România Mare, nr. 1653

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

De la o vîrstă în sus, înțelepciunea ne împarte sufletul în două: rușine de ziua de ieri, frică de ziua de mîine.

CornELIU VADIm TUDor

Renew Europe

Al treilea mare partid din Parlamentul European, după PPE și PSE, este Partidul Renew Europe, în traducere Reînnoirea Europei. Acesta este un grup politic liberal, pro-european, succesorul grupului Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE), care a existat în timpul celui de-al șaselea, al șaptelea și al optulea mandat, din 2004 pînă în 2019. Ca toate celelalte partide europene, și aceștia au venit în fața alegătorilor cu un program. În deschidere, deputații RE ne asigură că vor face totul pentru ca europenii să trăiască mai bine, mai uniți și mai fericiți. În acest scop, vor acționa în direcția dezvoltării inteligenței artificiale a promovării egalității tuturor, cît și a unei legislații în ceea ce privește fluxurile migratorii. De asemenea –spun ei – „vom contracara eforturile distructive ale populiștilor din toate părțile spectrului politic și ale

naționaliștilor extremi”. Observați că tuturor le e frică de „naționaliștii cei răi” care vor să le strice planurile de dezvoltare armonioasă a Uniunii Europene.

Mai departe, membrii Renew Europe își doresc să elaboreze o lege ambițioasă a Uniunii Europene privind clima, cu instrumente eficiente, lege bazată pe neutralitatea tehnologică, care să ridice obiectivele pentru emisiile de gaze cu efect de seră ale UE la 55% pînă în 2030 și să atingă emisiile nete zero pînă cel tîrziu în 2050. Pentru ei, tranziția ecologică merge mînă în mînă cu asigurarea prosperității economice și a echității societale. „Vom lucra pentru o tranziție care încurajează inovația și oferă oportunități de creare de valoare și standarde de viață mai ridicate în toate colțurile Uniunii într-un mod echitabil și just“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Tragicul sfîrșit al Brâncovenilor

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste şi pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunaţi aici din toate colțurile lumii, se desluşea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu paşi repezi, vioi, cu ochelarii pe nas şi cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienţii săi. Corea era o figură puţin cunoscută la Constantinopol. Pînă a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase cîteva ţări. Poposind şi pe Ia Bucureşti, petrecuse cîțiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură şi artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă şi multilaterală, prin gustul său pentru frumos. Poate că medicul nici nu şi-ar fi adus

aminte de Constantin Brâncoveanu dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cît de banal, pe atît de hotărîtor pentru viaţa domnitorului. Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuţia purtată între pacient şi un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoştea prea bine limba turcă, însă a putut să înţeleagă că „Vlahbeiul“ – cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu – ieşise din graţiile Porţii. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confişte toate averile şi să fie întemniţat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse şi auzise multe, şi bune şi rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoştea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate.

(continuare în pag. a 12-a)

C. UCRAIN, N. LOGHIN

Românie, sat fãrã cîini

Românie, sat fără cîini țara mea vraiște și flămîndă Istoria te-a scăpat din mîini imperiile stau încă la pîndă.

Nu se mai vede nici cerul de-atîtea fulgere și păsări de pradă de ce-au înroșit mieii hangerul? Unde-i neprihănita zăpadă?

Ce ancestrale păcate vin dintr-o mie de ani de urgii? Plătește-le astăzi pe toate ca mileniul să poată muri

Poate martiriul lui Horia ori vînzarea lui Tudor, defăimarea lui Cuza războaiele noastre vitale, și gloria de-a apăra Europa, lehuza?

Poate blestemul românilor de-a fi prosți de buni cu zapciii? pentru desfătarea păgînilor ți-ai umilit ca o mașteră fiii

Românie, ce țară ești tu? Faci haz de necaz și pornești mai departe

avem biblice vicii, dar nu oh, nu ne e frică de moarte

Ți-au murit poeții nebuni nimic nu-i prea grav, Orientu-i aproape i-ai prețuit prea tîrziu pe tribuni un zeu al batjocurei calcă pe ape

Acest balcanism n-are leac zadarnic vom da proclamații, decrete plătim noi în fiece veac tributul de plîns al acestei Planete

Ce taină ascunzi, ce comori încît fariseii nici azi nu te lasă nici să trăiești, nici să mori nici să se simtă românii acasă?

De ce te pîndesc oare toți își dau cu părerea, te țin sub teroare?

Hăituită și ruptă de hoți mă tem să nu cazi de pe hartă

în Mare

Precum în aluatul magicei pîini în inima ta a-ncolțit veșnicia –Românie, sat fără cîini nu vine odată Mesia?

CornELIU VADIm TUDor 1 mai 1990

România pitoreascã

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Petre Roman a luat mită de la „Airbus“ 1,3 milioane de dolari bani gheaţă F Pitulescu îl acuză pe Măgureanu de legături cu Mafia F Luminosu din Nădrag F Aventurile erotice ale doamnei Adriana Severina F Ţapul la Pro TV F Halaicu a luat mită 15.000 $ F Umflatul de la AMEROM F Doroftei dă în Căţei.

PArTEA I

F Am aflat, în sfîrşit, de la un general de aviaţie, dedesubturile murdare ale „Afacerii Airbus“. Ştiţi care a fost comisionul încasat de Petre Roman? Nu mai puţin de 1.300.000 de dolari, bani gheață, care au fost înmînați de un om de casă, Vasile Damian. De ce a primit aşa-zisul prim-ministru uriaşa mită de la acel personaj şi nu din altă parte? Foarte simplu: pentru ca numai în Vasile Damian avea încredere, amîndoi fiind agenți şi ai serviciilor secrete româneşti (pe linia Caraman) şi ai acelora franţuzeşti. Informaţia, extrem de preţioasă, e cunoscută şi de conducerea S.R.I., ceea ce explică spaima lui Neulander şi a slugilor sale (Nicolae Alexandru, George Stancov, Adrian Severin, Nicolae Dide ş.a.) față de Şarpele cu Ochelari. F Am aflat două dintre motivele pentru care, din ordinul direct al lui Emil Constantinescu, cuplul Dejeu-Pitulescu îl vînează pe marele patriot George Păunescu!

1) Noua Putere vrea să pună mîna pe Bankcoop şi pe toată munca fraţilor Păunescu, la de-a gata;

2) Noua Putere (care e monarhistă) se răzbună pentru protecţia acordată de George Păunescu lui Paul Lambrino (pe care l-a şi cununat, în 1996), ca nu cumva acesta să pericliteze „drepturile“ la tron ale Handicapatului de la Versoix. F Acordul de colaborare dintre P.r m şi P.S.M. a produs două stări contradictorii: multora le-a dat speranţe, dar unora le-a strecurat frisoane pe şira spinării. Postul Naţional TVR 1 s-a comportat corect şi d-şoara Vali Iorga (pe care tocmai ne pregăteam să o criticăm) a realizat un reportaj cinstit. La fel au procedat Pro TV şi Amerom. N-am înțeles însă comportamentul posturilor de Televiziune Antena 1 și TELE 7 abc, care, deşi au trimis echipe de filmare, n-au catadicsit să difuzeze nimic. Ciudat. F Revista „Politica“ a rămas fără concurenţi pe piața publicațiilor de partid. E încă o dovadă că P.r m -ul, cînd se apucă de ceva, face treabă bună – indiferent dacă e vorba de presă, de microfoanele Parlamentului sau de primăriile pe care le conduce (Tîrnăveni, Sulina, Buşteni, Urlaţi, Buhuşi etc.).

F Pentru a înţelege şi cei care încă nu cumpără revista ce bogăție tematică şi de idei are aceasta, vom reproduce cîteva dintre titlurile şi genericele ultimei apariţii, cea cu nr. 266: „Şomerii“ (editorial de senatorul Corneliu Vadim Tudor); „Românii din S.U.A. îi dau un avertisment sever lui Emil Constantinescu“ (dr. Alexandru Ronnett, dr. George Durra. Traian Golea); „Alarmă de la românii din S.U.A. – Scrisoare Deschisă către iudeobolșevico-masonii Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Petre Roman, Adrian Severin şi Ion Diaconescu“ (Mihai Dascăl, Brooklyn –S.U.A.); „Armata Română n-are ce căuta în Albania!” (colonel ing. Marcu Tudor, deputat P.r m de Prahova, secretar al Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Națională a Camerei Deputaţilor); „Guvern de paiaţe“ (dr. Doina Moiş); „Pînă cînd va mai da vina echipa iresponsabilă Emil Constantinescu – Victor Ciorbea – Petre Roman – Markco Bella pe aşazisa moştenire a vechiului regim?“; „Bişniţarii politici“ (pamflet scris de Gabriel Iuga, consilier P.r m la Sectorul 1, împotriva hoţului de ciment Nisztor Bădiceanu); „După genocidul animal, urmează și genocidul uman“ (Anchetă de opinie

de Maria Popescu); „Înfometarea populaţiei“ (interpelare adresată de prof. univ. dr. ing. Anghel Stanciu, deputat P.r m de Iaşi); „Tara se transformă rapid în colonie“ (declaraţie politică rostită de Dumitru Badea, senator P.r.m. de Neamţ, secretar al Senatului); „Bătrînii şi copiii sînt grav loviţi“ (declaraţie politică rostită de prof. Florea Buga, deputat P.r.m. de Teleorman); „Cazul Sorin Lepşa şi imperativele unei politici naţionale“ (Dumitru Bălăeț, deputat P.r.m. de Călăraşi); „Mitzura Arghezi în Congo“ (bine că n-au mîncat-o canibalii!); „Porcii de stat, exterminaţi în lagărele Puterii“ (Cristinel Şarpe, vicepreşedinte al P.N.Ţ.); „Cine vinde pămîntul Ţării sale va sfîrşi cu pămînt în gură!“ (colonel dr. Ioan Marinescu); „A dat strechea-n unguri“; Umor; Cuvinte încrucişate etc. F În Pildele lui Solomon găsim o cugetare de o măreție şi simplitate ieşite din comun, care, mai devreme sau mai tîrziu, se adevereşte matematic în viaţă: „Cel ce caută binele dobîndește bunăvoința Domnului, iar cel ce umblă după rău va da peste el“. F Şi cîteva aforisme ale marelui poet german Goethe (1749-1832): „E inutil să biciuim trivialitatea, căci va rămîne veşnic neschimbată“; „Dacă ar fi să studiem toate legile, nu ne-ar mai rămîne timp să le încălcăm“; „Răul funciar: fiecare ar vrea să fie tot ce ar putea fi, vrînd ca toţi ceilalţi să nu fie nimic, sau chiar să nu fie deloc“. F Avînd în vedere că în Basarabia și Bucovina se prind din ce în ce mai bine posturile TVr 1 și Pro TV (conform Programelor publicate în presa de peste Prut) sugerăm ca acestea să transmită cît mai multe emisiuni istorice şi culturale, inclusiv pelicule documentare, de arhivă, pentru a-i convinge pe locuitorii acelor străvechi teritorii româneşti care e Adevărul istoric şi pentru a-i smulge de sub influenţa ruşilor şi ucrainenilor. F Un salut colegial la apariţia primului număr al publicaţiei „Stînga“ – revistă de atitudine poetică şi cultură civică. Din sumar se remarcă interviul acordat de acad. n n Constantinescu: „Nu cred în dogma terapiei de şoc“. F Săptămîna trecută, presa română a fost zgîlţîită de o știre: du-te la oștire, pentru țară mori, şi-ţi va da nevasta un copil din flori! Staţi aşa, că am încurcat borcanele. Alta era ştirea, care i-a încremenit în aşteptare pe mulţi reporteri din presa scrisă și audio-surdo-mută. Cică Virgil Asztalos Măgureanu ar fi fost destituit din Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Ziarul „Ziua“ chiar pregătise 4 pagini incendiare – aflate sub embargo, fireşte, pînă ce s-ar fi confirmat informaţia. Dar, informaţia nu s-a confirmat. Şarpele a rămas, pe mai departe, agățat cu dinţii de ugerul vacii lăptoase care e funcţia de director al S.R.I. Totuşi, nu iese fum fără foc. Ce s-a întîmplat acolo, în spatele uşilor închise? Păi, s-a întîmplat că toata lumea vorbea despre corupţie, aşa, în dorul lelii, ca despre o abstracţiune, pînă cînd un general de Poliție a izbucnit: „De ce nu daţi şi exemple concrete? Unul îl avem chiar aici, printre noi: Virgil Măgureanu! Împreună cu adjunctul lui, Gioni Popescu, el patronează multe din activităţile Mafiei. Să vă fie ruşine, domnule Măgureanu!“. Zilele Şarpelui în fruntea S.R.I. sînt numărate. În ungureşte, fireşte: egy, kettö, három, négy. F Au năpăstuit unii Banatul, dar pe nedrept. Fiindcă el le face, el le desface, în şedinţa Consiliului Local municipal Lugoj, cineva pe nume Petre Izgăreanu, care e preşedintele Filialei Lugoj a Societăţii „Amicii

Regelui Mihai“, a propus ca Bîl-Bîl să fie invitat în oraş, oficial, de Paşti. Ce a urmat, nici nu vă imaginaţi – proteste, fluieraturi, blesteme, mă rog, tot tacîmul care se cuvine unei puşlamale bătrîne ce ne-a pricopsit cu Armata Roşie pe cap. Izgonirea lui Izgăreanu a fost pe cît de rapidă, pe atît de democratică. „Amicii Regelui Mihai“ (asociaţie care e urmaşa altei asociaţii, „Amicii U.R.S.S.“) erau, de fapt, numai unul, Petrică. F La rubrica de Mică Publicitate a ziarului „Redeşteptarea“ din acelaşi minunat oraş, Lugoj, am întîlnit un anunţ foarte nostim: „Pentru cel mai dulce nepoţel, Florin Luminosu, din Nădrag, La Mulţi Ani, sănătate din partea verişorului Florin, mătuşei Dana, unchiul Vasile“. Trecem peste faptul că Florin 1 îi vine lui Florin 2 şi nepot, şi verişor, oprindu-ne la fondul problemei: Luminosu din Nădrag! Săracul copil, în loc de puță are o lanternă... F Şi un alt anunţ, tot de acolo: „Vînd perechi raţe mute“. Foarte bine aşteptaţi-ne acolo, că îl trimitem imediat pe Victor Surdu, singurul care se poate înţelege cu orătăniile respective. F Dar, cea mai nostimă pagină din ziarul lui Iosif Constantin Drăgan (care nu e altul decît... ginerele regretatului general Ştefan Guşe!) ni se pare pagina de Astrologie. Nu ştim care sînt criteriile cu care operează autorul rubricii, ing. Petru Gheleişan, dar denumirile sînt mortale: Pisică de lemn, Dragon de pămînt, Cîine de apă, Mistreţ de lemn, Capră de foc (ăsteia îi trebuie şi un Ţap pe măsură). Pisică de metal (heavy metal), Maimuţă de pămînt (aici e vorba de marilena Rotaru). Tigru de lemn, Maimuţă de metal, Cocoş de metal. Şobolan de lemn (P.M. Băcanu, e clar!) etc. Avem şi noi unele propuneri pentru semnele zodiacale: Vacă de zaibăr (Vasile Văcaru), Cimpanzeu de usturoi (Petre Roman), Molie de folie (Mihai von Hohenzollern), Elefant de plastic (Alex. Ştefănescu), Răţoi de cauciuc (Nicolae Manolescu) ş,a. F Preşedintele Curţii de Conturi, prof. Ioan Bogdan acuză o gravă ilegalitate: U.D.m r a primit bani de la Bugetul de Stat şi ca formaţiune apolitică, şi ca partid politic. În această ultimă calitate fiind pe cale să înfulece nu mai puţin de 403.588.000 lei! Carevasăzică, Statul Român le dă acestor bestii cam 1 miliard de lei pe an ca să uneltească împotriva... lui, a statului! Başca ce le dă Budapesta. Banii înapoi, şogorilor, fiindcă nu mai păcăliţi pe nimeni. Ori sînteţi partid şi vă înscrieţi la Tribunal, ca toate partidele ori sînteţi formaţiune apolitică şi, vorba bancurilor ardeleneşti cu Todiraş, bună ziua, căciulă, şi mereţi în p... F „Afară cu Măgureanu!“ – aşa se intitulează Scrisoarea Deschisă pe care publicaţiile „Ziua“ (Bucureşti) şi „Lumea Libera“ (New York) o adresează lui Emil Constantinescu. Ce nu ştiu cei doi directori, Sorin Roşea Stănescu şi Cornel Dumitrescu, este faptul că Şarpele cu Ochelari l-a hipnotizat şi l-a fixat pe Ţap într-un asemenea hal de paralizie, încît s-ar putea, cu documentele pe care le are, să-l dea el afară din Palatul Cotroceni. F Tot mai multă fiere bălteşte în paginile ziarului „Cotidianul“, datorită unor cîrcotași cam săriţi de pe fix, pe nume Tia Şerbanescu, Emanuel Bălescu ş.a. F În ziua de 9 aprilie, Horia Alexandrescu a împlinit 50 de ani de viață. Un pas mic pentru el, dar uriaş pentru omenire, drept pentru care îi adresăm şi noi toate urările de bine. Dar... Există un dar. Mai mult ca sigur că redacţia „Cronicii Române“ şi-a prelungit cheful cu şeful mai mult decît s-ar fi cuvenit avînd în vedere că în ziarul din 11 aprilie s-a întîmplat o nouă gafă piramidală: articolul despre demiterea directorului Hergheliei Mangalia, Florea Pârvu, a fost ilustrat cu fotografia... generalului Dumitru Cristei! Mai arde-le o amendă, Horia! Ca mîine, cînd o să cadă Ciorbea Chiorul, o să apară poza lui Zorba Grecul.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 aprilie 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Metoda Montessori în România interbelicã

ºi beneficiile ei pentru învãþãmîntul actual

Alternative la sistemul tradiþional de învãþãmînt

Pînă de curînd credeam că metodele alternative de educație (Montessori, Waldorf sau Step by Step) sînt prezențe active în sistemul de educație din România doar începînd cu ultimii ani. Am avut însă surpriza să constatăm că aceste metode de educație, care încearcă să fie o alternativă la sistemul tradițional de învățămînt, erau deseori analizate în presa de specialitate din prima jumătate a secolului trecut și că la București funcționa în anul 1935 o școală în care se aplicau metodele dezvoltate de celebrul medic și pedagog italian Maria Montessori (1870-1952), de educare a copiilor foarte tineri.

„Cea care în timpurile noastre a reluat ideile unui Comenins, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel, este d-na Dr. Maria Montessori, profesoară la Universitatea din Roma, prin înființarea Caselor dei Bambini în Roma și Milano, și prin lucrarea sa «Metoda pedagogiei științifice aplicată la educația copiilor mici». Prin înființarea acestor Case, celebra profesoară dă o consfințire teoriilor expuse în lucrările sale scrise. Și cine a vizitat școalele care lucrează sub supravegherea ei se poate convinge despre temeinicia teoriilor ce susține. Din cea mai mare libertate ce au copiii de a se mișca, de a lucra și fără a se mai aplica cea mică pedeapsă sau constrîngere, rezultă cea mai înaltă disciplină, care se vede numai la oamenii înzestrați cu adevărată cultură” (extras din articolul „Educația celor mici – O școală frobeliană model”, C. V. Buțureanu, institutor, Iași, 1916).

Regulile Mariei Montessori

● Copilul învaţă totul din mediul înconjurător;

● Respectă copilul în toate manifestările lui; ● Oferă-i libertate de mişcare în siguranţă; ● Oferă-i libertatea de a alege; ● Dă-i şansa să cîştige tot mai multă independenţă; ● Învaţă-l prin prezentarea activităţii, nu prin corectare; ● Împlineşte-i nevoile şi, în acelaşi timp, ajută-l să vadă care sînt şi nevoile celorlalţi;

● Ai răbdare. Dacă un copil are nevoie de mai mult timp pentru a învăţa ceva, acordă-i-l; ● Un copil care este criticat frecvent învaţă să-i judece pe alţii; ● Dacă un copil se simte acceptat, învaţă să aibă încredere în el; ● Respectă-ţi copilul atunci cînd a greşit şi îşi poate repara greşeala. Opreşte-l atunci cînd acţiunile pe care vrea să le facă sînt potenţial periculoase; ● Nu-ţi vorbi de rău copilul, indiferent dacă acesta este sau nu de faţă; ● Concentrează-te mai degrabă pe ceea ce vrei să educi bun în el, nu pe răul pe care vrei să-l eviţi; ● Întotdeauna fii pregătit să răspunzi cînd te solicită copilul, căci atunci are nevoie de ajutor; ● Cînd nu are

nevoie de ajutor, nu interveni; ● Nu întrerupe un copil cînd este concentrat asupra unei activităţi: se odihneşte, lucrează sau doar îi observă pe alţii; ● Un aspect foarte important este mediul în care locuieşte copilul şi în care nu trebuie să se regăsească obiecte inutile;

● Întotdeauna vorbeşte şi comportă-te cu copilul folosind cele mai bune maniere şi oferă-i tot ce ai mai bun în tine;

● Ajută-ţi copilul să-şi depăşească imperfecţiunile. Fă acest lucru cu grijă, reţinere şi în linişte, cu înţelegere şi dragoste.

Prima ªcoalã Montessori din România

Cu toate că această metodă alternativă de educație era cunoscută și apreciată în presa de specialitate din România încă de la deschiderea primelor școli „Casa dei Bambini” din Roma (1907), primii pași care au permis deschiderea unei Școli Montessori în România au fost făcuți odată cu participarea unei delegații românești la lucrările celui de-al doilea Congres Montessori organizat la Roma, în aprilie 1934.

Cîteva luni mai tîrziu, reporterul „Dr. Luca” își consemna impresiile culese în timpul vizitei sale la prima Școală Montessori din România, în numărul din 13 februarie 1935 al revistei „Ilustrațiunea Română”. „Lumea celor mici constituie fără îndoială unul din cele mai interesante cîmpuri de studii pentru cei care iubesc și știu să înțeleagă copiii. Cea mai mare cunoscătoare a sufletului copilului, pînă în ziua de azi, aceea care timp de 30 de ani și-a închinat munca numai descoperirii psihologiei atît de complexe a celor mici, este Maria Montessori, doctor în medicină, specialistă în psihiatrie, de la Roma. Rezultatul studiilor Mariei Montessori «a fost o adevărată revoluție» în Istoria Copilului. Maria Montessori a dovedit adulților că sufletul copilului, care trecea pînă la vîrsta de 7 ani drept cel mai amorf, neted și ne-complicat element al existenței omului, este în realitate pînă la această vîrstă foarte complex și într-o continuă prefacere, într-o continuă clocotire, într-o continuă plămădire. Sufletul celor mici construiește de fapt omul de mîine. Pe baza acestor descoperiri, Maria Montessori dărîmă un vechi și perimat sistem de educație, înlocuindu-l cu o metodă adequată sufletului descoperit de ea. Metoda Montessori s-a răspîndit în toată lumea. Și iată că după pilda altor țări, s-a organizat la noi prima școală Montessori. Nu știam în ce constă sistemul Montessori și diferența sa față de tradiționalul sistem de creștere a copilului. Cu multă curiozitate, m-am dus să vizitez «școala» din strada Lisabona. Care nu-mi fu însă mirarea, cînd, pășind pragul «școlii Montessori», nu fui deloc întîmpinată de atmosfera și de murmurul specific tuturor școlilor din lume. Cînd am deschis ușa clasei n-am dat peste spectacolul copilașilor înșirați ca mărgelele în bănci și n-am fost primită cu o urare glăsuită în cor, ca la operă, condusă de bagheta profesorului. Venirea mea i-a lăsat indiferenți: copiii se jucau în jurul unor măsuțe albe, construite după dimensiunile lor, cufundați în ocupațiunile lor.

- Aceasta e clasa?, am întrebat cam nedumerită, avînd ca toată lumea noțiunea clasei, care cuprinde în ea în primul rînd elementele: bănci și catedră. Mica profesoară pe care am găsit-o îndeplinindu-și menirea de educatoare îmi ghicește gîndurile și-mi explică:

- Sistemul Montessori este în primul rînd contra metodei elevilor țintuiți în bănci, în ordine soldățească, executînd comenzi mecanice, care nu exprimă decît voința profesorului. Noi creăm copiilor «cadrul lor», o ambianță în care își găsesc cîmpul și materialul de activitate corespunzătoare cerințelor lor sufletești. Și încep să asist la adevărate mici minuni, executate de copilași între trei și șase ani, conduși în primii pași ai vieții lor după sistemul Montessori. Un material didactic cu totul nou, un adevărat laborator sub aspectul cel mai veritabil de jucării, este singurul educator, este școala Montessori. Copiii nu m-au observat cînd am pășit în

clasa lor, căci «jocul-școală» îi pasionează. Fiecare lucrează la măsuța lui, sau pe jos pe covor, la ceea ce îl trage pe el inima în acea clipă. Descoperă singuri, cu două-trei-cinci cutioare diferit colorate, că există o diferență a sunetelor, că un cub mare nu mai poate încorona piramida construită cu cuburi din dimensiuni descrescînde, sau că un spațiu minim nu poate cuprinde un obiect decît de aceleași proporții. Descoperă singuri culorile, descoperă singuri cifrele, literele. Nuanțele de aspru și neted descoperite pe cartoane diferite îi duc încet-încet la descoperirea literelor. Litera e trasată în caracter aspru pe un carton neted. Ca un orb, copilul își plimbă mîna pe linia aspră. Învață ce literă corespunde unei anumite mișcări; într-o bună zi îl distrează și imită aceeași mișcare pe tabla neagră. Spectacolul clasei e spectacolul unei odăi de joc. Copiii trec, neturburați, de la un joc la altul. Totuși îi observ manifestînd și multă constanță. Unul nu părăsește creioanele colorate, altul literele, altul cuburile.

Într-un unghi al odăii observ un copilaș îngenunchiat în fața unei măsuțe împodobită ca un altar.

- Ce faci matale aici?

- Mă rog la Doamne-Doamne!, îmi răspunde evlaviosul de 3 anișori.

- Roagă-te să auzim și noi.

- Doamne, Doamne – intonează glăsciorul minunat – ajută pe tăticuʼ și pe mămica și ferește-mă de gripă, că eu sînt mic și n-am putere.

- Și eu, și eu vreau să mă închin la DoamneDoamne – răsună un alt glăscior.

Pedagoga, care intervine numai atunci cînd i se reclamă ajutorul, îl roagă pe primul copil, cu blîndețe, să cedeze locul tovarășului său.

- Doamne-Doamne – strigă hotărît către Dumnezeu micuțul rugător – ajută pe mămica mea să treacă la examenul de capacitate!

Ziua bună se cunoaște de dimineață. Nu vor fi aceștia niște fii iubitori?

