România Mare, nr. 1649

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Românii numesc dictatură orice regim care nu îi lasă să fure.

CornELIU VADIm TUDor

Muzeul Amintirilor din comunism

Am 48 de ani, prin urmare am trăit anii ʼ80 în comunism. Am parcurs perioada finală a socialismului victorios exact atunci cînd ne era mai greu, fiindcă se pregătea independența financiară a țării. Cum independența și libertatea nu se pot obține fără sacrificii, a fost nevoie și de data aceasta de jertfe umane. Știm cu toții despre sutele de oameni care au murit la construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră sau la cea a Casei Poporului (Palatul Parlamentului), despre cozile la alimente, despre întreruperile de electricitate, despre șirurile de mașini ce așteptau în fața benzinăriilor să-și facă un plin pe lună, pentru că restul se exporta ca să ne plătim datoria externă.

Așa cum ne spune rapsodul în Balada Meșterului Manole, nici o mare realizare omenească nu

se poate face fără un sacrificiu, Manole zidindu-și propria soție. De pildă, cînd plecați într-un concediu, trebuie să puneți bani deoparte, sacrificîndu-vă astfel micile sau marile plăceri pe care vi le-ați fi satisfăcut folosind acei bani, în loc să-i economisiți. Nimic pe lumea asta nu se face fără muncă și fără sacrificii.

A fost nevoie ca, pe timpul acela, pentru a fi independenți financiar, să facem acel sacrificiu de 10 ani de zile, realizînd ce nici o altă țară nu mai realizase pînă atunci: plata integrală a datoriei externe. Noi, românii, am demonstrat că se poate. Ce a rămas în memoria colectivă după acei 10 ani? Exact ce scriam mai sus: lipsurile, suferințele, munca grea. Atît.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Vedeta populară și alte vedete (1)

Nevoia de folclor În articolul de față abordez un subiect pe care îl am de mai mult timp într-un proiect jurnalistic mai vast, care să acopere mai multe segmente ale vieții noastre sociale și politice, cu treceri prin teme cotidiene ardente, ce trebuiesc explicate și comentate. Desigur, într-o Țară în care tot românul se pricepe la fotbal și la politică (întîmplător, fotbalul și politica sînt două sectoare de activitate care produc cele mai profunde deziluzii Poporului Român), să vorbești și să scrii despre folclor –indiferent din ce poziție îl privești –pare o pierdere de timp, ori o încercare sortită eșecului. De ce? Pentru o mie și una de motive, care mai de

care mai „stringente”, cu subiecte palpitante, cu rezolvări pe muchie de cuțit, cu crime și violuri sau măcar cu oameni înecați la scăldat, ce să mai vorbim despre amenințarea războiului de la granița de Est!

Acestor subiecte enunțate li se poate adăuga un șir lung de probleme actuale cu care se confruntă România, despre care nu spun că nu pot fi tratate din punct de vedere jurnalistic, ceea ce revista noastră o și face – problematica scumpirii energiei, a gazelor, a combustibilului și a alimentelor (fără precedent), degringolada în care se află economia românească în prezent, corupția ridicată la rang de cinste, slaba activitate a Guvernului și a Președinției, implicațiile generate de războiul ruso-ucrainean etc., etc.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Noaptea Valpurgiei

motto: ,,Ghicit în palmă. Bobi. Cafea. Tarot./ O să murim cu toţii, asta-i tot.”

Tîrziu am învăţat, din şcoala vieţii

Ce e oprit, ce n-ai voie să faci Pictînd cu semnul ,,Interzis” pereţii Tot timpul la respect să-i ţii pe draci.

Nu-i bine să te duci la vrăjitoare

Puterea lor nu-i de la Dumnezeu

Tovărăşia lor amăgitoare

Te osîndeşte la păcat mereu.

Nu crede-n ele, fugi mîncînd pămîntul

N-au ajutat pe nimeni, doar minciuni

Fii bun creştin, respectă-ţi jurămîntul

Să nu sfîrşeşti la casa de nebuni.

Ţigăncile cu salbe mari, de aur Îţi află punctul slab de la-nceput Îţi dau să bei fierturi de maci şi laur Îl cheamă, din adînc, pe Belzebuth.

Te duc la baltă noaptea, în pustie Fundal sonor de bufniţe şi ciori Ies aburi din ceaunul cu leşie Valpurgia te scaldă în sudori.

Te ia cu un leşin la lingurică Ce stranie e bezna de Sabath!

Actualitatea pe scurt

● Fondul Monetar Internaţional (FMI) îşi va revizui, în mod „semnificativ”, estimările privind ritmul de creştere a economiei mondiale cu prilejul următorului raport. Creşterea preţurilor la alimente şi energie, încetinirea fluxurilor de capital către pieţele emergente, continuarea pandemiei şi încetinirea economiei chineze creează „mult mai multe provo-

Şi pentru-această porţie de frică

Mai dai şi bani şi umbli ca drogat!

Ce-i de făcut? Cum scapi de duhuri rele?

Chemi popa cu aghiasmă şi cu mir?

Lumea de azi e de moravuri grele

Face ospăţ şi sex şi-n cimitir.

Tu Biblia citeşte-o, unde Saul

Pe Samuel, din slavă, l-a chemat

Te ispiteşte presa, cinemaul

Televizorul ăsta blestemat.

Mass-media e plină de reclame

Negoţul cu iluzii e pe val Şi mai ales femeilor li-e foame

De sportul ăsta vechi şi infernal.

Prietene, eu te învăţ de bine

Nu-L mînia pe Dumnezeu din cer

Te rog să nu dai cinstea pe ruşine Strigoii ăştia pînʼ la ziuă pier.

Magie Albă sau Magie Neagră?

Nu-i nici o diferenţă, tot un drac!

Nu vindecă nici cancer, nici podagră Nu scot argintul viu – doar rele fac.

Hai să-i dăm foc Satanei cînd e-acasă Să ardă păduchelniţa vîrtos!

E-un singur leac la boala ruşinoasă: Credinţa vie în Isus Christos!

CornELIU VADIm TUDor

cări” pentru factorii de decizie, a declarat duminică directorul de strategie de la FMI, Ceyla Pazarbasioglu la un panel organizat cu prilejul reuniunii miniştrilor de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din G20, care a are loc la Bali (Indonezia). „Este vorba de şocuri după şocuri care afectează serios economia mondială”, a spus Pazarbasioglu.

(continuare în pag. a 17-a)

IoAn sToICA

„Nomazi“, tablou de Ludovic Basarab

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Şarpele cu Ochelari a luat-o razna F La Antena 1 s-a dat drumul la puşcăriaşi F Un pericol public: ţărănistul Piţigoi F Manager cu 300 de oi F Zilnic, o româncă avortează F Grecul Simitis şi Moţul Sifilitis

PArTEA A III-A

F Ia te uită cu ce se ocupă Victor Ciorbea, în loc să aibă grijă de treburile Ţării, mai ales de Combinatele unde mor milioane de vietăţi: el se hlizeşte şi bea şampanie la Fundaţia Culturală Română. Ce-a căutat Chiorul acolo? A participat la lansarea volumului de memorii „Însemnări de taină“, scris de bătrînul ţărănist Gabriel Țepelea. Întîi, am crezut că o fo vorba de vreo carte serioasă, care să justifice prezenţa lui Moş Ţepelea în Academia Română. Numai că miercuri seara, la emisiunea „Observator“ a Antenei 1, autorul a fost chemat să participe în direct. Din una-n alta, am aflat şi ce e cu cartea asta: cică ar fi vorba despre însemnările lui filosofice făcute – ţineţi-vă bine de cozorocul lui Lenin! – „la coadă la mere, la coada la cartofi, la coadă la brînză“. Hai, bre, tataie, că ţi-a plecat mintea cu sorcova pe Internet! Carevasăzică, matale stăteai la coadă la brînză, pe scăunel, mai scuipai şi după vreo pisică (aidoma unui personaj din „Ciuma“ lui Albert Camus) şi cugetai, adînc, la rosturile existenţei planetare! Atunci cînd îţi mutai scăunelul alături, la Aprozar, şi aşteptai să-ți toarne vînzătorul cartofi şi mere în bască, iar te fura iureşul năvalnic al filosofiei, te uitai la un cartof încolţit şi vedeai chipul lui Hegel, te mai pomeneai cu un măr stricat, pe care ţi-l azvîrlea gestionarul în tărtăcuță, hop îți veneau în minte categoriile kantiene şi teoriile ondulaţiunii universale, care nu-i a lui Radu Vasile, nici a lui Vasile Lupu, ci a lui Vasile Conta! Aşa o fi toată cartea, Moş Ţepelea? Ai scris-o singur, sau te-a ajutat analfabetul ăla de Ion Diaconescu? Şi cînd te gîndeşti că bătrînii ăştia inadaptabili conduc România, aşa cum o conduc! „Coadă la Brînză“, ai? Aşa să-ți rămînă numele, tataie! F Un ziarist de mare curaj este Ion Marin, directorul cotidianului „Ultima oră“. Într-un editorial intitulat „Epoca Ciorbea“ (cacofonia e a megaboului cu cap bombastic), Ion marin îl descleiază pe nenorocitul ăsta din toate încheieturile lui de marionetă ungurească (apropo, arză-te-ar focul, Ciorbeo, aşa ne-a rugat să-ţi transmitem Veta Tractorista, care vrea să-ți pună pe faţă batista şi să-ți bage vată de sticlă în nas). Analizaţi şi dvs. cîteva rînduri: „Aşa se explică, într-un mod plauzibil, fără a-i pune la îndoială bunacredinţă, convingerea sa că tot ce se face în Ţară în momentul de faţă e tot ce se putea mai bine. Singura alternativă – ca să-l cităm. E foarte bine că au fost distruse combinatele de porci şi păsări, e foarte bine că nu se fac lucrări agricole, e foarte bine că marile întreprinderi sînt, rînd pe rînd, închise de RENEL, e foarte bine că jumătate din populaţia Ţării este sub pragul sărăciei. (...) Dizidenţii (gen senatorul Turianu şi ministrul Sănătăţii, Drăgulescu) sînt aspru admonestaţi. Democraţie în toată puterea cuvîntului! Partea proastă e că dictatura de atunci era mai productivă. Nu se omora nici ea cu libertăţile, dar mai punea în funcţiune cîte o fabrică, mai dădea în folosinţă cîte un bloc. Ceea ce în Epoca Ciorbea nu prea mai este cazul“. F Revista „Exclusiv Magazin“ îl trece pe aşazisul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, în „Topul personalităţilor Super-Bulă“ F Facem ce facem şi revenim la ziarul „Cotidianul“. De ce? Pentru că, deşi are un tiraj ca al cărților de joc,

adică încape într-un portofel, ziarul e vesel ca şi zgîrciul de la gîtlegăul lui Moş Bulină F Dar, tocmai cînd ne pregăteam să punem cruce „Cotidianului“, am citit un text semnat de marian Sultănoiu şi intitulat „Corneliu Vadim Tudor a stîrnit admiraţia Puterii ieri, în Senat“ Reproducem începutul: „Senatorii coaliţiei guvernamentale l-au aplaudat ieri la scenă deschisă pe senatorul P.R.M. Corneliu Vadim Tudor. El a susţinut ferm intrarea României în NATO şi UE, considerînd un succes pentru Ţara noastră întîlnirea dintre Clinton şi Elţîn de la Helsinki“ F Atunci cînd nu e scatofagă (deci cînd nu mănîncă îngrăşămînte naturale), „Academia Caţavencu“ e nostimă, ba chiar şi bine informată. O notiţă recentă ne-a pus pe gînduri cu privire la capacitatea de a fi o lichea profitoare pe care o are Moş Guturai: „Consilierul primului-ministru, Minodora Ilie, este o prietenă intimă a familiei Diaconescu, cu care posedă în comun un cavou la Cimitirul Bellu. Astfel, ţărăniştii devin pe zi ce trece o familie Adams creştină şi democrată din ce în ce mai numeroasă“ F În aceeaşi publicaţie e paginat şi un interviu realizat de Eugen Istodor cu Răzvan Temeşan – neîndoielnic, unul dintre marii bancheri ai Ţării (deşi ar trebui să fim suparăţi pe el, fiindcă n-a vrut să ofere publicitate şi reclame pentru „România Mare“, încheind contracte cu aproape toate publicaţiile, care azi i-au sărit în cîrcă!). Referindu-se la acela care i-a luat locul la conducerea BANCOREX, Florin Ionescu, Temeşan a răbufnit, pe sub fosta mustaţă: „Să analizeze cînd căra el cecurile cu evreii şi nemţii vînduţi de Ceauşescu. Aia să analizeze“ F Un succes al politicii româneşti: premierul grec simitis s-a întîlnit cu premierul român sifilitis F „Jurnalul Naţional“ publică un amplu interviu cu Costel Constantin – patronul speluncii „Sexy Club“. De la un cap la altul, numai minciuni. Ba nu, un adevăr tot a rostit: e membru al P.D.-F.s.n., formaţiune politică de tip mafiot. Nivelul proxenetului e comparabil cu nivelul celorlalţi analfabeţi din partidul hoţilor, adică Dide, Berceanu ş.a.: „Am fost arestat cu două pistoale la creier şi unul la tîmplă“ (?!) Ghici-ghicitoarea mea: unde are creierul Costel? F Jigodia de Mirescu a început să o timoreze telefonic pe actriţa Marga Barbu, prezentîndu-se ca fiind „procurorul Alexandrescu“ şi instigînd-o să dea o declaraţie împotriva senatorului Vadim. Ce excrement uman! F Organizaţia teroristă U.D.m r are neruşinarea să-l propună pe aşa-zisul senator Eckstein Kovacs Peter pentru funcţia de... Avocat al Poporului! Poate, dar nu al Poporului Român, ci al Poporului Evreo-Maghiar, din care face parte infractorul Eckstein F În vara lui 1996, la Chişinău au sosit constructori din s.U.A., pentru a ajuta la ridicarea unei Catedrale Ortodoxe destinată Armatei. Încă nu ştim care e stadiul lucrărilor. F Ziarul „Curierul Naţional“ publică o excelentă pagină cu titlul: „Cine eşti dumneata, domnule Constantin Duţu?“ (realizatoare Cristina Oroveanu). Reţinem o afirmaţie pe care faimosul Silvio Berlusconi (fost şi viitor premier al Italiei) a făcut-o la adresa acestui artist admirabil și generos: „Cinste Ţării care are un astfel de fiu!“ F Deputatul P.N.Ț.C.D. Sorin Lepşa s-a ruşinat de scenele petrecute în Piaţa Sfatului din Braşov şi a dezminţit că a luat Leapşa de la muncitori. „A fost mai degrabă o confruntare

EVENIMENT EDITORIALĂ

Scriitorul Dinu Săraru, figură de primplan a literaturii, publicisticii și a teatrului românesc, revine în atenția publicului cu o reușită editorială care îi confirmă renumele de ,,cel mai mare romancier politic din România”.

Recent, nuvela sa, ,,Un fluture alb cu sînge pe aripi”, publicată în anii ’80, a apărut la Editura Criterion, din Milano, în varianta italiană (,,Una farfalla bianca, dal sangue sulle ali”). Traducerea îi aparține conf. univ. Nicoleta Călina Presură.

Povestitor cu har, fin observator al naturii umane și portretist de o mare subtilitate, scriitorul Dinu Săraru, la cei 90 de ani ai săi, mai are încă destule de oferit marii literaturi și prestigiului breslei scriitoricești române în lume. Îi dorim multă sănătate și îl așteptăm cu noi succese în plan cultural.

de idei“ – a zis el. Aşa e, sorinele, iar aceste idei au fost: ideea de „palme“ şi ideea de „şuturi în fund“ F În continuare, Şarpele cu Ochelari, care a distrus s r.I.-ul, îşi bate joc, cu cinism, de sărmana bătrînă Neacşa Dobre, de 88 de ani, care nu e alta decît sora genialului poet creştin nichifor Crainic F La meciul de fotbal Electra Rompaulo – A.S. Girueta (Divizia C) s-a petrecut o scenă de pomină, desprinsă parcă dintr-un film al neorealismului italian, cu Alberto Sordi: arbitrul Brînzoi şi-a scos daravela din chiloţi şi a arătat-o publicului. Urmarea? Publicul (stăpînul nostru) l-a luat la mardeală pe Brînzoi, pentru exhibiţionism. F Un porc mistreţ cu guiţat înţiglat, care se tot ia de P.r m , din senin, dar pe care o să-l umplem de alice în fund cît de curînd: ungurul Iosif Boda, străvechi turnător al Securităţii (vecin de sat şi de cameră studenţească cu Asztalos). În locul lui, după ce a fost şeful campaniei electorale a lui Ion Iliescu și l-a „ajutat“ să piardă alegerile, orice om ar fi avut decența să nu mai facă valuri o perioadă, să stea în banca lui. Dar Boda nu-i orice om, el e un derbedeu fără scrupule și fără Ţară, care a declarat pe un post TV, în 1996, ca şi udemeristul Frunda: „Ardealul e al celor care îl locuiesc“. Domnule Ion Iliescu, ține-ţi javra asta pe lanţ, că aşa ți-o tăvălim, aşa ţi-o sterilizăm, de n-o să mai ştie care-i stînga şi care-i dreapta.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 aprilie 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Moda în vacanþã

Atunci cînd Eva a întins lui Adam mărul păcatului a făcut-o cu grație. Și de atunci pînă astăzi această armă plină de drăgălășenie însoțește femeia în drumul ei prin lume, iar toaletele sînt cele mai de preț aliate ale lor. Din păcate – sau din fericire – noi, oamenii, sîntem nestatornici în gusturile noastre. Nimic nu ne place în mod continuu și necondiționat. Adorăm schimbarea, variația, inovația. Așa a apărut moda. Capricioasă și mereu în schimbare. Dar care sînt croielile, materialele sau culorile la modă? Femeile trebuiau să știe aceste lucruri pentru a-și pune la punct arsenalul seducției. La începutul Secolului XX – doamnele și domnițele găseau răspunsuri la aceste întrebări citind ziarele și revistele vremii – de specialitate sau mai generaliste – dar care aproape toate aveau rubrici destinate cititoarelor. Mai apoi au venit anii de aur ai cinematografului și doamnele puteau să vadă toaletele fermecătoare purtate de vedetele occidentale – Parisul rămăsese capitala mondială a modei – sau din noua Mecca a grației feminine: Hollywood-ul american. A venit apoi televiziunea și emisiunea dedicată modei a intrat în casele tuturor. Astăzi este mai simplu decît oricînd să găsim informații despre moda zilei pe site-urile de specialitate și putem chiar să cumpărăm produsele pe care ni le dorim din boutique-urile virtuale. Mai mult –avem astăzi aplicații pentru cumpărături care ne ajută să ne completăm toaletele folosind telefonul mobil.

Pentru că sîntem în perioada vacanțelor o să încercăm să aruncăm o privire în geamantanul unei doamne din anul 1929, care pleca în vacanță. Era deja epoca călătoriilor cu automobilul sau cu trenul – cu multiplele lor avantaje pentru deplasarea către „locurile de vilegiatură” – dar și cu un dezavantaj major: spațiul pentru bagaje era din ce în ce mai limitat, spre disperarea doamnelor. Și, vrînd-nevrînd, ele trebuiau să se adapteze acestei constrîngeri – alegînd cu grijă ținutele care urmau să-și facă loc în elegantele „valise”. Vom afla, așadar, ce trebuia să însoțească în mod „obligatoriu” o doamnă plecată în vacanță în anul 1929. O vom face citind articolele publicate la rubrica „Cronica modei” publicate de-a lungul verii anului 1929 în săptămînalul „Ilustrațiunea Română”.

Þinuta pentru excursii

Prin anul 1929, la fel ca și astăzi, din geamantan nu trebuia să lipsească o „ținută pentru excursii”: „Multă lume, avînd automobil, se fixează vara într-o localitate de unde pornește în excursiuni adesea de mai multe zile. Eleganta își pune întrebarea firească cu ce bagaj să plece pentru a nu ocupa loc mult și în același timp să facă și o figură frumoasă în toate împrejurările. Se va îmbrăca cu un costum «tailleur» dintr-o stofă englezească rezistentă, cu fusta largă în cute sau «cloche» și cu o bluză de lino sau de poplină de un model simplu. Va lua cu dînsa și o bluză mai elegantă din crêpe de chine, care, într-un restaurant, îi va da imediat un aer de mai multă eleganță. Va pune pe deasupra un mantou tot din stofă englezească groasă, în careuri sau în linii; mantoul va fi larg, în formă de umbrelă, petrecîndu-se bine parte peste parte, așa că stînd jos să nu se desfacă, desvelind genunchii. Și,

evident, va fi mai lung decît cele ce se poartă prin oraș; mînecile largi, buzunare mari, guler care încheindu-se să ferească gîtul fragil de răceală. O pălărie de fetru, mică, care să intre bine pe cap, completează acest ansamblu. Ca și culoare predomină pentru toate aceste costume gris sau beige, deoarece sînt cele mai portative nedecolorîndu-se și, în același timp, fiind și cele mai elegante pentru acest gen de costume. (…) Și dacă excursiunea ocazionează și halte în orașe, în valiză va încăpea și o rochiță de mătase imprimată – ocupă așa de puțin loc! – care prin culoarea ei mai închisă e și elegantă și portativă. Pentru aceasta își va lua și o pereche de pantofi de șarpe sau de orice altă piele mai delicată. Ca prevedere va băga în buzunarul automobilului și un sweter pentru serile friguroase și astfel echipată orice femeie poate pleca în excursiune și va fi comod îmbrăcată, pentru a nu fi preocupată de stricăciunea toaletei și va fi și elegantă, ceea ce cred că nu displace nimănui” (,,Ilustrațiunea Română”, 18 iulie 1929).

Þinuta sport

O întrebare fără răspuns în 1929 și în 2022: care este lungimea ideală a unei rochii? Răspunsul dat cititoarelor de atunci este probabil foarte apropiat de cel de azi: „Se tinde la lungirea rochiei; trena și-a făcut apariția la rochiile de seară, unde se poate spune că rochia scurtă a murit. Își ia revanșa însă la rochiile de stradă, tailleururi și la rochiile sport. Acestea continuă să fie scurte și largi pentru a nu stîngenii mișcările”.

O deosebire esențială însă: în 1929 „femeia a înțeles că orice ocupațiune ar avea, nu este bine să uite că este femeie, deci să-și păstreze farmecul și grația”. Care erau însă tendințele modei la capitolul „toalete sport” în vara anului 1929, toalete care nu trebuiau nici ele să lipsească din „trusoul de vacanță”: „Rochiile de sport se fac din stofe ușoare, portative; țesăturile înflorate însă nu sînt la locul lor aici; culori deschise, mai ales albul predomină; fustele largi, în cute sau plisate; bluze în formă de jimper discrete și în general fără mîneci. Pentru a completa aceste toalete, s-au introdus cu un succes deosebit micile jachete drepte, necăptușite, ce se pun peste rochii, făcînd un complet original și elegant. În același timp jachetele acestea ușoare s-au introdus și la rochiile imprimate, dispensînd de mantouri, care adesea erau prea greu de purtat. Peste rochiile cu mîneci se poartă tot în acest scop veste foarte drăguțe, drepte și fără mîneci, făcute din stofă uni asortată cu stofa rochiei. O astfel de vestă pusă pe o rochie imprimată dă un aspect foarte tînăr și elegant.

Nici unei femei elegante nu-i poate lipsi din garderobă un mantou de vară, ușor, însă plăcut pentru serile răcoroase. Aceste mantouri de mătase sînt căptușite în general cu aceeași stofă cu rochia și au un fourreau de blană, care va apăra gîturile delicate de răcoarea serii, și care în același timp va da un aer de elegantă somptuozitate. Culoarea galbenă cu toate gamele ei de la «ivoire» pînă la maron este culoarea ultra-modernă; rochii de un galben citron, cazace galbene la tailleururi; culoarea galbenă predominantă la garnituri, pălării galbene, umbrele galbene, șaluri galbene, o simfonie întreagă de galben predomină în vara aceasta. Pe lîngă galben se mai vede apărînd cu oarecare insistență roșul și verdele; albastrul atît de mult purtat anul trecut a dispărut anul acesta aproape cu totul, ceea ce dovedește ca și în materie de modă – mai ales aici – totul este efemer” (,,Ilustrațiunea Română”, 8 august 1929).

Pantofii

,,Moda rochiilor scurte a impus o grije deosebită asupra ciorapilor și pantofilor; aceștia din urmă au ajuns chiar la o varietate de modele pe care bunicile noastre nici n-o puteau bănui. Astăzi avem pantofi de piele de vițel cu toc de talpă adesea chiar jos, pe care elegantele îi poartă la tailleururi; pantofi în care piciorul stă comod permițînd mersul fără oboseală. Avem apoi pantofi de piele de diferite culori, asortați la rochii, pantofi de antilopă, de lac, de șarpe sau combinații din mai multe feluri de piele, modelele cele mai variate cari se potrivesc la rochiile de după masă. Pentru seară escarperii sînt în favoare; modele sobre din crepe de chine, cu tocul

foarte înalt, sau modele complicate din țesături fine, asortate cu rochiile. Astăzi o femeie trebuie neapărat să aibă patru sau cinci perechi de pantofi în garderoba sa pentru a putea face față cerințelor moderne. Și cum tendința este a se da multă atenție detaliilor, gențile preocupă și ele lumea feminină” („Ilustrațiunea Română”, 1 august 1929).

Costume de baie, pijamale, accesorii ºi alte... nimicuri

„Mai importante decît rochiile sînt pentru elegante costumele de baie, căci cel puțin o jumătate de zi aceasta e toaleta indispensabilă. Un costum de baie se compune astăzi dintr-un «maillot» din jerseu. Culorile predominante sînt: negru, roșu, bleumarin și albastru. Anul acesta se vede ca noutate combinația corsajului de o culoare, în special alb, și fusta foarte scurtă și strîmtă sau pantalonii de altă culoare mai închisă, separate la talie printr-un cordon tot din tricou sau de piele. Evident că persoanele forte trebuie să evite cu mare grije aceste modele în special vărgate și să adopte costumul negru sau bleu-marin, care-și păstrează întotdeauna eleganța sa sobră. Peste aceste costume se poartă fuste scurte și veste asortate sau, largile cape și mantouri de eponge, care au ajuns la o varietate infinită de desene. O umbreluță de creton asortat, o bonetă cochetă și o pereche de pantofi fantezie completează silueta unei elegante pregătită de plajă” (,,Ilustrațiunea Română”, 15 august 1929).

,,În tendința de acum cîțiva ani a femeii de a se masculiniza s-a introdus moda pijamalei. O femeie tînără cu siluetă subțire, cu părul tăiat à la garçon nu părea un băiat, dar ea pierdea mult din grație și eleganță; nu avea decît farmecul noutății. Astăzi pijamaua tinde și ea să se feminizeze – tinde probabil să dispară – pe plaje elegantele adoptă chiar numai vesta ei, care s-a lungit pînă la genunchi, lăsînd în părăsire pantalonii ce o îmbrăcau ca într-un sac. În orice caz, azi pijamaua e compusă din trei piese, vesta lungă și largă tinzînd să mascheze aspectul disgrațios al pantalonilor. O noutate reușită pentru plaje este armonizarea ca țesătură și culoare a tuturor accesoriilor de care o femeie elegantă are neapărată nevoie la baie, armonizare pe care o găsim și la garnitura «mailloului», a halatului sau a capei și care dă o notă originală și distinsă” („Ilustrațiunea Română”, 15 august 1929).

Dar să nu uităm că: „În poșeta parfumată cu mirosul discret și fin al amestecului de flori exotice, «nimicurile» femei duc cea mai bună casă: cutioara cu pudră și mica oglindă de argint lîngă creionul de buze; creionul de sprîncene lîngă pieptănașul cu dinții colorați; batista ca pînza de păianjen lîngă sticluța celui mai rafinat parfumeur; cîteva ace și cărți de vizită răvășite într-un «Notes» cu numere de telefon și adrese de modiste, un crîmpei de budoar ambulant în care în afară de indiscrețiile ochilor curioși nimeni, absolut nimeni nu poate pătrunde. O lume de «nimicuri» dar care se leagă atît de intim de viața de toate zilele a femeii noastre, o lume pe care o nesocotesc cei mai mulți dar pe care ar răvăși-o cu toții grăbiți asemenea copiilor cari scotocesc în cutia cu «o lume de nimicuri» delicate, inseparabile, în care mîna femeii alunecă instinctiv, de atîtea ori pe zi. Nimicuri, nimicuri... Și între toate aceste nimicuri, locul de cinste îl are «Majestatea Sa, roșul de buze»” („Ilustrațiunea Română”, 11 iulie 1929).

Surse: colecția revistei „Ilustrațiunea Română”, citită din coleția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Roata se învîrtește...

M-am bucurat sincer pentru tine, primarule X, cînd ai fost reales, dar nu știam atunci cît de viclean ești. Am crezut că vei fi persoana potrivită la locul potrivit, dar m-am înșelat amarnic. N-aveam de unde să știu cît de duplicitar poți fi: cu o mînă alintîndu-i pe oameni, iar cu cealaltă scotocind prin buzunarele lor, după ultimul leuț pe care îl păstrau pentru vreo aspirină sau pentru un colț de pîine, căci din cauza ta sătenii au devenit tot mai săraci... Tu vrei totul de la ei, de parcă nu ai avea altceva de făcut. De exemplu, să pui și tu mîna pe sapă și să-ți cureți șanțul de uscături, sau izlazul, pe care l-ai concesionat, de bălării, pentru ca să crească iarbă verde și proaspătă pe care animalele să o pască în liniște, că bani iei de la proprietarii lor cît nu face... Uiți că dintre săteni, unii îți sînt vecini. De cînd ai fost ales primar, te porți ca un vechil, și umbli fără rost toată ziua, cu mașina ta 4x4 pe ulițele satului, să știe toată lumea că tu ești stăpîn acolo. Dacă zărești vreun cîrd de gîște bălăcindu-se într-o băltoacă apărută după ploaie, apeși zdravăn pe claxon sau dai iama peste ele, strigînd la proprietarul păsărilor că data viitoare se va trezi cu o amendă... Eu nu mă pun la mintea ta, chiar dacă știu cît de răzbunător ești și ce-ți poate pielea. Am aflat de copil

cum e cu stăpînirea: cînd ți-e lumea mai dragă, trimite fiscul peste tine. Așa a pățit biata mama cu perceptorul satului, un ditamai șarpele, cum mi se părea mie, care a venit la noi, cărînd sub braț o mapă neagră, în care își ținea terfeloagele, și avînd întotdeauna asupra lui un sac pe care abia îl ducea în cîrcă după ce-l umplea cu ceea ce lua de la sărmanii oameni. I-a smuls mamei carpeta de pe perete, pe care o avea de dinante de a se mărita, de la bunica ei. Plîngînd, mama a împăturit-o cu grijă și a vîrît-o în sacul nesătulului. După care, nemernicul dus a fost, fără să-i pese de jalea pe care o lăsase în urmă. Acum, tu, primar al vremurilor noi, l-ai amendat peun biet sătean pentru că-și lăsase slobod calul, să pască niște iarbă ofilită de pe lîngă gardul vilei tale. I-ai dat amendă pe motiv că animalul nesupravegheat ar fi un pericol public... Poate că dormeai, și animalul te-a deranjat cu fornăitul lui... De unde să știe bietul de el că pe unde paște stă starostele satului... Calul vecinului tău nu polua aerul și nici nu tulbura liniștea publică. Era un amărît de cal, numai pielea și oasele de el, și nu un ditamai 4x4, pe care dacă îl accelerezi ceva mai tare, cînd pe jos este noroi, nu vor rămîne gard sau perete de casă nemurdărite... Iar oamenii tac, chiar dacă, de la un capăt la altul al satului, se umplu ulițele de norul gros de fum de la autoturismul pe care-l conduci cu nepăsare. L-ai amendat pe vecinul tău, deși știai cît de greu se descurcă cu banii: nu era nici pensionar, nici șomer, de angajat nu se putea angaja din

Casa Melik, o curiozitate, un element pitoresc, o bucurie

,,Puține case vechi bucureștene s-au strecurat printre primejdiile vremurilor pînă la noi. Una dintre acestea este Casa din Strada Spătarului nr.22. Chiar fără arătarea precisă a numărului, clădirea poate fi ușor recunoscută prin frumusețea ei bătrînească și prin echilibrul liniilor simple, care dau o impresie de liniște și de tărie. Retrasă de la stradă, în mijlocul unei curți spațioase, dar intrată în pămînt, ea ne evocă vechiul București”. Așa descrie istoricul N. Vătămanu una din cele mai vechi case bucureștene cu destinație de locuință, în cartea sa ,,Istorie bucureșteană”.

