România Mare, nr. 1656

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Un vers al Shakespeare actual și după 400 de ani: „Vremea e scoasă din țîțîni“.

CornELIU VADIm TUDor

Cap ai, Mintia ce-ți mai trebuie?

Această întrebare cred că a fost și pe buzele politicienilor români, care au girat vînzarea termocentralei Mintia. De data asta însă, sînt acoperiți de prevederile legale, care spun că unei companii aflate în procedură de insolvență i se pot vinde bunurile pentru recuperarea prejudiciului produs creditorilor. Astfel, Complexul Energetic Hunedoara, aflat în procedură de insolvență, a fost nevoit să își vîndă activul Centrala Termică Mintia, după cum ne informează administratorul judiciar EXPERT INSOLVENŢĂ

SPRL. Procedura de valorificare a acestui activ a fost aprobată de adunarea creditorilor CEH în cadrul ședinței convocate de administratorul judiciar SC Expert Insolvență SPRL, la data de 20 mai 2022. Ce nu ni se spune, însă, este motivul pentru care, deși valoarea de piață a acestei termocentrale depășește 100 milioane de euro, licitația a pornit

de la suma de 91 de milioane de euro + TVA. Ar fi interesant de aflat fiindcă, dacă tot trebuie să urmărești prevederile legale și să vinzi o termocentrală extrem de importantă pentru independența energetică a României, măcar să o vinzi la un preț cît mai mare, mai ales că Termocentrala Mintia nu implică doar clădirile propriu-zise, ci și o suprafață de 3 milioane de hectare de teren cu tot ceea ce există pe ele, bunuri mobile și imobile, cît și sub ele...

Am asistat cu toții la numeroase privatizări de acest gen în anii ʼ90, cînd ni s-a distrus, cu buna știință a guvernanților de atunci, toată avuția națională, pe motiv că vin investitori străini care să crească producția și bunăstarea muncitorilor.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Și o primărie mică are probleme mari

–InterviucuprimarulPDLalcomuneiFundata, domnulMARIANFLORINPÂTEA–

Un primar la înălțime

Deși potrivit de statură, dar bine legat, despre primarul din comuna Fundata – cea care a făcut obiectul reportajului din ediția precedentă a revistei noastre –domnul MARIAN FLORIN PÂTEA, se poate spune că este un primar la înălțime, datorită altitudinii – de peste 1300 m. – la care se află localitatea al cărei edil este. Cu cele trei sate – Fundata, Șirnea și Fundățica – comuna străjuită de imperialii Munți Bucegi și Piatra Craiului face parte din rîndul localităților mici (ca număr de locuitori), caracteristică dublată de specificul zonei – casele împrăștiate

pe sute de kilometri pătrați. Aceste considerente m-au determinat să încerc să-l identific pe primul gospodar al Fundatei și, cu ajutorul domniei sale, să facem cunoștință cu preocupările, cu nevoile și cu provocările unui primar dintr-o zonă a cărei emblemă – „mirifică” – nu acoperă în întregime realitatea de la fața locului. După ce am făcut interviuri cu primari de comune cu 5.000 pînă la 10.000 de locuitori, o atracție specială m-a dus spre sediul Primăriei din Fundata, de pe Șoseaua Principală, pe lîngă care trecusem cu viteză redusă chiar în prima zi de sejur, pe cînd ne îndreptam spre pensiunea din Șirnea.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Bogãtiile toamnei ,

Septembrie

Septembrie, aidoma lui Cressus se-arată lumii putred de bogat îi crapă vistieriile de struguri de dropii, și păstrăvi, și grîu curat de-atît albastru cerul se-ncovoaie precum bătrînii țării pe psaltiri e-un aer pur ca de-nceput de eră că ți se face teamă să-l respiri

Prin delte largi de vin și de iubire își varsă toamna slava peste sat iar soarele topește-n palma ierbii ducați străvechi, de aur strecurat trec vietăți cu lacrime-n privire apoi se-ntorc, încremenesc pe deal adulmecînd sfioase urma unde se-mperecheau în dansul nupțial

Ard frunze vechi, coceni și mirodenii în fumul lor gutui de mirt se coc se-aud flăcăii bușumîndu-și caii cu smocuri moi de fîn și busuioc și-n nopți de cuarț, sub lună luminată pămîntul se despică fulgerat să ne pătrundem de sfinția celor care, murind, ne-au binecuvîntat

Din munții grei de neguri se pogoară oieri și cîini cu turmele spre lunci ce forță le-ai dat, Doamne, prin milenii de se supun aceleiași porunci? În transhumanța lor e-atîta pace duh românesc de măduvă de stea încît acei ce ne-ar uita trecutul în fața ei, tăcuți, s-ar închina

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Într-o evaluare dată publicității duminică, 4 septembrie, Ministerul britanic al Apărării spune că forțele ruse au „probleme de moral și disciplină”, pe lîngă oboseala și pierderile mari acumulate în războiul declanșat de Rusia în Ucraina în 24 februarie. O principală nemulțumire a trupelor ruse a continuat probabil să fie legată de banii pe care îi primesc, inclusiv de riscul ca „bonusuri de

luptă considerabile” să nu fie plătite, conform celei mai recente actualizări a situației de pe front făcută de britanici. Ministerul britanic al Apărării mai spune că la aceste „probleme de moral și disciplină” au contribuit probabil și o „corupție totală” în rîndul comandanților și o „birocratie militară ineficientă”.

(continuare în pag. a 17-a) r.m.

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un Diktat nerușinat F Tolomacul de la PRO TV F De la Nepoţii Gornistului la Nepoţii lui Nelu Turnatoru’ F Pe „Unsul lui Dumnezeu“ l-a luat Ucigă-l Toaca F Amedeo e băiat mare: nu mai face pipi-n chiuvetă!

PArTEA I

F Tratatul cu Ucraina a tulburat apele societăţii româneşti, din multe şi felurite motive. Prost conceput şi negociat, plutind în generalităţi incalificabile, oferind Ucrainei numai cîştiguri şi satisfacţii, acest Tratat este, în realitate, un Diktat neruşinat. Cine spune altfel, este ori prost, ori trădător de Țară! Cum adică, domnilor, n-ați putut obţine mai mult şi aceasta ar fi cea mai bună formă negociată pe timp de pace?

Dar Ucraina cum a putut obţine mai mult (de fapt, totul!) pe acelaşi timp de pace? Ce a avut ea în plus şi n-am avut noi? Vă spunem noi ce-a avut: a negociat de pe poziţii de forţă şi şi-a apărat, cu înverşunare, interesele. Încercaţi să-i comparaţi pe miniştrii de Externe ai celor două Ţări: în vreme ce Udovenko e uns cu toate alifiile şi se mişcă precum un bombardier pe două picioare, fiind un demn urmaş al lui Taras Bulba – Adrian Severin e o creatură ciudată, un fel de corcitură între un bursuc şi o curcă beată, ori între Benny Hill şi mama lui Bulă, adică un individ cu sex incert şi cu privire tulbure, ca lăturile de peşte, care îţi poate turui 24 de ore din 24 cît de însorit e afară, cînd tu abia te-ai refugiat sub o streaşină, fiindcă plouă cu găleata. Cine l-a păcălit pe Emil Constantinescu că acest severin poate fi bun la orice (și la Privatizare şi Reformă, în 1990, şi la Externe, în 1997) a făcut o mare pagubă României. F Dar nici cu Emil Constantinescu nu ne e ruşine. Indiferent ce ar spune el acum, adevărul e unul singur şi îl constată oricine: preşedintele înțelege democrația într-un mod destul de curios, adică el dezbate Tratatul, desigur, dar de făcut face tot cum îl taie capul şi anunţă că îl va semna pe 2 iunie la Constanța Emile, Poporul nu contează oare deloc? Într-o problemă atît de copleşitoare crezi că ţine figura cu „aleşii“ care vor discuta și vor vota în Parlament, în numele milioanelor de români? Tare ne e teamă că, dacă va continua să aplice orbeşte directivele străinătăţii şi să se îmbete cu apa chioară a așa-ziselor avantaje ale Tratatului, pe Emil îl paşte o mare nenorocire. Fiindcă subiectele astea – Basarabia și Bucovina – sînt două bombe pentru psihologia românilor, de vreo 200 de ani încoace. Ce s-ar fi întîmplat dacă martirul românismului, voievodul Grigore Ghica al III-lea (care a fost strangulat de turci fiindcă protestase contra răpirii Bucovinei) ar fi raţionat ca Emil Constantinescu și Adrian Severin? Ce s-ar fi întîmplat dacă şi Mihai Eminescu, care a învăţat la Cernăuţi, ar fi pus mai presus de orice tot felul de calcule, la proporţiile epocii lui? Indiferent ce scuze şi argumente ar invoca actuala Putere, ea n-are nici un drept să ne răpească Istoria Națională şi să ne mai şi mintă în faţă, cum că aşa ceva ar fi în interesul nostru dar noi, ca nişte răi cetăţeni ce sîntem, ne încăpăţînăm să nu pricepem ce e cu Helsinki. Fac ceva pe Helsinki-ul vostru, haimanalelor! F Ultima reprezentaţie s-a produs duminică, la o oră de vîrf și de maximă audiență (18-19,30) pe Postul Național de Televiziune. V-am spus noi că gaşca lui sörös e pregătită pentru asemenea momente? V-am spus. Şi-a dat în stambă cu Handicapatul de la Versoix. În paralel, practică o politică de intoxicare a opiniei publice, dar şi a străinătății, arătînd zi de zi că Poporul Român e nemaipomenit de încîntat de aşa-zisa Reformă a unui Guvern care n-a produs nici măcar un program de guvernare, ci o... Conferinţa de Presă! Acum, a venit și rîndul răşluirilor teritoriale, iar banda din fruntea TVr se dă cînd în cap, cînd în cur, ca Hopa Mitică, pentru a convinge populaţia că toată clasa politică românească (cu mici excepţii, P.r.m.,

P.U.n r și P.E.r ) a îmbrăţişat Tratatul şi-l pupă pe amîndoi obrajii şi că, vezi Doamne, dacă nu-l semnăm imediat şi necondiţionat, sute de mii de români din Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud vor pieri în cîteva săptămîni, după ce rezistaseră vreme de sute de ani. Atunci, duminică seara, Carmen Bendovski a prezentat un fel de anchetă de opinie realizată pe stradă, din care reieşea că românii ar fi nişte imbecili, care n-au auzit de Bucovina, îi confundă pe ucraineni cu ruşii şi, în general, habar n-au despre ce e vorba în propoziţie. Invitaţii speciali au fost Emil Constantinescu și Dinu Giurescu. Poziţia lui Emil o ştim, ea îl va costa capul cît de curînd – şi nu pentru că românii i-ar face ceva, ci datorită pedepsei lui Dumnezeu. Dar atitudinea lui Dinu Giurescu a fost de-a dreptul scandaloasă! Mincinos şi slugarnic, încercînd să ne prostească în ochi şi să măsluiască Istoria, acest așa-zis istoric, care îl face pe ta-su de rîs, a cules scuipaţii a milioane de români, care au albit sticla televizoarelor. Nu-ţi e ruşine, mă, să falsifici Adevărul Istoric și să încerci să-i convingi pe români de „binefacerile“ abandonărilor teritoriale în favoarea Ucrainei? Ne uitam cu silă şi dezgust la această slugă hoaţă, cu figura lui de guvernantă unguroaică prinsă în boscheţii Cișmigiului cu un soldat – de cîte ori zicea Emil ceva mai năstruşnic, se auzeau încuviinţările transfugului monarhist, „da-dadada“, „a-ha, a-ha, a-haaa“, „î-hî, î-hî, î-hîîî” ş.a m.d. Veşnic blestemat va rămîne numele acestui Dinu Giurescu, care pentru un blid de linte ar fi în stare să-l vîndă şi pe străbunicul lui, maiorul Giurescu, martir al Războiului de lndependență. F Un alt subiect fierbinte – deşi de dimensiuni infinit mai reduse – a fost incendierea de către suporterii dinamovişti a peluzei a II-a a Stadionului Steaua Lucrurile sînt clare la ora actuală. Problema care se pune este alta: cum a putut conducerea postului Pro TV să-i permită micului handicapat Cătălin Tolontan să debiteze atîtea enormităţi, şi sîmbătă, şi duminică noaptea? De pildă, sîmbătă, în pauza înregistrării filmate, el a apărut cu moaca lui de stan combinat cu Buster Keaton (ţepos ca o bidinea, facies imobil, nu rîde, doar îi cade pleoapa unui ochi oblic, de cretin) şi a stricat plăcerea a milioane de telespectatori, comunicînd rezultatul final al partidei – în acest fel, repriza a II-a n-a mai avut nici un farmec pentru atîția şi atîția oameni care se păziseră pînă atunci cu străşnicie și refuzaseră să afle scorul, tocmai pentru a gusta meciul. Duminică, la Procesul Etapei, Tolomacul a luat apărarea huliganilor dinamovişti care, sărmanii de ei, ar fi fost ținuți ca într-un lagăr, în afara stadionului, de către cine? Păi tot de către dinamovişti, adică de Poliție! Cineva care îl cunoaşte bine ne-a spus că prăpăditul ăsta e băiat de colonel dinamovist, așa că vă daţi seama cît de obiectiv poate fi. Păcat de Ovidiu Ioanițoaia, care l-a desemnat ca redactor-şef (deci mîna lui dreaptă) la noua revistă „Prosport“. O să aibă dureri de cap cu lăbarul ăsta. F Dar nici cu crainicii partidei nu ne-a fost ruşine: Felix Drăghici şi Gabi Safta au justificat ieşirea de-a dreptul sălbatică a antrenorului dinamovist împotriva tuşierului Argăseală, pe care l-a lovit ca picioarele şi l-a îmbrîncit, cu mîinile în beregată, în vreme ce ei, puştii necopţi de la Pro TV, ziceau „şi-a ieşit din fire, pe bună dreptate“ (?!). F Nu se ştie cine a tras sforile, dar Rapidul a trîntit meciul cu Sportul Studenţesc, făcînd 1-1 acasă, pentru a salva de la retrogradare acea echipa artificială şi fără suporteri. F Anul acesta, sărbătorirea zilei de 9 mai, cu dubla sa semnificaţie (Proclamarea Independenței de Stat şi Victoria împotriva fascismului şi a

horthysmului) a trecut aproape neobservată şi nici un post de Televiziune n-a reflectat-o. F În „Jurnalul de Dîmboviţa“, doamna deputat Daniela Popa publică o Declaraţie Politică atractivă: „Nepoţii preşedintelui Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu, erau lideri U.T.C. cînd unchiul lor zăcea în puşcărie“. Se pare că nepoţii lui Nelu Turnătoru’ au instaurat un regim de teroare în judeţul respectiv, dar, avînd în vedere că moşul nu va mai fi mult timp la putere, puşcăria va fi a lor. În aceeaşi publicaţie, editorialistul Dumitru Marinescu se ocupă de băiatul cu freză bombastică: „Pentru Victor Ciorbea, problema se pune în alţi termeni. El face politică după ureche, lăutăreşte. Nu ştie nici acum, şi nu va şti nici mai tîrziu, în ce «rahat»» a intrat”. F Bolnavii care au căzut în capcana revistei „VIP“ şi urmează „tratamentul“ laborantului Vasile Kozak sînt sfătuiţi să-l abandoneze de urgenţă: există indicii indubitabile că picăturile, preparatele şi ceaiurile acestuia fac mai mult rău decît bine, provocînd mari dureri de cap, tensiune şi stări de leşin. Aşteptăm un răspuns din partea specialiştilor. F A trecut şi ziua de 10 Mai, într-un anonimat desăvîrşit. Fostul rege a plecat aşa cum a venit: cu coada între picioare. Nimeni nu e dispus în România să-i asculte „discursurile“ răsuflate şi fonfăite, să-l vadă cum pişe ochii din orice şi cum îşi tîrîie turul pantalonilor, măturînd o Țară pe care, mai întîi, a ruinat-o. Degeaba încearcă şmecherii ăştia să-l prezinte altfel decît e – adevărul este că mihai e tot ăla din 1944, ticălos, trădător, vînzător al Mareşalului Antonescu şi al Armatei Române, ca să-i fie lui bine şi să se mai joace de-a tronul şi coroana cîţiva ani. F Cine şi-a inflamat iar glandele sudoripare, secretînd catranul de rigoare? Ţigăncuşa de la „România liberă“, pe nume Roxana Iordache (măritată Bulache) care publică un „editorial“ pe pagina I, intitulat „Sfînta zi de 10 Mai“; „Tot poporul o sărbătorea cu bucurie“, zice zarzavagioaica, dar minte, ca de obicei, fiindcă, de pildă, scriitori importanţi ca I. L. Caragiale, Al. Vlahuță, N.D. Cocea, Anton Bacalbașa şi alţii nu dădeau două parale pe ea, ba chiar Al. Macedonski o batjocorea în public (a se vedea poezia publicată chiar în acest număr al „României Mari“). Se mai face apel la un pretins elogiu trimis Poporului Român, pe 10 Mai 1954, de preşedintele s.U.A., Dwight Eisenhower, dar dacă acesta era aşa de încîntat de monarhie, de ce n-o fi reintrodus-o oare în S.U.A.? F Micul vagabond de la „România liberă“, Dunca Mihai, s-a crezut isteţ nevoie mare, a ignorat interdicţia conducerii P.r.m. de a participa la Conferinţa de Presă a acestei formaţiuni și vineri, 9 mai, s-a și proţăpit în sală! Normal că a fost poftit afară – nu de senator, fiindcă el nu-şi pune mintea cu un Mucea Flaimucea, ci de către oamenii de ordine şi Poliție. A doua zi, infamul ziar condus de P.m. Băcanu a publicat un text intitulat „«Democratul» Vadim bagă presei pumnul în gură“, în care se minte, fără jenă, că P.r.m. nu eliberează nici un fel de acreditări. În realitate, P.r.m. adresează, în fiecare zi de miercuri, INVITAŢII scrise acelor publicaţii, agenţii de presă şi posturi de Radio şi Televiziune cu care are relaţii normALE. În mai multe rînduri, Biroul de Presă al P.r.m. a trimis adrese oficiale pe numele lui octavian Paler şi P.m. Băcanu să nu-i mai permită derbedeului să deranjeze manifestarea respectivă, fiindcă e şi prost ca noaptea, şi măgar, date fiind insultele grave cu care spurcase, în cîteva rînduri, conducerea formaţiunii respective. Numai că el, cică, e PrEsA! Ce studii are prostovanul ăsta, Paler? Cu ce anume poate face el dovada că e ziarist? Nu-l faci şi pe el, Băcanule, secretar de stat sau consilier guvernamental? Te duce mintea, că numai cu oligofreni lucrezi, după chipul și asemănarea ta.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 16 mai 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

La masã cu Noica ºi Rebreanu în grãdina restaurant „Luzana“

O frumoasă clădire în stil românesc de pe strada 11 Iunie a supravieţuit în mod miraculos trecerii timpului. Aici a fost, în perioada interbelică, un local foarte cunoscut, „Luzana”, loc frecventat de mari personalităţi ale culturii române.

