România Mare, nr. 1651

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Există două Americi, dar o singură Europă.

CornELIU VADIm TUDor

Partidul Popular European

Am tot scris în articolele mele despre faptul că votul este cea mai eficientă și de necontestat armă pe care o avem în societățile democratice, ca să schimbăm lucrurile și mai ales conducătorii.

Din acest motiv, voi începe o serie de articole despre partidele europene ale celor mai mari grupuri din Parlamentul European, ale căror voturi sînt esențiale pentru adoptarea și mai ales aplicarea legilor Uniunii Europene. Scopul meu este acela de a vă arăta programele acestor partide, pentru a putea judeca în cunoștință de cauză la următoarele alegeri parlamentare și a alege în așa fel încît reprezentanții noștri de acolo să voteze conform intereselor noastre. Voi începe cu Partidul Popular European, ce formează cel mai mare grup din PE.

Partidul Popular European este un partid de centru-dreapta, unul din cele mai mari partide transnaționale

reprezentate în Parlamentul UE. PPE a fost fondat în 1976 de către partide occidentale creștin-democrate, dar mai tîrziu a primit și partide europene conservatoare sau alte formațiuni politice de centrudreapta.

PPE este cel mai influent partid european. Este cel mai mare partid din Parlamentul European din 1999, din Consiliul European din 2002 și este de departe cel mai mare partid în cadrul prezentei Comisii Europene. Președintele Consiliului European și președintele Comisiei Europene aparțin PPE. De asemenea, mulți dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene au fost membri ai partidelor care au format mai tîrziu PPE. În afara UE, partidul deține majoritatea în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Eminescu – Veronica Micle. O iubire imposibilă (1)

(În noaptea de 3/4 august 1859, la 50 de zile după moartea lui Eminescu, la Mînăstirea Văratec, se stingea din viață Veronica Micle –marea iubire și suferință a Poetului Național.)

Pledoarie pentru epic

Astăzi, la o distanță de 133 de ani, deschidem ușile sanctuarului iubirii nepămîntene dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, prilej cu care vom fi martorii unei povești de dragoste și dor, de patimă mistuitoare și de rebeliune născută pentru a stinge focul izbăvirii lansat odată cu săgeata înșelătoare a lui Cupidon.

În literatura română au fost și alte iubiri, arse pînă la capăt sau sucombate pe traseu. Au fost, dar nu există grad de comparație cu ,,iubirea imposibilă” dintre geniul lui Eminescu și naturalețea vie a Veronicăi Micle.

Citiți și vă veți convinge!

AI PLECAT...

Ai plecat mînat de dor Și te-ai dus tot înainte, De cumplitul meu amor Nu ți-ai mai adus aminte.

Eu cu sufletul zdrobit

Am privit în a ta cale Și cu lacrimi am stropit Urma pasurilor tale.

Și mă-ntreb de ce-a apus O iubire atît de-adîncă, Și mă-ntreb de ce te-ai dus Și de ce mai plîng (eu) încă?

Am început acest remember literar și de iubire cu o poezie de-a Veronicăi Micle, în ale cărei 12 versuri se simte cum respiră universul încărcat cu regretul ireversibil al pierderii ființei iubite.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

România pitoreascã

Funeralii pe mare

În temnițele mării foșnitoare e libertatea fără de sfîrșit deasupra pace, dar în miez de mare e un război al peștilor cumplit Să fie paradisul, sau infernul acest tărîm de vechi cosmogonii? în glorietta soarelui, eternul se-aprind cărbunii zorilor de zi Înmugurește aerul de sare de alge și meduze putrezind un clavecin vivaldic, dinspre mare rostogolește misse de argint

Ridică vîntul fustele gitane ale acestei zile de coral și pînze albe trec în caravane pescarii trag năvoadele la mal Înspumegate valuri de petardă se sparg de dig ca pescărușii morți –tu strînge-mă în brațe, mă dezmiardă femeie scumpă care mă suporți Această clipă n-o să mai revină ca mîine totul se va nărui iubește-mă acum și dă-mi lumină să-mi tot ajungă pînă voi muri!

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

(continuare în pag. a 17-a)

IOAN STOICA

● România, aflată pe locul al patrulea în topul UE după producţia de grîu din 2021, va recolta anul acesta 9 milioane de tone, o producţie mai mică cu 25% faţă de anul trecut, din cauza secetei. Țara noastră este un jucător important pe piața cerealelor, pentru că a realizat în 2021 aproape 10% din producţia totală a UE şi a asigurat un sfert din exporturile de grîu, în volum de 6,3 milioane de tone, în perioada iulie 2021-iunie 2022, conform datelor de la Comisia Europeană. ● Ministrul Agriculturii, Petre Daea, a declarat în ședința de Guvern de miercurea trecută că seceta pedologică „a ocupat toată ţara”, iar de la intrarea Dunării în România şi pînă în judeţul Giurgiu nu există nici o posibilitate de irigare, pentru că nivelul fluviului a scăzut. ● România a început dragarea Dunării pe partea bulgară, cu acordul autorităților de la Sofia, înlesnind astfel fluidizarea transportului pe apele fluviului. ● Premierul ungar Viktor Orban, aflat, joi, 28 iulie a.c., în vizită în Austria, și-a justificat afirmațiile din discursul susținut la Băile Tușnad, numindule „un punct de vedere cultural”. Liderul naţionalist ungar, în vîrstă de 59 de ani, un obişnuit al declaraţiilor controversate împotriva migranţilor, afirmase, în urmă cu 8 zile, la o întîlnire cu comunitatea maghiară din România, că nu dorește ca națiunea ungară să fie ,,o rasă mixtă”, care să se amestece cu „non-europeni”, făcînd apoi o aparentă aluzie la camerele de gazare ale regimului nazist, ceea ce i-a atras critici dure din partea comunităţii evreieşti şi demisia unei consiliere. Cancelarul austriac Karl Nehammer a menționat această nouă controversă la începutul unei conferinţe de presă comune, în care a condamnat ,,cu fermitate orice formă de rasism şi antisemitism” şi dînd asigurări că el şi omologul său ungar au abordat chestiunea „cu toată sinceritatea”.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O nouă Baladă a lui Ciorbea Chiorul F Derbedeii de la „România liberă“

F Incultura pe posturile de Televiziune F Alina Mungiu transmite prin... Kiev!

F Un ucigaş în libertate: Gelu Voican Voiculescu F Măseaua prezidenţială va ajunge la Muzeu F Neulander şi Severin, botezaţi la Debreţin

PArTEA A II-A

F Se aude că autorităţile de la Chişinău intenţionează să pună la dispoziţia nATo baza militară de la Mărculeşti F Dar ruşii? Ce fac ruşii? Am intrat în posesia unui interviu pe care Mihail Gorbaciov l-a acordat cotidianului argentinian „La Nacion“: „Din populaţia Rusiei, 60% trăieşte în sărăcie absolută, potrivit datelor oficiale, dar procentul este mai mare, 80%. Numai 10% din populaţie a fost avantajată. Cu această schemă, lucrurile nu pot merge bine. Se vor întîmpla fapte foarte grave. Este posibil să explodeze societatea civilă. Nu-mi place să spun aceste lucruri, dar sînt oameni care nu au primit salarii de 6 luni, există 22 de milioane de şomeri, o povară extrem de periculoasă“. Auzi, Mișa, în toată chestia asta tu n-ai nici o vină? Hai să acceptăm că Boris e beţiv, deşi ne doare sufletul să o spunem, fiindcă el, în realitate, e un foarte mare beţiv, e cel mai mare beţivan pe care l-a dat poporul rus în Secolul XX, cînd duce el sticla de vodcă la gură şi face gll-gîl îl aude pînă şi surdul Bîl-Bîl de la Cernobîl. Dar tu, Gorbacioave, de ce ne spui braşoave, fiindcă matale nu le-aveai pe-astea cu băutura, şi ai trădat la nivel înalt în cea mai deplină cunoştinţă de cauză?!

F O frază memorabilă a rostit la adresa miniştrilor ciorbagii François Ettorri, reprezentantul Băncii Mondiale la Bucureşti: „Marele risc este că ei nu reuşesc să transforme partitura în muzică“. Ba da, François, au transformat partitura F.m.I. în „Marşul funebru“ al lui Chopin-Ciumara F Umblă vorba că abuzivul ambasador al S.U.A. la Bucureşti, Alfred Moses, va pleca de la noi, în vara acestui an, spre alte zări mai calde, probabil Italia. Oricum, şi-a făcut sumele, lovil-ar spumele, dacă îl cauţi bine la gîlci (pardon, la bănci) vei vedea că el a umflat din România cîteva milioane de dolari. Să te vedem, moşulică Halfred, dacă la italieni o să-ți mai meargă să-ți bagi nasul ăla borcănat unde nu-ți fierbe oala cu spaghetti, să ceri demolarea statuilor, să dai tu indicaţii cine să cîştige alegerile şi cine să formeze Guvernul. F Ani de zile, Dan Iosif l-a păcălit pe Ion Iliescu cum că el ar fi băiat sărac şi ar locui la etajul VI al unui bloc. Cel puţin aşa a declarat, în cîteva rînduri, fostul preşedinte – de bună-credință, mai mult ca sigur. Pentru ca acum să iasă la iveală că Ioşka locuieşte, ilegal, într-o somptuoasă vilă din Str. Crîngului nr. 17, unde plăteşte o chirie simbolică, de numai cîteva sute de lei pe lună. Dar, în aceeaşi situaţie se află şi Petre Roman, Adrian Severin, Silviu Brucan, Traian Băsescu, Gelu Voican Volculescu ș.a. F Fiindcă tot veni vorba de groparul lui Ceaușescu. N-am înţeles în ce calitate a participat el la dezbaterea difuzată sîmbătă de TELE 7-abc în legătură cu gruparea yoghină condusă de Gregorian Bivolaru! Noi nu-l apărăm pe guru, dimpotrivă, am fost primii care l-au criticat, drept urmare el ne-a dat în judecată. Dar faţă de practica terapeutică de a bea urină (de care sînt acuzaţi adepţii lui Bivolaru), asasinatul, săvîrşit în ziua de Crăciun a anului 1989 de psihopatul Voican, este ceva incomparabil şi abominabil. De fapt, întregul dialog a fost viciat grav de urletele guturale şi ininteligibile, de urangutan albinos, ale acestui infractor de drept comun, pe nume Voican, care dădea sentinţe, insulta, băga groaza în oasele unor oameni poate debusolați – dar în nici un caz răufăcători. Nedreaptă a fost şi poziţia Ancăi Fusariu care, în calitate de amfitrioană şi moderatoare, ar fi trebuit să păstreze echidistanța. Pe cînd aşa? O echipă de „moralişti“ care făceau pe inchizitorii a pus la stîlpul infamiei o minoritate (sexuală, religioasă etc.). Abia acum am devenit curioşi cu privire la nucleul din jurul lui Bivolaru: aceşti oameni (între care se aflau nişte fete de o frumusețe remarcabilă) îşi fac rău lor înşile sau şi altora? Au o credinţă purificatoare, sau sînt nişte fanatici irecuperabili? F Joi, 3 aprilie, Emil Constantinescu a fost răpus de o durere violentă de măsele, care îi

pătrundea pînă-n prăsele. Au-au-au și văleleu! Nici n-a ieşit bietul ţap din casă. Pînă la Paşte, nici că mai paşte! A fost nevoie ca înaltul comisar O.S.C.E. Max van der Steel să fie primit, la Palatul Cotroceni, de Zoe Petre, pe care, spre fericirea Poporului Român, n-o durea măseaua. Totuşi, dragă Emil, situaţia trebuie rezolvată. Îţi recomandăm noi o doctoriţă bună, ia durerea cu mîna, pe deasupra e şi prezentabilă: Rodica Cazacu e numele ei şi locuieşte aproape de Palatul Cotroceni, n-ai decît să te sui pe acoperiş şi să-i vezi burghiul, care zbîrnîie prin văzduhul Patriei plin de sentimente patriotice, în vreme ce călugărul Vasile cîntă pe nas: „Juna Rodica voioasă trece, pe lîngă junii sămănători!“. F Am observat ceva foarte curios: în vreme ce naţionalismul din toate Ţările europene e stigmatizat de şmecherii ce se pretind democraţi, uite că naţionalismul din Bielorusia e încurajat şi lăudat! Un titlu din „Evenimentul zilei“ e grăitor: „Mii de naţionalişti belaruşi au demonstrat împotriva unirii cu Rusia“. Carevasăzică, în acest caz e bun naţionalismul. La urma urmei, ceea ce-i deranjează pe liderii Ocultei Mondiale nu e naţionalismul, ci orientarea lui: dacă e împotriva dominaţiei ruseşti – e bun şi democratic; dacă e împotriva dominaţiei evreieşti – nu mai e bun, ci rău, nociv, ultra, extra, şovin, cîh, piş etc. F Profund necinstiţi mai sînt unii ziarişti germani! Într-un articol publicat de „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ şi reprodus de postul de Radio Deutsche Welle se susţine că în Ucraina trăiesc doar... „145.000 de minoritari români“. Ce minciună! Ce fals ordinar! În cele 3 ţinuturi deţinute în mod samavolnic de Ucraina – Bucovina de Nord, Basarabia de Sud şi Ţinutul Herța – trăiesc peste 500.000 de români. Dar cu nemţii n-ai ce discuta, ei au luat Ucraina în braţe, ca pe-un colac de salvare împotriva puhoaielor ruseşti. Ceea ce nu ştie Berlinul, ştie Kremlinul: foarte curînd, Rusia o să tragă o papară Ucrainei, de-or să-i meargă fulgii, o să mai rămînă din ea doar Cernobîlul. F Un alt trădător de Ţară este Ion Raţiu. Simpatic-simpatic, dar ticălos pînă în măduva oaselor! Agent englez de peste 50 de ani, Moş Bulină a primit ordin de la stăpînii săi să facă saltul în haos, fără paraşută (Doina Bâscă): „Pentru a intra în NATO, sîntem gata să renunţăm la revendicarea Basarabiei şi a Bucovinei“. Hai sictir, băi, japiţă! Cine te-a-ntrebat pe tine ceva? Ce ştii tu de ocupaţia sovietică? În timpul războiului, ţi-ai pus palma-n fund şi te-ai uşchit la Londra, iar după o jumătate de veac ai fost catapultat, înapoi, la Bucureşti, cu treabă. De ce nu le spui englezilor să renunţe la Irlanda de Nord? F Enervantul bețivan Nicolae Alexandru (fost escroc CADA, actualmente cică senator P.D.-F.S.N.) are o dambla: împotriva tuturor evidenţelor, el ia mereu partea infractorilor. Aşa a făcut în 1994 cu Niculae Spiroiu. Aşa face şi în 1997 cu Virgil Asztalos Măgureanu. Într-o scrisoare adresată deputatului P.D.S.R. Ovidiu Petrescu (care, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei Comune a Parlamentului de Supraveghere şi Control al S.R.I., i-a reproşat lui Nicolae Alexandru că l-a audiat, fără ştirea Comisiei, pe directorul S.R.I.) bătrîna catană hoaţă din kibuţul lui Neulander se trezeşte gîjîind: „Schimbarea din funcţie a domnului Măgureanu – o aberaţie“, i-auzi, fratele meu! Aşadar, acest căruţaş ungur e bătut în cuie, e preluat ca un bun de inventar, de la o guvernare la alta, de la un secol la altul, de la un mileniu la altul! Ce găinării, porcării şi orgii ai făcut la viaţa ta, puşlamaua naibii, de te guduri în halul ăsta pe lîngă mafiotul Asztalos? Crezi că ai să fii toată viața parlamentar? Nu ți-e teama că, în 2-3 ani, o să intri la pușcărie alături de Spiroiu și Asztalos, pentru complicitate la fărădelegi? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 aprilie 1997)

Din stejar, stejar rãsare!

Lidiei Vadim Tudor, cu prilejul zilei de naștere – 3 august

Crescu stejarul falnic peste Țară

Cu rădăcini adînci, în vechi pămînt, La umbra lui, ivită din cuvînt, Iubirea din Istorie milenară;

Și-n ramuri verzi, cu trainică zidire Prin frunze vîntul fluieră divin, Născînd pe-altarul Patriei destin De dor de Țară, oameni, de iubire;

Cădea lumina zilei printre ramuri

Ca o pecete de la Decebal, Muntenia, Moldova și Ardeal

Erau un neam din tot atîtea neamuri;

Pădurea de stejari nălța spre soare Dovezi de libertate și de cînt, În miezul eului aprins mai sînt Aprigi dorințe, păsări călătoare.

Dar într-o zi de veac fără cutumă Furtuna cea scăpată de sub zei

A frînt, cu vuiet, toți copacii grei, Pădurea s-a cutremurat pe urmă;

Și rîurile Țării-au dat năvală, Învolburată ură pe Carpați

A despărțit români. Neamuri și frați Acuma sufereau de-aceeași boală!

Virtutea strămoșească risipită În mici orgolii de provincii vechi Pune democrația la priveghi Și pe români ducîndu-i în ispită;

Dar el, stejarul, înălța coroană Opreliști vîntului străin să-i stea, Deasupra, stema Țării, ca o stea, Împrăștia lumină de icoană.

Cînd, totuși, trunchiul a-nceput să cadă, Trecînd din viață-n stare de ecou, Din trunchi s-a înălțat un lujer nou, Cu-același vis în inimă să ardă!

La umbra unei plante roditoare Ca un altoi urcînd neîncetat, Așa cum din bătrîni am învățat: CE-I DIN STEJAR, STEJAR

DIN NOU RĂSARE!

GEO CIOLCAN

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Sfaturi pentru zilele caniculare

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașelor noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vînt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca „în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei „Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere „o serie de sfaturi inedite”.

Sfaturi „anti-caniculare“

„De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anticaniculare: «Cum să ne apărăm de căldură», «Cum să ne ferim de insolație», «Sfaturi pentru lunile de vară» și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite”.

Remedii istorice

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?

- Ce să faceți, doamnele mele... Să citiți pe Herodot. Nu știți cine e Herodot? Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într-adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum cîteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană – cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbîntat în Egipt, decît este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tînăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sînteți, veți întreba:

- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decît la noi?

lată ce scrie Herodot, în această privință: «În litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in». Pînă aici, nu e greu să le imitați. Vă rămîne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: «Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gît două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă”. Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sîngele rece, pe cînd al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură».

Un weekend la mare

„Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămîne decît să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite

spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întîlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:

- La ce oră e tren spre Mamaia?

- E afișat la casă.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:

- Pleacă după afiș, dar încă nu s-a pus în circulație.

S-a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă în dimineața aceasta de duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întîi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai tîrziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice cu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.

- E pentru Carmen Sylva!

Jumătate din lumea de pe peron dă năvală în trenul care se umple într-o clipă. Dar altcineva precizează:

- E pentru Mamaia!

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s-au încins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare pînă nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sînt striviți sau trecuți, colete ce zbiară, din mînă în mînă, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva a plecat... spre Mamaia”.

Un weekend la munte

„De aceea, dacă nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă, Poiana Țapului, o stațiune răcoroasă, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Bușteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință

neurastenia. Într-adevăr, odinioară, unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pîndește pe șosea, făcînd cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:

- Fiat!

- Aș! E un Buik...

- Chrysler! Îl cunosc după claxon!

Și astfel, înnebunești lent... Ca mîine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, pînă la ankilozarea gîtului, amuzîndu-se să ghicească «marca» avioanelor:

- Spad!

- Fokker!

- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!

Legea progresului...

Trebuie să recunoaștem însă că sînt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețelele de impresii:

Ziua întîi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.

A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stîncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vîrf.

A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai tîrîm. Dar răsplata va fi magnifică.

A patra zi în zori: În fine, am ajuns în vîrful Omului. Plouă cu găleata”.

Bagajele – o eternã problemã

„În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lîngă ploaie și chelneri, de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gîndul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin Secolul al XIVlea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinări a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d’Estrée, care, în Secolul al XVII-lea, își transporta în călătorie pînă și patul demontabil, închis într-un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre”.

Sursa: Art. „Sfaturi anticaniculare”, Ion Zăbavă, 10 august 1933

Constanța, plaja „Domnița Ileana“

În Bucegi, pe Valea Cerbului

Litoral interbelic

TABLETĂ DE SCRIITOR

Decența cuvîntului, prin adevăr și fapte reale Atitudini « Polemici

Cunoscut în lumea culturală a Județului Prahova, și nu numai, poetul Mihai Istudor, după ce de-a lungul anilor a desfășurat o frumoasă activitate literară, de data aceasta îl descoperim în calitate de publicist, cu noul său volum ,,Din viață, cîndva...” (2021), cuprinzînd scrieri, diferite ca temă, ce au apărut în diverse reviste postdecembriste atît din Prahova, cît și din țară. Ca profesor de istorie în orașul Vălenii de Munte, o parte din articolele sale sînt scrise ca urmare a activităților și întrunirilor publice petrecute aici, în care eroii articolelor sînt oameni ai locului pe care i-a cunoscut... Noua sa carte, ilustrînd pasiunea pentru gazetărie, aduce informații diverse, în principal din zona istoriei, dar se simte în condeiul său imboldul omului dornic să aștearnă pe hîrtie informații corecte și din domeniul cultural, politic, social etc. Din notele de subsol aflăm că unele articole sînt scrise în localitățile Ștefești și Vălenii de Munte, iar demersurile sale gazetărești sînt legate de aceste locuri, care trezesc nostalgii în sufletul de poet al autorului. Activitatea sa scriitoricească nu se rezumă doar la aceste localități și publicații, ci este mult mai amplă, dacă luăm în calcul participarea sa la o serie de manifestări culturale din țară și de la Chișinău, la care a contribuit cu creații personale. Amintim, de pildă, participarea sa la diverse ediții ale Tîrgului de carte ,,Gaudeamus” de la București. În volumele sale de poezii, versurile lui Mihai Istudor sînt scrise dintr-o sinceritate riguroasă, păstrînd din structura versului clasic, pe care și-l asumă, cu aplecare către poezia eseniană. În poezia lui gravitează metafora, ca sursă de inspirație, și muzicalitatea versurilor rezultată din rime atent cizelate. Avem de-a face cu un poet efervescent, cu un potențial poetic natural, firesc, care iubește lumea, dedicîndu-i tablouri surprinzătoare, realizate cu aplomb poetic. Mihai Istudor se manifestă ca un aed modern, iar în publicistică se remarcă spiritul său deschis către tot ce vede și simte, relatînd despre evenimente culturale, istorice și politice la care a fost prezent și întregind conținutul articolelor cu date bine documentate despre personaje marcante născute pe aceste meleaguri. Și o face cu vigilența profesorului de istorie, fără să dea naștere la polemici sau discuții contradictorii. Scrie despre ceea ce vede și percepe în jurul său, despre ceea ce crede și consideră că lumea trebuie să cunoască. În publicistica sa întîlnim teme pe care le prezintă prin prisma realității actuale, chiar dacă unele se referă la evenimente trecute, pagini vechi ale istoriei noastre, peste care s-a așternut colbul uitării. Astfel de scrieri abundă în cartea la care ne referim. Mihai Istudor pune accent pe precizarea datelor istorice, comentînd evenimentele respective în stilul gazetarului care urmărește să cunoască nu doar omul din spatele acestora, ci și psihologia personajului. Îmi exprim aceste opinii despre poetul-gazetar, avînd în vedere nu doar calitatea sa de colaborator al nostru și coleg de breaslă, ci și legăturile formate de-a lungul timpului între doi oameni care împărtășesc aceeași credință și aceleași idealuri.

Mihai Istudor nu face analize alambicate, ci livrează observațiile sale despre mari personalități, precum Nicolae Iorga, căruia i-a dedicat numeroase articole, în care se simte mîna profesorului de istorie, așa cum o face și în cronica intitulată ,,Binecuvîntarea lui Iorga“ (pag. 16). Redăm textul acesteia, pentru a ilustra felul aparte în care a zugrăvit figura marelui istoric, avînd la bază date din biografia acestuia, pe care le înfățișează ca un gazetar cu ștaif. ,,Venind din nordul Moldovei, pămînt de geniu care a dat României pe Mihai Eminescu, Ștefan Luchian și George Enescu, viitorul mare cărturar și patriot Nicolae Iorga mărturisea: «Eu n-am învățat a ceti și scrie, sînt lucruri care mi-au venit de la sine». Despre savantul și profesorul Nicolae Iorga s-a scris atît de mult, și pe bună dreptate, încît

o eventuală trecere în revistă a complexei sale biografii ar părea aproape inutilă. Totuși, referitor la cele peste 1.200 de titluri de carte și peste 25.000 de articole ale savantului, istoricul A.D. Xenopol exclama: «Te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atîtea lucruri și o mînă a le scrie?». Precizînd că o bună parte din viață Nicolae Iorga și-a petrecut-o la Vălenii de Munte, prin Universitatea populară din acest oraș și prin călătoriile sale, Iorga s-a înfrățit cu mari cărturari ai ținuturilor de peste munți, cu istoricii Andrei Bârseanu, Ion Lupaș, Silviu Dragomir, cu profesorii Sextil Pușcariu, Ion Nistor, Onisifor Ghibu, cu scriitorii Ioan Slavici, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu...

Casa memorială, devenită muzeu din anul 1965, cuprinde astăzi dovezi ale activității lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, între care trebuie menționate cîteva așezăminte culturale înființate de profesor: Universitatea populară de vară, care a purtat numele savantului (1908), Tipografia «Datina Românească» (1908), Muzeul de artă bisericească (1923), «Școala Artelor uitate» (1924)”... (,,Vălenii”, Ziarul Văii Teleajenului, 30 septembrie 2005).

Articolele sale nu se referă exclusiv la unele personalități istorice și care au făcut istorie... Alte asemenea scrieri sînt abordate de pe poziția observatorului atent la ceea ce se întîmplă mai ales în viața socială, ilustrînd preocuparea sa față de problemele cu care se confruntă adolescenții și tinerii noștri. Fiind ancorat în realitate, el își exprimă în mod elegant dezamăgirea pentru faptul că tehnologia modernă a acaparat ființa umană și a îndepărtat-o de natură, mediul virtual punîndu-și amprenta asupra vieții omului, alterîndu-i ființa, dezumanizîndu-l. După felul cum decurg lucrurile, autorul a ajuns la concluzia că nimeni nu mai poate salva omul zilelor noastre de haosul în care trăiește, decît Dumnezeu... Pe un ton aspru, tăios, fără cruțare, asumîndu-și riscul de a supăra, Mihai Istudor scrie din revolta celui care e martorul unei generații pierdute. În articolul ,,Psiholog sau duhovnic?“ (pag. 21), apărut prima oară în ,,Vălenii”, Ziarul Văii Teleajenului (nr. 14, martie 2007), - din care reproducem o bună parte -, poetul-gazetar face o analiză pertinentă a realităților sociale și a ,,uzurei morale” a societății, în care folosește din plin experiența sa de dascăl. ,,Din fluxul informațional, mass-media (scrisă, audiovizuală și multimedia), dar și din realități concrete, se constată o creștere semnificativă a celor care acuză, într-un fel sau altul, datorită grijilor cotidiene și zgomotoaselor influențe ale civilizației contemporane, diferite grade de uzură morală, de la simple depresii trecătoare, nesemnificative, la adevărate forme patologice, pînă la ruperea mentală de realitate. (...) Întru căutarea remedierii acestor forme de afecțiuni psihice se bate monedă, în ultimul timp, pe salvatorul apel la un psiholog sau chiar mai mulți, specialiști care se ocupă cu «știința psihicului». Or, dacă acești psihologi abordează aspectul tratării clinice din optica pur științifică, șansele de reușită tind spre zero, în condițiile în care psihicul uman este un labirint aproape de nepătruns în totalitate. În aceste condiții, trebuie luată în calcul bipolaritatea ființei umane: trupul (material) și sufletul (imaterial). Diferitele forme de stres și boli psihice sînt, în primul rînd, afecțiuni ale sufletului și nu ale trupului. Or, în accepția creștină, aceste tulburări sufletești nu sînt altceva decît concretizări ale unor fapte, trăiri, gîndiri, comportamente neplăcute lui Dumnezeu. De aceea, psihologul, dacă nu are el însuși o viață creștină demnă, curată, nu poate face aproape nimic, numai cu «instrumentele» științei, respectivilor pacienți care îi solicită ajutorul. Se preconizează ca și unele instituții publice, inclusiv școli, internate, Centre de Plasament să beneficieze de ajutorul psihologilor (deja în unele instituții există).

Personal, cred că nu aceasta este soluția. Oamenii, copiii, elevii trebuie apropiați tot mai mult de Biserică, de tainele acesteia, de post, de rugăciune, și nu de Cabinetele de Psihologie. Preoții, duhovnicii, singurii

- prin harul lui Dumnezeu primit la hirotonire, ca slujitori ai lui Dumnezeu pe pămînt - au puterea să amelioreze sau chiar să vindece bolile sufletului. Dacă am crede cu toată ființa noastră că tot ceea ce «ni se întîmplă» pe parcursul vieții este de la Dumnezeu, și cele bune, și cele rele, dacă am crede și am recurge periodic la taina spovedaniei, prin care sufletul se ușurează, atunci de ce am mai fi stresați, afectați psihic?

Într-o lume ca aceasta, ultra-modernizată și superinternetizată, cînd extravaganța vestimentară și capilară a luat locul veșmintelor decente, cînd cerceii nu mai sînt în urechile fetelor ci ale bărbaților, cînd «circurile» de la televiziuni răpesc timpul cititului, rugăciunii și contemplației creștine, cînd calculatorul a luat locul cărții, iar banii sugrumă valoarea, adevărul și bunul-simț, de ce n-am reflecta mai responsabil, pentru propria sănătate, la întrebarea din titlu?”.

Volumul ,,Din viață, cîndva...” este o carte de spirit, în care autorul nu polemizează, ci, cu simț de măsură, echilibrat, ne arată cum e să fii om, păstrînd decența cuvîntului. Este și o lecție a jurnalistului onest, prin care demonstrează că informația adusă la cunoștința publicului trebuie să fie corectă, plecînd de la adevăr și nu de la născociri de fapte, idei, răfuieli între clanuri, cum se întîmplă adesea în presa scrisă. Subiectele abordate de Mihai Istudor sînt de bun-simț și bine alese, semn că sînt gîndite din imboldul unui om corect cu sine și în acord cu conștiința sa scriitoricească. Prin urmare, locuitorii din Ștefești și Vălenii de Munte au toate motivele să fie mîndri de numele lui.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Artificii

⁕ Ceea ce Istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea. MIHAI EMINESCU

⁕ Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă. SOFOCLE ⁕ Înseninează, Doamne, e grea o zi noroasă.

C.A. ROSETTI

⁕ Iubirea este aripa pe care Dumnezeu a dat-o sufletului pentru a urca pînă la El.

MICHELANGELO

⁕ Iubim mai mult ființele dificile. AnDrÉ

MAUROIS

⁕ Lumea e condusă numai de interes. Fr.

SCHILLER

⁕ Ziua e pentru negustori, noaptea pentru poeți.

