România Mare, nr. 1652

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

politică rezistă și sînt respectați doar cei care reprezintă ceva prin ei înșiși.

CornELIU VADIm TUDor

Partidul Socialist European

Al doilea mare partid din cadrul Parlamentului European (PE), care deține 146 de locuri din cele 700, îl reprezintă Partidul Socialist European, un partid compus din 33 de partide social-democrate, socialiste și laburiste din statele membre ale Uniunii Europene, plus Norvegia. Partidul Social-Democrat din România este membru cu drepturi depline al PSE-ului, fondat în 1992, la Haga, ca succesor al Confederației Partidelor Socialiste a Comunității Europene.

Socialiștii europeni afirmă în prezentarea de pe site-ul partidului că: „misiunea noastră este să modelăm politici europene progresive și să facem Europa să lucreze pentru oamenii săi. În calitate de forță politică majoră în Europa, definim și adoptăm politici comune pentru a promova justiția economică

(În noaptea de 3/4 august 1859, la 50 de zile după moartea lui Eminescu, la Mînăstirea Văratec, se stingea din viață Veronica Micle –marea iubire și suferință a Poetului Național.)

„Un fel de anihilare a voinței caracterizează eul meu”

Numai între două spirite dominate de aceeași patimă de dor și aflată sub arcuirea stelară a îngemănării sufletești poate țîșni atît de repede și atît de mistuitoare flacăra iubirii. Eminescu și Veronica Micle păreau, după întîlnirea de la Viena, că prezintă cel mai înalt grad de compatibilitate, reflectarea, în scris, din partea amîndurora, parafează acest capitol. Din Berlin, unde venise pentru a-și lua doctoratul în filozofie, în perspectiva ocupării unei catedre universitare la Iași, promisă de Titu Maiorescu, Eminescu îi scrie Veronicăi:

și socială, drepturile fundamentale și o viață mai bună pentru toată lumea în Europa. Sîntem milioane de susținători care lucrează pentru o Europă progresistă și ajutăm în alegerea social-democraților din Europa, pentru guvernele de stat și instituțiile Uniunii Europene. De la înființarea noastră în 1992, luptele pe care le-am dus ne-au format ca o puternică mișcare progresistă, ce promovează adevărata egalitate de gen, crearea de locuri de muncă, solidaritatea internațională, creșterea economică, drepturile lucrătorilor, protecția socială, politicile progresive de migrație și societățile verzi care respectă mediul. Mișcarea noastră continuă să se unească și să modeleze un viitor mai bun pentru Europa”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

„Tu dorești să scriu în versuri, Să uit viața-n poezie, Să adorm a mele simțuri Cu un dram de nebunie?

............................................

Să trăiesc cu alte visuri, Cu alți sori, cu alte stele Și să-ndrept a mele gînduri

Către-o lume fără rele.

Tu, copil, rămîi cu bine...

Eul meu cine mi-l poartă?

Căci iubirea fără tine

E zdrobită și e moartă...”

Veronica Micle, rămasă sub imperiul de vrajă al poeziei eminesciene „Venere și Madonă” (așa cum am văzut în episodul trecut), sentiment amplificat acum, după întîlnirea fizică între cei doi, scrie versuri închinate cu trimitere emblematică la mitul jertfei de pe altarul simbol al dragostei:

„Adînca mea cucernicie

De mitul tău cînd s-a legat, Pe dulcea ta zădărnicie

Sufletu-mi jertfă ți l-a dat”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Țărani la strîns de fîn“, tablou de Magdalena Stavilă

Moare un tãran

, Moare un ţăran. Nu-l plînge nimeni Moare un ţăran. Sărac lipit L-a chemat pămîntul peste care zi de zi a plîns şi a robit

Ca un cal bicisnic de povară toată viaţa lui a tras la jug posedat de pofta milenară de-a gusta şi el puţin belşug

De-a ieşi cumva în rîndul lumii nu prea mult, fireşte, doar un pas ca să-i dea bisericii ocolul ca să stea în tindă, la taifas

Şi-a iubit nevasta şi copiii calul lui a fost un semizeu

tot schimbînd blîndeţea cu sudalma inima i s-a-năsprit mereu

Înaintea zorilor de ziuă se pornea la cîmp înfometat dar creştea mereu mărăcinişul pe pămîntul lui cîndva bogat

Faţa lui – o brazdă a răbdării palmele – o hartă de pămînt deznădăjduit ca hula mării vietate fără de cuvînt

Unde-i sînt hrisoavele bătrîne? Unde rugăciunile dintîi?

Moare un ţăran. Se naşte altul tot mai trist şi fără căpătîi.

CornELIU VADIm TUDor 27 aprilie 2001

Actualitatea pe scurt

● Vladimir Putin, un maestru în ascunderea averii. Acest lucru a făcut ca procesul de divizare a proprietății să fie incredibil de dificil pentru Liudmila Shkrebneva, prima sa soție, deoarece e posibil să nu fi fost capabilă să descopere diferitele conturi bancare și alte active deținute de Putin. Conform legii ruse, Liudmila are dreptul la jumătate din salariul lui Putin, care ar putea ajunge la aproximativ 50.000 de dolari pe an. Cu toate acestea, este posibil să fi primit și anumite active ca parte a procesului de împărțire a proprietății. Pentru a determina întinderea adevărată a înțelegerii divorțului, trebuie să stabilim întinderea adevărată a bogăției lui Putin – și aceasta nu este o sarcină ușoară. În 2007, averea oficială a

președintelui rus a fost raportată la doar 280.000 de dolari în fonduri, plus un apartament în Sankt Petersburg. Dar acest lucru pare extrem de puţin – mai ales dacă luăm în considerare faptul că Putin poartă în mod regulat ceasuri de mînă care aparent valorează de șase ori salariul anual. Există zvonuri că adevărata bogăție a lui Putin este de miliarde datorită participațiilor la diferite companii rusești. CIA a concluzionat că valoarea sa netă este probabil în jur de 40 de miliarde de dolari. Panama Papers a sugerat, de asemenea, că Putin deține companii offshore cu o avere netă de cel puțin 2 miliarde de dolari.

(continuare în pag. a 17-a) r m

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F O nouă Baladă a lui Ciorbea Chiorul F Derbedeii de la „România liberă“

F Incultura pe posturile de Televiziune F Alina Mungiu transmite prin... Kiev!

F Un ucigaş în libertate: Gelu Voican Voiculescu F Măseaua prezidenţială va ajunge la Muzeu F Neulander şi Severin, botezaţi la Debreţin

PArTEA A III-A

F În „Adevărul“ de vineri, economistul Ilie Şerbănescu dă un bobîrnac de maestru în gogoaşa C.D.R. – U.S.D. – U.D.M.R.: „Se face un pas mare înainte în politizarea băncilor şi e foarte rău!“. Ba e foarte bine, Iliuță, lasă-i să-şi frîngă gîtul, ca să avem noi motive în plus să-i băgăm la pînaie. F În orice caz, ce i-a făcut junele Răzvan Popescu, la TVr, Şarpelui cu Ochelari, a fost de comă. Şi n-a fost filmată decît una dintre vilele pungaşului, cea de la Giurtelec! Ia s-o vadă populaţia şi pe cea de la Poiana Ţapului (făcută pe alt nume, dar e tot a Şarpelui, care a petrecut Sărbătorile de Iarnă acolo). F Vinerea trecută a fost lansat un comunicat-pirat, din care reieşea că F.m.I.-ul n-o să acorde României nici un mangot. Emoţia a fost mare. Pînă la urmă s-a aflat adevărul: intoxicarea era opera S.R.I.-ului! F Preocupat să se lege de noi în fiecare zi, „Cotidianul“ lui Moş Rațiu dă cu rinofugul în fasole: „Reprezentanţii celor 409 de evrei originari din România, care trăiesc în Israel...“. Hai că ți-e foame, tataie, ai mîncat trei zerouri, fiindcă în Israel trăiesc nu 400, şi 400.000 de evrei proveniţi din România, dintre care unul singur e idiot cu acte în regulă: Jean Steiger F Tot vorbim de evrei. Ce înseamnă să fii la mîna lor, să le ciuguleşti din palmă! Este cazul ziarului „Libertatea“, care, în numărul din 2 aprilie 1997, titrează sus de tot, pe pagina I, o minciună jenantă: „Politicienii sînt de acord să înapoieze evreilor averile comunitare“. Ce vorbiţi mă, Halperților?!

Care politicieni? Neulander și Severin, botezaţi la Debreţin? F Oh, vine Paștele și nu ştim dacă Sorin Satmari are de unde să-i dea un miel colonelului Abraham! Fiindcă în corespondența transmisă din Vilnius, pentru „Sportul Românesc“, Satmari a scris: „Colonelul Dan Abraham «anchetează» partida de la Vilnius“. Numai că prenumele omului e Pavel, nu Dan! F Titlul săptămînii a apărut în „Expres Magazin“: „Un biolog din California a creat puiul de găină care cîntă ca pitpalacul!“. Alo, dom’ savant din California, vezi că eşti pe locul doi: în România există un partid care a creat Piţigoiul care face ca Lupul şi Ţapul care face ca Broscoiul! F Nimic nu poate fi mai dezgustător, pînă la vomă chiar, decît un puşcăriaş care face pe justiţiarul. E cazul putregaiului uman Dide, care de vreo 3 săptămîni parcă a căpiat, i s-au urcat viermii de giardia de la fund la cap şi îmbăloşează pe toată lumea, într-o emisiune difuzată în direct de Amerom – Canal 38; fostul bişniţar şi proxenet a guiţat (căutîndu-şi cu greu cuvintele, fiindcă îşi dă şi el seama că e primitiv) cum că Vadim și Măgureanu s-ar certa doar de ochii lumii şi că ei se întîlnesc, pe ascuns, la Hotelul Lido, al fraţilor Păunescu. Ce înseamnă inconştienţa! Cum poate o canalie cu 7 clase primare să-şi dea importanţă şi cu cîtă uşurinţă condamnabilă sînt capabile posturi de Televiziune serioase să-l invite pe un codoş și traficant de valută, care fura dolarii străinilor, le dădea în loc bucăți de hîrtie igienică (?!), apoi fugea cu banii, disperat, sărea peste balcoane, traversa străzile printre mașini şi tot el striga, năduşit: „Şase, miliţia!“. Aici, în acest caz de neruşinare bolnavă, se observă cel mai bine cît de rău s-a scufundat România în mocirlă! Aşadar, un păduche care a jefuit oameni şi a nenorocit fete de români, plasîndu-le la străini, a ajuns să pozeze în justiţiar, să-şi dea cu părerea în politică (?!), în justiţie (?!), în activitatea bancară (?!). Băi Dide, cioară jumulită, ai grijă că mai trăiesc încă destui din cei care ştiu cu ce ticăloşii te-ai ocupat o viaţă întreagă şi am aflat că nişte cascadori vor să te pună capră, puradelule, ca să taie surcele pe tine... F Amestecîndu-se în apărarea borîtului, ziarul „Ziua“ dă un titlu comic:

„Senatorul Dide l-a dat în judecată pe Valentin Păunescu“. Şi publică poza lui... Viorel Păunescu! Ce fel de presă mai e asta? E ca şi cum sub numele de Iosif Sava am publica poza lui Marcel Avram! F Atunci cînd e silit să facă politică oarbă de partid, ziarul „Azi“ devine de nerecunoscut! Primind, probabil, ordine de la minoritarii ăia agresivi de Neulander, Babiuc şi Severinovici, redacţia dă nişte titluri mari, în ziua de 1 aprilie: „Atunci cînd e vorba de apărarea păcii –Soldaţii noştri nu ezită să plece la război. Vom face ordine şi în Albania. Efortul ne costă 100 de miliarde de lei“. În comparaţie cu delirul infantil al partidului evreiesc P.D.-F.S.N. (care conduce ministerele-cheie ale Ţării, Armata şi Externele), iată ce lucid s-a pronunţat primul-ministru al Italiei, Romano Prodi: „Participarea la forţa din Albania este o misiune riscantă şi dificilă“ Dar romano e italian, pe cînd roman e marametan. Pînă şi Ungaria s-a eschivat de la o asemenea afacere: coform postului de Radio B.B.C., premierul Gyula Horn a respins invitaţia Italiei de a participa cu trupe, considerînd că situaţia din această țară reprezintă o chestiune internă. F Din acelaşi partid alogen (al evreilor şi ţiganilor) face parte şi băsarul Victor Boștinaru, care cică e preşedintele Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaţilor. Ştiţi ce-a fost în stare să debiteze spoitingirul ăsta: „România ar putea trimite trupe în Cipru, în zona tampon dintre comunitățile turcă și greacă!“. Vedeţi că nu exagerăm cu nimic cînd dăm de pămînt cu nenorociţii ăşiia? Cine eşti tu, mă, prostănacule, ce lapte covăsit ai supt de la tactu, sub ce căruţă cu coviltir ai lustruit babaroasele la barbut, încît ai neruşinarea acum să dispui de viața și de moartea flăcăilor români? De asta ne arde nouă acum, cînd se surpă pămîntul cu noi și sute de aşezări ale României băltesc sub apă? Uite de-aia începe să se aleagă praful de Ţara asta, fiindcă au ajuns să o conducă toate gunoaiele, toate secăturile fără creier, fără obraz şi fără simţul ridicolului, în orice regim normal, puşlamale ca Dide, Boştinaru şi Severin n-ar fi ajuns decît, cel mult, recepționeri la un hotel sau fochişti la Baia de Aburi – numai în România ei sînt senatori, deputaţi sau miniştri, în vreme ce adevăratele valori intelectuale fac foamea și abia de-şi mai tîrăsc existenţa. F În controversata problemă a lobby-ului pe care diaspora română ar trebui să-l facă pe lîngă Bill Clinton, Dorin Tudoran îi adresează o scrisoare violentă lui Emil Constantinescu, pe care o încheie astfel: „A se slăbi, Excelență!“. Adică mie-mi spui matale, coană Efimiţo, să-mi servesc Patria, care spălam vase la o cîrciumă din S.U.A. încă din 1984? F Încet şi sigur, toate cotidienele care publică anchete împotriva corupţiei calcă pe urmele „României Mari“. Aproape că nu există scandal de corupţie, care ţine capul de afiş al ziarelor, care să nu fi fost demascat întîi de noi. Iată şi ultimul cal de bătaie al ziarului „Adevărul“: „Soția ministrului Justiţiei apără interesele unui australian“. Aşa-zisul australian protejat de nevasta lui Valeriu Stoica este, de fapt, teroristul grec Kanaghines, despre care preşedintele P.r.m. a pomenit în Senat încă de acum 6 săptămîni. F Valerian Stan a dat-o-n bară, dar sus de tot, la vinclu. Acuzîndu-l pe generalul Iulian Vlad că locuieşte într-o vilă de protocol pentru care ar plăti o chirie simbolică, fostul ofiţer CADA s-a pomenit infirmat de realitate: bravul oştean locuieşte, de 30 de ani, într-un modest apartament al unui bloc confort II. F Terenul de fotbal din Vilnius a fost îngrijit de „un transsexual cu sîni şi barbă“ – scrie corespondentul unui cotidian central. Ăsta nu poate fi decît Andrei Pleșu, nu încape îndoială. F În „Jurnalul Național“ poate fi citit un excelent interviu acordat de venerabilul profesor Raoul Şorban, cu titlul: „Maghiarimea a avut și are un program – recîştigarea Transilvaniei“. Şi încă o formulare, pe cît de limpede, pe atît de memorabilă, despre Adriana Severina: „Eu

consider că actualul ministru de Externe este un colaborator al lui Ribbentrop și Molotov!“. Te pomeneşti, Adriano, că-l faci antisemit şi pe profesor, care a salvat de la moarte, din labele horthyştitor, mii de evrei! Cum nu vă convine ceva, hop cu antisemitismul, trosc cu şovinismul, pleosc cu extremismul! F Gafă incredibilă pe pagina I a ziarului „Tineretul liber“: „Sectorul 1 are cea mai bătrînă populaţie din Capitală – 450 de locuitori au depăşit vîrsta de 100 de ani“. Asta înseamnă că avem un om centenar la 1.000 de locuitori ai sectorului amintit. Să aibă România cîteva zeci de mii de cetăţeni care au depăşit suta de ani? Aşa ceva n-are nici America, la o populaţie de peste 200 de milioane de locuitori. În anul 1973, savanta Ana Aslan îi declara tînărului ziarist Corneliu Vadim Tudor că în întreaga Românie trăiesc circa 400 de centenari. Probabil că proporţia s-a păstrat şi acum. Deci nu într-un sector al Capitalei, ci în toată România trăiesc, pesemne, 400 de oameni care au depăşit 100 de ani. F Să fim bine înţeleşi: pe noi nu ne deranjează că Ciorbea s-a dus în Ungaria, pe noi ne înfurie că n-a rămas acolo. Fiindcă mîncarea lui preferată este, după cum a declarat, paprikaş de pui. F Asta e culmea coincidenţei: P.N.Ţ.C.D.-ul să aibă ca semn electoral un ochi, iar ca premier un chior! F De mai bine de 7 ani, doi oameni par de neînlocuit: Virgil Asztalos Măgureanu şi Mugur Isărescu. Lor le dedică Viorel Cacoveanu pamfletul acid intitulat „Două destine“... (revista „Românul“). F La Rîmnicu Sărat a prins viață un mugur de simţire naţională: revista „Puls românesc“. Reţinem cîteva cuvinte adresate statuii generalului rus Suvorov, care tronează în zonă, hodoronc-tronc, de 40 de ani: „Davai ceas, davai palton,/ Vodcă sau odicolon!/ Bate vîntul frunza-n dungă/ Oastea roşie n-alungă/ Că de mult e infiltrată/ N-are mamă, n-are tată/ Mor şi n-o mai văd plecată/ Hooo, prrr, nieee boală...“. F S-au înmulţit, îngrijorător, cazurile de sinucidere în Armata Română. F În ultima etapă a Campionatului de Fotbal s-a produs o altă gafă de arbitraj care a viciat grav rezultatul: primul gol înscris de Dinamo în poarta Oţelului Galaţi a fost dintr-o poziţie incontestabilă de ofsaid. Nu înţelegem de ce, în aceste condiţii, Ion Crăciunescu (care a recunoscut şi el că a fost ofsaid clar, la PRO TV) i-a mai lăudat pe nedemnii arbitri, numindu-l pe centralul Sorin Corpodean un mare talent şi pe tuşierul Nicolae Grigorescu unul dintre cei mai buni din lume (?!). Din care lume? Poate din lumea celor care nu cuvîntă, dar fură. Ori poate că s-o fi referit la pictorul Nicolae Grigorescu! F Toată lumea vorbeşte de mafia din fotbalul românesc, dar ar fi o eroare să se creadă că vinovaţii se află în conducerea Federaţiei Române de Fotbal. Nici un om de bună-credinţă nu poate ignora faptul că sub conducerea lui mircea Sandu şi Adalbert Cassai (şi, desigur, a lui mircea Angelescu) au fost obţinute două calificări consecutive la Campionatele Mondiale de Fotbal. F AnUnŢURI MATRIMONIALE: „Pitic de la Circul de Stat (cu perspective de privatizare) doresc cunoştinţă femeie aşezată, gospodină, cultă, de la 1,88 metri în sus, să mă vindece de pornirile sado-masochiste, care le-am adjudecat la Adjud, în anii celui de-al doilea război mondial, cînd am fost şi eu un om ca toţi melitarii în termen, dar ploaia din tranşee m-a făcut să intru la apă, ah, ah, dacă pun mîna pe soldatul sovietic care mi-a spart balalaica în cap! Vino aleasa inimii mele la ceasul de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, pînă nu se desparte în două, io voi sta călare pe statuia lui Matei Corvin, dacă nu ţi-o plăcea de corpul meu, o să mănînc, de ciudă, limba boului de sub burta calului, neapărat să ai ochi albaştri ca securiştii şi minijupă, da’ să nu fii unguroaică, fiindcă mă sperii de tine, nici ţigancă, nici curvă, pentru că am mai avut parte de o pitică de-a mea rea de muscă, înaltă de 75 de centimetri cînd se urca pe scaun, pe care a luat-o Salvarea direct din maşina Pompierilor, unde se culcase ca o limfomană cu 3 tulumbagii, au potolit-o cu Muscamor. În semn de recunoaştere să ai Mersul Trenurilor în mînă şi să faci ca drezina, dar nu mult, pînă numai m-oi da io gios la tine...“.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 aprilie 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Curiozitãþi din lumea teatrului de altãdatã

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și al articolului „Curiozități din lumea teatrului”, publicat în numărul din 15 august 1939 al revistei „Realitatea Ilustrată”, vom descoperi cîteva dintre aceste obiceiuri și întîmplări amuzante.

Cînd se trãgea cu tunul

„Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De cîte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bineînțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumînări pusă în vîrful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau cîte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stîrnit era o adevărată salvă de tun”.

Cu trãsura la scarã

„La Iași, vechiul teatru – așa zisul «Teatru de varietăți» – era înghesuit și nu avea piață, așa că la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii, veniți cu trăsuri, nu înțelegeau că trebuie să se ducă și să ia trăsura dintr-un anumit loc, ci pretindeau să tragă vizitiul la scară. Toate bune, numai că nici nu voiau să aștepte prea mult, astfel că vizitii se înghesuiau, fiecare doritor să-și servească stăpînul mai repede pentru ca acesta să nu aștepte prea mult. Neexistînd pe vremea aceea garderobă – sîntem pe la 1845 – boierii veneau însoțiți și de slugi care țineau hainele. În înghesuiala trăsurilor se amestecau și slugile, care apucau caii de căpestre și începeau să injure. Și, deseori, era nevoie de intervenția poliției, căci era bătaie în toată regula între slugi și vizitii. Cîteodată se băgau și stăpînii și atunci țigănia se întețea…”.

Biletele la control

„Cei din lumea zisă mare se simțeau ofensați dacă la intrarea în teatru li se cereau biletele la control. Nu că nu își cumpărau bilete și că voiau să intre prin fraudă. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului: voiau să fie crezuți pe cuvînt. Și într-adevăr, controlorii salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locuri. Lucrul acesta a durat pînă la venirea lui I.L. Caragiale la direcția Teatrului Național. Caragiale, pornit pe reforme, cunoscînd meteahna boierilor, a dat dispoziții șefului controlor: «Dumnezeu

să vie și nu-l lași fără bilet!». Șeful controlor – în speță fostul actor și prieten al lui Caragiale, Vasilache Siderescu – și-a muștruluit în sensul acesta oamenii. Seara își face apariția și dă să intre de-a dreptul unul SanMarius, matahală de om, care zice-se luptase «mascat» la circ. Controlorul fuge după el:

- Biletul, vă rog!

- Ce vrei, domnule?

- Biletul!

- Care bilet?

- Biletul de intrare.

- Nu mă cunoști?

- Ba da.

- Atunci?

- Așa e ordinul!

- Dute’n… cu ăla de ți-a dat ordinul!

Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s-a dus să raporteze șefului. Vasilache Siderescu revoltat întreabă:

- Care-i ăla?

- Uite, ăla spătosu’!

Siderescu ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi plesnește două palme. Cînd și-a dat seama pe cine pălmuise, șeful controlor a rămas trăsnit. Dar San-Marius, foarte calm, uitîndu-se la slăbănogul care îl pălmuise, îl întrebă disprețuitor:

- Dumneata n-ai vreo rudă, vreo cunoștință?

- De ce?

- Ca să mi-l trimiți aici să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor. Cînd a aflat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Și, cu timpul, «boierii» au început, fără să se revolte, să arate biletele la intrare”.

Daruri în bani

„A fost o epocă nu prea lungă – fericită epocă vor spune actorii – cînd publicul recunoscător interpreților nu se mulțumeau numai să aplaude, ci asvîrleau cu bani pe scenă. Ba sînt cazuri, mai rare ce-i drept, cînd unii actori – în special străini – s-au ales cu cîte o pungă plină cu aur. Cu timpul, această primire a dispărut. Publicul românesc a ales calea de mijloc: nici nu oferă bani, dar nici nu fluieră”.

Doamnele nu merg la staluri

„Asta mai mult la Iași. Pînă pe la 1875 doamnele nu veneau la staluri, socotind aceasta ca fiind un lucru înjositor. La staluri nu se duceau decît femeile de rînd, nu cucoanele din lumea mare care ocupau numai lojele. Cînd cucoanele s-au hotărît să se coboare în staluri, faptul a însemnat o mică revoluție”. Dar acest lucru a adus o altă belea: cucoanele nu își scoteau pentru nimic în lume pălăriile din cap. Nu trebuie uitat că, în acea vreme, acoperămintele capetelor erau deosebit de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. Elegantele, dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la modă asistau la o reprezentaţie care ar putea fi asemuită azi cu „teatrul radiofonic” pentru că nu puteau să vadă sub nici

o formă scena. Rezolvarea aceste mari probleme a fost ea în sine o mare problemă.

Rãzboiul pãlãriilor

Moda anului 1897 impunea elegantelor doamne şi domniţe purtarea unor coafuri sofisticate, voluminoase. Acoperămintele capetelor erau la fel de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori şi dantelă din belşug. E drept că se renunţase deja de cîţiva ani la împodobirea pălăriilor cu păsări împăiate –dar creaţiile purtate de reprezentantele sexului graţios erau încă nişte adevărate grădini suspendate. Însemn al decenţei şi al bunei creşteri, dar şi al eleganţei şi al prosperităţii – pălăriile erau purtate peste tot. Chiar şi la teatru – din păcate. Spun din păcate pentru că elegantele dar şi voluminoasele creaţii vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură.

Ca urmare, au apărut protestele. Vajnice şi hotărîte. O campanile de presă chiar, susţinută de periodicele vremii cu toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Dreptul bărbaţilor de a nu mai fi împiedicaţi să vadă spectacolele de teatru reprezenta o cauză cu adevărat demnă de a fi susţinută: „Ne facem şi noi ecoul – spune un ziar – a miilor de guri care cer soluţionarea chestiunii pălăriilor gentilelor doamne la teatru. E momentul să-i dăm asaltul definitiv. Asalt! Da! E un asalt în regulă, căci avem de a face cu nişte redute monstre, cu nişte cupole enorme, cu nişte ridicături cu parapete. Pălăriile doamnelor au ajuns fenomenale! Ne prindem că măsoară o jumătate de metru înălţime. Şi tu, nenorocitule purtător al unei pălării moi pe care ţi-o ghemuieşti sub braţ sau în buzunar, eşti nevoit să asaltezi redute de pene şi panglici, pentru a răzbi cu privirea pe scenă.

Soluţia! Cerem soluţia! Care ar fi? Pălăriile mici şi mari să fie lăsate la garderobă. Unde le pune însă nenorocitul de garderobier? Închipuiţi-vă 100 de pălării de cîte o jumătate de metru cub la garderobă. Trebuie o odaie de 50 de metri cubi numai pentru pălării! Pălăriile să fie lăsate acasă. Ce? – ni se va striga. După ce că din stal nu ni se văd decît pălăriile, vreţi să ne luaţi singura podoabă cu care ne putem făli. Soluţia! Unde e soluţia?!“. Urmare protestelor tot mai vehemente ale domnilor, beligerantele au trecut la măsuri extreme: doamnele s-au abţinut o vreme de la plăcerea de a mai merge la teatru. Spectacole de teatru fără public feminin? Chiar şi bărbaţii cei mai vehemenţi au admis că nu e cea mai bună soluţie. Teatru Național din București a adoptat o hotărîre – pe care a tipărit-o chiar și pe afişele spectacolelor: „Doamnele cu pălării nu sînt admise în staluri” (în loje sînt admise – dar asta e o altă poveste). Aceleaşi afişe anunţau şi că „un vestiar special este pus la dispoziţia doamnelor”. Dar să nu credeţi că aplicarea acestei măsuri nu a creat tensiuni, că lupta nu a continuat. Noroc că moda e schimbătoare şi că pălăriile au început – cu timpul – să se reducă la dimensiuni acceptabile…

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Succes de septuagenar

Să vorbești despre profesorul Alexandru Ionescu nu ai cum, decît dacă îi cunoști cîte ceva din datele biografiei, destul de generoase, așa cum a fost întreaga sa activitate pusă în slujba culturii... Acum, cînd a devenit septuagenar (n. 21.02.1952), cuvintele noastre sînt prea puține pentru a ne exprima bucuria pe care o trăim alături de acest om destoinic, pe care îl așezăm la loc de frunte în galeria colaboratorilor noștri și cu care împărtășim de ani mulți aceleași gînduri frumoase despre lumea culturală căreia domnia sa îi aparține. Fără să-l gratulăm, se cuvine să spunem că Alexandru Ionescu este un om bun, sensibil, iubitor și făuritor de artă, cu sufletul deschis către toți cei care, în anumite momente din viața lor, i-au solicitat o vorbă, un sfat, pe linie muzicală și nu numai. Îl știm preocupat dintotdeauna de îndeletnicirile sale zilnice, poposind în fața șevaletului, dînd viață cuvintelor, pictînd peisaje, vestigii, portrete, în amintirea celor care au poposit cîndva pe meleagurile noastre, încercînd să ajute tînăra generație să afle mai multe despre trecutul poporului nostru. Am remarcat în picturile sale tablouri reprezentînd, de pildă, o casă părăsită pe un vîrf de munte, o clădire de la oraș pe o stradă cu

parfum de istorie veche etc., toate prezentate cu vigilența ochiului de artist, îndreptată spre lucruri de substanță, pe care le transpune în creații plastice valoroase... Ceea ce înseamnă că profesorul Alexandru Ionescu este familiarizat pe deplin cu lumea frumosului, nu ca un dat, ci mai ales ca profesie de credință, de care septuagenarul nostru are toate motivele să se bucure, întrucît deține toate atuurile să urce cît mai sus, pe piscurile artei pe care o cultivă, îmbinînd străluciri poetice cu o paletă variată de culori, folosite cu discernămînt artistic. Ne-am putut convinge de toate acestea cu prilejul participării noastre la expozițiile pe care le-a organizat în diverse locuri... La recenta întîlnire cu proaspătul septuagenar aveam să găsesc un Alexandru Ionescu mai emotiv și parcă mai ambițios ca oricînd. Pe de o parte, mai complex și mai tehnic prin gama de tablouri realizate în ultimul timp și, pe de altă parte, mai pătruns de rolul de dascăl care îi revine, văzîndu-se înconjurat cu dragoste de colegii săi profesori și de elevii de la Școala Bucuriile muzicii ,,Emil Zalu” București, al cărei inițiator și fondator este, în urma discuțiilor purtate cu tatăl său, profesorulscriitor nevăzător Nicolae Ionescu.

Alexandru Ionescu are toate motivele să rămînă același pasionat de pictură, dar și de muzică, punîndu-și compozițiile la dispoziția elevilor care se pregătesc de pe acum, pe băncile Școlii... sale, să devină muzicieni. Întîlnindu-l după o perioadă îndelungată, din cauza

Monumente arhitectonice bucure ş tene

Secretele Palatului Kretzulescu

Lumea-i spune Palat cu stație de autobuz în față, dar parcă, mai degrabă, e castel medieval în miniatură, cu turnulețe, himere, frize decorative și dragoni la intrare. Un castel desprins dintr-un basm care are drept grădină de visare tot Parcul Cișmigiu. Cînd treci pe lîngă Palat, vrei să știi cine a fost proprietarul arătoasei clădiri. Ce fericit a locuit acolo, într-un castel unic, situat în mijlocul Bucureștiului și-n același timp în mijlocul naturii? Ce s-a întîmplat între zidurile lui în ultima peste o sută de ani? Admirînd Palatul Kretzulescu, podoaba Capitalei, trebuie s-o pomenim pe doamna Elena Kretzulescu, intelectuala discretă care a avut ambiția să dea Bucureștiului o clădire de patrimoniu strălucită, reprezentativă pentru numele și averea ei.

Dintre toate clădirile monumentale ale Capitalei, Palatul Kretzulescu de pe Știrbei Vodă are ceva care-l face unic: este Palatul potrivit la locul potrivit. Romanticul palat proiectat de arhitectul Petre Antonescu se află situat într-unul dintre cartierele prețioase ale Bucureștiului, în mahalaua Fîntîna Boului sau cea știută drept Schitu Măgureanu, și se continuă într-o uriașă grădină publică: Parcul Cișmigiu.