Și sufletele lor, spiritul lor se construiește singur în școala Montessori. Pedagogul-adult intervine cît mai puțin. Le pătrunde însă spiritul și-i îndrumează, fără ordine, fără a le impune voința sa, ca un înger care planează nevăzut la dreapta lor”.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial în toate statele conduse de regimuri pro-naziste școlile Montessori au fost interzise. Regimurile comuniste instaurate ulterior nu au agreat nici ele acest sistem de educație. Maria Montessori a ales să își continue munca în India, acolo unde a pus bazele programului „Educație pentru Pace”. Activitatea desfășurată în cadrul acestui program i-a adus Mariei Montessori două nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace. În România de azi, aplicarea metodei Montessori începe să redevină o alternativă la sistemul tradițional de învățămînt în instituții școlare private create în cîteva dintre marile orașe (București, Timișoara, Cluj, Ploiești, Brașov, Drobeta Turnu Severin, Miercurea Ciuc etc.).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Maria Montessori

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Văcuța

Era pe la mijlocul verii cînd unchiul Pădureanu hotărî să-și vîndă văcuța din ogradă, nu că nu avea ce să-i dea de mîncare – pajiștea era plină de iarbă, iar codrul cu lăstari, numai unul și-unul. Seara, cînd vitele se întorceau acasă, ea era prima în fruntea cirezii. Cum sosea în fața casei, numai ce împingea cu cornul portița din lemn care, putrezită pe alocuri, se dădea ușor într-o parte, iar ea intra în voie... Și într-un muget de dor, alerga să-și vadă vițelușul pe care îl lăsa în grajd dimineața, cînd era dat în grija paznicului, iar din acea clipă nu mai știa nimic de el pînă seara... Și asta a fost pînă într-o zi cînd, venind de pe pajiște și dînd fuga, așa cum obișnuia, să-și dezmierde vițelul, iată că nu l-a mai găsit. Grajdul era gol... Văzu negru în fața ochilor. Simți că s-a întîmplat ceva cu vițelușul ei pe care, cînd plecase la păscut, îl lăsase sănătos, zburdînd voios în toate colțurile grajdului, unde stătea mai mult închis decît slobod. Simțea o durere sfîșietoare în inimă, temîndu-se că nu mai are cine să-i sugă laptele din uger și pe cine să mai audă mugind de bucurie la întoarcerea ei de la păscut. Ce mai, durerea o săgeta prin tot corpul,

ca un curent electric... Știa că e ceva e în neregulă. Și se tot agita, cu gura uscată de amărăciune, cînd numai ce-o vede pe stăpînă că se oprește lîngă ea cu găleata de apă caldă și începe să-i spele țîțele, după care țîști, țîști, îi goli ugerul de lapte, luînd de data aceasta și porția vițelușului ei. Și atunci, pe cît de mare era, văcuta căzu în fața stăpînei care, în loc de mîngîiere, luă biciul din cui și-i trase cîteva pe spinare, nefăcînd decît să-i sporească și mai mult durerea... Cîteva zile mai tîrziu, află de la suratele ei ce anume se întîmplase cu vițelușul. Stăpînii îl vînduseră unor săteni ce urmau să-l sacrifice, pentru a face din el sarmale, tochitură și ciorbă de burtă pentru ei și copiii lor. Iar acum îi venise și ei sorocul... Niște oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată prin preajmă, se uitară lung la ea, o cîntăriră din ochi, fiecare comentînd în felul lui. O bătură cu palma pe pulpe, pe ceafă, pe spate, să vadă cît de grasă este și cîtă carne are pe ea. Privirea lor o înspăimîntă, înțelese că nu mai are mult de trăit... Cîteva lacrimi îi țîșnesc din ochi, de parcă le-ar fi comandat cineva. Numai că acele lacrimi nu puteau fi văzute de cumpărători, iar stăpînii nu se gîndeau decît la banii pe care îi vor încasa pe seama ei. Un uruit puternic, ca un trăznet de furtună, se auzi dinspre poartă. Era camionul în care urma să fie urcată văcuța. Și asta s-a și întîmplat,

Monumente arhitectonice bucure ş tene

Secretele Palatului Kretzulescu (2)

Povestea Elenei Kretzulescu, comanditara Palatului (2)

În anul 1902, doamna Elena hotărăște să transforme vechile clădiri într-un singur palat și îi încredințează măreața lucrare arhitectului Petru Antonescu, cel care a proiectat, printre multe alte clădiri reprezentative pentru Micul Paris, Primăria Capitalei. În cartea sa, dr. Cezara Mucenic notează: ,,Elena Kretzulescu rămîne în istorie pentru frumoasa clădire pe care a dăruit-o patrimoniului bucureștean (…) Palatul Kretzulescu a fost prima lucrare a lui Petru Antonescu, concepută în stil eclectic (..). Parterul propriu-zis s-a păstrat aproape neschimbat față de proiectul inițial, fiind menit a cuprinde apartamentul de recepție. Planul este aproape cel al vechii case românești: intrare prin vestibul într-o galerie centrală, care te conduce pînă în partea opusă a casei, spre deschiderea ce comunică cu grădina. Pe stînga și dreapta sînt camerele. Noutatea constă pe de o parte în unele nivele de separare a acestui spațiu central, denumit acum, după limbajul vremii, hol, și a cărui ultimă parte, cea dinspre grădină, capătă funcțiunea de birou cu bibliotecă” Sufrageria casei este mai mică față de încăperea care se situa spre stradă, ceea ce, notează aceeași autoare: ,,Ne confirmă și aceasta una dintre trăsăturile gazdei ce nu era amatoare să primească prea mulți oaspeți. Spre stradă, de unde puteai vedea și spiona ce se mai întîmplă, se situează dormitorul, mai mare ca sufrageria, și așa-numitul budoar (..) Preocuparea pentru tratarea nuanțată volumetrică și plastică se găsește și în modul de rezolvare a exterioarelor, dar expresiv în raport cu spațiul cu care intră în relație. Spre grădină se accentuează variația de soluții: loggie, balcoane, scara ce te conduce în grădina/parc, arcada masivă prin care comunici din parterul/subsol cu exteriorul, totul fiind completat de turnulețe și de volumele jucate ale acoperișului înalt care-i conferă acel aer de elansare și ușurință a maselor”

Așadar, doamna Elena avea dormitorul mai mare ca sufrageria și se bucura de una dintre cele mai frumoase reședințe din București. O scară ducea în grădina uriașă amenajată cu terase, cu flori, fîntîni arteziene, bazine, izvoare și poduri. ,,Gobelinuri fine și în același timp uriașe acopereau unul singur, un perete întreg, iar mulțimea covoarelor imaterializa pașii omului. Tapete de mătase alintau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seama bogăție a interiorului, cu încrustări și auriri în care Renașterea își da mîna cu Byzanțul. Erau draperii

care cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile care reprezentau boieri bărboși, cu caftane uriașe, fanarioți cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile, de la pendula grea de stejar pînă la jucăria fină a Porțelanului de Saxa. În salonul acoperit cu vitralii ce dau spre cele două șiruri de lalele, convorbirea cu musafirii are rezonanțe ce dau un farmec deosebit cuvintelor” (F. Chessaru, Odată și acum, Palatul Kretzulescu în Ilustrațiunea Română, 8 martie 1933)

În anul 1911, după moartea soțului ei, Generalul Warthiadi, numele doamnei Kretzulescu apare întrun proces scandalos, relatat în cartea amintită: ,,La 1 septembrie ziarele anunțau cu litere mari furtul unei sume impresionante, 700.000 de lei și a unor bijuterii din case. Numai cu un an în urmă, construirea unei case confortabile costase 200.000 de lei, deci banii luați cu chei potrivite din casa de bani a doamnei Elena reprezentau o avere. Proprietara, fără nici o ezitare, acuză de furt pe arhitectul Sotiriu, un intim al casei, cel care proiectase și supraveghease construirea palatului de la moșia Drajna”. Presupusul făptaș este achitat din lipsa de probe.

În anul 1927, cu averea împuținată, Elena Krețulescu este nevoită să vîndă Palatul din Strada Știrbey-Vodă 39. În ședința Consiliului comunal general al Municipiului București din 25 februarie 1927, consilierul dr. I. Constantinescu supune colegilor propunerea ca imobilul să fie cumpărat, întrucît, avînd în spate marele său parc spre Cișmigiu, acesta ar putea fi încorporat la Grădina Cișmigiu, iar clădirea să fie ori vîndută, ori să i se dea destinația de instituție culturală.

Ce a urmat atunci, aflăm din cartea lui F. Chessaru, ,,Odată și acum, Palatul Kretzulescu în Ilustratiunea Română, 8 martie 1933”: ,,Vremurile noi, al căror tumult a pătruns vijelios peste tot, au smuls și acest grilaj după care se izolau deopotrivă tristețea și mîndria. A pătruns orașul oferind astfel cetățeanului un neașteptat pasaj din strada Știrbey Vodă înspre Cișmigiu. Un gard de sîrmă ghimpată prin care pătrunde oricine cu ușurință înconjura acum terenul mocirlos al fostului palat Krețulescu. Bazinul secat, fierăria demontată, cărămizile scoase din zidul care înainte vreme ocrotea înspre grădina publică, aleile neîngriijite și întrerupte de mocirle, buruieni în locul lalelelor, dau un aer de continuu provizorat, pînă cînd, legat de Cișmigiu, sub îngrijiri noi, vechiul parc boieresc va oferi cel puțin o

în ciuda efortului ei de a se opune. Dar cum oamenii erau mulți iar ea fusese legată în lanțuri, nici nu mai avea cum să se împotrivească și să rămînă în bătătură. Mugind prelung, părăsi gospodăria în care crescuse de mică și unde le adusese stăpînilor săi multe bucurii: viței frumoși, lapte proaspăt la masă, și, atunci cînd o puneau la jug, ea căuta să tragă căruța cu mare grijă, să nu care cumva să-i zdruncine prea tare pe copiii lor care, în joacă, o loveau cu joarda să grăbească pasul... Acum, venise vremea să ia, și ea, drumul vițeilor ei, în total, vreo cinci generații... Plînge și muge privind în urmă la ulița mărginită de pomi și la imașul cu iarba deasă pe care nu o va mai paște vreodată. Ultimul ei strigăt de adio fu un zbieret atît de puternic, încît vechii ei stăpîni izbucniră în hohote de plîns... Ei o vînduseră, taman acum, cînd totul era plin de verdeață, și ea, încă în putere de a trage la jug și de a aduce pe lume viței zdraveni. Însă, au fost nevoiți să ia această hotărîre, fiindcă nu aveau banii necesari pentru plata unei datorii la bancă. Așa că și-au vîndut văcuța din curte. N-au avut de ales, altfel, toată familia ar fi rămas pe drumuri, că ar fi venit fiscul și le-ar fi pus în vînzare toată gospodăria.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

frumusețe publică. A fost retezat și pavilionul cu pitici care părea unora anacronic. I-a fost amputată și fațada, acum cu un scuar și o ieșire în stradă caracteristică magazinelor și instituțiilor publice”.

În anii ’30, soarta palatului se schimbă total. Nicolae Iorga, Ministru al Instrucțiunii, Cultelor și Artelor și președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice ,,îi trasează un nou destin, cu rosturi culturale”. Mobila a fost scoasă și înlocuită de birouri, biroul directorului general a fost instalat în salon, o altă lume a invadat spațiile Palatului care-a devenit sediul Muzeului de Artă Veche Religioasă. Clădirea a rezistat marilor cutremure din anii 1940 și 1977, bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial, și a supraviețuit comunismului, perioadă în care a adăpostit diverse instituții.

,,În anul 2003, Palatul a împlinit o sută de ani și această aniversare l-a găsit în una dintre cele mai bune stări ale sale. Funcțiunea culturală de importanță europeană i-a ridicat prestigiul. În 2001 a fost din nou restaurat, lucrare care a urmărit, exterior și interior pînă la detalii, revenirea la aspectul inițial și punerea în valoare a spațiilor cele mai interesante. Tocmai de aceea, fosta sufragerie s-a reunit cu sera prin eliminarea compartimentării forțate, ceea ce a permis scoaterea la lumină a deosebitei arcaturi care leagă cele două încăperi și creează acea succesiune interesantă între spațiul închis și spațiul vitrat/deschis. Palatul Krețulescu devenea din nou, dar pentru un timp limitat, simbol al orașului București, astăzi iar pierdut” (Cezara Mucenic, Oliver Velescu, ,,Palatul Elena Krețulescu”, Editura Vremea, 2021).

Sfîrșit

SURSA: B365.RO

Palatul Kretzulescu, vedere dinspre Parcul Cismigiu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Ion Calboreanu (1909-1964)

În relativ scurta viață de 55 de ani, Ion Calboreanu s-a dovedit o personalitate culturală a timpului său. S-a născut în comuna Seliștat din județul Brașov, a fost profesor și a funcționat aproape de meleagurile natale, la Tîrgoviște. Prin volumul Albine și furnici, publicat în 1940, la Editura librăriei ,,Enăchiță Văcărescu” din Tîrgoviște, se înscrie în rîndul epigramiștilor de seamă ai literaturii române. Un singur volum, dar valoros: non multa sed multum. (Nu multe, dar ceva de seamă, cum consemnază Quintilian în lucrarea Institutiones oratoriae, X,1, 59)

Epitaf pe mormîntul unei soții

Zace-aici lîngă cărare Sub o ramură de tisă. Doamne, cît ești Tu de mare Dac-o ții cu gura-nchisă! Avînd drept punct de plecare versul lui N. Georgescu - Cocoș ,,Pe Dunăre de-ar curge vin”, stabilit ca temă la un concurs al revistei EPIGRAMA, I. Calboreanu scrie următorul catren cu o poantă ingenioasă:

Încă din PARTEA I – ,,Pentru cele patru vînturi”, la pagina 5, scrie:

,,Epigrama-i un strănut”

Pe hîrtie de revistă...

Binecuvîntat trecut

Cînd se strănută-n batistă

Cu un plan subțire, sugerează contagiunea bolii numite epigramită ( să nu uităm că revista

EPIGRAMA a lui Virgiliu Slăvescu, apărută în 1938, ajunsese să publice și producții slabe, pentru a-și menține apariția), regretînd trecutul cînd tot omul strănuta, decent, în batistă, pe cînd în vremea sa, tot românul ,,strănută pe hîrtie”. Vina o poartă, uneori, și servitoarele, ca aceea a lui Mardan, că nu-i dă stăpînului batista la timp și de aceea el strănută prin volume (p.20).

Cîntărețului Jean moscopol (1880-1947), care a devenit „epigramist”, îi adresează următorul catren:

Știindu-i melodiile semețe

Din plăci de gramofon cu două fețe,

Cine-i citește versurile-i spune:

Or fi pe partea cealaltă mai bune! (p.20)

Înscriindu-se în nota vremii, sub titlul Pe marginea frînturii de epitaf ,,sub această cruce zace...”, deplînge soarta bărbatului însurat:

În acest pustiu enorm

Dușii întru Domnul dorm; Singura excepție-o face

Omul însurat. El... zace (p.14)

Nu lipsește nici ,,gura femeii”, motiv prezent în

De cînd s-a luat așa măsură

Stă Păstorel cătînd temei:

Cum ar putea să bea cu-o gură

Ce varsă Dunărea pe trei?

Multe epigrame sînt adresate scriitorilor din vremea lui, pretextul poantei fiind o afirmație, un titlu: Lucia Demetrius, Florin Iordăchescu, Victor I. Popa, G. Nicola – ,,autor de epitafe”, M.Ar. Dan, Virgil Carianopol, Calotescu-Neicu ș.a.

Pe G. Călinescu îl atacă ,,la mantinelă”:

D-lui George Călinescu, autorul definiției ,,Epigrama-i un strănut“

Nu-i nevrednic de știut, După ce ne-antărîtat, Că în orișice strănut Este și puțin scuipat

Pe T Măinescu îl atacă pornind de la titlul cărții ,,O fată mică se închină”:

Interpretarea mea e certă

Deși e poate-un pic aparte:

Se-nchină fata pe copertă

Să-l ierte lumea pentru carte.

Romanul lui Teodor Scarlat – ,,Viața lantîmplare” – îi inspiră o-ntorsătură sintactică ingenioasă, o adaptare la rima –isă:

De-a trăit-o ,,la-ntîmplare”

Nu-i o vină pare-mi-să:

Pe noi, cititori, ne doare...

Că e la-ntîmplare scrisă.

Darul bahic al lui Păstorel îi prilejuiește un catren în care se joacă cu cele două sensuri al expresiei din datorie:

Legenda darului bahical

A băut cum e legenda

Și-a plătit precum se știe: Cîrciumarii au să-i facă Monument ... ,,din datorie”.

Pentru D-ra Cornelia Gavini, care își explică epigramele în vecinătatea unei fotografii, folosește pretextul comparației dintre catrene și poză, dînd acestui ultim cuvînt și un voal picant:

Pe ogorul epigramei Dacă vrei să te ridici, Doamnă, fă mai mare poza Și... catrenele mai mici.

Lui N. Crevedia, care lucra la romanul Mămăliga, îi adresează un catren pe care tinerii de azi l-ar numi ,,haios”: Librăria-i azi cotigă, Vinde cărți, galoși și sare, Mai lipsea doar ,,mămăligă”

De la Crevedia Mare

Ion Calboreanu se dovedește un neîntrecut om de spirit, cu o imprevizibilă imaginație în găsirea pretextelor care să-i permită ingenioase întorsături de idei. Opera sa face parte din zestrea umoristică a literaturii române și autorul ei nu trebuie uitat.

Dr ELIS RÂPEANU

Centenar Marin Preda

Marele prozator s-a născut la 5 august 1922, în comuna SilișteaGumești, județul Teleorman. A fost elev al Școlii normale din Abrud și Cristuru-Odorhei. La sfîrșitul anului școlar 1940-1941, susține examentul de capacitate, însă din cauza greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală. În timpul verii nu mai revine în sat: ,,Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”, își amintea el. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ‘41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea”. Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămînea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”. Cu ajutorul scriitorului Geo Dumitrescu, este angajat corector la ,,Timpul”, ziar în care debutează în 1942. Debutul în volum a avut loc în 1948, cu romanul ,,Întîlnirea din Pămînturi”. Trăind de tînăr în mijlocul scriitorilor, maturizîndu-se în mijlocul lor, urcînd o seamă de trepte ca scriitor, Marin Preda nu va izola niciodată profesiunea sa de biografia sa, nefăcînd niciodată secretă dubla sa apartenență, pe de o parte, la ginta scriitoricească, pe de altă parte, la lumea satului. A îndeplinit o serie de funcții importante în Uniunea scriitorilor, ca și în conducerea unor reviste literare. Din 1974 a fost membru corespondent al Academiei Române și director al Editurii ,,Cartea Românească”, din 1970. Între operele sale fundamentale se numără ,,Moromeții” (volumul I, 1955; volumul II, în 1967), ,,Imposibila întoarcere” (1971), ,,Marele singuratic” (1972), ,,Delirul” (1975), ,,Viața ca o pradă” (1977) și ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”, ultimul său roman, apărut în 1980, care avea să încununeze situarea sa în galeria marilor scriitori români. Multă vreme, Marin Preda a părut a confirma ideea că, într-o carieră literară, scriitorul român poate fi autorul unei singure cărți mari, celelalte rotindu-se, vasale, în jurul ei. Capodopera lui Marin Preda este, fără îndoială, ,,Moromeții”, una dintre marile opere ale literaturii române dintotdeauna, unică prin felul ei de a vorbi despre condiția țăranului român, dar și despre raporturile lui cu istoria. Scriitorul creează, îndeobște după apariția Moromeților”, volumul întîi, o adevărată școală literară, facilitînd apariția unor prozatori ca D.R. Popescu, Vasile Rebreanu, Fănuș Neagu și Dinu Săraru. Fără îndoială, Marin Preda este, în literatura noastră, unul dintre mesagerii spiritului românesc. Iată și cîteva dintre gîndurile și convingerile marelui scriitor, selectate din opera sa:

* „Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci cînd faci acest lucru, tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume de măști și suflete goale. Sînt puține lacrimi sincere pe pămînt”.

* „Îmi plac oamenii superiori, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cît sînt de superiori, cu atît sînt de mici în modul cum se poartă cu alţii”.

* ,,Omul nu mai e același după ce descoperă ceva”.

* ,,Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să știi că poți distruge pe cineva, să n-o faci, și acela să nu știe”.

* ,,Un om nu e ceea ce cred alții despre el că este. Ba chiar cîteodată e cu totul altceva”.

* ,,Ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puternică decît ura”.

* ,,Imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luînd-o în derîdere la ceilalţi şi acceptînd cu umor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi, şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una dintre deosebiri…”.

* ,,Dacă durerea trebuie stăpînită fiindcă îndurerează şi pe alţii, bucuria prea mare trebuie şi ea stăpînită, fiindcă poate fi rău înţeleasă”. r. m.

Balsamuri spirituale

Doina - ,,cîntarea cîntărilor noastre” Polemici « Controverse

Vasile Alecsandri definea doina ca fiind ,,cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plîngerea duioasă a patriei noastre dupa gloria sa trecută. Ea este cîntecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume”. Iar Nicolae Iorga ne spune că doina românească este asemănătoare termenului de torelli, definit de lexicograful byzantin Hesychius un „strigăt de plîngere cu fluierul, al tracilor”.

Mă întorc din nou la minunatul poem în proză al scriitorului Ion Lăncrănjan, ,,Cuvînt despre Transilvania”, care mă duce cu gîndul la plaiurile natale. Și mă opresc la omagiul pe care autorul îl aduce doinei, această ,,chemare abia îngînată, alintare ațipită în gînd, susur de izvor și șuier de viforniță!...”. Și spune el astfel:

,,S-a ivit doina pe lume, aicea, pe la noi, pe Murăș și pe Tîrnave, pe Olt și pe Dunăre, a însoțit legănarea valurilor pînă la Marea cea mare, a trecut vadurile celorlalte ape, s-a suit pînă la izvoarele lor, rotindu-se îndelung deasupra munților, ca o fîlfîire de păuni cu penetul aburit de aur, stropit cu pietre scumpe – a umblat pe toate potecile și-a șoptit molcom în toate tainițele – asta pentru că pe aici au trăit strămoșii noștri, oameni aspri și buni, truditori și drepți, cu inima scăldată în aleanul durerilor și al nădejdilor de mai bine, însetați de bucurie, lacomi de viață...

Tremurul frunzei și tresărirea firului de iarbă, șopotul izvoarelor, cîntecul privighetorilor și înmălădierile curate și înalte ale ciocîrliilor, mugetele vitelor, ropotele tropotitoare ale copitelor, nechezatul cailor, vrăjmășia vijeliilor, lumina poienilor și înflorirea florilor, rostogolirea depărtată a tunetelor și legănarea apelor, lină și necontenită, cîntarea

Din Bucure ş tii de altădată

Sacagiii de odinioară

Pînă la mijlocul Secolului al XIX-lea, cînd au început primele lucrări de dotare a orașului cu rețele de canalizare, Dîmbovița a fost principala sursă de alimentare cu apă a bucureștenilor, de unde și versurile cîntecului „Dîmboviță, apă dulce/ Cin’ te bea, nu se mai duce”. Apa Dîmboviței nu era însă atît de „dulce”, cum frumos scrie vienezul Eric Winterhalder, curgînd adesea noroioasă și murdară, bucureștenii folosind-o nu numai pentru băut sau treburile gospodărești, cît și pentru scăldat sau adăpatul animalelor.

„Cu cît te apropiai de Dîmbovița, cu atît se înmulțeau căsuțele cu balcoane, cu podoabe ce le da o înfățișare maurescă. Și apoi Dîmbovița... da atunci privirii scene de o voiciune să transporte pe un pictor ori pe un poet. Lumea se îmbulzea amestecată în același noroi, copiii umblau prin ea strigînd veseli, țigănuși goi se vîrau pînă în gît, sacagiii își băgau caii, intrînd și ei în apă pînă peste genunchi, spre a-și umple sacalele. Și unde era mocirla mai adîncă se vedeau mișcîndu-se niște forme, corpuri cenușii, pleșuve pe jumătate ca niște spinări de hipopotam, capete numeroase cu coarne groase și aduse spre ceafă, boturi negre ce luceau la soare: erau bivolii”. Sacagiii, numiți și „apari” sau „distribuitori de apă”, au făcut parte din viața orașului începînd cu Secolul al XVII-lea, cînd aproape toți bucureștenii întrebuințau apă adusă de aceștia, contra cost, cu sacalele din

pămîntului și înfiorarea din sufletul românului încercat din greu de jele, de durere și de dor, drumețirea turmelor, de la munte către șes și de la șes către munte, toate zvonurile și toate chemările au fost adunate laolaltă și țesute în pînză de mătasă, trecute prin inima plină de rezonanțe și de ascunzișuri a unui cioban sau a unui țăran cu tălpile aspre și crăpate și-napoiate apoi lumii într-o cîntare unică, tărăgănată și duioasă, lină ori vijelioasă, subțire ca o ață de argint ori nemărginită ca o revărsare, dulce ca un suflet de copilă ori amenințătoare ca o năvală haiducească...

Fluier de soc, fluier de fag, fluieraș de os...

Doina adormea copiii în copăile de lemn ale sărăciei, împăca fetele ai căror drăguți erau plecați în bătălie, alina durerile nevestelor și ale mamelor, susurînd încet, tînguinduse îndelung, unind prin nevăzute și tremurătoare punți sufletele celor dispăruți, apropiindu-le inimile...

Întotdeauna a fost alături de noi, niciodată nu ne-a părăsit. Huruitul trenurilor nu ne-a spulberat-o, nici bubuitul tunurilor nu ne-a sfîșiat-o, nici o năpraznă, nici o năvală nu ne-au putut-o ucide, nu ne-au putut-o lua. Doina ne-a rămas, doina nu s-a liniștit, doina nu s-a ogoit. După fiecare pustiire, după fiecare prigonire, doina s-a ridicat mai mîndră deasupra plaiurilor noastre, legănîndu-se peste văi, dureros de dulce, răscolitor de dragă, tremurînd pentru îndurerările țării, cîntîndu-i nădejdile...”.

LILIAnA TETELEA

Dîmbovița. Sacagiii puteau fi văzuți de dimineață pînă seara umblînd pe ulițele și străzile orașului, însoțiți de un biet cal costeliv ce ducea agale butoiul mare de apă așezat pe două roți. „Din zorii zilei, bucureștenii cari nu cunoșteau încă binefacerile apei curente la domiciliu erau treziți de strigătul: «Ap, ap, apaoor!» al sacagiului, care venea cu butoiul cu apă la domiciliu. Apa pe care erau siliți să o bea bucureștenii nu era din cele mai potabile. Sacagiii o aduceau din Dîmbovița, de la Ciurel și alte locuri, unde gîrla era relativ mai curată. Apa era păstrată în butoaie și i se punea piatră acră să se curețe”. „Cine voia apă de fîntînă o lua de la Filaret, din fîntîna Cantacuzino. (...) Erau pe atunci sacagii speciali cari vindeau apă de fîntînă. Sacalele de apă purtau ca semn distinctiv un pai de papură”.

În ceea ce privește prețul cu care apa era vîndută, „Orînduiala sacagiilor” din 12 august 1842 prevedea că „slobod este fieștecare a se neguțători cu vînzarea apei în Capitală cu prețul ce se va putea învoi cu doritorii, lăsînd acest preț a-l hotărî concurența”. Despre acest lucru, întrun articol al revistei „Realitatea Ilustrată” din vara anului 1930 întîlnim detalii referitoare la faptul că „apa de la pompă”, adică de la un fel de „rezervor de apă sălcie, care curgea prin tuburi de tinichea ruginită, în sacalele formate dintr-un butoi obișnuit, pe două roate mari”, se vindea cu cinci parale două donițe, lucru ce a atras nemulțumirea clienților ce voiau să dea o singură para pe o doniță de apă. „Sacagiul făcea speculă, vindea în oraș numai două donițe cu 5 parale. Din cauza aceasta avea dese certuri cu cetățenii, care au luptat mult ca donița să se vîndă cu o para – adică 5 donițe, în loc de două, pentru 5 parale... A fost o bătălie eroică, între clienți și sacagii... Era chiar să demisioneze un primar pe această chestiune... adică pentru o para!”. (…)

Un rol important al sacagiilor era reprezentat de udatul străzilor, despre care contractul încheiat de corporația sacagiilor din Capitală cu Sfatul orășenesc, cu privire la udatul Podului Mogoșoaiei și Șoselei Kiseleff în perioada 26 aprilie - 15 septembrie 1853, amintește următoarele: „Ne îndatorăm a uda partea străzii Mogoșoaiei de la palatul vechi înainte în sus, șoseaua Kiseleff, pînă la

SĂMÎNȚA BUNĂ

Pîinea noastră cea de toate zilele

motto: „Cînd vei mînca și te vei sătura, să binecuvîntezi pe Domnul Dumnezeul tău, pentru țara cea bună pe care ți-a dat-o. Vezi să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău” – Deuteronom 8.10,11 Într-o mare fabrică era pauza de prînz. Angajații savurau mîncarea de la cantina fabricii sau sandvișurile aduse de acasă. Unii citeau ziarul, iar alții discutau despre noile evenimente din politică sau din sport. În încăpere era multă gălăgie, ici-colo se auzeau rîsete, era o atmosferă degajată. Numai unul dintre angajați și-a plecat capul pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu, Creatorul său, într-o scurtă rugăciune pentru darurile de mîncare. În jurul lui, priviri mirate! Unii au zîmbit batjocoritor. Rugăciunea celui credincios nu se potrivea în acel cadru.

Cine se mai gîndește astăzi de unde vine „pîinea noastră cea de toate zilele“?

Nu ne-am cîștigat-o noi înșine?

Din cînd în cînd, prețurile alimentelor cresc drastic în unele regiuni aflate în criză, dar cîteodată chiar și în lumea întreagă. De aceea oamenii de știință și politicienii ne avertizează cu privire la o foamete la nivel mondial. Să cugetăm că noi, ca și creaturi, sîntem dependenți de Dumnezeu și de bunătatea Lui; să-I mulțumim Lui pentru tot binele pe care ni-l dă; să folosim cu grijă alimentele, ca să nu se piardă nimic; să-i ajutăm pe cei care suferă de sărăcie și de foame!

proprietatea d-lui logofăt Arghiropol, precum și ulița ce merge din a Mogoșoaiei cu începutul din dreptul localului cancelariei d-lui consul al Rusiei spre casele răposatului Vilara, pînă la proprietatea d-lui logofăt Dimitrie Fălcoianu; udatul va fi în toate zilele, o dată pe zi, în afară de zilele cu ploaie”.

Sîmbăta, sacagiii împărțeau apă de pomană celor nevoiași, din milostenia rudelor celor răposați. „Pe vremea aceea mai era obiceiul ca la sorocul parastaselor să se împartă apă celor lipsiți. În scopul acesta oamenii plăteau sacagiului prețul apei, puneau o lumînare aprinsă pe fundul donicioarei de la gura de sus a butoiului și-l trimitea apoi prin mahala, să împartă apa pe la curțile săracilor cari alergau cu cîte o doniță, la strigătul sacagiului «Are aop’!... Apă de pomană, aaop’!» (...). Fiecarea primea cucernic și spunea «Bodaproste, Dumnezeul să-l ierte!»”.

Cu toate că numărul sacagiilor continua să crească, devenind indispensabili bucureștenilor, starea precară a sacalelor și murdăria apei au constituit timp îndelungat una dintre cele mai dezbătute probleme ale aprovizionării cu apă din Dîmbovița. „Să nu uităm că starea necurată a sacalelor nu este indiferentă pentru sănătate. O parte a apei rămîne întotdeauna în saca, nu se scurge niciodată, ci stagnează într-însa, fiindcă orificiul nu se află întotdeauna la marginea inferioară a sacalei”. De asemenea, se obișnuia adăpatul animalelor din aceeași găleată sau doniță din care oamenii beau apă. În acest sens, primarul Vintilă Brătianu a emis o ordonanță ce impunea „să se prevadă gura găleților și donițelor cu o cruce de fier, ca astfel să nu se mai poată pe viitor adăpa animale direct din ele”. Tot conform acestei ordonanțe, sacagiilor le era interzis „a atîrna sau fixa pe sacale cîrpe murdare, cizme sau haine care poate infecta apa din ele”.

Sacagiii au putut fi întîlniți pe străzile Capitalei pînă aproape de jumătatea Secolului XX, apoi, tot mai puțin prezenți în viața bucureștenilor, au rămas uitați de timp, lăsînd în urmă imaginea pitorească a sacalei de apă așezată pe două roți și trasă agale de un cal costeliv. O vreme bucureștenii le-au dus probabil dorul... HISTORIA.RO

File de istorie

Palia de la Orăştie –un monument al Limbii Române

În urmă cu 440 de ani, în 14 iulie 1582, apărea la Orăştie „Palia”, prima traducere românească a celor două cărți de început ale Vechiului Testament – Geneza (Bitia) şi Exodul (Ishodul), important document lingvistic, mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor.

Palia de la Orăștie este, așadar, un monument al limbii române, întîia traducere parțială a Vechiului Testament, demers realizat la sfîrșitul Secolului al XVI-lea sub influența Reformei protestante. Cartea are 164 de file, fiind imprimată, între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582, pe hîrtie de fabricație sibiană. Textul a fost editat, parțial, cu litere chirilice, de Mario Roques (1925).

A fost tipărită la Orăştie de meşterul-tipograf Şerban, fiul diaconului Coresi, şi de diaconul Marien, care au colaborat cu patru cărturari din Banat și Hunedoara: Ștefan Herce [Herceg], „propoveduitorul evangheliei” (pastor evanghelic) în Caransebeș; Efrem Zacan, „dascalul de dăscălie” în aceeași localitate; Moisi Peștișel, „propoveduitorul evangheliei” în Lugoj, respectiv Achirie, protopopul comitatului Hunedoarei. Aceștia ar fi tălmăcit o parte mai mare a Vechiului Testament, din care nu s-au păstrat decît primele două cărți. Cheltuielile de tipărire au fost suportate de către nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva. În carte este folosit pentru prima oară numele nostru etnic de „români”, și nu „rumâni”, inițiatorii ei precizînd: „dîndu în mîna noastră ceaste cărți, cetind și ne plăcură și le-am scris voo, fraților români, și le cetiți”.