Trei restaurante mai de seamă erau pe 11 Iunie în perioada dintre cele două războaie mondiale: Grădina „Leul şi Cîrnatul”, la nr. 54, Grădina Pariziana, la nr. 51, şi Grădina Luzana, la nr. 41. Dintre toate, doar ultimul a trecut testul timpului, în frumosul edificiu care aduce aminte, din punct de vedere arhitectural, de Bufetul de la Şosea, trecînd paşii unor oameni de seamă ai acelei perioade. Construit în 1927 după planurile arhitectului Achille Ghiaciu şi numit, inițial, „Suzana”, localul şi-a schimbat numele odată cu venirea unui nou patron, Iorgu Steriu. Au trecut pe aici nume precum Liviu Rebreanu şi Octavian Goga, care au servit „pui la frigare, brînză, cireşe… şi un vin bălan de Valea Mieilor”. Au mai fost Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, Harry Brauner şi Petru Comarnescu, la o masă dată de Anton Golopenţia prin toamna lui 1933… Mai tîrziu, în decembrie 1937, renumitul Grigoraş Dinicu, întors de la Expoziţia Universală de la Paris, a participat la un banchet dat în cinstea sa la restaurantul „Luzana”.

Grădina era foarte spaţioasă, înconjurată de pomi şi de multă verdeaţă. La început, după cum am menționat, se numea Suzana, dar mai tîrziu, cînd a fost trecută în concesiunea unui alt patron, acela refuzînd să ia în consideraţie pretențiile celui ce i-o vînduse –de a-i plăti suma în plus pentru renumele firmei – i-a schimbat denumirea în „Luzana”. La parter grădina avea mici salonaşe intime, la etaj o sală mare pentru mese festive, banchete şi nunţi.

Viaþã de picolo

Aud cînd şi cînd nostalgici ai perioadei interbelice ridicînd în slăvi ucenicia de altădată. Ucenicia era un „sistem de învăţămînt” şi de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii „cerute pe piaţa muncii”, care poate că îşi atingea scopul: copiii care parcurgeau „purgatoriul” uceniciei deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevăraţi meseriaşi. Dar cu ce preț!? Copiiiucenici au fost poate „ultimii sclavi” ai lumii moderne româneşti. Vînduţi de părinţii prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mîinile unor „stăpîni” fără scrupule, al căror singur gînd era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari şi „fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalţi lucrători şi se sfîrşea tîrziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care „se pregăteau” erau de cele mai multe ori „furate”.

Vom arunca acum o privire în lumea „picolilor” –ucenicii de cîrciumari sau de chelneri. Ei erau cei care făceau curat în local, cei care cărau lăzile cu băuturi sau cu alimente și tot ei erau cei care îmbrăcau şi dezbrăcau clienţii. Micuții picoli erau grataragii localului și serveau uneori la mese. Erau cei care se culcau ultimii, de multe ori flămînzi, după ce terminau de măturat localul părăsit de clienţi în miez de noapte. Ei erau cei care încasau palmele stăpînului şi cei care suportau glumele deşucheate şi înjurăturile clienţilor. Să lăsăm însă introducerea şi să încercăm să reconstituim o zi din viaţa unui picolo – Costică pe numele lui – un tînăr ucenic din anii ’30.

„- Să trăiţi, coane!

A intrat pe uşa restaurantului un domn pîntecos şi grav, încotoşmănit într-o şubă grea din piei de samur. O armată întreagă de băiețaşi, înveşmîntaţi în fracuri berce, cu şervetul pe braţ şi frizura pe-o parte, a sărit în întîmpinarea domnului important. Unul îl dezbracă de şubă, altul îi ia pălăria, al treilea îi descheia şoşonii, alţii se aferează în jurul clientului fără să facă nimic, ca să dovedească «şefului» că au învăţat bine lecţia. În fiecare dimineaţă «şeful» îi cheamă să-i muştruluiască:

La „Luzana” venea protipendada Capitalei, boieri, oameni de afaceri, înalţi funcţionari etc. Localul era printre puţinele din oraș care, prin 1930, dispunea de o dotare „modernă”, la zi: avea maşină electrică de spălat vase, maşină de curăţat cartofi, grătare acţionate electric. În cadrul bucătăriei existau trei grătare mari, cu mangal, unul pentru peşte (crap pentru saramură, nisetru, morun, cegă ş.a.), altul pentru fripturi (mici, patricieni, antricot de vacă de Povlarna în floare, muşchi de vacă, muşchi de porc împănat, frigărui), toate foarte solicitate. Cel de-al treilea grătar era folosit exclusiv pentru pui. Patricienii erau un fel de specialitate a casei, din care, odată aduşi la masă şi înţepaţi cu furculiţa, ţîşnea un must gustos. Aici, spre deosebire de alte grădini, vinul se servea în căzi speciale, numite balerci, în care intrau între patru şi opt sticle de vin, cu sifonul sau apa minerală respective. Se mînca, dar se şi bea bine şi mult la „Luzana”... Denumirea de balercă devenise familiară clientelei care, la comanda făcută, solicita o balercă simplă cu patru sticle, sau una dublă cu opt sticle de vin. Vinurile erau numai din podgoriile româneşti, alese cu migală şi îmbătrînite cu multă grijă.

La grădina „Luzana” a cîntat, multe veri la rînd (1930-1940), formaţia orchestrală condusă de Manole Ciolac, fiul vestitului Cristache Ciolac. Iarna funcţionau numai separeurile şi în mod ocazional salonul de la etaj. Din cronicile epocii, citim în „Amintirile” lui Isaiia Răcăciuni: „În anii cînd publicam cronica la o revistă de pe Calea Griviţei, a avut loc o sărbătorire a lui Mihail Dragomirescu, într-o seară de vară, la «Suzana», o grădină restaurant de pe strada 11 Iunie. Au participat, înşiraţi la o masă lungă, circa o sută de condeieri. Masa a fost excelentă, stropită din belşug cu vinarțuri aromitoare, aşa că poeţii au devenit inspiraţi - Bă, care cum vede un client, dă «alarma»! Fiţi cu ochii în patru! Unul îl ajută să se dezbrace, alţii îi arată mesele. Trebuie să-l duceţi aşa, să se aşeze la mesele băieţilor cari n-au de lucru. Îi spuneţi întotdeauna: «Da, coane cutare!», «Să trăiţi, domnu’!» ca să vadă clientul că e la casă bună şi să nu se răţoiască «fraierul» la socoteală. Ai înţeles, bă?

- ʼNţeles!

- Acuʼ să facem proba! Eu sînt boierul şi vin la noi la restaurant.

«Şeful» ia un aer important şi se îndreaptă majestos spre o masă. Picolii pornesc în goană după el. Se închină pînă la pămînt şi se prefac că-l ajută să se dezbrace. Unul mai mititel se căzneşte să-i scoată nişte şoşoni imaginari. Un picior enervat îl aruncă la pămînt.

- Nu fii dobitoc, Costică! Nu vrei să înveţi deloc, jigodie!

Copilul, căzut la pămînt începu să scîncească.

- Nu urla, că intru cu pumnii în tine.

Vinovatul îşi înghite lacrimile şi se ridică cu greu de la pămînt. S-a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local şi s-a sculat în zori, cînd l-au pus să cureţe şi să măture. Pică de somn. Odată, cînd a fost bolnav, s-a dus la el acasă, tocmai sus în strada Laptelui, la mama lui, care lucrează la curăţitul cartofilor la fabrică (ia cincizeci de bani de kilogram. Adică vreo douăzeci de lei pe zi). Şi mai are încă trei fraţi mai mici. A dormit atunci o zi şi o noapte întruna. Ah! dacă ar mai fi odată bolnav…

O palmă grea peste ceafă îl deșteaptă din picioare.

- Dormi, d-a-mpicioarele, puturosule? Du bateria asta la numărul doi!

La «numărul doi» stau la masă doi tineri. Soţ şi soţie. El e mare şi calm, ea e subţire, brună şi mofturoasă.

- E gătit cu untdelemn? – întreabă ea pe picolo, strîmbînd din nas.

- La noi se găteşte numai cu unt, coniţă, spune omul, deşi ştie bine că la bucătărie se întrebuinţează numai margarină!

- A, nu mănînc! Nu ştiu cum poţi tu suporta oroarea asta! – se indignează ea, adresînd o privire duşmănoasă soţului. Ia te rog înapoi! Să-mi dai... adu te rog o listă!...

Costică vine cu bateria!

- Sifon!? – exclamă doamna indignată. Beau numai Borviz.

şi epigramele au început să ţîşnească asemeni unor locuri de rachete în noapte... Pe una, adresată lui Liviu Rebreanu, care publicase de curînd «Adam şi Eva» –romanul celor şapte vieţi – o ţin minte. Suna cam aşa: «Citesc de şapte dimineţi/ Romanul celor şapte vieţi/ Şi-mi zic apoi cu gîndul copt/ O, Doamne, bine că nu-s opt». Rebreanu, cu obrazul lui senin şi strălucitor, a rîs cu poftă...”.

O altă întîlnire Ia „Luzana” e amintită de Vintilă Rusu Şirianu: „Era prin anul 1925. Goga era preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. Avusese loc o şedinţă. Pe înserat am plecat însoțiți de Rebreanu...

- Rebreanu – spune Goga – hai Ia o grădină! Vorbim acolo (notă: continuau o discuţie începută Ia sediul Societăţii).

- Fără grătar?

- Ba cu.

Ne-am dus Ia Luzana. Pui la frigare, brînză, cireşe... şi un vin bălan de Valea Mieilor. Amîndoi erau foarte sobri în consumații culinare...”.

Astăzi aici se află Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, serviciu public aflat în subordinea Consiliului Local și Primăriei Sectorului 4 din București. r m

Costică se întoarce înapoi... Şeful, înainte de-a schimba sifonul cu borviz, îl cîrpeşte:

- Altădată să-ţi caşti ochii şi să-ţi ascuţi urechile cînd dă clientul comanda!

- Borviz! – se înfurie doamna. Ce, aici e cîrciumă? Să aduci imediat Apollinaris.

Costică schimbă, şi-şi primeşte inevitabila lui porţie de bătaie. Nu-i nimic. Bătaia ajută copiii să crească. Aşa spun vecinele din strada Laptelui, cînd li se căinează mama lui. Acasă îl bătea tată-său. Aici îl bate şeful. Cînd o să ajungă şi el ca tata sau ca şeful, o să bată şi el pe alţi copii. De altfel, nici nu-l prea doare. S-a obişnuit. Numai frica îl ţine în gardă. Dacă pumnul greu, cu care îl loveşte şeful, îi despică capul sau îi frînge pieptul? – se gîndeşte el cînd vede cîteodată laba mare, care se apleacă spre capul lui cît o tărtăcuţă, şi înlemneşte de spaimă. I se pare că o să-l nimicească. Şi cînd își dă seama că n-a păţit nimic răsuflă uşurat. A scăpat de data asta...

- Iar dormi! Grijania, parastasul şi crucile…

Un domn de la masa din fund strigă după o felie de pîine. Costică aleargă într-un suflet. Domnul îl priveşte încruntat.

- Serviţi ca la birt! Pînă să vie pîinea se răceşte mîncarea.

Costică, îl priveşte amuzat. Domnul are tot capul chel, roşu şi asudat. Un neg păros îi creşte pe bărbie. Urît om...

- Ce te uiţi aşa, puştiule! – se răsteşte domnul încruntat.

- Să trăiţi, coane! – spune Costică încurcat şi se retrage diplomatic, să-şi salveze spinarea.

E aproape ora de închidere. În tot localul a rămas numai o masă. Cîţiva domni importanţi petrec cu femei. Din bucătărie, vine un miros dezgustător de leşie şi de lături. Încep să se strîngă mesele şi scaunele. Domnii pleacă, strîngînd fiecare la braţ cîte o femeie. Costică picoteşte într-o firidă, pe o canapea. O mînă brutală îl trezeşte.

- Dormi întruna, păcătosule!

Costică îşi freacă ochil împăienjeniţi, cu palmele murdare, tresare şi se ridică în picioare:

- Vineee!”.

Sursa: Art. „Viaţă de picolo”, 1934

TABLETĂ DE SCRIITOR

Un spectacol grandios

A trecut vara și, odată cu ea, s-au dus și zilele de concediu petrecute la munte, la mare, sau în vreo țară exotică... Fiecare a mers acolo unde a crezut de cuviință și unde i-a permis bugetul... Și noi am fost în cîteva locuri pitorești din țara noastră, din cele pe care le regăsim în paginile scrise cu litere de aur de înaintași. Azi într-un loc, mîine în altul, în total adunîndu-se vreo cinci-șase zile, cu gîndul îndreptat mereu la ce-am lăsat acasă, la proiectele ce așteaptă să fie puse în practică și la lucrurile care nu pot fi amînate. Pentru că, pentru noi, toată viața a însemnat muncă, așa cum pentru mezzosoprana Lucia Cicoară Drăgan, scena, cîntecul și regia s-au aflat mereu în centrul existenței ei. Dar iată că am intrat în subiect, fiindcă nu despre zilele noastre de concediu vrem să vorbim, ci despre spectacolul grandios realizat de această slujitoare a artei la Teatrul Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski” din Constanța, unde s-a jucat în premieră spectacolul ,,Țara Surîsului”, operetă romantică în 3 acte, de Franz Lehar, a cărei acțiune se desfășoară la Viena și Pekin în anul 1912. Libretul aparține lui Ludwig Herzer și Fritz Lohner-Beda, după o inspirație antecedentă a lucrării, ,,Die gelbe Jake” (,,Tunica albastră”), de Victor Leon. Regia artistică –Lucia Cicoară Drăgan, scenografia și costumele, Daniela Vlădescu, manager și coregrafie, Mihai Mândruțiu. Cu o seară înainte, la postul local de televiziune, conf. univ. dr. Lucia Cicoară Drăgan a prezentat un preambul artistic, în care a vorbit, fără să facă exces de zel, despre spectacolul ,,Țara Surîsului”, în calitate de regizor, despre valoarea subiectului operetei și a muncii plină de dăruire și talent a tuturor factorilor implicați în realizarea acestui admirabil act de cultură.

Acum, cînd vara a plecat de pe meleagurile noastre, mă gîndesc cu bucurie la șansa pe care am avut-o aflîndumă la Constanța, unde, împreună cu sutele de spectatori prezenți, am luat parte la această reprezentație unică pentru locuitorii frumosului oraș-port de la Marea Neagră... Deși au trecut două luni de la acea seară memorabilă de iulie, azi îmi pot exprima o opinie clară, întrucît am putut profita astfel de răgazul necesar sedimentării în minte a acelor replici definitorii pentru niște actori mari, care au evoluat împreună cu ceilalți colegi ai lor, la fel de implicați în reușita spectacolului și care, sub bagheta magică a regizoarei Lucia Cicoară Drăgan, au dat scenei tot ce au avut mai bun: de la voce și gestică pînă la micile trucuri ale jocului artistic. Toate acestea s-au contopit perfect, creînd un spectacol feeric, menit să te facă să simți că te afli la un bal cu regi și regine, undeva, într-un colț de rai, în mijlocul unei păduri fermecate, sub bolta cerului brăzdat de stele cu priviri de argint, și nu în fața unei reprezentații pusă în scenă de oameni... Valurile mării se auzeau parcă în surdină, în acord cu atmosfera de pe scenă, creîndu-ți senzația lecturii marii poezii, într-un fel pe care nu l-ai mai experimentat vreodată întrun concediu. ,,Personajele își aprind iubirea din prima clipă, iubirea lor e puternică, iubirea lor nu se destramă. Iubirea lor se sacrifică prin despărțire și mai ales prin suferință, imaginîndu-și același soare care le va încălzi sufletele chiar și atunci cînd sînt departe unul de celălalt, îmbrățișînd imensele răscoliri sufletești. De aceea, pe afiș am gîndit în prim-plan silueta unei splendide femei care merge spre infinit, luînd cu ea un imens buchet de inimi în loc de roșii trandafiri. Ea se întoarce la lumea ei de unde a venit, ținînd în inimă dragostea lui, luînd cu ea iubirea înfocată și imensitatea auritelor trăiri. Acesta este simbolul iubirii în care cele două perechi minunate de îndrăgostiți își spun pentru totdeauna adio. Dragostea lor se transformă în fantezia unui vis minunat. O frumoasă poveste de iubire!”.

Orient Express – regele trenurilor

Celebrul tren de lux, care, o dată pe an, parcurge ruta Paris – Istanbul, s-a aflat din nou în România, în intervalul 28 august - 4 septembrie, ultima oară, Orient Express traversînd țara noastră în anul 2019.

De 139 de ani, trenul istoric circulă pe traseul Paris – Budapesta – Sinaia – Bucureşti – Istanbul. Pe teritoriul României, gările Sinaia și București Nord sînt principalele obiective feroviare, în care pasagerii coboară din luxoasa garnitură, pentru vizitarea unor obiective istorice de pe teritoriul țării noastre. Trenul, compus din vagoane selecte, confortabile, şi cu un design deosebit, continuă să fascineze o lume întreagă, şi să „ducă pe roţi” lux, poveste, romantism, aventură, şi, de ce nu, afacere!

În 1934, prolifica scriitoare de romane polițiste Agatha Christie lansa pe piaţă romanul ,,Crima din Orient Express”. Astfel, legendarul tren datorează fascinaţia şi misterul legate de numele său, în mare parte, Agathei şi filmelor care s-au făcut respectînd imaginaţia debordantă

a scriitoarei. Şi, ca un fapt inedit, luxosul vagon în care cîndva actorul Peter Ustinov l-a întruchipat pe Hercule Poirot (celebrul detectiv belgian din ,,Crima din Orient Express”) există, şi se numeşte „Côte d’Azur”.

Ideea ,,Express d’Orient” era pusă în practică în 1883, de către un magnat al căilor ferate, George Nagelmackers, proprietar al ,,Companie Internationale des Vagon Lits”. Durata primei călătorii Paris - Constantinopol a fost de 83 de ore și 30 de minute

Cu voiaje de două ori pe săptămînă, trenul de lux unea Parisul de Constantinopole prin Nancy – Strasbourg – München – Viena – Budapesta – Szeged – Jimbolia –Timisoara – Caransebeş – Vîrciorova – Craiova – Piatra Olt – Piteşti – Bucureşti – Giurgiu pe o distanţă de 2.627 km. În acele vremuri, de la Bucureşti, trenul se oprea la Giurgiu. Acolo pasagerii traversau Dunărea cu bacul, pentru a se îmbarca ulterior la Rusciuc, într-un tren austriac. Apoi, la Varna luau ferry-boat-ul, cu destinaţia finală Constantinopole. La prima cursă, trenul de mare lux a fost remorcat de la Pitești la București de locomotiva românească „Neajlov”, iar de la București la Giurgiu de „Vedea”. Pasagerii au fost invitați de regele Carol I la o serată organizată la Castelul Peleș din Sinaia, care tocmai fusese terminat.

Pornind de la aceste rînduri scrise de regizoarea Lucia Cicoară Drăgan, care prezintă pe scurt, ca o pastișă, subiectul piesei, am ajuns la concluzia că ,,Țara Surîsului” a fost un spectacol realizat cu mult patos și dăruire. Prin complexitatea subiectului, piesa este o lecție de viață, bună de luat aminte: indiferent de poziția socială sau rang – omul trebuie să fie liber, să trăiască așa cum îi place... Constrîngerea nu face bine nimănui, duce la ură, dezbinare, revoltă, cu atît mai mult cînd este vorba de relația dintre soț și soție. Tablourile sînt memorabile, mai cu seamă prin replicile zguduitoare ale personajelor, dînd naștere unor uimitoare lovituri de teatru, grație inspirației regizorului... Cu alte cuvinte, nimeni nu are dreptul să fie proprietarului altor ființe umane, indiferent despre cine este vorba. Finalul piesei a fost mai mult decît înălțător –o litanie, o pildă de viață, din care desprindem învățătura că doar eliberarea este calea cea dreaptă și nu dorința de a cuceri prin vrajbă și trădare.