Nu s-a păstrat numele aceluia care a clădit-o. Arhitectul Smărăndescu, care a restaurat-o în 1920, credea că ar fi fost zidită pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Poate să fi aparținut acelui spătar care a dat și străzii numele rangului său. În apropiere a existat pînă în 1890 și o piațetă numită Puțul Spătarului.

Povestea casei începe, se pare, pe la anul 1750, cînd vel spătarul al cărui nume s-a pierdut în negura timpului s-a hotărît să-și ridice casă boierească undeva în preajma Tîrgului de Afară. Carevasăzică, undeva în afara orașului. Și-a ridicat și el, după obiceiul locului, conac boieresc din piatră, înconjurat cu acareturi și grădini. Singura supraviețuitoare ce-a apucat zilele noastre e casa, norocoasă, spun gurile rele, celelalte părți ale gospodăriei au dispărut demult sub Bucureștiul ce s-a extins și înghesuit cu repeziciune.

Conacul a rămas în proprietatea familiei spătarului pînă în anul 1815, cînd a fost vîndut unui armean bogat pe nume Chevorc Nazaretoglu, sau mai bine zis Nazaretian. Acesta o renovează păstrînd dimensiunile

încăperilor, anvergura ferestrelor și lățimea ușilor, și se mută aici împreună cu soția sa Miriam în anul 1822. Agop Nazaretian, fiul lui Chevorc, a dat casa de zestre fiicei sale Ana, la căsătoria ei cu arhitectul Iacob Melik, tot armean și el, născut prin Imperiul Otoman dar școlit la Paris, unde studiase arhitectura. Potrivit lui N. Vătămanu, este foarte probabil că, acolo, Iacob legase prietenie cu frații Golești, cu frații Brătianu și cu frații Ghica, fiind un entuziast adept al ideilor de libertate și de progres. ,,În 1848, scrie același autor, o corespondență din București a ziarului Algemeine Zeitung din Augsburg, relatînd despre înființarea unui club democrat în capitala valahă, arăta că Alexandru Golescu, «crescut în Elveția și fără îndoială una dintre cele mai de seamă minți ale țării», fusese ales vicepreședinte, iar «arhitectul Melik, un armean care și-a făcut studiile la Paris», a fost ales secretar. În revoluția din același an, Melik a fost alături de tineretul revoluționar. O dovadă a relațiilor dintre acești tineri o dă scrisoarea lui Ștefan Golescu care, scriind de la Paris lui Ion Ghica, în decembrie 1848, îl ruga să îmbrățișeze din partea lui pe Filipescu, pe Melik și pe Ipătescu. Tradiția afirmă că în zilele tulburi, cînd erau urmăriți de poliția lui Bibescu, revoluționarii Ion Brătianu, C.A. Rosetti și I. Heliade Rădulescu ar fi stat ascunși în podul casei din Strada Spătarului. Cert este că reacțiunea, la venirea oștilor rusești comandate de generalii Luders și Duhamel, l-au arestat pe socrul lui Melik, în timp ce arhitectul era ascuns sau reușise să fugă în străinătate. Colonelul Locusteanu dă în Amintirile sale amănuntele acestei prigoniri. Ajuns la Paris după un ocol pe la Constantinopol, Iacob Melik a lucrat în acel oraș și și-a publicat însemnările din timpul pribegiei”. În scurtul timp al guvernării revoluționare, Melik a fost arhitectul Statului, dar în această calitate n-a avut prilejul decît să ridice în două rînduri niște efemere Arcuri

cauza vîrstei și a sănătății precare... Capitalismul vostru l-a lăsat fără loc de muncă și pîine pe masă, că pînă ieri a lucrat bietul om la ferma zootehnică din sat, de care s-a ales praful din cauza nepriceperii și a lăcomiei voastre. N-a fost chip să-l ierți, oricît s-a rugat omul de tine, în timp ce-și ducea calul în ogradă. Și i-ai dat o amendă destul de zdravănă... Ca s-o plătească în douăzeci și patru de ore n-ar fi avut cum, că sărmanul n-avea nici după ce bea apă... Omul își va plăti, însă, amenda, știe că nu va avea noroc de vreo ordonanță de la Guvern care să-o abroge. Și chiar dacă s-ar întîmpla o asemenea minune, va fi tot pentru niște baștani cu bani mulți, ca tine, și nu pentru niște pîrliți cum sînt sătenii care te-au votat, fără să știe ce primar arogant au adus în fruntea bucatelor... Nuți face griji, omul își va plăti amenda, nu te teme că o să rămîi cu visteria primăriei goală, din pricina lui. Oamenii simpli sînt buni și corecți. În ciuda greutăților, se achită de obligații și de datorii. Iar tu, primarule, nu-l mai critica toată ziua pe bietul țăran, umblînd pe la diverse televiziuni sau postînd pe internet. Are și el demnitatea lui, familie, copii, rude, prieteni. Iar Cel de Sus le vede pe toate... Roata se învîrtește și, într-o bună zi, nu vei ști cum să fugi mai repede de mîinia Lui, doar cu ce vei avea pe tine... Ia aminte de la primarii de dinaintea ta. Ferește-te de furia țăranului și de copita calului! ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” de Triumf. Mai tîrziu, cînd lucrurile s-au potolit și Melik s-a putut întoarce din pribegie, a desfășurat o însemnată activitate profesională, construind sub Cuza Vodă o serie de edificii publice, între care și cazarma Malmaison.

De la acest ultim proprietar i-a rămas casei din Str. Spătarului numele, plus o nouă renovare. De atunci datează inscripția leatului 1822, săpată pe cheia de boltă a gîrliciului pivniței.

După încetarea din viață a lui Melik, casa a fost stăpînită și locuită efectiv de soția sa Ana, pînă în 1913, cînd a murit în urma unui accident. Potrivit dispozițiilor testamentare ale acesteia, bătrîna casă bucureșteană a fost destinată a sluji drept azil pentru văduvele din comunitatea armeană.

Casa Melik găzduiește astăzi Muzeul ,,Theodor Pallady“

Prin anul 1960, la cea de-a 200-a aniversare a conacului, apare în scenă Gheorghe Răut, un bucovinean din ținutul Herța, care trăise aproape întreaga lui viață la Paris, unde a fost directorul sucursalei Băncii Marmorosch. Se pare că acesta a fost suficient de bogat pentru a strînge o colecție de artă vest-europeană și orientală și de a fi un mic mecena. Gheorghe Răut și soția lui Serafina l-au ajutat și găzduit pe Theodor Pallady în anii petrecuți de acesta la Paris.

Casa Melik e pomenită de Gheorghe Răut în negocierile pe care le-a avut cu statul român, legate de donarea și răscumpararea a două treimi din colecția sa de artă. Una din condițiile donației a fost aceea de a asigura colecției un spațiu adecvat de expunere, care să adăpostească și un Muzeu ,,Theodor Pallady”, bancherul aflîndu-se în posesia multor lucrări ale artistului, din perioada cînd l-a găzduit în Paris. Pentru a onora condiția pusă de Gheorghe Răut, a fost aleasă soluția de a reabilita Casa Melik.

Și-așa a rămas de-atunci și pînă în zilele noastre. Astăzi, casa de pe Strada Spătarului 22 poartă numele de Casa Melik și adăpostește colecția de artă a soților Gheorghe și Serafina Răut. Cine îi trece pragul se poate bucura admirînd cîteva din picturile lui Theodor Pallady, multe capete de Budha din India, porțelanuri chinezești, mobilă în stil franțuzesc, tapiserii orientale, sculptură renascentistă franceză și italiană, multe piese de artă decorativă. Și, nu în ultimul rînd, călătorul poate medita în liniște, în camera dedicată schițelor lui Theodor Pallady, asupra polemicii dintre pictorul român și prietenul său Henri Matisse. Theodor Pallady susținea că linia are întîietate în arta picturii, pentru că reprezintă forța spiritului. Matisse dădea însă întîietate culorii, cea care, potrivit concepției sale, reprezintă forța materiei. r.m.

Muzeul Th. Pallady din Casa Melik

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigrama – oglindă a umorului românesc

E drept, epigrama este zburdalnică, băgăcioasă, uneori răutăcioasă, dar are totdeauna zîmbetul pe buze şi înviorează spiritul. Şi, cum e recunoscătoare, mulţumeşte acestei reviste care, în actualitate, este singurul periodic pe plan naţional care-i acordă atenţie, găzduind-o, în paginile sale, cu manifestări directe, comentarii etc. Ehee! Azi „ROMÂNIA MARE” urmează exemplul altei reviste lunare, cea cu un înalt nivel cultural – „CURTEA DE LA ARGEŞ”, al cărei redactor-şef este academicianul Gh. Păun, dumnealui însuşi afirmîndu-se ca epi gramist dedat la toate subiectele născătoare de poante. Redau, din memorie, o rugă apărută într-unul din volumele sale, intitulat „Cactus de veghe fiecare pagină e urmată de alta cu desenele umoristice ale caricaturistului

Ureche: Rugă pentru binele soacrei (de fapt, pentru binele său)

Fac o rugă-aici sfioasă

Doar de bine s-aibă parte:

Ţine-o, Doamne, sănătoasă

Şi, de vrei, cît mai departe.

Deci şi eu, ca epigramistă, îndrumătoare şi teoreticiană a acestei specii a genului liric, aduc un omagiu acestei reviste care găzduieşte articole privind epigrama – produs literar care înfloreşte azi numai la români, oriunde s-ar afla ei, exprimînd spiritul şi sufletul românesc, alăturîndu-se, cred din toată inima, romanţei şi doinei, aceasta fiind inclusă, ca şi Căluşarii, în tezaurul cultural U.N.E.S.C.O.

În fond, pentru specificul nostru, epigrama înseamnă spirit deschis, zburdalnic, zîmbet, ingeniozitate, rîsu’-plînsu’, ea cuprinde întreg sufletul şi viaţa românului. Marele scriitor Romulus Vulpescu (1933-2012), cel care se înrudea spiritual cu Prof. dr. Ştefan Cazimir (1932-2021), spunea deschis că oamenii fără umor sînt „constipaţi”.

Epigrama, în mulţimea catrenelor ei, concentrează, într-o formă scurtă, atîta viaţă, referindu-se la fapte, dorinţe, aspecte, cuprinde atîta spirit cît nici nu bănuiesc cei care n-o cunosc, cei care nu-i consideră scriitori pe autorii de epigrame (chiar dacă ei s-au afirmat şi ca poeţi, prozatori, critici literari) – aşa cum procedează cei de la vîrful U.S.R. E drept că există, mai ales, în ultimul timp, multă maculatură prezentată (în volume, în reviste) sub numele de epigramă, dar cel interesat se informează dacă vrea să-şi spună o părere.

La rîndul lor, cei care se numesc epigramişti sînt datori s-o respecte. Pentru că, dacă bardul de la Hordou scria Viaţa asta-i bun pierdut/ Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut... (şi cum ar fi vrut cel născut în familie de ardeleni harnici, credincioşi, cinstiţi, să trăiască? ,,În cinste, muncă, omenie”), şi noi putem să parafrazăm: Epigrama-i bun pierdut/ Cînd nu o scrii cum ai fi vrut... Adică aşa cum cere statutul ei: catren bine construit prozodic – ritm, rimă, şi mecanism epigramatic – cel care produce surpriza poantei.

Şi încă sînt epigramişti talentaţi care şi-au unit condeiul cu epigrama, o duc voioşi spre spectacolul spiritului, dirijîndu-i mişcările, răsucindu-i ideea spre poantă, ascuţind vîrful săgeţii din arc. Pentru că, aşa cum am mai spus, epigrama este o specie literară buclucaşă, nu gen literar, cum se-ncăpăţînează unii să întrebe la interviuri, de parcă, pe lîngă cele trei genuri – liric, epic şi dramatic – ar mai exista al patrulea! Ea face cu iscusinţă piruete pe poantă, de fapt, pe gîndurile, ideile autorului care, prin direcţia în care ţinteşte cu poanta, se autodevoalează, ia atitudine la modul direct sau subînţeles. Deci, epigrama înseamnă gîndire, simţire,

viaţă. E o oglindă a existenţei noastre în care ne vedem, uneori, portretul întors, dar foarte clar. Şi, în vremurile cînd, în această Ţară, cîndva înfloritoare, se aud doar ecouri de plîns şi jale, epigrama e mai puţin voioasă şi mai mult înţeleaptă, plină de judecăţi de valoare privind viaţa asta – a noastră şi a acestui pămînt strămoşesc rîvnit de globalişti, cumpărat, amanetat pe nimic. Pentru fiecare din noi, toată existenţa înseamnă viaţă. Şi epigrama –mă refer la epigrama reuşită, nu la însăilările care se premiază la concursuri şi care duc la diluarea, poate, Doamne fereşte!, chiar la dispariţia ei –stă cu ochii pe tot ce există –văzute, nevăzute şi, în patru versuri croite, gîndite, pritocite cu ingeniozitate, prin extinderea sau întoarcerea ideii, exprimă cît pagini întregi dintr-un roman. Specificul ei este subliniat chiar de marii epigramişti ai ţării. Iată una dintre cele mai reuşite metafore care-i exprimă statutul: După sens şi parametri, Epigrama e un meci Cu un „unsprezece metri” În minutul nouăzeci.

Nelu Ionescu-Quintus (1919-2014)

Toţi cei care o definesc prin modalităţi adaptate specificului ei îi subliniază structura ingenioasă, uneori muşcătoare:

E o cobră care muşcă

Dar şi arma ce răneşte:

În trei versuri te ocheşte

Şi-n al patrulea te-mpuşcă.

„Te-mpuşcă” la modul artistic, bine-înţeles, cînd lovitura poantei e dirimantă. Dimitrie Jega (19121986) dă dovadă de mai multă înţelegere umană:

Epigrama-i muză calmă

Care-atunci cînd se iveşte, Te alină blînd c-o palmă

Şi cu alta te cîrpeşte.

Da, are dreptate, „cînd se iveşte”, că ea nu apare de sub orice condei; mai ales astăzi cînd moda însăilării unui catren s-a extins ca o pecingine. Miltiade Ionescu trage chiar un semnal de alarmă:

S.O.S. Epigrama

Cărţi grămadă, perle noi

Au îmbogăţit cultura

Şi-astăzi vine-ntr-un şuvoi

Alt „produs”... MACULATURA.

Cincinat Pavelescu (1872-1934) o compară cu scrima – artă care cere mînuirea floretei cu dibăcie:

Epigrama ascuţită

Soră bună e cu scrima

Că şi-n ea poetul luptă

Cu ideea şi cu rima.

Marcel Breslaşu (1903-1966) subliniază concentrarea ideii în corpul restrîns al epigramei: Proporţiile unei epigrame

Nu sînt o scuză, ci o exigenţă:

Pe terezie trage două grame

Dar gramele acelea sînt esenţă!

Epigrama are numai patru versuri, dar comunică mai mult decît o specie literară amplă, după cum subliniază Vasile Bogrea (1881-1926), Membru corespondent al Academiei Române:

Cînd fulger trece o idee

Prin ea o epigramă face Mai mult decît o epopee În care acţiunea zace!

G. Topîrceanu (1886-1937) e foarte dur faţă de cei care nu respectă epigrama, însăilînd patru versuri fără sens:

Epigrama, măi băiete, Nu se scrie cu copita; Omu-nţeapă cu condeiul Nu cu coarnele, ca vita.

Imperiu Mateescu (1913-1988) laudă puterea epigramei:

Epigrama e în stare, Prin tangenţa unui vers, Să dea punctul fix din care

Să răstorni un univers!

Nici Nicolae Paul-Mihail (1923-2013) nu-i iartă pe epigramiştii amatori care se-nfoaie: Cînd te compari cu Păstorel Vorbind de-al epigramei har, Tu te deosebeşti de el Ca damigeana de pahar!

O epigramă bună, cu adresă poate provoca neplăceri, după cum, probabil, a păţit Ion I. mioc (1919-1996):

În catrene cînd am pus, Uneori, prea mult venin, Am avut o poantă-n plus Şi-un prieten mai puţin.

Tudor Muşatescu (1903-1970) face referire la săgeata epigramei româneşti, care vine de la daco-geţi: Lupta-n epigramă n-are Arme noi şi nucleare, Ci doar arcul de la geţi, Deci, ucideţi cu săgeţi!

Cu săgeţi, e drept! – sugerează tot Muşatescu –,dar nu cu săgeţi otrăvite:

E o crimă cînd săgeata

Cu venin e otrăvită

Căci rivalul se dă gata

Doar cu una... ascuţită.

Iarodara Nigrim (1924-2001) apreciază epigrama atunci cînd are multă sare:

Epigrama ce ridică

Veşnic semne de-ntrebare

E o mare mult mai mică, Însă tot cu-atîta sare.

Sorin Olariu, cel care şi-a-nceput drumul în epigramă la Caransebeş, vieţuind azi în S.U.A., distanţează cele trei versuri de al patrulea:

Epigrama, ca s-o vezi, Te învăţ cam cum e grupul:

E o capră cu trei iezi

Şi al patrulea e... lupul!

Aurelian Păunescu (1894-1986) manifestă grijă faţă de unii epigramişti (ştiţi dumneavoastră, cititorilor, de care dintre ei!):

Avem norocul special

De a-l citi pe Marţial

Şi-l mai avem şi pe acel

De-a nu fi noi citiţi de el.

Academicianul Gabriel Ţepelea (1916-2012) aduce amendament butadei făcute de G. Călinescu –„Epigrama e un strănut literar”: De acord, e un strănut

Care-n încordarea-i vie

Detonează-ntr-un minut

Megatone de prostie!

Totuşi, epigramiştii se dedică cu trup şi suflet epigramei care, consideră Nelu Vasile din Turburea (Gorj), va trăi cît e lumea şi pămîntul: În lumea asta trecătoare

C-o existenţă tot mai ternă În care şi speranţa moare, Doar epigrama e eternă.

La fel de optimist e şi Aurelian Păunescu: Cînd va cădea pe ochii-mi bruma Şi cînd se va-ncheia şi drama, Vor trece visul, dorul, viaţa, Dar va rămîne epigrama!

La fel de optimişti sînt adevăraţii mînuitori de condei ascuţit care nu ţin epigrama în concubinaj, ci s-au însurat cu ea, contribuind la naşterea catrenelor care poartă numele ei. E LI s rÂPEA n U

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

,,Amprente“ ale românismului

Ne-au bîntuit toate furtunile veacurilor, dar fiind ca niște stejari cu rădăcinile înfipte puternic în adîncuri, am supraviețuit și continuăm să dăinuim pe aceste meleaguri însîngerate și pline de istorie. Pentru a reda acest corolar al neamului românesc într-un mod mai sugestiv și plin de poezie, mă folosesc de magnificul poem în proză ,,Cuvînt despre Transilvania”, al scriitorului Ion Lăncrănjan (19281991), un transilvănean care s-a dovedit a fi creatorul unei lumi, al unei comunități, o țară a ,,Cordovanilor”, a unor ,,fii ai secetei”, apucați, împinși pe ,,drumul cîinelui”, al răzbunării și pierzaniei. Descrierile fascinante din pasajele pe care le-am selectat din poemul amintit conturează aceste ,,amprente” specifice românismului.

„Rapsodie transilvană“

,,Apele Murășului sînt line și unduitoare, șoptitoare, cum sînt tărăgănările tuturor doinelor de-aicea de pe la noi. În oglinzile lor schimbătoare și legănate se scaldă cerul Transilvaniei, înalt și albastru, arcuindu-se pe sub țărmuri, cuprinzînd în brațe o lume închipuită și tremurătoare; cînd trec peste vîrfuri pîlcuri de nourași albi și pufoși, în adîncuri se pare că alunecă șiraguri de lebede cu penetul muiat în lumină; plutirea păsărilor, domoală și sfielnică, se furișează încetișor pe ape la deal, dar de depărat nu se depărtează. Iar Murășul, legănare de dor și de jele, cîntec de fată sărutată de soarele primăverii, șoptire de fecior care a uitat de coasă privind zarea și o potecă doar de el știută, jeluire de mamă ai cărei feciori au plecat la război și nu s-au mai întors, învolburare iscată în sufletul țăranului de nestinsa dragoste de glie, plină de patimă și de vrăjmășie, Murășul, drum de argint și de lumină lină, se duce agale către soare-apune, murmurîndu-și șoaptele, îngînîndu-și doinele. De la Aiud pînă la Bălgad, și mai la vale, îi ies în întîmpinare locuri nespus de frumoase, mîndre și aspre.

Coline împădurite ori pleșuve își slobod poalele pînă la rămțurarea țărmurilor; coboară către ape și se suie înapoi poteci șerpuite și strîmte; plopii din zăvoaie își pleacă în fața undelor, cu smerenie, frunțile lor argintate; din dreapta, din partea Apusenilor, vin pe coaste la vale, să le vadă legănarea

Din Bucure ş tii de altădată

Gara Filaret – cum a căzut pradă uitării prima gară din Bucureşti

Sus, pe dealul cu același nume, la o aruncătură de băț de Parcul Carol (e peste drum, ce să mai), se află pe platoul culmii o piață pe care scrie cu litere de-o șchioapă „Autogara Filaret”. Cîți sînt totuși cei care știu că aici era odinioară doar „gară”, și nu oricare, ci prima gară din București și una dintre primele din țară? Prin urmare, vă prezentăm povestea Gării Filaret, locul de unde trenurile au venit și unde au plecat aproape un secol.

Gara Filaret reprezintă rodul a runde interminabile de negocieri și de dezbateri parlamentare între autorități și compania feroviară fondată de inginerul englez John Trevor Barkley și asociatul său, John Staniforth, care aveau ca scop realizarea liniei de cale ferată pe ruta București Filaret – Giurgiu, linie care avea ca scop legarea Capitalei de Dunăre și astfel de

și să le audă șoptirea, goruni și fagi bătrîni; lunci netede și întinse, împestrițate unde și unde de pîlcuri de sălcii, însoțesc cu blîndețe drumețirea apelor, murmurul și plînsetul lor. Cînd bate vîntul, în cîte o seară de vară, liniștită și viorie, negara de pe coline foșnește încetișor, șoptește lin, cu păiușurile plecate tremurînd subțire; vîntul se duce mai departe, nepăsător și grăbit, lăsînd în urmă cîntarea ierburilor, sfioasă și molcomă; pămîntul ascultă înfiorat, înfiorați ascultă și gorunii, și fagii singuratici, înfiorată ascultă și zarea, opăcind vîntul, făcîndu-l să tremure îndelung pe strunele ierburilor, subțirele și jelnice.

Din Țara Moților răzbate chemare de bucium, glăsuire îndurerată și tulburătoare. Se zbat în adîncuri, învălătucinduse, apele Murășului și se învolburează și mai tare apele Sebeșului; ecouri depărtate au pierdut pe drum tărăgănările Jinarilor, jeluirile iscate de fluierele lor. Vînturile nu se mai potolesc și nici cîntarea ierburilor nu se stinge, nici șopotirea zăvoaielor și-a luncilor nu se mai molcomește...

Tărăgănare de dor și jele...

Țara Ardealului, țară iubită!

Cîntare nespusă și chemare nerostită...

Pămînt iubit, glia mea dragă! De cîte ori nu te-am călcat și eu, de cîte ori n-am simțit sub talpa-mi crăpată prospețimea de fată! De cîte ori nu mi-au alintat nările miresmele tale! Te-au năpădit din veac, în fiecare primăvară, florile și ierburile. Și tot din veac te-au udat, cînd îi era greu de tot omului necăjit, lacrimi amare! Și de cîte ori n-ai fost tu, glie iubită, stropită cu lacrimi și-adăpată, din belșug, cu sînge!...”.

LILIAnA TETELEA

restul Europei prin „drumul de fier”. Lucrările au început după ce în 1865 compania britanică a primit undă verde pentru construcție, însă s-au oprit brusc un an mai tîrziu cu ocazia abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Anularea contractului de către Adunarea Deputaților a stîrnit nemulțumirea englezilor, mai ales a consulului britanic, care a protestat vehement în fața acestei decizii. O nouă convenție de concesiune între autorități și compania engleză a fost semnată în 1867, astfel că lucrările au continuat.

În primele luni ale anului 1867 au fost începute lucrările la ambele capete ale liniei, ceea ce însemna că între viile dealului Filaret a început, timid, să răsară prima gară din București. Cu această ocazie, giurgiuvenii au avut ocazia să vadă primele locomotive cu aburi care au intrat pe teritoriul țării. „Caii de foc”, după cum erau denumite locomotivele, proveneau din Anglia, de la uzinele „Canada Works-Birkenhead” și erau denumite 1 - Sabaru și 2 - Giurgiu. Acestea aveau ca misiune să remorcheze trenurile unde se adăposteau materialele pentru construcția acestui traseu. La data de 7 septembrie 1869, de la Gara Filaret a plecat primul tren, la bordul căruia se afla nimeni altul decît Principele Carol, care a reușit cu această ocazie să își respecte cuvîntul dat – și anume că va părăsi țara doar după ce va călători pe „întîiul drum de fier românesc”. Cîteva săptămîni mai tîrziu, la 31 octombrie 1869, prima gară din București și-a deschis porțile tuturor curioșilor, cu ocazia unei ceremonii cu fast. După o slujbă oficiată de Mitropolitul Primat Nifon, la orele 10:45 „Trenul de Onoare Michaiu Bravul“ a părăsit

SĂMÎNȚA BUNĂ

Filosofia mea nu merge atît de departe

motto: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide! Fiindcă oricine cere, primește; cine caută, găsește; și celui care bate, i se va deschide” – Luca 11.9,10

Filosoful Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) a fost un om de acțiune, care a crezut în binele din om. În ciuda studiilor sale teologice, el a rămas însă departe de Dumnezeul Bibliei și de Isus, Mîntuitorul. În scrierile sale citim: „Omul poate face ceea ce ar trebui; iar cînd spune: «Nu pot», atunci de fapt nu vrea. Toată puterea umană este dobîndită prin lupta cu sine și prin depășirea de sine“.

Odată Fichte a fost vizitat de baronul Kottwitz, pe care filosoful l-a tratat cu un aer de superioritate. În timpul războaielor lui Napoleon, baronul Hans Ernst von Kottwitz (1757-1843) își sacrificase o mare parte din avere pentru a oferi un loc de odihnă și hrană sutelor de persoane fără adăpost din Berlin, comandamentul francez de la acea vreme punîndu-i la dispoziție o cazarmă.

În timpul conversației lor au abordat și tema rugăciunii. Filosoful educat a spus: „Domnule baron, copilul se roagă, bărbatul vrea“. Kottwitz i-a răspuns: „Domnule profesor, am grijă de 600 de oameni și de multe ori nu știu de unde să iau pîinea zilnică necesară. Într-o astfel de situație cunosc o singură soluție: rugăciunea către Tatăl meu ceresc. Iar aceasta m-a ajutat întotdeauna“. Fichte a tăcut o vreme și apoi a spus tulburat: „Da, dar filosofia mea nu merge atît de departe“.

peronul gării, lăsînd în urmă șiruri de privitori care admirau uimiți această premieră. La sunetul cornului, însuși concesionarul liniei a condus locomotiva către Giurgiu. În vagoane se aflau membrii Guvernului, reprezentanţii Corpului Diplomatic şi cei ai autorităţilor din localităţile traversate de noua legătură feroviară. Călătoria de circa 67 de kilometri a fost parcursă în timpul surprinzător de doar 1 oră și jumătate, iar potrivit ziarelor vremii trenul a circulat cu „iuțeală mijlocie”, de circa 45 de km/oră, ajungînd în gara Giurgiu, pregătită cu fast pentru această ocazie, la ora 12:30.

Anii au trecut, iar importanța Gării Filaret a devenit din ce în ce mai mică pe zi ce trece, iar orașul din ce în ce mai mare – o gară aproape de centrul Capitalei nu își mai avea rostul potrivit autorităților comuniste, așa că, la 19 noiembrie 1960, Gara Filaret a fost desființată și apoi transformată în autogară pentru autobuze. Astfel, primei gări din Capitală i-a fost răpită ocazia de a celebra un secol de călătorit pe șinele de tren.

Care este situaţia (Auto) Gării Filaret în prezent

Ajunsă la aproape 158 de ani, vechea Gară Filaret se înalță și astăzi peste dealul Filaretului, chiar dacă aici poți găsi orice mai puțin trenuri. De la ceremonii cu fast și peroane pline, astăzi aici se află reclame scorojite, magazine alimentare și o stație de microbuze, „dușmanul” trenurilor.

În prezent, viitorul Gării Filaret este incert, fiind greu de spus dacă pe aceste locuri vor mai ajunge vreodată trenuri sau dacă va fi amenajat probabil un muzeu în aer liber, cum se intenționa în perioada interbelică. (B.365.RO)

File de istorie

Nicolae Kretzulescu – „Amic sincer al Patriei”

Cu toată activitatea ştiinţifică a lui Nicolae Kretzulescu, nu în ea era să-i rămînă cercuită viaţa, ci trebuia să răsară din ştiinţă în politică, încotro îl mîna poziţia lui socială; aşa că tot erau să se împlinească vorbele domnitorului Alexandru Ghica, că rostul lui Kretzulescu nu era în cariera medicală şi că el trebuia să apuce pe calea bătută de înaintaşii lui: conducerea soartei ţării, luînd parte la ocîrmuirea ei, ceea ce mai tîrziu, cînd viaţa românilor deveni mai slobodă, se va rezolva în afaceri politice.

Cea dintîi încercare de a atrage pe Kretzulescu pe tărîmul politic fu aceea de a-1 amesteca în opoziţia contra lui Alexandru Ghica, lucru însă în care Kretzulescu nu se lăsă a fi tîrît.

Sub Bibescu, el, care se retrăsese acuma şi din şcoala de chirurgie, trăieşte afară de afaceri şi de viaţa politică. N. Kretzulescu şi cu fraţii săi intraseră însă în societatea cea pretins literară, dar care în realitate urmărea scopuri politice, societate ce era condusă în primul loc de Heliade Rădulescu. Scopul ţintit în ascuns de această societate era: dobîndirea autonomiei ţării; înlocuirea Regulamentului Organic cu o Constituţie în raport cu ideile secolului, adică desfiinţarea privilegiilor, emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, combaterea prin toate mijloacele a corupţiei şi a nedreptăţilor; iar în privinţa relaţiilor exterioare, respectarea vechilor tratate cu Turcia ca putere suzerană şi încetarea protectoratului exclusiv al Rusiei.

Atît N. Kretzulescu, cît şi fraţii lui, Constantin, Scarlat şi Dimitrie, erau însufleţiţi de idei liberale, ceea ce se vede din împărtăşirea lor la revoluţia din 1848. Aceste idei liberale se arată întîi în emanciparea robilor lor ţigani. S-au păstrat între hîrtiile lui N. Kretzulescu actele de dezrobire a unor ţigani, datate din 1 mai 1848, înaintea izbucnirii revoluţiei în Muntenia (11 iunie).

Aceste acte sînt subsemnate de Anica Kretzulescu, soţia rămasă în viaţă a lui Alexandru Kretzulescu, apoi de toţi patru copiii acestuia, Constantin, Scarlat, Dimitrie şi Nicolae. (...)

Îndată ce revoluţia izbucneşte, cei patru Kretzuleşti iau parte la ea. Dimitrie Kretzulescu este al treilea tînăr care, împreună cu Grigore Peretz şi Alexandru Paleologu, traseră la Şosea în ziua de 9 iunie cu pistolul asupra lui Bibescu, fără a-1 lovi, dar nimerind numai în epoleta lui. A doua zi după atentat, o circulară a Departamentului din lăuntru ordonă arestarea lui Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Heliade Rădulescu, Grigore Grădişteanu, Alexandru Paleologu, Grigore Peretz şi Dimitrie Kretzulescu. Acesta din urmă este şi prins în ziua de 12 iunie, însă, curînd după aceea, eliberat, atunci cînd guvernul provizoriu pune mîna pe putere. Scarlat Kretzulescu este numit comandantul gardei naţionale – post de mare încredere al revoluţiei – iar Constantin Kretzulescu este rînduit ca preşedinte al sfatului orăşenesc.