Amplasat pe un teren denivelat, Palatul Kretzulescu domină mahalaua din Micul Paris, prin formele și proporțiile sale. Iată cum era descrisă nobila clădire în ,,Ilustrațiunea Română”, din anul 1933: ,,Pașii care călcau altădată dincolo de grilajul parcului de

pandemiei, aveam să descopăr la el conștiința artistului neobosit, dornic să realizeze noi expoziții cu cele mai recente tablouri ale sale. Ceea ce înseamnă că omul, profesorul Alexandru Ionescu, poartă cu sine frumusețea artei muzicii și a picturii, pregătit în orice moment să o împărtășească și altora, îndeosebi învățăceilor lui care, cu ocazia împlinirii celor 70 de ani de viață, i-au oferit un minunat spectacol, orînduit pe clape de pian și cuvinte alese de pe portativul inimii lor, cîntîndu-i ,,Întru mulți ani!” dascălului de la care au de învățat numai lucruri frumoase. Fie aceste rînduri, dedicate lui Alexandru Ionescu, darul nostru de suflet pentru tot ce a făcut pe tărîm cultural pentru țara și neamul său de români harnici și frumoși.

ION MACHIDON, Directorul revistei ,,Amurg sentimental”

(1)

aristocratică izolare, pe aleile ce șerpuiau prin cele două hectare de gazon și plantațiile savante, aveau totuși impresia de a păși pe latifundii (…) Copiii care treceau în drum spre școlile din apropiere bănuiau un basm întreg încăput în pavilionul ca o miniatură, ascuns în iedera deasă și cu pitici de grădină tolăniți în iarba ce le ajungea pînă la brîu (…). Dincolo de zidurile cu acoperișuri crenelate și strălucitoare, bănuiai o viață care, pentru acele vremuri mai ales, nu putea să fie a multora. Din hall-ul larg boieresc pătrundeai în mulțimea saloanelor din jur, sau urcai pe scara de nuc masiv într-un etaj, unde capriciul unui arhitect pătimaș lăsase în fiecare colț cîte o surpriză” (F. Chessaru, ,,Odată și acum, Palatul Kretzulescu” în Ilustrațiunea Română din 8 martie 1933).

Povestea Elenei Kretzulescu, comanditara Palatului (1)

Elena Kretzulescu (1857-1930) s-a născut la Paris și a dus o viață retrasă lîngă Cișmigiu, în micul ei Paris. A fost fiica Mariei Filipescu și a lui Constantin C. Krețulescu. Elena – sau Blanche după numele primit de la nașul ei de botez, Emile Felix, Conte de Fleury, un apropiat al Împăratului Napoleon al III-lea – a rămas fără părinți la o vîrstă fragedă și a moștenit de la tatăl său casele familiei de pe Strada Știrbey Vodă nr 39. Case batrînești, care erau acolo încă din timpul în care mahalaua Fîntîna Boului era acoperită de grădini, de viță de vie și de balta mocirloasă care avea să devină mai tîrziu faimoasa Grădină Cișmigiu. În acele case care vor fi transformate în Palatul de azi, în anul 1869, Elena a fost prezentă la întoarcerea unchiului ei din Egipt, Dr. Kretzulescu. Unchiul său dinspre mamă n-a venit cu mîna goală ci a adus cu el o mumie, senzația Bucureștiului de altădată. Episodul este amintit/ documentat de dr. Cezara Mucenic, istoric de artă, în volumul ,,Palatul Elena Kretzulescu” (Editura Simetria, 2021): ,,Unchiul său dinspre mamă, Dr. Kretzulescu, se adîncește în căutări în domeniul științific și cultural (…). Ca un om de știință ce era și bucurîndu-se de protecția viceregelui, cere și primește o momîie (mumie). Astfel revine în țară cu mumia unui preot al zeului Amon din Theba, ce data cam din anii 1600 î.Chr. Momîia a fost adusă în casele vărului său de pe strada Știrbey Vodă, unde locuia la acea dată, și la deschiderea sarcofagului a participat chiar și domnitorul Carol I, care fusese

Doamna Elena Kretzulescu și fiul ei, Dumitru Kretzulescu­Warthiadi. Fotografie realizată în jurul anului 1895

poftit. Mumia a fost dăruită, chiar atunci, Muzeului de Antichități (Arheologie) din București”

În același an, casele boierești îi sînt închiriate colonelului Iacob/Jacques Lahovary (1846-1907), chiriaș cu care doamna Elena se va căsători. ,,De acum, povestea casei și cu cea a stăpînei se vor împleti timp de 5 decenii. Cînd a devenit stăpînă era tînără, cultivată, bogată, purtînd renumele familiilor din care se trăgea. Cînd a plecat din casă, desigur era în vîrstă și cu averea dusă” (Dr Cezara Mucenic, Oliver Velescu, ,,Palatul Elena Kretzulescu”, Editura Simetria, 2021).

Căsătoria va dura pînă în anul 1880, cînd Generalul Lahovary face apel la arhitectul Grigore Cerkez ,,voind a preface grajdurile de la proprietatea mea din Știrbei Vodă nr 39”. După despărțirea de domnul Lahovary, doamna Elena se va mărita cu generalul Panait Warthiadi, păstrîndu-și însă numele de Kretzulescu. A dus o viață retrasă pe domeniul ei de lîngă Cișmigiu, fără să se afișeze la balurile din epocă, departe de viața mondenă a Bucureștiului. Și-a împărțit viața între reședința de pe Știrbey Vodă, Paris și principala ei moșie, cea de la Drajna, unde avea un conac. (va urma)

SURSA: B365RO.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

FLORICA IONIŢĂ – nume de referinţă al aviaţiei româneşti, a împlinit 92 de ani

Nu sînt şi n-am fost cadru al Armatei, nu sînt specialistă în aeronautică sau paraşutism şi nici „pregătire istoriografică în speţa interbelică” nu am, dar pun în slujba reprezentantelor de seamă ale acestor domenii condeiul meu (încă netocit!) pentru a readuce, în memoria contemporanilor, chipuri de eroine care au brăzdat, cu trupul şi cu sufletul, cerul şi văzduhul Ţării noastre binecuvîntate de Dumnezeu cu diversitate de relief şi bogăţii, cu oameni harnici, iubitori de glie şi de credință strămoșească.

Atragerea mea spre branşa „vulturilor aerului” s-a datorat celui mai mic frate al meu – Aurel-Tudor Stângă (ultimul din cei 7 copii ai părinţilor mei) ajuns şi el, anul acesta, octogenar. A făcut armata la Buzău, la paraşutişti. Pe vremuri, cînd volanul maşinii parcă făcea parte din fiinţa mea, am fost cu el în vizită la marele său şef – generalul Grigore Baştan (1922-1983), un nume de referinţă al paraşutismului românesc. Apoi, la o întîlnire la Clubul paraşutiştilor, am cunoscut-o pe fiica acestuia, Valentina Baştan. Momentul cel mai important a fost cînd „Diva paraşutista”, adică Pârvu, mi-a făcut cunoştinţă cu doamna Florica Ioniţă, care m-a atras la la întîlnirile de la „Calise” unde, la sfîrşit de lună, se adună membrii A.R.P.I.A. (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii), condusă de domnul Comandor Popa Alexandru, dăruit total activităţii neîntrerupte a acestei asociaţii. Dumnealui îi datorez îndemnul de a-mi pune condeiul în slujba acelor ființe temerare, care au învins fizicul de femeie şi concepţiile care le ţineau la cratiţă şi „la pat”, cutezînd să brăzdeze văzduhul cu avionul şi/sau cu paraşuta.

Ca longevivă şi, ca reprezentantă a acelora care dau viaţă pe pămînt, că vorba aia, aşa cum v-am mai spus – Miraculosul ou de aur,/ Mai important decît atomul,/ Nu-i cel imens de dinozaur,/ E-ovulul care naşte omul... –, chiar dacă nu „descifrez profilul puternic de apartenenţă şi totodată dependenţă în spaţiu” (după expresia domnului V. Zarzără) ale acestor eroine (că toate sînt eroine!), încerc să le pătrund în spaţiul înalt al sufletului, în curajul, în ambiţia lor de entităţi umane care şi-au pus întreaga fiinţă în realizarea visului pentru care au fost născute.

Multe dintre aceste eroine ale neamului – aviatoare sau paraşutiste –, din lipsă de documetare şi, de ce nu?, de popularizare, se zbat şi azi între istorie şi legendă, între vis şi realitate, dar aceasta nu înseamnă că e cazul să le abandonăm, adîncindu-le în uitare: spunem azi ce ştim, ce am aflat din sursele pe care le-am avut la îndemînă sau am reuşit să le procurăm, cu speranţa că, pe viitor, vor apărea alte dovezi de la cercetătorii specializaţi în domeniu, iubitori de adevăr şi de ţară. Şi cum să nu scrii despre o „vulturiţă a aerului” care încă ne priveşte în ochi şi ne întinde mîna cu un zîmbet abia ghicit pe faţa care poartă semnele a peste nouă decenii de viaţă? Am avut cinstea s-o cunosc, să mi se destăinuie, la şedinţele organizate de ARPIA, în localul cu sală de festivităţi „Calise”, din apropiere de Podul Cotroceni. Este doamna Florica Ioniţă, al cărei nume l-am amintit mai sus şi care îi declara lui Tudor Călin Zarojanu (Ziarul LUMINA, 17 iulie 2020): „Dumnezeu m-a chemat către El să mă vadă mai sus puţin!”. A zburat cu paraşuta, a fost pilot de planoare şi de avioane, instructor de paraşutism şi prima femeie şef de trafic aerian din România. Acum doi ani, cînd a-mplinit 90 de ani, Mariana Iancu a scris în ADEVĂRUL (22 iulie 2020) un articol emoționant, intitulat „Povestea tristă a primei femei paraşutist de după război: pensie de 1.600 de lei şi locuinţă cu chirie”. Dar doamna Florica Ioniţă are un fond genetic optimist. Se descurcă greu, e sprijinită uneori de prieteni şi de diverse instituţii, de asociaţia de profil (ARPIA) şi participă la întrunirile lunare „de la Calise”. Acolo am stat alături, pe 14 decembrie 2021 şi apoi în iunie 2022, cînd a fost sărbătorită, la Centenar, Smaranda Brăescu, în prezenţa multor generali (mi-amintesc de cel care în curînd va atinge

suta de ani – scriitorul Gl. Radu Theodoru – şi de Gl. Ionel Cantargiu) şi a celui care a brăzdat cosmosul, Dumitru Prunariu – om de o modestie rar întîlnită.

Dacă am intra în amănunte, redînd viaţa, devenirea, activitatea Floricăi Ioniţă, ne-ar trebui multe pagini de carte. Vom încerca să-i creionăm portretul, subliniind aspectele importante ale vieţii şi existenţei sale, reușitele deosebite la care, pînă în epoca modernă, femeile nu aveau acces.

S-a născut la 15 iulie 1930 în Cotmeana, judeţul Argeş. De fapt, copilăria şi-a petrecut-o în Cadrilater, la Bazargic, unde tatăl său, cadru militar, a fost detaşat. Aici, viitoarea aviatoare a cunoscut, de mică, etnia turcă. „Româna o vorbeam în casă – mărturiseşte dumneaei – dar limba folosită în afara casei a fost turca”. Familia s-a mutat la Bucureşti şi, aici, văzînd o doamnă în uniformă de aviator, s-a aprins, ca o chemare de la Dumnezeu, luminiţa zborului pentru care era hărăzită, marcîndu-i destinul.

În 1948, după terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Pilotaj pentru avioane cu motor. Cînd a văzut-o, instructorul de zbor a exclamat: „Iat-o pe Smărăndiţa noastră!”, cu gîndul la Smaranda Brăescu. Avea codiţe ca ea, ochi expresivi ca ea, doar că era puţin mai bruneţică. A absolvit cursurile urmate sub îndrumarea instructorului Dumitru Domnişan, obţinînd brevetul mult dorit.

Primul ei zbor, realizat în ziua în care împlinea 18 ani, i-a rămas întipărit în minte: „Am zburat cu un Klemm de pe Clinceni, aparat mai performant, cu parbriz în faţă. Eram legată în centuri şi aveam cască pe cap. Eram doar eu, cerul, avionul şi Dumnezeu”.

Şi urcuşul ei nu s-a oprit aici. În acelaşi an, 1951, şi-a luat, la Iaşi, brevetul de pilot de planor. Cu paraşutismul însă a fost mai greu, că sovieticii nu erau de acord să înfiinţăm o şcoală de acest profil. „De ce vreţi voi o astfel de şcoală? – întrebau ei, şi li se răspundea: „Vrem şi noi, ca şi tovarăşii sovietici, ce, ei nu au paraşutism?”. Permisiunea a fost dată după trei ani. Totuşi, Florica Ioniţă n-a fost admisă pentru că i s-a găsit tensiunea arterială scăzută. Ulterior s-a constatat că tensiometrul era defect, dar era prea tîrziu. S-a înscris, după aceea, la Şcoala de Paraşutism Sportiv, absolvind-o ca şefă de promoţie, fiind prima femeie din România care a sărit cu paraşuta după al doilea război mondial. Apoi şi-a înălţat destinul odată cu zborul. După ce a reuşit să execute întreaga gamă de acrobaţie aeriană, a participat, în premieră, la un miting de aviaţie de la Constanţa, unde s-a aflat la manşa unui Zlin-22, într-o formaţie exclusiv feminină. „În 1956, am fost într-o formaţie de fete şi am făcut viraje deasupra mării” – povesteşte aviatoarea noastră. A realizat apoi altă performanţă: a zburat cu un avion care, în loc de roţi, avea montate schiuri, pentru a permite aterizarea pe solul cu zăpadă şi gheaţă.

După ce s-a retras la sol, a devenit prima femeie din România şef de trafic aerian. „Răspundeam de plecarea avioanelor, de aterizare, de documentele de zbor. Eu făceam programarea pentru zbor, prin serviciul special al Armatei, altfel avionul nu avea voie să se ridice de la sol” (în interviul dat Marianei Iancu).

A ieşit la pensie la vîrsta de 56 de ani, după o continuă muncă la TAROM (care, în prima parte a „comunismului” românesc, se numea Transporturi

Aeriene Româno-Sovietice). A lucrat şi pentru Crucea Roşie: paraşuta şi medicamente, zbura să ia un bolnav sau să ducă un medic la un bolnav. A locuit într-un apartament în centrul Bucureştiului (Piaţa Romană), pe care a reuşit să-l cumpere conform Legii 112/1955. „După ce sora mea şi mama au murit la un interval foarte scurt, am suferit o depresie şi nu am mai putut plăti ratele pe şase luni” – povesteşte aviatoarea (Cf. ADEVĂRUL, 22 iulie 2020). Şi ziarista Mariana Iancu scrie mai departe: casa i-a fost scoasă la licitaţie, deşi făcuseră, împreună cu soţul, transformări, îmbunătăţiri, e vîndută cu 30.000 de euro şi ei i se dau doar 26.000 lei. Au dat-o afară, au pus lacătul la uşă, şi i-au luat tot. Acum locuieşte cu chirie într-o garsonieră pe care a găsit-o într-un anunţ la ziar. În 2020 avea o pensie de 16.000 lei şi plătea 200 de euro chirie, plus întreţinere, care iarna depăşeşte 450 lei, lumină, medicamente etc. „M-au mai ajutat cei de la Primărie şi alte cîteva persoane, cu sume mici”, mărturisea Florica Ioniță. O atenţie deosebită i-a acordat-o Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti, preşedinta Alexandra Dobre dînd dovada de interes şi multă omenie. A fost sărbătorită la împlinirea a 90 de ani de viaţă şi 70 de ani de la obţinerea brevetului de paraşutist. Primarul general de atunci, Gabriela Firea, i-a oferit, din partea Primăriei, o Plachetă Onorifică. Subliniem încă un lucru care ne impresionează: la asemenea aniversări, e prezent şi cel care s-a înălţat dincolo de nori, brăzdînd cosmosul, adică nemuritorul român Dumitru Prunariu – un om extrem sociabil, comunicativ, lucru de admirat la o asemenea personalitate.

În acest an, „Anul Smarandei Brăescu”, Florica Ioniţă a fost sărbătorită, la 92 de ani, de ARPIA şi de Centrul pentru Seniori, în frunte cu aceeaşi doamnă Alexandra Dobre. N-au uitat de ziua sa de naştere nici cei din fruntea Asociaţiei Veteranilor de Război. A avut loc şi sărbătorirea Aviaţiei Române, la 20 Iulie, de ziua Sfîntului Ilie – considerat ocrotitor al aviatorilor. Cu acest prilej, la Statuia Aviatorilor din capitală a avut loc o manifestare grandioasă, cu multă lume, coroane de flori, distincţii, de față fiind şi reprezentanţi de elită ai Armatei noastre: alături de neobositul organizator, preşedinte al ARPIA – comandorul Alexandru Popa, au fost prezenți şi patru generali (pe care-i ştiu şi eu): Mircea Chelaru, Iosif Rus, Ionel Cantaragiu şi scriitorul Radu Theodoru

Vă fac cunoscută convingerea acestei reprezentante a aviaţiei româneşti, strănepoată de Protopop, născută și crescută în spiritul religiei creștin-ortodoxe: „Credinţa în Dumnezeu m-a ţinut pe mine în picioare! Nu se poate fără asta! Eu sînt botezată la Mînăstirea Cotmeana. Cînd eram acolo sus, mă simţeam mai aproape de Dumnezeu” (Tudor Călin Zarojanu, Ziarul LUMINA, 17 iulie 2020). În încheiere, îi spunem şi noi, din inimă: La mulţi ani!, doamnă Florica Ioniţă, vă dorim să depăşiţi suta! Împreună cu aceste urări, vă închinăm poezia

Unui aviator în retragere

Pe ceru-albastru-n şi lung şi-n lat, Cu aripi proprii ai zburat, Ai mîngîiat cu palma cerul Şi te-a pătruns adînc misterul

Mai ieri, ţineai de sfoară zmeul, Apoi, cu mîna curcubeul

Făceai din el, precum poeţii Chiar leagănul de dor al vieţii

Şi-acum, în gînd, mai zbori spre stele

S-aduci şi luna dintre ele, S-o prinzi ca vise noi să cearnă În vîrful pomului de iarnă

Azi tinerele talentate

Ascultă fapte minunate În care tu, plutind pe-un nor, Te simţi, din nou, aviator. Dr. ELIS RâPEANU

despre Ionel Teodoreanu Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Cîteva reflecții

Ionel Teodoreanu (1897-1954), cu numele real IoanHipolit Teodoreanu, romancier și avocat interbelic, este cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței. Odată cu stabilirea în București, însăși propria biografie ieșeană devine sursa de inspirație pentru una din direcțiile cele mai interesante ale operei sale: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în timp” (1946).

Cine nu a citit în ,,Ulița copilăriei” cele mai luminoase și mai curate cuvinte ce se pot scrie despre copilărie, cine nu a găsit în volumul ,,În casa bunicilor” cele mai nostalgice cuvinte despre bunici, provocînd amara melancolie după ceva scump, pierdut pentru totdeauna, cine nu a simțit adevărata trăire a vieții de licean, alături de Dănuț și Olguța, eroii ciclului ,,La Medeleni” sau nu a simțit în suflet ,,toate durerile lumii”, prin frîngerea din viață a Olguței, cea conadamnată la moarte de necruțătorul neoplasm?

și multe lungi - frazale. Hogaș, neintuindu-i capacitatea, l-a socotit plagiator, ca furînd din alți scriitori. De fapt, erau primele erupții vulcanice-literare ale lui Ionel...”.

Și alta: ,,Ionel lucra la terminarea vol. III din Medeleni, la Mînăstirea Agapia. Era pe la sfîrșitul lui octombrie, dar și la finalul volumului.

Iată și unele confesiuni făcute de soția scriitorului, Lily Velisar (Ștefana Teodoreanu), despre soțul ei: ,,Aflat la Liceul Internat din Iași, în clasa a IV-a, avînd ca profesor de română pe Calistrat Hogaș, în trimestrul I, la teză, Teodoreanu a primit subiectul Luminozitatea mării. Pe două pagini de caiet dictando, cu cerneală antracen, cu scris dens și mărunt, perfect caligrafic, Teodoreanu a realizat aproape 100 de metafore, uimitor de frumoase, unele laconice dar

Din Bucure ş tii de altădată

Bunicii Bucureştilor: din amintirile lui Moş Iancu

Festivalul „Luna Bucureștilor” – organizat în perioada 1935 – 1940 cu scopul de a promova oportunitățile pe care le oferea în acea perioadă Bucureștiul și pentru a crea premise pentru dezvoltarea comerțului, industriei, culturii și turismului – a fost considerat cel mai important eveniment anual din Capitală.

„Luna Bucureștilor” a fost, de asemenea, și o perioadă destinată „afirmării unui obicei vechi românesc: cinstirea bătrînilor”. La manifestările organizate cu acest prilej erau invitați și cinstiți cei mai bătrîni locuitori din acea vreme ai urbei de pe Dîmbovița. Reporterul revistei „Realitatea Ilustrată”, Alex F. Mihail, nu putea să nu profite de acest prilej pentru a descoase pe cîțiva dintre „bunicii Bucureștiului”. Vom afla de la Moș Iancu, din strada Sinagogii, cîteva dintre amintirile sale din vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă, dar și cîteva sfaturi prețioase „pentru a ajunge la adînci bătrînețe”.

Nunta de diamant

„În str. Sinagogii am dat peste soţii care se pregăteau să-şi serbeze nunta de diamant, fiind pe pragul celui de-al optulea deceniu al căsătoriei lor. E vorba de lancu şi Sarah Altersohn, cu cea mai lungă căsnicie din Bucureşti, care însă nu s-au prezentat la concurs. Bătrînii s-au căsătorit în primul an după

Toată lumea plecase, vremea se înrăutățise, cerul și Mînăstirea erau pustii. Ionel era istovit și nu mai voia să mai scrie al IV-lea volum. Se hotărîse s-o omoare pe Olguța, dar nu avea curajul, deși îi simțea moartea pe aproape, în mirosul de tămîie al rășinei umede, în foșnetul pădurii, ca marșul funebru de Chopin, în slujba maicilor la vecernie, ca o prohodire. Obosit, el a adormit, visînd ceva straniu. Venea un șuvoi de apă, cu un brad rupt ce se izbea din mal în mal cu un zgomot similar unui dangăt de clopot. Ionel, înspăimîntat, s-a sculat și, la lumina unei lumînări, a scris finalul. «Ca să asculte inima, Olguța își ținea respirația. Avea arsuri de ger în încheieturi și fruntea îi transpira continuu, șuvoiul alunecînd și simțindu-l sărat în colțul buzelor. Cu degetul mare marcă locul inimei vii pe pragul morții. Olguța trase. Glonțul intră în lacătul inimii. Viața izgonită năvăli afară; zilele viitorului căzură risipite ca o ploaie de stele pe un cer nocturn de august. Trupul căzu inert, iar pleoapele se zbătură oblonind limpezimea ochilor. Tăcerea ce urmă fu de moarte»”.

Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintîi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa printre primii pe Ionel Teodoreanu - ,,căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atît mai mare plăcere, cu cît eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”.

LILIAnA TETELEA

sosirea lui Carol-Vodă la Bucureşti. Cînd am păşit în idilica lor locuinţă, din fundul curţii, mama-mare, în ale cărei trăsături regulate se mai pot citi urmele frumuseţii de odinioară, bandaja cu grije la mînă pe moş lancu.

- S-a lovit la un deget! – îmi explică infirmiera improvizată.

Imediat după asta alergă sprintenă la bucătărie – era ora prînzului – ţinînd să-şi servească ea personal la masă tovarăşul de viaţă.

- Să nu crezi tot ce-ţi va spune lancu... – aruncă o vorbă, în treacăt.

- Cum, eu sînt mincinos!? Te-am înşelat vreodată? –ripostă oarecum ofensat soţul.

- Apoi să judece domnuʼ ... Acu’ 70 de ani, cînd ne-am logodit, mi-ai dăruit broşa asta şi lănţişorul, pe cari le mai port şi azi la gît. «E aur curat, tot atît de veritabil ca şi părul tău bălai!» – mi-ai spus atunci, făcînd pe grozavul. Şi cînd colo «aurul» tău s-a albit. Era numai argint poleit…

- Dar şi părul tău de aur – răspunse moşul zîmbind –s-a argintat şi el…

În urma acestei riposte glumeţe, reprezentanta sexului guraliv se declară învinsă, lăsîndu-ne să să stăm de vorbă”.

Din amintirile lui Moş Iancu

„Moş lancu a apucat şi pe Mihai Vodă Sturdza, pe care evreii din Nordul Moldovei îl numeau «Roş-Împărat», pentru că avea părul bronzat. El este acela care a întemeiat orăşelul Mihăileni, de la vechea frontieră spre Bucovina, colonizîndu-l mai ales cu evrei. A mai văzut alaiul lui Cuza Vodă trecînd pe ulițele noroiase ale Bacăului, într-o caleaşcă condusă de surugii călări pe opt cai înaintaşi. Domnitorul, în călătoria ce făcea prin Moldova, urma să fie găzduit în casele boerului Docan. Surugiii, după obiceiul lor, goneau ca vîntul. Cînd ai cotit peste podeţul din faţa curţilor boerului băcăoan, roţile de dinainte au luat tot podeţul, prea şubred, iar caleașca a rămas în șanț. Speriați că s-a întîmplat o nenorocire, s-au repezit toţi slujitorii din ogradă şi chiar boerii, care așteptau în ceardac. În cele din urmă, l-au ridicat pe umeri pe Vodă şi astfel l-au dus pe sus, pînă în casă. Un doboșar – de altfel singurul care era în tot Bacăul, spune Moş lancu – fusese

motto: ,,Zilele mele aleargă mai iuți decît un alergător: fug, nu văd binele, trec ca și corăbiile de trestie, ca vulturul care se repede asupra prăzii” – Iov 9.25,26

O bunicuță care nu ieșise niciodată din satul ei natal, foarte retras de altfel, a fost luată într-o zi cu mașina și dusă pe o autostradă cu trafic intens. Mașinile treceau cu viteză mare și aproape nu puteai să recunoști oamenii din ele. Femeii bătrîne i se părea totul aproape fantomatic și a spus gînditoare: „Unde vor să ajungă toți oamenii, de se grăbesc așa?“.

Încotro merg atît de grăbiți oamenii?

Vor ajunge toți la ținta dorită? Timpul trece la fel de repede cum se grăbesc oamenii. Pe stradă, în fabrică, acasă, peste tot domină același gînd: tot mai repede! Orele și zilele trec precum fulgerul. Cu siguranță, ai fost acaparat și tu de graba timpului nostru. Vrei să te oprești o clipă? Încotro mergi așa de grăbit? Ia-ți timp să cugeți la sufletul tău nemuritor; la Dumnezeu care ți l-a dat; la veșnicia care te așteaptă; la păcatele tale și la sîngele lui Isus Christos care le poate șterge. ,,Vezi cum în zbor se duce timpul!/ Așa-au trecut chiar mii de ani/ Și noi vom trece toți ca gîndul,/ Făr’ să lăsăm urmă măcar”. Aceste rînduri au fost scrise de un poet rus căruia Lenin i-a cerut să compună niște versuri care să nu conțină Numele lui Dumnezeu, dar în care să se simtă prezența Duhului Sfînt.

pus de boerul Docan să stea la poartă și să bată toba cînd o sosi Domnitorul. Cuza-Vodă, făcînd mult haz de această întîmplare și de primirea neașteptată, dădu un semn cu mîna doboșarului, ca să înceteze. Dar nu-i putu potoli zelul. Plin de entuziasm, doboșarul nu observă ordinul Domnitorului, continuînd să bată mereu cu mare larmă, pînă ce Vodă intră în casă. Așa se călătorea pe acea vreme, așa erau uliţele oraşelor de provincie şi chiar ale celor două Capitale, ne spune Moș Iancu”.

Cum se ajunge la adînci bătrîneţe?

„Moş lancu povestește multe. Vom spicui poate, altă dată, din amintirile sale. Deocamdată relevăm că bătrînii din Str. Sinagogii nu s-au despărţit nici o zi, în cursul lungii lor căsnicii; se culcă devreme, se scoală de dimineață. Asta-i regula vieții lor. N-au pierdut nici o noapte în petreceri fără de rost, afară de cîteva seri cu prilejul unor evenimente în familie: căsătorii etc. N-au ținut niciodată și nu ţin nici azi vreun fel de dietă. Mănîncă de toate: carne şi legume... Nu și-au făcut nicicînd vreo analiză medicală.

- Nu e bine ca omul să știe cînd e bolnav! – îmi spune cu filosofie Moş lancu. Eu şi cu baba mea spunem mereu că sîntem sănătoși... Și poate de aceea și sîntem! Cînd începi să te vaiți și să te cocoloșești, nu e bine... Am auzit că este un doctor mare la Paris, care vindecă pe bolnavi, punîndu-i să spuie că sînt sănătoși... Cred că dacă dimpotrivă ar sili pe un om sănătos să zică, în fiecare zi: «Eu sînt bolnav! Eu sînt bolnav!» și dacă l-ar mai îndopa cu doctorii, omul s-ar îmbolnăvi la sigur.

- Deci ce sfaturi dai d-ta tinerilor ca să ajungă sănătoși pînă la adînci bătrîneți? – am întrebat pe Moş lancu.

- Trebuie să muncești, să nu fii leneş, să nu-ți frămînți sufletul invidiind pe alții, să nu pierzi nopțile, să fii cumpătat în toate și mai presus de toate să-ți spui, în fiecare zi, ca o rugăciune: «Eu sînt pe deplin sănătos, nu mă doare nimic!»”.

Sursa: Art. „De vorbă cu moșnegii”, ALEx F. MIHAIL, „Realitatea Ilustrată”, 1935

File de istorie

Batalionul de români care

l-a oprit pe Napoleon la Arcole

În timpul războiului napoleonian dintre Austria și Franța, între anii 1796 și 1797, un batalion de români ardeleni, grăniceri năsăudeni, au putut să împiedice, în bătălia de la Arcole (15-17 noiembrie 1796), ceea ce în mod sigur ar fi fost una din cele mai strălucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.

În preziua bătăliei, situaţia forţelor era următoarea. Francezii aveau două divizii (conduse de Massena şi Augereau) şi cavaleria generalului Murat, cam 20.000 de oameni dintr-un total de 50.000, restul fiind împrăştiate prin Lombardia şi la împresurarea cetăţii Mantua. Austriecii au sub comanda directă a lui Alvinzi 28.000 de oameni, fără trupele generalului Davidovici. Totalul era undeva la 60.000 de oameni, împărţiţi în două coloane.

Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic şi respectat în cercurile militare austriece, trupele sale intenţionau să-l menţină angajat pe Napoleon spre est, în zona Veronei, pînă ce generalul Davidovici, învingător la Tirol, se apropia de această localitate. Apoi ar fi atacat împreună, obligîndu-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte să primească o bătălie decisivă în cîmp deschis, unde superioritatea numerică austriacă s-ar fi putut dovedi hotărîtoare.

Intuind că Alvinzi intenţionează să execute o dublă învăluire, pe la Ronca şi pe la Rivoli, Napoleon lasă la Verona trupe puţine, cu consemnul de a rezista pînă la ultimul om. Iar el, cu grosul forţelor, coboară pe valea Adigeului pe care îl traversează în secret pentru a manevra împotriva flancului stîng austriac, căzînd surprinzător în flanc şi în spate.

Noaptea de 14 noiembrie este hotărîtoare. Diviziile Massena şi Augereau coboară pînă la Ronco, unde pe un pod militar dispus în timpul nopţii traversează fără vreo opoziţie serioasă. În zorii zilei de 15 noiembrie, de cealaltă parte a rîului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol în drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste rîul mlăştinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.

În ajun, Alvinzi trimisese o flangardă formată din două batalioane să ocupe şi să păzească podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel căruia i s-a încredinţat de fapt apărarea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean, batalioanele I şi III găsindu-se pe valea superioară a Dunării, în faţa armatei franceze a generalului Moreau.

,,Phalanx valahica” – soldaţii ,,dayme” sau ,,cătanele negre”

Pe vremea aceea, românii constituiau unităţi militare omogene sub aspectul naţionalităţii. Doar conducerea superioară era încredinţată austriecilor din raţiuni de securitate, evident.

Existau două regimente româneşti de infanterie numite grănicereşti în armata habsburgică, unul la Făgăraş şi celălalt la Năsăud (,,cătanele negre”). Batalioanele celor două regimente erau denumite falange, „phalanx valachica prima, secunda, tertia” această denumire găsindu-se în mai toate ordinele de zi ale armatei austriece între 1796 şi 1866. Pînă şi această denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenţi din nebiruiţii legionari romani, războinici desăvîrşiţi ce au supus lumea cunoscută prin forţa armelor, vitejie şi disciplină fără egal. Încă pe la anii 1860-1870, în Ardeal trăiau bătrîni care povesteau cum l-au înfruntat ei pe Bonaparte, în bătăliile din Italia. Iar legenda spune că francezii i-au numit ,,soldații dayma”, de la strigătele ,,dă-i, mă!”.

să alerge cu încredere vegheată pe cîmpul de luptă». Numele obicinuit de «phalanx valachica prima, secunda, tertia» pentru batalioanele unui regiment și ale celuilalt se regăsește prin mai toate ordinele de zi ale armatei austriace, pînă la 1866, date pe timpul luptelor cîte le-au purtat habsburgii de la 1796 încoace. Aceste «falange» au fost avangarda oștilor imperiale, și de nenumărate ori generalii își cereau onoarea de-a li se da cîte un batalion «transilvanico-valah» sub comanda lor. Și iarăși de multe ori, după lupte mari, cîte o «phalanx valachica» era scoasă și lăudată în fața întregei armate («in conspectus totius exercitus» e termenul întrebuințat de generali, în rapoarte)”.

