România Mare, nr. 1654

Grupul

CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ceasul ne arată doar trecerea timpului.

Valoarea timpului ne-o arată oglinda.

CornELIU VADIm TUDor

Conservatorilor

Iată-ne ajunși la al patrulea articol, și ultimul, din seria pe care am deschis-o în urmă cu o lună despre partidele din Parlamentul European. A venit rîndul Partidului Conservator și Reformist, a cărui platformă-program face obiectul acestui material.

Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni este un grup politic de centru-dreapta din Parlamentul European, înființat în 2009 în temeiul principiilor fondatoare ale Declarației de la Praga. Aceste principii au reunit deputați din întreaga Uniune Europeană. „De la înființarea noastră în 2009, lucrăm din greu pentru o Uniune Europeană care să revină la elemente de bază pentru a oferi soluții de bun simț. Credem că în centrul fiecărei decizii luate de UE ar trebui să se găsească luarea în considerare a existenței valorii

și Reformiștilor

adăugate pentru contribuabilii din întreaga Uniune”. Pentru a realiza acest lucru, deputații ECR continuă să își concentreze eforturile pe descentralizare, conectarea oamenilor și afacerilor, promovarea comerțului echitabil și liber și promovarea unei Europe sigure și securizate. „Eforturile noastre au dat rezultate în ceea ce privește îmbunătățirea vieții cetățenilor din UE și vom continua să promovăm o agendă mai largă de reformă eurorealistă și pan-europeană pe termen lung. De asemenea, vom continua munca noastră asiduă pentru a asigura o Uniune Europeană mai flexibilă, mai deschisă și mai vibrantă din punct de vedere economic, care să ofere cetățenilor și contribuabililor beneficii tangibile.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Iarba verde de acasă –De dor de țară și de cîntec

motto: „În afară de păstrarea vie a acestei formații corale, sînt multe alte lucruri care mă leagă de țara mea, pămîntul meu sfînt, ROMÂNIA! Oamenii dragi de acasă, prietenia adevărată și sinceră a membrilor corului și a familiilor lor, precum și iubirea mea adîncă față de țara unde m-am format ca muzician și ca OM! România este permanent în sufletul meu și promovez cu mare dragoste valorile artistice ale țării mele și aici pe tărîm american” – Ligia Balica Vascan (Milwaukee – SUA)

Magia corului

Mila

Ajută-i, Doamne, pe bătrîni Tu nu vezi ce ușor se moare?

Fă-i să se simtă iar stăpîni pe trupul ca un tei în floare Mai dă-le Tu din vlaga Ta cînd se smeresc în faptul zilei să aibă forța de-a umbla pe apa tulbure a milei

ea le-a ursit cînd s-au născut le va fi martor și la moarte

Bătrînii au un ritm al lor plăpîndă umbră lasă-n soare cînd toate oasele îi dor pocnesc salinele în Mare Fragilitate fără leac le lăcrimează pîinea-n gură ei poartă crucea unui veac răspund cu dragoste la ură

Care dintre noi n-a trăit momente de încîntare artistică și de liniște interioară atunci cînd, pe

scenă (indiferent care ar fi aceasta – de la Ateneul Român pînă la scena de scîndură de la un modest cămin cultural dintr-un sat îndepărtat), își prezintă programul o formație corală, și aici specificînd faptul că nu deosebirea dintre anvergura corului și repertoriul abordat contează, ci actul cultural în sine, melodiile pe care acel cor le pune în scenă, spre beneficiul ascultătorului. Spre a nu exagera, pentru că nu toată lumea a avut prilejul să urmărească un spectacol de cor, avem voie să credem că cel puțin toți am auzit și cunoaștem cu ce „se mănîncă” un program coral.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Și de n-ar fi așa bolnavi mai vaporos le-ar fi veșmîntul precum un stol de îngeri sclavi ei poartă pe grumaz pămîntul Respiră greu, vorbesc puțin își drămuiesc sfioși tainul copiii care nu mai vin le cresc paragina și chinul Încremenesc perechi-perechi afumă apele-n oglindă din patul ca magnetul vechi de-abia mai pot să se desprindă Și tot întorc cu mîini de lut pendula ruptă ca o carte

Noi n-avem timp de jalea lor tot ce-i nevolnic ne irită miros a alge și a clor ca o fîntînă părăsită Ei sînt oștirea de blajini procesiuni sub Lună plină pe fruntea lor cununi de spini au sîngerat la rădăcină Iar orice patimă de-a lor se stinge-n stelele inerte și-n ceasul grav în care mor ajută-i, Doamne, să ne ierte.

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Preşedinţii Joe Biden şi Emmanuel Macron, cancelarul federal Olaf Scholz şi premierul britanic Boris Johnson au îndemnat la „reţinere” în problema centralei nucleare ucrainene Zaporojie, ocupată de forţele armate ruse. În timpul discuţiei lor telefonice de duminică, cei patru lideri occidentali au convenit de asemenea ca „sprijinul pentru Ucraina în apărarea ei împotriva agresorului rus să fie menţinut”. ● Vladimir Kliciko a atenţionat că luptele de la centrala nucleară Zaporojie, cea mai mare din Europa, ar putea duce la o catastrofă mult mai mare decît cele care au avut loc la Fukushima şi Cernobîl. Fostul campion mondial la box la categoria

grea, fratele mai tînăr al primarului Kievului, Vitali Kliciko, şi el fost boxer profesionist, a spus că nu este clar cum rezistă personalul ucrainean în interiorul centralei ocupate de forţele ruse, relatează Agerpres. „Lumea trebuie să înţeleagă că dacă centrala Zaporojie explodează, aceasta va avea efectul catastrofei de la Fukushima şi Cernobîl înmulţit de mai multe ori”, a spus Vladimir Kliciko pentru postul britanic Times Radio. Potrivit lui Vladimir Kliciko, centrala şi specialiştii în domeniul fizicii nucleare care lucrează acolo sînt ţinuţi „ostatici” de Moscova.

(continuare în pag. a 17-a) r m

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Petre Roman a luat mită de la „Airbus“ 1,3 milioane de dolari bani gheaţă F Pitulescu îl acuză pe Măgureanu de legături cu Mafia F Luminosu din Nădrag F Aventurile erotice ale doamnei Adriana Severina F Ţapul la Pro TV F Halaicu a luat mită 15.000 $ F Umflatul de la AMEROM F Doroftei dă în Căţei.

PArTEA A II-A

F Revista „VIP“ ne face să ne tăvălim pe jos de rîs. Purcoa? – cum ar zice francezii: Bicoz! – cum ar răspunde englezii. Cineva care semnează Madam Zulnia are o rubrică de tălmăcire a viselor. Fără prea multe comentarii, să reproducem principalele simboluri: „Organe sexuale tăiate – doliu de bărbat. Organe sexuale uriaşe – ajungi mare printr-o femeie. Organe sexuale reduse – dezonoare printr-o femeie. Organe sexuale ale altuia pipăind – semn de sterilitate“. Ajunge, madam Zulnia! Pentru că s-a întîmplat o chestie incredibilă! Zilele trecute s-a prezentat la redacţia noastră d-şoara Adriana Severina. Cu acest prilej, a avut loc următorul dialog. ALCIBIADE: Doamna ministru, ce vînt vă aduce pe la noi? ADRIANA

SEVERINA: Vînt de libertate, cum ar fi zis Dunaevski. Domnule Alcibiade, aşa după cum ştiţi, eu sînt transsexuat. Dar nu e vina mea, sînt un produs tipic al Epocii Ceauşescu. ALCIBIADE: Aşa e, doamna ministru. Alături de Transfăgărăşan, Transcom şi Transfocator, regimul a creat și un Transsexuat, în persoana dvs. ADRIANA SEVERINA: De notat că eu sînt singurul transsexuat autentic, iar nu Andrei Pleşu, care ce crede el? Că dacă e gîdilicios şi are sîni şi barbă, poate să-i păcălească pe doctori? Păi aici foliculina vorbeşte, l-au băgat şi la detectorul de minciuni.

ALCIBIADE: Și cum a ieşit? ADRIANA SEVErInA: A ieşit exact cum a intrat: în chiloţi tetra, ducînd o tavă cu o lumînare înfiptă într-un măr care, la rîndul lui, era în gura unui porc rumenit. Tribunalul mi-a dat mie cîstig de cauză, pînă la menopauză. ALCIBIADE: Deci, ce vi s-a întîmplat? ADRIANA SEVERINA: Mi s-a întîmplat că am citit rubrica Coanei Zulnia şi toată diplomaţia pe care o ştiu mi s a dat peste cap. De ce? Pentru că femeia asta habar n-are că eu le-am visat pe toate deodată, în aceeaşi noapte! ALCIBIADE: Care toate, Adriano? Ce noapte? ADRIANA SEVERINA: Eram pe malul Bosforului, cu omologul meu turc Tansu Ciller. Am mîncat noi ce-am mîncat, am băut nişte snapsuri şi drinkuri (mamă, ce trage bretonata asta la măsea!) am și dansat la sentiment – ea în șalvari şi eu într-o fustiţă scoţiană – după care ne-am dus la culcare. În acelaşi hotel, dar în camere separate: ea la apartamentul regal, eu la oficiul 00 (zero-zero) ca să economisesc banii de cazare. Îmi mai dăduse Petre Roman 75.000 de dolari, ca să-i completeze pe-ăia luaţi în 1991, aşa că am strîns ceva la puşculiţă, ca să fac lobby. Deodată, mă pomenesc cu Tansu că umbla, în bătaia Lunii, pe marginea ferestrei, parcă era în transă, cu mîinele întinse, cu bretonul pe ochi! ALCIBIADE: Era somnambulă!

ADRIANA SEVERINA: Ezact! Da’ ce somnambulă, nenică, rar am văzut aşa ceva! La ăştia nu-i bine să ţipi, că se dezechilibrează şi cad de pe acoperiş, provocînd dezechilibre sociale şi mai mari. ALCIBlADE: Dar ea mergea pe pervazul ferestrei sau pe acoperiş?

ADRIANA SEVERINA: Era cu un picior pe pervaz şi cu altul pe acoperiş, fiindcă locuiam la cucurigu. După ea, cine credeţi că venea, mergînd tot aşa, şontîc-şontîc, cu un picior în sus şi cu unul în jos? ALCIBlADE: Lăsați-mă să ghicesc: Baiazid Fulgerul! ADRIANA

SEVERINA: Nțțț! Venea toată echipa de fotbal Galatasaray, în frunte cu Hagi, Filipescu şi tizul meu, Adrian Ilie. Şi ei, ca băieţii stătuţi de-atîtea cantonamente... Din păcate, tocmai cînd se crăpa... ALCIBlADE: Carevasăzică, au prins-o flăcăii noştri pînă la urmă! ADRIANA SEVERINA: Altceva am vrut să zic: tocmai cînd se crăpa de ziuă, să tot fi fost 5 dimineaţa, începu muezinul să cînte, pe limba lor: „Aha-aha, muslim-muslim, baclava-tuzlama, bacşiş-alişveriş, Allah, Allah!“. Scoasă din ritmul ei, frumoasa Tansu a căzut... ALCIBlADE: Aoleu, biata somnambulă! Şi-o

fi rupt gîtul! ADRIANA SEVERINA: Din fericire, nu s-a întîmplat nici o tragedie – a căzut în apele Bosforului, fiind recuperată de Jacques Yves Cousteau, care tocmai claxona pe-acolo cu hidrobicicleta, făcînd cercetări asupra compoziţiei apei. ALCIBlADE: Ştim povestea, are trei sferturi hidrogen și un sfert oxigen. ADRIANA SEVERINA: Au plonjat şi fotbaliştii după ea, făcîndu-i respiraţie gură la gură, şi apăsînd-o pe buric, discret, pentru a țîșni apa afară. ALCIBlADE: Au făcut-o ţîşnitoare... ADRIANA SEVERINA: Pînă la urmă, pîrdalnica a reuşit să ia liftul şi a bătut la uşa mea. Se trezise de-a binelea. Numai că, de data asta, dormeam eu. Şi ce credeţi că am visat? ALCIBIADE: Lăsaţi-mă să ghicesc: aţi visat că flota vîndută de Traian Băsescu se-ntoarce înapoi cu trenul! ADRIANA SEVERINA: Aiurea-n tramvai! Am visat tot ce scria Madam Zulnia în „VIP“! Dar nu pe rînd, ci toate deodată! ALCIBIADE: Hai dom’le, că-mi umpli capul de viruşi, cum toate deodată? ADRIANA SEVERINA: Foarte simplu. Întîi, am visat că am organele sexuale tăiate. Mi le ciopîrţisem singur, cu foarfeca aia cu care îl ajutasem pe Ceauşescu să taie panglica la Muzeul de Istorie a Partidului. După care, brusc, am visat nişte organe sexuale uriaşe, mă dădeam printre ele rostogol şi învăţam pe de rost Articolul 200 din Codul Penal. Imediat, însă, toate astea intrau la apă şi se făceau mici, ca o bamă între două boabe de fasole – asta se traduce prin impotenţă, nu te poţi vindeca decît la un vraci din comuna Impoteşti.

ALCIBIADE: Ce-ai, maistre, cu comuna asta, care se numeşte, de fapt, Ipoteşti? ADRIANA SEVERINA: În sfîrşit, s-a produs şi ultimul vis: se făcea că pipăiam organele sexuale ale omologului meu rus, Evghenii Primakov. Îmi e ruşine s-o recunosc, dar mă aflam la Kremlin, la o recepţie, şi deodată m-am pomenit că mîna mi-a luat-o razna, nu mai deţineam controlul asupra ei, şi acolo, la înghesuială, asta-i situaţia, am făcut chestia asta... ALCIBIADE: Formidabil! Şi ce s-a întîmplat după aia? ADRIANA SEVERINA: Am perseverat în această perversiune şi, cînd am fost sigur că am luat problema în mînă, am strîns tare! ALCIBIADE: Dar chiar nu vă puteţi stăpîni, domnule ministru? În ziua aia eraţi fetiţă sau băieţel? ADRIANA SEVERINA: Eram chior de beat, nici nu-mi amintesc ce sex aveam. ALCIBIADE: Şi Primakov cum a reacţionat? ADRIANA SEVERINA: La început, s-a bucurat. A crezut că aşa-i obiceiul pe la noi, în Munţii Carpaţi, ca un fel de joc de societate. ALCIBIADE: Ca un fel de leapşa, probabil... ADRIANA SEVERINA: Da, da, chiar aşa a zis: „Oceni haraşo, Adriana! Kakaia leapşa obrezavania!“. ALCIBIADE: Aici v-a zis ceva de la obraz. Şi ce-a făcut mai departe? ADRIANA SEVERINA: Acum a început cel mai nostim joc de societate: Evghenii Primakov l-a strîns de organele genitale pe generalul Alexandr Lebed, acesta, de durere, şi-a făcut ochii mici, a înghițit chiştocul aprins şi l-a apucat pe Viktor Cernomîrdin, care, gagiu de comitet, s-a prins şi el în jocul acesta şi a luat-o de daravelă pe Madeleine Albright! ALCIBlADE: All right! Era şi ea acolo? ADRIANA SEVERINA: Normal, venise să ceară retrocedarea proprietăţilor evreieşti. Acuma, Madeleine avea pălăria aia de cow-boy la ea, ştiţi care... ALCIBlADE: Da, da, un cal îi mai trebuia şi era leit John Wayne după alt design... ADRIANA SEVERINA: Ei, bine, în vînzoleala aia, fiind şi puţin abţiguită, fiindcă e machitoare de frunte, i-a căzut pălăria pe ochi! Şi nu vă zic că a început să colinde Sala Sfîntul Gheorghe din Kremlin, cu mîinile întinse, ca la Baba Oarba? ALCIBlADE: Încerc să-mi imaginez scena. Carevasăzică, ea s-a petrecut în vis sau în realitate? ADRIANA SEVERINA: În vis, desigur, dar în realitate, fiindcă poate să depună mărturie şi Taraful lui Fulgerică. ALCIBlADE: Hai, dom’le, fugi cu ursul! Ce să caute Taraful lui Fulgerică la Kremlin? ADRIANA

SEVERINA: Fusese trimis de Emil Constantinescu să facă lobby pentru intrarea în N.A.T.O. Acum începe partea cea mai nostimă: în mijlocul tarafului, cine credeţi că era şi cînta pe şapte voci? ALCIBlADE: Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici! ADRIANA SEVERINA: Arde, arde, arde! Hai că eşti pe-aproape! Era Majestatea Sa Regele Mihai cu Sofia şi cele 5 fete! ALCIBlADE: Vezi că le-ncurci, tanti! Pe nevasta lui Mihai o cheamă Ana, nu Sofia. ADRIANA SEVERINA: Ştiu asta, dar motologul venise la recepţie cu Sofia Vicoveanca. Şi nuţi spun, tinere, că a început delegaţia noastră românească să facă o horă feciorească în jurul d-nei Madeleine Albright şi să cînte „Magdaleno, de ce minţi, că Al Gore n-are dinţi?!“. În mod deosebit, s-a remarcat vocea melodioasă a Majestății Sale, care, pricepîndu-se la tehnică şi maşinării, şi-a scos proteza din ureche şi s-a folosit de ea ca de un microfon. ALCIBlADE: Îmi imaginez ce-o fi fost la gura lui. N-a zis şi „Vă iubesc pe toţi“?! ADRIANA SEVERINA: Ba bine că nu! Ăsta era refrenul. La un moment dat, ia-l pe Regele Mihai de unde nu-i! ALCIBlADE: Aţi vrut să-l luaţi şi pe el de chestia cu pricina? Doar ştiţi ce-a zis unul din regii Franţei despre propriul sex: „Pînă la 50 de ani, am crezut că-i un os“! ADRIANA SEVERINA: Un os? Un ’oț, un zmecher, asta a fost Regele Mihai! Fiindcă, nici una, nici două, s-a aplecat pe vine şi a început să bată kazaciokul, numa-n vîrfuri şi călcîie, se tăvălea ca un crocodil la soare. Margareta, după el! ALCIBIADE: Şi Radu Duda? ADRIANA SEVErInA: Cu Duda e o poveste, săracul băiat: cum l-au văzut cecenii, au crezut că e reîncarnarea lui Dudaev, aşa că l-au luat pe sus, l-au înfăşurat în nişte benzi de mitralieră şi l-au instalat preşedinte. Numai că în vremea asta, au început să duduie tunurile: bum! bum! bum!

ALCIBIADE: A-nceput bătălia, e clar! Elveţia a declarat război Ceceniei, nu-i aşa? ADRIANA

SEVERINA: Nu, domnule, era Tansu Ciller, care bătea în ușă ca o disperată. ALCIBIADE: O prinseseră băieţii de la Galatasaray? ADRIANA SEVERINA: Bineînţeles! I-au tras şi la poartă, au băgat-o-n prelungiri... ALCIBIADE: Și v-aţi trezit? ADRIANA

SEVERINA: Nu chiar imediat. Am strigat: „Nu-ți deschid, bretonato, decît dacă ne bagi în NATO!“.

ALCIBIADE: Şi ea ce-a răspuns? ADRIANA

SEVERINA: „Te bag în...“. Aşa mi-a zis, talibanca. F.f. urît din partea ei. Pe urmă, am adormit din nou. Am mai apucat să văd o scenă mondială, unică în lume: în bîibîiala ei să dea leapşa cuiva, cu borurile pălăriei pe ochi, Madeleine Albright l-a apucat de organele genitale chiar pe Boris Elţîn! Gata, mi-am spus, abia acum s-a terminat cu războiul rece!

ALCIBIADE: Şi Ţarul Boris ce-a făcut? ADRIANA

SEVERINA: Din păcate, marele democrat rus era mai beat ca niciodată. S-a prăbuşit pe un scăunel şi a început să bîzîie, ca un copil: „Oi, oi, oi, plîngi, maică Rusie! Toţi se trag de puţă cu mine, nu mai are nimeni nici o lipsă de respect, altădată, cînd eram o mare Putere, nu îndrăznea nici un «amerikanski bandit» să fie aşa intim cu şeful de la Kremlin. Mă femeie, Magdaleno, te-ai uitat la tine cum araţi? Parcă eşti Mobutu care sare dintr-un copac în altul. Ce-ai urmărit prin gestul ăsta obscen, să tragi de sexul meu ca edecarii de pe Volga, pictaţi de Repin? Ai vrut cumva extinderea N.A.T.O.? Iat-o!“. Şi imediat, s-a descheiat la pantaloni şi a arătat-o întregii lumi! ALCIBIADE: Hai că nu pot să cred! A scos Boris Elţîn sexul la lume? ADRIANA SEVERINA: Nu era sexul, maistre, ci o sticlă de vodcă, pe care o ascunsese în pantaloni, de frica doctorilor! A dus-o la gură şi cît am cîntat eu primul vers din „Ciobănaş cu 300 de oi!“, gîl-gîl, a şi dat-o pe gît. ALCIBlADE: Da’ ştiu că aveţi o activitate diplomatică laborioasă! Şi ce-a mai urmat? ADRIANA SEVERINA: Ce-a mai urmat? Am căzut din pat! F Tot am vorbit de probleme sexuale. În acelaşi număr al revistei „VIP“ a apărut un articol consacrat unei atlete de care nici n-ai zice că e în stare de aşa ceva: „Gabriela Szabo e violentă în dragoste“. Aolică, Gabi-neni, ce le faci la bărbaţi, îi iei la bătaie?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 aprilie 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Leacuri miraculoase de altãdatã

România anului 2022 nu diferă foarte mult de România interbelică în ceea ce privește modul de practicare a medicinei în mediul rural. Un pasaj dintrun articol interbelic, care avea ca subiect munca medicului de la țară, se poate publica astăzi fără ca cineva să sesizeze că se referă la o stare de fapt de acum 80 de ani.

Medicul de la þarã

„Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori – e adevărat. Iar activitatea lui e atît de multilaterală, încît poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea, ilustrată de exemplu fără excepție cred a tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic – el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, întrun loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la școala dintr-o comună și o dulceață obligatorie, la un fruntaș din altă comună” („Realitatea Ilustrată”, 17 martie 1937).

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri –lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice Secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitațile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci cînd un medic nou – fie el „doftor” sau „doftoroaie” – ajunge în satele lor pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură.

Îndatoririle ºi rãspunderile

medicului de la þarã

„Puțini la număr sînt acei orășeni care cunosc îndatoririle și răspunderile medicului de la țară, autoritatea ce este ținut să desfășoare, prestigiul de care se bucură, faima pe care și-o poate face, stima de care e înconjurat, dragostea ce poate trezi în mii de suflete, și care e caldă și dătătoare de viață, ca lumina și căldura soarelui. Dacă chestiunea medicului rural a luat la noi aspectele unei probleme sociale, aceasta se datorează, în primul rînd, acestei ignoranțe și unei idei greșite în ce privește mediul rural. Medicul de la țară se presupune a fi un domn (sau o doamnă), ruginit, nenorocit, îmbătrînit într-o casă pustie, pe care oamenii o ocolesc, utilizînd metode arhaice și așteptînd zadarnic și lacrimogen un semn de simpatie din partea satului. Figura aceasta de martir de melodramă a fost popularizată de unele romane ieftine, am avut prilejul s-o vedem uneori la cinematograf, ba am auzit-o chiar descrisă, în cursul discuțiilor, la prietenii noștri din București (în cercul unei familii cu o tradiție de cultură).

Nimic mai greșit. Medicul rural este, înainte de orișice, un funcționar public superior, care trebuie

să dea dovadă de energie și pricepere în contactul cu massele. El are grije și răspunde de viața a 10.000 pînă la 20.000 de locuitori, circumscripția putînd avea o rază de 40 pînă la 80 de km pătrați. În circumscripția lui, doctorul de la țară este un șef cu depline puteri, un mic conducător, care poate deveni mare, căci nimic nu îi stă în cale, căruia un larg cîmp de experiențe îi stă la îndemînă, care poate lua orice inițiativă, folositoare firește, care poate avea toate îndrăznelile ce duc la succes și la faimă. În unele împrejurări, grave, în cazul unei epidemii de pildă, medicul rural mai mult decît cel de la oras, incomparabil mai mult, capătă o strălucire formidabilă, cuvîntul lui nu mai e nici sfat, nici ordin: e sentință de oracol. Dar și în mod normal el primește dispoziții pe care le transformă în ordine date agenților sanitari, surorilor de ocrotire, moașelor, primarilor, notarilor, jandarmilor și chiar directorilor de școale. Și aceste ordine vor fi puse în aplicare cu strictețe, căci la inspecție se va dovedi cel ce nu le-a aplicat. Și legea nu glumește. Ea îl susține pe medicul rural și îl ajută, oricînd găsește opunere sau neînțelegere, de la oricine ar fi”.

„Concurenþa” medicului de þarã

Astăzi – la fel ca și ieri – medicul de țară are un mare „concurent”: lecuitorul, tămăduitorul, vraciul, baba, doftoroaia sau cum vreți să îi spuneți. Care de cele mai multe ori e un țăran sau o țărancă asemeni celorlalți locuitori ai satului. Ea știe să facă de toate: să moșească, să pună oasele la loc, să repare o bubă negră, să calce contra scrîntelii, să taie sub limbă. Dar ce nu știe să facă... Ea nu trimite pacienții cu o rețetă la farmacia de la 30-40 de km distanță. Și, de multe ori, consultația și leacurile „doftoroaiei” se plătesc cu o pasăre din curte, cu un sac de mălai sau cu… o litră de țuică. Avantaje importante față de medicina practicată de medici adevărați. Aceeași situație se regăsește de multe ori și la oraș. Bineînțeles că aici, în timpurile pe care le trăim azi, lucrurile sînt mai „stilate”. Lecuitorii rurali devin la oraș „bioterapeuți”, iar leacurile babei de la țară se vînd în puzderia de „farmacii naturiste” deschise la tot colțul. Să însoțim în cele ce urmează pe o învățătoare și pe un reporter în vizita lor – de ieri sau de azi – la o vînzătoare de „leacuri miraculoase”.

În cãutarea leacurilor miraculoase

„Fata cu chipul de culoarea postavului galben se pregătea să plece. Șalul cu care-și înfășurase capul îi dădea un aer mortuar.

- Unde te duci? Nu vezi că de abia te mai ții pe picioare?

- La descîntătoare...

Am izbucnit în rîs. Ea mă privi lung, mustrător...

- De ce batjocorești o credință în care poate sta de multe ori puterea vindecării?

- Mă revoltă întunericul pe care-l porți în d-ta. Calci în picioare știința pe care o propovăduiești cu atîta inimă.

Cea cu care vorbeam era o învățătoare dintr-un sat de la munte. Își întrerupsese studiile universitare și se izolase în acel colț pierdut al naturii ca să-și poată vindeca sufletul greu împovărat de pe urma unei mari dureri sufletești. Acolo se îmbolnăvise de icter. Fusese o vreme în tratamentul unui medic, dar boala își arăta nemilos colții.

- N-aș muri împăcată – vorbi ea – dacă n-aș face și această ultimă încercare.

I-am ținut tovărășie la vestita doctoriță de suburbie. Pe drum se pornise un vînt rece, ca de început de toamnă, răscolind vîrtejuri de praf. Casa Zabloaicii ne-a răsărit deodată în cale, la o cotitură. E chipeșă, în față cu o grădiniță năpădită – ai zice - de tot felul de buruieni... Aș, sînt leacurile femeii care săvîrșește zi de zi minuni... Un cîine cafeniu stă legat cu un lanț în apropierea porții. Ciocănesc cu umbrela în zăbrele. Dulăul

nu se mișcă. Prind curaj. O femeie grasă, în vîrstă, ne iese în întîmpinare. Cum zărește bolnava se repede și o prinde de talie, conducînd-o în interiorul casei.

- Cum ați știut, măiculiță, să veniți aici?

- Hei, cu gîndul se duce vestea bună!

- Apoi cum vindec eu gălbinarea, de parcă o iau cu mîna, socotiți că-i la mijloc vreo «farmasonerie»? E dar sfînt, lăsat din neam în neam, nouă, Zăbloaicelor. Bătrîna, mama bărbatului meu, a făcut minuni în timpul războiului. Veneau ofițeri și soldați nemți la ea, puhoi, că pe-atunci boala asta izbea pe oameni ca guturaiul. Baba avea nouăzeci de ani și nu-și pierduse încă dorul de viață. Cunoștințele și vecinii o năpădeau cu rugămințile:

- Lasă, bătrîno, «darul» cuiva dintr-ai dumitale, că-i păcat de suferințele bieților oameni. Somnul meu era pe atunci mereu stăpînit de vise ciudate. Se făcea că tot alerg pe cîmpie căutînd o buruiană. Și cînd o găseam și o smulgeam din pămînt, creștea și înflorea în mîinile mele. Apoi o prezicătoare îmi tot spunea a am să capăt un «dar». Ce anume nu știa să-mi dea deslușiri, dar zicea că-i venit de sus.

Leacuri ºi descîntece de altãdatã

Prin ușa cu canaturile deschise, apăru un călugăr mărunțel cu chipul stors ca o lămîie. Venea tocmai de la Piatra Neamț, după leacul mîntuitor. Auzise însă că e vorba de un descîntec cu un ban vrăjit și dorea să fie scutit de această parte a doftoricelii, căci, ca față bisericească, ar fi păcătuit supunîndu-se la asemenea batjocură.

- Nu te teme, Părinte, vorbele pe care eu le șoptesc le-oi spune tare în fața Sfinției tale, și-ai să vezi că-i un fel de rugăciune către Maica Precista.

Am trecut într-o cameră alăturată. Femeia răsări pe dată în urma noastră, cu un scul de arnică galben ca șofranul, o cutie tixită cu buruieni uscate, o sticluță cu miere și o piuliță. Cînd își începu activitatea, deveni deodată altă ființă. Sprințară, cu ochii aprinși și gesturile vii, pătrunsă de un ritm ciudat, luă din scul ață și măsură pe fată din creștet pînă în tălpi, apoi în lățime, de la un umăr la altul. Cu o foarfecă începu a tăia firele în bucăți tot mai mici și punîndu-le în piuliță prinse a le pisa, laolaltă cu o mînă de buruieni și o lingură de miere. Cînd ciudata mixtură fu gata, îi dete să înghită din conținutul ei. Veni apoi rîndul descîntecului. Femeia aduse un ban mare de aramă, șters de numărul anilor. Purta pe el data: 1773, pe o parte un pătrat, iar pe cealaltă o inimă străpunsă în două de o țăpuşă. A suflat peste el de trei ori și, în genunchi, cu fața către icoană, a început a rosti în șoaptă cuvintele mîntuitoare. Preotul se pregăti să plece și el împreună cu noi.

- Ce-i, părințele, nu rămîi?

- Eu ața n-o înghit – vorbi el – că mă mai aleg și cu altă boală pe lîngă cea de care sufăr.

- Bine, du-te atunci să te mănînce fript doctorii.

- M-oi ruga la Cel de Sus, poate m-o isbăvi El... Și omul își tîrî o vreme pașii în urma noastră, bolborosind cuvinte fără de înțeles. Își începea poate seria de rugi către Cel Înalt, singurul de la care aștepta acum vindecarea”.