Pe noi ne trage rîndul a cerceta rolul lui N. Kretzulescu în mişcarea din 1848 în Muntenia. El este întîi trimis în Ungaria pentru a pune la cale înţelegerea ce se credea cu putinţă între unguri şi români. Printr-o scrisoare a cărei dată nu este precisă (dintre 5 şi 12 august), el scrie lui A.G. Golescu, la Paris, asupra acestei misiuni a lui, despre marile simpatii ce le-a întîlnit în Ungaria pentru cauza românilor. „Pretutindenea, spune Kretzulescu, unde trec, fac prozeliţi la cauza noastră”. Adaugă că a întîlnit în Pesta pe Murgu, care l-ar fi mustrat despre lipsa de energie a românilor. După întoarcerea lui N. Kretzulescu din Ungaria, îl găsim luînd în păstrarea lui o pungă cu 400 de galbeni încredinţaţi lui de N. Bălcescu care, nemaiplecînd la Paris, restitue prin N. Kretzulescu acei bani guvernului provizoriu. Kretzulescu este apoi delegat în comisia care trebuia sa înfăţişeze sultanului proiectul de Constituţie, împreună cu N. Bălcescu, D. Brătianu,

Şt. Golescu şi negustorul Vasiliade. Kretzulescu însă neputînd merge la Constantinopole, nu ştim din ce pricină, este înlocuit cu Pleşoianu. Kretzulescu mai este numit în comisia pentru şcoli şi lucrări publice. Îl mai găsim subsemnat, în 10 august, în adresa prin care capii mişcării recunosc dispoziţia lui Soliman Paşa de a schimba guvernul provizoriu în locotenență domnească. Ziarul Pruncul român, cunoscînd plecările familiei Kretzulescu, scrie chiar a 3-a zi după izbucnirea revoluţiei: „Trăiască Kretzuleştii, care au contribuit la dobîndirea libertăţii!“.

N. Kretzulescu este numit în un post din cele mai însemnate ale revoluţiei, anume în acel de inspector administrativ peste 6 din judeţele Munteniei Mari, avînd ca însărcinare a priveghea pătrunderea ideilor revoluţionare în poporaţia de la ţară. (...)

Că ideile revoluţiei se înrădăcinaseră adînc în mintea lui N. Kretzulescu se vede de pe aceea că 50 de ani după mişcarea din 1848, într-o scrisoare a lui din 1898, îndreptăţeşte pe deplin revoluţia la care însuşi luase parte. Kretzulescu spune în această scrisoare: „Astăzi se împlinesc 50 de ani de cînd un strigăt unanim de bucurie şi de entuziasm izbucni în Bucureşti. Este cu neputinţă de descris bucuria ce pricinui abdicarea lui Bibescu. Privesc în jurul meu cu tristeţă: nu mai văd decît 2 sau 3 contemporani care au luat parte la marele eveniment naţional: ceilalţi nu mai există. Numele lor însă sînt înscrise cu litere neşterse în istoria României”. (...) Revoluțiunea munteană era menită să fie zdrobită de puterea turcească, unealtă ascultătoare a îmboldirilor rusești Iată cum povesteşte Kretzulescu înăbuşirea revoluţiei: „Cînd auziră capii că Fuad-Effendi vrea să intre cu oştire în Bucureşti, indignaţi, noi toţi protestarăm din toate puterile noastre şi cerurăm comisarului turcesc să intervină la Poartă ca să nu se comită o asemenea violenţă. Fuad-Paşa răspunse că nu poate decît să execute firmanul, adăugînd că cei ce se supun sultanului să-l urmeze în cort. În acelaşi moment, cortul fu înconjurat de soldaţi, şi toţi cei ce intraseră fură conduşi între baionete în curtea Bisericii Cotroceni, unde petrecură toată noaptea în frig şi nemîncaţi. Dimineaţa auzirăm tunurile luptei din Dealul Spirei. Curînd după aceea am fost urcaţi în apartamentele de sus ale Cotrocenilor, permiţîndu-ni-se a ne aduce de mîncare şi aşternut. Tot timpul cînd am stat închişi, bucureştenii, spre a-şi manifesta simpatiile lor pentru noi, ne trimiteau felurite lucruri de mîncare, dulceţuri, vinuri străine, mezeluri, astfel că atunci cînd am ieşit de acolo am lăsat o mulţime de provizii companiei turceşti care ne păzise, După trei zile, unii din noi au fost eliberaţi, iar pe alţii i-au pornit sub escortă la Giurgiu, pentru a fi trecuţi peste Dunăre; între cei eliberați am fost şi eu“.

Deşi eliberat, N. Kretzulescu este îndepărtat din postul de medic la spitalul Pantelimon, în care fusese numit de Bibescu, în 1847. Reacţionarii denunţînd din nou pe Kretzulescu, el era să fie iarăşi pus la închisoare. Prevenit la timp, el putut scăpa cu fratele său Constantin, pe cînd Dimitrie fu prins.

N. Kretzulescu se duse întîi la Paris, apoi trece la Constantinopole împreună cu alţi emigraţi, unde guvernul turcesc, aflînd că e medic, îl numeşte director la spitalul militar din Culeli, pe coastele Asiei.

(În iulie 1849, Kretzulescu revine în ţară. Este numit medic primar la Spitalul Colţea în 1851, apoi locţiitor la Ministerul Treburilor din lăuntru în 1854).

Fiind Kretzulescu locţiitor de ministru, el ia măsuri pentru facerea de şosele şi anume aceea dintre Bucureşti şi Ploieşti, a doua din Muntenia. Tot el înfiinţează şcoala elevilor telegrafo-poştali pentru a aduce această ramură de activitate în mîinile românilor. Kretzulescu însă nu stă în postul de director şi locţiitor de ministru decît un an de zile, fiind, spune el, fără cuvînt destituit din acel post în 15 noiembrie 1855.

Nicolae Kretzulescu (1812-1900)

Născut în 1812, într-o veche familie boierească, Nicolae Kretzulescu a urmat în activitatea sa un drum de orientare liberală. Rupînd cu tradiţiile boiereşti ale familiei, după care ar fi trebuit săşi aleagă o carieră administrativă, el a studiat medicina la Paris, obţinînd titlul de doctor în 1839. În perioada studiilor l-a cunoscut pe fondatorul falansterului de la Scăeni, Teodor Diamant, la a cărui recomandare l-a vizitat pe Ch. Fourier, unul dintre întemeietorii socialismului utopic, ale cărui povețe – scria Kretzulescu – ,,dovedeau din parte-i simţăminte nobile şi un caracter filantropic“. La întoarcerea în ţară, a fost unul dintre cei care au pus bazele învăţămîntului medical în Principate, contribuind totodată la dezvoltarea medicinii la noi. În ianuarie 1842, a înfiinţat, la Spitalul Colţea, prima şcoală românească de mică chirurgie, nucleul viitoarei Facultăţi de medicină.

A luat parte la Revoluţia din 1848 şi la luptele pentru realizarea Unirii din 1859. Sub domnia lui Cuza a fost de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri (1859-1860, 1862-1863, 1865-1866), precum şi ministru de Interne, Finanţe, Justiţie, Lucrări publice, între 1863 şi 1873. A fost, de asemenea, ministru plenipotenţiar al României la Berlin (1873-1876), Roma (18801881), Petersburg (1881-1886) şi Paris (18911893). La Berlin, l-a sprijinit pe M. Eminescu aflat la studii aici. Concomitent cu preocupările politice, N. Kretzulescu a desfăşurat şi o bogată activitate ştiinţifică, fiind primit în 1871 în rîndurile membrilor Academiei Române, al cărei preşedinte a fost în 1895-1896 şi 1897-1898.

S-a stins din viaţă în 1900, la proprietatea sa de la Leordeni. A fost, după cum scria A.D. Xenopol în monografia pe care i-a închinat-o în 1915, ,,Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui”, „unul din marii boieri care au dat avînt ideilor liberale şi egalitare în România“.

În timpul cît fusese director al departamentului Internelor, adică în cursul anului 1855, se ţin conferinţele de la Viena menite a îndruma pacea între Rusia şi puterile aliate. În aceste conferinţe urma să se dezbată şi chestia Principatelor Dunărene care aveau deci cel mai mare interes ca şi glasul lor să fie ascultat. Era vorba să li se învoiască trimiterea unor delegaţi. Moldova era să fie reprezentată prin Costache Negri; din Muntenia fusese desemnat, după cererea lordului Redcliffe, ambasadorul Angliei din Constantinopole, N. Kretzulescu. Ştirbei însă face astfel ca ambii delegaţi să nu meargă la Viena, oferindu-se a da desluşirile trebuitoare printr-un memoriu. Sub căimăcămia lui Alexandru Ghica, Kretzuleştii îndeobşte şi deci, şi Nicolae, lucrau pentru unire. Kogălniceanu scrie în 28 iunie 1857 către L.I. Filipescu: „Mergem foarte rău! Aducătorul acestei epistole, părintele Scriban (Neofit), îţi va da toate amărunţimele: este un luptător energic al cauzei noastre. Te rog pune-l în relaţie cu partidul şi cu comisarii; prin mijlocirea Kretzuleştilor, pune-l în legătură cu Sir Bulwer (comisarul englez). E vorba de a dobîndi nu unirea numai, dar ceea ce ne-a fost garantat prin tratatul din Paris, libera rostire a dorinţelor noastre. Marea Anglie nu poate să vrea să ne răpească ceea ce ea însăşi a recunoscut“.

N. Kretzulescu cînd îşi pune candidatura în Divanul ad-hoc arată, prin profesia lui de credinţă, că este pentru unire şi principe străin „care sigur va putea aduce stabilitatea, fără de care nu ne vom pune niciodată în calea către fericire. Doresc domnia dreptăţii, adaugă Kretzulescu, prin instituţii liberale şi prin o egalitate de drepturi şi de datorii a tuturor cetăţenilor; doresc în sfîrşit ca şi drepturile autonomiei pe care le avem de la strămoşii noştri să se păstreze cu sfinţenie. Am fost şi sînt amic sincer al Patriei mele şi al regeneratiei ei“. A.D. XEnoPoL

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Istoria şi mitologia viorii

Cînd a fost inventată vioara? Răspunsul la această întrebare este imposibil, deoarece nu există un moment al invenţiei. Acest gingaş şi fantastic instrument însumează sute de inovaţii succedate de-a lungul mileniilor, care fac din vioară un produs extraordinar al geniului uman. Ea vine din preistorie, născută din arcul neolitic, care servea deopotrivă la vînatul cel trebuincios vieţii, la aprinsul focului şi, cîteodată, ca instrument pentru acompaniamentul melodiilor primitive. Modestul arc este într-un fel strămoşul comun al tuturor instrumentelor cu coarde. Următorul pas a fost amplificarea vibrațiilor sunetelor cu o aşazisă cutie de rezonanţă. De pildă, un cilindru din scoarţă de copac, o tigvă de animal şau coaja groasă a unui fruct. În orice caz, în Antichitate principiul corzilor care vibrau prin atingerea lor cu un arcuş era bine cunoscut, fapt care probează marea vechime a procedeului. Evul Mediu însă va aduce înflorirea instrumentelor cu arcuș, cum sînt viola şi giga. În sfîrşit, Renaşterea va constitui corolarul tatonărilor empirice, pentru a fixa forma optimală a viorii actuale, care nu s-a mai schimbat de 400 de ani.

Primul leagăn al construcţiei de viori îl constituie ţinuturile Lombardiei, în Italia. Artizani geniali ca Da Salo și Maggini la Brescia, Amati la Cremona, au fondat şcoli prestigioase, aceasta din urmă atingînd apogeul cu vestitul lutier Stradivarius, la începutul Secolului al XVIII-lea, care ne-a lăsat extraordinare viori, considerate drept cele mai bune din cîte s-au construit vreodată. Luteria italiană a cunoscut declinul în Secolul al XIX-lea, locul ei fiind luat de cea franceză. Majoritatea marilor lutieri francezi sînt originari din Mirecourt, în Vosgi, cel mai vestit dintre aceştia fiind Jean-Baptiste Vuillaume, stabilit la Paris. Astăzi, moştenirea vechilor lutieri, virtuozitatea artizanală, a fost preluată de tehnica industrială.

Vremea viorilor executate la comandă a dispărut

Producţia industrială îi concurează pe lutierii artizani. Un violonist începător se mulţumește cu un instrument de duzină, dar care sună perfect, achiziţionat la un preţ foarte convenabil. Dar şi un virtuoz poate găsi o vioară de calitate, realizată din piese standard, tot la un preţ accesibil, fără a găsi dezonorabil faptul că instrumentul provine dintr-o fabrică şi nu din atelierul unui lutier oarecare. Vremea viorilor executate la comandă pare să dispară. Şi aceasta odată cu penetrarea ştiinţei în templul sacru al misterelor profesiunii de lutier, care se moşteneau din tată în fiu, fără a fi divulgate. Secretele lui Amati sau ale lui Stradivarius au dispărut odată cu aceşti mari „vrăjitori” ai construcţiilor de viori.

Pînă nu demult circula o legendă care afirmă, de pildă, că viorile lui Stradivarius sună atît de cristalin datorită lacului cu care erau vopsite. Iar altele că sonoritatea le este dată de dimensiunile cutiei de rezonanţă, de poziţia căluşului, de esenţa lemnoasă din care este construită vioara etc. S-a născut o adevărată mitologie a viorii. Ei bine, nici o enigmă în jurul acestui splendid instrument. Acustica modernă, ştiinţa cu aparatele sale precise, au smuls multe din vălurile care acopereau taina construcției artizanale de viori. S-a întîmplat cam acelaşi

Miracolul ceasului elvețian (2)

O soluţie pentru handicapaţi (2)

La mijlocul Secolului XIX, au apărut condiţii noi. Mai întîi, ridicarea generală a nivelului de trai a adus ceasul la îndemîna unui număr tot mai mare de persoane. Apoi – de fapt, în primul rînd – construcţia de căi ferate a schimbat esenţial atitudinea oamenilor faţă de ceas, constrînşi de acum înainte, pe tot cuprinsul ţării, la minimum de precizie orară. De aici o creştere rapidă a cererii, în cursul celei de-a doua jumătăţi a Secolului XIX. Pe continent, producţia a crescut de zece ori, între 1800 şi 1860, pentru a ajunge la două milioane şi jumătate de bucăţi de ceasuri pe an, majoritatea de producţie elveţiană, în timp ce producţia engleză, cu cele 170.000 ceasuri ale sale, practic n-a progresat. Pentru prima oară a apărut un concurent extra-european: Statele Unite.

Aşadar, elveţienii au fost principalii beneficiari ai acestei noi situaţii. Cît despre englezi, ei au pierdut pur şi simplu ocazia, pentru că n-au ştiut să sesizeze natura concurenţei elveţiene şi nici să presimtă că rivalul lor ar putea într-o zi, datorită unui val de inovaţii, să-şi depăşească atît calitativ cît şi cantitativ predecesorii. Printre aceste noutăţi am menţiona sistemul de întoarcere cu coroană, care elimina deschiderea cutiei ceasului şi folosirea cheii, uşor de uitat sau de rătăcit. Casa „Patek Philippe“ din Geneva a introdus acest sistem în 1840, fiind urmată de toate celelalte firme elveţiene. Dar dispozitivul de întoarcere fusese deja inventat, cu exact 20 ani în urmă, de londonezul Thomas Prest, care nu-1 utilizase însă niciodată. Legenda atribuie această invenţie cererii unui ofiţer britanic care, pierzîndu-şi braţul, n-a mai putut întoarce ceasul cu cheia. De unde, probabil, şi ideea că dispozitivul de întoarcere nu era decît o soluţie improvizată pentru handicapaţi şi, ca atare, fără şanse

de viitor. În definitiv, dacă industria engleză a ceasurilor s-a năruit pur şi simplu, se pare că aceasta nu se datorează lipsei de talent a meşterilor, ci lipsei lor de imaginaţie şi iniţiativă. Între timp, industria elveţiană progresa cu paşi uriaşi. Organizarea sistematică de concursuri de precizie, introducerea unor noi perfecţionări au jalonat acest irezistibil drum spre progres. Dacă în Secolul al XVIII-lea, marile talente elveţiene au preferat Parisul sau Londra, în veacul următor elveţienii au început să-şi vîndă marfa pretutindeni în lume, diversificîndu-şi totodată producţia, pentru a răspunde cerinţelor diferitelor pieţe. Diversificare facilitată, fireşte, de dispersarea producţiei în mici ateliere. Consecinţele acestei expansiuni: prosperitatea regiunilor în care principala îndeletnicire era ceasornicăria. Această bogăţie, uşor de remarcat încă de la mijlocul secolului, avea să-i impresioneze pe toţi călătorii din veacul următor.

Sfidarea americană

Supremaţia elveţiană a fost net învinsă de americani abia la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, graţie fabricării în serie de piese interşanjabile. Tehnica nu era nouă în Statele Unite, unde mîna de lucru era scumpă şi calificarea rară. Aplicată mai întîi, la începutul Secolului XIX, în fabricaţia armelor de foc şi a pendulelor, ea a fost extinsă şi la alte domenii: mobilă, lăcătuşerie, articole de fierărie. Dacă nu fusese însă folosită în fabricarea ceasurilor, era pentru că dimensiunile reduse ale acestora presupuneau norme de producţie şi de precizie mult mai riguroase. Iniţiativa i-a aparţinut lui Aaron Dennison, care, frapat de mediocritatea generală a ceasurilor ce îi treceau prin mînă, a fondat un atelier lîngă Boston, încercînd, în 1850, experienţa mecanizării. Dar maşinile-unelte erau încă imprecise; producţia industrială a angrenajelor de

lucru ca şi cu secretele preparării spumoasei şampanii, sau ale celebrelor vinuri de Malaga şi Porto, pe care nu păstrătorii lor le-au divulgat, ci laboratoarele de analize.

Legendele despre viorile lui Stradivarius s-au dovedit reale

Și totuşi, legendele despre viorile lui Stradivarius, faţă în faţă cu rigurozitatea ştiinţei, s-au dovedit reale. Mai întîi s-a constatat că numai anumite esenţe de lemn de rezonanță se pretează la construcţia viorilor de înaltă clasă. Copacii trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Mai întîi să crească la altitudini în jurul a 1.000 de metri, în sol silicos, cu un climat nu prea arid. Apoi, ei să aibă fibrele perfect regulate, rezistente la deformaţii. Mai sînt şi alte condiţii, dar toate aceste calităţi nu mai rămîn la aprecierea subiectivă a artizanului, ci sînt testate cu instrumente și aparate speciale.

S-a constatat că, în lume, doar două zone pot furniza lemnul de rezonanţă capabil să întrunească cele mai exigenţe condiţii: Carpaţii româneşti şi Tirolul elveţian. În ceea ce priveşte locul, problema s-a dovedit şi ea soluţionabilă. Chimia modernă a găsit rezolvări avantajoase şi practice, stabilind produse şi reţete de locuri excepţionale, care ridică valoarea viorilor. Matematica, fizica şi, în cele din urmă, computerele, au rezolvat şi calculele poziţiilor optimale ale pieselor componente ca și problema materialului cel mai potrivit pentru fabricarea lor. Care este rezultatul acestor strădanii?

Periodic sînt organizate la Paris, ca şi în alte mari centre muzicale din lume, concursuri de sonoritate. Se cîntă aceeaşi melodie pe un Stradivarius, Amati, Vuillaume, pe viori artizanale moderne ca și pe instrumente de fabrică. Juriul, ca şi publicul, nu poate vedea instrumentele, ele se aud doar. Ei bine, în ultimii ani, tot mai des aceste originale concursuri sînt cîştigate de viorile fabricate care ţin seama de datele acusticii moderne, și nu de piesele artizanale. Încă o dovadă că efortul cunoaşterii ştiințifice este capabil să înlăture limite considerate, adesea, imposibil de surmontat. ENIGMATICA.RO

ceas presupunea o curăţenie ce nu caracteriza încă uzinele vremii. Dennison a perseverat, a experimentat continuu. Firma „American Watch Go” (cunoscută, mai tîrziu, sub numele de „Waltham Watch Co.”) a decolat rapid, făcîndu-şi curînd rivali. La sfîrşitul secolului, producţia se număra în milioane de bucăţi. Un alt aspect major al acestei evoluţii îl constituia calitatea. La început, europenii au refuzat să admită că un ceas de fabricaţie industrială poate funcţiona bine. Elveţienii au aplicat producţia de serie, numai pentru a lupta împotriva unei concurenţe din ce în ce mai supărătoare. Exporturile lor către Statele Unite înregistrau un regres considerabil. Constatînd că americanii fabricau la maşină ceasuri de o regularitate şi o precizie egale sau chiar superioare celor produse de ei, elveţienii, spre deosebire de englezi, au primit provocarea şi şi-au mecanizat întreaga industrie. Să privim, aşadar, harta industrială a Elveţiei. Faptul însuşi că fabricaţia de ceasuri a fost limitată timp de un secol şi jumătate în Elveţia francofonă ilustrează clar că este vorba despre un fenomen cultural. Transmiterea meşteşugului în acest domeniu s-a realizat prin contact personal, mult facilitat în cadrul unei comunităţi de limbă şi obiceiuri, în care existau şi legături de sînge şi căsătorie. De aceea, istoria industriei ceasurilor a fost marcată de cîteva mari dinastii, care, în Elveţia erau: Favre Piguet, Le Goultre, Audemars etc. Dar nu toată Elveţia francofonă a fabricat ceasuri; numai regiunile orientate spre Franţa, de-a lungul graniţei din Munţii Jura. Explicaţiile acestui fenomen: sărăcia solului, dispersarea aşezărilor, abundenţa mîinii de lucru ieftine, spiritul de iniţiativă născut din izolare, necesitatea, pentru o ţară cu piaţă internă limitată, de a produce bunuri uşor exportabile, etica muncii şi nivelul înalt de instruire.

Sfîrșit

DAVID s. LAnDEs (traducere de Gabriela Gerota)

Antonio Stradivarius șlefuind o vioară

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (135)

Artele în Dinastia Tang (5)

Caligrafia (5)

Deși a păstrat caracteristicile Scrierii de Cancelarie, în scrierea Zhang Cao ideogramele sînt dreptunghiulare, sînt scrise citeț și au trăsături de pensulă clare, deși uneori ele se întîlnesc. Derivat din Zhang Cao, stilul Jin Cao, numit și Xiao Cao, a apărut spre sfîrșitul Dinastiei Han și s-a maturizat în vremea dinastiilor Wei și Jin. Comparativ cu Zhang Cao, Jin Cao renunță la „coada de gîscă sălbatică“ și modifică trăsăturile de pensulă oblice de sus în jos către dreapta, în sensul că liniile se termină spre interior în loc de spre exterior. Caracteristicile sale reunesc mai multe puncte și trăsături de pensulă. Aspectul se transformă dintr-unul independent și static, într-unul dinamic, cu o mai mare libertate de schimbare a dimensiunilor și liniilor ideogramelor. Stilul Kuang Cao, numit și Da Cao, are mai multe trăsături unice, aceasta arătînd că este o scriere spontană și continuă. Stilul Kuang Cao s-a maturizat și a atins apogeul în timpul Dinastiei Tang. Scrierea sa este continuă, cu multe suișuri și coborîșuri, iar ideogramele se termină în mod unitar. Structura este plină de fantezie, combinînd uneori două ideograme într-una singură. Acest stil are o configurație dinamică și armonioasă.

Scrierea Standard. Este numită și Zheng Shu sau Zheng Kai și a apărut spre sfîrșitul Dinastiei Han de Răsărit. A devenit scriere formală în timpul dinastiilor Wei, Jin de Nord și de Sud și a atins marea prosperitate în epoca Dinastiei Tang. Scrierea Standard a evoluat din Scrierea de Cancelarie, dar era realizată în stilul

Bolile și Istoria (13)

Gin, gripă şi tuberculoză (3)

Autorităţile de la Washington şi-au dat seama că, în lipsa unor măsuri sigure, universal acceptabile, era lipsit de sens să se lupte împotriva dependenţei prin interzicerea unui singur agent al acesteia. Cu alte cuvinte, atîta vreme cît existau drogurile, tutunul, şi alte produse periculoase pentru sănătate, viciul nu putea fi înfrînt prin prohibiţia îndreptată împotriva alcoolului.

Afecţiunile respiratorii, sau mai corect spus bolile ce se transmit prin contact apropiat şi în special prin respiraţie, sînt mai frecvent întîlnite, pe tot parcursul istoriei, în comunităţile aglomerate. Dar nu doar numărul ridicat al populaţiei contribuie la răspîndirea bolilor ci şi modul în care aceasta trăieşte. Cînd un singur om ocupă o cameră, infecţia se va transmite doar printr-un contact întîmplător cu exteriorul, dar riscul creşte proporţional cu cît în camera respectivă trăiesc mai mulţi locatari. Judecînd matematic, putem spune că familiile formate din opt sau mai mulţi membri, care trăiau într-o singură cameră, creşteau riscul infectării de peste opt ori, iar dacă familiile respective stăteau cu chirie și se mutau des dintr-un loc în altul, riscul creştea și mai mult. O banală răceală putea infecta o asemenea familie ori de cîte ori vreun membru al ei se îmbolnăvea şi probabil că nimeni nu scăpa de rigorile bolii. Şi cum capul familiei, care asigura pîinea pentru toţi ceilalţi membri, lucra de obicei în fabrici la fel de aglomerate, posibilitatea ca boala să fie dobîndită de aici creştea simţitor. Luau astfel naştere epidemii generale şi, de multe ori, ele nu mai îmbrăcau forma unor simple răceli, ci se agravau. Unele forme de gripă se împrăştiau, prin fabrici şi case, cu repeziciunea unui foc de prerie, ducînd deseori la decese în rîndurile copiilor şi adulţilor, din cauza complicaţiilor apărute, în primul rînd la nivelul plămînilor.

Gripa este o maladie misterioasă, nici astăzi pe deplin înţeleasă, şi care are o istorie plină de controverse. De fapt, ar fi impropriu să o credem o boală singulară, cînd ea reprezintă de fapt un ansamblu de mai multe afecţiuni, fiind cauzată de un amestec de virusuri ce pot deveni foarte rapid mutanţi. Deseori, se poate vorbi chiar despre o încrucişare între o formă pre-existentă de

Scrierii Cursive. În acest proces, conceptele Scrierii Standard și a Scrierii de Cancelarie s-au amestecat, iar această scriere s-a numit Li Shu din epoca Dinastiei Wei pînă în epoca Dinastiei Song de Miază-Noapte. Ea nu a desemnat ceea ce desemnează în prezent, pînă cînd împăratul Song Gaozong din dinastia Song de MiazăZi nu a propus „Cele cinci scrieri“ – Zhuang, Li, Zheng, Xing și Cao. La început, Kai Shu nu avea un aspect pătrat ca și cel pe care îl are în prezent. Structura sa semăna mai mult cu stilul Li Shu. În timpul dinastiilor Wei, Jin de Miază-Noapte și Jin de Miază-Zi, Scrierea Standard nu a mai fost influențată de scrierea Li Shu și a căpătat un aspect pătrat, intrînd astfel în uzul comun. În timpul dinastiei Jin, Scrierea Standard a fost prima dată folosită de către Zhang Yao, renumit caligraf din Perioada Celor Trei Regate, apoi a fost îmbunătățită de către Wang Xizhi și Wang Xianzhi, tată și fiu, cei mai iluștri caligrafi din epoca dinastiei Jin de Răsărit. Ea s-a răspîndit în timpul dinastiilor de Miază-Zi, iar în timpul Dinastiei Tang a fost folosită de către Zhi Yong, un renumit caligraf al epocii. Această scriere are trăsături de pensulă fine și egale, o structură omogenă, dar schimbătoare și un stil viu, care reflectă folosirea combinată a vîrfului și a părții laterale a pămătufului pensulei de scris. După ce nordul și sudul Chinei s-au separat în timpul dinastiei Jin de Răsărit, Arta caligrafiei s-a scindat în două școli diferite. Scrierea Wei Kai, gravată pe stele (în Antichitate, mic monument comemorativ sau funerar), pietre funerare și statui este reprezentativă pentru Kai Shu. Ea a luat naștere din Li Shu, în timpul Dinastiei Han și are o structură solidă și greoaie, o scriere ritmică și un stil puternic. Scrierea Standard a înflorit în timpul Dinastiei Tang. Ea este caracterizată de trăsături de pensulă drepte și netede, de o structură rigidă, un stil omogen și o formă grațioasă. Tang Kai a fost apogeul scrierii Kai Shu. Dinastia Tang

gripă umană şi virusuri înrudite, de origine aviară sau animală. Această variabilitate a făcut ca toate eforturile întreprinse pînă în prezent pentru realizarea unui vaccin care să acopere toate formele gripale, să eşueze. Iată de ce, atunci cînd apar noi tipuri de gripă, pericolul este global. Cele mai cunoscute tipuri sînt caracterizate printr-o perioadă de incubaţie foarte scurtă, o boală de scurtă durată, dar intensă şi o lipsă aproape totală de rezistenţă sau de imunitate faţă de viitoarele atacuri. Pînă în prezent, au fost identificate trei tulpini de gripă, numită A, B şi C. Totodată, despre un bacil, numit, în onoarea descoperitorului său, germanul R. F. J. Pfeiffer, s-a crezut pînă nu de mult că ar fi singurul vinovat de declanşarea bolii. S-a spus despre acest bacil că „i-a ademenit pe mulţi savanţi să-şi piardă timpul pînă să descopere că importanţa sa în înţelegerea gripei este insignifiantă”. Ironia sorţii face ca, atunci cînd Alexander Fleming a preparat prima cultură brută de penicilină, în 1928, el să folosească această substanţă drept „antiseptic de laborator” spre a obţine culturi necotaminate de bacil Pfeiffer, numind ulterior acest bacil Bacillus influenzae, dar neglijînd total, pentru următorii zece ani, importanţa penicilei ca antibiotic!

Gripa sau „influenţa”, cum mai era numită în Europa, este considerată o boală relativ modernă, informaţii certe asupra acestei afecţiuni începînd să circule abia din Secolul XVIII. Numele ei derivă din termenul italian influenza, şi are o explicaţie interesantă, dată de credinţa încetăţenită în acele vremuri, cînd astrologia era la mare preţ, că boala ar fi cauzată de influenţa corpurilor cereşti! Una dintre particularităţile acestei maladii este că dispare pentru o lungă perioadă de timp, spre a reapare ca o epidemie larg răspîndită, mai mult sau mai puţin severă. În mod tipic, dar nu neapărat, gripa este o boală a sezonului rece şi cel mai adesea se prezintă ca o simplă răceală, caracterizată prin temperatură crescută, amigdale inflamate şi dureri de cap, pentru ca anul următor să ia forma unei maladii mult mai grave, cu risc de pneumonie şi lăsîndu-1 pe bolnav cu crize severe pentru multe săptămîni.

Evoluţia gripei este atît de imprevizibilă încît nu se pot stabili diagnostice precise, pe baza evidenţelor oferite de epidemiile anterioare. De altfel, este puţin probabil ca maladia să fi existat, ca infecţie umană,

a dat mulți maeștri caligrafi renumiți pentru stilul Kai Shu; stilurile lor diferă între ele. Printre aceștia îi amintim pe Quyang Xun, Yu Shinan, Chu Suiliang, Yan Zhenquang și Liu Gongquan. Quyang Xun a studiat stilul caligrafic al lui Wang Xizhi și stilul Wei Kai. Ideogramele scrise de el sînt lungi și puternice; ele sînt reprezentative pentru scrierea Kai Shu în primii ani ai Dinastiei Tang. Ideogramele scrise de Yu Shinan se prelungesc spre exterior, avînd un stil elegant și grațios. Chu Suiliang a avut o scriere egală, vie și ritmică; ideogramele sale sînt pătrate, schimbîndu-se față de cele lungi ale Scrierii Standard din primii ani ai Dinastiei Tang. Pe baza scrierii lui Chu Suiliang, Yan Zhenqing a combinat toate stilurile pentru a crea un stil propriu. Ideogramele lui se prelungesc spre exterior într-o scriere puternic ritmată, cu caracteristici distincte, care includ trăsături de pensulă orizontale subțiri, trăsături verticale groase și niște trăsături curbate și oblice unice. Liu Gongquan a studiat stilul lui Yan Zhenqing și a creat un nou stil, evidențiind modul în care trebuie să se conceapă și să se termine o ideogramă, în care mijlocul să predomine, dar corpul acesteia să fie prelungit.