Vitejia ostaşilor români

în Bătălia de la Podul Arcole Recunoaşterile trimise de batalionul românesc instalat la pod relevă înaintarea coloanei franceze. Înştiinţat, Alvinzi nu atribuie acestor ştiri o prea mare importanţă, bănuindu-l pe Napoleon de vreo stratagemă destinată să-l deruteze şi să-i întîrzie atacul spre Verona, mai ales că avea informaţii sigure referitoare la prezenţa trupelor franceze la stînga Abigeului. Practic, Alvinzi căzuse în cursa lui Napoleon. Reuşita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriacă, încheind definitiv conturile în nordul Italiei. Napoleon, biruitor, ar fi putut să se îndrepte cu toate forţele spre Viena.

Cu steagul în mînă, generalul Augereau se avîntă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicînd accesul spre trecerea îngustă peste Rîul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avîntă din nou la atac.

Bătălia de la Podul Arcole este descrisă amănunțit de George Coșbuc, în articolul amintit: ,,Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat – pe atunci numai general, tînăr, de douăzeci și șapte de ani – trei zile s-a zvîrcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă. În raportul ce-l face însuși Napoleon către Directoratul republicii spune limpede că singur acest batalion l-a adus la neputința de-a încungiura și de-a strivi cu totul armatele imperial ale habsburgilor. El admiră statornicia și vitejia acestui batalion «îndrăcit» și n-are destule cuvinte să laude îndărătnicia acestor nemți, a căror rezistență a fost întradevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că, de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă nu știa pe cine laudă. Acel batalion nu era de nemți. În întreg batalionul era un singur neamț, maiorul, și-l chema Voestenradt; toți ofițerii și soldații batalionului pînă la unul erau români. Ei, românii, au apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile de-a rîndul, cu toate că el, vrednicul și norocosul general, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunge îndărăt

de pe Rîul Apone și de pe mocirloasele lui maluri. Era batalionul al doilea dintr-al doilea regiment de plăieși români, din nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin, cu oștirile republicii. (…)

Apărarea podului a fost încredințată batalionului românesc. Se înțelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuși era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a și fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunții au fost stegarul Toader Răut, sergentul Gavrilă și căpitanul Herța cu cetele lor. Nu e de comparat, bineînțeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amîndouă aceste lupte au puncte de asemănare. Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuși în fruntea ostașilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul și a comandat atacul în persoană. În învălmășală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el; Lannes, generalul, a fost rănit, și însuși Napoleon, apucat de vîrtejul sodaților săi care fugeau, a ajuns în mocirlă și a scăpat cu greutate din noroi.

Despre acești bravi soldați istorisește George Coșbuc, în articolul ,,Românii ținînd drumul lui Napoleon cel Mare”: ,,Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri, și unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n-a avut prilej să se distingă în lupte; regimentele de infranterie însă – unul în nord, la Năsăud, altul în sud, la Făgăraș – au fost oaste de elită, o dorobănțime despre care un istoric austriac zice că «era singura oaste pe ale cărei urme puteau habsburgii „Cătanele negre“ de la Bistrița

A doua zi, lupta la pod, cu românii, a ținut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mișcări dibace, a încungiurat poziția și a făcut, a treia zi pe la amiazi, să se retragă austriecii din poziția lor. Românii însă la pod au ținut lupta pînă în amurg și apoi s-au retras și ei. Într-acele zile au murit din batalion un căpitan și o sută treizeci și cinci de ostași; trei căpitani și doi locotenenți și șase sute cincizeci și patru de soldați au fost răniți. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniți au murit în zilele viitoare 260, așa că apărarea podului au plătit-o românii, cu viața a 395 de oameni. În mîinile românilor au încăput 350 de francezi, luați ca prizonieri. Într-aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morților, care se ridică la 20.000, cam atîția francezi cît și austrieci. Acesta a fost «îndrăcitul» batalion pe care-l lăuda Napoleon cu așa de mari cuvinte. O «falangă valahică». Iar fapta ei, care i s-a părut așa de eroică și îndrăzneață celui mai îndrăzneț general al timpurilor moderne, a fost și atunci recomandată, prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie și vitejie, și este și astăzi preamărită și neuitată. Și acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărți de cetire, tineretului, numai cît – se înțelege – batalionul e numit «de nemți» sau cel puțin «batalionul austriac», dar nimeni nu-și mai aduce aminte că el într-adevăr era «transilvanico-valah»”.

Prin cuvenitele corecții aduse acestei întîmplări, ilustrînd bravura soldatului român, marele scriitor George Coşbuc a făcut, astfel, un mare serviciu istoriei, la fel cum şi prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greşeli mai mult sau mai puţin voite asupra istoriei neamului românesc. r m

Napoleon, la Podul de la Arcole

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Crima ducelui de Praslin (I)

În urmă cu mulți ani, telecinemateca noastră a prezentat un film american, turnat încă înainte de război şi avînd ca temă un caz autentic din analele judiciare ale secolului trecut: crima ducelui de Praslin, care îşi asasinase soţia de dragul unei alte femei, Henriette Deleuzy, guvernanta copiilor săi. Interpretarea lui Charles Boyer (ducele) şi mai ales a celebrei Bette Davis (guvernanta), ca şi scenariul, destul de abil conceput, pledau în favoarea celor doi îndrăgostiţi. Ducesa era zugrăvită nu numai ca o femeie obsedată de o bolnăvicioasă gelozie, ci şi ca o intrigantă perfidă, de o răutate ieşită din comun, trăsături care făceau din uciderea ei aproape un act de legitimă apărare. Compasiunea spectatorului era îndreptată astfel, în mod inevitabil, spre făptaşul crimei. Înfăţişată ca o făptură de o puritate angelică, Henriette suferea, cu o admirabilă demnitate, persecuţii şi umilinţe nemeritate, pentru a-şi găsi, în cadrul clasicului happy-end, o tardivă fericire în Statele Unite.

Un menaj model

persoană frumoasă şi grasă, în contrast cu soţul ei, pe atunci foarte slab“. Aprecierea aparţine tot lui Victor Hugo, care îşi formulează opiniile în conformitate cu canoanele estetice ale epocii. După mărturiile contemporanilor, încă de la început căsătoria a avut un dublu aspect. Domnişoara de Sebastiani se îndrăgostise sincer de duce, în timp ce acesta făcea mariajul din calcule pur materiale. Doritoare să-şi refacă într-un interval cît mai scurt patrimoniile zdruncinate sau ştirbite de Revoluţia din 1789, nobilimea franceză se lansase în tot felul de speculaţii aventuroase, lăsîndu-se furată de mirajul bursei. Încercarea Bourbonilor de a restabili dominaţia marii aristocraţii funciare eşuase odată cu revoluţia din iulie 1830 şi cu proclamarea lui Ludovic Filip, exponent al intereselor marii burghezii, ca rege al Franţei. Noile condiţii stimulau şi mai mult apetitul nobilimii de a participa la afacerile iniţiate de burghezie. Dar, nefamiliarizaţi cu misterele operaţiilor financiare tipic capitaliste, mulţi aristocraţi nu reuşeau decît să se ruineze.

să „toace“ întreaga zestre şi apoi să divorţeze, procedeu destul de curent printre nobilii scăpătaţi, care încercau să se refacă prin intermediul unor căsătorii avantajoase. Prin trecerea sumei în actul dotal, de Praslin ar fi pierdut, în eventualitatea unei despărţiri, cea mai mare parte din zestre.

Primii ani ai căsniciei au fost însă neaşteptat de senini, infirmînd bănuielile bogatului şi prevăzătorului socru. Menajul era socotit drept un model în înalta societate din capitala Franţei şi nici limbile cele mai veninoase nu găseau nimic de clevetit în privinţa lui. Cei nouă copii cărora le-a dat naştere d-na de Praslin erau mărturii grăitoare în favoarea deplinei fericiri conjugale a tinerei perechi. Ducele se manifesta nu numai ca un soţ model, ci şi ca un tată desăvîrşit, care nu-şi precupeţea nici timpul, nici energia, nici banii pentru a oferi copiilor săi o viaţă cît mai îmbelşugată şi o educaţie cît mai aleasă.

Noua stăpînă a casei

Chiar dacă afecţiunea ducelui de Praslin pentru soţia sa nu a atins niciodată proporţiile unei veritabile iubiri, se pare că dragostea faţă de copii era puternică şi autentică. Acest sentiment a constituit, de altfel, şi punctul de pornire al dramei care avea să se desfăşoare.

Spre deosebire de alte pelicule hollywoodiene, în cea despre care vorbim nu se poate spune că autenticitatea istorică a fost deformată. Nu, de data aceasta, adevărul a fost pur şi simplu întors cu capul în jos: ca în clişeul negativ al unei fotografii, culorile au fost inversate, negrul luînd locul albului şi viceversa. În cele ce urmează vom încerca să reconstituim evenimentele, aşa cum s-au desfăşurat ele în realitate şi cum reies din dosarele şi corpurile delicte, păstrate cu grijă în Muzeul de istorie al Franţei din Palatul Soubise.

În 1815, după înfrîngerea definitivă a lui Napoleon, restaurarea Bourbonilor pe tron a readus din exil vechea aristocraţie, în rîndurile căreia familia Choiseul deţinea un loc de frunte. Principala ei ramură, cea a ducilor de Praslin, ocupa o impunătoare reşedinţă întrunul din cele mai luxoase cartiere pariziene, pe strada faubourg-ul Saint Honoré, între splendidele palate Castellane şi Elysée. Ultimul vlăstar, Theobald, era membru al Camerei pairilor, echivalentul francez de atunci al Camerei lorzilor din Marea Britanie.

Ducele de Praslin era departe de a fi un bărbat fermecător. „O gură urîtă şi un îngrozitor surîs forţat: era un blond palid, cu tenul livid, avînd aerul unui englez. Nu era nici gras, nici slab, nici urît. Mîinile lui, grase şi mari, nu aveau nimic distins în ele. Dădea mereu impresia că era cît pe-aci să spună ceva, ceva pe care-l lăsa nerostit“. Acesta era portretul, destul de puţin măgulitor, schiţat de unul dintre cunoscuţii săi, căruia ne va fi greu să nu-i acordăm credit cînd vom afla că se numeşte Victor Hugo.

La vîrsta de 19 ani, ducele s-a căsătorit cu fiica mareşalului de Sebastiani, fost ambasador la Constantinopol. Mireasa, care avea doar 16 ani, era „o

Printre aceşti ghinionişti nostalgici ai huzurului de odinioară se număra şi ducele de Praslin. El îşi investise toată averea în acţiunile cîtorva companii-fantomă, care promiteau mirifice dividende de pe urma aurului din Patagonia, a diamantelor din Siam şi a altor neverosimile bogăţii extrase din subsolul unor meleaguri îndepărtate şi necontrolabile. După arestarea sau volatilizarea escrocilor care profitaseră de pe urma avidităţii sale, ducele Theobald de Praslin s-a trezit cu brutalitate din visurile lui de prosperitate. Nu numai că îşi vînduse sau ipotecase toate proprietăţile, dar contractase şi datorii care se ridicau la aproape 500.000 de franci. Creditorii lui erau cămătari necruţători, care îi luau dobînzi de peste 45% pe an, astfel că fiecare prelungire a scadenței poliţelor se traducea printr-o nouă şi marcantă creştere a poverii datoriilor.

Praslin a început să facă curte fiicei Mareșalului de Sebastiani, pentru a avea acces la averea tatălui. D-ra de Sebastiani s-a lăsat sedusă de galanteria lui Theobald, fără să ştie că florile şi parfumurile pe care i le aducea în dar erau cumpărate cu banii cămătarilor. Mareşalul era la curent cu situaţia grea a ducelui, dar prestigiosul nume al acestuia era suficient de ispititor pentru a compensa dificultăţile lui economice. Nunta s-a făcut cu pompa cuvenită, constituind unul dintre principalele evenimente mondene ale Parisului. Zestrea miresei se ridica la 3.500.000 de franci, cifră fantastică pentru zilele acelea. Dar suma era divizată în două părţi: 800.000 de franci deveneau proprietate comună şi aveau să servească ducelui pentru a-şi achita datoriile şi a face reparaţiile şi amenajările necesare locuinţei din strada faubourg-ului Saint Honoré, somptuoasă, dar cam lăsată în paragină. Restul de 2.700.000 de franci erau trecuţi în actul dotal şi nu puteau fi utilizaţi decît cu asentimentul scris al soţiei. Fire suspicioasă, mareşaluldiplomat se gîndise încă de la început la riscul ca ducele

Nemulţumit de preceptoarea pe care o folosise pînă atunci, ducele a angajat, în 1840, pe Henriette Deleuzy, o tînără frumoasă, cu părul de un blond strălucitor, care petrecuse mulţi ani în Anglia. Extrem de inteligentă, avea un nivel de cultură net superior celor mai apreciate guvernante din familiile aristocratice. Încă de la început, Henriette a cucerit simpatia celor nouă copii, vorbindu-le despre ştiinţă şi literatură, despre pictură şi teatru, despre sport şi modă. Ore întregi, cei mici ascultau fascinați povestirile ei despre școlile din Marea Britanie, despre ciudatul sport cu o minge ovală pe care îl practicau elevii colegiului Rugby, despre cursele de ogari din Londra şi vînătorile de vulpi din Berkshire. După cum avea să susţină mai tîrziu o parte din presa pariziană, d-ra Deleuzy dusese cu premeditare o campanie de atragere a copiilor de partea ei, cu scopul de a capta atenţia, bunăvoinţa şi, pînă la urmă, dragostea ducelui de Praslin. Afirmaţia nu a putut fi dovedită, Henriette negînd cu încăpătînare această învinuire, ca şi celelalte care i-au fost aduse. Fapt este că, la un an şi două luni de la intrarea sa în casa de Praslin, guvernanta a devenit amanta lui Theobald. Era un fenomen destul de banal, pe care cele mai distinse familii din Paris îl înregistrau în mod curent. Dar întotdeauna asemenea lucruri se tratau cu o extremă discreţie; un văl de respectabilitate amestecată cu îngăduinţă acoperea aventurile amoroase ale stăpînului casei. De data aceasta însă, legea nescrisă a salvării cu orice preţ a aparenţelor nu a mai fost respectată. După părerea poliţiştilor şi a magistraţilor care au anchetat cazul, Henriette pusese de la bun început anumite condiţii ducelui, şi acesta le-a adus la îndeplinire cu o rîvnă neobişnuită.

Întreaga gospodărie a fost dată pe mîinile guvernantei, care, începînd din 1845, mînuia banii, decidea asupra cumpărăturilor – de la alimente pînă la mobilă –, angaja sau concedia valeţii, bucătăresele şi cameristele etc. Ducesei i s-a fixat un fel de domiciliu forţat, în propriul ei budoar. Ceea ce era şi mai grav, copiilor li s-a interzis să aibă vreo legătură cu mama lor, fiind puşi sub tutela exclusivă a Henriettei. Singurul mijloc de comunicaţie între cei doi soţi, care trăiau sub acelaşi acoperiş, rămăsese corespondenţa: la scrisorile trimise lui Theobald ducesa a primit la început cîteva răspunsuri seci, urmate curînd de o tăcere totală. În jurnalul său intim, d-na de Praslin nota, la 23 mai 1847: „D-ra Deleuzy domneşte în mod absolut în casa mea. Nu s-a mai pomenit vreodată o guvernantă într-o situaţie atît de scandaloasă“. După ezitări care au durat mulţi ani, ea s-a hotărît să relateze totul tatălui său. Mareşalul de Sebastiani a acţionat imediat, apăsînd pe pedala pe care o ştia ce avînd maximum de eficacitate: într-o furtunoasă întrevedere cu ginerele său, el l-a ameninţat că, dacă nu o va concedia imediat pe guvernantă, va introduce o cerere de divorţ, ceea ce pentru de Praslin echivala cu ruina definitivă. Ducele a trebuit să se plece. (va urma)

MIRCEA NICOLESCU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (138)

Artele în Dinastia Tang (8)

Caligrafia (7)

Principalele tehnici ale caligrafiei chineze (2)

Cerneala (Moshui) – „Mofa“ este modul în care se folosește cerneala în timpul scrierii cu pensula. Chinezii antici considerau cerneala ca fiind „sîngele“ ideogramelor. Bao Sichen, un învățat și caligraf din dinastia Qing-manciuriană a definit mai multe tipuri de cerneală. Elementele comune din Mofa sînt nongmo (cerneala groasă), Danmo (cerneala ușoară), Zhangmo, Kebi și Kubi. Dintre toate, Nongmo este cea mai comună. Cerneala groasă este la fel de neagră ca vopseaua de ulei, iar ideogramele realizate cu cerneală groasă sînt pline și clare în contrast cu hîrtia albă de scris. Yan Zhenqing, celebru caligraf din timpul Dinastiei Tang și Su Shi/Su Dongbo, ilustru scriitor, caligraf și pictor din epoca dinastiei Song, au preferat ambii să folosească cerneala groasă. Cerneala subțire are o culoare mai deschisă, între negru și alb, un tip de gri. Scrierea cu cerneală subțire face ideogramele deschise la culoare și domoale, delicate și elegante, estetice. Printre caligrafii renumiți care au utilizat cerneala subțire îi menționăm pe Dong Qichang, oficial și caligraf din dinastia Ming și pe Wang Wenzhi, caligraf din dinastia Qing-manciuriană. Există mai multe posibilități de a obține cerneală subțire. Prima este diluarea cernelii groase cu apă. A doua constă în înmuierea pensulei în apă, apoi în puțină cerneală groasă. A treia metodă constă în înmuierea pensulei în cerneală, apoi în apă. Zhangmou este un fenomen care apare cînd cerneala prea abundentă „se umflă“ și iese din trăsătura de pensulă realizată pe hîrtia Xuan (hîrtia folosită în China veche).

Scriind astfel, ideogramele păstrează formele de bază ale trăsăturilor de pensulă și prezintă un aspect

Bolile și Istoria (16)

Gin, gripă şi tuberculoză (6)

Dovezi despre prezenţa tuberculozei au fost găsite în scheletele umane descoperite pe continentul euroasiatic şi pe cel african, începînd din neolitic, şi pe continentul american începînd cu 800 î. Chr. Una dintre cele mai interesante descoperiri medico-arheologice o reprezintă corpul mumificat al unui preot amonit numit Nesperehan, decedat în urmă cu mai bine de trei milenii. Scheletul nu prezenta doar „cocoaşa” specifică în formele avansate de tuberculozei, numită în termeni de specialitate cifoză, ci şi o cavitate formată în partea inferioară a abdomenului, deasupra articulaţiei femurului cu osul iliac, care poartă astăzi denumirea de abces psoas. Textele hipocratice ne oferă informaţii utile în privinţa tuberculozei, identificînd unele dintre simptomele şi manifestările bolii. Aretaeus din Alexandria, care a trăit în Secolul II al erei creştine, descria aşa-numitul habitus phthisicus, acceptat de medicii Secolului XIX ca fiind „conformaţia tuberculoasă”, aspectul exterior al unei persoane suspecte că ar putea fi bolnavă de tuberculoză: „bolnavul este firav, palid, cu pieptul scobit şi beregata umflată, are umerii foarte proeminenţi şi aduşi înainte, încît mîinile par mai curînd nişte aripi crescute acolo”. Toate civilizaţiile şi popoarele istoriei au cunoscut ravagiile provocate de tuberculoză şi medicii tuturor epocilor au încercat să găsească remedii. Galen credea că boala este contagioasă şi avertiza asupra contactelor cu bolnavii. El îşi trimitea pacienţii suferind de tuberculoză la Stabia, o localitate izolată de pe coasta vestică a Italiei, în dreptul Insulei Capri, la fel precum un medic din Secolul XX i-ar fi trimis să locuiască pe însorita Rivieră franceză... Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii arabe de medicină, Rhazes şi Avicenna, recomandau bolnavilor să bea lapte de măgăriţă şi cochilie de crab pisată. Acest ultim remediu, foarte răspîndit în mediile

desăvîrșit prin suprapunerea liniilor. Kebi este un efect care apare cînd cea mai mare parte din apa conținută de cerneala de pe o pensulă se evaporă. Kubi, dimpotrivă, este un efect care apare cînd cerneala de pe pensulă aproape că se usucă. Modul de folosire a cernelii, consistența acesteia – Mofa – este influențat de mai mulți factori, cum sînt stilul ideogramelor, modul de scriere cu pensula, cantitatea de apă și hîrtia folosită etc. Esența sa constă în controlul corect al cantității de apă din cerneală. Unii din caligrafii antici credeau că cerneala este moartă, dar că apa este vie și că ea dă viață cernelii. În cartea sa intitulată „Han Lin Yaojur“, caligraful Chen Jizeng spune despre ideograme că sînt născute din cerneală, iar cerneala este născută din apă, deci apa este la fel de importantă pentru ideograme precum este sîngele pentru om. Dacă cerneala are prea multă sau prea puțină apă, scrierea va fi defectuoasă. Hîrtia Xuan de diferite tipuri absoarbe cantități diferite de apă. De exemplu, hîrtia Xuan netratată poate absorbi mai multă apă decît cea tratată; deci, ea se pretează scrierii cursive nepretențioase, scrierii cursive în general și scrierii libere. De asemenea, ea crează efecte frumoase. Pe de altă parte, hîrtia Xuan tratată se potrivește scrierii cu cerneală groasă. Dacă viteza cu care scrie caligraful este mare, trebuie folosită cerneală subțire, iar dacă viteza este mică se folosește cerneală groasă. Atunci cînd se realizează scrierea pentru sigilii, scrierea oficială și scrierea obișnuită, fiecare trăsătură de pensulă trebuie să fie făcută separat, iar viteza scrierii trebuie să fie mică, deci în aceste situații se folosește cerneala groasă. Pentru o scriere liberă sau cursivă relativ rapidă, Mofa (consistența cernelii) poate fi ajustată în funcție de necesități.

Zhangfa se referă la configurația tuturor ideogramelor de text și la combinarea artistică a punctelor, trăsăturilor de pensulă și a mai multor ideograme, care sînt dispuse pe mai multe rînduri într-o anumită manieră. Liu Xizai, autor din Dinastia Qing-manciuriană, scrie în cartea sa „Un compendiu al Artelor“ că există două tipuri de Zhangfa – cea mică și cea mare. Zangfa mică se referă la configurația ideogramelor și a numerelor, în

rurale din Asia şi Europa, asigura un surplus de calciu şi va deveni un tratament la modă și în Secolul XIX.

Ca în mai toate maladiile care au înspăimîntat omenirea, şi tuberculozei i s-au găsit „leacuri magice”, al căror efect era considerat garantat, deşi lipsea cu desăvîrşire... Despre scrofule (inflamarea puternică a nodulilor din zona gîtului) sau „morbul regal”, cum mai erau cunoscute, se credea că nu pot fi vindecate decît prin atingerea lor de către mîna unui rege. Această atingere constituie un obicei străvechi, care pare să fi fost introdus în Europa de către regele francilor, Clovis, în jurul anului 494. În Anglia, primul care a făcut uz de el a fost Henric Confesorul, deşi nu există dovezi certe privind aplicarea acestui ritual bizar înainte de Secolul XII. Chiar aflat în exil, Carol II al Angliei a atins 6.275 de suferinzi, iar pînă la finele domniei, începută în 1660 şi încheiată 23 de ani mai tîrziu, el acordase atingerea considerată „divină” la aproape o sută de mii de supuşi! Istoria nu precizează şi cîţi anume dintre aceştia chiar au fost vindecaţi, dar simpla relatare privind existenţa scrofulelor indică o recrudescenţă masivă a tuberculozei glandulare în Secolul XVII. William III a continuat ceremoniile de acest gen, dar avea atît de puţină încredere în eficacitatea lor încît însoţea flecare atingere cu cuvintele: „Dumnezeu să-ţi dea o sănătate mai bună şi mai multă minte”... Regina Anna nu a atins decît o singură persoană, pe micuţul Samuel Johnson, în vîrstă de doi ani, în 1712. Copilul se numără printre ultimele persoane din Marea Britanie care a fost supus acestui „tratament”, căci regele George I a abolit ritualul chiar în anul cînd s-a urcat pe tron, în 1714. În Franţa, însă, el a fost continuat pînă în 1775, iar obiceiul avea să fie reluat, pentru puţin timp, de către superstiţiosul rege Carol X, un ardent credincios în „Dreptul Divin”. Ultima ceremonie de atingere a scrofulelor s-a desfăşurat în 1825.

Istoria veche a formei pulmonare a tuberculozei este mai puţin cunoscută, mai ales din cauza confuziilor legate de... vocabular! În Anglia, termenul „ftizie” a fost ataşat acestei maladii, care a afectat cu siguranţă

timp ce Zhangfa mare se referă la așezarea acestora pe rînduri și în texte multiple. În mod normal, combinarea sau configurația uneia sau mai multor ideograme se descrie cu termenul „Zhangfa mică“, în timp ce configurația generală a unei lucrări artistice în ansamblul ei constituie „Zhangfa mare“. Zhangfa este atingerea conceptului de frumusețe a întregii lucrări caligrafice, incluzînd două aspecte: primul este că Zhangfa ilustrează frumusețea interioară a lucrării. Al doilea aspect este că ajustarea modului de lucru va face ca frumusețea generală a lucrării să fie evidentă. Într-o lucrare caligrafică de succes, Zhangfa trebuie să apară în mod natural. Ajustarea sa în texte este un proces de creare a contradicțiilor și apoi de rezolvare a acestora. În ceea ce privește Zhangfa mică, fiecare trăsătură de pensulă trebuie să se lege și să le completeze pe cele executate anterior, dar și restul ideogramelor din același text. Caligraful Wang Xizhi spunea: „Dacă trăsăturile orizontale și verticale arată la fel, formele ideogramelor vor fi ordonate, dar monotone, ceea ce nu constituie o lucrare caligrafică reală“. Există trei configurații majore privitoare la coloanele și rîndurile unei lucrări caligrafgice: coloane fără rînduri, rînduri fără coloane și absența coloanelor și a rîndurilor. Prima configurație este aceea în care ideogramele dintr-un text sînt ordonate în coloane și rînduri, fiecare ideogramă respectînd o ordine strictă. Atunci cînd se alege acesată confugurație, trebuie să evităm să fim rigizi, pentru a nu avea o uniformitate exagerată a lucrării. În a doua configurație, ideogramele sînt așezate în coloane, dar nu și pe rînduri. Pentru această configurație, colonele nu trebuie construite dezordonat. A treia configurație este variabilă, deoarece nu se respectă ordinea coloanelor și a rîndurilor. Ea este întîlnită în scrierea cursivă. Pe lîngă aceste trei tipuri de configurație, există și alte configurații speciale, cum este aceea a unei singure ideograme sau a textelor cu puține ideograme și cu un distih. Consecvența și ordinea stilului de scriere este importantă în cazul distihurilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

suveranii din dinastia Tudor, căci atît Henric VII, cît şi fiul său mai mare, Arthur, au murit din cauza acestei maladii misterioase. La fel s-a întîmplat şi cu ducele de Richmond, fiul nelegitim al lui Henric VIII, dar şi cu singurul fiu său legitim, Edward, despre care am avut ocazia să vorbim, şi care pare să fi murit din cauza unei combinaţii de sifilis şi tuberculoză, combinaţie responsabilă de numeroase decese şi în rîndul copiilor din cartierele muncitoreşti ale Secolului XIX. Unii istorici susţin că ftizia era o boală specifică aristocraţiei pînă în Secolul XVIII. Această opinie s-ar putea datora însă faptului că moartea unor notabilităţi atrăgea întotdeauna atenţia, în vreme ce sfîrşitul unor oameni simpli trecea neobservat. Este aşadar logic să credem că tuberculoza pulmonară făcea la fel de multe victime, la nivelul tuturor claselor sociale. Începînd cu a doua jumătate a Secolului XVIII şi pînă la cel deal doilea război mondial, timp de aproape două secole, tuberculoza pulmonară a devenit mai întîlnită în rîndurile oamenilor simpli decît în ale claselor superioare. S-a ajuns pînă într-acolo încît tuberculoza să fie indentificată cu sărăcia. Termenul „consumare”, o altă denumire pentru tuberculoză, a devenit tabu pentru cei bogaţi, care preferau să-1 folosească pe cel de „declin”.

Opinia noastră este că, deşi, într-adevăr, sărăcia juca un rol principal în declanşarea bolii, iar condiţiile precare de trai și de muncă, combinate cu o dietă inadecvată aveau și ele relevanţa lor, aceşti factori nu explică întrutotul numărul mare de îmbolnăviri în rîndurile populaţiei muncitoare. Creşterea incidenţei ftiziei în timpul războaielor se poate datora şi acestor factori, dar sugerează că factorii psihologi şi de stres îşi au, de asemenea, contribuţia lor la declanşarea bolii. Conceptul potrivit căruia boala ar fi fost provocată de efortul intens sau de stres este argumentat de incidenţa ridicată a cazurilor de tuberculoză în rîndul femeilor gravide care munceau în fabrici.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Impresii din călătoriile făcute de Nicolae Iorga

Am descoperit și parcurs cu reală plăcere volumul ,,Peisagii”, semnat de nicolae Iorga și apărut demult, în 1972, la Editura ,,Dacia” din Cluj-Napoca. Lucrarea, însoțită de o prefață, note și glosar de criticul Mircea Zaciu, este o analogie cuprinzînd însemnări de călătorie făcute de Nicolae Iorga de-a lungul timpului, atît în țară, cît și în străinătate. Multe dintre acestea au apărut în volume, cum ar fi: ,,Drumuri și orașe din România” (1904): ,,Sate și mînăstiri din România” (1916); ,,România, mamă a unității naționale. Cum era pînă în 1918” (1939). Sau: ,,Amintiri din Italia” (1895); ,,În Franța. Drumuri ale unui istoric” (1922); ,,Vederi din Grecia de azi” (1931) și atîtea altele. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici amintirile și notele de drum tipărite în publicațiile timpului.

Pus alături de marile noastre spirite – Cantemir, Heliade, Eminescu, Hașdeu sau Călinescu – și dascălul național Nicolae Iorga a fost un fenomen care s-a implicat în toate domeniile culturii noastre naționale, precum și în politică, unde, însă, a sfîrșit lamentabil. Orgolios peste măsură, el a respins orice altă opinie și dorință de colaborare. Iar dialogul i s-a părut sub demnitatea lui. Conștient că e un geniu cu o minte atotcuprinzătoare, s-a amestecat în toate, convins că face și scrie numai lucruri nepieritoare. N-a acceptat să împartă cu nimeni gloria care i s-a cuvenit. A vrut să ia de la cap și să regîndească toate. Se vedea un întemeietor și un deschizător de drumuri. Era orgolios și tiranic. Ca istoric al Neamului Românesc n-a avut egal.

În mod firesc, așa cum s-a întîmplat și cu alte personalități de la noi și de aiurea, la un moment dat, Nicolae Iorga a simțit că poate lăsa urme de neșters și în literatură. Iar dorința i s-a împlinit cînd s-a apucat de istorie literară, unde cei care se pricep au spus că a fost bun, iar în critica literară, comun. Dar, unii contemporani, cum ar fi Arghezi sau Lovinescu, de exemplu, l-au întîmpinat cu ironii, relevîndu-i lipsa elementară a vocației. Părerea multora a fost că teatrul lui Iorga (excepție făcînd poate drama ,,Doamna lui Eremia”), precum și poeziile sînt de o naivitate aproape copilărească. Motiv pentru acesta să-și exhibe ranchiuna, contribuind la condamnarea penală a lui Arghezi și Slavici în 1919, acuzați de ,,colaboraționism cu inamicul”, și la împiedicarea lui Lovinescu de a ocupa un loc în Academie și la Universitate. Totuși, binevoitoare, critica a văzut în dramele sale istorice doar aspectul moral-educativ pentru public. În ceea ce privește soarta poeziilor, ele s-au plasat mimetic în siajul liricii pașoptiste.