Tipărirea Paliei de la Orăştie s-a făcut cu sprijinul unor nobili ardeleni reformaţi, atît de origine maghiară, cît şi de origine română. În epocă, atît lutheranii, cît şi calvinii, precum şi unitarienii încercau să îi atragă pe românii ardeleni la Reformă. Biserica lutherană era predominant de limbă germană, iar cea calvină şi unitariană erau predominant de limbă maghiară. În timpul principilor calvini ai Transilvaniei, Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania este pusă sub supravegherea unui superintendent (episcop) calvin, care avea ca misiune să îi convingă pe cît mai mulţi dintre români să îmbrăţişeze dogmele şi ritualurile protestante. De altfel, Palia de la Orăştie a fost opera unuia dintre aceşti episcopi calvini ai bisericii românilor ardeleni, Mihai Tordaşi, lucru menţionat chiar în prefaţa lucrării. Principalul finanţator al demersului cultural şi religios a fost nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva.

„Că vădzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvîntele slăvite a lui Domnedzeu, numai noi românii pre limbă nu avem“. Aşa îşi motivau iniţiatorii Paliei de la Orăştie opera. Faptul că această primă încercare de

traducere a Bibliei în româneşte a fost opera calvinilor a contribuit probabil la redusa popularizare a acestui monument de limbă românească din Secolul al XVI-lea. De altfel, primul studiu serios al lucrării l-a făcut marele romanist francez şi specialist în literatura medievală Mario Roques (1875-1961).

Acesta a tipărit o carte (în limba franceză), în care pomenea şi de traducerea în limba română a Vechiului Testament, carte fundamentală pentru trei religii: iudaism, creştinism şi mahomedanism. Acest document a fost numit „Palia de la Orăştie” (1581-1582). Cartea scriitorului francez Roques a apărut mai întîi la Caransebeş şi a fost prefaţată apoi de Genese, la Paris.

Pe prima pagină a cărții stă scris: „Cu bunî voe şi destoinic mila lui Dumnezeu aceaste cărţi creştineşti a să orăndite dupî voia lui Dumnezeu cu ştirea Mariei lui Batări [Báthory] Jigmon Voivodăl Ardelului şi a Ţăriei Ungureşti, şi cu ştirea şi cu voia a toţi domnilor mari şi sfeatnici ai Ardialului: pe întru întrămîntura Beseareceei Sfîntî a românilor poftind tot binele ispăseniei creştinilor români: care ispăsenie numai de la Tine Doamne cearem printru Siîngur Sfînt Fiul Tău Iisus Hristos Domnul şi Ispăsitoriul nostru Amin”.

Problema surselor a fost discutată și argumentată de Alexandru Gafton, în studiul Palia de la Orăștie ca traducere, publicat în Palia de la Orăștie (1582), vol. II, 2007. Nu se poate nega existența unui text slavon al Bibliei, afirmație dovedită de o serie de cuvinte slave specifice, neutilizate în limba română, cum sînt dver ,,perdea”, pocrov ,,covor”, leatnic ,,leneș” etc. Elementele regionale care apar numai în lexicul Paliei individualizează varianta literară bănățean-hunedoreană: adăvăsi „a risipi”, alnic „șiret, viclean”, cățîn „vas, strachină”, cliciu „coapsă”, crepă „adăpătoare”, făgădaș „promisiune”, im „lut, argilă”, jemble „pîine albă”, niștotă „nevoie”, ocă „cauză”, sucui „a obișnui”, tovar „greutate”.

Acest remarcabil fapt istoric, prima traducere parţială a Vechiului Testament în limba română (Palia de la Orăştie, 1582), reaminteşte celor de azi prestigiul cultural şi ştiinţific al localităţii în care a apărut şi, totodată, notorietatea acestuia.

O curiozitate este faptul că, pentru prima dată în istorie, acest document a folosit etnonimul de români, nu de rumâni.

Tot ca o curiozitate, „Palia de la Orăștie” este singura carte din România căreia i-a fost dedicat un monument public: Grupul statuar dăltuit în marmură albă de Rușchița de sculptorul Nicolae Adam și se află în piața centrală a orașului. Monumentul are trei fețe, care simbolizează etapele tipăririi cărții: prima față înfățișează

cărturarii ce tălmăcesc textul în limba româna, a doua îi reprezintă pe cei doi mari meșteri tipografi care au scos cartea din teasc, iar cea de-a treia față prezinta folosirea cărții de către români.

Traducerea Paliei de la Orăștie marchează, pe de o parte, în șirul traducerilor românești din Secolul al XVI-lea, un loc special, ea acumulînd, după părerea lui Nicolae Cartojan, ,,frămîntările unui veac de muncă literară pentru a mînui cuvinte expresive, care deșteaptă imaginația și mișcă simțirea”, iar pe de altă parte, cartea reprezintă un monument de răscruce, ce anunță biruința definitivă a limbii naționale în cultură și literatură. Deși se resimte de unele particularități nordice, prin cîteva ,,ardelenisme” strecurate în unele pasaje, Biblia de la Blaj (1795), o altă lucrare de imensă importanță, reflectă, în esență, muntenizarea masivă pe care o cunoscuse varianta literară din Transilvania de sud-vest la finele Secolului al XVIII-lea.

Palia de la Orăștie și Biblia de la Blaj sînt monumente de seamă ale limbii române și totodată ale literaturii religioase românești. Ele reprezintă o strălucită sinteză, care unește într-un tot unitar tezaurul de grai, de simțire și de cugetare al întregului neam românesc, constituind fundamentul sănătos și trainic pe care s-a dezvoltat, printr-un lung proces de creație și selecție, limba noastră literară de azi. Dacă Palia de la Orăștie se remarcă prin bogăția și diversitatea lexicului, limba Bibliei de la Blaj este mai modernă, această lucrare monumentală a dominat graiul biblic românesc în epoca formării culturii și literaturii noastre clasice, oferind modelul optim de exprimare în limba română.

Nicolae Iorga sublinia importanța tipăriturilor în cultura românească: ,,Marele merit al acestor cărți este acela că, trecînd hotarele, au adunat sufletește, prin viața culturală, pe toți laolaltă. Prin ele s-a întemeiat ceva neprețuit ce va da formă gîndului și simțirii generațiilor care vor urma: limba literară”.

Printr-o analiză statistică, s-a constatat că în decurs de 3 secole și jumătate, cîte s-au scurs din 1688, cînd s-a făcut traducerea fundamentală a textului Bibliei (e vorba de Biblia de la București, cunoscută și sub numele de Biblia lui Șerban Cantacuzino), lexicul românesc s-a înnoit cu 2%, dovedind flexibilitatea limbii noastre. Problemele eufoniei în traducere nu pot prima niciodată față de cele ale conținutului. Mireasma limbajului biblic poate fi asigurată, dar munca cea mai aspră este cea la nivel de sintaxă, presupunînd, după opinia lui Bartolomeu Anania, o veritabilă ,,chenoza estetica”, iar în cultura unui popor, Biblia este ,,o permanentă invitație la noblețe”. r m

Monumentul „Palia de la Orăștie“

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Crima ducelui de Praslin (II)

O „treabă“ prost făcută

La începutul lunii iulie a anului 1847, d-ra Deleuzy a părăsit clădirea de pe fouburg-ul Saint Honoré și s-a mutat într-o pensiune modestă, de pe strasda Harlay. Formal, relația ei cu Théobald se rupsese. În realitate însă, ducele continua să o viziteze zilnic, aducîndu-i adesea şi copiii, iar purtarea lui fată de soţie nu se ameliorase cu nimic, ci, dimpotrivă. Ducesa avea încă din copilărie o sănătate destul de şubredă. Tensiunea psihică la care o supusese de Praslin îi agravase insuficiența cardiacă de care suferea și îi crease ceea ce medicina de astăzi defineşte drept o stare de avansată depresiune nervoasă. În rarele întrevederi pe care i le acorda acum ducele, ea alterna între crize de plîns şi leşinuri; într-un rînd a încercat chiar să se sinucidă, fiind împiedicată, în ultimul moment, de una din cameriste. De Praslin asista impasibil la aceste scene, părăsind încăperea imediat ce soția lui îşi pierdea cunoştinţa. Prietenilor săi de la club le relata, pe un ton uimitor de indiferent, că ducesa, care cade din ce în ce mai des pradă acceselor de gelozie, este pe cale să înnebunească şi se informa despre căile şi formalităţile necesare pentru a o interna întrun ospiciu. Cînd un avocat i-a atras atenţia că, într-o astfel de eventualitate, averea înscrisă în actul dotal reintra în posesiunea Mareşalului de Sebastiani, ducele – conform unei declaraţii ulterioare a interlocutorului său – „a pălit dintr-o dată şi a rămas cufundat în gînduri, mușcîndu-si buza de sus“.

Situația ajunsese atît de explozivă încît un deznodămînt brutal era inevitabil. În zorii zilei de 18 august 1847, cu puţin înainte de ora 5, repetate şi violente zbîrnîituri de sonerie au trezit-o din somn pe camerista care o împiedicase pe ducesă să se sinucidă. Precipitîndu-se spre budoar, ea a găsit uşa încuiată, dar a auzit din încăpere zgomot de luptă şi gemete înăbuşite. Alarmaţi de strigătele fetei, vizitiul şi valetul principal au intrat în budoar printr-o fereastră deschisă care dădea în grădină.

Un spectacol înfiorător li s-a înfăţişat înaintea ochilor: scăldată în sînge, ducesa zăcea pe un mic divan din dreptul uşii, în vreme ce numeroase dîre de sînge se puteau vedea pe pat, pe unul dintre pereţi, pe cordonul soneriei şi pe o carte aruncată pe jos.

Era evident că victima fusese răpusă după o lungă şi înverşunată rezistenţă.

Într-un tîrziu, şi-a făcut apariţia şi ducele. După spusele martorilor oculari, era palid, cu părul vîlvoi şi respira greu, ca un om hăituit. La vederea cadavrului, a rămas o clipă nemişcat, apoi s-a aruncat asupra lui şi, aşa cum arată depoziţiile aceloraşi martori, a strigat:

– Ce nenorocire! Ce-o să ne facem, sărmanii de noi? Cine o să mai aibă grijă de bieţii noştri copii?

Pateticele sale exclamaţii au surprins pe toţi cei de faţă, care erau, bineînţeles, la curent cu toate fazele ireparabilului conflict dintre cei doi soţi. Poliţia a fost şi mai categorică. Examinînd victima, comisarul Allard a constatat:

– Urîtă treabă... Şi prost făcută. Se cunoaşte că e mîna unui amator.

Investigaţiile efectuate nu au mai lăsat să planeze nici o bănuială. Din cameră nu dispăruse nici un obiect, prin urmare mobilul crimei nu era furtul. Pe parchet şi covor, stropi de sînge închegat se succedau de la patul ducesei pînă la uşa care ducea spre dormitorul soţului ei. Lîngă divan se afla un pistol cu pete roşii pe mîner: arma aparţinea ducelui. În căminul acestuia, poliţiştii au descoperit, pe jumătate carbonizat, halatul de mătase al ducelui, pătat şi el de sînge. Dar proba cea mai zdrobitoare a adus-o însăşi victima, ca un fel de răzbunare postumă: între degetele ei crispate se găsea o şuviţă din părul lui de Praslin. Reconstituirea asasinatului s-a putut face cu uşurinţă. În cursul nopţii, ducele intrase pe furiş în camera soţiei sale, înarmat cu pistolul şi cu un pumnal de vînătoare, cu care a lovit-o la întîmplare, pe întuneric. Rănită şi înspăimîntată, femeia mai avusese puterea să sară din pat şi să alerge spre uşă. Dar de Praslin ajunsese acolo înaintea ei, încuiase uşa şi scosese cheia din broască, reluînd apoi atacul. Pentru a isprăvi mai repede, el folosise la un moment dat şi două sfeşnice grele de aramă, luate de pe o etajeră de lîngă pat. Agonizînd de pe urma celor treizeci de răni căpătate, ducesa izbutise doar să se mai agațe de cordonul soneriei, în zadarnica speranţă a unei salvări.

Comisarul Allard avea dreptate: „treaba“ era şi urîtă, şi prost făcută.

Semnele de întrebare ale epilogului

Consemnat la domiciliu – o formă de arestare rezervată pe atunci nobililor –, de Praslin şi-a dat seama că era pierdut şi a înghiţit conţinutul unei fiole de arsenic, cu care se presupune că ar fi intenţionat într-o vreme să-şi otrăvească soţia. Transportat în grabă la infirmeria închisorii Luxembourg, el a fost supus unui tratament de urgenţă, care i-a permis să aparat întins pe o targă, în faţa Camerei Pairilor, singura instanţă autorizată să judece pe membrii săi. Dar, la întrebările puse de cancelarul Pasquier, ducele s-a mulţumit să clatine din cap în semn de negere a oricărei vinovaţii şi a refuzat să furnizeze cea mai rnică explicaţie. Trei zile la rînd, interogatoriul a continuat, fără nici un succes. La 24 august, puternica otrăvire cu arsenic şi-a făcut simţite efectele şi de Praslin a murit, fără a fi mărturisit nimic. Bănuită de complicitate şi închisă în temniţa de femei de la Conciergerie, Henriette Deleuzy a ţinut piept cu aceeaşi dîrzenie anchetatorilor, negînd pînă şi legătura avută cu ducele. După ea, crima fusese comisă de acesta într-un moment de nebunie sau cel puţin de exasperare, provocată de „veşnicele şi nedreptele reproşuri ale ducesei“. Din lipsă de probe, guvernanta a fost scoasă din cauză. Nici măcar preţioasele giuvaeruri pe care, aşa cum era de notorietate publică, i le dăruise de Praslin, nu au putut fi găsite la percheziţiile efectuate. Ele nu au ieşit la iveală decît mulţi ani mai tîrzîu, cînd, emigrată în Statele Unite, Henriette s-a căsătorit cu pastorul presbiterian Harry Field. Deşi reporterii au asaltat-o adesea cu întrebări, ea a păstrat o tăcere desăvîrşită, murind la New York, în 1875, fără a fi dezvăluit nici unul dintre secretele dramei pe care o provocase.

Asasinarea ducesei de Praslin a produs o imensă vîlvă în rîndurile opiniei publice din Franţa. Cu puţin înainte, ministrul de război Cubieres, şi preşedintele Curţii de casaţie, Teste, fuseseră condamnaţi pentru fraude. Înscriindu-se într-un şir de scandaluri produse în lumea claselor dominante ale societăţii de atunci, crima din strada faubourg-ului Saint Honoré dovedea că descompunerea morală din rîndul acestora luase proporţii catastrofale. Ziarul „Le Siècle“ scria: „A trebuit ca un omor de o hidoasă josnicie să ne avertizeze că în societatea noastră în plină derută considerentele etice nu mai au nici o valoare şi singurele criterii sînt egoismul şi lăcomia“. Zvonurile cele mai diverse au continuat să circule încă mult timp. S-a emis chiar ipoteza că de Praslin nu ar fi murit cu adevărat, ci că ar fi fost eliberat şi ar fi plecat, sub un nume fals, în Anglia. Afişe lipite pe garduri și pamflete anonime, difuzate pe străzile Parisului, scoteau în relief turpitudinea moravurilor din înalta societate şi cereau „să se facă curăţenie în aceste grajduri ale lui Augias“. Crima ducelui de Praslin nu a făcut decît să ilustreze, printre foarte multe alte exemple, modul de viaţă – şi de moarte –al unei societăți condamnate de istorie.

Sfîrșit

MIRCEA NICOLESCU

Ducele și ducesa de Praslin

Fațada de sud a Castelului Vaux-le-Vicomte, domeniul familiei de Pralin

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (139)

Artele în Dinastia Tang (9)

Caligrafia (8)

Principalele tehnici ale caligrafiei chineze (2)

Ritmul este un efect artistic produs de mai mulți factori, între care lungimea ideogramelor, modul în care se ține pensula și consistența cernelii. Atunci cînd se creează ritmul frumuseții și „însuflețirii“ lucrării, nu trebuie acordată atenție numai schimbărilor de Mofa (modul de folosire și consistența cernelii), ci și densității, dimensiunii, formei ideogramelor etc., astfel încît întregul text să aibă un aspect ordonat.

Inscripția – cunoscută ca Kuanshi, Luokuan și Tishi, în funcție de ce reprezintă ea – este un element suplimentar, indispensabil textului principal. Scopul inițial al inscripției era acela de a indica numele autorului și data realizării lucrării. Treptat, inscripției i-au fost adăugate tot mai multe informații. Ea a ajuns să menționeze originea prezentării, cui îi este atribuită lucrarea și permite exprimarea sentimentelor încercate de autor la momentul creației. Există mai multe tipuri de inscripții: simple, Qiong și duble. Inscripția care înregistrează doar numele autorului, data terminării lucrării și locul și motivul realizării lucrării este numită inscripție simplă sau inscripție Xia. În funcție de numărul de ideograme sau Zhangfa, textul poate avea o singură coloană sau mai multe, respectiv inscripții scurte sau lungi.

Inscripțiile Qiong sînt cele care indică numele autorului sau doar ștampila cu numele acestuia. Atît inscripțiile simple, cît și cele Qiong sînt amplasate după textul principal al lucrării caligrafice. Inscripția Shang indică și numele destinatarului lucrării. Dacă într-o lucrare există și inscripția Shang și inscripția Xia, aceea se numește inscripție dublă. Cînd se folosește inscripția dublă, inscripția Shang este de obicei amplasată înaintea textului principal; dacă ea este așezată după textul

Bolile și Istoria (17)

Gin, gripă şi tuberculoză (7)

Oraşul industrial are, prin urmare, partea lui de vină, căci muncitorii lucrau aici în condiţii total inumane, într-un aer viciat, fără lumină solară, peste zece ore pe zi fără pauze şi fără nici un fel de facilităţi pentru menţinerea unei igiene personale corespunzătoare. Desigur, se poate argumenta că multe dintre aceste tare existau şi în manufacturile ce funcţionaseră în secolele anterioare. Ceea ce oraşul industrial al Secolului XVIII a adus cu sine în materie de factor favorizant al tuberculozei îl constituie supraaglomerarea, în fabrici şi în locuinţe, eforturile inumane, inerente muncii în exces şi stresul cauzat de nesiguranţa menţinerii locului de muncă. Ultimul factor reprezintă un fenomen particular al tuberculozei, pentru că boala, fiind de amploare, în timp, suferindul devine prea slab pentru a mai presta activităţi grele şi este concediat.

Savantul Thomas Young ajungea, în 1815, la concluzia că ftizia provoca „moartea prematură” a unei persoane din patru. În aceeaşi perioadă, la Paris autopsiile sugerau că 40% din numărul de decese se datorau tuberculozei. Statisticianul John Brownlee, co-fondator al ştiinţei epidemiologice, susţinea că mortalitatea cea mai ridicată, în Londra, s-a înregistrat în jurul anului 1800 şi că apogeul în marile centre industriale britanice va fi atins cîţiva ani mai tîrziu. Din 1838 pînă în 1843, forma pulmonară, ftizia, a provocat în medie peste 60.000 de decese, în Marea Britanie. Apoi, rata mortalităţii a început să scadă, deşi medicii legişti au dovedit că aproape toţi indivizii examinaţi suferiseră deja de o formă de tuberculoză, în timpul vieţii. Documentele păstrate în Arhivele Regale denotă clar că în perioada 1891-1890, 664.963 de persoane au decedat din cauza diferitelor forme de tuberculoză (ceea ce reprezintă o medie de 66.000 de decese pe an, comparativ cu 60.000 de victime anual, cît făcuse, între

principal, atunci trebuie să fie urmată de inscripția Xia. Dacă lucrarea caligrafică este donată cuiva, atunci trebuie menționat numele binefăcătorului. Dacă ea este donată unei comunități, trebuie indicat clar numele complet al comunității respective. Cuvintele onorifice trebuie incluse în inscripția Shang. Ele se pot referi la rudele mai în vîrstă ale autorului, la superiori, prieteni sau colegi ai acestuia. Chinezii din vechime considerau că o inscripție corectă valora cît un jin de aur (n.n.: jin –unitate de măsură tradițională chinezească, echivalentă cu cca. 0,5 kg). Ei acordau o mare importanță cuvintelor folosite într-o inscripție. Stilul, dimensiunea, amplasarea și detaliile trebuie gîndite cu grijă înainte de realizarea inscripției.

Stilul acesteia trebuie să fie în accord cu textul principal, el influențînd efectul general produs de lucrarea caligrafică. Dimensiunea inscripției trebuie să fie mai mică decît cea a textului principal. Inscripția Shang trebuie să fie amplasată mai jos decît textul principal, iar inscripția Xia nu trebuie să se afle pe aceeași linie cu textul principal. Relativ la informațiile despre timp folosite în inscripțiile moderne, ele pot fi înregistrate conform calendarului tradițional chinezesc sau celui universal. Cele două modalități de măsurare a timpului nu trebuie amestecate. Referitor la înregistrarea lunii, aceasta se face în modul următor: fiecare lună are trei perioade: Shangwan, Zhongwan și Xiawan. Inscripțiile pot servi ca elemente de echilibrare a Zhangfa în lucrările caligrafice. Ștampilele nu trebuie folosite prea mult într-o lucrare caligrafică.

Instrumentele și materialele caligrafice (1)

Pensula de scris (maobi). Începutul istoriei pensulei de scris este datat în Epoca Neolitică. Descoperirile arheologice arată că pensula constituie un instrument de scris foarte obișnuit în Perioada „Statelor Combatante“. Însă nu a existat o terminologie comună înainte de unificarea Chinei de către Împăratul Qin Shihuang. Cele mai vechi sînt două pensule cu mîner de bambus, dezgropate din două morminte din provinciile Hunan și Henan și datînd din Perioada

1838 și 1843, doar tuberculoza pulmonară). În deceniul următor, 1901-1910, totalul deceselor avea să coboare la 566.162, adică mai puţin cu zece mii pe an.

Explicaţiile pentru această descreştere a mortalităţii nu sînt simplu de găsit. Legislaţia descrisă pe scurt în ultimul capitol a început să dea roade la sfîrşitul Secolului XIX, rezultatele fiind astfel amintite de William D. Johnson: „Fazele primare ale economiei industriale sînt în genere caracterizate prin condiţii de trai împovărătoare pentru numeroşi oameni, iar aceste condiţii au dus la creşterea mortalităţii cauzate de tuberculoză. Şi totuşi, în cele din urmă, beneficiile industrializării au fost factorul determinant al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă și viată, de reducere a riscului infecţiilor și reinfectiilor, scăzînd astfel atît morbiditatea bolii, cît şi rata mortalităţii generate de ea”. Această împletire de legislaţie socială, sporire a confortului şi creştere a prosperităţii generale a făcut ca oraşul industrial să fie mult mai sănătos decît aşezările rurale. Dar, în ceea ce priveşte problema tuberculozei, continua reducere a mortalităţii nu se va datora vreunui tratament specific, pînă în 1940.

Statelor Combatante. Înaintea dinastiei Qin, tehnica producerii pensulelor consta în legarea părului pensulei în jurul unuia dintre capetele mînerului. Cu această tehnică a fost produsă, de exemplu, pensula dezgropată din mormîntul de pe muntele Zuojiagong, provincia Hunan. Mînerul pensulei are 0,4 cm grosime și 18,5 cm lungime; părul pensulei este din păr de iepure și are lungimea de 2,5 cm. El a fost legat în jurul mînerului cu ajutorul unui fir de mătase și deasupra legăturii a fost aplicat lac. În timpul dinastiei Qin, generalul Meng Tian a îmbunătățit tehnica producerii pensulei de scris. Această inovație a adus două schimbări importante. Una privește materiale folosite pentru capul pensulei. Se folosea păr de căprioară și de vulpe pentru nucleul pămătufului și păr de capră și de iepure de jur împrejurul acestui nucleu, ceea ce conferea pensulei o elasticitate mai mare și o mai bună compatibilitate de absorție a cernelii. Cealaltă îmbunătățire a constat în modul de prindere a mînerului de capul de păr al pensulei. În unul dintre capetele mînerului pensulei se făcea o gaură, în care era introdus un capăt al pămătufului de păr și fixat. Aceasta a îmbunătățit stabilitatea pensulei în timpul utilizării. Această tehnică este folosită și în zilele noastre. În timpul dinastiei Han a apărut tehnica încrustării numelui meșteșugarului pe mînerul pensulei și aplicarea de decorațiuni pe acesta. În 1957 și 1972 au fost descoperite două astfel de pensule în două morminte din provincia Gansu. Prima carte despre pensula de scris, „Bi Fu“ scrisă de Cai Youg – literat, savant, muzician și caligraf din dinastia Han de Răsărit – prezintă materiale folosite, procesele de producție și funcțiile pensulei de scris. În timpul dinastiei Han exista un tip de pensulă denumită „Zanbaibi“, care nu era doar un instrument de scris, ci și un accesoriu decorativ. În Perioada „Celor Trei Regate“ și a dinastiei Jin, cea mai reprezentativă pensulă de scris era numită „pensula de scris Weidan“, denumită astfel după Weidan, un renumit caligraf și producător de pensule, a cărui carte „Bi Mo Fang“ trata despre producerea pensulelor și a batoanelor de cerneală. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Conceptul de tuberculoză pulmonară ca un flagel familial, mai curînd decît o boală individuală, a fost înţeles mai întîi de Thomas Beddoes, care a fondat Preventoriul Medical de la Little Tower Court, întrun cartier din Bristol, în 1803. El îşi propunea să examineze nu doar bolnavii, dar şi pe membrii familiilor lor, aparent sănătoşi, cu scopul de a detecta apariţia bolii cît mai curînd posibil. În 1799, Beddoes a ajuns la concluzia că lucrătorii din industria metalurgică şi minerii erau în mod deosebit predispuşi îmbolnăvirii de ftizie, confirmînd astfel presupunerea pe care genialul Paracelsus o făcuse încă din 1567, că ar exista o relaţie între bolile pulmonare şi minerit.

(va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

Convingerea că tuberculoza este o boală contagioasă datează încă din zorii umanităţii, dar faptul nu a fost dovedit ştiinţific decît în 1865, cînd Jean Antoine Villemin, un tînăr chirurg din armata franceză, a demonstrat că maladia poate fi transmisă la animale prin inoculare. Chiar şi atunci însă, cauza propriu-zisă a tuberculozei a rămas necunoscută pînă ce Robert Koch nu a izolat bacilul cauzativ, denumit Myco-bacterium tuberculosis, în 1882. În ciuda descoperirii lui Koch, una dintre cele mai importante din întreaga istorie a medicinei şi cu siguranţă cea mai mare din domeniul bacteriologiei, nici un leac eficient împotriva bacilului nu a putut fi găsit în epocă. Tentativele de distrugere a organismului prin inhalarea de substanţe antiseptice, precum acidul carbolic, s-au soldat cu dezastre. Pînă la cel de-al doilea război mondial, tratamentul tuberculozei a continuat să se bazeze pe o hrană adecvată, băi de soare, aer curat şi multă odihnă. Iniţial, mulţi medici le interziceau chiar pacienţilor să stea la aer, de teamă ca nu cumva „miasmele” considerate a fi cauza bolii să le dăuneze și mai mult! Un doctor din Birmingham, George Boddington, este primul care a pus bazele unui sanatoriu balneo-climateric pentru tuberculoşi, la Sutton Coldfield, în 1843, dar el a fost curînd nevoit să abandoneze acest proiect. În 1859, doctorul german Hermann Brehmer a deschis un stabiliment similar la Gobersdorf, în Silezia, iar unul dintre pacienţii lui, Peter Dettweiller, a înfiinţat un altul la Falkenstein, în 1876. În această perioadă, teoria „miasmelor” fusese înlocuită definitiv cu cea a „germenilor”, ceea ce explică succesul deplin pe care 1-a avut iniţiativa lui Edward Livingstone Trudeau, de a deschide un sanatoriu la poalele munţilor Adirondack, în Statele Unite. Trudeau, el însuşi bolnav de tuberculoză, a construit un număr de căsuţe, în jurul unui laborator central, în 1884. Sanatoriul său a constituit un model urmat de numeroase altele, în ţări din Europa Occidentală. „Muntele vrăjit”, faimosul roman al lui Thomas Mann, pentru care acesta a primit Nobelul pentru Literatură, a fost inspirat de experienţa trăită de scriitor în sanatoriul de la Davos, realizat după exemplul dat de Trudeau.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Criticul Dan C. Mihăilescu ne surprinde cu memoriile sale

De vreo cîțiva ani, am dat viața din București pe cea de la țară, unde totul e verde, și nu mai știu dacă la Băneasa mai funcționează școala aceea de stewardeze. De fapt, odinioară, se crease legenda cum că admiterea în școala aceea era, de fapt, un veritabil concurs de frumusețe, cu reguli nemiloase, și cine trecea pe acolo nu se oprea decît la Buftea. Păi, nu de acolo și-a recrutat Sergiu Nicolaescu frumusețile pe care le-a lansat în filmele sale – Aimée Iacobescu, Ioana Pavelescu, surorile Julieta Szöni și Anca Nicola, Alina Chivulescu, Daniela Nane?... Într-un an, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, pe 30 de locuri, candidau peste 3.000 de fete. Proba fizico-estetică, eliminatorie, a făcut prăpăd printre codane și, la examenul final - cunoașterea a două limbi străine de circulație -, rămăseseră doar vreo 100 și ceva. Proba năvodului cu ochiuri foarte mici se întindea pe o sumedenie de ,,ateliere” prin care trebuiau să treacă bietele candidate: prăjini aduse de spate sau piticanii late-n cur; cufărul jos și cu parizerele scurte și pline de celulită; crăcănate sau cu picioarele în ,,X”; mers de barză, de cal trăgînd poveri sau pași mărunți și împiedicați ca de șoricel; mîini lungi de gorilă sau scurte ca aripioarele rățuștii Gertrude cînd era boboacă; păr rar, căcăniu, vopsit violent sau nețesălat; încrucișate sau cu strabism divergent; voci lătrate, răgușite sau abia auzite; urechi clăpăuge, blegi sau de-a dreptul lipite de căpățînă, surde; nas coroiat, cîrneci, Pinocchio sau cu deviație de sept; în sfîrșit, cu gît de girafă sau fără gît; țîțoase sau cu pieptul ca scîndura de călcat cravate. Acasă! Acasă! Se auzeau strigînd șefii acelor comisii, doctori sau ce-or fi fost. Însă durerea cea mai mare era la proba de limbi străine, unde se plîngea în hohote și se cădea d-ampicerili. Închipuiți-vă, să treci tu, frumoasafrumoaselor, aproape despuiată, prin fața unor perverși, și să te dai legată în labele unor hodoroage de profesoare, niște ciume și acrituri, cărora nu le-a plăcut conversația ta, sau au strîmbat din nas la cum ai tradus din niște scriitori străini...