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci cînd redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista „Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa: Art. „Satul românesc - Viața medicului de la țară”, Lory Panaitescu-Zătreni, 1937

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dulce melancolie

Prunele au început să-și desfacă sînii în valuri bogat aromate de razele soarelui călărind păsări de vînt, întru cununii de pepeni cu genele muiate în tandre melancolii, cu buze de faguri aprinși în călcîie de domnișoară ce-și poartă mersul grațios spre întîlniri de ape pletoase și bărbați mirosind a mere dulci și zemoase. Cocoțate pe spinări de crengi, prunele se răsfață la soare, îmbăindu-se în mustul toamnei, miruit cu duh de rouă și zumzet de albine. Sînt ca niște stele de mir trecute prin scînteieri de dimineți cețoase și adieri de vînt cu schelălăit de ciulini văduvi rostogolindu-se în căutarea veșniciei.

Și iată că ele, prunele, nu au prejudecăți: în foșnet de dulci călătorii, o iau în pas cadențat pe cărări de pămînt reavăn, cu prăsilă de lună de var și gravuri de sfîntă crăiasă, gata de prorocit minuni. Pentru că ele s-au născut cu sîmburi întru nemurirea luminii de cer întins și miracole de poezii cosmice.

O, Doamne, ce bucurie să întîlnesc la tot pasul fete de prune și prinți de-albine, cu aripile lor de aer curtat de dulcea roadă a verii care începe să-și scrie testamentul, luîndu-și adio de la zburdălniciile lor, în sunetele de trompetă ale păsărilor nopții. Drumurile sînt tot mai străvezii de poezii, chiar dacă gașca ploilor, cu pițigăielile ei prelungi, a pornit mai rar la întîlnirea cu tunetele de bostan de la marginea cîmpului și cu ochii de broască din lacurile cu zîne-sînziene gata de măritat... Prin podul cerului se aud cum scîrțîie osii de brumă groasă și oale de must din curpeni de struguri cățui, cu licori de dezbrăcat femeile gingașe de rochița-rîndunicii, iar prunele stau cocoțate cu buricul galben-albăstrui, pregătite să ofere o iubire de țuică tandră într-un bordei cu cîntec de greier din talpa bunicului.

Și uite așa m-am îndrăgostit de straiele prunilor mei din grădina cu snopi de fîn cosit noaptea și răvășit de vîntul ce adie pe o coamă de la streașina casei, cît mai aproape de sufletul meu. Presimt cum, în zare, îngerii îmbrăcați în straie de mir galben se vor culca, de seara pînă dimineața, în gîlgîit de sărut de prună, cu parfum

Barbu ªtefănescu Delavrancea, orator ºi conferenţiar de excepţie

Temperament cu fond romantic, oscilînd între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una dintre cele mai puternice prezențe literare de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea și începutul Secolului XX. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care o va aprecia într-un mod deosebit.

Copilul din Bariera Vergului

Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă din Bariera Vergului din București, fiind cel mai mic dintre copiii familiei. Tatăl lui, zis Ștefan „căruță-goală“, se numea Ștefan Tudorică Albuș, era din neamul unor ciobani vrînceni și devenise căruțaș de grîne. Mama scriitorului era Iana (Ioana sau Ana), „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“.

Copilul își petrece primii ani de viață în casa familiei din Ulița Vergului, apoi părinții îl înscriu la cursurile diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În 1866 devine elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, apoi, în clasele a III-a și a IV-a, urmează Școala Domnească.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, în 1877 devine student la Facultatea de Drept, începe să publice versuri în ziarul ,,România liberă”, iar în 1878 îi apare primul volum. În 1882, Barbu Delavrancea obține licența în

Drept, se mută apoi la Paris, unde va locui între 1882 și 1884, iar la revenirea în țară începe să colaboreze din nou cu ,,România Liberă”. Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și un excepțional orator, Delavrancea intră în politică și ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. În această calitate promovează şi aplică Legea repausului duminical, explicînd că „muncitorii nuşi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea tîrziu“ și militînd pentru ,,dreptul acestora de a-şi mîngîia copiii, de a-i iubi, de a-i creşte şi cunoaște”.

Forţa emotivă a discursurilor sale cutremura auditoriul

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvîntului) a jucat și la români un rol esențial. Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați în ale retoricii, prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvîntului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzindu-l vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvîntătorului, capabil să tîrască după el masele. ,,Originalitatea și popularitatea gazetarului și oratorului Delavrancea se datorau, fără îndoială, talentului său literar, dar și unui farmec personal care-l individualiza pregnant printre omenii politici ai timpului.(…) Oratorul Delavrancea se considera, metaforic vorbind, legatarul testamentar al unor veacuri întregi, care glăsuiau acum prin el. De aceea un discurs ca «Pămînt și drepturi» conține pagini de vibrantă poezie mesianică, într-un stil solemn-confesiv, electrizant pentru auditoriu: «Eu nu uit că sînt copilul țăranului clăcaș împroprietărit în ’64! Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: bsmele, cîntecele, obiceiurile, limba, această comoară de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat cu pașii făcuți înspre dînsul. Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă lipsa, și foamea, și năvălirile»” (,,Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici”, volum coordonat de Șerban Cioculescu).

de puterea ursului, cu ochi de vultur îndreptați spre alte zări, cu întinderi de livezi cu fructe zemoase. Văd cum toamna se logodește cu nori de ape zburlite prin burlane, și eu o suspectez de trădare, pentru atît amar de prune căzute din brațele sale prin iarba cu lacrimi de păianjen și scripcă de greier, de care nu mă mai pot despărți.

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Ștefănescu Delavrancea a denunțat starea de robie a românilor de peste munți: ,,Ei sînt reduși la iobăgie, legați pămîntului, vînduți cu pămîntul și mai tîrziu sclavia albă se practică de nobilii maghiari: unii din români sînt vînduți la tîrg; ba pe aiurea sînt înjugați în juguri, ca vitele. Femeile sînt datoare a lucra toată săptămîna la baronesele trîndave și crude… Copiii sînt pedepsiți ca pentru crimă dacă ar fi încercat să învețe carte. Țăranii sînt obligați să muncească mai tot timpul anului pentru acei care nu trăiau decît în vînători și beții cumplite. Nobilii unguri au dreptul de a trage în țeapă, jus patibuli, și de a decapita, jus gladii, pe români, fără ca ei să poată porni judecată contra seniorilor, chiar cînd au fost prinși într-o crimă flagrantă”.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvîntul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională: ,,Sîntem un singur popor, Carpații ne sînt șirea spinării”.

A murit fără a-ºi fi văzut realizat visul de unificare naþională

Pe 12 mai 1912, a fost ales membru al Academiei Române. În momentul intrării României în primul război mondial, în 1916, cînd Guvernul României și Familia Regală au plecat în refugiu la Iași, Barbu Ștefănescu Delavrancea a rămas în Bucureşti. A părăsit orașul împreună cu familia, cu cel din urmă tren, și a găsit cu greu un adăpost modest în Păcurari, pe Strada Pojărniciei numărul 2, în casa Elizei Tulbure. Aici va locui împreună cu soţia, profesoara Marya Delavrancea, directoarea Şcolii Centrale de Fete (între anii 1912-1927) şi cele patru fiice - Cella Delavrancea, pianistă, scriitoare și profesoară de pian, Henrieta Delavrancea Gibory, una dintre primele arhitecte din București, Margareta și Niculina - chinuit de o angină pectorală și de depresia provocată de situaţia în care se afla țara. În ultimele săptămîni de viaţă a primit vizita bunului său prieten, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I.L. Caragiale, alcătuise triada „Alecu, Iancu şi Barbu“ și care va povesti mai tîrziu că l-a găsit „cu părul răsfirat pe pernă şi cu barba crescută, ca Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de moarte“. Scriitorul a murit în noaptea de 29 spre 30 aprilie 1918, la vîrsta de 60 de ani, cu mîhnirea de a nu-și fi văzut realizat visul pentru care militase fără odihnă pînă în pragul morții, unificarea națională a României ce avea să se îndeplinească foarte curînd. r.m. ,,Triada“ Delavrancea-Caragiale-Vlahuță

În 1894, într-un alt discurs vehement, intitulat ,,Rolul și drepturile românilor transcarpatini”, Barbu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga –Maica Benedicta (1920 – 2006)

Se împlinesc anul acesta 15 ani de cînd, între 18 și 20 august 2007, la Putna, s-a organizat Colocviul Tradiție spirituală românească și deschidere spre universal, închinat memoriei Academician Zoe DumitrescuBușulenga – Maica Benedicta. După ultima sa dorință lăsată ca testament pe 4 noiembrie 2004, scris în București, marea Profesoară își exprimase „dorința ultimă”: dacă va muri la București, să fie înmormîntată la Mînăstirea Cernica, dar „dacă se va întîmpla la Văratec, în casa Înaltului Pimen Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, unde mi-am petrecut momentele de vară timp de peste 30 de ani, să fiu înmormîntată la Mînăstirea Putna, iar slujba să fie făcută de Înaltul Pimen”. Momentul intrării în curtea acestui binecuvîntat de Dumnezeu lăcaș de cult este subliniat de Înalt Sfinția Sa Arhimandritul Melchisedec Velnic, Starețul Mînăstirii, în Argument la volumul Caietele de la Putna apărut în 2008 (Grup Mușatinii, tipografieeditură-producție publicistică, Suceava):

„În ziua de 5 mai 2006, pe poarta Mînăstirii Putna intra trupul neînsuflețit al Maicii Benedicta. Era ziua în care, de pe un pat de spital din Iași, sufletul său se încredințase Părintelui Ceresc. Știam, de ceva vreme, că Maica Benedicta trăiește ultimele momente ale acestei vieți și că, potrivit dorinței ei, exprimată în scris, dorea să fie înmormîntată la Putna” (p.5).

Din această carte am aflat un lucru impresionant: „După rînduiala creștinească, pînă la îngropare, la căpătîiul celui adormit se citește Psaltirea. Unul dintre părinții de la Mînăstirea Pojorîta care ne-a ajutat la pregătirea înmormîntării a fost rînduit să citească Psaltirea noaptea, timp de mai multe ore. A mărturisit după aceea: niciodată în viața mea nu am putut să fiu atît de adunat la rugăciune, la Psaltire, cum m-am simțit în prezența maicii acesteia; niciodată nu m-am rugat atît de viu, atît de puternic. Se ruga acolo și simțea prezența lui Dumnezeu. A fost o bucurie și o pace deosebită în preajma Maicii Benedicta, a trupului ei neînsuflețit” (p.9).

Și, cum Dumnezeu le aranjează pe toate, „Încă de la masa de pomenire, domnul Dan Hăulică a propus Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop Pimen înființarea unei fundații care să poarte numele Maicii Benedicta și care își asumase responsabilitatea păstrării și cultivării moștenirii culturale și spirituale pe care această Doamnă a culturii române ne-a lăsat-o. IPS Pimen a fost întrutotul de acord și a dat binecuvîntarea pentru realizarea acestei inițiative, totodată mînăstirea noastră a primit ascultarea de a face tot ceea ce este necesar pentru a duce la împlinire această inițiativă”. Pe pagina următoare, citim noi lămuriri:

„La parastasul de 40 de zile s-a hotărît ca, în fiecare an, în preajma zilei de 20 august, ziua de naștere a Maicii Benedicta, să fie organizat un colocviu care să reunească contribuții din cele două mari arii de interes cărora Maica Benedicta s-a dedicat: cultura și credința.

Cu darul lui Dumnezeu primul pas a fost făcut între 18-20 august 2007: la Putna s-a organizat colocviul Tradiție spirituală românească și deschidere spre universal închinat memoriei Academician

Zoe Dumitrescu-Bușulenga. /.../ Odată cu lucrările Colocviului s-au desfășurat și discuțiile despre înființarea fundației. În final, cu acordul tuturor participanților [adică și a celei care scrie aceste rînduri, prezentă în sală], s-a ales numele Cultură și creație – Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”, fundație care are ca scop promovarea modelului de viață creștină și a valorilor culturale și spirituale românești și universale cărora li s-a dedicat Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Obiectivele Fundației sînt:

– studierea tezaurului de gîndire și acțiune reprezentat de Academician Zoe DumitrescuBușulenga – Monahia Benedicta și a virtuții ei exemplare în raport cu tînăra generație;

– afirmarea rolului Academician Zoe DumitrescuBușulenga – Monahia Benedicta în cultura românească și universală și a înrîuririi ei formative în raport cu nevoile reale ale societății;

– înțelegerea vocației de om de cultură și a vocației monahale ilustrate de Academician Zoe DumitrescuBușulenga – Monahia Benedicta;

– păstrarea vie a înțelesului major de ISTORIE, CULTURĂ și CREDINȚĂ pe care îl poartă Mînăstirea Putna.

Ultimul punct este și un răspuns la întrebarea «de ce a ales Maica Benedicta ca loc de îngropăciune Mînăstirea Putna»? La Putna se întîlnesc deopotrivă istoria, dragostea de neam și țară, credința și cultura” (s.n.). Volumul cuprinde un bogat material de documentare, lucrări prezentate sau trimise pentru a fi publicate. Cu evlavie citim ultimul text (purtînd data de 17 iulie 2007) scris de slăvitul nostru Patriarh – Prea Fericitul Părinte Teoctist (7 februarie 1915 – 30 iulie 2007), din care facem cunoscute următoarele rînduri: „Vestea trecerii la Domnul a acestei credincioase fiice a Bisericii noastre strămoșești, în prealuminatele și sfintele zile ale Învierii Domnului, sărbătorite anul trecut, ne-a întristat atît pe slujitorii altarelor străbune, cît și pe cei ai așezămintelor culturale ale țării, în frunte cu Academia Română și alte instituții de peste hotare, unde adormita întru Domnul a semănat frumusețile gîndirii și ale scrisului românesc. În așezămintele noastre de învățămînt superior, în adunările tinerilor doritori de cuvînt ziditor de suflet, prezența și cuvîntul Doamnei Academician Zoe DumitrescuBușulenga era ales, elegant și profund convingător. Chiar în deceniile trecute, cînd Biserica și învățătura mîntuitorului Hristos erau îngrădite cu strășnicie, curajul acestei purtătoare de mir a cuvîntului lui Dumnezeu a rămas pildă de apostolat pentru credincioși” (p.13).

Să nu uităm de curajul de care a dat dovadă marea Profesoară, pe care l-am mai amintit în alt articol publicat în „ROMÂNIA MARE”: la cursul de Literatură universală, din anii ’59 - ’60, a introdus studierea Bibliei și l-a adus în Amfiteatrul „Odobescu” de la Filologie pe Părintele Constantin Galeriu.

IPS Pimen subliniază culmile culturii la care a ajuns această mare personalitate - Academia, dar ea „s-a îndreptat și spre alte culmi /.../ și-a ales urcușul rugăciunii /.../. Cel ce se roagă cu adevărat este teolog, vorbitor cu Dumnezeu și nu un simplu vorbitor despre Dumnezeu, cum este înțeles astăzi cuvîntul teolog de către cei mai mulți” (p.15). Astfel, marea Profesoară „Zoe DumitrescuBușulenga a dorit și a reușit să-și încununeze aura de academician cu cea de teolog” (p.16).

Volumul cuprinde multe din materialele prezentate sau trimise la colocviu și, astfel, ,,cuvintele celor care au avut intervenții nu au căzut pe piatră seacă, ci în pămînt roditor” – cum se precizează în Argument

IPS Bartolomeu al Clujului trimite, la 18 august 2007, rînduri scrise cu prețuire și evlavie, cu condei de poet, subliniind faptul că marea Profesoară ,,aparține, deopotrivă, culturii și spiritualității românești: în cultură – statură imperială, în spiritualitate – siluetă diafană. Pe Zoe-Benedicta nu o pot vedea decît plutind în văzduhul sufletului românesc”.

Cel care a avut poate cea mai mare contribuție la inițierea și organizarea acestui colocviu a fost Dan Hăulică (1932 – 2014), o lungă perioadă de timp

redactor-șef la revista „SECOLUL XX”, președinte al Asociației internaționale a criticilor de artă (ales în 1981), precum și ambasador al României pe lîngă UNESCO. În această activitate, i-a fost alături o altă personalitate a culturii noastre – Teodora Stanciu, redactor la Radio România Cultural și la TV Trinitas. Dan Hăulică consideră că, la Putna –Ierusalimul neamului românesc, ni se dăruie viața spiritului. În paginile sale din carte redă rîndurile trimise de compozitorul Roman Vlad, care subliniază faptul că „Doamna Zoe, fericita Maică Benedicta, a condus magistral Accademia di Romania la Roma, știind să cîștige stima, admirația și simpatia tuturor intelectualilor, artiștilor, oamenilor de știință și a politicienilor care au frecventat Accademia. A fost un ambasador ideal al culturii românești în Italia”.

La colocviul oglindit în mare parte în acest volum, a fost prezent omul de cultură Bruno Mazzoni, profesor la Universitatea din Pisa, pe care l-am întîlnit, după ce m-am întors de la Putna, în centrul Bucureștiului, admirînd Palatul regal. Domnia sa și-a început expunerea ca un „martor și ambasador al culturii italiene”: „Vă aduc astăzi, atît organizatorilor, cît și tuturor participanților, un salut special și un gînd de admirație și afecțiune profundă din partea Doamnei Profesoare Rosa del Conte” (1907 – 2011), cea care a închinat geniului tutelar al culturii române lucrarea ,,Mihai Eminescu o dell’ Absolutto” (1963), în care îl privește ca pe o ,,imagine cosmică” înălțată din fondul ancestral al culturii române laice și religioase. Adăugăm ideea că această temă este adîncită întrun dialog între două minți înalte, cu eminescologul, filosoful culturii cu toate compartimentele ei –Academicianul mihai Cimpoi

În această primă ediție – „Caietele de la Putna”, sînt prezenți, cu comunicări sau materiale trimise, mari oameni de cultură, Profesori, academicieni, precum Eugen Simion, Constantin Ciopraga (1916 – 2009), Valeriu Râpeanu (care ne-a părăsit înainte de a împlini 91 de ani, pe 12 iunie 2022), doctorul Adrian Fochi din Tîrgu Neamț, nepotul folcloristului Adrian Fochi (1920 – 1982) ș.a. Nu lipsesc nici gîndurile pline de prețuire și de evlavie ale Monahiei Eufrosina Jescu, cea care i-a fost tot timpul de ajutor, cînd Doamna Zoe își petrecea verile la Văratec, loc pe care-l transforma în centru cultural universal.

Constantin Ciopraga consideră că „Definitoriu, fenomenul umanist, antic și modern se constituie sistematic – în viziunea Doamnei Zoe – în teritoriu de investigații aprofundate, inclusiv din perspective comparatiste. La dumneaei, literatura română, ca obiect de studiu, devine in toto refrenul umanismului autohton, fenomen cu însemne diferite de ale altor spații”.

IPS Pimen sublinia că este greu să prezinți persoana și personalitatea unui om de talia Zoei Dumirescu-Bușulenga – academician și monahie. Tot atît de greu, adăugăm noi, este să prezinți importanța și amploarea primului Colocviu Credință și Creație închinat acestei de neînlocuit personalități a culturii române și universale. La acest Colocviu am avut cinstea să prezint volumul „Lumină din lumină... Marea Profesoară Zoe Dumirescu-Bușulenga“ (Ed. Printeura, Ploiești, 196 p.), pe care l-am încheiat după o ședere de opt zile la Măicuța Frusinica (Eufrosina Jescu), în aceeași cameră în care locuise Maica Benedicta. Am ales acest titlu (de cuprinsul lucrării mă voi ocupa în alt articol) pentru că am simțit tot timpul, deasupra, spiritul său. Și durerea pierderii ei, cu un an înainte, s-a întîlnit cu LUMINA pe care însăși o sădise în copiii ei. Ne-a dat lumină din lumina ei. „O revărsa cu îmbelșugare. Poate și acum iese din pămîntul Putnei, unde-și doarme somnul de veci” (Grigore Ilisei, Un tezaur, în CONVORBIRI LITERARE, mai 2006, p.35). Deși ne-a părăsit, trecînd Dincolo, cercul nu s-a închis, l-a lăsat deschis ca un curcubeu care stă deasupra spiritelor treze. Titlul volumului care i se potrivește cel mai bine este LUMINA. Ca un crez: LUMINĂ DIN LUMINĂ... Dr ELIS RÂPEANU

Balsamuri spirituale

Cîteva reflecții despre istoria neamului românesc Polemici « Controverse

Nicolae Iorga, ca produs al societății românești a Secolului al XIX-lea care își exprima conștiința de sine în actul Unirii, se intercalează semnificativ, în timp și ca exponent al neamului său, între ceilalți doi luceferi ai aceleași Moldove, Mihai Eminescu și Mihail Sadoveanu.

Iată ce spunea Nicolae Iorga, în apărarea continuității populației dacice romanizate după retragerea aureliană: ,,O populație nu părăsește deloc, chiar în fața celor mai grave adversități istorice, chiar în fața negării celei mai înverșunate din partea forțelor naturii, pămîntul în care a coborît rădăcini profunde: să ne gîndim la Neapole trăind sub vulcan, la Messina refăcută pe ruinele cutremurului de pămînt, la Lisabona renăscută, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la opera sa care a ajuns să o domine”...

Iar Mihail Sadoveanu scria (nefiind exclusă o replică la Iorga) despre legenda întemeierii Moldovei: ,,Istoricii care nu afirmă nimic fără act scris și pecetluit au avut dreptate din punctul lor de vedere să înlăture această legendă.

Din Bucure ş tii de altădată

Nae Ionescu, filosoful care a iubit cele mai spectaculoase femei din Bucureşti

„Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea! Pe lume trebuie să ai peceți” îi spunea profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile „seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă. Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șepcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trîmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic – altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum felul în care Gînditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adînci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpînească freamătul ființei femeiești. A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania

În locul ei însă nu au pus nimic. Nefiind istoric, eu îmi voi îngădui să dau iarăși povestei străbunilor noștri, dreptul ei. Nu sînt realități numai clădirile de piatră și petecile de hîrtie; mitul păstrează eternității flamura sufletului generațiilor. Ceea ce au crezut bătrînii și ceea ce vor crede copiii noștri, desfătați de vis, e un adevăr pe care nu-l vor putea înlătura oamenii prea serioși. Nici un argument nu poate sta mai presus decît o frumuseță. Deci, îmi păstrez legătura cu cei care dorm în acest pămînt și nu lepăd cele relatate de Cantemir”... (Din ,,Viața lui Ștefan cel Mare”, de M. Sadoveanu).

Credința în poporul român, venerația pentru faptele sale de vitejie de-a lungul secolelor aveau să determine pe Al. Vlahuță să spună: ,,Podoaba cea mai aleasă și mai mîndră între podoabele țării este poporul românesc, în marea lui putere de muncă, de luptă și de răbdare, în mintea lui trează și în inima lui caldă am găsit sprijinul speranțelor noastre”. ,,Pentru noi, cuvîntul Țară, arăta N. Iorga, înseamnă, fără nici un adaos, pămînt românesc liber, în toată întinderea lui și cu tot sacrul drept care se cuprinde în el. Și de aceea «a muri pentru țară» a fost cea mai înaltă datorie pentru generațiile care, apărînd-o, au închis ochii înainte de vreme”.

LILIAnA TETELEA

Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena PopoviciLupu, cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory. A avut o aventură atît de spirituală cu Maruca Cantacuzino încît prințesa și-a aruncat vitrion pe față cînd a văzut că „seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros.

„Să nu vedem în iubirile

lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar” (1)

Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu. „Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atît de mult cît s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți” (Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon).

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. „Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem pînă atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie pînă atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lîngă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?”. Cînd a auzit Mircea Eliade întîmplarea, cum era domnia sa tînăr, creativ și literat, repede a zis: „Aaa, păi să scriu o nuvelă. «Noapte albă» să se cheme”.

Dar cel mai frumos l-a încondeiat pe domnul Nae, ca pe un ou de Paște Fabergé, Tatiana Niculescu. Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întîmpla demult,

Un creștin pe jumătate –o întreagă absurditate

motto: „Cum puteți crede voi, care primiți slavă unul de la altul și nu căutați slava care vine de la singurul Dumnezeu?” – Ioan 5.44

Prietenul meu este student și lucrează în timpul vacanței intersemestriale în domeniul construcțiilor. Colegii lui au aflat că el crede în Domnul Isus și au început întrebările: „Băiete, mergi în fiecare duminică la adunare?“. „Desigur!“. „În fiecare duminică? Ești nebun?“. „Nu“, a spus el, „merg și în timpul săptămînii la ora biblică“. Atunci toți i-au spus: „Băiete, ești nebun! Cum poți să crezi lucruri atît de învechite!? Creștinismul a dat faliment, în ciuda faptului că a durat două mii de ani“.

Tînărul creștin a tăcut tot acest timp. Cînd băieții au terminat, el le-a spus: „Dacă aceasta este poziția voastră față de credința creștină, înțeleg că voi toți nu mergeți deloc la biserică și ați devenit atei“. După o tăcere îndelungată, un muncitor mai în vîrstă a răspuns: „Ce vrei să spui? Și eu sînt creștin și cred în Dumnezeu“. Apoi și ceilalți au spus: „Chiar te consideri mai bun ca noi? Și noi avem credința noastră“. Deodată toți încercau să-l convingă de faptul că și ei sînt religioși. Cînd au tăcut, tînărul le-a răspuns: „Atunci de ce mă batjocoriți?“.

Nu-i așa că există oameni ciudați? Nu vor să fie cu totul creștini, ci doar puțin religioși. Însă un creștin pe jumătate este o întreagă absurditate; cel pe jumătate nehotărît nu este un creștin adevărat. Ia o hotărîre serioasă și urmează-L pe Domnul din toată inima!

demult, în anul 1909, în La Belle Époque. „În orașul cu 300.000 de locuitori, tînărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: «Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia cînd te apropii de centru, unde te întîmpină un MicParis cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise pînă tîrziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu cîțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tînăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e artificială și superficială, datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit»” (Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020). În primăvara anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tînăra studentă la Litere și Filosofie pentru care a simțit „prima înfiorare de dragoste” din viața lui. (va urma)

B.365.RO

Nae Ionescu și singura sa soție, Elena Margareta Fotino

File de istorie

Matei Basarab – diplomat

În deceniile trei şi patru ale Secolului XVII, pentru țările române, factorul determinant al relaţiilor externe rămîne, în primul rînd, Imperiul otoman; în aceste împrejurări se accentuează colaborarea dintre cele trei principate. Mihai Viteazul înţelesese că modalitatea cea mai eficace pentru a restaura deplina independenţă faţă de Imperiul otoman era unirea celor trei state româneşti. Ceea ce provocase reacția promptă şi vehementă, în primul rînd, a puterilor „creştine“ care, prin acţiuni armate si asasinarea voievodului, au desfăcut unirea realizată de el în 1599-1600.

Fraţi – unul altuia

În pofida acestor încercări, primele două decenii după 1601 înregistrează o accentuare a legăturilor politice ale principatelor nord-dunărene. Astfel, între 1605 și 1608, tratate şi legăminte de credinţă între cîrmuitorii munteni şi transilvăneni; în 1608, înţelegeri bilaterale transilvanomuntene şi moldovene sau, după formulările timpului, „confederaţia perpetuă şi inviolabilă“, „frumoasa confederaţie“. Situaţie repede compromisă de ambiţia lui

veste, răuvoitorii şi vrăjmaşii mai vîrtos stau liniştiţi; dar de îndată ce aud de lăsarea la vatră a oastei, atunci ne vor pune la încercare“.

Gabriel Báthory, care atacă pe aliatul său Radu Şerban şi se intitulează – pentru scurt timp – „principe din mila lui Dumnezeu al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine“. În schimb, Gabriel Bethlen – urmașul lui Báthory – „a dat mîna cu cei doi voievozi şi s-au jurat că-şi vor fi fraţi unul altuia şi pînă la moarte nu se vor lăsa unul pe altul“ (însemnare contemporană). Opţiune întărită şi de înţelegeri scrise munteano-transilvane în 1612 şi 1619.

Luînd domnia în toamna anului 1632, Matei Basarab (1632-1654), cu un deosebit simţ al realităţilor, a înţeles să împlinească cu regularitate obligaţiile ţării faţă de puterea suzerană; a folosit cu îndemînare şi de repetate ori negocierea şi diplomaţia pentru a îndepărta primejdiile şi uneltirile. Dar a păstrat, faţă de Poartă, o atitudine demnă; era hotărît, la nevoie, să reziste şi cu armele, şi ţinea permanent oştirea gata. Cum gîndea Matei vodă, ne apare din cîteva mărturii ale timpului: „Şi a luat măsuri ca turcii să nu se mai poarte în ţara sa cu atîta îndrăzneală, cum făceau mai înainte – constată, la 1640 în urma vizitei în Ţara Românească, episcopul catolic de Sofia, Petru Bogdan Baksic [Pietro Deodato Baksic], pentru că, mai înainte, un turc putea să-şi îngăduie orice îndrăzneală în Ţara Românească [întocmai] ca şi cînd ar fi fost în mijlocul Turciei, dar acum nu se mai încumetă să facă aşa ceva, ci se poartă cuviincios...”. „În acelaşi timp – citim în jurnalul soliei polone conduse de Jerzy Krasinski în 1636, relatînd întîlnirea cu Matei Basarab, la 2 aprilie – am aflat şi marea sa ură [a lui Matei Basarab] faţă de turci, precum şi puternica sa dorinţă de dezrobire a creştinilor de sub jugul păgîn. Întrucît nu ar putea-o realiza prin propriile sale puteri, ar dori foarte mult să contribuie la aceasta cel puţin cu averile sale...”. Stare de spirit confirmată, în 1640, şi de relatarea prelatului catolic Angelo Petrica din Sonnino.

N-a căutat războiul, ci pacea

Pentru a avea linişte a folosit, de repetate ori, darurile şi banii. A trimis la Poartă 35 pungi (17.500 lei) şi a obţinut, în 1637, îndepărtarea fostului voievod Leon Tomșa, care uneltea pentru redobîndirea puterii. Într-o scrisoare cu data de 26 ianuarie 1643, se relata că voievodul trimisese la Istanbul, tot pentru rezolvarea unor pricine, peste 60.000 de reali. Cu alţi 40.000 de reali, a realizat, cam în aceeaşi vreme, înlăturarea unui alt pretendent – Bogdan. La 19 ianuarie 1645, trimisese la Poartă încă 70.000, spre a obţine confirmarea domniei pe viaţă, iar cîțiva ani mai tîrziu, a dat alţi 50.000, pentru a nu mai fi chemat în vizită la Istanbul, vizită totdeauna primejdioasă. A folosit atari mijloace de cîte ori a fost posibil, tocmai pentru a asigura ţării liniştea. De asemenea, a înţeles că pregătirea oştilor era absolut necesară pentru păstrarea păcii: „Cu toate că a sosit şi vremea pentru lucrul cîmpului – scria voievodul muntean lui Ioan Kemény, la 27 iulie 1652 – dar oștile noastre sînt toate ridicate şi în tabără, căci auzind această

Cu ajutorul oştirii gata de acţiune Matei Basarab a înlăturat două încercări otomane, în 1636 şi 1637, de a-1 scoate din domnie. Cronicarul Radu Popescu exprimă foarte sugestiv – şi exact – situaţia domnului muntean: „Deci văzînd turcii că s-au împuternicit Matei vodă cu bani si cu oşti, şi avînd pe unguri prieteni, avea pohtă şi ei să-l mazilească, dar nu-i cuteza, ci muncea cu vreun meşteşug să-l prinză: ci, norocul slujindu-l, nu putea; că afla meşteşugurile turcilor şi să păziea“. Cronicarul arată explicit în ce consta „norocul“ lui Matei Vodă: diplomaţia, oștile, darurile, buna prevedere pentru a contracara planurile adversarilor.

