România Mare, nr. 1655

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Omul modern își începe ziua prin spaimă și și-o încheie prin panică.

CornELIU VADIm TUDor

Despre Taiwan

Pentru că în ultimele săptămîni s-a vorbit mult despre Taiwan, am studiat articole din presa occidentală, documentele istorice și părerea chinezilor despre istoricul acestei insule care stîrnește atîtea discuții în politica internațională. Am aflat lucruri care mi-au format o imagine destul de completă asupra acestei chestiuni și mă grăbesc să le împărtășesc cu dumneavoastră.

Scurtă istorie a Taiwan-ului

Site-ul Britannica.com face un rezumat al istoriei micii insule, astfel: „Taiwan, în portugheză Formosa, insulă din vestul Oceanului Pacific, care se află la aproximativ 100 de mile (160 km) în largul coastei din sud-estul Chinei. Are o lungime de aproximativ 245 mile (395 km) nord-sud și 90 mile (145 km) în cel mai lat punct. Taipei, aflat în nord, este reședința guvernului Republicii Chineze

(ROC China naționalistă). Pe lîngă insula principală, guvernul ROC are jurisdicție asupra a 22 de insule din grupul Taiwan și a 64 de insule la vest din arhipelagul P’eng-hu (Pescadores). Două grupuri insulare controlate de guvernul ROC – Matsu și Quemoy –se află chiar în largul coastei provinciei Fujian (Fukien) din China. În Marea Chinei de Est, ROC revendică grupul de insule pe care îl numește Diaoyutai, care sînt revendicate de Japonia, ca Senkaku, și de Republica Populară Chineză, ca Diaoyu. Mai mult, în Marea Chinei de Sud, pretenția ROC asupra Paracelilor este contestată cu Republica Populară Chineză și Vietnam, în timp ce un grup mai mare de țări – Republica Populară Chineză, Vietnam, Malaezia și Filipine, în plus față de ROC – revendică Insulele Spratly“.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

SATUL CU CASELE ÎN DOUĂ ȚĂRI

Drumuri prin Istorie

De cîte ori merg prin Țară, indiferent în care zonă geografică mă poartă pașii, și indiferent de mobilul deplasării, fascinația cunoașterii neîntrerupte pune stăpînire pe mine, toată activitatea din acea perioadă aflîndu-se sub comandamentul implacabil al relevării noilor imagini pe care le întîlnesc. Pentru mine, ieșirea din București înseamnă, a priori motivului inițial, întîlnirea cu oameni și locuri necunoscute (sau revăzute), posibilitatea îmbogățirii cu noi date a carnetului de reporter și de noi imagini pe „retina” aparatului de fotografiat. Procedînd astfel, orice deplasare îmi creează cadrul propice pentru a mă documenta, în vederea pre-

zentării în revistă a unor articole, reportaje și interviuri, dorind să comunic cititorilor, într-un limbaj elevat, jurnalistic, trăirile personale din acel moment, precum și semnificația factuală a locurilor și oamenilor întîlniți.

O expresie a demersului de mai sus este și acest reportaj, plănuit și scris în urma unui sejur de o săptămînă într-una dintre cele mai spectaculoase zone turistice din România – culoarul Moeciu-Bran –în speță, satul Șirnea, aparținător de renumita comună Fundata, comună situată la cea mai mare altitudine din țară (1360 m) și care, se consideră de către specialiști, are cel mai pur aer din România.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Mult succes în noul an scolar! ,

Carte româneascã de învãtãturã ,

De la tine știu totul: să fiu milostiv cu cel ce-și spală în lacrimi cămașa cu cel ce-i la masa durerii conviv cu omul ce trage și simte cravașa Așa-i românește – spuneai pe de rost –să fii veșnic bun cu acel care-ți cere un codru de pîine și-un cald adăpost iar mila-ți va fi cea mai mare avere

De la tine știu totul: dreptate să fac jertfind tot ce am pe altarul ideii ca Fiul dulgherului sfînt și sărac ce-n templul străvechi biciuia fariseii Mînia din ochi de la tine o am atunci cînd dau piept cu minciuna barbară iar rana din luptă e-un dulce balsam cînd cauza-i dreaptă și justițiară

De la tine știu totul: să fiu om întreg cu bune și rele, supus la greșeală

să fiu robul muncii, deși nu m-aleg decît cu o prea timpurie sfîrșeală Duios cînd se cade, și elegiac ori aspru ca fluviul în plauri de gheață destinul cu mîna aceasta mi-l fac eu însumi mi-am scris condamnarea pe viață

De la tine știu totul, și încă ceva să mor pentru țară, să fiu un exemplu, româncă frumoasă tu, inima mea ai fost pentru mine-o zeiță în templu Așa m-ai crescut pînă-n ultimul ceas să simt românește, la mine acasă pe jerba pe care ți-am scris: Bun Rămas de-aceea ți-am pus Tricolor de mătasă…

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Turcia a acuzat mai multe ţări membre ale NATO că doresc să prelungească războiul din Ucraina şi că vor să saboteze acordul dintre Moscova şi Kiev privind exportul cerealelor ucrainene şi al îngrăşămintelor ruseşti, relatează Agerpres. „Există în Occident mai multe ţări care doresc ca războiul să continue (în Ucraina). Sînt state membre ale NATO. Nu spun Statele Unite, spun state membre (ale NATO). Sînt de asemenea state care doresc să saboteze acordul asupra cerealelor”, a afirmat ministrul turc de Externe Mevlut Cavusoglu întrun interviu acordat postului turc Haber Global. Mevlut Cavusoglu a refuzat să precizeze ţările la care se referă, dar a insistat că nu include şi SUA în rîndul acestora. ● Seceta din Europa „pare să fie cea mai gravă înregistrată în ultimii cel puţin 500 de ani” – asta se afirmă într-o declarație făcută săptămîna trecută de oficialii Comisiei Europene. Autorii unui raport afirmă că, pînă în data de 10 august a.c., 47% din teritoriul Europei a atins un nivel de alertă pentru secetă, în timp ce 17% dintre regiunile monitorizate se află sub incidenţa unei alerte de nivel maximal. Seceta a redus substanţial randamentele culturilor agricole de vară, cele de porumb, soia şi floarea soarelui fiind cele mai afectate, au precizat autorii raportului care listează peste 12 ţări în care riscul de secetă a crescut, inclusiv Germania, Franţa şi Regatul Unit. Oamenii de ştiinţă prognozează că vremea mai caldă şi mai uscată decît normalul va continua să se manifeste cel mai probabil pînă în luna noiembrie în vestul regiunii euro-mediteraneene.

(continuare în pag. a 17-a) r m

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Petre Roman a luat mită de la „Airbus“ 1,3 milioane de dolari bani gheaţă F Pitulescu îl acuză pe Măgureanu de legături cu Mafia F Luminosu din Nădrag F Aventurile erotice ale doamnei Adriana Severina F Ţapul la PRO TV F Halaicu a luat mită 15.000 $ F Umflatul de la AMEROM F Doroftei dă în Căţei.

PARTEA A III-A

F În „Cronica Română“ citim un articol care se referă tot la clientul nostru poreclit rostogol: „Adrian Severin propune crearea unei trilaterale România – Ungaria – Austria“. Mai ai multe idei de-astea, broscoiule? Ne întoarcem la perioada dintre 1867 şi 1918, cînd o bună parte a României se afla în compoziţia Austro-Ungariei? F Un mare adevăr a fost exprimat în ziarul „Curierul Naţional“: „În timp ce Lido şi Inter stau ca un ghimpe în ochii unora, se pierd anual zeci şi zeci de miliarde de lei din cauza hotelurilor închise pentru renovare“. F Aşa după cum se ştie, Emil Constantinescu n-a putut participa în urmă cu 10 zile la inaugurarea emisiunii „Întîlnire cu Presa“, de la PRO TV. I se umflase măseaua omului. În mod normal, el ar fi trebuit să dea o declaraţie televizată, în care, legat la cap cu o basma de-a coanei Zoițica, să spună: „Fraţilor, aşa cum vă amintiţi, la şaptişpe noiembrie am spus că nu vor mai exista generaţii de sacrificiu şi că cei care se vor sacrifica vor fi conducătorii. Am prins pînă acum 100 de conducători auto şi i-am sacrificat, adică le-am luat carnetul. Acum, a venit vremea să mă sacrific şi eu. Vedeţi în ce hal sînt? Acesta e efectul terapiei de şoc asupra mea!“. Pînă la urmă, o doctoriţă nurlie i-a dat lui Emil cu gingirlică pe la gingie şi i-a trecut buba. În sfîrşit, apariţia mult aşteptată s-a produs după o săptămînă, adică joi, 10 aprilie. Amfitrioană: Iolanda Balaş. Pardon de expresie: Iolanda Stăniloiu. Invitaţi din partea presei: Dumitru Tinu şi Cristian Tudor Popescu (ambii de la „Adevărul“) şi Octavian Andronic (de la „Libertatea“). Toţi cei 4 ziarişti au fost buni şi curajoşi. Numai că n-au prea avut loc de întors, fiindcă Emil a vorbit şi în contul săptămînii trecute, cînd țopăia de durere prin Palatul Cotroceni şi cînta „Am măseaua mea, sînt pişicher!“. Prestaţia lui Emil a fost catastrofală. De ce? Pentru că a vorbit haotic, a sărit de la una la alta, mîncînd jumătăţi de fraze şi de cuvinte, a vrut să demonstreze că el se pricepe la toate, că se implică în toate, că prietenii din America i-au spus la telefon că el are „o structură de lider zonal şi e în creştere“ (?!), ceea ce e o lăudăroşenie inadmisibilă, adică băiatul începe să se înalţe la cer, se şi vede urmaşul lui Zogu Pintenogu şi Sultan al Balcanilor. Ceea ce în campania electorală era doar verbozitatea unui propagandist gargaragiu, de data asta – cînd personajul a devenit şeful Statului – ni s-a părut un delirium tremens periculos. Pentru că nu poţi vorbi aproape 2 ore fără să spui nimic, comițînd şi nişte gafe impardonabile. Iată numai cîteva, de soiuri diferite, pe alese: 1) „Am spus la Lisabona că România e o Ţara bolnavă!“ (nu România e bolnavă, tovarăşe secretar P.C.R., ci actuala Putere, care e de-a dreptul criminală); 2) „Oamenii deştepţi din această Ţară au votat pentru schimbare“ (Ţapule, nu fii Măgar, de ce-i faci proşti pe cei 6 milioane de români care au votat împotriva ta şi pe cei 4 milioane care nu s-au prezentat la urne?); 3) „Există unii revoluţionari care, după ce au murit, au făcut potlogării“...

(asta rămîne o perlă de Gîgă, precum „iubiţi rîmniceni-săraţi“); 4) „Vreau să vă spun o părere aşa, ca o gîndire“... În rest, aceleaşi clişee, rostite ca o flaşnetă stricată şi cu o gesticulaţie inacceptabilă pentru un şef de stat: „Să fie foarte clar“, „Nu asta-i problema“, „Nu există altă soluţie“, „Acuma intră al treilea pilier“ (?!), „Vin banii imediat“ etc., etc. Emile, ne pare rău de tine, n-avem cum să te ajutam, te-a mai şlefuit Zoe Petre în ultimii 4 ani, ce-i drept, dar stofa ta e de proastă calitate, a început să pîrîie. La prima confruntare televizată, te bagă sub masă Vadim, după care îşi va şterge pantofii cu bărbuța ta. F Într-o singură săptămînă, doi patroni au obţinut condamnarea penală reciprocă: P.M. Băcanu a fost condamnat că l-a acuzat pe Dan Voiculescu pentru o pretinsă folosire a aşa-ziselor conturi secrete ale lui Ceauşescu, iar Dan Voiculescu a fost condamnat fiindcă l-a acuzat pe P.M. Băcanu că ar fi demagog şi spion. Meci nul, cum ar veni. F În ziarul „Adevărul“ de vineri este publicat un pitoresc interviu cu Dan Iosif: „Da’ de casele lui Roman, Dijmărescu, Țiriac, Văcaru, Boda, Secăreş, Zelenco, de ce nu întreabă nimeni?“. Aflăm, astfel, că Petre Roman are 18 camere. Pe urmă, Dan Iosif ne mai relatează nişte matrapazlîcuri locative ale tizului său, Iosif Boda. Momentul culminant e atins atunci cînd se povesteşte că, pentru atribuirea vilei din str. Bitoliei 45 către ambasadorul Franţei, René Vignal, „Crin Halaicu a luat cinşpe mii de parai“, adică dotări. Aşteptăm arestarea mafiotului țigan care a tîlhărit cel mai mare oraş al Ţării, vreme de 4 ani, în numele Convenţiei Democrate. F Scenă de comă la emisiunea „Starea de veghe“, realizată de Adriana Bahmuţan la Amerom. Invitatul de joi seara a fost rinocerul ăla gras şi fudul, pe nume Bogdan Teodorescu. Animalul şi-a schimbat la timp stăpînul, sărind din barca lui Max Bănuş în lotca lui Victor Ciorbea, care l-a şi răsplătit cu funcţia de secretar de stat cu probleme de informaţii (?!). Timp de aproape o oră, fostul redactor-şef al revistei „Convingeri Comuniste“ a bătut cîmpii, încercînd să-l imite pe Emil Constantinescu şi în maniera de a vorbi (categorică, fără a admite replică), şi în expresiile-şablon („să fie foarte clar“, „soluţia e foarte simplă“ etc.). De atîtea aere pe care şi le dădea clănţăul, biata Bahmuţanca se făcuse mică şi nu mai îndrăznea (ca în cazul emisiunii cu Dide Pușcărie) să pună nici o întrebare incomodă. Toate se îndreptau spre un final victorios al lătrăului guvernamental, căruia îi tremurau de satisfacţie cele 4 fălci şi guşi durdulii ca piftiile. Din nenorocire, exact la spartul tîrgului, a picat şi telefonul mortal! Un om necăjit, cu o voce de amărăştean, a zis astfel: „Invitatul dvs. a tot spus că noi consumăm mai mult de cît producem. Aş vrea să-l întreb: el ce produce de-i aşa umflat?“. Pauză. Tăcere. Piftiile au încremenit, burţile au năduşit. Într-un tîrziu, cu pălăria pleoştită pe nas, obezul de serviciu, care dăduse populaţiei lecţii de strîngerea curelei, a mormăit ceva iraţional, învîrtindu-se în cerc şi încercînd să braveze, cu o faţă lividă. Aşa le trebuie tuturor lichelelor, care se joacă de-a Puterea şi de-a Guvernarea, în dispreţul milioanelor de români, cînd ele, puşlamalele, dacă le cauţi, au nişte creiere de pitecantropi. Dragă

telespectatorule, îți spunem noi ce produce Bogdan Teodorescu de-i aşa umflat: 1) aerofagie pe gură (de mai multe ori a rîgîit în microfon, ca o mangaliţă la siesta de la five o’clock); 2) mătreaţă (avea umerii plini de această secreție a pielii capului, singurul produs al dovleacului pe care îl bălăngăne ca un handicapat). F Un titlu străbate presa, de la un cap la altul: „De la 15 aprilie, Primăria se apucă de prins cîinii vagabonzi, pentru sterilizare“. Păi –să-l prindă şi pe Dide. F Care Dide s-a văzut recent, la Hotel Intercontinental, cu un traficant de ţigări combinat cu mafia lui Virgil Asztalos Măgureanu – e vorba de mitomanul Costel Ciucă, de la firma „Bastos“. F Titlul săptămînii a apărut în „Gazeta Sporturilor“: „Căţel n-a avut dinţi destul de tari pentru Leonard Doroftei“. Am înţeles, deci, că la Sala Polivalentă din Capitală, campionul mondial de box Doroftei l-a învins pe un oarecare Căţel. Totuşi, nu ne putem reprima o întrebare: ce fel de inimă ai tu, Leonard, să dai într-un Căţel, nu ţi-e milă de el? F În ziarul „Adevărul“, Gabriela Ştefan publică o anchetă de senzaţie: „O pagină de biografie pe care preşedintele Constantinescu ar fi bine să o citească: consilierul prezidenţial Sorin Moisescu este cel care i-a albit în ’92 cazierul lui Gigi Kent“. Dacă nu s-ar fi întîmplat fărădelegea asta (favorizată şi de procurarul general de atunci, Mihai Popa Cherecheanu, dar şi de P.M. Băcanu, prieten încă din anii ’80 cu mafiotul ţigan de la Restaurantul Orizont din Drumul Taberei), el, Gigi Kent, n-ar mai fi jefuit Credit Bank-ul cu 8,5 miliarde de lei, 5,8 milioane de dolari şi 2 milioane de mărci. Vedeţi ce-aţi făcut, Sorine, Mişule, Petrică? În alte Ţări eraţi buni de plată. F Un alt titlu antologic poate fi întîlnit în „Evenimentul zilei“: „Bill Clinton şi-a cerut scuze de la opt negri sifilitici“. Vorba cîntecului: „Zece negri mititei/ Şi Bill Clinton printre ei...“. F Preşedintele Africii de Sud se opune extinderii n.A.T.o. Bravo Mandela, ne luaşi Umbrela!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 aprilie 1997)

Caseta cu bijuterii

ä Este preferabil chiolhanul de nuntă, la lăsata secului și la sărbătorile mari, decît aperitivul cotidian la zincul bistroului cu absint. Chiolhanul se cheamă zaiafet și taifas înțelept, iar aperitivul este alcoolizarea lentă și desăvîșită, în cîțiva ani de sporovăială elegantă. Atleții conversației ajung la muțenie și la mîini tremurate (simptom de delirium tremens) în jurul zincului și tejghelei.

ä La parizieni, goana după plăceri e mai patetică și mai dureroasă decît la talpa iadului.

ä Adulterul nu este îngăduit soției, fiindcă aduce pui de cuc și de pupăză în cămin. Tulbură armonia orătăniilor și a puișorilor. Adulterul bărbatului nu este îngăduit decît în disprețul satului, fiindcă Don Juan este considerat la noi un hăndrălău netrebnic.

ä Există o diferență în limba română între inteligență și deșteptăciune. Ador pe inteligenți și detest pe deștepți.

ä Politica este ocupația tuturor. Politicienii de profesie sînt o calamitate bugetivoră, sau un rău necesar.

ä Noi, artiștii, sîntem proletari intelectuali. Facem parte, fatalmente, din mandarinat și tehnocrație, fiind în slujba cînd a capitaliștilor, cînd a proletariatului. N-avem autonomie, ci funcționalitate. Vai de capul nostru!

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Oraºul „banilor“ de-a lungul veacurilor

„Oraşul – spunea marele istoric francez H. Pirenne – este totdeauna expresia unei civilizaţii“. Viaţa şi prosperitatea lui sînt strîns legate de starea ţinutului înconjurător, al cărui specific, într-o oarecare măsură, îl exprimă.

Aşezare străveche ale cărei începuturi sînt spuse de tradiţia, istoria şi de legenda legată cu naşterea statului Ţara Românească, Craiova este amintită documentar cu acest nume în vremea domniei lui Vladislav II (14461456). Situată pe moşia boierului Neagoe, ajuns ban de Strehaia în vremea lui Basarab Ţepeluş (1477-1481), localitatea a început să aibă, spre sfîrşitul Secolului al XV-lea, în condiţiile dezvoltării schimbului de mărfuri, un însemnat rol economic. Creşterea puterii economice i-a fost înlesnită de poziţia ei geografică, aşezarea fiind situată la locul de întîlnire a drumurilor care vin dinspre pasurile munţilor, vadurile Dunării şi ale Oltului.

Neagoe de la Craiova şi fiii săi, ţinînd pas cu dezvoltarea istorică, şi-au organizat domeniile în vederea producţiei de mărfuri; ei au ajuns să dispună de o mare putere economică şi, pe baza acesteia, au început să joace un rol important în viaţa politică şi culturală a Ţării Româneşti. Prin bogăţia, luxul, gustul artistic şi protecţia acordată culturii, această familie poate fi comparată cu celebrele familii nobiliare ale Europei contemporane ei.

Interesat în a-şi apropia puternica familie de boieri olteni, factor însemnat în asigurarea stabilităţii domniei, Vlad Călugărul (1482-1495) a consimţit la transmiterea ereditară în familia lor a băniei, care după moartea lui Neagoe de la Craiova a fost ocupată de fiul său mai mare, Barbu; în vremea acestuia, sediul băniei a fost mutat la Craiova. Pe lîngă considerentele economice, schimbarea s-a datorat şi faptului că părţile Strehaiei erau bîntuite, tot mai frecvent, de incursiunile de pradă ale turcilor, în ţinutul respectiv, otomanii reuşiseră chiar să smulgă fîșii din trupul țării. Radu cel Mare (1495-1508), urmaşul lui Vlad Călugărul, pentru a-şi asigura şi el colaborarea boierilor Craioveşti –adevăraţii stăpîni ai Olteniei – a creat pentru aceştia instituţia marii bănii a Craiovei, consfinţind astfel atotputernicia lor în provincia din dreapta Oltului.

Devenită reşedinţă a primului sfetnic al domniei, Craiova avea să fie de aici înainte consultată, spunînduşi cuvîntul în cele mai de seamă probleme politice cu care era confruntată Ţara Românească. În momentele de criză ale puterii centrale, ea va interveni, sprijinind pe acei pretendenţi favorabili ei sau impunînd în scaun candidaţi proprii. Prin instaurarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Neagoe, fiul marelui vornic Pîrvu Craiovescu, şi crearea unei genealogii ce evoca descendenţa acestuia din Basarab „întemeietorul“, Craiova îşi „legitima“ pretenţia de a disputa tronul ţării.

Simbol al epopeei româneşti de la sfîrşitul Secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a contat, în înfăptuirea marilor sale planuri, pe eroismul factorilor politici din dreapta Oltului, cu care el intrase în legătură mai întîi ca bănişor de Mehedinţi, mai apoi ca mare ban al Craiovei şi unde, în urma căsătoriei cu Doamna Stanca, nepoata lui Dobromir banul, avea un întins domeniu şi multe rude bogate. Sprijinindu-se într-o măsură considerabilă pe boierii olteni, dintre care s-au detaşat în special figurile fraţilor Buzeşti, comandanţi militari temerari, abili diplomaţi şi iubitori de cultură, Mihai Viteazul a reuşit să readucă în atenţia lumii europene o ţară pe care vicisitudinile istorice o obligaseră, în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea, la un reflux politic.

Unirea Țărilor Române sub Mihai Viteazul, refacerea, fie ea şi temporară, a unităţii politice pe care o evoca numele de „Dacia“, au marcat conştiinţa românească și i-au imprimat acesteia un ţel politic precis. Fapta lui Mihai a însufleţit generaţii după generaţii în lupta lor pentru crearea statului naţional român unitar şi independent, iar figura fostului ban al Craiovei a căpătat contururi aureolate, personificînd ideea de unitate naţională. „De la 1600 – scria N. Iorga

despre Mihai Viteazul – nici un român n-a mai gîndit unirea fără uriaşa personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui, de curată şi desăvîrşită poezie tragică“.

Despre înfăţişarea Craiovei în pragul Secolului al XVII-lea, silezianul Baltasar Walter arăta că ea se prezenta ca „cetate mare, populată, prea avută în proviziuni de tot felul, dar lipsită de ziduri şi de fortăreaţă“. În Secolul al XVII-Iea, oraşul de reşedinţă al marelui ban s-a dezvoltat ca un activ centru comercial şi a beneficiat, în ce priveşte monumentele sale, de sprijinul domniei, în special al acelor domni care descindeau din Craioveşti, cum au fost, de pildă, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Episcopul catolic din Gallipoli, Petru Bogdan Baksic, constata, pe la 1640, că la Craiova exista o vie activitate economică. „În fiecare vineri, relata el, se ţine tîrg în acest oraş şi se aduc de la sate, Ia bîlci, oi şi alte vite în număr foarte mare, şi vin negustori din Turcia, chiar şi de la Constantinopol, ca să cumpere vite. Bisericile sînt foarte frumoase“.

În ciuda efortului domniei de a reduce atributele marilor bani ai Craiovei, continua să se manifeste din partea unora dintre cei ce ocupau această înaltă dregătorie o notă de grandoare şi fast, expresie a unor pretenţii pe care mersul evenimentelor avea să le lipsească de conţinut. Despre Mareş banul, cronicarul Radu Popescu relata că: „În vreme ce s-au dus Mareş banul la Craiova, nu s-au dus ca alţi bani de mai înaintea lui, smeriţi, ci cu mare pompă s-au gătit, cu slujitori mulţi den Bucureşti, cu grapă (adecă steag bănesc: aşa să zice, grapă); cu trîmbiţe, tobe, surle şi după dînsul gloată şi cîţiva copii den casă cu suliţe; iar înnainte cîţiva povodnici împodobiţi şi altele ca acestea“. La începutul veacului al XVIII-lea, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Del Chiaro, găsea Craiova „un oraş mare. Se afla aci – scria el – în partea principală a oraşului, un han frumos, zidit de stareţul mînăstirii Horez, pentru venituri“. Cînd, în efemera lor stăpînire asupra Olteniei, austriecii au încercat, în Secolul al XVIII-lea, să aplice aici, încălcînd obiceiuri vechi şi legi îndatinate, măsuri care să ducă la încadrarea provinciei în Imperiul habsburgic şi la stoarcerea ei economică, Craiova a reacţionat şi exemplul ei s-a întins în întreaga provincie din dreapta Oltului. O varietate de mijloace au fost găsite pentru a face imposibilă realizarea planului unei stăpîniri austriece de durată în Oltenia. S-a acumulat atunci o experienţă în mişcarea de rezistență a populaţiei împotriva stăpînitorului străin, care, după reunirea, în 1739, a Olteniei cu Muntenia a adăugat valenţe noi luptei duse pe ansamblul întregii ţări, contra regimului turco-fanariot. Printr-un hrisov din 3 mai 1750, Grigore al II-lea Ghica dăruia, cu sfatul şi blagoslovenia mitropolitului Neofit, Casele băneşti din Craiova, restaurate de Constantin Brâncoveanu, Episcopului Grigorie Socoteanu al Rîmnicului. Dania era întărită la 8 noiembrie 1753 de Constantin Racoviţă, care motiva: „Socotind Domnia mea că este cu cale, fiindcă oraşul acesta este scaun domnesc şi poliție mare (aici în sensul de reşedinţă) decît alte oraşe, unde de-a pururea osebit de altă adunare, de boieri mari și de neguţători, şi alţi oameni de cinste, ce se află lăcuitori acolo, este şi ban mare, epitrop şi purtător de grije în locul Domniei mele, peste acele cinci judeţe de peste Olt. Şi se cade dar a avea Sfiinţia sa aşezămînt mai mult acolo în Craiova, că aflîndu-se Sfiinţia sa mai adesea cu mergerea acolo, va fi pentru mai bună îndreptare spre sufletescul folos al locuitorilor, de vreme ce ca la un scaun domnesc fiind şi la mijlocul locului acei eparhii, merg multe pricini de judecată de care este trebuinţă a li să face săvîrşirea hotărîrii, prin judecata bisericească...“. Pentru a pune capăt fumurilor de răzvrătire ce continuau să se manifeste, periclitînd uneori siguranţa statului, domnia ţării le-a impus marilor bani – ca sfetnici ai domnului –să-şi aibă reşedinţa permanentă la Bucureşti; după 1761, locul lor la Craiova a fost ţinut de caimacami.

Craiova, care datorită atitudinii ei politice, îngrijorase adesea Bucureştii, trecea, în ultimele decenii ale Secolului al XVIII-lea şi începutul Secolului al XIX-

lea, prin mari dificultăţi, pricinuite de calamităţile de ciumă şi de jafurile cărora le era expusă. În 1802 ea a fost arsă şi ruinată de Cîrjalii lui Pasvantoglu. Odată cu modernizarea statului, instituţia tipic feudală a marii bănii a devenit anacronică; s-a impus, de aceea, ca o necesitate, desfiinţarea ei, mai ales că, în momente de criză, boierii din dreapta Oltului încercau o revenire la situaţia istoriceşte depăşită. Pledînd pentru autonomia provinciei, unii dintre boierii olteni scriau, la 1822, într-un memoriu către seraschierul trupelor turceşti din Ţara Românească: „Din vechime aceste cinci judeţe să ocîrmuia de Banul Craiovei, carele era supus Domnului Ţării Româneşti, dar avea desăvîrşită stăpînire asupra acestor cinci judeţe, fără a se amesteca la cea mai mică treabă boierii Bucureştilor, ci toate răspunderile la domnie să săvîrşea prin mîna şi puterea Banului, avînd şi divan la Craiova, întocmai ca divanul din Bucureşti, cu aceeaşi orînduială și nezam la toate“. În perioada 1828-1834, după ce marea bănie pierduse orice legătură cu administraţia judeţelor de peste Olt, a fost desfiinţată şi Căimăcămia Craiovei, precum şi divanul deosebit ce funcţiona acolo.

Prin recunoaşterea Bucureştiului ca centru politic unic al ţării, Craiova a înţeles că trebuie să-şi îndrepte eforturile spre dezvoltarea unor activităţi care s-o menţină, totuşi, ca cel mai însemnat oraş, după capitală, al Ţării Româneşti. Alături de activitatea comercială, o atenţie deosebită a fost acordată învăţămîntului şi culturii; au luat fiinţă mai multe şcoli, unele dintre ele rivalizînd, ca nivel al instrucţiei, cu cele din Bucureşti, şi nefiind cu nimic mai prejos decît unele şcoli similare din țări cu veche tradiţie culturală. Diplomatul francez Boisle-Comte, într-un raport din 12 mai 1834, către guvernul francez, informa şi despre colegiile de la Bucureşti şi Craiova în care proporţia tinerilor ce făceau studii savante – cheltuielile fiind suportate de stat – era similară celei din Franţa.

În 1837 exista la Craiova o tipografie; între 1838 şi 1839 apărea aici ziarul „Mozaicul“. În 1848, Craiova îşi avea clubul ei revoluţionar: locuitorii oraşului au îmbrăţişat cauza revoluţiei şi au împiedicat o primă încercare a boierimii reacţionare de a aresta „guvernul provizoriu“. Într-un manifest din acel an, tipărit în limba franceză, intitulat „Au nom du peuple valaque“, şi care a fost larg difuzat, se cerea, printre alte revendicări, şi crearea a două universităţi: una la Bucureşti şi alta la Craiova. Dintr-un memoriu înaintat guvernului francez la 1 februarie 1849, de către căpitanul de geniu A. Sabatier, aflăm că oraşul Craiova avea la acea dată 30.000 locuitori; se remarca poziţia sa importantă, dar greu de fortificat. În anul 1849 s-a deschis la Craiova teatrul condus de C. Caragiale; lui i-au urmat înfiinţarea altor instituţii cultural-educative. Prin strădania de a lărgi reţeaua de şcoli şi aşezăminte culturale şi de a ridica continuu nivelul conţinutului lor, Craiova a contribuit la dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti cu valori deosebite, formate în mediul spiritual craiovean.

În anii noştri, preluarea aspectelor pozitive ale tradiţiei, amplificată de ritmul creşterilor specifice orînduirii politice, face din Craiova un important centru industrial şi cultural. Universitatea – visată de înaintaşi – căreia i s-a adăugat un centru de cercetare al Academiei – constituie, în domeniul vieţii culturalştiinţifice a oraşului ceea ce marile lui combinate industriale sînt pentru viața economică.

