă tragic între ele” (Adrian Păunescu, ,,Murim ca vite de povară”).

Cîndva, Mihai Eminescu – aproape scos din actuala programă școlară, în timp ce pînă și statuile sale sînt lăsate de izbeliște, vandalizate și chiar dărîmate – a scris: ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Viața în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală și mîndrie,/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”. Și, de fapt, Eminescu chiar a trăit într-o astfel de Românie, cînd avea 1014 ani și țara era condusă de Alexandru Ioan Cuza, care a primit sprijin deplin din partea celor trei sfetnici, patrioți de nădejde: Vasile Alecsandri, Costache Negri și Mihail Kogălniceanu. Aceea a fost una dintre cele mai glorioase epoci din istoria României, cînd reformele lui Cuza au schimbat din temelii întreaga țară. Să ne amintim doar cîteva din acele decizii istorice: * Secularizarea averilor mînăstirești (1863), în urma căreia statul român a recuperat mai bine de un sfert din suprafața țării, aflată pînă la acea dată în posesia Bisericii și a mînăstirilor – multe închinate Patriarhiei de la Constantinopol și Muntele Athos – ai căror membri se hrăneau din mustul pămîntului de la nord de Dunăre, în vreme ce țăranul român își găsea sfîrșitul în slujba marilor proprietari de terenuri; * O nouă Constituție (1864), cînd a fost aprobată și Legea electorală, cu trecere la sistemul parlamentar bicameral; * Legea gratuității învățămîntului școlar (1864); * Înființarea armatei naționale permanente (1864); * Legea Rurală (1864), care prevedea desființarea iobăgiei și împroprietărirea foștilor clăcași, beneficiari fiind circa 500.000 de familii, adică în jur de 3 milioane de români.

(continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Eu nu

cunosc decît trei mari religii monoteiste:

Creștinism, Creștinism și iar Creștinism! (III)

Unii se întreabă: ,,Da, vreau și eu să mă întorc la Dumnezeu, dar cum să fac? De unde să încep?”. Și eu cred că cel mai bun răspuns este acesta: ,,Pune capăt la păcat! Renunță la băutura fără măsură, renunță la preacurvie, renunță la minciună, renunță la trufie, pentru că trufia e un mare păcat biblic”. Smerenia este genială, este suprema înțelepciune.

E un paradox în Biblie și-n viața noastră de toate zilele, și anume faptul că cea mai înaltă formă de curaj este frica de Dumnezeu. Dacă ne va fi frică de Dumnezeu și de judecata Lui, înseamnă că sîntem pe placul Domnului. Eu am fost însurat cu lumea și nu mi-a plăcut. A venit timpul să-mi întorc și eu fața către mireasa lui Isus Christos și caut să elimin, la maximum, orice dubiu, orice bănuială, orice zvon despre vreun posibil păcat al meu sau al familiei mele. Aș vrea să trăiesc curat. Nu știu cît vom mai avea de trăit pe această Planetă, în această Vale a Plîngerii. Eu sînt convins că există și o lume de apoi, iar Dumnezeu ne va recupera. Dar atîta timp cît trăim în această dimensiune a spațiului și a timpului, e necesar să trăim în conformitate cu normele Bibliei. Vedeți dvs., iubiți credincioși, Isus Christos nu ne cere să murim ca El –El ne cere să trăim ca El. Este, oare, atît de greu? A spus păstorul vostru, Înalt Prea Sfinția Sa, Mitropolitul, că Poporul Român s-a născut creștin. Așa este! Și eu merg mai departe și vă spun că sîntem singurul popor care s-a născut creștin. Mă refer la Întîiul Chemat de către Isus, fratele lui Chifa, sau Simon Petru, și anume Andrei, cel care-I spune Mîntuitorului: ,,Doamne, este aici un băiețel care are 5 pîini de orz (a se nota: erau 5 pîini de orz, pentru că anticii știau ce era mai bun, acelea erau foarte nutritive și sănătoase), are 5 pîini de orz și