Datorită poziției importante pe care o ocupa Scrierea Standard în timpul Dinastiei Tang și prosperității Tie Xue (studiul transferului inscripțiilor de pe piatră pe hîrtie – o formă antică a litografiei), în cele Cinci Dinastii și în dinastia Song, caligrafii generațiilor următoare nu au putut să îi depășească pe înaintașii din Dinastia Tang. Ei au pus accentul mai mult pe Scrierea Liberă și pe Scrierea Cursivă. Pentru a răspunde necesității unei scrieri mobile, în dinastia Song a luat naștere scrierea Song Ti, care era folosită exclusiv pentru imprimare pe baza Scrierii Standard. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

înainte de Secolul XV. O teorie controversată identifică gripa cu prima apariţie a frigurilor sau aşa-numitei „năduşeli englezeşti”, în anul 1485, cînd Henric Tudor 1-a învins pe regele Richard III, în bătălia de la Bosworth. Se spune că pînă atunci necunoscuta maladie a lovit armata lui Henric, proclamat rege imediat după bătălie. Dar, spre a i se recunoaşte dreptul divin de suveran, era necesar să fie încoronat în capitala regatului. Prin urmare, trupele sale au mărşăluit spre Londra, aducînd cu ele teribila maladie, care a răpus nenumărate vieţi şi a produs o asemenea panică încît ceremonia de încoronare a trebuit să fie amînată cu aproape două luni, pînă pe 30 octombrie. Este prima consemnare în cronici a acestei Sudor Anglicus. Atacul bolii nu dura mult, dar victima fie murea în cîteva ore, fie suferea cumplit, timp de cîteva zile, înainte de a se însănătoşi. Printre simptome se numărau febra ridicată, sete arzătoare, dureri de cap şi articulaţii, uneori dureri abdominale şi vomismente şi, în toate cazurile, o transpiraţie abundentă şi urît mirositoare, de la care deriva şi numele bolii. E drept, în acele vremuri, cînd spălatul era un obicei rar întîlnit, oamenii nu miroseau prea des a curat, deci amănuntul cu mirosul nu oferă indicii asupra naturii bolii. În schimb faptul că boala se manifesta prin transpiraţie abundentă reprezintă o dovadă clară că „năduşeala englezească” provoca temperaturi extrem de ridicate. Cronicarii contemporani sugerează că mai grav afectată a fost clasa stăpînitoare şi că numeroase decese au fost semnalate printre cei mai de seamă tineri ai regatului. Această primă epidemie pare să fi durat doar cîteva săptămîni, înainte de a dispare la fel de misterios cum apăruse.

Dar epidemii similare aveau să revină, pe parcursul următorului secol. Au fost identificate patru, în 1507, 1528, 1551 şi 1578. Cea din 1528 s-a întins pînă în Germania, unde boala a fost numită „plaga englezească”. Între timp, o altă formă a bolii apăruse în Europa, prezentînd asemănări mai curînd cu gripa, în accepţia ei modernă. Epidemia din 1516, care a afectat întregul continent, este deseori privită ca prima apariţie clară a gripei.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cărţi poştale de la noi

Şi zeii se luptă cu prostia, dar în zadar

Măi băieții ăștia de la gazete și de prin televiziuni, nu vă mai dați occidentali pînă-n albul ochilor, fiindcă nu sînteți decît niște fanarioți snobi și semidocți. De ceva vreme, pe lîngă bazaconiile mai vechi, precum locație, ca și, trasă, écart, bacon sau ai noștri copii, ați mai inventat una. Este vorba despre transcrierea unor nume proprii rusești: Sharapova, Tchiolcovski, Schevchenko, Klischko, Moskovici, Ygnatievich și multe altele. (Asta îmi aduce aminte de practicile amorezilor de mahala de odinioară, care se izmeneau iscălindu-și scrisorile Mychy sau Nutzy, spaima putzy.) Mai vechile generații de ziariști, care au făcut rusă în gimnaziu și în licee, au dat în Alzheimer și Parkinson, așa că nu mai insistăm. Iar noile generații se bucură de noile legi, care permit și analfabeților să se exprime în românește. De aceea, și unii, și alții, ar trebui să știe că sistemul fonetic românesc impune concordanța dintre sunete și literă. Și că Limba Română este o limbă fonetică, în sensul că scriem cum vorbim. Spre deosebire de franceză, engleză sau germană, care sînt limbi etimologice, adică scriu într-un fel și vorbesc în alt fel. Amintiți-vă cît vă pisau profesorii de engleză, franceză și germană în școala generală cu dictările! Româna și rusa se numără printre puținele limbi europene care au semnele cele mai simple pentru unele sunete: șosete, Șarapova, Țiolkovski, Șevcenko, Cliciko, Moscovici, Ignasievici, ghem, ghete, chimie, jumări. Să-i lăsăm pe nemți (care și așa au prea multe consoane pentru cuvintele lor), pe englezi și pe francezi să scrie cum știu ei, căci noi avem regulile noastre, de care trebuie să ne ținem, dacă tot avem pretenția că sîntem o națiune civilizată ceva de speriat. Tudor Arghezi ne asigura că, numai fiind naționali, putem aspira spre universalitate.

Ce este Patria?

De-a lungul timpului, despre Patrie s-au spus atîtea vorbe frumoase, unele intrînd în conștiința publică. De exemplu: ,,Limba Română este Patria mea” (Nichita). ● Sau: ,,Patria este norodul, iară nu tagma jefuitorilor!” (Tudor Vladimirescu). Și Nenea Iancu își pusese un personaj să considere Patria familia cea mare, și familia, Patria cea mică. Astăzi, riscăm să facem pușcărie dacă tot uzăm și abuzăm de acest cuvînt. Dar nouă nu ne pasă de nimic și vă prezentăm și alte definiții: ● ,,Patria este locul unde ne facem armata și ne plătim impozitele”. ● ,,Patria este locul unde simțim nevoia să ne întoarcem acasă de unde ne-a aruncat destinul”. ● „Patria este locul nostru de veci” (I.D. Sîrbu).

Noi, românii

„Noi, românii, n-am ieșit definitiv din placenta fanariotă. Avem o dedublare a personalității, care izvorăște din byzantinismul lui Propertius din Cezareea și pe care a descris-o foarte bine Marin Preda. Uite, trece un om pe uliță, îți dă bună-ziua și tu îi răspunzi. Dar, în șoaptă, îl înjuri de muiere” (Nichifor Crainic). Sau madam Polihroniade, femeie căsătorită, care-i povestea mamii cum o curtează șeful în draci, și ea nu știa ce să facă. Fie că strașnici ochi mai ai, coană Maricico, spunea madama că îi zicea șeful. Și dumneata ce ziceai?, o întreba mama. Ce să zic? În gîndul meu, găsi-te-ar boala!

Ce-a descoperit naturalistul

Ovidiu Bojor în Nepal

Prin anii ’80, marele savant Ovidiu Bojor a cunoscut într-o regiune de platou, la peste 3.000 m altitudine, o populație diferită de nepalezi: hainele ei tradiționale se asemănau, pînă la identificare, cu portul maramureșean. Ba mai mult, practicau și colindul de

Anul Nou. Cete de copii recitau într-o limbă ciudată versuri foarte ritmate, avînd ca refren dă și mie!, cuvinte rostite într-o românească fără cusur. Zicînd aceste cuvinte, spune savantul, întindeau cîte un căuș și cereau fie un bănuț, fie un fruct de la cei colindați. Beau o băutură alcoolică obținută prin fermentarea fructelor, pe care o numeau răchie. Cum se explică aceste obiceiuri românești la nepalezi? Să fie vorba de o prelungire în timp a spațiului indo-european sau, mai precis, a spațiului euro-indian? Șerpașii nepalezi îi aminteau lui Ovidiu Bojor de țăranii români. Erau harnici, ospitalieri, prietenoși, modești și cinstiți, la fel ca adevărații țărani din România. Ei aveau un simț înnăscut al sacrului și, în simplitatea lor, își deschideau sufletul către divin și manifestau un fel de religiozitate sănătoasă și de bunsimț, care-i făcea să se roage și să se poarte cuviincios. Ba, la o sărbătoare a lunii pline, urmașul declarat al getodacilor zice că s-a prins într-o horă nepaleză, făcînd pași perfecți de dans, la fel ca nepalezii. Sîrba nepaleză e ca sîrba maramureșeană, se fac exact aceiași pași. Nepalezii mai jucau și ,,bătrîneasca”.

– Dumneata ai mai fost în Himalaya?, l-a întrebat o doctoriță pe Ovidiu Bojor.

Nu, nu mai fusese, dar între România și Himalaya e o strînsă legătură: ambele regiuni sînt deținătoarele unui uriaș potențial energetic.

„Serenada tinereţii”

Cu mulți ani în urmă, a prins la public o melodie fîșneață, ,,Serenada tinereții”, compusă de George Grigoriu și cîntată de Anca Agemolu. Începutul te umple de optimism și voie-bună: ,,Zboară pe sub cerul fără nori/ Serenada tinereții,/ Pe aripile zefirilor/ Serenada tinereții./ Zboară și ne spune tuturor/ Serenada tinereții/ Că-n acordul ei/ Este un crîmpei/ Din comoara dragostei...”. Melodia, compusă în ritmuri de twist, la modă, a avut un mare succes de public, și toată lumea, în tramvai, pe stradă, la serviciu, fredona: ,,Zboară pe sub cerul fără nori...”. Dar, la puțină vreme, pe 16 iunie 1963, sovieticii, care erau în fruntea întrecerii cu americanii în privința explorării spațiului cosmic, au lansat racheta ,,Vostok-6”, avînd-o la bord pe parașutista Valentina Tereșkova, prima femeie din lume care zbura în cosmos. Și poate în semn de simpatie pentru ea, toată lumea de la noi fredona: ,,Zboară pe sub cerul fără nori Valentina Tereșkova”. La întoarcerea pe Pămînt, eroina Uniunii Sovietice a fost întrebată ce răsplată vrea: bani, casă, automobil? Nu, a răspuns ea, vreau să găsiți osemintele tatălui meu, soldat în Armata Sovietică, mort în Marele Război pentru apărarea Patriei. Tovarășii s-au pus pe căutat și au găsit acele oseminte, care au fost înmormîntate creștinește în cavoul familiei. Dar sovieticii nu s-au oprit aici: pe 3 decembrie 1963 au lansat în cosmos perechea Andrian Nicolaev - Valentina Tereșkova cu misiunea de a verifica dacă imponderabilitatea împiedică sau nu procreația. Nu împiedica și, imediat după aterizare, cei doi s-au și căsătorit. Astăzi, Valentina Tereșkova are 85 de ani, este general de aviație și își crește nepoții la Moscova. Cu ani în urmă, a fost și parlamentar.

Betoniera

În fața noastră, la vreun kilometru, o betonieră se tîrăște ca după mort. În urma ei, un Renault albastru îi ține trena, parcă resemnat. Accelerăm și ajungem în spatele lor.

– Știi de ce nu depășește ăsta cu mașina albastră betoniera?, mă lămurește șoferul Aurică. Betonul este al lui, și îl păzește pe șofer, să nu oprească undeva, prin satele astea, și să vîndă din el.

Într-adevăr, betoniera de vreo 20 de tone este plinăochi, și cauciucurile i s-au cam lăsat.

– Pînă să ajungă la șantier, continuă Aurică, șoferul betonierei oprește la vreo fîntînă și completează încărcătura cu cîteva găleți cu apă. Ăia de pe șantier înjură borhotul, dar hoțul de șofer dă din umeri – nu-i vina lui, cică așa a primit marfa.

– Mă, dar tu de unde știi toate astea?

– Ehe, Aurică știe multe și, dacă ar avea chef, ar spune și cum vînd șoferii motorina din rezervor, prostindu-le-n față pe fetele alea de la birouri, care ar fi măsurat greșit kilometrii de pe șosea. Patronii s-au prins de șmecherie, dar închid ochii, fiindcă și ei fură de undeva...

Ultimele clipe din viaţa lui Eugen Lovinescu

,,Într-o noapte albă, acum cîtva timp, mi-am amintit figura subțiratică, gălbejită a lui Eugen Lovinescu, ale cărui straie cam curgeau pe el de la ieșirea din spital. Era în preajma morții. Își făcea zilnica lui plimbare. Umbla încet, fără țintă, prin forfota Capitalei. Se oprise îndelung în fața Librăriei «Cioflec». Singur, cu privirea pierdută, îngîndurat de o sfîșietoare tristețe. M-am oprit în fața Cercului Militar și l-am urmărit multă vreme, cît a stat, și nu a stat mult, parcă rătăcit, în colțul din față, contemplînd lumea aceea agitată, care se tot foia în jurul lui. Încremenise ca o statuie în mijlocul acestei lumi, poate cu gîndul la despărțirea de ea, precum și la cancerul care îl măcina, condamnîndu-l la moarte. (Toți sîntem, în orice moment, condamnați la moarte, dar parcă mai apăsătoare, mai dureroasă e condamnarea pentru o conștiință care se știe pierdută prin boala ei fără cruțare.) Cu simpatie, cu milă l-am privit atunci de pe trotuarul unde mă oprisem, pironindu-mi ochii asupra acelei rămășite pieritoare a lui Eugen Lovinescu, care, de pe celălalt trotuar, parcă-mi spunea că viața pentru el a încetat de a avea vreun rost, că se simte iremediabil singur în fața unei morți de neocolit”. (Arșavir Acterian - ,,Jurnalul lui Nastratin”)

Albina, musca lui Dumnezeu

,,Cică Dumnezeu, după ce a făcut viețuitoarele, le-a cerut să-I arate ce muncă au înfăptuit. Toate au trecut prin fața Lui și I-au cerut binecuvîntarea. La urmă, a sosit și albina, ostenită și asudată de muncă și alergătură, cu trupul zgîriat și plin de spini și mărăcini prin care zburase în căutarea hranei. Bunului Dumnezeu I-a plăcut hărnicia ei și a blogoslovit-o ca nădușeala și sîngele ei să se prefacă în miere și ceară. Mierea să-i fie hrană ei și altora, iar ceara să ardă în lumînări la sfintele icoane. Cu timpul, mierea și-a pierdut caracterul sacru, dar ceara nu, fiindcă din ea s-au făcut lumînări. Albina este musca lui Dumnezeu, care a binecuvîntat-o să fie de folos oamenilor și bisericii. ● Hidromelul este o băutură pe bază de miere fermentată. ● În lumea byzantină, anahoreții se hrăneau numai cu miere, lapte și brînză. ● Lumînarea aprinsă la căpătîiul mortului are menirea de a-i asigura un drum luminos spre lumea cealaltă. La ortodocși e o mare nenorocire să mori fără lumînare. La fel și la pomeni: nu dai pomană fără lumînare. ● Cînd era prunc, Zeus a fost păzit de două surori: Melissa și Amalteea, fiicele lui Melisseu, regele Cretei. ● Termeni ca albină, miere, ceară, fagure, stup sînt de origine latină, iar prisacă, matcă, trîntor au rădăcini slave”. (,,Dincolo de Dunăre. Studii de etnologie balcanică” – marianne Misnil și Assia Popova). PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre literatură ºi neurologie cu Chiriachiţa Atanasiu-Bénisti

Deşi azi pare greu de crezut, în urmă cu doar 100 de ani femeile din România duceau încă o luptă acerbă pentru a-și cuceri dreptul de a activa în domenii rezervate pînă atunci exclusiv bărbaţilor. Tocmai de aceea ne-a atras atenția o știre publicată în numărul din 1 decembrie 1906 al cotidianului parizian Le Radical: ,,L′académie de Paris vient de conférer a une jeune roumaine, Mlle Chiriachitza Athanassiou, le diplôme de licence lettres-philosophie. C’est la première roumaine à qui ce titre est décerné”. Încercarea de a căuta informații despre tînăra româncă licențiată în litere și filosofie la Sorbona ne-a dezvăluit și o altă surpriză: Chiriachiței Atanasiu i-a fost acordat de către Facultatea de Medicină din Paris în anul 1918, la doar 33 de ani, titlul de doctor în medicină, specializarea ei fiind neurologia. Colaboratoare a celebrului neurochirurg francez Pierre Marie (primul secretar general al Societății Franceze de Neurologie), Chiriachița Atanasiu-Bénisti a fost medic al celebrei clinici Salpêtrière.

Două lucrări științifice de o necontestată valoare publicate în anii 1918 și 1919 – dedicate diagnosticării și trătării leziunilor nervoase post-traumatice ale soldaților care au luptat în timpul primului Război Mondial – ,,i-au asigurat compatrioatei noastre o faimă cu greu de dobîndit în lumea oamenilor de știință”. În anii ’30 Chiriachița Atanasiu-Bénisti s-a reîntors la prima s-a dragoste și a publicat o serie de trei romane, bine primite de critica franceză a vremii: ,,La femme et le dictateur” (1935), ,,Miraje” (1937) și ,,Le Chant désespéré” (1937). Sperînd că v-am stîrnit curiozitatea, vă invităm să citiți un interviu acordat de d-na Chiriachița Atanasiu-Bénisti revistei ,,Ilustrațiunea Română” în anul 1936.

,,De cîtva timp d-na dr. Atanasiu se găsește în țară. A făcut un popas la înapoierea de la Congresul Internațional al Medicilor ținut acum cîtva timp la Atena. Am avut și noi prilejul să o cunoaștem grație amabilității unei bune prietene, d-na Maria Filotti, distinsa societară a Teatrului Național. Profitînd de

Lumea regilor şi culisele ei

Există diferențe de rang între regi (2)

Aşezat în centrul grupului de insule sud-est-asiatic, la mijlocul căilor navale de transport ale Chinei din epoca timpurie, Brunei s-a dezvoltat încă din jurul anului 1000, devenind extrem de bogat, avînd ca principală ocupaţie comerţul. Se spune că primii locuitori ai sultanatului au venit din China, fără să se ude pe picioare. Cît despre băştinaşii care trăiesc în junglă, se pare că printre ei mai există şi în ziua de azi canibali. Bruneiul este menţionat în scrierile chinezilor încă din Secolul al Vl-lea. Şi tot ei relatează că Awang Alak Betatar, viitorul sultan-şah Muhammad, s-a convertit la islamism în Secolul al XlVlea. Succesiunea dinastică a suveranilor din Brunei a rămas de atunci neîntreruptă.

Tatăl actualului sultan, Haji Omar Ali Saifuddien, este considerat arhitectul Bruneiului modern. Fiul său, Hassan Bolkiah, crescut în regim relativ auster, a absolvit studiile ca şef de promoţie, în patrie, apoi a fost trimis la renumita academie militară engleză Sandhurst, pentru o ultimă şlefuire, după care a fost rechemat grabnic, ca nu cumva să prindă gust de viaţa libertină din Occident. Şi urgent căsătorit cu o verişoară.

Irina şi cu mine l-am întîlnit pe acest ultim suveran absolutist la o nuntă în Anglia. La un moment, mi-am adunat curajul şi i-am vorbit. Ne-am întreţinut o vreme şi i-am zis cîtă plăcere mi-ar face să vizitez Bruneiul. Şi, plin de politeţe, mi-a promis că ne va invita odată.

Cam o jumătate de an mai tîrziu, cînd telefonul din apartamentul nostru din Berlin-Kreuzberg a sunat în zori, iar de la celălalt capăt al firului cineva cu accent străin mi-a mormăit ceva de neînţeles, am fost sigur că

această amabilitate, am rugat-o să ne spună cîteva cuvinte pentru cititorii «Ilustrațiunei Române». Am importunat-o tocmai în timpul unei interesante discuții ce o avea cu d-na Filotti asupra ultimei sale lucrări – de astă dată aparținînd literaturei – noul roman.

- Cîteva cuvinte pentru cetitorii noștri…

- Cu cea mai mare plăcere! Dar în nici un caz un interview.

- Nu. Știu că, în timpul popasului, compatrioții dv. «vă garantează» liniștea. V-aș întreba totuși dacă romanul dv. «La femme et le dictateur» este un divertisment, în orele libere, sau o lucrare care concretizează o idee, o teză cu substrat științific.

- Am studiat, am călătorit și am cercetat îndeajuns probleme care m-au preocupat multă vreme, pentru ca, amintindu-mi de ceea ce îmi oferise pe vremuri studiul literelor, să le pot închega, în parte, într-un roman. Nădăjduiesc să scriu și urmarea, un alt roman pe care-l am sub tipar. Și citindu-le pe amîndouă veți putea vedea în ce măsură am putut transpune problema dintr-un domeniu în altul.

- Așadar vă devotați literaturii.

- Fără a părăsi însă medicina. Curînd, cînd voi fi iarăși în laboratoarele și clinicile de la Paris, îmi voi relua activitatea științifică: o dovadă că nu mă gîndesc «să evadez». Dar de această dată îmi voi împărți timpul între medicină și literatură…

- Pe cît îmi reamintesc, din cetite, dv. ați făcut studii asupra raselor și popoarelor…

- Da, și cred destul de amănunțite. În acest scop am călătorit foarte mult. Am mers multă vreme pe linia teorillor contelui Gobé. Dar, spre regretul meu, în ultimi ani mi-am schimbat părerile. Popoarele din Orient, pe care le socoteam inferioare sub atîtea raporturi, sînt demne de o altă clasificare. Puritatea și frăgezimea calităților lor umbrite de aspectul lor primitiv merită o mai liniștită și mai atentă cercetare din partea noastră, a «occidentalilor», care ne mulțumim de regulă cu impresii superficiale. Nu este locul să vă înșir dovezile pe care le-am cules în urma unor amănunțite cercetări,

nu putea fi decît proprietarul chioşcului cu chebap din colţ, plîngîndu-se iarăşi că ne-am parcat maşina într-un loc nepotrivit. A durat o vreme pînă să înţeleg că un tip din Orientul Îndepărtat se străduia să-mi explice că sînt invitat la ziua de naştere a suveranului său. Bineînţeles că am acceptat invitaţia. Mai delicat era cum să călătorim pînă acolo. Am reuşit totuşi să-i dau de înţeles secretarului particular al sultanului, printre fraze goale, dar politicoase, că am veni cu mare plăcere, însă drumul pînă de cealaltă parte a globului ne cam depăşeşte bugetul. În cele din urmă, am zburat chiar cu Royal Brunei Airways, compania aviatică a sultanului. În spaţiul în care, pe biletele mele dintotdeauna, se putea citi doar: No Changes, No Refunds, acum apărea indicaţia îmbucurătoare: On Royal Expenses, adică pe speze regale. La aterizarea pe Aeroportul Brunei, am văzut încă de pe pistă un baldachin, sub care aşteptau un număr apreciabil de oameni în straie sărbătoreşti, flancaţi de limuzine negre, cu geamuri fumurii şi drapele. Vamă nu era. La capătul scării a fost întins imediat un covor roşu. Am fost salutaţi de o mulţime de persoane, ale căror funcţii şi identităţi nu ne-au fost deloc limpezi în acel moment. După cum s-a dovedit, era vorba, printre alţii, de surorile sultanului, prima diplomată a ţării, prinţesa Masna, soţul ei, şeful de protocol al palatului şi un anume domn Koerner, care s-a prezentat drept primul secretar al Ambasadei Germaniei, scuzîndu-se în acelaşi timp că mă întîmpină doar el, ambasadorul fiind plecat în concediu, în ţară. Domnul Koerner nu avea bineînţeles nici cea mai vagă idee cine eram. Vizita unui conte german împreună cu soţia sa nu întruneşte condiţiile minime pentru rangul de „vizită oficială” nici în concepţia celui mai conştiincios funcţionar german. Pentru un ales oarecare dintr-un consiliu local, ar fi considerat eventual util efortul, dar pentru un particular

Chiriachița Atanasiu-Bénisti (centru), alături de Maria Filotti (stînga) și de doamna Popovici (dreapta)

dar pot să vă afirm, fără să greșesc, că multe din aceste calități sînt superioare «occidentalilor» tocmai prin puritatea lor.

- Dar despre meleagurile românești, pe care le revedeți din cînd în cînd, ce ne-ați putea spune?

- Ce să spun! Îmi sînt dragi, atît de dragi încît cu toate ocupațile mele de la Paris, unde locuiesc de multă vreme, trebuie să vin aproape în fiecare an să le revăd… Muncesc la Paris cu rîvnă, cu încordare, dar gîndurile mă poartă mereu în țara în care m-am născut, căreia îi aparțin și pe care o iubesc ca oricare alt bun român. Și nu este pentru mine o bucurie mai mare decît aceea pe care o simt în clipa în care pășesc pe pămîntul țării.

- Dar despre literatura noastră ce ne-ați putea spune?

- Deși prin îndeletniciri departe de țară, citesc totuși lucrările scriitorilor noștri, pe care îi urmăresc și îi admir. Regăsesc în mai toți poeții și prozatorii noștri de valoare suplețea, spontaneitatea și forța creatoare a geniului latin. Apoi, o vigoare tinerească, robustă, plină de făgăduieli. Am cumpărat și la București, cu prilejul «Lunii cărții», o sumă de volume pe care le citesc cu nesațiu. Avem atîtea lucruri bune, atîția scritori de mare talent! Ce păcat însă că se traduce atît de puțin în franceză și în engleză… Merităm să ne cunoască și străinii măcar cu ceea ce merită să stea la loc de frunte în literatura internațională” (,,Ilustrațiunea Română”, 27 mai 1936).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

de rînd - despre care, solicitat să dea relaţii, Ministerul de Externe de la Berlin nu reuşise să pună la dispoziţie nici o informaţie - orice demers părea, pe bună dreptate, exagerat.

Drumul de la aeroport pînă la casa de oaspeţi a sultanului a durat doar cîteva minute. Dintr-odată, motocicletele care ne deschideau calea au încetinit şi am cotit, trecînd de nişte porţi unde am fost salutaţi de soldaţi. Assarraa, aşa cum se numeşte cartierul rezervat de sultan oaspeţilor săi, grupează mai multe zeci de palate identice, printre care coloana noastră a trecut încet. Pe peluze, omuleţi cu pălării greblau cu grijă gazonul, ca nişte cerbi păscînd. Ne-am oprit în faţa palatului numărul opt. Irina şi cu mine am pătruns în anticamera unui uriaş frigorifer căptuşit cu aur. Din tavan atîrnau candelabre supradimensionate. În faţa noastră, un batalion de servitori în uniformă ne făceau plecăciuni adînci - personalul de care aveam să dispunem în următoarele trei zile. Doi dintre ei ne-au întîmpinat cu mici prosoape împăturite, uşor parfumate cu esenţă de trandafir, răcite prin umezire, pe tăviţe din aur. Eram binedispuşi, dar în ultimul hal de oboseală, extenuaţi de-a dreptul, aşa că am hotărît să ne retragem cîteva ore. Irina şi-a pregătit o baie, în vreme ce eu am studiat puţin casa. Patul nostru era mare cît toată locuinţa din Kreuzberg, iar masa de scris cît automobilul personal. Şi, la tot pasul, tablouri celebre din perioada impresionismului. Aşa am priceput, în sfîrşit, unde ajunge un Monet - sau un Cezanne - despre care, după mari licitaţii de impresionişti, se spune întotdeauna că a fost cumpărat de un „ofertant necunoscut”. Oare sultanul ştie ce tablouri stau expuse în casele sale de oaspeţi? Oare le-a văzut vreodată de aproape?

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

VEDETA POPULARĂ ȘI ALTE VEDETE (1)

(urmare din pag. 1)

Toate aceste aspecte au constituit subiecte prezentate cu mult talent și cu detașare deontologică de colegii de revistă, nume cunoscute, precum Valentin Turigioiu, Nicu Marius Marin, Paul Suditu, Liliana Tetelea, scrieri apreciate de către cititori

În acest alambic al desfășurării vieții cotidiene și prin ochii jurnalistului atent la metamorfozele prezentului, cu implicații directe în viitor, pentru o colorare mai naturală a materialelor publicate de ,,România Mare”, am venit de multe ori cu așa-zise subiecte de nișă, prezentate în special prin genul reportajului sau al interviului, astfel cum am procedat cu reportajul ,,Epigrama românească și mama ei”, publicat în numerele anterioare ale revistei, reportaj din care cititorii au luat cunoștință despre o doamnă din România, o scriitoare – Elis Râpeanu – singurul scriitor din lume cu un doctorat în epigramă.

Întorcîndu-mă la subiectul articolului de față, interesul meu pentru a scrie despre folclor (reflectat în dezvoltarea tradițiilor acestuia, în contextul preocupărilor unor „specialiști” de a „moderniza” acest folclor românesc, lipindu-i, de multe ori, eticheta de manea) are la bază dragostea pentru acest filon transcedental al Poporului Român și o relativă cunoaștere a fenomenului cu impact la public, în varii procedee de prezentare: concerte, participări la diferite evenimente cu soliști de folclor, audierea sau vizionarea unor înregistrări muzicale din sfera enunțată. Concret, am pornit de la o emisiune realizată și prezentată de Televiziunea Națională, anume „VEDETA POPULARĂ”, emisiune care, nu demult, și-a desemnat cîștigătorii sezonului cu numărul opt. Avînd la bază acest pretext explicat mai sus, manifestare de masă și de prestigiu a Televiziunii Române, organizată sub formă de concurs, în trei etape, după ce concurenții trec de preselecție, pentru lărgirea platformei de discuții și de argumente voi dezvolta scrierea cuprinzînd și alte paliere ale aceluiași fenomen, diferența făcînd-o locul și modul de prezentare (de pildă: emisiunile de folclor de la radio și de la posturile de televiziune, concerte adhoc, serbări populare etc.). Cunoscînd dragostea și atașamentul multor milioane de români față de muzica populară – nelipsită de la petreceri, serbări și reuniuni – fredonată și în particular de mulți dintre noi, sper să întrunesc sufragiile acestor melomani, cu un mic amendament, acela că, acolo unde voi avea o atitudine critică la adresa formatului (în general) sau a unor personalități implicate în desfășurarea unor activități majore, care au în centrul lor folclorul românesc, nu o fac nicidecum cu rea intenție, ci doar din dorința de a da glas unor voci „din public” sau din rîndul

specialiștilor în domeniu – date și păreri (aprecieri) culese de mine pe timpul documentării în vederea scrierii acestui material.

Referitor la intertitlul de mai sus – Nevoia de folclor – l-am folosit ca generic, cunoscînd fiind faptul că prin Folclor se înțelege „Totalitatea producțiilor artistice (literare, muzicale, coregrafice, mimice și dramatice) create și răspîndite de popor”, cu adăugirea caracterului său sincretic, colectiv și anonim. Din această definiție de Dicționar, în contextul abordării temei propuse, reținem partea muzicală căreia îi putem adăuga și partea coregrafică, după cum vom vedea, în exemplificarea unor segmente din articol apar și dansurile populare, coregrafiei revenindu-i rolul de a crea și a pune în scenă aceste dansuri.

Lămurită și problema folclorului, din punct de vedere etimologic, cred că nu trebuie să pedalăm prea mult pe „explicarea” sintagmei de mai înainte – Nevoia de folclor – mai ales în arealul rural, unde țăranul s-a născut și a crescut în cîntecele nemuritoare ale rapsozilor și interpreților de muzică populară, unele melodii asemuindu-le cu trilurile mierlei, ale privighetorii și ale altor păsări cîntătoare care populau universul satului românesc. Totuși, în labirintul lumii contemporane, cînd polarizarea socială produce unele atitudini și stări ireversibile, cu victime și în spectrul interpretării și asimilării folclorului autentic românesc, despre nevoia de folclor trebuie vorbit în nici un caz la figurat, ci cu instrumentele specifice, pe care ni le pune la dispoziție arta în sine, cu punctul pe „i”, adică pe cîntecul popular privit ca fenomen eterogen, cu tendința de a ne oferi un sincretism dăunător izvoarelor pure ale melosului nostru popular, cu rădăcini în profunzimea satului românesc.

În acest cadru de luciditate, de sinceritate, precum și de implicare emoțională, vom rămîne ancorați pe

parcursul acestui material în cel mai sigur tezaur al Neamului, Folclorul, cu ramura lui de sorginte rurală –Muzica Populară.

De la „Floarea din Grădină” la „Vedeta Populară” Prin 1970, pe cînd în Țară funcționa doar un post de televiziune, Televiziunea Națională (TVR), o emisiune spărgea tiparele închistate ale programelor de televiziune, o emisiune gen concurs ce avea să revoluționeze lumea folclorului românesc și să aducă în fața micilor ecrane milioane de telespectatori. Numele acestei emisiuni era FLOAREA DIN GRĂDINĂ, „nașii” ei fiind Simona Patraulea și Sorin Grigorescu, prezentator fiind Mihai Florea. Amintirile, pe viu, ale celor care au trăit în vremea aceea, sau rămase consemnate în pelicula tv., ori în cronici de televiziune, amintesc de un adevărat fenomen la scară națională, cozile kilometrice formate în apropierea comisiei de selecție, pentru ordonarea cărora se apela la forțele de ordine din localitate, precum și succesul la publicul telespectator, erau fără precedent în istoria tînără a Televiziunii Române.

