România Mare, nr. 1647

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Televizorul e ca o mașină a salubrității care, în loc să strîngă gunoiul, îl descarcă, zi și noapte, în casele noastre.

CornELIU VADIm TUDor

Tupeu de mOTAN

Voi începe acest articol cu următoarea anecdotă: Un ciobănesc german, un doberman și un motan au murit. Ajunși în Rai, Dumnezeu îi întreabă cum stau la capitolul credință. Ciobănescul german răspunde: ,,Eu cred în disciplină, antrenament și loialitate față de stăpînul meu”. Dumnezeu îi răspunde: ,,Atunci șezi în dreapta mea”. Vine rîndul dobermanului: ,,Eu cred în protecție, atenție și devotament față de stăpînul meu”. Dumnezeu îi spune: ,,Atunci șezi în stînga mea”. Imediat se întoarce spre motan și îl întreabă: ,,Tu în ce crezi?”. Motanul nu stă pe gînduri: ,,Eu cred că tu stai pe locul meu”.

O glumă ce reflectă perfect tupeul de care motanii dau dovadă în dese rînduri și care se potrivește –

România pitoreascã

cred eu – cu noul concept strategic al OTAN (NATO), votat zilele acestea la Madrid, unde a avut loc o nouă întîlnire între țările membre, printre care și România. Reuniunea are loc în condițiile războiului din Ucraina, prilej pentru alianța militară de a-și redefini prioritățile și de a-și numi dușmanii sub forma noului concept strategic al alianței.

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a spus că noua strategie a Alianței prevede acordarea unei atenții sporite Chinei, care, deși nu e un inamic, a investit mult în armament și încearcă să controleze infrastructura tehnologică folosind rețelele de telefonie 5G.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ ȘI MAMA EI (1)

Argument

Într-una din zile, pe cînd căutam o anumită carte în biblioteca mea, privirea mi-a căzut pe raftul pe care stau frumos aliniate cele peste 20 de cărți primite de la cea care le-a scris – Doamna Epigramei Românești – Prof. univ. Dr. ELIS RÂPEANU. Dominat de curiozitatea cititorului de cursă lungă, căruia i se adaugă iubitorul nativ de epigramă – acea formă literară expresivă (și explozivă) care cuprinde și exprimă în doar patru vesuri un veritabil ansamblu intrinsec de trăiri și întîmplări, de varii fenomene din viața cotidiană, pe toate palierele societății umane, de cele mai multe ori cu un final concludent de punere la punct – am început să scot din raft câteva din bijuteriile literare (și estetice) ale Doamnei Elis Râpeanu și să mă pierd pentru minute bune în fascinanta și risipitoarea lume a epigramei autentice, dar nu numai în acest domeniu, știut fiind că autoarea

a îmbrățișat un evantai de genuri literare, aureolîndu-le pe toate cu polenul de miere al talentului său de netăgăduit, străluminat de o muncă plină de creație avînd un substrat intelectual de anvergură.

Am revăzut titluri de rezonanță profundă în literatura română de specialitate, precum Nemuritorii și epigrama (Omagiu Academiei Române), La curtea epigramei, Inginerii în familia epigramiștilor, Juriștii și epigrama, dar și volume profilate pe alt gen literar și publicistic, precum Gala Galaction și Valea Călugărească; Risipitorul de frumuseți –Tudor Gheorghe; Lumină din lumină... Marea Profesoară Zoe Dumitrescu­Bușulenga; Mănăstirea Pasărea și Maica Lucia Dumbravă; Florica Ungur; Privighetoarea Bihorului; Preafericitul Părinte Teoctist – o viață închinată lui Dumnezeu, Bisericii și Țării; Valeriu Papahagi și studiile sale privind trecutul aromânilor... și am citit, îmbrățișat de o dulce emoție, cîteva din dedicațiile care însoțesc volumele respective.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Eternã e marea

Pe înspumate valuri de petardă Stau pescărușii – aprinși de curcubeu Tu strînge-mă la piept și mă dezmiardă Și roagă-te să ne iubim mereu.

Această clipă n-o să mai revină Ca mîine totul se va nărui Iubește-mă acum și dă-mi lumină Să-mi tot ajungă pînă voi muri.

Eternă e marea, tu ești ca ea Stai lîngă mine, minunea mea. Închide ochii, ce farmec sfînt. Te rog, nu-mi spune nici un cuvînt!

Înmgurește aerul de sare Și cad ninsori de aur împrejur Un clavecin gigant dinspre mare Rostogolește imnuri de azur!

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Compania turcă din domeniul apărării Baykar Makina Sanayi ve Ticaret A.Ș., producătoarea celebrelor drone Bayraktar, a anunțat în cursul săptămînii trecute că va dona Ucrainei trei astfel de aparate fără pilot, după o campanie de strîngere de fonduri care a dus la colectarea unei sume impresionante pentru a cumpăra „cîteva” drone Bayraktar TB2, scrie Reuters. Campania de strîngere de fonduri din Ucraina și-a atins ținta în doar cîteva zile, la ea contribuind atît afaceriști importanți, cît și oameni obișnuiți, potrivit companiei turce. „Baykar nu va accepta bani pentru (dronele) TB2 și va trimite gratuit trei aparate de zbor fără pilot pentru frontul din Ucraina”, a anunțat compania într-o declarație. „Cerem în schimb ca banii strînși să fie folosiți în sprijinul poporului ucrainean”, se mai arată în declarație. ● Președintele Statelor Unite Joe Biden a promulgat cea mai strictă lege de control al armelor în mai multe decenii, un compromis bi-partizan care părea inimaginabil pînă la cele mai recente împușcături în masă, între care și masacrarea a 19 elevi și doi profesori la o școală elementară din Texas. „Vor fi salvate vieți”, a spus Biden la Casa Albă. Referindu-se la familiile victimelor, președintele a spus: ,,Mesajul lor către noi a fost să facem ceva. Ei bine, azi am făcut”. Camera Reprezentanților a dat aprobarea finală zilele trecute, după ce Senatul a votat legislația joi, iar Biden a semnat legea înainte de a părăsi Washingtonul pentru două summit-uri în Europa. ● Portul Constanţa se sufocă sub povara containerelor de mărfuri. Situaţia din port s-a agravat după ce, ca urmare a războiului din Ucraina, Portul a trebuit să preia din navele care ar fi trebuit să ajungă în porturile din Republica Moldova sau Ucraina. O mare parte din blocajele care există acum în portul Constanţa este cauzată de livrările de cereale. Guvernul ar trebui să-i ceară Uniunii Europene un credit pe 30 de ani de 1 miliard de euro fără dobîndă pentru dublarea capacităţii din portul Constanţa, astfel încît acesta să devină noua poartă a Mării Negre pentru estul Europei.

(continuare în pag. a 17-a)

IoAn sToICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Şarpele cu Ochelari a luat-o razna F La Antena 1 s-a dat drumul la puşcăriaşi F Un pericol public: ţărănistul Piţigoi F Manager cu 300 de oi F Zilnic, o româncă avortează F Grecul Simitis şi Moţul Sifilitis

PArTEA I

F Vrînd să-şi dea importanță, ca de obicei, Virgil Asztalos Măgureanu a făcut, în fața Comisiei de Apărare din senat (spre încîntarea slugarnică a beţivanului Nicolae Alexandru de la P.D.-F.S.N.), o declaraţie inimaginabilă: „Evaziunea fiscală în România reprezintă 70% din Produsul Intern Brut“. Ori era beat, ori nu ştie ce înseamnă Produsul Intern Brut, s-o fi referit la „brutele de la interne“, cu care colabora el cînd băga oamenii nevinovaţi la puşcărie, înainte de 1985. Simţind şi ei că o asemenea afirmaţie e culmea imbecilităţii, ziariştii de la „Adevărul“ l-au întrebat, telefonic, pe ministrul Finanţelor, Mircea Ciumara. Acuma, să ne ierte Dumnezeu, o fi Ciumara macabru şi antipatic, dar carte ştie, fără îndoială. Răspunsul lui a fost o palmă răsunătoare peste solzii Şarpelui cu Ochelari: „Nu se poate! Bănuiesc ca este o greşeală de exprimare a d-lui Măgureanu. Declaraţia domniei-sale este ilară. S-ar putea să se refere numai la anumite produse. Armament şi material nuclear, de exemplu. Ceva nu este în ordine. Din cîte ştiu eu, dl. Măgureanu obişnuieşte s-o ia razna!“ Bravo, Mirceo, ți-ai spălat multe păcate! Eşti printre puţinii care au avut curajul să-l ia de coadă şi să-l învîrtă pe şarpe, care acum a dat adevărata măsură a copleşitoarei sale prostii. În ce-o fi ăsta „profesor“? F Dar, hai să zicem că, prin absurd, chiar aşa ar fi – evaziunea fiscală să fie aproape egală cu tot ceea ce produce România într-un an (P.I.B.). În acest caz, ce-a păzit S.R.I.-ul? El nu ştie decît să vină, după 7 ani, şi să constate, fără a informa nimic de-a lungul timpului, fără a propune măsuri? La fel şi în cazul spionilor, sau terorismului U.D.m.r.-ist: numai poză studiată teatral şi pălăvrăgeală, dar nici o acţiune concretă. F În aceeaşi ordine de idei, părerea noastră este că Brigada Antiteroristă nu are ce căuta la S.R.I., ci la Ministerul de Interne. De ce? Pentru că, prin LEGE, S.R.I. este un Serviciu de INFORMAŢII și n-are voie să aresteze oameni. Dar, aveţi puţintică răbdare. După debarcarea neruşinatului căruţaş ungur, se vor lămuri multe. Pe ce punem pariu că Asztaloş va petrece Crăciunul lui 1997 (cînd va serba 8 ani de cînd l-a împuşcat pe Ceauşescu!) în puşcărie? F Emisiunea „Milionarii de la miezul nopţii“ de la Antena 1 l-a avut ca invitat, marţi seara, pe Dide Puşcărie. De ce nu ne-o fi spus simpaticul Marius Tucă din Caracal că a epuizat politicienii şi acum îi invită şi pe deţinuţii de drept comun? Are clienţi pentru 40.000 de nopţi de acum încolo! Revenind la Dide, putem spune că toată lumea a remarcat cîteva chestii: 1) Bişniţarul şi proxenetul cu dinţi de aur s-a umflat ca un hipopotam, are o ceafă şi nişte fălci de neam prost, care îi pun într-o lumină şi mai murdară frunţişoara aia îngustă şi păroasă; 2) De spaimă să nu fie bănuit că-i ţigan, puradelul Firandei a declarat, hodoronc-tronc, că... nu-i place etnia ţigănească (?!); 3) Încolţit de gazdă cu întrebarea mortală „ce-a căutat pe cîmpul de la Baloteşti, la 3 martie 1995, după groaznicul accident al avionului Airbus“, profanatorul de cadavre a fost năpădit brusc de transpiraţie, a recunoscut că s-a dus acolo, că l-a trimis S.R. Stănescu, dar n-a mai spus şi ce căuta, efectiv, la locul tragediei, că doar el nu-i reporter, nici fotograf?! Un singur lucru a uitat Marius Tucă să-l întrebe pe bişniţar: cîte clase are? Abia acum înţelegem noi de ce l-a primit Petre roman alături de el (contra sumei de 200 de milioane de lei, cu care Nicky Tremurici şi-a cumpărat postul de senator): ca să se obişnuiască, din timp, cu puşcăria. F În problema naţională din Transilvania, Anton Uncu este profund necinstit. Noi îl ştiam tătar, nu ungur. Atît la emisiunea TELE 7 abc, găzduită de Mihaela Cutuş, cît şi în

ziarul unguresc de limbă română „România liberă“, Uncu afişează, fără jenă, o poziţie antiromânească şi promaghiară. De ce-o fi, Uncule, Corneliu Vadim Tudor „singurul lider ce promovează un discurs politic agresiv, de un naţionalism excesiv, primitiv şi anacronic“?! Cum ai vrea să răspundă un lider român la provocările descreierate ale unor Tökes, Frunda, Marton Arpad, Barany, Buchwald şi altor căpetenii, care practică, pe faţă, o politică horthystă, instigînd la autonomie teritorială pentru unguri şi la federalizarea României? Şi de ce crezi că Raportul Harghita –Covasna, elaborat de primul Parlament democratic al României, ar fi fost o imensă prostie, care ar fi făcut un uriaş rău relaţiilor româno-maghiare? Ce era eronat sau fals în acel document? Nu-i adevărat că zeci de mii de români au fost alungaţi după 22 decembrie 1989 din judeţele respective? Nu ţie ruşine să minţi în fața atîtor milioane de români, care ştiu adevărul? În definitiv, ce te leagă pe tine de Poporul Român, Uncule? Pentru un fost ofiţer de Securitate pe diferite vapoare, secretar P.C.r. la „România liberă“ şi redactor-şef la revista ateistă „Magazin“ a F.D.U.S., obrăznicia e cam mare, Uncule. Potoleşte-te, că iar te luăm într-o serie de nu mai ştii nici cum te cheamă, în loc de Uncu o să semnezi Uncur. F O bandă de elevi de la liceele bucureştene „Gheorghe Lazar“ și „Nichita Stănescu“ a dat nişte spargeri. Pînă aici; nimic neobişnuit, dat fiind faptul că, din păcate, o sărăcie atît de cruntă favorizează infracţiunile. Surpriza abia acum începe. Dintr-o singură locuinţă, tinerii infractori au furat, printre multe alte bunuri: un calculator 586, în valoare de peste 20 milioane de lei, un video Samsung, o combină muzicală și un casetofon cu C.D., ambele marca Sony, 2 aparate foto foarte scumpe, precum şi bijuterii de aur şi argint în valoare de 6 milioane de lei! Cine era misteriosul bogătaş? Nimeni altul decît consilierul juridic al fostului director al S.P.P., Dumitru Iliescu! Dacă sluga avea atîtea valori, vă daţi seama cîte avea (şi mai are!) stăpînul, adică ţiganul din Strehaia! S-ar putea ca respectivul calculator să facă parte dintre acelea dispărute fără urmă, de care revista noastră a tot scris. F Naşparliul ăla de Pițigoi, care e deputat ţărănist, nu se lasă: de-acolo, de sus, de pe craca pe care s-a cocoţat, el ciripeşte de zor pentru adoptarea unei Legi privind concesionarea rezervelor naturale ale României! În „Jurnalul Național“ de joi, 27 martie, Pițigoi îşi bagă unghia-n gît şi se dă istoric, spîrcîind următorul găinaț (sau, mă rog) pițigaț: „Proiectul de Lege se referă la minele de cărbuni, metale, pietre preţioase, minele de sare, izvoarele de apă minerală, zăcămintele de petrol şi gaze naturale. Printr-o modificare a Legii Minelor, toate acestea pot fi concesionate atît societăţilor româneşti (care n-au bani – nota red. R.M.), cît şi societăților străine (care au bani, dar tot din băncile româneşti – nota red. R.M.). Această Lege seamănă foarte mult cu Legea pe care a făcut-o Virgil Madgearu în perioada interbelică...“. Păi de-aia l-au şi omorît legionarii, Pițigoaie, băiatule! Partidul ăsta al vostru, ţărănist, mai ştie și altceva decît să-și extermine adversarii, să tragă cu flinta în muncitori şi să vîndă străinilor aurul, argintul, uraniul, petrolul, cărbunele şi izvoarele de apă minerală ale Ţării? Îți dai seama, Pitigoi, ce-ai făcut? De ce cotcodăceşte gura fără tine? Dacă vindeţi pădurile, unde se va mai ascunde deputatul vostru de Iaşi, Vasile Lupu, în caz că-l vor fugări ţăranii cu furcile? Dacă vindeţi cimentul, ce-o să mai fure senatorul vostru de Bihor, Nisztor Bădiceanu? În privinţa apelor minerale, Răsvan Dobrescu va muri, pur şi simplu, de sete, avînd în vedere că, timp de 4 ani, el se tîra zilnic spre prezidiul Camerei Deputaţilor, ca să scurgă sticlele, în vreme ce 200 de deputaţi strigau după

el ca beduinii după o cămilă extenuată: „Apă! Apă!” F Ziarul „Azi“ şi-a propus o normă stahanovistă: în fiecare zi, el dă peste plan la producţia de greşeli! În numărul de joi, a apărut ştirea că, la 27 martie, „Are loc, la Iaşi, o mare întrunire, care marchează începutul revoluţiei române de la 1 848 000“. Nici nu mai ştim ce să credem! Ăştia din kibuţul perciunatului Neulander, nu se joacă, ei lucrează cu Erele Geologice, pe parcursul a milioane de ani. F Mormîntul lui Nicolae Ceauşescu, de la Cimitirul Ghencea, e zi de zi încărcat de flori şi iluminat de candele evlavioase. Vorba lui Napoleon: „Greşelile trec odată cu generaţiile, numai adevărurile rămîn!“. Şi tot astfel se vor estompa erorile lui Ceauşescu, dar vor creşte meritele sale, e o lege implacabilă a memoriei colective. Astăzi, vom pune în circulaţie încă o creaţie de-a folclorului nou, care nu ne aparține: „Fiu al clasei muncitoare/ Nicuşoare, Niculae/ Te-a-mpuşcat nişte gunoaie/ Tu nu beai; nici nu fumai/ Numai la Popor gîndeai/ Şi la muncă îl puneai/ Lucruri mărețe făceam/ Nici un şomer nu aveam/ Şi cu o sută de lei/ Cumpărai, neică, ce vrei/ Şi-ţi mai rămînea şi restul/ De ne invidia Vestul/ Ah, dacă n-aveai nevastă/ Prima era Ţara noastră!/ Al României erou/ Ne-ai dăruit drumul nou/ Dumnezeu să te-odihnească/ Ca pe-o comoară cereasca!“. F Numai Geluță n-are odihnă? Care Geluță? Cum care Geluță? Care ne ia de pută! În „Evenimentul zilei“ citim un titlu foarte comic: „Drept răzbunare că a fost demascat pentru ocuparea ilegală a unei funcţii în M.A.E. – Gelu Voican Voiculescu a agresat ieri un ziarist al «Evenimentului zilei» chiar în fața sediului P.D.S.R.“. L-au lăsat nervii pe groparul lui Ceauşescu! Acum se ia la poceală cu ziariştii! Ne e groază să ne gîndim ce s-ar fi întîmplat dacă fostul infractor de drept comun, ajuns „viceprim-ministru al Guvernului“, ar mai fi bălăngănit, acum, la şold, pistolul-mitralieră cu care băga frica în oasele oamenilor, punîndu-l chiar pe masa şedinţelor și tratativelor la vedere, în perioada 22 decembrie 1989 – 20 septembrie 1991. Dar, iată şi frazele pe care le-a rostit nevropatul, în vreme ce-l îmbrîncea și-l smotocea pe ziaristul amintit: „De mîna mea ai să mori mă, nonorocitule, care m-ai lăsat fără pîine!“. Alese expresii, demne de un adevărat ambasador al Republicii Clitoris în Republica Tunis! Totuşi, nu înţelegem de ce-i trebuie lui Geluță pîine, cînd toată lumea ştie că el ronţăie pască, de la Sinagogă? F Conform opiniei lui Dumitru Iuga, liderul Sindicatului Liber din TVR, George Pruteanu cîştigă de pe urma emisiunii lui „Doar o vorbă să-ți mai spun“ 28 de milioane de lei pe lună şi o sticlă de whisky pe zi. Imediat, C.D.r.-istul cu faţă umană a sărit ca ars: el nu bea decît 50 de grame de whisky pe săptămînă. Aşa e, putem depune mărturie: lui Pruteanu îi place zacusca, lui de-asta să-i daţi. F Israelul e într-o fierbere teribilă! Se pare că s-a născut cea de-a 10-a vacă roşie, care vesteşte sosirea lui mesia. E vorba, fireşte, de mesia, cel aşteptat de evrei, care n-are nici o legătură cu singurul și adevăratul Mesia, Isus Christos. Dar, să revenim la subiect. Pînă acum, s-au născut 9 vaci complet roşii, dar, conform profeţiei, este nevoie şi de a 10-a, care să fie sacrificată chiar de mesia. Animalul a primit numele de Zippora şi a început să fie studiat cu lupa, tacticos, de către nenumăraţi rabini şi evrei hassidici – dacă se va descoperi că văcuţa nu e complet roşie şi că are fie numai şi 2 fire albe (două fire, două paie, ia Ciuleandra la bătaie!), poporul ales-bules o va face de ocară, fiind o vacă prefăcută. Să mai pretindă cineva că fanaticii ăştia sînt oameni civilizaţi şi serioşi! Şi dacă Zippora e roşcovană, sută la sută, ce-or să facă cu ea? Vă spunem noi ce-or să facă: or să ne-o împrumute nouă, s-o dăm la montă la Boul Apis, pe nume Iosif Sava! Să vedeţi ce viței roşiori, bolşevici și perciunaţi or să iasă, de-o să-i boteze Petre roman chiar în biroul lui Ceauşescu, din fostul C.C. al P.C.r ! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 aprilie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Bãuturi tradiþionale româneºti

,,Cînd nu lucri, nici nu bei” (zicere din bătrîni)

Oare cum s-au fermentat și distilat preferințele bahice tradiționale ale românului? Unele băuturi sînt cu noi de cînd lumea și pot fi numite tradiționale în sensul cel mai adevărat al cuvîntului (vinul și miedul). Altele, deși sînt apărute „abia” în Evul mediu vest și central-european, au sfîrșit prin a fi sîrguincios adoptate, adaptate și rebotezate aici, ca și aiurea, devenind și ele, cu timpul, tradiționale. Este vorba în primul rînd despre unele „tării”. În al treilea rînd, avem achizițiile mai recente, care sînt atît de bine înrădăcinate, încît putem spune cu mîna pe inimă că și nouă ne aparțin (berea). Bogăția terminologiei în cazul uneia sau alteia dintre băuturi este un indicator desăvîrșit al popularității de care aceasta s-a bucurat și se bucură, dar evocă și caracterul tradițional, vechimea utilizării ei. Vorbim de instrumentar, de tipurile, subtipurile și derivatele acelei băuturi sau chiar de descrierea acestora. În continuare vom avea prilejul să ne lămurim singuri în această privință.

Vinul sau licoarea strãmoºeascã

Temelia edificiului bahic valah este vinul! La origine sîntem băutori de vin și asta nu de ieri de azi. Că este un obicei al locului o sugerează nu doar o serie de izvoare istorice, ci și lingvistica sau etnologia. Dar dacă nu sînteți convinși, să o luăm pe rînd. Se pare că geții și dacii au fost mari consumatori ai licorii, întocmai ca și tracii și grecii cu care conlocuiau sau cu care se învecinau. Cu toate că regii și mai marii obișnuiau să se dreagă și cu vinuri trace din Balcani sau cu vinuri grecești, importate din estul Mediteranei și foarte scumpe, știm că geții și dacii produceau la rîndul lor vin. O cunoscută relatare a grecului Strabon, despre domnia lui Burebista, ni-l înfățișează pe marele preot Deceneu, care ar fi fost atît de ascultat de geți încît aceștia s-ar fi lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Ca o ironie însă, următoarea propoziție din textul lui Strabon amintește de sfîrșitul brusc al lui Burebista, care a pierit din pricina unei răscoale. Cert este că se poate vorbi de o cultură a vinului specifică atît zonei mediteraneene cît și celei sud-est europene, iar aici trebuiesc incluși și geto-dacii noștri. Ei vor fi consumat vinul simplu, neîndoit cu apă, așa cum o făceau și verii lor traci, spre oroarea grecilor, care vedeau în asta o altă dovadă de barbarie. Oricum, puteți fi siguri că unui Dionisyos sau Bacchos grecesc, unui Bacchus sau Liber Pater roman și unui Sabazios trac, le vor fi stat alături și vreun zeu dac sau vreo zeiță getică a viei. Dar numele lor au dispărut...

Apoi au venit romanii cei organizați și civilizați. Asta s-a tradus printr-un boom al culturii viței de vie și prin pătrunderea în limba română a numeroși termeni de origine latină în legătură cu vinul, via și beția. Au ajuns pînă la noi: vin (vinum), vie (vinea), viță (vitea), vinaț – varietate/tip de vin (vinaceus), a bea (bibere), băutură (bibitura), a îmbăta (imbibitare), ulcea/ ulcică (ollicella), auă – soi de strugure, dar și strugure în româna veche (uva), cep (cippus), must (mustum), mursă (mulsa). Romanii au introdus tehnici noi de cultivare și noi soiuri de struguri. Au apărut temple închinate zeului vinului și s-au ținut sărbătorile sale. O veselie, ce mai! Însă mai apoi Imperiul și Dacia Felix au dispărut, iar după ce și fumul epocii migrațiilor s-a mai risipit, ne-am trezit în Evul mediu.

Grigore Ureche ne povestește cum, pe la 1400, Alexandru cel Bun al Moldovei a tocmit paharnic mare și pîrcălab la Cotnari și la Hîrlău și cu obiceiul să dreagă domnului la dzîle mari cu păhar la masă. Vinul și producția lui s-au aflat de la bun început în atenția domniei, fiind, într-o măsură ceva mai restrînsă, o chestiune casnică. Asta și pentru că principalul proprietar de vii era Domnia, care putea face danii de vii și întăriri de astfel de danii, către boieri și mînăstiri. Treptat, crește importanța vinului ca produs obținut în gospodărie și crește în așa măsură încît, în 1701, starețul Leontie venit din Rusia observa că vinul și pîinea la Iași sînt foarte ieftine, iar oamenii sînt binevoitori, măcar că sînt săraci, și din cauza vinului ieftin toți se prăpădesc. Sună cunoscut? Cît despre vinurile de soi, acestea erau extrem de apreciate, fiind exportate din Moldova

Români la un șpriț. Fotografie din colecția Costică Acsinte

înspre Polonia și Europa Centrală, iar din întinsa zonă de podgorie a Munteniei, mai ales în Imperiul Otoman. În Transilvania, așezarea sașilor a însemnat un imbold și pentru viticultura din regiune, astfel încît zona dintre Tîrnave a ajuns să fie cunoscută ca Weinland (Țara vinului). Tot așa au apărut toponimele Weinberg, care marcau pînă nu foarte demult dealuri cultivate cu vii de harnicii hospites ai Coroanei. În 1880 la Arad, este semnalată pentru prima dată filoxera, parazitul care a devastat viile Europei în Secolul al XIX-lea. Cam în 10 ani a distrus și majoritatea soiurilor autohtone. A fost necesară importarea de noi soiuri, unele nobile, franțuzești, germane și italiene. Ăsta s-a dovedit pînă la urmă un lucru bun, reversul medaliei fiind creșterea ponderii soiurilor hibride (în special soiuri americane importate), mai rezistente la filoxeră, dar care dau vinuri de calitate îndoielnică; aici este vorba în special despre micii producători. Vinurile din soiuri hibride sînt acide și, de obicei, acre, iar acești producători recurg la îndulcirea lor artificială prin adăugarea de zahăr, ceea ce pentru cunoscători echivalează cu o crimă. Astăzi în Uniunea Europeană, o bună parte a acestor soiuri au fost interzise în producția de vin. În felul acesta, se poate spera la inversarea unui trend vizibil în tot secolul trecut și pînă mai ieri: scăderea consumului de vin nobil în favoarea unor băuturi mai ieftine și preferința pentru vinuri proaste, contrafăcute și ieftine. Cine își mai amintește de „Secretul lui Bachus” (1984, inspirat de un caz real terminat cu o execuție) sau cine a văzut pe rafturile marilor magazine, oroarea ororilor, „vinul” la PET-uri cu denumiri jucăușe, știe despre ce este vorba. Cît despre mult-lăudatul „vin de țară”, atît de „sănătos” și purtător de calități aproape mitice, adevărată rădăcină a neamului, să nu uităm că este fabricat de cele mai multe ori din soiul căpșunică. Este nimeni altul decît soiul hibrid american Izabela, nu mai vechi de 200 de ani. Nu prea știm cum era vinul de țară înainte de filoxera, dar fiți informați atunci cînd mai degustați un „o mie unu”, o „căpșunică” sau o „zmeurică” amestecată cu zahăr, un „zaibăr” acru, un „trascău” rău la gust sau un „liur” îndoit cu apă.

Cît de veche și nobilă este prezența vinului la români, ne-o pot clarifica sutele de basme și legende, datine și obiceiuri, credințe și zicale în care apare licoarea din struguri. A fost considerat și leac, iar pe alocuri încă mai este. Astfel, o datină îl îndeamnă pe român să bea vin roșu de Armindeni (1 Mai), fiindcă „înnoiește sîngele”, dar apoi îl sfătuiește să bea din „sîngele Domnului” toată luna mai, căci numai așa își înnoiește și ficatul (culeasă de Simion Florea Marian).

Vinul spumant sau ºampania românului

Efervescența acestui vin este motivul pentru care sticlele în care ajunge la noi sînt atît de solide. Foarte pe scurt, este un vin mai special produs din vin sau din must, lăsate să fermenteze în sticlă. Secolul al XVI-lea și mediul abațial din Franța sînt datele sigure ale nașterii sale. Primul spumant românesc ar fi fost realizat pe la mijlocul Secolului al XIX-lea de Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul agronomiei românești. Studiase o vreme în Franța și, odată întors, a început să pună în practică ceea ce învățase. Însă producția serioasă de vin spumant românesc a pornit, se pare, la Azuga, începînd cu 1892,

cînd Wilhelm Rhein, un sas brașovean, construiește cramele care mai există și astăzi. Aici ajungeau o parte din vinurile viilor prahovene pentru a fi îmbuteliate, fermentate a doua oară și supuse remuajului (rotirea manuală la anumite intervale de timp).

După ce a lucrat o vreme pentru Rhein, Wilhelm Mott, un german get-beget, întemeiază la București, în 1912, făbricuța care va produce spumantul celebru din perioada interbelică. În 1948 au urmat naționalizarea și rebotezarea, dar producția a continuat, astfel că „Zarea” a ajuns cel mai important producător de spumante din România socialistă. Spumantele de la „Zarea” erau prezente la mai toate ocaziile și evenimentele. Mai mult, în cursă au intrat Jidveiul și Panciu.

Dacă vinul spumant este șampania românului, atunci vinul spumos este șampania ieftină a românului. Diferența constă în aceea că spumosul se obține prin impregnare cu dioxid de carbon, în timp ce spumantul așteaptă fermentînd încet și sigur în sticla lui. Dacă vreți, spumosul este un fel de șpriț produs după aceeași metodă după care sînt fabricate și băuturile carbogazoase.

Miedul sau bãutura zeilor

Așa cum bine s-a spus, miedul (sau hidromelul), băutura din miere fermentată, este poate prima băutură alcoolică gustată de oameni și asta pentru că poate să apară accidental; un stup de albine în scorbura unui copac prăbușit, o ploaie și o așteptare de cîteva săptămîni pot fi ingredientele necesare apariției unui vin din miere produs direct de către zei. Să ne oprim un pic asupra mursei, care poate fi atît un sinonim exact pentru mied/ hidromel, cît și o băutură slab alcoolizată, rudă îndeaproape cu miedul, obținută din lapte îndulcit cu miere sau din amestecul rezultat din spălarea fagurilor storși. Fie că vorbim de o varietate de mied sau de o rubedenie a acestuia, este vorba tot de tradiție pură. Și cum să fie altfel, cînd însăși Sfînta Duminică, pentru a-l ajuta pe Harap-Alb să fure salată din Grădina Ursului, îl trimite la culcare pe bietul urs cu o astfel de mursă gustoasă și adormitoare.

Miedul este cu siguranță una dintre cele mai vechi băuturi alcoolice pe aceste meleaguri, iar prezența ei poate fi legată cu deplină certitudine de geți și daci, mari crescători de albine. Lucrurile devin și mai clare apoi. Vinul de miere este întîlnit de o ambasadă romanobyzantină la curtea lui Attila în 448. Astfel, în drum spre curtea hunului, ambasadorul grec Priscus povestește că solia primea o băutură numită de localnici médos; este vorba cel mai probabil de grecizarea unui cuvînt dintr-un dialect local, dacic (carpic) sau gotic (gepidic), cuvînt care a ajuns la noi ca mied. După 1100 de ani, un alt sol, nunțiul apostolic Antonio Maria Graziani, scria despre moldoveni că, deși nu duc lipsă de vin, folosesc foarte mult miedul ca unii ce au miere multă. După încă vreo sută de ani, călătorul otoman Evlya Çelebi nota că pentru locuitorii din zona Timișoarei este o mare rușine să bea vin, fiind preferat miedul. Tot în Secolul al XVIIlea, arhidiaconul Paul al Alepului era servit de domnul moldovean Gheorghe Ștefan cu bere și mied. Mai nota arhidiaconul cum că în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de cîțiva. Tot în Moldova, și tot în același secol, miedul slujea ocazional și culturii. O însemnare de pe marginea unui bătrîn Liturghier menționează că după ce o ceată de cazaci a furat valoroasa carte de slujbe de la mînăstirea Dragomirna, ea a fost răscumpărată de la tîlhari în schimbul a 13 butoaie de mied adevărat, de către un boier cazac și doamna lui, apoi reînapoiată mînăstirii.