Triumful în beletristică l-a obținut cu literatura de călătorie, în care a creat pagini de autentică vibrație în fața peisajului și a oamenilor. ,,A călători e o nevoie sufletească”, spunea el, și de aici pasiunea pentru surprinderea spațiului autohton și străin, specifică drumețului. Pentru Iorga, călătoria se face mai mult în timp decît în spațiu. Priveliștile și locurile întîlnite constituie tot atîtea pretexte pentru evadarea în istorie și surprinderea unei spiritualități profunde, care nu se lasă descoperită la prima vedere. Contemplarea ruinelor unei cetăți îl face să-și aducă aminte că acolo a domnit și a luptat cutare voievod. Scriitorul a compus jurnale de intelectual în care se descoperă pe sine, și impresiile de călătorie așternute trădează acunzișuri sufletești nebănuite.

Nicolae Iorga a călătorit mult, mînat de dorința de a vedea oameni și locuri noi, și fiind invitat în țări din Europa, Orient și America, făcîndu-i pe cititori să se întrebe: cînd, unde și de unde a avut răgazul să călătorească, să cerceteze și să scrie atîtea? De asemenea, parcurgînd diferite drumuri prin țară, l-au interesat mai mult, după cum declară, ,,Peisajele și tablourile unei naturi patriarhal-romantice învăluite în lumina caldă a unor sentimente provocate de amintiri”.

Criticul Mircea Zaciu, care a făcut selecția textelor

din această carte, crede că Nicolae Iorga și-a început ,,vagabondajul intelectual” la vîrsta de 19 ani, cînd a primit o bursă de studii în Italia. În scurt timp, pașii îl vor purta prin Spania și Portugalia. Iată întîiul tablou, pictat la Veneția: ,,Nicăiri în lume nu se grămădesc atîtea palate, și rămășițile unei societăți dispărute nu sînt mai îmbelșugate: e o necropolă întinsă Veneția, mormîntul de piatră al republicei apuse, groapa dogilor îmbrăcați în catifea, cu beteală de fir, țuguiată, la ceafă...”. La scurt timp, pașii îl vor purta mai departe, spre Franța. ,,Spre Parisul de altădată, al tinereței mele, am mers întîi, în acele puține zile, așa de lungi și așa de scurte, dibuind ca prin vechi ganguri negre, supt pămîntul care este acuma. Am străbătut iarăși sălile Regatului Louvre, plin de neprețuite comori în care se pierdeau cele dintîi uimiri ale mele de student...”. Pașii purtîndu-l spre răsărit, ajunge în orășelul Chartres, al cărui nume vine de la o veche închisoare. ,,În acest loc, admirația lumii este catedrala, poate cea mai frumoasă, chiar lîngă cea din Strasbourg, care e altfel, din acelea pe care le poartă cu mîndrie pămîntul francez”. Urmează hoinăreala prin Spania, motiv pentru mulți cititori să-i încerce invidia că n-au posibilitatea sau chiar norocul turistului român. ,,Castilia este țara castelelor și a ogoarelor. Pe drumurile albe trec marile căruțe cu niște lăzi, cu două singure roți enorme, pe care le trag boi țepeni cu coarne scurte sau catîri înhămați la rînd”. Valladolid este un vechi centru arab, reședință de ,,valiu”. Călătorul a nimerit într-o sărbătoare, și o parte a mulțumii se îndreaptă spre cimitir. Altfel, ogoare frumos lucrate, opera unor perfecți agricultori. (Și irlandeza Maude Rea Parkinson, vizitînd România, la începutul Secolului XX, sesizează hărnicia țăranilor locali, precum și fertilitatea solului care permitea să se cultive orice plante.) ,,În Madrid, nici o frîntură de zid nu vorbește de asedii susținute și de dușmani respinși. Bucureștii noștri, pe care mulți se gîndesc să-i părăsească, sînt un vechi centru pe lîngă această capitală al cărei nume arăbesc nu-l știe nimeni”.

În 1930, Nicolae Iorga a făcut o lungă călătorie în SUA, la invitația românilor de acolo. Dar, după alte păreri, cum ar fi aceea avansată de memorialista Ioana Damaskin, excursia aceasta ar fi fost un cadou pe care evreimea mondială l-ar fi oferit istoricului care a avut un rol însemnat în hotărîrea pe care, în 1923, Parlamentul a luat-o privind acordarea de drepturi depline, nu numai împămîntenirea, populației evreiești din România. Bașca un stilou și o tabacheră din aur. Desigur, bîrfe, motiv pentru care să trecem mai departe și să consemnăm cîteva aspecte privind călătoria în America. Plecarea s-a făcut din Portul Genova cu transatlanticul ,,Roma”, de 33.000 de tone, la clasa I, într-un lux orbitor. Etapele călătoriei sînt prezentate precis. Mai întîi, Insula Elba din Mediterana, adăpostul silit al lui Napoleon Bonaparte, de unde, într-o bună zi, a evadat și s-a reînscăunat împăratul cel glorios al Franței. Sardinia pietroasă. Coasta Spaniei

și sudul Portugaliei. Stînca Gibraltarului, populată doar cu soldați. Zeci de luntri, încărcate cu pești, sepii și portocale, își strigă marfa pentru călătorii la America. Trecerea din Mediterana apuseană spre Atlantic se face cu atotputernicia valurilor. Furtuna. Insulele Canare (Acere, Acvile). Marocul și nordvestul Africii, apoi – nimic. Pe oceanul singur, călătorii sînt, în mare parte, americani bogați, care își etalează hainele strălucitoare. Muzică, rîsete, țigări fine, jocuri de societate, cinematograf. Sărăcimea stă izolată în pîntecul vaporului. Sosirea la Washington. Casa Albă, Parlamentul, Capitoliul. Statuia lui Abraham Lincoln. Segregație rasială cumplită. Arlington, cimitirul de onoare al eroilor Americii.

De-a curmezișul Americii spre San Francisco. Orașul Omaha, Rîul Missouri, Statul Nebraska și întinsele sale terenuri agricole. Colorado, San Francisco. Văzut de aproape, orașul, care atît de puțin răspunde smereniei patronului său, e deosebit de simpatic. Case cochete și sănătoase. Populația e de multe feluri, cea mai mare parte emigranți, mai vechi sau mai noi. ,,Intrăm în cartierul chinez. Librării, tipografii, magazine de tot felul, totul e al lor. Sînt prăvălii strălucitoare, cu vitrine foarte îngrijite și vînzători care nu ies în prag niciodată. Și e teatrul, «Mandarin Theatre»”.

Descrierea peisajului de acasă se face în nota unui sentimentalism: ,,Cu totul altceva e drumul nostru plin de săteni, de căruțe și cară, de lunga veselie rătăcitoare”. În multe locuri, peisajul românesc e net superior celui din străinătate. Nicolae Iorga se pune în linia unor predecesori, astăzi aproape uitați, dar la fel de vrednici și de buni observatori – spătarul Nicolae Milescu, Asachi și Filimon, Ion Codru Drăgușanu sau Dinicu Golescu. Dar el, trăind în altă epocă și avînd o cultură vastă, vede totul cu ochii savantului. Și, în plus, indiferent de ce vede la alții, nu pregetă să compare cu ce a lăsat acasă. Astfel, ajuns la Veneția, vede la tot pasul un ,,tîrg”, precum Pașcani sau Hîrlău, dar este ,,tîrgul lui San Marco, cel cu leii lui înaripați”. Nicolae Iorga, în peregrinările sale, a vizitat absolut toate bisericile și mînăstirile de pe teritoriul României, lăsînd despre fiecare cel puțin cîteva rînduri. El n-a ținut să scrie frumos, n-a fost adeptul calofiliei, faptele și imaginile înregistrate avînd o importanță mai mare. În această direcție, el s-a alăturat lui Camil Petrescu și altor scriitori, anti-calofili convinși. Un alt aspect al impresiilor sale de călătorie: descriind orașele, cîmpiile, văile și mînăstirile din drumurile sale, el a avut ochi și pentru oameni și mediul lor de viață: casele, drumurile, școlile, administrația localităților. Ieșit din plictisul bibliotecilor, Iorga a citit istoria patriei și pe harta țării, a văzut-o cu ochii lui și a călcat-o cu pasul, cu trenul și cu automobilul. Și chiar aflat pe meleaguri străine, el tot la istoria românilor s-a gîndit și a căutat urme chiar și în străinătate. Cum ar fi momentul cînd o delegație de moldoveni, condusă de Ioan Țamblac, ,,unchiul lui Ștefan cel Mare”, a ajuns în Piața San Marco. Apoi, la Paris, printre buchiniștii de pe malul Senei, intră în vorbă cu aceștia, întrebîndu-i dacă au cărți românești sau despre români. Bogăția amănuntelor reținute se datorează, în mare parte, nu numai atenției distributive, cît mai ales memoriei sale fenomenale.

Adîncind un studiu despre memorialistul Nicolae Iorga, criticul Ion Rotaru relevă o altă particularitate a acestuia, care, ce-i drept, nu prea este o laudă, dar a găsit-o. Anume că, vizitînd Sucevița și Voronețul, n-a stat să admire picturile, ,,albastrul de Voroneț” și atîtea altele de care s-a făcut și se face atîta caz. Ajuns la Sucevița, el spune: ,,Deocamdată nu pot face alta decît să pătrund în pridvor și în pronaos”. ,,Deci, scrie Ion Rotaru, traversînd curtea și urcînd treptele, nu a văzut sau a trecut indiferent pe lîngă «Scara» care ocupă tot peretele fațadei, cu drepții aureolați de nimbul fericirii Raiului, cu păcătoșii care se zvîrcolesc în ghearele diavolilor, cu sufletele ce urcă spre cer, amenințate la tot pasul de a cădea în vîltoarea Infernului și în gura larg deschisă a balaurului”.

PAUL SUDITU

Nicolae Iorga la Veneția

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Anna Göldi, viaþa ºi moartea

ultimei vrăjitoare a Elveþiei

Vînătoarea de vrăjitoare a luat viața a mii de femei, atît tinere cît și bătrîne, între Secolele al XIV-lea și al XVIII-lea. Isteria în masă asupra vrăjitoriei a străbătut Europa, Marea Britanie și Statele Unite. Denunțurile se făceau pe bandă rulantă: asupra vecinilor, rudelor, propriilor soții. Pînă în Secolul al XVIII-lea, odată cu debutul Iluminismului, vînătoarea de vrăjitoare a început să dispară. Ultima femeie din Europa executată sub acuzația de vrăjitorie a fost Anna Göldi. Și astăzi îi este dedicat un întreg muzeu.

Cine a fost Anna Göldi

Anna s-a născut în 1734 în Sennwald, Elveția. Istoricii știu foarte puține despre viața ei timpurie, pentru că nimeni nu era interesat de biografia unei fete neremarcabile dintr-o familie săracă. Se știe că de la o vîrstă fragedă Anna a început să lucreze ca servitoare

Anunțul privind recompensa pentru capturarea Annei Göldi

Lumea regilor şi culisele ei

Trebuie neapărat ca regii să locuiască în palate? (2)

Potrivit legendei engleze a regelui Lludd, insula britanică a fost luată în stăpînire, cîndva, de un popor feroce, coraniaizii. Pentru a-şi elibera ţara, regele Lludd a trebuit mai întîi să înfrîngă un dragon. Ca să atragă fiara în cursă, Lludd a măsurat lungimea şi lăţimea insulei şi, exact acolo unde se afla centrul, a săpat o groapă şi a umplut-o cu mied, drept momeală. Dragonul a venit, Lludd 1-a înfrînt, regatul a fost salvat. În epopeea germanică Edda, Odin a trebuit sa se sacrifice în centrul lumii, Yggdrasil, ca să o poată stăpîni.

Sau să ne gîndim la centrul regatului egiptean: Herodot spunea că primul rege (semimitologic) al Egiptului, Menes, a fost şi primul faraon care a unificat Egiptul de Sus cu Egiptul de Jos. În acest scop, a trebuit să abată apele Nilului, iar pe terenul secat a întemeiat un nou oraş, Memfis, ca punct central al imperiului. În cazul său nu a fost nevoie să calculeze centrul, ca Lludd, ci a putut să-l stabilească singur. Prin actul de întemeiere a Memfisului, Menes a devenit ilustrul premergător al unui şir de regi întemeietori care au hotărît singuri centrul imperiului lor: Alexandru cel Mare, care a construit peste tot în lumea cunoscută pe atunci oraşe cărora le-a dat, fără excepţie, numele său. Constantin cel Mare, care a transformat un sat de pescari în centrul Imperiului Byzantin (viitorul Constantinopol). Filip al II-lea, care a mutat centrul Spaniei de la Toledo la Madrid. Petru cel Mare, care a creat din nimic noul centru al imperiului său, Sankt Petersburg. Întemeierea unui regat şi ridicarea de clădiri sînt fapte specifice de creaţie pentru un rege,

în sat pentru a cîștiga niște bani. Nu era căsătorită, dar a rămas însărcinată cu un soldat. Copilul a murit chiar la naștere. Pentru acea vreme nu era un lucru ieșit din comun, pentru că mortalitatea infantilă era foarte mare. Cu toate acestea, autoritățile au condamnat-o pentru moartea copilului, la 6 ani de arest la domiciliu. Evident, pentru Göldi aceasta însemna moartea, incapacitatea de a părăsi casa și de a cîștiga bani ar duce inevitabil o femeie la foamete.

Femeia a fugit curînd la Glarus, unde s-a angajat ca servitoare la familia Tzviki. Ea a născut un fiu, tatăl fiind proprietarul casei, deși, desigur, nu se putea pune problema unei eventuale căsătorii. La vîrsta de 46 de ani, se angajează servitoare în casa unei familii respectabile. Se pare că Anna a fost toată viața sa o femeie frumoasă, pentru că a avut și cu Jacob Chudi, stăpînul casei, o relație extraconjugală. Dar într-o zi, acesta o acuză de vrăjitorie, pentru că, după cum a declarat, și-a văzut propriul copil cum vomita obiecte metalice. Anna l-a amenințat pe patronul său că va dezvălui relația lor de iubire, fapt care însemna o pată uriașă pe obrazul lui Jacob, care în cele din urmă a renunțat la acuzațiile de vrăjitorie.

Autoritățile din cantonul Glarus au inițiat recompensa pentru capturarea ei printr-o publicație în ziarul Neue Zürcher Zeitung. Anna Göldi a fost capturată în casa ei, în subsolul căreia se ascundea. Femeia a fost arestată și transportată înapoi în orașul Glarus, unde a fost pusă sub acuzare.

Ultima vrăjitoare

Din documentele istorice vedem cum a fost tratată Anna: torturată brutal și batjocorită. În orașul Mollis, Cantonul Glarus, există un muzeu dedicat Annei Göldi. Un analog al dispozitivului de

care stabileşte pentru poporul său simboluri ale măreţiei regale şi, mai presus de orice, un centru, un punct de referinţă.

Ludovic al XIV-lea al Franţei a fost poate suveranul care a trăit cel mai din plin un astfel de moment. Atunci, la mijlocul Secolului al XVII-lea, Franţa era cea mai importantă putere a lumii. Ludovic considera esenţial ca această mărire, la gloire, să fie evidentă pentru toţi, da, chiar accesibilă, ca să spunem aşa. Sub autoritatea sa, oraşe întregi au făcut salturi uriaşe, ajungînd din Evul Mediu direct în epoca modernă. Parisul era pe atunci un oraş înghesuit şi contorsionat. El a pus să fie rase cartiere întregi, aducînd pentru prima dată lumină şi aer proaspăt în tîrgul întunecat, medieval. A decretat ca toate casele noi să aibă ferestre mari (în locul găurilor meschine de pînă atunci), a pus în uz lămpi portative şi fixe, introducînd astfel o noutate epocală pentru acea perioadă: iluminatul stradal! Doar igiena a rămas oarecum neglijată, dar în privinţa asta nici el însuşi nu excela. Străzi noi, pieţe, bulevarde, palate, grădini, arcuri de triumf - dar Parisul se încăpăţîna să rămînă în continuare o cloacă enormă, în care se stîrneau mereu epidemii: cum regele preţuia aerul curat, ca orice Bourbon, a decis, în cele din urmă, să iniţieze un proiect măreţ şi genial: Versailles! Ludovic al XIV-lea a creat prin Versailles un palat aşa cum nu mai existase şi nici nu va mai exista vreodată în istoria lumii. Toate exploziile arhitecturale pompoase ale zilelor noastre, fie ele în Dubai sau la Shanghai, sînt biete castele de nisip, în comparaţie cu proiectele gigantice ale Versaillesului de atunci. Dacă ţinem seama de sacrificiile umane sau băneşti pe care le-a pretins palatul, pînă şi piramidele de la Gizeh par un exerciţiu mărunt. Prin Versailles, Ludovic urmărea nu numai să creeze centrul „simbolic“ al regatului, ci şi centrul său efectiv. Tout le monde, toţi cei care prezentau însemnătate aveau să fie întotdeauna prezenţi la Versailles. Şi a cheltuit sume cu totul iraţionale

tortură cu care a fost torturată este expus aici. De trei ori a fost ridicată, cu mîinile legate în spate, iar picioarele îi erau legate de o piatră. Incapabilă să reziste durerii, Anna a mărturisit o înțelegere cu diavolul, care i s-a arătat sub forma unui cîine negru și, prin urmare, și-a semnat un verdict. Se pare însă că femeia a fost acuzată mai degrabă de „otrăvire” decît de vrăjitorie, deși legea nu impunea pedeapsa cu moartea pentru otrăvirea neletală.

Pe 13 iunie 1782, la vîrsta de 48 de ani, a fost condamnată la moarte de Consiliul municipal din Glarus și decapitată în aceeași zi. Declarațiile oficiale și dosarele judiciare care vorbeau despre vrăjitorie au fost distruse imediat după proces. Sentința și execuția ei în piața publică au stîrnit indignare în toată Elveția și pedeapsa a fost descrisă la acea vreme de către istoricul August Ludwig von Schlözer ca fiind o „crimă judiciară”. Cu ajutorul jurnalistului Walter Hauser, autor al mai multor articole și cărți despre Göldi, un muzeu dedicat Anna Göldi a fost deschis în 2007 în Mollis, în cantonul Glarus.

În 2014 în orașul elvețian Glarus a fost dezvelit un memorial în onoarea Annei Göldi, destinat să atragă atenția asupra încălcărilor drepturilor omului și a nedreptăților justiției. r m

pentru acele vremuri. Adus la disperare de pretenţiile extravagante ale Regelui-Soare, ministrul de finanţe nota în 1663 în jurnalul său: „Maiestatea Sa crede de cuviinţă ca persoanele găzduite la Versailles să găsească totul mobilat. Maiestatea Sa ţine să le asigure tuturor mîncarea şi tot ce face trebuinţă în camere, pînă la lemn de foc şi lumînări, aşa cum nu s-a întîmplat vreodată în casele domneşti“. Predicatorii acuzau de la amvon slăbiciunea pentru lux a regelui, considerînd-o un hybris. Dar slăbiciunea sa pentru lux îndeplinea o funcţiune politică. Versaillesul a fost construit spre demonstrarea unei anumite imagini a regalităţii.

Arhitectura grădinilor de la Versailles reflectă cel mai bine gradul de perfecţiune atins în această privinţă. Iată comentariul lui Norbert Elias: „Coroanele copacilor şi arbuştii trebuie fasonaţi în aşa fel, încît să dispară orice urmă a creşterii lor dezordonate, necontrolate. Cărările şi straturile trebuie concepute de aşa manieră, încît complexul de grădini să prezinte aceeaşi alcătuire limpede şi elegantă ca a clădirii regale. Aici, prin arhitectura construcţiilor şi a grădinilor, prin supunerea totală a materialului, prin atotcuprinderea şi ordinea absolută, prin armonia deplină a părţilor cu întregul, prin eleganţa ornamentaţiei impresionante, care se constituie într-o adevărată replică la eleganţa mişcării regelui şi a doamnelor şi domnilor curteni, prin dimensiunea incomparabilă a clădirilor şi grădinilor, servind [...] la exprimarea imaginii puterii regale, idealurile suveranului se apropie probabil mai mult de desăvîrşire decît prin controlul şi îmblînzirea exercitate de el asupra oamenilor“.

De atunci, palatul regal reprezintă mai mult decît o simplă locuinţă a suveranului – fiind forma concretă, vizibilă, a ideii de stat, cu grandoarea şi gloria cuvenite. (va urma)

ALExANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

Eminescu – Veronica Micle. O iubire imposibilă (2)

(urmare din pag. 1)

Cu versurile pe hîrtie și cu inima pe jar, contrar insistențelor lui Maiorescu, Eminescu renunță la doctorat și revine în Țară (1874), unde este numit, printr-un ordin al Consiliului de Miniștri, director al Bibliotecii Centrale din Iași. În urma unor manevre politice este schimbat din această funcție și este numit revizor școlar pe județele Iași și Vaslui, demis din funcție anul următor de către guvernul liberal nou instalat.

Cu probleme repetate în ceea ce privește un serviciu stabil, intră în redacția ziarului „Curierul de Iași” fericit că, totuși, este aproape de Veronica Micle, nemaifiind nevoie să treacă prin bariere de suferință, așa cum se întîmpla pe cînd era la Berlin, de unde, prins în mrejele iubirii neîmpărtășite, îi scrie fratelui din Țară, ca un fel de liturghie a speranței: „Un fel de anihilare a voinței caracterizează eul meu. Ochii deprinși cu slova veche și înțeleaptă, azi refuză să mai urmeze drumul care duce la fericire – după unii – la deznodămînt – după părerea mea, nu te mira, frățioare de această schimbare. Vei înțelege cînd vei afla că Amor, zeul atotputernic, mi-a cuprins inima și, fără să vreau, sînt sclavul ei”.

La umbra teiului din Copou

Stabilit la Iași, Eminescu a devenit familiar casei profesorului Micle, prin frecventarea seratelor literare organizate de Veronica Micle, bun prilej de apropiere între cei doi chiar dacă, în oraș, duelul bîrfelor țesea pînza otrăvită a intrigilor amoroase. Ștefan Micle nu se pretează la aceste jocuri de salon, grija lui constantă este aceea de a-i asigura familiei tot ceea ce îi este necesar, înconjurînd-o pe tînăra-i soție cu dragoste aproape paternă, fapt care-i crea Veronicăi marja de libertate dorită, dar și sentimentul unui izvor de nostalgie după o iubire reciprocă, lucru neîmplinit în mariajul ei cu profesorul Ștefan Micle.

Sub aripa Zeului Amor, Parcul Copou, cu liniștea ademenitoare a aleilor și cu umbra deasă a unui tei rotat, devine, în curînd, refugiul celor doi îndrăgostiți, flacăra amorului blocînd pentru moment siguranța vigilenței față de lumea înconjurătoare. Pe banca de sub tei, lîngă muza care-i aprindea inspirația, a scris Eminescu unele dintre cele mai palpitante versuri de dragoste și de dor, sufletul lui de poet autentic deschizîndu-se cu admirație spre lumea nouă a fericirii de a iubi și de a fi iubit. În amintirea acestor întîlniri de iubire, rămînînd și pe timpul nopții cu farmecul portretului din ziua precedentă, poetul îi scria iubitei: „Adormind seara cu gîndul la tine și deșteptîndu-mă dimineața tot cu el, aș putea să scriu toată ziua fără ca să obosesc, dacă cititul nu tear obosi pe tine. Ce ai tu a împărți cu teii, cu florile și frunzele de tei? Poate unde ești așa de dulce ca mirosul

florilor acestora”. Nici Veronica Micle nu rămîne departe de zona înmiresmată a teiului din Copou, ajungînd acasă, într-un mediu care i se părea din ce în ce un loc mai mult străin, după ce toți ai casei au adormit se așează la masa de scris și compune următoarele versuri:

„Teiule bătrîn și sfînt, Ai adus iar pe pămînt Pace, liniște, iubire Peste suflete și fire.

Teiule cu ramuri multe, Cine știe să te-asculte Povestind cu duioșie Glasul trist al poeziei. Teiule, cu floarea ta Încununi iubirea mea.

Ca să plece mai departe

Du iubitului o carte”.

Astfel cum floarea gingașă de tei nu are viață lungă, desprinderea din ram și plutirea spre pămînt însemnînd moarte, tot așa zilele cu glazură de iubire din Grădina Copou se stingeau sub vîntul nemilos al sorții celor doi amorezi. În octombrie 1877, în urma unui conflict cu directorul tipografiei, Mihai Eminescu este obligat să părăsească redacția Curierului de Iași. Continuînduși activitatea jurnalistică, este numit redactor la ziarul „Timpul”, din București, unde va fi coleg cu Ioan Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Rămasă la Iași, Veronica Micle rezistă acuzațiilor de infidelitate venite din partea feminină a protipendadei ieșene, neiertătoare „îndrăznelii” unei femei măritate de a acapara sufletul poetului, la ființa căruia tînjeau multe doamne și domnișoare care-și făceau veacul prin saloanele burgului moldav. Un eveniment neașteptat, ce se credea că va da o nouă turnură relației Eminescu-Veronica Micle, are loc la începutul lui august 1879 – decesul profesorului Ștefan Micle, la numai 62 de ani. În lumina unei judecăți de întîmpinare a evenimentelor și de gîndire pragmatică, acum se credea că, ajungînd femeie văduvă, Veronica se va putea căsători oficial cu Eminescu, dragostea celor doi primind pe deplin libertatea de exprimare și fericirea de a fi, în sfîrșit, pentru totdeauna împreună.

Așa cum vor decurge evenimentele, însă, vom constata încă o dată că socoteala din tîrg (de data aceasta din Tîrgul Ieșilor) nu se potrivește cu cea din casă, ulterior, ceea ce părea a fi un atu, s-a transformat într-o piedică definitorie. Anii de incertitudine

După moartea lui Ștefan Micle, în loc să înceapă o etapă cu schimbări favorabile în viața sa, Veronica Micle este răvășită de problemele pe care trebuie să le rezolve, ceea ce se reflectă direct în relația sa cu poetul de la „Timpul”. Principala problemă care-i dereglează viața cotidiană, liniștea preconizată lăsînd locul unei suferințe acute, este situația materială pe care trebuie s-o gestioneze, în urma decesului capului familiei – lipsa banilor. Fără un venit sigur și regulat, Veronica Micle nu putea asigura (ei și celor două fiice) un trai decent, cel puțin la nivelul standardului de pe timpul în care trăia profesorul universitar Ștefan Micle. Veronica Micle se zbătea să obțină pensia de urmaș, ceea ce pentru mult timp nu s-a putut, fostul profesor Ștefan Micle nu întrunea toate condițiile cerute de legile în vigoare, pentru ca soția rămasă în viață să beneficieze de o atare pensie. În legătură cu acest subiect sensibil, în vol. 2 din „Eminescu în corespondență”, tipărit de Editura

Muzeului Literaturii Române, în 1998, este publicată scrisoarea Veronicăi Micle, din 12 august 1879, adresată lui Mihai Eminescu, din care cităm: „Ești atît de generos încît mă întrebi de starea în care am rămas și cu ce m-ai putea îndatori; cînd voi fi mai în putere și mai liniștită ți le voi spune toate, acum însă mă mărginesc a te ruga să-mi faci o suplică la Ministerul de Culte în care să ceri din parteami să-mi acorde salariul răposatului pînă la regularea pensiunei; în suplică vei arăta că am două fete a căror educație e abia la început și să arăți curat că nu am cu ce trăi; suplica o vei trimite la mine, să o prescriu, pe urmă te voi ruga sămi faci o suplică pentru pensiune. Cogălniceanu a fost la înmormîntare și mi-a promis multe. Ți-aș mai scrie dar nu mai pot, îmi tremură mîna. Te rog, răspunde-mi. Adresa tot: Școala de Arte. Te salut din inimă. Veronica”. Neajunsurile materiale, intrigile croite pe seama legăturiii de iubire dintre cei doi, al cărei vîrf de lance era o oarecare Cornelia Emilian, întind pînă la o limită periculoasă nervii Veronicăi Micle, începînd să zdruncine temelia sentimentelor de dragoste clădite sub ramuri de tei înflorit, la Copou. Să adăugăm, după ce moartea profesorului Ștefan Micle a creat premisele căsătoriei dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, opoziția dîrză (fiecare în partea lui) a două personaje cu putere de influență asupra cuplului, e vorba de Titu Maiorescu și de sora poetului, Henriette. Fiecare dintre acești doi avînd motive „speciale” (nu avem timp acum să le dezvoltăm), înrîurirea atitudinii celor doi a afectat grav planul unirii dintre Eminescu și Veronica într-o căsătorie oficială, zădărnicind un vis – și așa născut și alimentat în condiții improprii unei finalizări fericite – după cum cred unii eminescologi. Să nu uităm și opunerea „Junimii” la acest mariaj.

Cu totul surprinzătoare pentru noi, în condițiile declarațiilor de dragoste făcute reciproc (chiar pe cînd Veronica era căsătorită), este dezarmarea prematură și prea ușoară în fața poziției „dușmanului”, ambii îndrăgostiți par a bătea în retragere, camuflîndu-și renunțarea în neputință. Pardigma de mai sus poate avea sursa și explicația în interpretarea scrisorilor dintre Eminescu și Veronica Micle, așa cum reiese din fragmentele următoare: „Am căutat să conving pe domnul Maiorescu că e frumos și cavaleresc să te iau în căsătorie în mod legitim. Dînsul m-a mustrat foarte vehement, spunîndu-mi că n-am altceva mai bun de făcut decît să mă însor. Am tăcut. Ieșind de la dînsul, o revoltă sufletească asemenea unei furtuni a început să clocotească în vinele mele; credeam că-mi crapă tîmplele de indignare și supărare”.

Mișcată de revolta manifestată de iubit la ciocnirea cu influențabilul Titu Maiorescu, Veronica Micle, lucidă, pune pe talere, într-o parte inima și în cealaltă parte realitatea intrinsecă a lumii în care trăiau cei doi. Iată ce

Teiul lui Eminescu din Parcul Copou, Iași

Casa soților Micle de pe strada Nicolae Gane, Iași

a ieșit: „Nu pot înțelege de ce d-l Maiorescu este atît de pornit în contra mea. Oare și dînsul dă crezare la tot ce lumea a căutat să bîrfească pe socoteala mea? Atunci, dacă e așa, gestul tău drăguț și sincer, revolta ce te-a cuprins, merită toată lauda. (...) Ori, azi citesc scrisoarea care mă silește să-ți fac mărturisirea lașității mele. Nu, nu mai pot să duc mai departe povara... (...) Căsătoria aceasta nu se va face, căcă nu vreau să te pun la supliciul de a te vedea ignorat de puterea și răutatea acelui om. Ești singur, ai nevoie de ajutor și de sprijin”. După ce Veronica devine un fel de meșter Manole feminin, sacrificîndu-și iubirea pentru a nu „deranja” societatea, vrea să ne arate că, totuși Eminescu e al ei, uimindu-ne printr-o nouă declarație de iubire, formulată, de data aceasta, într-un context anterior de îndepărtare de cel care nu-i putea deveni soț: „Emin, tu ești al meu, chiar dacă nemernicia omenească ne oprește să ne luăm. Emin, dacă ai ști că toată ființa mea se zguduie numai la auzul numelui tău, că iubirea noastră nu are nimic comun cu vorbele răutăcioase ale oamenilor, deci, nu uita că ne iubim mai departe în ciuda tuturor”.

Iubirea – între extaz și agonie

Depărtarea, influența „binevoitorilor”, condițiile precare de viață ale celor doi îndrăgostiți, tot acest angrenaj (de multe ori, invizibil), formează malaxorul care va măcina marea iubire dintre Eminescu și Veronica Micle, ajungînd, după aproape 10 ani de înălțări și coborîri, să se folosească din partea Veronicăi apelativul oficial de „Domnule Eminescu”. Din cuvintele grele pe care i le trimite lui Eminescu, la București, nu putem să nu observăm durerea Veronicăi înfășurată într-un înveliș de indiferență și renunțare: „Domnule Eminescu – îi scria, la 30 ianuarie 1880 – (...) urmare, deci, te rog, totul să fie de azi înainte rupt și stins între noi; cred că-ți voi face aceasta un serviciu imens, te voi descărca de povară, de grija care-ți apasă umerii și care te face să-ți iei lumea în cap. Fii liber de azi înainte de orice ar atinge persoana mea, că-mi va fi bine sau rău, că voi trăi sau voi pieri puțin să-ți pese, după cum și eu, din minutul în care-ți scriu, mă lepăd de tine și chiar de amintirea ta”. Încheierea e apocaliptică (dacă n-am ști că nu erau decît cuvinte scrise conjunctural, la supărare): „Primește, d-le Eminescu, cu această ocazie, urările mele de fericire, de pace, de liniște, de iubire fericită, de viitor strălucit, de noroc, de sănătate, pe care pentru cea din urmă dată ți le doresc. Veronica”.