Pentru personalitatea lui Matei Vodă, definitoriu rămîne şi felul cum a folosit „arta tratativelor“, cum a evaluat şi intuit – de cele mai multe ori exact – interesele şi reacţiile partenerilor şi adversarilor săi. Pe fundalul constant al dominaţiei Porţii şi dată fiind atitudinea ostilă a lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, o consolidare a poziţiei politice a Ţării Româneşti putea fi obţinută accentuînd, în primul rînd, legăturile cu Transilvania. Este şi opţiunea statornic urmată de Matei Basarab. Chiar din 1635 domnul muntean propunea lui Gheorghe Rákóczy I un tratat bilateral defensiv operînd „erga omnes“, inclusiv în cazul unor intervenţii otomane împotriva celor două ţări. La care principele Transilvaniei încuviinţa prudent şi cu precizarea că-l va ajuta pe voievodul muntean „după putinţa noastră“, „cît ne va sta în putere“.

Ţinerea bunei vecinătăţi

La rîndu-i, Matei Basarab se obliga să vină în ajutorul lui Gheorghe Rákóczy I. Şi comandanţii militari munteni au întărit prin jurămînt să dea ajutorul hotărît: „Şă noi toţi cu oastea ţerăi noastre şi cu feaţele noastre gata vom fi, fără de zmenteală, a ajuta să lăngă ei a fi, după pohta vremilor, lăngă Măria-Sa...“. Dar tot ei precizau: „Şă pănă-şi va ţinea Măria-Sa toată făgăduinţa cea bună, şă tocmeala ce au făcut cu Dom nostru Io Mateiu Voevodu, pentru să fie toate acestea stătătoare şă aşădzate şă deplin(e)“.

Înţelegere bilaterala între cei doi voievozi, confirmată în toamna lui 1636, în 1638, apoi în 1640, după atacurile lui Vasile Lupu. Matei Basarab propunea, din nou, principelui Transilvaniei o alianţă militară defensivă care să opereze şi în cazul unui atac al Porţii. La rîndul său, partea transilvană reînnoia şi întărea „legătura de mai înainte... şi scrisoarea domnească dată despre aceasta...“, sub condiţia reciprocităţii. Făgăduiala de ajutor, cu 2.000 de ostaşi (şi chiar mai mult), precum şi sprijin politic au fost din nou întărite în chip solemn de voievodul muntean și la 17 iulie 1643. La 12 aprilie 1647, Matei Basarab confirmă din nou „hotărîrea şi legămîntul nostru pentru ţinerea bunei vecinătăţi“, cu plata anuală – ca mai înainte – a unei sume simbolice de 5.000 de florini, însoţită de „un cal bun turcesc ca pentru un principe, cu îmbrăcăminte princiară, cu scări de argint...“.

Aceeaşi politică a dus şi faţă de Gheorghe Rákóczy II (1648-1660), cu care Matei Basarab dorea să fie – de

la început – „în bună vecinătate şi dragoste, la fel şi cu nobila ţară (Transilvania)“, relaţii întărite printr-un tratat semnat la Braşov, la 8 februarie 1650. La care s-a adăugat şi convenţia din 15 aprilie 1651, unde se prevedea, semnificativ, cooperarea militară a celor două ţări şi împotriva otomanilor, şi a oricăror altor inamici. Gheorghe Rákóczy II se angaja să dea acest ajutor armat dacă otomanii ar încerca vreodată „să calce în picioare şi să rupă tratatele pe care principele însuşi (Matei Basarab) şi ţara sa le are cu Poarta Otomană şi (ar încerca) să-i ocupe domnia...“. Evident, cu condiţia reciprocităţii din partea voievodului muntean. Convenţia amintită este importantă şi fiindcă arată din nou caracterul contractual al raporturilor dintre Ţara Românească şi Imperiul otoman. Altfel spus, factorii de răspundere din cele două principate confirmau, la 1651, ceea ce Mihai Viteazul considerase un element esenţial cu cel puţin cinci decenii înainte; anume că numai o alianţă completă, un front comun al celor două ţări poate întări poziţia lor în relaţiile sud-est europene. Desigur, restaurarea deplină a independenţei şi suveranităţii devenea posibilă numai dacă o coaliţie de puteri europene ar fi întreprins – cu succes – o ofensivă de proporţii, care în final să înlăture dominaţia Porţii Otomane din Balcani. Ceea ce gîndiseră şi înaintaşi ai săi.

Pentru acţiunea politică a lui Matei Basarab, definitorii au fost şi repetatele sale iniţiative în această direcţie. Nu aşteaptă să fie solicitat, ci sugerează el cel dintîi, interlocutorilor săi, ceea ce s-ar putea făptui pentru a îndepărta pe otomani din Balcani.

Din toamna anului 1635 şi pînă în mai 1637, patru solii muntene ajung la împăraţii Ferdinand II şi Ferdinand III (sau la reprezentanţii guvernului habsburgic). Toate primesc răspunsuri politicoase, dar nici un angajament precis din partea imperialilor. În toamna lui 1638 şi pînă în primele luni ale anului 1639, Matei Basarab stabileşte contacte şi cu Veneţia. Poziţia diplomaţiei veneţiene faţă de voievodul român era sugestiv formulată în raportul din Istanbul (la 11 mai 1639) al ambasadorului Alvisio Contarini către doge: „Cu principele Valahiei... voi reînnoi cu abilitate acele forme de răsplată pe care Excelenţele Voastre mi le prescrie pentru a menţine bunăvoinţa – deja foarte interesată – a acestui principe (Matei-vodă), pentru orice împrejurare“.

Către Matei Basarab privesc şi unele comunităţi suddunărene – aşa cum cu decenii în urmă se îndreptaseră spre Mihai Viteazul. Fruntaşi bulgari vin la voievod, în 1647, solicitîndu-l să-i elibereze de sub dominaţia Porţii. Matei vodă priveşte favorabil planul unei răscoale a bulgarilor cu sprijinul său, dar arată motivele pentru care socoteşte să ceară şi ajutorul regelui Poloniei, Wladislaw IV. Moartea suveranului Poloniei face însă ca şi acest proiect să nu aibă vreo urmare. Demersurile sînt continuate ulterior, în 1650, dar noile convorbiri cu suveranul polon, cu împăratul Germaniei şi cu Signoria Veneţiei rămîn fără rezultat. Semnificativ este răspunsul suveranului habsburgic către Petru Parcevic – solul lui Matei Basarab şi al comunităţilor bulgare: „Împăratul îi spune (lui Petru Parcevic) că nu se cade să înceapă el războiul, fiind în pace cu turcii, şi așteaptă să vadă ce fac ceilalţi principi şi mai ales republica Veneţia, ca mai puternică în această «acţiune», şi în cele din urmă va adera şi el la această acţiune”. De fapt, se repetă situaţia cunoscută şi anterior. Pentru a respinge pe otomani de la linia Dunării era nevoie de un front comun al tuturor marilor puteri din sud-estul continentului şi din zona mediteraneană, front comun care nu putea fi realizat, date fiind divergenţele politice din prima jumătate a Secolului XVII (aşa cum nu fusese făptuit nici în alte secole). Ceea ce nu înseamnă că Matei Basarab nu trebuia să încerce şi într-o atare direcţie.

Pentru apărarea statului, toate căile se cuveneau explorate. Acesta este şi înţelesul întregii politici externe practicate de Matei Basarab printr-o veghe de zi cu zi, printr-o cunoaştere adecvată a oamenilor şi împrejurărilor, printr-o realistă cîntărire a posibilităţilor şi prin reacţia promptă în caz de necesitate. Iar rezultatele au fost pe măsura acestor strădanii: Matei Basarab a asigurat, timp de peste două decenii, pacea pentru statul românesc de la sud de Carpaţi, premisă indispensabilă creaţiei şi aportului românesc la istoria sud-estului european şi – pe un plan mai larg – la cea a continentului nostru.

DINU C. GIURESCU

Mormîntul lui Matei Basarab de la Mînăstirea Arnota, ctitorie a domnitorului

Destine remarcabile • Destine remarcabile •

Horatio Nelson – curajul la limita nebuniei (III)

Cel mai iubit englez

Nu au trecut decît trei zile de la apariţia articolului semnat de dr. Henry Durant şi în coloanele rezervate de „Times“ corespondenței primite de la cititori s-au făcut auzite primele tunete ale furtunii care avea să urmeze: trei scrisori. A doua zi, cotidianul publica şapte, a treia zi nouă, a patra zi o pagină întreagă era consacrată corespondenței pe tema Nelson: 21 de scrisori. Fenomenul a durat 18 zile şi numărul total al scrisorilor publicate (reprezentînd doar o fracţiune din numărul celor primite de redacţie) s-a ridicat la 113. Cu o singură excepţie, toate îşi exprimau protestul față de ipoteza emisă de dr. Durant.

spune sărmana Lady Hamilton dacă ar şti în ce situaţie mă aflu?“. Prin urmare, gîndul la femeia iubită era departe de a-l îndemna la moarte. Nelson ştia că, fără el, existența Emmei va deveni un pustiu lipsit de orice bucurie (cum s-a şi întîmplat).

6) Perspectivele lui financiare nu erau atît de sumbre cum le prezintă dr. Durant. Ferma de la Merton, unde locuiau Lady Hamilton şi fetița, era prosperă, iar rudele care trăiau pe seama lui puteau fi oricînd invitate să plece, aşa cum a mai făcut amiralul şi în alte împrejurări.

7) Semnătura în partea stîngă a foii de hîrtîe figurează nu numai pe scrisoarea menţionată de dr. Durant, ci şi pe alte misive ale amiralului.

Una dintre cele mai documentate opoziţii a venit din partea doamnei Mary Hardwick. Autoare a unei recente biografii despre Lady Hamilton, ea afirmă că studiase bine personalitatea lui Nelson. Iată, pe scurt, contraargumentele sale faţă de teoria sinuciderii:

1) La Trafalgar, Nelson avea o bătălie de cîştigat. Firea lui, educaţia lui, patriotismul lui l-ar fi împiedicat să pună vreo consideraţie personală mai presus de acest obiectiv. Moartea sa ar fi demoralizat întreaga escadră şi amiralul nu şi-ar fi luat în nici un caz un astfel de risc.

2) Îmbrăcarea uniformei de gală urmărea exact scopul de a îmbărbăta pe cei din subordinea lui. De altfel, „camuflajul“ nu intra în vederile militare ale epocii. Valetul lui Nelson – pe care, aşa cum precizează d-na Hardwick, îl chema Allen şi nu Evans şi care, căsătorindu-se cu puțină vreme înainte, nu îşi putuse urma stăpînul – relatează în memoriile sale că amiralul încercase să apară pe punte în aceeaşi ţinută şi cu prilejul bătăliei de la Aboukir. Numai încăpăţînata rezistenţă a valetului l-a făcut să renunţe la ideea sa.

3) Lipsa sabiei se explică probabil prin neglijenţa de care se făcea în general vinovat înlocuitorul lui Allen, un anume Chevallier. Faptul că Nelson nu a remarcat-o se datorează infirmităţii sale: un om fără braţul drept pierde reflexul tipic ofiţeresc de a pipăi mereu mînerul săbiei.

4) Aparenta presimţire a morţii face parte din misticismul cu caracter pesimist de care suferea amiralul. Înclinat spre ipohondrie, el îşi atribuia, de asemenea, tot felul de boli imaginare, iar impresia că îşi trăieşte ultimele ceasuri o avea înaintea oricărei bătălii.

5) După ce a fost rănit, amiralul a şoptit doctorului Beatty: „Tare aş vrea să mai trăiesc puțin. Ce ar

8) Convingerile religioase ale lui Nelson l-ar fi împiedicat în orice caz de la sinucidere, considerată păcat dintre cele mai grave.

Un alt istoric, David Howarth, autorul unui volum despre bătălia de la Trafalgar, reia şi dezvoltă cîteva dintre argumentele d-nei Hardwick, cărora le adaugă şi unele noi. Astfel, el relevă că scrisoarea semnată în stînga (deci în plină obsesie a sinuciderii) nu era terminată şi iscălitura fusese pusă în grabă. Ultima frază pe care apucase să o scrie Nelson era: „Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fiu în viață după bătălie şi să-mi închei scrisoarea“. Un sinucigaş nu îşi exprimă asemenea speranţă, subliniază Howarth.

În continuare, el se ocupă de perspectivele financiare ale amiralului, ca urmare a victoriei de la Trafalgar. După calculele istoricului – şi în conformitate cu uzanţele timpului –, Nelson urma să capete nu mai puţin de 20 de „premii“, în afară de cota din prada de război. Or, pentru a intra în posesia acestei veritabile averi, el trebuia să fie în viaţă; în caz de deces al comandantului victorios, sumele se reduceau considerabil şi erau împărţite moştenitorilor după criterii cu totul subiective. Amiralul era la curent, bineînţeles, cu practica în vigoare şi ştia că moartea îi va fi dăunătoare şi din acest punct de vedere.

Cît despre primejdiile înfruntate din propria sa inițiativă, istoricul britanic le pune pe seama tacticii de luptă adoptate, care le făcea inevitabile. Pericolele erau, de altfel, la fel de mari pentru subalternii săi –Collingwood, Hardy, Blackwood ș.a. –, ca şi pentru inamicii lui, în frunte cu amiralul Villeneuve. „Nici unul dintre ei nu căuta moartea – scrie Howarth. Ei acceptau riscurile ca făcînd parte integrantă din datoria lor, pe care înţelegeau să şi-o îndeplinească pînă la capăt“.

Amiralul William James a trimis şi el o scrisoare ziarului „Times“, arătînd că starea sănătăţii lui Nelson nu era atît de proastă cum o apreciază dr. Durant. În

campaniile din Egipt şi Marea Britanie, el nu a lipsit nici o zi de pe puntea de comandă, deşi vremea era deosebit de călduroasă în primul caz, de umedă şi friguroasă în cel de-al doilea. La 48 de ore după ce, la Veracruz, i se amputase braţul, Nelson trimitea un raport superiorului său, amiralul St. Vincent, scriindu-l cu mîna stîngă. De altfel şi autopsia efectuată a scos la iveală că „toate organele vitale“ erau perfect sănătoase. În scrisoarea sa, viceamiralul Gilbert Stephenson relevă, la rîndul său, faptul că Nelson nu s-a ferit niciodată din calea primejdiei, aşa încît comportarea de la Trafalgar nu are de ce să mire pe nimeni.

Alte scrisori critică diverse puncte din teoria elaborată de dr. Durant, respingînd toate, cu indignare, ipoteza sinuciderii. Excepţia o reprezintă un grafolog, care se declară de acord asupra unui aspect limitat al problemei – tendinţa de a semna în stînga a celor preocupaţi de sinucidere. Adresînd, la rîndul lui, o scrisoare redacţiei, criticatul autor al ipotezei care a stîrnit atîtea controverse se menţine pe poziţiile iniţiale, fără a aduce argumente noi. El ține însă să precizeze că ipoteza pe care a elaborat-o nu urmăreşte denigrarea unei figuri eroice. „Mi-am pus întrebarea: s-a sacrificat Nelson de dragul Emmei şi al Horatiei? Răspunsul pe care mi l-am dat – și mi-l dau și acum –este un categoric da“.

Fireşte, nu ne propunem cîtuşi de puțin să intervenim în această dispută. Dacă am relatat-o este pentru a scoate în relief una dintre numeroasele manifestări de popularitate ale istoriei în zilele noastre. În plus, ni s-a părut semnificativ şi altceva: dezbaterea s-a dus, de fapt, în jurul unor mari calităţi sufleteşti ale lui Nelson. Oricît de indignaţi sînt cei care îl contrazic pe doctorul Durant, acesta nu susţine decît că amiralul şi-a sacrificat viața pentru a ocroti alte două vieţi. Riposta oponenţilor doctorului Durant dovedeşte însă că britanicii nu acceptă, sub nici un motiv, ştirbirea măcar cu o fărîmă a imaginii legendarului curaj şi simț al datoriei, atribuite eroismului lui Nelson, omul pe care unul dintre corespondenţii ziarului „Times“ îl numeşte „cel mai mare şi mai iubit englez din istorie“.

Sfîrșit nICoLAE mInEI

Moartea Lordului Nelson în carlinga vasului Victory, de Benjamin West

Sicriul lui Nelson la Catedrala Saint Paul. De cupolă sînt atîrnate steagurile franceze și spaniole capturate

Nelson rănit în timpul bătăliei de la Santa Cruz de Tenerife, de Richard Westall

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (140)

Artele în Dinastia Tang (10)

Caligrafia (9)

Instrumentele și materialele caligrafice (2)

Tehnica de producere a pensulelor a fost descrisă detaliat și de autorul Jia Sixie în cartea sa „Qi Min Yao Shu“, o vastă lucrare despre agricultură. În timpul dinastiei Tang, în orașul Xuan Zhou, provincia Anhui, se producea un tip de pensulă numită Xuan sau Xuan Bi al cărui cap era făcut din păr de iepure și care era mult superioară calitativ datorită materialelor din care era făcută și meșteșugului avansat. Ca rezultat, orașul Xuanzhou s-a îmbunătățit și mai mult în timpul dinastiei Song. Odată cu apariția mai multor familii de meșteșugari care produceau pensule și care foloseau tehnici unice, au apărut pensulele cu vîrful lung pentru a înlocui pensulele de scris cu vîrf scurt, a căror capacitate de absorbție a cernelii era mai mică. Începînd din epoca dinastiei Yuan-mongolă, pensula de scris Huzhou sau Hubi din Shanlin, orașul Huzhou, provincial Zhejiang, a înlocuit pensula Xuan, devenind cea mai renumită pensulă de scris. Vîrful ei era făcut din părul caprelor albe din zonă, după selecția strictă a materiei prime și folosind tehnici și proceduri cunoscute de meșteșugarii locali. Fabricarea capului pensulei necesita peste 70 de proceduri, care includeau înmuierea, selecția, montarea etc. În timpul dinastiilor Ming și Qing-manciuriană, în afară de părul de capră și de iepure, peste zece alte materiale puteau fi folosite pentru capul pensulei, inclusiv păr de lup, păr de leopard, păr de porc, păr de bebeluș ș.a. În această perioadă au apărut celebrele tipuri de pensule Zha, Dou, Dui, Ti și Ying. Aveau decorațiuni și gravuri mai complexe decît cele anterioare. Mînerul pensulei

Bolile și Istoria (18)

Gin, gripă şi tuberculoză (8)

Treptat, s-a dovedit că pulberile în suspensie, mai ales cele de silicaţi, ameninţau sănătatea oamenilor și de aceea a fost introdusă o legislaţie menită să-i protejeze pe lucrătorii din mediile cu risc.

Una dintre cele mai mari descoperiri, în acest domeniu, a fost făcută cu totul întîmplător, în cadrul unei încercări de fabricare a diamantelor artificiale, ducînd la inventarea unui abraziv nedăunător şi foarte eficient, carborundul, de către Edward G. Acheson, din Pennsylvania, în 1891.

Dar strădaniile lui Beddoes pe tărîm social aveau să-şi găsească ecou abia în 1887, cînd Robert Philip, un medic din Edinburgh, a întemeiat Spitalul Victoria, destinat suferinzilor de tuberculoză. Philip a statuat nevoia ca întreaga familie a bolnavilor să fie supusă investigaţiilor medicale şi a dus o campanie acerbă pentru depistarea, izolarea şi îngrijirea, în sanatorii speciale, veritabile „colonii”, a tuberculoşilor. Doi ani mai tîrziu, trei medici, H. M. Biggs. T. M. Prudden şi H. P. Loomis au înfiinţat o instituţie similară şi un sistem de investigaţie la fel de bine pus la punct, în New York. Încercările de a preveni sau de a trata boala prin vaccinuri preparate din bacili de tuberculoză nu au dat rezultat. Tuberculina sau „fluidul lui Koch”, un extract de bacili distruşi, s-a dovedit nu doar lipsită de efecte benefice, dar chiar periculoasă. Prin eforturile austriacului Clemens von Priquet şi ale francezului Charles Mantoux, s-a pus la punct o nouă variantă a acestui extract, care a fost folosită pentru a testa, pe pielea subiecţilor, dacă aceştia au fost sau nu infectaţi cu tuberculoză. Dar nici această nouă variantă nu s-a dovedit prea folositoare şi prin urmare căutarea unei soluţii a continuat să reprezinte o preocupare de prim ordin a medicilor şi cercetătorilor, deseori rezultînd forme de tratament bizare şi total inutile. În 1902, Emil von Behring, din Marburg, a preparat o tulpină atenuată de bacili de tuberculoză umană cu care spera să poată

era făcut din diverse materiale, cele mai populare fiind lemnul și bambusul, dar se mai foloseau și altele: aur, argint, porțelan, fildeș, carapace de broască țestoasă, ceramică smălțuită sau email. În timpul dinastiei Ming, odată cu producerea la scară tot mai mare a pensulelor Xiang sau Xianbi în orașul Changsha, provincia Hunan, pensulele Hu Bi, Xuan Bi, Xiang Bi au coexistat și au fost îmbunătățite în paralel. În epoca modernă, s-au moștenit cîteva creații obținute cu diferite tehnici de producere a pensulelor și există peste 200 de tipuri de pensule. O pensulă de scris bună permite realizarea de trăsături subțiri (vîrf ascuțit atunci cînd părul pensulei este adunat), trăsături netede (vîrf neted atunci cînd este înmuiat în cerneală), trăsături voluminoase (atunci cînd părul pensulei este bogat) și trăsături viguroase (vîrful pensulei de scris este elastic și viguros).

Batoanele de cerneală. Ca soi de pigment, batonul de cerneală este făcut din cenușă, clei, plante medicinale și alte componente și trebuia să fie măcinat pe o piatră de cerneală cu puțină apă, înainte de a fi utilizat pentru scris. Ca material de scris, batonul de cerneală are o istorie lungă. Este folosit ca material natural pentru a scrie ideograme pe obiecte din os ori piatră în jurul anului 1400 î.Chr. În scrierile lui Zhu Changfang se menționează numele unui om care trăise în timpul dinastiei Zhou – Xing Yi – ca fiind prima persoană care a produs un baton de cerneală. Potrivit filosofului Zhuang Zi, chinezii din Perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“ începuseră să folosească batoanele de cerneală. În timpul dinastiei Han, batoanele de cerneală se produceau în mod regulat. Meșteșugarii specializați în producția lor se aflau în provinciile Shanxi și Guangdong. Cel mai rar și mai valoros baton de cerneală era cel produs în localitatea Yumi, provincia Shanxi. În timpul dinastiei Jin, calitatea batoanelor de cerneală s-a îmbunătățit prin adăugarea de rășină în procesul de fabricare. În dinastia Sui s-au înființat fabrici de stat care produceau batoane de cerneală. În primii ani ai Dinastiei Tang erau folosite pentru

pune capăt epidemiei de tuberculoză bovină. în 1906, Albert Calmette, de la Insititutul Pasteur, din Paris, şi colegul său Camille Guérin, exploatînd ideea lui von Behring, au încercat să găsească remediul tuberculozei, folosind tulpina bacilului bovin. Munca laborioasă depusă în primul rînd de Calmette a durat aproape 13 ani, înainte ca savantul să anunţe realizarea unui vaccin atenuat şi stabil. El s-a mutat la Lille înainte de izbucnirea primului război mondial şi, cum germanii au ocupat oraşul, între 1914 și 1918, rechiziţionînd cirezile de vite, savantul francez a fost obligat să-şi transfere experienţele pe păsări, folosind o tulpină aviară a bacilului tuberculinic şi porumbei pe post de „cobai”. Numărul mare de porumbei de care se folosea Calmette în experienţele sale au atras atenţia ocupanţilor şi puţin a lipsit ca inimosul savant să fie împuşcat, ca spion! Bacilul Calmette-Guérin, faimosul BCG, a fost folosit prima data pentru protecţia copiilor de vîrste foarte mici şi a viţeilor, în 1921. Calmette a distribuit gratuit doze de vaccin în toată Franţa, în 1924, avertizînd că ele trebuie inoculate doar copiilor. Pînă la sfîrşitul lui 1925, 1.317 copii fuseseră vaccinaţi, dintre care 586 au venit ulterior în contact cu persoane suferinde de tuberculoză, fără să se îmbolnăvească. Totuşi, şase dintre copii au murit de tuberculoză în primele şase luni după vaccinare, ceea ce a trezit suspiciuni vizavi de siguranţa metodei. Apoi, în 1930, în oraşul german Lubeck s-a produs o tragedie care nici astăzi nu a putut fi pe deplin elucidată. 230 de bebeluşi au fost vaccinaţi dintr-un singur lot de vaccinuri BCG, iar 173 au făcut tuberculoză pulmonară, 68 decedînd în interval de cîteva luni. Drept rezultat, vaccinul a fost retras şi nu avea să mai fie folosit decît după al doilea război mondial, cînd un control mai eficient al condiţiilor de laborator şi o standardizare mai elaborată au făcut asemenea accidente practic imposibile. Din 1963, în întreaga lume au fost vaccinaţi cu BCG 150 milioane de copii, dintre care doar patru au murit.

Între timp, germanul Wilhelm Konrad Roentgen a descoperit, la Würtzburg, în 1895, razele X, revoluţionînd astfel posibilităţile de diagnostic. Prima

fabricarea batoanelor de cerneală cenușa rezultată din arderea materiilor vegetale și animale sau un ulei special. După rebeliunea lui An Lushan, fabricile din nord, inclusiv cele de batoane de cerneală, s-au mutat în sud. Un ofițer din Dinastia Tang de Sud, anume Li Tinggui, devine celebru pentru batoanele de cerneală pe care le producea; batoanele sale erau mai scumpe și mai greu de obținut decît aurul. În dinastia Song s-au inventat batoanele de cerneală cu negru de fum și mosc. La fabricarea lor se adăugau plante medicinale. Treptat, pe lîngă obiecte de scris, aceste batoane au devenit obiecte de colecție. Meșteșugul producerii batoanelor de cerneală a atins apogeul la începutul dinastiei Qing-manciuriană. Batoanele de cerneală produse de Hui Zhou, provincia Anhui, se exportau în Japonia și Asia de Sud-Est. În aceeași epocă, doi frați, Xie Songdai și Xie Songliang, au preparat un tip de cerneală numită Yuntouyan, care a constituit începutul în procesul de fabricare a renumitei cerneli chinezești. În funcție de diferitele lor utilizări, de formă și materii prime, batoanele de cerneală pot fi împărțite în mai multe categorii. În mod tradițional, batonul de cerneală era făcut din cenușă de pin, ulei, clei animal ș.a. La unele batoane se adăugau și alte ingrediente, dintre care unele prețioase, ca moscul, camforul de Borneo, foița de aur și pudra de perle. Batonul de cerneală trebuia să fie negru, dur și parfumat. În China veche, procesul fabricării batoanelor de cerneală includea opt etape și existau mai multe școli meșteșugărești, fiecare avînd propriile sale secrete de fabricație. Dimensiunile batoanelor nu trebuiau să fie prea mari. Batoanele de cerneală trebuiau măcinate cu multă grijă. Se folosea o piatră de cerneală curată și apă pentru a măcina batonul. Cerneala obținută nu se folosea imediat, ci trebuia lăsată să stea peste noapte. Cerneala obținută trebuia să fie neagră și lucioasă. Era împărțită în două categorii, în funcție de scopul folosirii sale: scris și pictură sau uz comun.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

radiografie satisfăcătoare a plămînilor, realizată în 1922, a fost serios îmbunătăţită, după doi ani, prin introducerea unei substanţe de contrast numite lipiodol. Pe măsură ce metodele se îmbunătăţeau şi experienţa practicienilor creştea, leziunile tuberculoase erau descoperite la stadii tot mai precoce, chiar înainte ca vreun simptom sau semn clinic al bolii să apară. Simplificarea metodelor de depistare a făcut posibilă utilizarea unor unităţi mobile, care executau radiografii pe scară largă, depistînd astfel un neaşteptat de mare număr de suferinzi încă nedetectați clinic. La sfîrşitul anilor ’40, asemenea analize atente au demonstrat că incidenţa globală a tuberculozei fusese pînă atunci serios subestimată.

Au existat controverse şi în legătură cu tuberculoza de tip „bovin”. A fost sau nu aceasta un factor de siguranţă? Theodore Smith, de la Universitatea Harvard, a izolat agentul cauzator în 1898 şi a demonstrat că el poate provoca tuberculoza şi la om, nu numai la vaci. În 1907, Comisia Regală Britanică a anunţat că laptele provenit de la vitele bolnave reprezintă o sursă puternică de îmbolnăvire şi a cerut stoparea vînzării de lapte infectat. Pe atunci, Louis Pasteur deja demonstrase că laptele fiert nu se mai acrea, chiar dacă era ţinut în aer liber. În 1880, firma germană Ashborn realiza primul dispozitiv industrial destinat „pasteurizării” laptelui, scopul iniţial fiind nu unul sanitar, ci unul cît se poate de mercantil: evitarea acririi laptelui comercializat. În 1907, dr. Charles North din New York s-a bucurat de un imens succes după ce a introdus un mecanism special de pasteurizare, mecanism care nu doar că ucidea toate bacteriile periculoase, dar excludea posibilitatea ca laptele să se acrească. Studiile lui Smith au convins specialiştii să încerce eliminarea tuberculozei la bovine, procedeu relativ uşor, întrucît vitele puteau fi testate la fel ca şi oamenii, spre a se vedea dacă sînt bolnave. Dar pe cît era de uşor, procedeul s-a dovedit pe atît de neproductiv, întrucît obliga proprietarii de cirezi să ucidă vitele bolnave.

(va urma)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un personaj istoric uitat: Ciubăr-Vodă

Cu ceva vreme în urmă, întîmplîndu-se să-i citesc volumul ,,Românii din Vidin și Timoc”, am fost convins că Emanoil Bucuța (1887-1946) – poet, prozator, etnolog și folclorist, fusese machedon. Ce-i drept, se născuse la Bolintin Deal, lîngă București, ca fiu al moldoveanului Ioniță Popescu și al brașovencei Rebeca-Elena Bucuța, și nu părea machedon. Tîrziu, prin 1927, și-a schimbat numele de Popescu în cel de Bucuța. Ca să ne ținem totuși de adevăr, machedoancă era prima soție, Eufimia Piussi, născută la Vidin, în Bulgaria, și cu care a avut 3 copii. Sau poate și el ar fi avut același sînge, căci, cum se știe, acești oameni sînt foarte exclusiviști și nu acceptă căsătorii în afara etniei lor, mai exclusiviști ca evreii. Dacă-i așa, o fi activat și în Legiune, cine mai știe? Prin urmare, e posibil ca și cea de-a doua soție a lui, Lucia Borș, să fi fost tot machedoancă.