Cum era și firesc, apicultorii au dus tradiția mai departe, miedul continuînd să ne însoțească discret, servit doar de cunoscătorii acestui cvasi-secret melifer. Tradiția miedului a slăbit în așa măsură încît poți chiar întîlni cîte un apicultor care să nu fi auzit de mied (experiență personală)! Cu toate acestea, în ultimul timp asistăm la o redescoperire lentă și treptată a miedului, în special datorită calităților sale curative. Și ce calități! Fiind un produs obținut exclusiv din miere și din produsele stupului, conține mai toate vitaminele, enzimele și hormonii naturali prezenți în acestea.

ANDREI GUSTy (Sodelicious.ro)

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poeta din Năvodari, Aurelia-Ica Muca Atitudini « Polemici

La numele cu care această poetă din Năvodari își semnează volumul de versuri ,,Frînturi de suflet” (2021), am remarcat că are la bază un joc de cuvinte, cu diferite sensuri și înțelesuri în limba română... Plastic, pot fi interpretate în conformitate cu istoria acestor locuri, unde întîlnim un ambient muzical deosebit, dimpreună cu o lumină divină specială. Întru recurs la memorie, Aurelia înseamnă, metaforic, aur, bucurie... Ica, dragoste și fericire, iar Muca, întregul dintr-un tot unitar poetic, dimpreună cu alte origini și neamuri, dat fiind faptul că această poetă descinde dintre apele mării năvodărenilor. Acesta este locul în care luceafărul este atotbiruitorul valorilor scînteind în amoruri de fecioare despletite în larguri de vise nobile și stele rubinii. Toate aceste trei cuvinte împletesc frenetic numele său, legat printr-un șnur de viță de vie și ramuri de salcie sălbatică. Și acest nume derivă din poezia pe care o scrie din bucuria de a trăi și pentru care aduce mulțumire celei care i-a dat viață. Regăsim, în conținutul acestei piese, intitulată ,,Femeie, dor divin” (pag. 20), un arsenal de sentimente tulburătoare, prin care poeta cîntă femeia nu la nivel individual, ci la modul poetic general, statuat în conștiința întregului univers: ,,Să fii femeie-i dar din Cer/ În inima-i ascunsă,/ E doar magie și mister,/ De lume nepătrunsă.// Să fii femeie, nu-i ușor,/ Să ai trăiri intense,/ Să înțelegi cuvîntul «dor»,/ Dar lumii să nu-i pese.// Să fii femeie, e un chin,/ Să simți dureri, o mie,/ Dar chipul să îl ții senin/ Ca lumea să nu știe.// Să fii femeie, e sublim,/ Ai visuri, o grămadă,/ Iubirea-n suflet, și din plin,/ Dar lumea n-o să vadă”.

Prin urmare, cele trei cuvinte, nume proprii, sfințite cu diamante de curcubeu și sudate între ele nu cu cratimă, ca semn de punctuație, ci printr-un brîu țesut din fire de busuioc, astăzi i-a adus noroc, întru izbăvirea ei ca poetă lirică, cu versul plămădit din razele de lună nouă și țipătul pescărușilor de pe

digurile viscolite de vîntul iernii, spre recunoașterea teritoriului ei, cu așchii de gheață singuratică și amintiri rebele despre salvamarul de astă-vară. Și parcă nu i-ar fi de ajuns că, în versurile sale, Aurelia-Ica Muca împletește iarbă verde, întru descîntec de dor și jale, ea aprinde scîntei de nemurire, îmbrăcate în fir de borangic, aducînd aminte singuraticilor de valea iubirii, unde își puteau găsi perechea. Și povestea continuă cu noaptea de Înviere, cînd se deschid comorile vieții, iar urșii aleargă cu basmale din frunze de brusture pe cap, dînd de veste moșmartinilor că, la toamnă, vor avea din belșug mere pădurețe, fragi, ghindă pe săturate, iar popîndăii vor cînta la pian pe rădăcinile de troscot, acoperite de franjuri de rouă și tighelite de polizoarele vîntului.

Așadar, deschid la întîmplare cartea acestei poete cu statut de menestrel ce urmează, în alcătuirea versurilor sale, un ritual al lucrurilor firești, dar pline de farmec. Citesc, întru aducere aminte, de Veronica Micle și Mihai Eminescu, uniți de legendă în plinul lor farmec și glorie, de Panait Cerna și, de ce nu, de tainicul poet Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin, care a lăsat megaliticicele sale pentru zestrea poetică a constănțenilor, și descopăr la AureliaIca Muca bucurii, tristeți, nostalgii, și, nu în ultimul rînd, multă simplitate și sinceritate, care, prin timiditate și reținere, îi conferă originalitate... Iată că poeții, chiar dacă se răsfață prin pletele ploii azurii, vestesc lumii că nu sînt doar niște umbre călătoare, ci trăiesc cu adevărat printre noi, ca niște apostoli de lumini veghind în cîmpul cu floarea soarelui, pe un vîrf de deal. În cazul AurelieiIca Muca, aura ei poetică strălucește deasupra apelor mării care înconjoară Năvodarul, împletite cu nostalgiile ei, poeta devenind astfel un mesager al vrajei mării, prin imagine artistică și descrieri colosale: ,,Privind în larg vapoare, în valuri ancorate,/ Și liber pescărușii, în țipete planînd,/ Îmi răscolesc în suflet trăiri adevărate,/ Idei nestăvilite se zbat în al meu gînd./ A mării adiere, ce mi se scaldă-n plete,/ Mi-aduce-un dor de mine, de cea care am fost./ N-aș vrea-n această clipă să retrăiesc regrete,/ Nu se întoarce timpul și n-ar avea vreun rost” (,,Fără regrete”, pag. 71). Rămînînd tot în perimetrul nostalgiilor autoarei, dăm curs poeziei ,,Atît de toamnă” (pag. 72),

Negustori bucureºteni de odinioară: Tudor Hagi-Tudorache

Hagi Tudorache (Tudor Tudoran pe numele său adevărat) s-a născut în 1768, la Curtea de Argeș, într-o familie de țărani înstăriți. Datorită tatălui său, „om mai umblat” și cu oarecare viziune în ceea ce privește viitorul copiilor săi, este dus la București, unde va începe să lucreze ca ucenic la Tudorache Hagiu, negustor respectat, cu prăvălie de lipscănie în Hanul Sf. Gheorghe, situat în vecinătatea bisericii cu același nume.

Puțini și-ar fi închipuit la acea vreme că fiul țăranului argeșean avea să facă o treabă atît de bună în domeniul negustoriei.

Loial și sîrguincios, a cîștigat degrabă încrederea jupînului Tudorache Hagiu, pe care l-a slujit cu pricepere pînă la moartea acestuia. Ca răsplată, bătrînul negustor i-a lăsat moștenire prăvălia cu tot ce se afla în ea, precum și întreaga avere agonisită.

Însă „moștenirea” cea mai de preț a fost binecuvîntarea de a-i duce numele și munca mai departe. Drept mulțumire pentru șansa pe care Dumnezeu i-o oferise, Tudor Tudorache a dăruit Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Curtea de Argeș vase sfinte și alese odăjdii.

Împlinirea profesională a fost întregită de cea personală, în 1805, cînd se căsătorește cu fiica logofătului Fierea, Elena. La scurt timp după nuntă, vor călători la Ierusalim, de unde Hagi Tudorache se întoarce cu diploma de hagiu, dar și cu un dar de suflet pentru Biserica „Sf. Gheorghe”, și anume o părticică din lemnul Sfintei Cruci.

Prin muncă și inteligență, Hagi Tudorache aduce un suflu nou în lumea comerțului bucureștean. Pentru început, comandă prin oameni de afaceri din Viena și Lipsca, care veneau periodic la București, cantități mari de mărfuri, „prăvălia de detaliu” a jupînului Tudorache transformîndu-se încetul cu încetul într-o „prăvălie engros”.

Și pentru ca afacerea să meargă perfect, evidența socotelilor și a corespondenței o ținea un „grămătic” priceput ce știa nemțește. Datorită faptului că mărfurile erau cumpărate cu banii jos, nefiind obligat să plătească rate grele, le putea vinde mult mai ieftin decît ceilalți toptangii.

„Varietatea mărfurilor, varietatea clientelei, legăturile cu străinătatea și toate acele detalii de organizare” făceau ca prăvălia lui Hagi Tudorache să constituie exemplul cel mai strălucit al unui comerț în mare. Se spune că peste 200 de negustori erau înscriși în catastiful firmei sale.

„Despre Hagi Tudorache se istorisește o mulțime de lucruri interesante. Așa, între altele, se zice că avea o memorie extraordinară. Deși lucra cu foarte mulți negustori din întreaga țară, el știa pe dinafară fiecare negustor, cît îi datora și, mai întotdeauna, cînd clienții lui veneau la răfuiala socotelilor, el spunea de mai înainte ce sumă datorau, sumă pe care întotdeauna grămăticul, după ce consulta registrele, o găsea exactă”

Pe atunci nu se obișnuia ca boierii să intre în prăvălii să cumpere ce le trebuia, ei trimiteau vorbă negustorilor

care merită citită pentru lirismul ei, dar mai cu seamă pentru patosul trăit la instalarea toamnei, care începe lent, prin căderea frunzelor, una cîte una, pentru ca, în final, toate ,,pe jos vor zace”: ,,Mi-e toamnă iar și mi-e pustiu./ Îngălbenită, frunza moare,/ Mă întristează și nu știu/ Dacă o doare.// Mi-e toamnă și mă trec fiori/ Cînd nu mai poate fi privit,/ În zori, pe malul unei mări,/ Un răsărit.// Mi-e toamnă, lacrima-mi coboară,/ Privind spre cer, în depărtări,/ În stoluri, păsări care zboară/ Spre alte zări.// Mi-e toamnă și îmi e tîrziu,/ Natura, verdele și-l coace,/ Covor de frunze, ruginiu,/ Pe jos va zace”.

Iată două poezii scăpărător de sublime ca temă a mării și a toamnei, în care este evidentă starea omului visător, creînd versuri de nuanță, pe înțelesul tuturor, și de o calitate majoră. Astfel de poezii pot fi înscrise în cartea trifoiului alb, cu altare de vis și struguri din podgoriile dobrogene, ca metafore împlinite din frămîntări lăuntrice. Pentru că poeta, prin scrierile sale, este ca o zeiță cu versul înflorit în buchete de pace sufletească, trăind într-un moment al timpului alături de poezie. Cuvintele noastre poetice încearcă să-i deschidă calea Aureliei-Ica Muca spre o temeinică poezie în lumea literară dobrogeană. Ne-am bucura cu prisosință de evoluția ei, aidoma zborului de pescăruș deasupra valurilor mării.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” ca să le trimită acasă stofele și lucrurile de care soțiile lor aveau nevoie, ca să-și poată alege.

Negustorii trimiteau prin băieții de prăvălie tot ce aveau mai bun, în niște boccele, pe care aceștia le purtau în spate, urmați de unul dintre principalii vînzători.

Meritul lui Hagi Tudorache a fost și acela de a fi inițiatorul primelor „magazine ambulante”, pentru accesibilizarea produselor în lumea satului. Magazinele ambulante ale lui Hagi Tudorache erau căruțele cu coviltir, pline cu mărfuri așezate în rafturi ca la prăvălie, în care se găseau, pe lîngă produsele de lipscănie, tot felul de lucruri, de care sătenii aveau nevoie în gospodărie. Vînzătorii se numeau „mămulari” și erau așteptați de toți oamenii care știau ziua cînd vor trece prin satul lor.

Hagi Tudorache a trăit timp de 40 de ani alături de soția sa Elena, pînă în 1845, la moartea acesteia. Au avut împreună nouă copii, dintre care doi au murit de tineri. Toți cei șapte rămași în viață au urmat tatălui lor. Pornind de jos, ca băieți de prăvălie, fiii lui Hagi Tudorache au devenit la rîndul lor negustori de succes.

La bătrînețe, Hagi Tudorache se retrage din comerț, lăsînd prăvălia în plină prosperitate fiului său mai mare, Costache. În ziua de 5 mai 1848, a încetat din viață, la vîrsta de 80 de ani, regretat de toți, lăsînd un nume cunoscut și respectat, în țară și în străinătate.

A fost înmormîntat în curtea Bisericii Oțetari, lîngă soția sa Elena. Mai tîrziu, cînd s-au desființat cimitirele de pe lîngă biserici, osemintele lui și ale soției au fost mutate în Cimitirul Bellu, în cavoul familiei. Piatra de mormînt a soției sale a fost însă păstrată și așezată în tinda Bisericii Oțetari.

ANDREEA MÂNICEANU (cunoastelumea.ro)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI D. TELEOR (1858-1920)

Dimitrie Constantinescu (acesta este numele său adevărat) s-a născut în comuna Atîrnaţi, judeţul Teleorman, de unde şi-a luat pseudonimul Teleor. A urmat studiile la Bucureşti, la Liceul „Gh. Lazăr“ şi la Facultatea de Medicină. URZICA, revistă care apare în februarie 1949, publică, în numărul din 15 ianuarie 1963, un articol despre D. Teleor, semnat de Rodica T. Florea, din care aflăm că, la 17 ani, împreună cu A. Drăghicescu, a scos o foaie literară şi ştiinţifică – Acera Română (1875). S-a încadrat în viaţa boemă a Bucureştiului, cîştigîndu-şi existenţa ca funcţionar, profesor, redactor, chiar medic. În 1890 se căsătoreşte cu „d-ra Elena Bădescu, retrăgîndu-se, într-o oarecare măsură din viaţa agitată şi boemă“. A colaborat la aproape toate publicaţiile bucureştene şi multe altele, apărute între 1880 şi 1916. Semnătura sa e frecventă în Literatorul lui Macedonski încă din 1880 – data apariţiei revistei. Îi întîlnim numele şi în Adevărul literar, revistă săptămînală apărută în septembrie 1883, sub responsabilitatea lui A. Bacalbaşa, în Povestea vorbei [sic!] (1896, 1897), în Foaia interesantă (1897), în Pagini literare (1899), în Noua Revistă Română (1900-1902) etc. Uneori se complace în producţii de serie, orientîndu-se după „cererea pieţii“. „Din tot ce a scris, D. Teleor a strîns în volume, cam pînă la 1900, ceea ce i s-a părut că depăşeşte nivelul efemeridelor de gazetă şi trebuia să-l reprezinte ca scriitor“ (L. Volovici, D. Telor, Sonete patriarhale. Scene şi portrete, Ed. Minerva, RESTITUTIO, 1981, p. IX).

D. Teleor este autorul unei opere vaste: Nuvele (1893), Scene şi portrete (1886), Povestiri (1896), Ultimele schiţe umoristice (1900), Epigrame (1900), Din viaţa de medic (1909), Epigrame şi proză umoristică (1909), Titi Coţofenea şi alte schiţe (1914), Cucoana Obedeanca (1914), Sonete patriarhale (1916) etc. „Ca poet, a fost un umorist rafinat, un fantezist inventiv, iar ca prozator a implicat lirismul unei epici fantaste“ (Cf. Literatura română. Dicţionar cronologic, 1979, p. 296).

Alături de autori de volume de epigrame din ultimul deceniu al Secolului XIX, contribuie la impunerea epigramei ca specie literară distinctă şi la statornicirea denumirii de epigramist. De asemenea, face parte din grupul creatorilor care au dominat epigrama românească la începutul secolului trecut şi după primul război mondial, alături de: Giordano, Alex. Macedonski, Toma Florescu, Ion Pavelescu, Ion Ionescu-Quintus, Cincinat Pavelescu, Vero (Leon Wechler), Valentin Bude ş.a. Datorită lor, epigrama nu mai era considerată, la noi, ca un gen aflat la periferia literaturii, ea îşi cucerise deja un loc care îi dădea dreptul să fie selectată alături de alte creaţii literare, plasîndu-se într-o permanentă ofensivă împotriva moravurilor vremii şi vremurilor.

Rămas văduv, se întoarce la viaţa boemă şi condiţia sa se degradează. „Trăia – îşi aminteşte D. Karnabat (Boema de altădată, Bucureşti, Vremea, 1944) – într-o singură odăiţă rece sau într-o cameră de hotel de a treia mînă, trăia în cafenelele şi bodegele de pe Calea Victoriei. Cînd bodega sau cîrciumioara se golea, Teleor se retrăgea într-un colţ, scotea creionul uzat din buzunar şi, înşfăcînd cîteva foi din hîrtia de împachetat, începea să scrie pe file mari, risipind slove mari pe rînduri spaţiate peste măsura obişnuită, pentru a da impresia volumului şi proporţiei /.../ Apoi încredinţa manuscrisul vreunui băieţaş de prăvălie, pe care îl expedia la administraţia gazetei. Şi Teleor aştepta... Pînă la sosirea răspunsului, mai venea un cunoscut, mai venea un pahar de vin, apoi venea ora aperitivului de seară. Şi tragicomedia vieţii lui lua dacapo [sic!]“. A murit sărac, uitat de toţi, la 4 aprilie 1920. „Cum indică actul de deces – comunicat de Gabriela Drăgoi – Dumitru Teleor «de profesie scriitor», s-a stins la Spitalul Colţea, martori ai decesului fiind autopsierul şi un servitor al spitalului, care semnează prin punerea de deget“. A fost depus – va nota atunci, îndurerat şi indignat, Gala Galaction – într-o capelă mortuară dosnică, «pe masa cerşetorilor, a sinucigaşilor şi a celor uitaţi de oameni». La înmormîntare, a vorbit I. Dragoslav, iar la cortegiu erau «vreo trei ziarişti şi vreo doi scriitori», deşi, cum observă tot Galaction, «nu era ploaie, nu era vînt, nu era zăpadă. Era o dupăamiază clară şi caldă». Înmormîntare de umorist“ (cf. L. Volovici, op. cit., p. IX).

Acest om de litere ajuns în mizerie îşi concepe singur epitaful, pe care l-a scris cu puţin timp înainte de a muri. În rîndurile pe care le-a lăsat, epigrama e pe primul loc.

Epigramele lui Teleor sînt cuprinse şi în antologia Umorului românesc (1915) a lui P. Locusteanu, fapt pentru care acesta e criticat în broşura Umorul românesc şi Casa Şcoalelor semnată de un „membru al Societăţii Scriitorilor“. De fapt, autorul, care nu-şi dezvăluie numele, ţinea să-l atace pe Cincinat Pavelescu, care fusese la conducerea Societăţii Scriitorilor: „Epigrama, chintesenţa umorului, n-a avut fericirea să impresioneze pe autor, căci, deşi literatura noastră se mîndreşte cu cîţiva epigramişti de seamă, în antologia lui Locusteanu sînt reproduse unele din cele mai puţin reuşite epigrame ale lui Teleor, precum şi mai multe strofe (catrene) cu pretenţii de epigrame ale aşazisului «maestru» Cincinat Pavelescu“.

Epigramistul Teleor se dovedeşte a fi un observator fin, jocul de cuvinte spiritual şi comparaţia ingenioasă accentuează ironia, îndreptînd-o spre satiră. În catrenul următor, nu se sfieşte să compare unele decoraţii cu tinichelele:

Unuia

Pieptu-i plin de decoraţii, Cîte are nu mai ştiu...

Ce-ar mai rîde de el ta-su

Care-a fost tinichigiu...

Uneori, poanta e „motivată“ de specificul profesiunii personajului:

Unui arhivar

Nevestica îl înşală, Dumnealui e arhivar; A primit-o şi pe asta Şi a pus-o la dosar.

La adresa doctorilor, scrie o epigramă cu un subtil joc de cuvinte:

La doctor dacă azi te duci, Te-ascultă bine – ce să facă?

Te-o vindeca el mai apoi, Dar deocamdată te dezbracă.

Nu menajează nici revista Convorbiri literare, prin adresare indirectă:

Unui poet

De vrei ca să nu ştie nimeni Că eşti poet, că te inspiri, Aruncă-ţi versurile-n mare Sau publică-le-n Convorbiri

Un lucru interesant este faptul că lui Teleor i se datorează publicarea epigramei lui Macedonski la adresa lui Eminescu. Faptul îl aflăm dintr-o scrisoare a autorului ei către Claude-Rodolphe Bernhardy, din 4.VII.1911: „Da, epigrama am făcut-o eu. Nu am dat-o publicităţii şi nici n-am avut de gînd să o dau. Am citit epigrama în cercul Literatorului. Teleor era secretarul de redacţie al revistei. A înregistrat epigrama şi a dat-o la tipar fără ştirea mea, prin surprindere. A urmat furtuna pe care o ştii. Iar unul dintre cei care m-au atacat mai violent pentru această epigramă a fost... Teleor“ (Cf. Adrian Marino, Viaţa lui Macedonski).

Teleor s-a făcut cunoscut şi prin relaţia sa cu I.L. Caragiale. Colaborează la ambele serii ale publicaţiei Moftul Român (din 1893 şi 1901) – „revistă spirituală naţională, organ hebdomadar pentru răspîndirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană“ (Director I. L. Caragiale), despre care Şerban Cioculescu scria: „Cine va cerceta cîndva umorul nostru, în periodicele din veacul trecut, va pune desigur la loc de cinste «M.R.» pentru calitatea superioară a producerilor, precum şi pentru atitudinea obiectivă în ale politicii“.

Între cei doi a existat, se pare, şi colaborarea la compunerea bine cunoscutei epigrame referitoare la Caragiale, Birtaş şi scriitor, din perioada Berăriei Gambrinus. Cercetătorul Nicolae Timiraş (în Adevărul, 13.XI. 1931) consideră că e scrisă de Caragiale însuşi şi conferă următoarea variantă: Iancu Luca Caragiale, Negustor de băutură, Face şi literatură, Însă nu face parale.

În amintirile sale, publicate în 1912, Teleor susţine că a scris epigrama în prezenţa dramaturgului şi că acesta şi-a exprimat încîntarea: „Să trăieşti, Ţaţo, e frumoasă! Să-ţi mai aducă o halbă că meriţi. Şi începu să descoasă înţelesul dublu al epigramei, rîzînd cu multă poftă. Avea un rîs comunicativ“ (D. Teleor, Sonete patriarhale..., Ed. Minerva, seria RESTITUTIO, 1981). D. Karnabatt (în Boema de altădată, Bucureşti, Vremea, 1944) îi atribuie epigrama lui Cincinat Pavelescu, ca şi Ş. Cioculescu. Cincinat a publicat-o în volumul său de Epigrame din 1925, precizînd: la această epigramă a colaborat însuşi maestrul. Redutabilul epigramist notează, în nişte amintiri, că a publicat epigrama în revista Flacăra „pe cînd Caragiale mai era în viaţă“. „Într-adevăr, Cincinat Pavelescu e mai demn de crezare, dar... epigrama nu a apărut în revista Flacăra, /.../ ci abia în volumul din 1925“ (Cf. L. Volovici, op. cit., p. XXIV). Ţaţa a scris şi o epigramă în care-l asociază pe marele dramaturg cu obiectele din berărie: ,,Şi erau în berărie/ Mese, scaune, pocale,/ Chelneri, sticle şi butoaie/ Şi nea Iancu Caragiale”

Conform tot amintirilor sale, la îndemnul lui Caragiale („Compune-ne tu vreo zece reclame în versuri – asta e specialitatea ta. Dar fă ceva bun. Zece lei bucata. Le dau la Moftul Român“), sub formă de triplu catren, Teleor i-a compus o reclamă la berea Azuga, apărută în Moftul Român:

Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Şi trage-i două halbe/ De bere de Azuga!// Devale la Gambrinus –/ Cea mai frumoasă vale –/ Te afli între Teatru/ Şi între Caragiale// Ferice cel ce poate/ Să bea aşa nectar/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar.

În concluzie, contribuţia lui Teleor, care şi-a manifestat înzestrarea şi în alte genuri literare, nu numai pe tărîmul epigramei, ca şi a altora, de fapt – nu trebuie neglijate, după cum sugerează şi marele istoric literar, regretatul Valeriu Râpeanu (în prefaţa ANTOLOGIEI EPIGRAMIŞTILOR ROMÂNI din 2007): „Asemenea tuturor genurilor literare, epigrama are reprezentanţii săi care i-au conferit un statut artistic şi o dimensiune etică“ şi, adăugăm noi, nici unul dintre ei nu trebuie uitaţi.

Dr. E LI s rÂPEA n U

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Elogiul adus Olteniei de Tudor Arghezi

Poezia lui Arghezi este prin excelență ,,o poezie românească, o poezie a meleagurilor noastre, a șesului și livezilor natale ale poetului, a unui întreg peisaj autohton, care-și găsesc expresivitatea scriptică într-o imensă arie lexicală de cea mai autentică expresie băștinașă” (Literatura română, 1970). Și, după cum spunea Tudor Vianu, ,,puțini alți poeți ai generației lui, din alte literaturi naționale, îi pot sta alături, prin energia expresivă, prin fecunditatea fanteziei, prin caracterul atît de uman al mesajului poetic, adresat unui popor întreg și menit să sprijine luptele acestuia pentru libertate și dreptate”...

Iată un eseu al lui Tudor Arghezi despre olteni:

,,Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sîntără totuși nici gasconi, nici sumbri și luciferi ca latinii din Andaluzia. Ei sînt români de o specie sui-generis, care au știut să ia limba românească pe cobiliță și în răspăr, mînată ca și o răzmeriță a lui Tudor din Vladimiri la îmbobocirea suavă cu care ne dă binețe gorjanul în ițari. E o ramură de poezie din care mulți au năzuit să-și subțieze un condei. Scula tăioasă era pe aici la îndemîna fitecui. Pe Amaradia și la Jii, cichia și cuțitul sînt gemene cu poezia și zvîcnirea oltenească. Crestînd o hașchie dintr-o creangă de răboj de pe la Cozia și Tismana, îmi făcui și eu un băț de credință, zis uneori și condei, care mă învață și acum cîte ceva și pe care îl învăț și eu să scrie cîte o țîră.

acesta, neputîndu-se deplasa în cetatea Băniei, trimite o scrisoare deschisă oltenilor săi dragi, pe care scriitorul Dumitru Corbea, delegatul Uniunii Scriitorilor, o citeşte în faţa numeroasei asistenţe prezentă în sala Teatrului Naţional. Din ea, reproduc următorul fragment, în care se regăsește expresia oltenească neaoșe ce trece în pagină cu acea deprinderea naturală a scrisului, cu acel firesc al specificului alutan (Aluta – denumirea antică a Oltului), ce face deliciul rostirii argheziene:

,,Cu juveţii noştri dintre Olt şi Mehedinţi s-a petrecut ceva cam neobişnuit. Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj, cu cobiliţa în spinare, cîte unul, cîte doi, trei, cîte cinci, cîte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întîi cam cruciţi de căşile mari, cu care, dezgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede, ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră pînă atunci.

Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brînza, cu ceaunul şi pirostriile lor, cu cîinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebînd, în dorul de casă, o fărîmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă, cum se spune, în «colectiv».

Pe străzile Bucureştilor, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: la Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie…

SĂMÎNȚA BUNĂ

Puterea de a ierta

Sîntem cu toții, la toate vîrstele, înainte de a fi ajuns calfe (se preferă zicala măgulitoare maestre), sîntem cu toții, mereu, ucenicii și începătorii unui condei niciodată tocit...

Ca unul uitat de vreme mai mult decît mai toți, chem asupra tinereții noastre să coboare șoimul din văzduh al geniului românesc. El ne ocrotește, de la Coresi încoace, slovele și întotdeauna holdele, bărăganele, izvoarele și noroacele noastre...”.

Elogiul Olteniei continuă sub pana lui Tudor Arghezi şi în ultimii ani de viaţă. Astfel, în mai 1960, cu prilejul sărbătoririi de la Craiova a celor 80 de ani de viaţă împliniţi de Maestru,

Taică-meu se aduna cu oltenii lui, deveniţi negustori ori funcţionari de bancă, duminica, dinaintea cafenelii din Piteşti, şi fiecare din ei, oprindu-se după o sorbire de cafea, după o înghiţitură de ţuică, se minunau de realitatea oltenească, zicînd şi repetînd, Dumnezeu să-l ierte: Mă, dar mulţi sîntără Oltenii!

La Calafat, în războiul din 1877, pitiţi pe după fiertura de fasole, oştenii olteni, primind ghiulelele tunurilor turceşti, de peste drum, de la Vidin, răspundeau mai mult cu protestarea verbală decît cu artileria, pe care n-au îndrăgit-o niciodată: Mai starăţi, mă, cu porumbele, că-mi răsturnaţi oala cu făsui. S-a văzut de ce sînt în stare Oltenii noştri după ce li s-a dat drumul la învăţătură…”.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Limongiii și bragagiii de altădată

Pe timpuri, oraşele româneşti erau împestriţate de tot felul de negustori ambulanţi: printre ei simpaticii limonagii şi bragagii, care te ajutau să te hidratezi pe caniculă. „Sîntem balcanici” este o expresie intrată în folclorul național, și ar trebui să ne mîndrim cu asta, îndeosebi cînd (ar trebui să) ne bucurăm de ceea ce am luat bun din Orient și am adaptat, cu talentul nostru de a prelua influențe din toate zările pămîntului, la necesitățile proprii.

Am zice că ni s-ar potrivi mai degrabă sintagma „sîntem universali”, fiindcă importul de obiceiuri nu e întotdeauna nociv. Bunăoară, să facem referire la băuturile răcoritoare, dar alea adevărate, care unora ne-au bucurat copilăria (au existat cîndva răcoritoare foarte bune în cofetăriile noastre) sau altora ne trezesc nostalgii retrospective, fiindcă acestea vizează o vreme care a rămas doar în unele referiri istorice sau în cărți scrise de iubitori ai întîmplărilor mundane.

Să vedem așadar cu ce se răcoreau românii și cine erau „furnizorii” acestor răcoritoare rămase încă în memoria colectivă: „Negustorii umblăreți ce erau de obîrșie balcanică aveau specialitatea dulciurilor și a băuturilor răcoritoare vara și înfierbîntate iarna. Cei mai căutați și mai cu dever erau bragagiii și limonagiii. Primii erau în mare parte turco-bulgari (rumelioți) pripășiți pe la dughenele-bragagerii risipite prin unele mahalale și care erau adevărate laboratoare de cofetărie, în care se fabricau în cantități destul de mari: rahat, alviță, tot felul de nugale cu nuci, cu năut, cu susan sau cu alune, și «bidji-bidji», ca un fel de lumînări groase din cocă de rahat, închegată cu zahăr legat și prinsă pe sferturi de nuci înșirate pe sfoară”,

ne spune jurnalistul și avocatul George Costescu în lucrarea sa ,,Bucureștii vechiului regat”, reeditată în 2005 la Editura Capitel.

Iată și o descriere ceva mai amănunțită a pitoreștilor negustori de altădată: „Cu portul lor turcesc (mintean colorat cu flori de găitane negre, șalvari de aba, pe cap cu fesuri roșii cu ciucure negru, iar în picioare purtînd cipici de opincă vîrfuiți în sus), acești negustori duceau pe brațul stîng un coș pe gura căruia sta o tavă cu multe despărțituri, pentru fiecare din zaharicalele ce le vindeau; iar cu mîna dreaptă purtau o doniță curată bătută în semilune de tablă de alamă, doniță în care țineau bragă (o zeamă de mei umezit pentru înăcrire și apoi îndulcită cu zahăr praf) răcită de un bulgăre de gheață ce plutea în ea. Firi blînde, ca toată nația lor, și oameni foarte cumsecade, bragagiii erau patima copiilor, care, cu un gologan de cinci parale, puteau cumpăra de la ei o cană de bragă ori două feluri de zaharicale ori chiar numai un rahat și o jumătate de bragă – după cum le poftea inima”, mai adaugă la fel de pitorescul în limbaj George Costescu.