În aceste condiții, de neimaginat astăzi, cînd la noi se vorbește dialectul kambu, importat din Republica Centr-Africană, performanța Ilenelor Consînzene –Gigica de pe Surorilor, o brunetă naturală cu ochii deun albastru-violet; Gina de pe Nuvelei, roșcată și cu ochii verzi; sau Micky, de la capătul tramvaiului 10, tot brunetă, dar cu ochii negri – de a fi intrat la stewardeze, după ce picaseră la Limbi străine, era nu de admirat, era de ovaționat. Ar fi trebuit chemați lăutarii, trase artificii și ținut un zaiafet de 3 zile și 3 nopți, ca în basme, dar, de unde?, că erau fete sărmane.

Izbînda lor, tustrele absolvente la ,,Pajura”, venea să încununeze alt merit al străzii noastre, unic în toată lumea. Pe Surorilor, în două case, spate-n spate, locuiau doi aviatori. La numărul 55 locuia tînărul Mișu, băiatul părintelui Trandafir de la Sf. Andrei, de pe Șoseaua Chitilei, iar la 57 celebrul Anghel Nicolae care reușise o performanță ieșită din comun. Decolase de pe Aeroportul din Cairo și tocmai ajunsese deasupra Mării Roșii, cînd avionului său, un Tu-104, cvadrimotor cu elice și cu 150 de pasageri la bord, plus echipajul, i-au venit dracii și s-a întors cu burta-n sus. Ce facem, tovarășe comandant, că am uitat parașutele la Cairo, s-a panicat copilotul. Las’ pe mine, ar fi zis eroul între eroi Anghel Nicolae, după cum începuse să circule o legendă prin Chitila. Și meșterind ceva la jumătatea aia de volan, nu zici că a întors avionul înapoi cu burta-n jos și a ajuns cu bine la București? Despre Greuceanul de pe strada noastră au scris toate ziarele vremii. Ba, l-au dat, fericit și zîmbitor, chiar și la ,,Jurnalul de actualități”, care se dădea la cinema, înaintea filmului, căci, pe vremea aceea, puțini oameni aveau televizoare. Toate rusești - ,,Record”, cu ecranul cît un caiet, ,,Rubin” sau ,,Temp”, care n-aveau moarte. La cutremurul din 1977, multor oameni le-a

„Omul care aduce cartea“

căzut ,,Rubinul” de pe măsuță. Și, în afară că au rupt firul care le lega de antene, n-au avut nimica-nimicuța. La al nostru, ce să vezi, din căzătură, chiar i-a revenit sonorul care nu se prea auzea. Celentano are în curte două televizoare pe care le-a transformat într-o masă de scris și de mîncat. Acele televizoare sînt ,,Rubine”, și fac pariu pe ce vreți că funcționează și astăzi.

* * *

Bucureșteanul Dan. C. Mihăilescu, născut în 1953 pe Șoseaua Giurgiului, este unul dintre cei mai cunoscuți critici literari, eseiști și memorialiști din generația de mijloc a literaților noștri. L-am descoperit acum vreo 15 ani, cînd Adrian Sârbu, patronul de la PRO-TV, speculativ, intuitiv și deștept ca toți evreii, văzîndu-i potențialul și beteșugul, și-a șoptit în barbă: nene, bîlbîitul ăsta e omul de care am nevoie, și l-a angajat să-i facă o emisiune, duminica-dimineața, dacă nu mă înșel, pe teme literare, ,,Omul care aduce cartea”. La ora aceea, pus la patru ace, tot bucureșteanul se ducea la matineu la ,,Național” sau în promenadă pe Calea Victoriei. Ori, după caz, la ștand sau la Zoo-Băneasa, să vadă balauri și zmei. Și taman atunci s-a găsit Dan C. Mihăilescu să facă recenzii de carte literară sau vreo cronică de teatru (film, expoziție etc.), gustate de telespectatorii rămași acasă.

La început, nu i-am dat o atenție prea mare lui Dan C. Mihăilescu. Știam că există, dar nu mi se impusese. Erau atîția la televizor, care făceau asemenea chestii. Dar, curînd, am început să fiu atent și la ce spune, și la cum spune, căci era un bîlbîit simpatic. Dar nu un gîngav căruia îi curg cuvintele pe cămașă, ca la mulți rătăciți pe la televizor, mai ales politicieni și țuțării lor. Nu, Dan C. Mihăilescu făcea eforturi eroice să se exprime cursiv, dar nu și corect, întrucît era om de carte, atent la corectitudinea și eleganța exprimării, care deveniseră a doua sa natură. Se zvonise chiar și că examenele orale de admitere și din timpul facultății le dăduse în scris, modalitate care nu deranjase pe nimeni, din moment ce știa carte. Și lunea-dimineața, în metrou sau în autobuz, lumea începuse să vorbească: ce părere ai despre bîlbîitul lui Adrian Sârbu? Simpatic, nu? Simpatic și doct. Era precum Alberto Sordi, într-o comedie de acum nu știu cîți ani, cînd interpreta rolul unui dințos nesuferit, proaspăt angajat la RAI, să citească Buletinul de știri. Cum făceau la noi frumoasa doctoriță Cleo Stieber și Florin Brătescu, ginerele lui Nikolski, stalinistul ăla turbat, care pretindea că, din moment ce Iuri Gagarin nu-L văzuse din rachetă, Dumnezeu nu există. Cine mai e și ăsta cu fața aia ca de cal?, se întrebau iritați macaronarii, obișnuiți numai cu fete meravigliose pe micul ecran. Dar, cum se întîmplă adeseori în viață, Dințosul a început să se impună prin cultura vastă, memoria prodigioasă și seriozitate, căci tipi frumoși mai găsești, dar tobă de carte nu prea, chiar și la italieni. Pe ecran apăruse și un număr de telefon la care telespectatorii puteau să-l întrebe tot felul de chestii științifice și culturale, un fel de Informații 03, cum era odinioară și la noi.

În anul 2018, publicînd la ,,Humanitas” volumul ,,Plăceri vinovate și datorii împlinite”, scriitorul Dan C. Mihăinescu acceptă cu bărbăție condiția de om bătrîn

și face ce fac mulți oameni ajunși în această situație: își scrie memoriile. Și începe seria confesiunilor cu perioada copilăriei, petrecută pe Șoseaua Giurgiului din sudul Capitalei, nu departe de Casa memorială a lui George Bacovia. Urmează părinții, colegii de școală și profesorii, rudele. Ce mai, Ion Creangă în toată splendoarea. Odată cu evocarea adolescenței, aria preocupărilor sale se lărgește: lecturi, filme și spectacole de teatru, primele iubiri, beteșugul cu bîlbîiala, pe care se străduiește să nu-l ia în seamă. O colegă de liceu chiar îi mărturisește că împleticirea lui în vorbire îl face chiar simpatic. Epoca studenției, cu un referat despre București. ,,Oraș al contrastelor, nepăsării, improvizația și plăcerile iresponsabile, intoleranța, religie de bîlci și circotecă balcanică. Un oraș belaliu și nărăvaș; nestrunit de-a binelea nici de turci, nici de greci și prea puțin de ruși, ci abia de nemți (cu arhitecți francezi)... În zilele noastre, un oraș cu grădinile decimate și parcuri tot mai pîndite de nasațiul asasin al «elitelor de pradă» cu zone verzi pe cap de locuitori de enște ori mai mici decît normele europene...”. Spre a fi mai convingător, Dan C. Mihăilescu reproduce și alte opinii despre București și care converg în aceeași direcție. ● ,,Raiul nepăsării” (Paul Morand). ● ,,Un oraș neiubit” (Andrei Pleșu). ● ,,Cel mai trist oraș european” (Mircea Cărtărescu). ● ,,Un amestec de țărănie, țigănie, hoție și mîndrie specific mahalalei” (Al. Paleologu). În aceeași direcție converge și o amintire de-a mea cu o rubrică originală: ,,Capitala cotropită de țigani”, susținută de un gazetar rebel în ziarul liberal ,,Ora”. Dar, țiganii au protestat vehement și, la intervenția lui Ion Iliescu, rubrica a dispărut.

Pe un număr important de pagini, se întinde o confesiune care mă pune pe gînduri: Dan C. Mhăilescu a fost și a rămas preocupat de tot ce e vechi, un doritor de antichități în general, nu neapărat un ebenist, precum contele Ignatiev din trilogia ,,Incognito”, de Eugen Barbu, care îți ciocănea un dulap și îți spunea cine l-a făcut, în ce secol și din ce lemn. Mai original, Păstorel Teodoreanu pretindea că, doar după o înghițitură de vin, poate afla din ce partid face parte podgoreanul.

Chestiunea aceasta a pasiunii pentru lucrurile vechi nu este o sminteală, cum s-ar crede. Și Nenea Iancu dădea semn că ar fi interesat. Într-o vizită la o mătușă care avea un conac la Parepa, Prahova, de cum a intrat în curtea conacului, zdup! în pod, unde bănuia că s-ar afla antichități care l-ar interesa. Și, la prînz, a cerut din gura podului mămăligă, brînză și ceapă, ca mitocanii. Dar, seara s-a purtat ca un aristocrat, spre încîntarea mătușii. Mare histrion, ,,grecul”! În romanul său, ,,Cartea nunții”, G. Călinescu ne face cunoștință cu bătrînii maniaci, adăpostiți în ,,casa cu molii”, rudele lui Jim Marinescu –profesorul Silvestru și ,,osificatele” Ghenca, Magdalina și Loreta, colecționare de lucruri vechi care, desigur, le aminteau de tinerețe. Și eu manifest aceeași înclinație: anticariatele, automobilele și trenurile de epocă, uniformele din Muzeul Militar, discuri.

Mai departe, Dan C. Mihăilescu s-a jurat că n-a spălat morți și nici nu le-a dus crucea. Nici eu n-am spălat morți, dar l-am rugat pe un amic, patolog la Spitalul ,,Colentina”, să mă lase să văd și eu cum arată un om pe dinăuntru. Și m-a lăsat, numai după ce m-a pus să beau un coniac mare. Păi, n-am leșinat în ușa sălii de disecții și mi-am spart capul, văzînd ce e acolo? Acarul Chirică din ,,Groapa” lui Eugen Barbu bea trăscău cu un vecin în cîrciuma lui Stere din mahalaua Cuțaridei. Și aflînd că vecinul era autopsier, l-a întrebat speriat: și cu care mîini mănînci? Cu astea, că altele n-am. Dar, am dus crucea, de două ori (am mai scris despre asta, nu mai revin).

Memorialistul Dan C. Mihăilescu pretinde că ar exista o filozofie a bătrîneții, de fapt a fenomenului îmbătrînirii, și aduce în discuție o carte a lui Aristotel. Fiind greu de găsit cartea, el ne satisface curiozitatea cu o maximă a cunoscutului filozof: ,,Fericirea nu constă în prezența plăcerii, ci în absența suferinței provocate de bătrînețe”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” – divorþul prin anul 1806

Acesta era în vechime principiul canonic care reglementa nu numai încheierea căsătoriilor, ci și posibilitățile de desfacere ale acesteia. Canoanele bisericești prevedeau însă puține cazuri în care se putea cere despărțenia. „Cărțile de despărțenie” puteau să fie date doar de Mitropolit sau de Episcopii eparhioți – după o temeinică judecată a cauzelor – și trebuiau întărite printr-un pitac domnesc.

Pricini pentru care putea să fie cerut divorþul

Puține erau însă pricinile pentru care putea să fie cerut divorțul (în principal incestul sau bigamia). Pot să vă spun însă că bătaia nu era considerată ca fiind un motiv suficient de serios pentru a începe un astfel de demers. „Dar să ne înțelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa“. Mai mult, „glăsuiala legii” din timpul lui Matei Basarab spunea că: „Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Și mai departe: „Deși va bate neștine

Nuntă pe la 1800

Lumea regilor şi culisele ei

Trebuie neapărat ca regii să locuiască în palate? (3)

În vremea constituţionalismului parlamentar, cînd monarhiile se aflau de mult la crepuscul, Wilhelm al II-lea a făcut o ultimă tentativă de a da viaţă ideii de „centru mistic“. Ceea ce i-a şi reuşit monarhului des ridiculizat. El a realizat în Germania o administraţie imperială – în sine o performanţă, ţinînd seama de fisurile identităţii germane – asupra căreia, în decursul scurtei sale existenţe, să recunoaştem, s-au concentrat toate instituţiile Reichului, toate straturile şi stările populaţiei, da, s-ar putea afirma că fiecare locuitor al Germaniei îşi măsura statutul social în funcţie de distanţa care îl separa de curte. În centrul imperiului, capitala germană scoasă cu toată vigoarea din toropeală, în centrul capitalei palatul regal, iar în centrul palatului legendara Sală Albă. Prietenul meu plecat dintre noi, marele senior feudal wilhelmofil Nicolaus Sombart, spunea că acest loc nu poate fi judecat la justa valoare vorbind exclusiv despre frumuseţea sa, încercînd să ne apropiem de el pe calea sentinţelor înţelepte, din perspectiva istoriei artelor şi arhitecturii. Ci trebuie să-i fie recunoscută calitatea de spaţiu mitic. „Aici şi nicăieri altundeva“, spunea Sombart, „urmau să se desfăşoare cele mai importante acte şi ceremonii oficiale“. Thomas Mann numea Sala Albă „lăcaşul sever al unui cult dramatic“. Wilhelm al II-lea considera desfăşurarea de splendoare, sau „munihcenţă” (ca să folosim unul din cuvintele preferate ale prietenului meu Sombart), nu o plăcere, ci cea mai strict personală îndatorire a sa.

muierea cu pumnul sau cu palma, aceea nu se cheamă că este cu vrășmășie asupra ei, de ar bate-o cît de mult și cît de des”. Abia în anul 1865 căsătoria este statuată ca fiind un act civil și, prin urmare, începînd din acel an dreptul de a încheia și de a desface căsătoriile este transmis autoritățiilor laice. Cu toate acestea, femeile au dobîndit „privilegiul” de a putea intenta divorţul abia către sfărşitul Secolului al XIX-lea. E drept, doar dacă invocau motive considerate ca fiind „foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Un hîtru spunea însă cu umor pe la începutul secolului trecut că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria.

Un divorþ în anul 1806

Din povestea unei despărțenii din Bucureștii anului 1806 ne putem face o idee despre despre moravurile societății românești din acele timpuri: „Stolniceasa Zamfira din București mărită pe fiica sa Ana după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot Sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec în familii de boieri de mîna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decît astăzi. Puțin după căsătorie, tînărul Dumitrache începe a-și maltrata soția, și nu cu pumnul sau cu palma, ci cu ciomagul, și a o amenința cu sabia și cu pistolul. Mama fetei se jăluiește la Vodă și acesta orînduie pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta în scris”. În jalba stolnicesei sînt descrise abuzurile la care era supusă fiica sa de către jupîn Dumitrache: „Din lume auzeam patimile fiicei mele, și nu le credeam; dar la 29 ale trecutei luni, pornindu-se din cruziciunea minții sale și din rău năravul ce-l are, nemaisocotind că soția sa este însărcinată, băgînd-o în casă au închis ușa, au tăbărît cu un ciomag pe ea, bătînd-o foarte rău și cu multe vorbe proaste suduind-o și cu sincofandrii și în cea după urmă a scos și sabia asupră-i cu îngroziri ca să-i taie capul și

Şi apoi mai este un motiv pentru care un rege trebuie să locuiască la castel: stafia castelului. Practic nu există în Europa palat regal despre care să nu circule poveşti cu stafii. Spiritele sînt accesorii necesare în castele spre a aminti capetelor încoronate nu numai că au în spate un lung şir de strămoşi, ci şi că domnesc, ca să spunem aşa, sub permanentă observaţie critică. Regina Angliei, spre exemplu, nu are nici cea mai mică îndoială că fantoma Elisabetei I bîntuie cu regularitate pe culoarele de la Windsor. Încă din copilărie, povesteşte regina, ea şi sora ei, Margaret, au văzut-o – pe coridorul verde, chiar lîngă fosta ei cameră de copil. Elisabeta I, fiica lui Henric al VIII-lea şi a lui Anne Boleyn, s-a stins în 1603, după patruzeci şi patru de ani de domnie. Toată viaţa a fost urmărită de spaima de a nu se molipsi de ciumă. Cînd obsesia ei a atins apogeul, a pus să se înalţe o spînzurătoare în curtea interioară de la Windsor, unde era executat fiecare curtean pe care îl bănuia că ar fi purtător al bolii. Veteranii angajaţilor de la Windsor cred că Elisabeta I nu şi-a găsit pacea, din cauza cruzimii ei. În 1996, servitorul Shaun Croasdale a lăsat să-i scape din mînă o tavă cu cel mai nobil Château Petrus şi a luat-o la fugă prin castel, ţipînd, alb ca varul la faţă. Mai tîrziu a povestit, spre dezvinovăţirea sa, că îi răsărise în faţă o fantomă, mai exact a lui Tony Jarred, un servitor decedat cu scurt timp în urmă. Afirmaţie considerată deloc ţicnită la Windsor, ci acceptată ca simplu fapt cotidian. Regina a pus să fie chemat servitorul şi a ascultat povestea cu cea mai mare atenţie. Pentru ea era cît se poate de limpede că omul spune adevărul. Tony Jarred, unul din majordomii favoriţi ai suveranei, murise subit, după treizeci şi opt de ani de serviciu credincios. „Pur şi simplu nu poate pleca de la Windsor“, i-a spus pe cel mai serios ton din lume fiicei sale Anne, „a ţinut atît

așa speriindu-se de moarte, scăpînd din mîinile acestui tiran, au dat năvala la socru-său, tînguindu-și patimile, arătîndu-și și trupul, cerînd sfătuire de la d-lui în ce chip trebuie să urmeze la această sinforă și pericolul de viață, și d-lui a găsit cu cale ca să mă înștiințeze pe mine”. Situația descrisă în jalba stolnicesei este confirmată în cursul cercetărilor dispuse de Mitropolitul Dosithei. Acesta nu este de acord însă cu despărțenia, ci propune lui Constantin Alexandru Ipsilanti Vodă separarea celor doi soți pentru un an: „găsim cu cale ca cu luminata poruncă a Măriei Tale, Ana soția sa, să șază în casa părintească, la dumneaei Stolniceasa, un an de zile, deosebită de soțul ei, că doar în această diastimă de vreme se va părăsi pîrîtul de netrebnicii și își va îndrepta viețuirea”. Nu a trecut însă un an și „netrebnicul Durnitrache nu numai că nu s-a lăsat de netrebnicii, ci încă s-a dovedit căzut și în patima hoției și se află în osînda pușcăriei! Atunci Mitropolitul nu mai sta la cumpănă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligînd pe soț a-i înapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, iar soției îi dă voie spre a doua căsătorie. Această anaforă este bine înțeles supusă întăririi domnești”.

Astfel s-a încheiat nefericita căsnicie prin care a fost nevoită să treacă Ana, fiica stolnicesei Zamfira din Găești. Nu pot să nu mă gîndesc însă la nevestele care aveau aceeași soartă cu a jupînesei, dar care – neavînd statutul social al stolnicesei – nu puteau nici măcar să spere să aibă parte de dreapta judecată domnească. Sursa: art. „Un divorț în anul 1806”, „Convorbiri literare”, 1891

de mult la acest loc“. Iar de la prinţul Eduard ştiu că regina consideră „o consolare“ faptul că mult preţuitul ei Tony se află în continuare la castel.

Ne-am putea imagina una ca asta într-o vilă din suburbii?

Ce fac regii cînd sînt en famille? (1)

Odată la cîteva săptămîni, cînd prinţul Harry trecea din nou printr-un exces de alcool, iar unul dintre companionii săi de beţie îi răsplătea firea prea încrezătoare vînzînd fotografii la Sun sau postîndu-le pe Internet, pe YouTube, mă vedeam pus iarăşi în „situaţia de tot rahatul“ – ca să folosesc expresia lui Hape Kerkeling – de a trebui să le comentez, ca editorialist. Căderile lui Harry erau rareori mai spectaculoase decît căderile oricăror copii de stomatologi sau de antreprenori în construcţii din Gummersbach.

Fiind vorba însă de numărul trei în ordinea de succesiune la tronul Angliei, excesele sale deveneau vrednice de a fi date publicităţii. Dacă am fi în posesia unor relatări fără echivoc despre depravarea în care se complăcea plictisita societate engleză colonială a anilor douăzeci în Happy Valley, lîngă Nairobi, în frunte cu prinţul de Wales, viitorul Eduard al VUI-lea, şi cu fratele său mai mare, dacă am avea la dispoziţie poveşti detaliate despre dirty zveekends puse la cale mai tîrziu de Eduard pe domeniul său de la Twickenham, am fi îndreptăţiţi să facem ochii mari – dar pe vremuri oaspeţii respectau două reguli de fier: să ştii să-ţi ţii rangul. Şi gura.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Istoria si enigmele ei nemuritoare

Tragicul sfîrșit al Brâncovenilor

(urmare din pag. 1)

Ieşind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Ţării Româneşti. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aştepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie la Bucureşti.

Cînd a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici. Şezînd pe tronul său acoperit cu catifea roşie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rîndurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoşătoarei veşti, pentru a-l linişti pe Vodă, boierul Creţulescu, cum susţine Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat: „Măria Ta, Paştele e pe aproape, i-o fi trebuind grecului bani de sărbători şi a întrebuinţat mijlocul acesta pentru a-ţi stoarce galbeni“. Mînios, Vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunînd cu amărăciune: „Ducă-se dracului, cobitor de veşti rele“. Mai grijulie, doamna Maria îşi rugă soţul să plece din nou la Tîrgovişte, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranţă decît la Bucureşti. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminților ei dacă o boală n-ar fi ţintuit la pat pe fiica lor, Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieş. Orice leac folosit pentru însănătoşirea ei se dovedi de prisos. Într-una din zile, domniţa Stanca, prinsă în mrejele morţii şi chinuită de halucinaţii, îşi chemă mama şi surorile. Înainte de a-şi da sfîrșitul, cu ochii tulburaţi, ea arătă pe peretele din faţa palatului cum o ceată de turci îl prind pe domn şi-l pun în lanţuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri“?

O nuntă care n-a mai avut loc

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănileşti. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cît mai multe dovezi împotriva domnului Ţării Româneşti. Desigur, temeiurile hotărîrii luate de Poarta otomană au fost puternic influenţate de plîngerile invidioase ale fugarilor sau de duşmănia ce i-o purta contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, ori de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihai Racoviță sau Nicolae

Pe unul dintre zidurile vechii închisori Yedikule a fost amplasată o placă memorială care amintește de faptul că aici au fost întemnițați Brâncovenii ,

Mavrocordat, care rîvneau la tronul țării, precum şi mulţi alţii, care stăteau pe capul sultanului şi al marelui vizir, pentru o isprăvi odată cu „bogatul“ şi „trădătorul“ de Brâncoveanu.

De existenţa unor bogăţii la curtea dom nească se dusese vestea atît în Europa, cît şi în Orientul Apropiat. Monumentalitatea şi frumuseţea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la Bucureşti şi Mogoşoaia, la Potlogi şi Brâncoveni, bogăţia, eleganţa şi gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit şi au stîrnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului“ Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altîn-Bey“, adică „prinţul aurului“.

Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc şi bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănileşti, au făcut ca activitatea politicodiplomatică a lui Brâncoveanu să sufere un eşec. De altfel, acestui eşec i se datora atribuirea, de către duşmani, a celui de-al doilea calificativ. Dar care a fost motivul pentru care „prinţul aurului“ a fost considerat „trădătorul“ Porţii otomane? Îngrijorat pentru soarta ţării sale, aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se ciocnească armatele Rusiei şi Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei amintite, lui Petru cel Mare – care se întorcea victorios de la Poltava – o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului anti otoman. Pe de altă parte, pentru a nu ştirbi cu nimic încrederea Porţii, expedia din cînd în cînd, prin emisari, la Constantinapol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri şi alte daruri de preţ. Cum de ambele părţi pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu îşi adună şi el oastea în tabăra de la Urlaţi, pentru a fi cît mai aproape de Moldova. Hotărîse, însă, să nu întreprindă vreo acţiune, decît în momentul în care aceasta ar sluji intereselor Ţării Româneşti. Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile secrete. Un grup de boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul oastei, îl părăsi înaintea bătăliei şi trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredinţă lui Toma 12.000 de oameni, iar acesta, întrun iureş năvalnic, participă la atacul şi cucerirea cetăţii Brăilei, care era raia turcească. Desfăşurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe malurile Prutului s-a încheiat cu înfrîngerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu pierdea, ci tot ţara peste care se purtase războiul. După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma şi a celorlalţi boieri de partea ţarului Rusiei s-a petrecut fără

ştirea domnului Ţării Româneşti. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul“, „mult învăţatul“, „scriitorul“, despre care mulţi se îndoiesc şi astăzi că ar fi otrăvit pe Șerban Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoieşte nimeni că a fost acela care a canalizat ura sultanului împotriva nepotului său. Pe bună dreptate, Radu Popescu scria: „Numai hoţul cel bătrîn, Constantin Stolnicul, numai el ştiind toate, avîndu-l ca pe un unchi şi ca pe un tată, au ştiut şi cărţile de la nemţi şi de la muscali... şi luîndu-le de unde au fost le-au dat turcului!”. Neştiind ce se urzea la Constantinopol şi necunoscîmd că firele caierului tuturor amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la Bucureşti, Constantin Brâncoveanu, cu cîteva zile înaintea groaznicelor întîmplări, avusese cu totul alte preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir și nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu trimise pe domnița Bălaşa, cea mai mică dintre cele şapte fiice ale sale, şi pe soțul ei, Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur şi 4.000 de galbeni, cerîndu-i încuviinţarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea care însoţea darurile, Constantin Brâncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoţire să nu fie rău privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria“. „Nu ştiu ce să cred de voievodul Valahiei – zise Ali Paşa, vizirul, cînd citi scrisoarea – să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzînd toate pîrele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuşi supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite“. Pînă la punerea în aplicare a măsurilor hotărîte, Vodă Constantin nu trebuia să intre la bănuială, de aceea Ali Paşa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci este Padişahul, prin mila lui Alah, în pace cu toţi vecinii şi n-are deci nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toţi în linişte“. Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul munţii, care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei cumplite tragedii.

Semnificaţia unei năframe În orăşelul lui Bucur, marţi, 22 martie 1714, Ia vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia nişte turci. Din gură în gură, ştirea a ajuns pînă la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii se întrebau: „Ce-o fi iar? Război? Domnie nouă?”. Nimeni nu putea da vreun răspuns. Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea şi-a trimis pe uliţele oraşului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotştiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului. Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată cîțiva boieri pentru a-i ura bun venit şi a-l întreba dacă are trebuinţă de carete pentru a veni la curte. Şiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se afla numai în trecere prin Bucureşti şi va veni să-l vadă a doua zi dimineaţă, înainte de a-şi continua drumul spre cetatea Hotinului. În acea seară palatul Brâncovenilor a fost luminat pînă după miezul nopţii. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoşoaia, însă fiii și ginerii ei, copiii de casă și funcţionarii domneşti de la curte, slujnicele şi slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul își petrecu ultima lui noapte liniştită. Abia după primul cîntat al cocoşilor, luminările fumegînde au început să fie stinse şi palatul se cufundă, încetul cu încetul, în beznă. Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu vioiciune de pe tron şi-l întîmpină de la jumătatea camerei. Urîndu-i bun venit, îl rugă să se aşeze pe o sofa de catifea rubinie. Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins cînd Mustafa capugiul îi răspunse pe un ton puţin obişnuit că nu e timp de şezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia

veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea; dar fiind voinţa padişahului şi, deci, și a lui Alah, trebuie să se supună... Uitîndu-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluşi rostul celor îndrugate, capugiul continuă autoritar: „Nui aşa că te supui?”. Brâncoveanu, şoptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult îl ghici, decît îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de mătase pe umăr. Era semnul mazilirii. Sub povara atîtor gînduri ce-l năpădiseră, ameţit de veste, Brâncoveanu voi să se aşeze. Dar fu trezit la realitate atunci cînd Mustafa îl îmbrînci energic, apostrofîndu-l că locul lui nu mai e acolo. Sărind la una din ferestrele palatului, Brâncoveanu încercă să strige: „Slujitori! Slujitori! Unde sînteți? Nu mă lăsați!”. Dar nu răspunse nici unul, peste tot era o tăcere surdă. Porţile curţii, uşile spătăriei, toate erau păzite de ieniceri. Del Chiaro, nelipsit de la ceremonialurile curţii, dorind să se înfăţişeze, ca de obicei, domnului pentru a-i oferi serviciile, fu oprit de străjile capugiului.

Cîtiva turci au fost trimişi în oraş să cheme la curte pe boierii divaniți şi pe mitropolitul țării. Sosind, au fost invitaţi în spătărie, unde, din apropierea tronului pe care cu cîteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmanului împărătesc, în virtutea căruia domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu Basarab, a fost declarat mazilit, iar boierilor li se cerea ca, prin semnături cu aplicarea sigiliilor lor, să răspundă cu viața de averea Brâncovenilor. După acest scurt şi formal ceremonial, capugiul, însoţit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul țării şi cămara unde se afla averea domnului.

Vestea crudă adusese de la Mogoşoaia şi pe doamna Maria cu fiicele ei.

Pe drumul pieirii

Trecuseră doar două zile de la venirea nepoftitului Mustafa Aga la Bucureşti şi localnicilor Ie-a fost dat să audă numai veşti rele. Joi, 24 martie, se zvonise că 12.000 de turci se îndreaptă dinspre Giurgiu spre Bucureşti. Într-adevăr, către amiază, imbrohorul, însoţit de cîteva sute de spahii, nu cîteva mii cum se auzise, îşi făcu apariţia în Capitală. Întîmpinat de boieri la Bariera Giurgiului, aşa cum era obiceiul, el fu condus cu mare alai la casa vornicului Şerban Cantacuzino, nepotul stolnicului Constantin Cantacuzino. Mulţumind pentru primirea făcută, imbrohorul porunci ca după două ore boierii să se înfăţişeze din nou, pentru a pune la cale alegerea noului domn.