OCTAVIAN GOGA

⁕ Bărbații și femeile de caracter alcătuiesc conștiința unei Națiuni. C. RĂDULESCUmoTrU

⁕ După ce ai făcut prostii, încerci, cu tot dinadinsul, să le susții cu calomnii. VoLTAIrE

⁕ Noi ne vom da bucuroși și viața, numai să se vorbească despre asta. BLAISE PASCAL

⁕ Viața e o alergare spre moarte. DAnTE ALIGHIERI

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga“Vălenii de Munte

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Dr. Grigore Lupescu –Senior al epigramei

Se constată că, în zilele noastre, sînt uitați nu numai cei care au îmbrăcat haina veșniciei, ci și „longevivii” (termenul l-am preluat de la Prof. univ Ștefan Cazimir) care încă fac umbră pămîntului, dar și unor confrați. Cei veniți din urmă la masa luminată de ingeniozitatea epigramei vor să se înalțe repede pe vîrful muntelui care crește din sinea lor.

De data aceasta, voi aduce omagiu domnului epigramist Grigore Lupescu, doctor în medicină, născut în 1931, la Tîrgu Jiu. De la asemenea epigramiști e bine să învățăm că epigrama se scrie mult mai greu decît poezia. Poate de aceea numărul poeților (mai ales al celora care nici nu știu ce e poezia, dar adună cu buldozerul, era să zic cu fărașul, așa-zise versuri) e atît de mare în comparație cu cel al epigramiștilor. (Dar, atenție! Se vor deda la epigramă și la aforism – forme literare scurte, dar ingenioase, mulți neaveniți dornici de autorlîc sau, pur și simplu, să iasă în față chiar cu condeiul bont). O epigramă care să merite această denumire presupune, în afară de talent (un anumit talent de umorist, neastîmpăr, istețime „la mansardă”) și iscusință, inventivitate, sclipiri ingenioase, muncă pe text, spirit de veghe care implică fulgurante referiri, chiar și în subsidiar, la realitatea autorului, cu expresii și sinonime coborîte brusc în vîrful condeiului pentru potrivirea preambulului poantei, a rimei, ritmului, a măsurii versului, cu năstrușnice ricoșeuri spre zone neașteptate etc. Or, aceste caracteristici țin, în egală măsură, de dotare și acumulare, de experiență continuă. Poate de aceea se afirmă că epigrama „se face la bătrînețe”, cînd oamenii capătă experiență, își ascut simțul de observație și devin tot mai toleranți cu păcatele altora și ale lor înșiși (în paranteză fie spus, epigramistul e comparat cu un vînător care aleargă după vînat, dar, cu sufletul, e alături de cei care intră în vizorul puștii sau al săgeții). E adevărat că marea majoritate a epigramiștilor se află la vîrsta a treia, dar, chiar și unii dintre aceștia s-au afirmat plenar încă din tinerețe sau de la maturitate, și putem da numeroase exemple: Aurel Iordache și Ion mioc (la 19 ani), Ion Larian Postolache (la 22 de ani), Ștefan Tropcea (la 23 de ani), Leonida Secrețeanu și Apollo Bolohan (la 24 de ani), Gh. Belei (la 27 de ani), Mircea Pavelescu (la 30 de ani), I. St. Bogza (la 33 de ani), Florin Iordăchescu (la 39 de ani), și Aurelian Păunescu (la 44 de ani). În plus, să nu-i uităm pe Ion Ionescu-Quintus și Gabriel Țepelea, care au debutat, editorial, la 21 de ani, cu volume care conțin și epigrame antologice.

Dintre cei care și-au manifestat de timpuriu vocația de epigramist face parte și Doctorul Grigore Lupescu (deci doctor-doctor, nu numai medic!), Cetățean de onoare al orașului Tîrgu Jiu (1977). Subliniem, încă de la început, altă idee (de fapt, „trouvaille”- găselniță) referitoare la epigramiști: s-a constatat că activitatea cerebrală continuă prelungește viața, deci să nu ne mirăm că mulți epigramiști au devenit longevivi: această specie literară, socotită de unii „strănut literar”, „trandafir cu ghimpi” etc., care pune, pe parcursul scrierii ei, capul, permanent, la contribuție [am intercalat cuvîntul „permanent” nu numai ca să evit scandaloasa cacofonie, ci pentru că exprimă realitatea!], menține imperiul lucidității, antrenînd întregul organism la treabă. Se cunosc epigramiști care au plecat, la întîlnirea cu strămoșul Marțial, la centenarul anilor sau în apropierea lui: mircea Ionescu-Quintus (1917-2017), Vasile Moșneanu, tot din Ploiești (1911-2011), Acad. Gabriel Țepelea (1916-2012) ș.a. Longeviv este și epigramistul la

care ne referim, Dr. Grigore Lupescu: odată trecut de „octogenariat”, nu mai este bătrîn,… ci longeviv (cine zice bătrîn, ăla e, eu nu recunosc!). Anul acesta, pe 30 august, Grigore Lupescu va împlini 91 de ani.

S-a născut la Tîrgu Jiu, în 1931, ca fiu al industriașului și bancherului Lupescu Gr. Grigore (2 noiembrie 1989 – 4 mai 1953). În anii ’50, tatăl său a fost arestat, trecînd prin gulagul Canalului Dunăre-Marea Neagră, Chilia Veche, Periprava, Jilava și, după o scurtă întemnițare la Văcărești, cu sănătatea șubrezită, se stinge din viață la 54 de ani, în închisoarea Jilava, fiind astupat de pămînt în groapa comună. Din grija familiei, osemintele au fost aduse în Cimitirul din Tîrgu Jiu.

Reușind să-și mențină echilibrul, învingînd nenumărate piedici, tînărul Grigore Gr. Lupescu termină Medicina la București, în 1960. A fost repartizat în localitatea Baia din Dobrogea, prima regiune colectivizată a țării. Depunînd eforturi deosebite, printr-o pregătire continuă, parcurge treptele ierarhice specifice profesiei și, în 1969, a reușit să se transfere în județul Gorj, din 1970 lucrînd ca medic cardiolog la Spitalul Județean din Tîrgu Jiu, unde ajunge să ocupe funcția de Șef al Secției de Cardiologie. Spațiul acestui articol nu ne permite să ne referim la multilaterala sa activitate în domeniul Medicinei, la studiile sale ca doctor în științele medicale, activitatea sa științifică și alte aspecte din viața sa fiind înfățișate în studii precum „Dr. Grigore Lupescu – Recurs”, din 1998, de octavian Ungureanu, „Doctorul Grigore Lupescu” de dr. Mihail Tomșa (din „Viața medicală” nr. 41 din 10 oct. 1997) și „Monografia Liceului Tudor Vladimirescu Tîrgu Jiu, 1890-1990”, p. 482-483. În cele ce urmează, ne vom referi (tot pe scurt!) la meritele sale de epigramist, talentul acesta „îmboldindu-l” să scrie epigrame încă de la vîrsta de 16 ani. În clasa a VI-a de liceu, se „prezintă” la revista PAPAGALUL (director Al. Devechi) din București cu o poezie (condiție impusă pentru debutanți) care se încheie astfel: Așezați-vă în gardă Și-mbrăcați-vă în fier Voi lovi făr’ de cruțare Ca un meșter cavaler

Și vă veți convinge-ndată Că-s un aprig luptător… Veți mai auzi de mine Mă prezint: TOREADOR.

A fost primit în rîndul colaboratorilor revistei și i se publică, imediat, două epigrame deosebit de curajoase:

Talentatului epigramist V. D. Popa Astfel zici cînd vezi cum scrie Și gîndești, de bună seamă: Ve De Popa liturghie, Dar nu vede epigramă!

Unui epigramist care-și ironiza adversarul că „are în cap doar cenușă” Zici că el, fiind păpușă, N-are-n cap decît cenușă; Cazu-i și mai trist la tine: N-ai avea nici în ce-o ține.

Drumul a fost deschis. S-a dăruit acestei specii literare, devenind unul dintre epigramiștii clasici ai

literaturii române. Epigrama sa demonstrează har, talent de versificator, condei ascuțit, dar, uneori, și înțelegere. În creația sa nu se aude vuietul epocii, se simte picătura adusă pe foaia albă de înzestrarea spirituală a autorului, se simte frămîntarea sa cu ecouri din profesia care implică asocierea extremelor viațămoarte, înțelepciunea care conferă, uneori, catrenului o notă aforistică. Nu cred că mai este nevoie de alte comentarii, vom da exemple, din creația sa, avînd convingerea că, odată cu epigrama, cititorul se asociază cu autorul în opinii.

La moartea unui alcoolic

Fie-i, Doamne, somnul lin –Zise preotul Ilie, Dar, cînd îl stropi cu vin, Cît p-aici era să-nvie!

Unui chirurg

Chirurgul, popa și groparul

Ce buni amici sînt între ei: Cel care-l caută pe primul Îi întîlnește pe toți trei.

Șefului meu

De cîte ori am bucuria

Să-l văd pe șeful meu cel bun, Îmi scot amabil pălăria

Și-n fața ochilor mi-o pun.

„Talent”

Pegasul tău lipsit de har

Ce galopează ca furtuna Și-arată aripile rar, Pe cînd copita-ntotdeauna.

Epitaful soacrei

Mama soacră zace-ntinsă În a veșniciei pace… Numai nora e convinsă Și acum că se preface.

Chibrit care nu scapără

Eu nu știu altul cum gîndește, Dar ce denotă acest semn –Că fosforul, de fapt, lipsește Și altor capete de lemn.

La moartea unui codaș

Pe cînd spre Bellu trista ceată Îl conducea încetișor, Codașul. pentru prima dată, A stat în fruntea tuturor.

Analize medicale necorespunzătoare

Cînd moartea s-a apropiat

De-un biet bolnav, el a strigat: Degeaba tot îmi dai tîrcoale

Am analizele normale!

Unui chirurg epigramist

În cinci spitale a rămas

Vestit prin cruntul său măcel Da-n epigramă e un as Că n-are victime defel.

Specializare

Ales printr-un concurs de-mprejurări

A fost trimis să-nvețe-n alte țări; Un an a stat în Anglia, dar zău, E ceață ca la Londra-n capul său.

Epigramistul Grigore Lupescu este un univers complex – epigramist care-mpunge, dar și păstrător al valorilor morale moștenite de la părinți. Ca personalitate reprezentativă a breslei noastre, acest oltean ingenios nu poate fi uitat!

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Adnotări despre ,,Școala lui D. Gusti”

Creatorul Școlii de sociologie românească Dimitrie Gusti (1880-1955) este primul sociolog din lume care a realizat cercetări de teren cu echipe interdisciplinare, antrenînd în aceste activități geografi, demografi, medici, economiști, istorici, etnografi, folcloriști, psihologi, juriști, specialiști în științe politice și administrative ș.a., în scopul realizării unei sinteze sociologice. S-a trecut astfel de la sociologia de ,,cabinet” la studierea organizată și sistematică, pe baza unei concepții și metodologii închegate, a realității sociale.

,,Noi am încercat de la început, scria D. Gusti, cercetarea sociologică a tuturor aspectelor (deci a totalului) și nu numai descriptiv, ci și explicativ, a unei forme fundamentale de viață socială, cum este la noi satul. Am ajuns astfel să putem înfățișa un tip de monografie sociologică, cu multe avantaje față de tipurile cunoscute și practicate în străinătate... Românească prin material, prin metodă și prin cercetări, înfățișînd nenumărate putințe de creație științifică, cercetarea monografică asigură din plin dezvoltarea unei sociologii românești”. Prin urmare, cunoașterea țării noastre prin cercetări directe este singurul temei al unei sociologii naționale.

În concepția lui Gusti, cercetarea de teren trebuie să țină cont atît de condiționările vieții sociale (cadrul geografic, biologic, psihologic), cît și de activitățile ei, precum manifestările economice, culturale, etico-

Din Bucure ş tii de altădată

Cînd au început bucureştenii să mănînce fructe exotice

juridice, politico-administrative, toate acestea aflînduse în conexiune. Apare cu claritate ideea că sociologia presupune existența științelor sociale, deoarece numai prin desăvîrșirea cunoașterii analitice a părților se poate ajunge la o cunoaștere completă a întregului. Prima formă de organizare a acestei Școli a început la Iași, unde D. Gusti a înființat Asociația pentru Știință și Reformă Socială (1918), care, după plecarea acestuia la București, s-a transformat în Institutul Social Român (1921-1948), organizat pe temeiuri multi și interdisciplinare. Acesta a reunit personalități de seamă ale vieții științifice și culturale românești, precum V. Madgearu, V. Pârvan, Fr. Rainer și mulți alții. Pe baza acestei concepții s-a realizat, sub conducerea lui Gusti, monumentala operă Enciclopedia României (19381943), iar în anul 1936 s-a înființat Muzeul Satului.

Pînă în 1938, cercetările monografice ale acestei Școli s-au concentrat preponderent asupra satului privit ca unitate socială ,,în sine”.

Acum se conturează o nouă etapă în activitatea Școlii, mai ales prin contribuția lui A. Golopenția, H.H. Stahl, Tr. Herseni. Aceștia l-au convins pe Gusti de imposibilitatea monografierii simultane a celor peste 15.000 de sate din țară în scopul întocmirii Sociologiei Națiunii, orientînd cercetarea sociologică spre monografii sumare și regionale, ca și spre monografii centrate pe ,,probleme”. Această etapă reprezintă o nouă fază de experimentare a unor metode și tehnici necesare realizării, pe baza cercetării interdisciplinare, a comparațiilor și generalizărilor cerute de întemeierea Științei Națiunii. În acest scop au fost elaborate metode precum: tipologia satelor și monografierea sumară a satelor reprezentative pentru fiecare tip. În această investigație s-a urmărit

„Grapefruit-ul, cel mai modern dintre fructe”

studierea simultană a satelor tipice pentru fiecare regiune a României și s-a evidențiat necesitatea întocmirii Atlasului sociologic – instrument util pentru ,,eșantionarea” localităților. Într-o conferință din 2015, acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, care l-a cunoscut personal pe D. Gusti, îi făcea un portret intelectual și biografic sugestiv: „Ce m-a frapat pe mine a fost că a avut posibilitatea să mobilizeze profesorii, elevii săi, pe care i-a antrenat în campaniile acestea, peste tot era prezent; există și fotografii, și o mulțime de articole ale deplasărilor sale. Și nu uitați că a avut colaboratori străluciți: Mircea Vulcănescu, Miron Constantinescu, Henri Stahl, Lena Constante. Și a inițiat acele monografii, care au rămas ca model pînă în zilele noastre”.

În legătură cu modul de apreciere a activității Școlii de sociologie românească, H.H. Stahl scria în Amintiri și gînduri (1981): ,,Tradiția trebuie considerată ca un punct obligatoriu de pornire, după cum și depășirea acesteia de cercetările ulterioare”.

LILIAnA TETELEA

Dintotdeauna bucureștenii au avut mere, pere, gutui, moșmoane, struguri și prune de magiun, fructe luate direct din nenumăratele livezi care dădeau farmec Bucureștiului. Dar cînd au pus ei gura pe portocale și pe grapefruit-uri aduse cu vaporul de la Tel Aviv de negustorii evrei de pe Lipscani? Un articol publicat în „Realitatea ilustrată (sau lucrurile așa cum le vedem cu ochii)” din noiembrie 1937 îi anunța pe bucureșteni că au sosit grapefruit-uri proaspete în oraș, tocmai de la Jaffa, din Israel, cu vaporul. Reclama ridica în slăvi calitățile acestui fruct din care mulți nu gustaseră niciodată: „Grapefruit-ul, un fruct modern și delicios”. ,,Au sosit grapefruit-uri Jaffa proaspete, fructele de Jaffa sînt cele mai zemoase și întrec toate așteptările. Pline de zeamă răcoritoare, grapefruit-urile stimulează pofta de mîncare, constituind atît un aperitiv neîntrecut cît și un desert delicios. Amatorii acestui fruct gustos și sănătos se vor putea iarăși delecta cu el, iar cei cari vor gusta pentru prima oară grapefruit-ul, vor avea o plăcere necunoscută încă și vor putea îmbogăți lista lor de bucate cu acest fruct modern și delicios. Toate magazinele bune sînt acum aprovizionate cu aceste minunate fructe, din noua recoltă. Grapefruit-urile sînt mai gustoase dacă se consumă în felul următor: se taie în două pe lat, miezul se îndepărtează de coajă, tăindu-se în felii cari se presară cu zahăr. Grapefruit-ul se servește cu coajă pentru a-și păstra aroma, cîte 1/2 fruct de persoană, fie ca aperitiv, fie ca desert”.

,,Fiecare gospodină se străduiește să ofere familiei sau oaspeților ceva nou, adică o schimbare în menu-ul obișnuit, o surpriză în preparatele culinare. Grapefruit-ul servește minunat în rezolvarea acestei probleme. Acest fruct atît de gustos și totodată atît de bogat în vitamine îmbogățește lista de bucate a unei mese alese și datorită gustului său răcoritor poate fi servit la începutul sau la sfîrșitul mesei de toate zilele”.

Un kil de lămîi costa un leu, iar o raţă trei lei

Lîmîile și chitrele (fructe care au aspectul unei lămîi mari, cu miez alb acru-amărui – n.n) se găseau din belșug în Micul Paris, spune Frédéric Damé în cartea sa „Bucureștiul în 1906”. Iată lista lui Damé cu principalele alimente care se consumau în București, la începutul Secolului XX. „Pește proaspăt, pește sărat, sardine la butoi, brînză, legume uscate, cartofi, zahăr, orez, griș, ulei de măsline, măsline, vin, oțet, țuică și bere, pîine dar mai mult mămăligă, carne, păsări. 3 lei costa o rață, 6 lei gîsca și 1,30 un pui. Prețul fructelor: 50 de bani kilul de mere, 60 de bani kilul de gutui, struguri, prune uscate, moșmoane. Chitrele costau 1,40, lămîile 1 leu, rodiile 70 de bani. Grapefruitul încă nu apăruse, dar în marile cofetării din București, la Capșa de pildă, cofetarii aduceau de la Paris coji de lămîie, de portocale și de naramze glazurate.

O poveste cu portocale rare, scumpe și mult rîvnite, ne-a lăsat Ionel Teodoreanu. În anul 1920, acesta a primit mai mulți bani decît se aștepta pentru o traducere din Maxim Gorki. Ce-a făcut cu paralele? Simplu. Și-a luat portocale. ,,Mă așteptam să primesc 500 de lei, foarte prețioși. Dar domnul Ibrăileanu, cu un aer de Moș Crăciun mucalit, a numărat cinci mii. Îmi venea să sar pe masa redacției făcînd o roată de tumbe, să dansez pe acoperișul Palatului, să cînt în gura mare. Dar am făcut altă nebunie. Am luat cea mai mîndră trăsură cu doi cai, m-am dus în Piața Sfîntul Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale de la Anisia și am venit spre casă ca un prinț mediteranian: numai aur și arome, urmărit de toate albinele, constelat. Acasă am țipat să se deschidă toate ferestrele. S-au deschis. Ai casei și servitorii s-au îmbulzit la ferestre. Rîdeau vecinii, rîdeau obrajii din casa cu portocale, rîdea toată tinerețea mea și rîdea deasupra cerul ei”, rememora Ionel Teodoreanu.

,,Centrul fericirii este stomacul”

Tot în numărul cu ghidul pentru grapefruit-uri din „Realitatea Ilustrată” găsim și reclame la medicamente, la Magnesia Bisurata, „cari mult bine face stomacului”. ,,Centrul fericirii este într-adevăr stomacul, pentru că un stomac care funcționează rău împiedică pe oricine să se bucure, fizicește și moraliceste, de propria lui existență. Mici neplăceri așa numite benine, adică fără însemnătate, senzații de apăsare, somnolență, migrene după fiecare masă, sughițuri acide, insomnii, acel nod ce se urcă, sînt prea des neluate în seamă“. De la bucureșteanul care a mîncat pentru prima dată ,modernul” grapefruit de Jaffa și pînă în prezent e cale lungă și multe s-au schimbat. În anul 2021, românii au ieșit pe ultimul loc în Uniunea Europeană la consumul de fructe și legume. Unul din trei cetățeni din UE (33%) a raportat în anul 2021 că nu consumă zilnic fructe și legume și doar 12% din populație a consumat cele cinci sau mai multe porții recomandate pe zi, arată datele publicate de Oficiul European pentru Statistică. Pe primul loc la consumul de fructe și legume sînt irlandezii, olandezii și danezii, iar pe ultimul, noi, urmați de bulgari.

B365.RO

File de istorie

Generalul Eremia Grigorescu, o personalitate de excepţie, o carieră militară glorioasă

Eremia-Teofil Grigorescu s-a născut pe 28 noiembrie 1863, la Golășei, lîngă Tîrgu Bujor, în familia lui Grigore (care a fost o vreme învățător în comuna Bujor) și a Mariei, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, fiind pasionat de matematică și latină, apoi Liceul Național din Iași, între 1878 și 1881. Deși tatăl său a murit cît tînărul era încă în școală și după decesul acestuia familia a trecut prin mari probleme financiare, reușește să-și finalizeze studiile. După susținerea Bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe la Universitatea din Iași.

Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații și astfel a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari și căreia i-a predate lecții particulare. Datorită influenței rudelor soției, a renunțat la studierea medicinei și s-a orientat spre o carieră militară, fiind admis în 1882 la Școala de Infanterie și Cavalerie din București.

După terminarea studiilor, tînărul se căsătorește cu Elena Arapu, care devenise profesoară de matematică. Cuplul a avut cinci copii: Traian, care va deveni general de artilerie și va fi arestat de comuniști în 1952, Romulus, deputat liberal și fost ofițer, Aurelian, care va deveni inginer, Lucreția și Margareta.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat mai multe poziții în unitățile de artilerie, iar în timpul Primului Război Mondial a fost comandant al Diviziei 15 Infanterie, al Corpului II Armată, al Corpului IV Armată, al Corpului VI Armată și al Armatei 1, marile sale succese fiind bătăliile de la Oituz și Mărășești.

În perioada Primului Război Mondial, Eremia Grigorescu a cunoscut-o pe Elena Negropontes, în conacul familiei căreia se afla comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Începe o relație cu aceasta și vor avea un copil, născut la Bîrlad pe 20 noiembrie 1917, pe Dan Ulise Grigorescu. În 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soția sa și s-a căsătorit cu Elena, care era fiica lui Jean Ulise Negropontes, un mare latifundiar, industriaș și comerciant de origine greacă născut la Galați, cel care a finanțat mai tîrziu construcția Mausoleului de la Mărășești. Generalul a recunoscut copilul conceput în afara căsătoriei și a început o nouă viață alături de noua sa soție, care avea 39 de ani. La începutul lui 1919, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie ai căpitanului de artilerie Ion Tîmpeanu, care s-a căsătorit cu Elena Lupescu, cea care avea să devină amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea.

„Era întruchiparea tipului clasic al soldatului de rasă”

Artilerist și matematician eminent, ofițer de o desăvîrșită probitate morală, a făcut parte din diferite comisii însărcinate cu achiziționarea de material și armament necesare armatei române (explozibil de la uzinele germane ,,Troisdorf” și ,,Dürer”, arma de infanterie cu repetiție Manlicher, model 1893, obuzierul și tunul de cîmp „Krupp”, model 1904), fiind trimis în Germania, Anglia, Rusia, ca observator la marile manevre sau în vizită la diferite unități militare.

Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării, în 1916, i s-a încredințat comanda Diviziei 15 Infanterie, pe care a condus-o în luptele din sudul Dobrogei.

Transferat împreună cu marea unitate pe frontul din Moldova în septembrie 1916, a participat la prima bătălie de la Oituz în octombrie 1916. Opunîndu-se forțelor inamice care declanșaseră ofensiva în trecătoare, Grupul „Oituz”- constituit din diviziile 15 infanterie și 2 cavalerie – a stăvilit înaintarea acestora și, printr-o serie de contraatacuri violente, le-a respins peste frontiera existentă la vremea respectivă. Cu acest prilej, generalul Eremia Grigorescu a lansat lozinca ,,Pe aici nu se trece!”, iar marea unitate și-a cîștigat denumirea de „Divizia de fier”. Pînă în vara anului 1917, se impusese deja ca ,,o figură mare și interesantă a războiului nostru. Era întruchiparea tipului clasic al soldatului de rasă - așa cum arăta Constantin Kirițescu - mîndru ca un muschetar, viteaz ca un cavaler medieval. Pe lîngă acestea, o solidă educație militară și tehnică, un ochi sigur și o energie de fier. Optimismul său robust își găsea expresiunea în formele romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofițeresc și masele soldățimei și le ridica moralul. Deviza lui «Pe aici nu se trece» devenise celebră. Cu faima ei trecuse generalul de pe frontul Oituzului pe acela al Mărășeștilor. Domina cele mai grele situații printr-o neturburată încredere în sine”.

În timpul bătăliei de la Mărășești din iulie – august 1917 generalul Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1, pe care a condus-o la victoria ce avea să-l consacre definitiv în galeria marilor conducători de oști din istoria militară.

Marile unități din subordinea sa – constituite în dispozitivul defensiv din poarta Focșanilor, bazat pe principiul apărării active – au oprit ofensiva Grupului de armate al feldmareșalului August von Mackensen, silindu-l prin contraatacuri viguroase să bată în retragere.

Referindu-se la calitățile de comandant ale generalului Eremia Grigorescu, mareșalul Alexandru Averescu îl considera un adevărat ,,general de cîmp”, iar mareșalul Constantin Prezan aprecia că acesta ,,a infiltrat ofițerilor și trupei […] o desăvîrșită încredere în victorie, punîndu-i astfel în măsură de a susține dese și impetuoase atacuri și contraatacuri cu rezultate strălucite, contra unui inamic mult superior ca număr”. Între 24 octombrie și 29 noiembrie 1918 a fost ministru de Război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă. În scurta perioadă cît a fost ministru, s-a preocupat pentru punerea în aplicare a planurilor de mobilizare a întregii armate române.

„A fost, pentru poporul nostru, reazimul pe care nimic nu l-a putut zgudui”

Eremia Grigorescu s-a îmbolnăvit în primăvata anului 1919 și a murit pe 21 iulie, la vîrsta de 56 de ani, după două luni de suferință, în urma complicațiilor provocate de gripa spaniolă, în timpul pandemiei care a lovit Europa după finalul războiului (alte surse indică un cancer al ficatului drept cauză a morții).

Cotidianul Adevărul a consemnat: „Împrejurul catafalcului de la Biserica Mihai Vodă din București, unde a fost depus, a fost adus un mare număr de coroane de flori naturale. Una dintre ele poartă inscripția: «Regele, generalului Eremia Grigorescu». Pe o alta stă scris numele generalilor Berthelot și Pétain. Sînt apoi coroane din partea armatei de Dunăre, a misiunilor franceză, italiană, polonă, engleză, din partea Marelui Cartier General, a Ministerului de război, a Arsenalului Armatei și a unui mare număr de unități militare și persoane oficiale. Toate coroanele au inscripțiuni care amintesc gloria care este legată de numele generalului dispărut.

Slujba religioasă a început la ora cinci și a fost oficiată de arhiereul Evghenie Piteșteanu. La acea oră erau de față familia defunctului, precum și următoarele persoane: Dl. Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Al. Constantinescu, general Văitoianu, Inculeț, Mîrzescu și I.G. Duca, Take Ionescu, Dimitrie Greceanu, Alex. Marghiloman, C.C. Arion, Vintilă Brătianu, Cambon, însărcinatul cu afaceri al Franței, Auritti, însărcinatul cu afaceri al Italiei, Psichas, ministrul Greciei, general Grazini, general Pétain, D. Onciul, Emanoil Antonescu, G. Negropontes. Din partea Curții au asistat doamna Procopiu, doamna de onoare a Reginei, Henry Catargi, mareșalul Curții, și locot.col. Cezărescu, adjutant regal.

Pe o măsuță din apropierea catafalcului sînt depuse următoarele distincțiuni obținute de defunct pe cîmpul de onoare: Legiunea de onoare în grad de mare ofițer, ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a III-a, Crucea Sfîntului Gheorghe, ordinul Sf. Ana cu spade în gradul de mare ofițer și Coroana României cu spade în gradul de Mare Cruce. După terminarea serviciului divin, a luat cuvîntul Ionel Brătianu, care a rostit o cuvîntare în numele Guvernului: «Generalul Eremia Grigorescu, comandantul de la Mărășești, s-a dus dintre noi. S-a dus el, care împreună cu eroii căzuți în marea bătălie ne-a asigurat respectul lumii. Pentru această cunună cu care a înzestrat gloria armatei noastre, îi vom fi veșnic recunoscători”.

Generalul a fost înmormîntat inițial în cimitirul din Mărășești, cu onoruri militare, iar osemintele sale au fost reînhumate pe 29 august 1924 în corpul central al Mausoleului de la Mărășești.

Nicolae lorga scria la dispariția eroului de la Mărășești: „Generalul care se coboară în mormînt după ce așa de frumos l-a luminat o așa de frumoasă glorie a însemnat pentru poporul nostru mult încercat, în suprema lui criză, reazimul pe care nimic nu l-a putut zgudui“. r m

Regina Maria și generalul Eremia Grigorescu

Mormîntul Generalului E. Grigorescu din Mausoleul de la Mărășești

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Culpabilii au fost dovediţi –

Contraprocesul

În noaptea de 27 februarie 1933 cerul Berlinului era iluminat de un un violent incendiu, izbucnit ca din senin în plin centru al oraşului. În cîteva ore, clădirea care adăpostea Reichstag-ul – Parlamentul Germaniei – era mistuită de flăcări. În dimineaţa următoare, un olandez, Marinus van der Lubbe, era arestat de poliţie şi acuzat că ar fi pus foc edificiului. Procesul care a urmat la Leipzig a fost o sinistră înscenare nazistă. Hitler a încercat, sub pretextul ca incendiul ar fi fost rodul unui complot urzit de comunişti, să furnizeze o „justificare“ de ordin juridic valului de represiuni antimuncitoreşti pe care avea să-l dezlănţuie. Din boxa acuzaţilor însă, marele luptător revoluţionar bulgar Gheorghi Dimitrov a demascat intenţiile clicii fasciste și a transformat procesul într-o tribună de înflăcărată mobilizare a forţelor antifasciste. În ciuda puternicelor presiuni exercitate de nazişti, tribunalul nu a putut pronunţa decît o singură sentinţă: van der Lubbe, un debil mintal care se droga, a fost declarat vinovat şi condamnat la moarte, decapitarea lui avînd loc cîteva zile mai tîrziu. Toţi ceilalţi acuzați au fost achitaţi.

„Misiunea mea este să distrug ºi să extermin!“

Dar Hitler nu a aşteptat nici măcar începutul procesului pentru a declanşa teroarea, pe baza unui decret intitulat, ca o crudă ironie, „Pentru apărarea poporului şi a statului“. Bătrînul mareşal von Hindenburg, pe atunci încă preşedinte al Germaniei, îl semnase cu atît mai lesne cu cît fusese martor ocular al incendiului: în seara de 27 februarie el cinase, ca invitat al vice-cancelarului von Papen, la selectul Herrenklub, de pe Vosstrasse, peste drum de Reichstag. Se pare chiar că machiavelicul von Papen – unul dintre principalii participanţi la manevrele de culise pentru aducerea la putere a lui Hitler – alesese în mod premeditat data şi locul cinei. Scopul era de a impresiona un preşedinte a cărui senilitate, din ce în ce mai pronunţată, nu făcea decît să-i întărească convingerile reacţionare.