Ce sentimente va fi încercat Eminescu la citirea acestei scrisori, stare amplificată de faptul că, venind la București, anul următor, Veronica se îndîrjește (a se citi, se sacrifică) și nu-și vizitează „Eminul ei”, este lesne de imaginat. După supărare vine împăcarea, următoarea vizită în Capitală a muzei poetului îi reunește în camera hotelului din strada Buzești, unde vor fi reînviat planurile de căsătorie.

Cu toate acestea, calvarul Veronicăi Micle nu se încheiase, el luînd doar o altă traiectorie, prin acuzațiile de infidelitate ce i se aduceau, ceea ce, ajungînd la disperare, Veronica ar fi declarat la Iași, într-un grup de cunoscuți, între care se afla și sora lui Eminescu, Henriette, că mai bine preferă să fie metresa lui Eminescu decît nevasta unui prinț! Problemele se încîlcesc și mai mult odată cu internarea lui Eminescu la Sanatoriul „Caritas” al doctorului Alexandru Șuțu, ca urmare a crizei din 28 iunie 1883, cînd Eminescu este declarat alienat mintal. Pentru poet încep peregrinările prin spitale și sanatorii (în țară și în străinătate), cu reacția bolii în balansare, iar peste Veronica Micle coboară norii negri ai disperării, boala poetului mișcînd-o profund. Dovada prețuirii pe care încă i-o poartă lui Eminescu stă și dedicația (de fapt, o nouă declarație de dragoste) pe volumul ei de poezii, apărut în 1877: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturie de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”.

să strige la mine, ofensîndu-mă cu fel de fel de vorbe. Crezuse că mă va intimida și voi pleca imediat fără să te văd. Dar eu, care venisem să te văd pentru ultima oară și-apoi să mor, n-am putut să renunț așa de ușor la capriciile unei femei care nu a știut ce legătură puternică ne-a unit de la început”.

După ce poetul s-a refăcut la Botoșani, Veronica Micle l-a adus pe Eminescu la București, provocînd, de data aceasta, reacția Henriettei, așa cum reiese din acest fragment dintr-o scrisoare

Cînd Eminescu este adus la Tîrgu Neamț și la Botoșani, Veronica încearcă să-i ușureze suferința, vrînd chiar să-i angajeze un medic, dar se lovește de rezistența înverșunată a Henriettei, care o urăște, punînd boala fratelui său pe seama „Bălăucăi”, poreclă spusă cu iz peiorativ. În acest sens, iată reflectarea situației într-o scrisoare trimisă lui Eminescu din București: „Dacă ai ști cum am fost primită de sora ta. La intrare a început

expediată celeilalte înverșunate împotriva Veronicăi, Cornelia Emilian: „Mare nenorocire a mai fost femeia asta pe capul lui Mihai și se vede că i s-a pus să-l scoată la capete. El o crede și plînge. Mi-a adunat în casă niște nespălați, cunoștințe de-ale ei, de m-au luat fiori de soarta bietului Mihai, el, care are trebuință de o femeie statornică și cuminte care să-l conducă, dar nu de o cocotă”. După cum se poate constata, cu toată împotrivirea surorii sale, care s-a străduit să-l îngrijească cu dragoste de soră atît cît poetul a stat la Botoșani, Eminescu cedează puterea sîngelui frățesc în favoarea puterii generate de chemarea inimii.

La București, împreună, simțind parcă adierea implacabilă a despărțirii lor pămîntene, Eminescu și Veronica trăiesc cîteva luni de fericire, încercînd să uite zbuciumul care le măcinase tinerețea și încrederea în oameni. Probabil, la aceste clipe s-o fi gîndit Veronica Micle ulterior, cînd a scris mica poezie de mai jos:

Ar fi destinul

„Ar fi destinul ca un cuvînt

Și-o lacrimă de foc

Să-ți spue că pe-acest pămînt Ești singuru-mi noroc.

Și-atunci cînd crezi că s-a sfîrșit

Și patimă și dor, Să simți trezindu-se cumplit Uitatul tău amor”.

Mînăstirea Văratec – ultimul refugiu

Așa cum se cunoaște, în condiții nu tocmai fericite, de aplicare a unui tratament adecvat, boala lui Eminescu recidivează, fiind din nou internat în Sanatoriul directorului Șuțu, unde moare la 15 iunie 1889. Veronica se afla la București. Zdrobită de durere merge și depune un buchet de flori la catafalc, acest moment dramatic fiind astfel concentrat într-o scrisoare către Pogor: „L-am văzut întins, fără suflare. Aproape să nu-l mai recunosc. Cînd i-am atins mîna, răceala morții m-a făcut să-mi pierd cunoștința. Apoi nu știu ce s-a petrecut cu mine. Bolnavă în pat, aștept și eu ceasul din urmă, căci n-am pentru ce să mai trăiesc”.

Nemaisuportînd lumea din jurul ei, acum cînd nici speranța că-l poate vedea pe Eminescu nu mai exista, Veronica Micle alege un colț de Moldovă liniștit, unde venise pînă atunci la fiecare început de iulie să locuiască o lună de zile în paradisul de la Văratec, locul fiind Mînăstirea cu același nume. După moartea lui Eminescu se mutase aici definitiv. Ultimele două luni din vara anului 1889 au marcat un chin (fizic și psihic) pentru Veronica, nopțile constituind încercări de calvar,

Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul“, locul unde se află mormîntul poetei Veronica Micle

Eminescu apărîndu-i mereu în vise, fapt ce o adusese în pragul disperării. De fapt, aceste două luni după moartea lui Eminescu n-au fost decît luni de agonie, chipul poetului stăruind în jurul ei, în ipostaze ce-i trezeau amintiri cutremurătoare. În clipe de aparentă liniște și-a aranjat scrisorile primite de la Eminescu, împachetîndule într-o hîrtie albă, mîngîiată cu mîinile și cu ochii. În seara de 3 august 1889, care avea să fie ultima seară din viața Veronicăi, s-a întîmplat ceva inedit, Veronica invitînd la un fel de serată pe cei pe care-i cunoștea din Văratec. Era bine dispusă. A cîntat melodiile „Steluța” și „Vezi, rîndunelele se duc”, completînd programul cu poezii din creația proprie și din cea a lui Eminescu, invitații rămînînd încîntați de această acțiune și de schimbarea de a fi a amfitrioanei.

„Pe la miezul nopții – avea să rememoreze acel moment măicuța Fevronia – invitații s-au retras, iar Veronica a spus că e obosită și că vrea să se odihnească. Pe la patru spre ziuă, Virginia, fiica Veronicăi, vine speriată în odaia mea, mă trezește și-mi spune că mamei sale îi este foarte rău, rugîndu-mă să trimit pe cineva să cheme un doctor, căci trage a moarte. Într-adevăr, ducîndu-mă jos, în odaia unde sta Veronica, am găsit-o fără suflare, murise. Doctorul venind, a spus că moartea i-a provenit dintr-o fulgerătoare congestie cerebrală”. Așa precum toată viața i-a fost „citită” de conaționali în mai multe registre – fiecare reprezentînd viziuni cu procentaje diferite de analiză obiectivă și subiectivă - și moartea Veronicăi Micle s-a petrecut în aceeași cheie, cel puțin în două versiuni: 1. S-a otrăvit cu arsenicul din sticluța găsită în cameră; 2. Pur și simplu, a murit de congestie cerebrală, variantă pusă în gura maicii Fevronia și răspîndită de Octav Minar: „Vizitatorii, auzind de moartea Veronicăi, au venit s-o vadă. Mulți neștiind cauza morții, au zvonit că Veronica s-a otrăvit, mai ales că au văzut pe prichiciul ferestrei sticluțe cu diferite doctorii care îi calmau nervii în nopțile de insomnie”.

Arsenic sau moarte naturală, ce importanță mai are? Oricum, viața Veronicăi Micle n-a fost decît un martiriu închinat dragostei pentru bărbatul iubit (dar interzis), și nici moartea nu putea să facă excepție din acest binom cu aură fatală. Îngropată în pămîntul Mînăstirii, în ograda Bisericii Sf. Ioan, Veronica Micle rămîne, și la 133 de ani de la alăturarea lîngă Eminescu, un puternic exemplu al dăruirii totale pentru dragoste și, totodată, o emblemă a pătimirii din dragoste, astfel cum reiese și din ultima poezie scrisă la Văratec, din care cităm ultimele versuri: „Mi-e dor de-un lung repaos. Să dorm, să dorm de veci.

În liniștea eternă să am, sub lespezi reci

Un somn fără de vise, un vis fără suspine. N-aștept nici recompensă, n-aștept lumini divine, Acestea-s toate basme, sînt toate vis himeric, Viața-i o licărire ce piere-n întuneric. Destul... aș vrea repaos... să dorm, să dorm de veci. Palid ca o umbră, cu ochii stinși și reci, Privind în noaptea sură la cerul plin de nori, Preotul se azvîrle din moschee, gînditor Și în tăcerea nopții, cu glas încet, ușor, Ecoul mai repetă: «să dorm... să dorm de veci!»”. Sfîrșit

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Horatio Nelson – curajul

Paradoxul e evident, aproape palpabil, cu neputinţă de contestat: în această a doua jumătate a veacului al XX-lea, cînd, după o tinereţe turbulentă de condotier, nucleul atomic a trecut examenul maturităţii ca fabricant pe scara tot mai mare de curent electric; cînd rachetele ne conduc, la intervale regulate, pe Lună; cînd un calculator electronic rezolvă, în cîteva minute, probleme la care ar trebui să trudească o sută de creiere umane vreme de zece ani; cînd imperiul rece şi tăcut al suferinţelor umane e asaltat la toate hotarele sale de oştiri în halate albe, care îi smulg mereu teritorii pentru a le dărui Vieţii; cînd matematica, fizica, chimia, biologia, statistica, geologia, ecologia, meteorologia şi alte domenii ale exactului şi naturii solicită cu prioritate timpul şi munca savanţilor; cînd existenţa noastră cotidiană se desfăşoară sub semnul motoarelor şi al vitezei, al transplanturilor de organe şi al eredităţii dirijate, al Antarcticii devenită laborator experimental şi al întinderilor oceanice transformate în cămări de alimente; al ordinatoarelor învestite cu multiple funcţii economice; tocmai în aceşti ani ai celei mai complete revoluţii tehnico-ştiinţifice şi ai transporturilor supersonice, pasiunea pentru istorie a luat proporţii fără precedent, în cele mai diferite țări ale lumii.

la limita nebuniei (I)

dragoste – asupra trecutului. Nu numai pentru a înţelege prezentul şi a anticipa viitorul, conform unui vestit dicton, ci şi pentru a se cunoaşte mai bine pe sine însuşi. În ceea ce a fost luminos în trecut, un popor găseşte inepuizabile izvoare de încredere energie pentru realităţile de astăzi şi pentru a înainta cu paşi siguri spre ceea ce va fi.

La prima vedere, exemplul care urmează poate da impresia că aparţine micii istorii. La urma urmelor, ce importanţă are felul în care a murit amiralul Horatio Nelson? Dar împrejurările care au dat naştere disputei, îndîrjirea cu care ea a fost dusă, argumentele invocate într-un sens sau celălalt şi numărul foarte mare de participanţi la această dezbatere o pun într-o lumină specială. Treptat, cititorul îşi dă seama că nu e vorba numai – sau măcar în primul rînd – de unul dintre cei mai îndrăgiţi eroi naţionali ai Angliei.

Sabia uitată (1)

Obligînd viitorul să se integreze într-o cadenţă din ce în ce mai rapidă prezentului, omul găseşte totuşi răgazul să se aplece – cu interes, respect şi

Totul a început de la publicarea unui articol al doctorului Henry Durant în cotidianul „Times“, mai exact în suplimentul lui literar-artistic, „The Times Saturday Review“. Dr. Durant se opreşte asupra zilei de luni, 21 octombrie 1805, cînd pe bordul vasului The Victory, angajat în bătălia din largul capului Trafalgar, lordul Nelson of Bronte murea de pe urma rănilor pricinuite de explozia unui obuz francez. Autorul stăruie în mod deosebit asupra celor cîteva ore care au precedat

Căpitan Costache – spaima bucureştenilor de altădată (III)

Bici din piele de om (1)

Într-o broşură tipărită în acel an se spunea că „în frumoasa ţara noastră, un om nu este nimic, dacă nu are alt apărător decît pravila, dacă nu are vreun privilegiu”. Şi privilegiul cel mai căutat, pe atunci, era să fii sudit, adică supus străin, sub protectoratul unui consulat din ţara noastră. Numai atunci era sigur că puteai „scăpa de neomenia Agiei şi de biciul lui căpitan Costache. Astfel numai îşi poate pune neguţătorul şi meşterul cinstea în siguranţă”.

În 1850, domnitorul Barbu Ştirbei dăduse o proclamaţie calomnioasă la adresa revoluţionarilor de la 1848. Revoltat, C. A. Rosetti i-a răspuns printr-o scrisoare deschisă, făcînd, în bătaie de joc, o comparaţie între Barbu Ştirbei, care nu lasă pe paşoptişti să vorbească, şi căpitan Costache, care chiar atunci ,,cînd bate oamenii, cu biciul său lasă puţin suspinele jertfelor sale să se înalţe pînă la ceruri”. Un alt revoluţionar spunea că tinerii de la 1848 n-ar trebui desconsideraţi şi huliţi, ci, din contră, preţuiţi ca adevăraţi patrioţi, fiindcă au înlăturat un domn – care spunea că domneşte „din mila lui Dumnezeu” – şi au condus ţara trei luni de zile în cea mai deplină linişte, „fără oştiri, fără cenzură, fără Vilara şi Ton Manu şi chiar fără căpitan Costache, fără răpiri şi jefuiri, fără siluiri şi temniţe”.

Rău ca un demon

Cel care – după părerea boierului Iancu Manu – era „un copoi poliţienesc de elită, un slujbaş de-o energie rară şi de un devotament nemărginit”, avea să fie păstrat în amintirea generaţiilor ca un om fără inimă şi fără judecată, a cărui faimă i-a trecut numele peste timp.

Alexandru Antemireanu ne mai spune că, pe vremea lui, erau unii oameni care „îşi aduceau aminte de casele necinstite, de femeile şi fetele batjocorite, de copiii rămaşi orfani pe drumuri, pe cînd părinţii lor îşi dădeau duhul în chinurile cele mai grozave, cu trupul vînăt de loviturile nemiloase ale dorobanţilor”. Oamenii căpitanului Costache răpeau din mahalale

fetele sau femeile care le plăceau. Acestea erau duse în anumite case tăinuite unde monstrul îşi bătea joc de ele şi apoi, cu ameninţări groaznice, să nu spună la nimeni nimic, le dădea drumul acasă. Pentru acest motiv, mulţi părinţi, fraţi, rude sau logodnici îi jurau răzbunare, dar n-au izbutit s-o pună în practică.

Era un om „urît şi rău ca un demon” – „întruchiparea răului” – şi, cu toate că în ultima vreme era chior de un ochi, avea „un ochiu de uliu”. Pe făcătorii de rele care-i cădeau în mînă, după ce-i snopea în bătaie ca să mărturisească şi cele făcute şi cele nefăcute, îi băga în închisoarea de la Sf. Anton (Piaţa de Flori) sau îi trimitea la ani grei de temniţă. După cîte am aflat şi noi de la unii bătrîni, care şi ei auziseră de la părinţii lor, chiar oamenii cei mai răi nu doreau nici duşmanilor lor să intre în mîinile lui căpitan Costache, pentru vreo bănuială sau faptă oarecare, iar cine avea această nefericită ocazie, apoi nu mai era om toată viaţa. Mamele, ca să-şi adune copiii de pe străzi sau în alte ocazii de neascultare, îi speriau cu vorbele: „Fugi că vine căpitan Costache!” şi atît îi trebuia micuţului neînţelegător, că imediat se şi făcea nevăzut; părăsea uliţa sau maidanul şi se ascundea cît mai repede în fundul curţii sau în pivniţa casei.

Cu toate că avea salariu bun, gratificaţii serioase, jafuri şi nenumărate „picuşuri”, căpitan Costache se împrumuta cu bani. De la unii lua sume relativ mici, pentru care nu dădea nici o chitanţă, dar nici nu-i înapoia vreodată, de la alţii însă primea sume destul de mari, pentru care dădea chiar zapis la mînă, punînd amanet pe casă, că dacă nu va plăti la timp să i se vîndă la mezat (licitaţie). Documentar, cunoaştem nenumărate cazuri de împrumut; amintim numai cîteva: în 1827 a împrumutat 1.100 de lei de la neguţătorul Ivancea Hagi Stoiu, în 1828 a luat pe datorie „marfă de blănărie” în valoare de 200 lei de la Petre Cojocarul, iar în 1834, 81 de galbeni împărăteşti de la Athanasie Petropolu „supus prusienesc”. Termenele de plată care şi le punea, de maximum şase luni, ajungeau la ani şi ani de întîrziere şi numai în urma nenumăratelor reclamaţii şi procese

(va urma) nICoLAE mInEI

(care şi acestea erau amînate pe termene lungi, datorită intervenţiei lui sau persoanelor care-1 protejau) puteau bieţii oameni să obţină sentinţe de executare sau de scoatere a casei în vînzare. Dar nici sentinţele nu se executau repede, ci cu foarte multă greutate, fiindcă trebuiau să se facă prin instituţia unde slujea; iar casa, cu toate că a fost anunţată de atîtea ori să fie scoasă la mezat, prin publicaţii în Bucureşti şi în toate judeţele ţării, efectiv n-a fost vîndută niciodată la licitaţie.

De multe ori reţinea cu lunile chiar salariile dorobanţilor pe care-i comanda şi pentru care încasa el banii; reclamaţiile pentru această faptă veneau de multe ori dinafară, în desfăşurarea proceselor, fiindcă subalternii lui nu îndrăzneau s-o facă. Chiar pe fosta soţie, Uţa – care, de fapt, nu-i era lui datoare, ci altei persoane, care avea înţelegere scrisă să-i plătească atunci cînd va putea şi chiar în rate cît mai mici – a vrut s-o înşele, pretinzindu-i, prin intermediul Agiei, o sumă de 110 galbeni împărăteşti.

Serdarul Costache Chihăiescu, aşa cum a fost cunoscut în ultima parte a vieţii sale, a locuit pînă la 1838 în casa fostei sale soţii Uţa (Măria, Măriuţa) din mahalaua bisericii Alba-Postăvari, iar mai apoi şi-a construit casă proprie, departe de centrul oraşului, pe actuala Cale a Plevnei, care se numea pe atunci uliţa Podul de Pămînt. O putem situa astăzi peste drum de fosta cazarmă a Regimentului de escortă şi în apropiere de Malmaison, unde se aflau şi brutăriile garnizoanei Bucureşti. Presa timpului (1847) ne aminteşte că în apropierea lui căpitan Costache locuia arhimandritul Visarion, directorul „aşezămîntului coral” de la biserica Curtea Veche. După spusele unor nepoţi, casa lui căpitan Costache era mare şi spaţioasă, frumos şi bogat mobilată, cu o grădină întinsă şi plină de pometuri. În curte avea o fîntînă, cu apă foarte sălcie, în care se aruncau căpăţîni de zahăr s-o îndulcească, pentru a fi bună de băut. Căpitan Costache a fost căsătorit de cîteva ori, dar numai cu cea din urmă, cu Sita, a avut copii: trei băieţi şi două fete.

Căpitan Costache a murit bătrîn şi a fost înmormîntat în curtea bisericii Sf. Constantin din Calea Plevnei. Sfîrșit

GEORGE POTRA doctor docent în ştiinţe istorice decesul şi atrage atenţia asupra unor amănunte pe care le consideră semnificative. În dimineaţa acelei zile, amiralul a adăugat testamentului său un codicil, pe care l-au contrasemnat, ca martori, căpitanii Hardy şi Blackwood. Codicilul cerea poporului britanic să ia în grija lui pe Lady Hamilton, femeia pe care o iubea Nelson, precum şi pe fiica lor, Horatia. După aceea, amiralul s-a îmbrăcat în uniforma pe care eticheta epocii o impunea în ajunul unei ciocniri armate, neglijînd însă cel mai important element ai ţinutei de gală – sabia. Era pentru prima oară, în întreaga sa carieră, cînd marele strateg şi tactician al mării întîmpina dezarmat o bătălie. Simplă scăpare din vedere – aşa cum susţine majoritatea istoricilor? Dr. Duran nu se declara de acord cu acest punct de vedere, subliniind că, pînă la ultima suflare, Nelson şi-a îndeplinit datoria în cele mai mici detalii, cu o precizie care mergea pînă la pedanterie. O „uitare“ a sabiei era cu atît mai puţin verosimilă cu cît la şoldul aghiotantului său, căpitanul Hardy, se legăna spada acestuia, care-i putea aminti oricînd de cea lăsată de el în cabină. Concluzia pe care o trage autorul este că, în mod conştient sau inconştient, Nelson s-a privat în acea zi de principalul său mijloc de apărare. El ştia că la bordul cîtorva nave ale flotei franceze se făcuseră exerciţii speciale de abordare a vaselor britanice şi de atacare directă a echipajelor lor. Într-o asemenea împrejurare, lipsa sabiei devenea fatală. La un ofiţer subaltern, o omisiune ca aceasta ar fi fost pasibilă de cea mai severă pedeapsă. Amiralul, care se voia un model de disciplină, trebuia să aibă un motiv temeinic pentru a comite el însuşi grava abatere de la dispoziţiile regulamentului.

Viaţa lui Antonio Vivaldi din Veneţia, oraşul cu decor de teatru

Ne aflăm în veacul cînd lui Marosini i se acorda titlul de doge. Toată Veneția era în sărbătoare. La finalul serviciului religios, în timp ce se trăgeau salve de tun, ducele, îmbrăcat în mantie de purpură şi aur, iese din biserică și se îndreaptă spre mare, îşi aruncă inelul din deget, în timp ce rosteşte în limba latină: „Mă căsătoresc cu tine, mare, în semn de adevărată şi perpetuă stăpînire”. După încheierea ritualului, la rugămintea aristocratului Vivaldi, dogele generos îl admite ca violonist, la capela ducală din San Marco, pe Antonio. Băiatul urmează în același timp seminarul teologic pentru a deveni preot catolic, studiind în paralel şi muzica. Învaţă să cînte la orgă, îşi ia gradele preoţeşti și este hirotonisit. Din cauza părului roşcat, buclat, căzut pe umeri i se spune „preotul roşu”. Tînărul cu nas acvilin și curios e conștient că drumul lui spre glorie e muzica, iar superiorii prelaţi îl pun într-o lumină defăimătoare. Prietenului său, marchizul Guido Bentivoglio, i se confesează într-o scrisoare: „Din cauza unei suferinţe care îmi îngreunează respiraţia (astm), am oficiat un an, apoi am părăsit altarul fără să fi terminat slujba. Am fost trei sezoane la carnaval la Roma, pentru operă și am cîntat în teatru cu vioara”. Pentru fapta comisă, i se interzice să mai slujească în biserică, iar ca să aibă o pîine, violonistul se angajează la Seminarul muzical, unde predă cursuri și compune în același timp muzică pentru orgă.

Întîlnirea, prietenia

şi colaborarea cu dramaturgul

Carlo Goldoni

În epoca de amurg a barocului, tot la Veneția se naște în 25 februarie 1707, Carlo Goldoni. Bunicul său era atît de bogat încît își construise o casă cu o sală de teatru unde se jucau spectacole de commedia dell’arte. Ca săși distreze nepotul, îi construiește un teatru de păpuşi. Goldoni joacă teatru în copilărie, mai tîrziu scrie comedii de moravuri. Autorul comediei „Teatrului Comic” își trage seva din „cele două cărţi asupra cărora am cugetat cel mai mult şi de care nicicînd nu mă voi căi că m-am slujit: Lumea şi Teatrul. Prima dintre ele îmi înfăţişează

Deşi şahul nu se afla în centrul preocupărilor lui, André Philidor a fost cel mai celebru jucător al epocii sale, apreciat de regele Franţei, de Frederic al II-lea al Prusiei şi de alte capete încoronate. El a tipărit la Paris, în 1749, ,,Analyse du Jeu des Echecs”, primul tratat despre regulile jocului şi despre concepţia ce stă la baza mutărilor. În aceeaşi perioadă, o mare senzaţie a stîrnit-o Invincibilul Turc, un „automat” creat de inventivul vienez Wolfgang Kempel sau von Kempelen, cum îi plăcea să i se spună. „Automatul” era o păpuşă de mărimea unui om, îmbrăcat în veşminte orientale şi care mişca piesele cu mîna stîngă. În interiorul păpuşii se ascundea un şahist, dar faptul nu a fost cunoscut decît mult mai tîrziu. Între 1770 şi 1830, Invincibilul Turc a obţinut mari succese în turneele sale prin Europa şi Statele Unite, Kempel avînd grijă să angajeze pe unii dintre cei mai buni jucători ai vremii pentru a păstra intactă reputaţia „automatului“. În Secolul al XIX-lea, interesul crescînd faţă de şah a dus în numeroase ţări la apariţia unor publicaţii de specialitate. Cam tot atunci s-au făcut şi în ţara noastră – unde jocul se pare că a venit nu din Apus, ci pe o cale În orașul cosmopolit al Italiei, ce arată ca o scenă pe apă cu decor de teatru, trăia o familie de burghezi înstăriți. Erau părinții lui Antonio Lucio Vivaldi. Viitorul compozitor s-a născut într-o zi de primăvară, pe la 1698, însă din cercetările și documentele muzicologilor aflăm că nu se cunoaște cu exactitate data nașterii, ci numai a morții. Copilăria singuratică a fost marcată de lecțiile de vioară ale tatălui său și briza mării ce pătrundea optimist în obscuritatea camerei. Băiatul suferea de o „strîmtime a pieptului”, adică astm, boală care l-a determinat la izolare toată viața, dar care nu l-a împiedicat să compună muzică pentru teatru de operă și cele mai frumoase piese muzicale dedicate anotimpurilor, mult iubite și ascultate de către toată lumea și azi.

numeroase şi felurite caractere de oameni, mi le zugrăveşte atît de firesc, încît par făcute anume spre a-mi aduce din belşug subiecte pentru comedii plăcute şi instructive: îmi înfăţişează semnele, puterea, efectele tuturor pasiunilor omeneşti; îmi furnizează întîmplări ciudate; îmi aduce la cunoştinţă moravurile zilei; îmi arată păcatele şi cusururile cele mai obişnuite ale veacului nostru şi ale neamului nostru, cărora li se cuvine oprobriul sau batjocura înţelepţilor; îmi dezvăluie totodată la vreo persoană virtuoasă mijloacele prin care virtutea se opune acestor corupţii, drept care eu culeg din această carte, tot răsfoind-o sau cugetînd asupra ei, în orice împrejurare sau îndeletnicire a vieţii m-aş afla, tot ce este absolut trebuincios să cunoască cel care vrea să exercite cu oarecare merit această profesiune a mea”. Contemporani fiind, Carlo Goldoni și Antonio Vivaldi se întîlnesc acasă la muzician pentru a stabili detaliile unei colaborări, despre care dramaturgul își va aminti peste ani: „Abatele îmi întinde drama, rîzînd de mine, îmi dă hîrtie şi un birou, îşi reia breviarul plimbîndu-se prin cameră, recită psalmi şi imnuri. Eu recitesc scena, mă gîndesc la ce îmi cere muzicianul şi în mai puţin de un sfert de oră aştern pe hîrtie o arie de opt versuri în două părţi, îl chem pe abate şi i-o arăt. Vivaldi le citeşte, încreţeşte fruntea, reciteşte, înăbuşă strigăte de bucurie, aruncă breviarul, cheamă pe Ana Giraud”. Erau aproape să se certe, însă, după acest moment se leagă o prietenie şi o colaborare de lungă durată. „Bunul violonist și mediocrul compozitor”, cum îl numea pe Vivaldi autorul „Bădăranilor”, a compus muzica celui care a scris comedii.

în al său jurnal Johann Sebastian Bach. Schimbînd clima, starea sănătății lui se îmbunătățește, dar se întoarce mereu în orașul natal, face crize, se izolează în apartament și iese rar din casă, circulînd doar cu trăsura sau gondola.

Muzica lui este cerută, căutată, ascultată peste tot în țările din Europa. Acasă, este una dintre cele mai interesante persoane din Veneţia și chiar din Italia, compune librete pentru teatrul de operă. „E plin de spirit, un foc nesfîrşit, un colorit strălucitor şi o viteză surprinzătoare – își amintește Abatele Conti. Vivaldi a compus trei opere în mai puţin de trei luni, două pentru Veneţia şi a treia pentru Florenţa; ultima a restabilit starea financiară a teatrului din acest oraş şi i-a adus mulţi bani”. Teatro degli Immobili, care trecea printr-o criză financiară, este salvat. Datorită muzicii lui, sălile lui au fost arhipline multă vreme, iar biletele se epuizau cu mult timp înaintea reprezentației.

În 1727, compozitorul dirijează în concertul de la Teatrul Reggio Emilia. În urma succesului răsunător, e sărbătorit de întreaga Italie. Totuși, prelații bisericii sînt împotriva muzicii lui. În 1738, se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea teatrului din Amsterdam. Se decisese ca orchestra evenimentului solemn să fie dirijată de un nume cu notorietate europeană. Dintre marii compozitori și muzicologi ai vremii, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Jean-Philippe Rameau a fost ales Antonio Vivaldi.

Călătoriile în Europa, faima din Italia, un teatru salvat de la faliment

Autorul celebrelor piese muzicale dedicate anotimpurilor, care imită murmurul izvorului, şuieratul vîntului, ciripitul păsărilor din cauza astmului, călătorește prin Europa. Călătorind muzicianul cunoaște multă lume, are onoarea să corespondeze cu prinții și prințesele din alte țări, ceea ce-l bucură. În 1715, îl vizitează acasă pe Jacques Offenbach, inventatorul german al operetei, care-l întîmpină cu vin. „De aproape am admirat şi mai mult arta sa, mi-am dat seama că el execută lucrări grele, variate, într-o manieră nici plăcută, nici confortabilă – notează

Şahul are 1400 de ani (2)

Invenţia lui Kempel (2)

mai directă, din Răsărit – primii paşi spre dezvoltarea unei activităţi şahistice organizate. La începutul acestui secol e menţionat pentru întîia dată şahul în România, şi anume în „romanţul original“ al lui Nicolae Filimon: „Ciocoii vechi şi noi”. În capitolul intitulat „Scene din viaţa socială“ se poate citi: „pe cealaltă (masă) erau table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar”. Deci în 1817, în timpul domniei lui Caragea, şahul constituia un divertisment al boierilor români. Asemănarea terminologică dintre şatrange – denumirea românească a şahului – şi arabul caturange nu este întîmplătoare; se pare că turcii au adus în ţările române forma arabă a jocului de şah. În 1838 apare la noi prima carte despre şah intitulată „Jocul şatranei”.

Concursurile internaţionale de şah devin în Europa tot mai dese; la unul din acestea, ţinut la Baden-Baden în 1870, sînt invitaţi Turgheniev şi prinţul Sturdza. A. Albin, un talentat jucător de şah, scrie în scopul răspîndirii acestui joc la noi în ţară o carte tipărită în 1879. Numărul 51 al revistei „Familia”, apărut în 1881, inaugurează o rubrică de şah, iar în acelaşi an apare prima revistă de şah din România – „Şahistul român” –, revistă care nu se mai păstrează, dar care e menţionată în mai multe lucrări.

O unică iubire, un sfîrşit în singurătate Antonio Vivaldi a iubit vioara și pe Ana Giraud, fiica unui peruchier francez din oraş, o soprană pe care o cunoscuse la Moscova. Singura femeie de care s-a îndrăgostit n-a excelat vreodată în frumusețe, dar avea un corp grațios, ochii frumoși, păr bogat și o voce încîntătoare. Era fidelă. Nu se ştie prin ce împrejurări, după ce s-au cunoscut i-a devenit elevă mai întîi, apoi iubită. Au trăit în aceeași casă, nedespărțiți, dar nu s-au căsătorit, iar Ana l-a îngrijit ca o soţie devotată. Pe scenă, i-a interpretat multe multe din operele compuse. Nu se cunosc motivele pentru care dirijorul și compozitorul s-a retras discret din lumea muzicii, a plecat din Veneția şi a fost uitat. Abia în 1938 s-a aflat că ar fi decedat în singurătate, la Viena, şi a fost îngropat în cimitirul pentru săraci, în 17 iulie 1741. Astăzi cimitirul nu mai există, pe locul său se află o universitate.