Strada Lipscani, Craiova

TABLETĂ DE SCRIITOR

Un om, o biografie, un destin

Am primit de la interpreta de muzică folk Mihaela Stoica, din comuna Clejani, jud. Giurgiu, albumul său muzical, intitulat ,,Te invit la o cafea!”, pe versurile poetei Dunia Pălăngeanu, cu autoprezentare și un autograf, pe care mi l-a oferit cu ocazia unui excepțional eveniment cultural desfășurat în Bulgaria, la Ruse. Pe coperta albumului, este scrisă următoarea dedicație: ,,Domnului Ion Machidon, scriitor, promotor și critic literar de o mare valoare, care și-a dedicat toată viața artei, îi ofer o parte din sufletul meu, albumul «TE INVIT LA O CAFEA!». Cu respect, Mihaela Stoica, 15.07.2022. Ruse, Bulgaria”.

Pe inimoasa interpretă o recomandăm cu emoție cititorilor noștri și admiratorilor muzicii de calitate, pentru vocea sa caldă, îmbietoare, în care se simte vraja marii poezii, exprimată prin gestică și interpretare deosebite, în acordul chitarei sale, de parcă L-ar însoți pe Dumnezeu la o cină de taină pe un cîmp acoperit, de la o margine la alta, cu cele mai tămăduitoare flori de pace sufletească. Vocea și chitara, elemente aflate dintotdeauna în chimia universului muzical, sînt împletite armonios prin elocvența cuvintelor,

toate puse în slujba realizării unor spectacole mărețe. Pentru a o cunoaște mai bine pe cea despre care vorbim, redăm conținutul fișei sale biografice, așa cum ne-a parvenit, pentru zugrăvirea cît mai aproape de realitate a tabloului ei artistic, ilustrînd un talent de excepție, demn de reținut și de promovat în lumea profesionistă a folkiștilor: ,,Mă numesc mihaela Stoica și sînt profesor de geografieistorie la Școala Profesională din comuna Clejani, județul Giurgiu. Activitatea mea muzicală este foarte mult legată de omul de cultură, poeta Dunia Pălăngeanu, încă din anul 2014, cînd am fost invitată la manifestările organizate de Cenaclul literar «Luceafărul», din Giurgiu. De curînd am realizat un album muzical intitulat «Te invit la o cafea», pe versurile poetei Dunia Pălăngeanu, care a fost lansat pe 15 iulie 2022 la Ruse, în Bulgaria. În prezent, am în lucru cel de al doilea album, pe versurile poetului Dumitru Sârghie. În cazul ambelor albume, muzica și interpretarea îmi aparțin. De asemenea, am susținut recitaluri la diverse evenimente culturale din țară (Giurgiu, București, Adjud, Constanța, Slatina, Gheorgheni, Izvorul Mureșului, Alexandria, Zimnicea, Mizil, Ploiești, Tg. Lăpuș, Ocnele Mari, Peștera Bolii, Brașov). Am obținut premii în cadrul unor manifestări de profil: Festivalului Național «Tatiana Stepa» și Festivalul «Mărțișorul Munșomanului», de la

Nadia Gray, iubirea neîmplinită a lui Ionel Teodoreanu

Deşi mare cuceritor de inimi, autorul îndrăgitei trilogii „La Medeleni“ n-a reuşit să intre în graţiile actriţei de origine română Nadia Gray. Destinul n-a vrut ca Ionel Teodoreanu, unul dintre cei mai arătoşi scriitori români din prima jumătate a Secolului XX, să se apropie de acest „exemplar de lux al frumuseţii feminine“.

Prozatorul născut la Iaşi în 1897, care avea să fie recunoscut pentru scrierile sale care evocă în stil inconfundabil copilăria şi adolescenţa, şi-a cîştigat existenţa ca avocat, dar a rămas fidel literaturii. Scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, cînd, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mînăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria pînă după-amiază. După ce punea punct scrisului, povestesc cei care l-au cunoscut, se plimba cu soţia sa (născută Maria Ştefana Lupaşcu, ea însăşi scriitoare, avînd pseudonimul Ştefana Velisar) şi se juca cu cei doi copii ai săi, Ştefan şi Osvald Teodoreanu.

Despre scris nu se poate spune că a fost doar o pasiune pentru avocatul Ionel Teodoreanu, care a semnat volume unice în literatura română - „Uliţa copilăriei” (1923), „La Medeleni” (1925-1927), „În casa bunicilor” (1938), „Lorelai” (1935) etc.-, fiindcă literatura i-a fost vocaţie şi profesie. Printre pasiunile sale s-a numărat însă sportul, în special patinajul şi boxul.

Îndrăgostit fără speranţă

Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stîrnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului frumos. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, cînd autorul s-a mutat la Bucureşti, a fost dezvăluită de Vlaicu Bârna, prieten al scriitorului: „Era în timpul războiului, cînd pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost

fatală. Din clipa cînd a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plîngea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă”.

Acelaşi evocator a elucidat enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bîzu din istorica familie aristocrată, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, fiind distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decît rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.

Nadia Gray, star din România

Născută la Bucureşti în 1923 dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, actriţa care l-a fermecat pe melancolicul scriitor se numea Nadia Kujnir-Herescu. Ea s-a căsătorit cu celebrul prinţ Constantin („Bîzu”) Cantacuzino, aviator în timpul războiului. Împreună cu acesta, a părăsit România la sfîrşitul anilor ’40, după al II-lea război mondial, la instaurarea comunismului, şi s-a refugiat la Paris. Mai tîrziu, cuplul avea să se stabilească în Spania. În capitala Franţei, tînăra şi-a consolidat cariera actoricească. A debutat în film în

Râșnov. Am participat, de asemenea, la Festivalurile Internaționale «Petale de cireș» de la Kazanlîk (2018) și «Talentul n-are vîrstă» de la Ruse (2019), ambele din Bulgaria. Pe 29 iulie 2022, am participat la Festivalul UN FOLK din Ungheni-Republica Moldova, alături de nume consacrate ale genului, din România și Moldova”.

Citind aceste rînduri am ajuns la concluzia că oamenii sînt preocupați de artă chiar și în mediile sătești, nu doar în centrele culturale din marile orașe. Și nu vorbim aici doar de cadre din învățămînt, indiferent de genul de muzică pe care-l cultivă, ci și de scriitori, pictori, mulți dintre ei slujind la catedră, ca și eroina acestor rînduri. O numim eroină, pentru că nu oricine, în mediul rural, mai ales în acele localități în care lipsesc căminele culturale, atît de necesare desfășurării unor activități benefice pentru comunitate, izbutește să se facă cunoscut unui public numeros și dornic de cultură. Interpreta noastră, ca locuitor al comunei Clejani, a reușit - mulțumită talentului său, a seriozității și a unei munci asidue - să se afirme și să cînte, alături de alți colegi pasionați de muzica folk, pe scenele mai multor orașe din țară și nu numai, ajungînd, prin exemplul personal, să spargă șabloanele false, care spun că performanță nu se poate face decît la oraș. Iar exemplul său este cea mai elocventă dovadă.

Succes pe mai departe, iar pasiunea muzicală să prospere cu fiecare zi, Mihaela Stoica!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

1949, în pelicula franco-austriacă „L’Inconnu d’un soir”. Avea să joace apoi roluri de mai mică sau mai mare întindere. Printre celebrităţile alături de care a fost imortalizată pe peliculă se numără Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn. Poate că cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita” (1960), capodopera lui Fellini. În acest film celebru, interpreta rolul unei bogătaşe care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease.

După moartea soţului, survenită în 1958, Nadia Gray, aşa cum a rămas în istoria filmului, avea să se stabilească în SUA la sfîrşitul anilor ’60, graţie căsătoriei cu avocatul newyorkez Herbert Silverman. În 1976, a renunţat la cariera de actriţă de film, preferînd să devină cîntăreaţă de cabaret. La 13 iunie 1994, cînd locuia în Manhattan, s-a stins la vîrsta de 70 de ani, în urma unui atac de cord.

Sursa: H ISTORIA.RO

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga: Globalizarea dezumanizează

Pe Marea Profesoară o bulversa așa-zisa globalizare. Considera că nu este normal ca individul, aparținînd oricărui popor, „să-și părăsească matca lui proprie, izvorîtă din niște rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativității înseși” (Gînduri către tineri). Dizolvarea identității, metisarea, anularea religiei, adoptarea unui singur conducător pe post de big brother – nu numai ascultat, ci și iubit –toate acestea vor distruge nu doar spiritul, ci și statutul fizic al omului, ca într-un neocomunism de o accentuată factură antiumană: „Descoperirea științifică este un cîștig enorm, în timp ce derivațiile tehnice pot deveni nocive […]. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările in vitro sînt niște monstruozități. Copii cu mame bătrîne, la 67 de ani […]. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai e cu noi. Sîntem numai o poftă a trupului... Sau a banului... De aceea românul spune că banul este ochiul Dracului E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează” (Gînduri către tineri). Sporește setea de viață materială în dauna celei spirituale. Ceea ce se predică „este o solidaritate nu numai internațională, căci națiunea este supusă desființării, ci planetară Nu este iubirea față de aproapele nostru. mi se pare a vedea profilîndu-se, mai degrabă, o solidaritate în diferențe față de cel pe care Nitzsche îl numea departele nostru. Căci proiectul a ceea ce se cheamă globalizare se întemeiază nu pe valorile nobile ale culturii tradiționale, care încep cu religia și filozofia, ci pe valorile utilitare ale civilizației, care sporesc egoismul pînă la ultimile consecințe, atît în gîndire cît și în acțiune. Cultura pe care încearca să o edifice făcătorii globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieții practice și e departe de ceea ce susțin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naționale (subl.n.), în realitate ignorate cu totul și menite pieirii. Iar drama, care abia a început, este mai cu seamă a popoarelor mici, dar cu frumoase identități culturale și care, puse în fața unei așazise superculturi globale, încep a pierde treptat prețioasele valori ale istoriei și culturii proprii și aleargă după mode și modele străine de ființa lor. Masele sînt, firește, atrase de viața de plăceri fără stavilă ce li se oferă în numele unei libertăți absolute (nu departe de libertinaj) și nu mai sînt atente la demolarea scării de valori, care menține omul în calitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Au apărut, de altfel, doctrine care consfințesc sau fundamentează noua viziune despre lume și om, ca New Age-ul american, de pildă. Abolind trecutul, această «eră nouă» exaltă prezentul ca singura dimensiune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creație și luînd omului demnitatea de făptură a Logosului Divin” („Intelectualul și cultura în lumea secularizată”, în broșura CULTURĂ ȘI CREAȚIE, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2005, p.4)

Aceste păreri coincid cu cele ale Părintelui Vartolomeu Andronie, Starețul Mînăstirii Cozia, care în FORMULA AS (Anul XVII, nr.778, iulie 2007, p.18/19) își exprimă îngrijorarea că se accentuează războiul între trup și spirit pentru că există mai multe căi de a stîrni poftele trupului. Globalizarea duce la disoluția vieții tradiționale. „Valorile legate de familie sînt spulberate, toată societatea decade. Relativizarea conceptului de familie este, de fapt, o consecință a lipsei de dragoste. În majoritatea lor, oamenii nu mai sînt înflăcărați nici de dragostea pentru Dumnezeu, nici de iubirea de semeni și nici de dragostea frumoasă dintre bărbat și femeie. De aceea, lipsa iubirii mi se pare cea mai gravă amenințare a lumii de azi […] Obiceiurile, tentațiile și apucăturile venite la noi din Occident îl îndepărtează pe tînăr de trăirea

credinței. Pe de altă parte, Biserica nu mai exercită aceeași forță de atracție ca altădată și din pricina ofensivei puternice a sectelor, și din cauza boicotului și a atacurilor declanșate de presă, și din cauza disoluției vieții tradiționale […]. Asistăm la primatul materiei, nu al spiritului. Lupta pentru apărarea Adevărului devine extrem de complicată”.

Pentru Zoe Dumitrescu-Bușulenga, lupta dintre carte, pe de o parte, și televizor și internet, pe de altă parte, se cristalizează în elemente materiale, între „cuvîntul scris și ziditor al minții și imaginea figitivă, răvășitoare de minți, e lupta dintre expresia Logosului și cea a vrăjmașului său. De aceea mărturisesc întotdeauna apartenența mea la galaxia Gutenberg, adică la lumea Cuvîntului, și refuzul de a accepta galaxia televizorului și internetului. Acestea din urmă au devenit, de fapt, armele numărul unu ale globalizării, care-l scot pe om din starea sa normală de ființă gînditoare și conștientă de originea sa divină […]. În țara noastră, atît de credincioasă în tradiția Ortodoxiei, pe care nu au putut-o desființa nici 45 de ani de ateism, operează astăzi influențe venite dinspre țările care operează globalizarea”. Departe de a ajuta la formarea intelectualilor, mass-media îi deformează și prin limbă, folosită adesea impropriu, eronat, de oameni fără pregătirea necesară.

Moda imitării modelelor străine, care duce, de fapt, la alienare (ne înstrăinează de noi înșine și se accentuează „diferența” dintre vîrste) nu a ocolit nici învățămîntul. Se știe că, la modelarea personalității unui tînăr, concură trei factori importanți: Familia, școala, societatea. E adevărat că, după aproape o jumătate de secol, Religia a fost reintrodusă, facultativ, în școli, dînd „convingerea că și pe calea aceasta se va perpetua credința străbună […] restabilind astfel echilibrul în tabla de valori a neamului nostru”, dar Biserica încă nu și-a reimpus rolul în această direcție. În anumite perioade istorice – cum e cea actuală – unul din acești trei factori e dominant și-și exercită influența asupra celorlalte. Nu e nevoie să mai specificăm că astăzi societatea, cu politicul și economicul ei, este cea careși pune amprenta pe tot și pe toate. Familia, cu noile dispoziții de legalizare a căsătoriei între persoane de același sex, e în mare pericol.

Pe de altă parte, „aflăm cu stupoare despre introducerea unei materii educative, căreia nu-i rostesc numele”, spune Doamna Zoe, menite, zicese, să-i ferească pe tineri de primejdiile care îi așteaptă în viața lor fizică „Și, de la șapte-opt ani copii sînt învățați lucruri cu totul nepotrivite vîrstei și curățeniei lor, fiindcă inocența învinsă de curiozitate va intra într-un univers insidios, cu atît mai periculos cu cît e prezentat ca foarte util pentru abordarea vieții. Au și început să vină ecouri ale unor întîmplări nefaste petrecute între copii de 10, 12 și 14 ani. Și avem aprehensiunea orientării tinerilor către aceste date care pot duce la preocupări inferioare, nocive în același timp pentru trup și morală, intelect și spirit”. Preocuparea Marii Profesoare pentru viitorul tineretului, gama largă a problemelor care intră în sfera interesului său dovedesc nu numai aria complexă de preocupări și doza permanentă de umanitate, ci și o nedisimulată iubire față de Țară și Dumnezeu –

entități de nedespărțit în eul său. După opinia sa, e previzibil ca efectele acestor erori să genereze urmări „ce ar putea ajunge de la desfrîu pînă la păcatele strigătoare la cer, pedepsite cu foc din cer la Sodoma și Gomora, dar considerate astăzi ca expresii ale maximei libertăți și civilizații în lumea globalizată”. De aceea, e nevoie ca Biserica să se implice mai mult în educarea tineretului, iar familia să fie convinsă de influența benefică a Religiei asupra copiilor: „Frica de Dumnezeu și rușinea de oameni, cum se spunea în popor, erau comandamentele sub a căror protecție se desfășura viața noastră, atît în educația primită acasă, cît și în cea din anii de școală în prima jumătate a secolului trecut.”

Transformările deloc favorabile care au loc în această tranziție, prelungită cu o altă tranziție, produc un rău mult mai mare decît cel adus de regimul comunist. Atunci, deși s-a încercat răsturnarea sistemului nostru de învățămînt, deși Religia a fost înlocuită în școli cu materialismul marxist și aproape toate limbile străine, cu limba rusă, structura școlii a rămas aceeași, „citadela edificată de Spiru Haret nu a putut fi clintită, pe cînd astăzi învățămîntul nu mai modelează minți și suflete, fiindcă tineretul nu urmărește, decît cu rare excepții, o viață de studiu, ci, intrați în cursa unei concepții hedoniste asupra existenței, așteaptă plăcerile pe care i le hărăzește societatea de consum”.

Promotorii globalizării „implementează planul lor de modificări esențiale în societate, de la individ la familie, la învățămînt și viață publică, întemeindu-se pe valorile civilizației [materiale] și nu pe acelea ale culturii, ceea ce interesează este informația și nu formația. Totul se face pentru prezent […], de formația unor modele pentru viitor nu se mai preocupă nimeni”. Toate aceste idei generează experiențe într-o societate nepregătită și total bulversată. „Sigur că în țările mai de mult secularizate fenomenele se petrec cu mai puține comoții, ca în Franța, de pildă, unde un secol întreg, al XVIII-lea, zis al Luminilor, a pregătit mentalitățile necesare receptării înnoirilor răsturnătoare”. Poate de aceea, în virtutea acestor disponibilități, s-a șters din viitoarea Constituție a Europei Unite unul dintre cele mai importante articole, cel privitor la creștinism, ca religie a continentului european.

„Un grup de peste 30 de francezi, din Asociația François Maurice pentru francofonie, venit în iunie la Văratec [Cf. Radu Comănescu, în interviul realizat pe 14.09.2005] să le vorbesc despre Uniunea Europeană, mi-au spus că nu mai au voie să poarte semnele credinței, adică crucea sau iconițele. Iar o chinezoaică din grup, cetățeană franceză, dar, cine știe cum, de religie islamică, a completat: «Et même la semilune, madame!», dar nu erau prea afectați de fel de radierea creștinismului ca religie a continentului și au rămas foarte mirați cînd leam amintit celebra definiție dată de marele lor poet Paul Valéry spiritului european, enumerînd componentele sale: «filosofia greacă, dreptul roman și Biserica Romano-Catolică». [...] Și le-am mai vorbit despre o primă tentativă de unire europeană a umaniștilor creștini din Renașterea tîrzie, făcută de Erasmus, călugărul umanist, și la care au aderat și alți preoți și călugări germani și englezi. Dar inițiativa nu a reușit, întemeindu-se pe datele spiritului și intelectului la care prea puțini aveau acces. Astăzi însă, apelul globalizanților se adresează părții profitoare din om, care atrage în jos spre mlaștina materiei, în care omului lumesc îi place să se scalde, în vreme ce omul lăuntric suferă” (subl.n.). Îngrijorarea față de globalizare – văzută aproape ca un proces împotriva firii – a acestui gigant al culturii române, cu o putere de înțelegere care-i dă forță de vizionar, ar trebui să ne dea de gîndit fiecăruia dintre noi și, mai ales, celor aleși să conducă destinele poporul român, ale Țării.

Dr. E LIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Tainele nevăzute care ne înconjoară

Există credința, de care am auzit și eu, că preoții români, mai cu seamă cei din Ardeal, dispun de o forță miraculoasă. Aceste însușiri paranormale s-ar putea explica atît prin credința lor în Dumnezeu, cît și prin suferințele îndurate, de-a lungul sutelor de ani. Pe tema asta, George Barițiu îi scrie lui B.P. Hașdeu o epistolă care are darul să tulbure și azi, după mai bine de 160 de ani: ,,Aici, în Sibiu, era un avocat maghiar ale cărui două fete sufereau de o boală cumplită, încît n-o putură vindeca nici chiar medicii din Viena. În fine, părinții, auzind că exorcismele popilor români – oláh popák –vindecă, se duseră pe ascuns la parohul greco-catolic Antonie Vestemeneanu ca să le citească; le dădură și liturghii. Ambele domnișoare s-au vindecat perfect: una e deja măritată, cealaltă e voinică ca un grenadir. (...) Acest exercițiu al scoaterii dracilor din oameni nu este la noi ceva nou. Chiar în legile Transilvaniei se află urme nu numai de exorcizare, dar și de sorocirea dracilor ca să intre în văjmașii românilor. Legea dietală din zilele lui Rakoczi oprește exorcismul prin cuvintele: «az oláh popák ne afuriszaljanok», adică: popii românești să nu afurisească. Boierii calvini, văzînd că se grămădesc multe nevoi peste familiile lor și știind, pe de altă parte, cum apăsau ei pe preoții români, începuseră a crede că relele vin de la anatemele popilor”.

Pentru că am amintit de B.P. Hașdeu, în același context am putea spune că e de înțeles și faptul că marele enciclopedist și scriitor nu era cîtuși de puțin deplasat atunci cînd intra în legătură cu sufletul iubitei sale fiice, Iulia (Lilicuța), care murise la 18 ani. Iată cîteva meditații profunde și logice ale sale: ,,Se pare că deja unele dobitoace simt ceea ce numim noi nemurirea sufletului. Un cîine credincios însoțește pînă la mormînt corpul stăpînului; privește cum îl bagă în groapă, fără a se repezi la ciocli, deși el se repezea înainte la oricine ar fi încercat a se atinge de stăpîn; apoi nu vrea să se întoarcă acasă, ci rămîne culcat pe mormînt; o zi, două, trei respinge orice

Din Bucure ş tii de altădată

Nae Ionescu, filosoful care a iubit cele mai spectaculoase femei din Bucureşti (2)

„Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar” (2)

Se întîlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei. „E luna mai, pomii sînt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al mării pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai tîrziu. Cînd am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mîna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strîng lîngă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atît de mică, atît de curată și atît de bună, și eu mă simțeam atît de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lîngă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adîncă ce se cobora în mine la gîndul ăsta”.

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un „exercițiu spiritual”. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea

hrană, dar nu mușcă pe nimeni și, întocmai ca un mucenic, moare jertfă a iubirii. Acest cîine nu este oare foarte sigur că prin moarte el își va recăpăta stăpînul? Cît timp răposatul trăia, i se întîmpla adesea a pleca în călătorie, pe mai multe luni, lăsîndu-l pe Azor acasă. Azor era trist, tînjitor, totuși mînca din mîna slugilor și aștepta liniștit, ca și cînd ar fi zis stăpînului: la revedere. De ce oare acum Azor, atît de răbduriu altădată, nu mănîncă pe mormînt în așteptare ca stăpînul să iasă din groapă peste cîteva zile sau peste cîteva luni? El știe, prin urmare, că moartea este o altfel de călătorie: dar pare a fi asigurat că prin sinucidere poate să-și revadă stăpînul, căci pentru a-l revedea se omoară, nu dintr-o obișnuită înstrăinare. Un asemenea cîine, dacă nu e om, este candidat la omenie, după cum a spus-o numi aduc aminte cine. Ca să fie om deplin, îi lipsește numai organul pentru a mînui revolverul”.

Credințele în practicile oculte erau privite, însă, cu alți ochi de George Coșbuc, care ia în derîdere – nepregătit și fără o puternică protecție divină – vracii, descîntecele și vrăjitoria. Astfel, în 1909, el publică un serial de ,,popularizare a științei”, în care scrie, printre altele: ,,Acum, să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meșteșuguri în plata Domnului. (...) Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm și pe ele la refec. Fă-ți cruce, creștine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ți fie frică, sînt multe, dar proaste de dau în gropi. (...) Drac în lumea asta e numai voința rea și gîndul rău al omului. (...) Altă putere a babelor, credeți voi, ar fi descîntecul. Apăi ce crezi, creștine, că e în el? Curate fleacuri băbești. (...) Vracii ăștia sînt și ei oameni bolnavi, care cred ei înșiși că au, într-adevăr, puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume”. Din nenorocire, după numai cîțiva ani, pe sărmanul Coșbuc îl lovește o tragedie îngrozitoare: unicul său fiu, Alexandru, moare strivit în propriul lui automobil, așa, din senin, pe un drum neted din Gorj! După 2 ani, distrus sufletește, moare și poetul, ducîndu-se după iubitul său fecior. ,,O fi fost aici o lucrătură savantă a Diavolului? A fost un blestem? Cine știe?”, se întreabă scriitorul Corneliu Vadim Tudor, care reproduce acest episod în cartea sa, ,,Parfumuri și culori” (2007).

LILIAnA TETELEA

să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic. „Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sînt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni. (…) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, se mai arată în volumul menționat.

Un triunghi erotic:

Maruca, Nae şi George Enescu

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămînă căsătoriți toată viața. 17 ani mai tîrziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămîn într-un triunghi erotic”. „Pînă la Maruca, domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Ștefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”.

Pînă la urmă, în anul 1930, profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un cîine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute. „Pentru el sînt un cîine credincios, chiar un cîine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un cîine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gîndul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de

Nu respingeți ajutorul într-o situație de urgență!

motto: „O, de ați asculta azi glasul Lui! Nu vă împietriți inima” – Psalmul 95.7,8 În luna august 2000, tragedia unui submarin a ținut zile întregi toată lumea în suspans. În timpul unei manevre militare, un submarin s-a scufundat avînd 118 oameni la bord. Cauza a fost o explozie care se declanșase probabil din cauza unui defect tehnic. Mai multe țări cu submarine de salvare ultramoderne și-au oferit sprijinul, dar acestea nu au fost luate în considerare. Dacă se intervenea rapid, poate cîțiva dintre membrii echipajului ar fi putut fi salvați. Dar comportamentul ezitant al celor responsabili a dus la catastrofă și toți marinarii au murit. S-au organizat comemorări, s-au ținut discursuri de doliu, s-au plătit despăgubiri, s-au stabilit cauzele, dar toate acestea nu au putut aduce morții înapoi la viață.

Tragedia a stîrnit atunci mari suspiciuni și întrebări. Dacă din mîndrie sau supraapreciere respingi ajutorul oferit într-o acută situație de urgență, urmările sînt adesea grave. La fel este și pe plan personal, mai ales în relația noastră cu Dumnezeu. Nimeni nu poate sta în picioare în fața lui Dumnezeu, din cauza greșelilor lui. Aceasta este situația noastră de urgență! Avem nevoie de ajutor din afară, avem nevoie de ajutor competent, care să poată rezolva această problemă. Acest ajutor poate veni numai de la Dumnezeu. El cunoaște necazul nostru, El știe că avem o conștiință împovărată. Dumnezeu ne oferă iertarea și eliberarea prin Fiul Său Isus Christos. Nu-L respingeți!

înjositoare; acum nu mă înspăimîntă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gîndurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine” (Elena Margareta Ionescu, „Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea). Cînd a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie 1940, lîngă patul său se afla o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întîlnit într-o zi de mai, pe cînd se duceau ei la mare.. „Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sînt adînc obosită, sînt bătrînă, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”.

Fie ca povestea aceasta să vă inspire și să vă însemneze cu pecetea dragostei, dragi filosofi, poeți si îndrăgostiți de pretutindeni. Eros si fratele său, filosoful Babardeu, să vă insoțească pașii prin București.

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubită a filosofului

File de istorie

Viaţa cotidiană la curtea regelui Ferdinand (I)

Aspectele legate de petrecerea timpului liber prezintă o importanță deosebită în ansamblul vieții de zi cu zi a fiecărui individ (în cazul de față, a familiei regale reprezentată de regele Ferdinand și de Regina Maria). Timpul liber este o componentă esențială a vieții cotidiene, cercetarea lui fiind de fapt un salt la ceea ce înseamnă cercetarea vieții private, adică a modului în care oamenii (indiferent de rangul social) își organizează habitatul și întreaga lor existență, comportamentul în societate și în cercul restrîns al familiei.

După moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a regelui Ferdinand, viața la Curtea Regală a suferit modificări, în sensul că protocolul nu mai era așa de rigid, distanța dintre suveran și colaboratorii săi micșorîndu-se sensibil „în locul unui deget ți se întinde azi o mînă întreagă, care zguduie cu frenezie brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o glumă, un rîs deschis“ (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, București, Edit. Garamond, 1995).

O zi din viaţa reginei

La rîndul său, regina Maria era o persoană foarte deschisă, care primea zilnic invitați la Palatul Cotroceni, care se bucura de timpul liber petrecut în compania copiilor săi și a rudelor care locuiau la palat. Timpul liber al familiei regale se derula între dejunuri, ceaiuri, baluri și serate atît la palat, cît și la diverse persoane apropiate reginei și vizite în țară și străinătate, participări la expoziții, concerte, piese de teatru, plimbări, excursii și sporturi diverse, alături de petrecerea în familie a sărbătorilor de Paște și de Crăciun.

Atît înainte de război cît și după, viața la Curtea Regală a continuat să fie destul de monotonă, deși fiecare membru al familiei regale se bucura de o anumită libertate. Regina Maria se trezea de obicei foarte devreme, prinzînd astfel o oră sau două pentru a putea scrie, înainte de a se lansa în activități oficiale, iar după-amiezile le folosea pentru a vizita satele sărace din jurul Bucureștiului.

La ora 17,00 regina lua ceaiul în biroul său împreună cu invitații, unde, întinsă pe o canapea, le citea fragmente din cartea la care lucra. Ca și predecesoarea ei, Carmen Sylva, regina adoptase obiceiul de a citi cu glas tare ceea ce scrisese, pentru a culege laudele auditoriului. Deși continua să scrie lucrări despre țara sa, în ceea ce privește beletristica, ea trecuse de la basme pentru Ileana din perioada războiului, la legende de dragoste și vrajă, istorisiri ale unor iubiri perfecte și așteptări pătimașe, mai ușor de acceptat datorită talentului ei natural de a face caracterizări pline de umor.

Regina își încheia ziua împreună cu copiii și oaspeții (în timp ce regele Ferdinand se retrăgea în apartamentul său), cîntînd la pian, brodînd sau citind pînă la ora culcării. De aceea este greu de spus că această rutină le putea mulțumi pe fiicele reginei, principesele Elisabeta și Marioara, în vîrstă de 24 și respectiv 18 ani, care nu aveau nici un fel de viață socială, cu excepția participării la o întrunire oficială la palat, sau a unei seri la teatru.

Dineuri şi dejunuri

În primăvara anului 1925, a avut loc, la Palatul Regal din Calea Victoriei, un dineu diplomatic, la care au participat regina Maria, fără regele Ferdinand (care bolnav fiind nu a putut lua parte), principele Carol, principesa Elena, Corpul Diplomatic, primul ministru Ion I. C. Brătianu, I. G. Duca – ministrul de Externe, precum și doamnele de onoare Elena Mavrodi, Simona Lahovary, Irina Procopiu, C. Plagino, dra. Adela Cantemir. Dineul a fost urmat de o serată muzicală, unde s-au cîntat arii din Beethoven, G. Puccini, G. Martini, C. Gounod, C. Bizet, Oscar Fetras și W. A. Mozart.

Un alt dineu important a fost cel din primăvara anului 1926, oferit membrilor Academiei Române, la care au participat - pe lîngă regele Ferdinand, Regina Maria, Casele Civile și Militare - și academicienii Emil Racoviță, I. Negruzzi, N. Iorga, I. Brătescu-Voinești, gen. Gr. Crăiniceanu, V. Pârvan, dr. Gh. Marinescu, Al. Lapedatu, O. Densușianu, Nicolae Vasilescu Carpen, dr. V. Babeș, I. Bianu, L. Mrazec, C. Soutzo, dr. Gr. Antipa, I. Simionescu, Gh. Țițeica, S. Mehedinți, I. Nistor, I. Lupaș, I. Inculeț, O. Goga, D. Gusti, M. Sadoveanu, C. Rădulescu Motru, G. Murnu, preotul N. Popescu ș.a.

În toamna aceluiași an, în vizită la București s-a aflat Ducele de Spoleto, prilej cu care oaspetele a luat parte la dejunul oferit de Palatul Regal, dineul avînd loc la Legația italiană. În cursul vizitei, Ducele de Spoleto a asistat la cursele de cai de la Hipodromul Băneasa și la o reprezentație de gală la Teatrul Național. În ultima zi a vizitei, Ducele de Spoleto a fost invitat la Castelul Peleș din Sinaia, după care a făcut o excursie la Castelul Bran.