Însă nu doar turco-bulgarii se ocupau cu un astfel de comerț, o ramură aparte constituind-o vînzătorii de limonadă: „Limonagiii erau uneori și rumâni oacheși. Aceștia purtau cîte una sau două donițe, după cartierul în care se depărtau sau după deverul ce-l făceau. Donițele lor erau vopsite cu verde, iar cercurile – negre, aveau capacul găurit atît cît să treacă prin gaură o sticlă de cele lunguiețe și roșii, care, fiind și ea găurită în fund și băgată în limonada din doniță, se umplea și lăsa apoi limonada să curgă cu presiune, ca din sifon, în paharele în care era servită – niște pahare de sticlă cioplită, de

motto: ,,Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Christos” – Efeseni 4.32 Dumitru, un predicator din România, a fost închis pe vremea comunismului din cauza credinței sale în Christos. Acolo, un gardian brutal îl lovea mereu cu un ciocan în coloana vertebrală. Dumitru a paralizat și nu și-a mai putut mișca brațele. Ani de zile a zăcut într-o celulă, fără să fie îngrijit și hrănit cum trebuie. Tovarășii lui erau afară pentru a face munci silnice. În anul 1989 a venit schimbarea politică, iar Dumitru a fost eliberat și s-a întors la familia lui. Într-o zi s-au auzit bătăi în ușă. Comunistul care i-a ruinat sănătatea lui Dumitru stătea în fața ușii. El i-a spus: „Să nu credeți că am venit să vă rog să mă iertați. Pentru ceea ce am făcut eu nu există iertare nici pe pămînt, nici în cer. Nu sînteți singurul pe care l-am maltratat. Nu mă puteți ierta; nimeni nu mă poate ierta – nici măcar Dumnezeu. Fapta mea este prea mare. Am venit doar să vă spun că îmi pare foarte rău pentru ceea ce v-am făcut“. Dumitru i-a răspuns: „În toți acești ani nu am regretat niciodată așa de mult ca astăzi că nu îmi mai pot mișca brațele. Le-aș fi întins și v-aș fi îmbrățișat. De ani de zile m-am rugat în fiecare zi pentru dumneavoastră. Vă iubesc din inimă. V-am iertat!“.

În noi înșine nu avem puterea de a-i ierta pe dușmani, însă o putem primi, dacă am avut parte de iertarea lui Dumnezeu.

culoare verde-sidefie, întocmai ca acelea care se vînd prin magazinele fabricii Rosenthal și se pretind a fi sticlărie de mare preț. Limonada era fabricată la ei acasă, din apă înăcrită cu lămîie stoarsă și colorată cu zahăr ars, apoi răcită cu bulgărul de gheață aruncat în doniță. Băutura asta se vindea: două pahare pentru cinci parale și, pe căldurile mari, se desfăcea de zor în strigătele negustorului: «Șampania rece!… două la cinci!… numai zeamă de lămîie… o vînd să nu mai rămîie…» – și multe de-astea cu care strîngeau lumea în jurul lor”, povestește cu farmec jurnalistic George Costescu.

Sigur că lumea din ziua de azi este mult mai rafinată și, pe bună dreptate, are pretenția unei serviri în condiții igienice cu produse sigure și de calitate. Uitîndu-ne însă în trecutul ăsta îndepărtat și improbabil și imaginîndu-ne limonagiii și bragagiii înconjurați de mușterii de toate vîrstele, parcă ni se face poftă de o limonadă veritabilă și de o bragă așa cum nu se prea mai găsește în zilele noastre. DULCEromAnIE.ro

File de istorie

Itinerar istoric. Prin ctitorii brâncovenești

,,Într-aceeaşi dar vară, care era al patrulea an [1692] de domnia Mării-Sale lui Constantin-vodă... purces-au de au mers spre Tîrgovişte şi... toată vara acolo fiind, pus-au de au curăţit casele domneşti din Tîrgovişte, şi s-au apucat a le drege, ispravnic făcînd pre Mihail Cantacuzino, vel spătar... Cîndu au fostu la septembrie, ridicatu-s-au domnul de acolo şi, învîrtejindu-se spre Potlogi, au venit iar la scaun, în Bucureşti”.

Astfel descrie Radu Greceanu călătoria întreprinsă de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, în anul 1692. Prin intermediul cronicii sale, ca şi al altor scrieri şi documente de epocă, îl putem urmări pe voievod, an de an, ,,învîrtejindu-se” cînd spre Cerneţii Mehedinţilor, cînd spre Tîrgovişte, spre Buzău sau Brăila, neuitînd de fiecare dată să treacă prin locurile dragi domniei sale: Mogoşoaia, Potlogi, Brâncoveni...

Gospodar şi chivernisitor de ţară, Constantin Brâncoveanu (1654-1715) a fost un neobosit călător, străbătînd în lung şi-n lat Ţara Românească, pentru a supraveghea înălţarea unei ctitorii de seamă, a urmări strînsul roadelor toamnei sau pentru împlinirea diferitelor îndatoriri domneşti. Să urmărim si noi –avînd drept ghid scrierile de epocă: cronici, documente, relatări de călătorie – cîteva din aceste itinerare, să poposim prin locurile pe unde s-a aflat domnul, sau care amintesc de vremea domniei sale.

Primul popas îl facem, fireşte, la Bucureşti, capitala ţării. (În timpul lui Brâncoveanu, Tîrgovişte a redevenit, de asemenea, reşedinţă domnească.)

Bucureştii în acei ani erau „un oraş întins şi împrăştiat, de o factură foarte specială – cum îl descrie Edmund Chishull. Casele... prin jurul palatului domnesc sînt învelite cu şindrilă frumoasă, cu zidurile clădite din piatră solidă şi curţile şi grădinile întotdeauna foarte întinse, împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejari, aşezate cît se poate de aproape unele de altele. Străzile parcă ar fi un pod neîntrerupt, fiind podite de la o margine la cealaltă cu dulapi masivi... Priveliştea de departe a oraşului, ca un întreg, e plăcută ochiului“. Domnul s-a îngrijit cu multă atenţie de înfrumuseţarea capitalei sale, de asemenea, a palatului domnesc (situat pe locul Curţii Vechi) şi a iniţiat mai multe construcţii edilitare, între care cea mai importantă era Hanul Sf. Gheorghe (aşezat în actuala Piaţă Sf. Gheorghe, unde se află și Biserica Sf. Gheorghe-Nou, ctitorită tot de el), cu „apartamente încăpătoare şi prăvălii pentru negustori“, potrivit unei relatări din 1702.

De la Curtea domnească înconjurată de întinsele ei grădini, porneau cele mai importante străzi ale Bucureştiului de atunci: Uliţa Mare şi Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi). Această importantă arteră a Capitalei a fost realizată în anul 1692, pentru a înlesni drumul spre Mogoşoaia, unul din cele mai îndrăgite locuri de popas ale domnitorului. La începutul veacului XVIII, domnul a clădit aici „un mîndru palat... aşezat pe un loc frumos”, cum se menţionează într-o relatare de epocă. Palatul de la Mogoșoaia – consemna, în

1715, călătorul francez Aubry de la Motraye - este „clădit cu multă simetrie, după moda europeană, împodobit pe dinăuntru cu plafoane bogat sculptate şi cu picturi bune“. Aici, în ambianţa odihnitoare a aleilor umbroasei păduri ce înconjura palatul, sau în „loggia“ ce deschidea o privelişte desfătătoare spre lacul acoperit cu nuferi şi trestii, ori în încăperile somptuoase, din rîndul cărora se distingea „Spătăria cu stele”, numită aşa din pricina pereţilor săi azurii, punctaţi de aştri de aur, găsea adeseori Brâncoveanu liniştea în diferite momente cînd avea de luat grele şi importante decizii.

De la Mogoşoaia, următorul popas este Potlogi, unde domnitorul avea, de asemenea, un palat construit pe locul unei mai vechi clădiri şi terminat, cum aflăm din cronica lui Radu Greceanu, în anul 1698.

Brîncoveanu a iniţiat ample lucrări de refacere şi la curtea domnească din Tîrgovişte. După răscoala seimenilor, desfăşurată în ultimul an de domnie al lui Matei Basarab şi sub urmaşul acestuia, Constantin Şerban, această curte fusese abandonată, distrugînduse multe din falnicele construcţii ce stîrniseră admiraţia unor călători, precum Franco Sivori, Paul din Alep ş.a. Brâncoveanu a hotărît să-i redea vechea strălucire, lucrările începînd în anul 1692. Cum se înfăţişa zece ani mai tîrziu? Ne-o descrie însoţitorul Lordului Paget, mai sus amintitul reverend Edmund Chishull: „Ca formă şi ca fast (palatul) seamănă mult cu cel din Bucureşti, dar îl întrece pe acesta printr-o grădină mult mai frumoasă şi, înlăuntrul grădinii, printr-un frumos chioşc de piatră. Amîndouă sînt armonioase şi pot sta alături de cele ale creştinătăţii mai luminate (adică ale Europei occidentale)“. Oraşul însuşi „este plăcut, aşezat pe Ialomiţa, dincolo de care se întinde un ţinut de dealuri... iar de cealaltă parte ochii se pierd într-un şes nesfîrşit şi egal înconjurat, la o mare depărtare, de păduri falnice“. Mai sus de Tîrgovişte, se află o altă ctitorie brâncovenească, Biserica din Doicești, zidită la 1706. Drumul Bucureşti-Tîrgovişte era traseul cel mai des străbătut de domnitor şi suita sa, şi el constituia şi calea obişnuită spre Transilvania, prin pasul RucărBran. L-a parcurs deseori şi vodă Brâncoveanu, în călătoriile făcute la ctitoriile din Ţara Făgăraşului, în oraşul Făgăraş şi la Sîmbâta de Sus. Era, aşa cum o putem constata şi astăzi, un drum de un neasemuit

pitoresc. „Sîntem continuu fermecaţi – scria Edmund Chishull de murmurul apelor ce se rostogolesc la vale şi de blîndeţea urcuşului lin, care ne duce, pe nesimţite, spre munte. În cele din urmă poposim pe o pajişte înconjurată ca un teatru de copaci şi de dealuri, unde se află un mic sat numit Cotenești. Ne urmăm a doua zi drumul patru ore pe o cale întru totul asemănătoare, adică de-a lungul unei văi umbroase pe care şerpuiesc apele Dîmboviţei, pe care le trecem de mai multe ori, ajungînd în sfîrşit la satul Dragoslava şi, o jumătate

de oră după aceea, la satul Rucăr..., sat mare alcătuit din case făcute toate după felul românesc, adică din trunchiuri de copaci aşezaţi unii peste alţii şi cu un acoperiş înalt şi povîrnit din şindrilă... Am ajuns, pe nesimţite, aproape la înălţimea creştetelor înzăpezite ale munţilor, pe care îi vedem foarte aproape“.

Numeroase alte locuri din cuprinsul ţării poartă amintirea lui Brâncoveanu. Pe meleagurile Olteniei, un popas frecvent era comuna Brâncoveni, o moşie a tatălui și bunicului domnului, loc evocat de Paul din Alep. În această parte a ţării se află şi cea mai de seamă ctitorie a voievodului, Mînăstirea Hurezi – a cărei construcţie a început în 1690, fiind isprăvită cu toate acareturile în 1705; clădirile principale erau însă gata la 18 septembrie 1697, cînd domnul, vizitînd-o, a găsit-o „grijită de tot“. Ctitorii noi a înălţat voievodul şi în alte locuri, la Mamul (județul Vîlcea), iar alte edificii au fost parţial sau total refăcute. Aşa a fost Cozia, căreia i s-au executat reparaţii, i s-au adăugat noi construcţii, şi a fost „zugrăvită“, adică pictată din nou şi Arnota, la care domnitorul a fost „nou ctitor“. Ctitorii de seamă se află şi în partea de răsărit a ţării, spre meleagurile Moldovei. La Buzău, prin grija voievodului s-a întemeiat o tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit valoroase scrieri destinate românilor de pretutindeni. (Nevoia de carte era asigurată şi de tiparniţa din Bucureşti, precum şi de cea de la Snagov unde, prin străduinţa cărturarului Antim Ivireanul, se tipăreau şi lucrări cu caractere orientale – arabe, gruzine – destinate popoarelor creştine din Orientul musulman.) Constatînd, cu prilejul unei călătorii făcute la Focşani în 1696, ca în tîrg „era lipsă mare de apă de băut... că şi apa care se afla acolo era sărată şi rea ... (Brâncoveanu) au pus cu toată nevoinţa meşteri fîntînari de au adus o fîntînă cu apă foarte bună şi îndestulată, fiind acea fîntînă departe de tîrg cale de două ceasuri, şi au făcut măria-sa fîntînă minunată... care... este tuturor oamenilor de ajuns, nu numai acestora de dincoace, ci şi celor din Moldova (din Focşanii Moldovei) şi călătorilor“. La Rîmnicu Sărat, împreună cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino, Brâncoveanu a înălţat o altă ctitorie, înzestrată cu ziduri mari şi puternice, în spatele cărora puteau afla adăpost locuitorii oraşului în vremuri de restrişte.

Contemporane domniei lui Brâncoveanu, ctitoriile cantacuzineşti reprezintă și ele o semnificativă mărturie a dezvoltării artei şi culturii româneşti. Dintre cele mai remarcabile, pe plan arhitectonic şi artistic, se cuvin amintite zidirile de la Filipeştii de Pădure şi Filipeşti Tîrg, biserici unde şi-a exercitat din plin măiestria artistică Pîrvu Mutu Zugravu, înfăptuind autentice capodopere ale picturii româneşti. Realizări arhitectonice de seamă au fost, de asemenea, Palatul Cantacuzinilor de la Mărgineni, unde se găsea şi biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino – una din cele mai vestite ale acelei epoci – şi Mînăstirea Sinaia, construită de marele spătar Mihail Cantacuzino, în peisajul de o măreţie şi un pitoresc aparte al Bucegilor, asemănător celui pe care îl văzuse cu prilejul călătoriei sale în Sinai.

Întîlnite pe întreaga cuprindere a Ţării Româneşti, iar unele dintre ele şi în Principatele române de la nord şi răsărit de Carpaţi, numeroasele monumente înălţate în vremea lui Brâncoveanu constituie preţioase mărturii ale gradului ridicat de cultură şi civilizaţie al românilor, ale remarcabilului rafinament artistic manifestat pe plan arhitectonic, pictural, sculptural. Inspirate de arta tradiţională românească ale cărei trăsături de mare originalitate le ridică pe deosebite culmi artistice, ctitoriile brâncoveneşti reprezintă şi pentru călătorul de azi, atras de vestigiile trecutului, obiective de mare interes istoric.

GHEORGHE DAVID (,,Magazin istoric”, 1979)

Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

Mînăstirea Hurezi, cea mai de seamă ctitorie a domnitorului

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Cu umor despre ravisanta Miţa Biciclista

,,Cînd apărea pe Calea Victoriei, «aristocrații» de la Capșa, «burghezii» de la Oteteleșanu și «boemii» de la Kubler abandonau politica și șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist, căruia hîtrul Ranetti nu scăpase ocazia să-i zică «Mița Biciclista». Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strînși pe picior, cu bluza corai din care fluturau mîneci înflorate, cu ghete înalte și cu o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly” (din volumul ,,Vremuri vechi bucureștene”, Alexandru Predescu).

Maria Mihăescu a fost prima femeie care s-a plimbat cu bicicleta pe Calea Victoriei. O mare frumusețe a vremii, blondă (uneori brunetă), cu ochii verzi-albaștri, atrăgea cu siguranță privirile bărbaților. Unul dintre aceștia a fost publicistul George Ranetti, despre care se spune că pe la 1898 –îndrăgostit fiind de frumoasa amazoană dar refuzat de aceasta – s-a răzbunat dîndu-i porecla de Mița Biciclista, supranume care a rămas celebru pînă în ziua de azi. Privind în urmă, putem să spunem că acesta a fost un gest benefic pentru fiecare dintre cei doi eroi: Maria Mihăescu a devenit cu adevărat o celebritate a lumii ei, ceea ce a ajutat-o în viața tumultoasă de ,,demimondenă”, iar George Ranetti a găsit un erou de succes pentru articolele umoristice publicate în revista ,,Furnica”.

Maria Mihăescu a fost cu siguranță cea mai celebră ,,demimondenă” a epocii ei. Prezența ei la evenimentele mondene – din țară dar și de aiurea – era consemnată în gazetele vremii. Românești sau franțuzești. Viața extravagantă și luxoasă pe care o ducea – avea o trăsură elegantă, conducea propriul ei automobil, mînca numai la Athénée Palace – au făcut ca prezența Miței să fie una cu adevărat aparte. Frumusețea Mariei Mihăescu nu a trecut nicidecum neobservată. Bărbați celebri ai vremii, precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau Regele Ferdinand, au suspinat după grațiile frumoasei duduițe. Se pare că Regele Ferdinand a mers chiar mai departe și că i-a dăruit ,,adorabilei demimondene” o casă în Piața Amzei. Tocmai de aceea, în epocă, Mița Biciclista era cunoscută și drept ,,Mița Cotroceanca”, poreclă primită datorită presupusei sale legături cu Regele Ferdinand și a bîrfelor care circulau la Curtea Regală din Cotroceni. Se zvonea chiar că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o de soție și că Mița Biciclista l-ar fi refuzat. Frumusețea Mariei Mihăescu nu a fost admirată doar în România. Jurnalele din Franța consemnau,

la rîndul lor, prezența admirabilei Mme. Mitza de Mihaesco în tribuna oficială de la Nisa, cu ocazia ,,La Première bataille de Fleurs” (L’Evénement din 23 februarie 1903 și Le Figaro din 9 martie 1905), cînd își făcea apariția într-unul dintre hotelurile în vogă din Franța (Hôtel de Serbie – anunțață în revista Gil Blas, numărul din 14 iulie 1903) sau la diferite evenimente automobilistice (L’Auto-vélo, numărul din 27 februarie 1906).

Nae Saltimbacu (George Ranetti ascuns sub pseodonim) consemna cu umor în cronica sa săptămînală publicată în numărul din 28 iunie 1907 al revistei ,,Furnica” prezența celebrei curtezane la un important eveniment caritabil: „Deunăzi S.P.A. (Societatea pentru Protecția Animalelor), în unire cu Societatea pentru Cultura Femeilor Române, au organizat mari serbări populare în parcul expoziției de la Filaret. S.P.A. a instalat o berărie în care chelnerii erau înlocuiți cu protejații ei; S.C.F.R. s-a ocupat cu restul. Între alte «distracții», am avut o mare reprezentație pe scena teatrului Cazino, unde Mița Biciclista, cunoscuta noastră demimondenă internațională, a dansat Kake Walke cu d. Cerchez. «Un succès fou, ma chère». Și noi ne-am bucurat (une fois n’est pas coutume), că o dată în viața ei Mița Biciclista a consimțit să-și puie, gratis, picioarele în serviciul unei opere de binefacere patronată de Alteța Sa Principesa Maria (notă: viitoarea Regină Maria a României). (…) Cum rămîne însă cu cei 300 de lei pe care Mița Biciclista i-a dăruit tot în scop de binefacere? – C’est curată pescărie! Și pentru ca să isprăvesc, o ultimă și indiscretă întrebare adresată d-lui Cerchez: Gemenii de astă iarnă tot în colaborare cu Mița Biciclista i-ați făcut?”.

Revista umoristică ,,Furnica” nu putea să rămînă insensibilă în fața acestui subiect senzațional.

Majestatea Sa Regală Miţa I a Portugaliei

(,,Furnica”, 20 mai 1910, articol semnat ,,Prinţul Ghytză”)

,,Unul din directorii noștri a primit următoarea picantă și sensaţională telegramă din Paris: Faimoasa noastră Miţa Biciclista se răsfață între regi. La Londra a fost în mai multe rînduri văzută cu un rege: cel mai tînăr din cei cari au fost. Am luat drumul spre Paris.

Reporter fidel: Mulțumim amicului anonim de la Paris care s-a grăbit să ne depeşeze această veste, menită să umple de mîndrie sufletele tuturor bunilor români. Da, domnule Iorga, da, domnule Cuza, să

fim mîndri de succesul repurtat de gentila noastră compatrioată în străinătate, în vremurile acestea cînd diplomația și guvernul României nu se prea disting prin isbînzi. Mezalianța Regelui Portugaliei (căci el a fost regele cel mai tînăr care-a azistat la înmormîntarea lui Eduard la Londra) trebuie să ne încînte că s-a comis cu o româncă d-ale noastre, cu șarmanta Miţa Biciclista. Această mezalianță, sau mai bine zis această Miţalianţă, capătă o importanță și mai mare cînd te gîndești la împrejurările în cari Mița noastră a cucerit Portugalia. În adevăr, Regele Emanoel se afla la o înmormîntare, cînd de obicei inima întristată a omului rămîne rece la ademenirile sexului frumos, iar pe de altă parte acest rege se știe că e în ajun a se însura cu o ducesă din familia domnitoare a Engliterii. Totuși Miţa l-a dat gata pe suveranul portughez în doi timpi și trei mișcări! Să strigăm deci: Trăiască M.S.R. Miţa I!

Ce-i dreptul, însă, sîntem datori să recunoaștem că meritul acestui fericit eveniment revine în bună parte și regelui Portugaliei care, cu toate că aflîndu-se la o înmormîntare și în ajunul unei căsătorii, s-a apucat de amor și de chef cu cea mai nostimă reprezentantă a sexului tandru din România la Londra. Aceasta dovedește cît adevăr e în cunoscutul refren din opereta franțuzească: Les Portugais/ Sont toujours gais!”.

Miţa Biciclista – ministru (,,Furnica”, 6 martie 1908) ,,Scrisoarea de răspuns la o presupusă propunere a Primului ministru Tache Ionescu de a fi «numită ravisanta și șarmanta Miţa Biciclista» la Departamentul lucrărilor publice: Mulțumesc foarte mult iubitului meu Tăkiță pentru onoarea ce-mi face rezervîndu-mi un loc la ministerul său. Dar, obosită fiind de marea muncă depusă în cursul anilor în viața publică, m-am hotărît să mă retrag în viața privată, mai ales că am făcut oarecari economii ce îmi permit a trăi la adăpost de frămîntările publice. Și apoi partizanii politici ai lui Tăkiţă sînt toți niște «poseur de lapins» și nu voiesc a mă expune chiulurilor lor. Las locul uneia mai tinerică ce n-a gustat încă decepțiile publice. În adevăr, începînd cu șeful lor, toți au tras chiulul, ba partidului liberal, ba celui conservator, ba celui junimist. Dar mai ales șeful nu prezintă garanții, deoarece a trecut «în inspecție» prin toate partidele, și de unde știi că mîine nu îi vine gust să tragă chiulul propriului său partid făcînd vreo nouă «combinație». Deci țiu la reputația mea publică stabilită și refuz portofoliul oferit. Primește, d-le Director considerația mea.

Semnat: Mița călăreața, ex-biciclistă

P.S. Mi-am schimbat numele de cînd nu mai fac sportul maşinei ci pe al curselor de cai ce sînt mai rentabile”.

Din „distracţiile” Conului Costică

(,,Furnica”, 2 august 1908)

,,Ziarul «Epoca» a publicat un articol dovedind că prin stăruințele d-nei Marie Mihăescu, zisă şi Mița Biciclista, pe lîngă d. Disescu, ministerul de instrucție a cumpărat un automobil de care nu avea nevoie și cu un preț mult mai mare de cît adevărata lui valoare”.

Miţa Biciclista – prinţesa Michăescu şi pălăriile

(,,Furnica”, 14 iulie 1911)

,,Dezmințire la o știre apărută în ziarele din Viena: Ziarele din Viena au publicat senzaționala știre că: «Prințesa Michăescu din România a cumpărat o pălărie cu respectabila sumă de 4.800 de coroane». Ziarele vieneze comit o mică greșeală. Anume nu există în România nici o Prințesă Mihăescu. Există însă celebra și șarmanta Miţa Biciclista”. DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Casa Miței Biciclista, Piața Amzei, București

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (133)

Artele în Dinastia Tang (3)

Caligrafia (3)

Deși diferite de ideogramele folosite în prezent, modul de formare a cuvintelor era relativ similar. Cei care inscripționau caractere pe oase erau numiți „zhenzen“, organizau ceremonii de proorocire și explicau sensul, rezultatul acesteia, ceea ce le conferea o mare putere.

Obiectele de oase inscripționate serveau ca element central al practicilor wu (șamanice) și al ceremoniilor de prevestire. La mijlocul Dinastiei Shang/Yin, articolele de bronz erau folosite în viața cotidiană, la fel ca și ideogramele de bronz. Începînd cu Dinastia Zhou de Apus a apărut un nou sistem cultural pe bazele culturii Shang/Yin – bătrînii venerabili constituiau puntea de legătură, iar Li (manierele) și yue (muzica) – folosite pentru diferențierea claselor sociale – constituiau nucleul.

Articolele din bronz au devenit simbolul unei clase sociale superioare. Scrierea de cuvinte în bronz a devenit o parte inseparabilă a acestei culturi. Cele „șase deprinderi“ se refereau la: maniere, muzică, vînătoare, conducerea carelor, scriere și calcul. În timpul Dinastiei Shang/Yin, caligrafii epocii au schimbat stilul de scriere al ideogramelor inscripționate în bronz, care nu erau organizate în coloane și le-au încadrat, le-au norganizar în linii și coloane, pentru a le conferi o exprimare uniformă. Astfel, caracterele în bronz s-au dezvoltat, începînd cu Dinastia Shang/Yin, în pictograme și linii meșteșugite. În periooada „Primăvara-Toamna statelor Dezbinate“, China trece de la societatea sclavagistă la cea feudală. Societatea feudală începe odată cu Perioada „Statelor combatante“. De la conceptele Li și

Bolile și Istoria (11)

Gin, gripă şi tuberculoză (1)

Holera şi alte boli transmisibile prin intermediul apei nu au fost singurele maladii ce au afectat oamenii erei industriale. În timpul războiului cu burii (1899-1901), examinarea medicală a recruţilor britanici ce urmau să fie trimişi să lupte în Africa de Sud a relevat un standard extrem de scăzut al condiţiei fizice a acestora. Tinerii, provenind mai ales din păturile sărace ale proletariatului, erau subdezvoltaţi, aveau un fizic debil şi sufereau de o sumedenie de deficienţe şi afecţiuni cronice, dintre care multe ar fi putut fi prevenite. Această descoperire a rănit grav mîndria unei naţiuni ce credea despre sine că ar fi fost mandatată de Creator să stăpînească lumea... Aroganţa tipic britanică a găsit însă imposibil de acceptat faptul că o mare parte a supuşilor Reginei ajunseseră o adunătură de invalizi, tocmai din cauza progresului industrial, care făcuse din Marea Britanie cea mai bogată și civilizată țară din lume.

Trei dintre tarele majore care au însoţit revoluţia industrială au fost sifilisul, alcoolul şi infecţiile respiratorii, dintre acestea din urmă tuberculoza avînd cea mai mare incidenţă. Desigur, ele fuseseră prezente şi în societatea agrară anterioară, dar fuseseră exacerbate de condiţiile existente în societatea industrială. Într-o comunitate obligată să trăiască într-un teritoriu mult mai restrîns va fi încurajată, vrînd-nevrînd, promiscuitatea, crescînd deci riscul transmiterii bolilor venerice. Alcoolul, consumat în exces, reprezintă şi el un factor stimulator al imoralităţii; consumat cu moderaţie, el ar fi fost un binevenit mijloc de a evada dintr-o realitate sumbră, aşa cum era viaţa muncitorilor de la începutul epocii industriale. Problema era însă că majoritatea lor îl consumau în exces, ajungînd rapid să devină dependenţi. Această dependenţă a adus distrugerea a milioane de vieţi şi, din păcate, chiar şi astăzi, ca şi în Secolul XIX, numeroşi oameni încă nu realizează că dependenţa de un viciu, indiferent că se numeşte tutun, alcool sau drog, este mai gravă decît însuşi obiectul viciului respectiv.

Alcoolul nu a constituit o problemă socială majoră atîta vreme cît berea a fost principala băutură favorită

yue, s-a trceut la conceptul shi, care inițial a însemnat aristocrat, dar, pînă la sfîrșitul Perioadei „PrimăvarăToamnă“, a luat sensul de intelectual. În această perioadă, articolele de bronz nu mai reprezentau bunuri exclusiviste, iar inscripțiile în bronz s-au răspîndit și diversificat. S-a produs o variere a scrisului de mînă. Unii caligrafi adăugau la scrierile lor reprezentări de păsări sau viermi. Tendința scrierii simplificate și neîngrijite era o reflectare a comodității, dar și o tranziție spre scrierea de cancelarie. Cu toate acestea, folosirea liniilor fără nici o formă, împinsă pînă la situarea haotică a cuvintelor, a condus la o comunicare mult îngreunată între statele dezbinate.

Așa cum am meționat anterior, în capitolul dedicat scrierii, împăratul unificator al Chinei, Qin Shihuang, a pus capăt luptelor haotice pentru putere, realizînd primul Stat feudal centralizat. Împăratul a luat măsuri importante pentru a stabiliza țara și a-și consolida puterea. Printre aceste măsuri s-a aflat standardizarea caracterelor scrierii. Potrivit primei cărți de lingvistică din istoria Chinei, pînă la reforma scrierii existau opt tipuri de ideograme/caractere. Împăratul Qin Shihuang a abolit un mare număr de ideograme neunitare și le-a simplificat folosind stilul „sigiliului mare“, apoi a confirmat ideogramele la nivel național – ideogramele în stilul „sigiliului mic“. Astfel, au fost reglementate poziția, ordinea scrierii și momentul scrierii caracterelor, realizînd primul standard privind scrierea ordonată a caracterelor din istoria Chinei. Comparativ cu acesta, gravarea în piatră folosită pentru documentele oficiale era prea formală. Între dinastiile Shang/Yin și Han, ideogramele chinezești au traversat mai multe etape de dezvoltare caligrafică: inscripții pe oase – inscripții în bronz – caractere pe sigiliile mari și pe sigiliile mici – scrierile clasicilor – scrisul de mînă. Pe timpul Dinastiei Shang/Yin, inscripțiile pe oase și cele pe bronz au început să aibă caracteristici

a tuturor claselor sociale. Această licoare consistentă conţinea multă spumă şi puţin alcool şi putea fi considerată, cel puţin în Evul Mediu, mai degrabă hrană decît băutură, întrucît adăuga vitamine regimului alimentar deficitar atît în cazul baronului ce consuma numai carne, cît şi în cel al ţăranului îndopat cu pîine.

Alchimiştii au reuşit să distileze esenţa sau „spirtul” vinului, iar chimiştii au început elaborarea unei metode de distilare fracţională în Secolul XVI. Cantităţile infime de esenţă produse astfel erau însă mai degrabă medicamente, decît băuturi. Denumirile de eau-devie sau usquehaugh, ambele însemînd „apa vieţii”, ne amintesc că, iniţial, băuturi precum brandy sau whisky au fost folosite ca tonice, preparate destinate să stimuleze activitatea cardiacă. În Londra, Compania Distileriilor a primit statut oficial în 1638, dar consumarea băuturilor distilate nu va deveni populară decît după bătălia de la Ramillies, în 1706. Trupele britanice au prins gustul pentru tăria olandeză fabricată din ienupăr sălbatic. Dar brandy-ul, fabricat din vin făcut din struguri, sau whisky-ul, obţinut din grîu sau malţ, erau foarte scumpe pe atunci. Ginul reprezenta o băutură mai răspîndită, fiind făcut din orice fel de esenţă alcoolică, agrementată cu ienupăr (termenul provine de altfel de la denumirea franceză a acestei plante - genièvre, care a devenit cu timpul gin). Proprietarii de distilerii aveau să realizeze curînd că orice materie fermentabilă se transforma în spirt, ce putea fi vîndut comercianţilor, care la rîndul lor îl diluau cu apă şi îi adăugau arome. Era mult mai ieftin să fermentezi tărîțele de grîu, fructele de orice fel, chiar şi pe cale de putrezire, sau rumeguşul, şi să distilezi produsul rezultat decît să fabrici o bere de bună calitate. Băuturile distilate conţineau un procentaj mai ridicat de alcool decît berea sau vinul şi, dacă în mixtură se adăuga şi rumeguş sau talaş, ea devenea mai mult sau mai puţin otrăvitoare.

Peste 20 milioane galoane (1 galon = 41) de spirt curat, la preţul de jumătate de penny litrul, se vindeau anual în Anglia în anul 1730. Nimeni nu poate aprecia însă şi cantitatea de spirt „botezat” consumată, căci distilarea primitivă a lichidelor fermentate necesita doar dispozitive rudimentare şi cunoştinţe elementare în domeniu. În 1736, guvernul a încercat să ţină sub control producţia

caligrafice, au apărut chenarele, s-a folosit pensula de scris, au apărut stiluri specifice de scriere etc.

Pe timpul Dinastiei Zhou, inscripțiile în bronz erau înclinate după liniile formelor. În Perioada „PrimăvaraToamna Statelor Dezbinate“ și în Perioada „Statelor Combatante, ideogramele erau realizate mai artistic și erau decorate. Cînd unificatorul Chinei, Împăratul Qin Shihuang, a impus în întreaga țară ideogramele standard, el a creat astfel baza cu privire la orice modificări aduse scrierii.