Pentru a înțelege orizontul național de cuprindere a acestui fenomen, într-un timp real în care România Socialistă începea să se impună pe plan internațional cu o politică externă îndrăzneață, și cînd, pe plan intern, răsăreau ca din pămînt edificiile unei economii prospere, nu este nevoie decît să rescriem numele unor mari interpreți de muzică populară, care s-au realizat și ca oameni în societate, aduși în fața publicului iubitor de folclor de emisiunea „Floarea din grădină”. Citiți și căutați să pătrundeți în miezul național și patriotic al evenimentului la care mă refer: Veta Biriș, Nicolae Rotaru, Maria Dragomiroiu, Sava Negrean Brudașcu, Nicolae Furdui Iancu, Mioara Velicu, Floarea Calotă, Angelica Stoican, Drăgan Muntean, Florin Ologeanu, Laura Lavric, Nicolae Mureșan, Maria Apostol... Ce-ar fi fost, astăzi, muzica populară românească fără aceste voci de aur ale României, descoperite și promovate de omul de radio și televiziune Simona Patraulea? Iar noi, ce repere am fi avut în acest ocean de falsuri intelectuale și artistice, cînd muzica comercială, facilă și falsă ca tradiție strămoșeasă, încearcă (și uneori reușește) să suprime adevăratele valori ale artei noastre populare, ridicînd la rang de etalon improvizația și zdrăngăneaua cu iz de șușanea?

Deși, după pensionarea doamnei Simona Patraulea, s-a încercat reluarea emisiunii în vechiul tipar, „minunea” n-a supraviețuit, atît nostalgia după valorile unui trecut apropiat cît și opacitatea artistică a unor decidenți din domeniu au frînt aripile unor tineri care ar fi avut prilejul să devină o Vedetă populară în muzica românească. Desigur, muzica populară românească a continuat să existe, și nume noi – în varii conjuncturi dintr-un moment sau altul – au apărut pe scena acestei arte populare, acestea fiind creațiile unor talente individuale promovate, în mod special, prin intermediul unor festivaluri și concursuri, la nivel județean, cu

deschidere națională. Se simțea, însă, lipsa unei organizări metodice, la nivel permanent cuprinzător al întregului teritoriu național, organizare pusă sub egida unei instituții oficiale, de meserie și cu resurse materiale și umane acceptabile. Altfel, ofensiva manelelor (și așa destul de înfloritoare), ar fi umbrit tot mai mult (și ofilit) filonul folclorului românesc.

Anul 2017 a venit cu rezolvarea crizei descrisă mai sus, TVR lansînd emisiunea „Vedeta Populară” realizată de doamna Iuliana Tudor, cunoscută din alte emisiuni din cadrul Televiziunii Naționale. Încet, încet, cu un sistem de preselecție bine pus la punct, cu oameni din TVR dedicați și cu dragoste pentru punerea în valoare a noi și noi talente în ceea ce înseamnă muzica populară autentică, iată-ne ajunși la cel de-al VIII-lea sezon. Pentru telespectatorul obișnuit, în special pentru cel care iubește muzica populară, urmărirea acestei emisiuni a avut darul să satisfacă setea de muzică populară adevărată, combinată cu emulația și emoția proprie unor concursuri de anvergură, cu suspans provocat de situații și stări inedite. Pentru specialiștii în materie cît și pentru cei cu atenția distributivă mai activă și cu interesul de a „înmagazina” părțile bune, dar și mai puțin bune ale acestei emisiuni populare, cele opt sezoane au însemnat tot atîtea experiențe de viață și de impact cu o artă vitală Poporului Român, care se cere mereu revitalizată și adăpată numai de la izvorul pur al melosului popular.

Privită prin această paradigmă a virtuților, dar și a scăzămintelor, se dorește a fi analiza din acest material, esența acesteia fiind manifestarea autorului întru apărarea valorilor sublime ale rădăcinilor folclorului nostru autentic, într-o vreme de accentuată poluare a muzicii noastre populare cu fel de fel de producții cu iz de sorginte sîrbească, turcească sau arăbească. Plecînd de la acest deziderat trebuie să judecăm fenomenul și consecințele lui cu reflecție în viitorul apropiat și îndepărtat al Muzicii Populare Românești – condiție sine qua non a perpetuării tradiției ancestrale în acest domeniu.

Vedeta și ipostazele ei

Cum la orice emisiune concurs există un juriu alcătuit pe baza unor anumite legături intrinsece între obiectul jurizării și pregătirea (cunoștințele)

membrilor respectivului juriu, acest lucru l-am așteptat și de la Televiziunea Română, în desemnarea juraților noii emisiuni „Vedeta Populară”. De ce? Pentru simplul motiv că nu poți numi într-o comisie (juriu) de apreciere, să zicem, a cunoștințelor unui zugrav, decît un specialist în construcții, sau în analiza cunoștințelor în materie de IT, decît un inginer IT. Această compatibilitate (obligatorie pentru o selecție și departajare corecte, în cazul unor concursuri) se observă și se realizează numai acolo unde situația nu viciază din fașă rezultatul, fiind deja, apriori, desemnați cîștigătorii.

Dacă, în prezent, acest deziderat este pus în practică, printr-o componență adecvată a juriului: doamna Elize Stan – etnomuzicolog, realizator și producător de emisiuni folclorice; domnul Grigore Leșe – doctor în muzică populară, profesor la Universitatea de Muzică București; doamna Niculina Stoican – interpretă de muzică populară și managerul Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”, Craiova; doamna Cornelia Rednic – interpretă de folclor; domnul Bogdan Mihai Simion – doctor în litere și lăutărie, culegător de muzică tradițională și lăutar, avînd o licență în Studii Culturale Europene, includerea (în formatul precedent al juriului) a poetului Mircea Dinescu a creat un handicap major jurizării concurenților, poetul demonstrînd că este în afara prototipului de jurat la un concurs de muzică populară.

Parcursul emisiunii este gîndit bine din punct de vedere al etapelor de concurs pentru concurenți: preselecție; calificare în concurs – prima etapă – unde se întrec cinci concurenți; calificarea în semifinală a unui singur concurent (cîteodată, la punctaje egale, merg în etapa următoare doi concurenți); finala, la care participă semifinaliștii.

Pentru o mai corectă jurizare cît și pentru a oferi posibilitatea concurenților de a-și valorifica cunoștințele și talentul muzical fără posibile diminuări ale acestora cauzate de impactul emoțional, cred că s-ar putea aduce unele îmbunătățiri concursului în diferite etape ale acestuia. Făcînd această observație nu vreau să translez discuția spre un fel de negație a obiectivității juriului, Doamne ferește! Trebuie să înțeleagă și domniile lor, însă, că au obligația să facă tot posibilul și să se manifeste ca atare pentru a-i pune pe concurenți pe aceeași platformă de dificultate, desfășurarea interpretării și, implicit, a notei primite, fiind generată, fără echivoc, doar de concurent.

Concret, cînd li se cere, în principal, reproducerea unui fragment dintr-o melodie, aceștia se pierd încercînd să rețină textul, în detrimentul părții muzicale, ceea ce distorsionează și denaturează calificativul final al concurentului. Cum se poate desființa acest handicap? Foarte simplu: membrii juriului, care știu ce melodii vor propune candidaților, la proba respectivă, să facă un efort și să aibă scrise versurile acelui fragment din melodia de concurs, oferind aceste bilețele concurenților odată cu eșantionul muzical al piesei respective. Astfel, cu textul în față, concurentul se va concentra auditiv doar pe asimilarea melodiei respective, punîndu-i în valoare, într-adevăr, calitatea memoriei muzicale.

Tot în această fază a concursului se mai pot face cel puțin două observații, și anume: pentru a nu se ajunge în situația ca mai mulți concurenți să extragă din urnă

numele aceluiași jurat care să-i prezinte proba de memorie muzicală, ar fi bine ca în urna cu bilețele să fie scrise numele membrilor juriului doar o singură dată, astfel eliminînd nedreapta repetare care se întîmplă acum: a doua propunere privește gradul de dificultate al fragmentului melodic cu care vin (din inspirație proprie) jurații: unii vin cu o melodie arhicunoscută, facil de reținut și de reprodus de către concurenți, alții aduc din zona lor folclorică o melodie tipică, mai rar prezentată în public – iată modul de creare a unor premise de condiții inegale de concurs pentru participanții la faza respectivă.

Pentru că de la început am făcut o comparație între cele două emisiuni: „Floarea din Grădină” și „Vedeta Populară”, voi prelungi această comparație, de data aceasta în viziunea cadrului general în care se desfășoară concursul propriu-zis. Față de trecut, actuala formulă a emisiunii de promovare a tinerilor talente în muzica populară românească mi se pare că se desfășoară într-o atmosferă cam „academică”, avînd un fel de platoșă de nepătruns și greu de înțeles de către iubitorii de astfel de muzică și chiar de către unii dintre concurenți. Plecînd de la importanța pe care și-o manifestă juriul, cu pozițiile membrilor săi în fruntea ierarhiei interpreților români de folclor, aceștia construiesc (chiar dacă într-un mod vizibil mascat) un fel de zid între ei și concurenți, putînd induce o marjă de inhibiție și de timorare, ceea ce, bineînțeles, contribuie la modificarea rezultatelor și schimbarea ordinii clasamentului respectiv.

Oricît de serios se vrea să arate acest concurs nu trebuie să uităm că nu avem în fața noastră absolvenți de Conservator, ci niște copii de 16 – 17 ani (unii dintre ei) dotați cu talent nativ, dar și instruiți și școliți – unii cîntă la mai multe instrumente muzicale – care vin cu inima deschisă în fața unor oameni maturi și, pe deasupra, experimentați în meseria de interpreți de muzică populară, să încerce să le arate ceea ce știu. Jurații ar trebui să țină seama că, la această emisiune, „vedeta” trebuie să fie doar concurentul, vedetele din juriu sînt recunoscute ca atare cînd vor cînta pe scenă. Pînă atunci să rămînă, pe cît posibil, doar membri ai juriului, chemat să fixeze o anumită ierarhie într-un concurs, care poate fi afectată de subiectivismul voluntar și involuntar al juraților, deci poate fi discutabilă. Rămînînd tot la subiectul manifestării juraților, în conformitate cu personalitatea fiecăruia, analiza prezentă mai poate include încă un semn de întrebare privind proveniența pămînteană a membrilor, inclusiv specificul muzicii interpretate de aceștia: în timp ce zonele Maramureș, Transilvania, Muntenia și Oltenia sînt reprezentate (una avînd chiar dublură), zona muzicală a Moldovei și Bucovinei nu are nici un membru în juriu. Această inegalitate este mai pregnantă nu doar în mod simbolic, ci în mod practic, atunci cînd concurenții ce reprezintă arealul moldovenesc și bucovinean primesc interpretarea unor fragmente muzicale proprii unor zone folclorice cu alt stil muzical, cu ritm și cu inflexiuni specifice. Greutatea acestora de a reține „coloratura” muzicală a probei este cu mult mai mare decît a unui interpret din zona Olteniei, cînd pe bilet este trecut numele Angelicăi Stoican.

(continuare în numărul următor)

Sezonul 8 al emisiunii s-a încheiat cu victoria Ioanei Ștefan. Alături de ea, juriul a premiat-o și pe Maria Chivu

Marie Stopes, femeia care s-a dedicat promovării contracepției

Cît de pregătită ar fi România de întoarcerea la interzicerea avorturilor urmînd exemplul conservatorilor americani sau polonezi? Ar trebui să fie, deoarece apariţia acestei discuţii este inevitabilă prin forţa exemplului primit de la noii noştri lideri spirituali de peste Ocean. Nu este deloc greu de conceput, deoarece România noastră, poate vrem să ne aducem aminte, a fost un deschizător autentic de drumuri în domeniu atunci cînd a introdus interdicţiile comandate de Ceauşescu, cele pe care, în ascuns să nu ne auzim nici măcar noi, le numeam pe bună dreptate criminale, inumane şi trimiţînd ţara în timpurile Evului Mediu Întunecat şi ale mentalităţilor sale. Decizia fără precedent a Curţii Supreme a SUA care, pentru prima oară în istoria glorioasă a ţării, autorizînd ca statele să-şi poată determina individual politica în materie de avort, marchează un regres în materie de libertăţi individuale, este unul dintre marile subiecte de scandal ale momentului. Din păcate, ne face să uităm că discuţia asta precede adoptarea unei iniţiative similare la nivelul unui stat membru UE, Polonia fiind ţara care a reintrodus una dintre cele mai stricte legislaţii în domeniu, la fel de severă şi necruţător-limitativă cu cea impusă de Ceauşescu în perioada cea mai neagră a României. Ambele sînt rezultatul unor dezbateri intense pro şi contra care, dacă le-aţi fi urmărit cu atenţie, au devenit prioritare sau, în final, s-au dovedit decisive argumentele pe care, în societatea medievală, le foloseau preoţii în predicile din amvon împotriva păcătoaselor pe care Dumnezeu le vrea pedepsite exemplar pentru faptele lor, de aici procese exemplare în care acuzatorii foloseau citate din Biblie pentru a trimite nefericitele direct pe rug. Apoi, destul de rapid, avortul a devenit păcat mortal asimilat cu închinarea către Diavol, iar cele care erau fie şi bănuite de asemenea practici erau torturate în prezenţa slujitorilor bisericii care adunai mărturiile necesare pentru tribunalele ecleziastice. După ce era pronunţată inevitabila condamnare, onorabilele feţe bisericeşti se spălau elegant pe mîini şi lăsau totul (adică rugul şi ceremonia sinistră aferentă) în grija braţului secular. Dacă doriţi amănunte, citiţi capitolele speciale închinate acestui subiect din ,,Malleus Maleficarum”, manualul de căpătîi al inchizitorilor, text oficial aprobat de Vatican. Istorii de demult? Nu-i aşa, căci condamnarea la moarte pentru vina de a fi provocat un avort sau pentru bănuiala că s-ar fi putut petrece aşa ceva a fost la baza unui proces împotriva acuzatei Marie-Louise Giraud în Franţa, între anii 1940-1942. Mareşalul Petain primise depline puteri pentru a conduce Franţa oferindu-i o nouă Constituţie „care să garanteze dreptul muncii, al familiei şi al patriei”, de unde şi legea din 15 februarie 1942 care face din avort o crimă împotriva securităţii statului, delict de maximă gravitate şi care trebuie judecat în urgenţă de tribunalele speciale. În acest context, se cuvine să ne amintim de prima femeie din lume care a promovat importanța contracepției.

Marie Stopes s-a născut pe 15 octombrie 1880 în Edinburgh. Tatăl ei, Henry Stopes, a fost inginer, arhitect și paleontolog, iar mama ei, Charlotte Carmichael

Stopes, era militantă pentru drepturile femeilor și devenise foarte cunoscută în oraș. Cînd copila avea șase săptămîni, familia s-a mutat la Londra, unde a cumpărat o casă din Upper Norwood, ambii părinți fiind membri ai Asociației Britanice pentru Progresul Științei, iar Marie îi însoțea încă din copilărie la întîlnirile grupului la care participau cei mai cunoscuți savanți ai vremii. La început, ea a fost educată acasă, dar din 1892 pînă în 1894 a urmat cursurile Școlii de Fete St. George din Edinburgh, fiind trimisă apoi la North London Collegiate School, unde a fost o prietenă apropiată a Olgăi Fröbe-Kapteyn, o cunoscută cercetătoare în teologie.

Tînăra s-a înscris la cursurile Universității din Londra, unde a studiat botanica și geologia, apoi a obținut diploma de doctor în științe de la University College London, devenind cea mai tînără persoană din Marea Britanie care a reușit această performanță. În 1907, Marie Stopes a plecat într-o misiune științifică în Japonia și a petrecut optsprezece luni la Universitatea Imperială din Tokyo, unde a explorat minele de cărbune din Hokkaido pentru a cerceta plantele fosilizate. În 1910, Geological Survey of Canada i-a cerut cercetătoarei să determine vîrsta Fern Ledges, o structură geologică din New Brunswick, astfel că Marie Stopes a sosit în America de Nord înainte de Crăciun pentru a-și începe cercetările. Pe 29 decembrie l-a întîlnit cu cercetătorul canadian Reginald Ruggles Gates cu care s-a logodit două zile mai tîrziu. Cuplul s-a căsătorit în martie, dar ea s-a întors în Anglia în același an, unde și-a continuat studiile științifice. La mijlocul anului 1912 a trimis rezultatele cercetărilor sale, iar Guvernul Canadei le-a publicat în 1914. Mai tîrziu în acel an, căsătoria cu Gates a fost anulată, la cererea ei, explicînd că mariajul nu a fost consumat.

În timpul primului Război Mondial, Marie Stopes a primit misiunea de a face studii științifice despre cărbune pentru guvernul britanic, avînd contribuții majore la cunoașterea celor mai timpurii plante angiosperme.

La începutul procedurilor sale de divorț, în 1913, Marie a început să scrie o carte despre modul în care credea că ar trebui să funcționeze căsătoria. În iulie 1913, a întîlnit-o pe Margaret Sanger, care tocmai ținuse o conferință despre controlul nașterilor la o reuniune a Societății Fabian, i-a arătat acesteia scrierile ei și i-a cerut sfatul despre un capitol pe tema contracepției. Cartea a fost terminată pînă la sfîrșitul anului 1913, dar editura Blackie și Son, la care a dus-o, a refuzat să o publice. A avut și alte încercări, dar mai mulți editori au respins-o pentru că au considerat-o prea controversată.

În acea perioadă, Binnie Dunlop, secretara Ligii Malthusiene, i-a făcut cunoștință cu Humphrey Verdon Roe, viitorul ei soț, iar acesta, un filantrop interesat de tema contracepției, a finanțat editura Fifield & Co. pentru a publica un prim tiraj, astfel că ,,Married Love” a fost publicată pe 26 martie 1918. Cartea a fost un succes instantaneu, fiind tipărite cinci ediții numai în primul an. În ziua apariției, Stopes l-a vizitat din nou pe Humphrey Roe, care tocmai se întorsese de pe front, rănit la picior, după ce avionul său se prăbușise. După mai puțin de două luni cei doi s-au căsătorit și Marie a avut ocazia de a pune în practică ceea ce scrisese în carte. Succesul volumului a încurajat-o să scrie o continuare, publicînd ,,Wise Parenthood”, o carte pentru persoanele căsătorite și, în același timp, un manual care învăța femeile să își controleze sarcinile. Multe cititoare i-au scris lui Marie Stopes cerîndu-i sfaturi personale, iar ea s-a străduit să le răspundă tuturor.

În anul următor, femeia a publicat o scrisoare deschisă adresată mamelor care munceau, oferindu-le sfaturi despre cum ar trebui să se îngrijească pentru a evita suprasolicitarea și pentru a le ajuta să aibă copii sănătoși, o versiune condensată a ,,Wise Parenthood”, care viza mai ales femeile din clasele defavorizate și care a fost distribuită gratuit, tocmai pentru a avea cît mai multe tinere acces la ea.

Pe 16 iulie 1919, Marie Stopes, care avea deja 39 de ani, a rămas însărcinată și, pentru că depășise termenul de naștere cu o lună, s-a dus să nască într-o maternitate. Aici a avut o dispută cu medicii din cauza metodei aducerii pe lume a copilului pentru că aceștia s-au opus ideii ei de a naște în genunchi. Bebelușul s-a născut mort, iar doctorii au crezut că motivul era că Marie ar fi suferit de sifilis. Un examen medicat complet a exclus însă această posibilitate și ea a devenit furioasă, considerîndu-i vinovați de moartea nou-născutului pe doctori. Singurul fiu al cuplului, Harry Stopes-Roe, avea să se nască în 1924.

După ce și-a revenit din șocul provocat de pierderea primului copil, femeia a început să vorbească în public despre experiențele ei și să răspundă la scrisorile care-i solicitau consiliere privind căsătoria, sexul și contracepția. În 1917, înainte de a o întîlni pe Marie, soțul ei, Humphrey Roe, dotase o clinică pentru controlul nașterilor atașată de spitalului St. Mary din Manchester, iar acum ea avea cel mai bun motiv să se ocupe de această secție. Prietena ei, Margaret Sanger, și ea o pionieră a contracepției, care deschisese o clinică de contracepție în New York, ce fusese închisă de poliție între timp, i-a propus să deschidă împreună o clinică în Londra. Cele două au decis să lucreze împreună și Marie Stopes și-a dat demisia de la University College London la sfîrșitul anului 1920 pentru a se concentra asupra noii ei pasiuni, înființînd o organizație de sprijin pentru aceasta. Trei luni mai tîrziu, ea și soțul ei au deschis Clinica Mamelor în nordul Londrei, instituție condusă de moașe și susținută de medici, în care mamelor li se ofereau sfaturi de contracepție. Clinica oferea servicii gratuite și primea toate femeile căsătorite care doreau să obțină sfaturi despre sănătatea reproducerii. În 1925, Clinica Mamelor s-a mutat în centrul Londrei, unde a avut sediul pînă în 2015, dar în paralel Marie Stopes a construit o mică rețea de clinici similare în toată Marea Britanie.

Instituțiile au continuat să funcționeze după moartea lui Marie Stopes, dar la începutul anilor 1970 au avut dificultăți financiare, astfel că în 1975 au început să practice mici tarife pentru femeile care doreau să apeleze serviciile oferite.

În anii care au urmat, în afară de activitatea în sprijinul clinicilor de contracepție, Marie Stopes a scris poezii, piese de teatru și romane, publicînd mai multe volume, printre care ,,Man and Other Poems” (1913), ,,Love Songs for Young Lovers” (1939), ,,Oriri” (1940) și ,,Joy and Verity” (1952) și ,,Love’s Creation” (1928).

Marie Stopes a fost o oponentă a avorturilor, încercînd toată viața să descopere alternative eficiente. A declarat acest lucru în mod public și, în timpul vieții sale, clinicile pe care le-a înființat nu au oferit acest serviciu medical. Considera că utilizarea contraceptivelor este singurul mijloc prin care familiile ar trebui să își limiteze în mod voluntar numărul de copii, asistentele de la clinica Stopes fiind obligate să semneze o declarație prin care își asumau „să nu dea nici o informație sau să nu acorde nici un fel de asistență niciunei persoane care ar duce la distrugerea in utero a produsului de concepție”.

În biografia sa despre Stopes, June Rose a susținut că „Marie a fost un elitistă, o idealistă, interesată de crearea unei societăți în care doar cei mai buni și frumoși ar trebui să supraviețuiască” și a pledat pentru sterilizarea obligatorie a celor considerați inapți mental sau fizic pentru a deveni părinți. Trebuie precizat că entuziasmul său pentru eugenie și îmbunătățirea rasei a fost în concordanță cu epoca în care trăia. De altfel, mai mulți intelectuali și personalități publice ale timpului, Havelock Ellis, Cyril Burt și George Bernard Shaw fiind doar cîteva exemple, se aflau în aceeași tabără. Scriitoarea și activista Marie Stopes a murit pe 2 octombrie 1958, la vîrsta de 78 de ani, din cauza unui cancer la sîn și aproape întreaga ei avere a lăsat-o moștenire Societății Regale de Literatură și fundației care astăzi îi poartă numele. DosArEsECrETE.ro

Clinica mamelor, înființată de Marie Stopes în Londra

Asasinatul care a marcat istoria Veneţiei (I)

Există oraşe mit, ca Ninive, Babilon, Alexandria, Bagdad. Prin faima lor meritată, dar mai ales printr-o aură de exotic şi fabulos, stîrnesc în toate conştiinţele reacţii reflexe, ca visarea sau meditaţia. Un asemenea oraş care supravieţuieşte în zilele noastre este Veneţia. Numele nici unei alte localităţi din Europa n-a trezit de-a lungul secolelor, şi nu trezeşte nici acum, în sensibilitatea oamenilor, atîtea ecouri ca numele de aur al Veneţiei. L-au silabisit poeţii, l-au zugrăvit pictorii, au încercat să şi-l asimileze, cumpărîndu-i fărîme din ceea ce-i face prestigiul, îl îngînă tinerii căsătoriţi din înalta societate. Şi totuşi acest oraş somptuos şi feeric basm oriental în inima Europei – are o istorie dură, severă, sîngeroasă. Un oraş de vis, clădit pe realităţile cele mai crude, e aparent un paradox. De fapt, realitatea aceasta violentă, calculată şi totodată nemăsurată în ambiţiile ei, e însăşi explicaţia splendorii veneţiene.

asigura conducerea Veneţiei. Alte consilii cu funcţii diferite, mai ales de ordin administrativ şi uneori judiciar, completau aparatul. Între ele, Consiliul celor Zece, creat după conspiraţia lui Bal monte Tiepolo din 1310, avea să capete o reputaţie universală, justificată prin importanța politică excepţională pe care şi-a cîştigat-o în rivalitate şi concurență cu celelalte consilii de stat. Organ de inchiziţie juridică, Consiliul celor Zece îşi desfăşura lucrările într-o asemenea taină încît membrii lui n-aveau dreptul să apară în locuri publice cît dura mandatul, iar la intervale scurte, cîte trei membri noi luau locul altor trei membri în funcţie. Nu e de mirare că, implacabil în mîinile autocrației dominante, îndreptat atît împotriva nemulţumirilor dinăuntru, cît şi împotriva duşmanilor dinafară, Consiliul celor Zece nu se dădea înapoi de la folosirea tuturor mijloacelor de spionaj, constrîngere şi teroare.

Temutul Consiliu al celor Zece

Fugind de invaziile barbare, locuitorii regiunii padovane s-au refugiat pe insulele lagunare în Secolul al Vl-lea. Într-o scrisoare din 537-538, prefectul Cassiodorus spunea că venețienii ştiuseră să-şi facă din apă o patrie. Supusă la început exarhilor Ravenei, Veneţia îşi începe ascensiunea grandioasă în Secolul al XI-lea, devenind marea intermediară dintre Occident, Imperiul de Răsărit şi lumea musulmană. Participant activ la Cruciade, oraşul obţine cu timpul controlul tuturor escalelor spre Levant, iar corăbiile sale fac curse regulate prin Gibraltar spre Londra. Descoperirea de către Vasco da Gama a căilor maritime spre Indii duce însă la devalorizarea comercială şi politică a Mediteranei. În rivalitatea cu statele puternice apărute în Italia şi sub ameninţarea marilor monarhii străine, Veneţia e obligată să lupte pas cu pas pentru puterea şi independența sa. Declinul, început în Secolul al XVIIlea, este aproape total consumat în Secolul a| XVIIIlea, cînd Veneţia devine, după o expresie cunoscută, doar un „oraş al plăcerilor“.

Totuşi, continuitatea istorică a Veneţiei este un fapt remarcabil. El trebuie atribuit unei organizaţii interne, la început ezitantă, dar care, cu timpul, s-a stabilizat solid, pe linii directoare rămase neschimbate pînă la abdicarea dogelui Ludovico Manin şi dizolvarea Marelui Consiliu – impuse brutal de Napoleon la 14 mai 1797. În fruntea republicii oligarhice se găsea dogele (începînd din 742 cu dogatul lui Teodato, seria dogilor se continuă fără întrerupere pînă în 1797) care, împreună cu Marele Consiliu şi Senatul,

Încă din Secolul al XII-lea, orice instrucţiune primită de diplomaţii republicii era consemnată cu mare claritate şî precizie, ca şi rapoartele trimise de aceştia spre luminarea Dogelui, a Consiliului celor Zece şi a Senatului. Treptat, măsura s-a extins şi asupra celorlalţi slujitori mai neînsemnaţi ai Veneţiei. lată cum au ajuns pînă la noi informaţii asupra „metodelor de lucru“ practicate de conducătorii ei.

În 1884, profesorul rus Vladimir Lamanski, de la Universitatea din Petersburg, primul străin sub ochii căruia au fost puse o bună parte din analele Veneţiei, a publicat în lucrarea sa, „Secretele de stat ale Veneţiei“, documente şi note servind la lămurirea legăturilor republicii patriciene cu slavii, grecii şi Înalta Poartă. Profesorul Lamanski a izbutit să alcătuiască şi un întreg volum asupra asasinatului politic la Veneţia între 14151768, din care reiese că asasinatul plătit era o simplă armă în arsenalul de luptă al dogilor. Ori de cîte ori voiau să scape de un duşman – un rege sau un împărat care, prin ambiţiile sale, ameninţa integritatea republicii, un neguţător abil care le încurca drumurile pe mare sau vreo iscoadă în slujba puterilor străine – aceştia tocmeau ucigaşi cu simbrie. Angajaţii lor erau nobili fanatici sau gentilomi sărăciţi, tineri iscusiţi în mînuirea pumnalului, clerici răspopiţi, bandiţi pocăiţi, surghiuniţi roşi de dorul de ţară. Multe din aceste crime au rămas în stadiul de premeditare sau tentativă, neputînd fi duse pînă la capăt din pricina unor „dificultăţi obiective“, căci inamicii vizaţi aveau şi ei „mijloacele” lor de apărare. Dar din această urzeală de uneltiri şi intrigi ne putem face o părere asupra jocurilor politice ale vremii. Să ne fie îngăduit a lua măsurile de cuviinţă... (1)

Vreme de 17 ani, cît a durat lupta Veneţiei cu Sigismund de Luxemburg, împărat al Germaniei, monarh ai Boemiei şi Ungariei, pentru Dalmaţia nu au încetat încercările de a-i găsi un „lichidator“. Primul document asupra acestei tentative de omor datează din iulie 1415. În analele dezbaterilor Consiliului celor Zece a fost găsită acceptarea unei propuneri „făcută de o persoană necunoscută“, prin intermediul lui Andrea de Priolis, de a-l suprima pe Sigismund. Acceptarea e motivată în următorii termeni: „Rex vigilat die noctuque ad danum et destitutiorrem status

noştri, ac ruinam et subversionem terrarum nostrarum, treftando hoc et cum rebellibus nostris... ideo, naturaliter nostro interesse et nobis est licitum providere ad stabilire remedium status nostri et extinguere vires iliorum“ („Regele veghează zi şi noapte la vătămarea şi ruina statului nostru, la răpirea posesiunilor noastre, tratînd în acest scop cu răzvrătiţii noştri. Drept care este firesc să fim interesaţi şi să ne fie îngăduit a lua măsurile de cuviinţă pentru a apăra statul nostru şi a stinge suflarea aceluia”). Mai încolo, este indicat şi mijlocul suprimării: o otravă, experimentată în prealabil asupra unui condamnat la moarte. Într-un alt document, un consilier îngrijorat de sumele cheltuite şi impacientat de timpul irosit, se plînge de „infinitarum expensarum“. Dar planurile, prezentînd oarecare garanţii de reuşită, Camera de împrumuturi acordă creditele necesare pentru echiparea asasinilor cu simbrie în vederea lungii lor călătorii. Ce s-a petrecut în următorii patru ani n-a putut afla nimeni. În orice caz, Sigismund n-a murit. La 24 mai 1419 a fost angajat un alt ucigaş, pe nume Michalebur Mudacio. Pretenţiile sale sînt amănunţit consemnate: moşii în insula Candia şi o rentă viageră de 100 de ducaţi anual; pentru prima oară în negocieri de acest fel, apare şi noţiunea de „primă“: o sumă de 5.000 de ducaţi, drept compensaţie pentru riscurile înfruntate. În act sînt prevăzute şi alte dispoziţii de natură juridică: dacă beneficiarul moare în cursul executării misiunii, toate drepturile sale urmează să revină celor indicaţi îi testamentul încredinţat familiei. Pregătirile au decurs totuşi prea încet și Consiliul celor Zece a deschis un „al doilea front“ contra lui Sigismund. Nici noul concurent la gloria întunecată de a fi asasinul unui cap încoronat nu a întrunit însă toate calităţile cerute. Scrisoarea din 14 decembrie 1419, găsită în anale, este un răspuns evaziv dat de Consiliul celor Zece unui alt intermediar, Belpetro Teresini, care primise din partea unui preot din Piacenza propunerea „de a ucide în termen scurt“ pe monarhul inamic al Veneţiei. Argumentele care au motivat respingerea le-am aflat tot din documentele arhivei: „Persoana în chestiune şi starea sentimentelor sale de evlavie nu ne sînt suficient de cunoscute“... Dar pentru orice eventualitate, Belpetro a căpătat împuternicirea de a trata în continuare „fără risipă de mijloace“, cu permisiunea de a promite viitorului regicid, în caz de reușită, „beneficii“ – adică proprietăţi – pe teritoriul Veneţiei, raportînd 2.000 de ducați anual, cu condiţia ca angajamentul luat să nu fie trecut pe hîrtie, pentru a nu deveni compromiţător. Între timp, experimentele „pe viu“ ale lui Mudacio au dovedit că otrăvurile alese nu puteau da rezultate decît în condiţii care ar fi implicat descoperirea intrigii, „spre paguba şi infamarea noastră“, motiv pentru care s-a renunţat la proiect. (va urma)

E UGEN B. M ARIAN

Sigismund de Luxemburg, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello

,,Consiliul celor 10“, Francesco Hayez

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Muzeul Amintirilor din comunism

(urmare din pag. 1)

Asta e ceea ce transmitem copiilor și nepoților. Prea puțini le spunem că, în acei ani, exportam mașini, utilaje, produse alimentare, îmbrăcăminte sau materiale de construcții în toată lumea, că în țara asta se fabrica orice, de la acul de cusut, la tanc. Generațiile tinere nu știu că, atunci cînd la noi se construiau barajele și complexele hidrotehnice furnizoare de „energie verde”, actualii promotori ai Pactului Verde European, așa numitul Green Deal, erau niște mucoși corigenți.