Spectacolul ,,Țara Surîsului”, prin frumusețea interpretării rolurilor și dezinvoltura talentaților actori, ne-a oferit, pe parcursul unei seri, satisfacții unice, mai ceva ca un concediu întreg, petrecut în oricare alt loc din lume. Ceea ce ne determină să spunem că ce e frumos și lui Dumnezeu Îi place! Prezența Lui chiar s-a simțit în sală, prin aplauzele și lacrimile de emoție ale spectatorilor, care, la anumite intervale de timp, se ridicau în picioare pentru a-i ovaționa pe artiști. Și cum să nu-I placă, dat fiind că El, prin creația Sa, i-a înzestrat cu talente artistice deosebite pe unii oameni, precum Lucia Cicoară Drăgan care, cu piesa sa de neuitat, a făcut un spectacol magic la malul mării, acolo unde aerul cald al brizei aduce cu el cîntecul pescărușilor, purtați, carencotro, de valurile apei...

Vara s-a dus, concediul la fel. Pentru noi, spectacolul ,,Țara Surîsului” va rămîne cel mai de preț dar primit de la legendara mezzosoprană Lucia Cicoară Drăgan, pe care spectatorii au ovaționat-o pe drept, la scenă deschisă, minute în șir, înconjurată de buchete de flori, ca o mare divă ce este! Iată că, dacă există voință și chemare de a face un lucru minunat pentru comunitatea ta, poți realiza lucruri formidabile în orice oraș din țară. Teatrul Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski” din Constanța este un exemplu demn de urmat.

ION MACHIDON directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Într-o Europă sărăcită de războaie, trenul îşi va reduce drastic cursele, devenind cu timpul o banală cursă internaţională de la Paris la Budapesta. La finele anilor ’60 era pus în circulaţie, fără succes, aşa-numitul ,,Nostalgie Orient Express”. Ultimul voiaj a avut loc pe 19 mai 1977. Ca urmare, compania a scos la vănzare aceste vagoane încă funcţionale, dar intr-o stare deplorabilă, în luna octombrie a aceluiaşi an, în cadrul unei licitaţii organizată la Monte Carlo. O legendă era scoasă la vînzare pe cîţiva arginţi… De abia din 1998, faimoasa garnitură şi-a reluat traseul Paris-Istanbul, cu oprire la Bucureşti si în Sinaia.

Un brand, dar ºi o afacere

,,Venice Simplon Orient Express” se cheamă azi celebrul tren de lux.

Pentru a-l identifica mai bine cu caracterul internaţional al călătoriei, Nagelmackers va schimba, după primul război mondial, denumirea „Express d’Orient”, în „Orient Express”.

Cristal veneţian, tapiserii orientale, porţelanuri chinezeşti şi piese de mobilier din cedru sau lemn de trandafir, totul a fost restaurat pentru ca Orient Expressul să arate ca odinioară. S-a declanşat o adevărată vănătoare, fiind adunate de la planurile originale ale trenului sau fotografii de epocă, pînă la panouri din lemn aparţinînd lotului din 1883, care au fost găsite în depozitul uneia dintre firmele constructoare care încă mai există la Londra.

Personalul Orient Express este 24 de ore din 24 la dispoziţia călătorilor. În fiecare zi, flori proaspete împodobesc saloanele trenului, reflectînd grija pentru banii călătorilor, care au plătit în funcţie de tipul cabinelor pentru care se optează, între 8.000 şi chiar peste 17.500 de lire pentru o călătorie de șase zile, cu opriri mai lungi la Budapesta, București și Sinaia. În fond, este vorba despre istoria unei afaceri, profitabile fără discuţie, dar totuşi istorie… ,,Crima din Orient Express” e doar un titlu de carte, dar trenul-legendă îşi continuă călătoria. r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

George Voevidca (1893-1962)

George Voevidca s-a născut la Sălăuții de Jos (fostul județ Dorohoi), ca fiu al folcloristului muzical Alexandru Voevidca. A studiat literatura și filozofia la Universitatea din Cernăuți. Înainte de a intra în învățămînt, în perioada 1919-1923, a funcționat ca translator pentru limba germană la Secretariatul General pentru Instrucțiunea Publică din Cernăuți. Încă din tinerețe, a colaborat la un număr impresionant de publicații, printre care revista de teatru RAMPA, hebdomadarul ADEVĂRUL

LITERAR ȘI ARTISTIC, precum și

GLASUL BUCOVINEI din Cernăuți. A sprijinit activitatea teatrelor, contribuind la inaugurarea Teatrului Național din Cernăuți, la 1 februarie 1921. A scris cronici muzicale, în urma concertelor organizate la Suceava, cînd s-au cîntat piese de Bellini, Haydn, Schubert, Caudella ș.a. Ca demn urmaș al tatălui său, contribuie la „cultivarea muzicii noastre naționale”, evidențiind rolul societăților „Armonia” din Cernăuți și „Ciprian Porumbescu” din Suceava. E ales membru activ al Societății Scriitorilor Români, în 1937.

epigramă și nu vor să rămînă la stadiul de autori de surogate de epigrame. După ce subliniază necesitatea „formei armonioase”, îl citează pe abatele Charles Batteux (1713-1780), literat și filozof francez, care consideră că definiția lui Boileau din L’Art poétique, Chant II, v. 103, nu e valabilă [L’epigramme…n’est souvent qu’un bon mot de deux rimes orné – O vorbă isteață împodobită cu două rime (deci, e vorba de versuri)]. „O idee interesantă – scrie Batteux – redată în mod fericit și în puține cuvinte? Dar o idee bună pusă pe rime, o idee interesantă fericit redată –poate fi o inscripție, o învățătură, nicidecum o epigramă! O epigramă are, în mod necesar, indispensabil, două părți: întîia e expunerea obiectului care prilejuiește ideea; a doua e IDEEA însăși numită POANTĂ – încheiere care îl stimulează, îl interesează, îl atrage pe cititor”. Deci, reia Voevidca, „părțile sînt două: întîia care ne fixează [atrage] atențiunea asupra unei «imputări, observații», ne stîrnește curiozitatea pentru un anumit obiect și a doua, în care atenția noastră își atinge țelul satisfăcîndu-nise astfel curiozitatea” (p.82).

În calitate de literat, George Voevidca s-a remarcat și ca poet. A debutat cu sonete, în 1919, în Glasul Bucovinei din Cernăuți, fiind remarcat de N. Iorga, care afirmă: „publică versuri de o mare frumusețe – originale și traduceri – scriitorul bucovinean George Voevidca, o speranță a literaturii noastre” (p.6).

Activitatea sa permanentă a fost cea de profesor de Limba și literatura română: la Suceava (1923-1930), la Roman (1930-1933), la Cernăuți (1933-1934) și la Cîmpulung Moldovenesc (1934-1954). A participat activ la viața culturală a Moldovei: și-a publicat creațiile – în special, poezii și epigrame – în multe reviste din zonă și din țară, a participat la manifestări culturale, a ținut conferințe. Ca mînuitor al condeiului ascuțit, publică Epigrame (Suceava, 1925, la 32 de ani), 101 Epigrame (Suceava, 1932), Pro Patria. Poezii și epigrame (Cernăuți, 1943), Carnet indiscret, Epigrame (în mss). Volumul publicat în 1943 i-a adus, ulterior, necazuri: el conținea și cîteva epigrame îndreptate împotriva lui Stalin. După instaurarea regimului impus de sovietici, pentru George Voevidca a urmat calvarul, fiind frecvent anchetat de securitate. Cel care atrăsese atenția organelor de resort asupra lui fusese directorul școlii, „omul cu ochelari”: acesta „nu suferea ca altul să-i fie superior lui” – atitudine care-i caracterizează și azi pe cei care dețin „funcții”, dar nu au „grade”. „Odată l-a anchetat un căpitan de securitate, fost elev de-al său care, printre altele, i-a spus: «Securitatea nu v-a chemat, ați fost trimis de un domn cu ochelari». Tot atunci i-au fost scoase cărțile din biblioteca liceului” (Cf. George Voevidca, Scrieri alese, Ed. ECOPRINT, Satu Mare, 2009, volum alcătuit de Grațian Jucan și Dr. Dumitru Lăcătuș, p 11-12). S-a stins din viață în 1962 la Cîmpulung Moldovenesc și a fost înmormîntat la Suceava, în cavoul familiei din cimitirul mare.

Preocupat de statutul și soarta epigramei, George Voevidca scrie și ține conferințe despre acest produs spiritual al literaturii, în contextul în care apăruseră mulți veleitari, autori de „surogate de epigrame”, de „epigrame ratate”, de „catrene cu tendințe moralizatoare sau cu observații… bine intenționate /…/ constatări versificate care, oricît de spiritual ar fi formulate, nu sînt epigrame – ci numai o maximă, o normă, sensibilitatea unui principiu sau exemplificarea unei linii de conduită” (p.85). De aici rezultă că, oricît de bine ar fi formulat catrenul, deci oricît de corectă ar fi prozodia, aceasta nu e suficientă pentru a asigura catrenului statutul de epigramă. În conferința din 11 martie 1932, ținută la Societatea Culturală „Miron Costin” din Roman, dă explicații care pot fi folositoare și azi celor care încep să scrie

Epigramele sale sînt subtile, se bazează pe jocul de cuvinte care devoalează poanta:

Unor eleve, la orele de literatură, între Eminescu și Vlahuță

Ca-n „somnoroase păsărele”

Cu ochii treji visează ele, Și clasei fiindcă n-ai ce-i face, Dai iarăși tema – „Dormi în pace!”

Vinurile renumite ale dealurilor moldave nu puteau lipsi din epigramele autorilor de pe aceste meleaguri. Putem spune că, prin volumele publicate în 1925 și 1932, George Voevidca premerge expansiunea epigramei „potatorice” din vremea lui Păstorel Teodoreanu

Bahică

Veseli sîntem, crîșmăriță, Că desfunzi un nou butoi; Dacă vinul nu-i … de viță, Băutorii sînt … de soi

Unui bețiv

Băuși, amice-atîta vin, Cînd vremea-aceea va veni, Prohodul tău se va sfîrși În becii becilor … amin!

Cum multe din epigramele sale sînt scăpărări adresate, în grabă, colegilor sau diverselor personalități, precum și replici la diverse „atacuri”, unele din catrenele lui George Voevidca păcătuiesc de cîte o aritmie sau de cîte o sinereză – fenomen fonetic întîlnit frecvent la moldoveni. Acestea nu micșorează valoarea operei sale epigramatice, în ansamblu, ba, dimpotrivă, invită la o mai mare atenție (din partea urmașilor), la construirea catrenului, micile inadvertențe întîlnite putînd fi ușor „reparate”:

Chirurgului

Întreg spitalul a aflat

Că domnul doctor e mutat: Bolnavii toți sînt mulțumiți Numai… moștenitorii-s triști.

La moartea medicului

Aud că dînsul n-a-ncercat A se trata însuși pe sine:

Știa desigur foarte bine Că sinuciderea-i păcat.

În epigrama următoare, pare mai potolit, adoptînd un ton aparent constructiv:

Medicul

El are calități alese –Fumează pipă, bea și-i chel, E prisoselnic însă-adese: Bolnavii mor și fără el.

Și lucrul nu e de mirare că se mai șchiopătează, avînd în vedere că, pe vremea aceea, vorba confratelui Eugen Albu de la Cluj-Napoca, nu exista o critică, dublată de o îndrumare privind epigrama, ca azi, cu descifrarea mecanismului ei, a formei ș.a.

Autorul mai practică, de asemenea, catrenul cu rimă doar la versul 4 cu versul 2:

Unui amic

Puțini sînt de părerea ta Cum că urechi ai mititele, În schimb, cred mulți precum cred eu Că-i mare golul dintre ele.

Profesorul de Română potrivește, uneori, cu atenție sporită, săgeata în arc și lovește fără menajamente: Lui

Cînd mîna-mi tinzi, mănușa-mi scot Și-n gest să nu crezi că mă-nșăl: E mîna mai ușor, socot, Decît mînușa să mi-o spăl. În următorul catren cochetează și cu moartea:

Indiferență

Pururi rece l-a lăsat

Tot ce-n lume se petrece Și-n sfîrșit, s-a constatat Că și moartea-l lasă rece. În legătură cu femeile/profesoarele/fetele nuși poate exprima altă opinie decît cea a bărbaților din vremea lui: la pictoriță, arta-i pură atunci cînd își face buzele, eleva, cînd tace-i vis și armonie, cînd cască gura e dezastru, profesoarele sînt chiar insultate:

Culte sînt și-atrăgătoare?

Taina lor nu-i lucru mare; Frumusețea – în poșetă, Iar știința-n servietă.

Unei profesoare cu pretenții literare

Favorizată nu-i de muze, În schimb ca profesoară place; Minuni de corectură face

Creionul ei cel roș – de buze.

Unul din catrenele sale e valabil și astăzi:

Unui președinte de sfat popular [azi, am zice primar]

În anul ăsta, după plan, E și mai rău ca-n cellalt an; Da! E mai rău, dar e mai bine, Decît în anul care vine.

E o poantă frecventă și azi, folosindu-se, mai ales, adverbele azi, ieri și mîine

Nu-i iartă nici pe preoți: Unui preot intrigant

Voci pe bulevard: Popa-i cumulard; Pe unii îi sapă, Pe alții-i îngroapă.

Prin epigramele sale reușite, prin conferințele și eseurile în care tratează specificul și structura catrenului epigramatic, George Voevidca rămîne un reprezentant de seamă al epigramisticii românești și nu trebuie uitat.

Dr ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Libertate...

Trăim o libertate care ne apasă ca o ceață pe pleoape. Inimile noastre au fost ferecate de un lacăt ce nu va putea fi descuiat prea curînd. Scenele de război sînt în casă la noi, le privim la televizor, cu spaima-n sîn, comentînd și-atît! Frica rămîne, fiindcă parcă nimeni nu vrea pace, doar arme, război și sancțiuni care ne afectează pe toți. Craiul de la Răsărit se pare că a ologit, mîna lui dreaptă refuză să semneze un Tratat de pace. Acum, sîntem îndemnați să fim economi, chiar liderii UE ne spun că s-a terminat cu prosperitatea (desigur, a lor!) și că ar putea urma austeritatea. Așadar, să mai stingem un bec, să umplem butoaie cu apă de ploaie, să facem duș cu ibricul și, la iarnă, să stăm sub plapumă sau să mai punem o haină în plus, ca să nu mai simțim frigul... Dar parcă noi am mai jucat în filmul ăsta... Sîntem obișnuiți, dar ei – ei ce vor face? De sărăcit, nu vor sărăci, doar că vor cumpăra alimente... cu rația. Noi știm să fim cumpătați, așa am trăit de-o viață. Dar tot nu vom avea destui bani să achităm facturile uriașe, care le umplu buzunarele ,,băieților deștepți” și veșnic descurcăreți.

Istoria urmează un drum al ei, iar noi pășim, fără să știm, după bunul plac al celor care o fac, aducîndune belele pe cap, iar noi, cu libertatea în traista goală, admirăm Palatele bogaților pe dinafară, întinzînd gîtul și așteptînd ca Pronia Cerească să se îndure să poposească și la noi în bătătură, ca traiul bogat să treacă peste prag. Din păcate, însă, el s-a împiedicat,

Din Bucure ş tii de altădată

Istoria spălatului la bucureşteni şi războiul „frecătorilor băieţi”

Bărbierii, băieșii și lăutarii au fost cei mai vechi dintre meșteșugarii bucureșteni care prestau servicii. Băieșii deserveau băile, fiind și maseuri sau, cum li se spunea mai tîrziu în Moldova, teleaci. Constantin C. Giurescu a aprofundat subiectul în „Istoria Bucureștilor”, și ne spune că, la începutul Secolului al XIX-lea, existau două băi publice în oraș; una mare care aparținea Mînăstirii Plumbuita și alta, mai mică, aflată pe malul drept al Dîmboviței, „din sus de Curtea Domnească, lîngă apă”. „Afluența era mare și cîștigul bun, altfel nu ne putem explica însemnata chirie pe care o oferă la 1 decembrie 1799 arendașul Băii Mitropoliei, Marco Gheorghiu: 1800 de taleri anual. Contractul este inedit și plin de neologisme și prevede ca Mitropolia «să aibă a face cazanul și a-l așăza», iar pînă la așezare, arendașul să nu poată «pretenderisi a scădea din chirie cît de puțin»”.

Ocupantul otoman, nedus la biserică, dar dus la hamam

O fi fost turcul ocupant crud și asupritor, dar uite că la înlăturarea murdalîcului nu-l întrecea nimeni. Era curat. Așa se face că pînă la răzmerița din anul 1825, toate băile din vechiul București erau de modă turcească, băi hamam, de unde vine și termenul de hamangiu, adică băiaș. Erau feredee care funcționau cu abur din ce în ce mai cald, cu bazine cu apă rece și cu „masaje” pe întreg corpul, după care urma odihna pe divane. În prețul băii, modic, se cuprindeau și ciubucul, și dulceața sau șerbetul oferite înainte de odihnă. În anul 1825 existau în București trei asemenea băi turcești, dintre care una lîngă Casa Beilicului, pe Podul Șerban Vodă, ne spune Constantin C. Giurescu.

Prima baie „evropeană“ din Bucureşti

Pînă în anul 1825, nu exista în capitala noastră o baie, în înțelesul care se dă astăzi unei asemenea deprinderi. Nu exista decît o baie turcească, adică prin

Ceașca s-a spart și, odată cu cioburile, caimacul s-a împrăștiat... L-au luat cei din Scaunul Înalt, noi am rămas cu zațul, peste care turnăm apă chioară și-l mai clocotim o dată, pentru o cafea... ușoară.

Ce se zidește ziua, noaptea se surpă... Nici Meșterul ,,Manole”, din actualitate, nu ne mai ajută, fiindcă și el s-a ,,îmbătat” cu apă. Și, uite-așa, România bate pasul pe loc, punîndu-și speranța doar în Dumnezeu cu întreg cortegiul său de sfinți și sfinte, ale căror nume au fost, și ele, pocite. Despre Cuvioasa Paraschiva, la ale cărei moaște mii de credincioși se închinau cu evlavie, românii au aflat deodată că, de fapt, ea se numește... Parascheva (?!). Și asta, pentru că am trecut un prag și ne-am ,,adaptat”. Mai toți neam americanizat, purtăm blugi rupți și destrămați, și spunem ,,O.K.”, în loc de bine e. Asta deoarece Casa Albă e cam Neagră și are o pînză pe față. Cantr-o pictură renascentistă, vom înțelege că, de fapt, corectitudine nu există. Peste lumea asta mare plutește un semn de întrebare: Care pe care? Între timp, Adevărul moare. Iar mass-media ne minte în continuare. A uitat și ea de libertate, oare?

,,Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (Corneliu Vadim Tudor).

Libertate, libertate, Ai fost atît de departe.

Acum ești aici, noi sîntem ucenici. Nu știm ce să facem cu tine, Ne este rău, nu bine.

LILIAnA TETELEA

aer cald – de aici și expresia cald ca la baia turcească. Lucrul are însemnătatea lui, dacă ne gîndim că-l consemnează un istoric, V.A. Urechia. Partea comică a chestiunii, însă, o constituie faptul că instalarea primei băi în București a stîrnit o adevărată răzmeriță. Așa s-a întîmplat întotdeauna cu marile reforme. La început ele au întîmpinat rezistență, pentru ca, în urmă să se impună. Și nici nu s-ar fi putut ca obiceiul, atît de salutar al curățirii bucureștenilor de murdalîc, să nu întîmpine rezistența interesaților. V.A Urechia dixit: „Un franțuz întreprinzător, cu numele de Lagarde, s-a gîndit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la București. Și s-a înfățișat Divanului cu o petiție prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un privilegiu de 20 de ani. Petiția purta datarea de martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins de această neobișnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să refere «de sînt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii». La 2 aprilie 1825, doi doctori au luat «plirforie» (informație, n.n) că băile sînt necesare”. Și astfel Lagarde a primit autorizația de la Vodă.