2 pești”. Și atîta a înmulțit Domnul Isus Christos hrana, încît s-au strîns 12 coșuri de firimituri. Întîia bisericuță de pe teritoriul național al României este acolo, aproape de vărsarea Dunării în Mare, unde-i comuna Ioan Corvin: Peștera Sfîntului Andrei. N-are mai mult de 40 de metri pătrați. Dar acolo a propovăduit evanghelistul Andrei. Acolo e un centru energetic extraordinar al Poporului Român. Dar, din păcate, nu știm să-l valorificăm, nu știm să atragem milioane și milioane de turiști și pelerini, să vadă că aici a fost evanghelizat un popor la prima mînă, nu prin conchistadori care au cucerit continente, după cîteva sute sau mii de ani de la Învierea Mîntuitorului. Aici, la noi, chiar unul dintre ucenicii lui Isus a propovăduit cuvîntul Evangheliei. ,,Evanghelie” ce înseamnă? „Vestea cea bună”! Creștinarea unui popor trebuie să fie un fenomen permanent. Nu putem spune că ne-am creștinat o dată, acum 2.000 de ani, și, gata, s-a-ncheiat procesul! Însuși botezul fiecărui prunc înseamnă creștinarea acelei generații și a acelui popor, în permanență. Dumnezeu e gelos, cum se spune în Biblie, de atîtea ori, și ne cere să-I dăm dovezi supreme de dragoste, iar atunci va avea milă de noi și ne va ierta păcatele. De ce trebuie să fie oamenii credincioși? Eu am, în această nouă teză de doctorat, cîteva convingeri. Mai întîi, creștinii nu fură, nu mint, nu înșeală, nu hulesc, nu sînt farisei, nu trădează. Iată de ce o țară trebuie condusă de oameni credincioși. Mie mi-e groază de atei! Aceștia sînt un pericol teribil pentru Umanitate. Din păcate, în prea multe situații, vedem cum oamenii sînt conduși de atei. Iar la noi se-ntîmplă fenomene care nu se mai întîmplă nicăieri. Sînt niște atrocități fără precedent. Le vedem, seara, la televizor. Le citim, dimineața, în presă. Sînt lucruri grave, cum nu s-au petrecut de mii de ani pe

Reîntoarcerea la cărbune

(urmare din pag. 21)

Acum planul verde se vede afectat de decizia unor țări importante din Europa de a redeschide centralele pe cărbune și, implicit, minele. Astfel, cei mai mari cumpărători de gaz din Rusia s-au grăbit să găsească surse alternative de combustibil și ar putea arde mai mult cărbune pentru a face față fluxurilor reduse de gaz din Rusia, care amenință o criză energetică în timpul iernii, dacă magazinele nu sînt reumplute.

Germania, Italia, Austria și Țările de Jos au semnalat faptul că centralele pe cărbune ar putea ajuta la trecerea continentului printr-o criză care a dus la creșterea prețurilor la gaze și a adăugat la provocarea cu care se confruntă, factorii de decizie politică care luptă împotriva inflației. Guvernul olandez a emis deja un comunicat în care se arată că va elimina limitarea producției la centralele energetice pe cărbune și va activa prima fază a unui plan de criză energetică. Danemarca a inițiat, de asemenea, primul pas al unui plan de urgență din cauza incertitudinii aprovizionării Rusiei. Italia s-a apropiat de declararea stării de alertă în materie de energie, după ce compania petrolieră Eni (ENI.MI) a declarat că Gazprom (GAZP.MM) i-a comunicat că va primi doar o parte din cererea sa de aprovizionare cu gaz.

Așadar, unele din cele mai importante țări europene se reîntorc la combustibilii solizi; este normal dat fiind faptul că aceștia asigură încălzirea locuințelor și producerea de curent electric. Probabil domnii aceștia așa „dăștepți” nu s-au gîndit că, dacă nu se va mai produce curent electric, ne vom întoarce cu toții înapoi cu 200 de ani? Ei chiar nu-și dau seama că civilizația tehnologică actuală este una bazată pe electricitate și că fără ea nu am putea produce nimic din ceea ce avem, de la radio la cele mai sofisticate mașinării și chiar la salvarea de vieți omenești în spitale?