De scriitorul Emanoil Bucuța auzisem mai demult, cînd citisem că înființase și condusese Revista ,,Boabe de grîu”, în linia tradiționalist-creștină și naționalistă, promovată de mai cunoscutele publicații ,,Sămănătorul”, ,,Viața Românească” și ,,Gîndirea”, ,,Datina” sau ,,Gând românesc”. Însă, de citit, l-am citit pe la sfîrșitul anilor ’70, odată cu romanul ,,Capra neagră” (apărut în 1938), unde este vorba de Ardealul multietnic și cultural, cu precădere, de relațiile dintre intelectualii români și sași. Un roman cam siropos, ce-i drept, și cu un sentimentalism care nu mi-au plăcut, dovadă că nu l-am mai recitit, cum se întîmplă, la bătrînețe, cu cărțile care te-au mișcat cîndva, și l-am dus înapoi la biblioteca aceea sătească, dintr-o școală din nordul Dunării. Altfel, aș fi oprit cartea pentru mine, decontînd bibliotecarei de trei ori valoarea volumașului, de 4,50, cum te obligau legile pe atunci, cînd pierdeai o carte sau o uitai în tren.

Recent, am găsit în biblioteca unui vecin două volume din Emanoil Bucuța - ,,Scrieri”: multă poezie și ceva proză scurtă, evocări și note de călătorie, amintiri, medalioane literare și recenzii, volume apărute în 1971 la Editura ,,Minerva”. Consultînd, mai departe, Tabelul cronologic de la sfîrșitul primului volum, mai aflam că, după absolvirea Facultății de Limbă Germană a Universității din București, pe lîngă activitatea literară, începe să se remarce în cadrul mai multor societăți culturale: Societatea Română de Geografie, Societatea Etnografică Română, ,,Hanul Drumeților”. Publică în revistele vremii, consacrate sau mai nou apărute, precum ,,Graiul Românesc”, ,,Ideea Europeană”, ,,Monitorul Asigurărilor Muncitorești”. În 1928, primește Premiul ,,Brătescu-Voinești” al Societății Scriitorilor Români pentru romanul ,,Fuga lui Stefki”. Membru în PEN-Club. Colaborator apropiat al sociologului Dimitrie Gusti, este însărcinat să elaboreze marea monografie festivă: ,,Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”. Participă la anchete sociologice, culturale și lingvistice în rîndurile românilor din Bulgaria și Durustor. Cu toate acestea, creator de literatură beletristică minoră. Astăzi aproape uitat. Dintre evocările și medalioanele unor figuri nu neapărat de prim-rang, din literatura noastră de ieri – Ion Codru-Drăgușanu, Andrei Mureșanu, Ștefan Popescu sau Ion Bianu – mi-au atras atenția notațiile despre Ciubăr-Vodă, un ilustru necunoscut,

cînd personaj istoric real, cînd o ficțiune devenită personaj literar, intrat în legendă prin aceea că, despre el, au scris, încă din vechime, mulți învățați. Cum ar fi, de exemplu, Grigore Ureche, care amintește de un Ciubăr-Vodă ca un abur, fără trăsături limpezi: ,,În letopisețul latinesc scrie că, după moartea lui Petru-Vodă, au domnit un Ștefan-Vodă un an și au murit; iar după acel Ștefan-Vodă nimic nu scrie, ci zice că, după moartea lui Petru-Vodă, au domnit CiubărVodă două luni”. Au mai scris despre acest personaj Miron Costin, Gheorghe Șincai și un Engel, care zice că Ciubăr-Vodă a fost asemuit cu un voievod din Transilvania, Csupor. Acestea s-au petrecut pe la 1450. Mergînd cam tot în aceeași direcție, e cazul să consemnăm că, în zilele noastre, Pompiliu Tudoran, în cartea sa ,,Domnii trecătoare, domnitori uitați”, i-a consacrat și el cîteva rînduri. Și zice că, de bucurie că fusese numit domn în Moldova, acest ungur Csupor s-a îmbătat în așa hal, încît a căzut lat printre butoaiele sale și a fost mîncat de șobolani. Frumoasă poveste, nimic de zis, dar și bășcălie cît cuprinde la adresa personajului care, fiind un mare bețivan, s-a trezit cu o poreclă venind pe filiera etimologiei populare. Avansînd spre Secolul al XIXlea, despre individ aveau să scrie și Constantin Stamati, în ,,Povestea poveștilor”, și Nicolae Scurtescu sau Alexandru Papadopol Callimachi, care au încercat să-i dea de urmă în istoria Moldovei. Cel mai mult a scris despre el Vasile Alecsandri în drama ,,Despot-Vodă”, de factură hugoliană.

În anul 1845, odată cu începerea tipăririi, pentru întîia oară, a letopisețelor Țării Moldovei, Mihail Kogălniceanu avea să pună la îndemîna scriitorilor un bogat izvor de inspirație. Cu timpul, aceste cronici aveau să fie folosite de tot mai mulți scriitori: Alecsandri, Odobescu, Delavrancea, Sadoveanu, Sorbul. Tot de acolo, zice și Emanoil Bucuța în studiul său, a scos Vasile Alecsandri legenda istorică ,,Despot-Vodă” (1879), care era numai o aducere în scenă a personajelor puse în mișcare de Negruzzi în nuvela ,,Alexandru Lăpușneanu”, inspirată din cronica lui Grigore Ureche și publicată în Revista ,,Dacia literară” din 1840. Printre ele, și-a făcut loc și nebunul de curte Ciubăr-Vodă, erou plăsmuit în întregime de dramaturg și apariție neașteptată în teatrul românesc. Pînă la ,,Despot-Vodă”, Alecsandri își făcuse mîna inventînd nevinovatele ,,Cînticele”, de fapt, niște comedioare într-un act, prelucrări și localizări din teatrul francez, cu succes la public într-o vreme cînd teatrul național făcea primii pași. Toate aceste creații simpluțe foiau de oameni și potriveli hazlii. Tot hazlii erau și numele personajelor.

Dintre aceste personaje avea să se ridice dumnealui nebunul Ciubăr-Vodă, erou și comic, și tragic, construit, cum am văzut, pînă acum, pornind de la o tipologie reală, care inaugurează în felul acesta, la noi, rîsul tragic. Prin apariția lui în scenă, cu replicile pregătite, această ființă grotescă e bufonul de la curțile Europei medievale, preluat, spre Secolul al XVIII-lea, și de curțile domnești de la Iași și București. Domnitorii Mihalache Sturza și Ion Gheorghe Caragea se împiedicau de acești bufoni cu straie fistichii, dar nu le luau în seamă tumbele și strîmbăturile, căci așa era moda în toată Europa. La Alecsandri, el este un nebun care poartă o coroană de hîrtie pe cap, căci se crede domn al Moldovei. ,,Dar, unde-i Ciubăr-Vodă?/ Noi l-am uitat detot”, întreabă deodată boierul Stroici. Îi răspunde

alt boier, Toroipan: ,,Lăsatu-l-am în codru,/ Călare pe un ciot,/ Crezînd că se găsește/ Pe Ducipal călare/ Și intră în Suceava/ Ca domn cu îngîmfare” (Drama ,,Despot-Vodă”). Dar el poate fi și bufonul care face pe nebunul (histrionul), capabil să spună adevăruri de atîtea ori supărătoare. Întîlnindu-l în închisoare, Despot este antiteza lui Ciubăr. Unul zdravăn la cap, celălalt cu mințile rătăcite. Cunoscîndu-se mai bine, vicleanul Despot (în realitate, cavalerul grec Iacon Heraclitul, o vreme, domn al Moldovei și rival al lui Lăpușneanu) îi propune lui Ciubăr să facă schimb de straie și să-i ia locul în celulă, iar el să evadeze. Pe Despot îl aștepta osînda descăpățînării, că rîvnea la tronul Moldovei, așa că apariția lui Ciubăr trebuia exploatată la maximum. Mînios din cale-afară că l-a ratat pe grecotei, Lăpușneanu ordonă descăpățînarea nebunului, dar, la insistențele doamnei Ruxandra, îl închide într-o mînăstire pînă la sfîrșitul zilelor sale, înlocuind coroana de hîrtie cu potcapul.

Conflictul piesei se țese în jurul personajelor Lăpușneanu și Despot, unul, trufașul domn al Moldovei, celălalt, vicleanul pretendent. În pădurea deasă din inima Moldovei, o mînă de boieri – Moțoc, Stroici, Spancioc și Veveriță – feriți de urechile lui vodă, pun la cale răsturnarea acestuia. Dar vicleanul Despot îi surprinde, dînd astfel naștere unui alt conflict. Peste toți se ridica umbra lui Ciubăr, un nebun care se crede și el domn, adevăratul domn. Nu e al treilea domn, ne lămurește Em. Bucuța, ci proiecția, oglinda zădărniciei lui Lăpușneanu și Despot, fire de nisip în fața vîltorii pe care istoria o va dezlănțui. Lăpușneanu și Despot rîd de nebunia lui Ciubăr, adus în fața lor, dar nu văd că, de fapt, rîd de propria zădărnicie. Cît despre moarte, care, pînă la urmă, le va pune pe toate la locul lor, va avea grijă să-i ia pe amîndoi, zădărnicindu-le toată truda. Aici, Alecsandri recurge la ironia romantică, folosită, în numeroase forme, de literatura Secolului al XIX-lea. Potrivit preceptelor uzuale, acest procedeu atribuie grotescului un rol uriaș, reprezentat aici prin perechile pocitul și groaznicul - comicul și bufonul. Această zămislire s-a ridicat din folclor, precum atîtea alte figuri din literatura populară: Sburătorul, Manole, Făt-Frumos, Sfînta Vineri, Irozii, de unde și-au făcut loc și în literatura cultă.

De acolo, din filonul de aur al înțelepciunii populare, l-a ales Creangă pe moș Nichifor și l-a făcut protagonistul povestirii ,,Moș Nichifor Coțcariul”, publicată în Revista ,,Convorbiri literare” în anul 1877. Intenția lui a fost să releve ideea că țăranul român de la munte este tare de virtute și la tinerețe, dar și la vîrsta musteaței înspicate. Și odată cu el, prin tipologizare, un neam întreg este demn de admirație și invidie. Cine citește, pentru prima oară, despre aventura nocturnă a lui moș Nichifor în Pădurea Grumăzeștilor, împreună cu jupînesica Malca, rămîne ușor derutat din pricina echivocului practicat de autor. Dar această chestiune ține mai mult de stilul artistic folosit. Important însă este celălalt aspect al povestirii: proiectarea lui Nichifor într-un timp nedefinit, în mit. Amintind de Ciubăr-Vodă, ca de o bornă în curgerea anilor, Creangă aruncă umbra fabulosului asupra istorisirii sale. Scos din timpul material, moș Nichifor poate sta alături de alte personaje din literatura noastră populară. ,,Pe cînd bunicul bunicului meu, zice moș Nichfor Coțcariul, care nu era o închipuire din povești, ci un om ca toți oamenii, trăitor în mahalaua Țuțuieni din Tîrgu Neamțului, fusese cîmpoieș la cumătria lui moș Dediu din Vînători, fiind cumătru mare CiubărVodă...”, precizează povestitorul. Și Eminescu, într-o proză a sa, ne trimite la Ciubăr-Vodă în același scop, fabulosul. Da, dar această situație pune cititorul într-o dilemă și mai derutantă: care este, de fapt, statutul lui Ciubăr-Vodă? Personaj istoric, atestat de cronici, chiar dacă, uneori, caricatural, sau doar o invenție?

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Profeþiile lui Edgar Cayce

Edgar Cayce a fost cunoscut drept profetul adormit pentru că înainte să facă o profeție sau să vindece o persoană, trebuia să intre într-o stare de adormire sau transă. A fost de calibrul Babei Vanga, deoarece profețiile celor doi au fost de o exactitate ieșită din comun. La ambii au venit multe personalități celebre, inclusiv președinți și miniștri. Și, printr-o ciudată coincidență, nici unul, nici celălalt nu și-au văzut vizitatorii. Vanga era oarbă, iar Cayce trebuia să intre în transă pentru a face minunile. După ce se trezea, nu își amintea nimic din ceea ce spunea. Parcă se conecta la o altă lume, pentru ca apoi să revină la realitatea noastră.

Edgar Cayce și-a surprins contemporanii prin faptul că, neavînd studii medicale, a făcut diagnostice precise și a prescris tratamente în termeni familiari doar specialiștilor. La 9 octombrie 1910, The New York Times a dedicat acestui fenomen un articol intitulat „O persoană analfabetă sub autohipnoză devine medic”.

Profeþiile îndeplinite

Cayce a profețit două războaie mondiale, numind datele începutului și sfîrșitului lor. Nu numai că a prezis criza economică din 1929, dar a și descris în detaliu evenimentele catastrofale de pe bursele de valori. A anunțat înfrîngerea germanilor la Kursk Bulge, sfîrșitul fascismului și victoria URSS, iar cu cîteva luni înainte de moartea sa, cînd Armata Roșie a mărșăluit victorioasă prin Europa, el a declarat că Uniunea Sovietică se va dezintegra. Parcă se uita la un film și spunea: „Secolul al XX-lea nu va avea timp să se încheie, cînd va veni prăbușirea comunismului. Comuniștii își vor pierde puterea în Rusia”. A mai spus că Rusia, eliberată de comunism, se va afla într-o criză, din care va ieși în siguranță „mulțumită prieteniei cu oamenii, pe ale căror bancnote scrie «Credem în Dumnezeu»”. Este ușor de ghicit că profetul se referea la Statele Unite cu dolarii săi, care într-adevăr au lăsat o amprentă de neșters în istoria post-comunistă a Rusiei. „Din Rusia – a spus Case într-un vis – speranța va veni în lume. Nu de la comuniști, nu de la bolșevici, ci de la o Rusie liberă (această Rusie nu este cea a lui Putin)!

Lumea regilor şi culisele ei

Ce fac regii cînd sînt en famille? (2)

Din perspectivă istorică, dreptul regilor la o viaţă privată devine, în orice caz, o noutate. Dintotdeauna curtenii au asistat cu toţii, instalaţi în galerie, la noaptea nunţii regilor francezi, şi nu din impulsuri de voaierism, ci exercitîndu-şi dreptul de a putea confirma consumarea căsătoriei potrivit normelor, etapă vitală pentru supravieţuirea monarhiei. Dar suveranii din zilele noastre se bucură de mai multă intimitate. În afara evenimentelor oficiale, nimeni nu-i sileşte să fie prezenţi în spaţiul public. Şi dacă hotărăsc să o facă, trebuie să se împace cu ideea că vor fi fotografiaţi. Un bun exemplu este răposata prințesă Diana. Într-o aripă a Palatului Buckingham există o sală de fitness excelentă, cu toate dotările pe care ţi le-ai putea dori, iar alături o frumoasă piscină. Dar Diana prefera să se antreneze la Chelsea Harbour Club. Oficialităţile de la curte au fost indignate de violarea sferei ei private cînd, într-o zi, au fost date publicităţii imagini luate cu o cameră ascunsă, în care tînăra şi atrăgătoarea doamnă apărea în timpul exerciţiilor. Iar Diana nu făcuse decît să iasă, de bunăvoie, din sfera privată a studioului regal de fitness. Se întîmplă adesea ca „intimitatea capetelor încoronate“ să fie prea vizibil ticluită. Într-un moment în

Vor trece ani înainte să se întîmple acest lucru, dar dezvoltarea religioasă a Rusiei este cea care va da speranță lumii. Și atunci acei oameni care vor fi în relații strînse (cu Rusia) vor începe să trăiască mai bine, schimbîndu-se treptat și stabilind în cele din urmă condițiile pentru organizarea vieții în întreaga lume”.

O altă profeție, care în urmă cu cîțiva ani părea o utopie este renașterea Uniunii Sovietice. Belarus este primul candidat la unificare. Și apoi, după cum estimează politologii moderni, este posibil să urmeze Kîrgîzstanul, estul Ucrainei, Armenia și Kazahstanul. Și, poate, chiar și Georgia, care nu reușește să trăiască independent. Baba Vanga nu s-a îndoit nici ea de viitorul rușilor. „Rusia va deveni din nou un mare imperiu”, a spus ea.

Nu va exista al III-lea Război Mondial Există și alte profeții interesante făcute de profetul Edgar Cayce.

● China se va schimba dincolo de recunoaștere: „Din ce în ce mai mulți adepți ai credinței creștine vor intra în politică. Da, China va deveni într-o zi leagănul creștinismului. După standardele umane, va trece mult timp, dar asta este doar o zi în inima Domnului. Căci mîine China se va trezi”.

● Nu trebuie să ne temem de al III-lea Război Mondial, pentru că nu va exista. Dar vor exista alte lucruri, poate mai rele decît un război. În primul rînd, Cayce a profețit încălzirea globală. A văzut-o în anii ʼ30, cînd nimeni nu se gîndea la schimbările climatice de pe planetă: „Zonele cu un climat rece sau subtropical vor deveni mai tropicale și acolo vor crește ferigi”.

● O parte din America se va scufunda. New York, Connecticut și alte zone de pe coasta de est se vor zgudui astfel încît o să dispară de pe fața pămîntului. Apele Marilor Lacuri se vor contopi în Golful Mexic, vulcanii se vor trezi în Hawaii, iar un val atît de puternic va mătura coasta de sud a Californiei, care va dispărea sub apă în doar trei luni.

● Apar teritorii noi. Apele deschise vor apărea în regiunile nordice din Groenlanda, vor apărea noi

care imaginea prinţesei moştenitoare Mary a Danemarcei avea de suferit în urma publicării unei cărţi de dezvăluiri, unui fotograf al curţii daneze i s-a sugerat discret că ar merita să aştepte a doua zi de dimineaţă, către ora zece, lîngă o intrare lăturalnică a palatului. Peste două zile, în întreaga lume se răspîndise o fotografie în care prinţesa moştenitoare apărea cărînd cu mîna ei gunoiul, întrun sac de plastic negru. Ziarele au publicat fotografia prinţesei, ah, atît de apropiată de popor, fără să scrie nicăieri că fusese un aranjament. La fel de tare a mirosit a acţiune de PR şi cînd, în vara lui 2007, familia regală spaniolă s-a prezentat în public pe plaja din Mallorca, mîncînd demonstrativ pîine cu unt.

Privind retrospectiv, ideea capetelor încoronate de a se înfăţişa publicului larg drept familie model a fost una extrem de nefericită. Începutul l-a făcut, din cîte se pare, Frederic Wilhelm al III-lea, regele Prusiei (1770-1840), căruia îi plăcea să simuleze, în faţa poporului, idila perfectă cu insipida regină Luise, stînd pe canapea cu ghergheful în mînă. În schimb cunoaştem data exactă cînd s-a comis greşeala supremă. În 1969, documentaristul Richard Cawston a primit mandatul să facă filmul Royal Family, în care casa regală trebuia să apară în postura unei „familii absolut normale“. Singurul care a avut sclipirea şi şi-a dat seama de consecinţele încălcării unui asemenea tabu a fost marele autor de filme Richard Attenborough. În calitate de documentarist, avea suficientă experienţă cu populaţiile primitive din cele mai îndepărtate zone ale

pămînturi în Marea Caraibelor. America de Sud se va zgudui de sus în jos, iar în Antarctica, nu departe de Țara de Foc, pămîntul se va ridica de jos și va apărea o strîmtoare cu ape furioase.

Conform prognozelor lui Cayce, dezastrele climatice și seismice vor afecta întreaga planetă, motiv pentru care lumea se va schimba foarte mult.

Atlantida aºteaptă să fie descoperită

Edgar Cayce a ajutat la popularizarea unei viziuni actualizate a Atlantidei, ca o civilizație superioară ce a dezvoltat avioane, submarine, raze X, dispozitive antigravitaționale, cristale care se încărcau cu energie de la soare și explozibili puternici. În 1940, a prezis că ruinele Atlantidei se vor ridica din nou, lîngă Bahamas, la finele anilor ʼ60. În 1967, doi piloți au fotografiat o structură dreptunghiulară în arhipelagul Bahamas, iar o altă configuraţie de piatră, avînd forma literei J, a fost identificată de scafandri în largul coastelor Insulei Bimini, cea mai mare din arhipelagul Bahamas. Expedițiile de scufundare de amploare au devenit comune în zonă și unii exploratori au afirmat chiar că ar fi zărit sub apă vestigii de temple, stîlpi și piramide. Structura în forma literei J a devenit cunoscută popular ca Drumul Bimini și a produs un viu entuziasm printre adepții lui Cayce.

Un profet atipic

Cayce și-a declarat în mod repetat abilitățile profetice, capacitatea de a vedea viitorul, dar nu a acceptat niciodată să demonstreze acest lucru în condiții de laborator controlate. Multe dintre miturile despre Cayce au fost acceptate și răspîndite necondiționat de cercetătorul Thomas Sugrue, care credea că clarvăzătorul are puteri paranormale. În cartea sa „The River of Life: The Story of the Great Clairvoyant Edgar Cayce”, Sugrue a susținut că profetul i-a salvat propriul fiu de la orbire și soția sa de tuberculoză, deși ambii erau sub supravegherea medicilor obișnuiți. Cayce nu a avut educație formală dincolo de nivelul de liceu. Dar a citit mult. În plus, a lucrat într-o librărie, ceea ce a contribuit la pasiunea lui pentru literatura ocultă. Nu era deloc ignorantul analfabet cu care încerca să epateze prin profețiile sale. Chiar în timpul vieții sale a declarat că se va naște din nou în Nebraska în 2100. Și atunci va verifica dacă profețiile sale s-au îndeplinit sau nu.

CONVORBIRI.RO

pămîntului ca să ştie că, odată deschisă această uşă, nu va mai putea fi închisă niciodată, că obsesia de a afla detalii despre viaţa regilor va depăşi orice limite, că supuşii vor considera, în cele din urmă, că este dreptul lor legal să privească live în farfuria suveranului, la micul dejun.

În acel moment nu a putut fi apreciată importanţa hotărîrii de a turna serialul BBC în trei părţi Royal Family. Părintele respectivei idei a fost William Heseltine, proaspăt numit în funcţia de şef de presă al Palatului Buckingham. Un australian care trebuie să fi avut în palat efectul unui vîrtej de aer rece printre toţi domnii în jachete de tweed, cu petice de piele la coate, cu diplome de Sandhurst şi de Cambridge şi cu engleză de club, vorbită pe nas. Înainte să intre în serviciul Maiestăţii Sale, fusese secretar particular al primministrului australian. Adică obişnuit să gîndească în numele unor oameni dornici să fie realeşi.

Filmul a declanşat un adevărat impas. Iată cum a rezumat chestiunea jurnalistul englez Jeremy Paxman: „Dilema insolubilă cu care se confruntă capetele încoronate în epoca mass-media este următoarea: cum să păstreze distanţa cuvenită faţă de popor şi în acelaşi timp să se şi apropie de el? Dacă renunţă la apropiere, dezlănţuie neîncrederea maselor, în schimb, dacă sacrifică distanţa de dragul apropierii, lezează respectul poporului”.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Români cu care ne mîndrim

Iarba verde de acasă –De dor de țară și de cîntec

(urmare din pag. 1)

Corul! O împletire de glasuri și armonii, un buchet de voci în diferite registre muzicale – pe patru voci principale, cu posibilitatea de subtile aranjamente corale cu interferențe din vocile de bază – un grup de artiști aranjați pe scenă într-un anumit fel încît sunetele muzicii izvorîte din piepturile lor să închege o melodie unică, deși compusă din stereotipuri umane cu personalități diferite și cu voci asemenea, toate concentrate într-o compoziție vocală unitară, plăcută auzului și binefăcătoare intelectului. Pentru cei care țin mult la rigurozitate, punînd etimologia cuvîntului înaintea metaforei sculptate în cuvînt, deschidem paginile Dicționarului și reproducem explicația cuvîntului „cor”, în variantele sale cele mai uzitate: „Ansamblu de cîntăreți, alcătuit după criteriul întinderii și asemănării vocilor, care execută o piesă muzicală vocală; Compoziție muzicală destinată să fie cîntată de un grup de cîntăreți; Executarea unei astfel de compoziții”

Reportaj

față nostalgia se pliază complet pe o realitate pe care am trăit-o intens și care, pentru cei care au respirat în miezul ei – „Trăim în miezul unui ev aprins” – vorba poetului, a fost, în primul rînd, angajarea personală într-o activitate creatoare, nu pentru umplerea timpului liber, ci pentru umplerea setei de cunoaștere și de reprezentare cu cinste a artei și culturii neamului din care faci parte.

Dincolo de definiția literară sau cea de inspirație jurnalistică, magia corului reflectă viața însăși, în partea ei de sorginte transcedentală, aducînd la lumină nestematele unei creații colective, modificată și adaptată pe parcurs, în raport cu evoluția lumii și a cunoștințelor în perpetuă dezvoltare. Lucian Blaga, citat mereu pentru sublima definiție a satului românesc tradițional: „Veșnicia s-a născut la sat”, are o comparație strălucitoare a cîntecului, care, în contextul acestui reportaj, e bine să fie reamintită. Iat-o: „Ușor nu e nici cîntecul... Zi și noapte – nimic nu e ușor pe pămînt: căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd”.

De la Gavriil Musicescu – rămas în istoria muzicii românești ca fondator al primului cor mixt, de la care ne-au rămas capodoperele „Hora de la Plevna” și „Ca un glob de aur” – trecînd pe la un fost elev de-al său, Ion Vidu – din ale cărui creații memorabile ne amintim cîteva: „Ana Lugojana”, „Pui de lei”, „Auzi valea”, „Eroi au fost”, „Negruța”, și pînă la pleiada de compozitori din a doua jumătate a Secolului XX, creația corală românească a îmbogățit repertoriul coral românesc, formațiile corale cunoscînd o dezvoltare fără precedent în evoluția Statului Român.

A fost odată un cor...

De multe ori, cînd elogiem un anumit fapt din trecut, ni se pune ștampila de nostalgici. În cazul de

Întorcînd roata timpului pînă la jumătatea veacului trecut (ce desuetă ni se pare sintagma cu veacul trecut, pe care unii dintre noi l-au parcurs cu piciorul!), ajungem în anul 1949, cînd cel ce avea să devină dirijorul prestigiosului cor profesionist „Madrigal” – maestrul marin Constantin, înființează Corul Universității București. Efervescența imprimată de schimbările sociale pe care le traversa România, cît și dorința unei părți a tineretului studios, de la alte facultăți decît cea de muzică, de a se organiza în formațiuni corale, care prezentau spectacole în fața colegilor, dar nu numai, au înflorit pe tulpina unor dirijori rămași în istoria muzicii românești ca model de oameni pentru care arta se confundă cu respirația zilnică și cu răsăritul de după munți a Soarelui.

La un an de la lansarea pe orbita corală a Corului Universității București, la conducerea acestuia vine Nicolae Ciobanu care, timp de două decenii, a făcut cunoscută în Țară și în lume arta corală românească, participînd, în 1951, la Festivalul Uniunii Internaționale a Studenților; în 1952 obține premiul I la Festivalul Coral Republican; în 1953 se clasează pe locul I la Festivalul Internațional al Tineretului de la București, corul remarcîndu-se la toate concursurile din Țară la care a participat.

Anul 1970, deși nu anunța nimic rău în legătură cu această formație corală, intrată de-acum în repertoriul cotidian al concertelor ca atare, umbra dezintegrării s-a întins peste o inițiativă născută din dragoste de cîntec și din motivația tineretului român de a-și încerca limitele în domenii în care nu activa direct. Drama a fost pecetluită de plecarea din Țară a dirijorului Nicolae Ciobanu, pe loc negăsinduse cine să preia ștafeta. După o activitate scurtă dar laborioasă, cam aceasta a fost mica istorie a nașterii și a morții Corului Universității București din anii ʼ60.

Miracolul renașterii și al supraviețuirii

În anul 1976, studenta din anul doi de la Conservatorul „Ciprian Porum bescu” din București – o fire la care muzica nu se reducea doar la orele de curs, aceasta acaparîndu-i libertatea de mișcare și de gîndire, pe numele ei de studentă Balica Ligia, reînființează Corul Universității București, chiar dacă, la început, doar cu studenții Facultății de Biologie, acțiune ajutată și de prima ediție a Festivalului Artei și Culturii Creației Studențești „Cîntarea României”. Noua carte de vizită a corului a prins

să se umple de însemne și distincții la numai două luni de la reînființare, cînd, sub bagheta tinerei dirijoare obține premiul I la un concurs național. Pornit la vale, marele fluviu își adună apele (fără nici o legătură cu titlul unui roman de Dan Tărchilă), la scurt timp de la acest moment, corului de la Biologie i se adaugă și studenții de la majoritatea facultăților din Universitate, formîndu-se Corul Mare al Universității București. Pentru prima dată să dăm cuvîntul fostei studente Ligia Balica, spre a pătrunde în incinta „bucătăriei” acestei adevărate instituții de cultură și muzică românească: „Și, de-atunci... Corala «fluviu», cum mi-a plăcut s-o numesc mereu, a existat în continuă creștere nu atît numerică, dar, mai ales, în privința calităților muzicale dobîndite prin muncă susținută, pasionată, care a rodit minunat, repurtînd numeroase succese concretizate în premii naționale și internaționale și avînd stagiune permanentă de concerte pe scenele de prestigiu ale Capitalei, în țară și peste hotare“.

După aceste cuvinte materne, care nu sună nicidecum a laudă, ci reflectă anvergura profesională a Corului Universității București – la concertul aniversar, la 30 de ani de la înființare, primind și un nume – Pro ArTE –, e binevenită, ca o emblemă a membrilor acestui cor, enumerarea premiilor și distincțiilor primite pe timpul cît a funcționat sub bagheta magică a dirijoarei Ligia Balica:

- Premiul I la edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești „Cîntarea României”, din anii: 1977, 1978, 1981, 1983, 1985, 1987, 1989;

- Premiul I la Concursul Național „Ciprian Porumbescu” – 1981;

- Premiul I și Trofeul Concursului și Festivalului Național „Ion Vidu” – 1984;

- Premiul Uniunii Compozitorilor din România, pentru promovarea muzicii românești – 1984 și 1989;

- Premiul I și Trofeul Concursului și Festivalului Național „D.G.Kiriac” – 1984;

- Marele premiu și Trofeul la Concursul Național „Iosif Velceanu” – 1984;

- Premiul I la Concursul Național „George Dima”;

- Marele Premiu la Concursul și Festivalul Internațional de la Quintin – Franța – 1993. Într-un cadru general, artistic și cultural, cînd preocuparea pentru cultivarea muzicii corale – la diferite niveluri – era considerată o operă sine qua non a prezentului, corul PRO ARTE devenise un adevărat catalizator al genului corurilor mixte din România. La salba de premii de mai sus trebuie să adăugăm și alte fapte notabile, reținute de cronica suigeneris a acestui ansamblu coral de prestigiu: numeroasele înregistrări la Radio și Televiziunea Română; participarea, împreună cu Orchestra Profesorilor de Muzică din București, „Muzica Mundi” (sub direcția aceleiași Ligia Balica), la o sesiune permanentă de concerte la Ateneul Român, Sala Radio, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, Muzeul de Artă din București, precum și în diferite orașe din Țară (Cluj-Napoca, Iași, Piatra Neamț, Sibiu, Sinaia).