Ca şi în alte împrejurări, căpeteniile naziste nu au dat dovadă de prea multă fineţe în aducerea la îndeplinire a planului lor. Sosit la fața locului la numai cîteva minute după izbucnirea incendiului, Göering, care gîfîia şi transpira din abundență, s-a grăbit să pronunţe imediat propriul lui verdict, strigînd lui Rudolf Diels, şeful Gestapoului din acea perioadă: „E începutul revoluţiei comuniste! Nu avem nici o clipă de pierdut. Vom fi necruţători. Toţi conducătorii comunişti trebuie ucişi acolo unde vor fi găsiţi. Chiar în noaptea asta trebuie să-i spînzurăm pe toţi deputaţii comunişti!”. Cu aceeaşi cinică indiferență față de lipsa oricăror probe materiale, Goebbels a reluat a doua zi, în ziarele pe care le dirija, tema „complotului comunist”. Dar opinia publică din Germania şi restul lumii nu s-au lăsat chiar atît de uşor convinse. Pentru ce ar fi dat comuniştii foc Reichstag-ului? Ce foloase ar fi avut ei de tras de pe urma unei acţiuni care nu corespundea cîtuşi de puţin cu principiile de luptă ale partidului? Nu putea fi invocat nici măcar un motiv iraţional, ca, de pildă, resentimentele anti-parlamentare stîrnite de un eşec electoral. Alte argumente veneau să contrazică şi ele teza oficială nazistă. Astfel, s-a aflat despre van der Lubbe că fusese arestat de Gestapo cu cîteva zile înainte de izbucnirea incendiului şi nimic nu lăsa să se creadă că ar fi evadat sau ar fi fost eliberat. De asemenea, sărea în ochi absurditatea afirmaţiei că un singur om – şi încă unul care nu cunoştea clădirea şi pe care abuzul de stupefiante îl menţinea permanent într-o stare de semiinconştientă – ar fi putut pune foc în mai multe puncte şi într-un interval atît de scurt. Van der Lubbe nu ar fi avut cum transporta, de unul singur, în interiorul Reichstag-ului, numeroasele bidoane de benzină şi produsele chimice găsite acolo de anchetatori. Chiar dacă ar fi încercat s-o facă, ar fi fost imediat arestat de serviciul de pază.

Fără a se sinchisi însă de nenumăratele puncte vulnerabile ale versiunii lor, hitleriştii au trecut la realizarea proiectului lor de represiuni şi teroare. Decretul semnat de Hindenburg suspenda cele şapte articole ale Constituţiei germane prin care se garantau drepturile individuale şi civile, anulînd astfel libertatea presei şi a cuvîntului, permițînd violarea secretului corespondenței şi „legalizînd“ descinderile, percheziţiile şi arestările cele mai arbitrare. În primele 24 de ore au fost arestaţi peste patru mii de conducători ai organizaţiilor partidului comunist din provincii, oraşe, uzine şi fabrici, printre

unui incendiu

ei se găseau și deputați în Reichstag, în ciuda imunităţii parlamentare de care ar fi trebuit să se bucure. Au mai fost arestaţi numeroşi lideri social-democrați şi liberali, precum şi mii de muncitori, țărani, ziarişti, studenţi etc., bănuiţi că ar împărtăşi opinii antifasciste.

Secretul paiaţei

Pentru toţi cei pe care zvastica nu-i fascina a devenit limpede că focul fusese pus de nazişti. Pînă şi fostul cancelar Brüning, ale cărui vederi de dreapta erau bine cunoscute, a cerut, în cursul campaniei electorale „o anchetă serioasă, pentru a se verifica dacă nu cumva tocmai printre cei mai gălăgioşi acuzatori trebuie căutaţi făptaşii“. Bineînţeles, în timpul dictaturii lui Hitler nu a avut loc nici o anchetă cît de cît serioasă.

Procesul marilor criminali de război de la Nürnberg a elucidat o serie de aManunte în legătură cu această problemă. Rudolf Diels, căruia i se dăduseră instrucţiunile privitoare la uciderea comuniştilor, a declarat că Göring, „ştiind exact cum va izbucni focul“, îi ordonase să pregătească, încă înainte de incendiu, „listele complete ale celor ce urmau să fie arestaţi imediat după”. Hans Gisevius, colaborator apropiat al amiralului Canaris în cadrul Abwehr-ului, atribuia vina unui alt complice al lui Hitler, afirmînd în faţa tribunalului internațional că „Goebbels fusese primul căruia îi venise ideea de a da foc Reichstag-ului“. Tot la Nürnberg, generalul Franz Halder, care a fost multă vreme şeful statului major general al armatei germane, a precizat că, în prezenţa lui, Göring se lăudase că e „singurul om care cunoaşte bine clădirea Reichstag-ului, deoarece i-a dat foc“. De aceeaşi părere sînt şi cei mai mulţi dintre istoricii erei naziste. În lucrarea sa – „Înălţarea şi prăbuşirea celui deal III-lea Reich“ – americanul William Shirer, deosebit de prudent, se mulţumeşte să scrie: „Probabil că niciodată nu se va cunoaşte tot adevărul despre incendiu, dar dispunem de suficiente probe pentru a susţine, cu cvasi-certitudine, că autorii lui sînt naziştii, care l-au premeditat şi comis în scopuri politice”.

Contrazicîndu-şi însă propriile sale rezerve, Shirer furnizează detalii asupra felului în care s-a comis provocarea: un mic detaşament de „cămăşi brune“ a trecut prin tunelul care unea Reichstag-ul cu locuinţa lui Göring (pe atunci preşedintele parlamentului) şi, după ce au răspîndit şi aprins substanţele incendiare, s-au înapoiat prin acelaşi pasaj subteran. Aşa cum vom vedea numaidecît, relatarea corespunde aproape punct cu punct realităţii. Dar în materie de pronosticuri, Shirer se dovedeşte mai puţin bine inspirat: adevărul – tot adevărul – despre incendiul Reichstag-ului a reuşit acum să iasă la iveală, iar cvasicertitudinea a devenit certitudine deplină.

Primul pas spre război

Înainte de a vorbi despre modul în care s-a ajuns la acest definitiv verdict al istoriei, să semnalăm un episod care a provocat multă vîlvă: la aproape două decenii după procesul de la Nürnberg – mai exact în 1956 –, teza nazistă în privinţa Reichstag-ului a reînviat brusc, sub pana unui „specialist“ improvizat. Doctorul Fritz Tobias, care ocupa pe atunci postul de şef al serviciului de siguranţă din landul Saxonia de Jos, a publicat o serie de articole, reunite mai tîrziu într-un volum, prin care încerca să demonstreze că autorul incendiului nu se găsea în clica lui Hitler, ci era victima ei, Marinus van der Lubbe. Principalul argument al doctorului Tobias se sprijinea pe depoziţia poliţiştilor care participaseră la anchetarea olandezului. Procedînd la „reconstituirea”

crimei, ei verificaseră, cu cronometrele în mînă, că van der Lubbe ar fi avut timpul „să pună focul în toate punctele clădirii unde se găsiseră substanţele inflamabile, alergînd încolo şi încoace cu o uimitoare viteză“. Un singur fapt uita să menţioneze istoricul diletant din Saxonia de Jos, și anume că, dacă poliţiştii lui Hitler „verificaseră” calităţile de alergător ale lui van der Lubbe, în schimb nimeni nu îi verificase pe ei. Ce obiectivitate puteau manifesta nişte nazişti, fie şi îmbrăcaţi în uniforme de agenţi ai ordinii publice; care dintre ei dorea sau putea să contravină ordinelor primite? Spre surprinderea generală însă, pledoaria doctorului Tobias a găsit ecou la doi istorici britanici, oameni de ştiinţă autentici, de mare prestigiu şi, în plus, autori ai unor apreciate studii despre hitierism: A. J. P. Taylor şi Hugh Trever-Roper. Ambii s-au declarat impresionați nu atît de „noile“ dovezi aduse de autorul vest-german, cît de lipsa unor probe obiective care să-l disculpe definitiv pe olandez. În articolele publicate pe marginea lucrării doctorului Tobias şi imitîndu-l pe Shirer, ei şi-au exprimat îndoiala că se va putea face vreodată lumină în această tenebroasă afacere.

Dar iată că dezideratul s-a dovedit mai puţin imposibil de realizat decît îşi imagina istoricul britanic. Organizarea unui veritabil contraproces a fost preluată de un organism ştiinţific internaţional.

Ancheta a durat peste un an şi jumătate. Au fost ascultate depoziţiile a peste patruzeci de martori, printre care şi foşti magistraţi/ ofiţeri şi poliţişti ai celui de-al IIIlea Reich. Toate declaraţiile au concordat în a-i incrimina pe nazişti pentru cele întîmplate în noaptea de 27 februarie 1933. Un mecanic de calorifer din slujba lui Göring a relatat despre felul în care s-a adunat la locuinţa acestuia grupul de incendiatori din batalioanele SA şi SS, care s-au strecurat apoi prin pasajul subteran în clădirea Reichstagului. Un locotenent de pompieri, adus la fața locului cu plutonul său, dar împiedicat de nazişti să-şi pună pompele în funcţiune, a povestit că focul izbucnise în douăzeci de puncte simultan şi că a luat repede asemenea proporţii încît planşeurile etajelor s-au năruit în jumătate de oră. Un fost colonel din armata germană a adus şi el un detaliu interesant. Puținele piese de mobilier ale Reichstagului salvate din flăcări au fost cedate unui club al ofiţerilor dintr-o suburbie a Berlinului. Membrii clubului au remarcat curînd că lemnul fotoliilor şi meselor căpătate în dar erau impregnate cu substanțe combustibile care răspîndeau un miros caracteristic. Comentînd această descoperire, ofiţerii şi-au dat seama, încă de atunci, că lui van der Lubbe i-ar fi fost imposibil să impregneze astfel mobila în răstimpul foarte scurt pe care-l avusese la dispoziţie. Singurul poliţist a cărui depoziţie fusese refuzată la procesul înscenat de hitlerişti la Leipzig, deoarece nu concorda cu versiunea oficială, a arătat că, sosind la locul incendiului, a văzut flăcări care tîșneau din camera stenografilor. Or, van der Lubbe nu numai că nu intrase niciodată acolo, dar nici măcar nu se apropiase de acea încăpere, aflată la o mare distanță de intrarea principală.

Din alte mărturii au reieşit noi şi interesante detalii privitoare la grupul de incendiatori. S-a aflat astfel că ei făcuseră un fel de repetiţie generală cu 48 de ore înainte de izbucnirea incendiului, primind indicaţii concrete de la Göring asupra modului în care trebuiau să procedeze. După îndeplinirea misiunii, executanţii au avut prilejul să se convingă de ingratitudinea şefilor lor: în locul recompensei pe care o scontau, cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi în faimoasa „noapte a cuţitelor lungi“, cînd Hitler şi Göring i-au măcelărit pe conducătorii batalioanelor SA, complici deveniţi rivali.

Şi Marinus van der Lubbe? În ce a constat rolul lui? Cercetările comitetului arată că naziştii l-au folosit pe nefericitul olandez ca pe o unealtă inconştientă. Profitînd de dezechilibrul lui mintal, ciracii lui Göring l-au ademenit în apropierea Reichstag-ului, unde însă el nu a avut nici timpul, nici posibilitatea să contribuie cu ceva la punerea focului. Drogîndu-l necontenit, temnicerii săi au obţinut la Leipzig acele confuze mărturisiri care au servit ca pretext pentru condamnarea lui la moarte.

În conferinţa de presă pe care a ținut-o la Paris, la mijlocul lunii octombrie 1969, cunoscutul istoric francez Jacques Delarue a comunicat, în numele comitetului, cîteva dintre concluziile generale ale anchetei. Ea dovedeşte, printre altele, că documentele redactate de nazişti au fost în întregime şi grosolan falsificate. Dar una dintre cele mai importante concluzii nu a fost menţionată – poate din modestie – de către cel care făcea expunerea. Este vorba de faptul că investigaţia comitetului a dus nu numai la repurtarea unui succes pe plan ştiinţific, ci şi la o mare victorie de ordin moral, cea a Adevărului asupra Minciunii.

Clădirea Reichstagului în flăcări

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (137)

Artele în Dinastia Tang (7) Caligrafia (6)

Principalele tehnici ale caligrafiei chineze (1)

În realitate, fiecare caligraf trebuie să decidă singur cum trebuie să țină pensula, în funcție de dimensiunea lucrării de artă pe care o execută și de stilul scrierii. Nu s-a confirmat un anumit stil și nici nu trebuie respectate anumite teorii. Conform lui Su Dongpo – celebru poet și cărturar din dinastia Song de Miază-Noapte – nu există un anumit mod de a ține pensula, dar atunci cînd o facem, mîinile trebuie să fie relaxate. Cînd lucrează, caligraful trebuie să țină instrumentul de scris într-un mod cît mai relaxat și într-o poziție corectă, care să îi permită să scrie ușor.

Cum se folosește pensula de scris. Folosirea pensulei are trei etape: începutul, procesul propriuzis și sfîrșitul. Începutul (Qibi) desemnează momentul în care vîrful pensulei atinge hîrtia. Sfîrșitul (Shoubi) desemnează momentul în care pensula se desprinde de hîrtie. Qibi și Shoubi au două forme: Canfeng și Loufeng. Canfeng înseamnă să ascunzi vîrful pensulei, atunci cînd începi și sfîrșești scrierea. Se realizează prin „ascunderea“ vîrfului pensulei, scriind în direcția opusă trăsăturii de pensulă deja realizată. Loufeng înseamnă expunerea vîrfului pensulei, atunci cînd caligraful începe scrierea. Xingbi reprezintă modalitatea în care pensula alunecă pe hîrtie. Există trei asemenea modalități:

Zhongfeng Yunbi, Pianfeng Yunbi și Cefeng Yunbi

Dintre acestea, Zhongfeng Yunbi se referă la modul de lucru în care vîrful pensulei este poziționat la mijlocul trăsăturii de pensulă. Datorită formei pensulei, perii situați în mijlocul pămătufului absorb mai multă cerneală decît cei din exterior, ceea ce face ca trăsăturile de pensulă să fie grose și pline. Pianfeng Yunbi înseamnă poziționarea vîrfului pensulei către una dintre

Bolile și Istoria (15)

Gin, gripă şi tuberculoză (5)

Foametea, condiţiile de trai mizere, stresul şi războiul ce nu se mai sfîrşea au scăzut considerabil imunitatea populaţiei, contribuind astfel la creşterea ratei mortalităţii. La aceasta a contribuit şi faptul că, în 1918, spre deosebire de precedenta epidemie din 1889, călătoriile se desfăşurau pe scară mai largă şi se derulau mult mai rapid, iar războiul implica masive mişcări de trupe, dintr-o zonă în alta. Dar, chiar ţinînd cont de toţi aceşti factori, pandemia de gripă din 1918-1919 rămîne totuşi unică în istorie. „Călăul” responsabil de moartea atîtor oameni nu a fost gripa însăşi, ci pneumonia rezultată din ea. Niciodată pînă atunci, şi nici după aceea, o afecţiune respiratorie nu avea să mai producă un număr atît de uriaş de victime. La vremea respectivă, cît şi mulţi ani după aceea, savanţii au crezut că de vină pentru răspîndirea bolii ar fi fost o infecţie de origine animală şi că agentul declanşator ar fi putut fi organismul responsabil de producerea febrei porcine, transferat la om. Porcii erau crescuţi în gospodăriile europenilor de secole, astfel încît exista un contact direct între ei şi oameni. Dacă porcii se îmbolnăveau, infecţia se putea transmite lesne îngrijitorilor lor în mod direct, fără interpunerea vreunui vector, precum păduchii ori puricii.

Din acest motiv şi din cauza similitudinii între simptome, au existat destui medici convinşi că pandemia din 1918 a fost doar o revenire a „năduşelii englezeşti“ din Evul Mediu. Dar o asemenea convingere nu exclude faptul ca pandemia să fi fost de fapt una de gripă. Dimpotrivă, s-ar putea presupune mai curînd că „năduşeala englezească” ar putea fi considerată una dintre primele manifestări ale gripei, originară sau cel puţin menţionată pentru prima dată în Anglia. Teoria potrivit căreia gripa a fost iniţial o boală porcină sau aviară, transferată ulterior la om, poate explica apariţia, relativ tîrzie a sa în bazinul de infecţie european. Dacă

laturile trăsăturii de pensulă în timpul scrierii, pentru a crea diferitre efecte pe ambele laturi. Cefeng Yunbi este calea de mijloc între cele de mai sus. Vîrful trebuie să formeze un unghi de 45 de grade față de trăsăturile de pensulă pe hîrtie. De-a lungul vremii, pe baza propriei experiențe, caligrafii au teoretizat mult asupra folosirii pensulei în caligrafie. Factorul cheie în manevrarea și folosirea pensulei de scris este ajustarea și poziționarea corectă a vîrfului pensulei. În Arta Caligrafiei chineze există noțiunea de Bingbi (scrierea urîtă), care apare în procesul de învățare și evaluare a lucrărilor caligrafice; cauza „scrierii urîte“ este folosirea inadecvată a pensulei în timpul scrierii.

Jiezi, numită și jieti se referă la structura unei ideograme formată din aranjarea unor puncte și trăsături de pensulă. Metoda jiezi în caligrafie este să trateze punctele, trăsăturile de pensulă și alte elemente ale ideogramelor în diferite moduri, cum ar fi combinarea și întreruperea trăsăturilor/liniilor, dar care formează împreaună ideograme corecte. În China veche, caligrafii au rezumat mai multe principii ale jiezi, dintre care cele mai reprezentative sînt „Xinchengsong“ al caligrafului Zhiguo din dinastia Sui și cele „Treizeci și șase de metode“, atribuite ilustrului caligraf Ouyang Xun din Dinastia Tang, pe care specialiștii moderni le consideră ca datînd din dinastia Song.

Datorită faptului că există multe stiluri de scriere – scrierea pe sigilii, scrierea oficială, cea obișnuită, cea liberă, cea cursivă etc. – modalitatea de a crea jieti (structura unei ideograme) pentru toate aceste stiluri variază și ea. Inscripțiile oraculare pe oase și inscripțiile în bronz în stilul scrierii pe sigilii sînt pictograme care arată sensul ideogramelor prin figurile și formele lor. Inscripțiile de pe sigiliile mici au întotdeauna formă dreptunghiulară, iar cînd se amplasează punctele și trăsăturile pe acestea, trebuie respectată forma dreptunghiulară. Raportul înălțimii și lățimii trebuie să fie de 3/2. De asemenea, trebuie să existe un echilibru între punctele și trăsăturile importante. Scrierile oficiale acordă atenție simetriei, trăsăturile orizontale trebuie să fie ferme, iar cele verticale trebuie să fie

supoziţia este corectă, atunci putem considera gripa ca una dintre cele mai nedorite „daruri” pe care Marea Britanie le-a făcut omenirii...

Am spus ceva mai devreme că niciodată o altă infecţie respiratorie nu a generat o mortalitate mai mare decît epidemia de „gripă spaniolă” dintre 1918-1919. Dar afirmaţia nu este corectă, dacă punem la socoteală şi efectele terifiante pe care le-a avut tuberculoza de-a lungul vremii, asupra umanităţii. Avem de-a face, în acest caz, cu o maladie mult mai veche decît omul, cauzată de un organism descinzînd probabil din primele entităţi vii care au trăit pe Terra. Mulţi savanţi consideră că bacilul tuberculozei derivă dintr-un organism saprofit care se hrănea cu ţesuturi moarte şi care s-a transferat de la creaturile cu sînge rece, precum dinozaurii, la cele cu sînge cald şi în cele din urmă la om. Această teorie se bazează, în parte, şi pe incidenţa foarte ridicată a tuberculozei în regnul animal şi pe numărul mare de tulpini diferite ale bacilului cauzator. Ne vom rezuma aici la analiza a doar două dintre aceste tulpini, cele de tip „bovin”, respectiv „uman”. Prima, transmisibilă la om prin intermediul laptelui infectat obţinut de la vacile tuberculoase, este menţionată adesea ca o boală specifică pentru copilărie. Cea de-a doua, dobîndită prin contacul direct cu omul bolnav, era pînă nu demult o afecţiune specifică adolescenţei şi tinereţii. Tuberculoza poate afecta diverse organe din corpul uman, formînd „tuberculi” specifici, de la care i se trage de altfel și numele și care sînt noduli de mici dimensiuni formaţi pe ţesutul inflamat. Ei apar ca o reacţie a ţestutului uman la bacilii bolii şi uneori sînt microscopici, alteori vizibili cu ochiul liber. Tulpina de bacil „bovină” atacă mai frecvent glandele sau nodulii limfatici, care se întăresc şi îşi amplifică volumul, sau încheieturile, unde apare aşa-numita „bubă albă”, specifică. Tot ca urmare a bolii, oasele se înmoaie şi îşi modifică forma. Acest gen de leziuni poartă numele de scrofule sau de „morbul regal”. Tulpina de bacil „umană” vizează cu precădere plămînii, fiind cunoscută şi sub denumirea de ftizie sau „nimicire”. Organismul

drepte. Trebuie făcute legături bune și trebuie lăsate spațiile corecte între diverse elemente. În cazul scrierii obișnuite, centrul ideogramelor trebuie să fie ferm, iar fundalul să fie uniform. Trebuie să existe un compromis între elementele din stînga și din dreapta, precum și între cele de sus și de jos. Punctele și trăsăturile de pensulă trebuie să aibă forme variate și nu identice. În ceea ce privește scrierea liberă, jiezi este flexibilă, iar cursivitatea este obligatorie.Atunci cînd se realizează jiezi, se pot micșora ori mări un punct sau o trăsătură de pensulă în funcție de nevoi și, de asemenea, se pot simplifica elementele ideogramelor în funcție de aspectul general al acestora. Aceeași ideogramă are, de obicei, propriile reguli cu privire la adăugarea de mai multe sau mai puține puncte sau trăsături de pensulă, deci nu trebuie lucrat la întîmplare. La realizarea jiezi pentru scrierea cursivă nepretențioasă personală, se încalcă regula utilizării unei singure ideograme ca unitate și se leagă mai multe ideograme de o alta sau se împarte o ideogramă în mai multe elemente. Pentru a simplifica sau omite unele trăsături de pensulă, se combină aceleași trăsături ale două ideograme diferite. Unele ideograme au o ordine diferită a realizării trăsăturilor de pensulă și se poate amîna realizarea unei trăsături după realizarea alteia. În lungul curs al dezvoltării caligrafiei chineze, multe ideograme șiau format modalitățile proprii de realizare în scriere cursivă. Atunci cînd se învață și se realizează scrierea cursivă, trebuie să recunoaștem și să aplicăm aceste reguli și simboluri vechi, care nu trebuie schimbate. În cartea sa „Shupu“ (Caligrafia), caligraful Sun Guoting din Dinastuia Tang spune: „Un punct face ca o ideogramă să fie completă, iar o ideogramă reprezintă criteriul conform căruia evaluezi întregul pasaj. Astfel, atunci cînd poziționăm punctele și trăsăturile de pensulă, trebuie să luăm în considerare nevoile întregului pasaj și tonul general al acestuia, dar și configurația grupurilor de ideograme și a rîndurilor. În acest fel putem obține echilibrul într-un pasaj“.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

invaziv provoacă o distrugere progresivă a ţesuturilor pulmonare, debutînd ca o „pată”, de obicei în partea superioară a plămînului, spre a se extinde ulterior către tot organul respirator. Deseori, această invazie provoacă un exsudat masiv, purulent sau seros, încărcat puternic cu sînge, ce poate duce la colaps. Simptomele sînt tusea puternică, temperatura ridicată şi transpiraţiile nocturne, slăbirea rapidă şi prezenţa de expectoraţii cu sînge. Îmbolnăvirea cu bacilul de tip „bovin” asigură protecţia subiectului faţă de atacuri ulterioare ale bacilului de tip „uman”. Fiind aproape exclusiv o boală întîlnită în copilărie, tuberculoza „bovină” poate constitui aşadar un eficient mijloc de protecţie împotriva eventualelor îmbolnăviri ulterioare, cu celălalt tip de bacil, mult mai periculos. Deşi chiar şi tulpina de tip „bovin” poate cauza decese sau dizabilităţi grave, cei mai mulţi copii nu prezentau decît o creştere temporară a temperaturii corporale şi o inflamare a ganglionilor. Ei fuseseră infectaţi cu bacilul „bovin”, dar rezistenţa lor naturală fusese suficientă pentru a rezista acestui atac de mică anvergură, care era suficient pentru a proteja împotriva altor atacuri cu bacil „bovin” dar, de asemenea, şi cu bacil „uman”. Importanţa acestui fapt trebuie subliniată. În comunităţile aglomerate, cum era de pildă oraşul industrial, atacul bacilului de tip „uman” era des întîlnit şi, în lipsa unei contaminări anterioare cu celălalt tip de bacil, crea probleme majore de sănătate celor atinşi. Drept urmare, îmbolnăvirea cu bacilul „bovin” prezenta un mare avantaj. În anii cînd incidenţa tuberculozei era mare, numeroşi doctori, în special din zonele industrializate ale Marii Britanii, considerau tratarea laptelui, pentru eliminarea bacililor tuberculinici, un lucru dăunător, pentru că, deşi astfel exista riscul apariţiei de cazuri grave de tuberculoză la copii, îmbolnăvirea de tuberculoză „bovină” elimina pericolul, infinit mai mare, al declanşării formei umane, aproape inevitabil mortală.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Călători străini prin Ţările Române

Cum se știe, pe data de 4 august 1829, prin semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole, avea să se oficializeze statutul Rusiei de putere protectoare asupra Țării Românești și a Moldovei, în dauna Turciei care, pierzînd războiul cu rușii, ajunsese să păstreze o suzeranitate mai mult formală în zonă. Tot atunci, cele două părți au hotărît ca, pînă în 1834, în Țările Române să se aplice o Constituție numită Regulamentul Organic. Pe lîngă libertatea comerțului, Tratatul de la Adrianopole a însemnat și inițierea unor reforme care, în cele din urmă, aveau să ducă la apropierea noastră de Europa.

Practic, această politică de extindere a relațiilor bazate pe principiul liberei circulații a persoanelor și a mărfurilor s-a desfășurat în trei direcții mai importante.

Nu vom mai insista în direcția atît de cunoscută cu tinerii boieri români plecați la studii în Franța, Germania, Austria sau Anglia, de unde, plăcut impresionați de cele văzute acolo, vor reveni în patrie cu intenția nobilă de a aplica și la noi ideile moderniste europene din domeniile politic, economic, cultural sau din învățămînt, iar cei cu înclinații literare își vor consemna, pentru posteritate, impresiile de călătorie. Căci s-a scris mult despre ei.

Precum și despre rolul important jucat de diplomații și ofițerii ruși, însărcinați cu aplicarea Regulamentului Organic. Acești ofițeri, școliți prin Europa și, ca urmare, etalînd o înaltă educație, constînd în maniere elegante, rafinament social și cunoașterea de limbi străine, precum și uniforme strălucitoare, vor pătrunde în înalta societate românească, uneori, contractînd chiar și căsătorii importante.

În schimb, să le acordăm mai multă atenție călătorilor străini veniți în Țările Române cu misiuni comerciale, diplomaticești, în tranzit sau doar mînați de curiozitatea de a cunoaște o țară aflată la marginea lumii. În vreo cîteva rînduri, am apucat să-i cunoaștem pe acești vizitatori, parcurgîndu-le jurnalele de călătorie. Cum ar fi cazul cu dumnealui wilhelm Basilius Kotzebue, consul rus la Iași, în perioada 1846-1856, cu rădăcini germane și autorul lucrării: ,,Din Moldova. Tablouri și schițe din 1860”. Cartea se constituie din cinci povestiri inspirate din peregrinările sale prin Moldova. Cititorul rămîne impresionat de faptele descrise, cum ar fi participarea la o vînătoare cu gonaci, pe un munte împădurit, sau vizita neplănuită la Mînăstirea Văratec. Primblarea prin lumea moldovenească se încheie cu portretul lui Tudor Ciocîrlan, un moldovean cinstit, care își așteaptă senin sfîrșitul, căci nepăsarea este starea lui sufletească obișnuită. Nepăsarea și, în cele din urmă, resemnarea.

Un alt călător care a străbătut pămîntul românesc este irlandezul Patrick O’Brien. În 1853, se îmbarcă la Constantinopol cu o misiune secretă din partea ministrului britanic de Externe, anume să-i înmîneze o scrisoare consulului lor de la București. Omul debarcă la Sulina. De acolo, ia o brișcă spre Galați, trecînd prin Brăila. Se urcă într-un vapor și trece prin Cernavodă. Apoi, ajunge la Giurgiu. Iarăși într-o hardughie trasă prin glod de niște gloabe răpciugoase. După o scurtă ședere prin București, motiv să descrie tîrgul și oamenii locului, pune cap-compas spre Viena, pe ruta Brașov-Sibiu-Arad-Szolnok. Impresiile de drum asupra realităților românești le-a așternut în lucrarea: ,,Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene, în toamna și iarna anului 1853”. Cartea a apărut la Londra în anul următor, cînd rusofobia occidentală atinsese cote alarmante (ca și în zilele noastre) și orice

scriere împotriva expansiunii rusești era binevenită.

Și irlandeza Maude Rea Parkinson, contemporană sau poate chiar o cunoștință de-a lui Patrick O’Brien, după ce s-a săturat să tot călătorească prin Europa, în 1889, s-a stabilit, pentru 22 de ani, în București, devenind o apropiată a multor familii din high-life-ul Capitalei. Mulți oameni cu dare de mînă, dacă aveau nevoie de englezoaică la copii, pe dînsa o căutau. Momentul de vîrf în ,,nefericita și brava Românie” a fost anul 1916. De la ea ne-a rămas o carte de călătorie pe meleagurile românești - ,,Douăzeci de ani în România, 1889-1911”.

Între anii 1854 și 1856, în plin război ruso-turc pentru controlul gurilor Dunării și al strîmtorilor de la Marea Mediterană, medicul american James Oscar noyes pleacă la drum pe Dunăre din direcția Viena, avînd ca stație terminus Bosforul și Constantinopolul, și de acolo Egiptul și Palestina. Impresiile acestui voiaj le-a așternut în cartea sa, ,,România, țară de hotar între creștini și turci (cu aventuri din călătoria prin Europa răsăriteană și Asia apuseană)”, devenind primul american care acordă atenție spațiului românesc. Despre locotenentul marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze, participantă în primul război mondial, alături de români, și comandată de generalul Henri Mathias Berthelot, se poate spune că a iubit România din toată ființa sa. La fel și pe români, cît or fi fost ei de îndărătnici și de nepăsători. Avea un principiu: nu-i suficient să comanzi, mai trebuie și să verifici cum ți-au fost îndeplinite ordinele. Ne-a lăsat niște notații foarte interesante: ,,Jurnal de război. Misiune în România, noiembrie 1916-aprilie 1918”. După încheierea războiului, s-a căsătorit cu o româncă și a locuit 30 de ani în România.