Kir Stanciu a aprins fitilul răzmeriţei cu frecătorii săi

„Cu mare jalbă în proțap pleacă Kir Stanciu, arendașul băii de pe lîngă Casa Beilicului, adecă locul unde se găzduiau mosafirii turci, din strada actuală Șerban Vodă, însoțit de toți frecătorii băieși și de două babe care făceau aceeași meserie pentru cucoane. Bucureștenii, văzînd atîta lume adunată, nu știau ce să creadă. Răsmeriță! – spuneau unii negustori și dedeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulțimii – ca întotdeauna grupului de inițiativă s-ar fi adăogat și haimanalele de pe uliță – Ghica Vodă s-a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru”. Intrînd în Palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turcești, se aruncă la picioarele Măriei Sale sărutîndu-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului. Petiția lui Stanciu spunea că «el și băiașii săi, cari au avut cinstea să imbăieze pe toate pașalele turcești, pînă și pe Măria sa Vodă, cînd era numai boer, acum au să ajungă să cerșească pîinea cea de toate zilele, pentru că un păgîn de franțus a căpătat voie să se facă baie ca la Viena. Adică ce? Unguroaicele tinere ale lui Musiu Lagarde vor fi mai pricepute decît băieșele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci și de trandafir, spală mai puțin decît ʼăl franțuzesc, făcut din seu de cîine?”.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Rugăciunea de mulþumire pentru mîncare

motto: „Ochii tuturor așteaptă de la Tine și Tu le dai hrana la timpul ei. Îți deschizi mîna și saturi după dorință tot ce are viață” – Psalmul 145.15,16

Într-o vară mi-am petrecut concediul la o gospodărie țărănească. La prima cină pe care am luat-o împreună, atît familia și personalul, cît și oaspeții s-au ridicat în picioare, iar proprietarul pensiunii s-a rugat și a mulțumit pentru mîncarea gustoasă. Am rămas uimit.

După terminarea mesei, fiul țăranului, un băiețel de 5 ani, m-a întrebat: „Îmi povestești ceva despre Domnul Isus?“. Ce să-i spun copilului? Nu știam nimic despre El! Pentru că micuțul mă privea plin de nerăbdare, am început să-i povestesc despre vaci, cai și oi. Dar el m-a întrerupt: „Nu despre acestea, ci despre Domnul Isus“. Cînd i-am spus că nu știu nimic despre El, copilul a dat din cap dezaprobator și a spus: „Nu știi nimic despre El? Și ești atît de mare!“.

În următoarea seară am venit intenționat mai tîrziu la masă, însă stăpîna casei îmi rezervase porția de mîncare. Am vrut să încep să mănînc, dar micul meu prieten s-a așezat înaintea mea și a spus foarte serios: „Mai întîi trebuie să te rogi!“. Deoarece șovăiam, el și-a împreunat mîinile și s-a rugat: „Doamne Isuse, binecuvîntează această mîncare. Amin!“. Mai tîrziu în camera mea m-am rugat pentru prima dată în viața mea: „Doamne, Tu ești Dumnezeu în această casă. Fii și Dumnezeul meu!“. Și El a devenit Dumnezeul meu! I-am mărturisit păcatele și L-am primit pe Isus Christos ca Mîntuitor al meu.

„Vodă scrise cu mîna lui pe jalba lui Kir Stanciu: «să nu se pricinuiască nici o zîticnire la celelalte băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalîc. Baia lui Musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi». Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s-a dus toată la Musiu Lagarde, Kir Stanciu rămînînd cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști. De atunci au trecut 112 ani. Băile s-au înmulțit în București, bucureștenii au unde să-și spele murdalîcul. Totuși, pînă mai acum 15 ani, rare erau casele în București care să fi avut instalație de baie. Iată meritul așa ziselor case bloc: fiecare apartament, cît de mic, are astăzi baie în care – cum spunea Hrisovul de la 1825 – doritorii să afle, dupe gust, apă caldă sau rece, prin șurupuri. Toate lucrurile de seamă s-au cîștigat prin luptă, pînă și dreptul de a te spăla”, spune Ioan Massoff într-un articol publicat în „Realitatea Ilustrată” în 1937. Dacă ar fi posibilă călătoria în timp, eu în acea zi din martie a anului 1825 aș vrea să trăiesc, să văd cu ochii mei răzmerița pornită de Kir Stanciu și ceata lui de frecători băieși, la care se adaogă cele două babe care se îngrijeau de masaj pentru cocoane. B365.RO

Hamam, secțiunea pentru doamne

File de istorie

Viaţa cotidiană la curtea regelui Ferdinand (II)

Expoziţii

Pe lîngă reprezentațiile teatrale, familia regală vizita și expoziții, în unele cazuri achiziționînd unele dintre tablourile expuse. Astfel, la 21 martie 1920, regina Maria a vizitat o expoziție de pictură, cu lucrări semnate de Octav Băncilă, Arthur Verona și Kimon Logi. Despre această expoziție regina Maria nota următoarele: „toți trei artiști excelenți, dintre care, fără rezerve, îl prefer pe Verona. Tablourile sale sînt exact ce-mi place și aș dori din tot sufletul să am cît mai multe“. La 18 aprilie 1920, regina Maria împreună cu principesa Elisabeta au deschis expoziția „Tinerimea Artistică“. Cu acest prilej, regina nota în jurnal: „erau acolo niște tablouri drăguțe. Am cumpărat cîteva, în numele regelui“.

Cu ocazia zilei de 1 Mai 1920, regina Maria a vizitat alte două expoziții, „una a bietului Romano, care a fost ucis în timpul războiului de un avion, și una a unui invalid fără prea mult talent. În aceeași casă cu expoziția Romano, Blank a deschis un fel de Maison d’Art, condusă de Marguerite Miller. Acolo se organizează expoziții de fotografie și mai e și un bazar permanent de cusături românești, sculpturi în lemn, covoare, olărie, și pentru prima dată e vorba de lucruri deosebit de frumoase, mai ales covoare care mă uimesc. Am cumpărat mai multe pentru Nando“.

La 12 mai 1921, regina Maria, de această dată împreună cu fiul său, principele Carol, a deschis expoziția anuală a Societății „Tinerimea Artistică“, de unde a cumpărat două picturi frumoase, iar la 28 noiembrie 1921 a mers împreună cu principesa Mărioara și doamna sa de onoare Irina Procopiu să viziteze mai multe expoziții de pictură. Una dintre acestea era a lui Ștefan Popescu „cu adevărat frumoasă și foarte tentantă, dar, din păcate, prețuri foarte mari“.

Plimbări

Pe lîngă participarea la reprezentațiile teatrale și vizitarea de expoziții, familia regală își petrecea timpul liber făcînd plimbări în parcurile palatelor regale și prin împrejurimile Bucureștiului. Despre una din aceste vizite, regina Maria, aflată la Sinaia, nota în jurnal, la 17 august 1919: „Zi de odihnă și pace pentru mine, cu copiii mei, cu cîinii și natura“. Sau, la 5 martie 1920, după o plimblare cu mașina, regina Maria, însoțită de fiica sa principesa Ileana și miss Marr, avea să scrie: „ne-am dus să culegem ghiocei și să scoatem rădăcini de ghiocei. A fost atît de cald încît am putut să ne așezăm și să ne întindem pe jos în pădure“.

Asemenea plimbări au avut loc și la Scroviștea, unde Regina, împreună cu regele Ferdinand, principesele Mărioara și Ileana, au făcut plimbări prin parcul palatului, prin pădure, au călărit și s-au odihnit. În același timp, regele și invitații săi au mers la vînătoare de becațe.

Plimbări foarte dese făceau regele, regina și familia regală la reședința de la Sinaia, dar și la Stîna Regală, despre care regina Maria scria următoarele în însemnările sale: „după prînz, am plecat cu toții la Stînă cu mașinile, dar n-am putut merge decît pînă la jumătatea drumului, pentru că zăpada și copacii căzuți ne-au blocat drumul. Cei curajoși, ca Ileana, Nicky, Mimarr, Rădescu și Koslinski au continuat pe ger, mergînd în unele porțiuni prin zăpadă și urcînd fără greutate. Am fost cu toții recompensați cînd am ajuns la Stînă. Acolo sus era foarte frumos, o parte a pajiștei era un covor de toporași mov, viorele și ghiocei. Mi-a crescut inima de bucurie și încîntare. Am cules foarte multe flori și apoi am băut ceai“. În vara anului 1922, regina Maria, însoțită de sora sa Baby Bee, soțul acesteia Ali, de principesele Ileana, Elena, sora Elenei – Tim, fetița surorii Dukcy – Kira au mers în vizită la Bran, unde au petrecut clipe frumoase, luînd dejunul pe stînca din fața castelului. De la Bran, regina și însoțitorii săi au plecat într-o excursie la Poiana

Brașov, și apoi la Piatra Arsă. La mijlocul lunii iulie 1922, regina însoțită de regele Ferdinand și de principesa Ileana au plecat la Sinaia, de unde au făcut o frumoasă călătorie pe Valea Oltului. Această excursie s-a încheiat cu o plimbare pe Valea Cernei: „a fost poate cea mai frumoasă plimbare cu mașina, dintre toate. Am oprit la două biserici. Una era foarte originală, avea cele mai ciudate frize: o procesiune de domnitori cu coroane înalte, de formă ciudată pe cap, și cu mantii fîlfîind, mergînd unul după altul, ca și cum ar fi dansat într-un bizar și ușor grotesc ritual. Micul portal, prin care se intra în incinta bisericii, era frumos și aparte. În general, aceste bisericuțe sînt închise prin scunde ziduri vechi de piatră, care în mare măsură contribuie la atractivitatea lor“.

Călărie

În ceea ce o privește pe regina Maria, aceasta își petrecea timpul liber practicînd sportul ei preferat, călăria. În paginile jurnalului abundă descrierile referitoare la plimbările călare pe caii săi preferați, singură sau însoțită de copii, de Barbu Știrbey sau de persoanele invitate la palat.

Rezultă din jurnalul reginei că acest sport devenise pentru ea un „hobby“, că nu exista zi în care să nu iasă călare cîteva ore, indiferent de vremea de afară și de starea sa fizică și psihică. Acest „hobby“ al ei o făcea să se simtă mai liberă, o remonta din punct de vedere fizic, și îi dădea o bucurie nespusă, chiar dacă se mai întîmplau și accidente, cum a fost cel din 29 aprilie 1921, cînd calul a aruncat-o din șa. Iată cum descria regina Maria în jurnal acest moment: „La ora 15.30 am plecat să călăresc cu Caterina Catargi. Ea trebuia să călărească pe Virtus, dar, în ultimul moment am aflat că Virtus suferă de colici, așa că am schimbat șaua pe Patriot, eu eram pe Kiralif, și am plecat doar noi două, întrucît Denize a rămas fără cal. După două ore minunate de călărie, m-am îndrăgostit de Kiralif, care este un cal impecabil. Le-am spus acest lucru lui Mignon și Adelei care erau cu mașina la Șosea și cu care am avut o mică șuetă. Eu am început foarte calmă ultimul galop, pe ultima parte a șoselei, cînd afurisitului de Kiralif i-a intrat în cap să se ridice pe două picioare, și într-un moment absolut neaștaptat, să mă azvîrle realmente peste capul lui. Niciodată în viața mea n-am fost mai uluită sau mai uimită, ce Dumnezeu s-a întîmplat cu această creatură, altfel adorabilă și calmă, ca să mă arunce din șa – pe mine, care sînt atît de stabilă în șa“.

Hobby-urile regelui Ferdinand

Dacă „hobby-ul“ reginei Maria era călăria, „hobbyurile“ regelui Ferdinand erau timbrele (regele avînd o colecție numeroasă), botanica (era un fin cunoscător al fiecărei plante, după numele său latinesc) și nu în ultimul rînd vînătoarea. Așadar, regele Ferdinand petrecea foarte mult timp în cabinetul său de lucru de la Palatul Cotroceni, aranjîndu-și colecția de timbre, punîndu- și la punct ierbarele ce conțineau mai multe specii de plante adunate în călătoriile sale, în special din Delta Dunării. Iată de exemplu ce scria Martha Bibescu despre această pasiune a regelui Ferdinand despre plante: „Îl revăd în

grădina sa tăind trandafiri și străduindu-se să nu-i facă rău plantei. Avea metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicîndu-mi flora alpină. Cît de mult îi plăceu plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decît un capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție“.

În ceea ce privește vînătoarea, regele Ferdinand vîna atît pe Domeniile Coroanei, cît și pe moșiile regale, și anume la: Cocioc, Periș, Scroviștea, Poiana Ițcani, Lăpușna. De exemplu, regina Maria scria următoarele în jurnalul său, referitor la această pasiune a regelui: „2 martie 1920, Nando a plecat devreme la o partidă de vînătoare la Scroviștea. A fost foarte bucuros și emoționat, întrucît el are atît de puține plăceri în viață, și o ieșire într-o zi îi face extraordinar de bine“; „29 septembrie 1920, zi liniștită, în cea mai mare parte cu Barbu, care spre seară a plecat cu trenul care i-a adus pe Nando și pe Mignon înapoi din excursia lor de vînătoare. Amîndoi au fost încîntați, s-au distrat minunat și au adus doi cerbi, unul fiind împușcat de Mignon. Au stat într-o cabană de lemn foarte primitivă și le-a făcut mare plăcere“; „6 septembrie 1920, în sfîrșit vreme frumoasă. Nando, Nicky și Mignon au plecat devreme undeva în Transilvania, unde vrea Nando să pescuiască“ și, de unde s-au întors în ziua de 9 septembrie 1920. „Nicky și Mignon s-au întors în această dimineață. Nando a mai rămas pînă sîmbătă. S-au distrat excelent, au dormit în condiții nu tocmai pretențioase, au făcut multă mișcare, au mîncat bine, au prins o mulțime de păstrăvi excelenți. Tatăl lor a fost extraordinar de vioi; a fost foarte frig și paturile lor erau foarte tari, ceea ce nu i-a împiedicat să doarmă buștean“.

Familia regală își mai petrecea timpul liber practicînd anumite sporturi sau asistînd la o serie de concursuri sportive. De exemplu, la 2 octombrie 1920, aflîndu-se la Sinaia cu copiii săi și cu prințesele din Grecia, regina Maria scria în jurnal că aceștia au jucat tenis, după care au luat ceaiul la Stîna Regală. La 30 mai 1923, regele Ferdinand cu adjutantul său de serviciu au plecat cu automobilul la Băneasa, spre a asista la al nouălea Concurs Hipic Național. În toamna aceluiași an, principele Carol a asistat la Arad la jocurile de tenis, la jocurile pompierilor și apoi la defilarea societăților de canotaj. În aceeași zi, după-amiază, principele Carol a asistat la inaugurarea clubului sportiv „Gloria“, unde au defilat cercetașii și s-au făcut exerciții de scrimă, gimnastică, box și dansuri clasice.

Sfîrșit

Sursa: HISTORIA RO

Regele Ferdinand, la vînătoare pe Valea Gurghiului

Regina Maria la Castelul Bran

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Moartea lui Barbu Catargiu – o nouă perspectivă (I)

Trecătorilor ce traversează bulevardul Coşbuc din București le-a devenit probabil familiar cadrul de la poalele dealului Mitropoliei, unde se află o statuie pe al cărui soclu poate fi citit numele lui Barbu Catargiu. Mai puţini ştiu însă că această statuie nu întîmplător a fost pusă acolo, deoarece chiar în acele locuri, în anul 1862, a fost asasinat cel căruia i s-a ridicat monumentul. Cine era Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi materiali ai crimei? Iată întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

O carieră politică în slujba boierimii conservatoare

În 1807, într-o veche familie boierească, s-a născut Barbu Catargiu, care s-a bucurat de o asemenea copilărie şi tinereţe pe care doar averea şi rangul le puteau asigura în acea vreme. După studii în străinătate, întorcîndu-se în ţară îşi începe activitatea politică în calitate de adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu, deşi cu ultimul era înrudit. Departe de efervescenţa care însufleţea generaţia paşoptistă, el apare în viaţa politică abia după 1849, ocupînd în timpul domniei lui Barbu Ştirbei funcţii importante şi manifestîndu-se ca un aprig apărător al intereselor boierimii. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, prin autoritatea dobîndilă în rîndul forţelor reacţionare, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor. Reacţionar înverşunat, preferă să stea în umbră în perioada luptelor unioniste, atitudine dovedită de faptul că în 1857 nu participă la lucrările Adunărilor ad-hoc. Reintră în scena politică în timpul căimăcămiei reacţionare de trei, devenind ministru de finanţe, iar în 1859 luptă pentru alegerea fostului domn, Gheorghe Bibescu, la tronul Ţării Româneşti.

La 22 ianuarie 1862, după recunoaşterea de către marile puteri a Unirii depline şi definitive, Alexandru Ioan Cuza, respectînd normele parlamentare, a fost nevoit să însărcineze cu formarea primului guvern unitar al României pe Barbu Catargiu. Acesta mai deţinuse pentru scurt timp funcţia de şef al guvernului din Muntenia (aprilie - mai 1861) şi devenise şeful partidei conservatoare, regizorul politic al noii Adunări legislative, constituită prin contopirea fostelor adunări separate de la Iaşi şi Bucureşti. Consecvent principiilor sale, Barbu Catargiu a abordat în spirit reacţionar, conservator marea problemă a vremii: împroprietărirea ţăranilor. El a prezentat Parlamentului un proiect de lege agrară care nu se deosebea, în esenţă, de cel al Comisiei centrale de la Focşani – proiect conservator care fusese respins anterior de domnitor – prin care ţăranii erau deposedaţi de pămînturile ce te munciseră de veacuri. Faptul acesta a făcut ca împotriva lui să se ridice întreaga opoziţie liberală şi progresistă, care dorea şi lupta pentru rezolvarea burghezo-democratică a problemei agrare. Deoarece majoritatea Adunării era alcătuită din mari proprietari, care susţineau proiectul prezentat de Catargiu, mulţi dintre liberalii cu vederi înaintate au demisionat. Rămîne însă în Parlament, înfruntînd cu vehemenţă varianta conservatoare, Mihail Kogălniceanu. Deşi Kogălniceanu a folosit din plin resursele artei sale oratorice şi a expus în chip magistral toate aspectele problemei agrare, căutînd să trezească interes şi compasiune pentru ţărănimea robită, soarta acesteia era ca şi pecetluită, deoarece majoritatea conservatoare a Adunării nu era dispusă să cedeze în intenţiile ei. Barbu Catargiu a caracterizat discursul lui Kogălniceanu referitor la împroprietărirea ţăranilor drept o „himeră ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiţă, cu corpul de aspidă şi coada de şopîrlă măglisitoare“, susţinînd cu ipocrizie că se împotriveşte unei astfel

de împroprietăriri, deoarece „o naţie nu trăieşte prin milostenie“.