Ceaiuri dansante şi seri muzicale

Pe lîngă dejunurile și dineurile de gală, la Curtea regelui Ferdinand și a reginei Maria, aveau loc foarte multe ceaiuri dansante și seri muzicale, la care participau membrii familiei regale și invitații lor. Astfel, între anii 1918 și 1921, regina Maria a organizat asemenea ceaiuri, mai ales la Palatul Cotroceni, cum a fost și cel din ziua de 27 decembrie 1918/9 ianuarie 1919, la care au participat: principele Barbu Știrbey, contele de Saint Aulaire, Robert de Flers, prilej cu care ,,s-a ascultat și puțină muzică”.

La data de 8 mai 1920 a avut loc un dineu urmat de o serată la ministrul polonez la București – Schrinsky. În jurnal, regina Maria afirma referitor la acest eveniment: „Totul a fost admirabil pus la punct, cu toată eleganța posibilă în ziua de azi. Mai tîrziu, cei tineri s-au așezat, doar cîțiva din cei mai în vîrstă au dansat. Masa a fost excelentă și pretutindeni era o abundență de flori. Fără îndoială că a fost cea mai rafinată serată la care am participat de multă vreme. Din nefericire, Lisabeta nu dansează niciodată, așa că seratele nu sînt niciodată pentru ea atît de captivante cît ar fi normal la vîrsta ei. Ne-am dus acasă pe la 1.30“.

În martie 1921, regina Maria a participat la o serată muzicală la Maruca Cantacuzino, unde a cîntat George Enescu Această serată a fost „încîntătoare, muzica minunată, și sînt încîntată să mă aflu în compania Marucăi, care este o femeie fermecătoare“, avea să noteze regina în jurnalul său. Vizita s-a repetat și în luna decembrie, cînd prietena sa, Maruca Cantacuzino, a organizat o altă serată, unde George Enescu i-a încîntat din nou cu muzica sa. Regina a organizat, la rîndul ei, o serie de ceaiuri și a participat la baluri costumate, printre care și cel organizat de familia Deiring - ministrul Marii Britanii la București.

La 26 aprilie 1926, Sindicatul ziariștilor din București a oferit un ceai în cinstea reginei Maria, președinta de onoare a Sindicatului. La recepție, regina a fost însoțită de principele Nicolae și de doamnele de onoare: Elena Mavrodi, Simona Lahovary și Irina Procopiu. Evementul a fost însoțit de o audiție muzicală și artistică, la care și-

au dat concursul Alexandru Feraru și C. Stroescu de la Opera Română, I. Manu de la Teatrul Național și cvartetul Capelleanu, executînd bucăți alese din Beethoven, Scheletti, Brediceanu și versuri. După audiție, regina și invitații s-au întreținut cu ziariștii și s-a servit un ceai și un bufet bogat oferit de Casa Capșa. Aceste manifestări de la Casa Regală au continuat și în anii următori, fiind un mod plăcut de a petrece timpul liber, în compania membrilor familiei regale, a doamnelor din înalta societate bucureșteană, a diplomaților și a unor oameni de cultură sau prieteni ai reginei Maria.

Teatru

Alături de ceaiurile și seratele muzicale, familia regală lua parte în timpul liber și la deschiderea unor expoziții, la unele reprezentații teatrale, spectacole de operă și operetă, concursuri sportive. Astfel, la data de 22 noiembrie/ 5 decembrie 1918, regina Maria și regele Ferdinand au participat la o mare reprezentație de gală la teatru, „unde– scria regina Maria - au fost foarte puține lucruri interesante în program, dar am fost primiți cu un entuziasm frenetic“.

În februarie 1922, regina Maria a mers împreună cu principele Barbu Știrbey la o reprezentație la Teatrul Național, unde au vizionat piesa „Hamlet“, în rolul principal jucînd actorul Aristide Demetriad, despre care regina scria: „Demetriad a jucat foarte bine rolul, dar este mult, mult prea bătrîn“.

De asemenea, regina și familia regală au participat la reprezentația de inaugurare (9 martie 1922) a noului teatru al Elvirei Popescu, „un teatru mic și frumos, dar noi am stat prea departe de scenă, ceea ce pentru mine, cînd se joacă în românește, este un dezavantaj, întrucît nu pot înțelege tot ce se spune. S-a jucat «Le Bois Sacré», o foarte amuzantă piesă de Flers, dar care desigur că tradusă în românește pierde“.

Pe lîngă teatru, regina și familia regală mergeau și la Operetă, cum s-a întîmplat la 29 ianuarie 1922, cînd împreună cu regele Ferdinand și cu principesa Mărioara au mers la Opereta Română, pentru a-l vedea pe celebrul Leonard (Nicolae Leonard, 18861928, tenor de operetă), în „Contele de Luxemburg“. „A fost o foarte bună reprezentație – scria regina Maria – și fără îndoială că Leonard arată neobișnuit de bine. Publicul de duminică ne-a ovaționat puternic“.

Peste un an, la 6 februarie 1923, la Teatrul Național a avut loc o reprezentație cu ocazia aniversării a 30 de ani de căsătorie a familiei regale Ferdinand și Maria. La apariția suveranilor în loja regală, orchestra a intonat Imnul regal, apoi a fost prezentată piesa lui W. Shakespeare „Visul unei nopți de vară“, piesă ce fusese jucată și în urmă cu 30 de ani, cu ocazia căsătoriei regelui și a reginei.

(va urma)

Sursa: HISTORIA RO

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Tragedia Pompeiului – într-o nouă variantă

Erupția vulcanului Pelée

Întemeiat la începutul Secolului al XVIII-lea de către exploratorul Belain dʼEsnancourt şi însoţitorii săi, oraşul Saint-Pierre era cel mai popular centru urban din insula Martinica. La începutul veacului nostru, locuitorii săi –în număr de peste 30.000, printre care aproximativ 6.000 de albi – se bucurau de avantajele unui port modern, de pitorescul cartierelor construite pe povîrnişul muntelui Pelée şi de farmecul unor mici cursuri de apă cu nume romantice: Roxelana, Apa cea Albă, Ceronisa. Rai – clar nu pentru toţi

În Europa, ca și în America, arhipelagul din Marea Caraibilor era socotit un adevărat paradis terestru, în care se integra şi Martinica. În Franţa se vorbea mult despre această insulă de 1106 km2, unde dulcea blîndeţe a climatului, splendoarea peisajelor, dărnicia naturii şi frumuseţea băştinaşilor se întreceau în a oferi condiţiile unui trai de perpetuă desfătare.

Imaginea nu era prea departe de realitate în ceea ce-i privea pe albi. Dar pentru populaţia de culoare (negrii şi mulatrii alcătuiau 80% din totalul locuitorilor) viaţa în Martinica nu era cîtuşi de puţin paradisiacă. Descoperită de Columb în 1502, insula fusese colonizată de francezi încă din anul 1653. Ocupată de englezi în două rînduri (1675 şi 1790), ea revenise Franţei în 1814. În vremea lui Ludovic al XV-lea, arhipelagul Antilelar Mici – din care fac parte Guadelupa şi Martinica – era considerat mai valoros decît Canada, datorită producţiei sale de trestie de zahăr, rom, indigo şi cafea. Simultan cu exterminarea indigenilor, coloniştii Lumii Noi au „importat“ sclavi din Africa, supunîndu-i unei crîncene exploatări. Eliberaţi din sclavie în 1794 de Adunarea Naţională creată în urma Revoluţiei franceze din 1789, negrii şi mulatrii din Martinica şi Guadelupa au fost readuşi în stare de robi de către Napoleon la sfîrşitul Secolului al XVIIIlea, măsură care a provocat marea răscoală a haitienilor, conduşi de Toussaint Louverture. Abia în 1848 sclavia a fost definitiv abolită în toate coloniile franceze.

Dar introducerea metodelor capitaliste în exploatarea bogăţiilor naturale ale insulei nu a îmbunătăţit soarta oamenilor de culoare din Martinica, transformaţi în robi salariaţi. Chiar şi la începutul secolului nostru, pe întinsele ei plantaţii trudeau cîte 14-16 ore pe zi nu numai bărbaţii, ci şi familiile lor – inclusiv copiii de 7-8 ani –, de-abia putîndu-şi agonisi hrana necesară traiului. Analfabetismul făcea ravagii. Locuind în cocioabe mizere, sau chiar în peşterile munţilor, lipsiţi de orice asistenţă sanitară, procentul de mortalitate al negrilor şi mulatrilor era de 16 ori mai ridicat decît cel al albilor.

„Connaissez-vous la Martinique? Cʼest la que vivent Ies gens heureux“ („Cunoaşteţi Martinica? Acolo trăiesc oamenii fericiţi“). Aşa glăsuiau primele două versuri ale unei şansonete pariziene pe care o fredonau prin 1900 toţi clienţii cafenelelor cu program artistic din Montmartre. Dar şansoneta nu preciza numărul fericiţilor şi nici culoarea pielii lor.

Un somn cu coşmaruri

În primăvara anului 1902, nici albii nu mai erau la adăpost de necazuri. Concurenţa Indiilor occidentale britanice şi, mai ales a insulei Jamaica, tulbura somnul dulce al plantatorilor de trestie de zahăr şi al fabricanţilor de rom. Renunţînd la culturile de cafea şi indigo, zahărul şi derivatul său alcoolic reprezentau pentru Martinica singurele produse de export rentabile. Trecerea Cubei de

sub dominaţia Spaniei în zona de influenţă a Statelor Unite stîrnea şi ea îngrijorări. Nemulţumirile populaţiei de culoare şi perspectiva unor mişcări revendicative şi de protest sporeau şi mai mult neliniştea colonialiştilor.

Pe lîngă toate acestea, locuitorii oraşului Saint-Pierre, pierrotinii – cum îşi spuneau ei pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios – aveau un motiv în plus de îngrijorare: Muntele Pelée, care domina oraşul de la înălţimea celor 1397 de metri ai săi, vulcan adormit de cîteva secole, dădea semne de trezire. Nici măcar în legendele locale nu se păstrase amintirea erupţiilor sale. Dar pe la 1851 se petrecuse un fenomen ciudat: într-o noapte, cerul cu desăvîrşire senin fusese brusc acoperit de un văl opac. Era cenuşa fierbinte izbucnită din măruntaiele muntelui. După cîteva ore, totul reintrase în normal. Locuitorii răsuflară uşuraţi şi neplăcutul eveniment fu dat uitării. Craterul se transformă într-un lac, botezat L’Etang Sec (Iazul gol), spre care porneau duminica în plimbare funcţionarii coloniali francezi. Pe drum, soţiile lor, adăpostite la umbra micuţelor parasoluri multicolore, îşi bîrfeau reciproc toaletele şi cochetau cu chipeşii ofiţeri de marină.

La un interval de exact 51 de ani, în primăvara lui 1902, muntele Pelée îşi întrerupse somnul. La 25 aprilie, un fum lung şi subţire se înălţă din Iazul gol, dar fu împrăştiat de briza Oceanului Atlantic. Două zile mai tîrziu doi păstori negri, coborînd pentru cîteva ceasuri la locuinţele lor din periferia oraşului, aduseră vestea că pe versantul muntelui se simţea miros de fum şi că apa pîraielor era atît de amară încît vitele n-o puteau bea. Ştirea se răspîndi cu repeziciune, dar cei mai mulţi dintre albi nu-i dădură crezare. Patru tineri hotărîră să verifice spusele păstorilor şi întreprinseră o ascensiune spre păşunile de pe coama vulcanului. Înapoiaţi la SaintPierre, povestiră, alarmaţi, că din crater, de unde se auzea un zgomot de clocot, ţîşneau ca dintr-un gheizer trombe de fum şi de apă. Pierrotinii nici n-apucară să-i asculte, căci alte fenomene le atraseră atenţia: cursurile de apă îşi măriră debitul, provocînd inundaţii întinse, iar pe mare izbucni dintr-odată furtuna, rupînd cablul telegrafic submarin dintre Martinica şi Guadelupa. Nava-atelier Pouyet-Quartier încercă să-l repare şi specialiştii de la bord constatară apariţia „unui nou curent în strîmtoarea dintre cele două insule, ca şi cînd s-ar fi produs o fisură pe fundul mării”, după cum remarcă unul din marinari. Nimeni însă nu făcu legătura între această întîmplare şi coşmarul care tulbura somnul vulcanului.

Politica are prioritate

electorală! La 7 mai, un noroi cald se scurse pe povîrnişurile vulcanului şi umplu străzile oraşului Saint-Pierre. La suprafaţa rîurilor Roxelana, Ceronisa şi Apa cea Albă pluteau cadavrele a mii de peşti. Un început de panică se produse în rîndul locuitorilor, dar primăria se grăbi să calmeze spiritele: la răscrucile străzilor, crainici precedaţi de tradiţionalul răpăit de tobe anunţară populaţia că nu exista nici un motiv de teamă. „Nu vă lăsaţi înfricoşaţi de zvonuri fără temei. Vedeţi-vă liniştiţi de treburi!“, strigau trimişii oficialităţilor.

Poate că ordinele primăriei n-ar fi convins dacă n-ar fi fost întovărăşite de argumentele unor oameni de ştiinţă. La solicitarea lui Jean Malety, unul dintre potentaţii locali, geologul Charles Landes – membru al Comisiei ştiinţifice pentru Martinica – declară: „SaintPierre nu are de ce să se teamă de muntele Pelée, decît în măsura în care Napoli trebuie să se teamă de Vezuviu“.

Tot în ziua de 7 mai sosi la Saint-Pierre Alphonse Mouttet, guvernatorul Martinicăi. Furios la gîndul că alegerile nu se vor desfăşura conform programului, el părăsise capitala insulei – portul Fort-de-France – însoţit de o suită din care făceau parte profesori de liceu, geologi, meteorologi, ingineri constructori, ba chiar şi medici veterinari. După o şedinţă convocată ad-hoc, acest solemn sinod ajunse la concluzia că nu exista nici un pericol. „Chiar dacă vulcanul va erupe, lava va urma calea pe care a mers avalanşa de pietre şi nu va atinge oraşul“, decretară la unison geologii, inginerii şi veterinarii.

Singurul care nu luă în serios verdictul acelei sesiuni ştiinţifice improvizate fu iniţiatorul ei, guvernatorul Mouttet, care se grăbi să plece din Saint-Pierre în aceeaşi seară. Se pare că înaltul demnitar a fost ultimul om care a părăsit teafăr oraşul.

Două minute...

În noaptea de 7 spre 8 mai 1902, catastrofa devenise iminentă. Cerul era senin, dar din vîrful muntelui Pelée ţîşneau fulgerele într-o cadenţă tot mai rapidă. Un nesfîrşit torent de lavă incadescentă, atingînd o temperatură de 1800° C, năvăli spre oraş.

Cei mai mulţi dintre locuitori, surprinşi în pat, fură asfixiaţi, carbonizaţi sau înecaţi în lichidul negru şi clocotitor. La periferie, muncitorii treziţi înainte de a se crăpa de ziuă fură luaţi de puhoiul de lavă şi arşi de vii. Nici o casă din Saint-Pierre, nici chiar noul şi impunătorul sediu al firmei britanice Lloyd’s, nu rămase în picioare. Totul se nărui sub presiunea valului de lavă şi, în numai două minute, o aşezare prosperă fu pustiită şi transformată întrun imens cimitir.

Cei 30.000 de locuitori ai oraşului pieriră, cu excepţia unui deţinut negru, pe care directorul închisorii îl pedepsise în ajun, întemniţîndu-l într-o celulă subterană. Deşi auzise zgomotele de afară, încarceratul nu-şi dăduse seama de cataclism. La 9 mai, strigătele lui atraseră atenţia soldaţilor trimişi în ajutor, care-l salvară. În schimb, geologul Charles Landes plăti cu viaţa optimismul său de comandă: ars de vaporii lavei, se aruncă în bazinul din curtea vilei pe care o ocupa în elegantul cartier TroisPonts. Găsit în comă, fu transportat la unul din corturile Crucii Roşii, instalate în preajma localităţii, unde muri peste cîteva ore.

Cu toate că detunăturile şi fulgerele născute parcă din crater se înteţiră, autorităţile îşi păstrară „calmul“. Nici chiar în ziua de 5 mai, cînd o avalanşă de pietre fierbinţi distruse o uzină din vecinătatea oraşului, făcînd 13 victime, nu luară nici o măsură. Explicaţia este simplă: tocmai atunci se desfăşura campania în vederea alegerilor municipale. Candidaţii autorităţilor coloniale trebuiau să iasă cu orice preţ învingători în confruntarea cu reprezentanţii opoziţiei locale. Ei recurgeau, ca de obicei în asemenea ocazii, la clasicul arsenal electoral, organizînd chermeze unde romul se distribuia gratuit şi descinderi poliţieneşti la domiciliul celor cunoscuţi ca făcînd parte din rîndurile opoziţiei. Recunoaşterea unui pericol natural însemna – pentru apărătorii ordinii publice colonialiste – dezminţirea sloganului oficial care suna astfel: „En Martinique, tout va bien!“ („În Martinica, totul merge bine!”). Nu i se putea îngădui, aşadar, muntelui Pelée să-şi facă de cap în plină campanie

Proporţiile catastrofei stîrniră vii comentarii în Franţa şi în întreaga lume. Pe măsură ce se aflară amănunte despre indiferenţa cu care fuseseră tratate simptomele prevestitoare ale erupţiei, indignarea crescu. Presa ceru cu insistenţă ca vinovaţii – şi, în primul rînd, guvernatorul Mouttet – să fie traşi la răspundere. Un ziarist cercetă arhivele Ministerului Coloniilor şi descoperi raportul întocmit de Comisia de cercetare numită în 1851, după erupţia care avusese loc în acel an. Întreprinzînd o investigaţie cu adevărat ştiinţifică a situaţiei, comisia constatase existenţa a zece guri de erupţie, orientate toate spre Saint-Pierre, şi-şi încheiase astfel raportul: „Dacă de data aceasta am scăpat doar cu spaima, s-ar putea ca în viitor să aibă loc un dezastru“. Din nefericire pentru martinicanii ucişi de lavă, pronosticul fusese confirmat de evenimente. Dar afacerea se muşamaliză, fără urmări juridice. Erau în joc prea multe şi prea mari interese politice a căror importanţă atîrna mai greu în balanţă decît pierderea celor 30.000 de vieţi.

NICOLAE STERIADE

Ruinele băncii după erupția din 8 mai 1902

Cyparis, singur supraviețuitor al erupției

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (141)

Artele în Dinastia Tang (11)

Caligrafia (10)

Instrumentele și materialele caligrafice (3)

Hîrtia este una dintre marile invenții pe care China le-a dăruit omenirii. Analele chineze menționează că hîrtia – produs industrial special pentru scris, desenat, tipărit, împachetat etc., fabricat din substanțe organice vegetale și materiale de încleiere și colorare, sub formă de foi subțiri și întinse – a fost inventată în anul 105 d.Chr. de către marchizul Cai Lun – eunuc, șambelan însărcinat cu administrarea atelierelor imperiale. Pînă la inventarea hîrtiei, în China și Orientul Mijlociu în general, toate scrierile-documente de stat, lucrări științifice ori literare, mesaje personale etc. – erau gravate sau scrise cu tuș ori lac pe mici șipci de bambus sau alt lemn flexibil (salcie, salcîm, dud), avînd lungimea de 30-50 cm șți lățimea de 1,5 – 3,5 cm. După scrierea lucrării șipcile erau perforate la cele două capete și se înșirau pe un șnur sau se legau cu o curelușă, fiind făcute sul. Documentele oficiale sau cărțile scrise pe un asemenea suport erau foarte greu de manipulat. Se mai foloseau ca suport pentru scriere oasele, piatra, metalul și în primul rînd bronzul.

Un alt suport pentru scris, mult mai rar folosit, din cauza prețului său mare, era țesătura de mătase, utilizată pentru caligrafie, pictură, scrisori de acreditare a ambasadorilor etc. Bunăstarea materială și dezvoltarea vieții spirituale în China dinastiei Han au reclamat apariția unui suport pentru scris care să fie ieftin, ușor, manevrabil și mai rezistent. Acesta a fost hîrtia, inventată de Cai Lun, care a sintetizat o

Bolile și Istoria (19)

Gin, gripă şi tuberculoză (9)

În 1917, circa 16% dintre vitele din SUA şi un sfert din şeptelul britanic sufereau de tuberculoză. În acel an, un ambiţios program de eradicare a maladiei a debutat în Statele Unite, reuşindu-se reducerea incidenţei tuberculozei printre copiii americani la aproape jumătate din cea întîlnită dincoace de Atlantic. Marea Britanie nu va lua asemenea măsuri hotărîte decît în 1922, moment din care numărul cazurilor de tuberculoză de tip „bovin”, afectînd glandele, oasele şi articulaţiile, s-a redus considerabil.

Un asalt direct împotriva bacilului tuberculozei nu a fost posibil decît după cel de-al doilea război mondial. În 1944, americanul Selman Waksman a început să cerceteze pelicula de mucegai pe care o observase în gîtul puilor de găină crescuţi pe un teren acoperit cu bălegar. Bacteriile care formau pelicula respectivă aparţineau speciei Actinomyces, din care Waksman a preparat un antibiotic numit actinomicina, letal pentru o gamă largă de microorganisme, dar la fel de periculos şi pentru om. Continuîndu-şi investigaţiile, savantul american a descoperit un mucegai asemănător, format de bacterii din clasa Streptomyces griseus, din care a izolat antibioticul streptomicină. În 1948, profesorul W. H. Feldman, de la Clinica Mayo, a încercat noul antibiotic pe scară largă, pentru vindecarea tuberculozei. Din păcate, introducerea acestui antibiotic în medicaţia bolnavilor a fost urmată de apariţia unei tulpini tuberculinice foarte rezistentă la tratament. Totuşi, descoperirea streptomicinei era promiţătoare, şi Feldman nu a abandonat această pistă. La capătul unor eforturi titanice, el a reuşit să creeze un produs de laborator, prin îmbinarea streptomicinei cu alte două substanţe, acidul paraaminosalicilic şi acidul isonicotinic hidrazid. Acest amestec chimic, a demonstrat el, putea fi folosit cu efecte excelente, împotriva tuberculozei, eliminîndu-se riscul apariţiei de noi tulpini ale bolii.

Modernizarea testelor pentru depistarea tuberculozei în faze incipiente, radiografiile de masă, vaccinul BCG preparat sub control strict şi chimioterapia bazată pe

experiență colectivă, acumulată timp de mai multe secole. Cai Lun a observat că, pe rogojinile unde se zdrobeau gogoșile viermilor de mătase, rămînea un strat subțire de pastă, care, după uscare, se transforma într-o peliculă compactă și flexibilă, în care unii medici împachetau doctorii. La această observație, Cai Lun a adăugat ideea de a extrage material din coji de copac, diverse fibre vegetale, deșeuri textile, plase de pescuit uzate ș.a. În final, inventatorul a obținut o hîrtie de cea mai bună calitate, oferită împăratului Han Hedi. Din ordinul suveranului, invenția eunuculuișambelan Cai Lin a fost „brevetată“, cum putem nota în terminologie modernă, fiind produsă la scară industrială, în manufacturi specializate și răspîndită în toată China. Referitor la inventatorul hîrtiei, eunucul Cai Lin, înnobilat de către împăratul Chinei pentru meritele sale, menționăm că acesta s-a născut într-o familie nevoiașă din localitatea Guiyang, provincia Hunan. Fiind, de mic, inteligent, îndemînatic, ager și inventiv, a fost vîndut ca eunuc la Curtea imperială, iar aici a servit cu loialitate și, totodată, a studiat ajungînd funcționar. A înaintat destul de repede în ierarhie, devenind membru al Sfatului imperial, unde s-a remarcat prin erudiție, înțelepciune și devotament. În anul 96 d.Chr. este numit șambelan-administratorul atelierelor imperiale pentru produse de lux. Ulterior, Cai Lun a fost numit în funcția de înaltă răspundere de supraveghetor șef al examenelor imperiale. În anul 121, în urma intrigilor, marchizul Cai Lun cade în dizgrația Curții imperiale și se sinucide. Conform altor surse, este asasinat din ordinul împăratului. Invenția marchizului Cai Lun, HÎRTIA, se va perfecționa odată cu trecerea timpului. În Secolele al VI-lea și al VII-lea, ea va fi adoptată în Coreea și apoi în Japonia. În anul 751, hîrtia ajunge în lumea arabă și, mult mai tîrziu, în Europa. Invenția lui Cai Lun a dus la fabricarea hîrtiei de calitate superioară și în cantități mari, iar acest fapt

streptomicină sînt armele care au reuşit să învingă tuberculoza. Dar este totuşi prea devreme să susţinem că victoria ar fi totală. Chiar şi într-un stat dezvoltat, precum Marea Britanie, în 1937 mureau de tuberculoză 27.754 de persoane, pentru ca, după război, în 1949, numărul lor să scadă sub 20.000, pentru prima oară în istoria acestei ţări. Apoi, numărul s-a redus treptat, ajungînd la 10.583 de decese în 1952 şi la 2.282 în 1965. Chiar şi în zilele noastre, deşi cazuri mortale se înregistrează tot mai rar, iar tuberculoza tinde să devină o boală a vîrstei a treia şi nu a tinerilor, mai există încă persoane care suferă din cauza ei. În restul Europei, incidenţa bolii a crescut cu aproape 30% între 1985 şi 1991, iar în Statele Unite, în acelaşi interval, cu 12%. O creştere spectaculoasă pare să se înregistreze în regiunile secetoase din zona Mării Aral, în Uzbekistan. Astăzi, potrivit datelor furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, circa zece milioane de oameni suferă de tuberculoză în întreaga lume, dintre care 3 milioane mor în fiecare an; 95% dintre decese se înregistrează în Lumea a Treia. Astfel, în ţările sărace ale planetei, tuberculoza continuă să reprezinte o problemă gravă, în ciuda eforturilor depuse pentru eradicarea ei. Motivul principal este suprapopularea şi lipsa unei alimentaţii adecvate. Pînă cînd aceste tare sociale nu vor fi eliminate, nu vom putea face în aşa fel încît tuberculoza să fie doar un termen, în enciclopediile medicale.

Dar chiar şi înfrîngerea parţială a unei asemenea maladii devastatoare a putut schimba istoria umanităţii. Deşi un cinic ar sugera, probabil, că tuberculoza a răpit, în secolele trecute, mulţi posibili tirani de talia unui Hitler sau Stalin, care poate dacă nu ar fi fost afectaţi de bacilul ucigaş, ar fi ucis ei milioane de oameni, nu putem neglija totuşi faptul că, în egală măsură, ea a văduvit civilizaţia umană de nenumărate valori, în toate sferele de activitate. Să luăm, în cele ce urmează, un singur exemplu, cel al unui tînăr englez de viţă nobilă: Povestea lui nu doar că reprezintă o dovadă în plus, în ceea ce priveşte caracterul „familial” al bolii, dar a încurajat opiniile potrivit cărora tuberculoza a fost prin excelenţă maladia romanticilor, figuri carismatice, de o paloare morbidă, răpite în floarea tinereţii de Doamna cu Coasă. De altfel, în Secolul XIX, tuberculoza era

a contribuit la dezvoltarea producerii de cărți ieftine, ușoare, manevrabile și, implicit, la dezvoltarea culturii și a civilizației chineze, iar ulterior, a celor arabomusulmană și europeană.

Totuși, în Secolul XX s-au făcut descoperiri arheologice, care devansează fabricarea hîrtiei încă din dinastia Han de Apus. De exemplu, în anul 1986 a fost descoperită într-un mormînt din provincia Gansu o hartă din hîrtie, care data din primii ani ai dinastiei Han de Apus. Tratată la fel ca hîrtia din perioadele ulterioare, aceasta era fină și moale. În perioada 1990-1992, au fost descoperite cca. 460 de bucăți de hîrtie de cînepă din perioada antică. Pe unele din aceste bucăți erau vizibile ideograme. Potrivit descoperirilor arheologice din Secolul XX, arheologii chinezi declară că hîrtia făcută din fibre de cînepă a fost inventată înaintea hîrtiei făcută de Cai Lun. Prin săpăturile făcute de-a lungul Drumului Mătăsii, în cazul mai multor ruine sau morminte din provinciile Shanxi, Gansu și Xinjiang s-a descoperit numeroase bucăți de hîrtie antică mai vechi decît hîrtia lui Cai Lun și care poartă ideograme scrise cu cerneală chinezească. Hîrtia era deja folosită pentru a scrie, a picta și a împacheta. Conform tradiției, un discipol al lui Cai Lun, numit Kang Dan a fabricat hîrtie folosind lemnul de sambovină (specie de arbori cu frunze căzătoare). Această hîrtie numită Xuan, era de calitate superioară și a devenit repede populară. Hîrtia Xuan și-a luat numele după Xuanzhou, zona în care era produsă. Începînd din dinastia Song, hîrtia Xuan a fost produsă și din dud chinezesc, dud japonez, bambus și alte zece specii de plante și arbori. Hîrtia Xuan este moale, pliabilă și ușor de folosit la scris. De asemenea, această hîrtie are o bună rezistență la îmbătrînire, la decolare, rezistență împotriva moliilor și mare durabilitate.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

considerată chiar o boală „la modă”, rivalizînd, din acest punct de vedere, cu o altă afecţiune, cloremia, o formă de anemie caracterizată printr-o gravă deficienţă de fier în organism. Pare greu de crezut, dar în epoca respectivă un tînăr care avea figura osoasă, ochii aprinşi ca de febră şi o paloare accentuată, era privit ca idealul erotic al oricărei domnişoare de pension... În romane şi în operele muzicale, în piesele de teatru şi în pictura romantică întîlnim adesea acest bizar standard de frumuseţe, personajele aproape translucide degajînd o radianţă eterică. Reprezentarea în artă a unor astfel de personaje ne apare astăzi nu doar ca o reflectare a focului lăuntric ce le ardea inimile, ci şi o mărturie asupra maladiei teribile care le distrusese plămînii... Dacă atunci cînd mergem la operă, soarta crudă a unor personaje fictive, precum Violetta lui Verdi sau Mimi a lui Puccini, ne smulge lacrimi, cu atît mai impresionaţi ar trebui să fim aflînd despre destinul, la fel de tragic, al unui personaj real, poetul John Keats.

Născut la Londra, pe 29 octombrie 1795, John era fiul cel mare al lui Thomas Keats, un cunoscut crescător de cai şi deţinător, împreună cu socrul său, al mai multor grajduri, la marginea oraşului. După John, Thomas Keats a mai avut trei copii: doi băieţi, George şi Tom, şi o fată, Fanny. Erau cu toţii o familie fericită şi unită, trăind în bunăstare. Băieţii au fost trimişi la studii, la colegiul din Enfield, unde au primit o educaţie riguroasă din partea reverendului John Clarke. În această atmosferă de şcoală britanică, s-a format John, ca un elev cu nimic deosebit de ceilalţi, nu foarte strălucit la învăţătură, însă întotdeauna primul la activităţile sportive şi gata să se ia la harţă cu oricine îi stătea în cale. Apoi, în viaţa familiei Keats s-au produs mai multe drame. Tatăl moare, în urma unui accident hipic, pe 16 aprilie 1804, cu cîteva luni înainte ca John să împlinească nouă ani. Tînăra văduvă se mărită, la două luni după decesul primului soţ, dar curînd neînţelegerile cu cel de-al doilea soţ o vor determina să se despartă de el şi să plece la conacul mamei sale din Edmonton, loc care va fi căminul familiei Keats pentru următorii cinci ani.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Fotografii mişcate

Reporter de teren

Era pe 9 septembrie 1998, într-unul din birourile Revistei ,,România Mare” de la Casa Scînteii. Forfotă, gălăgie și uși trîntite, căci era ziua cînd se făcea revista. Citeam un text pe un colț de masă, cînd m-am auzit strigat:

– Dom’ Suditu, la telefon! Șefu’!... – Da, să trăiți!...