Britanicul Sir Sacheverell Sitwell (1891-1988) încheie lista noastră de scriitori care au călătorit prin România, lăsînd posterității amintiri interesante despre noi și țara noastră, în 1937, la invitația prinților Anne Marie și Jean Callimachi. Pentru dumnealui, un om bogat și doritor de drumuri prin toată Europa, România, la data aceea, era o țară total necunoscută. Și întrucît Europa se sfîrșea la Nistru, pe cale de consecință, și România trebuia să fie la marginea continentului. Dar, petrecînd patru săptămîni pe la noi, după o călătorie de opt zile cu automobilul de la Londra, mare i-a fost surpriza cînd a găsit aici o țară plină de peisaje minunate, costume și broderii de tot felul și în general o diversitate culturală neașteptată, făcîndu-l să ceară înființarea unui muzeu de artă în aer liber, deși în 1935 abia se înființase la București Muzeul Satului. Întors acasă, în 1938 a scris volumul ,,Roumanian Journey”, tradus și tipărit la ,,Humanitas” în anul 2022, sub titlul: ,,Călătorie în România”.

Abia intrat pe teritoriul României, Sacheverell Sitwell a făcut primul popas la Brașov, unde l-a primit Regina Maria, nepoata fostei regine Victoria a Marii Britanii. Primele impresii sînt formidabile: în ciuda aparențelor, România este o țară extrem de bogată. Solul, deosebit de fertil, permite să se cultive orice. Iar în subsol găsești ce vrei: aur, sare, petrol, cărbune. Dar cea mai mare bogăție sînt oamenii. În România Mare simțul patriotic este extrem de dezvoltat. Chiar și minoritățile sînt gata să-și dea viața pentru țară. Românii, numărînd aproape 20 de milioane de locuitori, sînt un popor de gintă latină. Aproape patru secole am stat sub turci, cum au stat Serbia, Bulgaria și parțial Ungaria, și niciodată n-am fost anexați și siliți să construim moschei. Începînd cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și pînă la Regina Maria, toți conducătorii noștri au contribuit la coeziunea românilor din cele două Principate.

Urmează un voiaj prin Transilvania cu automobilul, cu trenul sau cu căruța, pe itinerarul Brașov-SibiuSighișoara, motiv să consemneze numai cuvinte de laudă pentru acest inegalabil ținut românesc. În primul rînd, reține elemente de arhitectură: garduri înalte ca de cetate, case din lemn cu pridvor la drum. Apoi, chiar și în ziua de muncă, toată lumea poartă costume populare. Peisaj tot mai verde, păduri de floarea-soarelui și de porumb. Viță-de-vie. Calea ferată merge paralel cu albia rîurilor, urmîndu-le curbele sinuoase. Transilvania seamănă cu Valea Nilului. Abundență de cai, oi și cornute mari. Cîrduri de gîște. Orașul Sibiu (Hermannstadt) e o așezare nemțească. Oameni molcomi pe care greu îi scoți dintr-ale lor. Impresionant i se pare Castelul Brukenthal cu colecția sa de tablouri olandeze și alte capodopere. Biserica evanghelică. Piața de flori (în special tuberoze). Costumele populare vîrstate cu alb și negru. Iarăși amintirea Transilvaniei – muzica maghiară și țigănească își are originea aici. Vezi două din Rapsodiile lui Liszt. Călătorul britanic dedică multe pagini țiganilor locali, unii dintre ei blonzi. Altfel: hoți, vicleni, duplicitari, fără demnitate, cerșetori, murdari. În schimb, muzica lor te cucerește încă de la primele acorduri. Sighișoara, o altă așezare germană din inima Transilvaniei, întemeiată de coloniștii aduși aici din Saxonia, în Secolul XIV. Blonzi și cu ochii albaștri.

Pe Valea Oltului, în drum spre București. Covoare oltenești. Mînăstirea Dintr-un Lemn. De unde îi vine denumirea? Cică de la o icoană găsită într-o scorbură. Neputînd fi scoasă de acolo, a fost adusă cu copac cu tot într-o încăpere și expusă publicului spre închinare. Băile Govora. Mînăstirea Hurezu, ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Cule, specifice locului, peste tot. Asigurau protecție în cazul atacurilor dinspre turci și tătari. Bucătăria oltenească, surprinzătoare. Țigani lăieți, țigani căldărari. Bisericile de la Curtea de Argeș, Cîmpulung și Rucăr. La Rucăr s-a păstrat individualitatea Neamului Românesc. Totul seamănă cu satele din Tirol, Grecia, Alpii francezi, Savoia. Covoare albe sau negre din blană de oaie. Brînză de capră în coajă de brad. Brînză afumată. Pui fripți, rumeniți pe cărbuni. Musaca de vinete de origine grecească. Mai multe generații trăind sub același acoperiș. Bărbații poartă costume venind din Secolul XVI. La o nuntă, petrecere mare amintind de satele din Pirinei.

De la Rucăr la Sinaia, Capitala de vară a României. Castelul de la Bran al Reginei Maria. Vile, hoteluri, restaurante de lux, parcuri și grădini. Dar România este și țara contrastelor. În spatele vilelor opulente, cartiere sărăcăcioase. Unii au comparat România cu Spania. Dar pe fața românilor nu citești acea nefericire și acea melancolie, care au un caracter endemic la spanioli.

Drum spre București. Sonde, bîlci, iarăși țigani. Popas la Conacul de la Mănești al prinților Callimachi. O masă îmbelșugată și iarăși la drum. Șos. Kiseleff, 17, locul găzduirii. Climă excesivă: cînd veri toride, cînd ierni geroase și cu multă zăpadă. Pe Calea Victoriei, grădini fermecătoare alternează cu bordeie. În schimb, biserici și mînăstiri impresionante: Colțea, Doamnei, Stavropoleos, Antim, Văcărești, Kretzulescu; Țigănești, Pasărea, Căldărușani, Cernica. Palatul Regal și Teatrul Național. Ateneul. Degeaba au numit unii Bucureștii Micul Paris: dezamăgirea turiștilor e prea mare. Între Occident și Fanar e o distanță astronomică.

Călătorie pe firul Dunării spre Deltă. Peisaj mirific. Vâlcov e Veneția românilor. Lipovenii, un popor aparte. Plimbare prin Bucovina. Mînăstiri unice: Dragomirna, Sucevița, Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței. Provincia poate fi ilustrată printr-o biserică răsărind dintre brazi. Pînă să pășești în Bucovina, e musai să poposești în Iași și în Neamț. Numai mînăstiri și evrei veniți în special din Galiția. De neuitat sînt: Trei Ierarhi, Sf. Nicolae, Golia, Galata și Cetățuia. Urmează: Bistrița, Văratec, Agapia, Secu, Neamț. Cernăuți e un oraș în majoritate plin de evrei. Se vorbește mai mult idiș și nemțește. Geniul orașului se manifestă prin teatru. Hotinul, un oraș mohorît și deprimant. Puhoi de evrei.

Urmează trenul spre Cracovia și de aici acasă. PAUL

SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Isaac Asimov: maestru science-fiction care ne-a prezis viitorul

Isaac Asimov s-a născut pe 2 ianuarie 1920, în orașul Petrovici, Rusia. Cînd avea trei ani, familia a emigrat în Statele Unite. La vîrsta de patru ani, a învățat să citească și a început să-și dedice tot timpul liber cărților, iar un an mai tîrziu devenea cel mai dotat copil din clasă. A absolvit liceul la 15 ani, patru ani mai tîrziu își dădea licența în chimie și, în același timp, își publica prima povestire într-una dintre revistele science-fiction ale epocii. Din acea zi, a început să stea zile întregi în fața mașinii de scris. Pînă în 1958 a lucrat ca profesor de chimie, dar apoi s-a dedicat doar scrisului.

De-a lungul lungii sale cariere, Asimov a publicat aproximativ 500 de povestiri și romane, iar capodopere sale au intrat în fondul de aur al science-fiction-ului. Cele mai cunoscute sînt „Fundația”, „Visele roboților”, „Sfîrșitul eternității”, o mulțime de cărți de știință despre fizică, astronomie, genetică, chimie, istorie și alte discipline. Putea scrie despre orice subiect.

Ce vom face în viitor?

Poate părea greu la prima vedere, dar Asimov a fost un vizionar. A prevăzut viitorul întocmai, iar predicțiile sale, bazate pe logică și știință, s-au adeverit. De asemenea, a ținut adesea prelegeri publice despre subiecte extrem de interesante. De exemplu, iată ce a spus scriitorul în 1974: „Ce vom face în viitor? Populația este în continuare în creștere. Sîntem mai mulți acum decît oricînd în istoria lumii – există puțin sub patru miliarde de oameni pe planetă. Iar ritmul

Lumea regilor şi culisele ei

Există diferențe de rang între regi (4)

Diplomatul şi scriitorul englez Harold Nicolson a publicat în anii cincizeci o carte despre obiceiurile şi manierele ţărilor cunoscute de el ca fiu de ambasador, iar mai tîrziu în virtutea serviciului: De la mandarin la gentleman. El susţine că măsura civilizaţiei unei societăţi se poate stabili pornind de la cantitatea de înjosiri la care sînt supuşi cei prezenţi la o ceremonie de curte. Povesteşte cît de urît a fost impresionat în tinereţe, cînd 1-a însoţit pe tatăl său la o mare sărbătoare de la curtea otomană. Miniştrii, în majoritate oameni de vîrstă respectabilă, au fost obligaţi să urmeze trăsura califului în pas alergător. Şi de atunci a rămas cu o anumită sensibilitate faţă de purtările care „pretind renunţarea la demnitatea personală”.

Poate tocmai în asta constă diferenţa dintre formele de guvernare occidentale şi cele orientale. Poate tocmai aşa se explică demnitatea specială pe care o transmit regii europeni, în faţă cărora supuşii nu se tîrăsc în genunchi. Chiar şi la curtea britanică, ceremonialul este limitat la un minimum de decor necesar. La curtea spaniolă sau la cele ale monarhiilor nord-europene, cu atît mai mult. Am fost prezentat odată prinţului moştenitor al Olandei - aghiotantul său mă prevenise cu toată seriozitatea să nu rostesc mai mult de o dată „maiestate”, şi altfel să ocolesc asemenea formule de adresare. Indiferent că ne găsim în Spania, Anglia, Olanda, Danemarca sau Suedia, curtenii se înclină în faţa suveranului lor doar prin aplecarea capului, scurt şi repede. Fără plecăciuni!

Probabil că tocmai egalitatea de rang subliminală a supuşilor care odinioară şi-au ridicat cu bucurie „căpetenia” pe scut stabileşte cu adevărat superioritatea acesteia. Jurămîntul de credinţă al nobililor din Aragon faţă de regele Spaniei a păstrat foarte frumos spiritul Evului Mediu timpuriu: „Noi, cei care sîntem de aceeaşi valoare cu tine, dar împreună însemnăm mai mult decît tine, îţi jurăm, prin liberă voinţă, credinţă veşnică.”

de creștere este mai mare ca niciodată în istoria lumii – două procente pe an. În prezent, populația lumii crește cu două sute de mii de guri înfometate în fiecare zi. Pînă în anul 2000, dacă nu va exista o catastrofă, populația lumii va fi de șapte miliarde. Nimeni nu crede că pînă în anul 2000 aprovizionarea mondială cu alimente se va dubla. Se poate întîmpla ca proviziile noastre de alimente să nu crească deloc. Singurul lucru pe care umanitatea trebuie să îl decidă este dacă să reducă catastrofal populația prin creșterea ratei mortalității sau să o reducă în mod uman prin reducerea natalității. Și toți facem alegeri. Și am bănuiala că nu vom face alegerea corectă, care este tragedia umanității în acest moment”.

Discursul său despre viitor continuă: „Cum va fi lumea Secolului XXI? Dacă supraviețuim, dacă există civilizație, dacă există tehnologie. Ei bine, în primul rînd va fi o lume cu o natalitate scăzută. Acestea sînt condițiile de supraviețuire. Rata natalității ar trebui să fie mai mică decît rata mortalității. Cred că aceasta va fi o lume în care o femeie nu va avea mai mult de doi copii. Dacă are un singur copil, bine. Și dacă nu are copii, e în regulă. Știați că o singură catastrofă a redus deodată populația planetei?

Supuşii demni îi conferă regelui lor o cu totul altă grandoare decît păduchii supuşi.

Trebuie neapărat ca regii să locuiască în palate? (1)

La prima vedere: nu. Familia regală spaniolă, spre exemplu, locuieşte în vila unui medic stomatolog căruia i-a ieşit o construcţie prea mare. La cea de-a doua: totuşi, da, firesc! Deoarece Zarzuela, situată la marginea de nord-vest a Madridului, cu cele trei etaje ale ei, renovată în anii ’60, este recunoaşterea săpată în piatră că monarhia spaniolă modernă s-a împăcat să fie o regalitate burgheză, al cărei cap deţine un fel de preşedinţie ereditară. Regele spaniol este un suveran prin mila poporului. Şi aşa se face că mulţi dintre presupuşii lui supuşi trăiesc mai spectaculos decît el. Într-o monarhie care îşi merită numele, locuinţa regelui trebuie să fie grandioasă, desăvîrşind astfel poziţia suveranului.

La întoarcerea lui Ferdinand al Bulgariei - după înmormîntarea marelui prinţ Vladimir, în februarie 1909 – din splendoarea palatului ţarilor de la Sankt Petersburg în reşedinţa sa mai degrabă modestă din Sofia, a fost auzit mormăind toată ziua „Căcat, căcat, cacat!”, tropăind nervos prin apartamente. Ca să respectăm adevărul, bodogănea în franceză, adică Merde, merde, merde!, ceea ce sună ceva mai elegant - dar esenţa rămîne aceeaşi: pentru a da greutate regatului proaspăt dobîndit în concertul naţiunilor europene, pentru a da veridicitate propriul său popor aflat în zorii unor vremuri noi şi strălucite, avea nevoie de un palat - o expresie a acestor ambiţii. Mulţumită moştenirii de la bunica sa, prinţesa Antoinette Koháry, una dintre cele mai bogate proprietare de pămînturi din Ungaria, Ferdinand a fost în măsură sa-şi construiască, din reşedinţa lui prea mică şi umedă din Sofia, un castel frumos, galben-de-Schönbrunn, care îmbina eleganţa franceză cu soliditatea germană. Pe care 1-a umplut cu şambelani, aghiotanţi, medici, maeştri de ceremonii şi cu tot restul mobilierului uman fără de care nu poate exista o curte care se respectă. A cheltuit sume enorme şi pentru Palatul Vrana, reşedinţa sa din afara oraşului (inclusiv pentru o mică grădină zoologică

Moartea Neagră din anii 1300, care ar putea ucide o treime din întreaga omenire… Secolul XXI, dacă supraviețuim, va deveni un fel de lume a femeilor… Și va fi o lume a bătrînilor dacă nu învățăm să ne perfecționăm constant. Bătrînii vor sta pe spatele tinerilor”.

Alte previziuni

● „Aparatele din 2014, desigur, nu vor avea fire electrice. Se va depune mult efort pentru a crea mașini cu «creiere robot»”.

● „Se va acorda din ce în ce mai multă atenție unor astfel de metode de transport care au cel mai mic contact posibil cu suprafața”.

● „Pînă în 2014, doar vehicule fără pilot vor ateriza pe Marte, dar o expediție umană va fi pregătită, iar atunci vom putea deja să vedem un model al unei colonii marțiene”.

● „În centrele orașelor, vom vedea trotuare în mișcare pentru călătorii scurte”.

● „Comunicațiile vor folosi nu numai sunet, ci și imagini, iar tu vei putea să-ți auzi interlocutorul și să-l vezi”.

● „Roboții din 2014 nu vor fi încă omniprezenți sau suficient de buni, dar vor exista”.

● „Vor fi dezvoltate ustensile de bucătărie care vor găti «alimente automat», vor încălzi apa și o vor transforma în cafea”.

● „M-am gîndit că oamenii vor continua să se îndepărteze din ce în ce mai mult de natură în încercările lor de a crea un mediu pe care și l-ar dori mai mult”.

Asimov ne-a părăsit pe 6 aprilie 1992, lăsînd în urmă o mulțime de cărți grozave, poate cele mai bune romane fantastice din toate timpurile.

CONVORBIRI.RO

particulară, cu ţarc pentru trei elefanţi) şi pentru reşedinţa de vară Euxinograd, la Marea Neagră, copie a vestitului Château de Saint-Cloud.

Potrivit modelului ideal-tipic al monarhiei, capitala trebuie să reprezinte centrul regatului, în centrul său trebuie să se ridice palatul, iar în centrul lui trebuie să se găsească tronul. Centrul este acel loc înalt simbolic, un spaţiu care deşteaptă năzuinţa. Centrul promite împăcarea tuturor contradicţiilor, a tuturor neînţelegerilor, a tuturor paradoxurilor. Centrul înseamnă echilibru, armonie şi adevăr, în centru coexistă puterea şi consolarea. Să aibă nevoie o societate, pentru a fi cu adevărat o comunitate, de un punct al său intrinsec, căruia să i se subordoneze? Oare poate fi centrul însăşi condiţia existenţei spiritului unei comunităţi?

Ideea de centru, capabil să concilieze, să aplaneze toate contradicţiile, joacă un rol esenţial în culturile antice. Imaginea roţii, care se mişcă, dar rămîne nemişcată în centru, axa ca principiu motrice statornic, a rămas pînă astăzi un simbol al ordinii lumii în India, spre exemplu. Atunci cînd credincioşii, la Mecca, înconjoară piatra sfîntă Kaaba, care, potrivit concepţiei islamice, se află exact sub centrul cerului, formează astfel o uriaşă roată a lumii, care trebuie să se afle neîncetat în mişcare. Potrivit credinţei budiste, regele se numeşte şi Chakravarti, Cel care învîrte roata. În sens arhetipal, exact asta şi este regele: principiu motrice statornic, forţa ordonată, pol neclintit, punct de referinţă şi de identificare a societăţii. Cel faţă de care se raportează totul. Punctul central al societăţii, vizibil tuturor. Prin urmare, nu are libertatea să locuiască umil, în orice casă, în voia sorţii.

Mai ales în culturile asiatice, cu aplecarea lor spre astrologie, reşedinţa regelui trebuia sa reprezinte centrul cosmosului. Dar şi în spaţiul cultural european, ideea de centru joacă un rol central (atenţie: joc de cuvinte!) în mitologia regală. Legenda engleză a regelui Lludd, spre exemplu, relatează cum el a trebuit sa cucerească mai întîi centrul regatului, ca să devină cu adevărat suveran. (va urma)

România de lîngã noi – România realã

Eminescu – Veronica Micle. O iubire imposibilă (1)

(urmare din pag. 1)

Dincolo de suferința fizică, unde vibrații incontrolabile se transmit pînă la ultimii atomi ai corpului, durerea sufletească modifică vizibil coordonatele naturale ale vieții cotidiene, așezînd peste inima purtătoare a unui vector clar de iubire o umbră grea de plumb, pecetea unui foc ce mistuie, încet, încet, tot orizontul de iubire și de dor, de curat și de frumos, care formaseră pînă la un moment dat eșafodajul ideatic al unei relații ce se dorea nemuritoare.

După ce, pe 15 iunie, asaltați de mireasma inconfundabilă a gingașei flori de tei, l-am comemorat cu mult drag pe poetul nostru nestins, pe Eminescu al Românilor, la scurgerea celor 133 de ani de la a sa tragică moarte, facem un gest de onoare și de recuperare a trecutului nostru literar, evocînd – în același cadru comemorativ – ,,perechea” feminină a lui Eminescu, năpraznica sa iubire, Veronica Micle, decedată, după cum scriam mai sus, la numai 50 de zile de la dispariția pămînteană a ,,Eminului” ei.

Veronica năsăudeanca

Orașul transilvan de pe Someșul Mare, Năsăud, este legat simbolic de o seamă de personalități originare sau conectate la numele orașului. Într-o enumerare alfabetică, amintim cîteva nume cu rezonanță istorică și epică în viața Transilvaniei și a României, dorind să repunem în valoare acest minunat colț de Țară, mult timp, poartă românească între români. Încercînd să reînviem atmosfera din timpurile în care aceste nume își construiau un renume, ștergem praful de pe file de Istorie scrise cu drag de slova românească, pe cînd vorbirea ei era stigmatizată.

Iată, așadar, un tabel viu, o adevărată coloană de susținere a limbii, credinței și idealului românești într-un spațiu asuprit și asupritor:

Nicolae Bălan (1882-1955) – Mitropolit ortodox al Ardealului;

Alexandru Bohăițel –conducătorul Districtului autonom al Năsăudului în cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea;

Ioan Chertaș (19111992) – Episcop unit de ClujGherla (greco-catolic);

George Coșbuc (18661918) – poet, scriitor, gazetar; miron Cristea (18681939) – primul Ptriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Iuliu Hossu (18851970) – cardinal, episcop unit (greco-catolic) de ClujGherla;

Emil Isac (1886-1954) –poet, dramaturg și gazetar; Iacob Mureșianu (18121887) – publicist și om politic român;

Ioan Para (1744-1809) –vicar, protopop unit (grecocatolic) al Năsăudului, coautor al Petiției Supplex Libellus;

Ion Pop-Reteganul (1853-1905) – etnolog, publicist;

Liviu Rebreanu (1885-1944) – romancier și publicist, membru al Academiei Române.

Am lăsat-o la urmă pe eroina din titlul acestui material – VERONICA MICLE – deși trebuia introdusă la litera M, pentru că numele ei va predomina de acum încolo această unică poveste de dragoste dintre două inimi romantice, jertfite pe altarul răutății umane. Dacă Mihai Eminescu se năștea la jumătatea lui Undrea, anul de grație 1850, la 22 aprilie același an – noaptea de Înviere – la Năsăud, venea pe lume copila familiei Ilie și Ana Cîmpeanu, ce avea să primească numele de Veronica. Nu cunoaștem dacă cineva din familie avea cunoștință de semnificația etimologică a numelui Veronica, dar acest aManunt nu are importanță în demersul meu decît atunci cînd vrem să alăturăm numele (cu semnificația lui lexicală și creștinească) întîmplărilor din viața trăită de purtătorul numelui respectiv.

În cazul de față, iată trei din posibilele explicații literare ale frumosului nume Veronica.

1. Venind din numele grecesc ,,BERENICE”, care la rîndul său este asociat cu Zeița Victoriei, ,,NIKA” – cea care aduce victoria;

2. În etimologia medievală, semnificația numelui Veronica se trage din latinescul ,,vera” – adevărata, și ,,eikon” – imagine – deci imaginea adevărată;

3. După tradiția creștină, Sfînta Veronica a fost femeia care a șters fața însîngerată a Domnului, cînd Iisus Își purta crucea spre Golgota. Chipul Domnului ar fi rămas astfel imprimat pe pînza respectivă, considerată astfel o icoană nefăcută de mîna omenească. Sfînta Veronica este sărbătorită, astăzi,

pe 12 iulie în calendarul ortodox sau pe 4 februarie în calendarul catolic.

Despre nașterea ,,celei care aduce victoria”, din noaptea magică a Învierii, ne vorbește chiar cea însemnată cu numele de a fi victorioasă (din păcate, n-a fost), într-un album de amintiri: ,,Mugurii de lilieci se prăjeau la soarele primăvăratic, așteptînd verdele și violetul, adică viața, așa cum adierea vîntului să poarte mirosul florilor, prinosul lor de îngîmfare. Și florile, ca și oamenii, sînt vanitoase! Într-un fundac al orășelului Năsăud, într-o casă alcătuită din două odăi și o tindă, mama se muncea de facere, gîndise cu teamă să nu mor cum au murit frații mei, înainte de a cunoaște bunătățile și amărăciunile vieții. Dar lucrul rău nu piere... Clopotele bisericilor vesteau credincioșilor sfînta Înviere a lui Hristos cînd am venit pe lume. Tata murise, încît biata mamă, luînd pe fratele Radu, a plecat la Iași, unde s-a ocupat tot timpul cu moșitul, crescîndu-mă și dîndu-mi o aleasă învățătură. Ședeam în Tătărași, unde aveam de vecini mai mulți transilvăneni care ne ajutaseră la nevoie”.

După acest ,,certificat de naștere” original, editat de Veronica Micle, să stăruim un moment în apropierea datelor de naștere și de moarte ale lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle, date calendaristice care relevă o dublă coincidență căreia astrologii i-ar putea dezlega corelațiile și interacțiunile. Nașterea – același an 1850, Veronica, la distanță de 100 de zile după fiul căminarului Gheorghe Eminovici, Mihai; Moartea – același an 1889, Veronica, la 50 de zile (1/2 în raport cu diferența de la naștere) după decesul Poetului în Casa de sănătate a doctorului Alexandru Șuțu, de pe Strada Plantelor din București! Coincidență divină? Soartă paralelă, totuși divergentă? Destin cu împliniri transcedentale, menit să scoată la lumină cele mai pure nestemate ale unei iubiri pătimașe, care a dat naștere celui mai aurifer izvor de poezie românească? Vom fi vreodată martori la dezlegarea misterelor ascunse în aceste întrebări și în altele care se pot pune?

Fiind nevoită să plece din Năsăud, mama își ia cei doi copii și trece munții în Moldova, la Tîrgu-Neamț, după care, spre a oferi un orizont mai larg pentru învățătură copiilor, ajunge în capitala Moldovei, Iașul constituind de-acuma scena pe care viața copilei din Năsăud se va desfășura în cicluri inegale, cu suișuri limpezi și coborîșuri întunecate, la Iași scriindu-se drama unei iubiri

interzise. În legătură cu această mutare intempestivă, istoricii o motivează prin faptul că Ana Cîmpeanu fusese anchetată de regimul habsburgic, urmare a participării soțului, Ilie Cîmpeanu, la Revoluția de la 1848, alături de Avram Iancu, unde a fost rănit în luptă, ceea ce a dus la moartea sa prematură. Această știre este întărită și de istoricul Octav Minar, care confirmă o convorbire cu un profesor bătrîn din Năsăud, acesta caracterizîndu-l astfel pe tatăl Veronicăi: ,,Era o fire posacă, nu vorbea cu zilele dacă nu-l întrebai. Cinstit și muncitor. Un om dintr-o generație strălucită, care a luptat la reînvierea demnității naționale, negîndinduse la nici o răsplată, decît la satisfacția că-și cîștigase cu forța oarecare drepturi la viața românească pentru generațiile viitoare”.

Elevă la Școala Centrală din Iași, Cîmpeanu Veronica iubea cartea și dovedea talent literar, la 10 ani, de ziua onomastică a mamei, lîngă un buchet de flori i-a scris următoarea strofă:

,,Zi de sărbătoare, Flori și fără teamă Fiica-ți iubitoare Te sărută, mamă!”

Mireasă la 14 ani

Anii copilăriei Veronicăi se scurgeau odată cu apa liniștită a Bahluiului. După acumulările din Școala Centrală – locul în care eleva Cîmpeanu Veronica a lăsat amintirea puternică a unui copil precoce, înclinat spre muzică și poezie, spre teatru (a interpretat atît de bine aria Violetei din Traviata de Verdi, încît directorul unei trupe italiene de operă, aflată în turneu la Iași, i-a propus pe loc un angajament cu 1.200 de lei pe seară în turneul pe care-l va întreprinde în Orient!), a urmat examenul de absolvire, primul hotar semnificativ din viața adolescentei Veronica, pe care îl și vedea deschizător de un drum generos, cu împlinirea unor visuri îndrăznețe, cum numai la vîrsta inocenței te înalți pe lujerii plini de speranță ai vieții. Dumnezeu însă, așa cum a aranjat ca familia Cîmpeanu să ajungă din Transilvania în Moldova, a rînduit altfel lucrurile, astfel că vara anului 1863, în afară de Diploma de absolvire a liceului, îi aduce Veronicăi Cîmpeanu ... o cerere în căsătorie! Dincolo de ineditul situației, în care pasiunea unei iubiri (unilaterale) se aprinde brusc de la o scînteie vizuală a unui chip de copilă nevinovată, contextul incert în care trăia familia Cîmpeanu, coroborat cu un grad înalt de ascultare a Veronicăi la sfaturile mamei, s-au împletit într-o funie cu noduri și încîlciri care, chiar dacă nu s-a strîns în jurul gîtului tinerei absolvente de liceu, i-a înfășurat destinul într-un cu totul alt univers decît și-ar fi dorit ea.

Ce s-a întîmplat, de fapt?

Din comisia de examinare la absolvirea liceului făcea parte și profesorul Ștefan Micle, profesor universitar, devenind, apoi, rectorul Universității din Iași. Concentrîndu-și sinergia asupra chipului elevei examinate, frumusețea acesteia i-a luat mințile ,,coptului” bărbat (43 de ani), profesorul Micle îndrăgostindu-se iremediabil de Veronica, pe care a cerut-o de soție de la mama ei. Strîmtorată cu viața cotidiană, cuprinsă de mirajul unui trai decent cu un asemenea ginere marcant, mama Ana și-a croit diligențele pe lîngă fiică în așa fel încît s-o mobilizeze fără a prezenta propunerea sub vreo obligație sau ultimatum. Naivitate, romantism, ineditul faptei, beatitudine juvenilă, poate o aventură nepercepută ca un lucru rău – acestea or fi fost coordonatele acceptării de către Veronica a cererii în căsătorie venită de la un bărbat cu 30 de ani mai în vîrstă decît ea, acestora alăturîndu-se rugămintea mamei nevoiașe, cu gîndul de a intra, cum se spune, în rîndul lumii. Nunta celor doi miri nepotriviți a avut loc pe 7 august 1864, fosta elevă Cîmpeanu Veronica devenind doamna Veronica Micle. Profesorul Ștefan Micle, conștient de riscul și răspunderea pe care și le-a asumat, prin acest mariaj împotriva firii, începe un program bine pus la punct, în vederea educației tinerei sale soții: lecții de limbi străine, de canto și pian, cunoașterea unor opere esențiale din literatura universală. În timp ce emanciparea doamnei Veronica Micle își dezvăluie roadele, saloanele moderne ale Iașului aducînd ciorchine admiratorii în jurul frumoasei și elegantei Veronica, fabrica de bîrfitori a dat drumul la ,,producție”. Invidia (schimbată deseori în ură) a distrus bula de simplitate și sinceritate în care respirase pînă atunci Veronica, aristocrația moldavă neacceptînd noul statut social al fiicei unei spălătorese de rufe pe la casele bogaților. Prea necoaptă pentru a înțelege și a interpreta angrenajul social în care intrase de bună voie și nesilită de nimeni, Veronica Micle defila în continuare prin valul de răutăți omenești, avînd și suportul moral al lui Ștefan Micle, care o proteja și o apăra, neplecînd capul la ceea ce se vehicula prin tîrg cu privire la prea tînăra lui soție. Totuși, sufletul soției, devenită în curînd mamă, se acoperea de o pojghiță de suferință, și un văl de incertitudine începea să-i estompeze bătăile inimii, o melancolie morbidă punea stăpînire din ce în ce mai mult pe sentimentele ei. Iată materializarea acestor stări, explicată mult mai tîrziu, în epistolele trimise lui Eminescu: ,,Dacă ai ști cît sufăr... Tinerețea mea pierdută pentru totdeauna! Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul care-l făceam; azi însă, cînd privesc înapoi, văd cu groază mulțimea ochilor disprețuitori care îmi strigau: «Ce faci Veronica? Unde te duci, Veronica? Oprește-te!...» Dar prăpastia mirajului a fost mai înșelătoare și acum am mîngîierea numai în copilașii mei, pe care aș dori să-i văd fericiți”. Mai departe amintirea devine și mai grea, transformîndu-se într-un verdict final: ,,Nu, nu, oricît aș vrea să uit, gîndul anilor pierduți mă reîntoarce înapoi; mă văd la școală adorată de toate colegele, de lume; azi fiorul disprețului îmi străbate oasele”.