Expresiile Caligrafiei. Acestea includ toate formele scrierii de mînă. Shu Ti (scriere de mînă) reprezintă unul dintre stilurile scrierii ideogramelor chinezești. În funcție de data inventării lor, ele se împart în cinci tipuri de scriere: 1. Zhuan Shu (Scrierea de Sigiliu); 2. Li Shu (Scrierea de Cancelarie); 3. Cao Shu (Scrierea Cursivă); 4. Kai Shu (Scrierea Standard); 5. Xing Shu (Scrierea Liberă).

Scrierea de Sigiliu se referă la ideogramele care apăreau înainte de Scrierea de Cancelarie specifică Dinastiei Han, de exemplu Jiaguwen (inscripțiile oraculare pe oase), Jinwen (inscripțiile în bronz), Shiguwen (inscripții pe pietre în formă de tambur), Xiaozhuan (stilul sigiliilor mici). Inscripțiile oraculare pe oase prezintă două stiluri: gravarea și scrierea de mînă. Aceste inscripții puneau accentul pe scrimbări și coordonarea trăsăturilor de pensulă bine proporționate și viguroase, dar și pe structurile echilibrate, compacte și intense ale ideogramelor chinezești. Configurația sa este simetrică, omogenă și ușor comprimată. Jinwen (inscripțiile în bronz) erau gravate în bronz sau alte metale. Au apărut între jumătatea și ultimii ani ai Dinastiei Shang Yin, au cunoscut o mare dezvoltare în Dinastia Zhou de Apus și au intrat în declin în ultimii ani ai Perioadei „Statelor Combatante“, durînd în total mai mult de 1000 de ani.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de gin, impunînd taxe mai ridicate, dar acţiunea a stîrnit răzmeriţe în toată ţara şi nu a scăzut deloc consumul. Unul dintre cele mai tragice şi mai puţin evidente efecte ale consumului exagerat de alcool a fost creşterea semnificativă a numărului de decese la copiii suferind de pojar, la mijlocul Secolului XVIII. Pojarul rareori cauza moartea; mai curînd, efect letal aveau complicaţiile precum pneumonia sau infecţiile auriculare, ce ar fi putut fi evitate printr-o îngrijire atentă. Din păcate însă, mamele alcoolice nu aveau cum să le poartă de grijă aşa cum trebuie copiilor lor.

Problema a devenit, la mijlocul secolului, atît de serioasă încît se impunea o acţiune hotărîtă şi eficienta. În 1751, guvernul britanic a crescut din nou taxele şi a interzis comerţul cu amănuntul pentru cantităţi de alcool mai mici de 9 litri, de către proprietarii de distilerii şi cîrciumari. Acest fapt a redus, aşa cum era de aşteptat, consumul de băutură pe străzi şi acasă, dar a dat naştere faimoaselor „palate ale ginului”, deţinute de către fabricanţii de alcool şi conduse de cîrciumarii care revindeau băutura. Aceste stabilimente au căpătat o reputaţie foarte proastă, deşi nu vindeau cine ştie ce amestecuri alcoolice otrăvitoare, ci doar un gin distilat din lichior de grîu. Iată motivul pentru care recoltele slabe ale anilor de după 1780 au fost în măsură să scadă consumul de gin, mai abitir decît orice legislaţie... Nivelul cel mai scăzut s-a înregistrat în jurul anului 1790, dar cu toate acestea, viciul alcoolismului a persistat, la nivelul tuturor claselor sociale, pînă aproape de sfîrşitul secolului următor.

Şi totuşi, în acele vremuri, beţiei nu-i fusese încă aplicat stigmatul ruşinos pe care urma să-1 primească ulterior. Truditorii cu braţele, boiernaşii şi chiar preoţii priveau serile reci şi întunecoase ca pe un excelent prilej de a trage o duşcă. Alte distracţii pur şi simplu nu existau. Muzica, dansul, cititul sau scrisul, toate necesitau lumină, care reprezenta pe atunci un lux aşa de costisitor încît era folosit doar la ocazii speciale. Ca să stai la taclale însă nu aveai nevoie de lumina multă, şi o simplă lumînare era suficientă pentru a desluşi culoarea vinului din cupe.

(va urma)

F REDERIC k C ARTWRIGHT

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Elemente de istorie literară

Balamucul din biografia

nemţoaicei Mite Kremnitz

Au fost situații cînd despre mite Kremnitz (1852-1916) s-a scris laudativ ca despre o persoană care a făcut mult bine culturii și literaturii române. Între atîtea alte merite, ea a tradus în limba germană în special din scriitorii de la gruparea ,,Junimea” – Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Alecsandri, Iacob Negruzzi, Odobescu și alții. Mai știe cineva că Mite Kremnitz a fost biogafă și doamnă de onoare a reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) și secretara regelui Carol I? Și, în semn de admirație și recunoștință, despre ea au scris vienezul Herman Kienzl, nemțoaica Renate Grebning, dar și Ioan Slavici și Nicolae Petrescu sau contemporanii noștri G. Călinescu, O. Schiau, I. Opriș și atîția alții? Culegînd din fiecare contribuție a lor cîte un strop, putem schița lesne portretul prearafinatei și preacultivatei Mite Kremnitz, o prietenă adevărată și dezinteresată a românilor.

De partea cealaltă, s-au auzit și voci care au desființat-o pe cumnata lui Titu Maiorescu în chip nemilos – profesorul craiovean C. Barbu, cunoscut exeget eminescian, care a folosit expresii precum: ,,curvă”, ,,spioană a nemților”, ,,urîtă”, ,,năsoasă”, ,,participantă la complotul împotriva lui Eminescu”.

Dar nu despre activitatea în România a acestei distinse și dominatoare nemțoaice în România vrem să vorbim în textul de față, ci despre un aspect din biografia ei, anume situația incredibil de încîlcită în care s-a aflat din momentul căsătoriei sale cu tînărul doctor Wilhelm Kremnitz, fratele Clarei, soția legiuită a lui Maiorescu, care o aduce în poziția de cumnată a acesteia, dar și a criticului, așa cum a rămas consemnat în istoria literaturii, unde, dacă se cunosc ierarhizări între veri de gradul întîi sau de gradul doi, nu există denominația de cumnată provenită din cumnata soției.

Mite Kremnitz se născuse pe 4 ianuarie 1852, în orașul german Greifswald, ca fiică a doctorului Adolf Carl von Bardeleben, un eminent anatomist, și a tinerei aristocrate Augusta von Zumt. (De ziua ei, Eminescu îi făcuse cadou poeziile: ,,Cu mine, zilele-ți adaugi”, ,,Atît de fragedă” și ,,Te duci”.) Mite mai avea o soră, Thea, cu 3 ani mai mică. Fetele vor crește într-un mediu familial și social profund intelectual și vor primi o educație aleasă. Dar, în 1868, tînăra doamnă Augusta Bardeleben moare pe neașteptate, consternînd pe toată lumea. Însă, cea mai teribilă lovitură o dă senilul doctor care, la nici șase luni de la moartea soției, se recăsătorește cu verișoara lui dulce, Helen Kremnitz, cu 34 de ani mai tînără. Sau, cum se spune pe la noi, ,,De-abia plecară popii, că și apărură lăutarii”. Bardelebenii și Kremnitzii erau rude de sînge. Deși îndoliate, surorile Mite (un hipocoristic de la Marie) și Thea participă totuși la eveniment. Pe Mite o cuprinde o atroce forță de răzbunare față de Kremnitzi și își jură că le va plăti cu vîrf și îndesat. (Cel mai mult vor avea de suferit cumnata Clara și soțul Wilhelm, dar să nu ne grăbim.) Și în 1872, cînd Wilhelm o va cere de soție, ea va accepta fără ca sărmanul om să bănuiască ceva din infernul care îl va aștepta, căci placida, orgolioasa și iabrașa muiere îl va înșela fără scrupule, dăruindu-i doi copii care nu erau ai lui, și, în cele din urmă, provocîndu-i moartea de inimă rea în 1897, la nici 54 de ani.

Așadar, prin căsătoria Helenei Kremnitz cu bătrînul Adolf Bardeleben, între cele două familii se vor stabili relații de-a dreptul bizare. Wilhelm va deveni ginerele

doctorului, dar și al propriei surori, Helen. În același timp, Bardeleben îi devine socru și cumnat. Helen este mama vitregă dar și cumnata neconsolatelor Mite și Thea. În sfîrșit, părinții lui Kremnitz ajung socrii și cuscrii preabătrînului ginerică. Să nu uităm că și Maiorescu, însurîndu-se cu Clara, sora Helenei și a lui Wilhelm, ajunge să devină cumnatul Mitei, care era deja cumnata Clarei. Pe scurt, ca la balamuc: Berdelebenii și Kremnitzii devin neamuri și de sînge, și prin alianță. Poate de aceea Maiorescu se încurcă cu Mite și i-l va face pe Georg-Titus care, sărmanul, îi devine și fiu natural, și cumnat pe de departe, și fiu legitim al nefericitului Wilhelm.

Despre începuturile şahului la noi

Șahul a pătruns în țara noastră pe două filiere: ParisViena-Iași-București și Petersburg-Moscova-OdessaGalați-București. La Biblioteca Academiei Române se păstrează cel mai vechi manuscris despre sportul minții, ,,Le jeu d’échecs” (Șahul), datat 4 aprilie 1838. În traducerea românească, făcută de Francisk Rusizki, șeful muzicii militare din Iași, acest sport se numea ,,Jocul Șatrancei” (,,șah” în arabă). De aceea, poate nu întîmplător, în capitala Moldovei, se vor forma mulți muzicieni-șahiști, printre care îi reamintim pe Elena Asachi (soția cărturarului Gh. Asachi), Gheorghe Schiletti, Matei Millo, W. Humpel (cumnatul lui Maiorescu), I. Hefner ș.a. Se pare că, pînă la apariția lui M. Sadoveanu, cel mai avansat în tainele acestui joc era compozitorul, dirijorul și profesorul W. Humpel, în casa căruia se dădeau adevărate bătălii în fața eșichierului. Cînd, la sfîrșitul anului 1884, Eminescu și-a fracturat piciorul și a fost internat în Spitalul ,,Sf. Spiridon”, acesta îl vizita aproape zilnic în salon și îl provoca la nesfîrșite partide șah. Dincolo, la București, cel mai înfocat jucător de șah din Secolul al XIX-lea a fost tot un muzician, Ludwig Anton Wiest. Compozitor, violonist și dirijor la Teatrul Național, el a adus moda șahului de la Viena și a răspîndit-o în saloanele literar-muzicale apărute în București. O vreme, cine cînta la pian în orchestra lui? Chiar fiica poetului Grigore Alexandrescu. Un alt mare cunoscător al șahului a fost pianistul Teofil Demetescu, fiul scriitorului și academicianului Anghel Demetriescu, prietenul lui Caragiale. Pe cînd se afla în Germania, el era să fie arestat pentru spionaj, întrucît juca șah prin corespondență și trimitea cărți poștale pe care scria: ,,Șah la rege” sau: ,,Calul înghite dama”. În sfîrșit, și muzica de operă a avut un reprezentant în lumea șahului, baritonul Șerban Tassian, care s-a mai distins și în rugby.

Cum se știe, pe lîngă vînătoare și pescuit, mihail Sadoveanu a avut și pasiunea șahului, ajungînd pînă la nivelul de ,,maestru”. Încă din tinerețe (la fel ca Eminescu sau Caragiale), el petrecea ceasuri minunate în fața tablei de șah. În 1933, a scos chiar și o carte, ,,Aventurile șahului”, astăzi, o adevărată raritate bibliofilă. Tot lui îi datorăm și un ,,Decalog șahist” în versuri, prin care

urmărea să-i liniștească, într-un mod elegant, pe chibiții care se adună în jurul jucătorilor de șah și îi deranjează:

1. Să tacă, 2. Gesturi să nu facă, 3. Orice sfat să lese,

4. Să n-atingă piese,

5. Să nu fredoneze,

6. Să n-aprecieze,

7. Să nu facă glume, 8. Să nu ne afume, 9. Să nu facă semn, 10. Să fie de lemn”.

Etimologia cuvîntului ,,Bucur” În opinia filologului Ovid Densusianu, numele ,,Bucur” sau ,,Bucura” este asociat ideii de frumusețe, aspect întărit și de etimologia sa. Astfel, în albaneză, ,,bucura” înseamnă frumos, ,,bucure”, frumusețe, iar ,,bucuron”, înfrumusețez. De la albanezi, cuvîntul a ajuns și la români, avînd, inițial, o semnificație adjectivală. Un om ,,bucuros” însemna un om frumos, iar numele ,,Bucur” și ,,Bucura” se dădeau, la început, copiilor (băiatului și fetei) considerați frumoși. Mai tîrziu, această semnificație s-a pierdut, și ,,Bucur” a devenit un nume obișnuit. Ulterior, adjectivul ,,bucur” a dat derivatul verbal ,,a bucura” care, inițial, însemna ,,a considera o fată ca fiind frumoasă”, iar apoi, prin abstractizare, a exprimat o stare sufletească – a se înveseli. În sfîrșit, forma verbală a dat naștere substantivului ,,bucurie” și adjectivului ,,bucuros”. Pornind de la aceste explicații, Ovid Densusianu precizează că numele de ,,Bucur” nu vine de la ,,bucurie”, ci de la ,,frumusețe”. Antroponimul este răspîndit și la unguri (,,Bokor”), și la români.

Fănuş Neagu„Prima bijuterie a toamnei”...

● ,,Prima bijuterie a toamnei; ieri, o studentă la Filologia din Iași mi-a spus că, la sfîrșitul lunii mai, a fost cu doi ciorchini de cireșe pietroase, să le mănînce la mormîntul lui Ion Creangă. Și a continuat, înecîndu-se de bucurie: «Cineva semănase cînepă împrejurul mormîntului.

M-am închinat pentru sufletul sanchiu al mătușii Mărioara»”.

● ,,Tănase Scatiu este însuși Duiliu Zamfirescu care punea botnițe la țăranii care îi culegeau via. Boierii români, aproape fără excepție, n-au fost decît niște ticăloși. Ei au ținut România în sclavie pînă la jumătatea Secolului XX. Rebreanu, Stancu, Dumitriu, Preda susțin același lucru: boierii au tîlhărit țara, alterîndu-i istoria și ducînd-o în pragul dezastrului. Am copilărit în Cîmpia Bărăganului și știu ce vorbesc...”.

● ,,Mama criticului Marian Popa spăla rufe la șefii cei mari din Cartierul Primăverii. Și Joița, mama lui Panait Istrati, spăla rufe în Brăila. Tot Joița se numea și mama lui Marin Preda, de la Siliștea-Gumești, la fel ca mama lui Marin Sorescu, de la Bulzești. Revenind, prin anii ’80 cică mai era folosit cazanul clasic pentru fiert rufele. Primul care și-a cumpărat mașină electrică de spălat rufele a fost Maurer”.

● ,,Cum să nu crezi în Dumnezeu? Zicea Margareta Labiș, sora poetului: «Mi-am pierdut chile de la apartament. Am răscolit de trei ori casa, dar degeaba. În cele din urmă, am spus de trei ori Tatăl nostru și, ca să mă liniștesc, am vrut să beau o gură de vin. Deschid frigiderul și culmea! Dau peste chei». Cum să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu?...” Se pupă cu versurile: ,,Cheia ce mi-ai dat-o-aseară,/ Cheia de la poarta verde,/ Am pierdut-o chiar aseară,/ Dar ce cheie nu se pierde?”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dr. Nicolae Minovici și dresajul cîinilor polițiști

Pentru prima dată în Europa, cîinele poliţist a fost folosit în anul 1859, de către patrulele de poliţie nocturne din oraşul flamand Ghent, din Belgia. Exemplul a fost urmat de către poliţiile din statele vecine precum Germania, Franţa, Austria şi Ungaria, care au recunoscut potenţialul cîinelui poliţist ca fiind un real ajutor în menţinerea ordinii publice. Cîinii folosiţi atunci erau foarte agresivi şi astfel inspirau cu uşurinţă teamă, erau capabili să-şi apere conducătorii împotriva atacatorilor şi persoanelor turbulente, atît pe străzi, cît şi în spaţiile deschise. Rasele folosite în acea vreme erau: ciobănesc german, ciobănesc belgian, boxer, doberman şi airedale terrier importat din Anglia.

Astăzi, toate serviciile de poliție din Europa au în serviciul lor cîini. Nici cel mai aprig agent de poliție nu poate fi mai iscusit ca un bun cîine polițist, iar foloasele pe care le poate aduce un astfel de „agent” sînt cu adevărat reale. Pe lîngă inteligență, cîinele posedă un miros și un instinct mult mai dezvoltat față de alte animale, se arată într-o postare a Muzeului de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.

Primul pas major în dezvoltarea cîinelui poliţist modern s-a făcut în Germania, în jurul anului 1890, unde au avut loc încercări serioase de introducere a unor programe de dresaj pentru cîinii folosiţi de poliţie, armată şi vamă. În anul 1903, ,,Asociația Cîinelui Ciobănesc German”, înființată în aprilie 1899 a impus procedee şi exerciţii de lucru cu cîinii poliţişti, bazate pe control, pe munca infracţională şi munca bazată pe miros.

În ţara noastră au existat preocupări în acest sens încă din perioada premergătoare primului Război Mondial, cînd în serviciul armatei au fost înfiinţate compartimente specializate în dresajul şi utilizarea acestora. Din ,,Gazeta Transilvaniei”, în numărul

Lumea regilor şi culisele ei

De fapt, de ce poartă regii coroană? (5)

Coroana imperială devine astfel un fel de text constituţional. Le aminteşte purtătorilor săi că îşi datorează puterea lui Dumnezeu, care, mai presus de toate, este limitată de Dumnezeu, înaintea căruia trebuie să se facă plăcuţi. Reprezentarea învăţăturii primite de rege de la profet îl povăţuieşte permanent pe acesta să nu se plaseze deasupra autorităţii clericale. Orice domnie este legitimată pe cale sacră, iar Isus Christos, a cărui imagine apare pe coroană, bine gîndit, în ipostaza de rege, este suveranul „adevărat“.

Coroana imperială este din aur pur, bătută în pietre preţioase neşlefuite. Fiecare nestemată arată ca o piatră de rîu şi are un sens al ei. Iar numărul lor, aşa cum sînt dispuse, este mereu divizor sau multiplu de doisprezece. Ne putem oare gîndi că are legătură cu cei doisprezece apostoli şi cele douăsprezece triburi ale lui Israel? Un lucru e sigur: pentru iniţiaţii de odinioară coroana se citea ca o teologie a regatului. Dar ştiinţa asta nu ni s-a păstrat. Coroana tace.

Şi nici nu poţi să i-o iei în nume de rău. Vizita mea în tezaurul vienez m-a făcut să înţeleg, mai presus de orice, că vremea coroanelor a trecut. Coroana

127 publicat în luna iunie 1912, aflăm că Poliția din București va avea polițiști cu patru labe. La noi, dr. Nicolae Minovici, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați medici legiști ai capitalei, s-a îndeletnicit mult timp cu dezvoltarea domeniului criminalisticii căutînd să introducă și la noi acest serviciu polițienesc alcătuit din aceste patrupede inteligente. Toți cei care treceau pe șoseaua către Băneasa sau veneau să viziteze micul cuib de artă – vila cu clopoței a dr. Minovici, au putut vedea în eleganta curte a vilei cuști în care se odihneau cîini de talie mare, fiecare avînd cîte o menire în viitoarea organizație de poliție.

Cîinii polițisti au fost aleși de către medicul Nicolae Minovici, zilnic își dedica aproximativ o oră, două pentru a-i dresa, astfel erau utilizați pentru a deveni utili siguranței publice. Reușita a fost de partea doctorului Minovici, animalele s-au dovedit a fi apte spre a îndeplini scopul propus. Nicolae Minovici avea două rase de cîini: mops și ciobănesc, cu un total de 11 animale. Mopșii erau pentru apărarea personală, iar cei ciobănești pentru alergări și sărituri. De exemplu, unul din cîinii din rasa mops, pe nume Bujor, „latră și mușcă pe oricine s-ar apropia de el sau de persoana care-l ține de lanț. Pe dată însă ce am putut să-l iau de lanț și am făcut cîtiva pași cu el, s-a atașat într-atît încît i-a fost aproape cu neputință dr. Minovici să se mai apropie de el. Astfel, cîinele se simte proprietatea celui care-l simte stăpîn, fie chiar numai pentru cîtăva vreme, ceea ce i-ar permite agentului ca să se poată servi de el”. Un alt exemplar, tot mops, Scrab, rasă engleză, era de o inteligență ieșită din comun, el neputînd suporta vederea unei arme. Un alt mops, Togo, poate descoperi după miros orice cadavru, de asemenea putea să prindă din fugă pe oricine încerca să evadeze. Din rasa ciobăneștilor, Ciobanu era rasă pură, ciobănesc românesc, păzea colonia agricolă de pe lîngă vila de la șosea. Un alt ciobănesc, Safta, era de o ferocitate cumplită cu oamenii rău îmbrăcați, dar avea o fire blîndă cu cei eleganți, mai ales cu doamnele. În curtea vilei de la Băneasa, în fiecare dimineață, avea loc antrenamentul, uimind pe toți cei care erau de față. Antrenamentul consta în: un cufăr furat de un individ din locuința medicului Nicolae Minovici era lăsat într-un colț al grădinii și acoperit cu iarbă, iar hoțul se ascundea în podul vilei cu clopoței. Păgubitul, respectiv, medicul Nicolae, observînd furtul dădea alarma. Cîinii

imperială, prin faţa căreia se perindă zilnic la Viena sute de turişti plictisiţi şi gregari, nerăbdători să ajungă la Muzeul Sissi din vecinătate, arată în vitrina sa ca un captiv dintr-o vreme demult apusă. Oare expunerea ei nu este un act de barbarie? Însemne ale puterii, ca sfînta lance, la vederea căreia oamenii se trînteau în ţărînă, crezînd că se află înaintea unei puteri suprapămîntene, iată-le neutralizate în spatele geamurilor, demistificate, pradă banalizării. Iar datoria lor, astăzi, rămîne să aducă bani pe bilete. Dar de ce se află coroana în muzeu, şi nu în capela special construită pentru păstrarea ei, la Nürnberg? Muzeul este un spaţiu nedemn pentru o coroană. Să fie tăinuită, sau să fie distrusă, iată o soartă pe măsura valorii şi a însemnătăţii sale. Dar exhibată într-o vitrină, spre folosul turiştilor plătitori, ajunge prada celei mai crude forme de dispreţ. Degradată la nivelul unui banal obiect de artă. O soartă mai bună au totuşi, din acest punct de vedere, vestitele tezaure ale coroanei ale vechilor regi englezi şi francezi. Din tezaurul regal englez al Evului Mediu au mai rămas doar cîteva perle, deoarece revoluţionarul Oliver Cromwell a reuşit să topească, în 1649, o bună parte a însemnelor monarhice. Iar Revoluţia Franceză l-a lichidat nu numai pe rege, ci a distrus, cu excepţia coroanei de crini a lui Ludovic al XV-lea, toate bijuteriile coroanei imperiului francilor. Cele mai multe piese din tezaurul coroanei scos de Habsburgi din ţară în 1918 au fost risipite de

polițiști, la auzul acesteia, ieșeau din cuștile lor, găseau cufărul sau geamantul ascuns, îl miroseau de jur împrejur, apoi se uitau în ochii dresorului, care le spunea: „Unde-i hoțul? Repede!”. Căutările începeau, hoțul era găsit în podul vilei, acesta era mirosit și apucat de guler, dacă ar fi încercat să scape, cîinii se luptau cu el și lătrau pînă cînd dresorul ajungea.

Cu astfel de exerciții, cîinii erau dresați, iar după cîteva luni de antrenament aceștia susțineau un examen în fața polițiștilor, urmînd să facă parte activ din serviciul Poliției. Mai tîrziu, în 1933, a fost înfiinţat la Oradea, primul Centru de dresaj canin din România, subordonat Ministerului de Interne, unde se pregăteau rase de cîini precum ciobănescul german, cocker-ul spaniol, bracul german, pentru Poliţia de Frontieră existînd și un prim manual de dresaj, care face proba tradiţiei şi a bunei experienţe din domeniu. Secţia de dresaj de la Şcoala de Jandarmi Oradea şi secţiile de dresaj ale centrelor de instrucţie au funcţionat pînă în anul 1949, cînd poliţia şi jandarmeria au fost desfiinţate, iar în locul acestor două mari instituţii ale statului regimul comunist a creat Miliţia şi Trupele de Securitate.

Cu privire la acest aspect, dr. Nicolae Minovici a ținut o conferință în cadrul Ateneului în care a dovedit, cu experiențe și fotografii, importanța acestor agenți patrupezi. În urma experiențelor făcute și bazînduse pe exemplele actuale din vremea respectivă, dr. Minovici sfătuia să existe cîte un exemplar pe lîngă orice casă pentru a fi păziți.

H I s Tor IA.ro

un bijutier fără scrupule, bucată cu bucată. Şi tezaurul ţarilor ruşi a fost împrăştiat în 1917 de bolşevici, vîndut în toate cele patru zări. Sora ţarinei, baroana Maria, a reuşit să ducă totuşi cîteva piese de valoare în Danemarca. După moartea ei, regele englez George al V-lea a pus să fie evaluate la Londra, că să poată trimite suma obţinută marii ducese a Rusiei, Olga, rămasă fără mijloace de trai. Dar, din nefericire, la evaluare a fost de faţă Queen Mary, care şi-a ales cele mai frumoase piese, iar marii ducese i s-a închis gura cu cîteva pomeni şi, în cele din urmă, s-a ales doar cu o mică parte din bani şi a murit săracă, într-o locuinţă modestă din Toronto. Dar ce se întîmplă cu coroanele purtate de monarhii de astăzi? Majoritatea au atîtea pretenţii, de sînt reduse la stadiul de kitsch. Imperial State Crown, spre exemplu, piesă de rezistenţă printre bijuteriile coroanei engleze, chiar dacă are 1,27 kilograme, 5 rubine, 11 smaralde, 18 safire, 277 de perle şi 3.000 de diamante, a fost lucrată abia în 1838, pentru Queen Victoria, şi nu simbolizează – în afară de fastul ostentativ – absolut nimic.

Vremea coroanelor europene a început cu întîrziere, şi anume după epoca barocului, cu simţul lui atît de acut pentru pompă şi ceremonial, altfel, şi el desuet. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ ȘI MAMA EI (1)

(urmare din pag. 1)

Pentru autenticitatea și semnificația acestor adevărate cărți de vizită, redau două asemenea fulguiri prietenești: „Domnului Geo Ciolcan, Acest portret al unui model de Profesoară – care se odihnește în cimitirul Mănăstirii Putna, nu departe de Ștefan cel Mare și Sfînt. Dar spiritul ei încă veghează în valorile acestui neam, cu oameni atît de înzestrați și ne îndeamnă să nu abandonăm cartea –baza culturii” (pe coperta interioară a cărții închinate marii personalități literare și științifice care a fost Zoe Dumitrescu Bușulenga); „Cu aleasă prețuire, Domnului Geo Ciolcan care vibrează la fiecare rînd scris cu talent, inclusiv la «zvîcnetul» epigramei” (de pe volumul „Juriștii și epigrama”).

Tocmai în momentul în care retrăiam vibrația unui trecut literar turnat în tipare naționale de o scriitoare de talia doamnei Elis Râpeanu, încercînd să sparg monotonia acelei nostalgii leneșe care îți copleșește emoția afectivă la reîntîlnirea cu imagini țintuite în icoana ascunsă a sufletului, sună telefonul, și – ce coincidență! –apelul venea tocmai de la prietena Elis Râpeanu!

Reportaj

După introducerea de rigoare și unele întrebări pregătitoare, vine știrea care, de fapt, costituia mobilul acelui telefon: Doamna Elis Râpeanu mă anunța că joi, 23 iunie, la Ploiești, la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, are loc lansarea ultimei sale cărți, „EPIGRAME AFORISTICE ȘI MADRIGALURI”, apărută, de curînd, la Editura „Semne”, eveniment la care sînt invitat să particip și să prezint acest volum.

După ce am convenit cînd să merg la domnia sa acasă, pe Luterană, chiar vizavi de Biserica cu același nume, pentru a primi cartea, în vederea studierii acesteia, i-am mulțumit pentru onoranta invitație nu mai înainte de a asculta o epigramă cu care Elis obișnuiește să puncteze orice conversație telefonică, și nu numai.

Iată această creație cu rezonanță imediată în realitatea românească:

„Un zvon de groază-a fost lansat De teza mea de doctorat

Că cică fi-va anulată

Fiindcă... nu e plagiată”

Plecînd de la invitația de mai sus, într-o zi de început de vară, la doar două zile de la Solstițiul acestui anotimp fertil, am (re) descoperit, în ființa doamnei Elis Râpeanu, una din cele mai reprezentative valori ale culturii noastre literare, pe chipul căreia strălucește nimbul unei lumini interioare cu penetrație fecundă pînă în sufletul celui din urmă cititor român ce are fericirea de a păși braț la braț cu autoarea, descoperind gravitatea lumii înconjurătoare prin simplul joc al unor sintagme cu semnificații miraculoase.

Cu acest pretext jurnalistic urmăriți un episod uman care a dezvoltat, într-o viață de om, un fenomen literar încrustat în epigrama românească din toate timpurile, așa cum se exprimă în cea intitulată De ce Oltenia n-a ajuns pașalîc:

„Oltenii-ar fi făcut cu sîc!

Chiar osmanlîilor vicleni:

De-i transformau în pașalîc, Chiar turcii deveneau olteni”.

Pe drum, la școala epigramei

Astfel cum convenisem, joi, la ora 10, parcam mașina în poarta blocului din Luterană, unde doamna Elis ne aștepta cu mai multe pachete de cărți gata să ia drumul orașului prahovean Ploiești, orașul petroliștilor. Însoțitor de drum și participant la evenimentul spre care ne îndreptam, cunoscutul poet și scriitor, jovialul Dorel Vidrașcu, a făcut „pereche” cu Elis în întreținerea unei atmosfere apropiată de cea a unui cenaclu literar, avînd ca tematică esențială epigrama cu toate „secretele” ei, dar și varii aspecte ale culturii și literaturiii noastre contemporane. Cu așa „cenacliști” – în prim-plan reieșind verva, spontaneitatea și bucuria de a ne „droga” cu microbul epigramei, pe care le-a etalat din plin doamna Elis Râpeanu, timpul s-a scurs mai abitir ca cifrele kilometrajului de la bordul mașinii, aproape regretînd distanța de numai 60 de kilometri dintre București și Ploiești.

„Cînd întreaga țară plînge

Dînd din patru zări alarmă, Să lovim în minți nătînge, Din umor noi facem armă”!

Singura care nu s-a implicat vocal în comentariile noastre pe marginea epigramelor și a exemplificărilor care urmau a fost șoferița – soția mea –concentrată asupra conducerii, avertizată fiind de pericolul pe care îl reprezintă conducerea unui autovehicul pe DN1, mai ales în zona ieșirii din Capitală. Și bine a făcut! De ce? Pentru că în apropierea Aeroportului Henri Coandă, în timp ce rulam pe banda din dreapta, cu viteza regulamentară, un bolid pe 4 roți a năvălit din stînga, circulînd atît de aproape de autoturismul

nostru încît, pe loc, s-au ivit două posibilități – ambele fiind fatale pentru cei patru ocupanți din mașină: dacă rămîneam pe direcție ne izbea din stînga acel șofer nesăbuit, iar dacă trăgeam dreapta intram în parapet! Soluția? Cea găsită într-o fracțiune de secundă de șoferița noastră – singura soluție în acest caz – a ciupit un pic frîna, atît cît „săgeata” din stînga să treacă vijelios de noi și cel din spate să nu ne tamponeze, după care, pe aceeași direcție, cu viteza inițială, ne-am continuat drumul.

Odată cu răsuflarea de ușurare, plus înjurăturile de rigoare estompate de laudele la prezența de spirit și la experiența șoferiței, ne-am reluat ședința de cenaclu literar, doamna Elis readucîndu-ne zîmbetul propriu unor iubitori de calambururi literare, cu o zicere inspirată din momentul de mai înainte: Beat la volan

„Întrebat de-agent cum s-a urcat La volanul negru al mașinii Într-un hal nemaivăzut de beat, Zice că l-au ajutat vecinii”. Și încă una la subiect: „După ce lovi tufanul, Fu extras pe geam cu bine, Dar el cere și volanul Neavînd de ce se ține”.