ZIARULMETROPOLIS.RO

Un prim campionat mondial, cu caracter neoficial însă, disputat de englezul Howard Staunton, un distins cercetător al operei lui Shakespeare, şi de germanul Adolf Anderssen a avut loc la Londra în 1851. Cîştigător a fost cel din urmă, care şi-a pierdut titlul la primul campionat mondial oficial (1866), unde a învins praghezul Wilhelm Steinitz. Supremaţia a fost păstrată de Steinitz pînă în 1894, cînd cununa de lauri a revenit germanului Emmanuel Lasker, care nu a cedat-o decît în 1921 cubanezului Capablanca. În Rusia, şahul a devenit unul dintre jocurile favorite ale intelectualilor mai ales în secolul trecut, cînd printre adepţii săi pot fi citaţi Puşkin, Tolstoi şi Turgheniev. Sigorin (1850-1908), un umil funcţionar de stat din Petersburg, s-a întîlnit de două ori cu Steinitz în finala campionatului mondial, fiind înfrînt de fiecare dată, dar făcînd dovada unor calităţi cu totul ieşite din comun. În 1914, înaintea primului Război Mondial, Rusia avea 22 de maeştri, mai mult decît oricare altă ţară din lume. Iar din 1948, cînd M. Botvinnik a cucerit campionatul mondial, titlul suprem a rămas pînă în ziua de astăzi în mîinile jucătorilor sovietici, a căror şcoală de şah ocupă un loc de frunte în lume. Sfîrșit G HEORGHE L UPU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Partidul Socialist European

(urmare din pag. 1)

Mărturisesc că, în momentul în care am citit despre „politicile europene progresive” m-am și gîndit că fac parte din aceeași familie ca și cei din PPE, adică părintele 1 și părintele 2, avînd genul incert sau schimbabil de la o zi la alta în funcție de chef. Totuși, am citit mai departe, din contractul social cu Europa numit „Manifest” (ceea ce m-a dus cu gîndul la lucrarea lui Marx și Engels), pe care l-au prezentat la alegerile din 2019, și vă invit să descoperim împreună cele scrise aici. Ca o mică paranteză înainte de a începe, vreau să vă spun că intuiesc punerea în scenă, în Parlamentul European, a unei șmecherii vechi de cînd lumea, aplicată și la noi în primii ani de după revoluție.

Revenind la programul politic al socialiștilor, se arată de la început că „Europa trebuie să elimine inegalitățile, să lupte pentru justiția fiscală, să facă față amenințării schimbărilor climatice, să valorifice revoluția digitală, să asigure o transformare agricolă echitabilă, să gestioneze mai bine fenomenul migrației și să garanteze securitatea tuturor europenilor. Europa are nevoie de o schimbare la nivelul conducerii și a direcției politice, lăsînd în urmă modelele neoliberale și conservatoare din trecut și concentrîndu-se pe locuri de muncă de calitate pentru oamenii săi, pe un mediu sănătos, pe securitate socială și pe un model economic care abordează inegalitatea și costul nivelul de trai”. Citatul ăsta zici că l-au copiat din Cartea „The Great Reset” a lui Klaus Schwab, atît de bine atinge chestiunile exprimate de șeful forumului de la Davos. Mai departe, aflu că „naționaliștii nostalgici nu vînd nimic altceva în afară de iluzii periculoase, punînd în pericol progresul din trecut și valorile europene. Noi –socialiștii și democrații – trebuie să garantăm bunăstarea cetățenilor și să asigurăm progresul social și ecologic, fără a lăsa în urmă nici o persoană și nici un teritoriu în cadrul tranzițiilor verzi și digitale. Europa trebuie să treacă la un model circular de producție și consum, care respectă limitele planetei noastre. Vrem să consolidăm unitatea Europei respectîndu-i, în același timp, diversitatea”.

Auzi, domne, criminalii ăia de naționaliști, cum pun ei în pericol progresul valorile europene. Care valori, măntreb? Care progres, că de 32 de ani tot la vale mergem. Ei trebuie să asigure progresul social si ecologic fără a lăsa în urmă nici o persoană și nici un teritoriu în cadrul tranzițiilor verzi și digitale – cu alte cuvinte, obligatforțat. Eu așa interpretez verbul acestei propoziții, cît și expresia referitoare la „nelăsatul în urmă”. Așadar, ca-n stalinism.

Socialiștii europeni doresc o Uniune Europeană „în care concentrarea bogăției și a proprietății în mîinile unui grup restrîns de persoane privilegiate trebuie să ia sfîrșit. O Europă a bunăstării, cu state prospere, cu rețele de protecție socială și servicii publice de calitate, este esențială pentru prevenirea sărăciei și pentru protejarea celor care au nevoie, inclusiv a tinerilor, a persoanelor în vîrstă, a muncitorilor vulnerabili și a șomerilor. Vom lupta pentru salarii minime decente pe întreg teritoriul european. Sărăcia persoanelor încadrate în muncă este nejustificată din punct de vedere economic și moral. Ne dorim un mecanism european complementar de asigurare a șomajului, care să sprijine statele membre în cazul unei creșteri puternice a șomajului”. Deziderate firești pentru un partid de stînga, doar că sînt foarte curios cum vor lua ei bogăția din mîinile grupului restrîns de persoane privilegiate și o vor da la săraci. Poate ne spun mai încolo. „O Europă a bunăstării – se mai scrie în Manifestul PSE –cu state prospere, cu rețele de protecție socială și servicii publice de calitate, este esențială pentru prevenirea sărăciei și pentru protejarea celor care au nevoie, inclusiv a tinerilor, a persoanelor în vîrstă, a muncitorilor vulnerabili și a șomerilor. Avem datoria de a proteja oamenii dacă aceștia se îmbolnăvesc, dacă își pierd locul de muncă, dacă suferă de un anumit handicap sau dacă trec printr-o perioadă grea. Dreptul la asistență medicală de calitate, la educație și la pensii decente este universal și trebuie apărat. Oameni de toate vîrstele au dreptul la un loc de muncă și la demnitate. Șomajul și excluderea socială trebuie combătute în mod colectiv, și nu considerate a fi un eșec individual. Principiul egalității salariale pentru aceeași muncă, în cadrul aceluiași loc, trebuie respectat. Toți muncitorii trebuie să aibă aceleași drepturi: nu trebuie să existe nici un loc de muncă

fără contract, nici un loc de muncă fără un salariu echitabil și trebuie să fie interzise contractele cu zero ore de muncă trecute și angajarea fictivă a liber-profesioniștilor. Vom lupta pentru salarii minime decente pe întreg teritoriul european. Sărăcia persoanelor încadrate în muncă este nejustificată din punct de vedere economic și moral. Vom consolida regulile sectorului financiar și bancar, deoarece cetățenii nu trebuie să suporte costul greșelilor băncilor sau să își vadă depozitele în pericol. Europa are nevoie de un buget mai puternic pentru a asigura coeziunea și solidaritatea între cetățeni, regiuni și țări, îmbunătățind nivelului de trai pe întreg teritoriul european și reducînd inegalitățile”.

Vedeți ce lucruri frumoase scriu ei în Manifest? Mi-ar fi plăcut să ne și explice modurile concrete prin care vor face toate astea, dar probabil nici ei nu știu. Ei bine, după ce neau făcut să visăm frumos la toate astea, socialiștii ne vorbesc despre viziunea lor asupra Europei, continent care trebuie „să fie un lider în lupta pentru mediul înconjurător și pentru combaterea schimbărilor climatice, în special pentru că unii dintre partenerii noștri internaționali rămîn în urmă. Europa trebuie să protejeze biodiversitatea de pe continentul nostru și la nivel global și să oprească poluarea”.

Cum va reuși un continent să oprească poluarea la nivel global – este o enigmă pe care socialiștii europeni nu se grăbesc să o rezolve. Ne spun doar că „protejarea mediului necesită reînnoirea industriei europene pentru a deveni lider în domeniul energiilor regenerabile și pentru a deveni neutră din punct de vedere al climei, pînă cel tîrziu în 2050. Emisiile de CO2 ar trebui să fie taxate la nivel european într-o manieră echitabilă din punct de vedere social, făcînd poluatorii să plătească și să sprijine investițiile în energie verde accesibilă. Îmbunătățind mobilitatea și calitatea aerului și oferind locuințe accesibile și eficiente din punct de vedere energetic, putem îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor. Pentru a realiza acest lucru, vom promova un plan pentru locuințe la prețuri accesibile și pentru un transport public verde în Europa”.

Coroborînd informația aceasta cu declarațiile mai vechi ale Ursulei Von der Leyen și ale altor conducători europeni cu gulere albe la cămăși, înțeleg că se vrea impozitarea drastică a amprentei de carbon, a fiecărei persoane, pentru ca în final să ne mutăm din casele noastre poluante în locuințe gen „cutii de chibrituri” (cei care au trecut prin epoca socialismului victorios știu la ce mă refer, iar cei care nu știu pot învăța căutînd pe google), să folosim transportul în comun și să închidem toate micile afaceri private care nu-și vor permite să plătească „taxele verzi” fiindcă dacă „nu vei avea nimic vei fi fericit”, cum spunea K. Schwab. „O societate ca asta nu poate crește decît într-un regim democratic; prin urmare, democrația, care este o valoare fundamentală a Uniunii Europene, trebuie respectată în Europa și promovată în străinătate. Ne angajăm să ne apărăm și să ne îmbunătățim democrația, încurajînd participarea cetățenilor de la nivel local la nivel european. Ne dorim societăți deschise și vibrante, în care cetățenii au drepturi egale și nu întîmpină discriminare, prejudecăți și sexism și în care li se respectă pe deplin intimitatea și siguranța. Vom apăra statul de drept și drepturile omului în toate statele membre și ne vom asigura că UE dispune de toate instrumentele necesare pentru a face acest lucru”. Adevărul este că în plină pandemie ați respectat drepturile omului, avînd grijă ca la confruntările demonstranților cu poliția fiecare să aibă dreptul de a fi bătut în mod egal cu ceilalți, iar statul de drept, unde nimeni nu e mai presus de lege, a fost de asemenea respectat atunci cînd, în plină interdicție de circulație dispusă de statul român, existau cetățeni care plecau în mod organizat să culeagă sparanghel din Germania.

Mai scriu cei din PSE, în Manifestul din 2019 (era să scriu al Partidului Comunist), că se împotrivesc acelora care pun presiuni asupra democrației noastre, răspîndind „știri false”, manipulînd dezbaterile publice sau perturbînd în mod deliberat schimburile democratice. Presa liberă și independentă și societatea civilă trebuie să fie sprijinite și să li se permită să își joace rolul în democrație, iar persoanele care relatează abuzuri să fie protejate.

Mă întreb atunci de ce nu i-au sancționat pe cei care, pe vremea pandemiei, au răspîndit știri false despre eficiența și efectele secundare ale vaccinurilor, lucruri dovedite ulterior. Mă mai întreb: ce înțeleg ei prin a sprijini presa liberă și independentă? A da bani sub formă de clipuri publicitare presei care relatează ceea ce dictează ei. Pe măsură ce ne apropiem de finalul documentului apar

detalii și exprimări tot mai interesante. Spre exemplu, socialiștii europeni își doresc o Europă, înțelegînd prin asta Uniunea Europeană – că doar aici pot dicta – în care să existe obligativitatea unei Strategii Europene pentru Egalitatea de Gen, prin care „vom continua să ducem lupta pentru a pune capăt diferențelor de salarizare și de pensii, să combatem hărțuirea sexuală și violența bazată pe gen și să ne asigurăm că fiecare persoană are acces la drepturile sale sexuale și reproductive. Fiecare persoană are dreptul de a decide asupra propriului corp”.

Dacă vă întrebați unde ați mai auzit afirmația aceasta – că fiecare persoană are dreptul de a decide asupra propriului corp – vă spun eu: în scandalul privind legea avorturilor din SUA, care a avut loc acum cîteva săptămîni. Acolo se spunea că bebelușii nenăscuți nu sînt ființe umane și, prin urmare, îi poți omorî fără multă vorbă și fără să fii pedepsit, avortîndu-i chiar și într-o sarcină foarte avansată, pentru că ai dreptul să decizi asupra propriului corp. Afirmația aceasta se leagă foarte bine de ideile celor din partidul Renew Europe, despre care voi scrie în editorialul din numărul viitor.

Ca și cum nu ar fi suficientă dorința lor de a legaliza crima, membrii PSE cred că Europa ar trebui să înlăture obstacolele juridice și sociale pentru ca persoanele din comunitățile LGBT să trăiască în mod liber, egal și să fie respectați. No, acuma mă-ntreb și eu ca prostuʼ: cine nu-i lasă să trăiască liber, în mod egal și să fie respectați? Din cîte știu, discriminarea de acest fel s-a cam terminat, în anumite țări le e recunoscută căsătoria. Ce vor mai mult de atît? Să ne oblige să acceptăm egalitatea de gen? Ce înseamnă asta? Ce să facem, să ne schimbăm orientarea sexuală ca să nu-i deranjăm pe minoritari, sau ce?

De asemenea, trebuie să ne explice folosirea cuvîntului „obligativitatea” pe care-l consider propriu regimurilor totalitare, nu celor democratice, mai ales că ei scriu, în încheierea planului de acțiune pentru 20192024, că, într-o lume tot mai instabilă, „Europa trebuie să fie un far al democrației, păcii și stabilității, precum și un punct de referință pentru justiție socială, dialog, multilateralism, drepturile omului, muncă decentă, statul de drept, dezvoltare durabilă și egalitatea între sexe. Trebuie să fim uniți în fața partenerilor imprevizibili și izolaționiști și să promovăm o altă formă de globalizare. În același timp, UE ar trebui să impună reforma Organizației Națiunilor Unite”. Vedeți? Trebuie să impună, să oblige. Mă întreb: ce-or avea socialiștii europeni cu obligarea celorlalți de a fi la fel ca ei? Mie-mi seamănă a nivelare comunistă și nu se potrivește deloc cu „Europa far al democrației”.

Ultima chestiune abordată este cea a migrației. Aici, spre deosebire de PPE care voia să creeze oportunități de muncă și de dezvoltare a migranților în statele de origine ca să-i țină departe de Europa, PSE dorește să beneficiem cu toții de „un sistem de migrație bine gestionat, constant și corect. Europa trebuie să gestioneze migrația într-o manieră mai demnă, justă și ordonată, menținînd un control eficient al frontierelor sale concomitent cu combaterea traficului de persoane și a exploatării criminale a oamenilor și sporirea protecției celor care au nevoie de azil. Pentru a face acest lucru, trebuie să deschidem căi sigure și legale, să sprijinim capacitățile de protecție în regiunile adiacente și să abordăm cauzele fundamentale ale migrației, inclusiv schimbările climatice. Acest lucru va necesita un nou parteneriat cu Africa și un Plan European de Investiții vast pentru Africa. Vom promova o finanțare mai bună a politicilor de integrare și vom sprijini orașele și comunitățile gazdă”.

În final, sîntem asigurați că Partidul Socialiștilor Europeni va aduce progrese și va îmbunătăți viețile cetățenilor din satele, localitățile, orașele și regiunile din întreaga Europă. Sprijinind partidele membre PSE, veți sprijini și construi această Europă. Partidele românești, membre PSE, sînt PSD și PRO România.

Scriam, la începutul articolului că bănuiesc o șmecherie, care a fost aplicată și la noi după Revoluție: crearea a două partide aparent antagonice prin doctrină, unul de stînga altul de dreapta, pentru ca în acest fel să prindem în plasă cît mai mulți votanți din cele două aripi politice și să ne putem aplica nestingheriți programul unic de guvernare. Dacă vă uitați atent, veți vedea că nu sînt mari deosebiri între programul PPE și cel al PSE.

După tot ce ați citit, sper că v-ați făcut o idee despre ce înseamnă Partidul Socialist European și la viitoarele alegeri europarlamentare veți vota în cunoștință de cauză.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Vidra, o specie protejată, al cărei declin a fost evident în a doua parte a secolului trecut, a revenit acum în aproape toată Delta Dunării, potrivit datelor furnizate Agerpres de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (INCDDD). „În Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (RBDD), vidra a fost observată pe toată suprafaţa, în zonele acvatice dulcicole, inclusiv în zone antropizate: portul Tulcea oraş, amenajări agro-silvo-piscicole şi în apropiere de vetrele aşezărilor săteşti. În acest teritoriu, se apreciază că se află majoritatea populaţiei speciei la nivel naţional. Dintre toate speciile de mamifere de interes comunitar din RBDD, vidra este cea mai des observată. În perioada 2010 - 2021, a fost semnalată în toate ecosistemele acvatice de pe teritoriul RBDD, inclusiv în zonele antropizate”, se arată într-o lucrare semnată de specialiştii INCDDD. Cele mai multe vidre au fost înregistrate în zona Şontea - Furtuna şi în sistemul lagunar Razim - Sinoie. ● Bursele elevilor ar putea constitui, conform unei declarații a ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, un pilon important în noile legi ale Educaţiei pentru reducerea abandonului şcolar. Banii primiți de tineri vor fi mai mulți, iar asta îi va ajuta să aibă un trai decent și să studieze. În 2023, bugetul pentru bursele elevilor va fi de zece ori mai mare decît cel prevăzut în anul 2020. „Vrem să dăm putere şcolilor. Propunerea din lege este ca pentru fiecare din cei 871.000 elevi din învăţămîntul primar să fie o alocată suma de 400 de lei pentru bursa socială, iar pentru învăţămîntul gimnazial pentru cei 751.000 elevi alocaţia este de 920 de lei. Pentru învăţămîntul liceal unde sînt 573.000 elevi, alocaţia propusă este de 1.500 lei pentru liceele teoretice şi vocaţionale şi 3.000 de lei pentru învăţămîntul profesional. Fiecare şcoală va şti exact care va fi bugetul pe care îl are la dispoziţie şi va putea să-şi pună în practică propria viziune de susţinere a performanţei”, a explicat ministrul Educaţiei. ● Populația României a scăzut. Președintele INS, Tudorel Andrei, a oferit, în cursul săptămînii trecute, cîteva date rezultate din recensămîntul general al populației. Aproximativ 19 milioane este populația aflată pe teritoriul României, potrivit datelor recensămîntului care s-a încheiat la finalul lunii iulie 2022. La recensămîntul din 2011, populația stabilă a țării era de 20,12 milioane, cu un milion mai mult decît în prezent. „Sînt pesimist în ce privește evoluția demografică. În 2020, la 143 de pensionari aveam 100 de copii sub 15 ani. Înseamnă dezechilibre majore la pensii și pe piața muncii. Nu mai e piramida vîrstelor, e o bază mică”, a transmis Tudorel Andrei. „Am observat o tendință: orașele reședință de județ își reduc populația și crește populația din localitățile limitrofe”, a spus Tudorel Andrei, completînd că „600.000 de locuințe secundare nu sînt ocupate. Căutăm explicații, cum se poate întîmpla așa ceva”, a adăugat președintele INS. ● Potrivit CIA The World Factbook, România a urcat pe locul 2 mondial la rata mortalității și coboară în coada clasamentului mondial la natalitate. Specialiștii celebrului serviciu de informații american CIA anunță că România este într-o amplă criză demografică. În prezent, România este depășită în acest clasament doar de Serbia, care înregistrează o rată a mortalității de 16,39 decese la mia de locuitori. Din datele analizate și prezentate de CIA, Ucraina ocupă poziția a șasea în acest clasament al mortalității, cu 13,77 de decese la mia de locuitori, iar Rusia poziția a șaptea, cu cota de 13,36. Se pare că rata mortalității nu este singurul indicator care vorbește despre criza socio-demografică în România. Cu 8,76 nașteri la mia de locuitori, țara noastră este printre ultimele pe lista statelor care măsoară natalitatea la nivel planetar. „Este adevărat

că România trece printr-o criză demografică accentuată și este nevoie cît mai urgent de o politică demografică gîndită de cele mai importante instituții ale statului și evident de o cercetare cu privire la calitatea vieții familiilor din România, altfel nu vom reuși să oprim declinul demografic”, a transmis Gabriela Firea, ministrul Familiei. Aceasta mai susține că acest declin este unul cu totul și cu totul fără precedent în țara noastră. Din acest motiv, Firea consideră că este nevoie de cercetări masive în acest domeniu. ● După ce mai multe țări din spațiul european au publicat primele propuneri prin care să se reducă rapid consumul de energie, au apărut temeri și în România în această privință. Ei bine, românii nu vor fi afectați de o eventuală reducere a consumului de gaze naturale, măsură avută în vedere de Comisia Europeană în cazul unei crize a gazelor în UE. Acest lucru a fost susținut de premierul Nicolae Ciucă și de ministrul Energiei, Virgil Popescu, care susține că reducerea cu 15% a consumului de gaze, decisă de Uniunea Europeană, se bazează pe o medie a consumului din ultimii 5 ani pentru perioada 1 august - 31 martie. În cazul României, o astfel de reducere nu va afecta major. „România își poate asigura din producția internă toți consumatorii protejați. Lucrăm pe mai multe paliere, pe mai multe scenarii. Principalul scenariu e să avem cît mai multe gaze în depozite, să depășim pragul de 80% în septembrie. Profilul de producție al României e diferit. Ne-a dat Dumnezeu gaze, și din producția internă ne putem umple vara și toamna depozitele ca să avem la iarnă. Acest lucru se și întîmplă, mergem spre un grad de umplere cît mai mare, să avem cel puțin 90%”, a spus Popescu. ● Armata Populară de Eliberare (PLA) a Chinei a prezentat o serie de informații legate de exercițiile militare derulate, începînd de joi, în jurul Insulei Taiwan, informînd că este prima dată cînd organizează astfel de exerciții la scară largă și multi-regionale în jurul insulei. Cercetătorul senior la Academia de Cercetare Navală a PLA, Zhang Junshe, a explicat pentru presa chineză importanța celor șase zone stabilite în jurul insulei, pentru exerciții. Purtătorul de cuvînt al Ministerului chinez de Externe, Hua Chunying, a informat că autoritățile chineze vor lua toate măsurile necesare pentru a-și proteja suveranitatea și integritatea teritorială. Toate consecințele care decurg din aceasta vor fi suportate de partea americană și de forțele separatiste pro „independența Taiwanului”. ● Primele şapte luni definesc 2022 ca fiind cel mai cald an din istorie: luna iulie, care tocmai s-a încheiat, a înregistrat o creştere a temperaturii de 2,26 grade peste media italiană din anul 1800 (de cînd sînt colectate datele) pînă astăzi şi, în general, primele 7 luni ale anului înregistrează o creştere de 0,98 grade. Acest lucru este indicat de datele publicate lunar de Institutul de Ştiinţe Atmosferice şi Climă al Consiliului Naţional de Cercetare (Isac-Cnr). „Dacă 2022 s-ar încheia acum, ar fi cel mai cald an din istorie”, a comentat pentru ANSA Michele Brunetti de la IsacCnr, scrie Rador. Întreaga Europă se luptă cu căldura şi cu seceta. Ne confruntăm cu interdicţii excepţionale şi cu o penurie epocală de apă care pune agricultura în genunchi şi turismul în dificultate. Din România pînă în Spania, jumătate din teritoriul Bătrînului Continent, aşa cum spune un studiu al Comisiei Europene, este în pericol. ● Anunț îngrijorător din partea președintelui finlandez Sauli Niinistö, care crede că țările UE se vor confrunta cu o recesiune economică din cauza conflictului din Ucraina. „Cetățenii Finlandei și ai altor țări din UE vor trebui să se obișnuiască cu faptul că economia nu va mai crește de la an la an. Acest lucru poate afecta negativ unitatea Europei, pe măsură ce dezvoltarea se oprește brusc, iar numărul provocărilor crește”, a spus politicianul duminică, într-un interviu acordat ziarului Maaseudun Tulevaisuus Niinistö a adăugat că astăzi este important să se ia în considerare „riscul escaladării conflictului din

Ucraina”. El nu a precizat cum ar putea escalada situația, dar a subliniat că „îngrijorarea este cu siguranță împărtășită în alte țări”. ,Starea relațiilor dintre Rusia și Occident, în special între Rusia și Finlanda, va depinde, de asemenea, de evoluția situației din Ucraina”, a completat oficialul. ● Sistemul de distribuţie a pastilelor de iodură de potasiu este „perfect funcţional”, a declarat, luni, ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila. „Distribuţia pastilelor de iodură de potasiu este perfect funcţională. Îndemn pe toată lumea, toate persoanele cu vîrsta pînă la 40 de ani să se prezinte cît mai repede la medicul de familie de la care trebuie să primească prescripţia şi avem 2.500 de farmacii în toată ţara, listele se regăsesc la Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de Sănătate Publică, de unde îşi pot ridica gratuit aceste pastile. Este un sistem perfect funcţional. Este important ca oamenii să apeleze la sistemul pe care noi am reuşit să îl punem la punct”, a afirmat Rafila, după o vizită la Spitalul de urgenţă Floreasca. El a precizat că este posibil ca, pe măsură ce lucrurile se tensionează în Ucraina, cererea de pastile de iodură de potasiu să crească. „Pe măsură ce lucrurile se tensionează în Ucraina, este posibil ca cererea să crească, dar medicii de familie trebuie să elibereze prescripţie acestor pacienţi care au dreptul să primească microcomprimatele de iodură de potasiu”, a explicat ministrul. ● Comisia Europeană a aprobat, luni, în temeiul normelor UE privind ajutoarele de stat, o schemă de ajutoare a României în valoare de 149 de milioane euro pusă la dispoziţie prin intermediul Mecanismului de redresare şi rezilienţă (MRR) pentru a sprijini producţia de hidrogen din surse regenerabile, informează un comunicat de presă. Scopul măsurii este să contribuie la dezvoltarea hidrogenului din surse regenerabile, în conformitate cu obiectivele Strategiei UE pentru hidrogen şi cu Pactul verde al UE. Schema va contribui, de asemenea, la obiectivele planului REPowerEU de a reduce dependenţa de combustibilii fosili din Rusia şi de a accelera tranziţia verde. „Această schemă în valoare de 149 de milioane euro permite României să îşi consolideze capacităţile de producţie de hidrogen din surse regenerabile, limitînd în acelaşi timp posibile denaturări ale concurenţei. Măsura adoptată astăzi va contribui la realizarea Strategiei UE pentru hidrogen şi a ambiţiilor Pactului verde european. Mai mult decît atît, măsura va ajuta România să înlocuiască gazele naturale, cărbunele şi petrolul din industriile greu de decarbonizat şi din transporturi şi să îşi reducă dependenţa de combustibilii fosili importaţi, în conformitate cu planul REPowerEU”, a declarat vicepreşedinta Comisiei Europene, Margrethe Vestager. ● Elon Musk, cel mai bogat om din lume, a abordat cele mai mari amenințări la adresa umanității în timpul unei apariții recente la un podcast, unde a avertizat că civilizația ar putea dispărea. Vorbind în cadrul podcastului Full Send, Musk a sugerat că este puțin probabil ca o apocalipsă nucleară să fie cea care va duce la prăbușirea omenirii. „Aș spune că cea mai mare amenințare în acest moment este colapsul demografic; rata foarte scăzută a natalității... Avem o problemă de subpopulare. A existat un boom demografic uriaș în care oamenii au făcut o tonă de copii după cel de-al II-lea Război Mondial, dar rata natalității în SUA a fost sub rata de înlocuire din 1971 sau 1972, timp de 50 de ani SUA a fost sub rata de înlocuire. Ne confruntăm cu colapsul demografic. Oamenii nu au nici o idee despre cît de repede se va prăbuși populația”. Antreprenorul a explicat că singurul motiv pentru care ratele populației nu se prăbușesc în prezent este reprezentat de creșterea speranței de viață. Însă, Elon a avertizat că, pe măsură ce numărul „scutecelor pentru adulți” va depăși numărul scutecelor pentru copii, populația țărilor va începe să scadă.

Rusia cerșește pacea

Cerșește una falsă. O cerșește indirect, o solicită mascat, o pretinde viclean, o reclamă cu gînduri ascunse de reluare a ofensivei în zile mai bune, dar o vrea acum. Vrea pacea, fiindcă are ca de aer nevoie de ea. Ceea ce nu înseamnă că Rusia ar fi încetat să fie periculoasă. Că Putin n-ar mai vrea să cucerească Harkovul. Sau că ar fi renunțat la visul îngenuncherii întregii „Rusii mici”, la cîrma căreia să-și instaleze, la Kiev, satrapul. Dar pe moment îi trebuie un armistițiu.

De ce și de unde?

Rusia are nevoie de o pace provizorie pentru că a pierdut războiul. A pierdut prima rundă, la Kiev. A cîștigat parțial a doua rundă, cucerind, cu ajutorul lipsei armelor grele și al trădătorilor din rîndul serviciilor secrete și al forțelor ucrainene, mare parte din Lugansk. Dar decimarea trupelor ruse, confruntate cu un inamic tot mai dur, mai experimentat și mai neînfricoșat, precum și, mai ales, lansatoarele multiple de rachete livrate Kievului de americani, de germani și de alți vesteuropeni au modificat radical situația de pe front.

În timp ce sancțiunile n-au permis ameliorarea celei din Rusia, neobișnuita forță dobîndită prin artileria occidentală din Vest a schimbat starea militară a lucrurilor din temelii, dînd cîștig de cauză Ucrainei pe teren, pe cîmpul de luptă, în cele peste 50 de localități recucerite de ucraineni în regiunea Herson și, potențial, în ciocnirile intense din Donețk și regiunea Harkov. În consecință, Rusia flutură, abia perceptibil, dar nu mai puțin clar, steagul alb.

Parlamentarul lui Putin:

Gerhard Schröder

Dictatorul l-a trimis la înaintare, cu steagul în mîna lui tremurîndă, de odios trădător al intereselor germane, pe lacheul său prea-plecat Gerhard Schröder. Fostul cancelar a dat interviuri presei germane, potrivit cărora Moscova vrea tratative. Șeful și prietenul său, Vladimir Putin, ar fi gata pentru „o soluție negociată a războiului” din Ucraina. Care, dacă e numit așa în Rusia, îl face pe cetățeanul vorbitor pasibil de 15 ani de pușcărie grea. Conform lui Schröder, Putin l-ar fi informat personal, săptămîna trecută, că ar vrea „o rezolvare negociată”. Acordul pe exportul de cereale ucrainene (mediat de turci) ar fi fost un prim pas în această direcție, a spus subalternul de la Gazprom al președintelui rus jurnaliștilor de la Der Stern și NTV

Trimisul neoficial al Kremlinului a lăsat în interviuri să transpară și cum se derulează visul umed al stăpînului său de la Moscova. Întrucît Putin e bîntuit de imaginea zilelor fericite cînd, în interesul Rusiei, care îi răpise Kievului teritorii întinse, Germania și Franța înșelau, ani la rînd, Ucraina prin „formatul Normandia” și acordurile infame de la Minsk, Europa era divizată și net disociată de americani, iar Rusia nu era supusă decît unor sancțiuni rizibile, dictatorul i-a pus vorbe dulci și înșelătoare în gură slugii sale pentru urechi franceze și nemțești.

Conform limbajului orwellian al lui Schröder, „Germania și guvernul federal au natural o răspundere deosebită, în special împreună cu Franța”, iar în această privință nu s-ar „face destul”, a băgat ex-

cancelarul bățul prin gard, elogiind meritele de mediator ale Turciei, ca să stîrnească invidia și ambițiile de puteri europene ale Hexagonului și Republicii Federale.

Pacea falsă pe care o vrea Putin, deocamdată

Ce fel de pace își dorește Putin, pe moment, transpare de asemenea din declarațiile josnicului său argat. Astfel, Schröder (care a încercat să-și repare un pic prestigiul grav șifonat, admițînd din nou evidența, și-anume că războiul este „o greșeală a guvernului rus”) a calificat ideea recuceririi Crimeei de către ucraineni drept „aberantă”, iar problemele existente drept „soluționabile”, căci Zelenski ar fi spus el însuși că ar „exista o alternativă la apartenența la NATO a Ucrainei”. Iar Ucraina și-ar putea asuma un „statut de neutralitate înarmată, ca a Austriei”, de vreme ce, „dacă se vrea pacea”, ar fi nevoie de „concesii de ambele părți”.

În privința Donbassului, Putin/Schröder sugerează crearea unei „confederații”, deci o „soluție elvețiană a cantoanelor”, de parcă estul Ucrainei ar fi în vestul Europei, iar vecinii Kievului ar fi Italia și Liechtenstein, iar nu tirani sîngeroși și asasini în masă ca Putin, Lukașenko și satrapul cecen al dictatorului fascist de la Moscova, Kadîrov.

Ce a mai eludat vicleanul Schröder?

În afară de coordonatele geografice, politice și culturale reale ale conflictului, ex-cancelarul din buzunarul vestei lui Putin a evitat cu grijă să releve că Zelenski se exprimase concesiv în prima fază a războiului, cînd lui nu-i erau clare nici amploarea, nici oroarea crimelor de război ale Rusiei și nici capacitățile defensive și ofensive ale armatei ucrainene. Pe atunci, Rusia nu pierduse încă două reprize ale războiului. Iar Vestul, încă timorat, nu începuse încă să livreze arme grele Ucrainei, capabile să ajute le recucerirea teritoriului pierdut.