într-un oraș mare precum era Viena, probabilitatea de întîlnire dintre Eminescu și Veronica Micle putea să rămînă doar ceva virtual dacă... dacă Eminescu n-ar fi vizitat-o într-o zi pe fosta sa gazdă, o anume doamnă Lowenbach, unde era și doamna Micle!

Întîlnirea cu destinul numit Eminescu

Pe fundalul atmosferei pe care avea s-o descrie mai tîrziu – astfel cum am citit în rîndurile dinainte – întîmplarea (Dumnezeu) îi aruncă Veronicăi Micle o nadă pe care a prins-o din zbor tocmai în luminoasa Vienă, unde venise în primăvara lui 1872 pentru un tratament medical. În același loc și în același an se afla și Mihai Eminescu, student la Filozofie, la Universitatea din capitala austriacă. Chiar așa fiind,

Fulgerul dragostei trece simultan prin cele două inimi care, în curînd, vor forma un singur întreg, destructurat doar de nimicnicia unor răuvoitori și de instabilitatea psihică a poetului. Veronica Micle îl știa de la ,,Convorbiri literare”, unde îi apăruse, printre altele, Venere și Madonă, poezie cu o influență covîrșitoare asupra poetei, lucru amintit în corespondența de mai tîrziu cu iubitul ei: ,,Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo, pe bancă, la Copou, mă credeam lîngă tine cea mai fericită femeie. Ce frunte boltită și ce ochi melancolici ai tu, amicul meu, dragul meu. Și cît de frumos știi să spui versuri. Mi-ai recitat Venere și Madonă, poezia care știi că m-a fermecat cînd am citit-o pentru prima oară în «Convorbiri literare». Cînd ai spus versul: «Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sfîntă prin iubire, ...Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond» te-ai uitat la mine și rîdeai. Iar eu plîngeam. Glasul tău muzical mă tulburase adînc”. Iată, spre deplina desfătare poetică (și nu numai), ultimele două strofe din cele 12 din poezia amintită, publicată în ,,Convorbiri literare” din 15 aprilie 1870, momentul zero în care poezia eminesciană și (apoi) sufletul Poetului vor pune stăpînire pe ființa frumoasei Veronica, tînjind spre o iubire ideală, cu melancoliile ei regeneratoare de libertate și cu dorul de a zbura din colivia în care o închisese soarta neînțelegătoare:

,,Plîngi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare Poți din nou zdrobi și frînge apostat –inima mea?

La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea

Și sărut a tale mîine, și-i întreb de-i poți ierta.

Șterge-ți ochii, numai plînge! ... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond”.

Așa cum vom constata în a doua parte a acestui articol, din păcate, scena deziluziei în dragoste, relevată în versurile de mai sus, se va petrece aievea în viitoarea relație de iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle.

Cînd două firi poetice se întîlnesc, reacția celor doi poli dă naștere unei formule magice (partea reprezentată de Veronica Micle am văzut-o mai devreme), partea lui Eminescu transpare dintr-o scrisoare pe care o trimite, din Berlin, unde venise pentru un doctorat în filozofie, fratelui Șerban, scrisoare pe care o pune ca pe o garanție a lepădării de lume în favoarea dragostei pentru ,,Bălăuca”: ,,Chipul ei nu-mi dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaos coborîtă pe pămînt ca să mă tortureze. Frate Șerbane, vezi de te interesează dacă nu s-a mutat de acolo unde ședea”.

Pe atunci nici Eminescu, nici Veronica Micle nu întrezăreau labirintul în care îi va împinge marea lor iubire, unde, din păcate, firul Ariadnei nu s-a mai desfășurat de pe ghemul vieții, închizînd labirintul Iubirii pentru totdeauna, așa cum vom citi în episodul următor.

(urmare în numărul viitor)

Veronica Micle cu Virginia, fiica cea mică în braţe şi cealaltă fiică, Valeria, stînd alături.

Profesorul Ștefan Micle, soțul Veronicăi Micle

Căpitan Costache – spaima bucureştenilor de altădată (II)

„Spui, fără să mă baţi“ (1)

Odată tocmeala făcută, ca între doi negustori „cinstiţi“, Chihaia Chiorul lua „sculele“, adică obiectele de preţ jefuite, banii ieşiţi din jaful recent şi din cele vechi şi-l făcea scăpat pe pungaş.

În sistemul poliţist al lui căpitan Costache, percheziţiile domiciliare ocupau un loc important. Ele erau prilej de însuşire a unor lucruri de folos pentru necesităţi proprii, mai ales cînd se căutau obiectele jefuite, care îl făceau să răscolească tot şi să întoarcă pe dos casa bănuită. O asemenea percheziţie o povesteşte Cezar Bolliac: „La 1839, fiind Mihalache Ghica vornic şi Manolache Florescu agă, poliţia, fără diplomaţie pe atunci, mi-a călcat casa francamente. Într-o seară, pe la două ore după miezul nopţii, a intrat în casă vătaful Agiei cu vestitul căpitan Costache, a intrat după dînșii Răfailă cocoşatul. Cu o ladă în spinare, a pus cîte doi dorobanţi la fiecare uşă, mi-au spus că au pitac – pentru că atunci eram boier şi nu putea, după regulament, să-mi calce casa fără pitac – au strîns toate hîrtiile de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi au plecat cu dînsele fără mai multe fasoane“.

Cezar Bolliac era un poet progresist, cu idei care nu conveneau guvernului şi era considerat un tînăr foarte primejdios. Mai tîrziu, în 1843, cînd Iancu Manu a devenit şeful poliţiei sub Gheorghe Bibescu, Cezar Bolliac era unul dintre cei care frecventau salonul literar al doamnei Anica Manu. Cu toate acestea, ochii poliţiei n-au încetat să-l urmărească niciodată, ştiindu-l înclinat spre răzvrătire. Aminteşte aceasta chiar Iancu Manu, cînd consulul Ruckmann, informat de ceea ce se petrece în casa sa, i-a spus-o deschis:

„– Am auzit, arhon agă, că casa d-tale a devenit de cîtva timp un loc de întîlnire al tuturor libertonilor, al tuturor filfizonilor descreieraţi, al tuturor carbonarilor şi al tuturor zgîrie-hîrtie din Ţara Românească şi că acolo, în casa d-tale, ei îşi debitează toate aberaţiunile lor, fără de nici o sinchiseală şi fără nici o împiedicare din partea d-tale. Adevărat să fie?

– Prea adevărat! – răspunse Iancu Manu fără nici o şovăire.

– Dar bine, se potriveşte oare această atitudine revoluţionară, sau cel puţin încurajatoare pentru revoluţionari, cu poziţia d-tale de director al Departamentului din Năuntru, de cap al poliţiei Capitalei, a cărui cea mai principală grije e acea de a asigura guvernului bunul mers, iar societăţii liniştea trebuitoare?

– Cred că da, Excelenţă, și pentru ce nu oare? Întrucît sînt primejduite bunul mers al guvernului şi liniştea locuitorilor prin faptul că cîteva persoane, să le numesc descreierate, dacă voiţi, se adună într-o casă particulară, vorbesc ce poftesc, discută cît poftesc şi după ce-şi varsă focul se duc acasă să se odihnească şi să reînceapă din nou cu altă ocazie. Acolo, în casa mea şi sub ochii mei, pot să-şi verse focul cît vor pofti, că nu e nici o primejdie... Acolo focul aprins se poate stinge cu înlesnire, mai înainte de-a se schimba în incendiu, căci ochiul meu neadormit îi supraveghează... Casa mea e supapa de siguranţă, domnule consul general, şi crez că menţinerea adunării filfizonilor în saloanele mele se impune pentru ca ei să nu devie primejdioşi.

– Poate că ai dreptate! – răspunse Ruckmann. strîngînd cu afecţiune mîna lui Iancu Manu“.

Fuga-i ruşinoasă, dar...

La începutul verii anului 1843, cînd în Bucureşti se arătau simptomele unei agitaţii surde în rîndurile tineretului şi ale negustorilor, căpitan Costache nu mai putea să prididească cu munca sa de poliţist devotat regimului. Supraveghea toate casele „suspecte” în care se adunau progresiştii şi mereu cerea autorizaţia de a începe arestările. Gheorghe Bibescu oprise însă categoric pe Iancu Manu să facă arestări şi căpitan Costache spumega de ciudă. În cele din urmă, se aflase că cei mai mulţi conspiratori au reuşit să fugă din Bucureşti, plecînd mai toţi spre frontiera Transilvaniei.

Departamentul din Năuntru, pe de o parte, dădu ordin ca fără zăbavă să se execute arestări, iar pe de alta chemă pe serdarul Costache Chihăiescu şi-i dădu în mînă „porunca slobodă” din 10 iunie, însărcinat fiind ca să cerceteze toată ţara pentru a prinde pe fraţii Nicolae, Ştefan şi Alecu Golescu, I. Heliade Rădulescu, Grigore Grădişteanu. Alecu Paleologu, Mitică Creţulescu şi Grigore Pereţ, „care au fugit din Capitală, fără voia stăpînirii, cu precugetare de a trece graniţa în Transilvania”.

Prin aceeaşi poruncă, Ministerul de Interne dădea dispoziţie tuturor „cîrmuirilor de judeţe şi însuşi subcîrmuitorilor de plăşi, aleşilor, pîrcălabilor şi tuturor sătenilor ca, oriunde s-ar arăta numitul serdar, cu cereri de ajutor pentru îndeplinirea însărcinărilor sale, să se dea îndată de către fiecare toate mijloacele ce trebuinţa va cere ca să puie mina pe toţi aceştia și să-i aducă aici sub straşnică pază”.

Vajnicul poliţist n-a plecat însă din Bucureşti. Se pare că aflase că cei mai mulţi dintre cei indicaţi spre a fi arestaţi se aflau la Islaz, în mijlocul mulţimii care pornise spre Capitală. A doua zi, la 11 iunie, cînd mulţimea din oraş se îndrepta valuri-valuri spre palatul domnesc pentru a supune lui Gheorghe Bibescu proiectul de Constituţie, căpitan Costache şi dorobanţii săi aveau poruncă să oprească mulţimea şi s-o împrăştie. El şi-a desfăşurat dorobanţii la capul unei străzi, hotărît să înfrunte mulţimea ce venea cîntînd și strigînd lozinci

revoluţionare. Omul lui Iancu Manu, care nu şovăise niciodată în executarea ordinelor, văzu mulţimea aceea imensă înaintînd şi simţi că-i slăbesc puterile. Totuşi, nu se clinti din loc, dar ştia „că va fi biruit de acel popor, cu o inimă necunoscută pînă atunci”. Doi dorobanţi căzură răniţi de pe cai; o piatră zvîrlită cu putere izbi drept în cap calul pe care se ţinea căpitan Costache. Animalul se poticni şi călăreţul, care tocmai atunci voia să dea o lovitură de sabie, căzu. Dorobanţii năvăliră în jurul lui, îl ridicară de jos, puţin sîngerînd, şi-l aşezară din nou pe cal. Dar căzătura aceasta. ca prin farmec, risipise tot curajul de mai-nainte, cît îi mai rămăsese. „Căpitan Costache, cum se văzu din nou călare, întoarse calul şi o luă la fugă, cu toţi dorobanţii lui, urmat de huiduielile formidabile ale mulţimei plină de un curaj necunoscut, care înainta netulburată pînă la palat”.

Bici din piele de om (1)

La scurtă vreme după instaurarea puterii revoluţionare, la 20 iunie 1848, reacţiunea – prin intrigile, minciunile şi zvonurile false care anunţau intrarea armatelor străine în ţară – înfăptui un complot împotriva libertăţii poporului şi sili Guvernul provizoriu să se retragă spre munte. Se alcătui imediat o căimăcămie din cele mai reacţionare elemente ale boierimii; cei doi colonei, Odobescu şi Solomon (conducători ai complotului din 10 iunie), fură puşi în libertate şi li se dădu din nou comanda armatei. Statuia şi un panou mare, pictat, din curtea Vorniciei, reprezentînd România eliberată, fură distruse şi o teroare groaznică se dezlănţui împotriva populaţiei oraşului.

Căpitan Costache alerga ca un nebun pe străzile Capitalei, dintr-o mahala în alta, şi striga în gura mare ca să bage groaza în mulţime: „Îmi voi împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi şaua cu sînge de român, ca să poată ţine mai bine minte românul ce poate libertatea cînd se încearcă să fie pe aici”. Aflînd însă că reacţionarii se slujiseră de ştiri mincinoase, poporul obligă pe mitropolit să recheme guvernul şi să jure din nou pe Constituţie. Funcţionarii reacţionari reinstalaţi au fost goniţi, iar casele cîtorva ticăloşi aproape dărîmate şi mobilele din ele distruse. Printre acestea se număra şi casa lui căpitan Costache, care „îşi luă plata pentru desele sale tiranii“, ca şi pentru cea din urmă ticăloşenie, cînd şi trecuse imediat „a corbăci (a aresta) la oameni“.

În legătură cu aceste evenimente, Nicolae Bălcescu, într-o scrisoare trimisă lui Ion Ghica la Constantinopol, relata: „Vestitul căpitan Costache iese cu biciul pe uliţe, toate semnele și stindardele se dărîmară”. Dar „popolul nostru, al Capitalei, trebuie însă să ştii fără filaterie (linguşire), că a întrecut pe toate popoarele Europei, chiar și pe parisieni. Îndată fu în picioare, răsturnară Căimăcămia, ce abia domni vreo cîteva ceasuri. Şi popolul strigă si trimise deputaţii ca să ne cheme îndărăt (...) întoarcerea noastră fu un triumf, în vreme ce retragerea noastră din Capitală fusese o derută”. Mai tîrziu, după înăbuşirea revoluţiei si arestarea conducătorilor săi, în Bucureşti, trupele otomane trecură la jafuri şi siluiri, mai ales în mahalaua Izvor, iar „biciul dorobanţilor şi gîrbaciul lui căpitan Costache începuseră a juca rola de mai ʼnainte”. Pe fiecare zi se făceau sute de arestări, dar cei închişi, plini de curaj, strigau tare: „Trăiască Constituţia. Trăiască libertatea“. Şi tot în legătură cu evenimentele de la 1848 şi căpitan Costache, mai amintim următoarele însemnări contemporane:

C.A. Rosetti, într-o scrisoare trimisă din Bucureşti (1848 iulie 30/12 august) lui Ion Ghica, la Constantinopol, spune: „Nu ţi-am scris pînă acum căci, crede, nu am putut. Au trecut zile şi nopţi întregi fără să viu acasă, şi pînă acum, chiar de la 8 iunie, de cînd căpitan Costache m-a mutat în cazarmă si pînă mai alaltăieri, socotind peste tot, n-am vorbit cu biata Maria mea (Maria Grant, soţia lui C. A. Rosetti – n.red.) 60 de minute”.

(va urma)

GEORGE POTRA doctor docent în ştiinţe istorice

Alexandru Antemireanu, poet pașoptist demult total uitat, a scris o carte foarte parfumată, „Capitan Costache, evocare din trecut“, un roman în care face istoricul revoluției de la 1848.

Căpitan Costache Chihaia Chioru’ s-a ocupat personal de reprimarea Revoluției din 1848

Şahul are 1400 de ani (1)

Despre originea şahului circulă cele mai diferite versiuni. Printre presupuşii lui inventatori se numără legendarul Sem – fiul lui Noe –, regele Solomon, marele filozof al Antichităţii Aristotel, miticul Ulise. În realitate, jocul a apărut mult după dispariţia acestora. Cea mai veche referire scrisă la şah se află într-o romanţă persană în Secolul al VI-lea. Dar există dovezi potrivit cărora vîrsta lui este mai mare cu două secole, locul său de baştină fiind în nord-vestul Indiei.

Pasiunea califilor

Pe meleagurile sale natale, şahul era cunoscut sub numele de chaturanga, cuvînt care înseamnă „armata formată din patru elemente“. Cele patru „elemente“ erau: elefanţii (actualii nebuni), caii, carele (turele de astăzi) şi pedestraşii (pionii). La joc participau fie doi, fie patru parteneri, iar regulile semănau destul de mult cu cele de acum: tăblia avea tot 64 de pătrate şi fiecare jucător avea în faţa lui un rege, un ministru (regina), doi elefanţi, două care, doi cai şi opt pedestraşi, iar „oştirile“ se înfruntau cu scopul de a-l face prizonier pe regele inamic, ceea ce se întîmpla cînd toate celelalte piese ale adversarului erau pierdute sau cînd regele era ameninţat fără scăpare la mişcarea imediat următoare. Cea mai importantă diferenţă faţă de jocul actual consta în modul de deplasare al elefantului, căruia indienii nu-i permiteau decît un salt în diagonală, peste unul dintre pătratele adiacente. Primul continent în care s-a răspîndit jocul de şah a fost Asia. Rînd pe rînd, Persia, China, Coreea, Japonia şi Malaezia au fost contaminate de pasiunea tablei cu pătrate albe şi negre, prezentă în toate aceste ţări la mijlocul Secolului al XI-lea În lunga sa odisee, şahul a cunoscut două faze importante: cea persană şi cea arabă. Cu puţine excepţii, în ţările continentului nostru însuşi numele şahului aminteşte de Persia, unde însă – lucru curios – i se spunea chatrang. Conform tradiţiei, persanii atribuiau lui Ardaşir I (226-241 e.n.), întemeietorul dinastiei Sasanizilor, o mare pricepere în practicarea jocului. Dar, după cîte se pare, este vorba de o exagerare, întrucît la acea dată, chiar dacă exista, şahul nu depăşise hotarele Indiei. La mijlocul Secolului al VIIlea, odată cu doborîrea dinastiei Sasanizilor de către califul Omar, jocul s-a împămîntenit pretutindeni unde au pătruns arabii. Ostil la început din pricina atitudinii negative a religiei faţă de pericolul „chipurilor cioplite“, clerul islamic a autorizat totuşi cu vremea practicarea şahului, cu condiţia ca piesele să nu reprezinte imagini ale divinităţilor sau ale oamenilor, ca partidele să nu se desfăşoare în public şi nici pe bani şi, în sfîrşit, ca jucătorii să nu folosească, în clipele de enervare, un limbaj incompatibil cu etica.

În cursul Secolelor VIII-X, numeroşi arabi au dobîndit faima de campioni la şah. Bagdadul a devenit unul din centrele cele mai active ale jocului, printre ai cărui adepţi au fost celebrul calif Harun al-Raşid şi cei trei fii ai săi. Se povesteşte că, în timpul unui asediu al Bagdadului, fiul cel mare al califului al-Amin era atît de cufundat într-o partidă încît a pus în primejdie

oraşul, uitînd să controleze schimbarea gărzilor de pază. Unul dintre primele campionate internaţionale pe care le menţionează analele a avut loc în Sevilla ocupată pe atunci de arabi, în Secolul al XII-lea, participanţii străini venind din Sicilia, Fez, Tripoli şi Murcia. Pe atunci nebunul şi tura se deplasau ca şi astăzi, dar Firz (regina) nu avea voie să se mişte decît în diagonală, pe unul dintre pătratele vecine. Lupta se desfăşura într-un ritm mult mai lent, începînd adesea cu adevărat abia după 12 - 14 mişcări.

Diavolicescul joc

În Europa occidentală, şahul a fost introdus de maurii care cuceriseră Spania în Secolul al VIIIlea; studenţii creştini care frecventau Universitatea din Sevilia şi celelalte centre islamice de învăţămînt au contribuit la răspîndirea lui în sudul Franţei şi în insulele din Mediterana centrală şi de apus, inclusiv Sicilia. Încă înainte de anul 1000, latina medievală cuprindea în vocabularul ei cuvîntul mattus (mat). În documentele catolice, prima mărturie despre şah o constituie testamentul din 1010 al contelui de Argel, care, înainte de a pleca la luptă împotriva maurilor din Cordova, a lăsat piesele jocului său ca moştenire unei mînăstiri de la Nîmes, în sudul Franţei. În răsăritul continentului, şahul a fost adus nu pe calea cuceririlor, ci a comerţului. În Rusia a pătruns în Secolele al IX-lea şi al X-lea, graţie neguţătorilor musulmani care făceau naveta între litoralul de nord al Mării Negre şi Bagdad. Clerul ortodox a interzis „diavolicescul joc“, punîndu-l în aceeaşi categorie de păcate cu beţia şi cîntecele deşucheate. Codul civil, promulgat de Ivan cel Groaznic în 1551, l-a socotit „o drăcească născocire a grecilor“, declarîndu-l ilegal. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe ţar să fie un jucător pasionat, care şi-a petrecut ultimele clipe de viaţă în faţa tăbliei de şah. Cnejii şi negustorii au trecut şi ei peste opreliştile legii, practicînd şahul cu patimă, dar şi cu un remarcabil talent. În 1685, o misiune moscovită la curtea lui Ludovic al XIV-lea a umplut de uimire pe Regele Soare prin „extraordinara dibăcie“ în mînuirea pieselor. Aproape un secol mai tîrziu, Pavel I, fiul Ecaterinei cea Mare, sosit incognito la Paris, a cîştigat un rămăşag la „Café de la Regence“ –pe atunci centrul şahist din capitala Franţei – alegînd cea mai bună mişcare într-o partidă întreruptă.

Clerul catolic din Europa occidentală s-a împotrivit şi el şahului, fără a reuşi însă să-i bareze drumul. Jocul s-a răspîndit mai întîi în Italia, apoi în Germania, Elveţia, Franţa, Boemia, Ungaria şi ţările baltice. În Anglia a pătruns în Secolul al Xl-lea, odată cu normanzii, cîştigîndu-şi repede o mare popularitate. Numele tablei cu 64 de pătrate – saccarium sau, pe englezeşte, exchequer – desemnează şi azi Ministerul Finanţelor din guvernul Marii Britanii. Sfidînd interdicţia bisericească, nobili şi burghezi, călugări şi actori, corăbieri şi oşteni, au început să joace şah, de preferinţă în cîrciumile pe a căror firmă era adus la cunoştinţa muşteriilor că li se puneau la dispoziţie piesele şi tăbliile necesare.

De la Priam la Tristan

Cu timpul, şahul a intrat în echipamentul indispensabil al trubadurilor şi menestrelilor care colindau drumurile Europei în Secolele XIII-XV. În romanţele şi romanele medievale apar numeroase referiri la acest joc; printre campionii cărora li se cînta măiestria erau regele Priam din „Iliada“, Alexandru cel Mare al Macedoniei, legendarul rege Artur şi cavalerii săi din jurul Mesei Rotunde etc. În multe poveşti de dragoste jocul de şah îşi avea rolul său; el a constituit pretextul folosit de Tristan pentru a o întîlni pe Isolda, de Lancelot pentru a o cunoaşte pe Guinevere. Legile cavalereşti cereau ca priceperea la joc a cavalerului să n-o întreacă pe cea a alesei sale; totuşi, pentru a cîştiga, domniţa cea iubită trebuia să cunoască măcar rudimentele jocului. Izolarea în care trăia nobilimea medievală şi plictiseala care domnea în castele au contribuit considerabil la popularizarea şahului. Evul mediu a fost epoca în care au apărut şi primele probleme de şah, oferite spre soluţionare celor competenţi. Cu timpul, regina şi nebunul şi-au dobîndit libertatea de mişcare, ajungînd la sfîrşitul Secolului al XV-lea să se deplaseze conform regulilor pe care le cunoaştem astăzi. Efortul de a anticipa intenţiile adversarului a devenit din ce în ce mai mare, iar posibilitatea pe care a căpătat-o pionul ajuns la capătul tablei de a se transforma în regină a conferit o mare importanţă celei mai umile dintre piese. În epoca Renaşterii, cînd centrele principale ale şahului s-au mutat la Roma şi la Madrid, jucătorii deosebit de talentaţi au ajuns să fie preţuiţi asemenea marilor pictori şi sculptori. Călugărul Ruy Lopez de Segura, care a dominat şahul spaniol vreme de două decenii, s-a bucurat de protecţia regelui Filip al IIlea pînă cînd a fost înfrînt de către campionii Italiei, Leonardo da Cutri şi Paolo Boi. Despre acesta din urmă se povesteşte că a fost capturat de piraţi algerieni şi că nu şi-a redobîndit libertatea decît în urma unei partide pe care a cîştigat-o cu beiul local.

În Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cafenelele Londrei şi ale Parisului au devenit sediile jucătorilor de şah. Monarhii şi familiile lor au continuat să practice jocul cu mult zel. În Franţa, de exemplu, Caterina de Medici, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea au fost şahişti înzestraţi, ca şi Elisabeta I a Angliei, care a susţinut lungi partide cu secretarul ei, Roger Ascham. Invenţia lui Kempel (1) În 1737, Philip Stamma, un sirian care ocupa postul de tălmaci în limbile orientale pe lîngă guvernul britanic, a publicat la Paris prima culegere de partide de şah. În următoarea ediţie a lucrării, apărută la 1745, au fost adăugate 74 de deschideri. Publicînd această culegere, Stamma a introdus în Occident notaţia algebrică a tablei de şah – de la a la h rîndurile verticale şi de la 1 la 8 cele orizontale. Principalul adversar al sirianului a fost francezul André Philidor (1726-1795), muzician talentat, care a debutat ca membru al corului de copii al lui Ludovic al XV-lea şi şi-a cîştigat aprecierea publicului ca autor a peste douăzeci de opere comice. (va urma)

G HEORGHE L UPU

Cavalerii Templieri jucînd șah, 1283

„Jucătorii de șah“, pictură de Thomas Eakins, 1876

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Partidul

Popular European

(urmare din pag. 1)

Acum că știm de unde vine, să vedem încotro merge. În continuare, am să vă citez din programul său politic pentru perioada 2019-2024. ,,În primul rînd, viziunea PPE este aceea a unei Europe unite. Împreună, Europa poate păstra modul nostru unic de viață și valorile noastre europene, astfel încît oamenii să nu-și piardă sentimentul comun de apartenență.

Europa poate conduce către inovare și schimbare tehnologică, îmbunătățind în mod concret viața oamenilor și inspirînd optimism pentru viitor. Împreună, noi, europenii, putem duce munca Părinților noștri fondatori la următorul nivel. Dacă rămînem împreună acum, Europa noastră va avea un viitor mai bun.

Totuși, există pericole în Secolul XXI, pericole de care trebuie să țină seama politica PPE și pe care le identifică drept următoarele: de la puteri autoritare precum Rusia sau China, pînă la presiunea demografică în Africa și instabilitatea din vecinătatea noastră, care stimulează migrația necontrolată. Climatul global se schimbă, amenințîndu-ne bunăstarea și prosperitatea. Teroriştii încearcă să distrugă societăţile noastre libere. Sîntem provocați de populiști și demagogi care propovăduiesc egoismul și naționalismul, de o stîngă blocată în trecut și de o nouă îngustare a Verzilor care respinge categoric comerțul, împiedică creșterea economică și nu reușește să includă părți mari ale societăților noastre”. Așadar, în viziunea lor, statele naționale nu au ce căuta în „ciorba europeană”. ,,Pentru a preveni imigrația ilegală, vom stabili un adevărat plan Marshall cu Africa. Vom stimula investițiile private și vom stimula creșterea economică pe continentul vecin, pentru a ne asigura că tinerii africani au o șansă. Tinerii cu perspective bune acasă nu ar trebui să mai simtă nevoia să-și părăsească propriile țări.

Legat de același fenomen al imigrației ilegale, se pune accent pe integrarea eficientă a celor care solicită azil în UE, pentru a preveni societățile paralele. De aceea, în virtutea principiului subsidiarității, vom sprijini statele membre în eforturile lor și în împărtășirea celor mai bune practici de integrare. Vom lupta cu hotărîre împotriva societăților paralele și împotriva lipsei de respect față de orice membru al societăților noastre. În timp ce drepturile și convingerile fiecăruia trebuie respectate, este, de asemenea, corect și rezonabil să ne așteptăm ca toți cei de pe teritoriul Uniunii Europene să respecte valorile, tradițiile și obligațiile pe care este construită Uniunea noastră. Ura, intoleranța, misoginia, rasismul, antisemitismul și ura împotriva țării de naștere nu au loc în societățile noastre. Dacă vrem să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, o politică de integrare eficientă și solidă merge mînă în mînă cu o politică eficientă de returnare”. Sună foarte frumos ceea ce au scris ei aici, dar în practică nu am văzut nici o politică de returnare, sau de anulare a societăților paralele, ba mai mult: cînd doamna Marine Le Pen a venit, în programul ei de candidat la Președenția Franței, cu propunerea de a returna emigranții care nu se integrează și comit infracțiuni pe teritoriul francez, a fost numită extremistă, deși domniile lor au în PPE aceeași prevedere, doar că ei nu sînt extremiști, ci doar mincinoși și înșelători care scriu una și fac cu totul altceva.

De asemenea, sînt foarte grijulii cu mediul, după cum știm și după cum scriu în programul lor de guvernare, atît doar că îl aplică prost și nerealist. ,,Trebuie să reconciliem protecția mediului și a biodiversității, cu o economie dinamică. Nu este vorba doar de o politică economică orientată spre viitor, care să permită Europei să rămînă lider în inovarea tehnologiilor curate de mîine; este, de asemenea, o politică care aduce beneficii întregii planete. Europa poate fi un pionier global pentru o lume mai bună și mai curată aratînd altor țări, în termeni foarte concreți, cum funcționează sustenabilitatea. Vom permite investițiile și inovarea în toate soluțiile tehnologice pentru mobilitatea cu emisii scăzute de carbon.

Toate formele de transport trebuie să contribuie la reducerea gazelor cu efect de seră. Vehiculele cu conducere autonomă și soluțiile de mobilitate conectată vor contribui în continuare la scăderea emisiilor din transport și la stabilirea standardelor europene de taxare, pentru a permite UE să fie unul dintre liderii mondiali în mobilitatea electrică”. De asemenea, aceste vehicule cu mobilitate conectată și fără șofer vor controla extrem de eficient traseele fiecărui cetățean al Uniunii, lucru pe care fosta Securitate comunistă ar putea fi invidioasă.

,,Vom construi o adevărată Uniune Energeticăcontinuă dumnealor să scrie în programul de guvernare -, unde electricitatea și gazul pot trece granițele fără nici un obstacol, pentru a reduce costurile de trai ale cetățenilor, pentru a sprijini extinderea rentabilă a energiilor regenerabile și pentru a se asigura că nici o putere externă nu poate submina securitatea energetică a Europei”, cu excepția, spunem noi, a faptului că Rusia tocmai ne-a trimis pe toți înapoi în România anilor ’80, din cauza ridicatei voastre competențe în actul guvernării.