Revin la articolul Reuters, care citează o declarație a Ministrului Economiei din Germania, care declară:

„Este dureros, dar este o necesitate absolută în această situație să se reducă consumul de gaz, iar dacă nu o facem, atunci riscăm ca depozitele să nu fie suficient de pline la sfîrșitul anului spre sezonul de iarnă. Și atunci sîntem șantajabili la nivel politic”. Pe lîngă o revenire la cărbune, cele mai recente măsuri germane includ un sistem de licitații pentru a încuraja industria să consume mai puțin gaz și un ajutor financiar pentru operatorul de pe piața de gaze din Germania, prin intermediul creditorului de stat KfW (KFW.UL), pentru a umple mai rapid depozitul de gaz. Markus Krebber, CEO al celui mai mare producător de energie din Germania, RWE (RWEG.DE), a declarat că ar putea dura trei pînă la cinci ani pentru ca prețurile la energie să scadă la niveluri mai acceptabile.

Fluxurile de gaze rusești către Germania, prin conducta Nord Stream 1, principala rută care furnizează cea mai mare economie a Europei, au continuat zilele trecute la aproximativ 40% din capacitate, chiar dacă au crescut de la începutul săptămînii trecute. Ucraina a declarat că conductele sale ar putea ajuta la umplerea oricărui gol în aprovizionarea prin Nord Stream 1. Moscova a declarat anterior că nu poate pompa mai mult prin conductele pe care Ucraina nu le-a închis deja. Eni și Uniper s-au numărat printre companiile europene care au declarat că primesc mai puțin gaz rusesc decît cele contractate, deși stocurile de gaze ale Europei încă se umplu, mai lent. Au fost pline cu aproximativ 54%, față de obiectivul Uniunii Europene de 80% pînă în octombrie și 90% pînă în noiembrie. RWE a anunțat luni, 20 iunie, că ar putea extinde funcționarea a trei centrale electrice pe cărbune brun de 300 de megawați (MW), dacă este necesar.

Dacă Germania face toate aceste demersuri, nici celelalte țări în nevoie nu stau pe loc. Astfel, guvernul

aceste meleaguri binecuvîntate. Desigur că și înainte erau crime, dar acelea erau excepția, nu regula. Acum parcă au devenit regula, s-au înmulțit, iar bietul Popor Român a început să se obișnuiască cu neobișnuitul. Au început unii să cadă pradă pasivității, ridică din umeri și merg mai departe. Nu se poate să asistăm pasivi cum se ticăloșește Neamul nostru! Trebuie să intervenim! Creștinii, numai prin ei înșiși, mai mult decît să se roage și să dea exemplu, nu pot să facă. Dar aici intervine rolul oamenilor politici, al magistraților, al altor dregători. Aceștia reprezintă pîrghiile prin care creștinii și bunul Dumnezeu acționează pentru respectarea Legii, pentru respectarea demnității omului ca Om.

Aș vrea să vă asigur că vom face tot ceea ce se cuvine pentru voi. Aici sînt mai mulți membri ai conducerii Parlamentului, care m-au însoțit. Mai avem și un chestor al Camerei Deputaților, care este tătar de origine, musulman, dar intră cu voie bună în Casa Domnului nostru Isus Christos! Iată că el, un musulman, vă dă toată stima necesară, iar alții, care pretind că ar fi frații voștri, se uită chiorîș la voi! Asta nu e bine. E o situație care va trebui, foarte curînd, să ia sfîrșit. Este necesar să vi se recunoască toate drepturile. Voi nu ați greșit cu nimic. Dacă a fi constant, și tradițional, și fidel credinței moșilor și strămoșilor înseamnă a greși, considerați-mă și pe mine printre greșiții oficialităților ecleziastice! Fiindcă și eu greșesc alături de voi, avînd în vedere că mă simt legat de religia părinților mei. Se mai află aici și senatorul de Bucovina, Gheorghe Acatrinei, cu soția sa, care este vicepreședinte al Consiliului Județean. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Discurs rostit liber, la 19 august 2004, cu prilejul marelui praznic al Schimbării la Față a Mîntuitorului Isus Christos, pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi, la Mînăstirea Slătioara, jud. Suceava)