În continuare călătoria a fost o încîntare. Otopeni, Săftica, Tîncăbești, Ciolpani, Gorgota, Bărcănești – cu cît ne apropiam de orașul reședință de județ, cu atît localitățile prin care treceam prezentau aspectul unor reședințe de vacanță, unde locul caselor clasice, țărănești, este luat de vile cochete, îmbrăcate în verdeață și flori multicolore, cu gazon tăiat scurt și cu mașină la poartă. Metamorfoza adusă de Secolul XXI a înnobilat și peisajul comunelor prahovene, chemînd oamenii să îmbine utilul cu plăcutul, spiritul gospodăresc cu modernismul.

Cărțile din Palatul Cărții Iată-ne ajunși la Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”, locul de oficiere a înălțării Cărții la rang de Biblie a Culturii, locul doldora de volume (mai noi și mai vechi), care închid între coperți lumea mirifică a eroilor, a aventurilor umane supreme, a descoperirilor epocale și a moștenirilor literare și culturale. Pășesc cu evlavie pe coridoarele lungi ale bibliotecii, cu pereții „tapetați” de sertărașele fișierelor cu sute de mii de titluri de cărți și albume. O liniște de sanctuar ne înconjoară picurînd în eul fiecăruia jerbe de lumină

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga“, Ploiești

din acest Univers magnific al Cărții. În timp ce citesc etichetele de pe fișiere cu ordinea alfabetică a titlurilor de carte ating cu degetele aceste casete de vise, într-o mîngîiere intimă, precedînd spectacolul efemer la care ia parte orice bibliotecar. Mi-ar fi plăcut să lucrez în acest cadru solemn, să intermediez legătura firească dintre om și carte, dintre cititor și autor, încercînd să dezvolt dragostea omului pentru citit, pentru cunoaștere.

Deocamdată sînt pe post de musafir al Bibliotecii Județene Prahova, cea care poartă numele ilustrului istoric Nicolae Iorga, moldoveanul legat de aceste meleaguri prin Școala de Vară creată la Vălenii de Munte, prin locuința sa de la Sinaia, cît și prin locul tragicei sale morți de la Pădurea Strejnic de lîngă Ploiești. După aceste repere astrale, cu perenitate în Istoria României, nici că se putea găsi un nume mai bine definit pentru acest lăcaș de cultură decît numele istoricului care ne-a lăsat moștenire peste 1000 de volume din multe genuri literare, dintre care cel mai fecund îl constituie Istoria (Istoria Românilor – 10 volume, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Istoria Bucureștilor, Istoria Statelor Balcanice în epoca modernă, Istoria Bizanțului, Istoria Românilor prin călători, Istoria Poporului Francez, Istoria Literaturii Române în Secolul al XVIII-lea, Istoria Armatei Române etc., etc ).

Întîmpinați de gazde cu inima deschisă, sîntem invitați inițial într-o cameră a Bibliotecii, Sala Meridian, cea în care există o expoziție de desene realizate de elevii unor școli gimnaziale din județ, unde am admirat naturalețea micilor artiști și aplecarea acestora asupra unor teme cu semnificații din universul lor apropiat (familie, natură, animale, școală) – desenele, chiar dacă naive, sînt ca o carte de vizită ale cărei date proiectează prezentul activ al unei realități spontane pe cadranul personalităților în formare ale acestor copii frumoși. Desenele sînt completate de fotografii din care luăm la cunoștință de alte aspecte din mediul școlar prahovean, aducînd în prefață nume de localități de pe harta județului, unde flacăra Cărții de învățătură este alimentată de „oxigenul” învățătorului de la țară –omul chemat să edifice viitorul cult al noilor generații care trebuie să ducă România mai departe pe valurile acestei lumi debusolate.

Pînă la începerea activității propriuzise vom sta în această încăpere în jurul unei mese încărcată cu fursecuri, apă plată, lîngă o cafea aburindă, care ne testează simțul mirosului cu parfumul plantațiilor braziliene.

Bineînțeles, discuția din jurul mesei nu putea avea în cadrul principal decît figura deschisă, debordînd un optimism molipsitor, a doamnei Elis Râpeanu, care ne-a amintit pentru ce sîntem aici – pentru a lansa o carte de epigrame.

Caragiale în actualitate

„Chiar Cargiale-i tot mai mulțumit

Că glasu-i nu-i mai sună a pustiu: Dramaturgia lui a biruit

Că piesele se joacă azi pe viu”.

Apropo de „boala” unor concetățeni, numită prostie:

„Vorbea cam mult și fără rost, Dar omul s-a mai luminat

Că a-nțeles cît e de prost

Și-abia atunci s-a deșteptat”.

Aflîndu-se în incinta acestui templu prahovean al cărții, trăind fiorul unic al îngemănării gîndului cu realitatea univocă a literei scrise, curiozitatea de reporter m-a îndemnat să aflu cîteva date din Istoria acestei instituții, care anul trecut, pe 20 martie, a sărbătorit centenarul. Cum o bibliotecă de asemenea anvergură nu este o clădire amorfă – ea constituind un organism viu, cu pulsații de natură intelectuală, la nivel individual, dar și colectiv –intuiția și flerul de jurnalist care a traversat epoci contradictorii în Istoria întortocheată a României mi-au demonstrat încă o dată capacitatea creatoare a gîndirii polivalente, conducînd la „fișa bibliografică” a Bibliotecii Județene Prahova, purtînd numele împovărat de patina Istoriei – numele cărturarului patriot Nicolae Iorga. În cei 101 ani de existență, acest lăcaș al cărții, mutat în mai multe spații locative, a cunoscut un adevărat Avatar al insomniilor vremilor care s-au suprapus violent peste traiectoria de lumină a Cărții Românești. Fie că funcționa în Palatul Băii Municipale (deasupra tipografiei „Lumina”), fie că era în strada Gh.Lazăr sau în strada Dr. Radovici (azi str. Toma Caragiu), fie că, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial a fost, pur și simplu, desființată, Așezămîntul Cultural „Nicolae Iorga”, cu două secțiuni: Biblioteca și Muzeul de Arte Frumoase (denumire ce apărea în Statutul din 1933), a cunoscut mereu metamorfoza Păsării Phoenix. Dincolo de cutremurul social, în infernul ultimei conflagrații mondiale, salvarea acestui adevărat tezaur cultural și istoric s-a numit Primăria Ploiești care, în acele zile negre, a luat inițiativa de a depozita inventarul Bibliotecii și al Muzeului de Arte Frumoase în comuna Cornurile de Sus, o parte fiind transportată în comunele Valea Călugărească și Lipănești.

După război, cînd lumina libertății străpungea opacitatea unor inerții naționale, soarta Bibliotecii a stat mult sub sabia lui Damocles: în anul 1948, în urma unei conjuncturi interne și externe, rămînînd fără sediu, măsura organelor competente a fost una radicală – Biblioteca a fost închisă! Mai mult, călcînd cu șenilele tancurilor T34 Istoria de 2000 de ani a Regatului lui Burebista și Decebal, culturnicii noii viziuni sociale a României au șters din active și denumirea „defăimătoare” de Nicolae Iorga! Noroc cu o mînă de oameni locali, cu oarece funcții în nomenclatura socială a timpului, dar gîndind românește și acționînd ca atare, care au avut curajul să solicite îndreptarea acestei adevărate blasfemii. Astfel, cu prilejul comemorării a 25 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga, Comitetul Regional de Cultură și Artă Ploiești, prin Scrisoarea nr. 52343 din 23 noiembrie 1965, a cerut forului tutelar (CSCA) aprobarea numelui „NICOLAE IORGA” pentru Biblioteca Regională Ploiești, nume de cinste și de onoare rămas pe frontispiciul clădirii și astăzi. Ajunse, în pelerinajul lor, prin mai multe clădiri din Ploiești, și în fostul sediu al Palatului de Justiție, ca într-un fel de depozit, prin transformarea acestuia, în anii ’50, în Palatul Culturii, cărțile și-au găsit, în sfîrșit, locul de unde pot radia învățătura și frumusețile lumii adunate cu trudă de înaintașii noștri. Astăzi, impozantul edificiu din strada Sublocotenent Erou Călin Cătălin, nr. 1, construit în stil neoclasic francez, cu interioare în rame lambrisate, adăpostește o avere incomensurabilă dacă vorbim de numărul unităților biblotecomice de peste 530.000 (de la un debut de 1.250 de volume; 16.000 în 1948; 335.500 în anul 1990).

Nu doar numărul acestor „unități de bibliotecă” (denumire utilizată în domeniu) este definitoriu și lăudabil pentru Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, ci și structura tematică și enciclopedică, ce satisface interesele și setea de lectură, studiul programat și informare a tuturor categoriilor de cititori (elevi, studenți, cadre universitare, specialiști în cercetare, oameni de rînd, dornici de a citi o carte bună).

– Din tezaurul de patrimoniu, ne spune doamna Mihaela Radu, directoarea Bibliotecii, ne mîndrim cu lucrări de valoare deosebită pe care le avem în colecțiile noastre, lucrări rarisime precum: TitusLivius – AB URBE CONDITADE, imprimată la Veneția, în 1520; CAZANIA LUI VARLAAM, imprimată la Iași, în 1643; BIBLIA LUI ȘTEFAN CANTACUZINO, imprimată la București, în 1688. Iată în ce sanctuar al Cărții ne-am aflat la Ploiești, pe 23 iunie, trecînd pragul acestei instituții culturale de prestigiu, loc în care au dialogat cu cititorii prahoveni reprezentanți de frunte ai culturii și literelor românești, amintiți de doamna directoare în convorbirea noastră: academicienii Șerban Cioculescu, Zoe DumitrescuBușulenga, Geo Bogza, Virgil Cîndea, Alexandru Balaci, Mircea Malița, Eugen Simion, scriitori precum Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Romulus Vulpescu, Ștefan Augustin Doinaș, Valeriu Rîpeanu și mulți, mulți alții. În umbra acestor corifei ai Culturii Neamului Românesc s-a desfășurat un eveniment literar al cărui ecou va rămîne mult timp în inimile și mintea celor prezenți (nu puțini), eveniment girat de (cum o să vedeți) un nume de prestigiu în literatura și cultura românească de la răscrucea veacurilor XX și XXI, doamna Prof. univ. Dr. ELIS RÂPEANU.

(urmare în numărul viitor)

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Uimitorul destin al Annei Simonis (II)

O idilă între melomani (2)

Întrucît erau la mijloc deosebiri de religie şi o considerabilă diferenţă de vîrstă (Omer avea 42 de ani, iar Anna doar 17), chestiunea unei atare căsătorii trebuia neapărat să facă obiectul unei discuţii cu familia. Acestui fapt i se datoreşte prezenţa impresionantului cortegiu care poposise la Homorod în acea zi de toamnă de acum 120 de ani. Aflînd despre ce era vorba, părinţii, după ce s-au consultat şi cu notabilii comunei, și-au dat consimțămîntul pentru căsătoria fiicei lor cu Omer Paşa, îndeosebi pentru că acesta nu i-a impus Anei să treacă la islamism. Dorinţa părinţilor a fost ca pe viitor Gheorghe, fratele ei, să se afle mereu în apropierea sorei sale.

În vreme ce în modesta căsuţă a Simonisilor se ţinea sfat, soli ai generalissimului turc luaseră drumul Vienei şi Parisului. La Viena cea imperială urma să se execute pentru Anna o comandă a „strălucirii“: un cupeu superb, care să fie tras de patru cai, catifele şi mătăsuri din cele mai fine şi mai scumpe. Concomitent se recruta un numeros personal vienez care să se îngrijească de toate toaletele Annei. La Paris ajungea un apel prin care contesa de Grand Pre era rugată să se ocupe de educaţia Annei potrivit rangului ce urma să-l poarte. Totodată, aceiaşi trimişi trebuiau să găsească eminenţi profesori de echitație și de limba turcă, și totodată să angajeze un personal de serviciu adecvat unei curţi princiare.

Douăzeci şi una de salve de tun

La înapoiere, Anna şi Gheorghe Simonis au fost aşteptaţi de Omer chiar la graniţă. Odată ajunşi la Bucureşti, Omer a dispus ca în sala Teatrului Național să aibă loc o reprezentaţie de gală. Au fost invitate personalităţi ale consulatelor străine, elita Bucureştiului, ofiţerii statelor majore ale comandamentelor trupelor turceşti şi ruseşti aflate în Ţara Românească. Însoţit de un nou adjutant, în uniformă de căpitan în armata turcă, Omer Paşa sosi la teatru. Spre surprinderea tuturor, noul adjutant nu era altul decît pianistul român Gheorghe Simonis, care a exercitat asupra lui Omer o puternică influenţă în favoarea românilor.

În sala teatrului a apărut şi Anna într-o toaletă splendidă. Vălul de muselin, de culoare albastră, se asorta de minune cu albastrul ochilor ei. În loji, fotolii, staluri, totul strălucea de lumină. Intrînd în loja de onoare, Omer a prezentat pe fermecătoarea ardeleancă drept logodnică şi viitoare soţie. Toţi trimişii străini de la Bucureşti semnalau a doua zi guvernelor lor acest fapt, care li se părea ieşit din comun. Omer înştiinţînd şi pe sultan de hotărîrea sa, acesta i-a dat aprobarea pentru căsătorie. Odată cu răspunsul favorabil a sosit și firmanul prin care Anna Simonis din Homorod era ridicată la rangul de prinţesă.

Într-o dimineaţă de decembrie a anului 1848, douăzeci şi una de salve de tun anunţau că alteţa sa Sîrdar Ekrem Omer Paşa se căsătoreşte cu Anna Simonis din părţile Ardealului. Dis-de-dimineaţă, mulţimea invadase Podul Mogoşoaiei pentru a privi procesiunea ce se îndrepta spre Palatul domnesc. Întîi trecu o coloană de cavalerie turcă, comandată de contele polonez care devenise Iskender Bey, apoi carosa Annei, împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai focoşi cu harnaşamente aurite, escortată pe ambele laturi de ofiţeri în mare ţinută. Urma o companie de başibuzuci, pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri, iar în încheiere o altă formaţie de călăreţi, care purtau suliţe ascuţite avînd în vîrf steguleţe verzi, roşii şi galbene. Într-o impecabilă uniformă albastră, Kerim Paşa, comandantul paradei, pe calul său negru ca pana corbului, galopa de-a lungul coloanei. Cînd carosa se opri în faţa palatului, Omer ieşi în întîmpinarea Annei, conducînd-o curtenilor în sala tronului. Lunga trenă a rochiei de mireasă era purtată de două dintre elevele Institutului „Manolotti“, fiicele boierului Slătineanu. La celebrarea căsătoriei, alături de părinţii Annei, îmbrăcaţi în modeste straie de ţară, au luat parte oficialităţile bucureștene, toate misiunile străine, ofiţerii statelor majore turc şi rus. Cînd Anna şi Omer au semnat actul de cununie, în care, printre altele, se menţiona că prinţul se angajează să renunţe definitiv la harem, hotărîră ca marii boieri aflaţi de față să le fie naşi. Sultanul trimise ca dar de nuntă un coş masiv de aur, în care toate florile erau tot de aur, cu staminele terminate în diamante şi pietre scumpe. Primele omagii le prezentară Fuad Paşa, trimisul Porţii pe lîngă guvernul român, Tarfik Bey şi Sali Paşa, din ministerul de interne al Sublimei

Porţi. Urmară trimişii extraordinari la Bucureşti ai Angliei, Franţei, Austriei, Prusiei, Rusiei, ai şahului Persiei. După ceremonie, Omer Paşa, împreună cu Anna, devenită Zubeide Hanum, înconjuraţi de toţi demnitarii, primiră defilarea trupelor. După ce s-au scurs trupele turceşti, urmară trupele ruseşti ale generalului Luders.

La Constantinopol

După un an şi trei luni de la sosirea sa în Bucureşti, Omer Pașa și soţia sa Anna, în uniforma de colonel al regimentului turc al cărui comandant onorific era, asista la trecerea în revistă a primelor unităţi militare otomane care se retrăgeau din Ţara Românească. El însuşi urma să se înapoieze curînd în imperiu. Înainte de a părăsi țara, Anna s-a dus la Homorod spre a-şi revedea părinţii, care la reîntoarcere au însoţit-o pînă la Bucureşti. După trei zile ei se vor înapoia la Homorod, iar Anna va pleca cu soţul la Constantinopol. Anna a făcut o frumoasă impresie în toate cercurile din capitala Turciei şi, cu toate că era creştină, sultanul a admis să frecventeze şi chiar să locuiască în palatul său. Padişahul i-a acordat lui Gheorghe Simonis gradul de maior, sub numele de Gheorghiadis Bey, şi l-a numit profesor de pian al sultanei Valide. Între timp, Gheorghiadis Bey se căsători cu Tereza Merchen, de origine germană, fostă educatoare a prinţului Obrenovici, o intrigantă a cărei comportare va avea grave consecinţe asupra căsniciei cumnatei sale Anna Zubeide Hanum Omer.

Din căsătoria lui Omer cu Anna a rezultat o fetiţă, Emineh. În 1851, pe cînd Anna îşi însoţea bărbatul într-o expediţie militară în Bosnia şi Herţegovina, fetiţa, în vîrstă de numai şapte luni suferi un accident mortal, de care se pare că nu a fost străină Tereza Merchen Gheorghiadis. Se bănuia că Tereza ar fi plătit pe doica ce însoţea pe Emineh într-o călătorie să lase nezăvorîtă uşa landoului, pentru ca la o deschidere bruscă fetiţa să cadă şi să se zdrobească. Mormîntul acestei copile se mai păstrează şi azi la Sarajevo. Pierderea unicului copil a întunecat mult viaţa Annei Simonis şi a lui Omer Paşa. Doi ani Anna n-a mai participat la viaţa mondenă. Treptat şi-a revenit, a început să frecventeze înaltele cercuri din Constantinopol şi să primească musafiri, fie la reşedinţa de iarnă din cartierul Pera, fie la cea de vară de la Skutari, pe Bosfor.

Gheorghe Simonis primeşte misiuni diplomatice

În aer începuse să se simtă pregătirea unui război între marile puteri, datorită rivalităţilor pentru supremaţie în Europa. Sultanul Abdul Medjid căuta alianţa ţărilor apusene împotriva Rusiei ţariste, care în iunie 1853 a ocupat Principatele Române. În acest scop, sultanul a trimis pe Gheorghiadis Bey cu o delegaţie ce avea misiune specială către guvernele unor ţări apusene şi mai ales către guvernul Franţei. Gheorghiadis a fost primit imediat de Napoleon al III-lea, care l-a asigurat pe sultan, prin scrisori şi daruri, de bunele sentimente ale Franţei şi de ajutorul ce-i va fi acordat. Printre daruri se afla şi un ceas masiv de mir, care aparţinuse împăratului Napoleon I, ceas pe care Abdul Medjid l-a dăruit, la rîndul său, lui Gheorghe, fratele Annei, acordîndu-i concomitent şi înalte decoraţii pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor primite. Nu mai reamintim evenimentele care au urmat şi care au dus la războiul din Crimeea, terminat cu înfrîngerea trupelor ruse după asediul de 11 luni al Sevastopolului. Se ştie că pe lîngă trupele engleze, franceze şi piemonteze care s-au adăugat ulterior, la asediul Sevastopolului au luat parte şi trupe turceşti comandate tot de Omer Paşa, care a intrat primul în oraşul asediat. În urma acestor acţiuni, Napoleon al IIIlea a decorat pe Omer Paşa cu „Legiunea de Onoare“, iar regina Angliei i-a acordat cea mai înaltă distincţie: „Ordinul Jaretierei“. Însuşi ţarul Rusiei, Alexandru, care a urmat la

tron lui Nicolae I, deşi învins, ca să arate cît de mult îl apreciază, i-a conferit lui Omer Ordinul „Sfînta Anna“. Reîntors la Constantinopol, Omer a fost primit triumfal şi a devenit unul din stîlpii Imperiului otoman.

Pustiire sufletească

În scurgerea anilor, Anna a rămas aceeaşi femeie distinsă, bună soţie, plină de demnitate. Pînă în 1858 a domnit o perfectă armonie în familia lui Omer. De atunci înainte, Tereza, soţia lui Gheorghe Simonis, şi-a intensificat intrigile pe lîngă Omer împotriva cumnatei sale, Anna. Zi de zi lucrurile se agravau, se complicau. Punctul culminant a fost marcat în urma darurilor pe care sultanul le-a făcut lui Omer drept răsplată pentru campania militară pe care a condus-o în Arabia. Printre daruri au fost şi două tinere circaziene, de o frumuseţe răpitoare, de neam regesc, pe care sultanul le primise personal drept cadou din partea unor emiri arabi. Ele au fost instalate lîngă apartamentele Annei, care însă l-a rugat pe Omer să le îndepărteze. El a şovăit, pretextînd că, fiind un dar din partea sultanului, nu poate face acest lucru. Nu peste mult timp se încearcă şi un atentat împotriva Annei pe cînd se afla în camera ei de toaletă. Din fericire, glonțul tras din afară a lovit doar oglinda.

Despărţirea

Rănită în demnitatea ei, suferind chinurile geloziei, lipsită de afecţiunea şi liniştea de care avea nevoie, Anna începu să trăiască drama dezamăgirii, devenind tot mai străină şi indiferentă faţă de Omer, pe care nu-l mai putea iubi ca altădată. De aceea, sub pretextul unei călătorii pentru recăpătarea echilibrului sufletesc, Anna pleacă în Franţa, fiind hotărîtă să nu se mai întoarcă niciodată la Omer. În acelaşi timp, scîrbit de atitudinea soţiei sale, şi Gheorghe Simonis a divorţat de Tereza, părăsind pentru totdeauna Turcia. El s-a reîntors în România, stabilindu-se în anul 1859 la Craiova, unde a fost profesor de muzică la mai multe școli. S-a recăsătorit şi a avut şase copii.

Omer a fost înştiinţat printr-o scrisoare de către Anna de hotărîrea de a nu se mai întoarce. Omer a implorat-o să revină, deoarece încă o iubea. Folosindu-se de prilejul oferit de călătoria la Frankfurt pe Main, unde i se conferise cetăţenia de onoare, Omer Paşa a vizitat şi Parisul cu intenţia de a o îndupleca pe Anna să se reîntoarcă. Totul a fost zadarnic. Nici trimişii personali ai sultanului nu au putut determina o împăcare.

Zubeide Hanum Omer

devine baroana de Braunecker

După o şedere de cîteva luni la Paris, Anna a întreprins o călătorie în America. La înapoierea în Franţa a întîlnit pe vapor pe fiul generalului baron de Braunecker, de origine bănăţeană, fost prim consilier al împăratului Francisc al IIlea. Cei doi se mai cunoscuseră înainte la Constantinopol. Reîntîlnirea lor a dat naştere unei puternice afecţiuni, care s-a încheiat printr-o căsătorie.

Aflînd aceasta, Omer o imploră pe Anna să revină, chiar cu copiii rezultaţi din a doua căsătorie. Decepţionat de noul refuz, Omer a îngenuncheat în faţa sultanului Abdul Aziz, fratele lui Abdul Medjid şi, desprinzîndu-şi sabia de la cingătoare, i-a depus-o la picioare. Acest gest însemna lepădarea lui Omer de toate rangurile şi îndatoririle, precum şi de bucuriile lumii acesteia, urmînd să trăiască de acum înainte ca un muritor de rînd. Dar sultanul, care nu se putea dispensa de serviciile lui, a dispus să-şi poarte mai departe titlurile şi gloria, numindu-l comandant suprem al tuturor trupelor din imperiu. Încărcat de ani, prinţul Omer Pașa a murit la 18 aprilie 1871.

Cu puţin timp înaintea primului Război Mondial, în 1914, Anna Simonis, prinţesa Zubeide Hanum Omer, baroană de Braunecker, mamă a şase copii, a murit la vîrsta de 82 de ani la Paris. Înainte de moarte, printr-o scrisoare trimisă rudelor din România, şi-a manifestat profundul regret că nu-i poate revedea nici pe ei, nici plaiurile Homorodului, nici Bucureştiul care o lansase către o viaţă care a împletit gloria cu decepţia.

S-ar fi aşternut complet vălul uitării peste numele acestei femei cu un destin atît de ciudat dacă nepotul ei, azi în vîrstă de 83 de ani, compozitorul profesor muzicolog George Simonis – fiul fratelui ei Gheorghe Simonis – nu mi-ar fi încredinţat, spre publicare, aceste mărturisiri. Întîmplările şi faptele pe care mi le-a relatat le-a aflat chiar din gura mătuşii sale Anna în ultimii ani ai existenţei ei, atunci cînd s-a dus s-o vadă la Paris.

Sfîrșit

NICOLAE BRĂDIŞTEANU (,,Magazin istoric”)

Casa-bijuterie cu pălărie, ascunsă pe Intrarea Spătarului din Bucureşti

Lîngă Strada Armenească din centrul Capitalei dăm de Intrarea Spătarului, locul magic în care trăiesc liniștite, de peste o sută de ani, cîteva dintre cele mai frumoase clădiri din oraș. Este o intrare mică, mică, are vreo 200 de metri și începe din strada Spătarului, una dintre cele mai vechi străzi din București. Acolo unde Intrarea se înfundă te așteaptă o bătrînă doamnă aristocrată, delicat alcătuită, cu pălărie și foișor neoromânesc. Este casa Virginiei Andreescu Haret, prima femeie din România care a obținut diploma de arhitect. Astăzi vă invităm să descoperiți una dintre cele mai frumoase clădiri din București, casa unor oameni care s-au iubit.

Străzile spun povești. Ca să vedeți cît de veche este Intrarea Spătarului, cîteva vorbe despre drumul de care ea s-a despărțit, calea pe care nu a dorit s-o urmeze: Strada Spătarului. Se numea în trecut Strada Puțul Spătarului, iar Spătarul era un înalt demnitar la Curtea Domnească, care avea sarcina de a purta spada și buzduganul voievodului, cu ocazia diverselor ceremonii și festivități de la Curtea Domnească. ,,În Țara Românească, marele spătar era și locțiitor al domnului la comanda armatei. La numărul 22 există o veche și frumoasă casă boierească, construită în anul 1760 de către un spătar, de unde și numele străzii. La începutul Secolului al XIX-lea, casa intră în proprietatea arhitectului armean Iacob Melic (Melik), fiind cunoscută sub numele de Casa Melik, astăzi muzeu de artă”, spune Alexandru Ofrim în volumul ,,Străzi vechi din Bucureștiul de azi”.

Spiru I. Haret s-a îndrăgostit de tînăra arhitectă

În acest loc ferit, bine ascuns în vechiul București, pe Intrarea Spătarului, hotărăște profesorul și inginerul structurist Spiru I. Haret (1892-1970),

nepotul lui Spiru C. Haret, reformatorul sistemului educațional românesc, să-și ridice locuința. Se întîmpla în anii ’20, pe vremea cînd Bucureștiul chiar era un Mic Paris. Spiru I. Haret îi încredințează proiectul clădirii unei tinere, Virginia Andreescu, cea care tocmai devenise prima femeie arhitect din România, nepoata marelui pictor Ion Andreescu. Cei doi aveau apoi să se îndrăgostească, să se căsătorească și să locuiască în casa din Intrarea Spătarului. Spiru Haret, în calitatea sa de inginer structurist, avea apoi să participe la toate lucrările Virginiei.

Clădirea, construită în anul 1926 în stil neoromânesc, uimește prin proporțiile sale delicate, prin decorații, prin întreaga ei înfățișare romantică. Are două intrări, una pentru parter și alta pentru etaj și se vede că este casa unor oameni care s-au iubit.

Virginia Andreescu Haret, prima arhitectă care a activat în România

,,Virginia a spart zidul, Virginia a pătruns pe ușa mare, natura ei a învins și a croit drumul femeilor în arhitectură. Convinsă, demnă și foarte sigură, atît de naturală la locul ei, nimeni nu a îndrăznit s-o conteste”, spunea Henriette Delavrancea-Gibory în alocuțiunea rostită în Sesiunea de comunicări a Academiei R. S România din 5-7 mai 1976, intitulată ,,Cine are ceva de spus?”.

Virginia Andreescu a urmat Școala de Fete Pitar Moș, apoi Școala Gimnazială, actualul Liceu Mihai Viteazul, și Școala Superioară de Arhitectură. Se întîmpla pe vremea cînd domnul Profesor Ion Mincu nu credea că femeile au ce să caute la Școala de Arhitectură. Virginia însă a îndrăznit. În anul 1919, în ziua de 13 iulie, Școala Superioară de Arhitectură din București i-a conferit Virginiei Haret Andreescu diploma de arhitect cu mențiunea maximă ,,Foarte Bine”. Era pentru prima dată cînd o femeie din România primea diplomă de arhitect. Proiectul a avut tema ,,O Academie de Arte Frumoase”.

Strîmbu. Pe lîngă casele ei minunate, a lăsat în urmă desene, acuarele și picturi în ulei. În anul 1920 a avut o expoziție cu 66 de acuarele executate după monumente din țară, 28 de lucrări fiind achiziționate de Comisia Monumentelor Istorice. Virginia a făcut studii de specialitate la Roma timp de doi ani, unde a luat parte la cercetări arheologice. ,,Încă de copil a avut prilejul să-și dezvolte gustul pentru frumos, trăind în mijlocul capodoperelor create de unchiul său – pictorul Ion Andreescu – care, în bună parte, decorau pereții locuinței unde a crescut. (…) În anul 1928, în plină maturitate de creație, arhitecta se căsătorește cu Spiru I. Haret cu care va conlucra de acum înainte, în toate domeniile de activitate”, arată inginerul structurist Radu Spiru Haret, fiul Virginiei, în Revista ,,Arhitectura” din 1906.

Au visat şi au lucrat

în casa cu pălărie de pe Intrarea Spătarului

,,Colaborarea cu Spiru I. Haret, atît în viața de toate zilele, cît și pe tărîm profesional, a reprezentat un exemplu caracteristic, demn de imitat, al vastelor orizonturi deschise de simbioza profesiunilor de inginer constructor și arhitect. Zi de zi am văzut, mulți ani de-a rîndul, instalîndu-se în casă, după orele obligatorii de serviciu ale ambilor, o atmosferă susținută de lucru, ce dura pînă seara tîrziu, unde schimburile de opinii privind alegerea soluției optime a unui proiect sau a unui capitol de tratat științific se desfășurau cu multă dăruire cauzei slujite”, se arată în sursa citată.

,,Virginia făcea față la toate, întrebuințîndu-și calitățile naturale cu un spirit chibzuit și metodic, găsindu-și și timpul să adune la ea, în casa pe care și-o construise, un mic cerc de prieteni, arhitecți, arheologi, ingineri și critici de artă și să le creeze un mediu cald și plăcut, în interiorul ei încărcat de tablouri, multe ale unchiului, marele Andreescu, de cărți, bibelouri, aramuri, broderii, amintiri din multele călătorii de studii pentru care își rezerva timp să le mai facă”.

„Virginia a pătruns pe uşa mare”

Cu un talent aparte pentru artele grafice, concomitent cu Școala de Arhitectură, Virginia Andreeescu Haret a urmat și cursurile Școlii de Belle-Arte din București unde l-a avut profesor pe pictoriul Ipolit

Arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory își amintea în anul 1976: ,,Eram în extaz în fața lucrărilor ei, țin minte și acum, după 63 de ani, cît erau de hotărîte, profund chibzuite, armonioase și constructiv compuse concepțiile ei, întrecînd cu mult pe ale celorlalți colegi. Fusese epoca marelui Mincu, care nu admitea o femeie arhitect. Virginia a spart zidul, Virginia a pătruns pe ușa mare, natura ei a învins și a croit drumul femeilor în arhitectură. Convinsă, demnă și foarte sigură, atît de naturală la locul ei, nimeni nu a îndrăznit s-o conteste. Și tot așa a pășit în viață, cu talent, putere de muncă și perseverență, fără a lasa să se bănuiască greutățile prin care trecea ca să pătrundă și să reușească”. Virginia s-a stins în ziua de 6 mai, anul 1962, după o boală necruțătoare. Ne-a lăsat moștenire peste 130 de clădiri proiectate și executate. A ridicat multe școli în București și în țară, iar printre altele a proiectat Palatul Tinerimea Română, care există și azi pe Schitu Măgureanu, Palatul Cazinoului din Băile Govora și un imobil pentru Societatea Comunală de Locuințe Eftine, înființată de Vintilă Brătianu în anul 1907. Dacă aveți drum pe Intrarea Spătarului, casa cu povestea ei vă așteaptă la început de vară. Romantică. Frumoasă. Singulară. Ascunsă. Sursa: MAkE BUCHAREST GREAT AGAIN

Casa Arhitect Virginia Andreescu Haret

Casa are două intrari, una pentru parter și alta pentru apartamentul de la etaj

Virginia Andreescu Haret, prima arhitectă care a activat în România

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Tupeu de mOTAN

(urmare din pag. 1)

Acesta a continuat spunînd: ,,Vom conveni asupra unei schimbări fundamentale a descurajării și apărării noastre, cu mai multe formațiuni de luptă desfășurate, cu mai multe forțe avînd pregătire ridicată și, de asemenea, cu mai multe echipamente prepoziționate”, denumind schimbările planificate „cea mai mare revizuire a colectivului nostru de apărare de la sfîrșitul Războiului Rece”. Polonia susține planul Alianței de a mobiliza un număr de 300.000 de soldați în alertă maximă pentru apărarea țărilor membre ale Alianței aflate în vecinătatea Rusiei, cum nu s-a mai întîmplat din anii ʼ80, de pe vremea Războiului Rece.