Un alt capitol este cel dedicat păstrării identității culturale a fiecăreia dintre țările ce compun uniunea. În document se mai spune că: ,,trebuie să ne protejăm modul de viață european, păstrînd valorile noastre creștine și principiile fundamentale. Democrația, drepturile omului, demnitatea umană, libertatea și responsabilitatea, egalitatea între bărbați și femei, solidaritatea, statul de drept, justiția, pluralismul și toleranța: acestea sînt principiile care stau la baza civilizației europene”.

Mă-ntreb unde erau drepturile omului, demnitatea umană, libertatea, statul de drept și toleranța pe timpul pandemiei, cînd oamenii erau dați afară din slujbe dacă nu se vaccinau, cînd nu puteau intra în restaurante și magazine nevaccinați sau cînd erau bătuți de forțele de ordine pentru că-și strigau disperarea atît în pandemie, cît și, recent, în Olanda.

Dacă mă gîndesc la cum protejează ei creștinismul, încercînd să elimine din vocabularul membrilor PE cuvintele creștine ca să nu-i ofenseze pe islamici, nu pot decît să mă mir, fiindcă, deși în practică protejează sensibilitățile islamicilor, în teorie scriu că: „Islamul radical, amenințările teroriste și valurile autoritare care vin din Rusia și Turcia, toate zguduie bazele modului nostru de viață european”. Păi cum e cu islamul ăsta? E radical cînd ne convine nouă sau cum?

Mai departe se referă la familie. Sînteți curioși să vedeți ce scriu după cît au promovat teoria de gen? Ei bine, scriu numai lucruri frumoase: „Familiile noastre sînt rădăcinile noastre, casele noastre, plasele noastre de siguranță și centrul identităților noastre europene. Ele sînt pilonul stilului nostru european de viață. Legăturile de familie sînt coloana vertebrală a comunității noastre și intenționăm să le păstrăm”. Totodată, se menționează faptul că „în Europa, doar unul din trei cupluri are copii. Ne dorim ca Europa să fie o casă sigură, în care se pot dezvolta noi familii”. Desigur, numărul mic de familii cu copii are drept cauză, în viziunea PPE, nesiguranța economică, nu desfrîul generalizat al societății și libertinismul în care trăiesc majoritatea adulților din țările de vest ale UE. Nu e singura problemă gravă ce reiese din acest document al PPE, mai sînt și altele.

Legat de familie, domnii doresc să ne pună să muncim pînă cădem lați, încurajînd bătrînețea activă, fiindcă dacă tot nu puteți să vă plimbați nepoții în parc că nu-i aveți, pentru că doar o treime din familii au copii și, în contextul singurătății cronice larg răspîndite, mai bine munciți, fiindcă iată, bătrînii ne modelează din ce în ce mai mult economiile și creează afaceri: aproximativ 70 de milioane de locuri de muncă în fiecare an. Așadar, ,,Vrem să creăm condiții pentru ca persoanele în vîrstă să înflorească”.

Valorile acestea europene extraordinare, despre care doar vorbesc cei din PPE, ,,trebuie apărate și, dacă Europa dorește să fie o forță politică eficientă, trebuie să realizeze parteneriate puternice cu vecinii noștri și să se apropie de cei care împărtășesc perspectiva noastră europeană, cum

ar fi țările din Balcanii de Vest“, pe care nu le pot lăsa în seama influenței autoritare a Rusiei, a statelor din Golf, a Turciei și a Chinei. Această perspectivă europeană nu este doar despre propuneri abstracte, ci despre proiecte concrete. „Vrem să conectăm drumuri și căi ferate, să construim o infrastructură energetică comună, să reducem tarifele de roaming și să reducem tarifele la granițe”.

Pînă una-alta, eu văd că aruncați banii pe înarmarea Ucrainei, în speranța de a-l învinge pe Putin, ca să...ce? Chiar, ce rezolvă ăștia dacă-l înfrîng pe Putin? Le dă înapoi banii cheltuiți pentru înarmarea Ucrainei, ca să construiască infrastructura de care scriu aici, sau ce se întîmplă? Deocamdată, din programul ăsta, scris acum 3 ani, eu nu văd realizat mare lucru.

Ca să nu mai vorbesc despre faptul că opinia domniilor lor este aceea că trebuie să se pună capăt negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, ,,concentrîndu-ne pe parteneriat și cooperare în domenii concrete, fiindcă Turcia nu are aceleași valori ca statele UE”. În acest fel, împing Turcia în brațele Iranului, Rusiei, Chinei și ale statelor din BRICS, dînd dovada unei „înțelepte” gîndiri politice.

Vorbind despre economie, domnii din PPE consideră IMM-urile „eroii economici europeni” (și Cîțu îi numea ,,eroi” pe întreprinzători, preluînd deci sintagma șefilor lui politici) și doresc să le sprijine în toate modurile pentru ca aceștia să se dezvolte cît mai mult, ,,concomitent cu încurajarea unei economii mai durabile, mai circulare în Europa, prin creșterea reciclării, reutilizarii și reparațiilor. Acest lucru va promova sustenabilitatea socială și de mediu, precum și crearea de modele de afaceri noi și inovatoare în Europa”. Adică vor reînvia meseriile reparatorilor de haine, de pantofi, de ceasuri și vor prospera cele noi, privind reparațiile de telefoane mobile, calculatoare, televizoare, mașini etc. Ca în socialismul victorios! Bravo, bravo!

Mai departe, ei scriu despre agricultură, dorinduse ajutarea zonelor rurale. Pentru a realiza acest lucru, ,,vom avea nevoie de o Politică Agricolă Comună (PAC) orientată spre viitor, strategică și bine finanțată, potrivită pentru Secolul XXI. Multe dintre fermele de familie mici și mijlocii din Europa sînt sub presiune, în timp ce se luptă să-și mențină producția competitivă și durabilă. Îi putem ajuta să facă față acestor provocări cu sprijin direcționat și cu o PAC modernă, făcînd-o mai echitabilă, mai durabilă și orientată spre rezultate, respectînd în același timp subsidiaritatea și condițiile locale, precum și regulile comune ale UE. PAC trebuie concepută pentru a ajuta fermele familiale să facă față globalizării, schimbărilor climatice și provocărilor la adresa securității alimentare. De asemenea, trebuie să ofere stimulente suplimentare atît pentru fermierii tineri, cît și pentru femei, astfel încît viitorul zonelor noastre rurale să fie protejat”.

Dacă vă uitați cum au ajutat micile ferme să facă față provocărilor, o să vă minunați: le-au luat terenurile fermierilor olandezi, probabil ca să nu mai aibă bătaie de cap cu ele și, cînd aceștia au ieșit să protesteze, i-au bătut și i-au împușcat. Cum ar spune Nenea Iancu: „Bravo Uniune, halal să-ți fie!”. Acum vor diminua producția de carne și de produse animale, ducînd prețurile foarte sus, ca să ajungem să mîncăm cu toții greieri, lăcuste, gîndaci și făină de viermi, așa că vedem bine ce distanță e între ceea ce scriu dumnealor, și ceea ce fac...

Ar trebui să vedem acum ce partide românești aparțin grupului parlamentar al Partidului Popular, care susțin, cu votul celor 32 de reprezentanți ai lor, toate aceste idei: Partidul Național Liberal, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și Partidul Mișcarea Populară.

Sper ca acum, citind acest articol, dacă considerați că platforma program a PPE nu e una cu care să rezonați, aveți posibilitatea și dreptul ca, la alegerile din 2024, să nu mai votați partidele care declară că vor face parte din acest grup parlamentar, pentru a-i diminua posibilitațile de aplicare a viziunii sale de guvernare a Europei.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Referitor la afirmațiile liderului ungar, premierul Nicolae Ciucă, aflat într-o vizită la Alba Iulia, a precizat, răspunzînd întrebării unui ziarist, că ,,astfel de declarații nedorite nu își au locul într-o Europă unde 27 de țări trăiesc în pace și prosperitate”, adăugînd: ,,Aici, din inima Ardealului, doresc să întăresc mesajul meu pentru toleranță, pentru înțelepciune, pentru solidaritate, pentru respectarea valorilor europene”. ● La rîndul său, președintele Iohannis a spus că este profund eronat ca un lider European să vină cu o astfel de teorie a raselor, și a cerut clarificări UDMR, a cărei conducere a aplaudat discursul lui Orban: ,,Nu putem să ne facem că acele lucruri nu au fost spuse”, a precizat Klaus Iohannis. ● Pe fondul penuriei de forță de muncă în țara noastră, premierul Nicolae Ciucă i-a cerut ministrului de Externe, Bogdan Aurescu, să intensifice acordarea vizelor de muncă pentru muncitori din țări precum Bangladesh, Nepal și India: „Solicitarea de la mediul de afaceri este de aproximativ 100.000 de oameni”, a precizat acesta. Ministrul Aurescu a anunțat măsurile deja întreprinse de Ministerul de Externe în acest sens, între acestea figurînd organizarea mai bună a consulatelor mobile, itinerante. De asemenea, dat fiind că una dintre problemele principale se referă la acordarea vizelor de muncă, ,,a fost organizată deja, în perioada aprilie-iulie, o misiune consulară itinerantă în Bangladesh, la Dhaka, care a reușit deja să acorde peste 5.400 de vize de muncă, în pregătire fiind o misiune similară în Nepal, pentru că Bangladesh, Nepal, India sînt sursele de forță de muncă străină cele mai importante”, a spus Bogdan Aurescu în ședința Executivului de săptămîna trecută. ● Pe 5 august a.c., președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, va face o vizită de o zi în stațiunea Soci, de la Marea Neagră, unde se va întîlni cu președintele Vladimir Putin și cu alți oficiali ruși. Cei doi lideri s-au întîlnit ultima dată pe 19 iulie la Teheran, cu trei zile înainte de semnarea unui acord între Moscova, Kiev, Ankara și ONU, menit să permită reluare exporturilor de cereale ucrainene prin Marea Neagră. Noua întîlnire Putin - Erdogan vine în contextul în care președintele turc amenință, de mai multă vreme, cu o ofensivă în nord-estul Siriei. ● Tensiuni majore în economia mondială: America, cea mai mare putere economică a lumii, a intrat în recesiune tehnică. ● Elveția, la fel ca România înainte de ’89. Țara Cantoanelor ia în calcul posibilitatea de a apela la întreruperi în alimentarea cu energie electrică timp de pînă la patru ore, la iarnă, în cazul agravării actualei crize energetice cu care se confruntă Europa, derivată din războiul din Ucraina şi posibila oprire a furnizărilor de gaze din Rusia. Într-o primă fază, se vor solicita măsuri de economisire voluntare, prin intermediul unei campanii de conştientizare ce va demara în această lună, dar, dacă situaţia o va cere, se va continua cu reducerea consumului de electricitate mai puţin esenţial, precum iluminatul magazinelor sau al spaţiilor publice pe timpul nopţii. În a treia fază va fi impusă unui număr de circa 30.000 de companii reducerea cu pînă la 30% a consumului de electricitate, pentru ca, în final, să se recurgă la oprirea alimentării lor cu energie electrică. Circa 47% din gazele pe care le consumă Elveţia provin din Rusia (deşi o mare

parte vin prin intermediul ţărilor vecine, precum Franţa şi Germania), în timp ce Norvegia este al doilea mare furnizor al acesteia. ● Olena și Volodimir Zelenski au fost subiectul unui pictorial realizat de cea mai renumită fotografă și autoare de portrete din lume, Annie Leibovitz. Fotografiile au fost publicate de revista ,,Vogue”, alături de un interviu cu prima doamnă a Ucrainei, în care Olena Zelenska vorbește despre rezistența ucraineană în fața invaziei ruse și despre viața și munca ei. Soția președintelui a fost fotografiată pentru interviu - singură sau alături de Volodimir Zelenski. În fotografii, aceasta apare îmbrățișată de soțul ei sau singură pe treptele unui salon oficial transformat în buncăr, dar păzită de soldați înarmați. În altă fotografie Olena Zelenska pozează, tot înconjurată de soldați care o păzesc, lîngă epava celui mai mare avion din lume, An 225 Mrya - unul dintre simbolurile Ucrainei - distrus de ruși în primele zile ale invaziei. ● Cuplul prezidențial din Ucraina nu a precizat ce sumă a primit din partea revistei americane și nici intenția de o dona pentru a sprijini eforturile de război, așa cum au procedat mulți dintre ucrainienii de rînd, precum fetița care și-a vîndut jucăriile, iar suma obținută a cedat-o militarilor care luptă pentru apărarea țării sale. ● Înainte de apariția pictorialului din revista ,,Vogue“, în timpul vizitei sale în SUA, prilej cu care s-a adresat Congresului American, Olena Zelenska, prima doamnă a Ucrainei, a vorbit și despre felul în care războiul l-a afectat pe fiul ei de nouă ani. Ea s-a declarat tristă pentru că băiatul său, care înainte de război mergea la ansamblul de dansuri populare, cînta la pian, învăța engleza și participa la un club sportiv, ,,acum vrea doar să facă arte marţiale şi să înveţe să folosească o puşcă“. În finalul alocuțiunii rostite în fața congresmenilor americani, care s-au ridicat în picioare pentru a o aplauda, prima doamnă a Ucrainei a solicitat sprijinul SUA pentru livrarea mai multor arme ţării sale... ● Croația a inaugurat cel mai spectaculos pod din Europa, care leagă sudul litoralului său, inclusiv orașul medieval Dubrovnik, de restul țării, ocolind o mică fîșie a coastei bosniace de 2,4 km. Obiectivul a fost finanțat de UE și construit de o firmă chineză. ● Jurnalista rusă Marina Ovsiannikova, celebră pentru momentul în care a întrerupt ştirile unei televiziuni de stat, prezentînd un afiş împotriva invaziei din Ucraina, a fost condamnată săptămîna trecută la o amendă, de 50.000 de ruble (circa 800 de euro) pentru „discreditarea” forţelor armate ale Rusiei, infracţiune introdusă în codul penal rus în martie. Instanţa a reţinut că jurnalista declarase în 13 iulie presei că aşa-zisa „operaţiune militară specială” împotriva Ucrainei – este „o crimă”. După patru zile de la incident, Ovsiannikova a fost reţinută pentru scurt timp în regiunea Moscovei, la fel cum se întîmplase şi în martie, cînd a intrat în direct la televiziunea la care lucra, purtînd o pancartă cu un mesaj împotriva războiului şi a propagandei din presa controlată de stat. Şi atunci, ea a fost doar amendată pentru gestul de protest difuzat ulterior în presa din întreaga lume. ● Vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a publicat la mijlocul săptămînii trecute, pe Telgram, o hartă a Europei în care Ucraina este împărțită între alte țări, cea mai mare aparținînd Rusiei, iar altele mai mici, Poloniei și României. Pe această hartă, numai regiunea Kiev este etichetată drept Ucraina. Potrivit lui Medvedev, această hartă a fost creată de „analiștii

occidentali”, fără, însă, a-i numi. Astfel, potrivit hărții, Vinița și Cernăuți ar aparține României. Liov, Ternopil și alte orașe ar aparține Poloniei, iar restul, Rusiei. ● Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a făcut o declarație menită să dea o replică lui Dmitri Medvedev, după publicarea hărții cu noua configurație a Ucrainei, acesta susținînd în discursul ținut de Ziua statalității ucrainene că ,,Ucraina este singura moștenitoare de drept a Rusiei Kievene”. Liderul de la Kiev a enumerat apoi mai mulți conducători și sfinți importanți din istoria medievală a țării, în timp ce în spatele său avea expus monumentul lui Vladimir cel Mare, conducătorul care i-a trecut pe ruși la creștinism. ● Pe plajele din Crimeea sînt mai puțini turiști ca niciodată. Rușii care au ales să vină în vacanță aici, una dintre puținele posibilități pe care le mai au după sancțiunile impuse din cauza războiului, fac plajă în timp ce deasupra lor trec avioanele de război, iar în larg se văd navele din flota rusă, relatează Digi24. Frontul se află la aproximativ 300 de kilometri nord de Sevastopol - cel mai mare oraș din Crimeea și locul unde se află flota rusă de la Marea Neagră. În Sevastopol, navele de război rusești sînt vizibile în depărtare, în timp ce turiștii se răcoresc în mare. În afară de nave și zgomotul ocazional provocat de avioane, nu sînt alte semne privind războiul. Adolescenții se distrează sărind în apă de pe stînci, iar bărbații cu bustul gol beau bere și fac grătar. În centrul orașului, răsună muzică patriotică rusă, iar turiștilor li se oferă suveniruri cu litera Z. ● Paradox climatic: în timp ce la noi arșița bîntuie peste tot, în Emiratele Arabe Unite au loc inundații puternice! ● ROBOR a atins pragul de 8%, consecința fiind creșterea explozivă a ratelor la împrumuturile din bănci. ● Cazurile de Covid-19 cresc de la o zi la alta în România, unii dintre pacienți fiind reinfectați, testați pozitiv la o perioadă mai mare de 90 de zile după prima infectare. Din păcate, mulți români se întorc infectați din alte țări, astfel că șansele apariției unor noi variante nu sînt deloc reduse. Întrebat despre șansele impunerii unui lockdown în România, avînd în vedere creșterile îngrijorătoare ale cazurilor de Covid-19 din țara noastră, ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, a declarat că în România nu se va mai aplica un lockdown, sau unele restricții care să limiteze activitatea economică și socială. ● Vești proaste pentru elevii claselor a IX-a și a X-a. În noul an școlar, care începe pe 5 septembrie, aceștia nu vor avea manuale noi, ci tot pe cele aprobate în anul 2004, potrivit edupedu.ro. Informația a fost confirmată într-o dezbatere online, organizată de Coaliția pentru Educație, de către secretarul de stat în Ministerul Educației, Bogdan Cristescu. Manualele de pe care învață elevii de liceu sînt aceleași din 2004, din urmă cu 18 ani, nefiind schimbate nici anul acesta, deși acești elevi, care au acum 15-16 ani, sînt născuți în anii 2006-2007, iar ei au fost primii care, în anul 2012, au intrat în clasa pregătitoare avînd curriculum complet nou pentru învățămîntul primar, apoi pentru cel gimnazial. Pentru ei, reforma curriculară a fost oprită de actualul ministru Sorin Cîmpeanu, care a luat decizia să nu aprobe planurile cadru pentru liceu în anul 2021, din cauză că au fost primite prea multe propuneri de modificare în sesiunea de dezbatere publică.

Schimbarea la faţă a Europei

„Imaginaţi-vă o lume a păcii, a prosperităţii și a democraţiei”, scria la începutul anilor 2000 Mark Leonard, fondatorul Consiliului European pentru Relaţii Externe, creionînd scenariul unei Europe care va domina Secolul al XXI-lea. În acest scenariu, modelul european s-ar fi răspîndit în lume ca un virus, cea mai mare ameninţare pe care ar fi putut-o lansa Uniunea Europeană nefiind invazia, ci „retragerea mîinii care oferă prietenie și mai ales a perspectivei apartenenţei”. La două decenii de la aceste predicţii triumfaliste, realitatea ne arată că, dimpotrivă, am putea deveni în curînd chiar martorii sfîrșitului Europei „așa cum am cunoscut-o în ultimele șapte decenii”, susţine în cartea sa jurnalistul James Kirchick, analizînd modul în care Europa a virat spre o zonă de frămîntări sociale și politice oarecum asemănătoare celor din anii ’30. Continentul își plămădește un alt chip, cu trăsături greu de anticipat cu doar cîţiva ani în urmă: „Este tot mai nedemocratică, stagnează din punct de vedere economic, e ameninţată de toate tipurile de extremiști, de la stînga iliberală la dreapta autoritaristă, și înaintează rapid pe calea cîndva de neconceput a războiului”.

Trenul destrămării ideii europene a plecat deja din gara de la Bruxelles, scrie și politologul bulgar Ivan Krastev, iar rezultatul va fi deraierea democraţiilor de la periferia Europei, în contextul în care războiul este deja o tristă realitate, iar cooperarea în plan politic, cultural și European a fost sistată; ceea ce e de așteptat să dispară este „visul unei Europe libere și unite”.

Colapsul compasiunii

Unul dintre subiectele care au semănat discordie între statele Uniunii Europene a fost cel al refugiaţilor și migranţilor, după ce peste un milion de solicitanţi de azil și migranţi au sosit în Europa în 2015, în ceea ce comisarul european pentru imigraţie Dimitris Avramopoulos a etichetat drept cea mai gravă criză a refugiaţilor după al II-lea Război Mondial. Eforturile UE de a stabili un sistem de cote care să rezolve criza migraţiei s-au lovit de rezistenţa acerbă a statelor din estul continentului. Chiar și în 2019, cînd s-a înregistrat o scădere cu 80% a fluxului de imigranţi ilegali în Europa, statele din UE nu au ajuns decît la înţelegeri ad-hoc cu privire la cine să preia migranţii care ajung încă în apele Mediteranei.

Prezenţa străinului a devenit tot mai greu digerabilă pentru europeni, mai ales dacă străinul e un refugiat care-și riscă viaţa ca să atingă un tărîm al făgăduinţei. Adevărata criză în anii în care Europa a fost asaltată de refugiaţi nu a fost numărul acestora, ci dezinteresul lumii libere pentru soarta lor, punctează un Raport Amnesty International din 2016, arătînd că 10 din cele 193 de state ale lumii primesc peste jumătate din numărul de refugiaţi. „Este timpul ca liderii (…) să explice de ce lumea poate salva băncile, poate să dezvolte noi tehnologii și să poarte războaie, dar nu poate găsi un cămin pentru 21 de milioane de refugiaţi, doar 0,3% din populaţia lumii”, puncta Salil Shetty, secretarul general al organizaţiei Amnesty International.

Subiectul migranţilor a devenit vîrful de lance al repertoriului partidelor populiste, care au reușit astfel să își adjudece procente, semănînd ură și teamă chiar și acolo unde existau, în realitate, extrem de puţini refugiaţi. De fapt, spune Krastev, singurul străin pe care Europa îl acceptă fără rezerve a rămas turistul, „personajul principal, apreciat și primit cu braţele deschise. Vine, cheltuiește, zîmbește, admiră și pleacă. Ne face să ne simţim conectaţi la o lume mai mare, fără să ne împovăreze cu problemele ei. Prin opoziţie, refugiatul e simbolul pericolului globalizării. Vine cocoșat de nedreptăţile și problemele unei lumi îndepărtate. E printre noi, dar nu e unul dintre noi”. (…)

Chipul antisemit al Europei

În Europa, nici măcar cei care locuiesc de mai multe generaţii aici nu mai sînt agreaţi, semn că vînturi noi au început să sufle peste continent, după cum remarca filosoful francez Alain Finkielkraut. Acesta a fost atacat, la începutul anului 2020, de protestatari ai mișcării Vestele Galbene, unul dintre aceștia strigîndu-i să se întoarcă la Tel Aviv. „Sînt acasă, dar nu și pentru acești oameni”, puncta Finkielkraut, declarîndu-se

șocat de incident, în ciuda faptului că era conștient de noul val de antisemitism care a început să măture ţara.

Din nefericire, ce se întîmpla în Franţa nu este doar o excepţie în peisajul european. Peste o treime dintre evreii care locuiesc de generaţii într-un stat al Uniunii Europene nu se mai simt în siguranţă acolo unde trăiesc și au luat în calcul posibilitatea de a emigra, potrivit unui studiu al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), care a analizat răspunsurile a 16.395 de evrei din 12 state membre UE. Evreii din Franţa au raportat cele mai acute sentimente de nesiguranţă (9 din 10 au spus că sînt priviţi cu ostilitate pe stradă), iar evreii din Franţa, Danemarca și Belgia evită cel mai mult să poarte veșminte sau accesorii care le-ar putea dezvălui identitatea etnică (62%, 56%, respectiv 52%). Un respondent din 5 cunoaște evrei care au fost insultaţi, hărţuiţi sau atacaţi din motive etnice, iar 34% dintre subiecţi au spus că evită să viziteze alţi evrei sau să participe la evenimente organizate de comunitatea evreiască.

Incidentele cu caracter antisemit din Marea Britanie au ajuns la un nivel record, peste 100 în fiecare lună, în anul 2018, potrivit organizaţiei Community Security Trust. Și în Franţa au avut loc vandalizări ale mormintelor evreiești. Bucureștiul s-a regăsit și el pe locul 3 într-un top internaţional al orașelor care înregistrează cele mai multe postări antisemite, după ce ministrul israelian Naftali Bennet a anunţat crearea unui sistem de monitorizare în timp real a postărilor antisemite din reţelele de socializare. În 2015, Frans Timmermans remarca revenirea în forţă a antisemitismului, mărturisind că nu ar fi crezut că „acest monstru vechi” își va mai face apariţia pe scena europeană. Iar la finalul anului 2019, după ce rezultatele studiului FRA au fost prezentate la Bruxelles, Timmermans a avertizat că, atunci cînd evreii nu se mai simt acasă acolo unde au trăit de generaţii, „Europa nu mai este Europa”.

Declinul democraţiei, seducţia populismului

O serie de crize mai mult sau mai puţin recente (criza economică, criza refugiaţilor, atacurile teroriste, războiul, încălzirea globală) au creat un cadru favorabil pentru consolidarea discursului populist. Nemulţumiţi de capacitatea guvernelor de a gestiona un mozaic tot mai complicat de probleme, europenii au început să ofere tot mai puţin credit democraţiei liberale. Populismul a dovedit că are priză la public chiar și în democraţiile consolidate din Europa. În ultimii ani, bătrînul continent s-a obișnuit să aștepte cu răsuflarea întretăiată rezultatul alegerilor naţionale și să respire ușurat atunci cînd partidele extremiste nu reușeau să preia puterea, sporindu-și totuși, de la un scrutin la altul, procentele. Mișcările populiste se pliază pe sentimente antiimigraţioniste, pe insatisfacţia cauzată de democraţie și pe neîncrederea în politicieni, partide și parlament, susţine un studiu din 2017, care minimalizează rolul crizei economice în această ecuaţie. Dimpotrivă, eșecul est-europenilor de a atinge prosperitatea visată și evaluarea Europei doar în termeni tranzacţionali stau la baza scepticismului cu privire la Uniune, crede Kirchick, care susţine că Europa va supravieţui doar dacă populaţia va adopta „un patriotism civic ce venerează mai mult decît pensiile și vacanţele”.

Europenii au o toleranţă slabă la frustrare, punctează filosoful Agnes Heller, deplîngînd faptul că, „în vreme de criză, ei se îndreaptă inevitabil spre dictatori” – o constatare debusolantă, susţinută însă de studii: doar 40% dintre europenii născuţi în anii ’80 cred că este esenţial să trăiască într-o democraţie și doar 36% dintre milenialii europeni cred că este ilegitim ca armata să preia conducerea dacă guvernul se dovedește incompetent, potrivit studiilor realizate de cercetătorii Yascha Mounk, de la Universitatea Harvard, și Roberto Stefan Foa, de la Universitatea din Melbourne. (…)

Michael Abramowitz, președintele Freedom House, sublinia schimbările nedorite care au brăzdat chipul Europei, dar și al lumii, în ultimii ani: regresul ţărilor care promiteau să devină democraţii puternice (precum Polonia, Ungaria sau Turcia), slăbirea instituţiilor democratice în state cu tradiţie democratică, hărţuirea presei (mergînd chiar pînă la uciderea jurnaliștilor), corupţie. Statele autoritariste „nu se mai limitează la reprimarea propriului popor”, avertizează Abramowitz, ci încearcă, prin diferite metode, să își exporte modelul dincolo de graniţe, așa cum a făcut-o deja de ani buni Rusia.

O Rusie care și-a găsit drumul către trecut

„Legile celor din afară nu se aplică Rusiei. Dar Rusia își aplică legile oriunde, oricum și oricînd îi place”, scria, în 2020, Edward Lucas, vice-președintele think tankului Center for European Policy Analysis, autorul a mai multor analize despre strategia rusă de dezbinare și de cucerire a Occidentului. Trebuie să ne pregătim pentru o Europă post-atlantică, susţine Lucas, argumentînd că, deși pe hîrtie părea mai slabă decît Occidentul, Rusia deţine încă avantaje „mari, posibil cruciale”: Putin acţionează categoric, nu se sfiește să încalce regulile jocului și să uzeze de forţă, iar toleranţa rușilor la lipsurile economice se dovedește a fi incredibil de mare.

După anexarea Crimeei și invazia în Ucraina, Putin și-a rezervat dreptul de a interveni militar oriunde drepturile rușilor ar putea fi periclitate, anunţînduși intenţia de a proteja Russkii Mir (Lumea Rusă), o comunitate etno-lingvistică vag definită, alcătuită din oricine „simte că face parte din marea Lume Rusă, nu neapărat de etnie rusă, ci oricine se consideră rus”. Strategia Kremlinului combină naţionalismul hitlerist de tip „sînge și pămînt” (Hitler a justificat ocuparea regiunii sudete din Cehia și a altor teritorii prin așazisele opresiuni la care ar fi fost supuși germanii din aceste regiuni) cu pretenţiile brejneviene ale dreptului absolut de intervenţie militară în ţările din fostul bloc sovietic, notează Kirchick. Pe de altă parte, sentimentul de agresiune resimţit de extinderea NATO a devenit laitmotivul politicii externe, deși, „în afară de Rusia, nimeni nu a încercat, după cel de-al II-lea Război, să modifice graniţe”, după cum subliniază disidentul rus Vladimir Bukovski. De fapt, după atacurile asupra Georgiei și a Ucrainei, Rusia a reușit să oprească extinderea alianţei, descurajînd alte state aspirante. (…) Ecourile unui divorţ complicat

Totuși, declinul Europei trebuie căutat mai degrabă în factori interni decît în cei exogeni, scrie Kirchick. Brexitul intră în prima categorie, susţine jurnalistul: „Dacă invadarea Crimeei de către Rusia în 2014 a fost primul atac extern asupra ordinii politice europene de după Războiul Rece, decizia pripită a Marii Britanii de a părăsi UE a fost prima rană autoprovocată”. Finalizarea Brexitului, „cea mai urîtă și penibilă întîmplare politică a Uniunii Europene din întreaga istorie a blocului comunitar”, ar putea ieși rău sau foarte bine, scria politologul Valentin Naumescu la începutul anului 2020. (…)

Marea Britanie nu va fi ultimul stat care va părăsi blocul comunitar, avertiza Nigel Farage, fostul lider al Partidului pentru Independenţa Regatului Unit, în ultimul său discurs în calitate de membru al Parlamentului European. Un scenariu care nu mai pare ireal astăzi. Lucrurile se schimbă repede în Europa, iar afirmaţia (din 2007 a) politologului Ken Jowitt potrivit căreia integrarea în UE a fost cea mai bună veste pe care au primit-o ţările Europei Centrale și de Est în ultimii 500 de ani este tot mai vocal dezavuată chiar de unii dintre liderii acestora.

Cum va arăta o Europă care nu-și mai respectă valorile, încorsetată într-un discurs populist și xenofob, lipsită de evreii ei, înstrăinată de America și timidă în faţa Rusiei, fărîmiţată între state care-și urmăresc cu obstinaţie propriul interes – este o temă de reflecţie pe care nu e înţelept să o evităm. Pentru a evita să devină arhitecta propriului dezastru, Europa are nevoie să nu uite experienţele abisale ale trecutului și să arate că și-a înţeles și și-a regretat greșelile de atunci. Și, desigur, are nevoie să se decidă dacă democraţia este un drum cu sens unic sau doar „o scurtă paranteză ce se închide sub ochii noștri”.