Dîndu-şi seama că legea va fi totuşi votată de Parlament, opoziţia progresistă începe o violentă campanie în presă şi organizează adunări publice, cu scopul de a submina puterea politică a moşierimii şi de a zădărnici înfăptuirea reformei agrare în spiritul preconizat de guvernul lui Barbu Catargiu. Guvernul şi Parlamentul au trecut însă la contramăsuri: s-au pus în circulaţie zvonuri calomnioase şi alarmante, care compromiteau opoziţia; s-a extins legea de presă restrictivă din Moldova şi asupra Munteniei; s-au luat măsuri pentru zădărnicirea adunărilor publice. La agitaţia produsă de perspectivele nefaste ale reformei agrare se adăugau astfel îngrijorarea şi teama că drepturile cetăţeneşti şi publice vor fi nesocotite şi încălcate de către guvern. S-a creat astfel o atmosferă politică încordată, fiecare dintre cele două tabere fiind decise să acţioneze cu vigoare. Acesta este fundalul sumbru pe care se va consuma episodul tragic de pe dealul Mitropoliei.

Două împuşcături şi un pistol ruginit

Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărît să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Cîmpia Libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. Demonstraţia a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor. În aceeaşi zi, majoritatea reacţionară a Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De aceea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea: „Voi prefera a fi zdrobit decît a îngădui slăbirea liniștei; voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Aceste cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mînă misterioasă să-l asasineze. La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5 și 6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei cînd s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorîndu-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit

un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.

Vestea asasinatului s-a răspîndit cu iuţeală în Capitală şi a fost transmisă îndată în toată ţara. Domnitorul, înştiinţat de însuşi N. Bibescu, a aflat consternat că asasinul reuşise să dispară. Mai tîrziu, într-o scrisoare către Costache Negri, Cuza va încerca să explice cauzele asasinatului pe care, categoric, l-a dezaprobat: „Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita cîteva capete exaltate, faptul că dl. Catargiu trecea cu drept cuvînt, ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe cîtă energie, pe atîta perseverenţă la uneltirile ultraliberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării (...) toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.

Suspiciuni

Emoţia şi tulburarea în rîndul forţelor reacţionare au fost mari. Sub impresia lor s-au luat imediat măsuri excepţionale şi provocatoare: Adunarea a dat guvernului puteri discreţionare şi la 11 iunie a votat legea rurală reacţionară a lui Barbu Catargiu. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a revocat însă hotărîrea luată şi nu a sancţionat legea. Conservatorii nu au îndrăznit să forţeze mîna domnului şi au fost nevoiţi să plece de la guvern. La 23 iunie 1862, dr. Nicolae Creţulescu era însărcinat cu formarea unui nou guvern, înlocuindu-l pe Apostol Arsache, care deţinuse interimatul între 8 şi 22 iunie.

Cine a fost autorul asasinatului? Cum a reuşit el să dispară nevăzut de la locul crimei? În această privinţă nu se pot face decît presupuneri, şi iată de ce: cercetările, începute în 1862 de organele în drept pentru descoperirea autorului sau autorilor acestui asasinat au fost întrerupte, la scurtă vreme, din ordin. Între 1872 şi 1876, cînd la cîrma ţării se afla guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, cercetările au fost reluate, dar nu cu destulă vigoare. Astfel că atunci cînd dosarul anchetei – ce fusese ţinut mult timp în secret la Arhivele statului – a fost dat la iveală, s-a constatat că el cuprindea foarte puţine piese şi acestea neconcludente. De aceea, misterul a continuat să planeze asupra acestei afaceri, chiar şi după studierea documentelor respective.

Din dosar reiese totuşi că au fost bănuite de asasinarea primului ministru mai multe persoane: Gh. Bogati (Bogathy), un anume Dimitrie (după alţii, Iosif) Dunca, împreună cu prietenul său, poetul Grozescu, precum şi însuşi prefectul poliţiei, N. Bibescu. Cine erau aceştia şi de ce bănuiala a căzut asupra lor?

(va urma)

VALERIU STAN, Institutul de Istorie „N. Iorga“

Clopotnița din Dealul Mitropoliei sub care a fost împușcat Barbu Catargiu

Portretul lui Barbu Catargiu, pictura de Theodor Aman, 1862

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (142)

Artele în Dinastia Tang (12)

Caligrafia (11)

Instrumentele și materialele caligrafice (4)

Piatra de cerneală era folosită pentru a măcina batonul de cerneală, a păstra cerneala preparată și a înmuia pensula. Potrivit descoperirilor arheologiei moderne, relicvele culturale descoperite în siturile neolitice vechi de cca. 7000 de ani includeau pietre de cerneală, pistiluri (folosite pentru a măcina batoanele de cerneală și capace pentru pietrele de cerneală. Încă din epoca dinastiei Shang/Yin apăruse deja o formă rudimentară de piatră de cerneală. Acest element al scrierii/caligrafiei și-a cîștigat popularitate în dinastia Han și a fost larg folosită în dinastia Song, cînd tipurile de pietre de cerneală au devenit foarte variate. Printre pietrele de cerneală cele mai cunosacute sînt: piatra Lu din provincia Shandong, piatra Duan din provincia Guangdong, piatra She din provincia Anhui ș.a. Una dintre cele mai cunoscute pietre de cerneală este Duan, produsă în Duanzhou, localitatea Zhaoqing, provincia Guangdong. În primii ani ai dinastiei Tang, în Zhaoqing apăruseră muncitori care trăiau din extragerea minieră a pietrei și producerea pietrei de cerneală Duan. Pînă în epoca dinastiei Song, piatra Duan era atît de prețioasă încît devenise obiect de tribut, fiind renumită atît în China, cît și în exteriorul ei.

Vestigii istorice ale caligrafiei (1)

De-a lungul a mii de ani de dezvoltare și transmitere din generație în generație, caligrafia chineză a lăsat numeroase inscripții pe stele și lucrări caligrafice celebre. Caligrafia a permis transmiterea istoriei îndelungate a poporului chinez și a culturii chineze.

Bolile și Istoria (20)

Gin, gripă şi tuberculoză (10)

Cum Enfield nu era departe de Edmonton, băieţii şi-au continuat studiile acolo, rămînînd pe mai departe sub supravegherea atentă a reverendului Clarke. Ajuns la pubertate, John Keats avea să-şi schimbe radical caracterul, devenind mai puţin certăreţ şi mult mai sensibil, un băiat simpatic şi popular care nu se mai simţea la fel de atras de jocuri, în schimb căpătase gust pentru literatură.

Cînd totul părea să reintre în normal, doamna Keats se îmbolnăveşte de tuberculoză. John, care avea o slăbiciune deosebită pentru ea, îşi îngrijeşte mama suferindă cu abnegaţia unei surori de caritate, dar toate eforturile sale sînt în zadar, căci femeia moare, în februarie 1810. Pe lîngă pierderea suferită, puştiului de nici 15 ani îi revine dificila sarcină de a fi, de acum înainte, tată şi mamă pentru ceilalţi trei orfani. Bunica din partea mamei îi va da pe mîna a doi tutori, dintre care unul, Richard Abbey, fire aspră şi conservatoare, l-a retras pe John de la colegiu, la sfîrşitul anului 1810, spre a-l încredinţa, ca ucenic, doctorului Thomas Hammond din Edmonton. Abandonarea studiilor nu-1 va face însă pe tînărul Keats să renunţe la prietenia cu fiul reverendului Clarke, Cowden, cel care îi insuflase pasiunea pentru literatură şi care îi dăduse să citească poemul The Faerie Queene, al lui Edward Spencer, poem care-1 va marca profund pe John. Ucenicia, pe lîngă Hammond, trebuia să dureze cinci ani, termen după care, potrivit legii, John putea profesa liber medicina. Dar viaţa sa avea să urmeze un curs diferit, începînd cu toamna lui 1814. Unii biografi ai lui Keats susţin că acesta s-ar fi certat cu maestrul său, dar mai credibilă ni se pare opinia că tînărul dorea să devină un medic calificat, spre deosebire de Hammond, care nu avea studii superioare. Vechile pravile care stabileau funcţionarea aşezămintelor spitaliceşti și care mandatau Societatea Medicilor să stabilească normele

Chinezii au considerat întotdeauna vestigiile caligrafiei drept comori naționale. În documentele istorice ale dinastiilor se află o multitudine de informații despre caligrafie. Totuși, din cauza mai multor evenimente istorice, multe dintre lucrările caligrafice de patrimoniu au ajuns peste hotare. După întemeierea Republicii Populare Chineze (1 octombrie 1949), multe lucrări caligrafice care ajunseseră în străinătate, au fost repatriate. Înflorirea arheologiei în China Nouă a scos la lumină o mulțime de relicve caligrafice, care sînt păstrate pe teritoriul Republicii Populare Chineze, inclusiv în Regiunile Administrative Speciale Hong Kong și Macao și în provincia Taiwan, dar și în multe alte țări din lume. Aceste lucrări caligrafice includ inscripțiile oraculare pe oase, inscripțiile în bronz, inscripțiile pe bambus, cele pe pietre funerare și toate celelalte tipuri de inscripții și scrieri realizate în diferite perioade istorice.

Inscripțiile oraculare pe oase. În anul 1908, arheologul Luo Zhenyu a făcut cercetări în satul Xiaotun din provincial Henan, unde fuseseră excavate oase oraculare. Acolo, arheologul a adunat cca. 20.000 de bucăți de oase. Deoarece zona Xiaotun era locuită încă din dinastia Shang/Yin, oasele au fost denumite „oasele oraculare Yinxu“. Mai mulți cărturari au cercetat aceste relicve de-a lungul timpului, iar denumirea unanim acceptată, aceea de „jiaguwen“, a fost dată în anul 1921. În această categorie sînt incluse și inscripțiile pe carapace de broască țestoară.

Inscripțiile în bronz. Aceste inscripții au apărut în perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“. Ele fac referire la geografie, nobilime, probleme diplomatice, războaie, finanțe, legi, rituri religioase, calendar, muzică etc. Începînd cu dinastia Han, inscripțiile în bronz au fost recunoscute de cercetători ca fiind informații literare. În 1925, savantul Rong Geng a publicat cartea „Jinwenbian“ – un dicționar complet al inscripțiilor în bronz. De la acest titlu, acest tip de inscripții sînt cunoscute sub numele de Jinwen. După întemeierea Republicii Populare Chineze,

sanitare în regat au fost reunite într-o lege, votată în 1815. În octombrie 1814, Keats s-a stabilit la Londra, spre a se înscrie la cursurile de medici, desfăşurate sub tutela uneia dintre cele mai mari instituţii spitaliceşti din Marea Britanie, United Hospital of St Thomas’s and Guy’s. La început, el a locuit într-o casă închiriată, împreună cu mai mulţi colegi, dar, cînd cei doi fraţi mai mici au venit la Londra, spre a lucra ca funcţionari, în structurile ecleziastice, John se va muta cu ei, într-o clădire din cartierul Cheapside. În această perioadă, Keats s-a dovedit un student sîrguincios şi care promitea să aibă o carieră strălucită în domeniul medical, deşi un contemporan, Heny Stephens, care probabil îl cunoştea din adolescenţă, cînd nu dovedea atîta rîvnă pentru studiu, nu-şi putea reţine surpriza la aflarea vestii că John luase examenul de licenţă în fata comisiei Societăţii Doctorilor, chiar de la prima încercare, pe 25 iulie 1816. Date fiind rezultatele sale strălucite, i-a fost atribuit mult rîvnitul post de medic internist chiar la United Hospital of St Thomas’s and Guy’s. Dar operaţiile la care asistase şi chiar cele pe care le făcuse el însuşi, în aula facultăţii, fuseseră de natură să-l umple de oroare. Brusc, şi-a dat seama că nu era făcut pentru această meserie. Trebuie să amintim că în epoca respectivă operaţiile erau practicate fără anestezie şi că, oricît de talentaţi şi de rapizi ar fi fost chirurgii, operaţiile nu durau întotdeauna două minute, la o amputare, sau un minut, cît era necesar pentru îndepărtarea unui calcul renal, spre groaza pacienţilor, care suportau pe viu chinurile unei asemenea intervenţii. Astfel încît, în iarna 1816-1817, Keats s-a hotărît că nu poate face faţă unei cariere în domeniul medical.

La începutul anului 1816, bătrînul său dascăl, John Clarke, îl prezentase pe Keats lui James Leigh Hunt, critic, poet şi editor. Curînd, tînărul medic va accede în cercul literar susţinut de acesta, şi din care mai făceau parte Shelley şi un negustor pasionat de poezie, Charks Brown, căruia îi plăcea să joace rolul de Mecena, în această societate. După ce au petrecut împreună cîteva luni pe Insula Wight şi pe litoralul din Kent, John, alături de fratele mezin, Tom, s-au mutat în casa închiriată de

arheologia a evoluat mult și s-au descoperit tot mai multe inscripții în bronz. De asemenea, s-au publicat multe lucrări despre aceste inscripții. Majoritatea lor se păstrează în muzeele din China, mai ales la Muzeul „Xi An Beilin“ din provincia Shanxi și la muzeul din localitatea de baștină a lui Confucius, anume Qufu din provincia Shandong.

Inscripțiile de pe marginea drumurilor prin munți. Acest tip de inscripții au fost făcute prin cioplire cu dalta în pereții stîncoși sau pe tăblițe de piatră așezate pe marginea drumurilor care traversau munții. Cele mai cunoscute inscripții de acest gen se află în Hanzhong –provincia Shanxi, în Taishan – provincia Shandong, în Longnan – provincia Gansu etc. În provincia Shanxi, de-a lungul celor două laturi ale Shimen – latura sudică a drumului Shibao, existau peste 100 m2 de poeme și inscripții lăsate de învățații din diferite dinastii. Ele sînt numite Inscripțiile „Shimen“, cele mai renumite fiind „Odă către Shimen“ și „Inscripțiile Shimen“. Există peste 1.000 de locuri unde se află inscripții în stîncă pe marginea drumurilor prin munți, pe Muntele Tai, în provincia Shandong. Dintre acestea cel mai renumit monument este „Sutra de Diamant“ din Valea Pietroasă, în nord-estul Muntelui Tai (n.n. – „Sutra de Diamant“ este o colecție de învățături budiste). Pe panta Văii Pietroase, care are suprafața de 2.064 m2 , există în total 2.799 de ideograme săpate în peretele stîncos, aceasta fiind „Sutra de Diamant“. Ideogramele sînt de mari dimensiuni (pînă la 50 de cm), aceasta fiind cea mai mare inscripție în peretele stîncos al unui munte descoperită vreodată. Există și inscripții închinate împăratului Xuanzong, din Dinastia Tang, la momentul cînd acesta a preluat puterea. Acestea sînt cele mai importante inscripții în piatră pe marginea drumurilor prin munți destinate unui împărat și persoanelor reprezentative ale scrierilor oficiale din vremea Dinastiei Tang.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Brown, la Hampstead. De acum înainte, el va fi ferm hotărît să-şi croiască un drum în literatura engleză. Leigh Hunt publicase deja cîteva dintre încercările literare ale tînărului Keats, în revista sa, The Examiner, iar prietenii lui, în special Shelley, l-au zorit să încheie o carte de versuri, care va vedea lumina tiparului în martie 1817, dar nu se va bucura de o primire prea favorabilă în înalta societate britanică. Dezamăgit, dar nu dezarmat de tot, Keats începe lucrul la poemul de mari proporţii Endymion, ce va fi publicat în mai 1818. În vara aceluiaşi an, pleacă într-o călătorie în zona lacurilor şi în Scoţia, împreună cu Charles Brown. Prilejul nu este însă unul fericit, întrucît Tom Keats dădea deja semne de tuberculoză şi fusese trimis la Teignmouth, în comitatul Devon. Dar John a vrut să profite de invitaţia celuilalt frate, George, care se căsătorise și urma să se stabilească în America, și s-a întîlnit cu el pentru ultima oară, în portul Liverpool. În septembrie, John s-a întors acasă, găsindu-l pe Tom într-o stare foarte gravă. Aşa cum făcuse şi în cazul mamei sale, tînărul medic a depus eforturi disperate spre a-l salva, dar a trebuit să se recunoască învins: tuberculoza avea să-i răpească a doua fiinţă dragă, în prima săptămînă a lui decembrie 1818.

În toamna lui 1818, John Keats o întîlnise pe Fanny Brawne, fiica unui om care închiriase casa lui Charles Brown, în vreme ce acesta se afla în Scoţia, și care ulterior le va deveni vecin. Cei doi tineri s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi s-au logodit de Crăciun. Dar fericirea le era ameninţată, căci acum, însuşi John manifesta primele simptome ale bolii care-i ucisese mama şi fratele. În aprilie 1819, Keats s-a întîlnit cu poetul Samuel Taylor Coleridge, care a avut încă de pe atunci premoniţia morţii tînărului. Amănuntul nu este lipsit de interes, deoarece Coleridge făcea parte din cercul de susţinători ai lui Thomas Beddoes, savantul care experimenta, exact în perioada cu pricina, efectele inhalării de diverse gaze asupra tuberculozei. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pentru taciturnul Mateiu a vorbit opera

Mateiu Caragiale (1885-1936) este unul dintre cei mai originali și rafinați scriitori români dintre cele două războaie mondiale, cu toată mica întindere a operei sale. El a compus mai întîi versuri pe care mai gloriosul său părinte i le-a publicat în Revista ,,Viața Românească”, după o vizită la Iași în anul 1912. Ele vor constitui sumarul volumului ,,Pajere” (1936), care, conținînd o suită de portrete realizate în manieră parnasiană, impecabile și somptuoase, de o rară acuratețe și eleganță, anticipează poetul simbolist decadent de mai tîrziu.

Mateiu Caragiale și-a cîștigat un loc de frunte în literatura noastră prin volumul ,,Craii de Curtea-Veche”, apărut în 1929, prima parte dintr-o preconizată trilogie, rămasă, prin moartea sa neașteptată, în stadiul de proiect.

Destinul a făcut ca strănepotul bucătarului Ștefan, venit în Țara Românească, la începutul Secolului al XIX-lea, în suita domnitorului fanariot Ion Gheorghe Caragea, să o ia de soție, în 1923, pe strănepoata paharnicului Constantin Sion, arhendologul și denunțătorul fanarioților parveniți în rîndurile boierimii moldave. Mateiu avea 38 de ani, iar dumneaei 63 și îi ducea ca zestre o mică proprietate la Fundulea, Ilfov, compusă dintr-un conac modest și cîteva hectare de pămînt. Suficiente pentru a-i alimenta mirelui plăsmuirile nobiliare, care îl bîntuiau încă de copil, făcîndu-l pe cinicul Nenea Iancu să-l ironizeze pipăindu-i creștetul capului teșit, așa cum îl avea și strămoșul bucătar din cauza tăvilor cu plăcinte cărate la masa lui vodă Caragea. Tot pe atunci, într-o iarnă, pe cînd locuiau în Str. Pitar Moș, a refuzat să-i deschidă ușa tatălui, întors înghețat din oraș, pe motiv că nu găsea mănușile și clanța era prea rece. În adolescență se considera deja scriitor. Și, după căsătorie, etala o ținută vestimentară modestă, dovadă că moșia de la Fundulea aparținea doar soției și rudelor acesteia, nu și lui Mateiu, proprietar doar ,,de facto”, situație care îi conferea doar dreptul să locuiască acolo și săși arboreze însemnele heraldice plăsmuite, nu și ,,de jure”. În atare situație, dacă s-ar fi întîmplat ca Marica să moară înaintea lui, rudele soției aveau să-l evacueze fără prea multe menajamente.