– Ă-ă, dom’ Suditu! Te duci la Cimitirul Bellu, unde se comemorează 5 ani de la moartea lui Eugen Barbu. Acum. O să fie ceva lume. Faci un reportaj, cine era prezent, atmosferă, cutare-cutare... Mai întîi, faci textul acolo, în cap. Te întorci la birou și-mi scrii un material de 80 de rînduri...

– Dacă-i ordin, cu plăcere...

... Nu mi-a plăcut niciodată să conduc pe cineva sau ceva. Subaltern perfect, m-a speriat ideea de a-mi asuma vreo răspundere, găsind satisfacții mai mult din supușenie, precum un personaj al lui Theodor Mazilu. Nici măcar familia nu mi-am condus-o. Fiecare a făcut ce-a vrut. Fie-mea avea 14 ani cînd am surprins-o fumînd. Am făcut tărăboi. Ce te bagi? Fac ce vreau cu viața mea! A sărit și mă-sa cu clanța. Da, e viața ei. Cine ești tu să te bagi? A sărit și soacra, atunci venită pe capul nostru. Așa e fetili din ziua de azi. Boite și cu țîgara în gură. Muieri cumplite, teleormănencele astea! Cea de-a treia doar pe jumătate. A început vreo trei facultăți. Frumusețea nu i-a ajutat la nimic. Copil fără noroc, cum spunea Adrian Păunescu despre fata lui, Ioana. Azi e singură în casa mea pe care i-am lăsat-o moștenire. Trei camere la etajul șapte, căci eu m-am mutat la țară, unde aștept să mor. Noroc cu fi-su, băiat cuminte, nu bea, nu fumează, nu se droghează. Își vede doar de meseria lui. În schimb, un snob fără pereche. Barbă, tatuaje, tunsoare ca fotbaliștii. Se duce la sală, căci a început să facă burtă. Nu poți, mă, să alergi prin parcuri? Sau să urci și să cobori șapte etaje pe scări? Eu nu sînt un sărăntoc! Și-a tras o gagică – soră geamănă: tatuată, vopsită, botoxată, siliconată. Nici peste fi-miu nu m-am băgat. Dar a semănat cu mine și nu-i lipsește nimic: nevastă, amantă, copii, vilă, mașini, căci s-a făcut inginer și are o firmă de construcții. El ne ține pe toți.

... Am ajuns la Bellu, Aleea Scriitorilor, căci nea Jenică este înmormîntat la picioarele lui Eminescu. Tristețe și ciori. Plouă mocănește și cerul stă să-ți cadă în cap. Teiul lui Eminescu desfrunzit, și eu fără umbrelă. Într-un minut mi s-au udat și izmenele. Aleluia, Aleluia, Dumnezeu să-l ierte! Doi preoți. Grupuri-grupuri, vreo 10-15 persoane, băgate sub umbrele, discută privind la Marga Barbu, care face oficiile de văduvă. Hai să mă bag și eu printre ei. Cine e ăsta? Pleacă, dom’le de aici! Stingher și resemnat, dau o raită pe la morminte. Ce caută Traian Săvulescu lîngă Eminescu? În jurul lui Rebreanu, toată familia – soția, fiica și ginerele... Marga Barbu se oprește în fața mea și mă blagoslovește cu două păhărele albe de unică folosință, unul cu vin și altul cu colivă. Zi bogdaproste! Ud leoarcă, părul îmi căzuse pe frunte, dezvelindu-mi începutul de chelie. Arăt sinistru. Și cu păhărelele-n mîini. Mă uit ca boul cum plouă în ele și înțeleg, în sfîrșit, tîlcul unui blestem dintr-o carte a lui Eugen Barbu: dar-ar Dumnezeu să-ți plouă pe colivă și pe lumînări! Deodată, Marga Barbu apare lîngă mine: îți mai trebuie astea? Și grațioasă, îmi ia păhărelele din mîini și le dă unui aurolac veritabil, nu ca mine, un gazetar în misiune. A venit și Vadim. Să trăiți! Să trăiți! Elegant și cu un aer de circumstanță, el are umbrelă. Îmi aruncă o privire. Instinctiv, îndoi spinarea. Dar nu cred că m-a recunoscut.

Plouă și la poarta cimitirului. Într-o Dacie albă, cu număr de Senat, un tip de la noi dă să plece. Cu doi ani în urmă venise la redacție cu un text, să i-l publice

Vadim. Așa cum ai așezat cuvintele, nu ți-l publică. Ori le iei acasă și le mai scrii o dată, ori le lași aici, să le dăm noi o față literară. Acum este senator și nu mă mai cunoaște. Deschide, dom’le, că m-a udat pîn’ la piele! Du-mă măcar pîn’ la metrou. Pleacă, bă, d-aciliea, cămi uzi pernele! Eu nu puteam să ies senator, fir-aș al dracului, a ieșit ăsta!... Peste un an, la Cluj-Napoca, deun Întîi Decembrie, invitați de primarul Ghiță Funar. Ninge ca-n copilărie. Vadim își luase parlamentarii și plecase înainte cu avionul. Eu și alții, cu microbuzul acela alb pe care scria ,,Partidul România Mare”. Sînt cu Vladimir, fotograful nostru, cînd de noi se lipește senatorul în chestie. Cred că nu te-ai supărat atunci... Deodată, se aud niște țipete. Ridic capul și văd niște muieri uitîndu-se în sus. O falaștoacă de zăpadă vine la vale pe acoperișul unei case. Apucăm să ne ferim, senatorul însă nu mai apucă...

Serenadă pentru un portar de fotbal

Încă de copil, din tot ce se întîmplă într-un meci de fotbal, pe Nelu Florea l-au fascinat doar portarii. Înalți, cu brațele și picioarele lungi, portarii din copilăria lui erau echipați cu șepcuțe trase pe ochi, genunchiere și mănuși mari, ca de oțelar. Și cînd săreau din bară-n bară, avea impresia că băieții ăia erau niște eroi din tragediile antice, care îndeplineau o misiune sacră. Zi de zi, băiatul se convingea că portarul, ca ultim apărător în fața porții, este și înger (cînd salva mingi imposibile și cîștiga de unul singur meciul), dar și demon (cînd nu apăra nici ce era de apărat, comportîndu-se ca un copil de 5 ani, cum scrisese Ioan Chirilă despre Stere Adamache, care i-a pus mingea pe tavă lui Nicki Dumitriu, dar acesta a trimis-o în bălării).

Mai mult, întrebînd în stînga și-n dreapta, aflase și că un portar de portari e musai să dețină un dram de nebunie, care să-l facă să se arunce la picioarele adversarilor. De aceea trupul lui este plin de cicatrice. Numai portarul are degetele de la mîini strîmbe și se fălește cu cele mai multe fracturi de coaste și de membre, dislocări de umeri și de clavicule, genunchi săriți, arcade cîrpite, dinți rupți și nasul spart. (Cu mulți ani în urmă, l-am cunoscut pe domnul Bleojdea, șeful galeriei rapidiste, care era foarte supărat că, la un antrenament, fundașul Sameș i-a rupt cu un șut deștiul arătător portarului Manu, taman cînd ne aștepta derbiul cu Dinamo. Lasă, dom’le, zic, poate că duminică Sameș îi rupe deștiul și lui Cavai... Să teaudă Dumnezeu!)

Extinzînd cercetările, Neluțu Florea aflase că însuși Bobby Charlton, unicul Bobby Charlton, marele artist al lui Manchester United de pe vremea de aur a lui Matt Busby și campion mondial cu Naționala Angliei în 1966, a tînjit, toată viața, să se facă portar, dar n-a avut talent sau poate suficient curaj. Era bun rău Neluțu la fotbal. De multe ori, în liceu, la ora de sport, zicea: hai să jucăm cinci la doi: voi cinci de o parte și eu cu un portar dincoace. Și, matematic, ne bătea pe toți.

În atari circumstanțe, e lesne de înțeles că, într-o bună zi, a pășit pe Giulești, spunînd că vrea să ajungă portar mare, chiar dacă nu-l prea ajuta înălțimea. Din cauza aceasta, rareori a prins Divizia A, ci mai mult a jucat în B, pe la Oradea, Petroșani sau Galați. Cel mai mult a stat la Pașcani, unde s-a și însurat și i s-au născut fetițele. La București venea doar iarna și vara, în vacanțe.

Odată, pe la începutul unei toamne, ne-am întîlnit la Restaurantul ,,Grădinița”, de lîngă Piața Romană. Era înainte de cutremurul din 1977. Ședea la o masă cu mai mulți fotbaliști de la Dinamo și m-a chemat la masa lor. Eu eram cu Letiția și am avut o reținere: cum să o aduc între atîți băieți frumoși și celebri, eu, care eram o mediocritate? Dar el a insistat, ea a zis de ce nu?, și atunci i-a oferit un scaun, după care a mai cerut cîteva beri.

Letiția nu era vreo frumusețe: cam pitică și cu ochelari ca de tocilară. Dar, în dimineața aceea cu soare călduț și aerul limpede, aproape că se metamorfozase într-o profesoară de Filozofie, distinsă și înaltă. Părea mai degrabă o intelectuală de la televizor, nu o absolventă de ASE, care, peste cîteva zile, urma să plece la Focșani, să-și ia în primire postul de contabilă la o fabrică de confecții. Eu trebuia să plec, chiar în seara aceea, la o școală sătească de la poalele Făgărașilor. Petrecuserăm toată noaptea la mine acasă și, spre ziuă, se apucase să-mi inspecteze bagajele. Ce să faci cu două costume la țară? Acolo îți trebuie haine groase, nu elegante. Mi-a mai scos cizmele de cauciuc și ghetele. Îți cumperi altele de la fața locului, că doar te duci la muncă, unde ai să primești leafă, nu la pușcărie! Canadiana las-o. Și blugii. Ia și două pulovăre. Tricouri n-ai? Am ieșit în oraș, să caut lenjerie de corp, din bumbac, cămăși groase din diftină, un fular și o căciulă de schior. În rest, găseam acolo cemi trebuia. Atît era bagajul meu: un geamantănaș și o sacoșă pe umăr. În acele împrejurări senine, ne-am așezat la masa fotbaliștilor.

Nelu Florea era un portar de 1,75 m, acrobat și cu un joc spectaculos, aidoma lui Voinescu de altădată sau mai celebrului mexican Campos, care participase la două Campionate Mondiale și își bloca adversarii numai cu tehnica lui de a închide unghiurile și a-i face pe înaintași să tragă peste poartă. Lasă că era frumos Nelu, dar cel mai mult impresiona pedanteria lui. Știa cînd să tacă, ce să facă cu mîinile și cum să stea picior peste picior în societate. Mai știa și cum să mănînce pește și paste. Băi, Nelule, îi ziceam admirativ, tu ai merita să-l joci pe Hamlet, în monologul acela de o oră - numai el cu publicul în față și nici un buzunar la hainele de pe el... Ca fiu de croitor, de la el am învățat că, după folosință, cravata se deznoadă obligatoriu și se întinde pe o masă, să-și relaxeze fibrele. Și tot el mi-a destăinuit că și costumul de haine are suflet. De aceea, înainte de a-l pune înapoi în șifonier, e obligatoriu să-l periem cu blîndețe și să-l dăm la aer, măcar o oră, să respire. Mă crezi? Eu nu intru în poată decît ras și proaspăt dușat, iar echipamentul mi-l calc cu multă atenție și mi-l parfumez, mi-a dat el lovitura de grație. Ba, într-o altă împrejurare, mi-a dăruit o fotografie cu el pe linia porții, zîmbitor și cu mîinile la piept, într-un superb deux-pièces alb. Revenind în berărie, mai țin minte că, printre mușterii, se plimba o țigăncușă cu un coș cu flori. Luîndu-mi-o înainte, Nelu Florea cumpără un trandafir roșu, o minunăție, și-l oferi iubitei mele, cu o rară eleganță, ceea ce-l făcu pe Cornel Dinu, filozoful venit din iarbă, să fluiere cu admirație pentru amîndoi.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mihai

Ciucă,

„medicul curant al unui miliard de oameni“

Mihai Ciucă s-a născut pe 18 august 1883 în satul Săveni din județul Dorohoi și a fost fiul unor învăţători, Platon și Eleonora Ciucă. După ce a urmat școala primară condusă de tatăl său, a devenit bursier al prestigiosului Liceul Laurian din Iaşi, pe care l-a încheiat ca şef de promoţie, apoi, în 1902, s-a mutat la Bucureşti pentru a se înscrie la Institutul Medico-Militar. Datorită fratelui său, Alexandru, care era cu trei ani mai mare și studia Medicina Veterinară, tînărul a ajuns în anturajul profesorului Ioan Cantacuzino, devenind unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai acestuia la Laboratorul de Medicină Experimentală.

Între 1914 și 1915 doctorul Ciucă a urmat un stagiu la Institutul Pasteur din Paris, dar înainte de plecarea în Franța doctorul Cantacuzino a avut grijă să îl sfătuiască: „Nu cumva să treci orb pe lîngă această lume de minuni care e Parisul. Dacă vei şti la perfecţie ultimele noutăţi de microbiologie şi nu vei fi zăbovit în faţa vitraliilor medievale de la «Sainte Chapelle» sau în faţa sălilor cu sculptură grecească de la Louvre, te-ai dus degeaba”.

Revenit în țară, și-a urmat mentorul pe front în perioada celui de-al II-lea Război Balcanic şi apoi în timpul primului Război Mondial, conducînd campaniile de luptă împotriva epidemiilor de holeră. În această perioadă la Institutul din Bucureşti s-au preparat cantităţi mari de vaccin antiholeric, turnînduse sute de kilograme de substanță în sticle de diferite forme şi provenienţe, pentru că se epuizaseră toate recipientele clasice. Doctorului s-a încredinţat conducerea Laboratorului Corpului I de armată: „Eram gata în orice clipă pentru cel mai înalt sacrificiu – a spus medicul privind norii ameninţători ce se adunau pe cerul prezentului. Din nou trăiam şi respiram cu moartea alături, sfidînd-o”, după cum consemnează

Lumea regilor şi culisele ei

Ce fac regii cînd sînt en famille?

(3)

Încurcătura a rămas nerezolvată pînă astăzi. Dar s-ar putea ca aparenta lipsă de decenţă să corespundă unei tradiţii europene proprii. Ludovic al XIV-lea al Franţei primea vizite în timp ce se afla pe oala de noapte. Considerînd că face un favor special.

Monarhiile din Orientul îndepărtat, în schimb, erau extrem de precaute, să păstreze mistica monarhului, indiferent de mijloace. Şi anume prin distanţă. La curtea imperială chineză, începînd cu Secolul al VIII-lea, doar eunucii puteau fi servitori personali ai împăratului. Celorlalţi, chiar rudelor suveranului, le era interzis să se apropie de apartamentele sale, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Eunucii creau o aură de mister în jurul tronului imperial, fiind consideraţi suficient de umili ca să poată fi martorii muţi ai greşelilor şi slăbiciunilor din spaţiul privat. Nu i se permitea nimănui să îl privească pe împărat şi chiar dregătorii de rang înalt erau obligaţi să-şi coboare privirea în prezenţa sa. Iar cînd ieşea pe stradă, mergea numai sub umbrelă. Şi mai izolaţi erau regii din Saba. Lor le era interzis să părăsească palatul. „Iar dacă o făceau, plebea îi lapida“, spune Frazer în Creanga de aur.

Să fie oare scormonitul în viaţa privată, defăimarea publică la care sînt supuşi astăzi regii – din punct de vedere antropologic – consecinţa logică a unei căi greşite adoptate în Europa?

Cred că simplificăm prea mult dilema aruncînd cu totul asupra regilor vina pentru tratamentul ireverenţios

Radu Ifrimovici în articolul „Frații Ciucă”, publicat în 1974 în revista „Junimea”. În afară de sarcinile pe care le-a avut pe frontul din țară, medicul a participat şi la combaterea holerei în Bulgaria, o misiune a Crucii Roşii Române, iar în 1915 la combaterea tifosului exantematic în Serbia, într-o misiune a Direcţiei sanitare. În 1919 a semnat în numele României, alături de Nicolae Titulescu şi Ioan Cantacuzino, Tratatul de Pace de la Versailles, apoi a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde a organizat şi condus Spitalul „Izolarea”, alături de bunul său prieten şi colaborator, doctorul Alexandru Slătineanu.

Microbiolog, infecţionist, bacteriolog și epidemiolog, Mihai Ciucă a cercetat malaria şi bacteriofagul și, împreună cu Jules Bordet, laureat al Premiului Nobel în 1919, a descoperit fenomenul lizogeniei, care a devenit cunoscut sub numele de fenomenul Bordet-Ciucă. Marele său merit este însă combaterea şi eradicarea paludismului, denumirea științifică a malariei, boală infecțioasă provocată de un hematozoar prin înțepătura țînțarilor anofeli. În 1924 a fost numit, la recomandarea profesorului Cantacuzino, expert al Comisiei de paludism a Societăţii Naţiunilor, iar din 1928 şi pînă în 1939 a fost secretarul general al acestei comisii. În 1934, după moartea profesorului Cantacuzino, medicul Ciucă a fost chemat la Bucureşti pentru a prelua coordonarea Institutului Cantacuzino, împreună cu C. IonescuMihăieşti.

În momentul înființării Organizației Mondiale a Sănătății, în 1948, Ciucă a devenit unul din cei cinci membri ai Comitetului de experţi în paludism, a făcut o serie de călătorii considerate „misiuni antipaludism” în Europa, nordul Africii, Orientul Apropiat şi Extremul Orient, inclusiv în India, China, Indonezia, Malaezia și Japonia, fiind numit de profesorul H. Cordon de la

la care sînt supuşi de mass-media. Atunci, la începutul anilor şaizeci, cînd mediile de informare au început să ofere poporului ocazia de a privi în interiorul cortului căpeteniei, era greu de imaginat ce nivel de vulgaritate şi de lipsă de tact vor fi capabile să atingă într-o bună zi. Cînd s-a realizat filmul documentar Royal Family, nimeni nu punea sub semnul întrebării premisa că familia regală este sacrosanctă, iar respectul faţă de ea era de la sine înţeles. Pe atunci cotidienele Angliei mai aparţineau cîtorva gentlemeni ferm înrădăcinaţi în establishment, care puneau mai mult preţ pe bunăvoinţa curţii decît pe tiraj. Dacă Palatul Buckingham ţinea ca o ştire inoportună să nu intre în coloanele ziarului, era suficient un telefon discret la etajele unde-şi aveau birourile şefii de pe Fleet Street. Astăzi însă lucrurile nu mai funcţionează aşa. Astăzi nu mai există baroni ai presei ca Lord Beaverbrook sau Northcliffe, iar concernele mediatice aparţin unor tipi ca Rupert Murdoch sau unor grupuri de investitori anonimi.

Adevăratul punct de cotitură, marea crăpelniţă, a fost la debutul anilor nouăzeci, cînd Rupert Murdoch a înghiţit cele mai importante ziare ale Angliei, The Sun şi The Times. Cel dintîi vîrf a fost publicarea cărţii lui Andrew Morton, Diana: Her True Story, care din nefericire a ieşit pe piaţă exact la începutul sezonului mort de vară, cînd jurnalele sînt recunoscătoare pentru orice eveniment de senzaţie, care le permite să treacă peste cîteva săptămîni de plictiseală. Extrasul tipărit în Sunday Times a fost flancat de relatări senzaţionaliste din alte gazete ale lui Murdoch, potrivit cărora Queen Mother ar fi fost martora unei tentative de sinucidere a Dianei, lansînd sondaje de opinie care să indice cine era vinovat de eşecul mariajului, Charles ori Diana, şi publicînd, alături de poza prinţesei înlăcrimate, liste de

Harvard „medicul curant al unui miliard de oameni”. Un succes indubitabil a fost campania împotriva malariei pe teritoriul României, reușind ca, în termen de cinci ani, între 1948 și 1953, să ajungă la eradicarea bolii în țară. Tot el a coordonat și campania internațională împotriva malariei, încheiată în 1958, dar nu a reușit să stîrpească boala la nivel global, probabil și pentru că nu i s-au pus la dispoziție suficiente fonduri.

Pe lîngă activitatea științifică doctorul Ciucă a devenit, datorită mentorului său, un pasionat colecționar de artă, la fel ca și alți medici de la Institutul Cantacuzino, care au fost inspirați de pasiunea profesorului. Iată ce spunea doctorul Mihai Ciucă, conform relatării lui Radu Iftimovici: „Ceea ce respiram noi acolo, în preajma maestrului, era aerul pur al umanismului renascentist. Ceea ce am învăţat noi, de asemenea, de la Cantacuzino, a fost că noţiunea de specialist nu o exclude pe cea de om de cultură, de om cu preocupări multiple. Noi am trăit acolo, alături de Cantacuzino, toate acele frămîntări pe care unii, superficiali, le-au socotit nişte violon d’Ingres: dragostea lui debordantă pentru muzica bună, erudiţia şi ataşamentul pentru artele plastice, pasiunea pentru istoria culturii…”.

Profesorul Mihai Ciucă a încetat din viață pe 20 februarie 1969, la vîrsta de 86 de ani, la București. Fratele său, medicul veterinar Alexandru Ciucă, care a fost profesor la Catedra de Igienă şi Patologie Experimentală a Facultății de Medicină Veterniară, apoi decan al instituției de învățămînt și preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară din România, a murit pe 9 martie 1972, la vîrsta de 91 de ani. Alexandru și Mihai Ciucă și-au donat colecțiile de artă Academiei Române și altor muzee din țară, numele lor regăsindu-se printre cele ale donatorilor Muzeului Toma Stelian. După 1949, colectia de artă a muzeului fondat de avocatul și politicianul liberal Toma Stelian a fost mutată în clădirea fostului Palat Regal, casa din Șoseaua Kiseleff a fost oferită Uniunii Sciitorilor, iar astăzi este sediul central al PSD.

Sursa: rADU IFrImoVICI, „Frații Ciucă”, Revista Junimea, 1974

genul: „Zece semne sigure care indică ameninţarea unui colaps emoţional“.

După dezvăluirile lui Morton, a urmat demolarea publică a ducesei de York, mai bine-cunoscută sub numele de Fergie. Un fotograf înarmat cu teleobiectiv reuşise să surprindă o imagine în care ea se afla pe marginea unei piscine, în vreme ce iubitul ei texan îi săruta degetele de la picioare. Comentariul ieftin al jurnalistului de la Daily Minor: „Sînt de părere că cineva din categoria ducesei de York, ca membră a acelei familii arhetipale care este familia regală, se află în poziţia în care asemenea lucruri sînt interzise“. „Scandalul degetelor de la picioare“ a fost urmat de publicarea conţinutului unei convorbiri înregistrate ilegal, pe care se puteau distinge şoaptele intime de amor ale Dianei cu un iubit, apoi de legendarul Panorama Interview al acesteia, în care, cu capul înclinat într-o parte şi ochii solemn îndreptaţi spre cer, s-a plîns în faţa a milioane de telespectatori de dragostea lui Charles pentru Camilla, punînd public sub semnul întrebării aptitudinile sale de viitor rege. Iar la scurt timp, unul din ziarele lui Murdoch a publicat o convorbire telefonică – şi ea înregistrată ilegal – dintre prinţul Charles şi Camilla, în care Charles îşi exprima dorinţa să renască în chip de tampon al Camillei. The Sun urla: 6 MIN LOVE TAPE COULD COST CHARLES THE THRONE!

Dacă trecem în revistă titlurile acelui an 1992, numit de regină în discursul ei de Crăciun annus horribilis, modelul chinezesc – în care doar cîţiva eunuci preaplecaţi au dreptul să vadă faţetele banale ale existenţei omeneşti a suveranului lor – apare încă o dată cu mult mai atrăgător.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Repo R taj

România de lîngã noi – România realã SATUL CU CASELE ÎN DOUĂ ȚĂRI

(urmare din pag. 1)

Despre acest minunat colț de Românie, unde, într-o liniște perfectă, aproape nepămînteană, îți poți asculta propria respirație ieșită din strînsoarea traheei, veți citi în rîndurile următoare.

Venind dinspre Cîmpulung, pe la Dragoslavele –după ce am admirat grupul statuar, instalat în curtea casei în care a locuit scriitorul și dramaturgul Paul Everac (sculpturi aflate într-o vizibilă degradare) – drumul ne poartă printr-un peisaj cu deschidere spre o panoramă muntoasă: Rucărul, Podul Dîmboviței, Dîmbovicoara, Fundata, Fundățica, Șirnea – stau la umbra și la adăpostul măreției stîncilor imperiale: Munții Bucegi (2505 m) și Munții Leaota (2133 m), pe de o parte, și vîrful Păpușa (2391 m) și Piatra Craiului (2238 m), pe de altă parte. Geografia locului este marcată de două entități cu rezonanțe puternice în profilul zonei turistice locale (și naționale): prima – în ordinea traseului – Zona carstică Cheile Dîmboviței; a doua, care este legată nemijlocit de satul Șirnea, este Parcul Național Piatra Craiului.

Dacă reperele geografice ne apropie de natura intrinsecă a acestor locuri dintr-un perimetru de Țară, unde culmile munților sfredelesc norii și fabrică cel mai curat aer din România, alături de mulțimea dealurilor cu iarbă proaspătă și flori multicolore, pe care pasc în voie turme de animale (vaci, oi, capre), coordonatele istorice ale comunei Fundata sînt impresionante, Istoria acestor locuri lăsîndu-ne pagini glorioase, cu care locuitorii de azi se mîndresc, pagini din Cartea de Istorie a Neamului ce trebuie citite și recitite de către generațiile contemporane, doar în acest fel – și numai așa – vom cinsti memoria și numele bunicilor și străbunicilor noștri care, în urmă cu un secol și ceva, și-au jertfit sîngele și viața chiar pe aceste meleaguri, ca noi, astăzi, să ne bucurăm de frumusețea și ospitalitatea acestor locuri rămase românești doar prin sacrificiile amintite.

Vicisitudinile Istoriei, cînd întinderea statelor Europei era fixată în raport cu puterea forței armate a unui stat sau altul, au făcut ca hotarul dintre Austro-Ungaria (care stăpînea, pe nedrept, o bună parte din Transilvania) și Regatul România, să treacă prin localitatea Fundata, tăind literalmente satul în două. Oameni obtuzi, lipsiți de simțul realității dar, mai ales, „stăpîni” neîndurători, reprezentanții Imperiului vecin nu au ținut cont de realitatea din teren, fiind multe cazuri cînd, la trasarea noii frontiere, casele românilor din Fundata au fost trecute în Austro-Ungaria, pe cînd unele anexe gospodărești au rămas în România, locuitorii avînd nevoie de pașaport pentru a putea, de cîteva ori pe zi, să treacă „granița” pentru a da hrană sau a mulge animalele din țara vecină... România (de fapt, țara lor!).

Paradox? Cinism? Răutate habsburgică?

Separat sau toate la un loc fac parte din halucinanta Istorie și, totodată, dramă a Poporului Român, pe care le-a trăit pînă la Marea Unire de la 1 Decembrie

1918 – perioadă plină de chin și de durere, pe care, din păcate, luați prea repede de valul noii democrații și de „lucirea” ademenitoare a multinaționalelor – unii dintre noi au uitat-o sau, și mai rău, o consideră o propagandă naționalistă!

Totuși, roțile Istoriei s-au rostogolit cu aceeași greutate și peste Imperii, și peste țări mai mici, ducînd omenirea pe noi făgașe de dezvoltare și de priorități naționale. După perioada de neutralitate (1914-1916), la presiunea Puterilor Antantei, deși situația frontului era net nefavorabilă României, Consiliul de Coroană hotărăște intrarea României în război, la 27 august 1916, pe stil nou. În acest context belicos intră în scenă comuna Fundata, prin consemnarea în Marea Carte de Istorie a Armatei și a Poporului Român, a unui eveniment unic în toate marile bătălii duse de armatele Pămîntului de-a lungul timpului: primul militar căzut la datorie în prima bătălie dusă de o armată națională. Ei, bine, în această zonă, în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, primul ostaș român căzut în prima zi a Primului Război Mondial, a fost locotenet - colonelul GHEORGHE POENARUBORDEA. Jertfa lui a marcat, pe loc, un eveniment la fel de unic pe scara Istoriei României: Fundata a fost prima localitate românească eliberată de Armata Română de sub stăpînirea Austro-Ungară, deși, pînă la 1 decembrie 1918, conaționalii noștri din Transilvania aveau să cunoască multe suferințe și trădări.

Locotenent - colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, născut la București, la 12 februarie 1871, se afla, la momentul nefericit al morții, la comanda Regimentului 30 Dorobanți, în calitate de comandant secund, avînd misiunea de neutralizare a pichetului de la punctul de vamă austroungar cu România, Giuvala, de pe șoseaua Cîmpulung-Brașov. Rămas pentru eternitate în Analele Armatei Române ca primul erou din campania militară din vara anului 1916, de eliberare a Transilvaniei de sub ocupația austro-ungară, numele ofițerului Gheorghe Poenaru-Bordea este venerat de locuitorii din Fundata printrun monument istoric – o cruce din calcar de Albești, pe care sînt inscripționate cuvintele de veșnică pomenire: „EroUL COLONEL GHEORGHE POENARU - BORDEA, CEL DINTÎI OFIȚER CĂZUT VITEJEȘTE PENTRU

STRĂMUTAREA ACESTUI HOTAR”.

Am vizitat și eu acest monument insolit, dedicat unui erou primordial dintr-un război mondial, dar și altor eroi pe care i-a dat jertfă Patriei comuna Fundata. Amenajat în fața Dispensarului medical al comunei, localul unde era instalat postul de grăniceri unguri, în 1916, flancat de două tunuri vechi – simbol al puterii armate române – cu un rond de flori pe un cîmp de iarbă verde – monumentul era bine îngrijit, și două coroane de flori luminau întregul ansamblu, impunînd o liniște seculară, pentru a avea timp să medităm și să înțelegem jertfa acstor fii ai României, astfel cum sînt slăviți și prin versurile din IMNUL EROILOR: „Presărați pe-al lor morminte, ale laurilor foi Spre a fi mai dulce somnul fericiților eroi. Ridicați pe piramida nemuririi, faima lor, Scris în cărțile de aur, cîntecul nemuritor”.

Fundata – primul oraș turistic din România

Situată la 1360 de metri altitudine – cea mai înaltă comună din Țară – Fundata, străjuită de Bucegi și Piatra Craiului, a fost dăruită de Dumnezeu cu o zestre naturală de invidiat. Condițiile naturale, depărtarea de aglomerații urbane, civilizația rurală ajunsă la cote înalte, la care s-au adăugat unele măsuri administrative, generate de la nivel național, au constituit cadrul optim pentru dezvoltarea localității pe coordonatele turismului, după ce aceasta era cunoscută, mai ales, prin creșterea animalelor și prin producția de lapte și carne.

Anul 1968 a constituit piatra de hotar a noului statut al comunei Fundata – inițierea modelului de sat turistic, legiferat în 1972, prin Hotărîrea Marii Adunări Naționale a României. Era ceva inedit, cetățenilor li se dădea posibilitarea să practice, oficial (ce-i drept, la început, ca un experiment), turismul rural, ceea ce crea noi valențe în fructificarea condițiilor naturale pe care le oferea zona, la care se adăuga aportul de hrană și condițiile de găzduire oferite de localnici.

Într-un dialog informativ, purtat pe parcursul cîtorva zile, cu medicul Răducu Brănescu, proprietarul unui cunoscut complex turistic din Șirnea – domnul Brănescu dovedindu-se nu numai un excelent întreprinzător în industria turismului rural, ci și un profund cunoscător al istoricului turismului din zonă – am aflat lucruri

Monumentul eroului Gheorghe Poenaru-Bordea

Invitație la drumeție

interesante – motiv pentru care îi ofer, cu plăcere, cuvîntul.