Ar trebi să le spună cineva generațiilor viitoare că marile proiecte naționale se pot finaliza doar sub coordonarea unică a unui om capabil să mobilizeze energiile întregii națiuni pentru ducerea lor la bun sfîrșit. Dacă veți analiza ultimii 30 de ani veți vedea că în țara noastră nu s-a mai construit nimic, ci doar s-a distrus. Să fi pierit spiritul creativ și muncitoresc din fibra națiunii noastre? Nici pomeneală, doar că el a fost adormit de promisiunile Vestului și de incompentența și reaua-voință a clasei politice, începînd cu primul prim-ministru al României, numit în zilele Revoluției, care a declarat industria românească un morman de fier vechi și a decis privatizarea ei neîtîrziată.

Cînd i-am întrebat pe turiștii străini cu care am luat contact în ultimii 15 ani ce ar fi făcut dacă erau numiți prim-miniștrii unei țări fără datorii externe și cu o economie ce exporta în toată lumea, răspunsul unanim a fost acela că ar fi continuat să dezvolte și să perfecționeze ceea ce au găsit, iar cînd le-am spus că Petre Roman nu doar că a vîndut pe nimic fabricile și uzinele, ba a mai și contractat noi datorii externe, micționînd pe un deceniu de eforturi și sacrificii ale poporului român, s-au uitat la mine siderați, nevenindule să-și creadă urechilor.

Ar trebui ca cei care critică acel deceniu de suferință dar și de „împliniri mărețe”, vorba cîntecului, să știe că, începînd cu Piramidele din Egipt, atît de lăudate de toată lumea, și terminînd cu Bisericile mînăstirilor din Bucovina, nimic nu s-a făcut fără sacrificii și fără morți. Credeți că moldovenilor lui Ștefan cel Mare le convenea cînd își incendiau casele și plecau în munți fugind din calea turcilor? Sigur că nu, dar acum le lăudăm cu toții vitejia și mărețele lor victorii. Credeți că lui Walter Mărăcineanu sau lui George Șonțu, cît și miilor de soldați căzuți la Plevna și la Grivița le-a fost ușor? Nu, dar exemplul lor este lăudat astăzi de toți românii, cum este și cel al eroilor din primul Război Mondial.

O să îmi invocați atît de discutatul cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu. Așa, și? Faraonilor li se construiau morminte sub formă de piramide uriașe, grădini suspendate în mijlocul deșertului și li se sculptau coloși din stîncă, iar regii beneficiau la rîndul lor de construcții somptuoase, așa cum este Palatul Versailles. Similitudini între regimul comunist românesc – Epoca de Aur cum i se mai spunea – și alte regimuri dictatoriale sînt ușor de găsit pentru că astfel de regimuri sînt caracterizate de aceleași valori.

Un Muzeu al Amintirilor din comunism ar fi necesar în țara asta și iată că, la Brașov, există unul. Îl găsiți la mezaninul Hotelului Capitol, vizavi de Primăria Brașov. Conține mobilier, cărți, eletrocasnice, o mică bucătărie utilată, ba chiar și o revistă Neckermann. E bine realizat și e un exemplu grăitor al vremurilor de atunci, mai ales pentru copiii noștri cărora le evocăm vremurile în care am copilărit dar pe care nu le puteau vizualiza cum arătau. Acum au ocazia, și chiar vă invit cînd treceți prin Brașov să-l vizitați.

Problema este că, pentru a clasifica ceva sau pe cineva, trebuie să-l compari și aici există pericolul de a compara regimul lui Nicolae Ceaușescu cu cel al ultimilor ani. E posibil să-ți dea cu minus pentru vremurile noastre și asta ar însemna că românii au murit degeaba în decembrie 1989. Nu ar trebui să îmi aduc aminte de cozile la benzină și de faptul că atunci nu puteam alimenta fiindcă nu găseam motorină; acum fiindcă e foarte scumpă, deși prețul

barilului nu a crescut deloc, ba chiar a scăzut. Ca să nu mai vorbesc de cozile la benzină și motorină din anul 2021, din Marea Britanie. Atunci nu aveam curent și căldură fiindcă le exportam; acum nu avem fiindcă sîntem conduși de niște incompetenți care le-au dat pe gratis sau au închis termocentralele pentru a implementa Green Deal-ul Ursulei. Atunci nu puteam cumpăra mare lucru din magazine pentru că nu se găsea; acum se găsesc de toate, dar nu avem bani și cred că scumpirile astea au fost generate cu bună știință pentru a scădea consumul. Devenisem o societate care consuma de dragul consumului, nu de nevoie, iar acum se încearcă oprirea acestui răsfăț. Atunci, dacă deschideam gura să protestez, eram băgat la închisoare ca să nu mă audă careva; acum, dacă protestez mă aude toată lumea, dar nu interesează pe nimeni. Adică efectul e același. Atunci ne implicam în secret în negocierile războiului din Vietnam și criticam Rusia pentru invazia Cehoslovaciei (e ca și cum Iohannis i-ar spune lui Biden că a condus prost războiul cu Rusia, că e incompetent și ar face bine să-și vadă de America lui); acum sîntem o anexă la căruța NATO și UE.

Dacă aruncăm o privire în Europa o să vedem cum vremurile de restricții ale anilor ʼ80 renasc în țările UE. Au apărut propuneri aberante prin Italia, unde autorităților sugerau coafezelor să nu mai spele clientele de două ori pe păr, ci doar o dată, ca să facă economie la apă. Corigenții de la Bruxelles și din SUA ne sărăcesc cu bună știință, deși aruncă cu sute de milioane de euro și de dolari americani în Ucraina, bani pe care îi iau din taxele și impozitele pe care noi le plătim. Sînt convins că, dacă ar trebui să plătească din banii lor, s-ar gîndi de două ori.

Dacă ne uităm la protestele fermierilor din Olanda vom constata că ne-am întors în anii ʼ50, cînd lua avînt colectivizarea, iar țăranii români erau bătuți, umiliți, trimiși la pușcărie doar ca să accepte să își cedeze pămînturile noilor Cooperative Agricole de Producție (C.A.P.) ale statului comunist. Exact același lucru se întîmplă în țara lalelelor. Oamenilor li se iau terenurile și li se omoară animalele fiindcă amoniul și azotul din pîrțurile vacilor, oilor și cailor poluează atmosfera! Azotul care se regăsește în propoție de 70% în aerul pe care îl respirăm cu toții, tocmai ăla poluează, așa că gata și cu carnea! Oricum ne crește colesterolul. Ia să mîncăm cu toții greieri, verdețuri cu chimicale și, de ce nu, celebrul salam cu soia pentru care îl înjuram pe Ceaușescu! Fermierii olandezi care au ieșit să protesteze cu noile furci și coase, cu tractoarele, pentru că li se iau pămînturile, animalele și munca de o viață, au fost bruscați de poliție, bătuți cu bestialitate, ba chiar împușcați și uciși, exact ca țăranii români din anii ʼ50 sau ca muncitorii din Brașovul meu natal în 1987 ori ca timișorenii în 1989.

Ca și atunci, presa noastră socialistă – în prezent marile ziare - bastioane ale democrației și drepturilor omului – nu scrie despre aceste evenimente decît pentru a-i critica pe fermierii care au intrat cu tractoarele în centrele comerciale, care au atacat poliția, care au provocat distrugeri, nesuflînd nici un cuvînt despre problema extrem de gravă care i-a făcut să iasă în stradă, ziarele transformîndu-se într-o presă de partid și de stat, cu nimic mai prejos decît ,,Scînteia” anilor ʼ50 - ʼ80! Fermierii olandezi au devenit noii chiaburi îmbogățiți, noii „Golani”, cum erau numiți studenții anilor ʼ90 din Piața Universității. Înțelegeți unde s-a ajuns?

Pentru toate lucrurile enumerate mai sus: înfometarea populației, privarea de energie electrică și combustibili, reprimarea oricărei forme de protest, urmărirea vieții private a cetățeanului pentru a identifica „elementele dușmănoase”, supunerea oprobiului public a celor care exprimă alte opinii decît cele oficiale – așa cum s-a întîmplat în pandemie, și cum se întîmplă acum, dacă formulezi altă opinie despre războiul ucrainean – pentru toate acestea Ceaușescu a fost condamnat și împușcat. Mă întreb: actualii conducători ai Uniunii Europene ce vor păți? Rîdeau că a explodat mămăliga românească. Dar porridge-ul lor cum e?

În numele diversității: țara care interzice baletul pe motiv că este „alb” și „elitist”!

O școală de dans de top din Marea Britanie a eliminat baletul de la audițiile sale după ce l-a catalogat drept o „formă de artă elitistă”, construită în jurul „ideilor și formelor corporale ale albilor europeni”. Northern School of Contemporary Dance (NSCD) a revizuit dansul ca parte a unui plan mai amplu de „decolonizare a curriculei” și de analiză a impactului rasei și al genului asupra dansului. Școala, cu sediul în Leeds, nu va mai solicita baletul ca parte a audițiilor sale, din cauza costurilor de învățare a stilului de dans, a idealizării anumitor forme corporale și a rolurilor divizate pe sexe, a declarat personalul.

Includerea dansatorilor non-binari și transsexuali

Responsabila studiilor de licență, Francesca McCarthy, a numit baletul o „formă de artă elitistă”. Terminologia tradițională a baletului folosește termenul de „balerină” pentru femei și „danseur” pentru bărbați, iar McCarthy a declarat că această terminologie are „rădăcini puternic legate de gen” și că este „problematică în ceea ce privește includerea dansatorilor non-binari și transsexuali”, informează Daily Mail. Baletul va fi predat în continuare la această școală, care percepe 9.250 de lire sterline pe an pentru studenții britanici și 17.500 de lire sterline pe an pentru dansatorii internaționali. Cu toate acestea, clasele și metodele de predare au fost modificate pentru a fi mai „incluzive”.

Formele și „idealul estetic”

„Există probleme legate de corp, bani, limbaj și vocabularul mișcării”, a declarat McCarthy. Ea a spus că tarifele cursurilor au un impact asupra elevilor care nu-și permit să învețe acest dans, adăugînd că baletul „este construit în jurul unor idei și forme corporale particulare ale albilor europeni”, ceea ce ar putea descuraja dansatorii care nu se încadrează în acest „ideal estetic”. McCarthy a adăugat că terminologia dansului are „rădăcini puternic legate de gen”, majoritatea profesorilor fiind pregătiți într-un moment în care se făcea o distincție clară între dansatorii de sex feminin și masculin. „A existat o schimbare în timp către doamne și domni, dar acest lucru este încă problematic în ceea ce privește includerea dansatorilor non-binari și trans”, a adăugat ea. McCarthy, care îi atribuie „soției sale minunate” și celor doi fii adoptați faptul că a devenit mai conștientă de „provocările cu care se confruntă tinerii din ziua de azi”, a adăugat că NSCD încurajează personalul să folosească cuvinte „neutre din punct de vedere al genului”.

„Ei” în loc de „el” și „ea”

De asemenea, personalul este încurajat să folosească „ei” în loc de „el” și „ea”, pentru a „nu face presupuneri” cu privire la identitatea elevilor. Acest lucru vine în contextul în care școala se străduiește să își „decolonizeze” predarea și să colaboreze cu societățile LGBT+ în această privință. Acest lucru a fost prioritizat și mai mult în urma protestelor Black Lives Matter din 2020. Școala este, de asemenea, membră a Conservatorului de Dans și Artă Dramatică, care a lansat planuri de eliminare a body-urilor și a ținutelor de dans strîmte pentru a ajuta persoanele transgender să se „simtă mai confortabil”. (national.ro)

Din păcate, Muzeul Comunismului a devenit o vitrină vie, contemporană, ale cărei exponate sîntem noi, împreună cu toată Uniunea Europeană, retrăind vremuri pe care le credeam de mult apuse. Sper, totuși, să nu se împlinească ceea ce a spus Gelu Voican Voiculescu într-un interviu acordat prin 1991 unui ziarist român. Întrebat fiind cum se vede la pensie, a răspuns: „Cerșind la colțul Bulevardului Nicolae Ceaușescu”.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Europa, sub foc. Mii de pompieri se luptă cu incendiile de vegetație din Portugalia, Spania, Grecia și sud-vestul Franței, în mijlocul unui val de căldură extremă care nu dă semne de ameliorare și care face sute de victime. Începînd de marți, temperaturile au urcat pînă la 47 grade Celsius în Portugalia, iar în mediul rural aerul uscat alimentează incendiile. Franța a avut, de asemenea, o căldură sufocantă de aproximativ 40 de grade Celsius și se așteaptă la alte astfel de valori de temperatură săptămîna aceasta, 16 departamente fiind sub cod portocaliu de vreme severă. Și alte părți ale Mediteranei sînt afectate de seceta și căldura extremă. În Italia, guvernul a declarat stare de urgență în Valea Padului, unde cel mai lung fluviu al țării a rămas doar un firicel în unele locuri. ● Comisia Europeană va cere limitarea la iarnă a temperaturii în clădirile publice la 19 grade. Un grad în minus ar trebui să fie și în case. Pentru a face față mai bine la scăderea drastică a aprovizionării cu gaze rusești sau chiar la eventuala încetare a acesteia, Bruxelles-ul identifică pentru cei 27 de membri măsurile de reducere a consumului european cu aproximativ 25 pînă la 60 de miliarde de metri cubi. ● Autorul american de cărţi politice Robert D. Kaplan, analizează, într-un material publicat de Bloomberg, posibilitatea ca trupele ruse să se îndrepte spre România şi Republica Moldova şi pune la îndoială angajamentul Occidentului într-un astfel de scenariu. Într-o vizită la Tîrgovişte, Ucraina, experţii români i-au mărturisit lui Kaplan că sînt de părere că Putin va ajunge în Republica Moldova şi în Transnistria. De asemenea, el a afirmat că „românii nu au deloc încredere în Franţa şi Germania”, potrivit Bloomberg. Experţii români cred că preşedintele rus Vladimir Putin va continua să avanseze în estul Ucrainei și se aşteaptă ca acesta să construiască încet un pod terestru către Crimeea şi nu numai, ajungînd în cele din urmă în Republica Moldova şi în regiunea autonomă a Transnistriei, a subliniat Kaplan. ● Războiul din Ucraina arată că dominaţia Occidentului se apropie de final, pe fondul ascensiunii Chinei către statutul de superputere, în unul dintre cele mai semnificative puncte de inflexiune din ultimele secole, a apreciat fostul premier britanic Tony Blair, informează Reuters. „Lumea se află într-un punct de cotitură din istorie comparabil cu încheierea celui deal II-lea Război Mondial sau cu colapsul Uniunii Sovietice, dar de această dată în mod clar Occidentul nu este în ascensiune. Ajungem la finalul dominaţiei economice şi politice occidentale. Cea mai mare schimbare a acestui secol va veni din China, nu din Rusia”, a declarat Blair într-o prelegere privind alianţa dintre SUA şi Europa, rostită la Londra. ● Parada militară organizată la Paris, cu ocazia Zilei Naționale a Franței, s-a desfășurat joi, 14 iulie, sub semnul războiului rus de la porţile Europei. Întoarcerea războiului în Europa pune într-o lumină specială defilarea tradiţională, care a onorat statele de pe Flancul de Est al NATO şi trupele franceze desfăşurate în acestea, inclusiv România. „Împărtăşirea flăcării” a fost tema defilării din acest an, o triplă referire la legătura dintre armată şi popor, la flacăra Rezistenţei încarnată de Hubert Germain, ultimul camarad al Eliberării, decedat anul trecut, şi la flacăra olimpică, a cărei depozitară este Franţa pînă la Jocurile Olimpice de la Paris în 2024. Defilarea pe jos a fost deschisă de steagurile a nouă ţări invitate, majoritatea vecini ai Rusiei sau Ucrainei, şi anume Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România. ● Președintele din Sri Lanka, Gotabaya Rajapaksa, a trimis președintelui Parlamentului o scrisoare de demisie, după ce a fugit în Singapore în urma protestelor în masă legate de prăbușirea economică a țării, au declarat vineri două surse guvernamentale citate de Reuters. Gotabaya Rajapaksa a trimis prin e-mail scrisoarea de demisie, joi seara tîrziu (ora locală - n.r.), au declarat cele două surse. Rajapaksa, care a fugit miercuri în Maldive pentru a scăpa de furia populară legată de rolul familiei sale în criza economică, a plecat apoi în Singapore cu un zbor

al unei companii aeriene din Arabia Saudită. La rîndul său, Ministerul de Externe din Singapore a precizat că Rajapaksa a intrat în țară într-o vizită privată și că nu a cerut sau primit azil. ● Turismul intern este în cădere liberă. Se vede asta nu doar pe litoral, ci și în Maramureș, pînă anul acesta o destinație populară. În unele locuri, rezervările pentru luna august au scăzut cu pînă la 70%. Specialiștii din turism spun că această scădere a numărului de turiști se datorează și faptului că restricțiile de călătorie au fost ridicate, iar mulți români au optat pentru destinații din afara țării. Cererea pentru vacanţe pe litoralul românesc a scăzut în acest an cu aproximativ 30%, iar cea mai mare scădere este în stațiunea Mamaia. ● PR-ul de la Festivalul Electric Castle a încercat să calmeze spiritele, după ce sîmbătă noaptea și duminică dimineața oamenii au stat 5 - 6 ore la rînd pentru a urca în autobuze în apropiere de castelul de la Bonțida. Purtătorul de cuvînt al Electric Castle a intervenit după ce festivalierii au erupt sîmbătă dimineața și a explicat ce măsuri se iau, fără a-și cere scuze în numele organizatorilor pentru haosul și neplăcerile provocate festivalierilor, care au plătit sute de lei pentru a ajunge la concerte. Un festivalier a trecut pe hîrtie, într-o scrisoare, modul în care a găsit Electric Castle după 3 zile de festival: cozi peste tot, dezinteres din dorința de a face numai bani și lipsa controalelor la intrare. ● Oficialul german Annalena Baerbock a precizat că, prin România, atît pe Dunăre cît și pe mare, prin portul Constanța, pot fi transportate două milioane de tone de cereale din Ucraina, iar restul de 18 milioane tone de cereale, din aceeași țară, ar trebui să fie transportate în țări din Asia și Africa, în mod urgent, unde 345 milioane de oameni se confruntă cu foametea, după cum ne asigură ONU. ● Primul spital de oncologie pediatrică din România construit cu bani din donații ar putea fi gata la sfîșitul anului, lucrările fiind în prezent gata în proporție de 95%, a declarat Oana Gheorghiu, co-fondatoarea Asociației „Dăruiește Viață”. Spitalul este construit exclusiv din donații private și ar urma să intre în proprietatea statului român, care îl va administra. „Noul spital de oncologie pediatrică este cel mai spectaculos proiect de țară pe care l-a avut România pînă acum. Sînt 500 de mii de oameni care și-au pus sufletul în proiectul ăsta. S-a construit pe speranțele și pe dramele unor copii”, a declarat, vizibil emoționată, jurnalista Paula Herlo. ● Uniunea Europeană construiește un buncăr securizat, de 8 milioane de euro, la Bruxelles. Acolo, liderii vor putea discuta secrete fără ca rușii sau alții să tragă cu urechea – spun surse citate de EUobserver. Buncărul nu va fi conectat la internet, dar va fi echipat cu tehnologie internă pentru conferințe. Va avea o izolație certificată de NATO, care va reduce riscul de interceptare a undelor electro-magnetice și radio. Liderii UE vor trebui să-şi lase telefoanele, laptopurile, ceasurile smart şi orice alt dispozitiv electronic, inclusiv aparatele auditive, la intrare. Sala ar urma să poată găzdui aproximativ 100 de persoane - pînă la 34 de lideri cu însoțitorii lor, personal tehnic și de catering. Sala va fi offline, dar va fi echipată cu tehnologie pentru conferinţe, cu ecrane mari şi microfoane conectate pentru a se asigura cabine la fel de sigure pentru 30 de translatori. Atît sala de şedinţe, cît şi cabinele vor fi izolate astfel încît să se evite ca din interior să se poată emana unde electromagnetice şi radio generate de ecrane sau transmisii. Buncărul va fi controlat cu minuţiozitate înainte şi după fiecare reuniune, pentru a se găsi şi neutraliza orice dispozitiv de ascultare. Liderii vor beneficia de un nivel corespunzător de confort, iar decorul va fi unul fix. Nu vor exista flori sau alte obiecte care se pot schimba frecvent. O atenție deosebită va fi acordată măsurilor de siguranță că nimeni nu face contrabandă cu dispozitive de ascultare. Buncărul ar urma să fie construit pînă în 2024 în complexul Consiliului Uniunii Europene, la Bruxelles. Încă nu s-a decis locul exact, însă oficialii analizează varianta unuia care să fie aproape de sala obişnuită de reuniuni a UE, astfel încît deplasarea pentru lideri să fie cît mai uşoară. Informaţiile cu privire la buncărul plănuit de UE vine în contextul ofensivei militare a Rusiei în Ucraina. Doi spioni ruşi expulzaţi recent din Belgia erau specialişti în interceptarea semnalelor. În ultimii ani, şi China şi Israel au fost implicate în scandaluri de spionaj la Bruxelles.

(digi24.ro) ● România s-a clasat pe locul l în Europa și pe locul al V-lea în lume la Olimpiada Internațională de Matematică de la Oslo, cu participarea a 105 țări. Este cea mai bună performanță, din ultimii 25 ani, afirmă ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu. ● Un europarlamentar german, din grupul verzilor – oare românii ce păzesc? – reamintește că România a fost atenționată să stopeze defrișările ilegale de păduri în trei luni, altfel va suporta sancțiuni. Sperăm să ia aminte cine trebuie! ● Fostul președinte al Republicii Moldova, Igor Dodon a declarat pentru presa rusă că România vrea să înghită Republica Moldova, ceea ce va duce la război civil. El a comentat astfel şedinţa comună de la Chişinău a parlamentelor României şi Republicii Moldova, despre care a spus că a avut drept scop afirmarea dorinței României și Occidentului de unire. Dodon se află în arest la domiciliu fiind cercetat sub acuzația de îmbogățire ilicită și trădare, și a făcut aceste declarații pentru televiziunea de stat a Rusiei. Dodon s-a lăudat cu acest interviu și pe pagina sa de Facebook. ● John Sweeney, un cunoscut jurnalist de investigație britanic care îl urmărește de mult timp pe președintele rus Vladimir Putin, a scris în noua sa carte că liderul rus arată „grav bolnav”, cu obrajii umflați, care îl fac să semene cu un hamster. În viitoarea sa carte care va fi lansată pe 21 iulie, „Killer in the Kremlin”, Sweeney a descris schimbările pe care le-a observat în comportamentul și aspectul fizic al lui Putin, despre care a spus că îl sperie. El a susținut că utilizarea steroizilor ar putea fi responsabilă pentru schimbările suferite de către Putin, menționînd că președintele ar fi putut începe să ia medicamentele cu ani în urmă pentru a trata o leziune la spate suferită după căderea de pe cal. Potrivit lui Sweeney, acest lucru ar fi putut duce la un abuz de steroizi, care poate provoca o serie de probleme de sănătate, cum ar fi leziuni majore ale organelor și tumori. Zvonurile despre sănătatea lui Putin circulă intens de cîteva luni. Unii oameni au au vorbit despre filmările cu președintele rus în care acesta apărea tremurînd sau tensionat, ca dovadă că ar putea avea boala Parkinson, chiar dacă unii experți medicali au contestat astfel de discuții. ● Rusia încearcă să destabilizeze guvernele europene. „Nu comentăm evoluțiile politice interne, dar este clar că Rusia încearcă să destabilizaze UE și țările sale membre”, răspunde un purtător de cuvînt al Comisiei UE, Peter Stano, la o întrebare despre rolul Rusiei în crizele de guvern din unele țări europene, inclusiv Italia. Cu ajutorul „dezinformării”, Moscova încearcă să influențeze politica națională „prin delegații săi interni”, care „pot fi politicieni”. „Clasificarea actorilor politici revine țărilor, nu nouă, dar observăm campanii de dezinformare. Iar dezinformarea Kremlinului este uneori folosită de partide din UE“. ● Filmul documentar „Regele Mihai: Drumul către casă” va fi prezentat la secțiunea „History and Cinema” din cadrul Bucharest International Film Festival 2022. Acesta este cel mai longeviv și singurul festival de film din București cu o competiție internațională dedicată lungmetrajului. Ediția a XVIII-a se va desfășura în perioada 29 septembrie – 9 octombrie 2022, sub patronajul auto-intitulatului Principe Radu. Secțiunea „Istorie și Cinema” are în acest an cap de afiș documentarul istoric „Regele Mihai: drumul către casă”, în regia și scenariul lui Trevor Poots și producător executiv John Florescu. Filmul documentar „Regele Mihai: Drumul către casă” prezintă povestea nespusă a curajosului Rege Mihai al României care, la doar 23 de ani, își risca viața sfidîndu-l pe Hitler în al II-lea Război Mondial, pentru a fi ulterior exilat din patria sa de comuniștii impuși de Kremlin. „Regele Mihai: Drumul către casă” preia povestea dramatică a exilului după anul 1948 a unui tînăr adesea solitar, ținut în marele joc de șah dintre Vest și Rusia Sovietică. A fost prins în încercările CIA de a înființa o rezistență armată în România, iar mai tîrziu, a fost spionat în exil de agenții temutei Securități a lui Ceaușescu. Filmat și produs în România, Marea Britanie și Elveția, documentarul este o continuare a mult apreciatei producții „Războiul regelui” (titlu internațional „Regele care l-a păcălit pe Hitler”).

Încălcarea principiilor sau cum pupi unde

nu

demult ai scuipat

În urmă cu patru secole, domnitorii români se duceau la Înalta Poartă – în limba turcă otomană Bab-ı Ali – poarta de onoare monumentală a Marelui Vizirat din Constantinopol, sediul guvernului sultanului Imperiului Otoman. Aceștia își doreau să primească documentul de numire în funcția de domnitor al Țării Românești sau al Moldovei, din mîna Marelui Vizir sau a Sultanului. O ploconeală a unei țări mici, controlată, dar neocupată de trupele otomane, pentru a-și putea păstra avantajele de moment. Cu timpul, expresia a intrat în vorbirea curentă, ilustrînd cererile depuse unei persoane care exercită o putere asupra alteia, prin simplul fapt că îi poate oferi sau nu ceva, îi poate face sau nu ceva etc.

În cei 400 de ani care au trecut de la domniile fanariote, pe vremea cărora mersul la Înalta Poartă devenise ceva firesc, nu s-au schimbat foarte multe, cu excepția locului unde se află această Mare Poartă pentru noi, românii. De la Țarigrad, ea s-a mutat la Viena, apoi la Moscova și, într-un final, la Washington cu filiala sa de la Bruxelles. Cumva, lucru firesc pentru o țară în continuare mică, condusă de nevolnici preocupați de interesele străinătății și de cele personale, nu de cele ale țării. Însă este de mirare atunci cînd o Înaltă Poartă se-nchină la rîndul ei în fața unuia de rang mai mic pe care-l mai și declarase dușman pe deasupra. E cazul Statelor Unite ale Americii care, zilele acestea, prin intermediul președintelui Joe Biden, pupă papucul Regelui Salman al Arabiei Saudite. Am văzut cu toții felul în care Dumnezeu i-a smerit pe liderii europeni și iată că nici președintele american nu se simte prea bine: i-a venit rîndul să-și calce în picioare principiile, să-și înghită vorbele aspre și angajamentul de a nu-i mai vorbi niciodată Prințului Mohammed bin Salman al Arabiei Saudite, din cauza uciderii jurnalistului Jamal Khashoggi, toate acestea pentru că are nevoie de ajutorul țărilor ce formează OPEC.

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizație interguvernamentală formată din 13 țări. Fondată la 14 septembrie 1960 la Bagdad, de cinci state (Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită și Venezuela), organizația are, din 1965, sediul la Viena, în Austria, deși această țară nu este un stat membru. În septembrie 2018, cele 13 țări membre asigurau aproximativ 44% din producția mondială de petrol și 81,5% din rezervele de petrol „dovedite” ale lumii, acest fapt conferind OPEC o influență majoră asupra prețurilor globale ale petrolului, care erau determinate anterior de așanumita „Seven Sisters” – grup de companii petroliere multinaționale.

Formarea OPEC a marcat un punct de cotitură către suveranitatea națională asupra resurselor naturale, iar deciziile organizației au ajuns să joace un rol important pe piața mondială a petrolului și în relațiile internaționale. Efectul poate fi deosebit de puternic atunci cînd războaiele sau tulburările civile duc la întreruperi prelungite ale aprovizionării. În anii 1970, restricțiile în producția de petrol au condus la o creștere dramatică a prețurilor petrolului și a veniturilor și bogăției OPEC, cu consecințe de lungă durată și de anvergură pentru economia globală. În anii 1980, OPEC a început să stabilească obiective de producție pentru țările sale membre; în general, atunci cînd țintele sînt reduse, prețul petrolului crește. Acest lucru s-a întîmplat cel mai recent ca urmare

a deciziilor organizației din 2008 și 2016 de a reduce oferta excesivă.

Economiștii au caracterizat OPEC ca un exemplu de manual al unui cartel, care cooperează pentru a reduce concurența pe piață, dar unul ale cărui consultări sînt protejate de doctrina imunității statului conform dreptului internațional. În anii 1960 și 1970, OPEC a restructurat cu succes sistemul global de producție de petrol, astfel încît autoritatea de luare a deciziilor și marea majoritate a profiturilor să fie în mîinile țărilor producătoare de petrol. Începînd cu anii 1980, OPEC a avut un impact limitat asupra ofertei mondiale de petrol și asupra stabilității prețurilor, deoarece membrii își înșală frecvent angajamentele unii față de ceilalți și întrucît angajamentele membrilor reflectă ceea ce ar face ei chiar și în absența OPEC.

Membrii actuali OPEC sînt Algeria, Angola, Guineea Ecuatorială, Gabon, Iran, Irak, Kuweit, Libia, Nigeria, Republica Congo, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Venezuela. Ecuador, Indonezia și Qatar sînt foști membri OPEC. Un grup mai mare numit OPEC+ a fost format la sfîrșitul anului 2016 pentru a avea mai mult control pe piața mondială a țițeiului.

Așadar, Joe Biden s-a dus la Înalta Poartă Saudită ca să-și salveze poziția politică. Citez din The Guardian: „Washingtonul este nerăbdător ca Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care dețin cea mai mare parte a capacității neutilizate în cadrul Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), să pompeze mai mult petrol pentru a ajuta la reducerea costurilor la benzină. Cea mai mare criză a inflației din SUA din ultimele patru decenii planează asupra alegerilor intermediare din SUA, care vor avea loc în noiembrie, dăunînd perspectivelor Partidului Democrat”. Așadar, după ce a făcut prostie după prostie, se duce să le ceară saudiților să-și folosească influența din OPEC pentru a crește producția de petrol, ca să scadă prețul; deși, dacă ne uităm pe un grafic din ultimii 5 ani, o să vedem că valoarea petrolului a început să crească din 2020, cînd eram în plină pandemie, nu din 24 februarie, data începerii războiului din Ucraina. Curios, nu-i așa?