Pe de altă parte, secretarul britanic de Externe Liz Truss a declarat cu acest prilej că Rusia trebuie învinsă înainte de a începe negocierile de pace, avertizînd că aliații trebuie să se gîndească foarte atent la mesajele pe care le trimit președintelui chinez Xi Jinping, fiindcă „este cu siguranță foarte îngrijorător faptul că China face acum declarații despre OTAN, face declarații despre suveranitatea Insulelor Falkland și se deplasează cu adevărat din sfera Indo-Pacific. De aceea este atît de important ca OTAN să răspundă cu conceptul nostru strategic, care face referire în mod specific la China”. Oficialul a adăugat că este „foarte clar că Rusia este partenerul junior în această relație”: „Știm că China urmărește îndeaproape Ucraina; își extind capacitatea militară și își extind influența globală”, a completat Truss.

Păi, stimată doamnă, Marea Britanie ce a făcut în ultimii 200 de ani? Nu și-a extins influența globală, la fel ca SUA? Acum, cînd aveți concurenți, nu vă convine?

Truss a mai avertizat că „în timp ce China își extinde influența prin constrîngere economică și construiește o armată capabilă, există un risc real ca ei să se considere suficient de puternici, iar asta să ducă la o greșeală de calcul catastrofală, cum ar fi invadarea Taiwanului. Este exact ceea ce am văzut în cazul Ucrainei: o greșeală strategică de calcul a lui Putin”.

Premierul belgian Alexander De Croo a declarat că sfîrșitul războiului poate fi foarte departe, deoarece condițiile nu sînt optime pentru o negociere, sancțiunile economice durează și rănesc ambele părți, iar Ucraina are nevoie de sprijin militar sporit. Principala provocare pentru aliații OTAN va fi protejarea populațiilor lor de efectele sancțiunilor împotriva Rusiei și ale consecințelor războiului său din Ucraina. „Puteți face politică externă și puteți face geopolitică atîta timp cît populația voastră autohtonă încă o susține”, a spus el la summitul OTAN. Belgianul are dreptate. Atîta timp cît războiul e departe și constituie doar un eveniment la care privești din fotoliu e cam greu să-i ceri cetățeanului european să facă sacrificii pentru o țară aflată în celălalt capăt al continentului. Aliații vor trebui să-și sporească ajutorul militar acordat Ucrainei „într-un mod dramatic”, în lunile viitoare, a spus De Croo.

Pe de altă parte, președintele Joe Biden a declarat că SUA își vor îmbunătăți poziția de forță în Europa, inclusiv prin stabilirea unui „cartier general permanent” în Polonia, prin menținerea unei brigăzi rotative suplimentare cu cartierul general în România, prin îmbunătățirea desfășurărilor rotative în statele baltice, prin trimiterea de escadroane F-35 suplimentare în Regatul Unit și staționînd apărare aeriană suplimentară în Germania și Italia.

Observ de aici două chestiuni: 1. preocuparea majoră a OTAN o constituie Rusia și China, văzute ca un tot unitar; 2. democrațiile occidentale continuă să-și bage nasul în treburile celorlalte state de pe glob spunîndu-le cum să trăiască și ce să facă, pentru a le impune propriul lor model de viață. Să le luăm pe rînd:

1. OTAN a declarat în noul său concept de organizare că ,,Rusia e cea mai importantă și mai directă amenințare la adresa securității aliaților și la stabilitatea din regiunea nord-atlantică”. De ce? Fiindcă a ajuns aproape de granițele României, care e țară OTAN. Păi

și ce dacă? Nu ziceau ei, cînd au fost la un pas să-și pună rachete pe teritoriul Ucrainei, că Rusia nu are de ce săși facă probleme și să declare extinderea OTAN drept amenințare la adresa ei? Așa ziceau. Nu s-au agitat ei că de ce masează Rusia 200.000 de oameni pe frontiera cu Ucraina? Păi acum de ce aduc 300.000 de soldați în Europa și împînzesc continentul cu avioane și arme? Au senzația că vine Putin peste ei? Nu cred, dar oamenii sînt contaminați de „misecuvinism”, lor li se cuvine, ei au dreptul să impună altora modelul lor de viață deși poate azerilor le e bine așa, iranienilor de asemenea, poate iugoslavii știau de ce procedează astfel în țara lor etc. Ei au voie să se îngrijoreze pentru securitatea lor, celorlați nu le e permis.

Referitor la China, care nu apărea în fostul concept de securitate, în actualul document se scrie astfel: „Ne confruntăm cu o concurență sistemică din partea Republicii Populare Chineze, care ne contestă interesele, securitatea și valorile și care caută să submineze ordinea internațională bazată pe reguli”. Nu-i așa că vă place formularea? E superbă, nu?! Se plîng ei acolo că RPC le contestă interesele, securitatea și valorile. Vedeți printre rînduri ipocrizia și rînjetul obraznic? Dar cînd SUA au contestat interesele Coreei, Vietnamului, Cubei, Nicaraguei, Iugoslaviei, Irakului, cînd le-au amenințat și chiar încălcat securitatea și valorile – atunci cum a fost? Cine i-a chemat pe ei să încalce independența și suveranitatea unor țrăi și să le conteste valorile? Nimeni.

Cînd „corigenții” de la Bruxelles vin să ne încalce valorile creștine și ne spun să nu mai folosim denumiri precum Paște, Crăciun etc., să nu mai purtăm cruciulițe, să nu mai sacrificăm porci de Crăciun și să aruncăm familia tradițională la coș ca să ne-ncusrim unii cu alții – astea nu sînt contestări ale valorilor noastre? Noi de ce nu îi declarăm dușmani ai intereselor românești pe ăștia de la Uniunea Europeană? Dacă ei au dreptul, mă gîndesc că avem și noi, nu?

În continuare, oficialii afirmă despre chinezi că „subminează ordinea internațională bazată pe reguli”. Nu, serios! Dar cînd Collin Powell, Dumnezeu să-l ierte, a venit în fața ONU cu două punguțe în care era un praf alb, folosit, chipurile, de Saddam Husein ca să ucidă irakieni, prezentîndu-l drept dovadă irefutabilă și să recunoască ani mai tîrziu ca a mințit cu nerușinare pentru a putea declanșa „operațiunea specială” a armatei americane în Irak – aia nu a fost „subminarea ordinii internaționale bazate pe reguli”? Cînd armata americană a intrat peste atîtea state independente și suverane fără mandat ONU, atunci nu a încălcat regulile internaționale? Cam cît de obraznic trebuie să fii ca să scrii așa ceva? Uite cam atît.

Tupeul a mers pînă acolo încît, în timpul „chefului european” pe care liderii grupului G7 l-au făcut în Germania, și despre care am scris în paginile revistei, aceștia au cerut Chinei, stat suveran și independent, neaflat în relație de vasalitate nici cu SUA nici cu UE, să-și folosească influența ca să preseze Rusia să-și retragă forțele din Ucraina, imediat și necondiționat, și să renunțe la „pretențiile maritime expansive” în Marea Chinei de Sud. Cum China are politicieni din clasa vertebratelor, nu a nevertebratelor, cum avem noi, răspunsul a fost următorul: „Țările G7 reprezintă doar 10% din populația lumii. Ele nu au dreptul să reprezinte lumea sau să creadă că valorile și standardele lor ar trebui să se aplice lumii”. Cum ar veni: „ia vedeți-vă de treaba voastră”!

În al doilea rînd, ce-și tot bagă nasul americanii peste tot? N-au ce face acasă? Se plictisesc în viețile lor și se gîndesc să le facă și pe ale noastre la fel de plicticoase și de false? Am scris de nenumărate ori, și în problema legată de Pactul verde, dar și de războiul din Ucraina, că, în afară de UE și de SUA, absolut nimeni de pe planetă nu este interesat de reducerea valorilor de bioxid de carbon și nici de ce face Rusia. Am scris în „Nealiniații” că țările din BRICS sînt o forță de luat în seamă, că vor o lume bipolară și că așteaptă ca SUA să-și rupă gîtul, ceea ce sigur se va întîmpla la un moment dat, ținînd cont de conducătorii pe care îi are. mOTAN-ul nostru are și tupeu și e și ipocrit atunci cînd se declară alianță defensivă, dar înarmează Ucraina contribuind indirect la

Prăpădul ideologiei progresiste ucide universitățile

Doctorul în filosofie Michael Robillard, absolvent al academiei militare West Point din SUA și mai apoi al universității Oxford din Marea Britanie a publicat o carte cu titlul ,,Don’t Go To College”, ,,Să nu faceți facultate” în care descrie în cuvinte sumbre realitatea academică din cele mai faimoase centre de învățămînt universitar din lume. În cartea sa acesta arată cum ideologia de gen, homosexualitatea și în general teoria ,,woke” (a celor treziți) este promovată agresiv chiar de către liderii lumii academice iar marea majoritate a profesorilor stau umili cu capul plecat și păstrează tăcerea în speranța că vor primi o avansare, o confirmare pe post sau o mărire de salariu. Atenție, vorbim despre cadre universitare de la Oxford și nu despre profesorii unui liceu agricol de la periferia unui orășel de provincie.

Studenții sînt supuși fără milă unui atac ideologic nemilos, iar cei care îndrăznesc să pună întrebări sau să își exprime păreri contrare valului progresist sînt arătați cu degetul, marginalizați și eliminați din viața comunității studențești. Din lista lungă de contradicții ideologice flagrante pe care noua Inchiziție a gîndirii o revarsă asupra minții tinerilor am cules cîteva exemple grăitoare pe care Michael le-a trăit nemijlocit:

1. Pe de o parte tinerii sînt îndemnați să lupte împotriva conceptelor științei vestice care este acuzată că are o structură opresivă dominată de ,,patriarhii rasei albe”, dar în același timp li se cere acestora să creadă tot ce susțin „rapoartele” biomedicale despre Covid care sînt comunicate chiar de către cei înfierați mai sus.

2. Pe același model, după ce li se cere tinerilor să creadă că datele biomedicale legate de Covid sînt valide, acestora li se spune că aceleași date biomedicale dacă se referă la genurile masculin/ feminin sînt doar ,,convenții sociale”!

3. După ce li se spune că genurile masculin/ feminin sînt doar convenții sociale studenții află că, referitor la rasă, situația se schimbă din nou și aceasta este un adevăr obiectiv care nu poate fi ales liber, deși rasa este doar o convenție socială, deoarece există o singură rasă, cea umană.

Contradicțiile se țin lanț în universități și includ concepte fundamentale legate de religie, educație și norme sociale. Cum este posibil ca profesori educați, maturi și respectați în toată lumea să tacă și să accepte crima ideologică la care sînt supuse sufletele nevinovate ale tinerilor care caută adevăruri și calea dreaptă în viață? Răspunsul se găsește în excepționala butadă a lui Upton Sinclair, care sună cam așa: ,,Este foarte dificil să faci pe cineva să înțeleagă o idee dacă salariul acestuia depinde de abilitatea sa de a nu înțelege acea idee”.

Închei cu o notă personală prin care vă invit să faceți un exercițiu de imaginație. Ce reacție veți avea în ziua în care veți fi chemați în biroul șefului pentru a fi instruiți cum să folosiți corect noile pronume ale identității de gen și cum să participați împreună cu familia și copiii voștri preșcolari la festivalul homosexualilor din firmă? Sfîrșitul lumii există, dar arată cu totul altfel decît ne-am imaginat și primii sacrificați sînt tinerii.

BOGDAN VASILE

distrugerea infrastructurii țării și la moartea fiilor ei, că tot îi place lui expresia „pagube colaterale” – înțelegeți cît preț pune pe viața unui om, lucru care se vede și din protestele contra legii care blochează avorturile în SUA. Cert e că mOTAN-ul nu vrea pace, ci război cu orice preț. Nu știu ce i-a făcut Dumnezeu motanului din anecdotă după răspunsul acela plin de tupeu, însă cred că mOTAN-ului nostru nu-i va fi prea bine, pentru că prea și-a făcut mulți dușmani și la un moment dat o să înceapă „să-l cam strîngă planeta”.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Lacul Techirghiol, din binecunoscuta stațiune balneoclimaterică cu același nume, a devenit roz, spre uimirea turiștilor. Este vorba – conform specialiștilor – de o explozie de alge, care contribuie la refacerea nămolului, respectiv a proprietăților sale. ● În ceea ce privește puterea de cumpărare, România înregistrează cu 18% mai puțin față de celelalte țări ale Uniunii Europene, dar surclasează Grecia. E drept, înregistrăm diferențe mari între mediul rural și cel urban. ● Armata lui Putin a atacat un cartier rezidențial din Kiev, precum și un mall din Cremenciuk, în incinta căruia se aflau peste o mie de persoane. Volodimir Zelenski a calificat acest atac drept cel mai devastator act terorist din Europa. ● Răzvan Giucă, vicepreședinte ACROPO, cu rang de subsecretar de stat, a fost prins drogat la volan, potrivit unor surse judiciare citate de massmedia. Giucă avea asupra lui și pliculețe cu stupefiante. ● Rata de promovare la examenul de bacalaureat 2022, în urma soluționării a peste 49.000 de contestații, a crescut cu 1,9%, ajungînd la 75,2%, a anunțat ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, înaintea afișării rezultatelor finale la Bac 2022. În 42 din cele 1.393 de licee din România rata de promovare a fost zero – nici un elev nu a reușit să ia examenul. În urma contestațiilor au fost modificate în continuare foarte multe note –peste 30.300 de note au fost mărite, iar peste 15.000 au fost micșorate. Ediția din acest an a Bacalaureatului a fost considerată cea mai fructuoasă din ultimii zece ani, mai ales că 222 dintre candidați au obținut media generală 10! ● Organizația Mondială a Sănătății (OMS) se așteaptă la „niveluri ridicate” de COVID-19 în această vară în Europa și a cerut monitorizarea îndeaproape a virusului după triplarea cazurilor zilnice timp de o lună. „Pe măsură ce țările din Europa au ridicat restricțiile care erau în vigoare, virusul va circula la niveluri ridicate în timpul verii”, a declarat, pentru AFP, directorul pentru Europa al organizației, Hans Kluge. „Virusul nu dispare doar pentru că țările încetează să-l monitorizeze. Continuă să contamineze, continuă să se schimbe și încă ucide”, a spus el într-o declarație scrisă pentru AFP. Cu subvarianta Omicron BA.5 în plină expansiune, numărul de cazuri din aproximativ cincizeci de țări din zona OMS Europa s-a apropiat de 500.000 zilnic în această săptămînă, în timp ce la sfîrșitul lunii mai era în jur de 150.000 pe zi, potrivit datelor publice. ● În prezent, peste 3.400 cazuri de variola maimuței sînt semnalate în peste 50 de țări. În România, evidențele rețin deocamdată șase cazuri. OMS consideră că acest virus nu este încă o urgență. ● În cadrul ediției din acest an a Festivalului Internațional de film TIFF, de la Cluj , premiul cel mare a fost acordat peliculei boliviene „Casa noastră”, iar actrița Maia Morgenstern a primit premiul de excelență pentru întreaga carieră. Cele 200 de filme din 55 de țări au adus în fața ecranelor de cinema un număr de 102.000 de plătitori de bilete, cu 8% mai mult față de 2019, anul în care se stabilise recordul anterior.

● Liderii G7 s-au întîlnit în localitatea Elmau, din Germania, unde au fost întîmpinați de protestatari, care au scandat împotriva războiului, schimbărilor climatice, scumpirii carburanților și lipsei tot mai acute a hranei. În cadrul reuniunii, a fost adoptat cel de-al șaptelea pachet de sancțiuni, vizînd interzicerea importului de aur rusesc pe piață. ● Rusia nu și-a putut achita obligațiunile bancare, în valoare de 100 milioane de dolari, oficialii susținînd că nu-și pot plăti datoriile din cauza sancțiunilor. ● În contextul crizei de personal din aeroporturile din Germania, Olaf Scholz, cancelarul german, propune angajarea unor cetățeni străini, germanii fiind insuficienți în raport cu posturile existente. ● La Summitul de la Madrid, membrii celor 30 de țări NATO au luat decizii importante pentru România. Printre altele, s-a stabilit ca zona Mării Negre aferentă țării noastre să fie declarată spațiu de interes strategic. ● Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, consideră că, dacă va fi nevoie, 300 de mii militari din țările Uniunii Europene pot fi pregătiți în 48 de ore pentru război, iar conceptul strategic al NATO va

fi schimbat din temelii. Spania contribuie decisiv la misiunile NATO, „care e mai unită ca oricînd”, declară prim-ministrul spaniol Pedro Sanchez. ● Casa părintelui Arsenie Boca, de pe dealul Bujoara, a fost scoasă la vînzare. Neobişnuit este faptul că agenţia imobiliară a stabilit preţul de 10.000 de lei, unul foarte mic, dar, în fapt, lansează o licitaţie prin care îi îndeamnă pe potenţialii cumpărători să facă o ofertă. Pe locul în care a copilărit Arsenie Boca se află o casă veche din lemn şi chirpici cu pereţii acoperiţi de portretele de mari dimensiuni ale lui Arsenie Boca. Casa păstrează o parte din mobilierul fostei case părinteşti: un pat vechi de peste 100 de ani, o măsuţă şi o băncuţă, toate din lemn. Proprietatea are 8,5 hectare – teren extravilan, fîneţe şi teren arabil, 2 căsuţe, o anexă și un foişor de vară și face parte din patrimoniul spiritual ortodox, unică, inestimabilă, ca valoare spirituală. ● Președintele Franței, Emmanuel Macron susține că Rusia suportă consecințele războiului pe care l-a provocat. De fapt, războiul nu afectează doar Europa, ci întreaga lume, Rusia fiind singura responsabilă. ● Cozi interminabile pe aeroportul Henri Coandă din Capitală, ca urmare a faptului că directorul aeroportului a redus drastic din personal, fenomenul fiind comun pentru întreaga Europă. Milioane de oameni din întreaga lume au fost afectați de anularea curselor aeriene în ultima lună. ● Seceta face ravagii, spre marea disperare a oamenilor, astfel încît apa a fost raționalizată. Lacul Amara din județul Buzău a secat, pe toată lungimea de 8 km. Acum, pe locul unde altădată puteau fi văzuţi pelicani sau alte păsări sălbatice, pasc vitele localnicilor. ● Renumitul tren Venice Simplon Orient Express circulă în toată Europa. Legendarul tren de lux este activ din 1883 – de fapt – pe ruta dintre Paris, Viena și Constantinopolul de atunci. Secțiunea italiană este în funcțiune din 1919, după deschiderea tunelului Simplon. De atunci a fost posibilă conectarea capitalei Franței și a nordului țării cu Atena și Istanbul prin München, Viena, Milano, Veneția, Trieste, Budapesta și București. Bani și timp să ai, altfel totul e rezolvat! ● La Campionatul european de lupte UNDER-20, de la Roma, sportivele românce AnaMaria Pîrvu și Elena-Irina Margaș au cucerit medalii de bronz. ● Începînd cu 1 iulie a.c., reducerea la combustibil de 0,50 bani e marcată pe tabelă, nu și la pompă. ● După părăsirea Insulei Șerpilor, rușii au atacat cu înverșunare portul Odessa, context în care un bloc din Cetatea Albă, locuit de etnici români, a fost distrus, atac soldat cu uciderea a 20 de civili și zeci de răniți, printre care și copii. ● Constanţa a fost gazda Summit-ul de Securitate al Mării Negre organizat de Comisia Helsinki. Mihai Lupu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, a publicat pe contul său de Facebook cîteva fotografii de la reuniune, pe care o cataloghează drept un „eveniment istoric pentru România şi pentru aliaţii săi”. „Este primul dialog multilateral între aliaţii şi partenerii regionali privind securitatea Mării Negre, organizat după Summitul NATO de la Madrid. Membri ai Congresului SUA, oficiali guvernamentali de rang înalt din regiune şi parteneri internaţionali au luat parte la eveniment”, a declarat Mihai Lupu. Temele discuţiilor au vizat confruntarea cu agresiunea rusă şi relevanţa Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică. ● Uniunea Europeană acordă Republicii Moldova refinanțări de 40 milioane de euro, în vederea întăririi capacității de apărare și de împotrivire la atacurile cibernetice. ● Guvernul american, împreună cu firma NuScale Power, vor finanța cu 14 milioane de dolari studiile de proiectare pentru instalarea în România a unor centrale de tip SMR (reactor nuclear mic), primele de acest fel din Europa. Anunțul a fost făcut de Casa Albă, cu ocazia Summitului G7 și a fost salutat de președintele Klaus Iohannis, care subliniază că asigurarea securității energetice este un obiectiv major al țării noastre. În același timp, Joe Biden a punctat că investiția va genera și locuri de muncă pentru români. ● Kelemen Hunor, președinte al UDMR și vice-primministru, afirmă că România nu poate plafona prețul petrolului, pentru că nu are rafinării ca Ungaria, iar statul a scăpat de sub control industria de profil. ● Cehia a preluat, pentru șase luni, președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Logo-ul președinției Cehiei îl are la bază pe cel al primei președinții cehe a Consiliului UE din 2009. Este vorba despre 27 de romburi, dispuse în

formă de cerc, reprezentînd cele 27 de state membre. Conform unui anunț făcut, la 16 iunie 2022, de primministrul ceh, Petr Fiala, președinția cehă a Consiliului Uniunii Europene va acorda prioritate organizării unui summit privind reconstrucția Ucrainei și lansării unui plan Marshall pentru această țară. ,,Am dori să organizăm un summit privind reconstrucția postbelică a Ucrainei cu un plan Marshall, în prezența președintelui ucrainean Zelenski”, a declarat prim-ministrul ceh la 16 iunie, conform site-ului președinției cehe. Cehia se va concentra, pe parcursul președinției sale, asupra unor priorități precum: gestionarea crizei refugiaților și reconstrucția post-război a Ucrainei; securitatea energetică, consolidarea apărării UE; reziliența strategică a economiei europene; reziliența instituțiilor democratice. ● Românilor li s-a aprobat amînarea ratelor, dar alte capcane îi pîndesc pe traseu. În contextul inflației galopante și al majorării dobînzilor, pe termen mediu și lung, ei vor fi nevoiți, pînă la urmă, să suporte plata unor sume cu mult mai împovărătoare. ● Președintele României afirmă că susține în continuare menținerea cotei unice de impozitare, dar și poziția exprimată de premierul Ciucă pe marginea modificării Codului Fiscal, nefiind de acord cu măsurile populiste. Klaus Iohannis a mai ținut să adauge că „trăim vremuri grele”. ● Pe 1 iulie a.c., Ambasada SUA a sărbătorit la București, în avans, Ziua Națională a Americii, cu prilejul împlinirii a 246 ani de ani de la semnarea Declarației de Independență (4 iulie 1776). ,,Statele Unite rămîn cel mai apropiat aliat militar al României, la fel cum NATO rămîne principalul garant al păcii şi securităţii pentru toţi membrii săi”, a afirmat în cursul serii premierul Nicolae Ciucă. Prezent la recepţia de Ziua Independenţei, organizată de Ambasada Statelor Unite, şeful executivului a adăugat că salută decizia luată de preşedintele Joe Biden de a suplimenta prezenţa trupelor americane în România. ● Pandemia COVID-19 ia avînt în România. Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, propune două scenarii. ,,Avem două scenarii pe care vi le prezentăm. Cel în care vîrful acestui minival sau val, o să vedem în funcţie de numărul de cazuri, o să fie undeva între 7 şi 10 august. Cea de-a doua variantă, mai puţin optimistă, în care vîrful acestui val va fi spre sfîrşitul lunii august, începutul lunii septembrie, cu un număr săptămînal de cazuri de circa 70.000, asta înseamnă 10.000 de cazuri pe zi. Rămîne de văzut dacă aceste lucruri se vor confirma în acest fel. Nu există dovezi privind o severitate mai mare; o transmisibilitate mai mare da, dar nu o severitate mai mare”, a declarat ministrul. ● Guvernul ia în calcul, la iarnă, raționalizarea gazului pentru companii, nu pentru consumatorii casnici, dacă România nu va importa suficiente gaze naturale, au declarat pentru Mediafax surse guvernamentale. „Se va continua furnizarea fără limitare la consum casnic. Pentru operatorii economici e mai corect să limităm în procent echitabil pentru fiecare agent economic. Deci va fi o raționalizare pentru companii, nu pentru casnici”. Conform surselor citate, România consumă iarna 50-55 de milioane de metri-cubi de gaze naturale, iar la o temperatură de sub -15 grade Celsius consumul zilnic este de 75 de milioane de metri cubi. ● Cancelarul german Olaf Scholz a declarat că preşedintele rus Vladimir Putin a pregătit războiul împotriva Ucrainei cu cel puţin un an înainte de a-l declanşa şi a prezis că Putin va fi probabil capabil să menţină o ofensivă prelungită pentru „mult timp”. „Cînd nu va mai avea Rusia capacitatea de a continua această luptă? Cînd va rămîne Putin fără arme, fără fonduri? Sau acest lucru poate continua ani de zile?”, a fost întrebat Olaf Scholz în cadrul emisiunii „Face the Nation” de la CBS News. Nimeni nu ştie cu adevărat, a răspuns Scholz, dar planificarea îndelungată a lui Putin sugerează că acesta este pregătit pentru un efort de război susţinut. Scholz a spus că, deşi Putin „nu va recunoaşte cu adevărat”, el este conștient că Rusia resimte impactul sancţiunilor occidentale. Întrebat despre cele aproximativ 2 miliarde de dolari pe lună pe care Germania le-a cheltuit pentru gazul rusesc, cărbunele şi alte surse de energie, Scholz a negat că aceasta îi oferă lui Putin o scăpare de la sancţiuni.

Prăbușirea speranței – Cum au dat pandemia și sancțiunile împotriva Rusiei o lovitură devastatoare economiei globale (II)

O experiență nefastă (2)

Statele Unite încearcă să-și crească drastic propria producție – producătorii americani de petrol își extind deja producția și solicită investiții în forarea puțurilor de petrol și gaze pentru a crește securitatea energetică a SUA. „Împărtășim obiectivul de a reduce dependența de sursele de energie străine și îndemnăm factorii de decizie politică să consolideze dominația energetică a SUA și să extindă producția internă pentru a contracara influența Rusiei pe piețele globale de energie”, a declarat Mike Sommers, președintele Institutului American de Petrol. Chiar și administrația Biden, care este adesea în dezacord cu industria petrolului și gazelor din cauza angajamentului său față de agenda climatică, a început să facă presiuni asupra companiilor petroliere naționale, cerînd autorităților să intensifice producția în Bazinul Permian de Vest Texas pentru a compensa deficitul.

Poziția Europei, care este mult mai dependentă de combustibilul rusesc, s-a dovedit a fi critică după impunerea sancțiunilor. Prin interzicerea importurilor de cărbune, Uniunea Europeană nu s-a grăbit să restricționeze petrolul și gazele, deoarece ar fi aproape imposibil să recupereze livrările din Rusia chiar și pe termen mediu. Cu toate acestea, regiunea are planuri ambițioase de a pune capăt cooperării energetice cu Rusia cît mai curînd posibil și adoptă deja pași concreți; în special, creșterea importurilor de gaze din

Norvegia și extinderea capacității sale de a primi gaz natural lichefiat (GNL) în loc de gaze din conducte. În prezent, Europa nu are capacitatea de a primi volume mari de GNL – terminalele de regazificare existente pur și simplu nu sînt capabile să primească volumul necesar. Cu toate acestea, Germania, Franța și Italia au declarat că intenționează să închirieze sau să achiziționeze terminale plutitoare pentru a-și crește capacitatea de import. Este de așteptat ca primul astfel de terminal din Germania să fie pus în funcțiune înainte de sfîrșitul acestui an, iar restul pînă la jumătatea anului 2024.

Ceea ce se întîmplă în Ucraina a privat Europa și Statele Unite de acces la vechile rute logistice, motiv pentru care companiile occidentale sînt nevoite să reconstruiască rapid lanțurile de aprovizionare. „Combinat cu războiul comercial chino-american și alte perturbări legate de pandemie și climă, operațiunea specială va accelera cu siguranță mișcarea companiilor occidentale pentru a-și reduce dependența de China – pentru componente și produse finite, și de Rusia –pentru transport. Flavio Romero Macao, expert de la Universitatea Edith Cowan din Australia, consideră că multe companii ar putea muta producția din China în Vietnam și Mexic. În opinia sa, oferta de forță de muncă ieftină care a marcat începutul mirajului economic chinez seacă și este mult mai profitabil pentru companiile americane să angajeze muncitori din Vietnam și Mexic. Unele companii au elaborat deja planuri de reducere a dependenței de aprovizionarea străină. În special, principalul furnizor francez de echipamente electrice Schneider Electric a decis să construiască trei fabrici noi în SUA, în timp ce giganții auto Ford, General Motors, Stellantis, Toyota și Volkswagen și compania energetică SK Innovation s-au unit pentru a construi 13 fabrici de baterii pentru vehicule electrice, în următorii cinci ani. Anunțuri similare au fost făcute de companii din industria semiconductorilor și din biotehnologie, precum și de producători de energie solară. Cea mai mare companie de stat de generare a energiei din Franța și cel mai mare operator de centrale nucleare din lume, Électricité de France (EDF), a anunțat recent că va cumpăra o parte din afacerea US General Electric

Prețuri mari, inflație mare și prognoze pesimiste

Continua creștere a prețurilor îi obligă pe germanii cu venituri modeste să economisească la alimente. Mai mult, aproape fiecare comerciant din Germania declară că intenționează să majoreze prețurile în viitor.

Rata inflației în Zona Euro a atins un nivel record. Din păcate, nici previziunile pe lunile următoare nu sînt bune. Conform unui sondaj al institutului de cercetare Ifo, în luna iunie estimările reprezentanților comerțului cu amănuntul pentru produse alimentare și băuturi erau de 98,9 puncte. Punctele indică probabilitatea privind majorarea prețurilor. O valoare de 100 de puncte ar fi însemnat că toți antreprenorii chestionați intenționează să mărească prețurile. Minus 100 ar fi indicat o scădere a acestora.

Prognozele sînt valabile și în alte sectoare ale comerțului unde specialiștii institutului au înregistrat 78,6 puncte. „Astfel, rata inflației se va menține ridicată“, a explicat șeful departamentului economic al Ifo, Timo Wollmershäuser. În același timp, există

Rusia se apropie comercial de China în urma sancțiunilor occidentale

în domeniul energiei nucleare. Franța își propune să crească ponderea energiei nucleare în producția de energie electrică, care în acest moment a ajuns deja la 70%. În februarie, președintele Emmanuel Macron a anunțat că țara va beneficia de 14 reactoare de ultimă generație și o flotă de centrale nucleare mici.

Țările acordă o atenție deosebită producției de semiconductori, care au devenit o marfă rară în timpul pandemiei. De exemplu, guvernele Statelor Unite și ale Țărilor de Jos au interzis ASML, cel mai mare producător de echipamente litografice pentru industria microelectronică, să-și vîndă produsele de ultimă generație în China. În plus, producătorul de electronice și componente de computer Intel a decis să cheltuiască 20 de miliarde de dolari pentru a construi două fabrici de producție de semiconductori în Ohio. Cu toate acestea, potrivit experților David SimchiLevy și Pierre Haren, industria nu va putea rezolva singură toate problemele logistice, avînd nevoie de sprijinul statului. Dîndu-și seama de acest lucru, oficialii americani au adoptat un proiect de lege pe scară largă pentru a crește investițiile în construcția și modernizarea porturilor maritime, aeroporturilor și a altor infrastructuri. Autoritățile americane și europene au elaborat, de asemenea, „legi privind cipurile” pentru a reduce dependența de Taiwan și Coreea de Sud pentru fabricarea semiconductoarelor.

Sfîrșit

și indicii că, în decursul acestui an, rata inflației „ar putea scădea treptat din nou“. În anumite sectoare ale economiei, în care producția devansează consumul, punctele privind intenția de majorare a prețurilor au scăzut pentru a doua oară consecutiv. Între altele, există șansa ca prețurile să fie într-o ușoară scădere în industrie, în sectorul construcțiilor și în comerțul en-gros.