Totuși, pentru un jurnalist bucuros că „a pus mîna” pe un astfel de subiect, studiind întreg „dosarul de cadre” al corului Pro Arte, în afara tuturor valorilor artistice promovate de cor sub bagheta doamnei Ligia Balica, cel mai semnificativ impact asupra memoriei muzicii românești de la sfîrșitul Secolului XX, mi se pare a fi cel de „profesor-etalon” al muzicii corale

românești! Cum susțin această afirmație? Foarte simplu, oferind, din nou, cuvîntul dirijoarei Ligia Balica: „Corala universitară a fost invitată la multe concerte-lecție de la Conservatorul de Muzică «Ciprian Porumbescu». Maestrul Iovan Miclea – unul dintre mentorii spirituali ai mei – a ținut cîteva sesiuni de astfel de concerte-lecție, cu audiența multor formații corale din Capitală. Și Maestrul Doru Popovici, compozitor și muzicolog de prestigiu, a invitat Corul Pro Arte la mai multe concerte-lecție, susținute sub egida Uniunii Compozitoilor din România”.

În condițiile descrise mai sus, cînd Pro Arte trecea în galop din premii în premii, și cu tot schimbul de generații, cînd arta corală exprimată de Corul Universității București se situa mereu la superlativ, nu este de mirare că mulți compozitori contemporani au considerat un gest de mîndrie faptul de a colabora cu acest cor, oferindu-i partituri cu compoziții valoroase, prin interpretarea cărora publicul meloman a putut veni în contact cu ultimele creații din acest mediu muzical, numele acestor compozitori cu dedicații directe pentru Pro Arte rămînînd în conștiința colectivă: Alexandru Pașcanu, Radu Paladi, Iovan Miclea, Irina Odăcescu, Valentin Gruescu, George Balint, Dan Buciu, Dumitru Capoianu, Adrian Pop, Tudor Jarda, Doru Popovici, Sabin Pautza, Vasile Timiș, Șerban Nichifor și alții.

Să nu credeți că enumerarea acestor nume are un rol pur jurnalistic, de umplere a spațiului cu litere. În contextul în care decurge „croiala” acestui reportaj nu mi-aș fi permis un astfel de procedeu. Scrierea acestor nume de compozitori de muzică corală, dintre care, unii, din păcate (pe care i-am cunoscut personal) nu mai sînt printre noi, o consider ca un omagiu adus creației acestora și întregii școli românești de muzicieni dați uitării astăzi, cînd alte genuri de muzică (unele nocive sănătății umane) domină o bună

parte a peisajului muzical autohton. O a doua motivație în acest demers este pregătirea cititorului pentru partea finală a reportajului, la care veți fi martorii ocazionali ai unei atitudini și trăiri umane demne de Cartea Recordurilor – dar nu acele recorduri cu iz fistichiu, ci un record de speță umană, metamorfozat într-o mare și unică dorință de a nu lăsa pradă morții viclene, indusă de opacitatea unui fond uman într-o degradare fizică și morală accentuată, nu Tezaurul de la Pietroasa, nici Panteonul de la Sarmizegetuza, nici – să zicem –fondul de carte rară de la Biblioteca Națională, ci, pur și simplu, un... cor, Corul Universității București, cu un nume atît de semnificativ: PRO ARTE!

Cine este protagonistul (de fapt, protagonista) acestui demers? De data aceasta îi scriu numele cu majuscule, pentru că fapta în sine a domniei sale se poate scrie într-o Istorie a iubirii de Țară, numai cu literă mare – LIGIA BALICA VASCAN.

Iarba verde de acasă, văzută din America

Undeva, în Statele Unite ale Americii, la peste 10.000 de kilometri față de București, printre cele 50 de state componente, în centrul nordic (Midwest), se află statul Wisconsin – al 20-lea (după numărul populației) și al 23-lea (după suprafață). Cu capitala la Madison, statul Wisconsin a aderat la Uniune la 29 mai 1848, fiind al 30-lea stat din cele ce urmau să completeze SUA pînă la numărul final de 50. Deși Madison este capitala, cel mai populat oraș este Milwaukee (peste 600.000 de locuitori) pe malul Lacului Michigan. Ei bine, întîmplător sau nu, printre acești locuitori, de 27 de ani trăiește și familia doamnei Ligia Balica (după căsătorie – Ligia Balica-Vascan). Nevoită să-și urmeze soțul, Ioan Petru Vascan (fost șeful Carului 6 de reportaj de la Televiziunea Română), împreună cu prima fată născută în România (Ana-maria), tînăra profesoară de vioară, teoria muzicii și orchestră, de la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 1, București, lăsa în urmă o carieră de profesorat plină de satisfacții, cu o vechime de 10 ani în gradul 1 didactic și, așa cum ați citit pînă acum, lăsa și o activitate bogată în arta dirijoratului (aproape 20 de ani la corul Pro Arte și peste 15 ani la Orchestra Muzica Mundi a profesorilor de muzică din București).

În America, „Țara tuturor posibilităților” – cum este cunoscută pe bătrînul continent – dar și țara pierzaniei (dacă nu ești serios și nu te poți adapta la o realitate cu multiple diferențe față de cea din țara de origine), profesoara de muzică, dar, nu numai atît – omul Ligia Balica Vascan, fulgerat pînă în ultimul atom de patima muzicii, a cărei înțelegere și perfecționare n-a încetat s-o urmărească – și-a demonstrat cunoștințele și abilitățile tot într-un mediu muzical. Noua carte de vizită ne edifică pe deplin, aceasta

Dirijoarea corului, la începuturile carierei muzicale conținînd o paletă mai largă și mai complexă decît cea din România, culoarul oferit de noi oportunități, în noul loc de viață, fiindu-i de bun augur.

Citind activitățile desfășurate pe pămînt american de românca născută la Constanța, dar trăită la București, de la vîrsta de 7 ani, unde a absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” și Universitatea Națională de Muzică, pe numele acesteia familiar nouă de-acum – Ligia Balica Vascan –, te miri de totala pasiune a domniei sale pentru tot ce este legat de sunetul muzicii, dar și de uimirea pe care or fi manifestat-o americanii la întîlnirea cu asemenea talent! Iată dovada nealterată a celor două „mirări” posibile: profesor de orchestră la University School of Milwaukee; profesor de vioară, violă, cello (în lecții individuale) la aceeași instituție, unde a alcătuit 10 ansambluri, în ordinea nivelului tehnic și interpretativ, dar și pe criteriul vîrstei; a predat, în paralel, la Mount Mary University, tot în orașul de reședință, unde a avut clase de canto, vioară, violă, cello, și unde – dezvoltîndu-și dragostea pentru extrapolarea misiunii de muzician – a pus pe picioare un ansamblu (Madrigal Singers), o orchestră de coarde compusă din profesori și studenți, precum și o orchestră și un cor ale studenților Universității; în afara catedrei a prezentat numeroase recitaluri cu studenții, dar și personal, în calitate de violonistă și cîntăreață de lieduri, operă; bineînțeles, din această suită de activități și preocupări din spațiul muzical nu puteau lipsi aparițiile de dirijor de orchestră (dirijor oaspete); la unele orchestre la care nu a dirijat, a fost vioara întîi, înmuind inimile spectatorilor cu melodiile ieșite de sub arcușul vrăjit al viorii...

Și din punct de vedere familial lucrurile s-au așezat într-o normalitate firească: în America s-a născut a doua fetiță (Julia Carmen), ambele fiice fiind realizate profesional: Ana-maria a absolvit mai multe facultăți – Bachelor în Science, Facultatea de Arte Plastice și Facultatea de Arhitectură; Julia Carmen este profesoară și instructor de teatru studențesc – ambele fiice avînd înclinații reale spre muzică, artă și teatru.

Pro Arte – a doua reînviere

Departe de Țară, cu satisfacția „implementării” pe pămînt american, unde își continuă profesia chiar pe un plan superior, „americanca” Ligia Vascan nu avea, totuși, liniște deplină. Anul 1995, cînd părăsise România, era departe, în urmă, timpul implacabil așternea un hotar între ea și România, mai întins decît Oceanul Atlantic. Dar între ea și corul Pro Arte?

(continuare în pag. 14)

Ligia Balica-Vascan, împreună cu fiiceleAna Maria și Julia Carmen

Români

(urmare din pag. 13)

În acest caz, nu era doar un ocean de depărtări, era un fel de Cale Lactee întunecată în umbra timpului, dar nu și în uitare! De ce? Pentru că, în fiecare spectacol coral dirijat în America, Ligia vedea în fața ochilor corul

Pro Arte, îi vedea pe frumoșii studenți transfigurați în statui de partituri și note muzicale, încercînd să țină ritmul unei muzici celeste. Era doar o viziune. Imediat, prezentul, cu tot lanțul său de provocări, o readucea în realitate: Goodbye Romania! Pînă cînd... pînă cînd starea de anormalitate a dat pe-afară, și dirijoarea atîtor formații corale din State a redevenit și dirijoarea copilului ei de suflet, Corul Pro Arte!

Dar, întrebarea filozofică: Pro Arte? Mai există

Pro Arte? După decenii de despărțire, mai e în stare clepsidra vremii să redescopere boabele de nisip ale unei posibile continuități? Oamenii – foștii studenți și colaboratori – or mai fi trăind, și dacă da, pe ce meleaguri apropiate sau mai îndepărtate le calcă pașii? Și, dacă-i găsești, mai vor ei (sau mai pot) să cînte în cor?

Așa cum curgeau întrebările în mintea doamnei Ligia Vascan, acaparată de un semn vital de fuga din „refugiu”, se iveau și răspunsurile, deși unele păreau create de o gîndire utopică. Concret, ajutată și de familie, prin numeroase contacte telefonice și prin multe tatonări, a reușit să găsească un nucleu de foști membri ai corului, astăzi oameni cu funcții și cu diverse probleme de viață, sau pensionari, răspîndiți pe meridianele și paralele Globului Pămîntesc. Încet, încet, ideea s-a cristalizat într-un prim concert, în 2014, considerat un concert aniversar (40 de ani), care a avut loc în Aula Magna a Facultății de Drept; un al doilea concert fiind la Muzeul (Casa) George Enescu, cînd au urcat pe scenă 40 de coriști „recuperați” din marele cor Următorii doi ani s-au înscris fiecare cu cîte un concert: 2018 – la Ateneul „Tinerimea Română”; 2019 – la Clubul BNR. Anii 2020 și 2021, anii bîntuiți de pandemie, au frînt șirul concertelor live, dar nu și programul de pregătire. Tocmai din nordul SUA, doamna Ligia Vascan a gîndit un program original de pregătire continuă a corului, lucrînd online, în fiecare săptămînă, cîte o oră pentru fiecare partidă, plus cu adunări generale!

Cît drag să simți pentru muzica corală, în general, și cît drag și dor să te anime de Țara de unde ai plecat (poate temporar), și unde te așteaptă, încă, apartamentul neînstrăinat, încît să ții în viață o formație corală, născută cu 73 de ani în urmă, desființată și reînființată de două ori, trecută amarnic prin furcile caudine ale unui timp parșiv și îndoielnic, propice mai mult susținerii manelelor decît a muzicii cristaline a unei corale? Cît suflet are în pieptul ei de femeie, de statură deloc impunătoare, această adevărată doamnă a muzicii românești, încît să-și sacrifice o parte din viață – cu atît mai mult cu cît trăiește pe pămînt american – numai și numai pentru a duce mai departe tradiția de aur a muzicii corale românești?

O primă explicație s-ar putea afla în răspunsul oferit de doamna Ligia Vascan la aceste întrebări: „Muzica este limbajul divin care a unit membrii coralei Pro Arte într-un întreg indestructibil! Sîntem o familie spirituală, în care prietenia sinceră și devotamentul sînt adînc încrustate în inimile fiecăruia dintre noi! Muzica este liantul dintre generații, iar prietenia care ne-a unit este de o viață, pentru o viață! Ne-am bucurat și am plîns dimpreună, ne-am sprijinit unul pe celălalt și la bine, și la greu! Acestea sînt «secretele» tinereții fără bătrînețe ale formației – fluviu Pro Arte!”.

Stați, nu vă grăbiți cu formularea vreunui răspuns, chiar dacă intuiția și factorul emoțional vă dau ghes să vă aruncați în valurile unei gîndiri apodictice! Acum urmează o dezvăluire uluitoare, care pune și mai pregnant în valoare sacrificiul de timp, de bani și de uzură morală pe care și le asumă „americanca” noastră

de fiecare dată cînd vine în România, pentru organizarea unui nou concert al corului Pro Arte: biletele de avion, diferite cheltuieli pe partituri, înregistrări, uneori plata sălilor de concerte etc., etc., despre care doamna Ligia Vascan vorbește cu jumătate de gură, reiterînd dictonul (cîteodată păgubos) – „Scopul scuză mijloacele”. Ecoul concertului aniversar

Anul 2022 a venit cu noi provocări pentru doamna Ligia Vascan și pentru corul Pro Arte, cea mai semnificativă fiind dată de slăbirea presiunii pandemiei, prilej de reluare a concertelor anuale, la București. Cum acest an se constituia într-un an aniversar – se împlineau 45 de ani de la renașterea coralei Pro Arte sub bagheta studentei Ligia Balica – preparativele au început imediat după Revelion: întocmirea programului muzical, contactarea coriștilor, repetiții online, rezolvarea problemelor organizatorice și de logistică, procurarea biletelor de avion – toate, punct cu punct, au fost rezolvate de la „statul major” al acțiunii, din Milwaukee, SUA.

Cu 10 zile înainte de data programată pentru concert, doamna Ligia a venit în Țară, împreună cu fiica Julia Carmen. Au fost 10 zile de repetiții intense, uneori chiar și de două ori pe zi, și nu cu toți coriștii, ci pe partide muzicale, după cum reușeau unii membri ai coralei să vină la aceste repetiții. Într-un august de foc, însuși drumul din diferite colțuri ale Capitalei pînă la Muzeul Țăranului Român, unde, prin amabilitatea domnului Virgil Ștefan Nițulescu (managerul instituției de lîngă Piața Victoriei, fost membru al acestui cor), au avut loc repetițiile, a pus la grea încercare voința membrilor corului. Dragostea pentru muzica corală și exemplul oferit de dirijoarea corului, prin sacrificiul făcut an de an, au constituit cel mai concret factor mobilizator.

Așa s-a ajuns la data de 2 august – data concertului.

Am fost la concert, în sala „George Enescu” a Universității Naționale de Muzică din București. Cu 10 minute înainte de ora de începere a concertului aveam emoții: sala nu era prea animată, dar temerile s-au risipit pe dată – pe ușile de acces intrau șuvoi de bucureșteni dornici să asiste la un program coral, răsplătind, astfel, pasiunea și sîrguința acestor idealiști frumoși – cei 21 de coriști, cîți au putut să răspundă, de data aceasta, la chemarea mentorului Ligia Vascan, și să participe la repetiții. Timp de peste două ore am trăit momente de reverie muzicală, cele 18 compoziții corale, grupate în două părți: muzică românească (prelucrări din folclor și madrigalul românesc) și muzică internațională, au creat o atmosferă de legendă, invitînd spectatorii la o tăcere totală, unde și respirația era controlată, fluviul de aplauze după fiecare piesă interpretată descătușînd energiile ținute cu greu în frîu.

Sîrba pe loc, de Gheorghe Danga, Mă dusei la tîrg la moți, de Tudor Jarda, Stele-n cer, de Paul Constantinescu, sau piesele străine: Chipul tău neprihănit, de Hans Leo Hassler, Floricica, de Francisc Hubic, ne-au pus în fața unui adevărat examen muzical, trecut cu brio. Momentul de culme al spectacolului l-a constituit partea în care, pe fondul inconfundabil al melodiei Ave Maria Gratia Plena, de Giulio Caccini, arr. de Larry nickel, interpretată magistral de cor, pe un ecran de pe scenă au fost proiectate portretele unor foști membri ai acestei corale, plecați dintre noi în acea lume a muzicii divine. Minutul de reculegere care a urmat a consfințit legătura de suflet a celor de azi (membri ai corului) cu memoria foștilor colegi. Și acest moment a fost definitoriu pentru spiritul de omenie și demnitate pe care îl promovează dirijoarea corului – principiul de viață și de muncă reliefat și cu acest prilej.

Mai merită semnalate încă două momente-reflecții, inspirate din atmosfera creată de acest spectacol:

1. Înaintea fiecărei melodii, un membru al corului prezenta, succint, semnificația muzicală și cea a textului cîntecului respectiv, punînd în lumină simbioza benefică dintre cele două segmente ale piesei corale;

2. La unele cîntece din repertoriul românesc s-au alăturat, din sală, și vocile unor foști membri ai marii familii a Pro Arte, care, din varii motive nu au mai urcat pe scenă.

Cu toate că limita spațiului tipografic îmi aprinde beculețul de alarmă, nu pot încheia acest reportaj fără a scrie, cu majuscule, numele, prenumele, profesia (fostă sau actuală), locurile și țările din care vin, ale celor 21 de români împătimiți de vraja muzicii corale și îndrăgostiți pînă la sacrificiu de Corala cu nume emblematic – PRO ARTE – și, bineînțeles, de ROMÂNIA. Citiți și rețineți aceste nume, și, dacă vreodată veți întîlni în cale pe vreunul dintre domniile lor, să-l îmbrățișați cu drag, să-i strîngeți mîna și să-l sărutați pe obraz, căci așa oameni rar mai întîlnim în zilele noastre: ADRIANA BEJGU, matematician-informatician – Slobozia; AUREL BEJGU, informatician – Slobozia; BOGDAN TODOR, inginer electronist – California; CHIFU FLORENTINA, profesor de engleză, Colegiul Național „Mihai Eminescu” – București; HARIETA CIURCĂ, profesor de germană, București; MIHAELA CETĂȚEANU, profesor de matematică – București; RALUCA CONSTANTINESCU, profesor de informatică la Liceul „Ion Neculce” –București; FLORENTINA DASCĂLU, informatician (din Corul Atheneum) București; CRISTIAN DIMA, inginer electronist – New York; CAMELIA DUCARU, biochimist, manager proiecte cu finanțare nerambursabilă – București; ANCA FILIP, matematician, artist plastic – Brașov; IUNONA FINANȚU, contabil (din Corul Atheneum) – București; MARIANA (PANAITE) INVERSIN, biolog – București; MARIUS IACOMI, profesor universitar de fizică – Palermo; CĂTĂLIN MEXI, inginer – București; MAGDA SOARE MĂNESCU, matematician la Credit Suisse – Elveția; GABRIELA POP, inginer – București; IONUȚ PUICĂ, prof. univ. – Viena; PETRUȚA SOROCEANU, profesor – București (de la Corul Atheneum); PETRICĂ ȘTEFĂNESCU, muzician (compozitor și dirijor) – București; IOLANDA TEODORU, inginer –Constanța.

Deasupra tuturor acestor nume, deasupra Coralei PRO ARTE și deasupra noianului de prejudecăți care circulă cu referire la românii stabiliți în afara Țării trebuie să așezăm, ca pe o emblemă definitivă, numele acestei doamne care face cinste României acolo unde trăiește în prezent, LIGIA BALICA VASCAN, a cărei viață de pînă acum poate fi sintetizată, cu mîndrie, prin sintagma DE Dor DE ȚARĂ

ȘI DE CÎNTEC!

Goodbye Romania! Welcome to Romania!

Viaţa de zi cu zi la Doftana

Despre închisoarea Doftana s-a scris şi se va scrie încă. Subiectul nu este nici pe departe epuizat. Pentru cititorii noștri am extras cîteva fragmente dintr-un volum memorialistic în care Pavel Bojan încearcă să surprindă unele aspecte mai puţin cunoscute din viaţa deținuților politici de la Doftana în perioada 1934 – 1937.

La secţia „H“, unde am fost trimişi la sosire, nu neau aruncat apă pe jos, dar toate celelalte practici erau întocmai cum le auzisem. După 4-5 ore, am fost duşi la „A“, la etajul I. De la fereastră se vedeau cele două garduri înalte, din piatră de granit, care împrejmuiau închisoarea. Primul gard era zidit în corpul închisorii, iar al doilea, care forma un cerc în jurul ei, se ridica la o distanţă de cîţiva metri de primul. La anumite intervale, de-a lungul împrejurimilor, erau construite gheretele gardienilor din pază. Ei puteau observa, în spaţiul dintre cele două ziduri şi în afara lor, orice mişcare.

Spre seară, însoţit de un gardian, a venit Bela Breiner, care ne-a adus cîte ceva de mîncare. Ne-am recunoscut imediat, deoarece în aprilie 1932 fusesem arestaţi împreună la Bucureşti, în strada Rozelor; după aceea, el fusese condamnat la trei ani închisoare, pe care îi executa aici, la Doftana. Ne-am bucurat, fireşte, de revedere şi mi-a dat unele indicaţii. Printre altele, mi-a spus să nu ne neliniştim, deoarece conducerea colectivului de comunişti din închisoare va face tot posibilul pentru ca a doua zi să luăm contactul cu ceilalţi tovarăşi.

Aşa s-a şi întîmplat. Ne-am întîlnit în curtea dintre secţiile „B“ şi „C“ şi am avut ocazia să cunosc tovarăşi din mai toate părţile ţării. Am fost încadrat într-un grup care lămurea situaţia noilor sosiţi: trebuia să stabilim în ce împrejurări au fost arestaţi şi unde, ce condamnare au, ce declaraţii au dat la cercetările de la siguranţă şi la proces, dacă erau membri ai P.C.R. sau ai U.T.C, din ce altă organizaţie au făcut parte etc. Pe baza acestor date, ne puteam da seama dacă făceau, într-adevăr, parte din mişcarea ilegală şi ce încredere prezentau.

„Balaurul“

După sosirea noastră, !a vreo 4-5 săptămîni, a venit un nou director al închisorii, Săvinescu. El ne-a interzis să mai stăm ziua în curte – în afară de timpul afectat plimbării, care se făcea pe grupe, cîte 15-30 de minute pe zi –, ordonînd şi închiderea atelierelor. Conducerea colectivului nostru a organizat o serie de acţiuni, susţinute şi de organizaţiile revoluţionare din afară, pentru anularea acestor măsuri samavolnice. Unele din revendicările principale se refereau la restituirea sculelor şi cărţilor confiscate, reînfiinţarea atelierelor şi a bibliotecii.

Lupta noastră a căpătat diferite forme: ieşirea la raport a mai multor tovarăşi, trimiterea de memorii Direcţiei generale a închisorilor, refuzul de a mînca etc. Necesităţile complexe ale luptei din închisoare îi făcuseră pe comunişti să stabilească forme adecvate de organizare. Colectivul de deţinuţi politici, pe linie de partid, s-a organizat astfel: celula pe întreaga închisoare, condusă de un birou, apoi grupele pe secţii, conduse la rîndul lor de birouri formate din cîte trei membri, dintre care unul

responsabil. În afară de acestea s-au creat organisme care înglobau întregul colectiv de deţinuţi politici, în care erau cuprinşi atît comuniştii cît şi necomuniştii.

Săvinescu, directorul închisorii, poreclit de deţinuţi pentru cruzimea lui „Balaurul“, văzînd că prin teroare nu ne poate dezorganiza, a recurs la metode mai rafinate: zilnic, pe unii chiar de două-trei ori pe zi, ne muta de la o secţie la alta, de la un etaj la altul etc. Cu toate că această măsură ne-a produs mari greutăţi, activitatea noastră a continuat. Conform indicaţiilor conducerii celulei de partid, imediat ce eram mutaţi, ne alegeam noi conducători.

„Măgăreaţa“

Tovarăşii din sectorul economic trebuiau să ţină o evidenţă precisă a banilor şi caietelor sosite, stabilind pe tovarăşii care urmau să primească raţii de alimente. Distribuirea se făcea greu, deoarece se dăduseră dispoziţii foarte severe gardienilor: nu se admitea să împărţim nimic între noi. Cu toate acestea, seara, după ce se făcea numărătoarea şi rămîneau în secţii numai gardieniisentinelă, intrau în funcţiune „măgăreţele“: pachetele cu alimente erau legate cu sfoară şi aruncate spre destinaţia stabilită. Operaţia trebuia făcută cu grijă şi foarte repede, pentru ca alimentele să nu cadă în mîinile gardienilor.

S-a întîmplat ca şi gardienii să ajute la împărțirea alimentelor (cazul Iui Popescu de la secția „E“). Dar cei mai mulți paznici erau oameni brutali şi sadici (Popovici, Ciobanu, Şutru şi alţii), care abia aşteptau să prindă o „măgăreață“ cu alimente, pentru ca ea să nu ajungă la deținuții înfometaţi în mod sistematic de zbiri. Din aceste elemente slugarnice şi laşe se formau echipele de bătăuşi, care tăbărau cu ciomegele asupra noastră.

Acelaşi Săvinescu introdusese o supraveghere severă: orice hîrtie sau foiță de ţigară ne erau confiscate, de asemenea creioanele. Toate acestea trebuiau procurate în secret şi bine ascunse, pentru ca la perchezițiile care ni se făceau zilnic şi prin surprindere să nu fie găsite. Ne foloseam de mine de creioane care puteau fi ascunse mai uşor, prin îndoitura hainei, a păturii, în rogojină, introduse în țigarete.

Într-una din zile, la mine în celulă a intrat Şutru – şeful secţiei –, un gardian perfid şi feroce. M-a luat la sigur, ca să mă deruteze:

– Bojane, unde ții creionul? Ştiu că-l ai!

I-am răspuns pe acelaşi ton:

– Caută-l, că de aia eşti aici. Poate îl găseşti!

După ce mi-a făcut percheziţia corporală, a început să răscolească cu sîrmele, una dreaptă, alta îndoită, pregătite în mod special, prin crăpăturile şi găurile din pereţi şi din ferestre şi chiar pe jos în ciment N-a găsit nimic, deşi aveam în acel moment... trei creioane. Peste cîteva săptămîni am fost trimis la Cluj, la Curtea de apel, unde făcusem recurs contra unei sentinţe a tribunalului. Îmi părea bine, căci în cele cîteva săptămîni cît urma sa lipsesc mai puteam să-mi refac sănătatea. De altfel, multe din aceste citaţii nu erau întîmplătoare, fiind organizate de către tovarăşii din afară, îndrumați de Ajutorul Roşu, tocmai în acest scop. În plus, profitam de prilej pentru a stabili şi contacte cu exteriorul

în vederea organizării unor acţiuni comune. În lipsa mea, la Doftana teroarea luase proporţii înspăîmîntătoare.

De cum m-am înapoiat, am fost dus la o secţie întunecoasă, unde mai erau vreo trei tovarăşi, complet izolaţi de ceilalţi deţinuţi comunişti; nici la obişnuita plimbare zilnică nu mai erau scoşi. Abia în cursul verii lui 1935 am obţinut şi noi să putem ieşi într-o curte mică, fiind în continuare complet izolați de restul tovarăşilor. Într-una din zile, după o perioadă de „specializare“ a „Balaurului“ în Germania nazistă, am fost chemat la administraţie. Doi gardieni şi contabilul şef, Avramescu, s-au năpustit cu furie asupra mea, lovind cu bîtele unde nimereau. Am fost atît de rău bătut, încît am zăcut cîteva zile. Despre acest lucru au afiat şi tovarăşii din afară, care au organizat proteste energice. După ce m-am refăcut puţin de pe urma bătăii, am fost transferat la închisoarea Aiud, iar după circa şase luni la Oradea.

Desfiinţarea tăcerii

În 1937 s-au luat măsuri ca deținuţii politici din toate închisorile să fie concentraţi la Doftana. Operaţia s-a efectuat pe baza unui plan care urmărea aducerea, în primul rînd, a celor cu condamnări mai mari, consideraţi „mai periculoşi pentru societate“, urmînd ca, în măsura locurilor disponibile, să fie transferaţi şi ceilalţi. Am fost din nou transferat la Doftana. Pentru menţinerea moralului deţinuţilor, s-a hotărît desfiinţarea tăcerii impuse de administraţia închisorii. Nici unul nu mai respecta dispoziţiile „Balaurului“ de a nu vorbi între noi. Fiecare discuta la fereastră cu vecinii, cu voce tare sau prin semne. Îndrăznelilor noastre li s-a răspuns cu bătăi cumplite, cu zile şi nopţi petrecute în celulele de la „H“. Şi, cu toate acestea, am continuat să ne urcăm la fereastră şi să vorbim între noi.

A fost mai greu la început, căci pînă la urmă toată lumea s-a obişnuit cu situaţia. Pînă şi gardienii se mulţumeau să tragă cu urechea, poate vor prinde cîte ceva din discuţiile noastre. Comunicările secrete şi indicaţiile organizatorice le rezolvam, însă, prin alte mijloace, ca de exemplu scrisorile şi semnele, ori folosirea limbilor străine.

În cadrul acţiunilor întreprinse s-a organizat scandarea în cor a unor lozinci. Se strigau pe rînduri de celule, pe secţii sau pe întreaga Doftană. Lozincile erau diferite: contra terorii, pentru regim politic, contra furtului de alimente din coletele pe care le primeam din afară etc. Îndată ce aflau că este bătut un tovarăş, cei din celulele vecine începeau să strige: „Nu bate, nu bate, nu bate!“. Pînă la urmă ne alarmam şi strigam ritmic, în cor. Ecoul strigătelor noastre răsuna pe întreaga vale a Prahovei: muncitorii din Cîmpina, ţăranii din Telega şi localităţile apropiate auzeau şi cunoşteau strigătele ce răsunau de la Doftana. „Balaurul“ turba de furie: orice abuz devenea cunoscut astfel şi în afară. Toate aceste acţiuni erau rodul solidarităţii şi disciplinei revoluționare care domnea printre toţi tovarăşii. Orice indicaţie a conducerii colectivului era dusă la îndeplinire, indiferent de greutăţi. Aşa, spre exemplu, eu am primit sarcina de a redacta un manifest. L-am scris pe foiţe de ţigară, stînd în picioare, iar tabachera mi-a servit drept masă. Eram foarte atent la zgomotele dinspre uşă, deoarece gardianul, încălţat cu papuci de pîslă, pîndea prin crăpaturile vizetei să vadă ce facem în celulă.