– Așa cum v-am spus, Șirnea este catalogat ca fiind primul sat turistic românesc, idee (se pare) luată după modelul elvețian. Pînă în 1989, turismul local prinsese aripi sănătoase, avantajul că organizarea era într-un fel centralizată crea oportunități viabile tuturor sătenilor care doreau să se înscrie în această activitate benefică. Pe atunci veneau foarte mulți turiști străini din Vest. Dacă ați observat, în centrul satului este o clădire impunătoare. Acolo, la parter, era – ca să spun așa –primirea oficială a turiștilor.

în anumite zile, turiștii făceau și excursii în împrejurimi, obiectivele fiind destul de atrăgătoare, cum ar fi: trasee în Munții Piatra Craiului, Peștera și Cheile Dîmbovicioarei, Cheile Grădiștei, Prăpăstiile Zărneștilor, Peștera liliecilor, Castelul Bran, și multe altele. Picioare bune să aibă!

G.C: Acest desfășurător corespunde perioadei dinainte de decembrie 1989. Nu pot afirma cu certitudine că lucrurile s-au schimbat, dar, bănuiesc faptul că, totuși – așa cum s-a întîmplat peste tot în România – și în viața turistică a Fundatei realitatea este alta. Am dreptate?

R.B.: Da, ați intuit corect și pragmatic! Odată cu schimbarea regimului politic, lucrurile s-au disipat. Adică: n-a mai fost nimic organizat de la centru; nimeni n-a mai avut răbdare și curaj să mai stea în vechile tipare

Geo Ciolcan: Cum se proceda mai departe?

Răducu Brănescu: Se proceda cu cap și cu disponibilități concrete, în beneficiul acestor străini sosiți pe meleagurile noastre spre a ne cunoaște viața și traiul, pentru a cunoaște România în ceea ce avea, natural, tradițional, frumos și atrăgător. Concret: se întindea o masă cu bunătățile românești: palincă, slană, brînză și pîine de casă. După ce oaspeții erau omeniți, „la grămadă”, localnicii îi luau acasă de la acest centru turistic, și acolo trăiau în comuniune cu gazdele, participînd la multe din activitățile gospodărești, potrivit timpului calendaristic în care se găseau. Bineînțeles că,

(ceea ce, pe undeva, e normal – societatea se schimbă, lumea se schimbă, mentalitățile se schimbă!); din lipsă de inițiativă comună și din rațiuni financiare, omul s-a reorientat: „Lasă domne, că-mi aduc eu acum turiștii!”, la această orientare contribuind foarte mult dezvoltarea tehnicii de comunicare și de informare, care permite prezentarea pe Internet a ofertelor proprii. Ce lipsește din această ecuație este avantajul pe care-l ofereau, atunci, relațiile internaționale, promovate în cadrul organizat la care m-am referit anterior.

Din acest dialog nu vreau să se înțeleagă ceva eronat. Prezentarea unui trecut din viața unei comunități – trecut aureolat cu paternitatea comunei ca prima localitate cu statut turistic din România, care a contribuit, în mod propriu, la așezarea Fundatei (cu satele Fundata, Fundățica și Șirnea) pe harta turistică a României – nu are nicidecum un iz nostalgic, ci reflectă o realitate care stă la baza generoasei dezvoltări actuale a celor trei sate, ajunse la un nivel turistic exemplificat printr-un raport concludent: una din trei gospodării are profil turistic.

Casele noi, vilele cu etaj, pensiunile cu dotări corespunzătoare unui turism modern – sînt semne clare ale dezvoltării generale a comunei Fundata, a cărei adaptare la noile cerințe de piață s-a făcut din mers, cu sprijinul autorităților locale și cu inițiativa unor locuitori. Chiar interlocutorul meu din acest reportaj, medicul veterinar Răducu Brănescu, cu rădăcini locale, din partea bunicilor, deși este bucureștean, atras de chemarea ancestrală a sîngelui, s-a întors în satul bunicilor, unde etalează una din cele mai interesante și dotate baze turistice. Pe o suprafață

generoasă, de două hectare, în afară de construcția principală – hotelul pentru cazare, dotat cu restaurant, cu bucătărie modernă, cu sală de conferințe, cu bibliotecă și sală de lectură, cu sală de jocuri și cu un SPA – atracțiile generale sînt impresionante. Turiștii care ajung pînă la Șirnea se bucură în această pensiune de o seamă de surprize: teren de sport, pe zgură (amenajat pentru fotbal, handbal și baschet), un iaz cu apă de izvor, populat cu crap japonez și cu pește indigen, la marginea căruia se află o capelă cu însemnele distincte ale unei astfel de construcții, unde reculegerea sufletească se îmbină cu liniștea naturală din zonă; în apropierea lacului turiștii se pot relaxa pe un ponton pe lac sau la mesele dintr-un foișor care te îmbie la lectură sau la o bere rece, la masa din lemn cioplit și fasonat, timp în care susurul izvorului care alimentează iazul își cîntă propria-i simfonie, odată cu muzica apelor vălurite din iaz.

Pentru copii există un perimetru special, încercuit, în care se află tot ce poate fi mai atrăgător pentru vîrsta lor: topogan, leagăne în diferite forme, sărituri de pe loc, căsuță cu scară pentru urcat, de unde cobori pe topogan, precum și alte aparate. Acum, pentru la iarnă, se amenajează o pîrtie pentru săniuș. Undeva, în curte, dintr-o căsuță din scîndură, vin la gard doi struți pe picioroange, întinzînd, curioși, gîtul lung către vizitatori; alături, într-un țarc închis cu gard de sîrmă, te trezești pe alt continent – cerbul negru lopătar (exemplar unic în România, după cum ne spune domnul Brănescu), cerbii pitici și ciute, printre care țopăie țanțoșă gîsca andină. Dezvoltînd această afacere de familie împreună cu soția, doamna Daniela, de profesie farmacistă, medicul Răducu Brănescu are în vedere, în continuare, noi proiecte, dar avansează și cîteva propuneri care, dacă s-ar materializa, ar aduce noi beneficii turismului, în special, și locuitorilor zonei, în plan general. Să-i dăm, din nou, cuvîntul.

„Satul Șirnea are toate condițiile să devină etalon în ceea ce privește turismul montan: cadru natural excelent, altitudine – peste 1300 de metri; aerul, de o puritate aproape perfectă; produse alimentare naturale, de la localnici; drumuri asfaltate; alimentare cu apă curentă, apă de izvor; posibilitatea de drumeții variate și atractive în împrejurimi... Totuși, am un mare regret, anume – faptul că primul sat turistic din România nu reușim să-l introducem pe lista Patrimoniului UNESCO – lucru care ar genera avantaje în plus, în primul rînd în sectorul construcțiilor, prin obligativitatea îndeplinirii unor norme stricte privind amplasamentul, înălțimea, culoarea și materialul aferent construcțiilor din zonă. Ar mai fi problema introducerii alimentării cu gaze naturale. În acest domeniu, legea prevede, în mod obligatoriu, să existe cel puțin 2000 de cereri. Ori, cine își imaginează că, în aceste sate cu gospodăriile împînzite pe dealuri și văi, la distanță între ele chiar de kilometri, se pot strînge 2000 de solicitări de alimentare de la rețeaua cu gaze naturale? Nu se poate da o derogare?

După cum puteți constata, dincolo de perimetrul Complexului Domeniul „Valea lupilor” și al pensiunii „Valea cu struți”, renăscute prin efortul financiar și activitatea marelui iubitor de natură, medicul veterinar Răducu Brănescu, domnia sa gîndește și lucrează din mers, în dorința de a consolida emblema de primul sat turistic din România a frumoasei comune Fundata, cu satele Fundata, Fundățica și Șirnea. Ce este mai plăcut și mai revigorant decît această alăturare, am putea spune, această simbioză dintre trecutul glorios, încărcat de lumina Istoriei și acest prezent, centrat pe dezvoltarea turismului într-o zonă parcă ruptă dintr-un colț de Rai! 98 de trepte spre cer

Duminică, 21 august. După ce sîmbătă seara și în noaptea care a urmat, o ploaie de munte a înviorat iarba de pe dealuri și a iscat pîrîiașe ce se strecurau pe poteci sau pe pantele cele mai abrupte, șerpuind cu mici ocolișuri printre obstacolele întîlnite în cale, dimineța, în jurul orei 8, aerul din Șirnea fu răscolit de dangătul muzical al unui clopot. Era clopotul bisericii din sat, care chema, ca în fiecare duminică sau în alte zile de sărbători, enoriașii la slujbă.

(continuare în pag. 14)

Trecutul nu moare niciodată

Domeniul Lupilor – un loc de popas care contrazice firma!

Lacul cu pești și Capela liniștii sufletești

România de lîngã noi –

(urmare din pag. 13)

Ori de cîte ori treceam cu mașina pe șoseaua principală din Șirnea, în zilele în care am fost musafirii satului, priveam turla semeață a bisericii care țîșnea dintre copacii de pe un deal împădurit, fără să pot localiza cu precizie lăcașul de cult. Din acest motiv, cînd ne-am hotărît să mergem la slujba de duminică, descoperirea locului de acces spre biserică a căpătat o importanță vitală, mai ales că în zonă nu era picior de om de la care să primim o informație, iar domnul care ne-a servit micul dejun nu știa nimic precis, acesta fiind din Pitești. Încet, încet, orientîndu-ne de pe direcția turlei, care se vedea mai bine dintr-o anumită parte, am „descoperit”, chiar lîngă Căminul Cultural, ce poartă numele lui Radu G. Țeposu, critic literar și jurnalist, fiu al satului Șirnea, un rînd de trepte turnate din beton – 98 de trepte – care urcau pînă în curtea bisericii. De aici încolo – exceptînd aventura urcării celor aproape 100 de trepte așezate în serpentină – consider că am trăit cîteva ore nu doar sub lumina generată de puterea Duhului Sfînt, care inundă ființa celor din interior, ci și a unei reverii duhovnicești – întîlnirea cu un preor dedicat, cu o organizare profundă a Sfintei slujbe de duminică și, nu în ultimul rînd, cu enoriași pătrunși de evlavie și credință, ancorați mai mult de trei ore în atmosfera divină pe care o întîlnești numai într-un lăcaș de cult. Pisania bisericii, care poartă hramul Sf. Ioan Botezătorul, ne spune că „s-a zidit prin contribuția credincioșilor sub conducerea vrednicului pr. I.Cențiu, în anii 1893-1894. S-a sfințit de către Mitrop. Miron Românul, Protopop al Branului fiind I. Mețianu. Comitetul a fost următorul: înv. N. Țeposu, primar M. Rășanu, I.N. Buzea, Gh. Arișanu, Gh.Gh. Cojocaru, I.I. Țeposu, St. Dudu, N.D. Frunteș, If. Ir. Țeposu, epitropi Stoica Rășanu și N.A. Cojanu”. Astăzi, în biserica veche de peste un secol, slujba în sine – dincolo de factura ei religioasă – se transformă într-un adevărat spectacol ecumenic, pus în scenă de tînărul preot paroh Cătălin George Vîlcu, ajutat de epitropul Ion Cojocaru. Pentru a înțelege paradigma în viziunea unei duminici petrecute la Sfînta slujbă din biserica din Șirnea, dați frîu liber imaginației, lăsați sufletul să vibreze în rezonanța cîntărilor bisericii, deschideți profund ochii minții, și puteți trăi clipa spre întîlnirea cu Dumnezeu! În acea zi de Sfîntă Duminică, într-o bisericuță de pe un vîrf de deal, am trăit revelația unei purificări divine, sentiment pe care nu l-am perceput în marile biserici la slujbele cărora am participat, cu toate că acestea din urmă epatau prin grandoare și prin coruri pe mai multe voci. Aici, la Șirnea, în prezența a 20 de enoriași (din 40 de familii, cît are întregul sat), răspunzînd pasajelor din sluba preoțească, din strană, cu o voce altoită pe cîntările bisericești, doamna Marioara Voinescu (învățătoare în sat), a legat inimile credincioșilor într-o parabolă unică de text biblic și de intonație muzicală. Într-o adevărată procesiune a sunetelor cu irizări celeste, cîntăreața de la strană ne-a înălțat cu trupul peste orizontul pămîntesc, și cu sufletul peste efigia Pantocratorului de pe care ne privea și ne supraveghea însuși Mîntuitorul, Fiul Lui Dumnezeu.

Înmărmurit, apăsat sub gravitația candelabrului strălucind de lumini, ascultam cîntarea către Maica Domnului, Fecioara născătoare de Dumnezeu, chemată de noi de atîtea ori, în clipele de mare durere și de deznădejde, crezîndu-mă într-o catedrală impunătoare, cu sculpturi divine, de un Michelangelo Buonarroti sau de Rafael. Eram, însă, spre norocul meu, în bisericuța de pe deal a satului Șirnea, unde imaginea Maicii Domnului e mai aproape de noi decît în orice punct al Globului Pămîntesc. Iată ce cuvinte, pe muzică, veneau din strana din stînga altarului:

„O, măicuță sfîntă, te rugăm fierbinte

Să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte!

Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale, Căci noi sîntem fiii lacrimilor tale!”.

Priveam la oamenii din biserică. Majoritatea, în vîrstă, dar erau și cîțiva copii. Mulți dintre ei erau în genunchi, plecînd capul spre podea, în semn de

smerenie și de împăcare cu Domnul, melodia și textul, interpretate patriarhal de către învățătoarea Marioara Voinescu, le-a sporit credința în Dumnezeu.

După slujbă am stat de vorbă cu părintele Vîlcu, încercînd să înțeleg superbia slujbelor ținute sub păstorirea domniei sale. E tînăr, are 27 de ani, și este al 24-lea preot la Șirnea. A terminat Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfîntul Ierarh „Andrei Șaguna”, Sibiu, promoția 2018. După masterat a susținut examenul de dizertație în cadrul Secției de Teologie Practică, iar de un an este preot la Șirnea, hirotonit de către Înalt Preasfințitul Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul

98 de trepte spre cer

Ardealului. Nu are vreun sentiment de frustrare pentru faptul că păstorește o comunitate redusă ca număr de locuitori (Șirnea are doar 40 de gospodării), dimpotrivă, ne demonstrează că harul Domnului poate avea aceeași valoare duhovnicească și aceeași lumină divină, indiferent de numărul enoriașilor dintr-o parohie: „Chiar dacă numărul de familii nu este unul mare, pot spune că Șirnea are oameni foarte credincioși, avînd o evlavie mare pentru Biserică, participînd cu multă dragoste la Sfintele slujbe de duminică și sărbători”.

Părintele Vîlcu amintește, cu un grad ridicat de respect, despre predecesorii săi la acest lăcaș de cult ortodox, vorbindu-mi cu mîndrie, de pildă, despre preotul Zenovie Moșoiu, ajuns Protopop de Brașov, sau despre preotul Vasile Coman, înaintat la rangul de Episcop al Oradei. Mai aproape de zilele noastre, evidențiază opera administrativă a preotului Ionel Eduard Scorțea, care a păstorit enoriașii din Șirnea între anii 2016 și 2021, interval de timp în care (cu sprijinul autorităților locale) Biserica a fost renovată, montîndu-se pardoseală din marmură, de asemeni, Sfînta Masă a fost îmbrăcată în marmură, iar strănile au fost schimbate. Urmînd legile ortodoxe, în anul 2018 a avut loc resfințirea Bisericii de către Înalt Preasfințitul Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul de Sibiu și Mitropolitul Ardealului.

Într-o atmosferă în care intrasem în mod natural, de parcă făceam parte de cînd lumea din această comunitate mică și frumoasă sufletește, de munte, la terminarea slujbei am schimbat cîteva vorbe cu cei care se pregăteau să treacă prin fața duhovnicului lor pentru a primi sfîntul Mir. Așa cum a ținut să precizeze părintele Vîlcu, dintre cei prezenți merită să fie elogiați pentru participarea la slujbele din biserică și pentru intensitatea trăirii clipei întîlnirii cu Religia, mulți enoriași, dintre care i-am notat pe Lucica Cioacă, Dorina Buzatu, Piha Stere, Doina Căciulă și, bineînțeles, cîntăreața de la strană care aduce magia cîntecului religios, coborîndu-l din Cer pe Pămînt – doamna învățătoare Marioara Voinescu.

Cînd biserica s-a golit de oameni, aceștia urmînd să ia la pas potecile croite prin lunci și peste dealuri, pentru a ajunge la casele lor, am mai „scanat” cu privirea interiorul bisericii, devenit acum prea sobru și rece, după ce slujba se încheiase printr-o scurtă cuvîntare bine meșteșugită a părintelui Vîlcu – cuvinte brodate pe tema zilei –

vindecarea omului epileptic de către Mîntuitorul Isus Christos – pildă concretizată cu îndemnuri și sfaturi pentru a putea trece cu ușurință de greutățile și provocările vieții contemporane, cu ajutorul rugăciunii și al credinței. Liniștea din interior, cu stranele goale, fiecare avînd adăugate plăcuțe cu numele enoriașilor, peste care mai plutea, încă, mirosul reconfortant de tămîie, mi-a învăluit sufletul în lumina dulce și blîndă a reîntîlnirii cu miracolul Dumnezeiesc, sentiment care m-a urmărit și la București. Stau sub bolta luminoasă a naosului și citesc, cu evlavie, cuvintele de pe Pantocrator (Dicționar: „Reprezentare – zugrăvită pe bolta naosului – a lui Isus Christos, ca împărat al lumii, binecuvîntînd”): „DOAMNE, DOAMNE, CAUTĂ DIN CER ȘI VEZI ȘI CERCETEAZĂ VIA ACEASTA PE CARE A SĂDIT-O DREAPTA TA ȘI O DESĂVÎRȘEȘTE PE EA”.

Într-adevăr, într-o lume bulversată, cu răsturnarea dureroasă a valorilor naționale, în siajul unei lumi polarizate, avem nevoie de întoarcerea către Divinitate, către credința Neamului. Slujba din acea Sfîntă zi de duminică, din biserica din Șirnea, pusă sub semnul credinței și măiestriei preotului Cătălin George Vîlcu, ne-a smuls din lumea reală și ne-a transfigurat, chiar dacă numai pentru o zi, în lumea credinței ancestrale a Poporului Român.

La plecare, cobor cele 98 de trepte, mult mai ușor decît le-am suit. Jos, unde poteca se pierde la marginea șoselei principale, mă opresc în fața unui izvor care curge tocmai dinspre dealul pe care se zărește printre crengi arcuite de vînt, turla bisericii. Două cănițe din aluminiu stau la dispoziția celor care vor să-și ostoiască setea cu apă pură, de izvor. N-am băut din cană. După ce mi-am răcorit palmele cu șuviul zglobiu, am băut apă din pumn și m-am spălat pe față, simțind cum mă pătrunde o răcoare binefăcătoare prin toate fibrele corpului. Alături, în peretele stîncii din care țîșnea acest izvor, pe o placă de metal roasă de vreme, pe alocuri invizibile, erau încrustate următoarele versuri care simbolizează, cu tîlc și profunzime, frumusețea și atracția primului sat turistic din România, precum și noblețea oamenilor acestor locuri:

„LA NOI PIETRELE VORBESC

ȘI PĂDURILE ȘOPTESC, LA NOI STÎNCILE GÎNDESC, IAR IZVOARELE DOINESC

PLOILE SÎNT CÎNTĂTOARE

ȘI ÎN VORBE CHEMĂTOARE”.

Dedesupt, pentru identificare, stă scris: „LEGENDA BRANULUI. DE LA ROGOZEANU”.

Am început acest reportaj cu o pagină din eroismul Armatei Române în Primul Război Mondial, și am încheiat cu o scurtă legendă în versuri. De fapt, a încheia este improriu zis. Aventura turismului în Țara Bîrsei este o perpetuă chemare și o insolită provocare.

Așadar: La revedere, Fundata! La revedere, Șirnea!

Notă: În următorul număr – un interviu cu primarul comunei Fundata, domnul Marian Florin Pâtea.

OVESTI ADEVARATE p

La pas prin Cheile Bicazului

Opt kilometri de pereţi stîncoşi verticali

România este o țară binecuvîntată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încîntă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sînt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stîncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sînt atît de apropiați pe unele porțiuni încît îți dau senzația că parcurgi un canion. Locurile pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori.

Cu Mihail Sadoveanu şi Panait

Istrati prin Cheile Bicazului

„Dl. Mihail Sadoveanu povestește o plimbare făcută în tovărășia lui Panait Istrati la Cheile Bicazului. Amintiri de două ori emoționante: prin grandoarea peisajului evocat și prin figura scriitorului pierdut.

«L-am dus pe celebrul străin și pribeag către muntele nostru cel mare Ceahlăul, trecînd întîi prin Cheile Bicazului. Începuse să se facă oarecare taină în țară cu privire la acest loc. Amatorii tindeau cătră el. Pînă atunci aveau faimă mînăstirile nemțene, valea Bistriței, Ceahlăul, Mestecănișul și Prislopul și alte locuri cu nume mare din alte părți ale țării. Cheile acestea erau ceva nou. (…) Ne aflam, noi și cu Panait Istrati, pe drumul de la Gheorghieni. Ieșit din fundul Tazlăului și al trecutului, prietenul nostru ne privea cu oarecare nedumerire... Grăbim pe cît putem ca să trecem de tunel și să ne găsim singuri în rîpă, cu opera lui Dumnezeu. Între tunel, unde rămîne lumea domniilor noastre, și între Șugău, care vine spumînd din cotlonul negru al muntelui ca să se izbească în rîpa Bicazului, perspectiva se îngustează între tancuri și bolduri de piatră care împung cerul. Păreții de stîncă sură se apropie: stau drepți și lustruiți ca niște păreți adevărați, sînt așa de apropiați, cît însăși albia pîrăului, încît putem păși pe marginea apei, trebuie să pășim prin apă, și spărtura lor în sus e așa de înaltă încît brazii din lumina depărtată de deasupra par minusculi, iar pajurile trec de la un zid la altul ca niște gîngănii. Dintre acești păreți de stîncă dreaptă pînă în cer scapă cu vuiet de tunet Bicazul. Ca să-i vedem convulsiile dramatice, bătaia în stînci, furoarea spumată, trebuie să străbatem în locul acesta al miilor de veacuri de bătălie.

Punem piciorul pe piatra colțurată, ne clătinăm pe punți șubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu se aude nici în cer nici în pămînt, ne facem semne cu ochii uimiți și cu mîini nesigure, ca oamenii cei dintîi din vechimea lumii, ne lepădăm o parte din straiele tărîmului acestuia, ca să trecem prin torentul rece care taie ca briciul, ne ducem încet prin nori spre tărîmul celălalt. Sînt, într-adevăr, aici, colțuri cum e rîpa Bicăzelului, unde n-a călcat picior de om de la începutul creației. Numai pasărea măiastră trece pe acolo prin tumultul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele bătrînilor noștri, stăpînii de demult ai Daciei,

Fotoreportaj interbelic

născînd în negură și în inima muntelui. Coborînd, ne oprim o clipă. S-a arătat, printr-o spărtură în zimții stîncilor, o priveliște măreață și dulce în același timp: Ceahlăul în asfințit de soare. Abia acum începem să grăim în limba oamenilor de azi. Pribeagul nostru ne privește ca după o inițiere divină, după ce s-a coborît și în prăpastia propriului său suflet.

- Nicăieri n-am aflat asta, zice el c-o voce tragică. A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a îngenunchiat și a sărutat stînca. Acest vînat a fost cel mai frumos din cîte am dobîndit cîndva în cariera mea de vînător. L-am închinat iubitului mormînt de la Baldovinești»” (Revista Fundațiilor Regale, 1 februarie 1937).

Periplul nostru interbelic prin locurile de basm străjuite la nord de Muntele Bardos, la sud de Muntele Piatra Poienii și de Muntele Piatra Surducului la est nu se oprește însă aici. Îi vom însoți în cele cu urmează pe O. Cernea, reporter al revistei „Realitatea ilustrată”, și pe fotoreporterul aceleiași publicații, Iosif Berman, într-o excursie făcută în anul 1934 prin Cheile Bicazului. Un ţinut de basm – către lacul Ghilcoş prin Cheile Bicazului

„Ați fost la lacul Ghilcoș? Ați văzut Cheile Bicazului? Probabil că nu. Puțini sînt aceia care cunosc frumusețile munților României, dar și mai puțini cei care au văzut, sau chiar au auzit de lacul Ghilcoș. Un paradis pe pămînt. Rareori sînt atîtea frumuseți reunite pe un petec de pămînt atît de mic. Oriunde te-ai afla, priveliștea e grandioasă. În toate părțile creste pleșuve de de calcar, în care razele soarelui se resfrîng violete, înconjurate de o cunună verde de brazi reflectîndu-se în apa adîncă a ciudatului lac Ghilcoș. Vreți să cunoașteți această țară a visului? Acest colț de basm? Haideți cu noi! Cu mine și cu obiectivul năzdrăvan al reporterului nostru fotograf, Berman.

Ne dăm jos din tren la Gheorgheni, în județul Ciuc. Un oraș secuiesc cu 12 mii de locuitori, cu o viață monotonă, patriarhală. De aici pînă la lacul Ghilcoș sînt 24 de km. Îi puteți străbate pe jos, tăind drumul serpentinelor, sau cu autobuzul, care face aproape curse regulate pînă la lac. Mergem cu autobuzul. E mai puțin obositor. Drumul șerpuieste printre văi acoperite de iarbă și de flori. Serpentinele urcă pînă la 1000 de metri, la vîrful Pîngăreț. Perspectiva e grandioasă. Tabloul ne va rămîne multă vreme fixat pe retină. Drumul coboară apoi. Încă opt km și am ajuns.

Dar ce-i asta? Lacul Ghilcoș! Ciudat! Ce sînt acele trunchiuri uscate de copac ce se ridică din apă și sînt presărate pe tot întinsul ei? Un tablou straniu. Aveți răbdare. Veți avea explicația! Am avut-o și noi. Împrejurul lacului se ridică majestuoase crestele Tohardului Mare (1507 m), Tohardului Mic (1352 m) ale Ghilcoșului (1389 m) și ale lui Csikibukk-ului (1182 m). În bătaia soarelui priveliștea e grandioasă. Vîrfurile munților se pot admira în oglinda lacului. Pe mal se

fugăresc cîțiva fluturi, iar din mijlocul brazilor se aude ciripit de veselie. Totul se bucură la lacul Ghilcoș. Turistul a uitat necazurile zilnice din șesul depărtat. Ce facem după masă? Ne plimbăm cu barca pe lacul Ghilcoș. E foarte cald. Putem face și baie.

Ghilcoș! În limba foștilor stăpînitori: Omorîtorul. Lacul s-a format acum 100 de ani în urma prăbușirii unui munte. Pe locul lui se afla o pădure de brazi. Arborii s-au pietrificat. Vîrfurile uscate ies din apă, dînd lacului acel aspect ciudat. Lacul are o lungime de 2400 metri. În unele locuri atinge adîncimi de 40 de metri. Dacă nu știți să înotați bine, nu vă scăldați. Plimbați-vă numai cu barca... Așa s-a format lacul, după oamenii de știință. Țăranii din partea locului contestă, însă, versiunea.

Legenda locului

Acum 100 de ani, povestesc bătrînii, trudea prin partea locului un haiduc. Acesta a răpit într-o bună zi cea mai frumoasă fată din Gheorgheni și a dus-o în mijlocul munților, ascunzînd-o într-o văgăună. Locuitorii l-au urmărit în toate colțurile, dar nu l-au putut prinde. Mama fetei l-a blestemat atunci pe haiduc, iar blestemul s-a realizat. Muntele s-a prăbușit, îngropînd pe haiduc. Stîncile prăbușite au închis însă valea, așa că apele pîrîului ce șerpuia spre Cheile Bicazului nu s-au mai putut scurge. Valea s-a umplut cu apă, și așa s-a format lacul. De atunci muntele care s-a prăbușit și lacul se cheamă Ghilcoș. Omorîtorul! E o noapte cu lună plină. Pe cer s-au aprins stelele, iar în iarbă sclipesc licuricii. E o atmosferă de basm. Luna s-a urcat pe un vîrf de munte și se oglindește în lac. Pomii uscați pare că sînt fantome ce au ieșit să admire luna, ce pune ghirlande aurii pe crestele stîncilor. E o noapte de vrajă. Nu te poți îndura să te duci la culcare. Mai ales Berman n-are astîmpăr. Atîtea frumuseți se pot fixa pe obiectiv...

A doua zi dimineața plecăm spre Cheile Bicazului. Pîrîul șerpuiește sgomotos la vale, făcîndu-și drum printre stînci și formînd numeroase cascade. Priveliștea de o sălbatecă și pitorească frumusețe este neîntrecută. Iată Piatra Altarului. O înălțime stîncoasă ce domină Cheile. Țăranii îi zic Turnul Bardoșului, o stîncă rotundă ca un turn. Încă nimeni n-a ajuns în vîrf, și nici nu va ajunge vreodată. Orice încercare de a profana Piatra Altarului se pedepsește. Îndrăznețul s-ar prăbuși la sigur. Dar nici n-a încercat cineva vreodată... Apoi drumul coboară și cheile se strîng, O trecătoare lată numai de cîțiva metri între pereți de stînci, ce se ridică cîteva sute de metri deasupra capului. Priveliște măreață. Ai impresia că te afli într-o uriașă catedrală. Cascadele de apă formează jocuri de spume și de cristal.

Cheile se întind încă doi km. Apoi valea se lărgește, soarele se desfată din nou în toată libertatea și la orizont apar urmele întinsului monoton al șesului. Sursa: Art. „Un ținut de basme – La lacul Ghilcoș prin cheile Bicazului”, O. Cernea, 1934

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Despre Taiwan

(urmare din pag. 1)

„Înainte de anii 1600, Taiwanul era autonom, deși nu exista o autoritate centrală de conducere. A fost o colonie a Țărilor de Jos timp de aproximativ 40 de ani, la începutul Secolului al XVII-lea și, ulterior, a fost din nou independent timp de aproximativ două decenii. China a cîștigat controlul la finele Secolului al XVII-lea și a condus Taiwanul timp de aproximativ două secole. Japonia a achiziționat Taiwan în 1895, în urma primului război chino-japonez și a devenit o colonie. Insula a fost readusă sub controlul naționalist chinez în 1945, după înfrîngerea Japoniei în al II-lea Război Mondial. Cu toate acestea, în 1949, armatele comuniste chineze au învins forțele naționaliste de pe continent și au înființat acolo Republica Populară Chineză. Guvernul și armatele naționaliste au fugit în Taiwan, ducînd din nou la separarea Taiwanului de China. În anii următori, ROC și-a revendicat jurisdicția asupra Chinei continentale, precum și asupra insulei, deși la începutul anilor 1990 guvernul taiwanez a renunțat la această revendicare față de China. Guvernul chinez de la Beijing a susținut că are jurisdicție asupra Taiwanului și a continuat să propună o politică de o singură China – o poziție pe care puține țări din lume o contestă“.

Aceste date sînt unanim acceptate. Personal, sînt interesat de istoria recentă, singura care ne poate oferi o imagine asupra legalității pretențiilor Chinei asupra Taiwan-ului. Am aflat, astfel, că acestea se bazează pe trei documente: Declarația de la Cairo, din 26 noiembrie 1943, Declarația de la Potsdam, din 26 iulie 1945 și Documentul de Predare a Japoniei, din data de 2 septembrie 1945.