CARMEN LĂIU (Semneletimpului.ro)

Doza de sãnãtate

Cîtă nevoie avem de uitare?

Uitarea nu este, de cele mai multe ori, o dereglare fiziologică. Viața noastră este într-o continuă schimbare, ne întîlnim mereu cu fenomene noi, la care trebuie să ne adaptăm, să luăm hotărîri pentru binele nostru. De aceea, fiecare dintre noi are nevoie de un filtru pentru a putea uita anumite evenimente stocate în creier și a crea loc pentru altele noi și, poate, mai plăcute. Corpul uman este un computer biologic care trebuie mereu resetat, devirusat și reactualizat.

În cazul traumelor, uitarea este una din metodele specifice oferite de medicina energo-informațională, prin intermediul unor terapii denumite „tratamente ale șocului”. Desigur, șocul traumatic este dăunător sănătății, dar fiecare persoană reacționează diferit la șocurile emoționale. O asemenea traumă netratată provoacă, de cele mai multe ori, blocaje energetice în corp. După cum am menționat și în alte articole, blocajele energetice sînt principala cauză a cronicizării multor probleme de sănătate.

Sistemul complicat al învățării și al memoriei este supus dereglărilor. Apariția Alzheimer sau a demenței este cauzată, de asemenea, de o dereglare survenită în sistemul electrolitic al corpului, iar memoria începe să se deterioreze. Pînă acum, medicamentele de sinteză nu au adus rezultate satisfăcătoare, motiv pentru care se recomandă un alt gen terapii ne-medicamentoase.

Oistorie a farselor (260)

Record, și nu prea... (1)

În 1958, echipe italiene rivale au acceptat provocarea. O echipă era formată din Walter Bonatti şi Carlo Mauri, doi dintre cei mai pricepuţi alpinişti. Se aflau într-o formă excelentă. Dar Cerro Torre i-a înfrînt. Ajungînd într-un defileu înalt de pe coasta de sud-vest, pe care ei îl denumeau „Defileul Speranţei”, cei doi s-au tîrît cîte un pic pe peretele îngust înainte de a accepta înfrîngerea, cînd mai aveau cîteva sute de metri de parcurs. Cealaltă echipă, condusă de Cesare Maestri, a atacat din partea opusă, din est. Egal cu Bonatti din punct de vedere tehnic, Maestri prezenta superioritate ca alpinist solitar. Cerro Torre 1-a înfrînt şi pe el, dar spre deosebire de Bonatti, Cesare s-a hotărît să se întoarcă. Nu era o persoană care să se lase învinsă atît de uşor.

Născut în Trento, mama lui murise cînd el avea doar şapte ani. Tatăl său, care conducea un teatru ambulant, a fugit împreună cu fiul lui la Bolognia cînd naziştii au cucerit oraşul Trento. Cesare a fost mereu un singuratic. Începînd să urce pe munţi după terminarea războiului, se lăuda mai tîrziu că, după ce a realizat primele şase trasee montane sub îndrumarea unui alpinist profesionist, de atunci a fost tot timpul –cu excepţia unei singure ocazii – în fruntea echipelor. Ulterior a început să realizeze ascensiuni montane de unul singur. Cele pe Dolomiţi, stîncile abrupte din calcar aflate în nordul Italiei, au fost atît de cutezătoare, încît, datorită lor, Cesare a primit porecla de „păianjenul din Dolomiţi”.

Încercarea de a cuceri vîrful Cerro Torre în 1958 a fost prima ascensiune majoră a lui Maestri în străinătate. Pentru cea din 1959 1-a invitat ca partener pe profesionistul austriac Toni Egger. Recunoscut pentru traseele sale rapide şi curajoase pe arii îngheţate şi pentru ascensiunea în stil alpinist, din 1957, a vîrfului Jirishhanca din Anzii peruani, cînd nu folosise frînghii fixe, Egger nu mai activase niciodată împreună cu Maestri. Se întîlniseră o singură dată, întrun refugiu de pe Dolomiţi şi, deşi singurul austriac din acea expediţie italiană, era nerăbdător să încerce să urce pe Cerro Torre. Dar pînă să-şi atingă ţelul, suferă de o infecţie la picior. Aşadar, în ianuarie 1959, împreună cu argentinianul Cesarino Fava, Maestri a atins baza uriaşei prăpăstii din est (trei tabere erau necesare pentru a ajunge măcar aici), apoi a urcat mai departe pentru a fixa frînghii.

Tot mai multe studii de specialitate susțin că bolile neuro-degenerative sînt influențate masiv de o deteriorare a membranei mitohondriilor (celulele răspunzătoare de energia corpului), în directă legătură cu moartea celulei neuronale. În cazul bolii Parkinson observăm o degradare a dopaminei (un neurotransmițător al sistemului nervos central). Pe timpul nopții, creierul nostru se curăță de noxele toxice și de informațiile inutile acumulate pe parcursul zilei. Tocmai de aceea, este recomandat ca în camera în care dormim să nu existe telefoane mobile sau alte aparate emițătoare de unde electrice.

În urma pandemiei și a infectării cu Covid-19, tot mai mulți pacienți acuză probleme cu somnul, imposibilitatea de deconectare de la problemele zilei, o slabă calitate a somnului, drept pentru care se simt obosiți dimineața chiar și după un somn de 8 ore. Observăm că perioada post-pandemică ne stîrnește, încă, neliniște și încordare. Oamenii trăiesc cu teama constantă că ceva rău este pe cale să se întîmple, nu mai au încredere în autorități și manifestă o frică exagerată legată de viitor. Individul modern este stresat de

Egger i s-a alăturat lui Maestri, continuînd expediţia pînă cînd au dat de un şanţ diagonal ce se întindea pe 366 m. Timp de două săptămîni vremea s-a înrăutăţit îngrozitor, alpiniştii fiind nevoiţi să părăsească muntele; întorcîndu-se la 26 ianuarie, au găsit o rezervă de pioleţi pierduţi sub zăpada nouă. Maestri era foarte pesimist cînd, la 28 ianuarie, s-au străduit să treacă de şanţul diagonal către defileul nordic, botezîndu-l „Defileul Izbîndei”. Doar Maestri ştie exact ce s-a întîmplat în continuare. Văzînd cum cel mai înalt perete de gheaţă se ridică, la un unghi ameţitor, pe ultimii 762 m, Fava a renunţat şi a coborît pentru a-i aştepta pe cei doi parteneri ai săi în peştera de gheaţă unde instalaseră tabăra nr. 3. A fost nevoit să zăbovească şase zile. Vremea s-a menţinut în limitele normale timp de trei zile, apoi a bătut un vînt călduţ, topind gheaţa de pe vîrfurile muntelui şi trimiţînd avalanşe ce se spulberau la vale. În cea de-a şasea zi, convins că cei doi au probleme sau sînt morţi, Fava a părăsit peştera şi a coborît la tabăra de la baza muntelui, pentru a cere ajutor – l-a găsit însă pe Maestri, îngropat în zăpadă la marginea unei crevase, aproape delirînd. Revenindu-şi, Maestri i-a relatat că el şi Egger ajunseseră în vîrf şi, în mijlocul vremii teribile, coborîseră pînă în apropierea celei mai înalte frînghii fixe, cînd o avalanşă l-a spulberat pe Egger, purtătorul ambelor rucsacuri.

Vestea despre escaladarea vîrfului Cerro Torre s-a împrăştiat cu mare viteză. Terray o denumea „cea mai mare ispravă de alpinism din toate timpurile”. Maestri a povestit cum, în timpul acţiunii sale, a lăsat, pentru prima oară în mult timp, pe altcineva să conducă, Egger fiind mai uşor şi crusta de gheaţă foarte subţire. Pe fiecare creştet al muntelui, Egger săpase prin gheaţă pînă la roca aflată dedesubt, muncind din greu să creeze, cu mîna, un orificiu pentru a fixa un şurub de extindere, care să servească drept ancoră. Fiecare şurub, spunea Maestri, a necesitat 500 de lovituri cu ciocanul pentru a se fixa în rocă. Ei doi atinseseră vîrful Cerro Torre la sfîrşitul celei de-a treia zi. Vînturi călduţe începuseră să bată atît de puternic, încît frînghiile le-au fost aruncate la orizontală. În timp ce avalanşele vuiau din toate părţile, s-au luptat să coboare cît de departe posibil, ajungînd la şanţul diagonal unde, povestea Maestri, Egger fusese spulberat de avalanşă, împreună cu tot echipamentul lor – inclusiv camera video cu ajutorul căreia înregistraseră ascensiunea. (va urma)

STUART GORDON

numeroși factori: mediul înconjurător tot mai poluat, hrana zilnică manipulată, aerul poluat. Nu avem altă alternativă decît să ne acomodăm condițiilor actuale și să ne conectăm la viața reală pe care o trăim.

Faptul că avem acces nelimitat la informație constituie un ajutor de neprețuit. Trebuie, însă, să învățăm să folosim informația într-un mod conștient. Timpul în care totul se trata cu medicamente a trecut, în prezent informația joacă un rol esențial în sănătatea noastră. Medicina energo-informațională se focusează, în terapii, pe readucerea corpului fizic și emoțional în balanța energetică din care este ieșit, în acord cu particularitățile pacientului aflat în terapie. Aceasta folosește informația energetică a corpului în scop curativ, în terapii personalizate destinate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Realizată prin zdrobire; 2) Glonț luminos – Solo la tobe; 3) Plin de carențe! – Orășelul copiilor; 4) Element de sprijin (fem.) – Crescut în zăvoi; 5) Activități în cerc – Luați din urmă!; 6) Sfera geometriei plane (pl.) – Încadrat stagiar; 7) Punga... de galbeni! – Colective alese; 8) Diafan – Aurul deșertului; 9) Limbă de urs – Face o declarație oficială; 10) Limbile moarte... la timpul lor.

VERTICAL: 1) Aplicație la marile manevre; 2) Plin de fiori; 3) Deschideri tăioase – Operată la inimă!; 4) Cap de afiș la revistă! – Bun de tors; 5) Ieșit la urne –Ascuțită brici; 6) Viraj prin centru! – E vai de pielea lui; 7) Fiul mamei – Inimă de erou!; 8) Purtător de sarcini – Perdea vaporoasă; 9) Scoasă din îmbulzeală – Mic canal de irigație; 10) Manifestă rea intenție.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MODELĂRI”

1) LATINITATE; 2) ACAPARATOR; 3) MOI – N – RINA; 4) IMAGINATA; 5) NOTA – UG – LA; 6) OD – FANATIC; 7) RASAT – NETE; 8) ITA – ETALAT; 9) SECULAR – TA; 10) T – ADEMENIT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Embleme ale Bucureştilor

Am convingerea că unul dintre cele mai pasionante capitole ale istoriei naţionale este trecutul Bucureştilor – oraş emblematic al ţării, leagăn al celor mai de seamă idealuri şi aspiraţii nutrite de poporul român de mai bine de cinci veacuri încoace. Încă din timpul Renaşterii şi cu cîteva decenii bune înainte de descoperirea Americii, aşezarea devenea Capitală a Ţării Româneşti şi poate că n-ar fi lipsit de interes să se ştie că acum se împlinesc exact 520 de ani de la întîia sa atestare documentară (emisă de cancelaria lui Radu cel Frumos) în această calitate. Viaţa şi civilizaţia s-au făcut simţite aici încă din zorii istoriei, dar de 520 de ani oraşul a intrat, practic, în circuitul marilor aşezări europene, devenind pivotul cel mai important al existenţei noastre politice şi culturale. Am avut prilejul ca, mulţumită unei pasiuni mai vechi, hai s-o numim hobby, să susţin în ziarul „Informaţia” o rubrică de curiozităţi şi întîmplări pitoreşti reunite sub genericul „Istorie bucureşteană”. Ceea ce la început mi s-a părut un divertisment, s-a dovedit treptat a fi din cale-afară de captivant, determinîndu-mă să caut prin arhive, muzee, biblioteci, cărţi rare şi documente tot felul de aManunte mai puţin cunoscute din tumultuoasa existenţă a marelui oraş sudic. Ştefan cel Mare a intrat în oraş de mai multe ori, în vremea unei campanii veselindu-se la Bucureşti trei zile, după cum consemna Ureche; Matei Corvin într-o scrisoare către Papa, numea oraşul „minunata cetate de scaun a Dîmboviţei”; în timpul lui Vlad Ţepeş s-a şi atestat oraşul prima dată, Radu cel Frumos 1-a transformat în Capitală, ca să nu mai vorbesc de Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru loan Cuza şi alţi domnitori sau luptători patrioţi, care l-au împodobit cu lăcaşuri, l-au apărat şi l-au sfinţit cu veghea lor luminată. Este oraşul de care şi-au legat cea mai mare parte a vieţii şi activităţii creatori de geniu ca Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Lucian Blaga, Vasile Pârvan şi mulţi alţi făurari fără de care civilizaţia noastră ar fi de neconceput. Totodată, pe străzile sale au răsunat de-a lungul timpului paşii unor oaspeţi dragi, de o celebritate mondială, cum au fost Franz Liszt, Lev Tolstoi, Eduard Strauss, Sarah Bernard, Eleonora Duse, Pietro Mascagni, Adelina Patti şi mulţi alţii. Încărcat de istorie, oraşul nu şi-a dezvelit încă toate tainele, viitoarele săpături arheologice, ca şi cercetările de arhivă, aducîndune, cu siguranţă, în viitor alte şi alte mărturii despre gloria unor timpuri demult apuse. Am auzit oameni întrebîndu-se, pe bună dreptate: cum este corect de pronunţat, Bucureştiul sau Bucureştii? Personal, optez pentru pluralul articulat, adică „Bucureştii”, cu genitivul şi dativul „Bucureştilor” – şi asta din mai multe motive. În primul rînd, aceasta este vechea pronunţie a numelui său, folosită în toate actele şi hrisoavele cunoscute, preluată ca atare şi de umaniştii noştri cei mai de seamă. Apoi, ar fi vorba despre faptul că existau, într-adevăr, mai mulţi Bucureşti în acelaşi oraş, prin aglutinarea unor zone şi cartiere noi. În fine, privind în perspectiva timpului, vom vedea că oraşul are trei dimensiuni, distincte şi totuşi perfect armonizate: trecut, prezent, viitor. Fiecărui timp îi corespunde cîte un chip al oraşului, dar ele configurează împreună imaginea perfect unitară în relieful său a unei metropole fără asemănare. Acum mai bine de

un veac, un călător străin numea oraşul „un diamant de mare preţ într-o montură rudimentară”, ceea ce, din păcate, era în parte adevărat. În afara unor monumente de reală valoare istorică şi arhitectonică, în afara amplasamentului său într-un decor natural splendid, pe 7 coline, asemenea Romei antice, prea multe prilejuri de încîntare nu cred că aveau înaintaşii, întrucît oraşul se dezvolta haotic, planurile de sistematizare s-au elaborat relativ tîrziu, fastul unor lăcaşuri şi sărăcia mai multor zone amestecînduse ciudat şi producînd efecte vizuale îndoielnice.

Pentru a realiza schimbările fundamentale petrecute în anii din urmă, poate că ar fi bine să evoc numai cîteva aspecte din imaginea Capitalei noastre de acum mai mult de jumătate de veac. Mă gîndesc la fostul Pod al Calicilor, care după Războiul de Independenţă a primit numele glorios de Calea Rahovei. În cartea sa plină de farmec intitulată ,,Bucureştii ce se duc”, memorialistul Henri Stahl o descrie în culori nu tocmai măgulitoare, dar pe deplin reale: „Tot din pricina cîrciumarilor ventuze, Calea Rahovei este mai lungă decît căscatul unui vardist de noapte, aşa de lungă încît, după ce ai urcat dealul spre Bragadiru, după ce ai lăsat în urmă fabrica lui de bere, trebuie să treci de Antrepozite, să laşi în urmă Seminarul Central, să laşi pe dreapta alt cartier suspect, să mai umbli cîteva sute de metri pînă cînd ajungi lîngă şinele drumului de fier unde două prăjini roşii cu dungi albe, ca degetele cu multe inele ale unui uriaş binefăcător, te opresc în loc pînă ce trece ca un vîrtej, rupînd pămîntul, trenul de Giurgiu, şi atunci abia te afli la jumătatea drumului ce începe lîngă Dîmboviţa, la Cazarma de Justiţie. Şi dacă de-a lungul acestor căi pînă afară la cîmp sînt casele aproape unele de altele, cu cîte o bărbierie, vreo potcovărie, un rotar ici-colo, nenumărate cîrciumi pretutindeni, în schimb mai încolo se întind nesfîrşite locuri virane pe care pasc vitele lăptarilor, se întind vaste maidane pe care se răsfaţă la soare, emanînd duhori pestilenţiale, gunoaie de tot felul, ori mlaştini bogate în broaşte şi ţînţari febriferi, amintiri din vremea nu prea depărtată cînd Dîmboviţa necanalizată venea în vizită, aşa, la zile mari, pînă la poalele dealurilor din Cotroceni, Gramont şi Filaret” Pentru comparaţie, gîndiţivă cum arată fostul Pod al Calicilor astăzi – este o diferenţă de la cer la pămînt, de la betonul strălucitor la paianta sordidă, de la soare la întuneric. Înţeleg să apărăm şi să conservăm, cu orice preţ, un trecut care ne spune ceva, care ne înnobilează şi ne sigilează actul de naştere ca popor sau cetate, dar de un trecut care ne-ar aduce aminte de mizerie şi promiscuitate nu mai are nevoie nimeni. Am ales Calea Rahovei pentru că o cunosc mai bine, acolo m-am născut şi am copilărit, dar exemplele pot fi cu mult mai numeroase. Mînat de treburile zilnice, în căutarea unui subiect de reportaj, am fost nu demult prin alt cartier de nerecunoscut: Vatra Luminoasă. Nu ştiu cît de luminoasă o fi fost vatra aceasta (odinioară loc de azil pentru nevăzători), dar ştiu că de-abia azi îşi merită cu prisosinţă frumosul nume – am văzut o forfotă continuă de buldozere, screpere, camioane, am văzut cuptoare de asfalt în fierbere şi pereţi insalubri prăbuşindu-se cu o larmă de glaciaţiune, de eră nouă, am văzut cîini bătrîni păzind în continuare, cu un devotament impresionant, cocioabele părăsite de stăpînii lor, care s-au mutat în casă nouă, am văzut echipe întregi de betonişti, sudori, zidari, ingineri şi tehnicieni dînd specific românesc faţadelor sau finisînd pasajele subterane, într-un cuvînt, am văzut un şantier gigantic, desfăşurat pe mai mulţi

Alba-neagra

Simțind „duș rece“-n socialism Muncind eroic, zi și noapte Au constatat condiții coapte Să trecem la... capitalism?!

Ne-am săturat de populism

De marșul cu mărețe fapte Prin care, iată, devin apte Condiții pentru bolșevism!

O alba-neagra prin marxism

Politica-i de „papă lapte“

Ce joacă „leapșa pe furate“

Alternativ, din ...ism în ....ism?!

LIVIU ZANFIRESCU

NOTĂ: În numărul 1650 al revistei s-a produs o eroare. În loc de scriitorul George Mitroi, numele corect era Ștefan Mitroi. kilometri, care în acea dimineaţă de primăvară vă asigur că arăta minunat, era o privelişte reconfortantă, de curăţenie şi viaţă nouă. Adevărul este că în Bucureşti şi, în general, în toată ţara, s-a construit şi se construieşte enorm. Iar faptul că în acest răstimp opt cetăţeni din zece s-au mutat în case noi este grăitor pentru anvergura extraordinară a acestor prefaceri. Să mai răsfoim o dată filele unei cărţi vechi, pentru a vedea cît de mult şi-au iubit bucureştenii oraşul, din toate timpurile, în pofida tuturor calamităţilor şi încercărilor prin care a trecut. Este vorba despre o previziune cu totul ieşită din comun, pe care un autor pe nedrept uitat, Mihail Theodorescu, o făcea în urmă cu 50 de ani în broşura sa „Oraşul Bucuriei” Veţi vedea că, în mare parte, anticipaţiile sale au prins viaţă întocmai în anii noştri. Iată numai cîteva viziuni ale sale care, ca să fiu sincer, m-au uluit: „Continuînd în ritmul de prefaceri şi transformări Bucureştii vor deveni în scurt timp nu numai cel mai frumos oraş din răsăritul european, dar şi unul din cele mai minunate oraşe ale lumii. Capitala acestei ţări va creşte în populaţie şi în frumuseţe. În primul rînd, vor dispare cu totul locurile virane, nerămînînd decît pieţele monumentale, scuaruri, grădini şi parcuri. (...) În centrul Capitalei se va introduce Metroul, în primul rînd utilizîndu-se albia Dîmboviţei... Chioşcurile, barăcile, tarabele vor lăsa loc liber priveliştei monumentalelor clădiri faţă de care Palatul Telefoanelor va rămîne un vestigiu al trecutului. Marile bulevarde îşi vor crea noile traseuri străjuite de impunătoare clădiri şi edificii publice, faţă de care Ateneul, Cercul Militar, Casa de depuneri vor rămîne modeste amintiri ale unui trecut îndepărtat şi demult uitat. Prevedem oraşului Bucureşti perspectiva unei normale dezvoltări pînă la ultima expresie a civilizaţiei. Îi prevedem o strălucire mai mare ca a Parisului, o bogăţie mai mare ca a New Yorkului şi o viaţă mai îndelungată ca a Romei eterne”. Foarte multe dintre aceste gînduri s-au împlinit. Iar pînă în anul 1990 – cînd se va sărbători jubileul a 525 de ani de cînd oraşul a devenit Capitală, vor mai prinde viaţă şi alte proiecte admirabile, dintre care aş aminti numai făurirea Centrului politicoadministrativ şi revivificarea Rîului Dîmboviţa, care va fi prevăzut şi cu o salbă de cascade şi lacuri de agrement. Sînt împliniri pe care poeţii le-ar putea cînta în versuri precum celebrul: Exegi monumentum aere perenius CORNELIU VADIM TUDOR (1985)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Ungurul a vorbit...

...și a spus lucruri interesante. Cu unele sînt de acord, cu altele nu, dar cred că mai multe voci critice ca a lui poate ar reuși să-i îndrepte pe progresiștii care ne conduc pe calea cea bună și bătută, de atîtea alte generații.

În fiecare an, la Băile Tușnad are o loc o întîlnire la care participă personalități ale vieții politice și culturale maghiare. Firește că, la fiecare eveniment de acest fel, presa românească a găsit cîte un subiect cu care să-și mai ridice audiența și să stîrnească valuri, doar că orice val, după ce ajunge la mal, dispare. Așa și cu scandalurile iscate la aceste întîlniri, majoritatea planînd în jurul ideii că „ungurii vor să ne ia Transilvania”. Foarte bine, să ne-o ia, cum ar zice anecdota, dar să ne lase prunii... Dacă dățile trecute erau declarații sforăitoare ale membrilor unor partide obscure de prin Ungaria, de data aceasta însuși prim-ministrul țării vecine a fost prezent aici, iar vorbele spuse de domnia sa au căpătat ecou nu doar în presa românească, ci și în cea străină, de pildă, în The Guardian, care i-a alocat un amplu articol.

ETICHETA

Nu vă gîndiți că pe englezi i-a interesat că domnul Orbán ar fi zis ceva rău de Transilvania, ci că a atacat ideea de amalgam cultural pe care se chinuie să-l impună progresiștii, dar și multe alte chestiuni aflate pe agenda acestora, ziarul britanic (ca și multe alte publicații din presa main-stream) dînd dovadă, dacă mai era nevoie, de partizanat cu noua ordine mondială care se pregătește. Firește că pentru dușmanii statelor naționale orice spui în apărarea acestora e taxat drept atitudine de extremă dreapta, xenofobie și toate celelalte lucruri despre care am scris pe larg în editorialul din RM, intitulat „Extrema ticăloșie și dubla măsură”.

(continuare în pag. 23) n.m.

Încep problemele în ASIA?

Acționînd ca un egocentric, care știe că pe lumea asta sînt doar două păreri, una a lui, și cealaltă greșită, SUA vor neapărat să tulbure apele și în Asia, gîndindu-se probabil că în felul ăsta șubrezesc poziția Chinei în zonă și alianța ce s-ar putea cimenta între „micul popor chinez”, Rusia și Iran. De fapt, dacă mă uit de la distanță, pentru a desluși planul general al geopoliticii actuale, văd că într-o lume

condusă de hegemonul american după 1989, China și Rusia au început să amenințe puterea acestuia.

Statele Unite, observînd ridicarea celor două mari puteri concurente, s-au gîndit s-o contracareze, motiv pentru care au adus Uniunea Europeană sub controlul lor ca să-și umfle economia în declin sub cuvînt că-i apără de ruși, lovind în aceștia nu doar cu rachete HIMARS, ci mai ales cu sancțiuni economice, pentru a-i slăbi și a le scoate ambițiile de mare putere din cap. Considerînd probabil că a cam terminat cu Rusia, SUA încearcă să se ia de piept cu statul condus de președintele Xi Jinping, fiindcă acesta susține statul președintelui Vladimir Putin în războiul său cu Ucraina și indirect cu SUA. Pentru asta și-a organizat sistemul de alianțe din zonă, punînd pe primul plan bazele militare pe care le are în regiune.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine”. (ARSENIE BOCA)

Deși, prin definiție, democrația este o formă de organizare a statului, în care puterea este exercitată de popor, de cînd lumea și pămîntul, lucrurile n-au stat deloc așa. De fapt, este o utopie, sesizată, încă de acum 2.000 de ani, de generalul roman Alcibiade, care a spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”.

Păi, despre ce democrație poate fi vorba, de pildă, în România ultimilor 32 de ani, unde președinții statului au acționat fățiș împotriva intereselor și aspirațiilor populare? Ion Iliescu ne-a aburit ani la rînd cu ,,meandrele concretului” și cu faptul că ,,nu avea pîrghii” pentru a face din rahat bici. Emil Constantinescu ar fi rupt gura tîrgului, dar ,,l-au învins Serviciile!”, în sensul că afacerea ,,Țigareta” a fost dată în vileag. Despre Băsescu, aceleași fapte mărețe: după ce a făcut dispărută Flota României, s-a ocupat de popor, adică a transferat puterea democratică a acestuia în mîinile Serviciilor Secrete. Mai nou, Iohannis, cel care, la început, ne spunea despre ,,Lucrul bine făcut, pas cu pas”, a tras linie și ne-a anunțat că ,,Țara a eșuat!”, adică omul își îndeplinise sarcina de slugă fidelă a marilor puteri globaliste. Ce mai, ,,Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri,/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»,/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiau ca niște îmbuibați” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Cert este faptul că, în România, democrația nu a existat, nu există și nu va exista niciodată. La noi, ca de altfel pe întreaga planetă, democrația nu reprezintă altceva decît un termen din dicționar, o noțiune golită de conținut sau, cum se spune în popor, praful de pe tobă. S-a ajuns aici pentru că ,,Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară” (Corneliu Vadim Tudor). Constatăm că omul de rînd s-a îndepărtat de mult de la dreptul său de a deține puterea într-un stat democratic, pentru el, democrația însemnînd doar libertatea de a face orice. Așadar, dacă vrei să spargi geamul vecinului sau să-i otrăvești cîinele, ești liber să o faci, că doar e democrație, și poți oricînd să te justifici, spunînd: ,,Asta am simțit, asta am făcut!”. Din acest motiv s-a blocat și Justiția, care nu mai știe cum să analizeze o faptă, toți inculpații agățîndu-se de ,,dreptul democratic” de a putea face orice. Cîndva, un criminal odios, care și-a ucis cu sînge rece părinții, s-a apărat la proces astfel: ,,Onorată instanță, vă rog să aveți respect și milă de un biet orfan!”.

În timp ce, prin alte părți, trădătorii, criminalii, hoții și corupții sînt condamnați la moarte, fiind obligați să își achite pînă și glonțul execuției, la noi totul este invers. În România ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus/ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă,

Ne dați economia?

Vă dăm aderarea! (II)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul” – Albert Camus Noi, românii, am fost siliți, cu pistolul la tîmplă, să construim ceea ce era imposibil de construit – utopia comunismului, sămînță de import, adusă în țară pe tancurile sovietice, iar acum sîntem siliți, cu alte amenințări, să facem drumul înapoi, în sens invers.

Cu alte țări răsăritene se întîmplă cam același lucru, iar bruma lor de avans față de noi se datorează unui spor de seriozitate și pragmatism, pe fondul dorinței Occidentului de a le ajuta mai mult. Iar aici, religia romano-catolică joacă un rol major. În paranteză fie spus, exact supărarea Vaticanului ne trebuia nouă

ETICHETA

o epocă

acum, prin periclitarea Catedralei Sf. Iosif, din București, clădire de Patrimoniu Național, unde Eminescu, suferind, obișnuia să vină și să se roage, iar Regele Ferdinand cel Întregitor se spovedea, săptămînă de săptămînă, la Arhiepiscopul romano-catolic al Bucureștilor, Raymund Netzhammer. Nu le spune nimeni celor de la Primăria și Prefectura Capitalei să nu se lege la cap fără să-i doară? Dar, ce să ne mai mirăm că se întîmplă ce se întîmplă, cînd la ambele ceremonii din București, prilejuite și de Ziua Europei, la 9 Mai, au lipsit și primarul general, și prefectul Capitalei! Credeți că reprezentanții Corpului Diplomatic n-au observat aceste absențe? ,,Poți să faci o ciorbă de pește dintr-un acvariu, dar n-ai să poți reface, niciodată, un acvariu dintr-o ciorbă de pește” –spunea un polonez, Adam Michnik, referindu-se chiar la trecerile bruște de la capitalism la socialism și înapoi la capitalism. Iar Ernest Hemingway scria că ,,Mai rea

Încep problemele în ASIA?

(urmare din pag. 21)

Astfel, conform moderndiplomacy.eu, cele 3 alianțe majore ce implică statul condus de președintele Joe Biden sînt următoarele: The Five Eyes (FVEY): alianța de informații și supraveghere care cuprinde Australia, Canada, Noua Zeelandă, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii. Mecanismul Quad (Dialogul de Securitate Quadrilateral): alianța strategică informală dintre Australia, Japonia, India și Statele Unite ale Americii, cu scopul de a limita China în regiunea Indo-Pacific. AUKUS, un pact de securitate trilateral între Australia, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, anunțat pe 15 septembrie 2021.

Aceste alianțe sînt parte a Strategiei Indo Pacific americane, dar nu sînt singurele din zonă, existînd și alianțe economice, pentru simplul motiv că trebuie contrabalansată poziția Chinei din regiune, iar popoarele beneficiare ale investițiilor americane pot fi convinse mai ușor să fie de partea convenabilă în caz de nevoie.

Cea mai mare alianță economică este „Cadrul de Cooperare Indo-Pacific” prescurtat IPEF, lansat luna trecută la Tokyo, despre care Washingtonul a apreciat că-i va permite să cîștige cursa economică a mileniului actual.