Informările politice se făceau pe baza ştirilor din ziarele care ajungeau clandestin în închisoare. Comuniştii copiau pe foiţă de ţigară ştirile importante şi „jurnalul“ astfel întocmit începea să circule prin toate secţiile. Transmiterea ştirilor continua apoi pe cale orală. Aceasta se făcea pe rînduri de celule sau secţii, în aşa fel încît toţi ceilalţi să poată auzi. Era cel mai aşteptat punct al programului nostru zilnic. Cînd începea transmiterea ştirilor, se făcea o linişte neobişnuită. Gardienii se strecurau pe furiş şi deschideau prin surprindere uşa celulei, dar nu găseau nimic, fiindcă cel care transmitea învăţase totul pe de rost.

Pe la sfîrşitul lunii septembrie 1937 îmi expira condamnarea şi am început să mă pregătesc pentru eliberare. A trebuit să învăţ pe de rost vreo 40 de adrese din diverse localităţi ale ţării, apaținînd rudelor şi prietenilor tovarăşilor închişi. De asemenea, am primit indicaţii referitoare la legăturile ce trebuia să le iau cu organele de partid după eliberarea mea. Acestora urma să le furnizez informaţii amănunţite despre situaţia din Doftana, în vederea intensificării sprijinului moral, material şi politic acordat celor închişi.

La plecare mi s-a făcut o percheziţie foarte severă, la care a asistat şi primul gardian. Degeaba. La şcoala aspră a Doftanei învățasem multe. PAVEL BOJAN

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Grupul Conservatorilor și Reformiștilor

(urmare din pag. 1)

„Cu sprijinul dumneavoastră și prin eforturile continue ale deputaților noștri, credem că o Uniune care respectă dorințele cetățenilor săi cheltuiește banii contribuabililor în mod responsabil și respectă suveranitatea guvernelor sale naționale, este o Uniune care poate construi un viitor mai puternic și mai bun.

O Uniune Europeană care leagă cetățenii săi și statele sale membre, permițîndu-le să trăiască, să lucreze și să călătorească fără obstacole inutile și fără birocrație, este o Uniune Europeană care oferă un raport calitate-preț”, se arată în platforma-program. „Grupul ECR este foarte conștient de faptul că fiecare ban pe care Uniunea Europeană îl cheltuiește provine din buzunarele contribuabililor. Prin urmare, legislația pe care o propunem cu privire la transporturi, piața unică și drepturile consumatorilor trebuie să fie eficace și eficientă și să ofere ceva ce guvernele naționale nu pot realiza singure“.

O prioritate pentru Grupul ECR este reducerea multor reglementări sufocante pe care Uniunea Europeană le-a adoptat și aplicat întreprinderilor și identifică în mod constant locurile în care statele membre și UE pun în aplicare normele într-un mod birocratic și complicat. „Un comerț mai deschis înseamnă mai multe locuri de muncă, oportunități de afaceri sporite și bunuri mai ieftine pentru consumator. De aceea, Grupul ECR a fost forța motrice în cadrul Parlamentului European în implementarea unui număr de acorduri internaționale importante care vor înlătura barierele existente în prezent, care împiedică companiile europene să facă comerț cu mari puteri economice din întreaga lume. Grupul ECR este foarte conștient de faptul că liberul schimb și globalizarea trebuie să fie benefice tuturor și că în orice acord comercial internațional la care se ajunge, legiuitorii trebuie să fie atenți la efectele acestora asupra salariilor, locurilor de muncă, industriei locale și viitorului economiei UE. Prin urmare, susținem deschiderea pieței noastre interne pentru produsele din afara UE într-un mod limitat și controlat, asigurîndu-ne în același timp că produsele UE au acces îmbunătățit pe piețele din afara Uniunii pentru cele mai populare exporturi ale noastre. De asemenea, Grupul ECR a fost cel care a condus la recomandările care vor asigura că orice lege nouă propusă sau introdusă de UE va fi mai întîi evaluată pentru impactul potențial asupra întreprinderilor mici și mijlocii”.

Pînă aici, toate sună bine, doar că, neavînd majoritate parlamentară, deputaților reformiști le va fi cam greu să-și treacă legile. Cu comerțul ne-am lămurit și e important de observat că ei nu condiționează liberul schimb de respectarea unor principii și valori europene, cum fac cei de la Renew Europe. Legată de comerț este și Zona euro, căreia Partidul Conservator și Reformist dorește să i se acorde o mai mare atenție, fiindcă Uniunea Europeană caută să construiască un viitor pentru zona euro care să împiedice repetarea crizei. „Deciziile pe care le luăm acum vor avea consecințe grave pe termen lung pentru toate statele membre, fie că sînt sau nu în zona euro. Grupul ECR consideră că aplicarea Mecanismului european de stabilitate pentru a împărți răspunderea nu este cea mai bună modalitate de a recupera competitivitatea în țările din zona euro. Disciplinele fiscale, o Bancă Centrală Europeană independentă, fără agendă politică, și respectarea deciziei statelor membre de a nu adopta euro sînt ingredientele cheie ale prevenirii șocurilor economice viitoare. Grupul

ECR consideră că este corect ca toate țările europene să demonstreze responsabilitate economică și fiscală. Prudența economică națională ar trebui încurajată, nu penalizată”, se mai arată în platforma-program a grupului – o abordare complet diferită de cea a celorlalte partide, mai aplecată spre statele naționale decît spre amestecul numit diversitate al celorlalți.

Mai departe. „Transparența este una dintre prioritățile cheie pentru Grupul ECR și aceasta include

obligarea tuturor instituțiilor UE și BCE să răspundă pentru acțiunile lor atît din trecut, cît și din prezent. Deși mai este un drum lung de parcurs pentru a ne asigura că moneda euro funcționează mai bine, recunoașterea defectelor sistemului atît din trecut, cît și din prezent este un pas important pentru construirea unui viitor economic mai stabil. Grupul ECR va continua să se asigure că BCE și UE sînt trase la răspundere pentru politicile privind euro”. După cum probabil știți, parlamentarul român Cristian Terheș, membru al acestui grup parlamentar, a făcut numeroase interpelări pentru a i se spune cum s-au cheltuit banii europeni de către președinta Comisiei Europene pentru vaccinurile COVID, interpelări cărora li s-a răspuns în mod nesatisfăcător. „Grupul ECR a susținut legăturile de transport de înaltă calitate ca fiind fundamentale pentru activitățile economice ale Europei și pentru calitatea vieții cetățenilor. Rețelele de transport ușor accesibile și bine conectate atît pentru transportul de pasageri, cît și pentru cel de marfă se află în centrul promovării coeziunii economice, sociale și teritoriale între statele membre din UE. Grupul ECR a condus campania pentru a depăși aceste lacune, arătînd că o conectivitate sporită a serviciilor de transport ar determina creșterea economică și oportunitățile de angajare pentru cetățeni și întreprinderi din întreaga UE. ECR a evidențiat necesitatea de a stimula dezvoltarea coridoarelor de transport NordSud, cum ar fi ruta «Via Carpathia» și linia feroviară de mare viteză «rail Baltica», ce leagă statele baltice de Europa Centrală, conectînd toată Europa. Grupul ECR a condus, de asemenea, drumul în deschiderea către concurență a pieței serviciilor feroviare interne de călători. Companiile feroviare vor putea acum să ofere noi servicii feroviare de înaltă calitate, fiabile, sigure și eficiente pe liniile interne. Un mediu mai competitiv pentru căile ferate va însemna mai multe opțiuni pentru pasageri, ceea ce va duce la servicii feroviare de mai bună calitate pentru consumatori. Drum bun! Grupul ECR a fost în mod continuu vocea rațiunii în cadrul Parlamentului European atunci cînd vine vorba de îmbunătățirea securității interne și externe a Europei. Consideră că schimbul rapid și complet de informații între autoritățile de aplicare a legii din statele membre este esențial în lupta împotriva criminalității transfrontaliere, a criminalității cibernetice și a terorismului. Protecția cetățenilor Europei de amenințarea violenței și a criminalității trebuie să fie o prioritate pentru Uniunea Europeană”.

Mai departe, citez tot din platforma-program: „De la formarea Grupului ECR, am subliniat defectele sistemului de migrație al UE și am fost vocea reformei și schimbării pentru Sistemul european comun de azil. Fiind unul dintre principiile fondatoare ale Grupului ECR, aceasta este o prioritate cheie. Sistemul UE existent în prezent nu este eficient în a face față provocărilor moderne ale globalizării, conflictelor regionale și sărăciei și migrației în masă. În primul rînd, avem nevoie de un sistem de migrație care să respecte vocea și dorințele statelor membre și ale cetățenilor săi”. Este importantă precizarea aceasta fiindcă îți lasă ție, ca stat membru, posibilitatea de a alege dacă dorești să participi la gestionarea fenomenului sau nu. „Pentru ca orice sistem de migrație al UE să fie durabil – se continua în document – trebuie să aibă sprijinul deplin al tuturor statelor sale membre și al cetățenilor Europei. UE nu poate continua să impună un sistem de imigrație care este susținut doar de cîteva dintre statele sale membre. Un sistem de cooperare mai degrabă decît constrîngerea trebuie să prevaleze. În schimb, UE ar trebui să se concentreze pe obținerea corectă a elementelor de bază. ECR consideră că un nivel mai sustenabil de imigrare în UE poate fi atins dacă: 1. oferim mai mult sprijin statelor membre pentru a proteja frontiera externă a UE; 2. crește rata de întoarcere a solicitanților de azil eșuați în țara de origine; 3. este combătut abuzul asupra sistemului de azil al UE; 4. este consolidat rolul FRONTEX; 5. sînt adoptate măsuri la nivelul UE care au sprijinul tuturor statelor membre și este continuată cooperarea cu țările terțe pentru a ajunge la acorduri

de cooperare și a împiedica migranții să întreprindă călătorii care le pun viața în pericol, prin Mediterană către UE”.

De asemenea, în legătură cu imigrația care poate să aducă și infractori, nu doar oameni cumsecade, grupul ECR înțelege că atunci cînd vine vorba de protejarea integrității spațiului Schengen, menținerea libertății de circulație și asigurarea securității interne a UE, protejarea frontierei externe a UE este de cea mai mare importanță. „Datorită activității Grupului ECR, statele membre sînt acum obligate să efectueze controale sistematice cu bazele de date relevante la frontierele externe. Această măsură a fost un răspuns la creșterea amenințărilor teroriste în Europa și se va asigura că luptătorii străini teroriști, migranții ilegali și traficanții de persoane vor fi detectați la frontiera externă. ECR a fost o voce puternică în asigurarea unui proiect pilot de un milion de euro care va oferi servicii vitale pentru protecția victimelor terorismului, prin înființarea unui Centru de coordonare a răspunsului la terorism. Acest centru va ajuta autoritățile naționale să implementeze legislația UE menită să protejeze victimele terorismului și să ofere servicii de sprijin pentru victime, cum ar fi consiliere. Centrul va oferi expertiza și formarea necesare pentru a ajuta statele membre la fața locului în cazul unui atac terorist. Grupul ECR înțelege că, pentru ca imigrația în UE să fie sustenabilă și pentru ca solicitanții de azil autentici și cei mai vulnerabili să poată fi ajutați mai întîi de UE, este esențial ca statele membre să poată returna solicitanții de azil eșuați în tara lor de origine. ECR a condus o legislație importantă care oferă statelor membre un document de călătorie european standard pentru a accelera întoarcerea cetățenilor din afara UE care se găsesc neregulamentar în statele membre ale UE fără pașapoarte sau cărți de identitate valabile. ECR oferă o viziune alternativă îndrăzneață a unei Uniuni Europene reformate, ca o comunitate de națiuni care cooperează în instituții confederale comune în domenii în care acestea au anumite interese comune care pot fi promovate cel mai bine lucrînd împreună. Prin urmare, ar trebui căutată o nouă soluționare instituțională care să recunoască faptul că legitimitatea democratică a Uniunii derivă în principal din statele sale membre și că unele concepte de subsidiaritate, proporționalitate și atribuire trebuie respectate pe deplin. Dacă UE și partenerii săi globali doresc cu adevărat să abordeze probleme precum schimbările climatice, reciclarea, deșeurile, emisiile și poluarea, calitatea alimentelor și securitatea alimentară, atunci UE trebuie să adopte măsuri sensibile și durabile care să nu pună sarcini inutile și costisitoare asupra întreprinderilor și statelor membre. În loc de obiective nerealiste care nu vor fi niciodată îndeplinite sau implementate în mod corespunzător, Grupul ECR sprijină o abordare ambițioasă, incrementală și sensibilă pe care toate statele membre o pot sprijini”. Am îngroșat aceste rînduri tocmai ca să observați că abordarea lor asupra mediului e una mult mai corectă, echilibrată și realistă decît a celorlalte partide.

În continuare, alte precizări: „Grupul ECR a condus, prin Parlament, Schema UE de comercializare a emisiilor, cunoscută și sub numele de ETS. Acordul la care s-a ajuns a fost o premieră mondială și, pînă în prezent, cel mai mare acord pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră produse de om. Schema acordă o valoare monetară emisiilor de carbon, pentru a reflecta costurile schimbărilor climatice și oportunitățile ca opțiunile cu emisii scăzute de carbon să fie introduse în opțiunile de producție și consum ale UE. Schimbările introduse de această schemă realizează echilibrul corect între angajamentele pe termen lung ale UE în materie de climă, asigurînd în același timp că industriile europene sînt protejate împotriva depășirii de către concurenții externi care operează standarde de emisii mai scăzute. Dacă UE dorește să aibă o reformă profundă și semnificativă, pentru a funcționa mai bine pentru cetățenii săi, atunci Bruxelles-ul și politicienii săi trebuie să identifice ceea ce nu funcționează și să recunoască ce a mers prost anterior. Numai așa 

 putem construi un viitor mai bun și mai puternic pentru UE. Grupul ECR este pe deplin conștient de faptul că fiecare ban pe care îl cheltuiește UE provine din buzunarele contribuabililor europeni. Capacitatea oamenilor de a raporta utilizarea abuzivă a banilor europeni este absolut vitală. Grupul ECR s-a ghidat prin recomandările Parlamentului European, care asigură existența unui spațiu sigur pentru avertizori de a raporta abuzuri, abateri și activități ilegale legate de administrația publică și companiile private, crima organizată și evaziunea fiscală. Capacitatea indivizilor de a raporta faptele greșite este un aspect fundamental al democrației noastre. Asigurarea faptului că companiile, politicienii și instituțiile publice acționează în interesul publicului este esențială pentru buna funcționare a societății. Dacă UE nu ia în serios abuzul financiar, încrederea alegătorilor, a plătitorilor de impozite și a oamenilor din Europa va fi serios erodata. Folosind banii UE pentru a încuraja întreprinderile private și creșterea economică în țările în curs de dezvoltare din întreaga lume, UE reduce sărăcia, creează viitori parteneri comerciali și ajută la sprijinirea stabilității democratice și a drepturilor omului în acest proces”. Ideea revoluționară de a folosi întreprinderile private pentru a ajuta la reducerea sărăciei în întreaga lume a fost prima dată prezentată de Grupul ECR, fiind

apoi preluată de Comisia Europeană și, în consecință, UE a creat un fond care mobilizează 44 de miliarde de euro de investiții începînd din Africa și vecinătatea de sud și de est a UE“.

În încheierea acestui document, Grupul Parlamentar al conservatorilor și reformiștilor spune următoarele: „Eforturile Grupului ECR de a crea o Uniune Europeană orientată spre global se extind dincolo de comerțul cu națiunile din întreaga lume, dar urmăresc crearea unei lumi mai democratice și mai libere pentru toți. ECR a plasat situația creștinilor persecutați în primul rînd pe agenda politicii externe a UE. În întreaga lume persecuția creștinilor este în creștere. Mai mult decît orice alt grup, creștinii sînt ținta violenței religioase. O situație mult timp ignorată de politica externă a UE. Membrii Grupului ECR s-au numărat printre cei care au făcut presiuni pentru mai multe acțiuni. Grupul ECR va continua să lupte pentru mai multe acțiuni pentru a-i ajuta pe cei persecutați pentru credința lor. Protejarea libertății și a demnității umane se află în centrul obiectivelor de politică externă ale ECR. Grupul ECR continuă să se asigure că agenda pentru drepturile omului a Parlamentului European respectă interesele naționale, precum și maximizarea puterii colective a UE în ansamblu atunci cînd vine vorba de a se asigura că

Actualitatea pe scurt

● Propagandiștii ruși cer ca centrele decizionale din Kiev să fie atacate, după se sîmbătă seară mașina în care se afla Daria Dughina, fiica lui Aleksandr Dughin, ideologul președintelui rus Vladimir Putin, a sărit în aer în apropiere de Moscova. Liderul separatist pro-rus Denis Puşilin susține că Ucraina este de vină pentru atacul în care Daria Dughina a murit. Propaganda rusă scrie că ținta atacului în care a murit Daria Dughina era de fapt tatăl său, Aleksandr Dughin, care trebuia să fie în mașina care a explodat sîmbătă seară, dar ideologul lui Putin a ales în ultimul moment să meargă cu alt autoturism. „Asasinarea Dariei Dughina nu este altceva decît o lovitură dată adevăratului centru de decizie din Rusia”, a spus Egor Kholmogorov, un jurnalist rus naționalist, pentru Pravda, ziarul Partidului Comunist în vremea URSS. Persoane necunoscute au amplasat un dispozitiv exploziv pe mașina în care a fost ucisă Daria Dughina la festivalul Tradiția din apropierea Moscovei, susțin anchetatorii ruși, citați de TASS. Reprezentanții forțelor de ordine spun că mașina care a explodat și în care a fost ucisă Daria Dughina se afla în parcare, unde oricine putea amplasa un dispozitiv explozibil. Aceștia au precizat că un dispozitiv exploziv a fost plasat sub mașina Toyota Land Cruiser, pe partea șoferului, pe care o conducea Dughina. Crima va fi investigată de aparatul central al Comitetului de anchetă al Federației Ruse, care afirmă că atacul ar fi fost premeditat și comandat. ● Un studiu publicat de americani arată că, în cazul unui război nuclear SUA - Rusia, peste 5 miliarde de oameni ar muri. Studiul publicat în 15 august în jurnalul Nature Food arată că un conflict real ar genera incendii pe porţiuni vaste ale Terrei, care pot aduce în atmosfera planetei peste 150 de milioane de tone de cenuşă, fapt care va duce la distrugerea culturilor agricole pe întreg globul, rezultînd o reducere de aproximativ 90% a producţiei mondiale de calorii. Un război nuclear la scară largă „ar produce o serie de schimbări climatice fără precedent în istoria omenirii”, susţine unul dintre co-autorii studiului, Alan Robock, profesor de climatologie la Rutgers University din New Jersey. „În cazul unui război nuclear ruso-american, mai mulţi oameni ar muri de foame în India şi Pakistan decît în ţările implicate direct în conflict”, a adăugat el, conform Agerpres. Conform concluziilor, în cazul unui război nuclear total ruso-american, temperatura medie la suprafaţa planetei ar scădea cu 16 grade Celsius (de trei ori mai mult decît diferenţa de temperatură dintre perioada prezentă şi ultima epocă de gheaţă) şi 5 miliarde de oameni ar muri. Pentru comparaţie, în cel mai grav scenariu al unei confruntări nucleare între India şi Pakistan, producţia globală de calorii alimentare ar scădea cu 50%, rezultînd 2 miliarde de morţi prin

înfometare. Cel mai puternic afectate regiuni ar fi ţările mari importatoare de alimente din Africa şi Orientul Mijlociu. Australia şi Noua Zeelandă ar face faţă cel mai bine unei astfel de crize, fiind departe de exploziile nucleare din emisfera nordică şi bazîndu-se pe recolte de grîu ce pot creşte în condiţii mai reci de climă. „Cel mai important lucru de ştiut este cantitatea de fum care ajunge în atmosferă”, a comentat şi celălalt autor al studiului, Owen B. Toon, profesor de ştiinţe atmosferice la Laboratorul pentru Fizică Atmosferică şi Spaţială (Laboratory for Atmospheric and Space Physics), care a colaborat cu celebrul Carl Sagan la studiul din 1983, care a introdus pentru public conceptul de „iarnă nucleară”. ● Echipa Aeroportului Internaţional Craiova i-a contactat pe italienii care doreau să ajungă în vacanţă la Cracovia, dar au aterizat la Craiova, aceştia spunînd că, în ciuda incidentului, vacanţa lor „merge foarte bine”, scrie Agerpres. Aventura lui Massimo şi Paola a devenit cunoscută odată cu aterizarea lor la Craiova în loc de Cracovia. Cei doi pasageri au avut „norocul” să ajungă în capitala Băniei deşi ei au decolat de la Bologna cu gîndul să viziteze Cracovia, în Polonia. Echipa Aeroportului Internaţional Craiova i-a contactat pentru a le transforma experienţa în România într-una de neuitat, se arată într-o postare de pe pagina de Facebook a Aeroportului Internaţional Craiova. „Oricum, vacanţa noastră merge foarte bine, descoperim o ţară frumoasă. Totul merge bine din fericire, am avut noroc că am ajuns aici în frumoasa voastră Românie, pe care o descoperim încetul cu încetul”, a spus Paola, potrivit aceleiaşi surse.

● Autoritățile ruse construiesc cel mai mare centru militar-patriotic de educație pentru tineri în nord-vestul țării, pe fondul unei militarizări mai ample a tinerilor ruși, care s-a accelerat de cînd Rusia a invadat Ucraina, a informat presa pro-Kremlin, potrivit The Moscow Times. Centrul de predare Avangard din regiunea Vologda este de așteptat să țină prima tabără de antrenament în 2023, cu 5.000 de copii și adolescenți care vor trece porțile sale în fiecare an, potrivit site-ului de știri pobedarf.ru. Elevii de liceu și de facultate de acolo vor practica activități de tir, vor învăța abilități de navigare și vor dobîndi cunoștințe în robotică și utilizarea dronelor, a declarat guvernatorul regiunii Vologda, Oleg Kuvshinnikov. „Am început să creăm cel mai mare centru de instruire și metodologie de educație militaro-patriotică din nordvestul Rusiei, la instrucțiunile președintelui Vladimir Putin și cu sprijinul Ministerului rus al Apărării”, a spus el. „Vom pregăti elevii de liceu și colegiu pentru serviciul militar, educație militaro-patriotică și dezvoltare fizică”, a spus Kuvshinnikov în cadrul consiliului profesorilor săptămîna trecută. Centrele de educație fac parte din eforturile Kremlinului de a ridica o nouă generație de

țările terțe își îndeplinesc obligațiile internaționale. Grupul ECR a condus la o serie de rezoluții și campanii susținute pe scară largă privind persecuția creștinilor și a poporului Rohingya. Grupul ECR consideră că UE nu are nevoie de o politică externă centralizată pentru a atrage atenția asupra problemelor internaționale stringente și pentru a avea un impact asupra încălcărilor drepturilor omului”.

Cu toate că programul Partidului Conservator și Reformist European mi se pare mult mai echilibrat și mai realist decît al celorlalți, din acest grup nu face parte decît un singur partid românesc: PNȚCD. Cu siguranță, celelalte partide românești – PSD, USR și PNL – s-au înscris în grupurile europene pe baza apartenenței politice la liberali, socialiști sau progresiști fără să îi intereseze doctrina și programul politic al acestor partide. Dacă i-ar fi interesat, s-ar fi înscris în Grupul Conservatorilor și Reformiștilor, dar au fost mai preocupați să ocupe un fotoliu la Bruxelles pentru salariu, pensie și alte avantaje personale, nu pentru a face bine României.

Ce ar trebui să facem? Eu nu pot să vă spun de-a dreptul aici, dar dacă mi-ați citit articolele, știți părerea mea și, dacă ea rezonează cu a dvs., veți proceda în consecință la viitoarele alegeri parlamentare europene.

cetățeni loiali, care includ o Armată a Tineretului în creștere rapidă, programe de televiziune orientate spre patriotism și istoria războiului în legea educației a Rusiei. ● Un sondaj de opinie realizat de CURS în București, în perioada 5-17 august, indică faptul că locuitorii Capitalei sînt mulțumiți de primarii de sectoare, însă nu apreciază activitatea primarului general Nicușor Dan. Cele mai importante probleme cu care se confruntă bucureștenii sînt traficul, parcările și curățenia, potrivit sondajului. În ceea ce privește prestația primarilor, 50% spun că activitatea primarului de sector este bună și foarte bună. Pe de altă parte, 69% din bucureșteni au o părere proastă și foartă proastă despre activitatea primarului general Nicușor Dan. 68% cred că în București lucrurile merg mai degrabă într-o direcție greșită. ● Ministrul Agriculturii, Petre Daea, face front comun cu fermierii români și spune că nu putem înlocui mîncarea românească cu greierii sau alte insecte. „Mă, nu mîncați făină de greieri, ce căutați cu greieri? Lăsați-i să cînte și ei acolo unde sînt. Noi mîncăm ce trebuie să mîncăm. Mîncăm sarmale, mîncăm cîrnați, mîncăm ouă de găină. N-o să înlocuiți acuma ouăle de găină cu vreun vierme. N-are rost să faceți un asemenea efort. Iar noi trebuie să fim consecvenți și în același timp stăruitori în a ne păstra tradițiile și consecvenți în a face ce trebuie. Eu nu apelez la metode alternative. Eu sînt consecvent, păstrez culoarul acesta al tradițiilor pe care l-am preluat de la tata, îl dăm de la generație la generație”, a declarat ministrul Agriculturii, Petre Daea. Greierele de casă a primit autorizație spre a fi consumat atît în formă congelată, uscată sau pudră. ● Publicații străine scriu în termeni elogioși despre David Popovici, după ce înotătorul român a doborît recordurile mondiale la 100 m liber și 200 m liber și a cîștigat aurul în Campioanele Europene de la Roma. „David Popovici este singur pe planeta lui”, au scris jurnaliştii de la cotidianul L’Equipe. „Este singur pe planeta lui. Medaliat cu aur cu record mondial la 100 m liber, românul de 17 ani a dublat miza luni la 200 m liber. Cîştigător într-un timp supersonic, a fost cu mult înaintea elveţianului Antonio Djakovic şi a austriacului Felix Auboeck. Nu a existat niciodată suspans în aceşti 200 de metri. În frunte după primele două viraje, a dat un adevărat spectacol în a doua parte a cursei pentru a triumfa cu uşurinţă. Şi-a doborît propriul record mondial de juniori, precum şi cel al campionatului european. Minunea din România devine al treilea cel mai rapid om din istorie după Michael Phelps şi deţinătorul recordului mondial german Paul Biedermann”, au mai scris jurnaliştii de la publicaţia franceză. Cotidianul Le Figaro a scris și el că „minunea din România, David Popovici”, a devenit campion european la 200 metri liber, cu al treilea timp din istorie.

Amnezia sistemului imunitar

Pandemia de coronavirus este acum la al treilea an. În tot acest timp, oamenii de știință au studiat caracteristicile infecției, efectul acesteia asupra oamenilor și specificul formării imunității. Pînă în prezent, datele sînt încă insuficiente, așa că, de exemplu, nu este încă ușor să răspundem la întrebarea dacă este posibil să facem a doua oară Covid-19, avînd anticorpi formați în timpul primei infecții. Întrun fel sau altul, este necesar să cunoașteți principalele semne de reinfecție și să luați măsuri preventive, care să contribuie la minimizarea riscurilor de infecție.

Poți lua coronavirus dacă ai anticorpi?

Cercetătorii nu au stabilit încă exact ce nivel IgG este garantat pentru a proteja împotriva reinfectării cu infecția cu coronavirus. Mai mult, nu este încă clar dacă numărul de imunoglobuline formate în timpul primei infecții afectează în general probabilitatea unei noi infecții. Se pare că, inclusiv cu un nivel suficient de anticorpi IgG, nu fiecare persoană este capabilă să neutralizeze agentul viral, așa că astăzi nimeni nu garantează protecția împotriva reinfectării. Pînă la sfîrșitul pandemiei, medicii recomandă să faceți din cînd în cînd un test PCR pentru coronavirus.

În primul rînd, persoanele care nu au dezvoltat imunitate în timpul primei infecții sînt expuse riscului de reinfecție. În sine, absența anticorpilor în sînge nu este o anomalie. Tocmai în acest caz, la prima infecție, organismul a reușit să învingă virusul cu ajutorul proteinelor specifice interferonului, care sînt sintetizate de sistemul de apărare.

Dacă anticorpii s-au format ca urmare a unei boli, atunci probabilitatea de reinfectare crește cînd nivelul lor scade semnificativ în decurs de o lună de la recuperare. Acest lucru se întîmplă dacă, în timpul unei evoluții ușoare a bolii, pentru prima dată, simptomele ei au fost slabe sau absente cu totul. În cele din urmă, persoanele cu un sistem imunitar slab au șanse mai mari să se îmbolnăvească a doua oară.

În plus, după cum s-a dovedit, unele circumstanțe specifice pot influența pierderea imunității la coronavirus. Așadar, doctorul în științe medicale, profesor asociat al Departamentului de terapie spitalicească a Universității Medicale de Stat din Astrakhan, Bella Shamgunova, a spus că majoritatea consecințelor rujeolei, care duc la amnezia sistemului imunitar, pot deveni o cauză indirectă a reinfectării cu coronavirus.

Potrivit virologului, șeful laboratorului de bionanotehnologie, microbiologie și virologie de la Universitatea de Stat din Novosibirsk, Sergey Netesov, infecțiile repetate cu coronavirus sînt asociate cu apariția noilor sale variante. Potrivit expertului, tulpina Delta este mai puternic excretată de persoanele infectate, iar omicronul este prevenit prin vaccinuri. El a explicat că au apărut noi tulpini de coronavirus care depășesc imunitatea la vaccin, în special la cei care au fost vaccinați de mult timp. Medicul a

remarcat că într-adevăr este posibil ca oamenii să se infecteze a doua oară cu tulpina omicron, dar s-a remarcat deja că, în primul rînd, cei care au fost vaccinați de mult timp și, în al doilea rînd, cei care au fost vaccinați cu doar două doze se îmbolnăvesc.

Cît durează imunitatea naturală?

Oamenii de știință nu sînt încă în măsură să numească momentul exact al conservării imunității naturale împotriva coronavirusului, care s-a format în timpul primei infecții. Potrivit unui studiu publicat în revista științifică The Lancet, o persoană obișnuită este expusă riscului de a contracta din nou Covid-19 după 16 luni. După ce au analizat datele privind comportamentul a șase coronavirusuri cunoscute similare ca structură cu SARS-CoV-2, oamenii de știință au concluzionat că imunitatea împotriva acestuia din urmă poate dura de la trei luni la cinci ani. Depinde mult de starea de sănătate, încărcătura virală și alți factori.

În același timp, oamenii de știință de la Universitatea din Carolina de Nord au descoperit că protecția eficientă împotriva unei noi infecții cu coronavirus este de scurtă durată. Ei spun că vaccinurile ARNm precum Pfizer și Moderna oferă cele mai înalte niveluri de anticorpi și cea mai lungă durată de protecție, de aproape trei ori durata răspunsului imun după infecția naturală, precum și după vaccinurile Johnson & Johnson și OxfordAstraZeneca.