De mult nu cunoscuse casa vornicului prezenţa atîtor feţe simandicoase şi nici nu fusese vreodată martora alegerii domnului ţării. Cronica Ţării Româneşti a

consemnat însă pentru posteritate şi acest eveniment desfăşurat cu totul neobişnuit. Alegerea se făcu repede, ca şi cum totul fusese pregătit dinainte. Mai întîi, imbrohorul puse scurt întrebarea dacă boierii vor să-l aibă ca domn pe Mihail Racoviţă, fostul voievod al Moldovei. Ştia bine că răspunsul va fi negativ, însă i se datora şi lui Racoviţă măcar această cinste de a fi propus, dat fiind rolul activ ce-l jucase în mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii răspunseră că vor domn pămîntean. Fără a fi surprins, imbrohorul îşi roti ochii împrejur şi întrebă: „Care e marele spătar Ştefan Cantacuzino?“. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ieşi dintre boieri şi făcu cîțiva paşi spre imbrohor. Acesta, punîndu-i mîna pe umăr, îi zise: „Eşti bei“ şi neavînd la îndemînă caftanul de domnitor, îl scoase pe al său şi i-l puse pe umeri. Apoi porunci boierilor să-şi ducă voievodul la Mitropolie, pentru a-l unge ca domn. Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25 martie. Puţinele bagaje, îngăduite să însoţească pe prizonieri, au fost rînduite cu grijă în cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul cîte unul, cei 12 Brâncoveni îşi ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l însoţea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sînt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, însă dacă sînt fructul răutăților omeneşti, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“. În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, Anița Balş, fata marelui vornic Ioniță, soţia lui Constantin, cu micuţul ei fiu de numai 7 luni, au ieşit pe Şoseaua Giurgiului, pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului. Peste trei săptămîni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în oraşul frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezişul şi s-au oprit la poarta vestitei închisori Yedikule. Despuiat pînă şi de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Ţării Româneşti fu aruncat împreună cu fiii şi ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniţei. Doamna Maria şi jupîneasa Aniţa Balş cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă a unuia din turnuri. În aceeaşi zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească unde-i sînt averile, la ce bănci şi în ce ţări are bani depuşi. Aproape două luni au ţinut torturile: fier roşu pe piept, cercuri de metal înroşite în jurul capului, şi toate acestea în faţa copiilor şi soției.

Pe la sfîrşitul lui iunie a fost transferat într-un palat construit la Constantinopol, în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta domnia. Îşi aminti chiar că în anul 1703, refuzînd să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului Fiez Effendi, care-şi mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de pungi dăduse 250, însă, spre necazul duşmanilor săi, se întorsese la Bucureşti, cu domnia confirmată pe viaţă. Speranţele îl făcură să creadă că acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi acum. De aceea căută de îndată să reînoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu,

în privinţa unor sume de bani aflate la băncile din Vîena şi Amsterdam, precum şi a averii pe care o mai deţinea într-o mînăstire ştiută numai de ei. Dar scrisorile au fost interceptate de turci şi speranţele fostului domn se năruiră în cîteva zile. La 28 iunie, întreaga familie a fost din nou întemniţată la Yedikule şi torturile au reînceput. Sub caznă, au fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricît de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.

La 14 august i se făgădui eliberarea imediată şi poate şi domnia, dacă va arăta unde sînt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are. Cerîndui-se imposibilul şi sătul de atîtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atît pe marele vizir, cît şi pe sultan, umbra lui Alah pe pămînt. Acest lucru făcu ca în aceeaşi zi să i se semneze sentinţa condamnării la moarte.

La orele 9, în dimineaţa zilei de 15 august, piaţa de pe malul Cornului de Aur, pe care mai tîrziu Kemal Paşa o va transforma în grădină publică, era plină de musulmani. De jur împrejurul pieței, şiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare, căutau să menţină ordinea în mulţimea adunată să ia parte la unul dintre cele mai barbare spectacole. Peste drum de Galata, într-unul din chioşcurile Seraiului, se aflau sultanul şi sfetnicii lui apropiaţi. Privirile tuturor erau aţintite către mijlocul pieţei unde se găsea călăul, cu sabia în mînă, gata a îndeplini poruncile padişahului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Paşa. Lîngă el, cei şase condamnaţi. Un semn din partea sultanului şi sîngeroasa tragedie începu fără nici un alt ceremonial. În aceeaşi clipă Brâncoveanu îşi îmbărbătă fiii, spunîndu-le: „Fiţi viteji, fiii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mîntuim“. Căzu mai întîi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al lui Constantin, al lui Ştefăniță şi al lui Radu. Îngrozit, Mateiaş, fiul cel mai mic care abia împlinise 14 ani, se aruncă în genunchi rugînd pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea –spuse el – mai bine vreau să fiu mahomedan, decît să mor nevinovat“. Schițînd un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă îngăduie fiului său să-şi schimbe religia, pentru a-şi păstra viața. Împietrită de atîta durere, inima bătrînului tată nu putu fi înduplecată: „Nu – răspunse el răspicat – din sîngele Brâncovenilor nimeni nu şi-a pierdut credinţa. Să plătească nenorocitul acesta cu viaţa, cinstea pe care voia s-o piardă“. Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu îşi plecă singur gîtul sub paloşul călăului. După prima lovitură, capul rămase pentru o clipă spînzurat de trupul care-l purtase timp de 60 de ani. Tragedia Brâncovenilor luă sfîrşit printr-un ceremonial, destul de folosit în acea vreme la Istanbul. După ce trupurile au fost aruncate în apele zbuciumate ale Bosforului, cele şase capete au fost aşezate în vîrfuri de suliţe şi purtate pe străzile oraşului pînă seara tîrziu. Aproape 200 de ani locuitorii oraşului Bucureşti au ştiut că mormîntul lui Constantin Brâncoveanu se află în mijlocul Capitalei. În Biserica Sf. Gheorghe, ctitoria fostului domn, există două pietre funerare fără nici un fel de inscripţii. Deasupra lor, strălucesc două candele de argint. Una din ele păstra taina celui care-şi odihneşte oasele în acest lăcaş. În anul 1914, cercetările profesorului V. Drăghicescu au dat la iveală frazele încrustate cu multă migală, pe una din candele, de argintarii curţii domneşti: „Această candelă, ce s-au dat de Sfîntul Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu-Basarab voievod şi iaste făcută de doamna Măriei Sale – Maria – care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228“ (1720).

Cînd şi cum ajunsese corpul decapitat al fostului domn în această biserică şi de ce piatra nu poartă nici o inscripţie? Filele îngălbenite de vreme ale cronicilor ne informează sumar. Cert este, însă, că, prin grija Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, trupurile celor şase martiri au fost pescuite în mare secret şi duse cu greutate la Halky, una din insulele Prinkipo ale Mării de Marmara, în vechea mînăstire zidită de împăratul byzantin Ion Paleologul. Doamna Maria, după ce fusese o bună bucată de timp sclavă în Seraiul sultanului şi apoi timp de 7 luni din nou închisă în temniţa din Bostangi Başa, reuşi să se elibereze în martie 1715, în schimbul a 100 de pungi cu galbeni, împrumutate de la cîțiva zarafi din Constantinopol. După un exil de peste un an de zile pe ţărmul Mării Negre, la Kutais în Caucaz, în toamna anului 1716, odată cu moartea marelui vizir Ali Paşa sub zidurile cetăţii Peterwardin şi încheierea păcii ruşinoase pentru turci de la Passarowitz, căpătă permisiunea să se reîntoarcă la Bucureşti. Străbătu Marea Neagră, într-o corabie cu pînze, debarcă la Varna şi, la 17 octombrie, în drum spre Giurgiu, se întîlni la Razgrad cu noul domn al Ţării Româneşti numit de turci, dragomanul Ion Mavrocordat. Venind împreună la Bucureşti, cu învoirea acestuia, a adus trupul soţului ei şi l-a îngropat în mare taină, în iulie 1720, în biserica unde se află şi astăzi.

„Martiriul brâncovenilor“ de Constantin Lecca, Sec. al XIX-lea

Mormîntul voievodului se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Capitală, păstorită cu har și pricepere de părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Horatio Nelson – curajul la limita nebuniei (II)

Sabia uitată (2)

Dr. Durant analizează apoi ţinuta vestimentară a comandantului escadrei britanice, insistînd asupra tunicii lungi, cu cele patru decoraţii brodate pe piept. Dacă în privinţa sabiei, Nelson păcătuise prin omisiune, în ce priveşte costumul, el exagera în sens invers. Tradiţia şi prudenţa cereau ca, într-un angajament naval, conducătorul suprem să fie cît mai greu şi mai tîrziu identificat, pentru ca inamicul să nu-şi poată concentra de la început focul asupra lui. Dar propunerea lui

Hardy de a folosi o uniformă ceva mai puţin bătătoare la ochi a fost respinsă cu dispreţ de amiral. Acesta a refuzat pînă şi acoperirea decoraţiilor sale viu colorate cu o pînză care să le facă invizibile, oferindu-se astfel ca o veritabilă ţintă vie tunarilor duşmani.

Prioritatea sentimentelor

Conform planurilor întocmite de comandamentul suprem încă de la 9 octombrie, tactica flotei britanice, ale cărei vase erau mai grele decît cele franceze, consta în spargerea şi fragmentarea liniei inamice, urmate de nimicirea navelor risipite. Formaţia engleză era dispusă în două coloane, cu Nelson pe The Victory în fruntea uneia, şi Blackwood pe Royol Sovereign în capul celeilalte. Era o aşezare clasică pentru urmărirea inamicului, dar nu şi pentru angajarea lui în luptă.

Membrii statului major al amiralului i-au cerut să treacă pe fregata The Euryalus, pentru a se expune mai puţin. Nelson a refuzat categoric, arătînd cît de importantă era forţa exemplului personal şi ce efect negativ asupra echipajelor ar fi avut impresia că el se punea la adăpost. Căpitanul Blackwood l-a rugat atunci să lase măcar o altă fregată, The Temeraire, să ocupe locul din fruntea coloanei, cel mai primejdios dintre toate. După un răstimp de gîndire, Nelson a acceptat sugestia. Dar tocmai în clipa cînd The Temeraire primea ordinele în consecinţă, Blackwood constata cu uimire că amiralul poruncea să se dea vasului viteza maximă. Şi, într-adevăr, nava lui Nelson a intrat în luptă cu francezii, aflîndu-se cu mai bine de o milă înaintea coloanei sale.

Deosebit de grăitoare i se pare doctorului Durant atitudinea amiralului în toiul bătăliei. După ce a străbătut şirul de vase franceze, semănînd derută şi panică, The Victory, a cărei suprastructură avea trei punţi, a angajat lupta în imediata apropiere a navei inamice Le Redoutable, dotată numai cu două punţi. Tunurile franceze nu puteau fi înălţate tocmai din cauza vecinătăţii englezilor, astfel încît, pentru a fi la adăpost, Nelson n-avea decît să iasă din linia de tir a duşmanului. Dar el a procedat exact invers, rămînînd împreună cu Hardy pe puntea a doua, deşi nu avea ce căuta acolo. Dr. Durant nu uită să atragă atenţia cititorilor săi că, în ciuda unei păreri răspîndite, o asemenea comportare nu este firească pentru amirali, care cad în bătălie numai în mod excepţional, sfîrşindu-şi de regulă viaţa în propriile

lor paturi. La un moment dat, Hardy, întorcînd capul, l-a văzut pe Nelson, care zîmbea, deşi zăcea rănit pe punte. Aplecîndu-se asupra lui, notează aghiotantul în memoriile sale, l-a auzit pe amiral rostind cuvintele:

„They have done for me at last“ („Mau dat gata în cele din urmă”) sau poate „They have done it at last“ (ceea ce în traducere echivalează cu „pînă la urmă m-au nimerit“), în limba engleză, diferenţa de formulare este minimă, înţelesul fiind însă fundamental deosebit.

Hardy nu a fost în stare să-şi amintească exact spusele lui Nelson, dar pentru dr. Durant este mai mult decît probabil că amiralul a pronunţat cea de-a doua frază, în sensul de împlinire a unei speranţe. Ultimele lui gînduri s-au îndreptat spre Lady Hamilton şi fiica sa, Horatia. Cei strînşi în jurul său au fost unanimi în a declara că preocuparea de căpetenie a muribundului n-a vizat modul cum evolua angajamentul luptei cu flota franceză – ceea ce ar fi fost natural pentru un comandant de prestigiul şi capacitatea lui –, ci soarta celor două fiinţe dragi. Pentru prima şi ultima oară în viață, amiralul, în plină bătălie, dădea sentimentelor personale prioritate asupra datoriei faţă de Imperiul britanic.

Unica soluție

Dacă acestea sînt faptele de observaţie pe care le relevă autorul studiului citat, dacă ele par să susţină întrucîtva teza unei sinucideri deghizate, se pune întrebarea: ce motive avea Nelson să recurgă la acest gest? lată cîteva dintre argumentele doctorului Durant:

1) Apropiindu-se de pragul celor 50 de ani, cu o sănătate şubredă, lipsit de o mînă şi de un ochi (ambele pierdute în luptă), era ameninţat să orbească cu totul, după cum îl prevenise medicul său personal, dr. Beatty.

2) Situaţia lui materială era destul de precară. Îl aştepta punerea în retragere, definitivă sau temporară, mai ales că, odată cu nimicirea flotei franceze, dispărea orice ameninţare maritimă mai serioasă pentru Marea Britanie. Pensia pe care urma să o primească i se părea insuficientă. Ce putea el oferi, aşadar, Emmei Hamilton şi Horatiei? O viaţă de lipsuri, poate chiar de mizerie.

3) Ieşirea din serviciul activ însemna pierderea nu numai a salariului, ci şi a cotei care îi revenea din prăzile de război – şi se ştie că Nelson se arătase extrem de hrăpăreţ în ocaziile respective. Dispărea astfel orice sursă de venituri suplimentare.

4) O moarte eroică avea toate şansele să înduioșeze oficialităţile, determinîndu-le să asigure Emmei şi Horatiei un trai dacă nu îmbelşugat, măcar decent. Analizînd cu luciditate situaţia, Nelson a ajuns treptat la concluzia că acesta era nu numai cea mai bună soluţie, ci unica ieşire posibilă din impasul în care se afla.

Dr. Durant aduce şi argumente de alt ordin în sprijinul tezei sale. El arată că funesta hotărîre îşi poate găsi explicaţia şi în depresiunea nervoasă de care suferea Nelson din 1786 şi din care nu-şi revenise complet nici după trecerea a două decenii. Veşnic posomorît, el nu se înviora decît atunci cînd se pregătea de luptă sau cînd bătălia era în toi. Cu puţin înainte ca primele bubuituri de tun să răsune

la Trafalgar, i-a spus la despărţire căpitanului Blackwood, care se urca pe bordul fregatei The Euryalus; „Rămîi cu bine, Blackwood. Nu vom mai sta de vorbă niciodată“. În aceeaşi ordine de idei, poate fi amintită despărţirea de Emma Hemilton şi de Horatia, cînd Nelson s-a înapoiat de patru ori din drum pentru a-şi îmbrăţişa fiica. A făcut-o pentru că îşi dădea seama că o vedea ultima oară, deduce dr. Durant. Aşa cum ştia că o vedea pentru ultima oară pe sora sa cea mai dragă, Catherine Matcham. Pentru a-i da de înţeles ce soartă îl aştepta, el i-a amintit de prorocirea unei ţigănci, care îl asigurase că va avea mari succese în cariera sa pînă la vîrsta de 40 de ani; cînd o întrebase ce se va întîmpla după aceea, ea îi răspunsese că globul în care-i citise viitorul se întunecase.

Pentru autorul ipotezelor din „Times“, acest avertisment dat surorii sale este dovada unei ferme intenţii din partea amiralului de a nu supravieţui luptelor cu francezii. În general, unui om educat în mentalitatea Secolului al XVIII-lea moartea nu îi apărea sub chipul unei vrăjmaşe, ci mai curînd ca o forţă izbăvitoare de trudnicia şi necazurile vieţii. O dovadă a acestei atitudini a fost bucuria cu care a primit Nelson ciudatul dar făcut de căpitanul Hallowell: un sicriu pe măsura lui, cioplit din lemnul catargului mare al vasului francez L’Orient, inamic şi victimă a amiralului englez în bătălia de la Aboukir (1798). A instalat sicriul în spatele scaunului său din sala de mese a ofiţerilor de pe The Victory, unde a rămas pînă ce valetul lui personal, Evans, l-a convins să-l depoziteze în cală. De altfel, în acest sicriu a fost înmormîntat.

Tot în favoarea sinuciderii pledează – după dr. Durant – modul în care Nelson a apelat la poporul britanic pentru a avea grijă de Emma şi Horatia. Chemarea la bordul vasului-amiral a lui Blackwood, cosemnatar în calitate de martor al codicilului la testament, era o măsură de precauţiune pentru eventualitatea că The Victory s-ar fi scufundat sub obuzele duşmane. În acest caz, chiar dacă testamentul ar fi pierit odată cu Nelson şi restul echipajului, căpitanul fregatei The Euryalus ar fi putut face cunoscute ultimele dorinţe ale comandantului suprem al escadrei. Acesta a notat, de altfel, conţinutul codicilului în carnetul său personal, pentru ca să existe o copie dacă s-ar fi pierdut originalul.

Ultimul argument invocat de dr. Durant este, după propria sa mărturisire, „bizar şi aproape neverosimil“. Se pare că, aşa cum afirmă unii grafologi, oamenii preocupaţi de ideea sinuciderii au tendinţa să-şi semneze scrisorile în partea din stînga a hîrtiei. Or, deşi toată corespondenţa curentă a lui Nelson poartă semnătura lui în dreapta, scrisoarea trimisă Emmei în ajunul bătăliei fatale este iscălită în stînga. E o probă suplimentară şi facultativă, în care, după toate aparenţele, autorul articolului nu ne obligă să credem.

Înainte de a trece la reacţia cititorilor, să menţionăm că, printr-o ironie a destinului, toate strădaniile lui Nelson au fost zadarnice: din cele 130.000 de lire sterline alocate de guvern familiei sale, nici un penny nu a ajuns în mîinile celor două fiinţe pe care le adora eroul de la Trafalgar. În cadrul dezbaterii prin care Camera Comunelor a aprobat suma acordată familiei – sumă imensă pentru epoca respectivă –, un singur deputat a pledat cauza Emmei şi a Horatiei, dar fără nici un succes. (va urma)

nICoLAE mInEI

Bătălia de la Trafalgar, 1805

„Nelson este împușcat pe dunetă“, pictură de Denis Dighton, circa 1825

Iaşi – călătorie prin secole

Istoricii de pretutindeni au căutat să precizeze – în limita posibilităților oferite de sursele arheologice și istorice – vechimea, originea, evoluția, caracteristicile și, mai ales, specificul orașelor medievale. E drept că despre orașul medieval Iași părerile au fost și sînt încă împărțite, din cauză că mai există numeroși scriitori și chiar istorici care mai caută și azi o origine romană orașului. Ei fac apel, fără o analiză critică, la unele izvoare scrise romane, în care se menționează un municipium Iasorum, identificîndu-l cu orașul Iași din Moldova. O res publica lasorum, un civitas lasorum, precum şi un municipium lasorum au existat, într-adevăr, pe la mijlocul Secolului al II-lea al erei noastre în Iugoslavia, unde în anticul Aquae Balissae, astăzi Daruvar, a locuit un important trib de origine iliră, denumit laşi, după cum o dovedesc cele peste 40 de inscripţii romane descoperite aici. Nici una dintre inscripţiile romane referitoare la acest trib ilir, bine localizat în fosta provincie romană Pannonia, nu are vreo legătură cu Moldova şi cu oraşul laşi. Dincolo de aceste presupuneri ciudate, laşii au o istorie veche şi zbuciumată, pe care cercetările arheologice recente o reconstituie treptat.

Vestigii arheologice

Prezenţa omului paleolitic la Iaşi şi în împrejurimi este atestată de descoperirile de la Valea Lupului (o unealtă datînd de circa 200.000 de ani), de la Holboca (resturi de elefant preistoric vînat de omul primitiv) şi de pe teritoriul actualului oraş (cartierul Păcurari). Începînd din neolitic, vieţuirea umană se dovedeşte a fi neîntreruptă pe toate terasele Bahluiului. În epoca prefeudală (Secolele IV-X e.n.) ajunge a fi locuită şi lunca, unde aşezările omeneşti au continuitate pînă în Secolele XIV-XV, după cum o dovedesc descoperirile de la Hlincea. Vestigiile arheologice din incinta oraşului şi din satele din jur (Hlincea, Holboca, Dancu, Abator, Capul Rediului, Munteni, dealurile Copou şi Breazu) sînt mărturia existenţei unei centuri de aşezări rurale datînd din Secolele XIII-XIV. Dezvoltarea acestor aşezări odată cu cea existentă în vatra tîrgului feudal Iaşi a fost înlesnită de factorii geografici prielnici unei locuiri intense, în regiunea de contact între stepa Jijiei şi coasta Iaşilor. Resturi ale acestei perioade, de transformare a aşezării rurale într-un centru urban, se găsesc numeroase pe teritoriul actual al oraşului. Descoperirile arheologice din preajma Palatului Culturii (pe locul vechii Curţi domneşti) de lîngă biserica Sf. Lazăr, de pe străzile Ştefan cel Mare şi Cuza Vodă, din Piaţa Unirii, ca şi cele de lîngă Casa tineretului şi sediul Filialei Iaşi a Academiei furnizează date bogate despre înflorirea tîrgului Iaşi.

Iașul istoric

Penuria documentelor scrise în acea perioadă este compensată de bogăţia recentelor descoperiri arheologice. Ele atestă o înaintată diviziune socială a muncii, caracteristică aşezărilor feudale de tip urban: numeroase resturi de locuinţe din bîrne cu pereţii tencuiţi sau de clădiri din piatră şi cărămidă, resturi ale pavajelor de bîrne de pe străzi şi ale reţelei de apă şi canalizare din olane de lut ars, protejate cu piatră sau cărămidă. Pe atunci existau în Iaşi bresle de lemnari, dulgheri, zidari, cărămidari şi vărari. Deosebit de bogate sînt vestigiile de ceramică, care demonstrează că olarii produceau, pe lîngă olane pentru conducte de apă şi canalizare, ţigle smălţuite şi nesmălţuite pentru acoperişuri, ceramică de uz casnic, precum şi ceramică decorativă de interior și exterior. Prin Secolul al XVI-lea, tîrgul s-a extins spre nord-vest, cum vădeşte descoperirea, pe actualul amplasament al Pieţei Unirii, a unui adevărat cartier al olarilor, cu numeroase cuptoare de ars ceramică. Alte vestigii atestă activitatea negustorilor şi existenţa unei mari varietăţi de mărfuri de import. Înflorirea comerţului a fost facilitată de poziţia geografică a oraşului, la răspîntia unor importante drumuri comerciale între nord şi sud, între est şi vest.

Procesul de urbanizare a fost grăbit şi de existenţa curţii domneşti din laşi, menționată pentru prima dată într-un document din 8 octombrie 1434. Lîngă Palatul Culturii, pe locul vechii Curţi domneşti, au fost descoperite ziduri de piatră, contemporane sau chiar anterioare acestui document.

De la aşezare rurală

la capitala Moldovei

Cea mai veche informaţie scrisă despre unele oraşe medievale din Moldova este o listă întocmită pe la 13871392. Alături de Baia, Siret, Suceava, Roman, Tîrgu Neamţ, Piatra, apare numele tîrgului Iaşi. În anul 1408 el este menţionat ca punct vamal pentru comerţul interior şi exterior. Odată cu instalarea Curţii domneşti începe o epocă de înflorire, ale cărei mărturii sînt, de pildă, noi şi variate tipuri de ceramică, similare cu cele întîlnite la curţile domneşti de la Suceava, Piatra Neamţ, Cotnari, Hîrlău şi Vaslui. Acestei etape noi îi corespunde existenţa, la Iaşi, a unui centru meşteşugăresc important care a contribuit treptat ca oraşul să devină unul din principalele centre meşteşugăreşti şi comerciale din Moldova.

Arhitectură şi istorie

Privit de pe oricare din colinele sale, Iaşii se înfăţişează ca o imensă grădină dominată de monumente care-i dau un profit specific. Aproape toate clădirile reprezentative au perspectivă, îşi decupează profilul net faţă de mediul ambiant. Chiar zidurile aride ale unor mînăstiri medievale nu sînt atît de înalte încît să ascundă

vederii acoperişurile şi turlele bisericilor, concepute pe cele două baze – pătrată şi stelară –, una din trăsăturile originale ale stilului arhitectonic moldovenesc.

Cel mai vechi monument istoric din Iaşi datat cert –biserica Sf. Nicolae domnesc –, a fost construită de Ştefan cel Mare, în anii 1485-1492, pentru Curtea domnească din imediata ei vecinătate. Aici se observă elementele care vor căpăta strălucire în veacurile următoare: construcţia de piatră sau cărămidă aparentă, ornamentaţia exterioară bogată, din ceramică decorativă smălţuită sau chiar din materialele structurii; biserici cu o turlă, mai tîrziu cu două, consecință a bolții moldoveneşti, creaţie originală a meşterilor constructori de pe aceste meleaguri. Mînăstirea Galata, ca şi sora ei, Cetățuia, domină orizontul Iaşilor dincolo de apa Bahluiului. Construită la 1583, pe vremea lui Petru Şchiopu, din piatră şi cărămidă, ornamentată cu discuri smălţuite, Galata se remarcă prin faţada împărţită, pentru prima dată în Moldova, printrun brîu, după modelul bisericilor munteneşti. Suprafaţa exterioară a bisericii este împodobită cu firide ovale, pe trei rînduri, unul sub brîu şi două deasupra lui (brîul, care a constituit un element caracteristic monumentelor din Secolele XVI-XVII, s-a impus definitiv în arhitectura moldovenească după construirea Mînăstirii Dragomirna, unde, tot pentru prima oară în Moldova, apare şi decoraţia exterioară din piatră sculptată. Menţionăm că brîul în torsadă, apărut la Iaşi în 1623, la biserica Sf. Sava, ca ancadrament al arcului gotic de la uşa de intrare, s-a generalizat ulterior în întreaga Moldovă, căpătîndu-şi însă titlurile de nobleţe la Biserica Trei Ierarhi. Construită în 1639, această bijuterie a arhitecturii româneşti – şi nu numai româneşti – ne fascinează şi astăzi, cum l-a uimit pe călătorul Paul din Alep, cu trei veacuri în urmă, în primul rînd prin proporţiile sale impecabile. Îmbinînd planul în treflă cu elemente de arhitectură gotică –contraforturi, ancadramente la uşi şi ferestre – perfect asimilate, folosind brîul în torsadă şi ocniţele suprapuse, monumentul îşi dezvăluie farmecul unic abia cînd este examinat de aproape. Întreaga fațadă şi peretele estic din pridvor sînt acoperite cu sculptură în piatră, bazată pe motive geometrice şi florale frecvente în arta populară. Cele două fîşii de marmură neagră care însoţesc brîul în torsadă sînt decorate cu motive gravate, vrejuri de frunze de acant, împrumutate din barocul occidental.

Construită tot în Secolul al XVII-lea, în epoca lui Vasile Lupu (1650-1660), biserica Golia reprezintă îmbinarea armonioasă a trei stiluri: byzantin (planul navei), Renaştere (de la soclu la cornişa principală) și oriental-rusesc (bolţile şi turlele). Golia a influenţat puternic arhitectura bisericească şi laică din Secolele XVII şi XVIII, în care regăsim elementele ei caracteristice: pilaştri clasici, cu baze şi capiteluri corintice, cornişe clasice, console. Prin monumentalitate, masivitate şi bogăţia turlelor, biserica Golia face trecerea de la renaştere la baroc. Contemporane cu monumentele de mai sus, numeroase construcţii laice pot fi considerate reprezentative pentru arhitectura epocii lor: Casa Dosoftei şi casa cu coloane din curtea bisericii Golia (actualmente muzeul „Ion Creangă“) sînt ambele caracterizate prin arcade şi coloane sprijinite pe socluri înalte, prin bolţi şi acoperişuri plate cu streşini proeminente.

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ne-au lăsat numeroase monumente reprezentative, răspîndite pe întregul teritoriu al oraşului. Cele mai remarcabile sînt vechea Universitate, sediul fostei Societăţi de medici şi naturalişti, care găzduieşte acum Muzeul de istorie naturală, Casa Balş (Conservatorul de muzică „George Enescu“), palatele Ghica, Mihail Sturdza, Roznovanu, Casa Cantacuzino-Paşcanu şi, mai ales, Palatul ocîrmuirii – fosta Curte domnească – azi Palatul Culturii. Aceste monumente, construite în stil de baroc întîrziat, au două sau trei niveluri (uneori al treilea mansardat), coloane corintice sau dorice în faţadă, ferestre de proporţii clasice cu ancadramente simple, cornişe îmbogăţite cu console, balcoane masive cu baluştri ornamentali sau grilaje de fier forjat. Majoritatea au, în faţa volumului principal, o intrare acoperită, bogat decorată, pe care se continuă coloanele faţadei. Excepţie face impunătorul Palat al Culturii, restaurat la începutul secolului trecut de arhitectul Ion D. Berindei (1871-1928) în stil neogotic flamboaiant.

În ciuda acestui eclectism al elementelor de stil, Iaşii îşi păstrează, în ansamblu, o personalitate arhitectonică unitară şi originală, care-i conferă un loc privilegiat în tezaurul culturii şi artei româneşti. „M AGAZIN ISTORIC”

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Renew Europe

(urmare din pag. 1)

„Ne vom strădui să facem noi acorduri comerciale libere și echitabile, care să asigure locuri de muncă în Europa și, de asemenea, să ne exportăm standardele și valorile. Uniunea Europeană pe care ne-o dorim este una care își poate îndeplini ambiția de a aborda noile provocări care urmează. Acesta este motivul pentru care dorim un buget modernizat, care investește întrun viitor mai luminos pentru toți. În același timp, considerăm că finanțarea țărilor membre ar trebui să fie condiționată de respectarea legislației Uniunii Europene”.

Nu vi se pare ciudat că vocabularul folosit e unul extrem de socialist? Noi avem podul plin de expresii din astea cu „viitorul luminos al Patriei” sau „mîndră e corabia, meșter cîrmaciul”. Cred că dacă m-aș apuca să le dedic conducătorilor UE poezii inspirate din literatura proletcultistă, ar leșina de plăcere, fiindcă eu am senzația că sînt făcuți din același aluat ca destinatarii poeziilor din deceniul 5 al Secolului XX. Apoi, dacă vă uitați atent, europenii scriu în prezentare că finanțarea statelor membre ar trebui să fie condiționată de respectarea legislației Uniunii Europene. Cu alte cuvinte: „vă dăm bani dacă jucați cum vă cîntăm noi și sînteți cuminți. Nu sînteți cuminți, nu pupați nimic”. Cît despre exportarea valorilor Uniunii Europene, vă invit să vedem împreună care sînt acestea.