Totuși scăderea prețului petrolului nu este singurul scop al vizitei președintelui american, ci mai e unul: asigurarea alianței dintre Israel și țările arabe contra Iranului. Citez din nou din The Guardian: „Jake Sullivan, consilierul pentru securitate națională al lui Biden, le-a spus jurnaliștilor de la bordul Air Force One, cu puțin timp înainte de a ateriza la Jeddah: «Nu cred că ar trebui să vă așteptați la un anunț anume aici, la nivel bilateral, deoarece credem că se va lua orice măsură suplimentară pentru a ne asigura că există suficientă energie ca să protejăm sănătatea economiei globale, iar asta se va face în cadrul OPEC+ la întîlnirea națiunilor producătoare de petrol de pe 3 august»”.

Turneul de patru zile al președintelui în Orientul Mijlociu, în timpul căruia Biden a efectuat vizite în Israel și în teritoriile palestiniene ocupate, este de asemenea calibrat, pentru a arăta că SUA este încă angajată în securitatea aliaților săi din regiune în fața unei amenințări militare tot mai mari din Iran, pe fondul influenței concurente a Rusiei și Chinei. Israelul s-a apropiat de țările arabe în ultimii ani din cauza dușmanului lor comun de la Teheran – Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudanul fiind de acord să normalizeze relațiile cu statul majoritar evreu, în ciuda ocupării în curs a teritoriilor palestiniene.

Arabia Saudită, pilonul geopolitic al lumii musulmane sunite, s-a opus pînă acum să oficializeze relațiile cu Israelul pînă la rezolvarea conflictului cu palestinienii. Cu toate acestea, vineri, 15 iulie, înainte de vizita lui Biden, regatul a anunțat că își deschide spațiul aerian pentru „toți transportatorii aerieni”, semnalînd încetarea interdicției zborurilor israeliene peste teritoriul său. În timpul petrecut la Jeddah, este posibil ca Biden să facă lobby pentru integrarea deplină a Israelului într-o alianță regională de apărare în curs de dezvoltare

împotriva capacităților în creștere ale Iranului de drone și rachete. Dacă președintele Joe Biden coalizează statele arabe și Israelul contra Iranului, atunci Rusia va sări în ajutorul Teheranului. Cele două state au semnat deja, potrivit moderndiplomacy.eu, în urmă cu o lună, un Memorandum de Înțelegere (MOU) privind transportul rutier, la sfîrșitul reuniunii Comitetului mixt pentru transport rutier al celor două țări.

Mohammad Reza Pour Ebrahimi, președintele Comisiei Economice a parlamentului iranian, comentînd vizita lui Putin în Iran, a spus că aceasta va stimula cooperarea economică dintre cele două țări deoarece sancțiunile impuse de Europa și SUA Rusiei au făcut cooperarea dintre Rusia și Iran mai necesară ca oricînd.

În concluzie, vizita lui Biden în Orientul Mijlociu, precum și următoarea vizită a lui Putin în Iran, indică faptul că, deși SUA și Iranul ar putea încerca să revigoreze acordul nuclear, perspectivele sînt slabe dacă Washington și Teheran nu arată flexibilitate. Dacă SUA va adopta o postură agresivă în raport cu Iranul, acest stat se poate apropia de Rusia.

Dincolo de toate aceste jocuri geopolitice, pentru mine rămîne o mare dezamăgire comportamentul președintelui Biden ca „primus inter pares” al țărilor occidentale, și inițiativa de a se duce la Înalta Poartă Saudită pentru a cere ajutor unora pe care i-a anatemizat, pe bună dreptate, fiindcă au ucis cu sînge rece un jurnalist. Nu ai voie, ca om politic, ca diplomat, ca șef al lumii democrate, să te duci cu căciula în mînă la cei pe care ai jurat în 2018 să-i transformi într-un „paria al omenirii” pentru crima lor. Dă prost nu doar pentru tine, ci pentru noi, toți cei din spatele tău. Închinarea și lipsa ta de caracter se răsfrîng asupra noastră și e semnul cel mai clar că nu ai ce căuta în funcția pe care o ocupi și că cei care te-au votat au fost niște naivi. Mă deranjează că cei care ne conduc ajung să fie asemenea celor pe care îi arată cu degetul ca fiind răi, mă deranjează că abdică așa ușor de la niște principii care par a fi doar niște vorbe goale aruncate ca să obțină voturile și puterea, mă deranjează că toți cei care, în social media, spun că în Rusia e rău, nu se uită că și la noi începe să fie la fel de nasol fiindcă avem niște conducători slabi pe care un om hotărît și bine pregătit ca Putin poate să îi manevreze cum vrea. Mă deranjează că în urmă cu 30 de ani am schimbat taberele în ideea că vom avea o conducere mai înțeleaptă și, ce să vezi: ghinion, vorba președintelui Iohannis.

Pe de altă parte, Putin rămîne consecvent principiilor sale, așa cum un om politic hotărît trebuie să facă. El a știut de la început că trebuie să guverneze Rusia cît mai mult timp, că trebuie să-și realipească provincia Crimeea și regiunile din estul Ucrainei, că trebuie să redea rușilor orgoliul de putere mondială în fața americanilor, cărora oricum se cred superiori, și asta a făcut. A manevrat cu șiretenie, pentru că de partea cealaltă a avut niște adversari de paie, cu care a făcut ce-a vrut – atitudine pe care Hrușciov nu a adoptat-o cînd la casa Albă erau Kissinger și Kennedy. Nu-i aduc elogii lui Putin, fiindcă rușii ne-au creat permanent necazuri, ne-au furat teritorii și e clar că nu ne-a fost bine cu ei, dar nu pot să nu observ că, atunci cînd îți încalci principiile și te duci să pupi unde-ai scuipat, nu mai poți să vii să spui ce nenorociți sînt rușii și ce bun și minunat ești tu, pentru că nu te va mai crede nimeni. S-ar putea ca unii să se întrebe dacă nu cumva rușii aveau dreptate în ceea ce spuneau despre tine, iar cînd se va întîmpla asta poți fi sigur că ai pierdut partida. n m

Doza de sãnãtate

Ameliorarea durerilor – o prioritate a medicinei energo-informaționale

Fibromialgia reprezintă o durere musculară ce cuprinde tot corpul și a cărei principală cauză este o dereglare în al șaselea centru energetic din corp –hipotalamus și sistemul neuro-vegetativ. Aceste centre pot fi echilibrate energetic prin intermediul aparatelor care au la bază fizica cuantică, care vor determina o îmbunătățire radicală a tabloului bolii și o creștere a calității vieții.

În cazul reumatismului părților moi avem de-a face cu o boală cronică reumatică, în care pacienții se plîng de dureri continue pe întregul sistem osos, oboseală, dereglări ale somnului, umflături ale încheieturilor. Răbdarea pacienților este pusă greu la încercare, aceștia fiind mereu în cătarea unor variante de vindecare.

Ca terapeut, în activitatea zilnică mă confrunt cu două probleme: pacienții acceptă cu greu boala și, de cele mai multe ori, sînt catalogați ca ,,ipohondrii”, sau vin la clinică cu neîncredere, deoarece nici terapiile făcute înainte nu au adus rezultatele scontate. Terapiile care se bazează pe informația energetică a pacientului debutează cu o echilibrare energetică a hipotalamusului, sistemului neuro-vegetativ și cu o detoxifiere la nivel celular. Aici depistăm, de regulă, și anumite conflicte sufletești, care trebuie echilibrate cu prioritate. Tot la acești pacienți ne confruntăm cu o capacitate vitală foarte scăzută. Aparatele care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să depisteze patogenitatea

Oistorie a farselor (258)

O farsă literară bazată pe nostalgie (1)

Pe la începutul Secolului al XVIII-lea, odată cu evoluţia „fabricilor satanice şi întunecate” ale revoluţiei industriale, romanticii visau la o lume antică, plină de barzi filozofi şi sălbatici nobili, aşa cum era ea închipuită şi descrisă de Jean-Jacques Rousseau. Pămînturile celtice, în special zonele muntoase ale Scoţiei, unde, în 1715 şi, din nou în 1745, izbucniseră mişcări de masă în sprijinul pretenţiilor iacobine, reprezentau locul ideal al unei astfel de lumi – şi în Edinburgh, în 1760, a apărut o publicaţie dramatică: Fragmente de poezie antică, culese în regiunile montane ale Scoţiei şi traduse din limba celtă sau ersă. Dînd imediat naştere la controverse în întreaga Europă, publicaţia a fost urmată, în decembrie 1761, de o alta, londoneză, intitulată: Fingal, epopee antică în şase volume, compusă de Ossian, fiul lui Fingal; şi în 1763 apare al treilea volum, Temora.

Aşa-zise traduceri originale, din limba celtă, ale unor poeme eroice scrise de legendarul bard Ossian în Secolul al III-lea, lucrările au fost în curînd denunţate ca false de către criticii literari din Londra. La urma urmei, nu trecuseră decît şaisprezece ani de cînd muntenii scoţieni ai lui Bonnie Prince Charlie invadaseră Anglia pînă la Derby. Criticii englezi nu puteau accepta aşa de uşor, ca originală, o epopee scoţiană militantă. Acest prejudiciu a alimentat şi schimbat cursul tuturor controverselor ulterioare.

„Traducătorul” era James Macpherson (17361796), fiul unui fermier vorbitor de limbă galeză din centrul regiunilor muntoase scoţiene. Nereuşind să termine nici Universitatea din Aberdeen şi nici cea din Edinburgh, displăcîndu-i munca de profesor de ţară şi meditator particular, acest fluent recitator de poezii l-a cunoscut în toamna anului 1759 pe autorul John Home. Citînd poezii galeze din memorie, el i-a arătat lui Home şi alte manuscrise lirice culese din zona sa de baştină. Încurajat de Home, a tradus şaisprezece poeme, publicate în iulie 1760 la Londra sub numele de Fragmente. Acestea au fost bine primite şi acceptate ca originale, deşi un anume critic se întreba „dacă nu

pe țesutul organului aflat în terapie – prezența noxelor toxice. Chakra nr. 6 are un rol hotărîtor, deoarece pregătește organele simțului, responsabile cu intensitatea durerii, și răspunde de sistemul neurovegetativ autonom. Toate funcțiile corpului controlate și coordonate de chakra nr. 6 sînt dereglate în cazul durerilor și, mai profund, în cazul fibromialgiei.

În general, în cazul pacienților care au dureri cronice permanente întîlnim o dizarmonie în circuitul energetic al corpului, o încărcare cu noxe toxice în țesutul organelor, adesea însoțite de un disconfort cauzat de anumite conflicte personale. Studii recente susțin faptul că gîndurile negative sînt mai nocive decît multe alte noxe toxice. Reducerea greutății corporale poate fi bine susținută cu programe de intensificare a metabolismului grăsimilor, proteinelor și carbohidraților. Pacienților li se recomandă reducerea consumului de carbohidrați și grăsimi, și înlocuirea acestora cu proteine. Carbohidrații în exces sînt metabolizați în corp sub formă de grăsime, iar la nevoie este susținută activitatea rinichilor.

Pe parcursul vieții, în corp sînt stocate o mulțime de toxine, rezultate din procesul metabolic al corpului, toxine care, la rîndul lor, perturbă anumite funcții vitale

cumva erau invenţia antichităţii sau a unui scoţian din timpurile noastre moderne”. În introducerea semnată de Hugh Blair, profesor de literatură la Universitatea Edinburgh, acesta făcea referire şi la altă lucrare, „un poem eroic” sub formă de epopee, privitor la războaiele lui Fion sau Fingal. Poemul, spunea el, ar putea fi recuperat şi tradus „dacă ar beneficia de încurajarea necesară”.

Macpherson nu a vrut iniţial să meargă mai departe. Transformarea poemului istoric Fingal într-un document cu credibilitate istorică implica răsturnarea datelor istorice pentru a sugera că protagoniştii (Cuchullin, Cairbar, Fingal şi Ossian) erau, la origine, scoţieni şi abia mai tîrziu adoptaţi de către irlandezi ca Cuchullain, Cairbre, Fionn şi Oisin. Deşi deveniseră personaje centrale ale folclorului scoţian încă de la invazia irlandeză a ţinutului vestic Argyll („Coasta Galilor”) cca. 500 d.Chr., el ar fi trebuit să îi prezinte ca pe eroii unei invazii caledoniene (scoţiene), mult mai timpurie, în provincia Ulster în jurul anului 200 d.Chr. Aşadar, primul poem l-ar fi descris pe regele scoţienilor, Fingal, ajutîndu-i pe irlandezi să lupte împotriva piraţilor norvegieni. Ceea ce însemna, în schimb, să dateze primele invazii ale norvegienilor cunoscute în istorie cu aproape cinci secole în urmă. Totul era foarte delicat.

Dar strîngînd 60 de lire sterline pentru fiecare abonament, a fost convins (în special de către Home) să înceapă cercetarea. Călătorind în ţinuturile cele mai îndepărtate din nordul Scoţiei şi în Insulele Hebride, el a cules poeziile pe hîrtie exact asa cum le-a auzit și altele le-a tradus din nişte manuscrise mai vechi. Întors în Edinburgh, la 16 ianuarie 1761 declară că a găsit „un poem aproape complet, cu adevărat epic, cu privire la Fingal şi cu o vechime uşor de precizat”.

Descriind invazia Irlandei de către Swarin, regele Danemarcei (pe atunci, numită Lochlin) în stilul epic cel mai bogat şi mai colorat („Armura-i zornăia ca un tunet; şi-n privirea sa, fulgerul cel mai năprasnic sălăşluia”), Fingal a devenit peste noapte un succes răsunător în Irlanda dar şi în restul Europei, cu toate că lucrarea a fost denunţată ca falsă şi artificială în Anglia. Continuarea ei, Temora, publicată în 1763, a alimentat controversa. (va urma)

STUART GORDON

ale corpului. Totodată, ele pot ,,înfunda” spațiul dintre celulele corpului, afectînd comunicarea celulară. În cazul durerilor, terapiile se focusează pe detoxifierea celulară.

Agresiunea radicalilor liberi (noxe toxice) asupra țesutului celular poate fi astăzi ținută în echilibru prin reglarea energetică a organului bolnav. Noxele toxice au și ele un rol în organism: țin imunitatea trează. Pentru a întîmpina localizarea masivă a noxelor toxice pe țesut se recomandă echilibrări energetice constante. Detoxifierea la nivel celular este benefică la orice vîrstă.

Programele de reglare/ autoreglare se bazează pe informația energetică a pacientului, terapii moderne, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă.

Alimentația noastră este procesată și încărcată cu multe E-uri care susțin agresivitatea radicalilor liberi în organism. Individul modern are alte condiții de viață față de înaintașii săi, ca atare are nevoie și de alte tratamente, de preferat personalizate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

10

ORIZONTAL: 1) Gunoiul de pe stradă; 2) Luat la bani mărunți; 3) Au darul vorbirii –Trecuți pe la facultate; 4) Ne duce la ispită –Căpitan de echipă; 5) Puncte de concentrare (fig.) –În mijlocul Parisului! 6) Note încurcate! – A bate cu maiul; 7) Jefuitor de cadavre – Stau la mijloc!; 8) Tăcut în sinea lui! – Ieșit de sub tipar; 9) Scos din înghesuială – Casă cu patru frați!; 10) Ieșit din necunoscut.

VERTICAL: 1) Căderea parlamentului; 2) Broșă... de calitate – Dat de gol; 3) Mic izvor de apă sărată – Strîng recolta; 4) Trezită la viață –Început de idilă!; 5) Dovezi la dosar! – Peșteră! –Antenele din sat; 6) Dat drept garanție; 7) Plastică rurală – Poem de dragoste abia schițat; 8) Ia viața în serios – Fură ouăle de sub cloșcă; 9) Prefață la roman! – Purtată de ghețuri în derivă; 10) Faruri de noapte – Spinos în esență.

Dezlegarea careului ,,ÎNDOIELI”

GH. ENE

1) CELIBATARI; 2) ARATARI – AN; 3) PATINATORI; 4) ATI – APUCAT; 5) CINEL – I – I; 6) IC – FINANTA; 7) TAPET – RAU; 8) A – AMAGI – CO; 9) TUNET – ZBIR; 10) ECARISAJ – I.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Despre unele priorită ț i române ș ti Iubire în laşitate

„Învaţă după Homer ordinea evenimentelor din războiul troian” – spune un hexametru incizat pe un fragment de cărămidă, descoperit pe teritoriul fostei cetăţi Romula Malva (actualmente Reşca, jud. Olt). Se pare că este cea dintîi atestare a existenţei unui manual didactic pe vatra românească, iar faptul că este invocat părintele poeziei epice este de bun augur pentru învăţămîntul nostru. La scurtă vreme, în Secolul IV e.n., pornea în lume primul manual alcătuit cu forţe proprii: „De psalmodiae bono”, scris de Niceta din Remesiana. Referindu-se la profunda interiorizare a interpretării muzicale, cărturarul şi apostolul prefigura parcă marea şcoală corală românească de mai tîrziu: „Noi trebuie să psalmodiem mai mult cu sufletul decît cu glasul nostru (...) Vocea noastră, a tuturor, să nu fie discordantă, ci armonioasă. Nu unul s-o ia înainte în chip prostesc, iar altul să rămînă în urmă, sau unul să coboare vocea, iar altul s-o ridice, ci fiecare este invitat să-şi încadreze vocea, cu umilinţă, între glasurile corului, care cîntă laolaltă”. Nu este oare aceasta o anticipare fericită a performanţelor pe care le înregistrează, să zicem, Madrigalul de astăzi, despre care Leopold Stokowsky scria că a atins perfecţiunea?! Ar trebui să insistăm poate ceva mai mult asupra tuturor acestor mărturii, care provin din perioada mai puţin cunoscută a Evului Mediu timpuriu, întrucît prea sînt unii tentaţi să creadă că pe atunci n-am fi avut nici şcoală, nici cultură. Aşadar, la ora cînd unii nu figurau, practic, pe harta lumii civilizate, strămoşii noştri îl studiau în latină şi greacă pe Homer, iar un Niceta din Remesiana purta corespondenţă în limba lui Ovidiu cu episcopul Paolin de Nola şi alcătuia un prim manual european de muzică. Cam în aceeaşi perioadă, Dunărea cunoştea o veritabilă minune tehnică pentru acele vremuri, podul de la Corabia al lui Constantin cel Mare fiind, de bună seamă, ridicat şi prin meşterii locali dacoromâni. Pe măsura scurgerii veacurilor, situaţia este şi mai limpede. Întîlnim forme de organizare care îşi trăiau, fireşte, viaţa proprie, cu o cultură întru nimic mai prejos decît aceea a celor mai liniştite zone ale Europei occidentale. Mărturiile străine sînt la fel de categorice în privinţa intensităţii vieţii materiale şi spirituale în acest perimetru. Cronica rusă, sau a lui Nestor, din Secolul XII, vorbeşte despre existenţa la Dunărea de Jos a 80 de aşezări fortificate, iar o cronică turcească aminteşte de „Ţara românilor”, ceea ce înseamnă că aceasta era constituită de cel puţin cîteva generaţii. Iar cea mai veche cronică maghiară păstrată, cunoscuta „Gesta Hungarorum”, pomeneşte existenţa în Transilvania a cetăţilor Sătmar, Biharea (a ducelui Menumorut şi a lui Gelu Românul) apoi cea a cetăţilor Orşova şi Cuvin. Cetatea şi voievodatul românesc al Albei, formaţiune caracterizată ca „foarte bogată şi foarte întinsă” (opulentissima et latissima) îşi găsesc numele pomenit în Cronica de la Bratislava, Cronica lui Henric de Mügeln şi Legenda Sfîntului Ştefan. Tot dintr-o legendă, şi anume cea a Sfîntului Gerard, aflăm de cea dintîi şcoală latină înfiinţată la noi, în Cenadul Banatului. Şcoala, în care se predau gramatica limbii latine şi muzica, a funcţionat cam între anii 1030 şi 1241, cînd, cu prilejul nefast al marii invazii tătare, clădirea i-a fost distrusă. Refăcută ulterior, ea a mai funcţionat un veac, la disciplinele iniţiale adăugîndu-se limba greacă, retorica, logica,

matematica, istoria, astronomia, medicina. Ceea ce mi se pare cu totul remarcabil, în afara caracterului de pionierat al şcolii, este constituirea sa într-un veritabil focar de iradiere spirituală pentru tineretul european. În afară de români, aici mai studiau germani, boemi, polonezi ş.a.

Sînt parametri de civilizaţie românească timpurie care atestă o vocaţie şi o permanenţă. Vocaţie spirituală nestinsă, permanenţă a latinităţii. La ora cînd norii de pulbere nici nu se risipiseră bine în urma călăreţilor năvălirii, dascăli şi elevi ai vechilor „Românii populare” scandau la pîlpîirea luminărilor, deprindeau tainele logicii de la Aristotel, sau, aşa cum se întîmpla în cele dintîi biblioteci atestate la noi, acelea de la Igriş-Timiş şi Cîrţa-Făgăraş (anii 1200) sorbeau lumina din operele unor Cicero, Suetoniu, Seneca, Quintilian. Sînt oare, toate acestea, priorităţi româneşti? Eu cred că da. Ar fi incompletă imaginea acestei febrilităţi spirituale dacă n-am aminti şi de învăţăceii români trimişi prin Europa. În Secolele XIII—XIV îi găsim la Universitatea din Viena pe Latislaus Wolochus şi Johannes dictus Walachus (adică Ion zis Românul), pentru ca pe timpul lui Martin Luther să studieze la Universitatea din Wittenberg românii Costea, Grăniceriu, Copaciu, Gane, Ceapă, Vulpeanu şi Ion Vodă Basarabul. Dar nu numai învăţămîntul, ci şi tiparul ne poate grăi peste veacuri despre frămîntările cu adevărat nobile ale înaintaşilor. Prin prăbuşirea Imperiului Roman de Răsărit, la 1453, ca şi prin robirea la turci a bulgarilor, sîrbilor şi grecilor, singurele purtătoare ale torţei spirituale în această zonă a Europei au rămas Ţările Române. Este cunoscut faptul că turcii nu îngăduiau existenţa tipografiilor în imperiu, ceea ce a dat o lovitură cumplită progresului spiritual al tuturor populaţiilor subjugate. Astfel se face că tipografia lui Macarie de la Ţetinie dispare după 1495, pentru a nu mai apărea decît în Secolul al XlX-lea. Inimosul călugăr trecea în Ţara Românească, aşa cum aveau să treacă şi alţii, nu dintr-o misiune de apostolat (cum greşit au fost tentaţi unii să creadă), ci pur şi simplu pentru a supravieţui, pentru a se bucura de o ospitalitate care nu i-ar fi fost îngăduită decît în teritorii cu adevărat libere.

De la uşoarele tiparniţe, ce se puteau lesne demonta şi transporta, de la bucoavnele cu scoarţe de lemn şi truda grămăticilor uitaţi de Dumnezeu prin cîte o chilie de la Vodiţa sau Humor, să trecem la o altă redută de spirit românesc: lăcaşurile şi odoarele de cult. Nimeni nu are naivitatea să creadă că poate epuiza subiecte atît de vaste în cîteva pagini, mai cu seamă că editurile noastre încă au o datorie de împlinit în această direcţie. Tot ceea ce doresc este desprinderea acelui grăunte de adevăr românesc, strălucitor şi inepuizabil precum gramul de uraniu, care a ars cu o scînteie cînd rece, cînd fierbinte, călăuzindu-i pe anonimi sau glorioşi în nopţile lungi ale istoriei. Într-o vreme în care religia (care n-a îmbrăcat la noi forme inchizitoriale, ca prin alte zone ale lumii, fiind mai degrabă un cod etic şi un coagulant naţional) ţinea loc de academie şi universitate, tezaurizînd tot ce era mai de preţ în geniul locurilor, este de la sine înţeles că averile cele mari ale spiritului aici s-au păstrat. N-avem decît să înlăturăm glazura sacerdotală şi mistică a unor reprezentări, şi vom vedea că antimisele, aierele, potirele cioplite, pervazele de argint ajurate şi frescele constituiau în esenţă forme de independenţă culturală faţă de un imperiu în expansiune.

În „România educată“

Cînd ziua devenit-a noapte

Se simte „Țara eșuată“

Și zicem: „Scapă cine poate!“.

Cînd societatea e trădată

Și tot mai plină de păcate

Răsar aleși fără de pată ... Însă, tot „Scapă cine poate!“.

Nenorociri adevărate

În Țara la noroc jucată

Scumpirile-s însîngerate

Din toate... „Scapă cine poate!“.

Și foamea e evoluată

S-au înrăit frate cu frate

Măriri de rată disperată...

E ordin!... „Scapă cine poate!“.

De multinaționale luată

De fericire cazi pe spate

Cu pandemia în viață În valul șase se mai poate?

Prin crize Țara e forjată

Și în sărăcie se tot zbate

Din „România educată“

E clar... „mai scapă cine poate!“.

LIVIU ZAnFIrEsCU

Modestia Creatorului (I)

N-am să cad în păcatul de a considera obligatorie modestia unui creator de frumos – ea este, oricum, extraestetică şi ţine de morală. De fapt, fără o conştiinţă puternică a propriei valori, subiectivă prin însăşi forţa lucrurilor, artistul ar fi de neconceput. Uneori, ultima rostire a unui creator poate fi grăitoare pentru o bună parte a vieţii şi raportării sale la univers. Atunci cînd Goethe cerea, pe patul de moarte, „mai multă lumină”, în gura unui astfel de om aceste vorbe simple se înfiripau într-un poem adevărat. Să nu uităm că părintele lui „Faust” îşi pregătise într-un an ieşirea din arenă printr-un aforism pe cît de tragic pe atît de lucid: „Toate secundele dor, ultima ucide”. Normal că între o astfel de pildă şi aceea a lui Jarry, a cărui ultimă dorinţă (studiată, fireşte) a fost „o scobitoare” – vom vibra sufleteşte cu cea dintîi. Ludicul nu e bun nici în faţa vieţii, darmite în faţa morţii. De altfel, diferenţa de operă dintre cei doi este zdrobitoare şi nu comportă comentarii. De bună seamă, acestea toate nu au legătură cu caracterul creatorului, dar într-un fel sînt elocvente pentru o viziune asupra lumii. Este îndeobşte cunoscut episodul dedicaţiei Simfoniei a IlI-a a lui Beethoven. Rugat de generalul Bernadotte, aflat la Viena, să scrie o lucrare pentru noul idol al Franţei, în plină ascensiune, compozitorul a ajuns în 1804 la „Eroica”, a cărei dedicaţie a fost radiată la aflarea veştii despre încoronarea lui Napoleon. Toate sacrificiile făcute în timpul Revoluţiei franceze păreau astfel inutile. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cei mai detestați dintre pămînteni

Titlul acestui articol face trimitere la cel al romanului scris de Marin Preda, fiindcă cei despre care vreau să vorbesc au ajuns, dacă mă uit la cifre, cei mai detestați dintre pămînteni. Mă refer, desigur, la conducătorii țărilor din G7 care se întîmplă să fie aceiași cu cei ai celor mai importante țări din NATO și din Uniunea Europeană, conducători care, prin măsurile luate în ultimii 5 ani, ne-au adus pe toți într-o situație extrem de proastă doar fiindcă s-au considerat niște mici dumnezei, încercînd să i se substituie Lui sau măcar să se pună pe aceeași treaptă cu El. Un comportament rezultat dintr-o răsucire a lumii spre nefiresc, un nefiresc transformat într-un vîrtej în care ne învîrtim nebunește fără să ne dăm seama că viața ne-ar fi mult mai ușoară și mult mai liniștită dacă am

privi mai mult spre Cer și mai puțin la pămîntul din noi.

În general, viața oamenilor e o permanentă întrecere cu ceilalți pentru bani, poziție socială și putere. Încercăm să ne ridicăm cu o treaptă mai sus peste aproapele nostru, iar pentru asta ne dăm toată silința, fie să fim mai bine îmbrăcați, fie să avm o mașină mai puternică, o casă mai mare, să mergem mai des în vacanțe peste hotare sau să avem un partener mai frumos și mai atrăgător ca al celuilalt. Din goana asta nebună după plăcerea pe care ne-o dă sumețirea proprie ne oprim rareori, fiindcă neatingînd vreodată satisfacția supremă, continuăm s-o căutăm fără încetare.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Egoiștii și egocentriștii

Oameni care se preocupă în mod exagerat și exclusiv de interesele proprii, nesocotindu-le pe ale celorlalți, există peste tot. Viața alături de asemenea indivizi este extrem de grea, fiindcă presupune acceptarea unei permanente exploatări. Egoistul nu-ți va da niciodată ceva în schimbul a ceea ce primește de la tine, ci te va exploata în continuare arătîndu-se nemulțumit, ba chiar furios, dacă protestezi față de comportamentul la care ești supus. Specialiștii în psihologie, cum este și Cezar Laurențiu Cioc, sînt de părere că ne naștem egoiști și egocentriști, controlînd prin educație și reducînd tendințele egoiste pe măsură ce înaintăm spre vîrsta adultă. Psihologul consideră că „există adulți care nu reușesc să depășească perioada egocentrismului copilăriei, iar egoismul extrem și patologic devine o consecință a acestui fapt. Ei fie nu pot percepe nevoile

altora, fie le pot percepe, dar nu au nici o intenție să le respecte. Altfel spus, nu oferă nimic, dar consideră justificat ca persoanele din jur să le ofere totul. Clinic vorbind, creierul acestor adulți nu dezvoltă niciodată ariile responsabile cu empatia sau inteligența emoțională”. De asemenea, „egoismul patologic este strîns legat de narcisism, de comportamentele din spectrul geloziei extreme și invidiei. Propriul interes este forța care motivează un egoist patologic.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

Mass-media, cățelușul de pluș al democrației românești

motto: ,,Să te ferești, Române! de cuiul strein în casă!”. V. ALECsAnDrI

Deși se spune că ,,Presa este cîinele de pază al oricărei democrații”, în România nici că poate fi vorba de așa ceva. Obiectivitatea, curajul și independența jurnaliștilor s-au transformat într-o slugărnicie perpetuă față de cei de la putere. Acum, sincer să fiu, nu mai știu ce și cum să scriu despre vremurile în care trăim. Mă refer, în primul rînd, la limbaj, care trebuie să fie civilizat, blînd și cît mai vag, pentru ca o pramatie sau o lichea, de pildă, să nu tremure în izmene de spaima că va parca vreo dubă în fața casei sale. Pentru ca presa să aibă ,,ciocul mic” cît mai mic, Guvernul finanțează la greu publicațiile care se complac în a sta continuu în lesa sclaviei mediatice. În același sens, CNA emite amenzi într-o veselie către sclavii care ies din rînd, iar Parlamentul a produs recent Legea defăimării oamenilor politici, adică tot un fel de pumn în gura presei.

Ca să înțelegeți mai bine de ce clasa politică din România ar da orice ca presa să fie rasă de pe suprafața pămîntului, vă dau doar cîteva exemple de articole care au zguduit clasa politică. Iată un text apărut în urmă cu 4 ani: ,,Nu, dragi politicieni care veți să răsturnați ordinea constituțională, tentativa asta se plătește, și încă greu, nu cu ochii roșii, ci cu zeci de ani de închisoare. În țara mea, să respectați Constituția, că dacă nu, vă ia mama dracu’! În legătură cu Iohannis, propun să nu ne mai indignăm degeaba, fiindcă rămîne cum am stabilit. Omul e o marionetă, merge din trădare în trădare, iar dacă ar putea vinde România en gros, ar face-o în secunda următoare și nu pe cine știe ce sume colosale. Ne ia la preț de matineu pentru că ne consideră proști, fricoși, ușor de trimis după fentă. Klaus Werner Iohannis a vrut să transforme România în Maidan, a vrut și vrea să ucidă, așa cum a făcut la Colectiv. Îl acuz public pe Iohannis de tentativă de crimă, de organizarea manifestației violente de ieri. Îl acuz de Trădare Națională, de instigare la atac împotriva jandarmilor, de organizarea unei Tentative de Lovitură de stat” (Gheorghe Smeoreanu, ,,Național”, 13-15 august 2018).

Aceste rînduri mă duc cu gîndul la conferința de presă de la începutul lunii iulie a.c., cînd Iohannis a vorbit circa 2-3 minute, după care, la toate întrebările jurnaliștilor a răspuns în cea mai pură bătaie de joc. Spre exemplu, privitor la eșecul total al proiectului ,,România educată”, o jurnalistă a prezentat cifre și concluzii legate de abandonul școlar, slabele rezultate de la Bacalaureat, analfabetismul funcțional, lipsa locurilor de muncă pentru absolvenții de liceu și cei ai studiilor universitare ș.a., cu mențiunea că au trecut șase ani și jumătate de la lansarea mărețului proiect, fără ca, între timp, să se observe vreo schimbare în bine a sistemului.