Documentele ce recunosc autoritatea Chinei asupra Taiwan-ului

Primul document – Declarația de la Cairo –a fost semnat de Președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill și Chiang Kai-shek, primul-ministru al guvernului național din Nanjing și al Partidului Naționalist Chinez Kuomintang. Declarația stipula următoarele: „Cei trei mari Aliați duc acest război pentru a pedepsi agresiunea Japoniei. Ei nu rîvnesc nici un cîștig pentru ei înșiși și nu se gîndesc la expansiunea teritorială. Este scopul lor ca Japonia să fie deposedată de toate insulele din Pacific pe care ea le-a ocupat de la începutul primului Război Mondial în 1914 și este sigur că toate teritoriile pe care Japonia le-a furat chinezilor, cum ar fi Manciuria, Formosa și Pescadores, vor fi înapoiate Republicii Chineze. Japonia va fi, de asemenea, expulzată din

toate celelalte teritorii pe care le-a luat prin violență și lăcomie. Cele trei mari puteri menționate mai sus, conștiente de înrobirea poporului din Coreea, sînt hotărîte ca, în timp util, Coreea să devină liberă și independentă. Cu aceste obiective în vedere, cei trei Aliați, în armonie cu cele ale Națiunilor Unite, vor continua să persevereze în operațiunile serioase și prelungite necesare pentru procura capitularea necondiționată a Japoniei”.

Așa cum puteți observa, în acest document este specificat faptul că Japonia trebuie să înapoieze Republicii Chineze teritoriile Formosa și Pescadores, care compun Taiwan-ul și insulele care aparțin de el.

A urmat Declarația de la Potsdam, care începea cu formularea: „Noi – președintele Statelor Unite ale Americii, președintele guvernului Național al Republicii China și prim-ministrul Regatului Unit – reprezentînd sutele de milioane de compatrioți ai noștri, ne-am consultat și sîntem de acord că Japoniei i se va acorda ocazia de a pune capăt acestui război”. Mai departe, la Articolul 8, erau prevăzute următoarele: „Condițiile Declarației de la Cairo vor fi respectate, iar suveranitatea japoneză va fi limitată la insulele Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku și alte insule mai mici, așa cum am stabilit noi”. Se înțelege că Taiwan, împreună cu insulele adiacente, erau redate Chinei. Pentru ca lucrurile să fie clare și bine stabilite, Documentul de Predare a Japoniei din data de 1 septembrie 1945 întărește cele stabilite prin actele anterioare, stipulîndu-se în conținut următoarele: „Prin prezenta, ne angajăm ca împăratul, guvernul japonez și succesorii lor să îndeplinească cu bună-credință prevederile Declarației de la Potsdam și să emită orice ordine și să întreprindă orice acțiuni solicitate de Comandantul Suprem al Puterilor Aliate sau de orice alt reprezentant desemnat al Puterilor Aliate în scopul punerii în aplicare a respectivei Declarații”. Acordurile sino-japoneze care au urmat au întărit aceste documente internaționale. A mai existat, totuși, Tratatul de pace de la San Francisco, din 8 septembrie 1951, încheiat între Japonia și o parte din puterile alilate, prin care, în Art. 2, lit b, Japonia renunța la toate drepturile, titlurile și revendicările asupra Taiwan-ului și ale insulelor adiacente fără a se preciza însă nimic despre viitorul lor stăpîn. Textul acestui tratat a fost conceput de către americani și britanici și a fost puternic contestat de delegația Uniunii Sovietice, din următoarele motive: „Tratatul nu dă nici o garanție împotriva revenirii militarismului japonez; China comunistă nu a fost invitată să participe, deși a fost una dintre principalele victime ale agresiunii japoneze; Uniunea Sovietică nu a fost consultată suficient la pregătirea tratatului; tratatul face din Japonia bază militară americană și atrage Japonia într-o coaliție militară îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; tratatul

era în fapt un tratat de pace separat; propunerea de tratat încalcă drepturile Chinei asupra Taiwanului și asupra altor insule; mai multe insule japoneze au fost cedate prin tratat Statelor Unite, deși SUA nu aveau nici un drept legitim asupra lor; tratatul încalcă acordul de la Yalta, nerecunoscînd suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile”.

Conform Dreptului Internațional, produc efecte juridice și sînt opozabile Chinei doar primele trei documente: Declarația de la Cairo, Declarația de la Potsdam și Documentul de predare a Japoniei. Tratatul de la San Francisco, nefiind semnat de Republica Chineză, nu are cum să-i fie opozabil.

Războiul Civil Chinez

Acum încep problemele, pentru că se reia războiul civil chinez între comuniști și naționaliști, la început parte a aceluiași partid chinez – Komintang – care a beneficiat de ajutorul Uniunii Sovietice începînd cu anul 1923. Președintele acestui partid trimite la studii, la Moscova, pe unul din oamenii săi de încredere, Chiang Kai-shek, viitorul primministru și conducător al mișcării naționaliste opusă comuniștilor. De menționat că exista și Partidul Comunist Chinez, care colabora cu Komintang. În China a fost creată o academie militară pe model sovietic, unde a învățat și, mai apoi, a devenit instructor, Ciu-Enlai, viitor prim-ministru chinez între anii 1949 și 1976. Peste doi ani, Partidul Komintang se rupe în două: naționaliștii chinezi de dreapta și comuniștii de stînga. Partidul Comunist Chinez a început să primească ajutor financiar consistent de la URSS, fapt care a alimentat rivalitatea din sînul Komintang, astfel că cele două aripi s-au despărțit, deoarece naționaliștii lui Chiang Kai-shek doreau subordonarea Partidului Comunist Chinez pe care-l acuzau de abaterea de la principiile inițiale, primind dispoziții de la Uniunea Sovietică. Pe 12 aprilie 1927 naționaliștii au procedat la arestarea, îndepărtarea și uciderea a sute de comuniști, ajungînd astfel să controleze estul Chinei, unde își stabiliseră capitala la Nanjing, guvernul lor obținînd recunoașterea internațională, ca reprezentant legitim al Chinei. Peste patru luni, la 1 august 1927, izbucnea revolta comunistă din provincia Nanchang și se înființa Armata Roșie la inițiativa și sub ordinele secretarului general al Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong. Din acest moment aveau să înceapă, în buna tradiție istorică a acestei țări, zece ani de război civil între forțele comuniste și cele naționaliste chineze, care probabil ar fi continuat nestingherit încă mulți ani dacă nu se ivea de la est tradiționalul dușman Japonia, împotriva căruia cele două tabere s-au coalizat pe dată pînă la semnarea tratatelor de pace care au încheiat cel de-al II-lea Război Mondial.

Odată ce Japonia a fost eliminată de pe teritoriul chinez, naționaliștii (a se înțelege democrații susținuți de SUA și Marea Britanie) și chinezii au reînceput să se păruiască între ei. Situația asta seamănă cumva cu cea a arabilor, care prin Secolul al X-lea d.Chr. se băteau liniștiți între ei, pînă au apărut „frîncii” care declanșaseră cruciadele. Atunci s-au coalizat contra lor aruncîndu-i în mare, pentru a continua apoi să se ciomăgească între ei, pînă în ziua de azi.

Revenind la chinezi, aceștia au încercat să se împace, dar, nereușind, au reînceput războiul cu un mare avantaj de partea comuniștilor, care au primit de la sovietici toate armele pe care aceștia le capturaseră de la japonezi. Al doilea act al războiului civil a fost numit de istoria Chinei comuniste „Războiul de Eliberare”, care a durat din primăvara anului 1947 pînă la 1 octombrie 1949, cînd Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză cu capitala la Beijing, iar cele două milioane de soldați ce aparțineau Partidului Naționalist Chinez Komintang s-au retras în Insula Taiwan. 

 Situația din zilele noastre

Conform Declarației de la Cairo, la care fac referire toate celelalte documente ulterioare, Taiwanul și insulele din jur sînt ale Chinei, indiferent de regimul politic de la Beijing. Regim politic ce a fost pînă la urmă recunoscut de către comunitatea internațională, chiar dacă între încheierea războiului mondial și această recunoaștere au trecut aproape 30 de ani, timp în care insula a fost considerată republică chineză, poziție din care a devenit membru fondator al ONU pînă prin 1972, cînd locul a fost luat de Republica Populară Chineză, recent recunoscută ca țară de comunitatea internațională.

Oriana Skylar Mastro, expert la Universitatea Stanford, ne spune în cîteva cuvinte cum s-a ajuns la situația actuală: printre țările care au recunoscut China se numără și SUA, deși americanii susținuseră naționaliștii chinezi din insula Taiwan împotriva guvernului comunist. Din toată povestea asta s-a ivit politica pe care acum o denumim „O singură Chină”, deoarece atît chinezii din Taiwan, cît și cei de pe continent credeau că insula face parte din China. Singurul lucru care îi deosebea era dezacordul privitor la guvernul legitim al țării.

Ca o condiție necesară pentru normalizarea relațiilor cu RPC, Statele Unite au promis că nu vor avea nici o legătură oficială cu guvernul Taiwan-ului. Dar, în 1979, Congresul a adoptat „Legea relațiilor

cu Taiwan”, care reglementa legăturile dintre poporul american și Taiwan și a adăugat în document faptul că președintele SUA trebuie să ia în considerare apărarea Taiwan-ului dacă RPC ar folosi forța, deoarece, în timpul negocierilor, China a refuzat să promită că nu va face asta. De asemenea, mica insulă nu se poate apăra contra Chinei și, din această cauză, ajutorul american e necesar. Însă, a veni să le arăți chinezilor că tu chiar îți iei în serios angajamentele din tratatul cu Taiwan, din 1979, înseamnă să îi provoci. O provocare inutilă, pentru că americanii le-au promis chinezilor că nu vor avea relații oficiale cu Taiwan-ul și știu că președintele Roosevelt a semnat Declarația de la Cairo fiind de acord că Taiwan trebuie să revină Chinei. O invadare a Taiwan-ului de către China, acum, nu ar reprezenta decît o finalizare a războiului civil rămas neterminat în 1949, prin neocuparea de către chinezi a insulei Taiwan. Atîta tot.

Ocupare ce e posibil să aibă loc în curînd, fiindcă vizita lui Nancy Pelosi în această insulă nu a făcut altceva decît să le servească chinezilor, care cred că i-au mulțumit lui Buda pentru norocul picat de la inamicul principal, asta dacă nu cumva și-au făcut norocul singuri. Ce vreau să spun e următorul lucru: chitaii, așa cum le spun rușii, aveau nevoie, pentru a invada insula, de niște manevre militare pentru a vedea pe teren ce au de făcut ca să evite apărarea locală și cum să se coordoneze ca să debarce în Taiwan cu cît mai puține pierderi. Dacă

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● La 6 luni de la începutul războiului din Ucraina a fost publicat primul raport oficial care consemnează pierderile suferite de ambele tabere. Rusia ar fi pierdut pînă acum în Ucraina peste 45.000 de militari. La pachet cu pierderile umane vin și cele ale tehnicii militare: aproape 2.000 de tancuri, peste 4.200 de blindate, și aproape 500 de avioane și elicoptere de luptă. Cifrele prezentate de Ucraina nu pot fi verificate independent, în condițiile date, și trebuie privite cu un grad de scepticism. În ultimul său bilanț publicat miercuri, Rusia spune că, în total, de la debutul „operațiunii militare speciale”, forțele sale ar fi reușit să distrugă în Ucraina: 1.803 vehicule aeriene fără pilot, 268 de avioane (notă: Ucraina la începutul războiului avea pe hîrtie un maxim de 165 de avioane militare), 5.034 de unități de vehicule militare speciale printre multe altele. Nici datele prezentate de Rusia nu pot fi confirmate independent. ● Japonia ia în considerare construirea de reactoare nucleare de generație nouă și repornirea centralelor inactive într-o schimbare majoră de politică, la 11 ani după ce tripla criză de la centrala nucleară Fukushima Daiichi a zguduit dependența țării de energia atomică. Prim-ministrul țării, Fumio Kishida, a declarat că a îndrumat o comisie guvernamentală să analizeze modul în care „reactoarele nucleare de generație nouă, echipate cu noi mecanisme de siguranță” ar putea fi folosite pentru a ajuta Japonia să-și atingă obiectivul de neutralitate privind carbonul pînă în 2050. ● Cercetătorii au descoperit o planetă care seamănă cu lumea postapocaliptică din „Waterworld”, filmul din 1995 cu Kevin Costner, complet acoperită de apă. Planeta, aflată la 100 de ani lumină faţă de Pămînt, este mai mare decît Pămîntul şi este la o distanţă suficient de sigură faţă de steaua sa pentru a asigura condiţii propice vieţii. Planeta se numeşte TOI-1452b şi orbitează una dintre cele două stele mici dintrun sistem binar din Constelaţia Draco. Echipa de cercetare a fost condusă de Charles Cadieux, student doctorand la Universitatea din Montreal, iar planeta a fost găsită cu telescopul TESS, al NASA. „Sînt extrem de mîndru de această descoperire, deoarece arată cît de bine calibrate sînt instrumentele noastre, dar şi ce

echipă avem”, a declarat şi René Doyon, profesor la Universitatea din Montreal, citat de Daily Mail. ● În timp ce costurile energetice ale Europei cresc vertiginos, Rusia arde în gol cantități mari de gaze naturale, potrivit unei analize citate de BBC News. Experții spun că, în condiții normale, gazul ar fi fost exportat în Germania. Aceștia afirmă că uzina de lîngă granița cu Finlanda arde în fiecare zi o cantitate de gaz estimată la 10 milioane de dolari. Analiza efectuată de Rystad Energy indică faptul că aproximativ 4,34 milioane de metri cubi de gaz sînt arși zilnic prin flacără deschisă, direct în atmosferă. Această ardere în gol a gazului a început în luna iunie, cînd cercetătorii au observat o creștere semnificativă a căldurii emanate de această instalație. Mark Davis, directorul executiv al Capterio, spune că arderea nu este accidentală și că este mai degrabă o decizie deliberată luată din motive operaționale. ● Directorul Poștei Române, liberalul Valentin Ștefan, a lansat recent în spațiul public informația că a venit vremea ca, dincolo de codurile poștale împărțite geografic, „fiecare persoană să aibă propriul cod poștal şi indiferent unde se găseşte persoana respectivă poştaşul să îl găsească şi să îi ducă coletul, dacă optează pentru genul ăsta de livrare”. Cum asta? Răspunsurile oferite de reprezentanții instituției sînt departe de a limpezi lucrurile. Poșta ar vrea să aloce fiecărui client un cod unic digital, așa cum fac companiile de utilități spre exemplu (acel cod client), cod care să conțină numele, prenumele și adresa de corespondență. Alocarea acestui cod va fi opțională. La ce bun, însă? Pentru a funcționa, ar trebui ca măcar destinatarul unui plic sau colet să dețină un cod poștal personal. Poșta spune că „un client nu va mai avea nevoie să își scrie pe plic sau pe colet numele cu adresa pe corespondenţă”. Asta poate dacă este expeditor și deține la rîndul său un cod poștal personal. În acest caz, tot ar trebui să se prezinte fizic într-un oficiu poștal pentru a livra coletul și tot ar trebui să completeze ceva. Ce? Probabil acest cod, care nu știm cum va arăta pentru că totul e la stadiul de idee. ● Marea editură de cărți pentru copii, Ravensburger, retrage din librăriile germane noile cărți ,,Winnetou”, care îl au ca personaj principal pe eroul cu același nume, un amerinidian portretizat la final de Secol XIX de romancierul Karl May și arhicunoscut în Germania. Decizia editurii de a nu le mai pune în

s-ar fi apucat de aceste manevre așa, din senin, s-ar fi prins repede toată planeta de planurile lor și i-ar fi sancționat cu toții deși, repet – conform dreptului internațional, Taiwan e teritoriu chinez.

Cînd au auzit de vizita lui Pelosi, chinezii au pregătit lucrurile ca la carte: președintele Xi a anunțat comunitatea statelor lumii că înțelege să răspundă inclusiv militar dacă această vizită va avea loc, ceea ce pe mulți i-a făcut să creadă că avionul politicianului american ar putea fi doborît. De asemenea, i-a transmis președintelui Biden o vorbă cu iz de proverb românesc: „cine se joacă cu focul se va arde rău”. Firește că, sub influența presei alarmiste, toți oamenii se așteptau la o reacție violentă a chinezilor. Cînd colo... ce să vezi? Ei, amărîții, ies să facă manevre militare! Ha, ha, ha ce slabi și chinezii aștia, cum au ieșit ei să se fîțîie cu armele de paradă la manevre militare crezînd că ne sperie și cum i-am sfidat noi și le-am arătat că facem ce vrem și mergem și-n Taiwan, dacă avem chef, pentru că noi sîntem cu democrația și cu dreptatea! Cam așa au zis majoritatea, fără să-și dea seama că tocmai le serviseră pe tavă inamicilor motivul de care aveau nevoie pentru manevrele militare.

Vom vedea ce va fi. Cert este că, acum, chinezii știu ce trebuie să facă pentru a încheia războiul civil început acum 80 de ani, iar Taiwan să devină și de facto – nu doar de jure – teritoriu chinez.

vînzare a fost luată din cauza ,,numeroaselor reacții negative”. Criticii noilor volume consideră că tot ceea ce a încercat autorul să descrie este o minciună, pentru că ,,se ignoră genocidul indigenilor americani și distrugerea habitatului lor”. Patronul editurii a dat asigurări că ,,nu am avut niciodată intenția de a răni pe cineva“, explicînd că scrierile transmit ,,un imaginar romanțat și clișeic”, fără nici o legătură cu istoria devărată a ,,opresiunii popoarelor indigene”. După cum notează The Guardian, Karl May, creatorul romanelor, care a murit în 1912, a înregistrat un uriaș succes editorial, fiind considerat primul autor de bestselleruri din lumea vorbitoare de limbă germană. Publicația britanică mai precizează că ,,romanele cu Winnetou au fost atît de populare încît naziștii nu leau interzis, în ciuda reticențelor legate de modul în care erau văzute ca fiind în contradicție cu idealurile lor rasiale, prin faptul că era acolo o prietenie cu o persoană de culoare. Chiar și Adolf Hitler ar fi fost un fan”, mai punctează publicația britanică. ● Războiul care se desfășoară de șase luni în Ucraina rămîne o prioritate de politică externă pentru Uniunea Europeană, urmînd ca marți, 30 august, miniștrii de Externe din cadrul blocului comunitar să discute despre o propunere de interzicere a acordării de vize pentru cetățenii ruși. Cehia, care deține în prezent președinția rotativă a UE, susține măsura interdicției acordării de vize la nivelul UE pentru turiștii ruși, idee susținută în principal de țările baltice. Germania și alte state membre, precum și Josep Borrell, șeful pentru politică externă și securitate al blocului comunitar, resping un astfel de demers, argumentînd că o astfel de măsură ar putea încălca regulile UE și ar putea întrerupe căile de evacuare pentru dizidenții ruși. Ministrul lituanian de Externe, Gabrielius Landsbergis, a declarat că Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și Finlanda, țări care au toate graniță cu Rusia, ar putea acționa individual pentru a bloca turiștii, dacă UE nu este de acord cu o interdicție la nivelul întregii uniuni. În România, liderii a trei partide din opoziție, respectiv Cătălin Drulă (USR), Ludovic Orban (Forța Dreptei) și Eugen Tomac (PMP) i-au adresat premierului Nicolae Ciucă o scrisoare deschisă, prin care îi cer să refuze acordarea de vize turistice cetățenilor ruși și să susțină o astfel de măsură și la nivelul UE.

România ca o pradă: 1990-2022

18 prim-miniștri, 34 de miniștri ai Culturii, 31 de miniștri ai Finanțelor, 29 de miniștri ai Educației, 27 de miniștri ai Sănătății, 24 de miniștri ai Justiției, 22 de miniștri la Externe, 23 de miniștri ai Apărării. În 32 de ani românii au avut sute de miniștri, înconjurați de mii de secretari de stat, subsecretari de stat, șefi de cabinet și consilieri. În 32 de ani nu a existat nici măcar un singur guvern care să conducă țara din momentul învestirii după alegeri și pînă la sfîrșitul mandatului din punct de vedere al Constituției.

Carnavalul jafului a cunoscut adevărate festivaluri ale luptei pentru ciolan între 1996 și 2000, cînd au fost trei prim-miniștri și șapte guverne, între 2008 și 2012, cînd au fost trei prim-miniștri și cinci guverne, iar recordul este deținut de perioada 2012 – 2016, cînd România a avut cinci prim-miniștri și cinci guverne.

Această instabilitate permanentă arată că toate domeniile de activitate din țara asta sînt aprig disputate de clanuri mafiote controlate de multinaționale, care aproape anual își impun miniștri noi, iar aceștia schimbă legislația, dau hotărîri partizane și protejează interesele celor care-i numesc în funcții publice.

Deși la nivelul ministerelor multinaționalele se tot bat parte-n parte pentru putere de 32 de ani, există un loc în România unde este liniște deplină și unde partidele nu au voie să-și bage nasul. Acest loc este Banca Națională a României, care este păstorită de 32 de ani de către Mugur Isărescu. Năbădăioasele partide politice și stăpînii lor de la multinaționale tac brusc și dau din coadă atunci cînd vine vorba de BNR și de nemuritorul său guvernator. Sub atenta supraveghere a acestui domn Isărescu s-au prăbușit

toate cele patru bănci de stat care existau în 1989: Banca Română de Comerț Exterior (BRCE), Banca Agricolă, Banca Comercială Română (BCR) și Banca de Investiții (BRD). Acestora li s-au adăugat toate băncile cu capital românesc, iar ultima dintre ele, CEC-ul, este cu un picior în groapă. Timp de peste trei decenii leul s-a devalorizat, capitalul românesc a fost pulverizat, iar circuitul financiar este controlat de capitalul străin al multinaționalelor care se bat pentru ministere.

Pot să vină peste români alegeri generale, locale sau prezidențiale, proteste, referendumuri, căderi sau remanieri de guvern, abrogări de legi, hotărîri de urgență, molime, războaie și crize de toate soiurile – un singur fir roșu îi unește pe toți prădătorii mari și mici ai prăzii numită România: nici unul dintre ei nu vrea să controleze Banca Națională. În toate celelalte domenii de activitate, partidele se poartă ca niște hiene înfometate, dar atunci cînd vine vorba de Banca Națională se transformă toate în Zîna Zînelor și cad la pace ca prin farmec, lăsînd frîiele banilor românești în afara sferei lor de influență. Această contradicție – pe de o parte, bătălia nemiloasă pe ministerele care controlează resursele țării și pe de altă parte acordul comun al bătăușilor pentru păstrarea la BNR al aceluiași personaj – seamănă izbitor cu imaginea unei haite de animale sălbatice care se bat între ele pentru rămășițele prăzii, dar fac asta doar după ce stăpînul haitei și-a luat primul halca cea mai gustoasă din trupul prăzii. Mai pe înțelesul tuturor, atît timp cît fluxurile principale de bani sînt controlate de stăpînii din umbră ai României, bătaia pe ministere și pe resurse este lăsată la mîna oricui are tupeu, relații și sumele necesare pentru mituirea trădătorilor din România.

Un alt fel de „certificat verde“

Propaganda eco la nivel mondial e deja virulentă şi scabroasă. Cine credeţi că a recomandat prima dată consumul de insecte? Nimeni altul decît Bill Gates, cel care a afirmat public că „doar un genocid poate salva lumea”, fapt pentru care ar fi trebuit deferit Curţii Penale Internaţionale pentru crime împotriva umanităţii. Maimuţele corupte de la Bruxelles au luat de bună recomandarea, urmînd să aplice experimentul pe oameni, la fel cum au procedat cu teroarea injectării, carantinării, cu trans-dosurile şi alte perversiuni, cu energia verde, cu minciuna încălzirii globale. Nu din raţiuni culinare, ci fals-ecologice, Ursula von der Leyen ne azvîrle în farfurie lăcuste, greieri, alte tîrîtoare şi ţopăitoare. Frontul de Eliberare a Insectelor va face spectacol! Dacă există un asemenea front. Dacă, nu, se va moşi unul rapid! Vor protesta şi păsările cărora Ursula şi gaşca ei de demenţi le fură hrana din cioc. Ei vor să ne bage în cap cu forţa că acesta va fi viitorul omenirii: insecte şi vaccinuri, pentru că ne înmulţim nepermis.

hipermarketurile străine, care-şi fac veacul şi îşi umplu sacul pe meleagurile noastre, vom găsi salam cu greieri, batoane de greieri. Ce răsfăţ! Într-un viitor apropiat vor fi incluse în nomeclatorul de meserii următoarele: crescător, îngrijitor, vînător, tăietor şi afumător de insecte, dar şi personal pentru scoaterea insectelor la păscut. Comisia Europeană va trebui să emită urgent acte normative în acest sens.

Timp de 32 de ani România a fost prada îngrășată timp de 25 de ani de obsesia lui Ceaușescu pentru industrializare și independență. La început, a fost nevoie de un prădător puternic pentru prima mușcătură din trupul țării, apoi au venit prădători mai mici, care au mușcat mai puțin, dar regulat, și, în timp, hoitul românesc a rămas la dispoziția mărunților prădători, ultimii veniți la ospăț, dar la fel de hămesiți ca și cei dinaintea lor.

Cine trece azi pe drumul mare mai poate vedea carcasa României și ultimele ei resurse de care trag cu colții cîțiva prădători jigăriți, ultimul val al haitei care a atacat acum 32 de ani. Iar cînd ultimul prădător va smulge ultima ciozvîrtă românească din trupul țării mele, atunci domnul Mugur Isărescu va stinge lumina și va pleca, avînd bucuria datoriei împlinite.

Pînă atunci, ne mai putem juca cu ceva alegeri, mai avem ceva partide de înființat și mai avem ceva vorbe de vorbit între noi. Noi, cei care am privit vînătoarea de la galerie și care nu ne-am dat seama că prada sîntem noi…

BOGDAN VASILE

Bruxelles-ul are fonduri uriaşe pentru greieri! Carte multă nu le cere marionetelor de la Bucureşti. Doar perseverenţă şi tupeu, marca Valeriu Gheorghiţă, Arafat, Jurma. Probabil, de la Bruxelles vom primi ceva vitamine cu hormoni de creştere pentru insecte, ca să fie greierii mai umflaţi, mai fragezi, mai suculenţi. O insectă mică nu poate fi eviscerată, deci, o veţi sfărîma între dinţi cu tot cu ochi, intestine, resturi nedigerate şi materii fecale neeliminate! Îh, poftă bună, amatorilor! Restaurantele vor avea în meniu sarmale de greieri, chiftele de greieri, supă de greieri, mămăligă cu greieri. Dacă veţi comanda un creier pané veţi primi greier pané. Îh, să le fie de bine! În loc de pufuleţi, copiii vor consuma greieri crocanţi la pungă. Vom fi mai multe variante: cipsuri de greieri cu gust de porc Gates, cu gust de pui Schwab, cu gust de pizza Ursula. Greieri de cultură, că nu stă nimeni să vîneze de pe cîmp greierii bio. Ei vor fi îngrăşaţi în ferme cu nanorobotică, şi nu va mai fi nevoie de vaccin. Greierii gătiţi în orice mod vor eradica Covidul. E nevoie de cîteva influensăriţe cu tik-tok şi oile autohtone se vor înfige în farfuriile cu greieri. Ursula a omis să specifice în decizia Curţii Europene cum putem prepara insectele! Ce sos, ce plaiting trebuie să folosim la o friptură de greieri şi cît timp trebuie gătite. E nevoie şi de reţete de la madam Ursula, bucătăreasa şefă a Bordelului UE! În

Motivînd că doar consumul insecte va salva planeta, Ursula fredonează melodiile mondialiştilor şi ne recomandă, deocamdată, să trecem la noile alimente, care vor face victime printre vegani şi progresişti. Restul populaţiei se va uita cruciş la produsele din greieri, care se vor umple de praf şi vor ieşi din garanţie pe rafturi. În curînd, Europa va produce paste, burgeri, biscuiţi, smoothie, batoane energizante din viermi de făină în stadiu de larvă. Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor (AESA) a luat această decizie la cererea companiei franceze Micronutris, care are ca obiect de activitate producţia de insecte pentru consum. Pînă acum, marii jucători din industria otrăvirii cu insecte nu şi-au putut valorifica potenţialul din cauza lipsei unei aprobări la nivel european. Astfel de produse erau interzise la vînzare în Franţa, Germania, Italia, Spania şi în alte ţări europene. Decizia Comisiei Europene vine să schimbe piaţa alimentară pe continent.

Să nu le fie prea mare bucuria autorităţilor UE, nici a producătorilor de „hrană” din insecte! Odată cu unda verde dată de Ursula vor lua fiinţă sau se vor reactiva organizaţiile pentru protecţia şi drepturile insectelor! Dar şi revoltele populare se vor înteţi! Consumul de insecte în România nu va avea succes! Bariera culturii tradiţionalgastronomice şi bariera psihică sînt deocamdată foarte puternice. Sper ca hotărîrea Comisiei Europene să fie tratată drept ceea ce este: un fiasco criminal, altfel, ne vom întoarce cu 20.000 de ani în timp, la epoca întunericului. Noi, românii, un popor majoritar ortodox, credincios şi cu dragoste de Dumnezeu, trebuie să fim lămuriţi dacă insectele sînt de post sau nu. Însă, atenţie! Dacă lucrurile nu se mişcă în sensul dorit de globalişti şi insectele zac neconsumate, va veni directivă de la UE, pusă în practică de arafaţii Resetării Alimentare: cine nu va consuma zilnic greieri riscă să-si piardă locul de muncă! Se va face o testare de consum şi se va cere un alt fel de „certificat verde”, care să ateste că ai consumat zilnic insecte. Cine n-are „certificat verde” va plăti o taxă pe emisiile de

Co2. Cercetătorii arondaţi modialiştilor au demonstrat că greierii reduc flatulenţa. Deci, ar fi indicaţi chiriaşilor din cele trei palate ale ţării. Uitaţi-vă la burţile lor imense şi la comportamentul lor deplorabil! Consumul de greieri ar face ca burţile lor umflate să scadă şi ar gîndi mai raţional. Consumul de insecte va fi implementat treptat şi la noi, pentru că Iohannis, vînătorul de recompense, refuză să pună capăt actelor de trădare, de frică să nu primească niscai şuturi în partea dorsală, drept penalizări pe axa Washington-Bruxelles. De la Băsescu încoace, mai abitir, cu Iohannis, avem tot mai puţine drepturi, tot mai multe siluiri, suntem tot mai controlaţi, tot mai sărăciţi, tot mai strîmtoraţi, tot mai cenzuraţi. Sperăm să fie sănătoşi greierii „dedicaţi” consumului uman. În caz contrar, Fauci, Bill Gates şi alţi nebuni vor fi nevoiţi să prepare un vaccin special pentru greierii Comisiei Europene. Cum aceşti nebuni ne-au pricopsit cu gripa aviară, spaniolă, mexicană, cu boala vacii nebune, cu pesta porcină, nu excludem nici gripa greierească ori boala greierului nebun. Și, apropo: preşedintele, Guvernul şi haita din Parlament trebuie să fie exemple. Să consume ei primii, în faţa camerelor tv, „lista de bucate” a Ursulei.

Conservatori şi tradiţionalişti din punct de vedere culinar, românii nu vor accepta gîndacii ca sursă de hrană, în detrimentul preparatelor din moşi-strămoşi. Vorba ministrului Daea: „gîndacii trebuie combătuţi, nu consumaţi”. Iată pentru ce îi plătim pe roboţii defecţi de la Bruxelles. Să ne otrăvească viitorul! Ei ne-au subtilizat petrolul, gazele, pădurile, resursele umane şi alte bogăţii naturale, iar acum ne silesc să consumăm insecte. Tot ei ţin să le strice mintea copiilor noştri cu genurile. Dacă nu luăm atitudine, atmosfera viitorului va fi plină de trans, de bisex…, de genuri stricate, de epilaţi cu sîni artificiali, de tatuaţi şi viu coloraţi în curcubeu, consumatori de muşte, tarantule, greieri şi alte larve. Nu peste mult timp, degeneraţii mondialişti cu mai multe genuri vor constata că structura omului, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, nu mai corespunde timpului! Chiar suferă Europa de foame, în cea mai îmbuibată societate din istorie, încît Ursula trebuie să ne bage insecte pe gît? Haideţi să-i aruncăm Usulei în cavitatea bucală tot ce ne recomandă ea! Să vedeţi atunci cum va ţopăi în spirit apocaliptic. Însă, dacă poftiţi la greieri prăjiţi, aveţi grijă, mestecaţi-i bine, altfel vor cînta în capul vostru! Prăjiţii bine greierii! Altfel veţi sări pe stradă precum cangurii!