Din capul locului sîntem asigurați că Renew Europe este „în fruntea apărării valorilor noastre europene comune, ale democrației, statului de drept și drepturilor fundamentale. Întrucît democrația liberală este atacată atît din interiorul, cît și din afara UE (cine o atacă?), Renew Europe se va ridica pentru a proteja aceste realizări istorice cît și proiectul european. În timp ce naționaliștii și populiștii încearcă să divizeze și să conducă, grupul nostru îmbrățișează diversitatea, egalitatea și pluralismul”. Ca să vezi: nenorociții ăia de naționaliști, împreună cu populiștii, cum vor ei să împartă și să conducă, în timp ce Renew Europe promovează diversitatea, egalitatea și pluralismul. Diversitate am aflat cu toții ce înseamnă și la ce se referă: să ne schimbăm fiecare cum ne vine cheful sexul din sculare în culcare, egalitatea ne-a confirmat ceea ce ne spusese și Coșbuc – anume că nu-i pentru căței –, cît despre pluralism... am scris în editorialul din numărul trecut cum cred că stau de fapt lucrurile.

Firește că nici femeile nu sînt uitate în agenda acestui partid, doar că aici intervine o nuanță interesantă, coroborată cu ideile lor de egalitate și diversitate. Iată ce se arată în document: „Renew Europe reprezintă promovarea și protecția drepturilor femeilor, promovarea egalității și a șanselor egale, în special pe piața muncii, și eliminarea tuturor formelor de violență și discriminare pe criterii de gen. Pentru a atinge aceste obiective, este esențial să contracarăm reacțiile împotriva drepturilor femeilor atît la nivel global, cît și în cadrul UE, să integrăm o perspectivă intersecțională de gen în toate politicile Uniunii Europene și să urmărim o armonizare ascendentă a drepturilor femeilor între statele membre. Vom continua să luptăm pentru implementarea deplină a Convenției de la Istanbul. Renew Europe recunoaște toate persoanele care se autoidentifică ca femei, ca fiind incluse în domeniul de aplicare al acestor priorități; aceasta include toate femeile, indiferent de identitatea lor de gen, expresia de gen și caracteristicile sexuale”.

Ați înțeles, da? Dacă nu-ți mai convin drepturile pe care le ai ca bărbat, te autoidentifici ca femeie și beneficiezi automat de drepturile acordate femeilor. Vă dați seama ce bulibășeală o să fie? Parcă-l văd pe nea Vasile, cu barba nerasă de patru zile, cum îi fură fustele nevestii, se îmbracă cu ele și se duce la șeful lui să-i spună cu vocea gîjîită de tutun că el s-a autoidentificat ca fiind femeie și să nu-l mai discrimineze la locul de muncă, fiindcă are drepturi, sau să-i dea concediu de

maternitate, ca să nască! Să-l pună numaʼ Dumniezoʼ pe șef să-i spună că nu are cum să rămînă gravid, ș-apoi lasă, de nu i-o plăcea șefului ce i-o face nea Vasile!

Cam asta intenționează băieții aștia veseli din Renew Europe: să ne facă pe toți la fel de veseli ca ei, fiindcă așa cum pentru marxiști/ comuniști clasa socială discriminată și care trebuia protejată, în numele căreia s-au făcut revoluții, au fost trimiși oameni în lagăre de exterminare și au fost distruse familii era cea muncitorească, pentru neo-marxiști clasa socială în numele căreia nu precupețesc nici un efort pentru a o ridica la putere și a-i instaura dictatura este cea a persoanelor LGBTQ. Asta, așa... pentru o justă comparație.

Apoi, în document se fac referiri la chestiuni care țin de combaterea infracționalității și terorismului. Citez: „Solicităm Comisiei să încurajeze cooperarea în materie de securitate a statelor membre, inclusiv în domeniile criminalității transfrontaliere și terorismului. Îndemnăm Comisia să prezinte propuneri ambițioase pentru crearea unui «scut de securitate cibernetică» european și a unei poliții cibernetice europene, pentru a proteja cetățenii UE și statele membre împotriva atacurilor cibernetice. Solicităm Comisiei să prezinte propuneri specifice cu privire la modul de îmbunătățire a cooperării judiciare în materie penală, pentru a se asigura că atît inculpații, cît și victimele infracțiunilor au drepturi procedurale protejate în timpul procedurilor penale în întreaga Uniune Europeană. Vom continua să solicităm o propunere de consolidare a competențelor Europol și Eurojust și de creștere a resurselor acestuia”.

În legătură cu acest capitol al justiției regăsim și un fragment referitor la libertatea de exprimare și presa liberă. Deputații RE spun că vor solicita Comisiei să consolideze lupta împotriva discursului instigator la ură online, respectînd în același timp drepturile fundamentale. „Solicităm Comisiei să prezinte o propunere de mecanisme puternice și cuprinzătoare pentru a proteja și întări libertatea de exprimare, libertatea presei și pentru a spori protecția jurnaliştilor, inclusiv prin îmbunătățirea transparenței proprietății mass-media, prin adoptarea unui plan la nivelul UE și a unei directive anti-SLAPP, crearea unui fond permanent al UE pentru jurnaliştii de investigaţie şi stabilirea unui mecanism de reacţie rapidă pentru jurnaliştii aflaţi în pericol”.

Ce înțeleg ei prin instigarea la ură online? Un discurs naționalist moderat, aflat în totală contradicție cu valorile lor bazate pe diversitate și amestec va fi amendat? Un discurs pro familie și contra diversității și prozelitismului LGBTQ va duce la condamnarea celui care-l promovează, fiindcă va fi considerat instigator? Întreb și eu.

Un alt capitol important din programul politic al Renew Europe este cel referitor la climă. În acest sens, se arată următoarele: „Renew Europe se angajează pe deplin față de obiectivul de 1,5 grade al Acordului de la Paris. Ne vom asigura că tranziția necesară către o societate neutră din punct de vedere climatic pînă cel tîrziu în 2050 va fi o poveste de succes europeană. Viitorul nostru depinde de ecosisteme sănătoase, iar tranziția ecologică trebuie, prin urmare, accelerată. Acest lucru necesită coerență deplină și integrarea obiectivelor de mediu și climat în toate politicile UE. De asemenea, înseamnă că nici o politică, plăți sau acorduri internaționale nu ar trebui să acționeze împotriva obiectivelor noastre în materie de climă și mediu sau Acordului de la Paris“. Cu alte cuvinte „cine nu e cu noi e împotriva noastră”! Pentru cine nu știe, asta era deviza comuniștilor acum 50 de ani. Tot despre climă și protecția naturii vorbesc cei de la Renew Europe și cînd spun că „UE trebuie să intensifice protecția naturii printr-o strategie ambițioasă pentru biodiversitate pentru 2030, menită să stopeze și să inverseze pierderea biodiversității în Europa și la nivel global. De asemenea, ar trebui să exploateze pe deplin beneficiile colaterale ale acțiunii europene în domeniul schimbărilor climatice. În primul rînd, solicităm obiective

concrete și măsuri legale, ținînd cont de diferențele regionale din Europa, care ar trebui să includă în special stabilirea unui obiectiv pentru ariile protejate în Europa și la nivel global, cu cea mai mare ambiție posibilă”. Însă fiți atenți la ce urmează. „În al doilea rînd, UE trebuie să abordeze factorii care provoacă pierderea biodiversității, în special prin politicile sale agricole, pescuitului, comerciale și energetice, precum și prin strategia UE pentru păduri. Subvențiile pentru pescuit și agricultură care subminează obiectivele privind biodiversitatea trebuie să fie eliminate”. Adică să terminăm cu agricultura, pescuitul și, implicit, cu creșterea animalelor și să transformăm Europa într-o sălbăticie în care oamenii să mănînce chimicale și să fie incinerați pentru a evita poluarea solului și a apelor. Poate par paranoic spunînd asta, dar uitați-vă ce fac în Olanda pe motiv că bălegarul și pîrțurile vacilor poluează atmosfera. „Avînd în vedere, natura energiei regenerabile și electrificarea în curs de desfășurare a sectorului transporturilor, politicile Uniunii ar trebui să sporească inovarea și desfășurarea stocării durabile a energiei. Renew Europe ar trebui să susțină o eliminare treptată a subvențiilor pentru cărbune și combustibili fosili în Uniune, concentrîndu-ne eforturile pe noile tehnologii curate, cum ar fi gazele verzi și hidrogenul, abordînd în același timp scurgerile de metan. Tranziția ecologică trebuie să fie cît mai ambițioasă posibil, respectînd mixul energetic al statelor membre”. De aceste deziderate s-a ales momentan praful, fiindcă minele de cărbune se redeschid din cauza sancțiunilor bumerang contra Rusiei, ce i-au lovit exact în moalele capului pe competenții noștri conducători.

În continuare, se arată că agricultura europeană ar trebui să devină una ecologică, în sprijinul biodiversității, că în mările și oceanele ce mărginesc UE ar trebui redus pescuitul excesiv fiindcă „modul în care pescuim astăzi afectează calitatea hranei noastre și sănătatea ecosistemelor marine și a comunităților de pescuit de coastă. Oceanele sănătoase și stocurile de pește sănătoase sînt esențiale pentru asigurarea viabilității pe termen lung a sectorului pescuitului din UE și a capacității oceanelor de a furniza servicii ecosistemice esențiale omenirii și bogăție generațiilor viitoare”. Înseamnă că proiectele de energie off-shore nu ar trebui implementate, fiindcă afectează exact lucrurile pe care voi vreți să le apărați. Cum o să faceți? Cred că nici voi nu știți.

În finalul documentului, politicienii RE spun că „UE are nevoie de o politică externă și de securitate comună eficientă și coerentă, care să-și consolideze poziția geopolitică și de securitate ca actor global, bazată pe respectarea deplină a dreptului internațional, a dreptului internațional al drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar, a respectării mediului și a protecției și promovării multilateralismului ca cea mai bună modalitate de a aborda provocările globale. Acest lucru poate fi realizat doar prin unitate, cooperare, hotărîre, încredere și vigoare”. Foarte frumos acest deziderat al politicii externe pe care trebuie să o facă Uniunea Europeană. Rezonez cu acest punct, dar găsesc apoi o afirmație extrem de interesantă: „Rezolvarea pașnică a conflictelor prelungite trebuie să devină o prioritate clară a UE, în special în vecinătățile estice și sudice, iar UE ar trebui să dezvolte roluri eficiente de prevenire a conflictelor și de mediere, precum și metode responsabile, eficiente și transparente de utilizare a instrumentelor financiare externe existente”. Păi ceai făcut, mă nene, mă? Vorbiți de „rezolvarea pașnică a conflictelor prelungite (...) în special în vecinătățile estice (adică Ucraina, Rusia ș.a.m.d.)” și în 6 luni de război în Ucraina nu am văzut nici măcar o inițiativă de a media pacea, ci doar declarații războinice și armament trimis lui Zelensky. Nu am văzut rolul jucat de UE pentru a preveni conflictele, așa cum se arată în document, ci doar frecventarea lui Putin după invadarea Georgiei și a Crimeei în 2014, 

 încurajîndu-l astfel să facă ce face acum. Nu am văzut mediere la cererile repetate adresate NATO de același autocrat rus, pentru a nu fi primită Ucraina în organizația militară menționată. Sînteți mincinoși și ipocriți, sau mi se pare mie?

În finalul programului parlamentarii RE se referă la comerț, care este bun pentru creșterea economică, prosperitate, oportunități de afaceri și locuri de muncă. „Poate fi, de asemenea, un instrument important pentru promovarea valorilor și standardelor UE, a promovării dezvoltării durabile și a drepturilor omului și pentru a contribui la combaterea schimbărilor climatice. Ne dorim un comerț bazat pe reguli, liber și echitabil, care să permită condiții de concurență echitabile și un acces îmbunătățit la piețele externe pentru exportatorii europeni și la importuri mai ieftine pentru producătorii și consumatorii europeni, precum și dialog pentru a găsi soluții comune la provocările comune de pe scena

globală”. Firește că putem puncta cîteva nuanțe. Renew Europe ne îndeamnă să ne asigurăm că acordurile de liber schimb sînt aplicabile și includ capitole puternice de dezvoltare durabilă, pe deplin conforme cu angajamentele internaționale și cu Acordul de la Paris. Acestea sînt puse în aplicare în mod eficient și ca instrumente pentru a aborda probleme precum drepturile omului, schimbările climatice, egalitatea de gen și drepturile muncii și sînt dezvoltate și implementate într-un mod nediscriminatoriu. Adică liber schimb, dar dacă ni se pare că tu nu respecți drepturile omului așa cum le considerăm noi, dacă poluezi prea mult după standardele noastre și dacă nu permiți căsătoriile între membrii grupului LGBTQ, ne mai gîndim dacă cumpărăm produse de la tine și dacă nu, îți punem taxe uriașe ca să le vinzi pe ale tale în UE. Democratic și echitabil, nu?

După cum vedeți, cei de la Renew Europe abordează în programul politic aceleași teme principale de discuție

Actualitatea pe scurt

● Într-un raport publicat în iulie despre situaţia terorismului în Europa, Europol reaminteşte că Franţa rămîne cea mai vizată ţară din UE şi că, în timp ce jihadismul stă în spatele majorităţii atacurilor, ameninţarea mişcărilor de extremă dreapta este în plină expansiune. Pandemia de Covid-19 şi carantinele succesive explică parţial ascensiunea mişcării de ultradreapta, sensibilă la teoriile conspiraţiei şi stimulată de expunerea sporită la propaganda online. Raportul se încheie prin exprimarea îngrijorării cu privire la efectele pe termen lung ale Covid-19, ale instabilităţii geopolitice din Europa după invadarea Ucrainei de către Rusia şi ale impactului inflaţiei asupra economiilor europene. ● Situația de la centrala nucleară Zaporojie din Ucraina s-a deteriorat rapid pînă la punctul de a deveni „foarte alarmantă”, a avertizat directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Rafael Mariano Grossi. „Situaţia este serioasă şi AIEA trebuie lăsată să îşi îndeplinească misiunea la Zaporojie cît mai rapid posibil. Ne presează timpul”, a declarat Grossi. Centrala, cea mai mare din Europa, aflată sub control rusesc de la începutul lunii martie, a fost din nou bombardată joi. Dar Kievul şi Moscova se acuză reciproc punînd că sînt nu responsabile de atac. „Soluţia pentru ceea ce se întîmplă la Zaporojie este simplă. Statele Unite solicită Federaţiei Ruse să îşi retragă imediat forţele de pe teritoriul ucrainean”, a declarat Bonnie Jenkins, sub-secretarul de stat al SUA pentru dezarmare. ● Liviu Dragnea, fostul președinte al PSD și fost președinte al Camerei Deputaților, admite că Traian Băsescu i-a făcut mult rău, dar spune și că fostul președinte al României rămîne totuși un patriot, asta pentru că a susținut unirea României cu Republica Moldova, în ciuda presiunilor celor din SRI și SIE de a nu fi realizat acest deziderat politic. „Traian Băsescu este un om care mi-a făcut foarte mult rău. Condamnarea la referendum a fost comandată de el și susținută pînă la capăt, dar nervii nu pot să-mi întunece rațiunea. Băsescu a fost un patriot. Pot să mă înjure mulți, așa turnător cum a fost. La mintea lui, așa cum a văzut el, a avut o viziune greșită. El a tras pentru țara asta. Toate metodele lui au fost greșite, dar intenția a fost bună. Nu a fost nici cu unii, nici cu alții. V-o spune unul căruia Băsescu i-a distrus viața. Îmi pare rău ce i se întîmplă familiei lui, e inadmisibil. Se procedează mai rău ca la mafioți. Nu, nu pot spune despre cineva ceea ce știu că nu-i adevărat și știu sigur că este în cealaltă parte!“, a spus Dragnea. Să vezi și să nu crezi! ● România se confruntă cu o criză fără precedent a prețurilor. Acestea au crescut chiar și de trei ori față de valorile înregistrate în urmă cu un an, arată cele mai recente date ale Institutului Naţional de Statistică. Economistul Radu Ciobanu susține că fenomenul inflaționist nu este unul la nivel național, ci unul european chiar și global. „Acest fenomen inflaţionist este unul european şi chiar global. Ceea ce înseamnă că este greu de crezut că vom vedea o scădere bruscă a

inflaţiei în perioada următoare. Preţurile vor creşte în continuare!”, a spus acesta. Prețul la făină a crescut și el cu 32%, în timp ce prețul mălaiului a crescut cu 32%. Și pîinea, alimentul de bază din România, a înregistrat o creștere semnificativă 24,5%, în timp ce brînza de oaie a crescut cu 21,7%. Nu doar prețurile la alimente s-au schimbat, ci și cele la produsele nealimentare, iar aici scumpirile sînt cu mult mai mari. Gazele naturale s-au scumpit cel mai mult în ultimul an de zile, cu 70,1%. Totodată, tutunul s-a scumpit și el cu 35,61%, în timp ce prețul carburanților a crescut cu 35%. Și cei care călătoresc resimt scumpirile, în condițiile în care biletele de avion s-au scumpit cu 34%. Energia termică s-a scumpit și ea cu 22,98%, iar apa, canalul și salubritatea cu 20,9%. Și biletele de tren au devenit mai scumpe, la CFR fiind înregistrate majorări de 20,9%. Serviciile poștale au crescut și ele cu 15,9%, iar energie electrică cu 15,4%, mai arată datele publicate de INS. ● La aproape șase luni de la invazia la scară largă, avansul trupelor ruse rămîne în general modest. Dar, în ciuda multor eforturi cu armament performant furnizat de Occident, forța de artilerie a Rusiei încă provoacă pierderi grele Ucrainei și rămîne fără răspuns mult prea des, potrivit Kyiv Independent. S-au schimbat multe de cînd Ucraina a rămas fără stocul de muniții vechi, de standard sovietic, încă din luna iunie. Ea a trebuit să treacă, în esență, la muniții la standarde NATO din livrări externe și să achiziționeze zeci de piese de artilerie furnizate de Occident – și a trebuit să o facă rapid. Dacă nu ar fi fost zeci de piese de artilerie occidentale, cum ar fi M777 furnizate de SUA, precum și rezervele extinse de muniție, Kievul nu ar mai fi avut nici o speranță acum. Superioritatea numerică a Rusiei și stocul său nesfîrșit de muniții, rezultat al deceniilor de producție sovietică, au avut un efect devastator asupra cursului războiului. Artileria rusă este în continuare extrem de copleșitoare și mortală, continuînd să își croiască drum prin apărarea ucraineană cu o putere extrem de mare. ● În mijlocul unei crize alimentare mondiale, în care preţurile au atins valori record, Uniunea Europeană încearcă să împiedice apariţia unor probleme în aprovizionarea cu alimente. Răspunsul UE la criza alimentară mondială este acela de a monitoriza nivelul de depozitare a culturilor agricole în statele membre, să relaxeze reglementările de mediu pentru a creşte producţia de alimente şi să găsească rute alternative de livrare pentru exporturile de cereale ucrainene. Cu toate acestea, o secetă fără precedent a dat naştere la îngrijorări că randamentul culturilor agricole din Europa va scădea. În contextul unor iminente probleme în aprovizionarea cu alimente, Comisia Europeană a decis să relaxeze reglementările impuse anterior fermierilor în ideea de a facilita o mai mare producţie de alimente. Mai multe ţări europene au emis, de asemenea, avertismente de secetă severă, iar UE a îndemnat statele membre să reutilizeze apele reziduale tratate pentru a uda terenurile agricole. Confruntat cu o secetă „istorică”, agravată de un al treilea val de căldură extremă, guvernul francez a activat o celulă de criză în

ca și în programele PPE și PSE: clima și egalitatea de gen pe care trebuie să le îmbrățișăm obligatoriu cu toții, fie prin convingere, fie prin constrîngere.

Partidele românești care fac parte din acest grup parlamentar european sînt USR și Reînnoim Proiectul European al României (REPER), un partid politic proeuropean din România, fondat de fostul președinte al USR, Dacian Cioloș și de alți patru europarlamentari. Partidul a fost desprins din Uniunea Salvați România (USR) și este condus de Dragoș Pîslaru și Ramona Strugariu. Partidul este asociat în mare parte cu fostul premier și președinte al USR, Dacian Cioloș, care a ales să nu ocupe nici o funcție în conducerea formațiunii.

După ce am prezentat programele primelor trei mari grupuri parlamentare europene – și sper că am reușit să vă lămuresc în mare măsură asupra politicii pe care o fac – în episodul următor voi analiza programul Partidului Conservator, mult diferit de al celorlalte.

data de 5 august pentru coordonarea eforturilor destinate diminuării impactului. În Spania, consumatorii continuă să fie grav afectaţi de creşterea preţurilor la alimente; în luna iulie, Organizaţia Consumatorilor şi Utilizatorilor (OCU) a tras deja un semnal de alarmă cu privire la o creştere de 15,2% în ritm anual a costului unui coş de produse de bază. Bosnia-Herţegovina se confruntă cu o rată a inflaţiei de 15,8%, iar preţurile la alimente şi băuturi răcoritoare au crescut cu 23,4%; țara se bazează în principal pe alimentele importate şi are rezerve insuficiente pentru a interveni în mod semnificativ pe piaţă. Cu toate că în Croația au fost reduse cotele de TVA la energie, produse sanitare şi produse alimentare, la fel ca şi în alte state membre UE, o cantitate mare de alimente este risipită în Croaţia. În medie, croaţii aruncă aproximativ 71 de kilograme de alimente per capita în fiecare an, adică un total de 280.000 de tone. ● Divorțul anului în Ucraina. Primarul Kievului, Vitali Klitschko, a anunțat că va divorța de soția sa Natalia. El a spus că au luat această decizie împreună deoarece trăiesc în țări diferite de mai mulți ani, așa că un divorț este un final logic al relației lor, scrie publicația Unian. În același timp, Klitschko a clarificat că, în ciuda divorțului, viața continuă. ,,De mulți ani - interese diferite, vieți diferite. Și am decis să oficializăm. Aceasta este dorința ambelor părți. Încă avem relații bune, ne respectăm, copiii sînt deja adulți, iar viața continua”, a spus Vitali Klitschko. Primarul Kievului a adăugat că acum inima lui este ocupată. Totuși, acesta nu a spus dacă are o nouă iubită, ci și-a mărturisit doar dragostea lui față de Kiev. Natalia, fost model ucrainean, l-a cunoscut pe boxer, primarul de astăzi al Kievului, la un spectacol și s-a căsătorit cu el în 1996, cuplul avînd împreună trei copii, Yegor, în vîrstă de 22 de ani, Elizabeth, în vîrstă de 20 de ani și Maxim, în vîrstă de 16 ani. Pe lîngă marele angajament față de proiectele caritabile și sociale, fiică a doi muzicieni, soția primarului din Kiev este o cîntăreață foarte talentată. Un moment culminant personal: în 2014, Natalia Klitschko a cîntat Imnul ucrainean în timpul unui meci de box dintre cumnatul ei Wladimir și Alex Leapai. ● Rezultat de excepție pentru sportivii români la Campionatele Europene de Canotaj de la München, incluse în Campionatele Europene Multisport: cinci medalii de aur - la probele de dublu rame feminin și masculin, dublu vîsle feminin, simplu vîsle categorie ușoară și 8+1 feminin - și alte trei de bronz: la patru rame feminin și masculin și patru vîsle masculin. Renaște sportul românesc de performanță? ● Altă victorie de răsunet pentru sportul românesc. Înotătorul-fenomen David Popovici a cucerit medalia de aur în proba de 100 m liber, sîmbătă, 13 august a.c., la Campionatele Europene de nataţie de la Roma, cu un nou record mondial, 46 sec 86/100. Tînărul de 17 ani s-a calificat și în finala de 200 m liber, și va lupta luni, de la ora 19, pentru o nouă medalie. Sportivul legitimat la CS Dinamo continuă astfel seria performanțelor uluitoare, după ce a ieșit campion mondial atît la 100 de metri liber, cît și la 200 de metri liber, la Campionatele Mondiale de la Budapesta. r m

Criza alimentară s-ar putea rezolva peste noapte

Foametea care ni se pregătește este una artificială, creată în laboratoarele sulfuroase ale globalismului. Vă prezentăm o analiză efectuată de David Craig publicată de „The Conservative Woman” tradusă pentru presa românească.

Am fost bombardați zilnic cu povești terifiante despre exploziile prețurilor la alimente și cum sute de milioane de oameni riscă să moară de foame pentru că invazia rusă a blocat exporturile din Ucraina. Ei bine, îngăduițimi să vă dau cîteva cifre – despre care politicienii, presa corporatistă și experții care se prostituează nu vor să vorbească. Nu vă vor prezenta niciodată aceste cifre pentru că ele ar submina dezastruoasele politici „netzero”, „încălzirea globală” și „catastrofa climatică” pe care liderii noștri ni le aplică cu forța.

Statele Unite produc anual 384 de milioane de tone de porumb și circa 50 de milioane de tone de grîu. Ucraina produce circa 38 de milioane de tone de porumb anual și circa 33 de milioane de tone de grîu. În jur de 20 de milioane de tone de grîu sînt exportate anual din Ucraina.

Concluzia nr. 1: Statele Unite produc cu mult mai multă hrană decît Ucraina.

Dar să vedem cum folosesc Statele Unite porumbul și grîul. Circa o treime din porumb – adică 128 de milioane de tone – sînt folosite la fabricarea biocombustibililor, în loc să fie folosite pentru consumul uman. Nu am reușit să aflăm cît din grîul SUA este folosit la bio-combustibili, însă am descoperit că, în Uniunea Europeană, 12 milioane de tone de cereale, inclusiv porumb și grîu, sînt transformate în etanol. Adică circa 7% din totalul producției UE. Mai notați vă rog că, numai în UE, 3,5 milioane de tone de ulei de palmier sînt folosite la fabricarea bio-dieselului. Este o cantitate aproape egală cu cea a uleiului de floarea soarelui provenind din Ucraina și Rusia luate la un loc.

Concluzia nr. 2: Ardem alimentele în loc să le folosim pentru hrana oamenilor.

Soluția simplă: ați remarcat probabil că, anul trecut, benzina pe care o cumpărați a trecut de la

ceva numit E5 la E10. Benzina E5 conține 5% biocombustibil, iar E10, 10%. Potrivit calculelor efectuate de niște oameni de știință adevărați de la Universitatea Princeton (nu experții-prostituați pe care îi vedem continuu consultați de presa corporatistă), dacă Statele Unite și Europa ar reduce utilizarea cantității de etanol din cereale cu 50% – aceasta ar însemna pur și simplu revenirea de la benzina E10 la benzina E5 – s-ar putea compensa toate exporturile de cereale din Ucraina. Dacă liderii noștri ar renunța complet la normele obligatorii de bio-carburanți pe care le-au impus, lumea ar fi invadată de hrană și prețurile la alimente s-ar prăbuși. Atunci, ar mai exista oameni înfometați doar din cauza incompetenței, prostiei, lipsei de scrupule, corupției și lăcomiei cleptocraților africani, arabi și asiatici.

Cînd Uniunea Europeană a instituit obligativitatea ca 2,5% din tot combustibilul vîndut în Uniune să fie fabricat din bio-combustibili, prețurile la produsele alimentare din lumea întreagă au explodat, iar Raportorul special al ONU pentru Dreptul la Hrană a numit măsura o „crimă împotriva umanității”. Am ajuns acum la 10% bio-combustibil și, dacă am înțeles corect, conform noii legislații legate de schimbarea climatică și adoptate de SUA în urmă cu două săptămîni, procentul de biocombustibili din benzină trebuie mărit în continuare. Aceasta ar însemna deturnarea unei cantități și mai mari de produse alimentare de la hrana populației, într-o perioadă de gravă penurie alimentară și de explozie a prețurilor la alimente. Este curată nebunie! Dar nu e totul.

Bio-combustibilii sînt mai puțin eficienți decît combustibilii fosili – poți parcurge mai puțini kilometri cu un litru și uzează motorul mașinii mai mult. În plus, enormele cantități de energie, necesare pentru producerea bio-combustibililor, fac ca aceștia să fie de fapt mai dăunători pentru mediul înconjurător decît combustibilii fosili. Eliminarea obligativității bio-combustibililor în SUA și UE nu ar avea nevoie nici de ani, nici de luni pentru a fi aplicată. S-ar putea realiza săptămîna aceasta, iar rezultatele – o cantitate mai mare de hrană disponibilă

Minciuna despre ponderea exporturilor Ucrainei în comerțul internațional

Se vrea cu disperare promovarea ideii că prețurile mari la produse agricole și minereuri sînt cauzate de situația din Ucraina, însă cifrele arată că totul este doar o mare manipulare destinată poporului neinformat.

Iată mai jos realitatea desprinsă din surse conectate direct la comerțul internațional:

● În ceea ce privește exporturile, Ucraina se situează abia pe locul 46 la nivel global;

● Această țară exportă grîu și porumb în valoare de 4,5, respectiv 3,8 miliarde de dolari, adică doar 8%, respectiv 10% din totalul la nivel Mondial, care se situează la 52, respectiv 39 de miliarde de dolari anual;

● În materie de minereu de fier, această țară exportă în jur de 4 miliarde de dolari anual, adică doar 2,8% din totalul la nivel mondial;

● Cel mai mare export al acestei țări sînt … uleiurile de semințe, în valoare de vreo 5 miliarde de dolari. La nivel mondial, comerțul cu ulei de semințe reprezintă un minuscul 0,081% din totalul comerțului;

● Cea mai importantă destinație a exporturilor ucrainene este China, dar din totalul de 1.5 trilioane de dolari importuri, anual în China sînt doar 7 miliarde, adică doar … 0,5% vin din Ucraina;

● Pe locul doi ca destinație a exporturilor Ucrainei se află Polonia, dar și aici cele 3 miliarde exportate de Ucraina reprezintă doar 1% din cele 300 de miliarde importate anual de Polonia.

Sînt sigur că înțelegeți acum că Ucraina nu are cum să fie cauza creșterilor de prețuri, deoarece economia acestei țări pur și simplu nu contează prea mult la nivel macro.