Germanii economisesc la alimente

Cu 7,9 procente înregistrate în luna mai a acestui an, rata inflației a fost la cel mai înalt nivel de la prima criză a petrolului (iarna 1973-1974) pînă în prezent. Conform Institutului federal de statistică, în luna iunie rata inflației atinsese 7,6 procente. O ușoară relaxare, comparativ cu situația din luna mai, datorată subvențiilor la carburanți și a abonamentului de 9 euro pe mijloacele de transport în comun. Măsurile sînt valabile pînă în luna septembrie. După aceea analiștii se așteaptă ca inflația să crească din nou. Peste jumătate dintre germanii cu venituri mici intenționează să economisească achiziționînd mai puține alimente, menționează un studiu al Institutului pentru macroeconomie și cercetarea conjuncturii, IMK. Aproximativ 52% dintre persoanele cu un buget lunar de maximum 2000 de euro pe gospodărie au declarat că prețurile în continuă creștere le obligă să cumpere mai puțină mîncare.

Inflație la nivel record în Zona Euro

Creșterea prețului la energie a dus inflația la un nivel record în întreaga zonă Euro. Conform Eurostat, în luna iunie, prețurile s-au majorat în medie cu 8,6% în interval

n.K. de un an. Specialiștii estimau o rată a inflației de 8,4 procente. În iunie, prețurile la energie au crescut cu 41,9% comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, după ce, în luna mai, fuseseră deja majorate cu 39,1%. Alimentele neprocesate erau luna trecută cu 11,1% mai scumpe, iar serviciile cu 3,4%. Este cea mai mare rată a inflației în Zona Euro de la sistemului monetar în euro, în anul 1999. Inflația a crescut constant începînd din vara anului 2021. Războiul din Ucraina și măsurile anti-Corona dure din China au exacerbat tendința de majorare a prețurilor.

Ce ne așteaptă?

„Presiunea din cauza războiului și a măsurilor de combatere a coronavirusului ar putea crește și mai mult în următoarele luni“, avertizează Fritzi Köhler, economist-șef al băncii KfW. Thomas Gitzel, reprezentant al băncii VP, vede la fel situația: „Deocamdată nu sînt semne de relaxare. Problemele privind livrarea multor produse vor persista mult timp de-acum încolo”.

Pe fondul actualelor evoluții, economistul-șef al Commerzbank, Jörg Krämer, consideră că Banca Centrală Europeană ar trebui să intervină. „Zona Euro are o problemă masivă cu inflația și ar fi necesar ca Banca Centrală Europeană să intervină decisiv“. Din cauza inflației, BCE a anunțat o modificare a ratei dobînzilor. După ani de politică monetară extrem de laxă de dobînzi negative și achiziții masive de obligațiuni, ratele dobînzilor ar urma să fie majorate cu 0,25 de puncte procentuale pentru prima oară în mai mult de un deceniu.

DW.COM

Companiile internaționale au părăsit piața rusă

Doza de sãnãtate

Zahărul – dulce și, totuși, atît de amar!

Despre efectele negative ale zahărului asupra sănătății s-au scris multe. Studii recente arată că 7 din 10 decese sînt cauzate de inflamațiile din corp, generate, în cea mai mare parte, de consumul excesiv de zahăr. Cînd este consumat în forma lui naturală –din fructe sau din anumite legume – acțiunea asupra organismului este diferită, deoarece, înainte de a intra în sînge, oligoelementele de care aparține se descompun și îi neutralizează efectul nociv.

Zahărul rafinat și produsele care îl conțin pot fi comparate fără exagerare cu ,,alimentația moartă”, deoarece ne destabilizează depozitul de minerale și oligoelemente din organism, dereglează metabolismul și reprezintă cauza directă a inflamațiilor încheieturilor, dereglării somnului, afecțiunilor cardiace, pierderilor de echilibru, oboselii și lipsei de vitalitate, nervozității, durerilor articulare, bolilor pielii. Zahărul provoacă tensiune oscilantă, dereglează flora intestinală, atacă frontal dantura, acidulează sîngele – fenomen ce duce la osteoporoză – dereglează sistemul imunitar al corpului, duce la diabet de tip II, întrerupe producerea celulelor albe în sînge, care atrage după sine infecții, inflamații, greutate excesivă și provoacă diferite

O istorie a farselor (256)

„Contele” Victor Lustig, unul dintre cei mai mari escroci (4)

Stabilimentul era urmărit zi şi noapte, telefoanele erau interceptate. Cînd un anume „domn Frank”, cu un accent european stilat, a telefonat la bordel pentru a-şi anunţa vizita, agenţii guvernamentali s-au pregătit pentru începerea acţiunii. Observîndu-i în momentul sosirii sale în maşina cu şofer, Lustig a fugit. Odată prins, a fost acuzat de conspiraţie şi trimis la închisoarea din Manhattan. În curînd, a evadat cu ajutorul unei frînghii realizată din mai multe cearşafuri. Coborînd pe aceasta de la un etaj superior, a salutat politicos trecătorii uimiţi, după care a luat-o la picior.

Trei luni mai tîrziu, „Robert Miller” a fost arestat în Pittsburgh. Era cea de-a patruzeci şi opta arestare a lui Lustig, dar şi ultima. În decembrie 1935 a fost judecat în New York, alături de falsificatorul William Watts, care a spus juriului că Lustig „a fost cel mai bun distribuitor de bani falsificaţi care a existat vreodată”. Descurajat de această laudă nedorită, Lustig şi-a schimbat pledoaria şi s-a declarat vinovat, obţinînd doar douăzeci de ani de închisoare. Din aceştia, unsprezece i-a ispăşit la Alcatraz, unde Al Capone a fost şi el încarcerat pentru evaziune fiscală. În 1947, la vîrsta de cincizeci şi şapte de ani, Lustig s-a îmbolnăvit. Transferat la Centrul medical pentru prizonieri federali din Springfield, Missouri, acest escroc, unul dintre cei mai eleganţi şi stilaţi şarlatani, a murit de pneumonie.

O fraudă de proporții

Bazată pe una dintre cele mai absurde poveşti alte tuturor timpurilor, marea înșelătorie a început în 1811 cînd patriotul venezuelan, Simon Bolivar, a sosit la Londra căutînd ajutorul britanicilor în războiul pentru eliberarea ţării sale natale de sub ocupaţia Spaniei. Printre cei care s-au alăturat cauzei sale se afla şi descendentul unei vechi familii din nordul Scoţiei, Gregor MacGregor (1786-1845). Ajungînd la Caracas (capitala Venezuelei) pentru a lupta sub comanda generalului Miranda – un rebel spaniol în vîrstă de şaizeci de ani, care, cu mulţi ani înainte, participase alături de coloniştii americani în lupta împotriva Marii Britanii – tînărul a aflat de visul lui Miranda de a crea un nou imperiu Inca. Poate această idee l-a pus

forme de cancer. Zahărul este, de asemenea, răspunzător de formarea timpurie a ridurilor. La fel de nocivi sînt și înlocuitorii sintetici.

În clinica noastră vin pacienți dependenți de zahăr, dar care nu conștientizează acest lucru, în industria alimentară fiind folosit în aproape toate alimentele de la pîine sau sosuri la diferite forme prelucrate de alimente. Centrul german Dermavital vine în ajutorul dumneavoastră cu terapii moderne de diagnosticare și cu tratamente energetice care se focusează pe neutralizarea dependenței de dulciuri, tutun sau alcool, microdetoxifierea corpului la nivel celular, restabilirea balanței energetice în organism.

Diagnosticarea însoțită de buletinul de analize energetic ne arată dependența pacientului de zahăr, ce poate fi neutralizată. Terapiile bazate pe informație sînt personalizate și readuc corpul în echilibrul energetic din care este ieșit, fără durere, fără medicamente. Este recomandat atît copiilor, cît și persoanelor adulte,

pe gînduri pe MacGregor. Dar înşelătoria lui va avea loc peste mulţi ani de atunci înainte. La momentul respectiv, războiul căpăta dimensiuni îngrijorătoare. În 1812, în timp ce spaniolii ripostau puternic, un cutremur a devastat capitala Caracas şi multă lume l-a interpretat ca semn de răzbunare a lui Dumnezeu pe revoluţionari. Garnizoane întregi ale trupelor lui Bolivar au trecut de partea duşmanilor, a spaniolilor. La fel a procedat şi Miranda, care avea să-şi sfîrşească zilele într-o închisoare din Cadiz. Cît îl priveşte pe MacGregor, nu numai că a rămas loial revoluţiei, dar a şi fost promovat la gradul de general pentru curajul şi acţiunile sale militare iscusite, jucînd un rol decisiv în complotul lui Bolivar împotriva spaniolilor, la Araure.

Dispărînd pericolul imediat, cu bani strînşi în America, el a angajat mercenari care să pornească din Spania pentru a cuceri Florida. Dovedindu-se o speculaţie nereuşită, s-a întors în Venezuela unde, din nou, i s-a cerut ajutorul, căci trupele spaniole sporiseră în număr şi erau mult mai consolidate. Aflat în fruntea recruţilor britanici, Gregor a cîştigat bătălii hotărîtoare şi, cînd Venezuela a fost eliberată în cele din urmă, eroul s-a căsătorit cu fiica lui Bolivar.

Ceea ce s-a întîmplat mai departe nu pare a avea o explicaţie logică. Oare MacGregor a conceput planul lui fantezist după ce a fost aproape ucis întrun atac asupra spaniolilor din Panama, în 1820, sau oare Miranda i-l sugerase cu ani de zile în urmă, cînd vorbise despre viziunea lui, a unui nou imperiu Inca? Sau poate ideea i-a venit în urma experienţei din America, cînd a strîns bani pentru revoluţie? Este imposibil să ştim cu certitudine răspunsul la aceste întrebări, la fel cum este imposibil de ghicit motivul pentru care acest soldat curajos şi inteligent s-a hotărît să pună la cale cea mai mare fraudă din istoria omenirii. De ce? În 1820, el a condus o mică forţă civilă pe coasta atlantică a Nicaraguei. Acest pămînt mlăştinos şi pustiu, care primise denumirea de Ţărmul Ţînţarilor, din partea unui trib local, şi, practic, protectorat britanic din 1665, era abandonat de coloniştii europeni de ani de zile. Aparent, se potrivea de minune obiectivului lui MacGregor. După ce l-a convins pe şeful indienilor Poyais ce trăiau atunci acolo, să îi acorde concesiunea ţărmului în vederea colonizării, el a apărut mai tîrziu la Londra nu ca simplul general Gregor MacGregor, ci ca Gregor I, prinţ suveran al ţinutului Poyais. (va urma)

STUART GORDON

indiferent de vîrstă. Aparatele de diagnosticare și terapie au la bază fizica cuantică, ce ne prezintă o materie în permanentă modificare, formată din masă și unde, frecvențe și informație.

Corpul nostru nu poate exista nici măcar o zi fără energie, care trebuie să curgă în corpul uman ca un „izvor de munte curat și reconfortant”. În acel moment, omul este în echilibru cu el însuși și cu natura din jurul lui, iar fenomenul de autodistrugere este întrerupt.

Centrul German DermaVital din București vă pune la dispoziție și tratamente de nutriție efectuate de un medic diabetolog nutriționist. Sînt tratamente moderne, care se bazează pe informație.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Mrturii

ORIZONTAL: 1) Parcurgere cu pauze;

2) Termen de garanție; 3) Făcute mici;

4) Floarea din mină! – Trecut în rezervă;

5) Cadru de susținere – A se atașa; 6) Porniri spre ieșire; 7) Întinsă pe orizontală; 8) Ieșit din pămînt după o ploaie rece – Se ține de capul femeilor; 9) Supuși distanțării – Tăcut în sinea lui!; 10) Esență de ricin! – Trasul pe roată.

VERTICAL: 1) Atacuri la persoană; 2) Face treabă de te crucești – Te trece apa; 3) Oficiu de stat – Povești de necrezut; 4) Se lasă greu (pl.); 5) Specialități de tobă – Calm interior! – Ia totul de la început!; 6) Nu se mai face bine; 7) Liant lexical – A acționa cu calm; 8) Scurte prezentări – Scripete la un război de țesut; 9) Roman neterminat! – Negativi în reacții; 10) Se dau la puicuțe – Are un ton ridicat.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,NUANȚE”

1) morALITATE; 2) EConomIsIT; 3) TASAT – MAPA; 4) IR – LOBI – AL; 5) CILI – ADErA; 6) Un – ZArITI; 7) LACAR – TETA; 8) O – O – ARARAT; 9) sArUTATI – I; 10) ImPIEDICAT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Închinare Limbii Române Trai constituþional

Limba noastră, limba strămoşilor noştri, limba urmaşilor noştri. Am un simţămînt de siguranţă şi permanenţă gîndindu-mă că fără nici o dificultate de fond m-aş putea înţelege cu un locuitor al Româniilor populare de secol VIII, cu un vlah din Thesalia anului 1000, cu un grămătic al lui Matei Basarab sau cu un copil din Secolul XXV, trăitor în marele port al Mării Negre, Bucureşti. Indiferent de progresele şi evoluţia sa, limba română a rămas identică cu ea însăşi şi a putut asigura o comunicare nemijlocită între toate regiunile populate de români. Există un geniu al limbii? Înclin să cred că da, iar prezenţa sa se face simţită mai cu seamă în cazul graiurilor latine, longevive, bine conservate, de o mare originalitate şi profunzime.

Acum cîteva decenii se purtau discuţii prin lume cu privire la dilema: are limba caracter de clasă sau nu? Era ca şi cum te-ai fi întrebat: Oceanul Atlantic, Alpii, descoperirea Troiei, Delta Dunării, muzica păsărilor, popoarele şi alte minuni ale geografiei fizice şi spirituale au ele caracter de clasă? Adevărul este că, trecînd peste asemenea discuţii sterile şi atît de dogmatice, vom vedea că limba este a patra dimensiune a unui popor, îi dă relief şi viaţă, ea asigură legătura organică, adică vie, între toate generaţiile istorice, în raport cu ea, toţi fiind contemporani unii cu alţii. Un mare iubitor de glăsuire naţională, deşi poliglot universal, l-am numit pe Timotei Cipariu, spunea în Blajul mijlocului de secol trecut: „Limba română, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii şi care, ca un fir roşu, singură e în stare a ne conduce prin toate labirintele întunecate ale istoriei acestui popor antic...”.

Limba, spunea Fichte, este naţionalitate – iar Hasdeu şi Eminescu împărtăşeau întru totul această credinţă. Ridicîndu-se ceva mai sus de nivelul esopic al înţelegerii sale, vom vedea că limba păstrează virtuţile cele mai de seamă ale unei naţiuni: poate fi eroică, dar şi duioasă, poate fi harnică, dar în acelaşi timp tandră, melancolică, energică. Noi am avut o limbă literară înfloritoare cu mult înaintea marilor creaţii ale literaturii culte şi dacă ar fi să exemplificăm numai cu asemenea mărturii de Ev Mediu ne-ar trebui cîteva capitole întregi. Unele comornice s-ar cere, totuşi, puse în evidenţă, mai cu seamă că limba, care poleieşte atîtea abstracţiuni, are şi ea dreptul să iasă din modestia proverbială şi să spună, măcar o dată pe an: rămîi, că eşti atîta de frumoasă!

Am întîlnit în Manuscrisul de la Ieud lucruri vechi şi frumoase, precum această revărsare solară care îl anticipează pe Blaga cu ale sale „Poeme ale luminii“, în cea mai înaltă măsură: „Astăzi e zi de bucurie şi de veselie, fraţilor, ziua veseliei şi a ispăşeniei, ziua lumiriei şi a curăţirii, ziua pacelor şi a împăcării, ziua ce va să fie înnoire sufletelor noastre, ziua adeverită, mare şi lumirată. Acesta e praznicelor praznic, această zi iaste cinstită şi sfîntă a purtătorului de lumiră...“. De remarcat potopul de raze sugerat prin puţine cuvinte, ca şi rotacismul specific nordului maramureşean, impresia finală fiind de piatră fermecată ce luminează şi în întuneric. Priviţi, pentru comparaţia stărilor, această sfîşiere liturgică a inimii lui Neagoe Basarab, care la dispariţia fiului său reflecta asupra deşertăciunii lumii cam în genul în care avea să o facă, 350 de ani mai tîrziu, Eminescu în „O, mamă...“, în cîteva elegii şi sonete: „O, fiul meu Petru, iată că-ţi trimit surguciul şi diademele pentru că tu-mi erai stîlparea mea cea înflorită, de care pururea se umbriau şi se răcoriau ochii mei. Iar

acum stîlparea mea s-a uscat şi florile ei s-au vestejit şi s-au scuturat şi ochii mei au rămas arşi şi pîrliţi de jalea înfloririi tale“. Simţirea naţională a fost înaltă, în toate timpurile. Să ne gîndim la aurul de cugetare pe care l-a turnat în tipare latine un Niceta din Remesiana, sau la ţăranul de la „rîpile Dunării“, care i se plîngea lui Marc Aureliu de greutatea stăpînirii romane, atît de cutremurător încît pe acest „trandafir între spini” împăratul l-a făcut senator – iar în traducerea lui Nicolae Costin, din „Ceasornicul domnilor“, pasajul este de un tragism hamletian! Norocul latinii clasice a fost, dacă se poate spune aşa, latina populară. Ceea ce era sortit să îngheţe în acte oficiale de cancelarie şi în texte literare şi retorice greu accesibile unui neiniţiat de astăzi, iată că a fost salvat de flexibilitatea, puterea de absorbţie şi inteligenţa vie a poporului. Există indicii sigure că în limba română (poate cea mai legitimă şi mai tenace moştenitoare a latinii populare) se scria încă din Secolul XV, deşi convingerea mea este că numai lipsa actuală a documentelor ne împiedică să împingem şi mai departe în timp această frontieră. În arhivele din Lemberg, D. Dudik descoperea un document românesc emis de Mircea cel Bătrîn, probabil la 1410, cercetătorul considerînd că este vorba despre o „lingua franca“. În arhiva regală din Cracovia se menţionează un act prin care Mahomed al II-lea asigura liberă trecere negustorilor poloni prin posesiunile turceşti. Înscrisul era în limba română (idiomate valechico scriptus), din anul 1464, şi trădează convingerea că temutul cuceritor al Constantinopolei considera româna drept o limbă comercială de circulaţie. Cu cîteva decenii înainte de Scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung, la 1484, Ştefan cel Mare presta un jurămînt omagial, în stilul formal al epocii, în limbile latină şi ruteană, dar mai întîi în română. Dovezile, fireşte, sînt mult mai numeroase. Ce vreau să demonstrez cu toate acestea? Adevărul că avem o limbă veche, cu puternice rădăcini latineşti, o limbă exersată şi perfecţionată prin oralitate şi scriere, o limbă care depăşea recitativele folclorice şi putea exprima stări politice grave, relaţii umane de o mare complexitate, dimensiuni laice sau bisericeşti, diplomatice sau comerciale la nivelul limbilor de o mai întinsă circulaţie europeană. Limba română este, după opinia mea, cea mai bogată rezervaţie arheologică a patriei, fiecare incursiune în straturile sale oferind vestigii şi mărturii noi, luminătoare pentru epoci istorice în care alte documente lipsesc. Într-o lucrare lăudabilă, care ar putea fi retipărită urgent şi fără probleme, Giorge Pascu analiza vremea în care a pătruns la noi alfabetul chirilic, ca şi intercalările de litere în varii documente, trăgînd concluzia: „Stabilirea timpului cînd s-a introdus la noi alfabetul chirilic constituie in acelaşi timp şi un argument că Românii au scris româneşte încă din secolele XIII şi XIV“ („Istoria literaturii şi limbii române din Secolul XVI“, Bucureşti, „Cartea Românească“, 1921). Iar frumuseţea documentelor emise de cancelariile unor domnitori atestă o îndelungată practică a scrierii în limba naţională, chiar dacă unele documente s-au pierdut, din nefericire.

Într-o asemenea limbă magnifică sîntem meniţi, noi, scriitorii de astăzi, să ne slujim poporul. Ea este temelia civilizaţiei noastre, inima unică bătînd în sutele de milioane de piepturi ale atîtor generaţii de români, argumentul însufleţit al rostirii străvechi a demnităţii naţionale. Limba e patria care se scrie, se vorbeşte şi se cîntă pe ea însăşi. Despre ea, umanistul italian Antonio Bonfini afirma, la 1568, că „românii s-au luptat pentru păstrarea limbii mai mult decît pentru apărarea vieţii“. Este limba celor mai armonioase şi mai poetice accente, variabile ca înseşi stările spiritului, este limba a cîte patru-cinci echivalente pentru un singur cuvînt, este

Vizibil de groază

Culmea nedreptății

Scumpiri dăunează

Grav... sănătății!

Timpul vibrează

În viața Cetății

Scumpiri defilează

Pe calea dreptății!

Cei ce guvernează

Și-au uitat menirea

Ne oferă bază... Su-pra-vie-țu-i-rea!

Catrene patogene

„FRUMUSEŢEA” LA SIBIU

Drone, jocuri de lumini

Festivalul „FRUMUSEȚEA”

Și printre artiști divini

Cei din ACUS cu... NOBLEȚEA!

UNA ÎN PLUS

Cincizeci de bani decizie-salvare

O încercare către plafonare

Deci guvernanții noștri fac „minuni” Soluția? E una din... minciuni!

JONGLERIE

Pentru mintea sănătoasă Picătura de... cultură

Pentru viața păguboasă Carburant... o picătură!

„ACEEAªI MĂRIE...”

Ne-au aburit

Cu securismul

Zicː „A murit!

Vivat SeReI-smul!”.

GHICITOARE

Imperiul rus să îl refacă

E visul „țarului” PUTIN

Dar întrebarea este dacăː

Va fi prea mult sau prea... puțin?

L IVIU ZAnFIrEsCU

limba despre care Hasdeu spunea uluit că „pentru singura onomastică topică a României n-ar ajunge 100.000 de cuvinte“. Românul are darul cuvîntului, al cuvîntului care a fost la început şi al aceluia care va fi la sfîrşit, el are proprietatea limbii într-o măsură rar întîlnită, îngrijind-o ca pe un arbore lăudat, care uneori se cere altoit şi primenit, dar rămîne tot atît de adînc în pămînt. Este limba marilor noştri scriitori, a folclorului nostru genial, este limba în care lauda byzantină a putut să reînvie, în alesături precum acest abis de Minei înflorat, închinat maternităţii şi păcii: „Rai al nemuririi de curînd înflorit şi frumos cu adevărat te-ai arătat, purtînd în pîntece Pomul vieţii. (...) Turnule cu aur poleit, cetate cu douăsprezece ziduri de apărare, scaun picurător de lumină, jeţ împărătesc!“.

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Ucraina în Uniunea Europeană

Pe data de 20 iunie o parte a parlamentarilor din Grupul European al Verzilor a depus o moțiune pentru o rezoluție privind cererile depuse de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a primi statutul de candidat la calitatea de membru deplin al Uniunii Europene. În această rezoluție se stipulează astfel: întrucît amenințarea atacului rus asupra Ucrainei se poate extinde și asupra altor state, ținînd cont de cererile depuse de Ucraina și Republica Moldova la Consiliul European și întrucît Uniunea Europeană trebuie să fie un partener de încredere și un actor geopolitic credibil, care își respectă principiile și valorile, dînd dovadă de solidaritate față de cei care susțin aceleași idealuri; întrucît Ucraina apără ordinea europeană de securitate și principiile pe baza cărora a fost construită, cum ar fi Actul final de la Helsinki și Carta de la Paris pentru

ETICHETA

o nouă Europă; întrucît extinderea ar trebui să fie considerată o investiție într-o Europă puternică, stabilă și unită, precum și un proces de transformare pentru țările care urmează calea Uniunii. Ținînd cont de toate aceste considerente, invită statele membre să acorde Ucrainei și Republicii Moldova statutul de candidat la UE, în conformitate cu articolul 49 din TUE și ca început al unui proces bazat pe merit, și să depună eforturi pentru acordarea aceluiași statut Georgiei; recunoaște aspirațiile europene ale popoarelor din Ucraina, Republica Moldova și Georgia, precum și ale țărilor din Balcanii de Vest; subliniază importanța de a judeca fiecare țară în funcție de propriile merite și subliniază că progresul fiecărei țări pe calea aderării ar trebui să fie într-un ritm dependent de progresul său în adoptarea reformelor și punerea în aplicare a acquis-ului UE, cu un accent deosebit pe regula condiționalității legii; reamintește necesitatea de a îndeplini criteriile de la Copenhaga și faptul că instituțiile UE trebuie să urmeze cu strictețe principiul condiționalității în procesul de extindere.

(continuare în pag. 22) n.m.

Un chef european pe cinste

Am senzația că indivizii care ne conduc, pe lîngă faptul că au fost corigenți la vremea lor, se inspiră tot mai mult din comunism și marxism. S-au prins de faptul că, că dacă masele au mîncare, un pic de confort și circ cît încape, ei își pot umple buzunarele și se pot juca pe harta lumii după plac. Pe de altă parte, știu că masele nemulțumite le pot lua oricînd jucăriile și-i pot trimite la colț doar cu o simplă ștampilă de vot, astfel încît fac tot ceea ce pot pentru a evita asta. Recent, bogații lumii,

reuniți în grupul celor șapte, sau mai pe scurt G7, s-au întîlnit în Germania la conferința anuală de la care a lipsit chiar Vladimir Putin, cu care toți s-au certat. Au pus-o de-un chef, așa cum veți vedea. De obicei, conferința aceasta viza problemele de mediu, climă și foamete în lume, însă anul acesta, firește, principul subiect a fost adoptarea unor măsuri care să-l slăbească pe Vladimir și armata lui.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Pămîntul e bolnav de cancer. Iar cancerul sînt oamenii”. (merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller)

Jacques Attali, consilier principal, timp de vreo 50 de ani, al președinților Franței, se pare că nu a glumit cînd a descris în cărțile sale planul mondialiștilor din care face parte și el, și anume: ,,Trebuie inventată o pandemie care va viza o anumită categorie de indivizi, o adevărată criză economică sau un virus la care vor ceda cei slabi, iar noi ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”. Ba mai mult, în susținerea acestuia a venit și David Rockefeller, care a precizat: ,,Nu avem nevoie decît de o criză majoră credibilă, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”, adică: ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950). Și, din consimțămînt în consimțămînt, ,,oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Fritz Springmeier). S-a concluzionat și faptul că ,,Războiul și foametea nu sînt eficiente. În schimb, boala a oferit cel mai eficace și mai rapid mod de a ucide miliardele care trebuie să moară cît mai curînd pentru a fi rezolvată criza populației” (Dr. Eric Pianca, profesor de ecologie evolutivă la Universitatea din Texas). Ăsta da, medic! Iar în completarea celor afirmate de el a venit și Prințul Philip, răposatul soț al reginei Elisabeta a II-a, fost lider al World Wildlife Fund care, la un moment dat, a declarat: ,,Sîntem în pragul unui dezastru major în cazul în care creșterea populației nu este temperată. Este singura și cea mai gravă amenințare pe termen lung, pentru supraviețuire”.

Dar despre a cui supraviețuire e vorba, dacă ,,95 din populația globului trebuie să dispară” (Ted Turner, fondator al Cable News Network – CNN)? Iar Dave Foreman, ecologist american, cofondator al mișcării radicale de mediu Earth First, detalia ideea în felul următor: ,,Primele mele trei obiective principale ar fi: reducerea populației umane la aproximativ 100 de milioane în întreaga lume, distrugerea infrastructurii industriale și, în al treilea rînd, să văd cît mai multe zone pustii” (!?). Alt nebun! Tot așa a gîndit și Thomas Ferguson, profesor emerit de științe politice al Universității din Massachusetts, Boston, care a explicat: ,,Trebuie să reducem nivelul populației. Iar guvernele trebuie să ne utilizeze metodele pentru a obține rezultate curate și frumoase. Bărbații vor fi trimiși la luptă, iar femeile fertile vor fi ucise. Cel mai rapid mod de a reduce populația este prin foamete, ca și în Africa, sau prin boli, cum ar fi Moartea Neagră (ciuma)...”. Așadar, ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

(continuare în pag. 23)

ETICHETA

Un chef european pe cinste

(urmare din pag. 21)

Pînă acum, tot ceea ce au făcut s-a dovedit a fi cam degeaba: pe de o parte, armata lui Putin are bani suficienți datorită faptului că economia rusă are venituri mai mari cu 181% decît în 2020 și cu 45% mai mari decît anul trecut, potrivit ziarului The Guardian, iar operațiunea specială merge de minune; pe de altă parte, prețurile la pompă au crescut de trei ori în Europa și SUA, prețul gazului la fel, inflația își face de cap, iar oamenii au început să fremete a nemulțumire.

S-au gîndit eroii noștri ce s-au gîndit și ce credeți că au decis? Să se ducă cu armata peste Putin? Nu. Să-i ordone lui Zelenski să facă pace și să accepte să piardă 20% din teritoriul Ucrainei? Ei, aș! S-au gîndit să plafoneze prețul la petrol și la gazul natural pe care îl cumpără de la Putin – uitai să vă spui: intelighenția europeană de la Bruxelles ce-i ia lui Putin cu o mînă prin sancțiuni, îi dă cu cealaltă cumpărîndu-i gazul și petrolul! Ideea asta neobișnuită le-a venit gîndindu-se că, de fapt, dacă Putin închide conductele de gaz spre Europa, nu se oprește și extracția din zăcămînt, că gazul natural nu e mină de cărbune să-l închizi tu cînd vrei, ăla curge și tot ceea ce poate face Putin este să-l facă să curgă mai încet prin conducte și să-l vîndă Chinei sau Indiei.

Plafonarea prețului se va face răsturnînd toate principiile economiei de piață, în care clientul cere și totodată acceptă (sau nu) prețul ofertantului. Niciodată nu s-a pomenit ca un client să impună vînzătorului prețul produsului său. Cam asta vor să facă cei de la Bruxelles gîndindu-se că, în acest fel, vor diminua veniturile lui Vladimir și ale armatei sale surpînd Rusia din interior. Nu știu însă ce părere vor avea ceilalți vînzători din piață despre asta.

O să vă întrebați, probabil, cum îl vor obliga să facă asta și să nu le închidă robinetul de tot, lăsînd Europa să dîrdîie la iarnă. Iată cum: vor să impună

celei mai mari societăți de asigurare pentru navele maritime transportatoare de petrol și gaze naturale din lume să refuze asigurarea petrolierelor rusești dacă nu vor vinde produsele transportate la prețul stabilit de Uniunea Europeană. Adică printr-o ilegalitate, așa cum au poprit și averile cetățenilor ruși sau au reziliat contractele artiștilor din Rusia. Firește că planul acesta are unele inconveniente, cum ar fi, în primul rînd, faptul că International Group of Protection & Indemnity Clubs, compania asiguratoare de care vă spuneam, e foarte posibil să refuze această mișcare în lipsa unui motiv întemeiat, atîta timp cît clientul lor rus își plătește indemnizațiile de primă. Pur și simplu e ilegal să condiționezi încheierea unei asigurări, impunînd clientului tău anumite prestații pe care acesta să le facă sau să nu le facă. În al doilea rînd, Uniunea Europeană va elimina treptat achizițiile de petrol rusesc pînă la sfîrșitul anului. Nu în ultimul rînd, eu cred că, la propunerea de plafonare a prețului la gaz, Rusia le va spune corigenților de la Bruxelles „niet”, iar asta o să bage industria germană în colaps, așa cum spunea, de altfel, și primul ministru Olaf Scholz. Firește că planul este pe placul SUA, care-și dorește de mult să vadă Rusia transformată într-o colonie, la fel cum a făcut cu țările din Europa Centrală, iar pentru atingerea acestui scop e în stare să calce peste cadavrul Europei.

După ce s-au pus de acord cu soluția, deși nu e clar încă dacă va avea succes și nici cum o vor pune în practică sau ce surse alternative de gaz și petrol au la îndemînă ca să alimenteze uriașa industrie europeană și gospodăriile cetățenilor, gașca de adolescenți – fiindcă așa se comportă – s-a dus în curtea școlii să-și umfle mușchii la Putin, cum a recunoscut, de altfel, și Boris Johnson al Angliei.

Dacă nu aș fi știut cine sînt domnii din fotografie și unde s-a făcut aceasta, aș fi crezut că e o poză de la o petrecere între prieteni. Premierul Angliei e în mijloc,

Ucraina în Uniunea Europeană

(urmare din pag. 21)

În finalul rezoluției, raportorul încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului, Comisiei, vicepreședintelui Comisiei/ Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre, președinților, guvernelor și parlamentelor: al Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei.