Cu toate acestea, pentru un efect pe termen lung împotriva Covid-19, este necesară stimularea suplimentară cu doze de rapel de medicament, care contribuie la răspunsul imun al anticorpilor la noile tulpini de coronavirus care apar în timp în cursul evoluției naturale. Cercetătorii au descoperit că SARSCoV-2 este similar cu coronavirusurile endemice care provoacă răceli sezoniere. În ciuda faptului că sînt imune la tulpinile anterioare, oamenii pot fi susceptibili la reinfectare cu noi viruși sezonieri. Prin urmare, modificările vaccinurilor și vaccinările suplimentare sînt esențiale pentru combaterea pandemiei.

Protejează imunitatea naturală împotriva noilor tulpini de virus?

Descoperirile studiului deja menționat, publicat în The Lancet, sugerează că imunitatea naturală nu protejează suficient de bine organismul de noile tipuri de coronavirus și de o evoluție severă a bolii. În plus, trebuie avut în vedere că se slăbește în timp. Noile tulpini se adaptează mult mai repede pentru a intra în organism. Deci, o persoană care a fost bolnavă de Covid-19 la începutul unei pandemii este foarte probabil să se îmbolnăvească din nou mai repede atunci cînd se confruntă cu o nouă versiune a virusului.

Vorbind despre exemple concrete, Vladimir Bolibok, alergolog-imunolog, a explicat că creșterea cazurilor repetate de infecție cu tulpina omicron se datorează prezenței fenomenului de evadare imună. Aceasta înseamnă că nu este afectată de anticorpi la variantele transferate anterior de COVID-19. Anticorpii care au fost produși anterior își reduc rapid numărul, a remarcat expertul. În plus, în cazul omicronului, doza de infecție este foarte importantă.

Simptome de reinfecție

Potrivit medicilor, semnele unei a doua infecții cu coronavirus sînt aproape aceleași ca în timpul primei infecții. După cum a subliniat doctorul în științe medicale, doctorul Anton Ershov, atunci cînd este infectată pentru a doua oară cu tulpina omicron a coronavirusului, o persoană se va simți obosită și copleșită. Mulți vor da vina pe sindromul post-covid, dar acesta nu este sindrom post-covid – aceasta este reinfecția cu omicron. Potrivit altor studii, persoanele care au avut Covid-19 sînt expuse riscului de a contracta tulpina omicron a coronavirusului încă de la 45 de zile după recuperarea de la prima infecție.

Interesant, întrebarea dacă evoluția bolii va fi severă pentru a doua oară sau, dimpotrivă, mai ușoară, nu are încă un răspuns cert. Uneori, medicii exprimă opinii opuse în această chestiune.

Cum să reduceți riscul de reinfecție

Prevenirea reinfectării cu coronavirus este, în general, aceeași ca și pentru prevenirea infecției primare. Pentru a reduce semnificativ riscurile, trebuie urmate următoarele recomandări:

• purtați mască în locuri publice;

• monitorizați igiena personală – spălați-vă bine mîinile cu apă și săpun, folosiți un antiseptic;

• nu uitați de distanța de siguranță de 1,5 metri în locurile aglomerate;

• stabiliți o alimentație echilibrată;

• luați vitamine conform prescripției medicului;

• faceți exerciții fizice moderate, plimbați-vă în aer curat;

• tratarea în timp util a bolilor cronice;

• odihniți-vă corespunzător;

• încercați să minimizați stresul.

Cei care încearcă să mărească apărarea organismului împotriva reinfectării cu coronavirus nu ar trebui să uite de vaccinare.

N.K.

Doza de sãnãtate

Epuizarea și stresul pot fi învinse

Statisticile arată că 20% din concediile medicale au ca motiv epuizarea. Desigur, procentul persoanelor care se simt mereu epuizate este mult mai mare, dar nu apare în statistici. După cum afirmă studiile psihologice, stresul și epuizarea reprezintă deja o problemă majoră pentru sănătatea omului modern. Solicitările în viața profesională și privată devin tot mai apăsătoare. De multe ori nu ne mai putem descurca și intrăm într-un carusel cu efecte negative asupra corpului, sufletului și spiritului nostru.

Ce este, de fapt, stresul?

În decursul timpurilor omul a evoluat: din vînător, pentru a-și asigura hrana zilnică, astăzi omul are mai multe posibilități de a alege, are la dispoziție o întreagă paletă de alimente care, desigur, nu întotdeauna contribuie la sănătatea noastră. Sîntem înzestrați cu un mecanism de autoapărare care ne ajută în situațiile în care sîntem expuși unui stres masiv, mecanism care, atunci cînd este declanșat, aduce corpul în starea de ,,Luptă sau fugi”. Dacă înaintașii aveau de ales doar între aceste două variante, omul modern se zbate între balastul profesional, discuțiile neplăcute cu șefii, modificările survenite în structura muncii, copiii care trebuie hrăniți și educați, crizele din viața de familie, problemele sexuale, financiare și de sănătate.

O

istorie a farselor (264)

Înșelătorii în lumea sportului (2)

Comentînd aceste ultime două cazuri, autorul David Roberts remarcă faptul că femeile par mai puţin capabile sau doritoare decît bărbaţii să iniţieze şi să ducă la capăt astfel de farse; că le lipseşte „fanatismul perseverent şi discret ce permite farsorilor, precum Frederick Cook, să insiste pînă la sfîrşitul vieţii că au fost nedreptăţiţi...“.

Pot oare feministele să accepte sugestia, indubitabil incorectă din punct de vedere politic, că femeile sînt din fire mai cinstite decît bărbaţii?

Un succes literar scandalos

În 1966, Mike McGrady, reporter din Long Island al ziarului Newsday, s-a hotărît, împreună cu alţi douăzeci şi patru de colegi, să scrie un roman de dragoste, bogat în scene erotice, care satiriza producţiile siropoase ale lui Harold Robbins şi Jacqueline Susann. Începînd să creeze povestea lui Gillian Blake, moderatoare de talk-show-uri radiofonice care se răzbună pe soţul ei afemeiat şi infidel seducînd, la rîndul ei, bărbaţi căsătoriţi, MacGrady afirma că „vom pune un accent nestăvilit pe sex. De asemenea, adevărata excelenţă în arta scrisului va fi dată uitării“. Conceput în două săptămîni aparent de către gospodina Penelope Ashe din Long Island (în realitate, cumnata lui McGrady), drepturile de editare a romanului intitulat Gol-goluţ sosi străinul erau cumpărate, în curînd, de Lyle Stuart (editor a două din cele trei biografii ale lui Howard Hughes, care a reuşit să scape de avocaţii miliardarului). Stuart şi-a dat imediat seama de păcăleală, dar i-a plăcut la nebunie cartea şi a cheltuit 50.000 de dolari pentru a o promova. După ce romanul s-a vîndut rapid în 20.000 de exemplare, McGrady a pus capăt farsei, recunoscînd-o în mod public. Rezultatul? În ziua respectivă, s-au vîndut alte 9.000 de exemplare. Epuizîndu-se primul tiraj de peste 100.000 de bucăţi, Dell a cumpărat drepturile de reeditare contra unei sume formată din şase cifre, iar McGrady a primit oferta de o jumătate de milion de dolari pentru o continuare. Scandalizat de implicaţiile succesului său, el a refuzat, în schimb a produs alt roman: Mai degrabă străin decît gol-goluţ sau cum să

Cum reacționăm la factorii stresori?

Stresul se declanșează printr-o serie de senzori, dintre care amintesc căldura sau frigul, zgomotul excesiv, accidente, o stare de încordare sau chiar de frică, atacuri de panică, schimbări hormonale, criticile aduse de cei din jur, anumite amintiri. Cele mai frecvente reacții sînt lipsa de concentrare, uitare, pesimism, imposibilitatea de a ne putea deconecta, transpirații, tensiune oscilantă. Cele mai tipice reacții de stres mental sînt lipsa de concentrare, blocaje în gîndire (rămîi în mijlocul frazei și nu mai știi ce voiai să spui), un tablou general negativ. Printre reacțiile corpului amintesc încordarea și durerile musculare, respirația greoaie sau agitată, transpirații, tensiune mare și puls mărit. De asemenea, în ceea ce privește comportamentul uman, stresul se manifestă prin lipsa somnului, retragere din viața socială, consum de alcool, mîncat compulsiv, apatie.

Cum ne putem relaxa?

De cele mai multe ori, reușim singuri, și tocmai de aceea, în ziua de astăzi este necesar să apelăm la discipline care ne pot echilibra sistemul de comunicare al corpului. Deblocările energetice ale chakrelor, meridianelor,

scrii cărţi deocheate doar de distracţie. „America, se plîngea el, uneori mă îngrijorezi cu adevărat!“.

Detectivul malefic (1)

Gaston Bullock Means (1880-1938), fost broker de pe piaţa de bumbac şi temporar avocat, un sudist din Carolina de Nord, cu o faţă suavă, blîndă, ca de copil, a fost „cel mai mare detectiv înnăscut care a existat vreodată“. Aşa îl denumea şeful lui de la agenţia Burns Detective. Dar după ce şi-a înfiinţat propria agenţie în 1915, a devenit unul din cei mai mari ticăloşi cunoscuţi vreodată, folosindu-se de reputaţia creată pentru a escroca şi chiar omorî. În 1917, dornic să o cunoască pe moştenitoarea Maude R. King (care se căsătorise cu un milionar cu cincizeci de ani mai în vîrstă decît ea, devenită acum o văduvă extrem de bogată), el a angajat un criminal care să o atace şi să o ameninţe, ulterior Gaston însuşi atacîndu-l şi îndepărtîndu-l pe ucigaş pentru a se da drept salvatorul moştenitoarei. A devenit managerul şi protectorul ei, uşurînd-o de bani atît de des şi de mult (în total aproape 150.000 de dolari), încît Maude a intrat la bănuieli. Ca urmare, a dus-o într-o mică excursie de vînătoare în pădurile din ţinutul natal – după o anumită vreme, a ieşit singur din pădure, cu un mers clătinat, plîngînd în hohote şi povestindu-le foştilor prieteni şi vecini că ea se împuşcase din greşeală cu arma lui, un Colt automat. Gaston lăsase revolverul într-o scorbură a unui copac în timp ce îngenunchea la marginea pîrîului ca să bea apă; uitîndu-se în jur, a observat-o pe Maude cum se juca, copilăreşte, cu revolverul. Strigătul lui de avertizare o speriase atît de tare, încît ea scăpase arma care s-a descărcat, atingînd-o foarte rapid şi uşor în spatele urechii stîngi. Bună încercare, Gaston, dar puţini l-au crezut. Totuşi, Means ştia ce face. Acuzat de crimă în faţa unui juriu despre care aflase că este format din membrii clanului Ku Klux Klan, el i-a ameţit pe aceştia cu măiestria unui adevărat escroc şi i-a impresionat cu o grămadă de aiureli rasiste, cîştigîndu-le astfel compasiunea. Juraţii nu l-au găsit doar nevinovat, dar au şi declarat moartea lui Maude King sinucidere. (va urma)

STUART GORDON

urmate de o repunere a comunicării energetice în corp, reprezintă acele terapii personalizate de care individul are nevoie mai mult ca oricînd.

O strategie de ieșire din situațiile de stres major este, aproape întotdeauna, reglarea plexusului solar. Aici se reglează fricile, astmul bronșic stresul, circulația sanguină, afecțiuni ale pielii, dereglările ritmice, tensiunea mare, durerile de cap, afecțiunile tractului gastro-intestinal, încordările și durerile musculare, îmbolnăvirile psihosomatice, lipsa somnului, stresul, tinitus-ul, problemele climaterice.

Reglînd corpul energetic dăm posibilitatea corpului fizic de a se reface. O diagnosticare energetică ne arată întotdeauna gradul nostru de sănătate, deoarece boala apare mai întîi în cîmpul energetic. Medicina energoinformațională se bazează pe descoperirile fizicii cuantice, domeniu care și-a adjudecat, pînă acum, peste șase premii Nobel. Este, cu siguranță, medicina viitorului.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Creionri

ORIZONTAL: 1) Mică de stat; 2) Practic inexistente – Sună a gol; 3) Formula pendulului – Dat uitării; 4) Cumpătat; 5) Cîștig pe serviciul adversarului – Strînge din ochi; 6) Ridicați pe orizontală; 7) Probă la scrimă – Lucru la sol; 8) Fond de carte; 9) Căzut în picioare! – Tratat cu răceală; 10) Lovește cu sînge rece – A săpa pe față.

VERTICAL: 1) Nu-i de luat în seamă; 2) Punte între doi ari! – A scăpa din vedere; 3) Revenit în formă; 4) Suită de cavaleri – Achitări cu anticipație; 5) Om de vază – Descurcăreț din fire; 6) Aspri la față din fire – Atac finalizat!; 7) Pune paie pe foc; 8) Fondul forestier! – Ploi de săgeți; 9) Vie și naturală – Nu prinde rădăcini; 10) Fază dramatică de joc – E o neisprăvită.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ENUNȚURI”

1) CAUTERIZAT; 2) ATRAGATORI; 3) PASTA – ABIS; 4) AS – ALUN – PA; 5) CATRANITA; 6) ITA – TI – UTA; 7) T –CLATIT – M; 8) ATEI – AVANI; 9) TARTORI – EC; 10) IREALITATI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Pomenirea lui

Ștefan cel Mare

Întreaga suflare românească comemorează la începutul fiecărui iulie trecerea în eternitate a unui mare principe, care este Ştefan cel Mare cel adevărat. Cum am putea noi, urmaşii urmaşilor săi, să-i cinstim memoria şi să ni-l facem apropiat? M-aş gîndi la Ştefan-copil, scăpînd prin fugă de la nunta din Reuseni, cînd gloriosul tată i-a fost ucis mişeleşte de către Petru Aron; atunci a jurat el răzbunare, în puterea unei nopţi hotărîte, şi după nu mulţi ani s-a ţinut de cuvînt. M-aş gîndi apoi la îndreptăţirea cu care trecea, încă de tînăr, în Ardeal, în Pocuţia şi în Bucureşti, în virtutea unor drepturi moştenitoare pe care vechile pravile şi tradiţia locurilor le prevedeau întocmai. Aş zăbovi şi asupra chipului său frumos, încadrat de plete bogate, întreaga sa făptură, ca şi ceremonialul de curte, fiind o reflectare întîrziată a aurei byzantine care, odată stinsă în Constantinopolul anului fatal 1453, a ajuns într-o diaspora de raze nu numai la Academia neoplatonică din Florenţa, ci şi la Suceava şi Neamţ, că erau mai legitime. M-ar mai ademeni şi vorbele unui martor străin care, după înfrîngerea de la Războieni, scria Apusului că principele român cutreieră satele şi tîrgurile Moldovei slobod ca un zimbru şi tot el e stăpînul acestor meleaguri. Un gînd pios aş îndrepta şi către temperamentul său vulcanic, iar dacă desfoliem judecata cronicarului Grigore Ureche de prejudecăţile sale boiereşti, vom vedea că voievodul era un justiţiar aprig şi practica o strategie a aşteptării în corturile păcii care îl ducea la sfîrşit spre biruinţă.

Şi cum mai era Ştefan? Să ne luăm după cîntecul pe care îl viersuiau sîrbii prin Veneţia sutei a şaisprezecea? Să ni-1 închipuim fără seamăn, decît numai cu „mîndrul soare”, sau pasionat în dragoste şi dătător de zestre bogată tuturor acelora pe care destinul le-a fericit de a-i însenina viaţa războinică? Şi ar mai fi ctitoriile sale fără de număr şi fără de pereche, pe care ar trebui să le judecăm altfel, de vreme ce epoca era atît de frămîntată, iar mistria meşterilor alterna cu paloşul apărătorilor de hotare. La 15 octombrie 1487, aşadar acum aproape cinci veacuri, el emitea un hrisov pe care am avut norocul să-l întîlnesc în paginile ultimului volum, al 25-lea, din „Uricarul” lui Theodor Codrescu (Tipografia „Buciumul Român”, Iaşi, 1895). Reproduc din acest mesaj peste timpuri o frază de o frumuseţe nestemată, care arată nu numai evlavia domnitorului, ci şi slăvită limbă românească în care gîndea şi dicta grămăticilor: „Iar domnia mea cu bună voie şi dintru a noastră bună voie şi curată şi luminată inimă am făcut pentru sufletul întru sfinţi adormiţii moşii şi strămoşii noştri şi pentru a noastră sănătate şi mîntuire, şi pentru sănătatea şi mîntuirea fiilor noştri, ca să întărim şi să miluim a noastră Sfîntă Mitropolie din tîrg din Roman...”. E un poem eteric şi aurit ca zugrăvirile athonite şi bine ar fi dacă în istoria literaturii noastre vechi ar acorda o mai serioasă atenţie harului imagistic şi lexical al marelui domn. Era iubitor de pace şi de copii, pe care îi deprindea de mici cu statornicirea hotarelor; e cunoscută, de altfel, practica sa de a-i bate la falangă pe micuţii fii ai plăieşilor, lîngă pietrele de hotar (în veritabile procesiuni) pentru a-i face să ţină minte toată viaţa unde au suferit şi, implicit, unde se aflau graniţele adevărate ale ţării. Desigur, nuielele se aplicau cu dragoste, dar în limitele Evului Mediu ceremonia aceasta era o primă pregătire militară a acelora ce aveau să fie meniţi să poarte destinul ţării pe mai departe.

Tînăr, matur şi bătrîn – Ştefan a rămas acelaşi dîrz apărător al patriei şi al creştinătăţii, acelaşi Muşatin frumos fără de care chiar supravieţuirea Europei ar fi de neconceput. Fără el, poate că asediul Vienei n-ar mai fi avut loc la 1683, ci cu două veacuri mai curînd, şi n-ar mai fi fost deloc eşuat, ci încununat de succesul nefast al semilunei. A închis ochii suferind, bolnav nu de maladia castelanilor, ci de aceea a eroilor neodihniţi, ars cu fierul roşu pe rană şi privind neputincios cum iubita sa fiică, Elena, zăcea în temniţele asiate, în urma intrigilor Sofiei Paleologa. A murit cu sufletul trist, la început de veac şi de lună a lui cuptor, cînd grînele Moldovei vălureau în dangătul clopotelor şi săgetau văzduhul cu aburi de pîine nouă. Într-un vibrant medalion închinat Putnei şi ctitorului său, Nicolae lorga scria: „La mormîntul lui Ştefan, unde, dacă nu sînt oasele, se sălăşluieşte simbolul – şi ce sînt chiar acele oase pierdute în pămînt decît un simbol? – cununile nouă şi cele vechi, urna de argint goală, porumbelul de argint atîrnat, tricolorele păturite, margenile dulapului de sticlă, toate aceste lucruri multe, greoaie şi foarte ordinare, foarte trecătoare, cu totul nevrednice pentru acela care nu poate fi înconjurat cu destul aur şi cu destule pietre scumpe de neamul pe care el l-a scăpat de la pieire, mormîntul acela, acoperit de noapte, aruncă numai scînteieri şi raze. (...) Mergea cu noi în umbra nopţii, între luminile cerului şi luminile pămîntului, ducînd după dînsul întreg întunerecul pe aripile sale care atingeau munţii zărilor şi depărtarea hotarelor noastre sîngerate. Sfînt şi împărat al tuturor ţărilor, al tuturor oamenilor românimii, al tuturor celor ce cuminecă în această limbă! Şi cîntările sunau, şi clopotele vuiau, şi el ducea în fruntea tuturor vestea învierii lui Dumnezeu, vestea învierii dreptăţii. Şi prin uşa încuiată a bisericii goale, el trecu înaintea tuturora şi se odihni în credinţa viitorului nostru. Eram acum în pridvorul luminos ca o încăpere din rai”.

La 2 iulie, în fiecare an, de aproape o jumătate de mileniu, inima românilor de pe toată vatra vechii Dacii bate la Putna, sfinţind pomenirea nepieritorului oştean. El este viu în hrisoave şi în peceţi, în pietrele înstelate cu bouri şi în ctitoriile pe care le-a ridicat „din pajişte”, adică din temelii, el este viu în idealul nestins al Independenţei naţionale şi în credinţa că puterea noastră stă numai şi numai în bărbăţia noastră, altminteri vom fi pierduţi. Fie-i numele lăudat!

Constantin Brâncuși (I)

A devenit un truism să afirmi că se poate distruge un sistem de valori, cu condiţia să aşezi altul în loc. În esenţă, aşa este, numai că în multe cazuri substitutul novator nu este la înălţimea tradiţiei demolate. Nu tot ce e nou e şi bun, după cum nu tot ce e vechi e depăşit, perimat, vătămător. Cine poate afirma că are cheia discernămîntului absolut şi care sînt acele criterii imuabile care valorizează în timp opera de artă? „Marile progrese ale civilizaţiei – scria A.N. Whitehead – sînt procese care nu fac decît să distrugă societăţile care le găzduiesc” Dacă în ştiinţă şi arhitectură, să zicem, adevărul se probează ca atare, în artă lucrurile sînt ceva mai delicate şi în nici un caz nu se poate vorbi despre o distrugere, ci mai mult despre o depăşire rodnică. Dante nu a distrus tabla de legi a lui Vergilius, nici Byron moştenirea lui Shakespeare – ar fi fost şi greu, şi de prisos. Aplicat la artă, mitul eternei reîntoarceri dovedeşte cu puterea unor redutabile exemple că nu este nimic nou sub soare şi că, mai devreme sau mai tîrziu, substratul genetic al umanităţii iveşte alte şi alte izvoare care pot fi contemporane chiar şi la cîteva milenii distanţă unul de altul. Ezra Pound, cel din „Cantos”, nu face decît să dea o glazură modernă unor criptografii oraculare vechi de cîteva mii de ani, lirica de dragoste a lui Esenin, transpusă într-o altă măsură prozodică, seamănă uluitor de bine

Transparenþă la... „secret“

Sînt furnizori de energie

Cu șmecheri la „TRANSGAZ” concret Jucînd un număr de magie Cînd trec salarii la ... SECRET?!

Noi, jecmăniți și jefuiți, Voim legal, scris la vedere Că-n transparență umiliți Avem controlul... în cădere!...

Sînt neamuri, numele precise Soții, nepoți, mătuși și... fapte Încrengături de prin culise

Cu firmele tot căpușate?!

Deci „Statul paralel” prosperă Pe noi facturile ne ard Guvernul însuși ne oferă O păcăleală pe un card...

În declarații de avere

Nababii-ncearcă „drum șiret” Și-ascund „caimacul“ de putere Punînd salarii la ... SECRET?!

LIVIU ZANFIRESCU

cu „Cîntarea cîntărilor”, „Luceafărul” eminescian este o sublimare genială a unor stări şi repere orfice pe care folclorul nostru le legitimizase cu secole înainte. Nu neg progresul în artă, dar este limpede că ceea ce în perimetrul ştiinţei părea de domeniul absurdului – ajungerea omului pe Lună – în privinţa artei nu s-a forat într-o singură galerie, la infinit, ci s-au deschis galerii noi într-o broderie eternă, iar Eschil nu este cu nimic inferior lui Ionescu, de pildă. Poate că această veşnică întoarcere la izvoare o ilustrează în arta modernă a lumii, cel mai bine şi mai spectaculos, Constantin Brâncuşi. Caracterul revoluţionar al artei sale, care a scandalizat şi mai apoi a impresionat profund un Occident angoasat şi snob pînă la saturaţie, îşi avea rădăcinile în geniul unui popor prea puţin cunoscut în lumea artelor plastice. La numai patru decenii după un prim mare succes românesc în domeniu – cumpărarea de către împăratul Napoleon al III-lea a două pînze ale tînărului Nicolae Grigorescu – pe fondul unei tradiţii clasice locale onorabile, dar fără deschideri spre universalitate, Brâncuşi a propus o nouă viziune asupra universului, care a sfidat legile de gravitaţie ale salonului şi s-a mutat într-o perspectivă cosmică. „A încercat să facă paşi pe nisipul eternităţii”, după cum scria el însuşi mai tîrziu, şi a izbutit să modeleze eternitatea după chipul şi asemănarea sa. Este uimitor cum a reuşit acest fiu de ţărani, provenit dintr-un sat atemporal, care nu avea în a doua jumătate a secolului trecut nici învăţător, nici doctor şi nici primar, să parcurgă un drum care 1-a dus în final către vecinătatea de Pantheon cu Phidias, Michelangelo, Rembrandt, Turner, Van Gogh. Copil fiind, meşterea din cutii de coloniale o vioară cu bună rezonanţă, conform unor legi ale proporţiilor pe care numai cei rari, cu simţul spaţiului înnăscut, le stăpînesc. ,,Cînd încetăm să mai fim copii, am murit. Nu căutaţi în opera mea formule obscure sau mistere. Vă dau bucuria curată. Frumosul este absoluta echitate”. E unul dintre puţinele texte pe care le-a lăsat Brâncuşi, dar mi se pare relevant pentru arta lui de o desăvîrşită probitate nu numai etică, ci şi estetică.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Ce naiba s-a întîmplat în 1971?

Am utilizat același cuvînt pe care îl folosea și Irina Margareta Nistor în locul înjurăturilor de pe casetele video americane din anii `80. De ce? Simplu. Numele site-ului de unde m-am documentat pentru acest articol contine o expresie obscenă din limba engleză, dar care exprimă foarte bine uimirea care te cuprinde cînd parcurgi cele publicate acolo. www. wtfhappenedin1971.com este un site care publică doar grafice, zeci de grafice din diverse domenii, aparent fără nici o legătură unele cu altele, care au totuși ca punct comun anul 1971.

ETICHETA

Am găsit acest site ascultîndu-l pe jurnalistul Bogdan Comaroni într-un podcast.

Ei bine, conform datelor expuse, începînd din 1971 au crescut productivitatea și PIB-ul SUA. Salariul mediu real a scăzut un pic față de perioada anterioară, iar cîștigul mediu săptămînal al muncitorilor cu timp de lucru de 8 ore a rămas la fel ca înainte. Tot atunci a scăzut și cota salarială raportată la totalul economiei, iar cota de venit ce revenea celor din vîrful sistemului economic a început să crească comparativ cu perioada anterioară, cînd era mai mare la nivelul muncitorilor, nu al patronatelor. Cu alte cuvinte, bogații au început să devină și mai bogați. Tot din anul 1971 – conform unui grafic al Biroului de Recensămînt al SUA –veniturile medii ale negrilor încep să crească față de cele ale albilor și tot atunci a început să crească și inflația. Indicele prețurilor de consum, care pînă în 1971 a rămas destul de liniar încă din 1775, trecînd prin războaiele napoleoniene și prin cel civil american, apoi prin cele două războaie mondiale, a explodat dintr-o dată spre valori mult superioare.

(continuare în pag. 22) n.m.

Turnul spart al democrației

Pe Valea Oltului, venind dinspre Tălmaciu, acolo unde s-au reunit jumătățile armatei lui Mihai Viteazul înainte de Șelimbăr, la intrarea în defileu, pe partea stîngă a drumului, mai exact pe malul Oltului, se află Turnul Spart. Mai precis, o jumătate de turn ce făcea parte, în urmă cu 700 de ani, din sistemul de apărare al Transilvaniei, aflat sub ocupație maghiară. O construcție tristă, care abia mai amintește de ceea ce a fost pe vremuri. Extrapolînd, scandalul legat de investigațiile efectuate la casa de vacanță a lui Donald Trump zdruncină democrația americană atît de rău,

încît e pe cale să o transforme într-un turn spart. Pe data de 8 august, agenții FBI au descins la casa de vacanță a lui Donald Trump pentru a căuta documente secrete pe care bănuiau că acesta le-a luat cu el cînd a părăsit Casa Albă, la terminarea mandatului de președinte al SUA.

Astfel, au venit cu sirenele pornite, ca să atragă atenția, în genul arestărilor ce se făceau la noi pe vremea lui Traian Băsescu. Firește că presa americană este și ea împărțită, și The New York Times a vorbit despre „cea mai recentă descoperire din seria de investigații care s-au învîrtit în jurul eforturilor sale (ale președintelui Trump) de a-și păstra puterea după pierderea sa electorală, a practicilor sale de afaceri și, în acest caz, a manipulării materialelor guvernamentale pe care le-a luat cu el cînd a părăsit Casa Albă“.

(continuare în pag. 22) MARIUS MARIN

EDITORIAL

Vladimir Putin, un fel de ,,unde dai și unde crapă”

motto: ,,Ucraina, NATO și UE au demarat ofensiva finală împotriva unui Putin bolnav și părăsit de apropiați, Rusia fiind în pragul dispariției ei ca stat”. (Radu Tudor, specialist – zice el – în politici militare)

În timp ce situația legată de războiul ruso-ucrainean a devenit din ce în ce mai complexă și plină de neprevăzut, tot soiul de păcălici ne intoxică zi de zi cu informații care mai de care mai aiuristice, demne mai degrabă de emisiunile și festivalurile umoristice. Spre exemplu, Antena 3 și România TV ne anunță cu noaptea-n cap că, în jurul orei 21, Bogdan Chirieac și, respectiv, Gelu Vișan vor veni cu informații bombă, ceea ce ne face să căutăm telecomanda pentru a muta pe National Geografic sau Taraf TV. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre,/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (,,Demisia”).

Acum, nu cred că s-a găsit careva să ia de bună știrea potrivit căreia ,,Uniunea Europeană, NATO, SUA ș.a. au sancționat Rusia sub toate formele, iar Putin a fost judecat de un tribunal internațional pentru crimă împotriva umanității”războaiele din Vietnam, Iugoslavia, Irak etc. fiind uitate. Și, la urma urmei, despre ce sancțiuni o fi vorba, din moment ce 20-30% din gazul, energia electrică și grînele consumate în Europa provin din Rusia? Se pare că vor urma și alte pedepse, pentru că Putin a închis niscai robinete, motiv pentru care întregul continent a început să se gîndească, în plină vară, la iarna ce va urma. De fapt, e o nebunie curată să-ți faci iluzii de genul ,,Gata, Rusia e pe ducă, mai ales că Putin e grav bolnav, are o mînă amorțită, merge șchiop și are privirea din ce în ce mai fixă”. Stai să te întrebi: păi bine, fraților, pe Biden, Ursula, Macron sau pe Iohannis al nostru nu-i vedeți? Se zice că a critica cu spatele la oglindă nu este altceva decît o dovadă clară a faptului că autorii criticilor sînt cu mult mai plini de defecte și vinovății decît cei pe care ei îi critică. Iar noi, oamenii de rînd, mai știm că 90-95% din mass-media planetară este vîndută și îngenuncheată în fața intereselor globaliste, așa că nu ne este greu să constatăm cît de umflate și înveninate sînt așa-zisele știri-bombă care ni se livrează.

Se profită și de faptul că realitatea pură este secretizată la maximum, deci nu se pot compara și cîntări mai multe variante ale unei știri, minciuna fiind băgată pe gîtul publicului, pînă cînd acesta ajunge să creadă că ăsta este unicul și purul adevăr. Cu toate acestea, tot mai multă lume a ajuns la concluzia că Putin și Rusia sa nu sînt de plîns, ci dimpotrivă, sînt precum acel elefant pe care furnicile voiau să-l omoare, strîngîndu-l de gît, sau altfel spus, Rusia este mai puternică și mai... PERICULOASĂ (!) ca oricînd. Da, acesta este adevărul și, pentru a demonstra că așa este, trebuie să plecăm de la povestea Serviciilor Secrete rusești, printre cele mai performante și mai de temut din lume, denumite, de-a lungul timpului, CEKA, GRU, NKVD, KGB și, în prezent, FSB (Serviciul Federal de Securitate). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Ce naiba s-a întîmplat în 1971?