Mateiu Caragiale a urmat liceul la ,,Sf. Sava”, unde l-a avut profesor de istorie pe Anghel Demetriescu, prieten cu părintele său și care l-a inițiat în heraldică. De aici, probabil, fixația lui că s-ar trage dintr-o veche familie nobiliară europeană, Caraccioni, cînd, de fapt, era doar un Constantinescu și un Caragiale, care în armînește înseamnă ,,cel negru în gură”. Ca urmare, la intrarea pe domeniul de la Fundulea, arbora mai multe drapele și fanioane reprezentînd doi îngeri care susțineau o coroană deasupra unui scut, pe culorile verde-galben-roșu-albastru, avînd inscripția ,,Cave, Age, Tace” (Ai grijă, Acționează, Taci). Credea că i s-ar potrivi o carieră diplomatică și, în consecință, îl tot curta pe Nicolae Titulescu. Apoi, a sperat la un loc în Parlament și de aceea intrase în anturajul politicianului Take Ionescu, precum tătîne-su odinioară. Sau ministru plenipotențiar ori poate măcar prefect. În realitate, lucrurile au vrut să stea altfel: a rămas doar un proprietar fără avere și nobil fără titlu și arbore genealogic. Chiar dacă în high life-ul bucureștean afecta veleități aristocratice, materializate printr-un mare stil de societate, răceală, aroganță și maniere fără cusur, în ciuda straielor perfect croite și corect uzate. Pe acest fond de aspirații nobiliare, cultiva relații sus-puse și nutrea aspirații iluzorii, materializate prin demnități publice, titluri și decorații. Dar, totul a fost în zadar, căci mai sus de șef de cabinet într-un minister de mîna a doua n-a putut ajunge. Din simplul motiv că nu făcea parte din cercul care punea în circulație decorațiile și demnitățile de tot felul, stabilind cine să le primească. Mateiu n-a moștenit milioane din leagăn, vorba lui, și

nici n-a avut sîngele albastru, dar s-a iluzionat că ar putea fi altceva decît era în realitate. Pentru el era suficient să-și compună o morgă aristocratică de circumstanță și să-și comande cărți de vizită cu însemnele heraldice, fiindcă la el mistificarea devenise o a doua natură, un mod firesc de existență. Era prețios chiar și pe catafalc. Un scriitor de geniu, dar și un histrion de-a dreptul țîcnit, cum l-au considerat cei care nu-l cunoscuseră bine și nu-i citiseră opera.

Moartea prematură, survenită în urma unui atac cerebral, îi fusese anunțată de puternice dureri de cap, cauzate de o tensiune intracraniană, pe care tot încercase să le combată cu ceaiuri și infuzii din plante medicinale cu efecte somnifere, analgezice și sedative – verbină, mentă, coada-șoricelului, odolean –, culese din Grădina Botanică. De fapt, ele erau urmarea decepțiilor suferite în urma nerealizării în plan monden, social și material, care altora le provoacă boli hepatobiliare galopante și altora infarcturi devastatoare (inimă rea).

Acesta a fost omul Mateiu Caragiale. Artistul, însă, inegalabilul poet și prozator de mare finețe și cultură din stirpea parnasienilor, înclina spre libertatea artistocratică și cultiva, pe urmele simboliștilor decadenți, exotismul oriental. Iată, de pildă, acest admirabil sonet în care, cu o lucidă ironie, face portretul boierului fanariot de odinioară.

,,În trîndava aromeală stă tolănit grecește Urmașul lor. Urît e, bondoc, sașiu, peltic.

El antereu alb poartă, metanii și ișlic.

În puf, în blăni și șaluri se-ngrașă și dospește.

Și gura-i strîmbă numai măscări bolborosește. E putred, deși tînăr; sărmanu-a fost de mic, Crescut pe mîini streine. El joacă din buric, Înjură, se rîzgîie și rîde-apoi prostește.

Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă, Să-ncalece i-a frică, pe brațe-l duc la butcă; Dar, el, ce os de Domn e și viță de-mpărat,

Ades, făr’ să-și dea seama, își mîngîie hangherul

Și cînd în fața morții odată s-a aflat, În trîntorul becisnic s-a deșteptat boerul”. Între atîtea opinii care, de-a lungul timpului, au însoțit diverse aspecte din viața și opera lui Mateiu Caragiale, în numărul 2(19)/1975, Revista ,,Manuscriptum” a găzduit nu mai puțin de 3 texte, întinse pe 27 de pagini și închinate subtilului scriitor, poate ca un omagiu adus cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la nașterea sa. Un articol semnat de Barbu Brezianu conține un scurt comentariu pe marginea a 3 fotografii expuse, una cu Mateiu singur și două cu mai mulți scriitori (C. Noica, Ionel Jianu, Grigore Sturza, Gh. E. Gussi și alți cîțiva). Fotografiile sînt făcute pe data de 10 mai 1929 în curtea casei lui Petru Comarnescu din Str. Icoanei. Cu puțină vreme în urmă, poetul Ion Barbu publicase, chiar în pagina întîi a Ziarului ,,Ultima oră”, un articol elogios la adresa lui Mateiu Caragiale, intitulat ,,Răsăritul Crailor”, în legătură cu romanul ,,Craii de Curtea-Veche”, abia apărut în librării. Conform uzanțelor, a urmat o masă sărbătorească, ținută în casa lui Comarnescu. Atunci, premiantul s-a prezentat, cum îi era obiceiul, ceremonios, în costum negru și papion cu buline, scrobit și cu melon. La sfîrșitul agapei, convivii au convenit să iasă în curte pentru o fotografie în grup, întru eternitate.

Al doilea text din revista amintită este cel mai lung și cuprinde fragmente din jurnalul lui Mateiu Caragiale, redactat în franțuzește și tradus de Tașcu Gheorghiu, după ce, vreme îndelungată, Al. Rosetti îl declarase pierdut, dar a reapărut surprinzător. Nu știu dacă jurnalul lui Mateiu a fost tipărit vreodată integral și într-un tiraj rezonabil.

În fine, ultima contribuție la completarea tabloului despre Mateiu Caragiale o aduce Petru Comarnescu (1905-1970), eseist, critic literar și de artă, jurnalist și cunoscut anglist și americanist. El publică articolul ,,Nu cred că Matei Caragiale s-a destăinuit cuiva pe larg și pe deplin”, un adevărat studiu caracteriologic asupra unui scriitor dificil prin aceea că se lăsa greu descifrat, fiindcă avea un pishic complicat, era un introvertit, ca atîția artiști, și de aceea putînd fi luați oricînd altcineva decît erau în realitate. P. Comarnescu își începe confesiunea, spunînd că a avut relații de colaborare și schimburi de idei cu numeroși scriitori, muzicieni, artiști plastici și alte categorii de intelectuali. De pildă, Iorga se exprima repede, copleșindu-te cu o avalanșă de idei neașteptate. Enescu vorbea calm și ponderat. La fel era și Brâncuși care însă arunca în discuție mărturisiri neașteptate și aforisme. Theodor Pallady făcea risipă de exclamații, interjecții și invective, trădînd un caracter neliniștit. Cu Camil trebuia să fii mereu în gardă, căci mereu te provoca.

Romanul ,,Craii de Curtea-Veche”, apărut în primăvara anului 1929, a primit aprecieri favorabile încă de la bun început, pentru că a infirmat teoria cum că orășenii sînt inexpresivi, în comparație cu țăranii, singurii capabili de sentimente profunde. Eroii romanului – Pașadia, Pîrgu și Pantazi – sînt tipuri complexe, cu o existență dublă, niște conștiințe decăzute și ahtiate după o viață nocturnă, dar și niște specimene balansînd între porțile Orientului și porțile Occidentului.

Ca atare, poetul Ion Barbu l-a îndemnat pe Comarnescu să dedice o pagină întreagă din Ziarul ,,Ultima oră” lui Mateiu și ,,Crailor...” săi, la care au contribuit și alți scriitori: I. Pillat, Em. Bucuța, Ion Barbu, B. Brezianu și P. Comarnescu. Cu toții au marșat pe ideea că, scriind despre București, Mateiu izbutise un roman citadin modern, dar plin cu impuritățile unui trecut nu prea îndepărtat. Elementul fanariot nu dispăruse cu totul. Oricum i-ai privi, cei 3 declasați sînt personaje tragice surprinse spre asfințitul unei epoci. Luni bune după apariția acestui roman, toate revistele și cercurile literare, precum și discuțiile de la ,,Capșa” s-au concentrat asupra acestui eveniment care marcase apariția unui scriitor de talie mondială.

,,Îl cunoscusem înainte, scrie P. Comarnescu, și poate de aceea acceptase invitația la mine acasă, unde veniseră și alți scriitori. Împlinise 44 de ani, în timp ce mulți dintre noi abia dacă trecuserăm de 25. S-a simțit bine între noi. S-a manifestat cu rezerve și a răspuns scurt la întrebările noastre. În rest, nici o mărturisire asupra modului cum scrisese «Craii...», filozofia de viață sau aprecieri asupra vieții noastre literare...”. Așa se purta de obicei Mateiu: singuratic și foarte interiorizat, foarte impasibil la înfățișarea lucrurilor. ,,Ce te uimea la el, mai adaugă P. Comarnescu, era tristețea ochilor, calitatea înșelătoare a privirii care nu se îndreaptă către lucrurile din apropiere, ci scrutează depărtările, precum ochii faraonilor... Buzele, strînse într-un rictus dureros, exprimau zăvorîrea stoică. De sub masca lui de modern și monden răzbătea ceva tragic, întristător și tainic. Un om care a ținut să rămînă mut, dar a vorbit totuși”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Theodor Aman, pictorul istoriei naţionale

Theodor Aman s-a născut pe 20 martie 1831 la Cîmpulung Muscel, fiind fiul serdarului oltean Dimitrie Aman și al Despinei (Pepica, Pipi) Paris, care provenea dintr-o veche familie de origine greacă și era o mare iubitoare de muzică și literatură. Părinții plecaseră din cauza ciumei din Craiova, unde locuiau, în micul orășel din Argeș și, după ce pericolul trecuse, au revenit în Oltenia. Theodor a urmat școala mai întîi la Craiova, apoi la Liceul Sf. Sava din București, unde talentul său a fost încurajat de maestrul de desen Wallenstein. În anul 1851 a ajuns la Paris pentru a-și completa studiile, primind o bursă din partea domnitorului Barbu Știrbey, care l-a ridicat la rangul de pitat și i-a oferit un ajutor anual de 200 de galbeni.

Theodor Aman s-a întors în țară în 1858 și, curînd, a devenit pictorul cel mai prețuit de oficialitățile române. Datorită lui s-a deschis, în martie 1863, prima galerie românească de artă, în Saloanele Academiei din București și, tot datorită insistențelor sale guvernul român a decis în 1864 înființarea a două școli naționale de Belle Arte, una la București și cealaltă la Iași. În 1867 pictorul a fost numit director al școlii de la București, instituție ce fusese inaugurată pe 14 decembrie. Scriitorul și criticul de artă Oscar Walter Cisek scria despre artist: „În felul lui și-n atmosfera Bucureștilor dintr-a doua jumătate a secolului care, în cadrul culturii românești, rămîne pentru totdeauna luminat de minunata apariție a lui Mihai Eminescu, pictorul Theodor Aman era un om de lume, un cavaler cu alura unui artist apusean, dascăl mult admirat, inițiatorul și fondatorul primelor galerii de tablouri din România și, pe lîngă toate acestea, un diletant răsfățat, care știa să farmece societatea cu sunetele violoncelului său. Aman era un grand seigneur. Nu fără rost trecuse peste mări și țări, nu degeaba își expusese lucrările la Paris și Viena. Scena

aceea cînd însuși sultanul îi admirase la Constantinopol vestitul tablou-panoramă Lupta de la Oltenița, oferindu-i douăzeci de mii lei în hîrtie și decorația Medjidia, rămase parcă întipărită în toată ținuta lui. Atelierul pictorului din Strada Clemenței era locul de întîlnire al intelectualilor și al societății alese, care recunoștea în el nu numai artistul preferat, stăpîn pe virtuozități de penel cele mai uimitoare, dar și deschizătorul de drum pentru atîtea tendințe noi ce numai cu greu pătrundeau cuceritoare în domeniul artei culte din România. Bucureștii nu erau însă un cadru prea seducător și bogat pentru un artist cu pretenții mai exclusive. (…) Curtea cu juri îl întrebuința ca expert grafolog în cazuri de falsuri. În societatea romanticului Carol Popp de Szathmari, care cutreierase tot Orientul, și a litografului Gustav Vonesbert, un prusac cultivat și cu predilecții artistice, Aman întreprindea aceste expertize cu multă conștiinciozitate”.

Artistul s-a cãsãtorit cu Ana Politimos (1840 – 1926), dar nu a avut copii. Ana fusese căsătorită anterior cu Ion Niculescu-Dorobanțu și era mama viitoarei cîntărețe Zina de Nory și a unui băiat al cărui nume nu îl cunoaștem. Biografia scrisă de academicianul Constantin I. Istrati consemnează: „Casa sa este un mic templu al artelor, pictura și sculptura produse de mîna lui se află alăturea în modul cel mai armonios. Toți pereții, ușile, mobilele și sobele indică gustul său (…) Trăia modest și retras, strîngînd ceea ce aduna cu greutate pentru ca la moartea sa să lase casa astfel cum o pregătise el, ca un mic muzeu, danie statului. Soarta nu fu însă clementă cu el. Moartea nu-l răpuse fără a-i impune un lung număr de ani de suferință. Aceștia consumară nu numai activitatea și viața sa, dar aproape cu totul și micile sale economii. Sfîrșitul său a fost mai mult ca dureros. Om deștept, el a văzut, nu fără strîngere adîncă de inimă, nu numai că se despărțea înainte de vreme de femeia sa scumpă și de

Lumea regilor şi culisele ei

Ce fac regii cînd sînt en famille? (4)

Este de-a dreptul frapant că monarhia britanică nu se lasă abătută de la obiceiurile ei nici măcar de hărţuiala zilnică, sistematică. Mottoul never explain, never complain este respectat cu îndîrjire. Ziarele pot răspîndi în popor pînă în ziua de azi tot felul de absurdităţi inventate, fără ca Palatul Buckingham să reacţioneze vreodată cerînd drept la replică sau acţiune în justiţie. Lucru de care presa profită din plin, deoarece nimic nu vinde mai bine decît titlurile despre familia regală.

Adevărat, popularitatea casei regale a atins încă o dată minimul în săptămînile şi lunile de după moartea Dianei, în 1997... Dar cine ar fi bănuit că va trece cu bine şi de această criză? Nu-i exclus să fi ieşit chiar întărită după drama consumată. în vreme ce Tony Blair, capabil să ducă presa de nas cu virtuozitate, a fost între timp alungat din funcţie cu ruşine şi ocară şi a rămas în conştiinţa britanicilor mai ales ca manipulator al opiniei publice, familia regală şi regina, în primul rînd, se bucură iarăşi de respect general, poate tocmai pentru că nu au permis ca agenda să le fie influenţată de isteria maselor (şi nici nu au coborît în bernă drapelul de pe Palatul Buckingham). Simpatia publică prilejuită de jubileul reginei şi, de altfel, şi felul cum a fost primit filmul The Queen, cu Helen Mirren, au arătat că britanicii îşi preţuiesc monarhul, ca un garant al continuităţii şi al serenităţii (ceea ce se traduce prin linişte olimpiană). Intimitatea familiei regale pare protejată printr-un fel de cordon al invulnerabilităţii, deoarece, ciudat, dar

în spaţiul public se cunosc uimitor de puţine lucruri despre viaţa particulară a Windsor-ilor, în pofida vastelor biblioteci şi arhive de ziare. Nici nu trebuie să fii prea superstiţios ca să constaţi că toţi cei care au încercat să ridice vălul în spatele căruia se desfăşoară viaţa privată a familiei au fost loviţi de „soartă“, surprinzător şi nemilos.

Marion Crawford, guvernanta din serviciul regal care s-a ocupat de creşterea şi educaţia viitoarei regine şi a surorii ei, Margaret, pînă în 1949, a publicat la un an după pensionare – mînată de soţul ei lacom după bani – volumul The Little Princesses, o carte cît se poate de nevinovată din perspectiva de azi, dar care a fost urmată de o întreagă serie, Aşa-i la regi. Din cîte se pare, cîştigurile lui Marion Crawford s-au ridicat la peste şaizeci de mii de lire sterline, pe atunci o adevărată avere. Dar nu i-a fost dată fericirea. „Crawfie“ a fost unanim considerată de englezi o trădătoare, a trebuit să renunţe la apariţiile publice, iar familia regală a întrerupt orice legătură cu ea; şi-a cumpărat o casă aproape de Balmoral, ceea ce a făcut şi mai dureroasă înstrăinarea de curte. După moartea soţului, practic nu a mai ieşit în lume şi, copleşită de singurătate şi amărăciune, s-a stins şi ea unsprezece ani mai tîrziu, în 1988, după o presupusă tentativă de sinucidere.

șevaletul său iubit, dar vedea că-și lăsa soția aproape în lipsă, iar dorința lui de a lăsa un muzeu statului aproape nerealizabilă. După o viață în care Aman a servit statului 26 de ani și 13 zile (6 octombrie 1864 – 19 august 1891) – în ultimul timp cu 365 lei lunar și 220 gradație – el se stinse după o lungă agonie. E dureroasă moartea cînd răpește pe cineva în deplinătatea puterilor sale. E dureroasă iarăși cînd întrerupe o viață activă, care ar fi putut mult timp să producă pentru înălțarea neamului. Totdeauna ea lasă regrete. Dar atunci cînd, ca în cazul lui Aman, o fire aleasă suferă înainte de a muri, suferă în momentele ce preced moartea prematură, atunci e mai mult ca trist (…) Vitregă a fost soarta lui. El nu a putut lăsa o mare parte din operele sale artistice danie țării sale, în care în care le-a produs, după cum dorea. Dumnezeu însă a fost clement. Ceea ce nu a putut face el, a lăsat să fie urmat cu perseverență și nădăjduim cu succes de soția sa aleasă. Rareori am văzut o memorie mai cu sfințenie păstrată. (…) E de necrezut cîte sacrificii a făcut și cît a luptat doamna Anica Aman pentru a păstra ceea ce a rămas de la soțul ei și cît caută a-i îndeplini gîndurile și dorința sa. Ea are un adevărat cult pentru scumpul său dispărut. Tot ce a rămas lucrat de mîna sa e o comoară neprețuită pentru dînsa. Fiecare trăsătură de penel s-a gravat pe sufletul meu, îmi zicea ea printre lacrimi, admirînd și arătîndu-mi pînzele soțului său și spunîndu-mi împrejurările în care el le-a lucrat. A vîndut averea sa proprie pentru a plăti datoriile ce au rămas din cauza lungii boli a soțului său, a vîndut sculele sale, spre a păstra pînzele ce-i sînt scumpe și a nu lăsa ratele casei neachitate. A cheltuit mult, spre a ține casa în o stare de curățenie de necrezut, în care fiecare lucru ocupă locul ce-l avea pe cînd trăia el…”.