Amintiți-vă aceste cifre atunci cînd mai apar „experți” și „analiști” pe la televiziunile sistemului să vă spună povești despre impactul uriaș pe care îl are conflictul din Ucraina. Țineți aproape și ne va fi mai bine.

BOGDAN VASILE

și o scădere a prețurilor la produsele alimentare – ar apărea imediat.

Atunci, de ce liderii noștri nu fac acest lucru? Mai mult, de ce merg în direcția opusă – folosind din ce în ce mai multă hrană pentru producția de combustibili? Ar putea fi vorba doar de o colosală incompetență. Sau de reacția tradițională a politicienilor și birocraților: cu cît se înmulțesc dovezile că măsurile lor sînt greșite, cu atît se înverșunează mai tare să le aplice.

Am văzut cum au stat lucrurile cu vaccinurile pentru flagelul chinezesc fabricat în laborator – cu cît apar mai multe dovezi despre ineficiența vaccinurilor și crește numărul celor care le cad victime, cu atît mai tare ne presează să facem și mai multe doze.

Mai există și o a treia posibilitate, enunțată de adepții teoriei conspirației: că liderii noștri s-au înțeles și acționează să reducă intenționat producția alimentară. Explozia prețurilor la hrană și sărăcirea oamenilor lear conferi mai multă putere asupra noastră. Nu uitați că majoritatea mișcărilor politice, ca Stîngismul – Black Lives Matter sau Ecologismul – Extinction Rebellion, sînt doar lăcomie și fascism deghizate în empatie. Membrii lor pretind că vor să ajute oamenii, dar de fapt sînt interesați doar de sporirea propriilor avuții și a puterii lor asupra noastră.

Decideți dvs. care dintre cele trei posibilități este cea reală: incompetența, încăpățînarea sau teoria conspirației.

ACTIVENEwS.RO

Suveraniștii

Singura cale pașnică de preluare a puterii în democrație este votul. Punct. Pe această temă nu există „poate”, „parcă” sau „cine știe”. Votul și atît. În ciuda acestui adevăr universal nici un partid suveranist, naționalist sau conservator-creștindemocrat-iubitor-de-neam-și-țară nu este niciodată preocupat de controlul procesului electoral. Toți vă vorbesc despre trecut („Hoții vă fură”) și despre viitor („Noi nu vom fura”), dar despre prezentul în care contează doar controlul votului nici un partid doritor de putere nu vorbește nimic. România are 255 de partide politice, dintre care șase au fost înființate chiar anul acesta. Toate au programe, statute și promisiuni de mai bine, dar nici unul nu este interesat de vot mai departe de eternul îndemn stupid și complet gol de conținut, de genul „să ne unim”. Toți acești visători știu exact ce vor face din momentul așezării fundului pe tronul României, dar, paradoxal, nu sînt interesați de singura metodă de a ajunge acolo – votul.

Parlamentul, justiția, poliția și serviciile secrete gem de străini și trădători care se țin cu dinții de putere, care știu că doar votul îi poate înfrînge și care se pregătesc amănunțit pentru controlul procesului electoral. Această preocupare este complet străină partidelor suveraniste care sînt interesate doar de felul în care vor da ele nu știu ce lege sau hotărîre de guvern atunci cînd vor sta cu fundul pe tronul României, undeva, într-un viitor incert. Nu vi se pare ciudat că singura cale de preluare a puterii este ignorată? Nu vi se pare ciudat că auziți numai despre trecut și despre viitor, dar nimeni nu vă cere ajutorul pentru a prelua controlul procesului electoral?

În încheiere vreau să vă spun ce ar trebui să auziți din gura suveraniștilor, și, atît timp cît nu auziți aceste cuvinte, vreau să știți că totul rămîne o mare abureală:

1. Explicarea în detaliu a procesului electoral și a persoanelor care dețin controlul înainte, în timpul și după vot.

2. Cum se poate organiza monitorizarea tuturor secțiilor de vot în ziua alegerilor.

3. Cum se pot raporta imediat rezultatele scrise pe procesele verbale finale și apoi cum se poate monitoriza centralizarea și totalizarea acestor rezultate.

Cu asta ar trebui să se ocupe suveraniștii. Despre asta cereți-le mereu să vă vorbească. Vreți suveranitate? Dacă vreți suveranitate atunci deveniți experți în procesul electoral și cereți tuturor celor care vă promit marea cu sarea să vă dovedească ce prioritate dau ei votului. Restul este ce a fost și pînă acum: o vînare de vînt mai bună sau mai rea, în funcție de talentul oratoric al suveranistului de serviciu. De patru ani am pregătit un model eficient de monitorizare a procesului electoral la urme. Pînă acum nici un suveranist nu a fost interesat de el. Oare de ce? Fiți deștepți, că puteți.

BOGDAN VASILE

Doza de sãnãtate

Rolul glandei pineale în menținerea sănătății noastre

Cînd vorbim despre metabolism, teme precum sistemul hormonal sau alimentația sînt deosebit de frecvente, în detrimentul unora la fel de importante precum glanda pienală și legătura ei directă cu metabolismul. Prin corelarea cu sistemul nervos central această glandă prea puțin adusă în discuție capătă un rol major în desfășurarea procesului metabolic în corpul uman.

În timp organele sînt dublu reprezentate în creier, glanda pienală este unică. Fiind înconjurată de sistemul limbic, ea se găsește în epitalamus, deci în mijlocul creierului. Cu o greutate de 100 gr. și o dimensiune 1 cm2, glanda pienală are o influență majoră asupra producerii gîndurilor noastre. Cu mult timp în urmă, marele filozof francez René Descartes și medicul psihiatru Rick Strasmann descriau glanda pienală ca fiind locul în care se găsește sufletul nostru, calea de legătură între spirit și corpul fizic. De aceea, mai este supranumită „al treilea ochi”.

Cel mai important hormon al glandei este melatonina și este important de știut că reprezintă, după rinichi, cel mai perfuzat organ. Curios este faptul că glanda pienală apare în a 49-a zi de la fertilizare, exact în perioada stabilirii genului fătului și, cu toate

Oistorie a farselor (263)

Sir John Mandeville –cel mai mare mincinos! (2)

Furînd detalii din alte documente mai vechi, el şi-a continuat călătoria în romantica şi pe atunci necunoscuta Asie, împrumutînd fără scrupule din Călătoriile lui Friar Odoric, din colecţiile de fabule ale vremii şi din operele unor autori clasici, precum Pliny. Vizitase o insulă pe care locuiau oameni cu cap de cîine, un tărîm cu oameni fără cap, dar cu gura şi ochii la spate şi regatul exotic al lui Prester John. Din „Tărîmul întunericului“, el a trecut prin „Ţara mielului vegetal“, ca să găsească apoi „Cele zece triburi pierdute“ din Israel, întemniţate cu mult timp în urmă de către Alexandru cel Mare în munţii Caspici. A văzut trestiile gigant de pe Insula Panten, a servit în armata marelui Khan şi a băut din „Fîntîna tinereţii veşnice“ – ceea ce intră în contradicţie cu explicaţia din introducerea cărţii conform căreia, fiind acum schilodit de gută, îşi scrie memoriile ca o alinare a „nefericitei mele suferinţe“.

O ficţiune extraordinară. Toată lumea a îndrăgit-o. A devenit best-seller.

Totuşi, cine era „Sir John Mandeville“? El pretindea că s-a născut în localitatea St. Albans din Anglia, dar, deşi numele „Mandeville“ era obişnuit în acea zonă, nu există nici o urmă a existenţei lui în arhivele publice locale, iar legenda ţesută în jurul înmormîntării sale în acest oraş a fost inventată mult mai tîrziu. Pare totuşi probabil ca el să fi trăit şi scris în Franţa, unde purta numele de Jean de Burgoyne, şi îngropat la biserica Guillemins din Liège, dărîmată în 1798. Pînă atunci, o seamă de autori afirmaseră că văzuseră, în această biserică, mormîntul lui „Jean de Mandeville“, pe care era înscrisă data decesului: 17 noiembrie 1372.

În a sa „Cronică generală“, Jean d’Outremeuse (1338-1399) afirmă că Mandeville a trăit în Liège după 1343 sub numele de „Jean de Bourgogne zis mincinosul“. O copie a tratatului despre ciuma bubonică, semnat de „Jean de Bourgogne zis mincinosul“ şi scris la Liège în 1365, făcea parte din manuscrisul Călătoriilor ce apăreau la Paris în 1371. Numele apare în versiunea latino-catolică a Călătoriilor, în timp ce d’Outremeuse povesteşte cum, în testamentul său şi pe patul de moarte, Jean de Bourgogne s-a autodezvăluit drept „Messire Jean

că se găsește în mijlocul creierului, ea rămîne în afara barierei hemato-encefalice, diferită de alte structuri ale creierului. Astfel, are efect reparator, ea fiind conectată cu întreg organismul prin sînge.

Prin metabolizarea serotoninei în melatonină, glanda pineală acționează direct asupra hipofizei. Melatonina este mai mult decît un hormon al somnului; are acțiune importantă asupra pancreasului și ficatului, stimulează țesutul maroniu (grăsimea bună din corp), are efect antioxidant antiinflamator și neuroprotector, influențează procesul de îmbătrînire, sistemul hormonal, reglează ritmul energetic al corpului. Cu alte cuvinte, stimularea sistemului nervos central prin reglarea energetică a glandei pienale este cheia spre sănătate.

În domeniul medicinei energo-informaționale au fost efectuate cercetări semnificative în acest domeniu. Reglarea energetică a organismului duce la o reglare a fiecărui sistem în parte, pînă la nivel de celulă. Fără durere, fără medicamente, în aproximativ o oră se poate face o diagnosticare energetică amănunțită a întregului

de Mandeville, chevalier, comte de Montfort en Angleterre“. El spunea că, după ce a ucis un conte englez al cărui nume nu l-a mărturisit, traversase „trei părţi“ ale lumii înainte de a se stabili în Liège.

Nici un Mandeville nu a fost vreodată conte englez de Montfort, însă a existat un anume John de Burgoyne – şambelanul lui John, baron de Mowbray, care în 1321 s-a răzvrătit împotriva preferaţilor regelui Edward al II-lea – grupul Despencer. Mowbray a fost executat. De Burgoyne, care se alăturase stăpînului său în rebeliune, ar fi avut motive întemeiate să fugă din Anglia în anul 1322, data pe care „Mandeville“ a menţionat-o ca fiind momentul plecării sale din Anglia.

Aşadar, Călătoriile au fost o şarlatanie, aidoma numelui autorului. Dar asta n-a oprit pe nimeni să se bucure de lectura unei ficţiuni cu adevărat extraordinară.

Înșelătorii în lumea sportului (1)

În septembrie 1991, alergătorul algerian Abbes Tehami a terminat primul, cu mult înaintea celorlalţi participanţi ai maratonului din Bruxelles. Spectatorii au observat însă ceva ciudat: el părea să se fi îngrăşat în timpul cursei şi mustaţa îi dispăruse. S-a descoperit ulterior că, de fapt, antrenorul său alergase primele zece mile, după care a schimbat tricoul cu numărul de concurs cu Tehami, care aştepta ascuns, după un copac. Abbes a fost descalificat. „În viaţa mea nu am fost martorul unui astfel de incident la un concurs internaţional“, a declarat un reprezentant oficial al Federaţiei Internaţionale de Atletism; evident, acesta uitase sau nu auzise nicicînd de Rosie Ruiz, o alergătoare care, asemenea lui Tehami, încercase să-şi însceneze victoria în cadrul maratonului din Boston, din 1980. Înşelătoria a ieşit la iveală cînd au fost vizionate casetele video ale concursului, dovedind că Rosie nu trecuse prin punctele de verificare. În timpul publicităţii create în jurul evenimentului, revista Boston Globe a readus în atenţia publicului povestea farsei, în anii ’20, din cadrul unui concurs de trecere prin înot a Canalului Mînecii. Ca şi Ruiz, femeia care traversase o mare parte din distanţă cu o barcă a pretins la sfîrşit obţinerea unui nou record, anulat însă în urma investigaţiilor detaliate. (va urma)

STUART GORDON

organism. Dereglările energetice existente pe diferite organe apar în diagnosticare, traduse în limbajul medicinei clasice. Reglarea energetică a întregului organism impune și reglarea glandei pienale, care se poate face prin programe bine stabilite, cel mai adesea prin sistemul sanguin, hipofiză și „al treilea ochi”.

Medicina energo-informațională tratează întreg organismul, focusîndu-se pe cauză, și nu simptom. Readucînd organismul în balanța energetică, se întrerupe fenomenul de autodistrugere și se repune procesul de autovindecare în echilibru.

Informația energetică a existat dintotdeauna în corpul uman, deși nu erau inventate aparatele care au la bază fizica cuantică, menite a descifra această informație. Eu dau exemplu perioada în care nu exista microscopul, nu cunoșteam detalii legate de viruși și bacterii, iar totul se trata pas cu pas.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Tratat cu multă căldură; 2) Făcuți pe placul nostru; 3) Bună de scris – Coborîre în adîncuri; 4) Lansat cu racheta – Raiul codanelor – O para chioară!; 5) Supărată foc; 6) Incitat! – Puține în cuprins! – Termen de cumpănire; 7) Limpezit; 8) Liber cugetător – Rău famați; 9) Tot un drac (pl.) –Semieșec!; 10) Făcute de basm.

VERTICAL: 1) Cuprinsul unor volume; 2) Aflat la nivelul solului – Sînt în stare; 3) În plină cursă! – Păstrătoare de secrete; 4) Plecat la han – Lucrează la patron; 5) Ajunsă din urmă – Opuscul!; 6) Piatră de temelie! – Tip dintr-o bucată (pl.); 7) Privesc lumea de sus – Intrat în scenă; 8) Cioburi mărunte – N-o duce capul; 9) Bun pentru zbor – Bun venit în casă; 10) Esență de viață lungă – Elemente de sprijin.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,TERESTRĂ”

1) TARAN – CASA; 2) UMIDITATE; 3) LETU – ARICI; 4) T – SOL – NAU; 5) NIL – CAIT – B; 6) E – UDE – CILI; 7) RAT –AZOTAT; 8) UB – ANAN – PO; 9) DUNA –RAZOR; 10) ARA – TIRANI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Comorile tinereții (II)

Limbajul muncii nu e o metaforă, sau o abstracţie frumoasă – realitatea sa o probează, pe viu, milioane de tineri care nu se prea pricep la vorbe meşteşugite, dar nici nu-i nevoie de aşa ceva, de vreme ce pentru ei vorbesc talazurile Canalului Dunăre-Marea Neagră, kilometrii Transfăgărăşanului, coridoarele Metroului bucureştean, şantierele de irigaţii, cupolele atît de moderne ale lăcaşurilor de învăţămînt, ştiinţă şi cultură, marile edificii urbane, terenurile şi sălile de sport, toate celelalte valori senzaţionale ale epocii noastre. Pretutindeni au muncit şi tineri, prin urmare oameni născuţi după război, în vreme de pace. Pentru că numai pacea poate naşte asemenea stare de spirit.

Tinereţea e cerbul alb din legendele carpatine, e adoraţia magilor zugrăvită cu cinabru şi stele pe monumentele Bucovinei, e descîntecul mamei către coconul domnesc abia născut şi marşul eroic al elevilor-martiri de la Păuliş. Tinereţea e jugul de flori al celui mai glorios imperiu pe care îl suportă, de bunăvoie, fiinţele noastre îndatorate. Şi cum mai e tinereţea? Tinereţea e ceea ce nimeni nu ne mai poate da înapoi, niciodată, chiar printr-un miraculos pact faustic. „Privită din punct de vedere al tinereţii – spunea un filosof – viaţa pare un viitor nesfîrşit; privită din punct de vedere al bătrîneţii, ea pare un trecut foarte scurt”. Dar, mai presus de toate speculaţiile, fie că sîntem fizici, fie că sîntem metafizici, tinereţea ne bucură pe toţi şi important este ca spiritul ei să nu-l alterăm niciodată. Cel mai preţios lucru este, de fapt, să te simţi tînăr, iar această dimensiune nu ţi-o poate lua nimeni, nici măcar neînduplecata scurgere a timpului. Căutînd în adîncul istoriei noastre, vom vedea cît de mult au datorat românii tinereţii. Căci tineri au fost, la trup şi la spirit, toţi oamenii memorabili ai existenţei noastre. Nespus de tînăr a fost Ştefan cel Mare, cînd, pe Cîmpul de la Direptate, la 14 aprilie 1457, a fost uns de mitropolitul Teoctist şi de popor ca domn al Moldovei. Tineri au fost, de asemenea, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, Pintea Haiducul şi Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza. şi Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu şi George Enescu, ca şi alţi nenumăraţi ctitori care, cu arma sau spiritul, au dat strălucire perenă acestei ţări. Unii dintre ei au apucat vremea senectuţii, dar lumina cea orbitoare au dat-o în timpul „vîrstei de bronz”, cînd cutezanţa şi inspiraţia le-au fost mai rodnice decît toată înţelepciunea lumii. La urma urmei, între tinereţe şi bătrîneţe nu e un raport antagonic, ci o curgere firească, aidoma seminţei spre floare şi a florii spre rod. Poporul are puterea de regenerare a codrilor şi spulberă orice parametri de longevitate etnică prin fluidul de tot frumos care îi întăreşte inima. El n-a pierit nici atunci cînd i-au dorit alţii pieirea, iar mîndria noastră suverană de astăzi este cea mai bună încununare a piramidei de jertfe a trecutului. Am celebrat, nu de mult, 40 de ani de la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial. Pe temeiul dreptului său legitim la autodeterminare, ţara şi-a urmat drumul, pe un nou făgaş istoric, cel al dreptăţii şi omeniei, al lichidării înapoierii şi al unor reforme de-a dreptul magnifice. La jertfele de pe front, cei rămaşi acasă au răspuns cu ceea ce era util şi frumos: cu munca lor. Şi s-a muncit din răsputeri, fără menajamente. Eram conştienţi că bogăţiile jefuite atît în timpul războiului, cît şi în decursul veacurilor anterioare, nu mai puteau fi recuperate. Dar eram posesorii unor bogăţii infinit mai valoroase, pe care nu ni le putea fura nimeni: munca noastră, cinstea primordială, elanul romantic de a face ca în craterul obuzelor să răsară grădini. La toată această epopee, tineretul a adus o contribuţie eminentă. Iar cea mai bună dovadă o constituie extraordinara încleştare de pe întîiele şantiere naţionale ale reconstrucţiei: Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Bumbeşti-Livezeni, Lunca Prutului ş.a. Memoria inimilor, a presei şi a peliculei păstrează crîmpeie din acea epocă a întemeierii, pe care un

scriitor patriot a asemuit-o cu „facerea lumii”. A fost greu, se ştie, nimeni nu ne cere să prezentăm romanţios şi edulcorat acele realităţi. Participanţii direcţi pe marile şantiere îmi mărturiseau că totul era aidoma unui război paşnic, dacă se poate spune aşa: condiţii dramatice, hrană puţină şi redusă la strictul necesar de calorii, accidente de muncă, lipsuri de tot felul. Unii îşi făceau încălţări din resturi de anvelope uzate, legate cu sîrmă, alţii îşi acopereau goliciunea trupului cu pînză de sac. S-a şi murit acolo, cum să nu, şi nu trebuie să ne fie ruşine cu asta. De frumoasă memorie rămîn, printre alţii, cei patru brigadieri striviţi de stîncă lîngă Iscroni, în Valea Jiului, tineri răpuşi în floarea vîrstei, cărora după atîţia şi atîţia ani, mai cu seamă în concedii, mulţi ortaci de-ai lor le mai depun şi astăzi garoafe pe lespezile de mormînt. „Nu-mi spuneţi de dureri, sînt necesare/ Eu nu ştiu naştere fără dureri./ Şi iată, astăzi poţi privi sub soare/ Cu mult mai multe bucurii ca ieri”, scria Nicolae Labiş. Frumoasă a fost generaţia aceea, nobile şi pline de miez s-au arătat a fi semnele pe care le-a lăsat în cartea patriei. I-a fost dat cîntecului să păstreze, ca un minuscul conteiner destinat viitorimii, întreaga emoţie a acelei trude, şi astăzi nu putem trece prin defileul Văii Jiului fără a simţi cum ne susură în auz Răsună valea. Atîta muncă şi atîta pace! Atîtea milioane şi milioane de speranţe, atîta înălţătoare austeritate, atîţia nervi încordaţi pe curbura Carpaţilor! Desigur, ţara a cunoscut ulterior şantiere mai vaste, succese şi mai mari, care depăşesc cu mult cota acelor începuturi. Dar noi le iubim aşa cum au fost, curate şi sincere, împovărate de greutăţi şi lipsuri, şi le vom iubi de-a pururi pentru că ele ne-au dat întîia măsură a ceea ce poate face un popor numai prin generozitatea inimii, prin romantismul descătuşat. Atunci nu li s-a promis tinerilor nimic, societatea nici nu avea ce să le dea. Li s-a spus numai că ţara are o arzătoare nevoie de munca lor, iar ei au lăsat totul deoparte şi au venit. Această pedagogie, întemeiată pe patriotismul autentic, este cea mai durabilă formă de educaţie la români şi filonul ei trebuie valorificat în continuare, la dimensiuni superioare.

Au trecut, prin urmare, aproape 40 de ani de la primele şantiere naţionale. O viaţă de om tînăr! în tot acest răstimp, tineretul patriei a mai avut prilejul, de nenumărate ori, să-şi facă simţită prezenţa în ritmurile tulburătoare ale lumii pe care o plăsmuim. La chemarea secretarului general al partidului a fost reluată tradiţia şantierelor naţionale ale tineretului, şi iată că astăzi putem identifica pe harta ţării numeroase astfel de zone iradiante, între ele, precum o piatră preţioasă de inestimabilă valoare, străluceşte Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am fost la Canal, în mai multe rînduri. De fiecare dată am rămas impresionat de fluxul continuu care întreţinea focul nestins: fie în zori, fie noaptea tîrziu, la lumina farurilor, aici se excava, se transporta, se consolida. Sutele de mii de colegi de-ai noştri de generaţie (30.000 pe fiecare serie de lucru!) au săpat aici o fîntînă cu apă vie. Şi, ca să fiu mai exact, n-au săpat, ci au întemeiat. Cu cămăşile albite de sare şi de arşiţă, cu caschetele putrezite de ploi, cu palmele bătătorite şi frunţile viscolite de gînduri, ei au adăugat la fresca eroismului românesc propriul lor basorelief, inconfundabil, care va rămîne peste milenii ca o expresie a înţelepciunii cu care un popor a înţeles să se gospodărească singur, să se bucure de roadele Independenţei. (...) Gîndiţi-vă numai la literatura de război, la acel sfîşietor roman al lui Erich Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou”, şi veţi realiza mai bine inutilitatea criminală a tuturor acestor sfîşieri, ca şi plînsul înăbuşit al tinerilor care doreau să se cunoască şi să fie prieteni, nu să se ucidă. Dacă mai înţeleg raţiunile primului război mondial, avînd în vedere că imperiile nu cedau nimic fără luptă şi sosise vremea de naştere a unor state noi, mobilul celui de-al doilea război, în schimb, este iraţional şi cumplit. Mai cu seamă că, de parcă atrocităţile sale n-ar fi fost de ajuns, atunci s-au pus bazele marilor inechităţi şi vînzări de popoare care s-au perpetuat şi agravat pînă la cumplitul impas de astăzi

Halal vecin

Unui drogat de rasism

A venit la noi, în România

Exersînd o propagandă rusă

Cu mesaje ce-au stîrnit mînia

Mintea lui, desigur, era dusă!

Demonstrînd potență de rasist

Amețit de otrăvite smoguri

Pe la Tușnad s-a vrut hungarist Însuși el un drog pierdut în droguri

A venit la Tușnad pentru băi

Față de rasist și xenofob

Că de Putin atașat, hăi-hăăăi!

Ceva gaze mai primește... bob!

L IVIU ZANFIRESCU

al lumii contemporane. Cine a plătit toate acestea? În primul rînd, tot tinerii. Deci s-a ajuns ca în timp de pace să se cheltuiască pentru armament mult mai mult decît în timp de război.

Urmăriţi şi alte cifre, elocvente, asupra cărora e bine să nu trecem din goana lecturii, ci să zăbovim mai mult: efectivele militare din cel mai mare arsenal al lumii, Europa, însumează astăzi aproape 14 milioane de oameni (deci, aş adăuga eu, o ţară de talie mijlocie poate fi alcătuită numai din aceşti soldaţi, aşa cum poate lua naştere o alta formată numai din şomeri); teoretic fiecare european poate fi ucis în zilele noastre de nu mai puţin de 114.000 de ori (de parcă o dată n-ar fi de ajuns!); peste 200 de submarine nucleare se află în mările lumii, iar în spaţiul cosmic (nota bene!) cei mai mulţi dintre sateliţii artificiali ai Pămîntului au fost lansaţi în scopuri integral sau parţial militare; este o aberaţie să se creadă că industria de armament lichidează şomajul, întrucît în realitate tocmai ţările capitaliste cu cele mai ridicate cheltuieli militare prezintă şi cele mai mari procente de şomaj; în perioada 1973-1978, Israelul, de pildă, a consacrat armatei tot atît de mult cît dezvoltării sociale, ceea ce a dus la situaţia paradoxală ca la sfîrşitul acelei perioade forţele sale armate să fie de două ori mai numeroase decît cele ale Marii Britanii; dacă SUA şi URSS, forţele NATO şi cele ale Tratatului de la Varşovia vor continua cursa înarmărilor, în anul 2000 investiţiile cu caracter militar vor ajunge la aproape 1000 de miliarde de dolari.

Toate acestea se petrec, sau se pot petrece, nu uitaţi, într-o epocă în care la fiecare 8 secunde un om moare de foame pe planetă. Jalnic paradox, inumană poftă de distrugere şi autodistrugere, de intimidare şi teroare, care sfidează orice normă etică şi pune în stare de alarmă fatală întreaga viaţă de pe Pămînt. Poate tineretul de astăzi să împiedice înrăutăţirea situaţiei mondiale, declanşarea unui nou şi – de data aceasta – ultim război? Fără a trăda un optimism exagerat, autorul cărţii îşi exprimă speranţa că această forţă reală a umanităţii, care este tînăra generaţie, poate şi trebuie să militeze cu succes pentru salvarea păcii mondiale, pentru a determina toţi factorii responsabili să se trezească la realitate, pînă nu e prea tîrziu.

Personal, îmi exprim convingerea că dacă toţi tinerii planetei ar acţiona pentru aceste idealuri, dacă toţi liderii lumii, civili şi militari, ar fi pătrunşi de ele şi le-ar respecta cu sfinţenie, dacă toate ţările şi popoarele ar face un front comun împotriva înarmărilor şi primejdiei de război, aşa precum o fac România şi tinerii săi, poporul român – atunci ar domni pe pămînt o Pace de cel puţin o mie de ani, iar armele, inclusiv cele nucleare, n-ar mai avea loc nici măcar în muzee. Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Lucrurile nu sînt doar în alb și negru

De obicei, în cadrul discuțiilor oamenii încearcă să se raporteze la vechiul slogan „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Astfel, dacă nuți place Steaua, automat înseamnă că ții cu Dinamo, deși mai există și Rapid, Universitatea Craiova sau CFR Cluj. Dacă nu ești convins de vaccinul anti COVID, ești automat antivaccinist, dacă nu îți place de președintele Iohannis, ești PSD-ist, dacă îl critici pe președintele Biden, ești, desigur, republican. Ei bine, în această ultimă privință lucrurile pare că se vor schimba în Statele Unite ale Americii, prin apariția, la 27 iulie a.c., a unui al treilea partid politic, intitulat „Forward” (Înainte), ce va fi inițial co-prezidat de fostul candidat

democrat la președinție Andrew Yang și de Christine Todd whitman, fostul guvernator republican al statului New Jersey. Ei speră că partidul va deveni o alternativă viabilă la partidele republicane și democrate care domină politica americană, conform declarațiilor membrilor fondatori pentru Reuters. Noul partid este format printr-o fuziune a trei grupuri politice, care au apărut în ultimii ani ca o reacție la sistemul politic din ce în ce mai polarizat și blocat al Americii. Liderii au citat un sondaj Gallup de anul trecut, care arată că două treimi dintre americani cred că este nevoie de un terț.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Despre Marx și noii marxiști

Găsesc pe mariustuca.ro un articol tradus dintr-o revistă franceză, pe care nu mă pot abține să nu îl comentez aici, în rubrica „Eticheta”. „Ce voia Marx?” mi-a atras imediat atenția dat fiind faptul că în prezent neo-marxismul este pe buzele tuturor fără ca cineva să le fi amintit tinerilor frumoși și liberi (TFL) cine era Marx și ce voia el, ca să înțeleagă de ce actualii progresiști se mai numesc și neomarxiști.

Cine a fost karl Marx?

Filozof german, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor, alături de Friedrich Engels, al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a Secolului al XX-lea. Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice: ambii lui

părinți se trag din familii cunoscute de rabini, unica excepție fiind o soră a mamei, care era căsătorită cu un evreu bancher (bunicul fondatorului concernului olandez Philips). Trier, mica urbe renană unde se va naște Marx, devine în 1815 posesiune prusacă, fapt care a dus la excluderea tuturor evreilor din funcțiile publice. În aceste condiții, tatăl lui Marx, fiind jurist, decide să se convertească la evanghelism pentru a-și putea exercita meseria, cult în care vor fi botezați și soția și copiii. Tatăl lui Marx era un admirator al filozofilor Luminilor și nutrea convingeri liberale, fiind printre cei care au manifestat pentru Constituție în Prusia; era un iluminist nereligios, care s-a creștinat pentru a scăpa de marginalizare socială.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s «spuma» țării. Ce rușine!”. CornELIU VADIM TUDOR (,,Lumea românească”)

Cîndva, se spunea că România e o țară în curs de dezvoltare, iar acum trăim vremuri în care constatăm că avem o țară în curs de demolare, lucrarea fiind chiar finalizată, din moment ce primul om din stat, Klaus Iohannis, ne-a anunțat că ,,România a eșuat!”.

S-a ajuns aici pentru că toți cei care s-au perindat la putere, în ultimii 32 de ani, ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Au tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-li-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”).

Prin decizia puterilor mondiale, la cîrma țării au ajuns numai diletanți, hoți, trădători, analfabeți, ce mai, adevărate pericole sociale, ceea ce mă duce cu gîndul la regretul exprimat de Tudor Arghezi: ,,N-avem, și noi, nemții noștri”, cu referire la disciplina, organizarea, competența, fermitatea nației germane. Acum constatăm cît de mult ne lipsește un Vlad Țepeș, sau, cum se aude din ce în ce mai des prin popor: ,,Ce bun ar fi fost un Vadim Tudor acum!”.