De ce mai flutură el tocmai acum drapelul alb prin care Rusia se milogește să obțină pacea de la Ucraina? Pentru că Nancy Pelosi a aterizat la Taipei. Ceea ce a lansat un semnal crucial.

Factorul american al ecuației…

Vizita ei în Taiwan și lichidarea șefului Al-Qaida al Zawahiri au transmis, global și intern, un mesaj inedit despre SUA sub actualul ei președinte Biden. Și anume că, înaintea alegerilor din toamnă pentru Congres, cînd anemia economică și militară afișată pînă acum de America în Afganistan, în Ucraina, în recesiune și inflație amenință să-i coste pe democrații lui Biden și Pelosi enorm de multe voturi, precum și puterea în Congres, Washingtonul nu mai e dispus la concesii.

Biden și ai lui vor neapărat să proiecteze o imagine de superputere energică și în vigoare, capabilă să se redreseze, care s-ar potrivi ca nuca în perete cu orice hatîruri făcute Kremlinului sau Beijingului. Atît de mare e această dorință, încît Pelosi a sfîrșit prin a-și înăbuși frica și a trece peste lașitatea unora din dregătorii americani, care-și doreau mai mult decît orice liniștea și calmul pe frontul litigiului cu tiranii răsăriteni.

Iată motivul pentru care, pînă la urmă, Pelosi a sfidat China, în ciuda avertismentelor comuniste – o cacealma pe stil de ruletă rusească – lansate de Beijing.

…și cel global și european

Anterior, Rusia și China le ordonaseră trollilor lor din mass-media globale – inclusiv la New York Times – să răspîndească peste tot panica unui presupus Război Mondial iminent, pentru cazul (în fapt banal, în condiții normale) vizitei americancei în Taiwan.

Marți, Rusia oficială mai apreciase că regimul lui Xi, în speță China, are dreptul să adopte (în reacție la călătoria lui Pelosi) „demersurile necesare pentru a-şi apăra suveranitatea”, apreciind drept „provocare evidentă” vizita în Taiwan a preşedintei Camerei Reprezentanţilor din Congresul

american. Dar blufului i s-a plătit sec. Ca atare, a doua zi după aterizarea la Taipei a șefei majorității democrate din Camera Reprezentanților, Schröder își agita flamura albă în presa europeană. Care dăduse glas, înaintea sosirii lui Pelosi în Taiwan, declarațiilor unor înalți oficiali, ca șefa diplomației germane, Baerbock, și ca vice-șefa Parlamentului European, Beer.

Arătînd că au înțeles în fine că Beijingul se inspiră de la Moscova, demnitarii europeni lansaseră apeluri clare la solidaritate cu Taiwanul. Și deci și cu SUA. Care și-au asumat fără echivoc apărarea insulei democratice rîvnite de Beijing. „Nu vom tolera o invazie a Taiwanului”, afirmase șefa diplomației germane, Baerbock. „Nu trebuie să repetăm greșeala făcută cu Ucraina”, mai spusese ea. Și vicepreședinta Parlamentului European solicitase statelor occidentale să susțină clar Taiwanul, „o democrație autentică”, reliefînd că Beijingul „urmărește foarte atent modul în care Comunitatea Internațională reacționează la cele ce se petrec în războiul ruso-ucrainean”.

Șiretlicurile Moscovei și capcana întinsă Ucrainei și Occidentului

Această unitate progresiv tot mai strînsă și mai puțin discutabilă a unui Vest pe cale să renunțe la anti-americanismul tradițional al vest-europenilor, de cînd au început să se simtă efectiv amenințați, așa cum se simțeau pe vremuri doar fostele națiuni captive – românii, ucrainenii, gruzinii, polonezii, balticii și taiwanezii – i-a determinat pe strategii de la Moscova să-și regîndească din temelii poziția.

În plus, Putin, afectat tot mai grav și de sancțiuni, în ciuda prețului ridicat al energiei, vrea să-și securizeze cîștigurile teritoriale din est și sud, înainte să se abată asupra lui marele coșmar al celților, iar cerul să-i cadă în cap prin recucerirea de către ucraneni a Hersonului, a Luganskului și a Crimeei. Iată, alături de încercarea de a diviza opinia publică occidentală, prin tradiție pacifistă, dar marcată de o atitudine încă majoritar pozitivă sau foarte pozitivă față de Ucraina, precum și pe cea ucraineană, obosită, în parte, de sacrificiile uriașe ale războiului, combinația de fapte și de știri care a determinat Moscova să rupă pisica în două și să ceară, indirect, o „soluție negociată”.

Zdruncinați de recesiune și inflație, de riscul crizei energetice și de costul sancțiunilor și programați să gîndească păgubos și contraproductiv pacea, văzută din lentile pacifiste și cît permit ochelarii de cal împăciuitoriști, mulți occicdentali vor fi ispitiți să lase garda jos și să pună botul la momeala rusă. O tentație similară, clar sinucigașă, s-ar putea să le dea tîrcoale și ucrainenilor. Și unii, și alții ar trebui să se lege de catarg și să reziste cîntecelor de sirenă schröderiană ale Kremlinului, amplificate abil de acordul mediat de turci pe subiectul reluării exporturilor de cereale ucrainene.

Dacă Vestul acceptă pacea în condiții de victorie putinistă și forțează și Ucraina să și-o asume, deși e clar că Rusia nu va renunța sub Putin ori din postura de învingător la ambițiile ei imperiale și genocidare, runda de conflict militar care va urma în mod necesar ar putea fi catastrofală. Și ea ar afecta probabil nu doar Ucraina, ci și Europa și Statele Unite.

La rîndul ei, Ucraina să nu se dedă iluziei că războiul se poate încheia ieftin, cu vreo înțelegere negociată cu dictatorul, de vreme ce Putin n-a respectat pînă acum nici un acord sau tratat. Dar decizia finală de a accepta sau respinge ofertele otrăvite ale Moscovei nu aparține comentatorilor. Ci Ucrainei și eroicului ei președinte, Zelenski.

D.w.COM

Nancy Pelosi în Taiwan, alături de președinta Tsai Ing­wen

Tablou expus la East Side Gallery din Berlin: Schröder și Putin se îmbrățișează

Doza de sãnãtate

Sincronizarea dintre sistemul imunitar și metabolism

Primele observații în domeniu provin încă din Secolul XIX, cînd s-a observat, la pacienții care aveau meningită, o creștere a simptomelor diabetice. Între timp, s-a recunoscut faptul că imunitatea și metabolismul aflate în echilibru asigură o stare de sănătate optimă.

Medicina energo-informațională, care se bazează pe informația energetică a pacientului, tratează cauza, și nu simptomul. Dacă pacientul are probleme de sănătate, este clar faptul că metabolismul și imunitatea sînt deficitare. A trata numai unul dintre aceste aspecte nu duce la însănătoșire. Schimburile permanente existente între mediul înconjurător și celulele imunitare au nevoie un metabolism echilibrat din punct de vedere energetic, pentru a-și putea îndeplini rolul în organul afectat. Metabolismul celular este cheia care reglează imunitatea celulară. Fiecare celulă din corpul nostru are, de asemenea, propria imunitate și propriul metabolism. În cazul în care sîntem bolnavi, comunicarea cu imunitatea generală a corpului este întreruptă. După cum vedem, este vorba despre un sistem complex interconectat. Întregul organism este conectat și există o permanentă comunicare cu sistemul neuro-vegetativ. Celulele bolnave, sau cele care și-au îndeplinit activitatea în organul din care fac parte, emit în permanență noxe toxice care dereglează comunicarea energetică și dereglează în timp imunitatea și metabolismul întregului organism.

O istorie a farselor (261)

Record, și nu prea... (2)

Îndoielile au început să apară odată ce Carlo Mauri, rivalul lui Maestri din 1958, a insinuat, într-o revistă italiană de alpinism, că Cerro Torre rămîne şi în prezent necucerit. Scepticismul era din ce în ce mai puternic. Părea tot mai improbabil ca cineva să fi fost în stare să parcurgă ultimii 762 m. Şi Maestri, atît de vag în detaliile sale, părea că îşi pierduse curajul. Acum urca pe munte foarte încet, folosind prea multe şuruburi de fixare. Controversa s-a intensificat în 1968, cînd o puternică echipă britanică, folosind echipamente şi tehnici noi, ce revoluţionaseră alpinismul în aşa măsură încît traseele odinioară extrem de riscante deveniseră în prezent aproape de rutină, a eşuat pe creasta de sud-est a vîrfului Cerro Torre, foarte aproape de vîrf. Echipa britanică a considerat traseul final excesiv de greu. Apoi alte expediţii japoneze şi argentine au ratat, de asemenea, chiar sub punctul atins de către alpiniştii britanici. În 1970, Carlo Mauri s-a întors. Reuşind să treacă de un turn de roci şi gheaţă, asemănătoare unui picior de munte, de pe vîrful principal, avea să descopere că drumul îi era blocat de „conopide” de gheaţă la doar 183 m distanţă de creştetul muntelui. Declarînd că nu se va mai întoarce acolo niciodată, el afirma dispreţuitor că, oricum, nici o fiinţă umană nu pusese încă piciorul pe culmea Cerro Torre. Ca să-i reducă la tăcere pe cei ce îl defăimaseră, Maestri s-a reîntors în cursă. Înarmat cu un burghiu cu aer comprimat şi alimentat cu benzină pentru a amplasa cu uşurinţă şuruburile, echipa lui a luat cu asalt creasta de sud-est a muntelui. Alpiniştii au perseverat timp de cincizeci şi patru de zile, împărţind o greutate a echipamentului de aproape 136 kg. Au fost însă obligaţi să se retragă chiar înainte de a ajunge la punctul cel mai înalt atins de expediţia britanică din 1968. Peste cinci luni de zile, Maestri se întoarce pe munte, unde reuşeşte să ajungă la un grup de stînci situate chiar la 46 m sub vîrf. Aici însă drumul i-a fost stopat de o ciupercă imensă de gheaţă. Tratînd-o superficial, ca pe o „simplă grămadă de gheaţă, care nu făcea, de fapt, parte din munte – o să se topească în cîteva zile”, el a pretins reuşita ascensiunii sale. Lumea expediţiilor alpiniste a fost îngrozită. „Cerro Torre: un munte profanat”, titra

Microimunoterapia este un termen care se impune tot mai mult în domeniul nostru. Medicina energo-informațională este singura disciplină care poate oferi tratamente de imunoterapie fără medicamente, fără analize de laborator și fără durere, destinate atît copiilor, cît și adulților. Terapia se bazează pe informația energetică a pacientului. Corpul nostru este un computer biologic care trebuie mereu resetat și readus în echilibru energetic, pentru o comunicare armonioasă între celulele corpului. Fiecare terapie începe cu o măsurătoare energetică și este personalizată în funcție de potențialul energetic al pacientului. În țesutul diferitelor organe, mușchi, ficat, pancreas și creier sînt localizate celule specializate, de urmărire a comunicării energetice a întregului organism.

În cazul persoanelor cu adipozitate bazată pe alimentație greșită, se poate observa o creștere a unui hormon care destabilizează imunitatea și poate provoca boli autoimune. Postul urmat de o schimbare radicală a stilului de viață este recomandat, iar în cazul persoanelor cu predispoziție genetică, medicina energo-informațională acționează prin programe speciale destinate bolilor moștenite. Celulele de grăsime din corpul nostru sînt constante ca și cantitate, dar

jurnalul britanic Mountain. Expediţia lui Maestri din 1959 era pusă sub semnul întrebării acum mai mult .ca niciodată. Luîndu-i-se interviu la reşedinţa sa de către editorul Ken Wilson şi alţi trei redactori de la publicaţia Mountain, Maestri a refuzat să identifice, pe o fotografie, traseul urmărit de el în 1959.

În 1974, o echipă italiană a răpus, în cele din urmă, vîrful mult rîvnit, acoperit de ciuperca de gheaţă pe care Maestri o desconsiderase. Cucerindu-1 după o luptă îndelungată, italienii se aflau, în sfîrşit, pe culmea visată. Dar aici nu au găsit recipientul de tinichea în care se presupunea că Maestri şi Egger şi-ar fi lăsat numele înscrise în 1959. În acelaşi an, americanul Jim Donini şi englezul Mick Coffey au găsit rămăşiţele pămînteşti ale lui Toni Egger într-un gheţar, la 2,5 km distanţă de Cerro Torre. Anul următor, Donini s-a întors pe munte împreună cu alţi doi alpinişti. Urmînd traseul lui Maestri din 1959, au descoperit echipamentul lui Maestri şi Egger împrăştiat peste tot. În final, chiar sub un cîmp de gheaţă de pe culmea de est, în vîrful unei stînci, au descoperit un pachet conţinînd pioleţi, cuie şi frînghii. După care, nimic. Nu mai exista nici o dovadă că Maestri şi Egger ar fi progresat pe ruta lor, adică în ultimii 1524 m de ascensiune a faimosului Cerro Torre.

Cînd murise Egger şi cum? Ce s-a întîmplat atunci? Doar Maestri ştie. Singura certitudine este că italianul nu a atins deloc acest vîrf în 1959.

Sir John Mandeville –cel mai mare mincinos! (1)

Călătoriile lui Sir John Mandeville, Cavalerul, volumul original al unei descoperiri „de salon”, a fost cea mai cunoscută şi citită carte a vremii în care a apărut. Pentru cei care ştiau să citească, devorînd înfocaţi istorisirile despre călătoriile în tărîmuri îndepărtate, exotice, ca cele întreprinse de Marco Polo şi Friar Ordoric din Partenone, Mandeville şi-a cîştigat renumele de cel mai mare călător al tuturor timpurilor. Pînă în Secolul al XVI-lea, a mai cîştigat o reputaţie – cea de cel mai mare mincinos. În primul său manuscris descoperit vreodată, datînd din 1371 şi fiind în limba franceză, Mandeville spune cum între 1322 şi 1356 a părăsit Anglia pentru a vizita Pămîntul Sfînt, trecînd prin Paris, Constantinopol şi Egipt. (va urma)

STUART GORDON

metabolismul lor celular se poate regla prin programe de reglare a metabolismului carbohidraților și a grăsimilor. După cîteva ședinte de tratament, însoțite de o recomandare dietetică, celulele adipoase care la început semănau cu un balon umflat, devin ca o seceră.

Omul modern are acces la toate descoperirile din domeniul științei și tehnicii și trebuie să învețe cum să le folosească într-un mod optim. În cazul majorității bolilor, tablourile complexe sînt cauzate de lipsa de reglare a mebolismului și a informației greșite existente între corp și creier. În practică întîlnim situații cînd pacientul acuză dureri care, de fapt, nu mai există, dar informația durerii persistă în creier. Terapiile de deblocare aduc alinarea suferinței pacientului, întrerupînd durerea.

Vă recomandăm o investigare energetică a întregului organism, care poate avea rol preventiv sau curativ. O refacere a comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem.

FLORICA MUNTEANU,

specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Lucrător al pămîntului –Construită pe pămînt ca adăpost; 2) Cantitate de apă pe care o conține pămîntul la un moment dat; 3) ,,Pămîntul făgăduinței” în miturile chineze – Un ghem de ace; 4) Pămînt – Rîu în Germania; 5) Cel mai lung fluviu de pe pămînt – Spășit; 6) Pămînturi irigate – Mărunței din fire; 7) Luate în brațe! – Sarea pămîntului; 8) Prin Cuba! – Miez de banană! – Începe potopul!;

9) Ridicătură de pămînt în deșert – Pămînt cu flori; 10) A se întoarce la pămîntul străbun – Se cred stăpîni pe Pămînt.

VErTICAL: 1) Pămîntul de oale după învîrtire! – Poet chilian prezent în context cu titlul ,,Reședință pe Pămînt” (Pablo); 2) A-ți fugi pămîntul de sub picioare – Iese din pămînt după ploile de vară;

3) Obiceiul pămîntului, din moși-strămoși – Pămînt galben – Intrare în natură!; 4) Plecat din spate –Asia!; 5) Ultimii pămînteni! – Întins la pămînt;

6) Larmă – Locul unde cerul cade pe pămînt (pl.);

7) Calcă pămîntul pe uliță – Face Raiul pe Pămînt; 8) Luat la ochi – Prinsă în lanț; 9) A descoperi noi pămînturi – Întîlnit pe pămînturile nordice; 10) Cei ce țin la pămîntul țării.

DICȚIONAR: LETU; ANAN; TALA

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,OGLINDIRI” 1) STRIVITURA; 2) TRASOR – TAM; 3) REN – TABERE; 4) AMICA – ARIN; 5) TURATII – TI; 6) ARII – RACAN; 7) GA – ELITE – T; 8) ETERAT – APA; 9) MOR – MARTOR; 10) ARATATOARE

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Comorile tinereții (I)

Una dintre cele mai fascinante legende umane este aceea a Tinereţii fără bătrîneţe. Prezentă în mitologiile şi textele vechi ale mai multor culturi, ea comprimă cîteva milenii de înţelepciune şi visare umană. Este uimitor cum de a reuşit viziunea omului antic să exprime în alegorii de o mare frumuseţe poetică o realitate pe care ştiinţa avea să o fundamenteze, teoretic, după cîteva milenii de civilizaţie. La români, mitul sună întrucîtva mai lung şi mai frumos, Tinereţea fără bătrîneţe fiind completată de Viaţa fără de moarte. Cunosc o variantă a acestei credinţe, de o stranie frumuseţe, care te poate duce cu gîndul nu numai la basme, ci şi la paleoastronautică: „Trecuseră mii de ani de cînd zbura el ca gîndul din stea în stea, şi cînd simţi că-i vine dor de fraţi şi de pămînt, se lăsă cu gîndul în adîncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor, dar pe măsură ce se apropie băgă de seamă că pămîntul era copt şi pîrjolit de arşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici cînd au murit, nici unde sînt îngropaţi”. Imaginaţi-vă aceste viziuni pe un fond muzical din creaţia cosmică a lui Vanghelis şi veţi vedea cît de mult seamănă cu peregrinările cronospaţiale plăsmuite de Cari Sagan în serialul său de televiziune „Călătorie în univers”. Geniul popular a descoperit relativitatea spaţiului şi a timpului cu mult înaintea savanţilor lumii, dar toată această filosofie poate că nu s-ar fi păstrat şi nu ar fi izbutit să ne emoţioneze dacă n-ar fi fost şi neasemuit de frumoasă, memorabilă prin priveliştile sale magice.

Aşadar, tineri şi bătrîni, bătrîni şi tineri...

Cine n-are bătrîni să şi-i cumpere – glăsuieşte un proverb românesc, care, ca orice pildă a geniului nostru popular, ilustrează o seculară experienţă de viaţă. În principiu, aşa este, desigur. Dar cine n-are tineri, ce să facă? Ar putea exista vreo întreprindere umană mai durabilă fără pasiunea şi înflorirea năvalnică a inimilor tinere? Nu ştim dacă toţi vom avea şansa de a ajunge bătrîni, dar tineri am fost sau sîntem cu toţii, este o vîrstă pe care aş numi-o obligatorie, dacă acest cuvînt n-ar suna atît de imperativ, este o Arcadie în care călătorim cu toţii. „Tinereţea n-are nevoie să fie frumoasă ca să fie divină”, – scria meşterul cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi. Atunci cînd se întîmplă ca ea să fie şi frumoasă, revelaţia este cu atît mai mare. S-a scris enorm pe această temă, s-au dat teste, au fost derulate amintiri şi memorii, toate genurile de artă au luat parte la celebrarea „vîrstei de bronz”, fiecare după puterea şi farmecul său de seducţie, dar toate elogiile converg către un adevăr elementar ca aerul şi ca apa: tinereţea, adevărata şi trainica tinereţe, nu are vîrstă, ea este însăşi viaţa în gravitatea sa de orgă, este primăvara perpetuă care irigă trupurile de săgeată ale brazilor din munţi, este cununa de grîu veşnic auriu care împodobeşte grumazul aceluia ce iese primul în muncile cîmpului. Iar dacă vom privi cu atenţie la întreaga noastră istorie naţională, vom vedea că marile edificii poartă sigiliul fără prihană al celor tineri. În mare parte, Idealurile noastre de Independenţă şi Unitate au fost dimensionate politic de geniul ctitorilor maturi, dar ele au primit consfinţirea supremă acolo, în etuvele morţii, pe cîmpurile de bătaie ale veacurilor, prin jertfa milioanelor de tineri.

„Noi nu sîntem primitivi, ci bătrîni” – afirma G. Călinescu în capitolul consacrat Specificului Naţional din monumentala sa istorie a literaturii, dar aceasta se referea la vechimea imemorială a dăinuirii noastre pe meleagurile Daciei şi, dacă ne gîndim că cele mai frumoase vlăstare se nasc din braniştile seculare, atunci bătrîneţea despre care e vorba nu e altceva decît un fluviu falnic şi miraculos, care izvorăşte şi

se perpetuează din generaţie în generaţie. Şi cel mai tînăr dintre toţi martirii a fost însuşi Eroul Necunoscut –simbolul nostru fără de moarte, pe oasele căruia se ridică Acropolla mîndriei şi dăinuirii româneşti. Din tinereţea sa frîntă atît de cumplit, din poezia tragică ce s-a scris cu şuviţa subţire a sîngelui din colţul gurii, din luminile stinse ale ochilor săi de zeu crucificat peste Carpaţi –din toate acestea şi-a luat patria putere şi astfel se face că nimic nu ne mai miră, pentru că noi le-am dus şi le-am trăit pe toate.

Tinereţea fără bătrîneţe a poporului nostru se simte şi în tezaurul civilizaţiei spirituale, acolo unde se pătrunde extrem de greu pentru a nu se mai ieşi niciodată, acolo unde clipele de iluminare din nopţi tîrzii se fac istorie şi înnobilează traiul urmaşilor. Dacă eşti bărbat cu adevărat, munca fizică, grea, poate fi nu numai o obligaţie sau o utilitate, ci şi o mare plăcere. De la un anumit prag al oboselii, efortul îţi înfioară trupul aşa cum trece vîntul prin harfa unui tei înflorit, sudoarea îţi dă o luciditate care seamănă a iluminare, te simţi încordat ca un arc rămas pe cîmpie după visul turnirelor. Aceasta este, într-adevăr, bucuria supremă a muncii şi cine n-a gustat fructele ei de miere şi sare marină înseamnă că a trăit degeaba. Trezirea în zori, cînd descăleca ziua de pe şaua nopţii, aerul proaspăt al dimineţilor în bătaia căruia iarba pare violacee, cerul fulgerat de sînziene care îşi caută în grabă ascunzişul în flori, uneltele strălucind ca aurul, precum lancea în mîna lui Achile, imnul clocotitor al muncii izvorît din crîmpeie de sirenă, din saluturi rostite pe jumătate în somn şi detunări îndepărtate – toate acestea ce sînt altceva decît trezirea la viaţă a omului ca om, bucuria conştiinţei de a nu te fi născut de prisos?

Am trăit şi eu, de multe ori, acest sentiment întemeietor, dar cele mai durabile amintiri le am de la Dunărea revărsată, din vara anului 1975. Împreună cu alţi confraţi – pictori, ziarişti, muzicieni, profesori de limbi străine, actori – cu toţii elevi ai unei şcoli militare de ofiţeri de rezervă, am ridicat, timp de peste o lună, digul de la Mostiştea. Cei mai mulţi dintre noi aveau degetele prelungi şi translucide, obişnuite să mînuiască penelul, arcuşul viorii ori alte minunăţii fragile. Şi, cu toate acestea, cu toată constituţia oarecum mai delicată a unora, s-a muncit extraordinar, cu sentimentul că este nevoie acolo de noi, că patria ne priveşte şi pe noi cu ochi rugători. Aşa cum se mai întîmplă uneori, după revărsările de ape a venit fantasma secetei. Au fost momente deosebit de grele, cînd vedeam cum se scrumeşte iarba şi se face tomnatică, se uscau melcii de sete, priveliştile erau halucinante, iar amiaza cădea ca o gigantică prelată de aburi peste răutatea zilei. Ne scoteam bluzele militare, deşi împotriva regulamentului, le înmuiam în canalul Mostiştei şi de-abia le puneam pe noi, pentru a ne răcori, că fierbeau din nou. Un orizont de Fata morgana tremura ameţitor, aerul avea ceva limfatic, de ţesuturi bolnave, cît priveai cu ochii vedeai numai ape şi cîmpii, cîmpii şi ape. Cred că am făcut atunci bătături pentru întreaga viaţă, maiul era greu ca o piatră de moară atîrnată la gîtul berzelor, tăiam şerpii de apă cu lopata sau baioneta, aşteptam pauza ca pe un armistiţiu în războiul de o sută de ani... Şi, cu toate acestea, a fost frumos, acolo e o parte a tinereţii noastre şi cred că cei mai mulţi dintre noi, dacă ar avea puterea de a da ceasul înapoi, s-ar duce din nou, fără discuţii. Nu ştiu cît am reuşit noi să stăvilim umflarea Dunării, dar ştiu că ne-am făcut datoria şi acea aspră şcoală a caracterelor a dat roade.

Am mai văzut tineri la lucru, tot în condiţii dramatice, după numai cîţiva ani, într-unul dintre primele puncte ale Şantierului Naţional al Tineretului Canalul DunăreMarea Neagră. Era iarnă, de data aceasta, o iarnă de Pont Euxin mînios, care îl îngrozise şi pe solarul Ovidiu. Cred că nu e suficient să întorc pe dos metaforele precedente, ale secetei, pentru a descrie convingător dramatismul muncii pe timp de iarnă. Dacă voi spune numai că îmi îngheţase pasta în pix şi că era o fulguire de curenţi cum poate numai în Tunelul Timpului se mai poate vedea –cred că ar fi destul. I-am văzut şi atunci pe tineri, ce-i

Preþiosul inutil

Indispensabil, cum s-ar zice

Mai toți deținem un mobil Deși, cu rezolvări ferice În timp, constați că-i inutil...

E-un ajutor neprețuit

Te face, sigur, mai abil Însă cînd „te-a îmbolnăvit“

Ești dependent și inutil!

Factotum informațional

E apetitul juvenil

Și totuși, prețios mental Ce te consumă inutil!

E captivant, e uimitor

Ajuns vedetă are stil

Te duci prin el rătăcitor

Cu bucuria de copil...

Îl socotim obiect perfect

Deși cu rol în vodevil

Ce are marele defect

Transmite boala: „INUTIL”!

Pierdut în el, cadavru viu

Vei deveni și mai labil

Debusolat și prea tîrziu

Te vei simți „mai“... inutil.

Că pîn’ la urmă ce să vezi?

Devine chiar obiect ostil

Treptat în el simți că te pierzi

Că lui ajungi să-i fi servil...

Mai toți deținem un mobil

Dar în exces utilizat

Ești dependent, devii blazat

Cu creierul înspre senil

De viață însăși defazat

Deci... idealul inutil!

LIVIU ZANFIRESCU

drept, schimbasem uneltele, eu venisem să scriu despre munca lor, dar cîtă forţă îţi trebuie pentru a comprima fresca uriaşă a zecilor de mii de tineri truditori, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni şi a desprinde acea esenţă a muncii, măruntă şi îmbătătoare ca inima vinului în gelatina amforei vechi?! La fel i-am surprins pe colegii mei de generaţie, pe timp de iarnă, în forfota şantierelor de la Olteniţa şi Tîrgovişte, Blaj şi Braşov, Suceava şi Rovinari. M-am convins, o dată mai mult, că natura umană nu are limite şi că metalul, bunăoară, poate fi îndoit şi modelat, cu mîinile goale, la minus 30 de grade – ceea ce, pentru un om obişnuit, ar fi o imposibilitate. Impunătoare e tinereţea care munceşte, fie sub vipia verii, fie în roiul ninsorilor de gheaţă ale iernii. Mînat de îndatoririle de reporter, cred că am străbătut ţara în cele mai fierbinţi zone ale ei, am filmat chipuri şi mîini de tineri, am scris despre viaţa lor de privaţiuni reale, am coborît la 1.000 metri sub pămînt, la Anina, şi am urcat la gaterele tăierilor de păduri, dar mă simt încă dator vîndut milioanelor de confraţi care aşteaptă de la scriitori imnuri mai frumoase şi mai înălţătoare, pe măsura imensei lor curăţenii morale, a durităţii muncii pe care o trăiesc zi şi noapte. Desigur, n-aş vrea să se creadă că elogiez munca fizică în detrimentul celei intelectuale, care îşi are şi ea galerele sale, contribuind, în egală măsură, la edificarea civilizaţiei româneşti.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Adevăruri incomode

Cînd puneam la îndoială toate știrile senzaționale venite din Ucraina despre evenimentele ce se petreceau acolo, tocmai fiindcă aveau ca sursă unică armata sau autoritățile ucrainene și nimeni nu le putea verifica, am fost acuzați de putinism și trimiși să trăim în Rusia. Iată că adevărul începe să iasă la iveală, un prim pas în acest sens făcîndu-l publicația americană Newsweek. Astfel, într-un articol din 3 august a.c., reputata publicație a scris că, potrivit Amnesty International, tacticile armatei ucrainene încalcă dreptul internațional umanitar și pun în pericol civilii, prin exploatarea armelor din bazele stabilite în zone rezidențiale în timp ce civilii sînt prezenți. Rusia a fost și ea acuzată de Amnesty

ETICHETA

International că a încălcat mai multe legi internaționale în timpul războiului. Într-un comunicat al secretarului general Agnès Callamard, organizația a declarat: „am documentat un tipar al forțelor ucrainene care pun în pericol civilii și încalcă legile războiului atunci cînd aceștia operează în zone populate. „A fi într-o poziție defensivă nu scutește armata ucraineană de a respecta dreptul internațional umanitar”. Presupun că acel tipar documentat al forțelor ucrainene care pun în pericol civilii fusese descoperit odată cu încălcările Rusiei, pe care la vremea potrivită le-au arătat publicului. Nu pot să nu mă întreb de ce pe astea le-au dezvăluit abia acum. Mai departe, raportul spune că, în timp ce desfășurau o investigație asupra atacurilor rusești din regiunile Harkov, Donbass și Mykolaiv din Ucraina, în perioada aprilie - iulie, cercetătorii Amnesty International au descoperit că armata ucraineană acționa din clădiri civile în cel puțin 19 orașe și sate. (continuare în pag. 22) n.m.

Apa, un lux pe care nu ni-l mai permitem

E posibil să fiu înjurat de unii cititori pentru ce voi scrie, dar eu consider că pe vremea Epocii de Aur a lui Nicolae Ceaușescu exista mai multă grijă pentru dezvoltarea țării decît în prezent, iar lucrurile se făceau cu cap și cu multă seriozitate. M-am întors recent dintr-o scurtă vacanță la Dunăre, în zona Severin, ocazie cu care am vizitat Complexul Hidroenergetic de la Porțile de Fier, lucru ce mi-a întărit convingerea că asemenea lucrări de infrastructură nu se vor mai putea face în România atîta timp cît

avem o clasă politică ca cea actuală. Totuși, guvernanții mă contrazic, fiindcă se gîndesc la refacerea sistemului de irigații de pe vremea lui Ceaușescu, în planurile lor intrînd și finalizarea canalului de irigații „Siret-Bărăgan”. M-aș bucura să fie așa, deși știu că programul PNRR ne-a refuzat cererea de a viza sistemul de irigații, fiindcă nu am putut dovedi că acesta nu va impieta asupra rezervei de apă a țării.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

În România, înființarea federațiilor sportive a devenit sport de performanță

motto: ,,Eu îmi voi vedea de drumul meu,/ Nu capitulez. Înfrunt năpasta./ Știu că ne încearcă Dumnezeu,/ Ne-a fost scris să trecem și prin asta”. CornELIU

VADIM TUDOR (,,Lumea românească”)

Deși învățămîntul, educația, cercetarea și sportul sînt noțiuni ce stau la baza dezvoltării oricărei societăți sănătoase, civilizate și cu adevărat democratice, și ar trebui ca fiecare să fie administrate de către un minister, iată că, mai tot timpul, acestea au fost comasate sub forma unui ghiveci, garnisit și condimentat cu cele mai aiuristice decizii politice. Spre exemplu, de sportul românesc s-au ocupat: Ministerul Învățămîntului, Educației, Cercetării și Sportului, apoi Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, transformată în Agenția Națională pentru Sport și Tineret, iar acum, de sport se ocupă Ministerul Tineretului și Sportului.

Așadar, pentru clasa politică, important era să se găsească denumirea instituției ministeriale ce urma să fie finanțată de stat, pentru a se asigura clientelei politice ciolanele de ros. Așa s-a făcut că generația tînără din România a devenit victima unor sisteme politice ticăloșite, chiar criminale. Toți cei care, de-a lungul timpului, au administrat sportul în România nu au fost altceva decît niște aventurieri politici, diletanți, incompetenți, care și-au transformat funcțiile de demnitari ai statului în propria afacere. Dar hai să vedem despre cine este vorba.