Theodor Aman a murit pe 19 august 1891 la Bucureşti și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu. Soția artistului, Ana, a făcut demersurile necesare pe lîngă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și pe lîngă Casa Regală pentru a-i duce la îndeplinire ultima dorinţă – aceea de a deschide în casa sa un muzeu. În 1904 clădirea, colecția de pictură şi gravură, instrumentele de lucru şi mobilierul reședinței au intrat în posesia statului, iar patru ani mai tîrziu, în 1908, s-a deschis oficial Muzeul „Theodor Aman”. DosArEsECrETE.ro

John Barrett, secretar particular deosebit de apreciat, bărbat chipeş, căsătorit, un copil, a lucrat mai întîi pentru Lord Mountbatten; după ce acesta a fost asasinat de IRA, lui Barrett i s-a oferit, prin mijlocirea prinţului Charles, o slujbă la vărul reginei, prinţul Michael de Kent. Dar s-a certat cu acesta, şi-a descoperit înclinaţiile homosexuale, şi-a părăsit soţia şi copilul şi s-a mutat în America. La sfîrşitul anilor optzeci, a publicat volumul cît se poate de banal With the Greatest Respect, în care mărturiseşte alienarea dintre părinţii şi copiii familiei regale, şi s-a ales cu suma nu prea impresionantă de patruzeci de mii de lire, pe care le-a risipit rapid. La începutul anilor nouăzeci, se vorbea iarăşi despre el în Daily Mail, deoarece lucra ca măturător pe străzile Londrei. A murit trei ani mai tîrziu, la cincizeci şi nouă de ani.

Ken Stronach, fost ofiţer de marină, lucrase mai întîi tot pentru Lord Mountbatten, apoi a devenit valetul lui Charles, ca succesor al lui Stephen Barry. După şaisprezece ani de muncă exemplară pentru prinţul de Wales, în 1995, în vîrstă de cincizeci de ani, s-a retras din serviciul regal, mutîndu-se într-o casă pusă la dispoziţie de curte. Predilecţia sa pentru maşini scumpe şi cheltuielile după două divorţuri l-au împins în ispita de a-şi vinde amintirile la News of the World, tabloidul lui Murdoch. Dintre toţi trădătorii, lui i-a surîs cel mai puţin norocul. Nu numai că şi-a pierdut pensia, dar nici nu s-a ales cu vreun ban de la News of the World, pentru indiscreţiile sale. I-a strecurat unui reporter de la ziarul concurent, Mirror, un detaliu mărunt înainte de publicare, încălcînd astfel înţelegerea de exclusivitate. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Stephen Barry, vreme de doisprezece ani valetul prinţului Charles, a făcut milioane cu volumul său de mărturisiri, apărut la începutul anilor optzeci. Cartea este total neinteresantă, merită doar pasajele în care descrie şocul Dianei la apariţia sa, în fiecare dimineaţă, în dormitorul tinerilor căsătoriţi, ca să tragă draperiile şi să le servească ceai şi fursecuri. Barry, homosexual cu aplecare spre extravaganţă, şi-a cumpărat din veniturile obţinute o locuinţă în California, unde a murit în 1986, în vîrstă de doar treizeci şi şapte de ani.

România de lîngã noi – România realã Și o primărie mică are probleme mari

– Interviu cu primarul PDL al comunei Fundata, domnul MARIAN FLORIN PÂTEA –

(urmare din pag. 1)

Un singur telefon a fost de ajuns pentru a fixa o întrevedere cu domnul primar, deși, cum aveam să constat mai tîrziu, agenda dumnealui era destul de încărcată, și cu probleme stringente pentru o zi înainte de weekend. Afirmația de mai sus a fost întărită din prima secundă în care am deschis ușa biroului primarului – acesta vorbea la telefon, apăsînd pe cuvintele cu care dorea săși impună punctul de vedere față de interlocutorul său; ulterior, pe timpul dialogului nostru, mobilul de pe birou a fost „zdruncinat” de cel puțin 10 ori, edilul închizînd de fiecare dată circuitul, ceea ce mi s-a părut stîjenitor din partea mea, care îi schimbasem, involuntar, prioritățile de pe agenda de lucru.

Trecînd peste aceste „incoveniente” subiective, convorbirea cu domnul primar a fost o adevărată lecție de viață, predată de la „catedra” unei Primării mici, dintr-o comună mică, dar cu suflet mare, ca și al celui dintîi gospodar al comunei, primarul marian Florin Pâtea. Din interviul care urmează veți constata că și o Primărie dintr-o comunitate mică are nevoie de fonduri pentru dezvoltare, că și primarul dintr-o asemenea localitate se confruntă cu probleme (obiective și subiective), care-i pun pregătirea și nervii la încercare, care vrea proiecte mărețe, dar lipsa de bani, birocrația și reaua-voință a unor reprezentanți al Statului îi frînează bunele intenții.

Cum s-a descurcat primarul Marian Florin Pâtea în această pînză de păianjen (socială și politică) veți vedea în acest interviu.

De la mecanică la Primărie

Geo Ciolcan: Bună ziua, și vă cer scuze că v-am întrerupt programul obișnuit! Sînt de cîteva zile în Șirnea și am auzit cuvinte elogioase la adresa dvs., care m-au provocat să vă cunosc și să îi familiarizez și pe cititorii Revistei „România Mare” – români din Țară și din străinătate – cu persoana dumneavoastră, dar, mai ales, cu locuitorii frumoasei așezări – Fundata – al cărei edil sînteți. Dacă tot ați avut amabilitatea să mă primiți, vă provoc la un dialog de sinceritate și de credință, cu bune și cu rele, așa cum viața ne întîmpină deseori

Marian Florin Pâtea: Bună ziua, și bine ați venit pe la noi! Nu vă faceți probleme cu deranjul, putem discuta despre una și alta, după care voi avea timp și pentru ceea ce aveam în program, chiar dacă timpul se va comprima. În acest caz, poate vom fi mai expeditivi!

G.C.: Excelent început! Așa cum am pornit acest dialog, sînt sigur că vom dezvolta subiecte de interes local, dar care se pot plia și altor localități din Țară, mai ales celor cu profil muntos, precum sînt așezate cele trei sate cu nume atît de semnificative: Fundata, Șirnea și Fundățica. Pentru „încălzire”, vă rog să ne dați cîteva date autobiografice, în contextul generat de mediul din care provin primarii noștri, mediu ce-și pune amprenta pe activitatea juridică și administrativă a primarului și, implicit, pe cea a instituției Primăriei. m.F.P.: E foarte simplu. Sînt, de loc, născut și crescut în Fundata, într-un loc de poveste, unde am cunoscut viața traiului la munte, cu mirajul său specific, dar și cu unele greutăți pe care muntele ți le pune în față. După școala generală din sat, am absolvit un liceu industrial din Brașov, orientarea spre o meserie sigură fiind opțiunea pragmatică a multor copii de țărani. Ca mecanic, am lucrat în privat, după care, ivindu-se oportunitatea de a intra în sistemul bugetar, mai ales că era chiar în comuna natală, m-am angajat la Primăria din Fundata. Între timp, în anul 2003 m-am căsătorit.

Tineri fiind, și cu ambiții, ne-am dorit o casă numai a noastră, drept care, pentru a strînge bani (cum era „moda” după Revoluție), pentru că se putea, pe anumite perioade miam suspendat raportul de serviciu și am plecat la muncă în Germania. Profesional, am absolvit și o facultate cu profil juridic.

G.C.: Hai că am început bine! Mecanic, funcționar la Primărie, o escală în Germania, apoi ați revenit la Primărie, dar nu v-a mai „priit” funcția pe care o aveați și... iată-vă ditamai primarul unei comune cu cel puțin trei atuuri care o personalizează în comparație cu alte așezări din România. Vă rog să le denumiți dumneavoastră, pentru că le cunoașteți cel mai bine!

schimbare la nivel de conducere a obștei, pînă la prima candidatură din 2008, n-a fost decît un pas.

Răspunzînd școlărește la întrebarea dumneavoastră pot spune că, în dorința de a candida, m-au propulsat presiunea (în ghilimele) prietenilor și dorința unei mari părți din populația celor trei sate ale comunei Fundata.

G.C.: Aceasta a fost, ca să spun așa, motivația. Cum s-a materializat la acea primă candidatură – o noutate atît pentru dumneavoastră, cît și pentru alegătorii din Fundata?

m.F.P.: Desigur. Cred că vă referiți la următoarele: Fundata a fost prima localitate eliberată de Armata Română în Primul Război Mondial, de sub ocupația austro-ungară, în august 1916; este primul sat declarat sat turistic din Țară; la noi (conform măsurătorilor specialiștilor de la Mediu) este cel mai curat aer din România!

G.C.: Mulțumesc! Acum să trecem la întrebarea de bază de la acest capitol: cum ați ajuns primar și ce resort v-a împins să candidați la o astfel de funcție de mare răspundere într-o localitate în care majoritatea oamenilor se cunosc între ei, și pe dumneavoastră, de asemenea?

m.F.P.: În momentul în care am hotărît să mă arunc în această „aventură” aveam două atuuri: eram fiul acestei comune și lucrasem în Primărie, timp de 10 ani, ca agent agricol, la taxe și impozite. În această funcție mă cunoștea și cunoșteam toată comuna. Lucrînd la Registrul Agricol, mergeam din casă în casă și descurcam toate problemele pe care mi le ridicau consătenii mei, iar cînd veneau oamenii la Primărie, pentru anumite cereri, aveam obiceiul să analizez împreună cu solicitantul cererea și să-i găsesc rezolvarea pe loc. De ce să-l plimbi pe om, să vină din nou, de la 8 - 10 km., cînd poți rezolva pe loc problema care l-a făcut să bată drumul pînă la Primărie! Așa am cîștigat încrederea consătenilor, prin respect și prin dorința de a le fi aproape în ce privește nevoile administrației locale. De la aceste legături de suflet cu sătenii, coroborate cu dorința acestora de

m.F.P.: A fost ceva magnific! După o campanie acerbă, cu cinci candidați, am avut satisfacția să văd dragostea oamenilor pentru mine, ca persoană fizică, și pentru programul propus – aceasta fiind comensurată în voturile din urnă în favoarea mea: peste 60% din totalul votanților, toți ceilalți candidați obținînd, la un loc, jumătate din procentul meu.

G.C.: Felicitări!

m.F.P.: Mulțumesc!

G.C.: Deci , acum, cînd stăm de vorbă, la o distanță de 18 ani de la acel eveniment care v-a schimbat viața și serviciul, simt, din glasul dumneavoastră, încă emoția acelei victorii – am putea spune, de spirit și de intrarea în normalitate – ceea ce se traduce, în viziunea mea, prin schimbarea despre care mi-ați vorbit mai adineauri. Normal, în canavaua unui interviu, ar veni, acum, să trecem în revistă întîmplările care au avut loc sub mandatul dumneavoastră de primar al comunei Fundata. Pînă atunci însă, hai să ne imaginăm o plimbare prin comună, timp în care, lăsîndu-ne pradă peisajului de sfîrșit de vară, dumneavoastră să ne spuneți cîteva cuvinte despre localitatea pe care o conduceți în calitate de edil.

m.F.P.: Comuna Fundata, cu cele trei sate (Fundata, Șirnea și Fundățica), se întinde pe o suprafață de 3.680 de hectare, în condiții de munte, așa cum ați văzut și dumneavoastră. Acest specific face ca satele să fie înșirate pe 60 de kilometri de drumuri (aproape 250.000 de metri pătrați). În condițiile date, avem peste 700 de locuințe cu aproape 700 de locuitori. Locuințele, aproape jumătate sînt locuite permanent, restul sînt case de vacanță sau locuințe rămase în urma decesului părinților, unde mai vin copiii, din cînd în cînd.

În ultima perioadă se simte un suflu nou – unele familii plecate cu ani în urmă se întorc la matcă. După cîte am analizat eu, împrejurările sînt diferite: prin ieșirea la pensie (cînd optează pentru traiul de la țară); prin rămînerea fără serviciu (vin aici, unde au condiții axate pe agroturism); prin decesul părinților (vor să ducă mai departe gospodăria tradițională a familiei). Astfel s-au petrecut lucrurile cu familii precum Cursaru, Lungoci, Solovăstru, Urs (Nicușor și Laura). Unii își modernizează casele, le adaptează cerințelor pentru desfășurarea unei activități în turism și dezvoltă o afacere în acest sens. Acest lucru se observă, în special, în Șirnea, unde îmbunătățirea infrastructurii rutiere a dus la explozia de construcții noi.

G.C.: Ca fiu al acestor locuri, ce știți despre împărțirea satului înainte de 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, privind frontiera nedreaptă dintre Austro-Ungaria și România?

m.F.P.: Da, cunosc din cîte mi-a povestit bunica pe cînd aveam cîțiva ani. Hotarul era chiar aici unde sîntem noi: Postul de poliție ar fi venit în Regat, iar Primăria și Farmacia erau în Ungaria. Casa noastră era dincoace de graniță, în Ardealul românesc, dar ocupat, iar la 50 de metri de casă era instalat un pichet de jandarmi care păzeau frontiera. Cum șura era dincoace, în Muntenia, la început a fost nevoie de pașapoarte pentru ca ai mei să treacă granița și să dea hrană la animale.

G.C.: Ce vremuri! Ce Istorie tragică ne-au lăsat acei ani de asuprire națională, și cu ce amintiri au trăit părinții și bunicii locuitorilor comunei Fundata de odinioară!

De la balegă și lopată –la pubele cu cipuri

G.C.: Domnule primar Pâtea, încercați să vă amintiți cum ați debutat în noua funcție, cea de primar. Cu ce ați plecat la drum și ce priorități v-ați propus, în raport cu realitatea din teren?

m.F.P.: Am plecat de la ceea ce crease probleme în comunitatea noastră, în cei aproape 20 de ani de la Revoluție: lipsa serviciului de salubrizare, care era zero; iluminatul public – în toată comuna, pe suprafața celor 3680 de hectare, cu cei 60 de kilometri de drumuri și străzi, erau doar 10-12 lămpi de iluminat; drumuri asfaltate –zero kilometri; alimentarea cu apă – jumătate din Șirnea și un sfert din Fundata nu dispuneau de apă curentă permanent; deszăpezirea se făcea doar pe drumul județean. Acesta era tabloul, la zi, al comunei noastre, în momentul preluării de către mine a funcției de primar al localității.

G.C.: Cam sumbru tablou, dacă e să ne referim la artă, era un tablou aproape alb, cu două-trei mîzgălituri de penel.

m.F.P.: Întocmai. Dar, pentru mine nu a constituit nici o surpriză, doar veneam din Primărie și eram la curent cu toate problemele administrației locale de care sufereau concetățenii mei. Tocmai această stare de stagnare a dezvoltării comunei noastre m-a mobilizat pe mine și întrega echipă cu care am plecat la drum, și am început lupta cu proiectele, cu solicitarea și cu accesarea de fonduri – o parte de la Consiliul Județean, altă parte din fonduri de la Uniunea Europeană, începînd cu anul 2012.

G.C.: Interesantă și curajoasă viziune! Metamorfoza cred că a fost pe măsură. Vă rog să exemplificați urmările demersului dumneavoastră, în contextul în care – așa cum ați arătat – în principalele probleme ale unei comunități porneați de la zero.

m.F.P.: Cu plăcere! Poate nu am timp să le prezint pe toate, sau n-aveți dumneavoastră spațiu tipografic să detaliem realizările din acești ani, realizări ce se pot vedea cu ochiul liber de către oricine vizitează, astăzi, comuna Fundata.

G.C.: Vă rog! În ceea ce privește spațiul din revistă, dacă veți spune ceva ce merită să fie cunoscut de o Țară întreagă, nu vă speriați, vă vom acorda și 3 pagini de revistă. De dumneavoastră depinde.

m.F.P.: Așa să fie. Pentru început, ca un corolar al acestor realizări, vă rog să notați că, la ora actuală, avem peste 3000 de euro pe cap de locuitor – fonduri accesate, transformate în obiective benefice întregii comunități din Fundata. Ne mîndrim că sîntem prima localitate din județul Brașov care a înființat, în 2018, Serviciul de salubrizare, dotat cu o autogunoieră nouă (4x4), pe care o folosim și la deszăpezire. Pentru colectarea gunoiului în sistem selectat, am oferit fiecărei gospodării cîte 4 pubele. Noutatea este că aceste recipiente speciale sînt dotate cu cipuri. Acest mecanism ne-a făcut ca, de la 1 iunie, acest an, să colectăm gunoiul menajer la kilogram, după principiul „Plătești cît

arunci”, mașina colectoare fiind, bineînțeles, dotată cu cîntar.

G.C.: Vai de mine! Nu i-ați speriat pe cetățeni cu cipurile din gunoi, după diversiunea care a circulat prin Țară în perioada vaccinului anti-Covid, atunci cînd s-a insinut că, odată cu vaccinul, ni se introduce un cip în corp?

m.F.P.: Nicidecum. Oamenii din Fundata nu sînt proști. Ei sînt la curent cu tehnologia actuală, și au înțeles necesitatea modernizării strîngerii gunoiului, pe care au acceptat-o. Desigur, au mai fost și rețineri...

G.C.: Doamne, dar e o diferență ca de la cer la pămînt – aceea de la aruncare bălegarului cu lopata, la colectarea gunoiului pe bază de cip! Care este rezultatul acestei „inovații”?

m.F.P.: Este excelent! Comparați și dumneavoastră. La o cantitate standard, de 25 de kilograme gunoi într-o lună, firma de salubrizare (firma Primăriei) percepe 19 lei, dintre care 3 lei sînt subvenționați de Primărie. Pentru eficientizarea procedeului respectiv, am hotărît ca, pentru fiecare kilogram în plus, cetățeanul să plătească un tarif de 1,24 lei. Rezultatul? Cantitatea de gunoi colectat, la nivelul comunei, a scăzut cu 30%, crescînd, în schimb, cantitatea de gunoi reciclat. Tot ca o consecință a acestui procedeu de taxare a gunoiului menajer, comuna Fundata este localitatea care nu a mai plătit penalizări la Mediu, pentru că am îndeplinit targetul de 70% de colectare selectivă a gunoiului menajer.

G.C.: Hai că m-ați făcut praf! Cînd vor citi bucureștenii acest interviu vor crăpa de invidie, făcînd comparație cu halul în care se colectează gunoiul în miile de blocuri din București: la grămadă, fără nici o separare, cu mici excepții. Ba , mai barbar: în unele cartiere s-au dotat blocurile cu pubele, în vederea separării felului de gunoi (sticle, plastice, hîrtii, etc.) dar – culmea! – toate pubelele sînt vărsate în cuva aceleiași mașini!

m.F.P.: Nu știam. Dacă este așa, îi propun Primarului General al Bucureștilor să facă o plimbare pînă la Fundata, într-un schimb de experiență! Cu acest prilej face și o excursie de o frumusețe rară.

G.C.: Da, bună poantă! Deocamdată, Primăria lui Nicușor Dan nu este capabilă să curețe și să îngrijească nici grădina Cișmigiu, de vizavi de clădirea Primăriei Generale, ajunsă într-o stare de paragină, ce să mai vorbim de cipuri la tomberoane!

„Dacă vii noaptea dinspre Brașov și privești Șirnea, crezi că ai în față o pîrtie de schi luminată!”

La veridicitatea acestei comparații m-am gîndit cînd mi-am amintit de priveliștea pe care o vedeam noaptea, cînd ieșeam în balconul pensiunii din Șirnea, unde eram (continuare în pag. 14)

Biserica veche din Fundata

Complexul turistic Cheile Grădiștei

Ne cerem scuze pentru imaginea eronată publicată în numărul trecut al revistei. Acesta este domeniul real „Valea Lupilor“, din Șirnea

România

(urmare din pag. 13)

cazați. Într-adevăr, atît linia șerpuitoare a șoselei principale, cît, mai ales, drumurile ce legau pensiunile și căsuțele de pe dealurile din față, între ele, punctate din loc în loc cu lumina becurilor, mă duceau cu gîndul la pîrtiile de schi de pe versanții unor munți, iluminate în vederea practicării schiului pe timp de noapte. De la această constatare a repornit dialogul cu domnul primar Marian Florin Pâtea.