Trei zile mai tîrziu avea loc admiterea cererilor respectivelor țări în cadru festiv, cum se procedează de obicei, iar pe site-ul Carnegie Europe un consiliu de experți internaționali cu sediul la Washington a publicat articolul intulat „De ce Uniunea Europeană trebuie să deschidă ușa Ucrainei”, în care ne spune că, deși la început state ca Danermarca sau Norvegia au avut îndoieli, iar Franța și Germania au ezitat mult înainte de a accepta, pînă la urmă s-a obținut o unanimitate în această privință. La acest vot unanim a contat mult și vizita la Kiev a președinților Franței, României, Italiei și Germaniei, care au reiterat bunăvoința Uniunii Europene în a accepta aceste două state membre. În articol autorul se referă la situația post război a Ucrainei, care, desigur va fi una dificilă, țara trebuind să intre într-un amplu și lung proces de reconstrucție, în care se speră că UE va fi un actor primordial, mizîndu-se pe faptul că „efectul mobilizator al acestui război ar putea fi canalizat într-o reconstrucție condusă de reforme” atît de necesare statului vecin.

Bun, e clar că acceptarea cererii depuse de Ucraina a fost făcută așa cum se specifică și în moțiunea despre care am vorbit mai devreme, din cauza invaziei Rusiei, fiind un semnal politic puternic dat guvernului ucrainean și tuturor cetățenilor săi, guvernului rus și Uniunii Europene. Mesajul către Ucraina este unul de sprijin acum și dincolo de război. Este, de asemenea, un semnal clar pentru speranțele președintelui rus Vladimir Putin de a zdrobi modelul politic și economic al Ucrainei, care într-o zi ar putea deveni un risc pentru Rusia. În interiorul UE este un memento al ideilor și valorilor pe care blocul le reprezintă și al motivului pentru care Uniunea pare adesea mai atractivă pentru cei care nu sînt (încă) parte integrantă.

Mă îndoiesc că scopul lui Vladimir Putin a fost vreo clipă acela de a zdrobi modelul politic și economic al Ucrainei, care într-o zi ar putea deveni un risc pentru Rusia. La ce s-or fi referind prin ,,model economic si politic”? Cumva la acel antiexemplu de corupție politică și de cum să devii un oligarh prosper în zece pași? Dacă la asta fac referire, mă îndoiesc că Putin ar fi invidios pe asemenea model politico-economic încît să declanșeze un război ca să-l zdrobească. Apoi, referindu-mă la ideile și valorile pe care blocul le reprezintă și care îl fac atractiv pentru cei care nu sînt membri, mă întreb care or fi alea, fiindcă nu cred că are nimeni nevoie de adoptarea culturii homosexuale ca stil de viață, ori de renunțarea la valorile creștine sau de incompetența corigenților promovată la vîrful Uniunii. Nu, cu siguranță nu asta face UE atractivă celor care nu sînt parte integrantă, ci banii pe care aceste țări speră să pună mîna ca să se dezvolte. Ceea ce nu le spune nimeni este că mai marii capitaliști ai Uniunii nu dau nimic gratis și le vor lua totul înainte să le dea ceva.

Firește că această acceptare a candidaturii celor două țări – fiindcă eu cred că Moldova noastră a fost acceptată doar pentru că vine în siajul Ucrainei, nu pentru vreo calitate aparte – este motivul perfect pentru a se modifica tratatele de bază ale Uniunii în sensul dorit de președintele Macron: renunțarea la regula votului unanim, pentru a se putea lua mai ușor hotărîrile necesare pentru bunul mers al Uniunii. Cu alte cuvinte, niște băieți vor să-și impună interesele pe care le încurcă regula unanimității de care vor să scape; e mult mai ușor să convingi statele să voteze pentru ideile tale (jumătate plus unu) decît pe toată lumea.

Reuniunea Consiliului European dă startul unei serii de întîlniri la nivel înalt, fiind urmată de Summitul G7 din Germania și Summitul NATO de la Madrid, în perioada 29-30 iunie. Statutul de candidat UE, angajamentul față de reconstrucția Ucrainei și o reevaluare a capacităților și perspectivei strategice ale NATO sînt elemente de bază ale securității europene viitoare. Toți pleacă de la premisa că războiul în curs nu se va încheia în condițiile Rusiei. Pentru ca această premisă să se mențină, Ucraina va avea nevoie de sprijin militar activ și coordonat în lunile următoare. Statutul de candidat UE și proviziile de arme sînt două fețe ale aceleiași monede. Domnii ăștia cu gulere albe de la Carnegie Europe cunosc faptul

pe post de glumețul găștii și sufletul petrecerii, avînd un sprijin solid în premierul Canadei, Justin Trudeau. Amîndoi sînt deschiși la sacouri, răvășiți de parcă ar fi jucat prinselea prin curtea castelului, înconjurați de ceilalți colegi: premierul Japoniei zîmbind și el, prins de veselia celor doi. Lîngă ei, cu mîna în buzunar, ușor nedumerit de veselia celorlalți, stă președintele francez Emmanuel Macron, avîndu-l în stînga pe președintele Consiliului European Charles Michael, care privește în jos, ușor jenat de toată scena. În dreapta primuluiministru britanic, cu un picior sprijinit de gardul din spate și cu palmele împreunate stă Olaf Scholz, cu o atitudine ușor distantă de grupul „zurbagiilor” Trudeau și Johnson, deși brațul lui Boris îl ține strîns pe după umeri. Separat de grupul „gălăgioșilor” stau „colegii mai mari și mai serioși”: președintele Biden, primministrul italian și fost președinte al Băncii Centrale Europene Mario Draghi, împreună cu Ursula von der Leyen, președinta Consiliului Europei, toți zîmbind spre aparatul de fotografiat, amuzați de șotiile celor din stînga lor. Mai lipsea să cînte „Și-altă dată, și-altă dată...”, findcă oricum o fac lată de cînd au fost numiți în posturile alea. Într-un cuvînt, imagine de chef, și cînd spun „chef” nu mă refer în nici un caz la lucruri și decizii serioase. Să mă apuc acum și să compar fotografia asta cu cele de la o reuniune politico – economică a anilor 1970 sau 1980? Ce rost ar avea? Discrepanța e imensă din toate punctele de vedere.

Pe scurt, s-au adunat la acest summit ca să aibă de unde pleca la Reuniunea NATO de la Madrid, fiindcă nu au reușit să hotărască nimic, în afara faptului că vor să reducă poluarea pe șosele pînă în 2030 și cea din industrie pînă în 2050. Nu contează că infrastructura stațiilor de alimentare a mașinilor electrice practic nici nu există sau că nu sînt soluții de alimentare cu energie electrică a coloșilor industriali, care, atenție, aruncă în aer tot felul de mizerii. Ei au termene, dar nu au soluții. ,,Bine, bravo, Emininke!”, cum ar zice nenea Iancu.

că premisa conform căreia războiul nu se va încheia în condițiile Rusiei este una falsă, dar folositoare ca să mai vîndă niște arme Ucrainei fiindcă în acest fel producătorii de arme au de cîștigat, iar armele lor vor provoca distrugeri și mai mari în infrastructura țării pe care abia așteaptă s-o reconstruiască firmele europene și americane. Acesta este, de fapt, motivul pentru care Uniunea Europeană trebuie să deschidă ușa Ucrainei.

Reîntorcîndu-ne un pic la momentul acceptării cererilor de primire a statului de candidat la aderarea la Uniunea Europeană a celor două țări, o să mă opresc la ceea ce a avut de declarat Comisia Europeană privitor la acest fapt. Înainte de asta am să vă arăt ce prevede Tratatul Uniunii Europene cu privire la aderarea noilor membri. Astfel, principiile pe care se întemeiează Uniunea și care trebuie respectate și garantate de statele doritoare să devină membri sînt stipulate în Art. 2: Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sînt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Condițiile de aderare a statelor ne-membre sînt prevăzute în articolul următor:

Art. 49. Orice stat european care respectă valorile prevăzute la art. 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sînt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare. Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.

Bazîndu-se pe aceste două articole, mesajul Comisiei Europene a fost următorul: „Comisia Europeană a constatat că, în general, Ucraina este foarte avansată în atingerea stabilității instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul și protecția minorităților; și-a continuat

Pămîntul pe catafalc!

(urmare din pag. 21)

De fapt, această stare persistă de mii de ani, pentru că în spatele Noii Ordini Mondiale se află Satana, dornic să preia conducerea Impărăției Dumnezeiești încă de la crearea sa. El e acela care și-a băgat coada în relațiile celei dintîi familii create de Dumnezeu – Adam și Eva –, în sînul căreia s-a păcătuit continuu, totul culminînd cu uciderea lui Abel de către Cain. La un pas de reușită a fost și atunci cînd s-a construit Turnul Babel, ce urma să fie condus de un suveran unic și în care oamenii vorbeau aceeași limbă, aveau aceeași monedă, credință, tradiție ș.a.m.d., motiv pentru care Dumnezeu a distrus această construcție, foarte asemănătoare, în principiile sale, cu ONU, UNIUNEA EUROPEANĂ, NATO, OMS și alte asemenea instituții din ziua de azi. Cert este că Satana nu a cedat și, în anul 1694, a fost lansată prima mare înșelătorie europeană: Bank of England. Se constatase faptul că banul este o unealtă prin intermediul căreia omul se poate ridica sau poate coborî social, economic, politic, în funcție de valoarea și cantitatea banului. Atunci a apărut pentru prima oară noțiunea de New Age, transformată apoi în Cabala, La Famiglia, Brave New World, Global Deep State sau Noua Ordine Mondială. În scurt timp au fost stabilite Principiile de organizare și funcționare ale Noii Ordini Mondiale: 1. Renunțarea la orice formă de religie; 2. Patet Exitus sau doctrina sinuciderii – cînd te simți neputincios sau vinovat, pleci singur din poveste; 3. Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.; 4. Supunerea totală față de Satana; 5. Cei mai luminați indivizi sînt capii Noii Ordini Mondiale. Punerea în practică a acestor principii se realizează în baza unor Protocoale, care vizează: abolirea tuturor religiilor recunoscute și a tuturor guvernelor naționale instituite, abolirea dreptului la moștenire și a proprietății private, abolirea vieții personale și de familie, abolirea suveranității naționale, desființarea armatelor naționale, legalizarea avortului, drogurilor și sexualității deșănțate, însemnarea cu un cod unic (ciparea) a întregii populații (v. Apocalipsa 13.16-17). În vederea aplicării acestui plan, în anul 1773, ,,Maier Rothschild a invitat 12 oameni extrem de bogați și influenți – reprezentînd toate ramurile genealogice ale Iluminaților – pentru a-i convinge să își reunească resursele într-un complot care să stabilească o nouă ordine mondială, bazată pe ideologia luciferică” (David Livingston). Încă de atunci se știa că ,,dominația mondială era dedicată lui Lucifer, îngerul căzut” (Robert Kiyosaki, ,,Tată bogat, tată sărac”), de unde și condiția, proclamată de David Spangler, fondator al curentului New-Age: ,,Nimeni nu va intra în Noua Ordine Mondială dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer”. Oare ce legătură există între acest aspect și atitudinea parlamentarilor și primarilor români din USR, care au refuzat să depună jurămîntul de preluare a funcției cu mîna Biblie? Aceeași întrebare este valabilă și în privința parlamentarilor europeni care, în 18 mai a.c., cu 244 de voturi împotrivă, 231 pentru și 19 abțineri, au respins

istoricul macroeconomic puternic, demonstrînd o rezistență remarcabilă în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică și financiară, avînd în același timp nevoie să continue reformele economice structurale ambițioase; și s-a apropiat treptat de elemente substanțiale ale acquis-ului UE în multe domenii”.

După ce am citit acest text am început să rîd, considerîndu-l, desigur, foarte amuzant! Cum adică Ucraina are instituții stabile care garantează democrația, ba mai este și foarte aproape de elemente importante ale regulilor impuse de UE? Cînd or apărut? Acuʼ ceva vreme nu existau. Păi da, nu existau, cel puțin așa spunea în data de 18 aprilie 2016 același consiliu de experți internaționali de la Carnegie Europe în articolul intitulat „Fighting a culture of corruption in Ukraine” (,,Combaterea culturii corupției în Ucraina”) din care citez: „De ani de zile, Ucraina are mai multe în comun cu statele din Africa sau America Latină decît cu alte părți ale Europei. Afacerile și politica s-au contopit, statul de drept a fost slab și aproape toate tranzacțiile, de la vizita la medic, la conducerea unei afaceri, pînă la derularea unei campanii politice, au suportat taxe sau chirii informale. Funcțiile politice și birocratice formale sînt deținute pe baza dependenței de stăpîni puternici, care pretind chirii și plătesc venituri membrilor rețelelor lor, jefuind astfel veniturile statului

propunerea de a se pune în discuție persecuția, la cote alarmante, a creștinilor din întreaga lume. S-a subliniat atunci că, ,,în medie, în fiecare zi, în întreaga lume, 16 creștini sînt uciși din cauza credinței lor, iar 14 biserici sînt distruse sau profanate”. S-a dat și un exemplu punctual, și anume cel al tinerei Deborah Samuel Jacob (Yakuba), o studentă creștină din Nigeria, care, la 12 mai 2022, a fost ucisă cu pietre și incendiată de musulmani pentru că I-a mulțumit public lui Isus pentru performanța ei la un test universitar. Nu voi spune care parlamentari români au fost împotriva respectivei propuneri, fiindcă viermii nu se pot evidenția sub nici o formă, ei sînt făcuți pentru a fi striviți.

De fapt, în România, termeni ca suveranitate, credință, naționalism, patriotism, adevăr și dreptate aproape că sînt interziși prin lege. Educația, sănătatea, religia și justiția poporului român nici că mai există. Biserica a depus armele, iar generația tînără a fost îndobitocită prin intermediul tehnologiei sofisticate. Chiar și intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un soi de repetiție generală pentru înfăptuirea Noii Ordini Mondiale la nivel planetar.

Tot pe aceste aspecte, nu se pot omite reacțiile sataniștilor față de deciziile legale emise împotriva avortului, considerat unul dintre cele mai grave păcate creștine. Ce mai, Noua Ordine Mondială a luat foc: ,,Bine, măi fraților, noi vrem să micșorăm la maximum populația planetei, și voi luați măsuri ce duc la nașterea mai multor copii!”. Deja, sataniștii s-au aliat cu cei din LGBTQ și au anunțat mari proteste. Se pare că o astfel de demonstrație va avea loc și în București, la 9 iulie a.c., pe Calea Victoriei, cînd veți putea constata cît de nemulțumiți sînt cei de 8-10-12 ani de interzicerea avortului...

Despre ceea ce va urma sînt multe de spus, și mă pot încumeta să detaliez, dar se pare că nu aveți nici chef și nici timp de așa ceva, fiind ocupați cu mersul pe la terase, meciuri, cluburi, pomeni, concerte sau vacanțe de lux. Ca să nu mai spun de faptul că mulți mă abordează la modul: ,,Mai termină, măi omule, cu aceste conspirații prostești!”. Ei bine, dacă pe mine nu mă credeți, iată ce ne spunea, la 27 aprilie a.c., Ursula von der Leyen despre ceea ce va urma: ,,Trebuie să rămînem vigilenți! Noi tulpini (de virus) pot apărea și se pot răspîndi cu rapiditate. Vom intensifica vaccinarea și rapelul, pînă în toamnă”. Mai mult, Comisia Specială pentru Pandemia COVID-19 a Parlamentului European (COVI), creată recent, a anunțat pe 12 mai a.c., că ,,în toamnă urmează o altă pandemie cu noi tulpini”. (O fi vorba de cea apărută deja, de la maimuța constipată și dihorul parfumat?) Deși Comisia respectivă a recunoscut că imunitatea dată de vaccin a dispărut rapid, a recomandat ,,Creșterea eforturilor pentru mărirea ratei de vaccinare cu dozele de rapel (booster) la toți adulții eligibili (...) Înainte de începutul anului școlar 2022-2023, vor fi aplicate strategii pentru vaccinarea copiilor cei mai tineri”.

Așadar, numai planuri peste planuri și idei peste idei, dar să nu uităm că vaccinul anti-covid s-a dovedit eficient numai din punct de vedere financiar, beneficiari fiind nimeni alții decît cioclii acestei planete: Bill Gates, Macron, Attali, Biden, Ursula von der Leyen, Schwab, Rothschild, Zuckerberg, Sörös sau Rockefeller. La nivel de țară, în România, groparii nației sînt cei din alianța

în fiecare etapă. Rezultatul a fost o cultură slabă a serviciului public, în timp ce ucrainenii obișnuiți au învățat abilități de încredere în sine și văd statul mai mult ca un prădător decît ca un furnizor de bunuri publice. În același timp, publicul nu înțelege unde începe și unde se termină corupția. Mulți ucraineni acceptă că mita de zi cu zi este o modalitate de a face lucrurile. Acest sistem a fost zdruncinat, dar nu rupt de revoluția Euromaidan din 2013-2014 și de căderea regimului Viktor Ianukovici. Multă mînie publică care ar fi putut fi îndreptată asupra oligarhilor a fost îndreptată către Rusia după intervenția sa militară în Ucraina. Cei doi politicieni de orientare occidentală, care au devenit președinte și prim-ministru al Ucrainei, Petro Poroșenko și Arseni Iatseniuk, aveau un picior în vechiul sistem și unul în mișcarea Euromaidan. Un sondaj cuprinzător realizat de Institutul Internațional de Sociologie de la Kiev la sfîrșitul anului 2015 a arătat că populația ucraineană era confuză cu privire la corupție: mulți oameni credeau că aceasta se înrăutățește, în timp ce cetățenii obișnuiți erau, de asemenea, mai puțin înclinați decît în trecut să dea mită voluntară”.

Aici ne-am lămurit. Să mai adaug faptul că președintele Zelenski a interzis partidele politice de opoziție de curînd sau că drepturile minorităților sînt inexistente în această țară, una dintre minoritățile importante fiind chiar cea a

mefitică dintre ,,PSD – cel mai penal partid politic (Iohannis) și ,,PNL – cea mai neagră ciumă” (Ciolacu). Adică cei care l-au determinat pe președintele României să declare cu seninătate că... ,,Țara a eșuat!”, deși, ,,pas cu pas, lucrul a fost bine făcut!”.

De fapt, sloganul Noii Ordini Mondiale este cît se poate de sugestiv: ,,Prin haos, la ordine”, adică ,,să zăpăcim omenirea pînă cînd ea ne va cere ajutorul să restabilim ordinea”. Dar oare cum cred toți aceștia că noi, oamenii de rînd, luăm în seamă ce ne spun ei? Cînd vreodată, de pildă, îl vom crede pe Robert Muller, fost secretar general al ONU, că ne-a vrut binele, din moment ce domnia sa a declarat cu seninătate că ,,Toți aceia care Îl recunosc pe Isus ca salvator trebuie eliminați” (sic!)?

Dar oare ce fac acum mondialiștii ăștia? Păi, după ce și-au umplut buzunarele de pe urma pandemiei regizate și după ce l-au condamnat pe Putin la Tribunalul Penal de la Haga, se pare că au început să se miorlăie pe lîngă el, la modul: ,,Dragă Putin, cînd te-am sancționat economic, politic, social... nu am avut mintea la noi, că era vară, cald și bine, dar ce ne facem la iarnă, fără gazul, petrolul și lumina matale? (Rusia a livrat 40% din tot gazul consumat în UE și 25% din petrolul utilizat în UE – n.m.) Iată de ce, ai face bine să închei războiul în Ucraina, sens în care ne angajăm să-l determinăm pe Zelenski să-ți satisfacă toate poftele. Numai așa ne putem continua și noi, din toamnă, șmecheria cu Covidul. Îți mulțumim anticipat pentru înțelegere! Trăiască măreața Rusie!”.

Sigur, ne putem amuza, căci orice este posibil. Mai ales că profesorul Carlo Cipolla, din Universitaea Berkeli, California, a concluzionat că trăim vremuri în care ,,sînt din ce în ce mai mulți proști. Este un fenomen în desfășurare și este imperios necesar să coștientizăm acest fapt și să găsim soluții. Cum ar fi aceea de a stimula continuu inteligența”. Asta cam așa este, dar important ar fi să identificăm în ce tabără se regăsesc proștii, cîți sînt și unde află inteligenții, ceea ce este ușor de aflat, dacă analizăm următorul aspect. În mod oficial s-a anunțat că, în ultimii 10 ani, au murit subit, în plină activitate, 1.101 sportivi (3,3 pe an), iar în perioada ianuarie 2021 – aprilie 2022, au decedat, după ce s-au vaccinat, 673 de sportivi. Așa cum era să se întîmple și cu înotătoarea care s-a dus la fundul bazinului în timp ce concura la recentul campionat mondial de natație din Ungaria.

Păi, dacă în aceste condiții vine Ursula von der Leyen, spre exemplu, și ne spune că vaccinarea trebuie continuată, cu aceleași seruri experimentale, scumpe, expirate, lipsite de efecte asupra Covidului..., este clar că femeia nu este întreagă la minte, deci prostia îi aparține din plin. De fapt, la nivel planetar, proștii au ajuns să conducă marea masă a oamenilor, pe care îi tratează ca pe o turmă sau o cireadă democratică. ,,Idioții merg singuri la tăiere”, cum spunea Jacques Attali. Lucrurile sînt cît se poate de evidente, dar oare cînd ne vom trezi la realitate și vom da de pămînt cu acești imbecili? Ce este așa de greu de priceput că ăștia, în loc să ne salveze de la moarte, ne salvează de la viață? Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții./ Demisia! Cît mai puteți s-o dați!/ Teroarea nepăsării și-a prostiei/ A luat sfîrșit, e clipa armoniei!” (,,Demisia!”).

fraților noștri cotropiți, de care ar trebui să ne interesăm mai îndeaproape. Despre corupție vorbea în 2019 și BBC, într-un articol dedicat tocmai actelor și faptelor de corupție din portul Mariupol.

Pe scurt, corigenții cu gulere albe de la Uniunea Europeană, cei care ne conduc, au acceptat cererea Ucrainei nu pentru că a demonstrat calități deosebite în dezvoltarea stabilității instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților, ci fiindcă a fost invadată. Atît. Nu mai contează că așa numitele țări din Balcanii de vest, mai pe românește spus fosta Iugoslavie, plus Albania, „fac frumos” la Bruxelles de ani de zile și nu sînt primiți fiindcă „nu s-au spălat suficient” și nu vor să-și dărîme casa pentru a sta într-una cu o chirie plătită de UE sau că pe noi ne-au chinuit ca pe hoții de cai ani de zile pînă neau primit. Nu! Contează doar că Ucraina trebuie primită fiindcă așa a poruncit Unchiul Sam de peste baltă, iar corigenții de la Bruxelles fac tot ce le spune unchiulețul. Este de urmărit cu atenție evoluția situației, fiindcă sînt convins că ucrainenii le vor crea multe dureri de cap guleraților de la Bruxelles și e posibil ca acest lucru să se reflecte în rezultatele votului pentru Parlamentul European. Aceasta este singura armă pe care o avem la îndemînă contra lor.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Putin a dat indicii încă din 2014 despre planul său de a împinge Rusia pînă la granițele României

După ce a eșuat în schimbarea rapidă a regimului prin ocuparea Kievului, Vladimir Putin a calculat greșit „sprijinul” pe care populația îl va acorda forțelor ruse și a subestimat într-un mod amatoricesc rezistența dîrză a forțelor de apărare ucrainene și ajutorul Occidentului. Kremlinul s-a văzut pus în fața unui război de uzură, încercînd să ocupe Estul Ucrainei, să extindă teritoriul așa-ziselor republici autoproclamate Donețk și Lugansk și să creeze un coridor terestru prin Donbass între Federația Rusă și Crimeea anexată ilegal.

Nici la muniție rușii nu stau mai bine, fapt ce demonstrează din nou că planul nu doar că nu decurge precum a fost stabilit în 24 februarie, ci și că improvizarea are costuri imense. În Federația Rusă se pregătește un cadru legal pentru mobilizarea industriei ceea ce înseamnă recunoașterea indirectă a lipsei acute de arme și muniție iar turneul din aceste zile al președintelui Vladimir Putin în Tadjikistan și Turkmenistan a avut ca scop accesul la muniția sovietică deținută de fostele republici ale URSS. Însă capacitatea și resursa pe care Rusia o are la dispoziție nu trebuie subestimate. Dimpotrivă. Moscova însă nu deține cadrul legal pentru mobilizare generală, considerînd invadarea Ucrainei o „operațiune specială”, nu o situație de război.

În 2014 Putin dădea indicii despre visul imperialist – Novorusia

Paradoxul e că în timp ce luptă împotriva „naționaliștilor” ucraineni, regimul lui Vladimir Putin are întocmai caracteristicile iredentiste, șovine și ultranaționaliste ale totalitarismului fascist.

Acționînd ca un demiurg, Vladimir Putin nu recunoaște suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, declanșînd pentru prima dată de la finalul celui de-al II-lea Război Mondial un război de cucerire în Europa, dar inventează din pix entități cu iz statal prin recunoașterea așa-ziselor republici separatiste de pe teritoriul Ucrainei.

În 2014 după anexarea Crimeei, în timpul unui discurs din 17 aprilie, Vladimir Putin admitea indirect intențiile imperialiste prin ocuparea unei mari părți a Ucrainei, inclusiv Odesa. „Aș vrea să vă aduc aminte, folosind terminologia vremurilor țariste, că aceasta este Novorusia (Rusia Nouă): Harkov, Lugansk, Donețk, Herson, Nikolaev și Odessa nu erau parte a Ucrainei în epoca țaristă. Ele au fost toate teritorii transferate Ucrainei de guvernul sovietic în anii 1920”, a declarat Vladimir Putin. Ce a urmat după un asemenea discurs

Coreea de Sud construiește primul oraș plutitor din lume

Planurile de a construi o locație unică lîngă coasta orașului Busan au fost dezvăluite în luna aprilie. Proiectul este implementat de autoritățile locale în parteneriat cu Organizația Națiunilor Unite, care dezvoltă un program special pentru așezările umane (UN-Habitat). Dezvoltatorii încearcă să rezolve problema lipsei de teren – zona este în scădere rapidă din cauza dezastrelor naturale cauzate de schimbările climatice. Locuitorii de pe coastă sînt cei mai vulnerabili, deoarece inundațiile îi obligă să-și părăsească casele și să se mute în zone mai sigure. Cu toate acestea, zonele sînt limitate, iar oamenii se găsesc din nou lîngă apă. „Plănuim să ne extindem ideea îndrăzneață, deoarece viitorul nostru comun este în joc în fața creșterii nivelului mării și a impactului său devastator asupra orașelor de coastă”, a spus primarul Busan Park Hyun-jung.

Orașul va putea găzdui 12.000 de persoane, fiecare dintre cele trei cartiere urmînd să ocupe 30.000 - 40.000 de metri pătrați. Prima va fi predată locuințelor, a doua va deveni zonă publică cu diverse instituții, inclusiv teatre și școli, iar a treia va fi transformată într-un centru de cercetare. Orașul va fi prevăzut cu panouri solare care generează energie electrică, un sistem închis de alimentare cu apă și tratarea deșeurilor. Modulele plutitoare vor adăposti și cîteva zeci de sere, ceea ce va

permite o agricultură inovatoare.

Se plănuiește crearea condițiilor pentru o viață confortabilă pe trei platforme. În înălțime, toate clădirile vor ajunge la 20 - 25 de metri. În centrul zonei rezidențiale, pe lîngă case de patru sau cinci etaje, va fi amenajată și o curte în care se pot aduna localnicii. Pe a doua platformă vor fi construite magazine și restaurante, iar în centrul de cercetare vor apărea apartamente cu vedere la port, un spațiu de co-working și o grădină de iarnă. O caracteristică specială va fi un atrium cu plante hidroponice pentru cultivarea produselor naturale.

În viitor, orașul poate crește pînă la 20 de platforme, care vor găzdui aproximativ 100.000 de oameni. Toate clădirile vor fi realizate într-un stil minimalist, cu forme netede, ferestrele din podea pînă în tavan vor oferi o imagine de ansamblu bună. Spațiile publice spațioase vor fi decorate cu stîlpi de iluminat, se vor planta diverse specii de plante dacă va fi posibil. Construcția orașului este programată să înceapă în 2023. Dezvoltatorii au ales „Viața în armonie cu natura” ca unul dintre sloganurile proiectului.

Arhitecții au dezvoltat și un proiect de infrastructură de transport care este prietenos cu mediul. Locuitorii vor putea călători cu taxiuri pe apă și feriboturi alimentate cu energie solară. În acest fel, rezidenții vor ajunge în diferite zone din Oceanix și pe continentul Busan. Ca distracție, orășenii vor putea naviga pe bărci. Autorii proiectului doresc să integreze elementul apă în viața oamenilor și să arate că aceasta nu este cauza distrugerii planetei. „În loc să luptăm cu apa, să învățăm să trăim în armonie cu ea”, a spus Maimouna Mohd Sharif, director executiv al ONU-Habitat.

rupt din Secolul al XIX-lea și incompatibil cu valorile democratice ale Secolului XXI a fost o tentativă eșuată de secesiune în 2014 în Odessa, destabilizarea Donbassului și alimentarea războiului prin susținerea milițiilor pro-ruse, recunoașterea celor două așa-zise republici, iar mai apoi o invazie la scară largă. Rusia a călcat în picioare dreptul internațional și toate tratatele pe care le avea semnate cu Ucraina și în care îi recunoștea integritatea.

E vorba de Memorandumul de la Budapesta (1994), semnat de Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Federația Rusă, act ce vorbește despre dezarmarea nucleară a Ucrainei şi garantarea securităţii independenței şi integrităţii sale teritoriale. Practic, prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său care au fost transferate către Federația Rusă. Mai mult, în 1997, Federația Rusă și Ucraina au semnat un Tratat de prietenie și cooperare bilaterală, act prin care Moscova recunoștea integritatea teritorială a Ucrainei, inclusiv Peninsula Crimeea anexată ilegal în 2014.

Planul de a obține Novorusia etapizat prin nașterea unor entități pe care Moscova să le înghită ulterior a eșuat în primele zile de după 24 februarie, Rusia fiind pusă în situația nedorită de a încerca să ocupe regiunile militar cît mai rapid în baza așa-zisei „operațiuni speciale”.

DCNEWS.RO

apă și realizîndu-se formarea unui strat gros de calcar. Conform caracteristicilor sale, materialul este similar cu betonul, dar de trei ori mai rezistent decît acesta și necesită un cost mai mic. Potrivit dezvoltatorilor, biorock nu se prăbușește în timp, ci devine din ce în ce mai dur și mai puternic. Pentru clădiri au fost alese materiale ușoare precum lemnul și bambusul. Toate clădirile orașului vor fi plutitoare, vor fi fixate cu ancore și piloți pe fundul mării. Tehnologia va fi durabilă, dar se va putea adapta la schimbarea nivelurilor apei.

Locuitorii orașului vor fi protejați de efectele inundațiilor: dacă nivelul mării va crește, platformele se vor ridica odată cu apa, astfel încît clădirile să nu fie inundate. Problema schimbărilor climatice este de actualitate pentru coasta de sud a țării, unde se află Busan. Pînă în 2020, orașul a suferit mai multe daune provocate de inundații decît alte regiuni din Coreea de Sud. În caz de inacțiune, oamenii de știință prevăd perspective sumbre pentru teritoriu: pînă în 2030, din cauza schimbărilor climatice, plaja locală Haeundae ar putea dispărea.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Construcția va folosi materialul ingineresc biorock, care se obține prin trecerea unui curent electric prin structuri de oțel plasate sub

Noul oraș va putea rezolva parțial problema inundațiilor. Proiectul a fost dezvoltat încă din 2019 și prezentat la masa rotundă a ONU. Este planificată implementarea planului prin investiții private: un metru pătrat al orașului este estimat la 10 mii de dolari (564,5 mii de ruble). Orașul se va întinde pe o suprafață de aproape 6,3 hectare și va costa aproape 627 de milioane de dolari. Costul locuințelor este încă necunoscut. Ideea arhitecților este radical diferită de metodele propuse anterior de salvare a planetei de efectele încălzirii globale. În timp ce unele țări construiesc terasamente și baraje care pot proteja așezările de apă, iar altele se pregătesc să se depopuleze, Oceanix Busan a decis să se adapteze la schimbările inevitabile și să nu dăuneze naturii: platformele nu vor dăuna vieții marine, deoarece algele vor putea crește pe ele. Noul oraș va rezolva problema penuriei de teritorii din Coreea de Sud și va crește oferta pe piața imobiliară, reducînd costul locuințelor. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.