Aduceți-vă aminte de Monica Iacob-Ridzi, cea care a organizat spectacole propagandistice și a construit scene electorale din banii ministerului, și asta la niște prețuri uriașe (1.000 de euro o scîndură și 10.000 de euro o melodie), motiv pentru care și-a continuat preocuparea pentru sport la... pușcărie. Doamnei Ridzi i-a urmat la minister Madam Sorina Plăcintă, patroana fabricii care a confecționat celebrele pufoaice portocalii pentru campaniile electorale ale lui Băsescu. Femeia se mai lăuda și cu educația pe care i-a dat-o fiului ei, condamnat pentru tentativă de crimă, dar care se făcuse deja cunoscut prin fotografiile postate pe internet, în timp ce urina pe o troiță a Domnului Isus Christos (Așa să vă ajute Dumnezeu, nenorociților!).

Despre Doina Melinte, aflată și ea la cîrma ministerului, vă pot spune că și-a înscris fiica la Bacalaureatul sportivilor, sens în care a legitimat-o, printrun telefon, în cadrul Federației Române de Canotaj, deși respectiva copilă nu practicase în viața ei vreun sport. După Melinte, la Sport și Tineret a ajuns madam Carmen Tocală, cunoscută sub porecla ,,Doamna Bîtă”, cea care, în loc să se suie singură în duba poliției, semna ca primarul finanțările bugetare către federațiile sportive, deși criteriile cerute de lege nu erau îndeplinite.

Treaba la minister a continuat cu Gabriela Szabo, care a promis că ,,Va îmbunătăți în bine sportul românesc” (sic!), dar primul lucru pe care l-a făcut cînd s-a așezat în fotoliul ministerial a fost acela de a-și aproba cererea de mărire a indemnizației viagere. Funcția de ministru al Sportului a fost apoi ocupată, vreme de aproape un an, de ,,tehnocrata” Elisabeta Lipă, aceasta fiind urmată de o doamnă al cărei părinte aproviziona cu palinkă aproape toate chermezele din lumea politică... Iar lucruri similare se pot spune cam despre toți cei aproape 30 de miniștri ai Sportului din ultimii 32 de ani.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Adevăruri incomode

(urmare din pag. 21)

Descoperirea a fost confirmată de imagini din satelit, potrivit comunicatului. În raport se mai arată că Ucraina a comis „o încălcare clară a dreptului internațional umanitar” prin stabilirea a cel puțin cinci facilități militare în spitale civile. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, atacurile aeriene ale Rusiei asupra unităților de asistență medicală au dus la un număr semnificativ de răniți și decese de civili în timpul războiului.

Așadar, toate titlurile din presă, conform cărora nenorociții de ruși distrug cu bună știință ținte civile, curmînd vieți nevinovate, erau niște minciuni ordinare? Au mințit CNN, BBC, The New York Times și alții? Chiar nu știau de cercetările pe care Amnesty International le făcea din luna aprilie? Dacă au știut, de ce au dat senzația că rușii sînt niște ordinari, iar dacă, din contră, nu au știut, ce mai caută în presă? De ce nu se duc să pască vacile, de exemplu? În sfîrșit. Poate vă interesează să știți care au fost și care sînt reacțiile unora dintre cei care au înghițit cu lingura mare toată propaganda despre bombardarea obiectivelor civile de către Rusia.

Vă citez cîteva dintre cele publicate sub articolul din Newseek, pe pagina de facebook a lui Marius Tucă: „Dacă nu veneau criminalii și violatorii să-i omoare în țara lor, nu se întîmplau toate astea. Ce caută bocancul rusesc în Ucraina?” (nici o legătură cu știrea); „Deci asta e justificarea Rusiei cînd a bombardat un teatru unde se adăposteau civili, iar afară scria mare «COPII»? Of! Propaganda!” (se vede clar că cititorul n-a înțeles nimic); „Cîtă idioțenie! Dacă ucrainenii voiau să apere acele zone rezidențiale, ar fi trebuit să-și ia jucăriile și să plece!” (cititorul încurajează folosirea civililor ca scuturi umane justificînd crimele de război); „Să mori tu... pe unde ai trăit, pe ce planetă? Ucraina este în război cu Rusia, așa că statul ucrainean face orice pentru a apăra țara cu orice nevoi. O postare de tot rahatul...” (un altul care susține Ucraina pînă la capăt). Recunoașteți, sper, tiparul uman pe care l-am descris în articolul meu intitulat „-istul”, dar și în „Egoiștii și egocentriștii”, unde scriam că, pentru acești oameni, există doar două păreri valide: ce proprie și cea greșită. Pur și simplu nu acceptă că s-au înșelat sau au fost înșelați.

Articolul din Newsweek mai arată faptul că Amnesty International a descoperit, de asemenea, că Ucraina instalase baze militare în 22 din 29 de școli vizitate în regiunile Donbass și Mykolaiv, în timpul anchetei acestea fiind lovite de atacurile aeriene ruse și soldîndu-se, cum era firesc, cu morți și răniți. În urma distrugerii școlilor din cel puțin trei orașe, armata ucraineană este acuzată că a mutat baze în școli din diferite zone, punînd comunitatea din jurul noilor baze în pericol pentru atacuri similare. În timp ce bazele din școli s-ar putea să nu încalce dreptul internațional umanitar, deoarece școlile nu erau în sesiune, organizația a spus că Ucraina a pus baze în școli, în apropierea caselor și blocurilor, fără a-i avertiza pe rezidenți sau a-i ajuta să evacueze zona. În unele cazuri, legile războiului dictează că școlile și spitalele pot deveni ținte legitime pentru atacuri militare, potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii. Amnesty International arată în raport și faptul că ancheta sa „nu justifică în nici un fel atacurile rusești fără discriminare”, îndemnînd în același timp armata ucraineană „să facă distincția între obiectivele militare și obiectele civile și să ia toate măsurile de precauție posibile”, dar și să înceteze imediat operarea în zonele populate de civili. „Guvernul ucrainean ar trebui să se asigure imediat că își plasează forțele departe de zonele populate sau ar trebui să evacueze civilii din zonele în care operează armata”, a spus Callamard, adăugînd că „militarii nu ar trebui să folosească niciodată spitalele pentru a se angaja în război și ar trebui să folosească școlile sau casele civile doar ca ultimă soluție atunci cînd nu există alternative viabile”.

După acest raport, Amnesty International a declarat că a notificat guvernul ucrainean despre concluziile anchetei sale pe 29 iulie, dar nu a primit răspuns. Totuși, răspunsul lui Zelensky nu a întîrziat, fiind prezentat de ziarul Politico pe data de 4 august. Sub titlul „Zelensky critică Amnesty International pentru raportul său”, se scriu următoarele: „Președintele ucrainean

Volodymyr Zelensky a respins joi seară un raport al Amnesty International care susținea că tacticile țării sale în timpul războiului pun în pericol civilii și încalcă dreptul internațional, pretinzînd că organizația pentru drepturile omului «juca în mîinile Rusiei»”. Zelensky a acuzat Amnesty International de „încercarea de a acorda circumstanțe atenuante statului terorist și de a transfera vina de la agresor la victima agresiunii”. Alți oficiali guvernamentali de top de la Kiev au denunțat raportul care a criticat armata Ucrainei, drept „fals” și „factor de propagandă”. Ce este și mai interesant? Micuțului comandant de oști i s-au probat crimele de război și sare în sus revoltat, acuzînd Amnesty International de parti-pris-uri cu Rusia, pe sistemul: „cine ne critică e un putinist”. Auzi la el răstălmăcire: „încercarea de a acorda circumstanțe atenuante statului terorist și de a transfera vina de la agresor la victima agresiunii”. Cred că va trebui să se obișnuniască să-i fie dezvăluită propaganda de către presa care l-a susținut pînă acum, fiindcă subiectul „Ucraina” nu mai e așa de interesant pentru americani, care și-au găsit o nouă jucărie în Taiwan.

În susținerea poziției președintelui a sărit și Dmytro Kuleba, ministrul de Externe al Ucrainei, care s-a declarat „indignat” de raportul organului de supraveghere din Londra și a considerat evaluarea acestuia „nedreaptă”. „Acest comportament al Amnesty International nu este despre găsirea și aducerea adevărului în lume, ci despre crearea unui echilibru fals între criminal și victima sa”, a spus Kuleba. Oficialul a adăugat că Amnesty International trebuie să înceteze să creeze „o realitate falsă” în care fiecare parte a războiului „este puțin vinovată de ceva”. Kuleba a susținut că organizația ar trebui să fie implicată în transmiterea „adevărului sistemic și la scară largă” despre Rusia, „cel puțin în numele” victimelor civile care au fost ucise de bombardamentele rusești la o stație de transport public din orașul Toretsk, din est, joi dimineaţă.

Organizația britanică nu a creat o realitate falsă, domnule Kuleba, ci a proiectat adevărul găsit pe teren. Că acest adevăr vă dezavantajează, asta e o altă poveste. Că v-ați obișnuit ca toată lumea să vă promoveze realitățile false pe care le tot inventați din 24 februarie încoace și care încep să fie rînd pe rînd demontate, e foarte rău. Oamenii ăștia nici acum, cînd au fost prinși cu minciuna, nu dezarmează, ci continuă să dea indicații despre cum ar trebui media internațională și, implicit, Amnesty International să fie implicate în „transmiterea adevărului sistemic și la scară largă despre Rusia”, fiindcă atunci cînd transmit adevărul despre ei nu le convine. S-ar putea ca acesta să fie începutul transmiterii sistemice a adevărului despre faptele armatei tale, stimate Kuleba, și tare îmi e teamă că la finalul războiului veți afla și voi, ucrainenii, cîtă bază se poate pune pe occidentali. Pe lîngă președinte și ministrul de Externe, a vorbit și ministrul ucrainean al apărării, Oleksiy Reznikov, care a declarat că orice tentativă de a pune agresiunea rusă neprovocată împotriva Ucrainei la egalitate cu eforturile de autoapărare ale Kievului, „așa cum se face în materialul Amnesty International, este dovada unei pierderi de adecvare și o modalitate de a-i distruge autoritatea”. L-a apucat îngrijoarea de distrugerea autorității A.I., dar cînd marile trusturi media, gen BBC, CNN ș.a.m.d., își distrugeau autoritatea colportînd fără să verifice dezinformările armatei ucrainene, atunci nu era îngrijorat? Nu, era fericit. În încheierea acestor luări de poziție Mykhailo Podoliak, un consilier al biroului președintelui ucrainean, a susținut că Moscova a încercat să discrediteze Forțele Armate ucrainene în ochii societăților occidentale și să perturbe aprovizionarea cu arme occidentale către Kiev, folosind „întreaga rețea de agenți de influență”. Afirmația aceasta trebuie nu doar reținută, ci și coroborată cu cea a lui Zelensky legată de sutele de dosare de spionaj în favoarea rușilor, care l-au obligat să-și demită șeful serviciului secret și pe procurorul șef. S-ar putea ca într-o zi să aflăm că, de fapt, victimele masacrului de la Bucha, care a oripilat o Europă întreagă (că restul lumii avea și are alte treburi), erau colaboraționiști ucraineni executați de forțele armate ale Ucrainei.

Faptul că acum au început să se rostească adevăruri pentru care acum 3-4 luni am fi fost linșați mediatic

devine periculos pentru Zelensky și ai lui. Un articol din cotidianul britanic The Guardian, publicat pe 29 iulie 2022 vine să suțină această situație. E vorba de un editorial al lui Simon Jenkins, care scrie că, pe fondul creșterii rublei, Vladimir Putin și-a întărit poziția, iar sancțiunile economice ale Europei ne-au lovit peste ochi ca un bumerang. Confirmă ceea ce susțineam și eu pe 21 martie în articolul „Sancțiunile bumerang”, publicat în „Tribunul”. Editorialistul britanic scrie: „sancțiunile externe împotriva Rusiei sînt cea mai prost concepută și contraproductivă politică din istoria internațională recentă. Ajutorul militar acordat Ucrainei este justificat, dar războiul economic este ineficient împotriva regimului de la Moscova și devastator pentru țintele sale neintenționate. Prețurile la energie la nivel mondial sînt în creștere, inflația este în creștere, lanțurile de aprovizionare sînt haotice și milioane de oameni sînt înfometați de gaze, cereale și îngrășăminte. Cu toate acestea, barbaritatea lui Vladimir Putin nu face decît să escaladeze – la fel și stăpînirea lui asupra propriului popor. A critica sancțiunile occidentale este aproape de anatemă. Analiștii pe probleme de apărare nu zic nimic despre asta. Think-tank-urile sînt tăcute. Liderii presupuși ai Marii Britanii, Liz Truss și Rishi Sunak, concurează în retorică beligerantă, promițînd sancțiuni din ce în ce mai dure fără un cuvînt de scop. Cu toate acestea, sugerați scepticismul cu privire la acest subiect și veți fi criticat drept «pro-Putin» și antiUcraina. Sancțiunile sînt strigătul de război al cruciadei occidentale. Realitatea sancțiunilor împotriva Rusiei este că ele invită la represalii. Putin este liber să înghețe Europa în această iarnă. El a redus cu pînă la 80% aprovizionarea din conductele majore, cum ar fi Nord Stream 1. Prețurile mondiale ale petrolului au crescut, iar fluxul de grîu și alte produse alimentare din Europa de Est către Africa și Asia a fost aproape suspendat. Facturile interne de gaze ale Marii Britanii se vor tripla într-un an. Beneficiarul principal este nimeni altul decît Rusia, ale cărei exporturi de energie către Asia au crescut, conducînd balanța de plăți la un excedent fără precedent. Rubla este una dintre cele mai puternice monede din lume în acest an, întărindu-se din ianuarie cu aproape 50%. Bunurile de peste mări ale Moscovei au fost înghețate, iar oligarhii săi și-au mutat iahturile, dar nu există nici un semn că lui Putin îi pasă. Nu are electorat care să-l îngrijoreze. Moscova nu este nici mică, nici slabă”.

Un alt observator, expertul de la Royal United Services Institute, Richard Connolly, a evidențiat răspunsul lui Putin la sancțiunile impuse lui de la capturarea Crimeei și Donbassului în 2014. Obiectivul lor a fost de a schimba cursul Rusiei în acele regiuni și de a descuraja alte agresiuni. Eșecul lor cu greu ar putea fi mai flagrant. Connolly ilustrează modul în care Rusia „se adaptează încet la noile sale circumstanțe”. Sancțiunile au promovat comerțul cu China, Iran și India. Ei au beneficiat de „insideri legați de Putin și de anturajul conducător, obținînd profituri uriașe din înlocuirea importurilor”. Locațiile McDonald’s din toată țara au fost înlocuite cu un lanț deținut de Rusia, numit Vkusno & tochka („Gustos și asta este”).

Între timp, vestul și popoarele sale au fost cufundate în recesiune. Conducerea a fost zguduită, iar insecuritatea s-a răspîndit în Marea Britanie, Franța, Italia și SUA. Germania și Ungaria, înfometate de gaz, sînt aproape de a dansa pe melodia lui Putin. Costurile vieții cresc peste tot. Totuși, nimeni nu îndrăznește să pună în discuție sancțiunile. Este un sacrilegiu să recunoști eșecul lor sau să concepi retragerea.

Asta scrie Simon Jenkins și ar trebui reținut de aici că nimeni nu îndrăznește să pună în discuție sancțiunile fiindcă ar trebui să recunoască eșecul lor și, implicit, incapacitatea conducătorilor Uniunii Europene, or asta i-ar costa funcțiile și ei nu-și doresc asta. În mîndria lor fără margini, ne duc către prăpastie, iar presa, cu mici excepții (ca Jenkins sau ca articolul din Newsweek despre raportul Amnesty International), ori doarme, ori e anesteziată fiindcă nu trage alarma.

Cred că totuși, în următoarea perioadă, adevărurile incomode despre războiul din Ucraina și situația generată de această acțiune vor începe să iasă tot mai mult la iveală, așa cum se întîmplă întotdeauna cu adevărul.

În România, înființarea federațiilor sportive a devenit sport de performanță

(urmare din pag. 21)

Oricum, haosul a fost total, și asta pentru că toți cei despre care am vorbit, pe lîngă faptul că nu au avut nici o pregătire sau înclinație în materie de management al unor astfel de sisteme, s-au făcut preș în fața celor care au intrat în lumea sportului nu pentru a face performanță, ci, pur și simplu, pentru a se pricopsi, finanțările bugetare fiind ținta. Or, lucrurile acestea se obțin ușor prin relații, șpăgi și intervenții politice. Toți cei care au pus bomboana pe colivă în politică, afaceri și alte învîrteli s-au refugiat în lumea sportului, unde au pus cireașa pe tort.

Presa centrală a tras adeseori semnalul de alarmă, înființarea federațiilor devenind, la Ministerul Sportului, un adevărat sport de performanță. Deși, în toate țările din lume nu există mai mult de 45-50 de federații sportive, în România sînt peste 70, toate cu ochii pe bugetul de stat, dar performanțe ioc.

Dacă în regimul comunist exista o singură federație de Arte Marțiale, acum sînt vreo 10-12. Așa au apărut și federații sportive de porumbei voiajori sau pescuit de crap, știucă, somn, în funcție de momeli: rîmă sau viermuș. Pe listă au apărut federațiile de Chambara, Karting, Majorete, Sambo, Karfball, Darts, Poker, Dans la bară – devenit sport oficial în urmă cu doar

cîteva zile, iar în așteptare figurează megastructurile de Tăiat lemn, Paintball și Atelaje trase de cîini husky. În plus, s-a înființat și o nouă competiție sportivă, intitulată ,,Cine ajunge mai repede la pîrnaie”, urmînd ca parcarea din fața Ministerului să fie mărită, pentru dube, televiziuni și fel de fel de gură-cască. Nu plecați, stați prin preajmă, și vă garantez, circul va fi total! Așa ceva, însă, nu mai poate continua, lucrurile au luat-o razna. Și, în tot acest timp, Ministerul Sportului, în încercarea de a acoperi toată harababura, editează Anuarul Sportiv, adică ,,Laudă-mă, gură, căci mulți citesc, dar puțini cunosc!”, de fapt, o amplă lucrare plină de minciuni, exagerări și greșeli gramaticale, toate pe bani de la buget.

Apropo. Ați auzit de Airsoft? Este un joc de genul ,,hoții și vardiștii”, ridicat la rangul de ramură sportivă națională, cum este oina. Practic, niște simple hobbyuri sînt transformate în ramuri sportive, la inițiativa unor tineri împătimiți. În cazul unora, copii de bani gata cu părinți sus-puși au ținut să dea o mînă de ajutor în stilul caracteristic Balcanilor. Așa s-a înființat,

Apa, un lux pe care nu ni-l mai permitem ETICHETA

(urmare din pag. 21)

Citesc în cursdeguvernare.ro că Guvernul României a adoptat miercuri, 3 august, o Hotărîre privind „reacordarea recunoaşterii caracterului de utilitate publică a unor amenajări de irigaţii sau a părţilor de amenajări de irigaţii”. Acestea, în număr de 155, au pierdut statutul de utilitate publică după 1990, iar acum ministrul Petre Daea s-a hotărît să le includă în programul de refacere a sistemelor de irigații. Totuși, canalul Siret-Bărăgan, care ar trebui să furnizeze apă pentru peste o jumătate de milion de hectare în Cîmpia Română, nu are un studiu de fezabilitate util, ci doar o notă conceptuală pentru primii 5,7 km din totalul de 198, ceea ce demonstrează că mai e mult de muncă pînă să ne apucăm efectiv de lucru, dar și dezinteresul conducătorilor țării noastre din ultimii 32 de ani față de problemele importante. În afara de aceste documentații, ar mai exista deja anumite „studii tehnico-economice”, cel puțin unul vechi din 1986, cînd s-a decis oficial începerea lucrărilor, dar nu și documente pe baza cărora să se poată aloca finanțări în zilele noastre. Pentru ca magistrala Siret-Bărăgan să fie funcțională, numai în această primă etapă de realizare ar fi nevoie de alte peste 510 milioane de euro investite în patru sisteme de irigații locale și în reabilitarea și racordarea altora cinci deja existente, potrivit unui studiu al Aquaproiect.

Pentru că aceste proiecte nu au fost acceptate în programul PNRR, banii vor fi acordați de statul român, care a alocat, în anul 2005, suma de 1,5 miliarde de euro pentru refacerea sistemului de irigații pînă anul 2027, sumă din care abia s-au cheltuit 200 de milioane de euro. Banii există pe hîrtie, fiindcă nu sînt convins că bugetul actual poate suporta o sumă atît de mare pentru investiții. E clar că în condițiile climatice actuale sistemul de irigații trebuie refăcut, fiindcă anul trecut statul a virat fermierilor despăgubiri de 1,08 miliarde de lei pentru culturile afectate de seceta severă. Suma reprezintă de aproape 5 ori bugetul alocat pentru dezvoltarea sistemului de irigații (232 de milioane de lei) și este mai mare decît toate investițiile făcute în infrastructura principală în ultimii patru ani, printrun program ce trebuia finalizat în decembrie 2020 cu aproape două milione de hectare irigate. Întrucît în anul 2020 am avut cîteva luni cu cele mai ridicate temperaturi de cînd se fac măsurători meteorologice, am avut cea mai călduroasă iarnă, urmată de alte cîteva luni record în ultimii circa 150 de ani, este de așteptat ca seceta pedologică să continue să afecteze puternic agricultura României. Adică an de an, în loc să investim în sistemul de irigații, vom plăti miliarde la despăgubiri de secetă.

Anul acesta, așa cum scrie romania.europalibera. org seceta pedologică (rezervă scăzută de apă în sol) afectează zeci de mii de hectare din România. Grîul care a fost recoltat aproape în totalitate aduce cantități mai mici la hectar cu pînă la 35%, porumbul este compromis aproape în totalitate, iar floarea soarelui are perspective la fel de proaste. Nu a plouat serios în aproape nici o zonă din România de la începutul lunii iulie, iar deficitul de apă a depășit 200 de litri pe metru pătrat în multe regiuni. O situație pe care meteorologii o preconizau încă din

spre exemplu, Federația Română de Snooker, deși, în România, nu există o astfel de ramură sportivă, în lege menționîndu-se clar că ,,întîi se oficializează ramura sportivă” (Art. 27/H.G. nr.884/2001) și ,,apoi se înființează federația în acea ramură” (Art. 35/ Legea Sportului).

Iată de ce nu ne-ar mira ca, prin aceleași încălcări de lege, să apară federațiile sportive de Caterincă, Lapte gros, Bîză, Lupte în noroi sau cea de Tăiat frunze la cîini, toate cu sediul chiar în clădirea Ministerului Sportului. Cît despre așteptările privind performanța sportivă, vă spun doar atît: Luați-vă adio!

primăvară și care, pentru agricultură, nu mai poate fi îmbunătățită în acest an. Estimările Uniunii Europene arătau, la începutul lunii, că România va înregistra o producție de grîu cu 20% mai mică decît media ultimilor cinci ani, cea mai mare scădere din întreaga Uniune Europeană, unde valorile se situau la 4%. Mai exact, România ar urma să înregistreze o producție medie la hectar de 4,2 tone față de o medie de 5,7 tone în ultimii cinci ani. Fermierii, cei care au reușit să ducă cultura de grîu la recoltare, spun că producțiile sînt chiar și cu 35% mai mici decît anul trecut.

Cu toate acestea, în România, rezerva de apă este încă la un nivel acceptabil, spun specialiștii, care estimează că situația se poate schimba în următoarele săptămîni. În cele 40 de lacuri monitorizate și gestionate de Apele Române, volumele de apă se ridică la 3,35 miliarde de mc, 77,36% umplere, în scădere față de perioada precedentă, dar suficient ca să acopere necesarul de apă brut pentru toți beneficiarii care se alimentează în regim centralizat, spun autoritățile. Estimările arată că la finalul lunii iulie a existat un volum de umplere aproximativ de peste 70% în cele 40 de lacuri, volum care asigură suficientă apă. „Sistemul hidroenergetic are particularitățile sale față de sistemul de transport și depozitare de gaze naturale. Energia electrică are o caracteristică unică, în sensul că deocamdată nu poate fi stocată. În orice moment, energia electrică produsă este egală cu consumul. Dacă există variații de producție din energia eoliană, de exemplu, aceste variații trebuie preluate în orice moment de sistemele de echilibrare, adică producătorii care pot porni capacitățile de producție repede. Energia Hidro are această capacitate de a porni rapid”, explică, pentru Europa Liberă, Silvia Vlăsceanu, director al asociației producătorilor de energie electrică Henro.

Așadar, situația apei este una cu multiple implicații în viața noastră de fiecare zi, iar lipsa acesteia ne poate afecta grav traiul. Ce vor face guvernanții noștri cu sistemele de irigații pe care vor să le reabiliteze, nu știu. Cert este că atîta timp cît românii cu drept de vot nu se vor duce la urne, să voteze cu o majoritate consistentă un partid nou, care să fie în stare să scoată România din situații de care toți ne plîngem, vom continua să privim cum ceea ce au construit cu sacrificii bunicii și părinții nostri se risipește pînă vor rămîne doar praful și pulberea.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Riscurile discuţiilor despre salvarea lumii (II)

Corelări spiritualizante (2)

Lectura enciclicei papale Laudato Si nu face excepţie. În acest document, papa Francisc propune o schimbare profundă prin care fiecare persoană săși regîndească locul în omenire, lumea să adopte o ecologie integrală, care să considere planeta casa noastră comună, care să fie tratată cu respect. Trendul dezvoltării tehnice și economice antrenează poluarea industrială, exploatarea nesustenabilă a mediului, precum și discrepanţe socio-economice între oameni. Pentru a opri ciclul vicios al dezvoltării economice antrenat de trendul consumerist este nevoie de o revoluţie culturală, cu scopul de a asigura sustenabilitatea ecologică pentru următoarele generaţii.

Deși lasă loc soluţiilor locale, enciclica are propuneri radicale: pentru a stăvili consumerismul paradigmei tehnocratice, să se încetinească ritmul dezvoltării în anumite părţi ale lumii, să crească solidaritatea economică între ţări, iar industria să fie puternic regularizată pentru ca dezvoltarea să fie sustenabilă, echitabilă și echilibrată. Pentru aceasta este nevoie de o convertire ecologică a vieţii creștine. Apropierea religiosului de acest domeniu adaugă reverberaţii ecologice actelor sacramentale ale bisericii, în special Euharistiei și, prin extensie, și zilei în care aceasta se celebrează – duminica –acestea traducînd închinarea prin grijă și apreciere faţă de creaţie. Enciclica se încheie, printre altele, cu prezentarea modelului trinitar pentru relaţiile din creaţie.

Deși a fost lansată în 2015, enciclica a ajuns din nou în atenţie în 2021, prin corelarea cu iniţiativa ecumenică numită Climate Sunday, iniţiativă care pare a prelua cîteva dintre dezideratele enciclicei, la nivel discursiv. Această iniţiativă a fost o invitaţie adresată bisericilor din Marea Britanie și Irlanda de a dedica tematicii ecologice serviciile religioase întruna din duminicile de pînă în noiembrie 2021, cînd avea să aibă loc întîlnirea liderilor lumii la Glasgow (numită și COP26). Prin prisma negării schimbărilor climatice, corelarea apelurilor enciclicei Laudato Si și a evenimentelor de popularizare precum Duminica Climei ca forme de diseminare religioasă a viziunii supremaţiei papale îi determină pe unii să considere că elitele lumii ar complota în a crea o falsă agitaţie

în jurul schimbărilor climatice, cu scopul de a-și promova agenda ascunsă. Interpretarea în această cheie vede politizarea discursului despre salvarea planetei de la o catastrofă ecologică ca pe o conspiraţie menită să promoveze supremaţia Suveranului Pontif sau a entităţilor susţinute de oficiul său. Totuși această corelare presupune doar influenţa papală în iniţiativa Duminica Climei și omite să observe că iniţiativa se adresează doar bisericilor din Marea Britanie. Doar printr-o speculaţie conform căreia Laudato Si ar sta la baza Duminicii Climei se poate formula ipoteza că această iniţiativă britanică ar funcţiona ca „pilot“ pentru un plan global. Fundamentul explicit pentru aceste inferenţe lipsește. (…)

Bazele biblice ale unei interpretări corecte

Revenind la întrebările pe care le poate ridica enciclica Laudato Si, ele cu siguranţă merită puse, mai ales că enciclica își propune să deschidă un dialog. Dar răspunsurile nu pot fi pur și simplu imaginate pe bază de corelări și supoziţii. Mai degrabă întrebările trebuie îndreptate către expeditor. Asumarea unui rol de veghere a libertăţii religioase de către creștinii care se închină în altă zi decît duminica nu înseamnă că în orice manifestare deschisă a opţiunii produminicale a majorităţii trebuie citite panicard intenţii ascunse. Totuși, la nivel spiritual, conștiinţa informată biblic are mandatul de a verifica ingerinţele seculare în domeniul ei.

Cu precauţia că o lectură excesiv de spiritualizantă a secularului, fie și prin critică, duce la devaluarea spiritualului. Afirmaţia lui Isus că Împărăţia Sa nu este din această lume trebuie să rămînă reperul profund al mizei luptei dintre bine și rău. Propunerile seculare, fie și din partea celor mai înalte autorităţi religioase, întrucît sînt seculare, trebuie să primească răspuns secular, să fie aplicate secular, iar cele spirituale, răspuns spiritual, iar aplicaţiile lor trebuie, de asemenea, să fie păstrate distincte. Pentru a identifica pericolele spirituale avem suficiente repere biblice. De exemplu, în descrierea oferită de cartea Apocalipsei a acţiunilor forţelor care se opun poporului lui Dumnezeu. Prima dintre acţiuni este îngrădirea libertăţii de conștiinţă, cea de-a doua. care derivă din ea, este contopirea puterilor în stat, între religios și

politic, pentru ca prin politic să fie forţată conștiinţa. Niciuna dintre acestea nu este reprezentată în vreun aspect al enciclicei. Recomandările a diverși factori decizionali de orientare spre binele economic global nu implică și nu fac apel la coerciţie sau la suprimarea libertăţii individuale (deși prevederi suplimentare în acest sens ar fi fost binevenite). Favorizarea unei economii mai solidare social nu înseamnă forţarea unei conștiinţe – dovadă sînt democraţiile sociale europene funcţionale, în care libertatea de conștiinţă există, dar capitalismul sălbatic este frînat.

Tot în Apocalipsa avem descrise cîteva din manierele cu care lucrează forţele răului printre oameni (Apocalipsa 14:8, 17:2, 18:2-3, c.f. Ieremia 51:6-8). Distrugerea creaţiei (Apocalipsa 11:17) ar fi una dintre cele explicite și ușor de observat. De asemenea, Apocalipsa afirmă că opoziţia împotriva celor care îi rămîn credincioși lui Dumnezeu va fi explicită și clară, evidentă pe mai multe planuri, nu obscură și accesibilă doar unor iniţiaţi, iar acordul larg pentru această opoziţie va fi în primul rînd spiritual, dar manifestat politic și generalizat (Apocalipsa 16:13-14).

A căuta, din nerăbdare, o interpretare a realităţii curente care să se potrivească cu elementele profetice așteptate nu e un demers benefic. Întrebat cu nerăbdare despre sfîrșitul istoriei, Mîntuitorul a reorientat atenţia ucenicilor mai degrabă spre misiunea încredinţată decît spre cercetarea agendei divine. A insista în identificarea unei împliniri profetice fără a avea criterii verificabile constituie un viciu de lectură teologică a realităţii, care nu rămîne fără consecinţe – din convingerea că fac un lucru bun, interpreţii grăbiţi ajung să identifice sensuri acolo unde acestea nu sînt. Perspectiva divină este iluminantă (Iov 42:8): discursurile apologetice bazate pe presupuneri și extrapolări statistice sau probabilistice nu pot fi valide ca interpretări teologice sau judecăţi morale. Pe plan practic, interpretările hazardate ale evenimentelor curente deformează percepţia corectă despre pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prin a o reduce la o lectură a știrilor într-o cheie specifică. Aceasta diminuează importanţa relaţiei dintre Dumnezeu și om în pregătirea spirituală, întrucît duce lupta pentru sufletul omului într-o zonă falsă: confundă spiritualul cu mundanul pentru că accentuează reactivitatea la factori externi în detrimentul celor spirituali. Extinsă la nivelul responsabilităţii personale și sociale, aplicarea unor interpretări limitate funcţionează ca un element degrevant de responsabilitate, care duce la anularea mandatului divin al grijii și aprecierii practice faţă de creaţie.

Sfîrșit

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

LAURENȚIU NISTOR (Semneletimpului.ro)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.