MARIA DIANA POPESCU (Art-emis.ro)

Doza de sãnãtate

Tiroida – pedala de viteză a organismului

Tiroida este cea mai mare glandă din corpul nostru, care controlează lumea sentimentelor, iar iodul produs de aceasta reprezintă combustibilul care ține corpul, sufletul și spiritul în echilibru. Cînd tiroida produce prea mult iod, omul arde ca o lumînare la ambele capete – din punct de vedere spiritual, devine foarte activ, nu se poate deconecta, este prea agitat, iar sufletul este dezorientat, asemănător cu al unei persoane care se droghează.

Tot mai mulți oameni suferă de hipotiroidie, o funcționalitate scăzută a glandei, fără ca măcar să știe acest lucru. Simptomele imediate ale acestei afecțiuni sînt:

- oboseala permanentă;

- stare generală de tristețe și melancolie;

- creștere în greutate (blocarea metabolismului);

- dureri de cap;

- căderea părului;

- dureri de încheieturi.

Nodulii tiroidieni reprezintă blocaje energetice, dereglări metabolice apărute ca urmare a faptului că celulele îmbătrînite din tiroidă, rezidurile metabolice, nu mai pot fi îndepărtate prin procesul normal de

O istorie a farselor (265)

Detectivul malefic (2)

Profitînd de ocazia oferită de intrarea Americii în primul război mondial, Gaston Means s-a oferit Marii Britanii ca spion de elită. A fost angajat, după care şi-a oferit serviciile germanilor, spunîndu-le că este spion britanic. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns că era agent dublu, s-a încadrat şi în Serviciiul de spionaj al armatei SUA. Regretabil din punctul lui de vedere, războiul a luat sfîrşit, după care a fost contactat de fostul şef, William J. Burns. Existînd şanse mari ca, în curînd, să fie numit şeful Biroului American de Investigaţii (instituţia precursoare FBI-ului), Burns dorea ca Means să lucreze cu el. Aşadar, Means a plecat să activeze la Washington, şantajînd destui congresmani încît să se asigure că Burns şi el totodată – obţin postul vizat. Mulţumit de activitatea sa, a aflat că preşedintele Harding nu mai dormea în acelaşi pat cu soţia lui. L-a ameninţat atunci că va face publică informaţia dacă nu primea 50.000 de dolari. Preşedintele a murit înainte de a plăti suma cerută, dar doamna Harding l-a redus pe ticălos la tăcere cu 35.000 de dolari. Au avut toate acestea rezultatul scontat? Nu. Ajutînd-o pe amanta fostului preşedinte să scrie o carte despre copilul conceput cu Harding, Gaston însuşi a produs un best-seller prin care insinua că doamna Harding îşi otrăvise soţul. Succesul cărţii intitulată Moartea suspectă a preşedintelui Harding i-a permis lui Means să se mute, împreună cu soţia şi băiatul său, într-o casă de lux, cu trei etaje, într-unui din cele mai selecte cartiere ale Washington-ului, după care acest individ absolut malefic s-a gîndit la o nouă escrocherie – să trimită milionarilor scrisori anonime de ameninţare cu moartea, după care să îşi ofere serviciile ca detectiv de elită. Dar, în final, a mers prea departe cînd Evalyn Walsh McLean, soţia editorului ziarului Washington Post, l-a angajat să-1 găsească pe copilul răpit al familiei Lindbergh. Deşi a asigurat-o că va găsi copilul şi-1 va înapoia părinţilor nevătămat, nu a reuşit nici una, nici alta şi a dispărut cu peste 104.000 de dolari din banii lui McLean. Scandalizată, Evalyn a iniţiat demersurile necesare pentru a-1 găsi şi urmări pe cale judiciară. Means a fost prins şi trimis la închisoarea Fort Leavenworth pentru cincisprezece ani, dar a murit refuzînd să spună unde ascunsese banii.

Farsorul cosmic (1)

În terminologia spiritistă, mediile sînt persoane umane cu rolul de intermediari între cei vii şi cei morţi. Se presupune că acestea primesc şi transmit

„curățire”. Terapiile oferite de medicina energo-informațională se focusează pe reglarea metabolismului la nivelul tiroidei și pe susținerea energetică a fiecărei celule pentru a se putea detoxifica la nivel de membrană celulară.

Cînd tiroida produce prea mult iod grăbește procesele fiziologice din organism. Corpul, spiritul și sufletul sînt, astfel, suprasolicitate. Se știe că, pe parcursul unei zile, sufletul străbate corpul trecînd prin fiecare celulă de 2-3 ori. Dacă acesta este mereu agitat, dezechilibrat, și celulele corpului devin agitate, iar organul din care fac parte se îmbolnăvește.

În general, persoanele cu hipertiroidie sînt mereu în acțiune – vorbim de o acțiune haotică, globii oculari devin sticloși și exoftalmici, pielea devine foarte subțire și uscată.

Medicina energo-informațională punctează succese mari în domeniu, deoarece tratează cauza, nu simptomul. Echilibrul energetic este baza pe care se clădesc toate terapiile oferite în clinică. O diagnosticare energetică este întotdeauna binevenită la orice vîrstă. Fără să alergăm din cabinet în cabinet, într-un singur centru, în aproximativ o oră, avem un diagnostic și un buletin de analize energetic.

Fiecare boală are mai multe stadii, dar vîrful aisbergului este vizibil doar atunci cînd afecțiunea de care suferim se manifestă. Boala apare mai întîi în cîmpul energetic și poate fi depistată înainte de manifestare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

mesaje de la cei morţi, că sînt posedate de aceştia sau că ajută la materializarea spiritelor. Practica este străveche şi larg răspîndită, deşi în formă modernă a apărut în 1848 cînd, într-o casă din Hydesville, New York, proprietarii John şi Margaret Fox, împreună cu cei şapte copii ai lor, deranjaţi încontinuu de urme de paşi ale fantomelor şi de ciocănituri în pereţi, au observat că acestea din urmă le urmăreau în special pe fiicele Margaretta (de paisprezece ani) şi Kate (de doisprezece ani). Kate a început să vorbească cu „dl picior-rupt“, un spirit neliniştit, care îi răspundea. Dacă fetiţa îi cerea să numere pînă la zece, primea zece bătăi în perete. Folosind un astfel de cod, musafirul invizibil le-a povestit fetiţelor că, în timpul vieţii, fusese un vînzător ambulant ucis în această casă şi îngropat în pivniţă.

Ştirea s-a împrăştiat cu mare viteză. Ocultismul şi clarviziunea cîştigaseră deja un exacerbat interes public, încît surorile Fox au devenit celebre, chiar dacă săpăturile din pivniţa casei s-au dovedit neconcludente. Familia s-a mutat din reşedinţa cu pricina, dar ciocăniturile în perete au urmărit-o. Conform spiritelor, familia Fox fusese aleasă „pentru a-i convinge pe cei sceptici de marele adevăr al imoralităţii“. Deşi atacaţi în public, uneori chiar şi fizic, membrii familiei Fox au luat pe sus oraşul New York în iunie 1850 (sub îndrumările surorii mai în vîrstă, Leah, şi apăraţi de ziaristul Horace Greeley). În decursul multor ședințe de spiritism, nu s-a putut dovedi nici o fraudă chiar dacă la acestea participau multe persoane cu abilităţi de mediu, venite din toate colţurile ţării. Nebunia s-a extins atît de repede, încît în 1854 un jurnalist din Paris scria că, între Champs Elysée şi Montmartre, aproape nici o masă nu mai rămînea nemişcată în cadrul unor astfel de şedinţe ale spiritiştilor. Pînă în 1855, termenul de „spiritism“ era frecvent folosit și, deşi mult mai tîrziu, în 1888, Kate şi Margaretta au recunoscut public că abilitatea lor de a comunica cu spiritele celor morţi era o şarlatanie (retractînd această mărturisire peste un an), acum nu mai conta. Pînă atunci sau curînd după aceea, personalităţi eminente precum Sir William Crookes, Sir Oliver Lodge, William James şi Sir Arthur Conan Doyle relatau şi garantau public experienţele personale privind existenţa reală a supravieţuirii spiritului după moarte şi a comunicării cu astfel de spirite. Societatea de Cercetare a Fenomenelor Paranormale (SPR) fusese înfiinţată pentru a investiga aceste revendicări. Bătălia între convingere şi neîncredere continua.

(va urma)

STUART GORDON

Numeroase studii atestă faptul că doar una din 3000 de operații de îndepărtare a tiroidei este necesară cu adevărat. Fiind lăcașul sufletului nostru, trebuie să avem mereu grijă de acest „fluture” de care depind sentimentele noastre și, desigur, sănătatea noastră. Dezechilibrele tiroidei se reflectă pe întreg organismul.

Colaje

ORIZONTAL: 1) Face legătura;

2) Calitate de cascador; 3) Plin de sine! –Genul sentimental; 4) Altoit – Punți peste ape; 5) Tras la tir! – Proeminență organică;

6) Repezite în felul lor – Om nebotezat;

7) Plin de păcate! – Papa dulce pentru cei mici; 8) Apărut în presă – Matca stupului!; 9) Plan de muncă – Băiat de băiat; 10) A se lepăda de cineva – Foițe tari.

VERTICAL: 1) Omul cu foloasele; 2) Lovitură dureroasă; 3) Primele impresii! – Iese la spălat; 4) Răvaș de sărbători; 5) E vai e pielea lui; 6) Pastă făinoasă – Receptoare video; 7) A sta la o ocazie – Trase de urechi; 8) Bătut la tenis de masă – O para chioară!; 9) Vîrf de oțel! – Suferă de trufie; 10) Imun la afecțiuni – A ierta.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CREIONĂRI”

1) GARSONIERA; 2) IREALE – SEC; 3) UTA – ARATAT; 4) MASURAT – L; 5) BREC – SITAR; 6) U – ZIDITI – A; 7) SPADA – ARAT; 8) LITERATURA; 9) UT – RACORIT; 10) CINIC – RIDA.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Ecouri

de peste Ocean

,,Oamenii care prețuiesc arta autentică sînt oameni aleși”

În urma apariției, în revista noastră, a reportajului ,,Iarba verde de acasă – De dor de țară și de cîntec”, dedicat Corului PRO ARTE, dirijoarea prestigiosului grup muzical cu adînci rădăcini românești, d-na Ligia Balica a adresat autorului, dl Geo Ciolcan, un mesaj de suflet, pe care îl publicăm integral.

„Mult stimate domnule Ciolcan,

Sînt Oameni care vorbesc prin faptele lor!

Sînt Oameni care se definesc prin generozitatea și bunătatea lor! Sînt Oameni care comunică frumusețea sufletului lor prin gesturi care creează emoții, trăiri care vor stărui fără de timp în mintea și inima celor atinși de personalitatea lor! Asemeni acestor Oameni sînteți domnia voastră, domnule Ciolcan!

Sînt copleșită de frumusețea și complexitatea reportajului pe care mi l-ați dedicat mie și prietenilor mei din Pro Arte! Este cea mai cuprinzătoare scriere despre existența acestei formații! Sînt total impresionată de profesionalismul și intuiția domniei voastre despre însemnătatea acestui nucleu de suflete care continuă tradiția iubirii de țară și de cînt!

Simt că iubirea trebuie demonstrată prin fapte și nu prin vorbe mari, și-atunci motivația unei munci puse în slujba acestui țel își găsește sensuri adînci

Constantin Brâncuși (II)

Omul acesta auzea sculptura. Şi cînd spun aşa ceva mă gîndesc la o artistă care între cele două războaie mondiale s-a dus în atelierul din Impasse Ronsin să dea o probă, a cioplit cîteva ore bune, dar meşterul nici n-a privit-o, stătea în hamac, fuma şi citea; la rugămintea tinerei de a-i privi măcar o dată lucrarea, Brâncuşi a rostit: „Nu-i nevoie, aud!”. Fireşte, se poate spune că exista şi un fel de poză, o cochetărie a paradoxurilor, dar asta îl prindea bine pe Brâncuşi, aşa cum îl prindea şi fracul impecabil pe care îl purta sub o pînză soioasă de sac, pentru a măsura reacţiile majordomilor şi gradul de morgă al aristocraţiei. „Frate al lui Socrate”, după cum îl numea Erik Satie, artistul român a făcut obiectul cîtorva mii de studii, care sporesc în număr şi valoare pe măsură ce ne îndepărtăm în timp de moartea lui şi ne dăm seama ce gol imens s-a produs după el, în condiţiile în care aproape tot ce i-a urmat în sculptura modernă a fost fie pastişă, fie o abatere psihedelică de la normele bunului simţ şi ale spaţialităţii.

Un astfel de studiu este „Brâncuşi şi arta secolului” de George Uscătescu. Apărută sub teascurile prestigioasei Edituri Meridiane, în traducerea (din spaniolă) a lui Dorel Lucian Filipescu, cartea beneficiază de un Cuvînt înainte scris special de către autor pentru ediţia românească, din care reproduc această undă de orgoliu autohton: „Totul face din Brâncuşi un artist reprezentativ al geniului românesc în cea mai precisă semnificaţie a cuvîntului. El aparţine culturii noastre, tocmai prin faptul că, într-un moment de nesiguranţă, de dibuiri, de entropie a creativităţii culturale în lume, oferă în domeniul plastic o formulă creatoare de caracter universal” Pe parcursul mai multor capitole se fac referiri la celebrul litigiu pe care artistul l-a avut în 1926 cu vama americană. Pe scurt, lucrurile au stat cam aşa: autorităţile vamale din New York au refuzat scutirea de taxe care era prevăzută pentru operele de artă, cerîndu-i lui Brâncuşi ca pentru „Pasăre în spaţiu” să plătească 210 dolari, ca pentru un obiect industrial izolat. Lucrarea fusese cumpărată de către artistul american Edoard Steichen şi era una dintre cele mai frumoase din cataloagele brâncuşiene existente la acea oră; asta n-a împiedicat-o să fie taxată cu un impozit de 40%, ad valorem, ca pentru orice obiect de metal, mai cu seamă că foruri precum The National Academy şi The National Sculpture

încrustate în interioarele afective ale celor care-și croiesc drumul spre frumos, bine și adevăr artistic!

Se spune că cine se aseamănă, se adună. Cît adevăr în aceste rostiri! Numai un OM legat de patrie și de idealurile unui popor ca al nostru poate să intuiască rezonanța celor care vibrează cu inimi pline de dragoste și dor de comorile incomensurabile ale pămîntului sfînt unde au văzut lumina soarelui pentru prima dată!

Acea lumină unică în strălucire a plaiurilor românești, a căror muzică ancestrală ne pătrunde orice simțire și ne mîngîie gîndurile asemeni darurilor cerești pe care numai cei curați la suflet le pot cuprinde. Pentru mine, muzica este limbajul divin prin care dumnezeirea comunică iubirea sa de oameni!

Sînt convinsă că oamenii care prețuiesc arta autentică, fie ea muzica, cuvîntul sau dansul, sînt oameni aleși care simt la unison binecuvîntarea iubirii curate, sincere! Acești oameni sînt cuprinși de vraja momentelor cristal create prin contopirea de credințe întru numele adevăratei comunicări. Nu am cuvinte de mulțumire și recunoștință pentru această scriere a domniei voastre! Voi păstra această comoară ca pe un legămînt de credință meșteșugit magistral de talentul și măiestria creației domniei voastre!

Vă doresc multă sănătate și energie creatoare și vă mărturisesc afecțiunea și respectul meu și al prietenilor mei ProArtiști!

Cu sinceritate și aleasă recunoștință, Ligia și prietenii ei de o viață, ProArtiștii“

Society îi contestau vehement orice valoare. Procesul care a urmat, datorită dării în judecată de către Brâncuşi a oficiului vamal, a însemnat, practic, actul de naştere al artei moderne. Era la o sută de ani de la prefaţa lui Victor Hugo la „Cromwell” şi după „Hernani” – acte de naştere, la rîndul lor, ale mişcării romantice. Românul a cîştigat procesul, ce-i drept, dar după multe peripeţii şi interogatorii care astăzi stîrnesc ilaritate, ceva cam în genul „Procesului maimuţelor”, cu proporţiile de rigoare. Înclin să cred că aşa ceva nu se putea întîmpla decît în America, şi numai lui Brâncuşi, din foarte multe motive, atît de ordin estetic, cît şi sociologic.

Era lumea modernă pregătită pentru o asemenea optică asupra artei? Greu de dat un răspuns, în unele privinţe nici acum nu se poate spune că Brâncuşi e receptat în profunzimea mesajului său. Înclin să cred că Brâncuşi e anterior sculpturii antice, aşa-zisul său primitivism constituind un şoc pentru fiecare generaţie care crede că lumea şi arta încep odată cu ea. Într-una dintre consideraţiile sale asupra lui Brâncuşi, Eugen lonescu, acest Shakespeare al viitorului, surprindea cu precizie natura noului tip de sculptură: „Sintezele sale sînt absolut surprinzătoare, incredibile. Folclor fără pitoresc. Figuri dincolo de figurativ. Ştiinţă şi mister. Dinamism şi pietrificare. Ideea făcută concretizare, materie, esenţă vizibilă, intuiţie originală dincolo de cultură, academii, muzee”

Brâncuşi-artistul, Brâncuşi-gînditorul, Brâncuşilegenda: iată dimensiunile acestui eseu remarcabil pe care ni-1 dăruieşte rafinatul filosof al culturii care este George Uscătescu. Este o incursiune captivantă, printre peştii în marmură albastră, cocoşii în lemn de nuc, Cuminţenia Pămîntului în calcar crinoidal, printre romburile de fontă alămită ale Coloanei fără sfîrşit (care stilizează vestiţii stîlpi funerari dacici), printre bronzurile şi pietrele vorbitoare ale gigantului de la Hobiţa, care, închizînd uşa unui muzeu tradiţional, a deschis o fîntînă în eternitate. Tăcerea Mesei sale este aceea de după creaţiune, scaunele par cupele de libaţii ale zeilor, Sărutul său nu este altceva decît rugăciunea lui Philemon şi Baucis de a nu-şi supravieţui şi de a muri în aceeaşi clipă, iar Domnişoara Pogany (numită de Jean Arp „bunica feerică a artei moderne”) pare o Mater Dolorosa care îşi plînge, vorba lui Dylan Thomas, „o feciorie veche cum pîinile, cum peştii” Începe Era lui Brâncuşi, care va fi mai durabilă decît cea atomică.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

Balada dorului de Þară

Se dedică românilor care trăiesc dincolo de hotarele Țării, încredințați că, odată și odată, își vor liniști acest dor prin întoarcerea la rădăcina familiei.

Foaie verde, rară, rară, Greu mai e dorul de Țară. Noaptea stai și ziua mergi, Nu știi dorul cum să-l legi.

De l-oi lega de-o sulfină, Ai un dor cu rădăcină, De l-oi lega de răzoare, Face dorul numai floare, Floare sădită-n pustie, Ușoară, de păpădie.

De l-oi lega de-un arțar, Simți dorul tot mai amar, De l-oi lega de fîntînă, Tot mai are rădăcină

Ce din dor în dor se-adapă

După româneasca apă.

De l-oi lega de vreun nor, Va ploua numai cu dor, Și va ninge cînd va ninge

Doar cu dor care m-atinge.

De mi-oi lega dorul drept

Cel mai bine e la piept, Lîngă inimă, să doară,

DOR DE ȚARĂ, DOR DE ȚARĂ!

Foaie verde, rară, rară, Greu mai e dorul de Țară, Ziua mergi și noaptea stai, Nu știi dorul cu ce-l tai.

De l-oi tăia c-o secure

Se pierde doru-n pădure, De l-oi tăia cu un fir,

Fir roșu, de trandafir, Cînd petala se va frînge, Dor va fi-n culori de sînge.

De l-oi tăia cu-o custură, Dorul m-ar arde la gură, De l-oi tăia din cuvinte, Dorul va ieși-nainte Și va merge pe cărare Legănat, în alinare.

De lo-i tăia din privire

Dorul îmi va da de știre Că nu poate să mai stea În privire ca-ntr-o stea.

De l-oi tăia de la sîn

Dorul n-ar mai fi stăpîn Și s-ar stinge-n lacrimi grele, Printre oameni, printre stele.

Dar dorul nu-i de tăiat

Și nicidecum de legat, Dorul îți rămîne-n sînge, Și cînd rîde, și cînd plînge.

Dorul e o umbră vie

De ce-nseamnă Românie.

Dorul e o floare rară –DOR DE NEAM ȘI DOR DE

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Numa’ gura-i de el!

Înțelepciunea populară a scornit această expresie aplicabilă acelor oameni care spun multe și fac extrem de puține. Consider că președintele ucrainean face parte din categoria asta. A spus multe în ultimele 6 luni și fie s-a dovedit că a dezinformat (vă amintiți de fantoma din Kiev, de eroii morți din Insula Șerpilor – care erau, de fapt, vii, de bătrînele care distrugeau drone cu borcane de murături etc.), fie a lăsat lucrurile nelămurite, cum s-a întîmplat cu tragedia de la Bucha, despre care eu nu am mai auzit nimic. Presupuneam că procuratura și poliția locală vor cerceta, vor aduna probe pertinente și, mai ales, concludente despre cei uciși și despre ucigașii lor și ni le vor prezenta, așa cum se procedează într-o țară democratică din

Uniunea Europeană, la care și Ucraina vrea să adere. Tac din gură pe tema Bucha. De ce fac asta? Au ceva de ascuns? Au mințit cumva în legătură cu faptul că i-au ucis rușii cînd, de fapt, ucigașii trebuie căutați în altă parte? Același comportament îl are președintele Zelensky și în privința mult trîmbițatului contraatac asupra rușilor. Am tot așteptat să-l văd și mi-l și imaginam: un milion de luptători pornind la atac, precedați de care de luptă și strigînd „Uraaaa” și „Za Ukrainî”, dînd peste cap liniile rusești asemeni unui val tsunami și măturînd totul pînă la marginea estică a Peninsulei Crimeea.

(continuare în pag. 22) n.m.

et ICH eta

Chinezii, americanii și europenii

Vă amintiți bancurile din perioada comunistă, care începeau, invariabil, cu formularea „erau un român, un rus și un american”? Cum, între timp, noi, românii, nu mai contăm în politica mondială, iar rușii sînt ocupați cu operațiunea lor specială din Ucraina, s-au ridicat alte personaje cu pretenții în lume. Fiindcă e foarte posibil ca, în viitor, să avem parte de evenimente politice sau militare care să implice Taiwan-ul, editorialul pe care îl regăsiți

pe prima pagină a revistei ne poate ajuta să întîmpinăm evenimentele viitoare cunoștință de cauză, fără să cădem în capcanele propagandei. În același sens, aș vrea să vă prezint părerea unui chinez despre Statele Unite ale Americii, încercînd să „pipăim” puțin starea de fapt a chinezilor pe tema relației cu „marele licurici”, cum a fost denumită America de un președinte post-decembrist.

(continuare în pag. 24)

MARIUS MARIN

e DI to RI a L

Motto: ,,Dacă ura voastră s-ar putea transforma în curent electric, ar lumina întreaga lume” – NIKOLA TESLA

Fără discuție, omenirea nu ar fi progresat pe toate planurile, dacă anumite minți nu ar fi fost dotate cu capacități intelectuale situate cu mult peste cele ale muritorilor de rînd. Este vorba de așa-zisa genialitate, aflată la vîrful coeficientului de inteligență (IQ), unde îi regăsim, printre alții, pe Einstein și Stephen Hawking (cu un IQ de 160), Gary Kasparov (192), Isac Newton (193), Leonardo da Vinci și Nikola Testa (200). S-a mers pînă într-acolo încît s-a spus că marile genii creatoare ale omenirii provin din civilizații extraterestre sau din lumi de alte dimensiuni. Acesta se pare că a fost și motivul pentru care multe dintre descoperirile și realizările minților luminate au fost întîmpinate cu scepticism și teamă, iar cînd se considera că pot fi afectate anumite interese economico-financiare bazate pe tehnologii învechite, totul se bloca și se secretiza. Mai mult, în decursul istoriei, cei în cauză au fost marginalizați, amenințați, acuzați în fel și chip, chiar uciși prin ghilotinare, ardere pe rug sau împușcare.

Și, pentru că ,,Actori incumbit preobatio” (cel care acuză trebuie să probeze), voi continua prin a vă prezenta cîteva cazuri incredibile din România. În anul 2001, Mihai Rușețel a obținut, la OSIM, un brevet pentru invenția motorului care funcționează cu apă. În 2008, acesta și-a scos creația la licitație pe Bursa Română de Mărfuri, la un preț de 50 de milioane de lei, dar, în scurt timp, s-a așternut tăcerea peste această invenție colosală, și nici despre autorul ei nu se mai știe nimic. Oare cît de nimerită ar fi fost respectiva invenție în aceste vremuri, cînd ne văităm că nu avem gaze, petrol și energie electrică, sau că trebuie să renunțăm la ele?

Mai mult, în anul 2010, un alt inventator român, Gabriel Neculai, a făcut publică realizarea unui alt motor cu apă, atît e simplu, încît orice posesor de mașină și-l poate construi singur, cu doar 50 de lei. Neculai a testat dispozitivul pe propria mașină timp de 3 ani, dar și asupra acestui caz s-a așternut o liniște suspectă.

Într-o ceață la fel de misterioasă au dispărut și invențiile anunțate în 2015, pe un site de profil, de inginerul Gheorghe Bordeianu. Era vorba de un motor care consuma 3 litri de apă la 5.000 de km, la nevoie putînd să funcționeze cu suc sau cu urină, și un motor electric, fără baterii, care se alimenta din energia cosmică, deci cu o autonomie nelimitată.

Deși comentariile sînt de prisos, mă întreb totuși: Ce mai fac toți acești inventatori? Mai sînt în România? Mai trăiesc? Oare cînd și cine va inventa un dispozitiv prin care imbecilii care au pus țara pe butuci vor fi determinați să-și facă harakiri, procedură încă nesecretizată. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai rabdă Dumnezeu” (,,Demisia!”). Dar așa ceva se regăsește și la nivel planetar, cînd se pune problema obstrucționării și secretizării invențiilor colosale.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ne dați economia?

Vă dăm aderarea! (IV)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul” – Albert Camus

Eșecul din mai 2006 seamănă cu eșecul din iulie 1997. Iar această comparație mi-a fost sugerată de titlul apărut într-un ziar de dimineață: ,,Vizită de consolare. Barosso și Rehn, la București și Sofia”. Cine a mai făcut o astfel de vizită de consolare, după refuzul de a primi România în NATO, deși sacrificiile fuseseră imense, printre ele figurînd și semnarea unui aberant Tratat cu Ucraina? Bill Clinton, da, el venise la București, pentru a ne bate pe umăr și a ne consola. Aceasta e forma politicoasă a Occidentului de a-ți da de înțeles că n-are nici timp, nici chef de tine. Scriitoarea irlandeză Iris Murdoch are o vorbă de spirit pe tema asta: ,,Tot ce consolează e fals”. Amînarea, pînă la toamnă, a deciziei de a fi acceptați în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 seamănă cu o corigență perfectă. Acum, în mai, la Școala Centrală s-au încheiat mediile – ceva mai devreme, desigur, avînd în vedere că în iunie lumea va fi preocupată de Campionatul Mondial de Fotbal, obiectiv ratat, și acesta, de noi, românii – iar la disciplina numită ,,aderare”, elevele România și Bulgaria au primit Nota 4.

Asta-i realitatea, indiferent cum încearcă unii să o cosmetizeze și să prezinte un insucces drept un triumf. Știți că unele publicații au o Poștă a Redacției, destinată celor care bat la porțile literaturii, iar acolo, în final, se găsește și o mică rubrică: ,,DEOCAMDATĂ, NU!”.

O manieră elegantă de a li se spune solicitanților că mai trebuie să lucreze, să persevereze, să citească mai mult decît scriu etc. Păstrînd proporțiile, cam așa am pățit și noi. Normal că vom intra în Uniunea Europeană, iar noi credem că asta se va întîmpla, conform așteptărilor și calendarului de aderare, la 1 ianuarie 2007. Și vă vorbește cel care a scris, efectiv, cu mîna lui, Declarația de la Snagov, din 1995, pe care, ulterior,

Numa’ gura-i de el!

(urmare din pag. 21)

Nimic din toate astea, în afara unor distrugeri cauzate unor baze rusești cu tiruri de rachete.

Aceeași problemă pe care mi-o pun eu a fost dezvoltată și de jurnaliștii Politico în articolul intitulat „Ucraina și-a anunțat marea contraofensivă de luni de zile. Deci, unde este?”. „De două luni, Ucraina și-a semnalat intenția de a recuceri orașul sudic Herson în ceea ce a fost catalogat drept o contraofensivă majoră și în momentul în care Kievul întoarce valul împotriva Rusiei. Cum va arăta această împingere înapoi a inamicului, rămîne totuși un mister. Artileria și rachetele ucrainene furnizate de SUA și aliați au distrus poduri și depozite de muniții rusești aproape de oraș, dar mișcarea mai mare a infanteriei nu a avut loc încă. Între timp, rușii se întăresc și sapă. Oficialii ucraineni au spus de mult timp că soarta războiului ar putea fi decisă în sud și au susținut că o serie de atacuri suspecte asupra instalațiilor militare rusești mult dincolo de linia frontului – inclusiv două explozii masive la o bază aeriană rusă din Crimeea, marți – au indicat faptul că această contraofensivă a început. Dar chiar și cu arme în valoare de miliarde de dolari din toată Europa și America de Nord acum în mîinile ucrainene, se pune întrebarea dacă acestea sînt suficiente. Unele dintre aceste arme, cum ar fi sistemul de rachete de artilerie de mare mobilitate, fabricat în SUA, au permis Ucrainei să lovească pozițiile rusești în jurul orașului ocupat Herson. Însă rușii ripostează puternic, ceea ce duce la un impas brutal care continuă să lase regiunea de sud în joc, cu infanterie de ambele părți, care se luptă pentru adăposturile lor în loc să împingă înainte. Dar anunțarea de către Ucraina a mult-așteptatei sale contraofensive, ritmul lent al acesteia și unele decizii uluitoare, îi fac

aveau să aducă și alții unele ameliorări. Atunci a început marșul nostru către Uniunea Europeană. Așadar, de primit ne vor primi, indiferent de numărul de stegulețe. În treacăt fie spus, dacă, pe lîngă stegulețele roșii și galbene mai erau și niște stegulețe albastre, am fi fost bucuroși – Tricolorul nostru ar fi devenit un reper european. Un analist economic, Ilie Șerbănescu, scria: ,,Ne dați economia? Vă dăm aderarea!”. Din moment ce cca. 75% din economia românească a încăput pe mîna străinilor, care au și pus monopol pe unele produse strategice, cum e cimentul, cum e aluminiul, treaba e ca și rezolvată. De pildă, ziarele de azi scriu că, de cînd e la austrieci, PETROM și-a triplat profitul pe trimestrul I al acestui an, cîștigul net fiind de aproape 250 milioane de euro. E inutil să mai spun ce s-ar fi făcut cu banii ăștia, dacă rămîneau în țară. Eu am stat la Viena, un an universitar, o iubesc, îi datorez enorm, pentru evoluția mea ulterioară, dar trebuie să întreb: Ce tradiții are Austria în exploatarea petrolului? Cîte sonde de petrol are Austria? Are sonde de bere, nu de petrol! Asta e o altă problemă, pe care trebuie să o abordăm, odată, frontal: jaful din privatizare. Așadar, sîntem ca și intrați în Europa. Dacă acesta era prețul pe care trebuia să-l plătim, da, ne-am achitat datoria, l-am plătit. Dar nu e totul să intri, formal și procedural, în Europa. Mult mai important este să intri în mentalitatea, în logica, în modul de viață al Europei. Pînă una, alta, noi, românii, n-am ieșit, definitiv, din placenta fanariotă. Avem o dedublare a personalității care izvorăște din byzantinismul lui Procopius din Cezareea și pe care a descris-o bine Marin Preda, în romanul ,,Moromeții”: trece omul pe uliță, sau pe stradă, îți dă bună ziua, tu îi răspunzi, dar în șoaptă îl înjuri. În toiul inundațiilor de la Dunăre, un post de Televiziune a prezentat o scenă incredibilă: în timp ce jandarmii se luptau cu furia apelor, bărbații apți de muncă dintr-o comună beau și chefuiau de mama focului. ,,Ce faceți aici?” – i-a întrebat reporterul. ,,Păzim cîrciuma!” – a răspuns unul, mai cu moț, probabil purtătorul lor de cuvînt. ,,Și cu inundațiile cum rămîne?” – a insistat omul de la Televiziune. ,,Aaa, inundațiile sînt la proști, nu la noi!” – a găsit răspunsul cel mai potrivit același speaker. În alt loc, o babă i-a furat telemobilul unui

chiar și pe cei mai observatori analiști Rusia-Ucraina să se întrebe unde a dispărut impulsul inițial. Este o simulare de la Kiev să încurce forțele ruse sau un indiciu că Ucraina nu are în prezent puterea de foc pentru a anula stăpînirea Moscovei pe un teritoriu cheie – și că un război de tranșee este inevitabil?”. Pînă și cei de la Politico se întreabă ce vor să facă de fapt ucrainenii.