Austriei a convenit duminică, 19 iunie, cu compania Verbund (VERB.VI), să convertească o centrală electrică pe gaz în cărbune în cazul în care țara se va confrunta cu o urgență energetică. OMV (OMVV.VI) a declarat, de asemenea, că Austria va primi jumătate din cantitatea obișnuită de gaz pentru a doua zi. Țările de Jos vor elimina un plafon de producție la centralele de energie pe cărbune pentru a conserva gazul, în lumina măsurilor Gazprom de a reduce livrările către Europa. Ministrul olandez al energiei Rob Jetten, care a făcut anunțul luni, 20 iunie, a declarat că guvernul a activat și faza de „avertizare timpurie” a unui plan de criză energetică în trei părți.

Bineînțeles că toate aceste eforturi sînt privite cu satisfacție de conducerea Federației Ruse, care a continuat criticile anterioare conform cărora Europa este vinovată după ce Occidentul a impus sancțiuni ca răspuns la invazia Moscovei asupra Ucrainei – țară rută de tranzit al gazelor către Europa, precum și un exportator important de grîu. Rușii nu s-au limitat doar la a critica, dar Gazprom, controlată de stat, a redus capacitatea de-a lungul Nord Stream 1, invocînd returnarea întîrziată a echipamentelor deservite de compania germană Siemens Energy (SIEGn.DE) în Canada: „Avem gaz, este gata să fie livrat, dar europenii trebuie să înapoieze echipamentele, care ar trebui reparate conform obligațiilor lor”, a declarat purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, plătind Uniunii Europene cu aceeași monedă a ipocriziei.

Una peste alta, „ieuropenilor” de la Bruxelles le țîțîie fundul pentru că la iarnă o să le sară populația în cap și nu știu ce să facă să evite asta. Redeschid minele de cărbune pe care le anatemizaseră în trecut ca fiind producătoare de poluare și de efect de seră, doar ca să își poată demara afacerile bănoase cu eoliene și alte bazaconii, fiind conștienți că vor fi aruncați de la conducta pe unde sug bani cu nemiluita. Pînă la urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere, iar incompetenții din fruntea Uniunii Europene nici nu merită altceva!

po L i T ică G eopo L i T ică

SUA și Europa boicotează cultura rusă.

Cum va suferi întreaga lume din această cauză? (II)

Cronică de izolare

Merită să aruncăm o privire mai atentă asupra situației cu care se confruntă cultura rusă. Cu tot respectul pentru Gergiev, Netrebko și chiar pentru producătorii de seriale rusești interzise de Netflix, așa-zisele „țări neprietenoase” au reușit cu adevărat să pericliteze doar activitatea rușilor obișnuiți. Aceasta nu este o exagerare: dacă filmele regizorilor ruși și cărțile scriitorilor ruși, în anumite condiții, mai pot pătrunde în mediul străin, atunci spectatorii, cititorii și ascultătorii obișnuiți care trăiesc în Rusia sînt complet separați de conținutul străin. Rusia, în esență, s-a aflat într-o izolare foarte specifică – nu tocmai completă, dar care limita importurile culturale.