Prin IPEF, SUA își susține hegemonia în economia regională. Ideea este aceea de a domina lanțurile de aprovizionare și noile sectoare economice, precum și de a marginaliza anumite țări. Administrația americană a ales să folosească economia pentru a forța țările regionale să se apropie fie de China, fie de SUA.

Pînă la urmă, nici nu-i poți condamna pe americani că recurg la această strategie, întrucît, fiind o mare putere economică, fac tot ce se poate pentru a-și impune interesele economice și militare în fața concurenților lor. Lovind în China, se încearcă crearea de probleme în cadrul unei coaliții ce se formează deja în regiunea Asiei, între Iran-Rusia-China. Vizita recentă a lui Vladimir Putin în Iran ne arată că Kremlinul este pe deplin pregătit pentru o remaniere a dinamicii puterii din regiune – stimulată de invazia Ucrainei, dar catalizată de extinderea NATO spre est. Afecțiunea reînnoită a lui Putin pentru Iran ar putea fi interpretată și ca un răspuns la vizita tristă a lui Biden în Orientul Mijlociu și încercarea lui eșuată de a curta Regatul Saudit, scrie același moderndiplomacy.eu într-un alt articol.

Spre deosebire de eforturile nefericite ale lui Biden, statele din Golf – inclusiv Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită – se gîndesc să-și reconecteze relațiile diplomatice deteriorate cu Iranul. Într-un interviu recent, Anwar Gangash – consilierul diplomatic al președintelui EAU, șeicul Mohammed bin Zayed alNahyan – a declarat că „discuțiile sînt în desfășurare”, iar Emiratele Arabe Unite sînt „în proces de a trimite un ambasador la Teheran. Toate aceste zone de reconstruire a legăturilor tăiate cu Iranul sînt în desfășurare”. Chiar și prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Muhammad Bin Salman (MBS), și-a exprimat aspirațiile într-un interviu acordat publicației The Atlantic la începutul lunii martie, declarînd: „Iranul și Arabia Saudită sînt vecini. Vecini pentru totdeauna. Nu putem scăpa de ei, iar ei nu pot scăpa de noi. Așa că este mai bine pentru amîndoi să o rezolvăm și să căutăm modalități în care putem coexista”.

Traiectoria Orientului Mijlociu se înclină aparent către o concordie regională – dincolo de liniile diferențelor sectare și ideologice exploatate în mod constant de regimurile americane succesive în trecut. Și astfel, apropierea Iranului de Rusia, dar și de statele din Golf ar putea conduce Republica Islamică departe de resentimentele sale extreme pentru Israel – cel puțin deocamdată – și ar integra Iranul într-un bloc paralel, nevătămat de restricțiile americane.

Pe de altă parte, China, spre deosebire de Iran, a stat deoparte de ceea ce se întîmplă în Europa, trecînd în vîrful picioarelor linia fină dintre acceptarea și criticarea invaziei ruse a Ucrainei. Cu toate acestea, în nici un caz nu putem considera China drept neutră. Chiar și India, un partener favorabil al SUA, nu este un jucător neutru, deoarece continuă să profite de petrolul rusesc cu preț redus, în ciuda avertismentelor occidentale. China a rămas critică cu privire la răspunsul SUA împotriva Rusiei, denumind sancțiunile ilegale și imorale, și continuă să umple cuferele rusești prin achiziționarea de petrol. Deși recunosc că este idealist să presupunem că Beijingul ar sprijini în mod categoric retorica anti-occidentală reflectată de Moscova sau Teheran, se presupune că ar sprijini orice alianță care modelează supremația paralelă în ordinea transatlantică. Ipotetic, nu numai că ar permite Beijingului să pună o piatră de temelie în politica din Orientul Mijlociu și Europa, dar ar asigura, de asemenea, aprovizionarea cu energie diversificată pentru industriile sale și căile de investiții din regiune. În cele din urmă, China, deși nu este încă pregătită să sfideze complet ordinea mondială occidentală, va fi în continuare un rival important al acesteia, rivalitate întărită de influența regională a Iranului și Rusiei.

Așadar, SUA luptă cumva pe două fronturi. China le-a spus recent americanilor, prin vocea președintelui Xi, să nu se joace cu focul fiindcă s-ar putea arde, avertizînd astfel asupra susținerii americane pentru Taiwan. După cum se știe, prin luna aprilie, doamna Nancy Pelosi, purtător de cuvînt al Președenției SUA, anunțase o vizită în Taiwan, ceea ce a provocat reacția chinezilor care au spus, conform ziarului „Financial Times”, că vor lua în considerare inclusiv un răspuns militar.

Chestiunea e foarte delicată, pentru că Beijing-ul consideră ca această insulă îi aparține de drept. Conform istoriei, Taiwan-ul este menționat documentar încă din Secolul VII d.Chr., insula fiind populată de chinezi la începutul Secolului al XVII-lea. În 1646, olandezii și spaniolii au obținut controlul asupra acesteia și s-au bătut pentru ea, dar au fost îndepărtați în 1661 de către un mare val de refugiați chinezi, care au creat o entitate politică independentă, susținuți de dinastia Ming. A fost cucerită de către dinastia manciuriană în 1683, iar contactele cu europenii nu au fost restabilite pînă în 1858.

În 1895 a fost cedată Japoniei în urma războiului sino-japonez. Centru militar japonez, în Al Doilea Război Mondial, a fost bombardat frecvent de către avioanele americane. După înfrîngerea Japoniei, a fost retrocedată Republicii Chineze, care era guvernată pe atunci de partidul naționalist (Kuomintang) și astăzi aflat la putere în Taiwan.

În anul 1950, ca urmare a Războiului Civil Chinez, dintre comuniști și forțele naționaliste reprezentate de

decît războiul și trădarea e lașitatea de care dau dovadă democrațiile burgheze”. Fiindcă nici democrațiile astea nu sînt perfecte, ca să ne închinăm la ele ca la sfintele moaște. În fine, un ultim citat pe tema asta, din gîndirea regizorului american Stanley Kubrick: ,,Marile națiuni s-au purtat, întotdeauna, ca niște gangsteri, iar națiunile mici ca niște prostituate”. Eu, unul, cred că Națiunea Română e foarte demnă; atîta doar, că a început să își cam piardă busola. La ora actuală, suferim de un fel de anomalie magnetică. Acum, ne aflăm în situația asta. Cale de întoarcere nu există. Trebuie să mergem înainte, dar mai trebuie să pricepem că terenul pe care călcăm e minat. Într-un timp fulgerător, practic, în cîțiva ani, de la nivelarea socialistă s-a trecut la o sălbatică polarizare a societății românești, care constă în existența cîtorva zeci de mii de oameni bogați, și în viața dramatică a 20.000.000 de supraviețuitori, de năpăstuiți ai sorții. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

partidul Kuomintang, acestea au pierdut controlul asupra Chinei continentale, avînd sub jurisdicția de facto doar grupul de insule Taiwan, Insulele Pescadores, Kinmen și Matsu. Totuși, guvernul Kuomintang-ului, care s-a refugiat în Taiwan, a continuat să pretindă că reprezintă întreaga națiune chineză și folosind denumirea de Republica Chineză, fiind unul din membrii fondatori ai Organizației Natiunilor Unite.

În condițiile în care Republica Populară Chineză condusă de Partidul Comunist Chinez a fost boicotată de numeroase state, între 1949 și 1971, Republica Chineză, limitată la Taiwan, a ocupat locul de reprezentant al întregii Chine la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, fiind recunoscută ca atare de numeroase state. În 1971 locul său la ONU a fost luat de Republica Populară Chineză. În anul 1954, Taiwanul a semnat un tratat de apărare reciprocă cu SUA și a primit un ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, în care a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă („Miracolul Taiwanez”); există investiții foarte mari făcute în China de persoane care sînt cetățeni taiwanezi deținînd tehnologie, cunoscute ca persoane miliardare, avînd ca urmare ridicarea Chinei.

Carevasăzică legal, chinezii au tot dreptul să pretindă că e teritoriul lor, scop în care interzic contactul direct al oricărui alt stat cu Taiwan-ul, pe principiul că, astfel, acesta va putea fi considerat ca stat de sine stătător. Americanii știu cu siguranță toate astea, dar continuă să lase lumii senzația că acest teritoriu este un stat de sine stătător, pe care China vrea să-l cotropească pe modelul cotropirii Ucrainei de către Rusia. Altfel de ce și-ar trimite al treilea om în stat, pe doamna Pelosi, să viziteze o regiune care, conform tratatelor semnate la finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, aparține Chinei?

Nu sînt un suporter al chinezilor și nici al rușilor, fiindcă sînt român și european, prin urmare nu cred că o ordine mondială condusă de China și Rusia ar fi mai bună decît cea americană, fiindcă mă uit la ce fac oamenii președintelui Xi cu politica lor intitulată „zero COVID”, dar și la ce fac oamenii președintelui Putin prin Ucraina. Și oricît de tare m-ar deranja dominația americanilor, parcă o prefer celei chinezești, pe care o consider a fi puțin tolerantă cu alte culturi din afara sa.

Sper din suflet ca americanii să nu-și tragă singuri preșul de sub picioare luptînd pe mai multe fronturi, fiindcă în lumea aceasta globalizată și periculos de interdependentă, SUA nu pot submina ascensiunea economică a Chinei fără a provoca daune grave propriei productivități. Economiile europene – precum Germania și Ungaria – nu pot renunța la dependența de energia rusă fără a se confrunta cu o încetinire economică semnificativă și o recesiune dureroasă, iar Orientul Mijlociu nu se poate stabiliza prin normalizarea relațiilor cu Israelul, izolînd un Iran beligerant la periferia sa.

E de urmărit situația din Asia, și sînt curios dacă americanii îi vor provoca pe chinezi, trimițînd-o pe doamna Pelosi acolo, și dacă chinezii vor reacționa militar sau nu. În final, de reținut ceea ce a spus Ali Wyne, analist senior la Eurasia Group și autorul cărții ,,America’s Great-Power Opportunity”, citat de ziarul britanic The Guardian: „Consecințele unei confruntări militare dintre Washington și Beijing ar fi (...) devastatoare pe fundalul unui război strident în Europa de Est și al unei redresări fragile după pandemia de coronavirus”.

Ungurul a vorbit...

(urmare din pag. 21)

Articolul din The Guardian e scris în așa fel, încît să inducă de la început ideea că tot ceea ce a spus primul-ministru ungar sînt chestiuni extremiste. Iată: „Premierul de extremă dreapta al Ungariei, Viktor Orbán, a criticat amestecarea raselor europene și non-europene, într-un discurs care a stîrnit imediat indignarea partidelor de opoziție și a politicienilor europeni”.

Cum s-ar spune, noi, cîțiva, am stabilit că e de extremă dreapta, fiindcă a criticat amestecarea raselor europene și non europene și a afirmat că „țările în care europenii și non-europenii se amestecă nu mai sînt națiuni”. În virtutea acestei declarații, domnia sa nu poate vorbi despre națiunea secuiască pură din Transilvania, spre exemplu, fiindcă aceasta s-a metisat, în decursul secolelor, atît cu românii, cît și cu germanii sau turcii care le necinsteau femeile. Prin urmare, sintagma „Țara Secuilor” nu prea mai are suport.

Pe de altă parte, românii sînt un exemplu excelent de națiune europeană (cea mai veche, zic eu) amestecată cu o mulțime de non-europeni, fără ca acest lucru să o facă mai puțin națiune sau mai puțin europeană.

Domnia sa mai spune că: „Noi [ungurii] nu sîntem o rasă mixtă... și nu vrem să devenim o rasă mixtă”. E adevărat, nu sînteți o rasă mixtă, ci una care a venit acum 1.700 de ani din Asia după pradă și cuceriri, așa că nu prea puteți să vă considerați rasă europeană și, de aceea, e un pic ciudat să faceți asemenea declarații.

Înțelegeam să le fi făcut noi, care sîntem aici de 6.000 de ani, dar voi? Cu toate acestea, nu am să vă consider extremist, ci am să vă îndemn să ne urmați exemplul, fiindcă poporul românesc din Transilvania nu a dispărut, în ciuda încercărilor strămoșilor domniei voastre, din ultimii 900 de ani, de a demonstra acest lucru.

Firește că în timpul discursului său a apărut un individ cu o pancartă pe care scria că „Transilvania e pămînt românesc”, lucru pentru care și-a luat, pe bună dreptate, niște înjurături îndesate, de la maghiarii prezenți. Că Transilvania e pămînt românesc e un fapt indubitabil, la fel cum e acela că investițiile firmelor maghiare în acest teritoriu au acaparat suficient încît să le mai treacă supărarea vecinilor noștri după Trianon, ca să nu mai vorbesc de faptul că ungurii vin în mod frecvent aici în excursii sau pelerinaje anuale, cum e cel de la Miercurea Ciuc. Prin urmare, nu văd utilitatea unor impoliteți, de felul domnului cu pancarta, care doar provoacă și încing spiritele fără nici un rost. Un alt exemplu de același fel îl dă domnul Gigi Becali, cunoscut drept patron al clubului de fotbal FCSB, care are o problemă cu faptul că echipa de fotbal SEPSI, din Sf Gheorghe, are un început foarte bun de campionat, o bază de pregătire extrem de modernă - la care a contribuit cu mulți bani chiar Guvernul Ungariei -, un patron care face lucrurile profesionist, așa că a găsit de cuviință să-și arate frustrarea spunînd că, dacă echipa covăsneană „ridică capul”, va investi zece milioane de euro la nevoie, ca s-o înfrîngă pe ea și pe susținătorul său principal, primul-ministru maghiar Viktor Orbán.

SODOMAnizarea României

(urmare din pag. 21)

Toată această stare de lucruri e strîns legată de instalarea Noii Ordini Mondiale (NOM), în al cărei protocol de organizare și funcționare figurează următorul principiu referitor la schimbările preconizate în lume: ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură, încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor NOM, se vor confrunta cu acuzații penale” (Jim Mars, ,,Iluminati –Societatea secretă care a deturnat întreaga lume”). Păi, cum s-ar fi putut ca un Vadim Tudor, spre exemplu, să ajungă președintele României, în baza unor astfel de criterii ascunse?

Se va merge pînă într-acolo încît, la nivel planetar, se va legaliza avortul, consumul de droguri și sexualitatea deșănțată, adică se va renunța la testul de paternitate, iar dacă ai probleme cu soția în viața intimă, va fi absolut moral și legal să ,,apelezi” la soacră, vecină sau chiar la propria copilă. Cine va dori să facă un copil pe cale naturală își va asuma toate riscurile de a încălca legea, deoarece importantă va fi aducerea pe lume a unui copil într-un uter artificial. Așadar, gîndiți-vă bine la acest lucru, mai ales că ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Da, așa este. Trăim vremuri pregătite de mult și cu minuțiozitate, în care ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells, în cartea ,,The Open Conspiracy”, 1928). Planul cioclilor din umbră merge și mai departe, după cum spune Dr. John Coleman, în cartea sa ,,Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”: ,,Se va produce un haos prin eliminarea suveranității naționale, a identității și a mîndriei naționale. Forța morală a națiunilor va fi slăbită, iar șomajul în masă va demoraliza întreaga societate. Se va inocula continuu sentimentul de teamă, disperare și neputință, prin pandemii, crize economice, pericole apocaliptice etc. Se vor desființa noțiunile de RELIGIE și de FAMILIE”.

Iată de ce, în data de 9 iulie a.c., în Piața Victoriei, între orele 13 și 17, circa 100 de români, destupați

la cap și bine informați, au participat la mitingul intitulat ,,Pentru normalitate”, aici fiind vorba de normalitatea socială, familială, sexuală ș.a.m.d. După cîteva discursuri documentate și raportate la starea actuală a societății românești, a urmat o promenadă pe principalele bulevarde ale Capitalei, pînă la Patriarhia Română, singura instituție a statului în care mai aveam oareșce speranță că ni se va alătura în lupta împotriva sataniștilor. Nu a fost să fie, dar ce mai contează asta, cîtă vreme, în aceeași zi, între orele 18 și 21, pe Calea Victoriei s-a desfășurat mitingul LGBTQ, cu peste zece mii de participanți, majoritatea fiind COPII (sic!) de 12-16 ani și chiar mai mici. Și dacă aceste realități nu vă mișcă în nici un fel, mai fac o precizare: o copilă de vreo 13 ani mi-a declarat că a venit la respectivul miting ,,Pentru a protesta împotriva interzicerii avortului”(?!). Mai mult, vă mai pot spune că un individ (homosexual, bisexual sau trans, numai el știe!) s-a deghizat în Isus, cu spini pe cap și sînge pe față, numai că era îmbrăcat într-o rochie albă de mireasă...

Imaginea această mă duce cu gîndul la un eveniment oficial organizat, în urmă cu vreo 25 de ani, de Institutul Român de Cultură din New York. Era vorba de un salon de pictură și gravură cu tematică biblică, unde s-au putut vedea imagini de-a dreptul incredibile, cum ar fi cea în care Isus îl satisfăcea prin sex oral pe Satana. A fost un scandal mediatic uriaș, Corneliu Vadim Tudor fiind cel mai dur protestatar față de scandaloasa infamie. Iar justificarea organizatorilor salonului respectiv a fost următoarea: ,,Lumea trebuie să afle că există și artă modernă, iar autorii lucrărilor au dreptul democratic de a-și exprima în fel și chip ceea ce simt și gîndesc”. Lucrurile nu s-au oprit aici. Cîțiva nebuni l-au chemat în judecată pe Vadim, acuzîndu-l că a dat în presă cîteva din monstruozitățile despre care am vorbit. El a spus atunci că ,,99% din cei implicați în acest proces stupid sînt, pur și simplu, imbecili”, iar cînd judecătorul i-a solicitat să retracteze această afirmație dură, răspunsul a venit instantaneu: ,,Rectific, doar unul din cei implicați în acest proces este corect, demn, cult, patriot și credincios, iar acela sînt eu!”.

Sincer să fiu, sînt îngrozit de mediul social în care am ajuns să trăiesc. Mîine-poimîine, Satana se va invita la mine acasă, unde va vrea să mănînce și să doarmă

De ce să faci asta? Ca să le dai unora dintre maghiari un motiv în plus să ne trateze ca pe niște ciobani needucați și pe urmă să te miri că ne tratează de sus? Păi dacă tu-i urci acolo, ne tratează, da.

Apoi, domnul Orbán a vorbit despre războiul din Ucraina, opinînd că livrarea de arme acestei țări de către Occident nu face decît să prelungească războiul și să ducă la pierderi de vieți omenești în mod inutil, în loc să facă eforturi pentru pace, aplicînd soluția lui Henry Kissinger.

Firește, ziarul britanic l-a mai criticat pe Viktor Orbán și pentru legea care nu permite propaganda homosexuală în rîndul minorilor, lucru pentru care eu îl aplaud. Nu am nimic cu comunitatea gay, așa cum nu am cu nici o minoritate, dar propaganda deșănțată și, mai ales, cea asupra copiilor, în scopul pervertirii lor, nu mi se pare normală.

Una peste alta, domnul Viktor Orbán rămîne, pentru politicienii progresiști de la Bruxelles, vorba lui Ion Iliescu, asemenea „unei sule-n coastă”, și poate că, din toamnă, Italia va căpăta și ea un guvern mai dedicat valorilor creștine, familiale și naționale, de care și marele Partid Popular European ce conduce destinele Uniunii pretinde că este atașat, deși acțiunile sale arată contrariul.

Ar fi bine ca numărul deputaților conservatori din Parlamentul European și din parlamentele statelor naționale să crească în urma votului, pentru că doar așa ne putem opune eficient schimbărilor pe care le doresc progresiștii neomarxiști, ce dețin acum frîiele continentului nostru.

cu mine în pat. Si asta, în timp ce încă se mai aud voci ale scepticilor, de genul: ,,Hai, domnule, mai termină cu conspirațiile astea!”, după care se grăbesc să nu piardă la televizor meciul ori discursurile filozofice ale lui Bogdan Chirieac, Gelu Vișan, Alice Drăgici, Ponta, Petre Roman, Băsescu. Sau mărturisirile Monicăi Tatoiu, cea care a declarat că ,,nu mai suportă să trăiască în România pe timp friguros”, motiv pentru care, săraca de ea, este nevoită să se refugieze vreo 4-5 luni pe an în Belize, Tenerife, Hawaii sau Dubai.

Ce mai, fiecare cu ale sale, așa cum, spre exemplu, subsemnatul își face griji cu privire la reacția nepoatei de numai 6 ani care, încă din clasa zero, va urma cursuri de educație sexuală, cosmetizată în ,,educație sanitară” și, mai apoi, în prosteală națională. Ce să îmi mai bat capul și cu faptul că nepoata cea mare a învățat la clasa a V-a, la ora de religie, cum să facă pariuri, profesorul fiind preot, iar la limba română, pînă acum, timp de 6 ani (de la clasa zero la clasa a V-a), nu a avut nici o lecție despre Mihai Eminescu? Adică, numai conspirații...

Tot conspirație poate fi și faptul că, în buricul capitalei – zona Băncii Naționale a României – am găsit recent o gogoșerie, unde se vindeau ,,Dulciuri obraznice pentru bărbați curajoși”, sub genericul ,,Sugi sau lingi” (sic!). Așadar, toate bune și gustoase, numai că respectivele gogoși au forma organelor sexuale ale omului. Mai mult, pentru a fi consumate cu poftă, gogoșile, care se vînd cu 25 de lei bucata, sînt unse cu creme de tot felul, după care sînt pudrate cu diverse pulberi, ce ar putea avea în componență substanțe afrodiziace și poate chiar droguri. N-ar fi deloc de mirare, mai ales că, din ,,întîmplare”, lîngă gogoșerie se află un club de noapte deocheat. Acum vă imaginați ce viitor va avea această țară, în care copiii și tinerii săi, în weekend, organizează mitinguri LGBTQ, la școală fac educație sexuală, iar cînd se plimbă își satisfac papilele gustative cu astfel de ,,dulciuri obraznice”?

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să adresez o întrebare Prea Fericitului Patriarh al B.O.R.: Ați accepta ca pe lîngă gardul Patriarhiei să funcționeze o astfel de gogoșerie? Nu știu care va fi răspunsul, însă, în ceea ce mă privește spun doar atît: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc, Se stinge. Moare!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”). Și, dacă tot s-au rugat preoții să plouă, atenție la pucioasă... (Facerea, Cap. 19, 24-25).

po L i T ică G eopo L i T ică

Criză sau recesiune? (II)

– ce amenință economia mondială în viitorul apropiat –

Analiştii financiari sînt de acord că economia mondială nu va scăpa de recesiune. Singura întrebare este cînd va veni exact. Unii cred că o serie de țări membre ale Uniunii Europene se vor confrunta cu o criză în această toamnă. Alții cred că ar trebui să ne așteptăm la recesiune anul viitor. Din punct de vedere formal, SUA au cunoscut deja o scădere de 1,4% a PIB-ului în primul trimestru al acestui an, potrivit Biroului de Analiză Economică din SUA. În ultimul an și jumătate, produsul intern brut a crescut, dar e foarte instabil. De asemenea, indicele de activitate al afacerilor PMI (Purchasing Managers Index) arată un trend descendent constant de la jumătatea anului trecut, deși se mențin încă peste pragul de 50 de puncte. Și, deși rata șomajului din Statele Unite nu provoacă încă îngrijorare, întrucît nu depășește 4%, rata inflației a atins un nivel record în ultimii 40 de ani – aproape 9%. Înăsprirea politicii monetare în Statele Unite poate provoca o prăbușire a piețelor de valori din întreaga lume. În acest caz, nu vom mai avea o recesiune, ci o criză financiară la scară largă. De obicei, Rezerva Federală a SUA și Banca Centrală Europeană în acest caz, pentru a preveni transformarea crizei financiare într-o criză economică, întorc politica monetară la 180 de grade – scad ratele dobînzilor și pompează

economia cu bani. Această perioadă durează cîțiva ani, pînă cînd următoarea bulă financiară este umflată și pocnește. Totul începe din nou – economia trebuie salvată prin scăderea dobînzilor.

Da, Europa este poate cel mai evident candidat pentru a aluneca în recesiune. Cel mai evident simptom al slăbiciunii economiei UE este deprecierea monedei unice europene pînă la paritatea cu dolarul american. Motivele pentru aceasta sînt suficiente. Economia europeană a fost puternic lovită de pandemie și de blocaje. Lipsa de combustibil și creșterea costului petrolului și gazelor importate, precum și al altor bunuri. Inflație record, care într-un număr de țări a depășit deja două cifre. La acestea se adaugă întreprinderile care se închid, care nu au combustibil, precum și creșterea cheltuielilor guvernamentale și ale gospodăriilor din cauza prețurilor mai mari la energie și electricitate. Căldura, care provoacă costuri suplimentare de energie. Și, în sfîrșit, noi focare de Covid care amenință cu noi blocaje și restricții. Nu uitați de înăsprirea monetară iminentă a BCE, și obțineți un scenariu complet de înțeles – o recesiune, apoi o criză profundă, destul de comparabilă cu amploarea Marii Depresiuni.

În cele din urmă, situația alimentară mondială nu oferă motive de optimism. Amenințarea foametei pe

Riscurile discuţiilor despre salvarea lumii (I)

Preocuparea pentru clima planetei și ecologia ei este de multe decade în atenţia lumii. În anii 1980 s-a constatat subţierea stratului de ozon din cauza clorofluorocarburilor și gazelor similare, iar în 1987 a fost încheiat Protocolul de la Montreal. Acest acord a fost ratificat de toate ţările, iar astăzi s-a ajuns la eliminarea aproape completă a acestor substanţe, iar stratul de ozon continuă să se refacă. În 1988 a fost fondat Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC – Intergovernmental Panel on Climate Change), care evaluează cercetările în domeniu și prezintă concluziile în rapoarte de sinteză.

Constatîndu-se efectul de seră cauzat de excesul dioxidului de carbon din atmosferă, a fost propus și adoptat Protocolul de la Kyoto în 1997, aplicat în 2005. Acest protocol ţintește reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră cu 5 procente, raportat la nivelul anilor 1990. S-a stabilit un sistem de urmărire a progresului. În 2015 a urmat Acordul de la Paris, care cerea un angajament de reducere a acestor gaze din partea tuturor ţărilor, avînd ca intenţie prevenirea depășirii cu 2 grade Celsius a temperaturilor din epoca preindustrială, iar fiecare ţară trebuia să-și asume o ţintă specifică de reducere a amprentei de carbon și atingerea neutralităţii acestor emisii.

industrie mai prietenoasă cu mediul. Aceste discuţii și acorduri globale cu ţinte ecologice au efecte la nivel micro-social: se schimbă ambalajele în supermarketuri, se regîndesc ciclurile de producţie, sînt impuse taxe de poluare, se transformă sau dispar industrii întregi, se reglementează viguros exploatarea resurselor naturale, se investește în resurse regenerabile, se caută soluţii pentru procesarea responsabilă a deșeurilor etc.

Însă nu toate societăţile au ca priorităţi responsabilitatea, sustenabilitatea, eficienţa. Sau cel puţin nu în același timp. Unele populaţii sau societăţi sînt orientate întîi spre progresul tehnico-economic și pentru a-l realiza sacrifică resurse, pentru ca, după ce își ating ţintele de dezvoltare, să se preocupe de conservare.

Leadershipul în criză și tentaţia explicaţiilor conspiraţioniste

fundalul creșterii prețurilor la energie și a inflației în creștere reprezintă premisele unor șocuri grave în economia globală. Țările în curs de dezvoltare ar putea fi primele care suferă. Exemplul Sri Lanka, care a trecut prin cea mai gravă criză economică și politică de la obținerea independenței în 1948, este o dovadă clară a gravității situației. În opinia mea, sînt necesare eforturi internaționale urgente pentru a preîntîmpina aceste probleme. Dar lumea occidentală s-a bazat pe confruntare și pe sancțiuni anti-ruse sporite. Deja cele mai perspicace minți din Occident încep să realizeze că toată lumea va suferi de pe urma sancțiunilor.

Sfîrșit

N.K.

așadar subiectivă. Liderii societăţii, în încercarea de a veni aproape de oameni și de a-și asigura electoratul, fac frecvent uz de elemente subiective în argumentare. Dar recursul constant la acest gen de argumente hrănește incertitudinea și neîncrederea.

Astfel ajuns în caragialiană „turmentare” ideologică, electoratul devine sceptic faţă de soluţiile și argumentele care i se propun. Iar cînd se află în faţa unei crize pentru care nu există explicaţii accesibile, mintea umană încearcă să coreleze datele la care are acces. Dacă acestea nu sînt suficiente pentru înţelegerea lucrurilor soluţia este extrapolată spre alte orizonturi, unde activează forţe necunoscute care generează criza, cu scopuri ascunse și care trebuie devoalate pentru a ne putea apăra.

Corelări spiritualizante (1)

Cu toate acestea, efectele încălzirii planetei sînt observate în perturbarea ciclului anotimpurilor, la nivelul fenomenelor meteo extreme și al catastrofelor umanitare, iar proiecţiile aplicării Acordului de la Paris indică o creștere prea mare a temperaturii globale: cu 2,7 grade Celsius pînă în 2100. Ca atare, s-a considerat necesară creșterea nivelului angajamentelor anterioare. Pactul Climatic de la Glasgow, din noiembrie 2021, a introdus un prag mai ambiţios de diminuare a emisiilor și angajamentul explicit de a reduce utilizarea cărbunelui, precum și creșterea susţinerii financiare a ţărilor în curs de dezvoltare pentru tranziţia la o

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

În abordarea chestiunilor de ecologie, observaţiile sînt simple, dar solidaritatea este mai rară. Nu tuturor ne pasă dacă rîul mai este curat cînd ajunge la vecin după ce a trecut prin faţa casei mele. Iar cînd află că trebuie să facă schimbări majore, pentru binele unei lumi care e dincolo de orizontul său de viaţă, mintea omului începe să pună întrebări: care sînt efectele, cum îl afectează pe el și ce are de făcut – în faţa unor realităţi obiective, o orientare

Asumarea tematicii ecologice în mediul religios atrage la rîndul ei interpretări conspiraţioniste. Este cazul enciclicei papale Laudato Si din 24 mai 2015 și al iniţiativei pentru Duminica Climei, din etapa de pregătire pentru Pactul de la Glasgow din 2021. Adesea, actul comunicării este filtrat de trecut. Tensiunile dintre Biserica Catolică din Occident și creștinismul ortodox din Răsărit, războaiele religioase dintre Biserica Romei și protestanţi, tensiunile dintre protestanţii magisteriali și adepţii Reformei radicale sînt încă prezente în conștiinţele sensibile istoric și pot să reapară între descendenţii actuali ai părţilor implicate, indiferent de contextul prezent.

Istoria excesului autorităţii religioase manifestat politic și administrativ de către oficiul papal, prin persecutarea celor cu convingeri diferite, precum și așteptarea ca istoria să se repete în viitor (în conformitate cu tablourile profetice apocaliptice în care o autoritate seculară și religioasă persecută opozanţii) facilitează tendinţa de a aplica fiecărei iniţiative papale cel mai negativ cu putinţă filtru de interpretare. (va urma)

LAURENȚIU NISTOR (Semneletimpului.ro)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.