„De ce mesajele publice din jurul Hersonului? Voi fi sincer, nu știu, și asta mă înnebunește”, a spus Konrad Muzyka, analist militar și director al Rochan Consulting, care urmărește evoluția războiului. „Sincer, din punct de vedere militar, nu are sens, pentru că, dacă ești comandant militar ucrainean ai prefera să lupți, să zicem, cu cele șapte grupuri tactice de batalioane rusești care erau în nordul Hersonului în urmă cu o lună, nu cu cele 15 sau 20 care sînt acolo acum”, a adăugat Muzyka, menționînd în același timp că pierderile rusești au slăbit puterea de luptă a unora dintre aceste batalioane.

În sfîrșit, ucrainenii au distrus niște poduri peste rîul Nipru, iar pe altele le-au slăbit în așa fel încît ele nu mai suportă traversarea unor echipamente grele. Poate că rușilor le convine asta, fiindcă nu cred că ei că vor să treacă dincolo de Nistru și, în felul ăsta, nici adversarii nu-i mai pot ataca cu echipamente grele, fiindcă tocmai și-au avariat sau distrus podurile.

Aceste lovituri de succes nu au fost urmate de progrese semnificative pe teren. Într-adevăr, au existat puține mișcări ale forțelor terestre ucrainene în jurul regiunii Herson, unele rapoarte spunînd că trupele au rămas blocate în tranșee de bombardamentele rusești. Comandamentul Operațional de Sud al Ucrainei a susținut că a eliberat zeci de orașe și sate mici din regiunea Herson de nord, dar au întîlnit puțină rezistență rusă în acele zone. A lua restul teritoriului va fi mult mai greu, spun analiștii. E adevărat că Marea Britanie pregătește pentru luptă mii de voluntari ucraineni într-o perioadă de 3 săptămîni, cu pregătire de bază a infanteriei și a luptei

jandarm care tocmai își primejduia viața ca să-i pună la adăpost bruma de agoniseală. Anul trecut, unii care aveau bărci le cereau celor izolați pe grinduri cîte 100 de euro, ca să le salveze viața. Exemplele pot continua. Ele nu reprezintă o caracteristică, sînt izolate, dar creează o stare de spirit proastă, o anumită nervozitate. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că a venit timpul să ne privim mai atent în oglindă.

Să ne analizăm pe noi înșine, ca popor. Să evităm nenorocirea ca, din popor, să devenim populație. Tare îmi e teamă că fibra noastră biologică se degradează. Aud că TVR încearcă să lanseze un mega-sondaj de opinie, pe tema ,,Care e cea mai mare personalitate din Istoria României?”. Mă tem că pe locul I o să iasă Ciobanul din ,,Miorița”, cu fatalismul său, poetic, întradevăr – dar funerar. Poetul Național Mihai Eminescu scria ceva valabil și astăzi: ,,De oameni de caracter are nevoie Statul, nu de deștepți cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relații de vicleșug și de brutalitate”. Doamnelor și domnilor, ca om de presă nu pot face abstracție tocmai de presă. Deși, după cum spunea Richard Nixon, ,,presa este acea Putere în Stat pe care nu a ales-o nimeni”. Uite că s-a ales singură, tot așa cum Napoleon a luat coroana din mîna Papei și și-a pus-o pe cap. În ziarele de dimineață întîlnim și alte titluri și subtitluri, care ar trebui să le dea guvernanților de gîndit, ca de pildă: ,,Milogii Europei. Vor fi destui care se vor împăuna zilele acestea pentru performanța nu știu căror stegulețe galbene. Ne îmbătăm cu apă rece. Să fim serioși! N-avem ce căuta în Europa!”. Sau: ,,Eu mă sinucid în direct dacă în România s-a stîrpit măcar 1% din corupție” – a declarat un cunoscut analist politic. Sau: ,,Ambasadorul SUA, Taubman: «La închisoare cu oficialii corupți!»”. Treaba asta, cu închisoarea, mi-a plăcut cel mai mult și mă bucur că ambasadorul american împărtășește, în sfîrșit, politica justițiară a Partidului România Mare. Mai bine mai tîrziu decît niciodată!

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

urbane, dar asta e puțin față de realitățile cu care se vor confrunta în teren, comparativ cu forțele de oameni și tehnică militară pe care rușii le-au mutat în ultimele săptămîni la Harkov.

Mykola Bielieskov, cercetător la Institutul Național de Studii Strategice din Ucraina, nu crede că vreo ofensivă ucraineană va avea loc rapid, considerînd că „Ucraina nu are armamentul greu” pentru a efectua o astfel de manevră. „Este o mare greșeală”, a spus el, adăugînd că Kievul va ataca „încet și metodic” forțele ruse și va „arăta Moscovei că poziția sa în sud este insustenabilă”. Bielieskov sugerează, de asemenea, că faptul că Rusia redistribuie forțele la Herson ar putea fi o eroare strategică. „Aș spune chiar că Rusia a făcut situația și mai precară, deoarece mai multe trupe ar avea nevoie de mai multe provizii, care sînt vulnerabile la lovituri”, a spus el. Oricum ar fi, e cert că deocamdată mult anunțata contraofensivă nu se vede și nici nu cred că va avea loc în condițiile anunțate de președintele Zelensky. Rusia va începe curînd rusificarea oficială a zonelor ocupate, prin organizarea de referendumuri care să legifereze alipirea acestora la Rusia. Ne îndreptăm spre ceea ce unii analiști politici – „putiniști”, desigur – au spus încă de la bun început: rusificarea zonelor ocupate și încheierea războiului prin „înghețare”, trîmbițată ca o mare victorie ucraineană de către Occident, fiindcă Rusia nu a putut ocupa decît 20% din această țară. Adică exact cît și-a dorit.

Dacă președintele Zelensky vorbea mai puțin și făcea mai mult – pe teren, nu în social media – poate că situația războiului ar fi fost alta în prezent. Dacă nu s-ar fi decredibilizat singur prin dezinformările de la începutul războiului și după aceea și se concentra mai mult pe ceea ce avea de făcut, i-ar fi fost mai bine. Așa, s-ar putea ca la un moment dat să alunece din poala Occidentului, acolo unde acum stă confortabil, și să ajungă pe mîna altora, care nu-l vor trata la fel de bine.

Blocarea și secretizarea supertehnologiilor care ar putea salva omenirea

(urmare din pag. 21)

Tudor Mușatescu a spus că ,,Omenirea are nevoie și de optimiști, și de pesimiști. Primii au inventat avionul, iar ceilalți parașuta”, deci ar fi loc pe planetă și pentru unii, și pentru ceilalți. Dar, hai să vă mai dau cîteva exemple din care reiese faptul că nu este chiar așa. Începînd cu 1899, Nikola Tesla a trăit în Colorado Springs, într-o zonă cunoscută pentru manifestările naturale ale electricității. Acolo, în timpul unei furturi cu fenomene electrice, Tesla a ajuns la concluzia că Pămîntul este încărcat cu electricitate și s-a gîndit că ar fi posibil ca această energie electrică să fie extrasă în orice punct de pe glob. Tesla vedea Pămîntul ca pe un uriaș și nesecat izvor de energie, care putea fi extrasă cu un simplu conductor conectat la un receptor acordat la mișcarea electrică a acestuia. Cu alte cuvinte, își propunea să înhame însăși planeta la carul progresului omenirii, afirmînd că transmițătorul lui poate produce o tensiune de milioane de volți. În acest sens, Tesla a conceput un sistem cu care intenționa să transmită energie electrică fără fire în întreaga lume, să lege între ele serviciile de telefonie și de telegrafie, să transmită informații etc. Cu sprijinul financiar al lui J.P. Morgan, unul dintre cei mai bogați contemporani ai lui Tesla, s-a început construcția Turnului wardenclyffe, în Long Island, cu o înălțime de 50 de metri, ce urma să fie acoperit cu un dom de cupru. Deși lumea științifică nu a contestat sub nici o formă reușita acestui proiect, producătorii de energie electrică, clasa politică, bancherii ș.a. au ieșit la atac în momentul în care au înțeles că toată energia produsă de Tesla va fi gratuită. S-a pus chiar întrebarea: ,,Dacă va fi atîta energie gratuită, noi unde mai punem contorul?”. Așa s-a făcut că sponsorul proiectului, J.P. Morgan, și-a retras sprijinul, turnul a fost demolat de guvernul SUA, care i-a rambursat savantului cei 200.000 de dolari pe care îi cheltuise cu construcția lui. S-a emis chiar ipoteza că Tesla însuși ar fi renunțat la proiect, deoarece transmițătorul amplificator din turn putea dezvolta o putere ce ar fi despicat Pămîntul în două. Cu alte cuvinte, energia care ar fi putut alimenta tot Pămîntul putea și să-l distrugă. De reținut că, după moartea sa (8 ianuarie 1943), FBI-ul a confiscat tot ce se afla în camera de hotel în care savantul murise, cu precizarea că înainte de ridicarea obiectelor și documentelor, cineva mai umblase prin ele. Totul a fost secretizat, pînă în 2016, de cînd pot fi accesate pe site-ul FBI –https://vault.fbi.gov/nikola-tesla. Dar oare mai sînt cele adevărate?

Și, dacă am vorbit de Nikola Tesla, vă mai pot spune că Otis Carr, unul dintre discipolii săi, a dezvoltat cu succes tehnologia antigravitației, dar agențiile de securitate americane l-au închis în baza unor acuzații fabricate, și abia după 40 de ani, în 2006, un asistent de-al său, Ralph Ring, a îndrăznit să prezinte lumii adevărul. Aceleași Servicii de Securitate s-au implicat profund și în povestea lui George van Tassel, cel care, în anul 1964, a mărturisit, în cadrul unui interviu televizat, că a avut contact direct cu extratereștri, în ziua de 24 august 1953. Atunci, van Tassel era directorul Aeroportului Giant Rock, din California, unde a aterizat o navă extraterestră ce urma să facă o demonstrație

privitoare la tehnologia antigraviației. Cele patru ființe extraterestre aflate în navă l-au invitat la bord, unde a primit o formulă matematică simplă pentru realizarea călătoriei în timp, dar și posibilitatea ca celulele organismului viu să fie revitalizate, prelungindu-se astfel foarte mult viața (van Tassel a declarat că unul dintre cei patru extratereștri avea vîrsta de 700 de ani). În baza celor aflate de la acele ființe, George van Tassel, timp de 25 de ani, și-a dozat toate eforturile pentru a dezvolta tehnologia călătoriei în timp și a prelungirii vieții oamenilor. În acest scop, a construit o structură complexă, înaltă de circa 20 de metri, pe care a numit-o ,,Integraton”.

Din păcate, în anul 1978, cu cîteva săptămîni înainte de inaugurarea Integratonului, van Tassel a murit în urma unui atac de cord. Serviciile Secrete americane au confiscat toate materialele și documentele privoare la acel proiect, care a fost fost declarat abandonat. Oricum, cine vrea să aprofundeze acest caz, poate lectura cartea ,,Agenda seretă: Ce ne ascund Conducătorii Lumii!?!?”, scrisă de Gen.Bg. (rez.) dr. Emil Străinu și Prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu și apărută la Editura Prestige, în anul 2018.

Mai departe, sub genericul ,,Tot ceea ce vă prezentăm poate părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar, cu toate acestea, este vorba despre niște fapte” (Fundația Keshe), vom vorbi despre poate cea mai uluitoare tehnologie care se dezvoltă în prezent în folosul libertății oamenilor de pe întreaga planetă:

Tehnologia Keshe

Numele acestei tehnologii vine de la savantul iranian Mehran Tavakoli Keshe, care a declarat că ,,aplicarea noii tehnologii pe scena mondială trebuie decisă acum de către toate guvernele lumii. Guvernele marilor țări trebuie să învețe să ofere și să ajute, și nu să jefuiască așa cum au făcut timp de secole”. De reținut că Mehran Keshe oferă tehnologia sa gratis tuturor țărilor care vor accepta să semneze un Tratat de Pace mondial, cu precizarea că profesorul William O’Haeseleer, șeful departamentului nuclear al Universității din Leuven, după evaluarea tehnologiei Keshe, a declarat că aceasta este în proporție de 95% corectă și funcțională.

Fizicianul și inginerul Mehran Keshe, specializat în fizică nucleară în cadrul Universității Queen Mary din Londra, în anul 2005, a înființat Fundația Keshe, cu scopul de a pune bazele unei companii sau organizații care să dezvolte o tehnologie spațială și terestră cu totul nouă.

Printre cele mai importante aplicații ale tehnologiei Keshe sînt cele din domeniul transporturilor, în care, prin intermediul reactoarelor plasmatice, se creează capacitatea de levitație și mișcare ultra-rapidă a vehiculelor și aeronavelor, indiferent de greutatea lor. În domeniul sănătății, se pot reface stările de sănătate pentru orice tip de boală sau tulburare. Sistemele Keshe pot genera apă curată în orice zonă de pe glob, sau pot crea cîmpuri plasmatice din care apoi să fie materializat orice element chimic. Pînă acum au fost îndosariate patente pentru sute de aplicații ale acestei tehnologii, cum ar fi generatoarele supereficiente de energie, sisteme anti-gravitație, purificarea mediului ambiant etc.

Cea mai importantă dintre aplicațiile tehnologiei Keshe este cea referitoare la Programul Spațial, în cadrul căruia se are în vedere construirea unor nave, care ar putea depăși vieza luminii și, în consecință, ar traversa foarte rapid Sistemul nostru Solar. De precizat că astfel de nave vor fi protejate de un cîmp energetic, care va neutraliza forțele inerțiale uriașe la accelerații mari (viteza luminii), detectarea radarului fiind și ea imposibilă.

Din păcate, problema majoră care a apărut în toată această situație atît de aducătoare de speranță pentru populație este că inovațiile cu totul extraordinare

propuse de Fundația Keshe se lovesc de interesele marilor companii și structuri de putere, care doresc cu disperare să-și păstreze statu-quo-ul prin care își asigură dominația mondială. Acesta este și motivul pentru care aceste entități sînt gata să distrugă fără milă pe oricine le-ar amenința supremația. Așa s-a făcut că, de-a lungul timpului, Mehran Keshe a fost luat în derizoriu, a fost amenințat, arestat de cîteva ori și chiar vizat de 2-3 ori de tentative de asasinat. Legat de asta, Keshe a spus: „Multă lume nu înțelege prin ce trece un om de știință în asemenea situații. Știm ce i s-a întîmplat lui Tesla sau altor savanți. Noi vrem să rămînem în viață!”. Cu toate acestea, Keshe a fost acuzat că a furat banii Fundației, deși omul nu deținea nici un cont bancar, apoi s-a încercat crearea unui scandal sexual în legătură cu o femeie, care se dovedise ulterior că era fiica adoptivă a acestuia. A fost amenințat cu moartea chiar de prințul Albert al II-lea al Belgiei, fost rege, care intenționa să-i omoare întreaga familie, motiv pentru care a plecat în Italia, singurul stat din Europa care și-a manifestat la nivel guvernamental interesul pentru tehnologia inovatoare a Fundației Keshe. Mare scandal a ieșit și după ce, în 4 decembrie 2011, Iranul a capturat o dronă de spionaj americană, prin intermediul unei tehnologii ce aparținea programului „Return to the sender”, donat de Fundație statului iranian. Prin acest program, sistemele Keshe nu doar că pot capta din zbor rachetele insurgente, dar sînt capabile să identifice imediat de unde au fost trimise și să le returneze cu viteze mult mai mari decît cele cu care au fost expediate inițial. Deși, în același an, SUA intenționau să declare război Iranului, așa ceva nu s-a mai întîmplat, concluzia fiind simplă: „cea mai puternică națiune a globului” a fost serios umilită în fața întregii lumi.

Demn de remarcat este faptul că mulți ufologi sau jurnaliști au avut parte de morți suspecte, după ce s-au implicat prea mult în anchete legate de aceste evenimente. Chiar și președintele american John Fitzgerald Kennedy a avut de suferit cînd a dorit să desecretizeze documente referitoare la evenimentele extraterestre și tehnologiile super dezvoltate. Atunci, CIA s-a opus vehement, situație care a dus la o ruptură între Casa Albă și Serviciile americane, de unde și concluzia că asasinarea președintelui nu a fost chiar întîmplătoare. Dar lucrurile nu s-au sfîrșit aici. Fostul președinte american Donald Trump și-a făcut publică dorința de a desecretiza aceleași documente, cu accent pe utilizarea energiei libere, ce poate scoate populația mondială din sărăcie. Evident că anunțul a fost o lovitură devastatoare pentru marile corporații petroliere și țările exportatoare de petrol, de unde, nu întîmplător, asupra lui Trump au fost organizate 16-17 atentate de asasinat, toate eșuate. Pînă la urmă, Trump a pierdut funcția prezidențială în urma unui scrutin electoral vizibil fraudat, care a fost instant secretizat. Acum, este supus unor anchete, omul refuzînd să aibe ciocul mic. Revenind la tehnologia Keshe, vă mai pot spune că Fundația cu același nume a organizat la Roma, pe 16 octombrie 2015, o conferință transmisă live pe YouTube, privitoare la tehnologia MAGRAV, care va permite umanității să călătorească în spațiul cosmic fără a depinde de combustibilii obișnuiți. Deși au fost trimise invitații oficiale tuturor ambasadelor de la Roma, prezente au fost doar 25, ca să nu mai vorbim de faptul că mass-media mondială a trecut cu vederea acest eveniment. În cadrul conferinței, Mehran Keshe a spus: „Tehnologia MAGRAV va aduce pace, deoarece nu va mai fi nevoie de războaie pentru securitatea lumii și pentru resurse”. De ce, oare, România a lipsit de la această conferință? Ne convine, cumva, pentru că trăim într-o „țară eșuată” (Iohannis) în care „Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Corneliu Vadim Tudor, „Lumea românească”)?

Știu că nu vreți asta, dar în această situație, trezițivă, fraților! Dacă nici atît nu puteți face, vă mai spun doar atît: „Somn ușor/ Scuze plăcute/ Șanse și cauze/ Toate pierdute!” (Adrian Păunescu, „Șanse și cauze”).

po L i T ică G eopo L i T ică

Chinezii, americanii și europenii et ICH eta

(urmare din pag. 21)

Articolul la care fac referire a fost publicat pe data de 9 august 2022 în ziarul american The New York Times, se intitulează „Generația mea de chinezi a privit cu admirație spre Statele Unite” și a fost scris de Wang Wen, un jurnalist interesat de guvernarea globală, care a studiat reapariția Chinei pe post de putere mondială. Este membru al Partidului Comunist și fost redactorșef de opinie la The Global Times, o ramură a ziarului oficial al Partidului Comunist, The People’s Daily Articolul debutează cu amintirile lui Wen din perioada studenției la Beijing, la sfîrșitul anilor 1990. El și prietenii lui ascultau emisiunile postului de radio Vocea Americii, perfecționîndu-și engleza, și se înghesuiau în sălile de curs pline de fiecare dată cînd un profesor american vizitator era în campus.

„China ieșea din izolaționism și sărăcie și, în timp ce priveam spre viitor, am studiat democrația, economia de piață, egalitatea și alte idealuri care au făcut America mare. Nu le-am putut adopta pe toate în mod realist din cauza condițiilor Chinei, dar viețile noastre s-au transformat pe măsură ce ne-am recalibrat economia pe un model al SUA. Cu zeci de ani mai devreme, un savant reformator spunea că și luna din Statele Unite era mai rotundă decît în China. Eu și colegii mei de școală am vrut să credem asta. Dar, după ani în care am urmărit războaiele Americii de peste mări, politicile economice nechibzuite și partizanismul distructiv –care au culminat cu atacul rușinos de anul trecut asupra Capitoliului SUA – mulți chinezi, inclusiv eu, abia mai pot distinge acel far strălucitor. Cu toate acestea, pe măsură ce relațiile dintre țările noastre se deteriorează, Statele Unite dau vina pe noi. Secretarul de stat Antony Blinken a făcut acest lucru în mai, spunînd că Republica Chineză «subminează» ordinea mondială bazată pe reguli și că nu se poate baza pe aceasta pentru a-și «schimba traiectoria».

Am îndoieli cu privire la unele dintre politicile țării mele. Și recunosc că unele critici la adresa politicilor guvernului meu sînt justificate. Dar americanii trebuie să recunoască, de asemenea, că SUA nu dau un exemplu bun. Schimbarea atitudinii chinezești față de SUA nu a avut loc dintr-o dată, dar cînd forțele NATO conduse de SUA au bombardat din greșeală Ambasada Chinei din Belgrad, Serbia, în 1999, în timpul războiului din Kosovo, admirația noastră față de America a început să scadă. Trei persoane au fost ucise în acel atac, iar 20 au fost rănite. Doi ani mai tîrziu, un avion spion american și un avion de luptă chinez s-au ciocnit în Marea Chinei de Sud, lăsînd un pilot chinez mort. Aceste incidente au fost probabil ceva obișnuit și de mică importanță pentru americani, dar pe noi ne-au șocat. Evitasem pînă atunci în mare măsură războaiele străine și nu eram obișnuiți ca cetățenii noștri să moară în conflicte care implicau alte țări. Schimbarea percepției s-a accelerat pe măsură ce au venit anii și mai mulți chinezi aveau televizoare. Am urmărit cum măcelul implicării dezastruoase a Americii în Irak, lansat în 2003 sub pretexte false, a fost transmis în casele noastre. În 2008, China a trebuit să se apere de consecințele lăcomiei americane, cînd fiasco-ul creditării din SUA a declanșat criza financiară globală. China a fost nevoită să creeze un pachet uriaș de stimulente, dar economia noastră a suferit pagube mari. Milioane de chinezi și-au pierdut locurile de muncă.

După predecesorii săi, președintele Barack Obama a anunțat o serie de vînzări de arme către Taiwan, lucru pe care pe care l-am considerat o încercare de a-și aduna vecinii asiatici împotriva noastră.

de șocați ca toată lumea atunci cînd o mulțime pro-Trump a luat cu asalt cetatea democrației americane la 6 ianuarie 2021. Vizita în Taiwan de săptămîna trecută a doamnei Nancy Pelosi a dezamăgit și mai mult pe mulți chinezi, care au văzut aceasta ca pe o încălcare a angajamentelor SUA față de Taiwan.

Criticii Chinei din Statele Unite trebuie să înțeleagă că acțiunile americane ca acestea provoacă în China rezultate pe care Statele Unite nu le doresc. Nu este întîmplător faptul că cheltuielile militare ale Chinei – o sursă de îngrijorare la Washington de ani de zile – au început să crească la începutul anilor 2000, după războiul din Irak, care a arătat cît de departe era armata americană în comparație cu a noastră. Slăbiciunea din trecut a Chinei fusese catastrofală pentru noi: puterile occidentale au atacat și au forțat China să predea teritorii în anii 1800, iar invazia brutală a Japoniei din Secolul al XX-lea a ucis milioane de oameni.

Oficialii americani vor, fără îndoială, ca Republica chineză să urmeze calea americană a liberalismului, dar, spre deosebire de zilele mele de studenție, tonul cercetării academice chineze despre Statele Unite s-a schimbat semnificativ. Oficialii guvernului chinez obișnuiau să mă consulte cu privire la beneficiile piețelor de capital americane și ale altor concepte economice. Acum sînt chemat să discut despre factorii care au dus la criza financiară. Am căutat odată să învățăm din succesele SUA; acum îi studiem greșelile ca să le putem evita.

Să fie clar: și China trebuie să se schimbe. Trebuie să fie mai deschisă dialogului cu Statele Unite, să se abțină de la a folosi problemele SUA ca scuză pentru a merge încet în reformă și să răspundă mai calm și mai constructiv criticilor americane cu privire la lucruri precum politica comercială și drepturile omului, dar, deși nu ne bucurăm de aceleași drepturi ca americanii, multora din China le place locul în care ne aflăm acum.

La sfîrșitul anilor 1970, China era epuizată și traumatizată de distrugerea și dificultățile cauzate de Revoluția Culturală, care aproape ne-a distrus. Deng Xiaoping a inițiat reforme care au adus stabilitate și au ajutat la scoaterea a 800 de milioane de oameni din sărăcie. Am obținut creșteri spectaculoase ale veniturilor și speranței de viață și am rămas departe de războaiele străine. Reglementările dure privind armele de foc ne permit să mergem pe orice stradă din țară pe timp de noapte, practic fără teamă de vătămare. Cînd ne uităm la numărul enorm de pandemii al Americii, la violența cu armele, la diviziunile politice și la atacul asupra Capitoliului SUA, ne amintim de propriul nostru trecut haotic, pe care l-am lăsat în urmă.

Nimic din toate acestea nu este menit să se bucure de necazurile Americii; o SUA puternică, stabilă și responsabilă este bună pentru lume. China are încă multe de învățat din America și avem multe în comun. Conducem Ford și Tesla construite în China, ne spălăm părul cu șampoane Procter & Gamble și sorbim cafea la Starbucks. Rezolvarea unora dintre cele mai mari probleme ale planetei necesită să lucrăm împreună, dar asta nu înseamnă ca dacă America se aruncă de pe stîncă să o facem și noi” – semnalează Wen în articol.

normal din partea unei țări, fie ea mică sau mare, care știe să-și apere interesele și să-și rezolve problemele prin negocieri, nu prin război. China este, totuși, o mare putere a lumii, una de care depind multe state... inclusiv cele Unite ale Americii, dar și motorul economiei europene, Germania. Ziarul american Politico scrie că, în cazul deciziei SUA de a aplica sancțiuni economice Chinei, nu e sigur că Germania le-ar susține cu toată inima, fiindcă „marea preocupare a Germaniei față de antagonizarea Moscovei a fost pierderea accesului la energie ieftină. O eventuală relație tensionată cu China ar duce la pierderea bazei prosperității sale economice. În ultimii ani, China a depășit SUA, devenind cel mai mare partener comercial al Germaniei, reprezentînd aproape 10% din cele 2,6 trilioane de euro ale țării, în comerțul exterior, anul trecut. În plus, China care a propulsat economia germană de zeci de ani, rămîne un motor cheie de creștere al acesteia; de aceea, reducerea dependenței industriei germane de China este mai ușor de spus decît de făcut”. „Gradul în care prosperitatea noastră este finanțată de China este extrem de subestimat în această țară”, a declarat directorul executiv al Volkswagen, Herbert Diess, într-un interviu recent, adăugînd că „Germania ar arăta mult diferit dacă ar fi să ne decuplăm”.

Într-adevăr, nici o industrie germană nu este mai dependentă de China decît a lui Diess. Fiecare a treia mașină produsă de germani este vîndută în China. Producătorii germani de automobile operează, de asemenea, o rețea substanțială de fabrici chiar în China, producînd acolo 4,3 milioane de mașini doar în 2021. Imaginea este similară în alte sectoare cheie de export germane, de la produse chimice la mașini. Aproximativ 1,1 milioane de locuri de muncă din Germania, sau 2,4% din total, se bazează direct pe consumul chinezesc, potrivit unui studiu realizat în luna iunie de Institutul Economic German din Köln. Deși Germania și restul țărilor Uniunii Europene sînt piețe cruciale și pentru China, studiul notează că chinezii își reduc dependența de regiune, în timp ce expunerea europeană față de China crește. Într-o cerere urgentă, autorul studiului, Jürgen Matthes, a spus că „este timpul” ca Europa și Germania să inverseze cursul și să își reducă dependența economică de China. „Nu este vorba despre decuplare, ci mai degrabă de limitarea dependențelor, în special printr-o mai mare diversificare”, a scris el.

Totuși, așa cum a fost nevoie de zeci de ani pentru ca industria germană să se stabilească în China, retragerea nu se va întîmpla peste noapte, mai ales avînd în vedere că puține regiuni din lume oferă genul de creștere fiabilă pe care o are China. De aici dilema Germaniei. „În cazul unei invazii chineze a Taiwanului, urmată de sancțiuni occidentale masive, scăderea exporturilor și a veniturilor, precum și suspendarea livrărilor din China ar duce la pierderi economice considerabile în UE și în special în Germania”, a concluzionat Matthes.

Avînd în vedere această perspectivă, este clar că, dacă Germania va participa la aceste sancțiuni, se va sinucide economic. Încep să mă întreb de ce și, mai ales, cum au început toate aceste evenimente atît de nefaste, care, dacă mai continuă în acest ton, vor distruge epoca modernă a istoriei, făcînd trecerea la un postmodernism în care, din ce văd, se plănuiește o lume în care egalitatea să fie și pentru căței.

Președintele Donald Trump ne-a declarat un război comercial distructiv, iar cetățenii chinezi au fost la fel

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Dacă politicienii europeni ar fi gîndit la fel ca acest chinez, acum nu am fi fost în poziția de a sta la mila Americii, cel mai îndatorat stat de pe planeta asta, iar liderii noștri de la Bruxelles nu ne-ar obliga să trăim în restricțiile impuse în anii de 1980 de Nicolae Ceaușescu, deși acelea le-am suportat ca să ne plătim datoria externă, nu ca să îi fie bine lui Zelensky. E interesant de știut că acest chinez a început să se simtă egalul americanului și să nu se mai uite la el cu admirație ca acum 30 de ani, ceea ce înseamnă că se va ține bățos în toate chestiunile în care va fi în dezacord cu SUA. Mie mi se pare un comportament

Nu știu dacă va fi chiar așa, însă este cert faptul că mulți chinezi nu se mai uită cu admirație la SUA, iar dacă motorul economic al Europei – Germania – se strică, o să împingem cu toții mașina mult și bine pînă la primul service, unde nu știm sigur dacă mecanicul ni-l va putea repara peste noapte, ci, probabil, într-o generație, două. Asta mă face să cred că ar trebui să oprim mașina în stația „Alegerilor parlamentare europene”, să alungăm conducătorii... auto și să-i schimbăm cu unii mai competenți.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.