Această izolare a afectat mai mult sau mai puțin toate sferele vieții culturale. Studiourile de la Hollywood s-au grăbit să amîne și chiar să anuleze lansările tuturor filmelor în cinematografele rusești, de la superserii de benzi desenate, precum noul ,,Batman” sau ,,Doctor Strange”, pînă la drame de autor, precum ,,Belfast”, de Kenneth Branagh sau filme pentru adulți precum ,,ER” al lui Michael Bay. Nu numai lanțurile de cinematografe rusești, ci și studiouriule de la Hollywood vor avea de suferit din cauza acestor decizii: volumul pieței de închiriere din Rusia înainte de pandemie a fost de peste un miliard de dolari, din care aproape 70% a fost reprezentat de cinematografia americană. Avînd în vedere că Rusia a fost unul dintre teritoriile cu cea mai rapidă creștere din lume în ceea ce privește economia expozițiilor de film, nu este posibil ca cele mai mari studiouri să înlocuiască astfel de venituri pierdute. Nu este surprinzător că oamenii din industrie speră ca Hollywood-ul să își deschidă porțile pentru Rusia în viitorul apropiat.

În condițiile acestor măsuri, distribuția de filme și vizionarea lor la domiciuliu nu au devenit o salvare: serviciile interne de streaming au pierdut drepturile asupra multor filme și seriale deja achiziționate pentru difuzare, iar Netflix nu numai că a suspendat lansarea proiectelor special filmate pentru Rusia, dar a dezactivat complet abonamentele tuturor utilizatorilor ruși. De menționat că această decizie a lovit și streamingul în sine, domeniu care a pierdut 700.000 de abonați dintr-o singură lovitură, ceea ce a reprezentat un șoc suplimentar pentru serviciu, care în primăvara lui 2022 s-a confruntat cu cea mai gravă criză din istoria sa din cauza inflației, a eliminării restricțiilor pandemice și a ineficienței cheltuielilor pentru conținut. Toate acestea au dus la o scădere

bruscă a prețului acțiunilor Netflix. La fel a procedat și serviciul de streaming Spotify, a cărui lansare în Rusia, anul trecut, a fost cea mai de succes din istoria sa. Acest lucru a afectat și starea companiei, care a pierdut două milioane de abonați ruși și, în consecință, a fost nevoită să declare că nu își va putea îndeplini planul trimestrial de creștere. Piețele au reacționat previzibil, acțiunile Spotify scăzînd la cel mai mic punct din istoria serviciului.

Dacă atît Netflix, cît și Spotify au alternative interne, atunci anularea spectacolelor artiștilor străini s-a dovedit a fi totală. Promotorii și agențiile de concerte care și-au cîștigat reputația de zeci de ani ca parteneri de încredere pentru vedetele mondiale sînt acum în pragul colapsului – asta după ce afacerea lor a fost deja subminată de aproape doi ani de restricții din cauza pandemiei. Iggy Pop și Nick Cave, The Killers și Green Day, Imagine Dragons și Bjork, precum și zeci de alți artiști și trupe, și-au anulat spectacolele deja planificate. Pur și simplu este imposibil să găsești un înlocuitor pentru astfel de concerte, care cu siguranță ar deveni evenimente de succes rămase în amintirea spectatorilor ani de zile.

Acum, organizatorii Pain, Park Live și ale altor festivaluri care au pariat pe vedete din Occident, nu pot decît să își numere pierderile și să încerce, sub constrîngeri financiare, să returneze cumva plata în avans pentru spectacolele deja antamate. Turneele trupelor de teatru au devenit imposibile, precum și orice evenimente și festivaluri teatrale care implicau producții comune cu actori, regizori și coregrafi străini. Nu vor putea avea loc nici expoziții menite să prezinte rușilor arta străină, fie clasică, fie modernă. Existența continuă a festivalurilor internaționale de film în Rusia este acum în mare incertitudine – participarea, de exemplu, la programul MIFF a țărilor străine poate deveni un aspect negativ. Mai mult, atît MIFF, cît și proiecția documentarului din Sankt Petersburg „Message to Man” au fost excluse din Federația Internațională a Festivalurilor de Film. Mesajul către poporul rus în aceste zile, aparent, este sumbru. ,,Perioada actuală este doar o întoarcere la origini. Acesta ar putea fi un moment bun pentru dezvoltarea culturii”, a declarat Karen Şahnazarov, director general al studioului Mosfilm.

mai dificilă, lungă și costisitoare decît revigorarea după eșecul anilor 1990.