Deși lucrurile prezentate au fost reale, clare și alarmante, iată ce a răspuns Iohannis, cu faimosul său zîmbet crispat: ,,Așa este, dar toate acestea nu sînt decît dovezi ale faptului că respectivul proiect trebuie demarat. S-a început deja să se lucreze la el”. Incredibil răspuns! Păi ce facem, meștere? Este ca și cum s-ar stabili ca un pod aflat în paragină să fie renovat din temelii, dar timp de șase ani și jumătate nu se face nimic, motiv pentru care construcția se prăbușește, iar, în fața dezastrului, ,,specialiștii” trag următoarea concluzie: ,,Iată dovada clară a faptului că podul trebuia renovat!”.

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Marele Zid Chinezesc al Berlinului (I)

Doamnelor și domnilor, Onorați oaspeți de peste hotare și distinși invitați din țară,

îmi revine deosebita plăcere să vă urez „Bun Venit“ la cel de-al II-lea Forum Economic al formațiunii pe care o conduc. Totodată, vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați răspuns invitației noastre, unii dintre dvs. venind de la mari depărtări, în condițiile nu tocmai favorabile ale apropiatului început de iarnă. Astăzi este 7 noiembrie. Cînd eram copii, noi, cei din România, eram învățați că ziua de 7 noiembrie este una dintre cele mai importante zile din calendar, unde era trecută cu roșu, spre deosebire de marile Sărbători ale Creștinătății, Crăciunul și Paștele, care nu se bucurau de onoarea asta, fiind total ignorate, dacă nu chiar sabotate de oficialități. Comunismul de tip sovietic a început cu o minciună de proporții: Marea Revoluție Socialistă din Octombrie era sărbătorită în… noiembrie! De-ar fi fost numai atît, încă s-ar mai fi putut trece cu vederea, s-au mai văzut astfel de anomalii calendaristice – ca de pildă poziția lunilor septembrie, octombrie, noiembrie, care nu sînt deloc lunile 7, 8 și 9, cum le arată numele, însă în raport cu Anul Nou la romani, care începea la 1 martie, ele avuseseră, inițial, chiar numerotația aceasta. Pe noi, românii, comunismul, adus cu forța pe tancurile sovietice, ne-a dat înapoi cu cel puțin 100 de ani. A fost vorba și de o frînare brutală a dezvoltării, și de canalizarea energiilor naționale într-o altă direcție, și de distrugerea unei mari părți a intelectualității, preoțimii și ofițerimii române, și de jefuirea, barbară, a bogățiilor țării, precum și de întreruperea relațiilor României cu lumea civilizată și izolarea ei. Mă refer la primii 20 de ani, cei ai ocupației străine a țării. De exemplu, o imensă inepție era considerarea Vaticanului drept un centru al spionajului mondial. Odată, chiar, Stalin a întrebat, cu un cinism care se dorea aforistic: ,,În definitiv, cîte divizii are Papa de la Roma?”. Avea să afle, el însuși, răspunsul, în martie 1953, cînd a trecut pragul lumii de dincolo și a putut constata că diviziile Papei, formate din îngeri și arhangheli, și acelea ale altor mari sacerdoți, nu erau pe pămînt, ci în cer. Unii au crezut, sincer, în acea idee, cum era poetul francez Louis Aragon, care, după ce s-a trezit la realitate, avea să spună: ,,M-am numărat printre acei oameni de treabă care au crezut, cu încăpățînare, că e suficient să schimbi sistemul de împărțire a bunurilor materiale ca să dispară hoția, crimele și nefericirea în dragoste”. Tot la raporturile dintre natura umană și evenimentele istorice atît de dificil de înseriat se referea și Marcel Brion, membru al Academiei Franceze, care, în ,,Viața lui Machiavelli”, scria ceva care ar trebui să ne dea tuturor de gîndit: ,,La ce bun să schimbi o formă de guvernare dacă nu schimbi și caracterul oamenilor?

S-au văzut state trecînd de la dictatură la democrație fără

(urmare din pag. 21)

Acum vă dați seama în ce țară trăim și cine a pus-o pe butuci, urmînd ca și butucii să fie șterpeliți? Cu asemenea ,,performanțe”, devine tot mai clar că ne îndreptăm spre o sărăcie intelectuală majoră, care va transforma România într-un deșert cultural. De 32 de ani se fac reforme peste reforme ale învățămîntului, care, în realitate, subminează funcția instructiv-educativă a școlii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănțuită de birocrații Ministerului Educației împotriva volumului de cunoștințe transmise elevilor. La istorie, ca să dau doar un exemplu, s-a început – și nu numai la noi - cu îndepărtarea cronologiei: ,,Să nu încurcăm mintea elevilor cu date”, dar să reținem că istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză, ori fără repere în timp nu se pot stabili legături cauzale. Pe același calapod, Vasile Ghica a spus că ,,Un

să cîștige nimic, pentru că indivizii sufereau de aceleași slăbiciuni, de aceleași defecte și de aceleași vicii. Sub democrație, la fel ca și sub dictatură, inimile și gesturile oamenilor sînt tot stăpînite de pofte, de rapacitate, de gelozie, invidie, mînie, violență și ranchiună. Chiar la Florența s-a constatat că guvernarea poporului era la fel de sîngeroasă, de arbitrară și de nedreaptă ca a celui mai abominabil tiran”.

Așa și cu 7 noiembrie. Cîte parade militare, demonstrații de forță și care alegorice, cîte eforturi de a deforma Istoria, ce propagandă zgomotoasă, ce arsenal de metafore, planuri, strategii și chiar amenințări la adresa acelora care îndrăzneau să conteste sau, măcar, să se îndoiască de triumful unei ideologii care încerca să înlocuiască Biblia cu broșura lui Lenin ,,Ce-i de făcut?”. Titlu care nici măcar nu era original, fiind copiat după Tolstoi și Cernîșevski. Sau, vorba lui Alexandre Dumastatăl: ,,Poți să violezi Istoria, cu condiția să-i faci un copil!”. Copilul pe care i l-a făcut Stalin Istoriei s-a născut mort, fiind îngropat abia în anul crucial 1989, cînd, ca să fac un joc de cuvinte, s-a prăbușit Marele Zid Chinezesc al Berlinului. Trecerea timpului demonstrase că nimic din ceea ce e artificial și impus nu poate să reziste. Una dintre cele mai elocvente dovezi e o așazisă limbă esperanto – nu rezistă, nu funcționează, nu merge! Așa și cu acel comunism asiatic, despre care același Lenin spunea că va face din fiecare bucătăreasă o conducătoare, un om politic important. Ei, bine, nu se poate așa ceva; decît, firește, în Saturnaliile romane. Dar cîte generații sacrificate, ce energie consumată inutil și cîtă tragedie! Iată de ce ideile greșite nu trebuie lăsate să aibă parcurs liber în Istorie. Ele, ideile greșite, atunci cînd sînt dublate și de forțe politice sau militare, pot avea efecte devastatoare. Dar cum ne dăm seama care sînt ideile greșite și care sînt ideile bune? Care e acea busolă ce ne arată unde e partea cea rea și unde e partea cea bună a baricadei? Pentru noi, creștinii, răspunsul e mai simplu decît pentru alții. Noi avem îndreptarul suprem: Biblia. Adică acea Constituție a Planetei, care ne servește și ca Tratat de Economie, și ca Manual de Etică, și ca Reper Comportamental. Luați Psalmii și Pildele, luați Învățăturile lui Isus Christos și Epistolele Apostolului Pavel, în fine, luați Ecleziastul Regelui Solomon și veți vedea că ,,nimic nou sub soare”. Isus îi izgonește cu biciul, din Templu, pe zarafi, care nu erau altceva decît schimbătorii de bani, sau bișnițarii Antichității, cei care pîngăreau Casa Domnului.

Despre scena asta de violență a Mielului Sfînt se pot scrie, și chiar s-au scris, teze de doctorat. Eu merg mai departe și afirm că, dacă ar trăi azi pe Pămînt, Isus n-ar mai lăsa biciul din mînă. Necesarul de hrană al omului, ,,Pîinea noastră cea de toate zilele”, se află în Cartea Sfîntă și, uneori, în nopțile de veghe în care o

popor este asemenea unei clase de elevi, la începutul școlarității. Dacă o dai pe mîna unui învățător emerit, la sfîrșitul ciclului de învățămînt, ai o clasă model. Dacă i-o încredințezi unui neica nimeni care și-a cumpărat diploma la un colț de stradă, îți aduce o clasă de analfabeți, leneși, derbedei ș.a.m.d. Cam tot așa este și cu guvernarea. Dacă nu știi să tunzi oameni, nimeni nu te angajează ca frizer. Dar, dacă nu te pricepi decît să lipești afișe electorale, poți să ajungi ministru”. Cert este că ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s «spuma» țării. Ce rușine!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”), în completarea căruia vine și Marius Budărăscu: ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să nempotrivim” (,,Zadarnică luptă”).

citesc și o frămînt cu lacrimile și oftatul din rărunchi al ființei neputincioase, am senzația că din filele albe și din coperțile sale negre, așa cum sînt clapele unui pian divin, se degajă un abur de pîine caldă. Dar ,,omul nu trăiește numai cu pîine” – așa e, ci și cu spirit. Oamenii gîndesc, vorbesc și scriu, se consultă, dialoghează, își pun întrebări și răspunsuri și astfel se conturează izvoarele de progres pentru viitor.

,,Lumea se schimbă, și noi o dată cu ea” – spunea împăratul german Lothar, în urmă cu 1.200 de ani. Nevoile omului au crescut, așa cum a crescut, numeric, și Umanitatea. Din păcate, de cel puțin un secol încoace, lumea consumă mai mult decît produce. La început, omenirea s-a speriat de teoria lui Malthus, după care a acceptat-o, așa cum un bătrîn se resemnează, își acceptă boala și încearcă s-o îmblînzească, pentru a conviețui o vreme. Pentru oamenii religioși, este clar că Dumnezeu protejează nu numai specia umană, ci și Pămîntul ca Planetă, iar Cartea lui Enoh vorbește, explicit, despre această permanentă protecție, care înseamnă echilibru cosmic și apărare împotriva pericolelor ce pîndesc, la tot pasul, micuța noastră stea albastră. Pe scurt, Tatăl Ceresc Își apără creația.

Studiul Istoriei ne demonstrează că unele specii de viețuitoare au dispărut datorită epuizării resurselor de hrană. Este, oare, și specia umană pîndită de o asemenea primejdie? Și da, și nu. Da, pentru că, deși beneficiem de protecție divină, orice e posibil pe o Planetă care începe să nu-și mai asculte Creatorul și își creează armele de auto-distrugere. Nu, pentru că există o resursă mai importantă decît oricare alta, iar aceasta e inteligența umană, ținută în stare de alertă de un instinct de conservare al speciei, care, cel puțin pînă acum, a funcționat și ne-a făcut să ne oprim la timp. Dumnezeu ne iubește! El nu ne mai vorbește direct, așa cum a vorbit Patriarhilor biblici, așa e, dar lucrează și ne dă semne. Unul dintre aceste semne binecuvîntate este strîngerea noastră, la un loc, din toate colțurile Planetei, aici, chiar în ziua Domnului, duminică, 7 noiembrie. Într-o dimineață cînd Capitala României răsună de muzica purificatoare a clopotelor. Acum am senzația că se exorcizează, definitiv, acea zi de demult, care ne-a făcut, tuturor, atîta rău!

La început amuzantă, pe urmă enervantă strădania unora de a acapara acest culoar al Creștinismului în marea familie a Europei. Dar nu e suficient să te proclami, tu, creștin; important este să te comporți ca atare, să respecți, cu sfințenie, tabla de valori morale a învățăturii lui Isus Christos și să urmezi exemplul uriașei Sale generozități. Am spus-o și o repet: Isus nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El; este, oare, atît de greu? Și eu mai cred ceva: în mod sigur, cămașa lui Christos nu avea buzunare!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (Discursul a fost rostit duminică, 7 noiembrie 2004, în deschiderea celui de-al II-lea Forum Economic al PRM)

Și încă ceva: atît timp cît la cîrma țării se află personaje care se numesc Iohannis, Hellvig, Fritz, Clotilde ș.a., vom ajunge să ,,Umblăm prin Europa fără țintă,/ Ca niște zilieri, de azi pe mîine,/ Furăm și siluim, mai și ucidem,/ Români la rangul dintre sclav și cîine” (Adrian Păunescu, ,,Români prin Europa”).

De fapt, România a mai trecut prin astfel de momente, dar atunci parcă românii erau mai patrioți și mai curajoși, acțiunea lor fiind dreaptă, fermă și obiectivă: ,,Vrem revizuirea Constituției și chemarea Poporului la urne. După 22 de ani de monarhie, va alege între Dinastia străină și Domnia pămînteană. Poporul își va aminti atunci faptele glorioase ale Domnitorilor pămînteni; îi vom arăta starea de descompunere, de corupție, în care a căzut această țară sub un Rege străin. Țara va repeta cu mine versul sublim și plin de adevăr, al nemuritorului nostru poet: «Să te ferești, Române! de cuiul străin în casă!»” (Alex. V. Beldimanu - ,,Adevărul”, 15 august 1888).

ETICHETA

Egoiștii și egocentriștii

(urmare din pag. 21)

Ei își tratează apropiații și familiile ca pe niște instrumente prin care își îndeplinesc propriile nevoi. Cei din jur devin „mînă de lucru” gratuită.

Această întruchipare a individualismului dus la extrem pune bazele unei personalități dificile, lîngă care conviețuirea de lungă durată devine chinuitoare. În această situație, nu avem decît două variante: fie instaurăm reguli clare pe care acel om să le respecte și îi oferim sprijin educațional anti-egoism, fie facem eforturi să ne delimităm de el.

Fiindcă vorbeam mai sus despre egoism si egocentrism, trebuie să menționez că acestea sînt două aspecte distincte: egoismul este o trăsătură de personalitate, parte a caracterului, care se manifestă în comportament. Egocentrismul este un mod de a gîndi. Egocentristul crede sincer în existența unei singure păreri corecte, iar aceasta este a lui. Doar ideea lui are dreptul de a exista, el stabilește regulile și nu va lua în seamă nici un alt raționament. Centrul universului se închide pe egocentric, el este buricul pămîntului, se vede doar pe sine în fruntea lumii, s-a născut cu un asemenea sentiment. Acest comportament este considerat normal și este caracteristic copiilor cu vîrste cuprinse între 8 și 10 ani. Pentru că imediat după naștere și înainte de vîrsta adultă copilul se află sub supravegherea constantă a părinților, fiind în centrul atenției, are senzația că este centrul lumii, lume care pentru un copil în acest stadiu de dezvoltare este reprezentat de o mamă, un tată, un apartament și o bucată din stradă. Aici acumulează senzațiile, emoțiile și sentimentele pe care le ține în sine. După ce merge la școală, el învață să interacționeze cu ceilalți copii, în sala de clasă toți avînd drepturi și obligații egale. La început este dificil, dar apoi se adaptează și începe să-și dea seama că el nu este, în nici un caz, centrul universului. Uneori, acest lucru nu se întîmplă dacă, spre exemplu, în copilărie, părinții nu i-au oferit copilului suficientă atenție, dragoste și protecție. Fiind privat de toate acestea, copilul încearcă să și le ofere singur, punîndu-se pe sine în centrul lumii.

De aceea, egocentricul nu înțelege că, pe lîngă punctul său de vedere, mai poate exista și altul. Sau chiar mai multe opinii diferite. El trăiește după principiul: „Există doar două păreri: a mea și cea greșită”.

Ei bine, mi se pare extrem de grav cînd astfel de persoane ajung în funcții de conducere și pot influența masele. Un comportament egoist de tipul „nevoile mele contează” sau unul egocentrist care spune „eu sînt centrul lumii și toți trebuie să facă ca mine” devine extrem de periculos atunci cînd este exercitat de către oameni ce țin „coarnele lumii”. De cîteva săptămîni, atenția noastră este îndreptată către scandalul iscat în SUA pe marginea anulării de către Curtea Supremă a unei decizii judecătorești cu privire la avort, care echivala dreptul unei femei de a decide momentul cînd dorește să avorteze cu un drept constituțional, transferînd Parlamentelor Statelor Federate dreptul de a legifera asupra acestui aspect. Ei bine, scandalul care s-a pornit a fost unul uriaș, ce încă ține prima pagină a ziarelor din SUA și chiar din întreaga lume.

Pentru a lua pulsul stării populației m-am insinuat și eu pe Twitter în niște discuții pe tema asta, încercînd să aflu părerile celor pro avort. Așa am aflat că fetușii nu sînt oameni, nici măcar bebelușii aflați în 6-7 luni de viață intrauterină nu sînt considerate ființe, iar pe acest considerent al ne-umanității lor pot fi omorîți cu sînge rece fără ca ucigașul, adică purtătoarea lor (fiindcă mamă nu poate fi numită), să fie pedepsit în vreun fel. Am încercat să vin cu tot felul de argumente legale, raționale, filosofice, pînă și cu unul ordinar, de felul „ce s-ar fi întîmplat dacă mama ta te-ar fi avortat?”, însă nu am primit decît aceleași răspunsuri standard, în conformitate cu ideile provovate de egocentric: există doar două păreri – a mea și cea greșită.

Asta mă face să cred că generațiile actualilor tineri americani au avut, conform teoriei psihologice a egocentrismului, o copilărie extrem de nefericită, în care nu s-au bucurat de iubirea și grija părinților, devenind niște monștri egocentrici. Că o parte a cetățenilor americani sînt așa este treaba lor, dar cînd părintele națiunii, președintele

Cei mai detestați dintre pămînteni

(urmare din pag. 21)

Uneori, apar momente în care conștientizăm că ne consumăm pentru nimicuri și că tot ceea ce am agonisit e praf spulberat de vînt, fiindcă nu sîntem nemuritori. Atunci abia ne liniștim și ne schimbăm cursul vieții, privind mai detașat la cele ce se întîmplă în jurul nostru.

Societatea actuală, în special cea occidentală, este una centrată pe aceste patimi care ne încearcă pe fiecare. Oamenii sînt într-o cursă din care nu mai pot ieși, fiindcă nu mai au timp să gîndească, să analizeze și nici nu mai au repere de care să se prindă. Reperele și stîlpii și le-au distrus ei înșiși în ultimii 70 de ani, căutînd libertatea de a face ceea ce doresc și de a putea călca peste cadavre în dorința de a-și atinge scopurile, fără a se opri nici măcar atunci cînd viața le punea piedici și încerca să le arate că drumul pe care merg e unul greșit.

Această orbire are consecințe grave, mai ales atunci cînd se manifestă la nivelul conducătorilor țărilor spre care toți privim cu speranță, care sînt, după părerea mea, cei mai incompetenți pe care i-a văzut continentul acesta în ultimii 30 de ani. Ce nu știu ei – fiindcă nu vor să asculte – e că nimic pe lumea astea nu se poate face fără ajutorul lui Dumnezeu, „personajul” acela pe care-l ignoră, pe care mulți îl neagă, dar care e atît de prezent în viața fiecăruia dintre ei.

Sînt bogați, sînt puternici și stîrnesc invidia celor ce năzuiesc spre pozițiile lor, situație descrisă foarte bine în Psalmul 72: „Că am pizmuit pe cei fără de lege, cînd vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri pînă la moartea lor şi tari sînt cînd lovesc ei. De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sînt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpîneşte pe ei mîndria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gîndesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Pînă la cer ridică

gura lor şi cu limba lor străbat pămîntul. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sînt plini de zile bune și zice: «Cum? Știe aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt? Iată, aceştia sînt păcătoşi şi sînt îndestulaţi. Veşnic sînt bogaţi»”.

Cu toate astea, dacă ne uităm doar la evenimentele din ultimele zile care i-au avut în centrul lor pe unii dintre puternicii momentului – și mă refer aici la Boris Johnson, la președintele Macron dar și la primulministru italian Mario Draghi – ne dăm seama că puterea și bogăția nu sînt veșnice, ci vremelnice. Prin deciziile pe care le-au luat în ultimii ani au afectat viețile a milioane de oameni, care acum se confruntă cu sărăcia, pentru că au ridicat inflația la cote nemaivăzute de pricepuți ce sînt, cu lipsa apei și a energiei din cauza ambițiilor nemăsurate și nerealiste ale Green Deal-ului, cu războiul din Ucraina pentru că nu au știut să-l trateze pe Putin așa cum ar fi trebuit, cu tulburarea societății prin implementarea culturii „woke” și prin promovarea modelelor LGBTQ.

Încercînd să-l transforme pe Dumnezeu întrun personaj de basm, prin filme și măsuri pe care le cunoașteți fiecare, s-au îndepărtat de Cer și au pierdut ajutorul Celui Preaînalt, crezîndu-se ei înșiși niște mici dumnezei, cum bine spune psalmistul: „Și s-au fălit cei ce Te urăsc pe Tine în mijlocul locului de prăznuire al Tău, pus-au semnele lor drept semne. Sfărîmat-au intrarea cea de deasupra. Ca în codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au sfărîmat. Ars-au cu foc locaşul cel sfînt al Tău, pînă la pămînt; spurcat-au locul numelui Tău (biserici devenite discoteci, restaurante în cel mai bun caz biblioteci). Zis-au în inima lor împreună cu neamul lor: «Veniţi să ardem toate locurile de prăznuire ale lui Dumnezeu de pe pămînt». Semnele noastre nu le-am văzut; nu

Biden, semnează legi care să permită cumpărarea și folosirea pe scară largă a medicamentelor provocatoare de avort, în încercarea de a mai limita efectele deciziei Curții Supreme, deja începem să ne punem ceva întrebări asupra capacității decizionale a unui șef de stat care manifestă un asemenea dispreț pentru viețile altora.

Nu am crezut nici o clipă că mase largi de americani pot gîndi așa. Nu am crezut nici o clipă că o națiune în al cărei vocabular sînt extrem de folosite expresiile „O, Doamne” sau ,,Isuse Christoase” poate să-și dorească cu atîta disperare legiferarea crimei împotriva unor copii nenăscuți. Acum, ce-i drept, gîndindu-mă mai bine, cînd scriu ,,Dumnezeu” („God”), americanii o fac, în majoritatea cazurilor, cu literă mică („god”), arătînd importanța pe care i-o dau Creatorului.

Privind SUA în lumina egocentrismului se explică comportamentul lor băgăcios, ca țară ce se voia jandarm mondial, fiindcă pe pămînt există doar două opinii: a lor și cea greșită. Înțelegînd asta, știm cum să ne comportăm cu americanii și avem explicația comportamentului lor inexplicabil. Cum putem explica, din punct de vedere psihologic, acest comportament al unui stat? Poate prin cuvintele lui Alain Delon care, citîndu-l pe Hașek, a spus: „Oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită! Doar nu am/ați înnebunit chiar cu toții, ca să «luăm lumină» tocmai din SUA, țară a lui Antihrist, căzută ireversibil în hăul corectitudinii politice și al relativismului moral!”.

Oricum ar fi, egocentriștii și egoiștii sînt de ocolit, fiindcă nu aduc decît neplăceri și necazuri celor cu care vin în contact, dar în același timp, știind motivul pentru care se comportă astfel, putem încerca să-i ajutăm. Egocentriștii sînt în esență niște oameni nefericiți, cu o copilărie lipsită de afecțiunea părintească, care caută să-și vindece acea rană sufletească. Nu fac nimic din răutate, nici un om nu e rău în esență. Există oameni buni, care au însă răni sufletești provocate de cei care leau fost în preajmă la un moment dat. Putem să-i ajutăm sau să-i ținem la distanță, depinde de contextul în care ne aflăm fiecare dintre noi.

mai este profet şi pe noi nu ne va mai cunoaşte”. Ce s-a întîmplat cu ei o știm prea bine: Macron are o puternică opoziție în Parlamentul francez și brusc a izbucnit un scandal declanșat de ziarul The Guardian, care a obținut documente ce atestă atît tentative de corupere, ba chiar și acte reușite de corupție ale lui Joe Biden, Emmanuel Macron și cancelarului german Olaf Scholz. Apoi, Boris Johnson a fost dat afară de propriul partid într-un mod extrem de urît, după ce cu doar cîteva zile înainte, la întîlnirea G7, făcea haz de necaz și-i îndemna pe toți ceilalți să-și umfle mușchii amenințător la Vladimir Putin, iar Mario Draghi a pierdut și el sprijinul Parlamentului italian.

Singura care pentru moment e liniștită este Ursula von der Layen, dar și ea va avea alegeri peste doi ani și, ce să vezi, organismul de supraveghere instituțional al UE a acuzat din nou Comisia Europeană pentru că a refuzat să furnizeze sau chiar să caute în mod serios mesajele text pe care președintele Ursula von der Leyen le-ar fi schimbat cu un director Pfizer, legate de achizițiile europene de vaccinuri anti-Covid în contextul scandalului proaspăt izbucnit legat de Uber, despre care scriam mai sus. Cum scrie în Psalmul 72: „pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborît cînd se înălţau. Cît de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut”.

Toate aceste întîmplări sînt o dovadă a faptului că Dumnezeu nu doarme și este foarte implicat în viețile noastre ale tuturor, corectînd lucrurile atunci cînd o iau razna, fiindcă nu doar pe conducători îi pedepsește, ci și pe noi, ceilalți, atunci cînd ne interesăm prea mult de cele materiale, pămîntești și prea puțin de cele sfinte. Dacă lucrurile s-au întîmplat astfel pînă acum, mă aștept să mai cadă niște capete goale de conducători, pentru că oamenii ăștia, dacă vor mai ține mult frîiele lumii în mîini, ne vor aduce pe toți nu în sapă de lemn, ci în una de cauciuc.

po L i T ică G

eopo

Statutul de colonie pe înțelesul tuturor

Lipsa de cultură istorică îi împiedică pe români să înțeleagă pericolul care-i paște și, de aceea, în loc de analize prețioase și partizane, vă prezint mai jos urmările prezenței coroanei britanice în India.

Timp de aproape 300 de ani, pînă în 1947, India a fost colonie britanică. Iată ce au lăsat în urma lor supușii coroanei cînd au plecat:

- 92% analfabetism;

- 20% dintre nou-născuți decedați înainte de a împlini patru luni;

- 7 milioane de morți la foametea din 1770;

- 11 milioane de morți la foametea din 1783;

- 11 milioane de morți la foametea din 1791;

- 800 de mii de morți la foametea din 1837;

- 1,8 miliarde de morți din cauza sărăciei;

- 45 de trilioane de dolari scoase din țară;

- dezmembrarea în două regiuni: India și Pakistan;

- întîrzierea dezvoltării cu 50 de ani a infrastructurii și a serviciilor.

Aceiași britanici care au jefuit India au colonizat, jefuit, ucis și batjocorit populațiile băștinașe ale

Americii de Nord și ale Australiei. Pe același model, în primii 150 de ani ai colonizării spaniole în America

Centrală și de Sud, 80% din populația băștinașă a fost exterminată și, între anii 1500 și 1650, Spania a jefuit 180 de tone de aur și 16.000 de tone de argint din colonii.

Ăsta este adevărul nefardat despre soarta coloniilor: jaf, umilință, crimă! Nimic altceva.

Și în India, la fel ca și în România zilelor noastre, o minoritate de angajați indieni trăiau bine în casele și în firmele britanicilor care erau prezenți în țară pentru a controla jaful. Și la ei, ca și la noi, unii admirau luxul, avansul economic și bunăstarea Marii Britanii. Și în India exista presă indiană care-i preamărea pe britanici și care disprețuia tot ce era local. Indienii de rînd citeau presa trădătoare și continuau să trăiască și să moară sub jug.

Am scris acest articol pentru a vă ajuta să înțelegeți că marile puteri nu civilizează, ci doar colonizează, și că strălucirea lor este construită din bogățiile furate din colonii. De aceea, atunci cînd îi admirați pe americani,

Dioxidul de carbon nu influențează temperatura planetei

Iată cifrele reale care demonstrează că încălzirea globală datorată emisiilor de CO2 este o minciună uriașă.

1. Dioxidul de Carbon (CO2) reprezintă doar 0.04% din gazele ce compun atmosfera;

2. 97% din acest gaz este produs de natură (vulcani, mlaștini, frunze în descompunere, insecte, bacterii), omenirea avînd o contribuție de doar 3% din cei 0.04%;

3. 98% din efectul de seră este produs de vaporii de apă din atmosferă, iar dioxidul de carbon nu are legătură cu clima.

Așadar, dacă prin absurd am elimina complet emisiile de dioxid de carbon produse de omenire (cei 3% din cei 0.04%) efectul de seră ar rămîne neschimbat. Pentru 99% din populație explicațiile de mai sus sînt suficiente. Pentru restul de 1% plătiți de globaliști să combată orice comentarii care dezvăluie minciuna, iată mai jos explicația științifică pe scurt:

Din start trebuie știut că dioxidul de carbon nu are nici o legătură cu vremea și clima planetei noastre. Întreaga atmosferă cu toate gazele sale componente (nitrogen, oxigen, dioxid de carbon etc.) are rolul de a scădea viteza de răcire a temperaturii produse de radiația solară prin cele trei procese de conducție,

convecție și evaporare. Cel din urmă este responsabil pentru formarea norilor și a precipitațiilor care blochează razele soarelui și scad temperatura. Fără atmosferă, Terra ar fi la fel ca Luna, care are fluctuații uriașe de temperatură datorită faptului că radiația pură de la soare părăsește suprafața planetei cu viteza luminii pentru că nu este împiedicată de nimic. Spre deosebire de Lună planeta noastră este protejată de această „pătură” numită atmosferă, care se răcește doar treptat pe măsură ce crește altitudinea. Această rată de răcire treptată a atmosferei nu are nici o legătură cu dioxidul de carbon, ci este dictată de „capacitatea netă de căldură” a întregii atmosfere. Această „pătură” protectoare se întinde pînă la partea superioară a troposferei (6-10 km altitudine).

Cheia pentru înțelegerea acestui fenomen este conceptul numit „capacitatea netă de căldură”, care arată că, în realitate, căldura nu este niciodată blocată, ci continuă să circule înspre straturile superioare ale atmosferei. Orice cantitate de căldură absorbită de dioxidul de carbon este imediat disipată prin contactul cu molecule diferite pentru egalizarea temperaturii cerute de „capacitatatea netă de căldură”.

În orice caz, nivelul temperaturii de la altitudini ridicate nu are nici o influență asupra temperaturii de la

L i T ică

pe britanici și pe cei din vestul Europei, de fapt dați dovadă de incultură, slugărnicie și trădare de neam românesc. Vă place să fiți servitorii altora? Vă place să vedeți cum copiii voștri intră slugi la străini? Vă place să muriți săraci, umiliți și disprețuiți? Dacă vă place, atunci ignorați acest articol. Dacă, însă, mai aveți în voi vreo urmă de românism, atunci fiți români, așa cum au fost cei datorită cărora aveți voi ce vinde și trăda astăzi.

sol, deoarece lungimea de undă de radiație/absorbție a CO2 de 15 microni este neglijabilă în raport cu radiația termală de -80 de grade Celsius.

Deasupra tuturor acestor considerații avem influența oceanelor. Nivelul temperaturii din zona ecuatorială crește precipitațiile, iar acest fenomen duce la furtuni uriașe și secete datorită diferențelor în presiunea atmosferică. Toate acestea intră, însă, în categoria de „vreme” și nu de „climă”, deci sînt complet impredictibile și în nici un caz dictate de emisiile de dioxid de carbon. Asta este explicația științifică prin care se arată clar că dioxidul de carbon (cei 3% produși de omenire din cei 0.04% prezenți în atmosferă) nu este cauza încălzirii globale.

Închei aici cu o concluzie pentru cei 99% dintre cititorii de bună credință, pentru că ceilalți 1% vor găsi oricum nod în papură la orice argument în proporție directă cu suma plătită de stăpînii lor. Iată concluzia:

Pornind de la premise false descrise într-un limbaj pretențios și prezentate cu imaginație, oricine poate inventa orice calamitate (crize sanitare, încălziri globale, crize alimentare). Depinde de fiecare dintre voi dacă acestea rămîn doar simple minciuni și manipulări, pentru a vă sărăci și fura libertățile, sau devin legi abuzive ale Noii Ordini Mondiale, în care credeți ca într-o nouă biblie a erei lui homo ignorantus Încă puteți alege…

BOGDAN VASILE

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.