(urmare din pag. 21)

Tot atunci încep să crească prețurile caselor de locuit, în timp ce veniturile unei gospodării rămîn la fel, ba chiar scad puțin, ceea ce îngreunează procesul de achizționare al unei case cu acte de proprietate, deși pînă în anul 1971 veniturile gospodăriei și prețurile caselor erau sensibil egale. Propoziția „nu vei avea nimic și asta te va face fericit” se pare că nu e ceva nou, și o să vedeți ce vreau să spun cu asta la final.

Dacă pînă atunci, în America, procentul creditelor ipotecare era unul mic, el a început să crească de la an la an după 1971. Ca să-ți cumperi o casă în anul 1950 era suficient să economisești 2,5 ani, iar în 2020 ai nevoie de aproape 7 ani, fiindcă inflația a adăugat 5 ani în plus prin devalorizarea banilor. Dacă în anul 1960 rezervele de aur ale SUA erau de 20.000.000 de tone de aur, fiindcă pe atunci valoarea monedei se acoperea cu aur, nu cu servicii, după 1971 această rezervă scade la jumătate; tot atunci, valoarea aurului saltă de vreo 800 de ori, încep să se deprecieze monedele naționale și crește numărul țărilor cu crize bancare. Tot din 1971 datoria SUA, care atunci se situa la aproximativ 25% din PIB, a ajuns acum la 75% si se prezumă o creștere pînă la 180% din PIB în 2050. Cu alte cuvinte, americanii vor fi datori vînduți.

Un alt grafic interesant ne arată cum, din același an, producția de bunuri a suferit o ușoară creștere comparativ cu perioada anterioară, în vreme ce volumul tranzacțiilor pentru bunuri din viitor a crescut enorm. În toată această nebunie, un alt grafic ne arată o prăbușire a volumului economiilor făcute de populație în perioada 1971 – 2008. De asemenea, la

ETICHETA

nivelul SUA balanța schimburilor devine una negativă, americanii începînd să importe mai mult decît să exporte, depinzînd aproape total de străini. Tot din acel an, prețul barilului a început să crească, la fel ca și rata dobînzilor și consumul de curent electric.

Nici viața politică nu scapă de modificările aduse de anul 1971, cele două partide importante ale SUA – cel republican si cel democrat – care, după ani de la înființare, reușiseră să ajungă la niște numitori ideologici comuni prin 1940 – 1970, s-au radicalizat dintr-o dată, conservatorii devenind tot mai conservatori, iar democrații tot mai liberali, pînă la dezmățul de astăzi. Discursul politicienilor era bazat pe un limbaj mai simplu, pe sentimente și pe expresii care atingeau coarda sensibilă a oamenilor, făcîndu-i să acționeze, nu pe baza gîndirii critice, ci a impulsurilor. Exact ca niște animale.

Dacă pînă în anul 1971 oamenii considerau că în viață trebuie să aibă doar patru obiective esențiale –să îți dezvolți o filosofie de viață care să dea acesteia un sens, să-i ajuți pe cei aflați în dificultate, să-ți faci o familie și să fii foarte bun la locul de muncă – ei bine, în acest an primul obiectiv a decăzut brusc, fiind înlocuit cu a avea foarte mulți bani.

Ca o consecință a schimbării filosofiei de viață, avem creșterea vîrstei de căsătorie, de la 22 de ani –femeile și 26 de ani – bărbații, în 1971, la 28-30 de ani în prezent, rata divorțurilor crescînd și ea foarte tare pentru toate categoriile de vîrstă, în special pentru cei peste 40 de ani. Legat de familie și copii, nașterea acestora de către femeile necăsătorite a crescut în rîndul negrilor și hispanicilor veniți din America de Sud, în timp ce la populația albă procentajul a rămas scăzut, iar numărul de copii a scăzut și el de la 5 la 2. Copiii de toate vîrstele au început să devină tot

Turnul spart al democrației

(urmare din pag. 21)

„Rezultatele căutării au arătat că materialele desemnate ca secrete naționale erau păstrate într-un mod nesecurizat, într-un loc deținut și ocupat de un fost președinte, care a manifestat de multă vreme disprețul pentru manipularea atentă a informațiilor clasificate”, mai scrie The Newk York Times neuitînd să arate că „documentele făcute publice vineri au scos în evidență în premieră și gravitatea posibilelor infracțiuni cercetate într-o anchetă care a generat denunțuri ale Departamentului de Justiție și ale F.B.I. de la republicani proeminenți și a alimentat furia domnului Trump, un probabil candidat la președinția din 2024”.

În replică, revista Newsweek, a scris că „Trump a negat cu fermitate orice faptă greșită, argumentînd că raidul FBI face parte dintr-o «vînătoare de vrăjitoare» partizană. El și aliații săi au susținut că se confruntă cu persecuții politice și că așa-numitul «stat paralel» își propune să-l împiedice să candideze

din nou la președinție. Joi, Trump a cerut ca mandatul și alte documente legate de percheziție să fie făcute publice”. Aceeași revistă citează o discuție ce a avut loc la postul TV Fox News între un fost ofițer CIA, Buck Sexton, și realizatorul Jesse Waters, în care primul îi spune celui de-al doilea că „aproape că se simte ca o lovitură de stat preventivă... Acest lucru este menit să-l împiedice pe Donald Trump să poată candida din nou... Acesta este un drum fără întoarcere ca atunci cînd Cezar a traversat Rubiconul. Este ceva ce nu am mai văzut pînă acum, ceva scandalos. Iar folosirea FBI-ului, în acest fel, este, într-adevăr, bomboana pe colivă pentru atît de mulți americani, în ceea ce privește dacă poți avea încredere în FBI”. Mark Levin – avocat, autor și personalitate radio americană – a spus că „dacă FBI poate percheziționa casa unui fost președinte al SUA – și le poate interzice avocaților săi să intre în incintă – FBI-ul poate face asta oricui”.

Curios este că nici unul dintre domnii aceștia nu șiau pus două întrebări simple: 1. Cum de a fost posibil ca Donald Trump să plece din Casa Albă cu documente strict secrete, dintre care unele referitoare la arsenalul nuclear american fără ca FBIul, Secret Service și CIA să afle?; 2. De ce abia la doi ani distanță de acel moment s-au trezit că în locuința lui se află nepăzite niște documente strict

mai obezi, iar în sistemul medical administratorii au început să aibă o pondere tot mai mare față de medici, numărul doctoratelor acordate cetățenilor americani scăzînd dramatic în favoarea cetățenilor străini aflați la studiu în această țară.

După cum vedeți, din 1971 lumea a luat-o razna, evoluțiile ducînd la o înrobire lentă, dar sigură, a populației, care a ajuns să nu mai posede nimic, să-și piardă valorile sociale și familiale, alergînd doar după bani și plăceri, să ducă o viață imorală și singuratică, în timp ce țara lor e tot mai îndatorată și, implicit, mai săracă. Sînt sigur că, dacă cineva va face niște grafice ale României pe ultimii 200 de ani, ele vor fi asemănătoare cu cele din Statele Unite, cu diferența că la noi anul fatidic va fi 1989.

Înainte de a încheia acest articol, am să vă răspund la întrebarea din titlu spunîndu-vă că, printre multe alte evenimente, în anul 1971, pe data de 24 ianuarie, s-au pus bazele Forumului Economic Mondial, cunoscut sub numele popular de „Forumul de la Davos”, condus de Klaus Schwab. Atît.

secrete pe care putea să le ia orice spion străin? În ambele situații, selecta „curcănărie” americană iese șifonată, fiindcă s-a dovedit a fi incompetentă și incapabilă să împiedice o astfel de scurgere de documente. Bine, dacă-mi amintesc că, pe vremea Războiului Rece, sovieticii le penetraseră serviciile americanilor pe toate părțile, nu mă mai miră nimic. Eu cred că, dacă acele documente ar fi fost cu adevărat importante și dacă riscau să producă pagube naționale, CIA le-ar fi recuperat de mult și fără tămbălău. Înclin să dau crezare vorbelor lui Donald Trump, care a spus că el însuși desecretizase documentele conform legii, astfel încît tot corul mediatic pare a fi creat ca să-l compromită în ochii opiniei publice și eventual să-i creeze un dosar penal, care să-l împiedice să candideze la alegerile prezidențiale unde ar avea șanse să cîștige. O asemenea victorie le-ar da progresiștilor neomarxiști peste cap planurile de dominație a lumii. Mă întreb de ce nu se duce nimeni dintre ai noștri să le bată obrazul americanilor și să-i întrebe cum e cu democrația, cu scandalurile, cu abuzurile și cu toate celelalte lucruri pentru care ne criticau acum niște ani și despre care ne țineau lecții. Dacă sînt atît de disperați încît să pună FBI-ul să comită abuzuri, atunci înseamnă că încă nu au cîștigat nimic, nu au nici o poziție importantă și noi mai avem șanse de a nu încăpea pe mîna lor.

Nu mă declar fan al lui Donald Trump, dar mă interesează ca în Turnul democrației mondiale lucrurile să meargă ca la carte, fără abuzuri de felul acesta, fiindcă dacă și acest ultim pilon al democrației și respectului față de lege și reguli se prăbușește, înseamnă că regimurile totalitare au învins. În acest caz, nouă, oamenilor de rînd, nu ne mai rămîne decît să ne uităm cu tristețe la un turn spart, așteptînd să ne cadă-n cap dintr-o clipă-ntr-alta.

Vladimir Putin, un fel de ,,unde dai și unde crapă”

(urmare din pag. 1)

La origine, Serviciile Secrete rusești erau considerate brațul înarmat al partidului, deci erau subordonate politic, numai că, la un moment dat, a fost inițiat așa-zisul Plan Șelepin, de la numele șefului KGB din anii 1958-1961, care avea ca principiu trecerea puterii statale în mîinile Serviciilor Secrete. Aleksandr Șelepin, apoi succesorul său, Vladimir Semiceastnîi, au reușit, în mod vădit, să transforme imaginea KGB sub toate aspectele. Astfel, spre exemplu, ,,călăul securist” aflat în slujba terorii staliniste s-a preschimbat, cel puțin în aparență, întrun funcționar deschis, stilat, preocupat de viitorul țării sale și de bunăstarea nației.

Devenită o instituție ,,onorabilă”, KGB-ul a atras numeroși absolvenți ai învățămîntului superior, ceea ce a condus la o ,,intelectualizare” a KGB-ului: în 1970, 51% dintre ofițerii săi aveau o formație universitară; în 1987, aceștia reprezentau 80% din personal, iar în prezent se vorbește de obligativitatea de a avea 2-3 licențe pentru a activa în FSB. Cu timpul, rolurile s-au inversat, în sensul că ,,organele” au preluat inițiativa, rămănînd, pînă astăzi, executantele liniei oficiale. Putem astfel vorbi de o cucerire a puterii, chiar dacă partidul trebuia să aibă ultimul cuvînt. În 1989 s-a emis un decret de fuziune a ,,organelor” cu armata și MVD (Ministerul de Interne), sub pretextul unei lupte mai eficiente împotriva crimei organizate. Tot printr-o lege, s-a acordat FSB-ului – noua denumire a fostului KGB – dreptul de supraveghere a comerțului exterior, a politicii externe, a informațiilor referitoare la progresul științific și tehnologic, precum și controlul asupra tuturor deplasărilor cetățenilor ruși în străinătate. De asemenea, FSB avea dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federației și al republicilor, dreptul de a pătrunde în locuințe, fabrici și instituții, fără mandat, dreptul de a supraveghea toate comunicațiile (poștă, telefon, radio), dar și libertatea de a înființa spații de detenție speciale. Practic, FSB devenise un stat în stat sau, cum se zice pe la noi, un ,,stat paralel”. Să ne amintim că Traian Băsescu, turnător dovedit al Securității, a implementat cu migală acest sistem în timpul mandatelor sale prezidențiale, cînd se tot lăuda: ,,Mă înțeleg cu Putin foarte bine, pentru că amîndoi sîntem de formație militară”, iar acum a ajuns un fervent lăudător al Ursulei von der Leyen și al celorlalți sataniști europeni.

Revenind la FSB, se poate spune că a devenit o forță politică independentă, care își apără propriile interese, o instituție plasată deasupra puterii și a organelor de decizie aflate la cel mai înalt nivel al Federației și republicilor. Acum, știind faptul că Putin este un produs al acestui sistem, este de la sine înțeles că nu poate acționa în afara acestui cadru principial. Sub președinția sa, FSB a primit dreptul de a ține sub control sistemele de informații și telecomunicații. Mai mult, toate legile votate în Parlament primesc avizul de la FSB, care mai poate interzice accesul firmelor străine în sectoarele strategice. În vremea lui Vladimir Putin, bugetul FSB-ului a crescut de trei ori, cel al Ministerului de Interne de 2,5 ori, iar bugetul militar se mărește cu 30% pe an, ceea ce înseamnă că o țară cu un asemenea buget pentru armată nu poate deține ,,armament neperformant”, după cum a concluzionat Bogdan Chirieac, un ,,analist politic foarte documentat” (cf. Victor Ciutacu, România TV).

Mai mult, potrivit sociologului Olga Krîștanovskaia, responsabilă a Centrului de Cercetare asupra Elitelor din cadrul Academiei de Științe, ,,78% din funcționarii aparatului de stat sînt proveniți dintr-o structură de forță, FSB, Armată, Interne, adică o pură militarocrație”. De reținut că Putin, cînd a preluat puterea, în doar 2-3 luni, a destituit 85% dintre procurori și 70% din conducerile regionale ale poliției și FSB-ului, pentru a putea fi plasați, în locul lor, oameni fideli noului regim.

Mașina judiciară a redevenit o piramidă, aflată la ordinele Kremlinului, astfel încît ,,mai toți magistrații acceptă să li se dicteze deciziile prin telefon de către reprezentanți ai Executivului” (Ana Politkovskaia, ,,Rusia lui Putin”). Solidaritatea dintre Poliție, Servicii Secrete și Justiție a devenit totală, ca și în România, de altfel, de unde și fireasca întrebare: Rusia ne-a copiat pe noi, sau Traian Băsescu a stat în genunchi în fața lui Putin, pentru a ne demonstra cît de bine se înțelegea el cu liderul rus, care i-ar fi explicat cum pot fi realizate și rentabilizate celebrele protocoale între SRI și ministere. Așa se face că Rusia trăiește o permanentă mascaradă de democrație, cu o mulțime de fraude electorale, partide politice de mucava și legi electorale croite pe măsură, astfel încît să se asigure perenitatea acestei puteri. Unde mai punem și faptul că, în iulie 2007, a fost adoptată Legea privind ,,extremismul politic”, cu o paletă atît de largă, încît include pînă și ,,defăimarea unui reprezentant al statului”, faptă care se pedepsește cu 5-6 ani de închisoare, o lege asemănătoare fiind promulgată recent și în România.

Pînă și Biserica Ortodoxă a intrat în preocupările Serviciilor Secrete ruse, dornice de putere deplină, motiv pentru care, încă din primii ani ai regimului bolșevic, a fost decapitată, martirizată, deposedată de bunuri, și aceasta nu ar fi supraviețuit, dacă nu ar fi făcut un jurămînt de supunere în fața Puterii. Au existat numeroase dezvăluiri despre colaborarea principalelor fețe bisericești cu Poliția Secretă: Patriarhul Aleksei al II-lea avea numele de cod ,,Drosdov”, mitropolitul Pitirim era ,,Abbat”, mitropolitul Filaret - ,,Antonov” ș.a.m.d. Mai mult, FSB a invadat seminarele, a recrutat masiv preoți, s-a infiltrat în ierarhia religioasă, adică exact cum s-a întîmplat și se mai întîmplă încă în România (într-un viitor articol voi arăta ce epoleți au purtat pe sub sutană unii dintre prea fericiții și înregimentații noștri patriahi). Adevărul este că ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Dacă nu știați, aflați acum că, atît în Rusia, cît și în România, preoții care slujesc în bisericile din pușcării au grade de ofițeri ai Ministerului de Interne. Și, dacă tot am constatat că sistemele politico-administrative din Rusia și România sînt aproape identice, oare cum se face că Rusia ține în șah America, NATO și o întreagă Europă, în timp ce noi, românii, am ajuns cîrpe de șters podelele pentru marile puteri? Răspunsul este simplu și revenim la mențiunea anterioară: funcționarii FSB au cîte 2-3 facultăți absolvite, în timp ce securicii noștri au diplome false, doctorate plagiate, fapte penale în CV etc., deci Putin și apropiații săi nu sînt precum Iohannis, Ciucă, Cîțu, Ciolacu, Cioloș, Barna ș.a.

Iată de ce, în timp ce liderul de la Kremlin este mai puternic ca oricînd, noi ,,Avem un nou drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Și mai este ceva: FSB acționează fără a cere avizul nimănui, în timp ce SRI nu decide nimic fără a bate la ușa ambasadelor marilor puteri. Așadar, în Rusia, stăpîni absoluți sînt rușii, pe cînd, în România, toți sîntem sclavii puterilor globaliste. Oricum, după ce că sîntem proști făcuți grămadă, ne mai și uităm în gura lui Radu Tudor (Antena 3), care ne-a asigurat că ,,Putin e pierdut, iar Rusia este în pragul dispariției ca stat”. S-a mai spus și că ,,Putin a fost părăsit de apropiații săi” (Bogdan Chirieac – România TV), dar rețineți că ,,11 înalți funcționari ai Administrației Prezidențiale se află în fruntea a șase societăți, iar 12 sînt implicați în conducerea lor. Alți 15 membri ai guvernului dețin șase președinții ale unor consilii de administrație, iar 24 sînt membri ai acestora. Întreprinderile astfel controlate cumulează 35% din produsul intern brut

(PIB) al Rusiei, valorînd 350 de miliarde de dolari” (Financial Times).

Cine vrea să aprofundeze subiectul poate lectura cartea ,,KGB-ul la putere – Sistemul Putin”, scrisă de Thierry Wolton (Editura ,,Humanitas”, 2022), în ale cărei anexe, alcătuite de Laura Fort, se găsesc consemnate următoarele aspecte:

1. Întreprinderi aflate sub controlul KGB/FSB: Norilsk Nickel (nichel, platină) – Vladimir Potanin; Mejprombank (bancă) – Serghei Pugaciov, considerat capul oligarhilor ,,putinieni”; Aeroflot (companie aeriană) – Victor Ivanov; Atomprom (energie nucleară) – Serghei Prihodko; Rosneft (petrol) – Igor Secin; Gazprom (gaz) – Valeri Golubev; Rosoboronexport (armament) – Serghei Cemezov; RZD (căi ferate) – Vladimir Iakunin; Rossia (bancă) – Ghenadi Timcenko; Razubejneft (petrol) – Nicolai Tokarev.

2. Rețeaua de afaceri a lui Putin: Serghei Pugaciov – senator Republica Tuva; finanțează Biserica ortodoxă; OPK (conglomerat) – construcții navale, imobiliare, industrie hotelieră; Mejprombank. Ghenadi Timcenko – Kinex (comerț cu petrol); International Petroleum Product (petrol); Gunvor (comerț cu petrol); Surgoutnefigaz (gaz); coproprietar Rossia Bank. Vladimir Kogan – Baltros (Construcții); Rostroi (lucrări publice); Promstroibank. Iuri Kovalciuk – coproprietar Rossia Bank; Gazprom (Fond de pensii); Ren TV (mass-media); Eurofinans (bancă).

3. Prietenii lui Putin:

- Foști agenți KGB – Viktor Ivanov (Almaz – Antei/ armament); Serghei Ivanov (AOK –companie aeronautică); Andrei Belianikov (comenzi publice în domeniul Apărării); Serghei Cemezov (Rosoboronexport – export arme); Nikolai Tokarev (Zarubejneft – petrol).

- Petersburghezii – Dmitri Medvedev (Gazprom); Igor Secin (Rosneft – petrol); Boris Aleșin (Rosoboronexport – export de arme).

- Vecinii de dacea – Vladimir Smirnov (Techsnabeexport – uraniu); Vladimir Iakunin (RZD – căi ferate); Ghenadi Timcenko (Rossia Bank, Gunvor – comerț cu petrol, Kinex – comerț cu petrol, Transoil).

Săptămînalul ,,Novaia Gazeta”, care a făcut o investigație cu privire la acest anturaj, a estimat totalul activelor aparținînd numai ,,holdingului prezidențial”, adică prietenii lui Putin, la 200 de miliarde de dolari, cu o cifră de afaceri de 63 de miliarde de dolari, însemnînd peste 10% din PIB-ul țării.

De remarcat că rețelele de afaceri ale lui Vladimir Putin sînt, în mare parte, necunoscute, ceea ce știm reprezentînd partea de suprafață, probabil cea mai puțin semnificativă. Iată de ce Putin nu este chiar așa de ,,părăsit, pierdut și cu mîna amorțită” (Antena 3), dimpotrivă, se pare că, în aceste vremuri, este cel mai bogat și mai... PUTERNIC om al planetei. Dar asta nu o veți afla din gura unor pretinși ,,specialiști în politici militare”, care nici măcar nu și-au îndeplinit stagiul militar!

Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Decît o democrație bolnavă, mai bine o dictatură militară sănătoasă”, numai că România nu prea mai are armată, nici măcar suficienți specialiști care să conducă avioanele, blindatele și corvetele pe care Iohannis le tot cumpără în neștire.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Moartea misterioasă a peștilor din Rîul Oder: schimbări climatice sau deșeuri toxice?

Aproximativ zece tone de pește ar fi murit în Rîul Oder, pe teritoriul Poloniei și al Germaniei. Un dezastru ecologic. Motivul ar putea fi otrăvirea cu mercur toxic. Activiștii de mediu deplîng comunicarea deficitară și managementul greșit al rîurilor. Potrivit miniștrilor Mediului din cele două state, pînă acum nu a fost descoperită nici o substanță periculoasă. Urmează o nouă serie de analize, iar rezidenții de pe malurile rîului au fost sfătuiți să nu pescuiască și să nu consume apa.

În urmă cu două săptămîni, pescarii polonezi din apropierea orașului Olawa au raportat tone de pești morți la 300 de kilometri în amonte. La momentul relatărilor, autoritățile poloneze în domeniul apelor au descoperit o substanță toxică în două locuri de pe Oder. Este vorba cel mai probabil despre solventul mesitilenă, cunoscut pentru efectele sale toxice pentru pești. Cu toate acestea, testele ulterioare nu au arătat nici o urmă de substanță.

Pe partea germană, catastrofa ecologică a fost adusă la cunoștință săptămîna trecută prin intermediul pescarilor. Miercuri, administrația orașului Frankfurt pe Oder a avertizat populația împotriva contactului cu apa din Oder și a consumului de pește din rîu. Joi, Biroul de Criminalistică a intervenit și a prelevat probe de apă pentru a determina cauzele catastrofei. Deși mercurul a fost suspectat ca fiind o cauză potențială a uciderii în masă a peștilor, ministrul polonez al Mediului, Anna Moskwa, a declarat duminică că „testele finalizate asupra peștilor pentru mercur și metale grele” au ieșit negative. Testele de laborator au arătat un conținut ridicat de sare în apă.

Autoritățile locale au avertizat locuitorii și proprietarii de animale de companie să nu atingă apa rîului.

Încă nu există nici o dovadă de otravă

În timp ce autoritățile germane și poloneze iau în calcul ipoteza contaminării ca posibilă cauză a morții peștilor, polonezii au anunțat că testele de apă nu au furnizat dovezi definitive privind toxicitatea ridicată a rîului. „Pînă în prezent, nici unul dintre aceste teste nu a confirmat prezența substanțelor toxice”, a declarat Moskwa duminică, după o întîlnire cu ministrul german al Mediului, Steffi Lemke, la Szczecin, un oraș din nord-vestul Poloniei. În cadrul reuniunii s-a anunțat crearea unui grup de lucru comun pentru a analiza cauza morții în masă a peștilor. De asemenea, vor fi efectuate teste pentru pesticide și alte aproximativ 300 de substanțe, a declarat ministrul polonez al Mediului. „Nu excludem încă varianta toxinelor”, a adăugat ea. „Verificăm companiile care desfășoară activități comerciale și industriale de-a lungul rîului”.

Între timp, nici o carcasă de pește nu a fost încă reperată pe coasta Mării Baltice, au declarat oficialii. La gura de vărsare a Rîului Oder au fost ridicate bariere pentru a împiedica peștii morți să ajungă în Marea Baltică.

Căldura și seceta pot provoca moartea peștilor

Peștii din rîu se luptă în prezent cu niveluri scăzute de oxigen. Responsabile de acest fenomen sînt nivelurile nemaiauzit de scăzute ale apelor – o tendință care persistă din 2018 –, dar și temperaturile ridicate ale apei, de aproximativ 25 de grade Celsius, afirmă Christian Wolter, asistent de cercetare în cadrul Departamentului de Biologie Piscicolă, Pescuit și Acvacultură de la Institutul Leibniz de Ecologie a Apelor Dulci și Pescuit în apele interioare din Berlin. „Atunci cînd peștii sînt stresați, respirația lor se accelerează, ceea ce înseamnă că au nevoie de mai mult oxigen”, spune el. Această situație a fost agravată de deversarea permanentă a apelor reziduale în Oder. „Acest lucru este legal și, în mod normal, nu ar conta prea mult”, spune Wolter. „Însă cînd nivelul apei este scăzut, există o concentrație mai mare de sare și de materie organică”.

În plus, în prezent se construiesc grohotișuri pe partea poloneză pentru a preveni eroziunea albiei rîului: structuri rigide realizate din pietre, pămînt și pietriș care dau în albia rîului de pe maluri. Acest lucru a dus la acumularea de sedimente în rîu, ceea ce, la rîndul său, reduce conținutul de oxigen din apa deja prea puțin adîncă, explică cercetătorul.

Explicația cercetătorului contrazice rapoartele autorităților din domeniul apelor, potrivit cărora în Oder au fost găsite niveluri de oxigen mai ridicate decît de obicei, fapt ce ar putea fi legat de concentrația de mesitilenă. Însă nu există valori măsurate ale unei încărcături toxice ridicate de mesitilenă care să susțină această afirmație, spune Wolter. În plus, conținutul natural de oxigen al apei fluctuează pe parcursul zilei.

Cercetătorul în domeniul pescuitului a subliniat că este puțin probabil ca o contaminare cu mesitilenă să fi ucis peștii găsiți în aval de Olawa, deoarece dizolvantul toxic ar fi trebuit să se fi evaporat deja. „Dacă ar fi fost eliberată în urma unui accident la sfîrșitul lunii iulie, apa contaminată cu mesitilenă ar fi trebuit să treacă mult mai devreme prin Frankfurt”. În plus, pescarii au relatat că au observat încă din luna martie moartea unor pești în amonte de Oława, spune Wolter. Acest lucru sugerează că este o problemă mai profundă și mai răspîndită, nu doar un singur eveniment de contaminare la sfîrșitul lunii iulie. De exemplu, cîmpiile inundabile de lîngă Olawa au fost drenate excesiv în ultimele decenii, ceea ce a dus la un sistem fluvial mult mai uscat și mai stresat, explică Wolter.

„Problema este uriașă. Nu este ceva ce poți ignora sau ceva care se va rezolva de la sine”. Pescarii locali sînt „îngroziți de situație”, a spus ea. Deoarece autoritățile poloneze nu ar fi acționat, pescarii au fost cei care au informat publicul despre dezastrul ecologic.

Europarlamentara a trimis un e-mail autorităților și ministerelor locale și federale din domeniul apei și mediului pentru a le cere să găsească sursa poluării și să pedepsească vinovații. „Pînă în prezent, nu am primit nici un răspuns”, se plînge Tracz. „Există multe teorii cu privire la posibilele cauze, iar moartea peștilor pe unul dintre cele mai intacte cursuri de apă din Europa trebuie să fie investigată în detaliu”, cere eurodeputata Verzilor polonezi.

Asociațiile germane cer o mai bună protecție a apei Rîului Oder

Asociațiile germane de mediu consideră că măsurile insuficiente de protecție a apei sînt parțial responsabile pentru moartea peștilor din Oder, precum și lipsa de cooperare transfrontalieră pe acest rîu de frontieră care traversează Republica Cehă, Polonia și Germania.

Cu toate acestea, toate cele trei state sînt deja legate de un acord comun de protecție – Comisia Internațională pentru Protecția Oderului –, după cum critică nu doar Małgorzata Tracz, ci și organizația de mediu Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (BUND). „Acest dezastru ecologic nu ar fi luat o asemenea amploare dacă autoritățile germane și poloneze ar fi cooperat mai intens”, spune directorul executiv al BUND, Antje von Broock. Oficiile deja informate ar fi trebuit să emită mai devreme avertismente specifice. „De la sfîrșitul lunii iulie, peștii morți plutesc în Oder, între timp pe mai multe sute de kilometri”, spune von Broock. Chiar dacă moartea peștilor ar putea fi atribuită unei substanțe toxice, un „ecosistem divers și sănătos” ar putea rezista mai bine la substanțele toxice din rîu. „Prin urmare, moartea peștilor este și un simptom al deceniilor de planificare greșită în gestionarea apei și al subfinanțării cronice a protecției apei”.

Pe malurile rîului care străbate Polonia și Germania, sute de lucrători continuă să strîngă peștii morți. Guvernul german vorbește despre o catastrofă ecologică de proporții și a sfătuit oamenii să evite să folosească apa rîului. „Încă nu ştim cît de mare va fi impactul acestei situaţii asupra ecosistemului, dacă va fi afectat săptămîni, luni sau ani de acum înainte”, a declarat Steffi Lemke, ministrul Mediului din Germania.

Verzii din Polonia se plîng de inacțiunea autorităților

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

În pofida rapoartelor privind dezastrul ecologic de pe Rîul Oder, autoritățile guvernamentale poloneze nici măcar nu au avertizat locuitorii împotriva contactului cu apa rîului, s-a indignat europarlamentara Małgorzata Tracz, membră a Verzilor din Polonia. Numai în apropiere de Oława au fost găsite aproximativ opt tone de pește, a declarat Tracz într-un interviu pentru DW.

Activiștii de mediu au acuzat autoritățile din cele două țări că nu au reacționat mai bine. Premierul polonez a concediat mai mulți oficiali din Ministerul Mediului, a sugerat că în rîu au fost aruncate cantități enorme de deșeuri chimice și oferă o recompensă de 200 de mii de euro pentru identificarea celor responsabili.

Rîul Oder a fost considerat, mulți ani, unul extrem de curat, dat fiind faptul că acolo trăiesc peste 40 de specii de pești. Moartea masivă a peștilor ar putea afecta viața marină pînă în Marea Baltică, au avertizat specialiștii.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.