Astfel, din cauza sancțiunilor la care a fost supusă cultura rusă au suferit cele mai mari pagube tocmai acelor industrii care ani de zile au contribuit la înțelegerea reciprocă între diferite popoare și țări. În plus, nu politicienii au avut de suferit ca urmare a acestor restricții, ci rușii de rînd în fața cărora, în esență, a coborît o nouă cortină de fier în viața culturală. Acum va fi mult mai dificil pentru aceștia să primească informații despre evenimentele petrecute în lume, dar și despre atitudinea lumii față de ei înșiși. Speranța în acest sens stă acum doar în acea cultură națională originară, a cărei dezvoltare în aceste condiții devine o sarcină care nu mai poate fi amînată. Din fericire, pentru implementarea sa, Rusia cotează pe zeci, dacă nu sute de muzicieni, actori, regizori, scriitori și artiști talentați. Acest lucru este confirmat de știrile false apărute în presă: de exemplu, știrile legate de anularea unui concert Ceaikovski de către Orchestra Filarmonicii din Cardiff. După cum s-a dovedit mai tîrziu, a fost o decizie unică: trebuiau să fie interpretate „Uvertura din 1812” și „Marșul sclavilor”, pe care conducerea orchestrei le-a considerat militare în ceea ce privește subiectul și, prin urmare, nepotrivite pe fundalul evenimentelor în Ucraina. Dureroase pentru mulți au fost însă unele anulări, purtînd clar o natură strict simbolică: de exemplu, faimosul stejar Turgheniev a fost exclus din competiția Europeană Arborele Anului. Nu este clar de ce s-a făcut vinovat arborele, dar trebuie să ne gîndim că uraganul, care a distrus stejarul anul trecut, a provocat multe pagube.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Rușii obișnuiți probabil se vor putea adapta cumva la noile condiții. Creatori de conținut, precum Karen Shakhnazarov sau Serghei Bezrukov, promit să-și satisfacă cererea de artă și cultură. Perspectiva conținutului piratat este, de asemenea, evidentă. Un alt aspect de luat în seamă este cel legat de stabilirea relațiilor culturale între țări și globalizarea cinematografiei, muzicii, teatrului. Distribuția de filme și industria cinematografică trag deja un semnal de alarmă: fără filme străine pe ecrane, „Kholopov” și „Boomers” nu pot supraviețui. Producătorul Serghei Selyanov prevede pierderi în industrie de 11 miliarde de ruble pînă la sfîrșitul anului, iar proprietarii de cinematografe avertizează că jumătate din sălile de cinema rusești s-ar putea închide în următoarele două luni. Recuperarea industriei de la un astfel de colaps în viitor va fi și

Clasicii – acei creatori cu care se asociază cu expresia comună „marea cultură rusă” – nu sînt în pericol. În ciuda unor anunțuri pripite emise la sfîrșitul lunii februarie, statutul lui Cehov și Dostoievski, Ceaikovski și Șostakovici rămîne de netăgăduit, iar lucrările lor continuă să fie montate în teatre, jucate la conservatoare și vîndute în librării.

Și dacă restul lumii nu poate refuza Cehov și Ceaikovski, atunci este evident că Rusia modernă poate și ar trebui să se inspire din ele și să le regîndească. De ce nu pot face la fel autorii contemporani? În orice caz, se va crea un regim favorabil dezvoltării lor: bugetele pentru sprijinirea cinematografiei, teatrului și muzeelor, judecînd după declarațiile autorităților, nu vor fi reduse, iar ministrul Culturii, Olga Lyubimova, a promis deja că va „conserva cultura cu foarte multă grijă și cu evlavie”.

Sfîrșit

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

N.K.