Adevărul este că ,,România e sat fără cîini/ Țara noastră vraiște și flămîndă/ Istoria a scăpat-o din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”) sau altfel spus, ,,Mai rafinați ca hoții din pădure,/ Fraudatorii epocii moderne/ Pe ce furară umblă să-și procure/ Partide, parlamente și guverne” (Adrian Păunescu, ,,Țară fără țară”).

Se zice că tot omul trebuie să fie frumos, începînd de la nume și înfățișare, caracter și cultură, pînă la comportament și veșminte, dar despre ce frumusețe poate fi vorba la parlamentarii români, spre exemplu, care răspund la numele de Ehegartner, Belacurencu, Balabașciuc, Flucos, Intotero sau Pecingină. Săracul Caragiale, cît s-o fi chinuit să-i inventeze pe Cațavencu, Brînzovenescu sau Tipătescu? Dacă trăia acum, lista parlamentarilor români l-ar fi satisfăcut sub toate formele.

În urmă cu vreo 5 ani, inspirat de I.L. Caragiale, am scris un articol din care vă prezint doar un scurt fragment: ,,Madam Plăcintă, colegă de partid cu domnul Brînză, cel care s-a țigănit la o emisiune TV cu judecătorul CCR Greblă, prieten cu doamna Pivniceru, care s-a contrat cu Băsescu, despre care Zoe Petre spunea că este inconștient, întrucît se ambiționa să-l țină ministru pe Funeriu, bun prieten cu Cataramă și dușman de moarte cu Ciorbea.

Așadar, toți unul și unul, și care mai de care cu CV-uri de pomină, ca și în prezent. În Parlamentul României găsim orice, de la analfabeți funcționali pînă la plagiatori sau de la turnători pînă la penali de tot soiul, adică ,,Lumea românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Dar avem și nume care sugerează meserii de tot felul: Arcaș, Popa, Croitoru, Băcanu, Grădinaru, Morar, Pușcașu, Olar. Dar și animale: Boboc, Purec, Calcan, Țapu, Pelican, Lupu, precum și diverse ciudățenii: Ciubuc, Stativă, Tulbure, Cazan, Grapă, Căuș, Prună, Mazăre ș.a. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ne dați

economia?

Vă dăm aderarea! (III)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul” – Albert Camus

Averi care, în Occident, se fac pe parcursul cîtorva generații, în România s-au realizat peste noapte. Sînt, oare, toți acești protagoniști ai Topurilor din revista ,,Capital” niște genii în domeniul economic, ori au făcut invenții fenomenale, care să justifice sutele de milioane de euro pe care le-au agonisit în mod atît de rapid și enigmatic? De pildă, prin ce miracol a izbutit un fost sportiv, care, la începutul anului 1990 avea o avere de numai 12 milioane de mărci germane, să revină în România, ca o pasăre de pradă, și, cu niște simple revere și stopuri la fileu, garnisite cu cîteva fente de corp și invocarea enervantă a relațiilor sale pe plan extern, să depășească, în numai 15 ani, suma de 1 miliard de euro?! De ce nu le dă el rețeta asta uluitoare și celorlalți români?! Foarte simplu: pentru că individul a făcut grămezile astea de bani jefuindu-i pe concetățenii săi. Iar astfel de ,,peșteri ale comorilor” mai au și alții. Și dacă îi întrebi cum s-au îmbogățit și, de fapt, cu ce se ocupă, în afara unor speculații și mișcări ale hîrtiilor, te acuză că ești extremist și nefrecventabil (?!). Eu, unul, n-am auzit pînă acum de cuvîntul ăsta și mărturisesc că nu știu ce înseamnă.

Un înțelept evreu din Secolul XIX, Cilibi Moise, zicea: ,,Sînt unii oameni care, cînd intră în Țara Românească, sărută bariera, fiindcă vin cu fracuri fără coadă, cizme fără tălpi, pălării sparte, și peste 6 ani se fac bancheri și proprietari”. Așa că nu-i de mirare

că peste vechea mizerie a societății românești s-a așezat un nou strat de mizerie, mai rezistent și mai deprimant. Cel puțin satul românesc este la nivelul Evului Mediu! Cuvîntul, în sine, vine din latinescul ,,fosatum”, adică șanț – șanț de încercuire și apărare, de obicei umplut cu apă. Iată că, după 1900 de ani, satul nostru a redevenit un șanț, chiar înconjurat de ape! Mitul eternei reîntoarceri, de care vorbea Mircea Eliade, nu-i așa? Starea jalnică a satelor și a tîrgurilor de provincie a ieșit la iveală cu prilejul nefast al valurilor succesive de inundații. Am văzut cu toții, și a văzut și străinătatea, case de bălegar și paiantă, grajduri dărăpănate, garduri de nuiele, burdușite cu coceni, closete în fundul curții – toate luate de ape ca un decor de butaforie, pentru un film ieftin. Acolo locuiau oameni, semeni ai noștri, cu vietăți cu tot, care se zbăteau să scape de nenorocire și să-și salveze viața. Această parte a societății românești n-are cum să intre în clubul select al Uniunii Europene. Numai Brâncuși a reușit o performanță de genul acesta, dar el avea geniu: invitat la o recepție simandicoasă, unde participa o bună parte din aristocrația Franței, fostul elev al lui Auguste Rodin, dar și viitor părinte al sculpturii moderne, s-a prezentat la palatul respectiv înveșmîntat într-o pînză de sac, ca ultimul cerșetor, și, deși a arătat invitația, majordomul nu l-a lăsat să intre. Atunci, Brâncuși a rîs, s-a întors pe călcîie, și-a chemat prietenii, care îl așteptau în noapte, și s-a dus la cel mai luxos restaurant din Orașul-Lumină. Pe drum, și-a scos pînza de sac de pe el: dedesubt avea un frac impecabil, cu papion de catifea și cămașă albă ca zăpada. Din păcate, milioane și milioane de români nu au așa ceva pe sub zdrențele cu care umblă. Iar ei, deși s-ar putea să primească invitație la recepția de gală a Uniunii Europene, nu vor fi primiți înăuntru. Cineva, totuși, a intrat în Europa. A intrat oligarhia – cuvînt care, în greaca

Lucrurile nu sînt doar în alb și negru

(urmare din pag. 21)

Cei doi piloni ai platformei noului partid sînt „revigorarea unei economii corecte și înfloritoare” și „oferirea americanilor unui număr mai mare de opțiuni în alegeri, mai multă încredere într-un guvern care funcționează și mai mult cuvînt în viitorul nostru”. Partidul, care este centrist, nu are încă politici specifice. La lansarea care va avea loc joi, 11 august, reprezentanții vor spune: „Cum vom rezolva marile probleme cu care se confruntă America? Nu stînga. Nu dreapta. Înainte”.

Reacția publicului pe platforma de socializare Twitter a fost rapidă. Mulți democrați și-au exprimat teama că noul partid va absorbi mai multe voturi de la democrați, mai degrabă decît de la republicani, și va ajunge să îi ajute pe republicani în curse strînse. Forward își propune să obțină înregistrarea partidelor și accesul la vot în 30 de state pînă la sfîrșitul anului 2023 și în toate cele 50 de state pînă la sfîrșitul anului 2024, în timp util pentru alegerile prezidențiale și pentru Congres din 2024. Acesta își propune să trimită candidați pentru cursele locale, cum ar fi consiliile școlare și consiliile orașului, în casele de stat, Congresul SUA și pînă la președinție.

Din punct de vedere istoric, terții nu au reușit să prospere în sistemul bipartit al Americii. Ocazional, ei pot afecta alegerile prezidențiale. Analiştii spun că Ralph Nader, de la Partidul Verzilor, a extras suficiente voturi de la candidatul democrat la preşedinţie Al Gore în 2000, pentru a-l ajuta pe republicanul George W. Bush să cîştige fotoliul de la Casa Albă. Nu este clar cum ar putea influența noul partid Forward perspectivele electorale ale oricărui partid într-o țară atît de profund polarizată. Analiștii politici sînt sceptici în privința acestei reușite. Un alt membru fondator al acestui partid, Miles Taylor, un fost oficial al Securității Internaționale în administrația Trump, a recunoscut că părțile terțe au eșuat în trecut: „Fundamentele s-au schimbat. Cînd au apărut alte mișcări ale terților în trecut, în mare parte acest lucru s-a petrecut într-un sistem în care poporul american nu cere o alternativă.

Diferența? Iată că vedem un număr istoric de americani care spun că își doresc unul”.

M-a suprins această mișcare în politica americană, închistată în lupta între alb și negru, între democrații progresiști și republicanii conservatori. Acum, cînd văd că fostul președinte Donald Trump a început să facă declarații și să se apropie de scena politică, mă gîndesc că, poate, va încerca și el o schemă pentru a cîștiga din nou președinția SUA, candidînd din partea Partidului Forward. Această formațiune are posibilitatea de a rupe electorat și de la democrați, nu doar de la republicanii care oricum l-ar vota pe Trump. Această mișcare ar maximiza șansele de succes ale fostului președinte.

Vorbind despre alb și negru, democrați și republicani, dreptul la avort și mișcarea Black Lives Matter, găsesc un articol în revista americană Newsweek intitulat (în traducere aproximativă) „Luați de-aici: Robin Hood cel Negru spune că Biden e mai rasist ca Trump” („Take It From the Black Robin Hood: Biden Is More Racist Than Trump”). Autorul este Craig Scott, un activist militant din anii ʼ80 - ʼ90, care a jefuit băncile deținute de albi și a depus acei bani în băncile deținute de negri. „Finanțam o companie de divertisment, care producea evenimente culturale și piese de teatru pentru negrii, concepute pentru a ridica comunitatea de culoare. Mă vedeam ca un Robin Hood negru”, scrie el în Newsweek. Ca urmare a acestei activități haiducești a fost condamnat în anul 1994 și închis, în temeiul unei legi date de Joe Biden, pentru 52 de ani! Nu a ispășit toată pedeapsa, întrucît a fost eliberat de către Donald Trump în anul 2019. El spune că, potrivit unui raport din 2008 al Institutului de Politică al Justiției, legea criminalității lui Biden a dus la cele mai mari creșteri ale populației de deținuți federali și de stat din istoria Americii, deținuți care în majoritatea lor erau negri. „Poate că nu este surprinzător – continuă Scott – că legislaţia a fost rezultatul unei lungi colaborări între segregaţioniştii din Senat şi Joe Biden. Pe de altă parte, fostul președinte Donald Trump este adesea defăimat drept rasist și împotriva afro-americanilor din cauza cuvintelor rostite în timpul președinției sale. Și, totuși, acțiunile lui Trump – legislația sa de reformă a

veche, înseamnă ,,puterea celor puțini”. Au intrat cei din Topul revistei ,,Capital” și din ,,Banii Noștri”, ca și ceilalți bogătași, care și-au depus mari sume de bani în băncile din străinătate. Pentru cei interesați, menționez că noi n-avem nimic împotriva bogăției, cu o singură condiție: să se demonstreze, cu dovezi concrete, că ea a fost realizată pe căi cinstite. Au mai intrat traficanții de copii și de carne vie, de droguri și de arme, protejați și storși de profituri de unele căpetenii ale Poliției, Vămilor și Serviciilor Secrete, dar și din diferite partide politice. Ei trăiesc bine. Chiar foarte bine. Ei n-au probleme de conștiință. Pe ei nu-i deranjează nimeni, nici măcar cu o întrebare, darmite cu o anchetă, fiindcă îți astupă gura, imediat, cu drepturile omului, păi, unde ne trezim aici?

Ei sînt protipendada. Ei s-au grupat, rapid, într-o castă a lor, își căsătoresc odraslele numai în interiorul acestei caste – precum făceau, nu demult, liderii comuniști din țările estice – în fine, au învățat pantomima unor clișee democratice, ba chiar și jocul de glezne al actelor filantropice, al spectacolelor de caritate (neapărat televizate!), al teledoanelor.

Din cauza acestor indivizi fără scrupule, din cauza copiilor de ,,bani gata”, care sfidează o populație disperată cu bolizii, cu limuzinele decapotabile și cu orgiile lor, din cauza imoralității deșănțate care se revarsă pe micile ecrane, din cauza risipirii banilor publici pe o literatură pornografică și chiar pe filme care ridică în slăvi o monstruozitate ca incestul, ei, bine, din cauza sacrilegiilor săvîrșite împotriva Bibliei și a Mîntuitorului nostru Isus Christos de către niște așa-ziși formatori de opinie – Dumnezeu nu mai primește jertfa noastră, a românilor. Iar ceea ce s-a întîmplat ieri, la Strasbourg, este încă o dovadă.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

justiției penale și munca în economie – duc la eliberări record de deținuți din închisorile federale, de care au beneficiat în mod clar bărbații de culoare și la niveluri minime istorice ale șomajului populației negrilor. Deci, recapitulînd: Trump e un rasist, dar îi eliberează pe americanii de culoare ca mine, salvîndu-i de impactul legii discriminatorii a lui Biden. Totuși, Biden este considerat «cel mai mic dintre cele două rele»? Are vreun sens?”. Desigur, are sens cînd Biden și majoritatea conducerii albe a Partidului Democrat au stăpînit arta acțiunilor rasiste în locul vorbelor rasiste. Cu alte cuvinte, ei înțeleg că pot promova orice legislație rasistă comunității negre atîta timp cît o fac evitînd în același timp orice expresii care ar putea fi considerate sensibile din punct de vedere rasial. Sîntem niște ipocriți care mimează corectitudinea politică doar din gură, pentru că faptele noastre arată contrariul, îmbrăcate, firește, în intenții bune. Nu uitați că minciuna perfectă are în ea un strop de adevăr și întotdeauna fapta cu intenție rea e mascată de un scop nobil. Dacă veți căuta înțelesurile cuvintelor folosite de înșelători veți vedea dincolo de intențiile bune ale faptelor lor, iar privind la efectele acestora va fi imposibil să vă mintă sau să vă înșele. Așa cum nu există doar rasa albă și cea neagră pe planetă, ci și cele roșie și galbenă, așa cum în SUA nu mai există doar democrați și republicani, ci și Forward, așa cum uneori albul (Biden) poate fi negru și negrul (Trump) poate fi alb, tot așa lumea noastră e una complexă și diversă, care nu poate fi redusă doar la alb și negru, iar faptele ce par la prima vedere rele e posibil să fie motivate de un scop bun, iar cele bune de unul ascuns, rău. Să analizăm atent, dacă e nevoie cu dicționarul în față, pentru a ne reaminti sensul exact al unor cuvinte, declarațiile politicienilor pentru a ne da seama dacă știu ce vorbesc sau doar citesc ce le-au scris alții și să comparăm vorbele cu acțiunile lor. Am fost mințiți prea mult în ultimii 30 de ani și cred că e destul.

În lumea asta care se vrea alb/negru trebuie să fim atenți ca puternicii zilei să nu joace alba - neagra cu noi, punînd ca miză identitatea, libertatea sau chiar viețile noastre și să le luăm jetoanele de joc, exercitîndu-ne puterea prin alegeri înțelepte.

A tunat și s-au adunat

(urmare din pag. 21)

Acum să nu credeți că intenția mea a fost aceea de a face haz de numele politicienilor români care, oricum, sînt vai de steaua lor. Ideea a plecat de la obișnuința mai veche a unor antrenori de fotbal care, după terminarea unor selecții, trăgeau următoarea concluzie cu privire la anumiți jucători: ,,Nu mi-a plăcut cum ai jucat și, la urma urmei, nu ai nici nume de fotbalist!”. Ei bine, așa le spun și eu parlamentarilor

români: Fraților, aflați că nu aveți nume de politicieni, și ,,Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ de sîngele românilor sărmani” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Călăii”). Unii chiar ,,Au început de-un timp să facă gură/ Ca niște pui de șarpe flămînziți/ Niște urdori sinistre, ce ne-njură/ Pe care numai cînd le-auzi – vomiți”, dar cu toate acestea, ,,Eu nu-i blestem... la fel cum șerpii-n spume/ Nu pot fi pedepsiți mai mult

Despre Marx și noii marxiști ETICHETA

(urmare din pag. 21)

Acesta ar fi un prim aspect care îl leagă pe Marx de actualii neo-marxiști: lipsa oricărei credințe în Dumnezeu, considerarea Creatorului drept o poveste neimportantă.

Marx este școlit o perioadă în familie, mai apoi într-o școală cu numeroși profesori și elevi cu vederi liberale, fapt care poziționa instituția sub directa observație a poliției regelui și care era condusă de un amic al bătrînului Marx. Karl citea cu plăcere poezie greacă și Shakespeare, fapt care l-a apropiat de tatăl celei care avea să îi devină soție, Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste; în orice caz, mai progresiste decît cele ale fiului lui cel mai mare, care va ajunge ministru prusac de interne, și care îl introduce pe Marx în teoriile socialiste ale contelui de Saint-Simon. După cum puteți observa, o familie de progresiști, la fel ca noii marxiști, care vor să dărîme toată organizarea socială actuală. Începînd din 1835, Marx va studia la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la cea din Berlin, perioadă în care va schimba studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie.

Împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat, în 1848, „Manifestul Partidului Comunist”, iar abordarea este vizibilă încă din primul capitol: „Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă”. Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socio-economice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere. Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, el va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase, care urmează unei perioade de tranziție, în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului. Ideile filosofului au început să exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după moartea sa, influență care a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției din Octombrie, datorată bolșevicilor, care erau marxiști, ca și restul partidelor rusești cu orientare de stînga – menșevicii (social-democrații) și socialistrevoluționarii.

În 1864, Marx se distinge ca fiind principalul diriguitor al Primei Internaționale Socialiste, căreia îi dă ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru filosof, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă: pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internațional, să cucerească puterea politică și, în această fază de dictatură a proletariatului, să realizeze desființarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce la dispariția statului și la întemeierea societății comuniste. După cum vedeți, pentru Marx clasa socială care trebuia eliberată de exploatarea capitalistă era proletariatul. Fiindcă în societatea actuală proletariatul nu mai este o clasă socială exploatată și fiindcă ar fi bătut prea tare la ochi, băieții deștepți cu gulere albe de la Davos și de prin alte locuri au descoperit o nouă clasă socială fără drepturi pentru care să lupte și în numele căreia să schimbe din temelii organizarea societății: grupul

cunoscut ca LGBTQ (pentru cine nu știe ce înseamnă abrevierea: Lesbiene, Homosexuali, Bisexuali, Transexuali și Travestiți) Ei sînt noul proletariat pentru care noii marxiști încearcă să împlinească dorințele lui Marx, pe care Marius Tucă le-a expus atît de bine pe pagina sa.

Ce-și dorea Marx?

În primul rînd, urmărea abolirea proprietății private, idee rezumată extrem de succint de tartorul forumului de la Davos, prin expresia „Nu vei deține nimic și vei fi fericit”. Apoi, Marx își dorea dispariția instituției familiei, pentru că aceasta se baza pe capital privat și de aceea nu exista decît în rîndul burghezilor. Mai mult, desființarea familiei ar fi relativ ușoară odată cu desființarea proprietății burgheze și ambele vor dispărea odată cu desființarea capitalului.

Vă sună cunoscut? Cam același lucru doresc noii marxiști, botezați progresiști, care vorbesc despre diversitate și despre egalitate de gen, despre dreptul copiilor de a se autodefini sexual după cum le vine –ce familie mai poți constitui și ce valori familiale mai poți transmite într-o societate în care desfrîul sexual și promiscuitatea domnesc?

Individualitatea este un alt aspect contestat de Marx, pe motiv că atentează la egalitarismul pe care și-l dorea. Iată cum argumentează: „În societatea burgheză, capitalul este independent și are individualitate, în timp ce persoana vie este dependentă și nu are individualitate Iar abolirea acestei stări de lucruri este numită de către burghezi abolirea individualității și a libertății! Și pe bună dreptate. Este, fără îndoială, abolirea individualității burgheze, a independenței burgheze și a libertății burgheze”.

Libertățile și drepturile individuale ale persoanelor sînt restrînse și sugrumate pentru a se impune voința majorității. De aici apar concepte ca cel de „corectitudine politică”, utilizarea unor cuvinte ca țigan, negru, creștin etc., sau situații în care trebuie să lași statul să facă ce dorește cu tine și cu proprietatea ta.

Vă amintiți, din articolele mele despre ideologia partidelor din Parlamentul European, ce scriau în programele lor atît cei din Partidul Popular European cît și socialiștii sau cei din Renew Europe? Că naționaliștii sînt niște oameni răi care trebuie

de-atît/ Ei s-au născut să se tîrască-n lume/ Și nu-i destin mai crud și mai urît” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Fariseii”).

Și, dacă ,,Mafia a pus stăpînire pe Stat/ Guvern, Parlament, Președinte/ Acum caracatița parc-a turbat/ Și brațele ei se smucesc și se zbat/ Ea fură, ucide și minte” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mafia e-n toate”), nu-mi rămîne decît să mă adresez acelor parlamentari români cu apucături de mafioți – care nu sînt puțini: e foarte bine că a tunat și v-ați adunat sub același acoperiș, fiindcă, astfel, dubele o să vă găsească mai ușor. Hai, drum bun și cale bătută!

combătuți și că statele naționale sînt o chestie perimată care ar cam trebui să dispară. Exact ceea ce spunea și Marx: „Muncitorii nu au o țară. Nu putem lua de la ei ceea ce nu au. Întrucît proletariatul trebuie să dobîndească mai întîi supremația politică, trebuie să se ridice la rangul clasei conducătoare a națiunii, trebuie să constituie națiunea pentru sine, pînă acum este el însuși național, deși nu în sensul burghez al cuvîntului. Mai mult decît atît, în mare parte datorită capitalismului a cunoscut o scădere a ostilităților între oameni de origini diferite. Potrivit lui, odată cu ascensiunea proletariatului, în curînd nu va mai fi nevoie de națiuni”.

În final, Marx consideră că nu mai e nevoie de trecut fiindcă „în societatea burgheză trecutul domină prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul”. Lucru care se vede cu ochiul liber în ziua de astăzi prin viteza cu care societatea occidentală se grăbește să arunce la gunoi trecutul și să trăiască exclusiv în prezent, adică „acum”, fără să se gîndească la nimic altceva. Un mod egoist și egocentrist, anormal de trăi și de a-i învăța și pe alții să trăiască.

Progresiștii sînt noii marxiști și, prin extensie, noii comuniști care, cum spuneam mai demult, după ce au văzut că experimentul comunismului a fost un succes, se grăbesc să-l implementeze în societatea occidentală ce se dovedește a fi dornică de a îmbrățișa aceste noi idei de care habar nu are, fiindcă a fost învățată să nu gîndească. Ghinionul lor, al progresiștilor, sîntem tocmai noi, „idioții Europei” – cum ne-au spus nouă, românilor, pe vremea pandemiei și cum îi consideră îndeobște pe cei din est, care știu ce e acela marxism, comunism și sînt suficient de experimentați ca să se mai lase păcăliți de poleiala în care este învelită noua doctrină. Foarte posibil ca tocmai din cauza noastră să le eșueze combinația și să fim din nou salvatorii Europei, cum am mai fost pe vremea otomanilor, a Rusiei țariste și a celei sovietice.

po L i T ică G eopo L i T ică

Cum a devenit mica insulă Taiwan a 21-a

superputere a lumii

Pe 2 august, atenția întregii lumi a fost țintită asupra Taiwanului, un mic lanț de insule de pe coasta Chinei. În jurul acestei stări parțial recunoscute s-a derulat o poveste care, în ceea ce privește intensitatea pasiunilor, nu este inferioară filmelor de acțiune de la Hollywood. Congressmanul Nancy Pelosi, în vîrstă de 82 de ani, a efectuat o vizită în Taiwan care a alarmat multe țări, aducînd în discuție posibilitatea unei confruntări militare între Statele Unite și China. Cum s-a întîmplat ca un stat nerecunoscut, de mărimea regiunii Iaroslavl, să dețină monopolul pe piața produselor electronice de înaltă tehnologie (și, în plus, cel mai dezvoltat stat parțial recunoscut din lume)? Notă: Beijingul consideră insula Taiwan, care și-a declarat independența față de RPC în 1949, teritoriul său. Suveranitatea Taiwanului (sau a Republicii Chinei) a fost recunoscută de doar 14 state. Statele Unite aderă la politica „o singură China”, dar mențin totuși legături economice și politice puternice cu insula.

Cum a devenit Taiwanul „anti-China”

Bazele viitoarei dezvoltări economice a Taiwanului au fost puse încă din 1895. Apoi, după războiul chinojaponez, insula a trecut pentru totdeauna în Japonia (cea din urmă a devenit singura putere colonială noneuropeană din Asia). Japonia a fost cea care a văzut prima dată potențialul de afaceri al Taiwanului: a început să construiască căi ferate, fabrici, întreprinderi de apărare. Industrializarea a jucat un rol major în insulă, cînd, în urma rezultatelor celui de-al II-lea Război Mondial, Taiwan a reintrat în Republica China – în curînd imigranții au poposit acolo, evacuați după ce puterea comunistă a fost instaurată pe continent.

„După înfrîngerea regimului naționalist Kuomintang în războiul civil din China în 1950, susținătorii regimului s-au stabilit în Taiwan și insulele adiacente, așa-numita Republică Chineză a primit sprijinul și patronajul deplin al Statelor Unite, inclusiv sprijin militar, și-a revendicat jurisdicția asupra întregii Chine continentale. Astfel, Taiwan a acționat ca un factor anti-China și ca o vitrină a capitalismului”, a declarat pentru The Secret Serghei Zainullin, profesor asociat la Facultatea de Economie din cadrul Universității

Prietenia Poporului din Rusia. După sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, relațiile dintre guvernul Republicii Chineze, care era condus de Partidul Kuomintang, și Partidul Comunist, care controla teritoriile regiunilor eliberate, au escaladat. „1949 este anul în care istoria Chinei moderne s-a schimbat și, odată cu ea, istoria lumii întregi. Între 31 ianuarie, data cuceririi Beijingului de către Armata Populară de Eliberare a lui Mao Zedong, și 10 decembrie, cînd generalisimul Chiang Kai-shek a fugit în Taiwan cu avionul după înfrîngerea trupelor sale, cea mai populată țară de pe planetă a trecut în tabăra comunistă” (fragment dintr-un articol al jurnalistului Le Figaro, Adrien Jaulmes).

Pentru Statele Unite, acesta a fost un șoc, a scris Jaulmes. „Totul a fost măturat de această înfrîngere gigantică – primele succese americane ale Războiului Rece împotriva blocului comunist, Doctrina Truman, crearea NATO, Planul Marshall, podul aerian pentru aprovizionarea Berlinului. China a intrat în lagărul comunist – una dintre cele patru puteri care au cîștigat cel de-al II-lea Război Mondial, unul dintre cei cinci membri permanenți ai noului Consiliu de Securitate al ONU”, a menționat el.

Oricum ar fi, Chiang Kai-shek, cu ajutorul americanilor, a evacuat de pe continent singurul teritoriu aflat sub controlul său: Taiwan. Numărul total de imigranți chinezi se ridica atunci la aproximativ 2 milioane de persoane. Pînă la începutul anilor 1970, Statele Unite și aliații l-au susținut pe Chiang Kai-shek ca singurul conducător legitim al întregii Chine (și chiar i-au oferit un loc în Consiliul de Securitate al ONU pînă în 1971, cînd a fost înlocuit în această funcție de un reprezentant al RPC).

Insula s-a bucurat de sprijinul deplin al Statelor Unite, în ciuda faptului că pînă în 1988 a fost o dictatură militară. Partidele de opoziție au fost interzise, criticii guvernamentali au fost persecutați sever și corupția a înflorit. Asta nu l-a împiedicat însă pe Chiang Kaishek să vorbească despre democrație. „Democrația este libertate, libertate care nu încalcă drepturile altora. Libertatea care menține o disciplină strictă și face din lege garanția sa și baza pentru implementarea ei.

Doar aceasta este libertatea reală, doar aceasta poate produce o democrație reală”, a spus el. Oficialul nu a evitat să critice aspru comunismul: „Partidul Comunist din China nu este un fenomen chinez natural. El este un produs al Uniunii Sovietice. Fiind în mod inerent incompatibil cu un mod de viață decent și, în special, cu stilul de viață chinezesc, comunismul din China, ca descendent al comunismului sovietic, a fost forțat într-un stadiu incipient al dezvoltării sale să paraziteze corpul Kuomintangului pentru a pătrunde în societatea chineză, a desfășura activități subversive, a provoca conflicte și, ulterior, sub steagul Kuomintangului, a organiza muncitorii, țăranii și alte mase ale populației pentru a declanșa o luptă de clasă”.

Secretul miracolului economic al Insulei Taiwan

În prezent, economia Taiwanului se află pe locul 21 în lume în ceea ce privește PIB-ul, insula fiind al 15lea cel mai mare furnizor din lume. Ponderea principală a livrărilor revine Chinei și Hong Kong (42%). Statele Unite reprezintă mai puțin de 15%, iar Rusia 0,3%. Dar nu a fost întotdeauna așa. În urmă cu 70 de ani, insula nu numai că nu era un exportator, ci cîștiga din agricultură.

Anii de formare ai economiei taiwaneze, așa cum o cunoaștem astăzi, s-au concentrat, în mare parte, în timpul dictaturii militare de la Chiang Kai-shek. Transformările active au început în 1953, cînd, pe de o parte, autoritățile au introdus „planuri pe patru ani”, apropiate ca și concept de programul alimentar sovietic. Pe de altă parte, au introdus o reformă agrară sub sloganul „Fiecare plugar cu propriul său cîmp”. Astfel, în Taiwan a apărut un puternic strat de fermieri. Următorul pas a fost industria uşoară. Salariul muncitorului mediu în 1972 era de numai 1,62 de dolari pe zi – acest lucru, împreună cu lanțurile de aprovizionare logistice păstrate cu sprijinul Japoniei și SUA, a făcut posibilă stabilirea unor exporturi puternice (din anii ʼ60 pînă în anii ʼ80, dinamica creșterii exporturilor din țară era de aproximativ 20% pe an, iar în 1968 industria ușoară în ponderea PNB a depășit pentru prima dată sectorul agricol).

Investițiile generoase americane au jucat, de asemenea, un rol important în dezvoltarea activă a economiei taiwaneze. În perioada 1951-1965, Statele Unite au investit 2 miliarde de dolari în ajutor militar și aproximativ 1,5 miliarde de dolari în ajutor economic. n.K.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.