G.C.: Cum stăm acum cu „zestrea” celor 10 – 12 stîlpi de iluminat, care încercau să spargă întunericul de pe atîția kilometri de drumuri și poteci?

m.F.P.: Zestrea aceea, cum o numiți dumneavoastră, a rămas o amintire, și poate nici atît. Cine să mai știe de cum era înainte? Și nu este nici o problemă că oamenii nu mai păstrează în memorie unele momente penibile. Cred că e bine să trăim cu realitatea la zi, adică să ne bucurăm cu cele peste 450 de lămpi de iluminat, care formează o rețea destul de densă, la care se vor adăuga, în curînd, încă 100 de asemenea instalații nocturne. Am dus curent electric și la locuințe izolate, despărțite de un spațiu de un kilometru, un kilometru și jumătate. Cum poți trăi, în Secolul XXI, fără a beneficia de această realizare a tehnicii moderne, devenit un lucru normal în țările dezvoltate?

Tot în viziunea îmbunătățirii traiului locuitorilor satelor aparținînd de Fundata, operație privită, mai ales, prin prisma asigurării unor condiții optime de dezvoltare a turismului în zonă, a fost și programul de introducere a apei curente în curțile și în casele oamenilor. Astăzi, avem, în total, conducte de alimentare cu apă curentă, de izvor, pe o întindere de 43,84 kilometri, apă cu presiune constantă și, ceea ce este capital, cu permanență 24 de ore din 24. Sînt sigur că ați constatat și dumneavoastră la robinetele pensiunii în care sînteți cazați.

G.C.: Da, confirm cu certitudine! Este o apă rece, de izvor, bună la gust și care spală foarte bine suprafețele date cu săpun. Ce mai, apă adevărată, de munte. Felicitări!

m.F.P.: Mulțumesc. După cum vedeți, componentele esențiale ale civilizației Secolului XXI: colectarea gunoiului menajer, iluminatul public, apă curentă, drumuri asfaltate (44 km., plus două poduri peste un pîrîu), se găsesc și la Fundata, astfel fiind asigurate condițiile pentru înapoierea celor plecați prin îndepărtate străinătăți, sau pentru atragerea de doritori de a se instala într-un astfel de loc primitor din punct de vedere natural, dar și cu facilități create de administrația locală.

G.C.: Dumneavoastră cunoașteți mai bine decît mine importanța accesării de fonduri europene în dezvoltarea localității. Am întîlnit edili prin Țară care dezvoltaseră strategii speciale în acest sens. Cel mai concludent exemplu l-am găsit la Cumpăna, localitate de lîngă Constanța. Acolo, doamna primar Mariana Gîju formase o echipă specială pentru întocmirea proiectelor eligibile, în vederea accesării de fonduri europene, echipă formată din ingineri, arhitecți și economiști, capabili să întocmească documentația cerută în fiecare din programele avute în vedere pentru dezvoltarea propriei localități. Dumneavoastră cum vă descurcați în acest domeniu, destul de greoi, după părerea mea?

m.F.P.: Din păcate, sîntem o localitate mică, cu venituri modeste. Primăria Fundata are un buget local, undeva, la două milioane de lei pe an. Din acești bani, 60% se duc pe salarii și pe funcționarea instituției. Restul merg la plata unor studii de fezabilitate și alte cheltuieli pentru implementarea de proiecte. Ca să ne destindem puțin, vă spun o întîmplare. Cîteodată, cînd ne întîlnim la Județ, unii colegi primari mă întreabă: „Ce buget aveți?”, iar eu le răspund: „Două milioane”. „De euro?” – mă chestionează ei; „Nu, de lei”, le răspund eu. Ehei, dacă aș avea două milioane de euro n-aș mai sta de vorbă nici cu Consiliul Județean!

Noi am primit bani de la Bruxelles, și puteam primi și mai mulți, dar birocrația ne omoară! De pildă, avem un proiect depus de șase ani. Din 2016 am depus cererea de finanțare și de-abia acum am fost

anunțați că s-a aprobat! Avem un proiect de canalizare, prin programul „Anghel Saligny”, care trebuie să treacă prin toate procedurile pentru a fi eligibil. În situația terenului pe care sînt așezate cele trei sate ale comunei Fundata, lucrarea este destul de scumpă și de pretențioasă, ca execuție. Dar o vom face și pe aceasta. Referitor la ce ați spus în legătură cu unele primării din comune cu mii de locuitori, situația concretă de la noi ne obligă să facem de toate. Pentru că nu avem bani suficienți, facem totul cu forțe proprii: eu, împreună cu un funcționar din cadrul primăriei. Avem consultant, dar acestuia trebuie să-i pui la dispoziție documentația gata pregătiră pentru a o verifica și a da un verdict. Oricum, nu ne lăsăm. Vom întocmi proiecte și le vom transforma, în continuare, în beneficiul locuitorilor comunei Fundata, atîta timp cît voi fi eu la primărie.

Tradițiile trecutului care înnobilează prezentul

G.C.: Domnule primar, comuna Fundata este cunoscută în Istoria României din pagini de tristă, dar și de luminoasă perioadă, lucru despre care am vorbit pînă acum, în cuprinsul acestui interviu. Fundata are, însă, și tradiții de natură pastorală și a marcării unor evenimente calendaristice, prin activități specifice, la nivel local, însă cu rezonanțe în județele limitrofe. Vreți să abordăm și acest subiect?

m.F.P.: Desigur. Avem multe tradiții, multe manifestări care vin de departe, dintr-un trecut ancestral, pe care încercăm să le continuăm, chiar dacă timpul și schimbările sociale au diminuat originalitatea și impactul acestora asupra populației din comună. În acest sens, cred că cea mai reprezentativă sărbătoare și cea mai veche este, de departe, Nedeea Munților, pentru care ne pregătim, aceasta desfășurîndu-se în zilele următoare, la începutul lunii septembrie. Această Nedee are o vechime de peste o jumătate de mileniu, avînd rădăcini prin anul 1300, cînd, la poalele Munților Leaota, se întîlneau românii de pe cei doi versanți ai Carpaților. Era un bun prilej de a se face schimb de mărfuri, troc, cum se numea pe atunci, se închegau prietenii și se aranjau căsătorii între tinerii de pe cele două părți de munte.

În epoca contemporană s-a reluat, în anul 1969, și de atunci s-a ținut în fiecare an, cu excepția anilor cu pandemie. Se spune că acum este pentru prima oară cînd ciobanii coboară în sat, de la plecarea pe munte, de Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. La Șirnea, de exemplu, pînă să devină o zonă turistică, era o zonă pastorală, ceea ce făcea ca orice eveniment din sat să fie legat (determinat) de activitatea cotidiană. Dintre acestea aș enumera cîteva, pe care încercăm să le ținem în viață: am amintit de Sfîntul Gheorghe; de Sfîntul Petru se face „măsura laptelui”, la Șirnea, unde se întîlnesc proprietarii de animale, care au vitele la stînă, le mulg și stabilesc cota de brînză pe care o vor primi pînă la toamnă. De Sfîntul Dumitru avem „Focul lui Sumedru” – tradiție cu vechime de peste 2000 de ani.

Am creat și evenimente noi, cum ar fi „Ziua Olimpicilor”, sărbătorită la 23 iunie, în fiecare an, unde, cu sprijinul Comitetului Olimpic Național și al Organizației „Pro Șirnea”, sărbătorim performanțe în sport.

G.C.: Domnule primar, este salutar faptul că nu lăsăm tradițiile să moară, încercînd să perpetuăm (chiar și sub forme modernizate) obiceiurile din străbuni. Dar, în prezent, cum asigurăm translația acestor credințe și obiceiuri la noua generație care trebuie să fie vectorii purtători (și continuatori) ai acestor vechi și emoționante tradiții de care ați amintit?

m.F.P.: Printre multiplele activități economice și sociale, de anvergură, pe care Primăria și Consiliul local le urmărește, nu lăsăm în afara preocupărilor noastre aspectul amintit de dumneavoastră. În principiu, educația se realizează prin intermediul școlii și al celor două cămine culturale. Și aici, însă, trebuie să mă înclin în fața realității, anume, a micșorării numărului de copii, nemijlocit, a numărului de elevi, așa cum, de altfel, se petrec lucrurile pe întreg teritoriul României – indiferent de mărimea localității care se ia în calcul. La noi, însă, la nivelul unei localități mici, drama este și mai vizibilă, și acest aspect este ireversibil (deocamdată).

Festivalul „Nedeia Munților“, o manifestare dedicată tradițiilor pastorale, ce se desfășoară în fiecare an în comuna Fundata

Pînă în urmă cu cîțiva ani, la noi funcționau două școli: în Fundata și în Șirnea. Din cauza reducerii drastice a numărului de copii, școala din Șirnea s-a închis, devenind muzeu, iar la cea din satul reședință de comună, adică la Fundata, mai învață 30 de copii (clasele 1 – 8, și grădiniță). Cadrele din învățămînt, majoritatea sînt titulari. Avem o profesoară de matematică, profesoară la Universitatea „Transilvania” din Brașov, care face naveta și predă matematica la Fundata. De asemenea, directorul este titular, profesor de Istorie și Geografie. În activitățile educative o pondere însemnată o are educarea copiilor, dar și a tineretului, în linia cunoașterii și cinstirii eroilor Neamului, cu precădere a celor ale căror nume sînt încrustate pe Monumentul Eroilor, înălțat în apropierea Primăriei, la loc de mare cinste fiind, cum era și normal, actul de curaj al colonelului Gheorghe Poenaru-Bordea, primul erou căzut la datorie după ce România a ieșit din neutralitate, intrînd în Primul Război Mondial, alături de Antantă.

G.C.: Am văzut și eu Monumentul de care vorbiți – simbolul jertfei înaintașilor noștri, pentru ca noi să trăim liberi și să respirăm aerul pur de la Fundata – este bine îngrijit, cu flori proaspete și cu iarba curățată. Pentru generațiile noi acest semn constituie dovada că au înțeles să fie purtătorii pe mai departe ai crezului pentru care, în noaptea de 27 spre 28 august 1916, colonelul Gheorghe Poenaru a căzut la datorie, făcînd posibilă înscrierea comunei Fundata în Cartea de Istorie a Neamului, ca fiind prima localitate eliberată de Armata Română în prima zi de luptă în Primul Război Mondial. Pentru această lecție de Istorie și pentru lecția de primar de bun-simț, pe care ați predat-o în acest dialog, domnule primar Marian Florin Pâtea, dați-mi voie să vă mulțumesc în numele cititorilor Revistei „România Mare”.

m.F.P.: Vă mulțumesc și eu și vă mai așteptăm pe la noi. Veți avea prilejul să descoperiți alte și alte frumuseți – unele lăsate de Dumnezeu, altele făcute de mîna omului!

G.C.: Cu siguranță ne vom revedea!

Ajuns la București, după ce am scris reportajul pe care l-ați citit în numărul trecut, mi-au rămas în minte cei 60 de kilometri de drumuri din cele 3 sate, și deodată mi-a fulgerat o întrebare: cum ajung corespondența, pensiile și alte trimiteri poștale la cele 700 de gospodării? Ce poștaș se încumetă să-și asume o astfel de misiune provocatoare? Pentru a mă dumiri l-am întrebat pe domnul primar și am dezlegat misterul: o doamnă face oficiul de poștăriță, doamna Adela Băcioiu. După ce am solicitat numărul de telefon, am sunat-o pe doamna poștăriță. După un moment de surpriză, neașteptînduse la un dialog cu Bucureștiul, doamna Adela Băcioiu mi-a răspuns pe un ton normal că „își face meseria de poștăriță din anul 1998, și că e pasionată de munca ei”. Singura deosebire de alți factori poștali din Țară este aceea că nu mai poartă tolba cu scrisori în spate, ci se deplasează pe drumurile de munte, din poartă în poartă, cu mașina personală.

Am consemnat acest fapt, nu doar ca o curiozitate, dar și ca o răsplată pentru munca unei femei-poștaș, alergînd cu mașina pe cei 60 de kilometri de drumuri din Fundata, Șirnea și Fundățica.

Mirajul vindecărilor miraculoase de la Văcăreşti

Cu cîțiva ani înainte de începerea Războiului de Independență, sau mai precis în 1871, s-a zvonit în lumea bucureșteană că în apropiere de Calea Văcărești, pe str. Lînăriei, a fabricii Lemâitre, nu departe de malul Dîmboviței, s-au descoperit niște izvoare de ape minerale feruginoase alinătoare a multor boli. Datorită acestui fapt, la scurtă vreme, cetățeni interesați sau curioși, din toate mahalalele bucureștene, s-au îndreptat pe jos sau cu diferite mijloace de locomoție spre locul unde se găseau minunatele ape spre a le gusta și a-și ușura beteșugurile de care sufereau. Vom căuta să arătăm mai jos cum s-au descoperit aceste izvoare, cît timp a durat folosirea și care a fost cauza încetării lor.

Primăria orașului dorind să facă, fiindcă era absolut necesar, alte poduri peste Dîmbovița, fiindcă cele vechi de lemn își trăiseră viața lor, a hotărît să se construiască cîteva poduri de fier spre marginea orașului și mai apoi altele mai mari și mai aspectuoase din cărămidă, beton și piatră în centru. În acest scop, în primăvara anului 1871, guvernul a acordat această sarcină lui Alexis Godillot, iar executarea podului de fier inginerului francez A. Berthon. Pe cînd se făceau săpăturile pentru punerea temeliei, din malul drept al Dîmboviței a țîșnit în mai multe locuri apă limpede și rece. Și cu cît săpăturile înaintau spre mal, cu atît curgerea apei devenea din ce în ce mai abundentă încît, la un moment dat, muncitorii au fost împiedicați să-și continue lucrările, fiindcă apele ce izvorau umpleau repede gropile făcute.

Inginerul Berthon, pentru a putea continua lucrarea, a pus în funcție o pompă cu aburi care înlătura apa cu mai multă repeziciune decît izvora și astfel s-a putut așeza temelia podului. Berthon, dîndu-și seama însă că această apă nu este o simplă apă de izvor, ci apă minerală, fără să comunice oficial nimănui, spre a se asigura de realitate, a rugat pe vestitul doctor chimist A. N. Bernath-Lendway (1836-1924, colaborator apropiat al doctorului Carol Davila) să facă analiza cuvenită. Și, într-adevăr, făcîndu-se analiza cantitativă a apei s-a dovedit că este apă minerală feruginoasă, care poate fi întrebuințată cu succes la vindecarea unor boli. Drept urmare, de-abia acum, inginerul Berthon a prezentat un raport ministerului Lucrărilor Publice, arătînd importanța descoperirii. Ministerul, constatînd cele de mai sus, a dat dispoziție Primăriei să pună cît mai neîntîrziat folosirea acestor ape la dispoziția cetățenilor. Drept urmare, Primăria a numit o comisie de specialiști care s-a deplasat la fața locului să studieze posibilitatea folosirii apei, ajungînd la concluzia că este necesar ca apa din cele cîteva izvoare să fie captată într-un singur puț cu o capacitate mare, din care să se distribuie publicului într-un mod sistematic, spre a nu-și pierde din calitățile ei naturale. Se cerea, de asemenea, să se facă un pavilion deasupra puțului, ca apa să fie apărată de diferite intemperii. Odată raportul fiind prezentat de comisie și aprobat de Primărie, executarea lucrărilor a fost dată tot în sarcina inginerului Berthon, deoarece el avea priceperea, mașinile și toate mijloacele necesare spre a se putea duce la bun sfîrșit lucrările cerute.

Din cauza vremii însă, lucrările n-au putut fi terminate decît în primăvara anului 1872. Atunci, la 20 mai, Consiliul comunal, după un serviciu divin, a pus la dispoziția cetățenilor folosirea acestor ape, anunțînd că ele sînt superioare celor mai renumite ape feruginoase din străinătate. Primăria a hotărît ca medicii de sector

să facă alternativ serviciu la fața locului, ceea ce n-a fost o măsură prea nimerită, fiindcă bolnavul consultat azi de un medic, peste cîteva zile de cure întîlnea un alt medic care nu-i cunoaștea boala și căruia din nou trebuia să-i povestească totul, fapt care îngreuna procesul și îi nemulțumea pe cei veniți acolo.

Văzînd această situație, doctorul Constantin Penescu (care a fost medic și la Spitalul Brâncovenesc), care înlocuia pe doctorul Nicolae Comboti, medicul șef al Capitalei, s-a oferit Primăriei să facă el singur de serviciu, în mod gratuit, acordîndu-i-se numai o indemnizație de transport. Cererea fiind aprobată, dr. C. Penescu a fost singurul care a condus serviciul medical pînă Ia sfîrșitul stagiunii. Apele care țîșneau din trei izvoare diferite, dar toate avînd aceeași calitate și compoziție după analizele făcute, au fost captate într-un singur puț numit „Fîntîna Domnița Maria”, în care se adunau 32.000 vedre de ape în 24 de ore, după calculul inginerului Berthon. Apa era limpede și rece (temperatura obișnuită era de 10 grade Celsius), dar era puțin coclită și acrișoară. Pusă în pahar, degaja mici bule de acid carbonic care se ridicau la suprafață. Cît timp nu venea în contact cu aerul era incoloră, în contact cu aerul, conținînd peroxid roșu, paharele după oarecare folosire se înroșeau puțin pe fund, iar mai apoi și pe părțile laterale. După analiza riguroasă făcută de dr. Bernarth-Lendway, în afară de toate celelalte substanțe, apele de la Văcărești aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decît cele din Occident, de la Spa, renumite și foarte căutate de oamenii bogați din Europa și din țara noastră.

„Dîmbovița în dreptul bisericii Radu Vodă“, 1868.

de colo pînă colo, căci așa era prescripția medicală. Duminicile venea să cînte și o muzică militară, tramvaiele imperiale pline de lume se succedau, în frunte era vagonul cu muzică și în urmă trei sau patru vagoane cu public. Pînă la ora 12 dimineața, petrecerea bucureștenilor era la apele de la Văcărești! Și tot în legătură cu aceste ape, Constantin Bacalbașa ne amintește o întîmplare hazlie, dar lipsită de seriozitate și bun gust din partea celor care au făptuit-o. În vremea aceea trăia în București un bătrîn cam ramolit și căzut în senilitate, numit Bărbucică. Glumeții l-au convins că, dacă își va muia de trei ori în fiecare dimineață barba în izvorul de la Văcărești, va întineri. Așa a și făcut. Însă fiind feruginoasă, i-a roșit barba. Și astfel Bărbucică a umblat cîtăva vreme cu barba roșie, dar deloc întinerit. Matei Millo, marele actor al secolului trecut, văzînd trecerea de care se bucurau apele minerale de la Văcărești, a alcătuit o piesă de teatru, de fapt o revistă veselă, în care se debitau diferite cuplete în legătură cu anumite aspecte de la cura de apă, precum și evenimente politice și sociale la ordinea zilei. Reprezentațiile s-au dat în Sala Bossel, peste drum de Teatrul Național, și cu toate că a avut succes și s-a bucurat de un număr mare de reprezentații, după spusele lui Constantin Bacalbașa a fost o piesă slabă și jucată de cîțiva actori adunați la întîmplare.

„Dîmbovița la București“, 1868.

„Fîntîna Domnița Maria” se afla pe Calea Văcărești, în mahalaua Dobroteasa, era acoperită, iar lîngă ea se construise un pavilion provizoriu, servind drept cabinet de consultații. De partea cealaltă a podului, în apropierea fîntînii, Primăria construise o hală deschisă unde vizitatorii se puteau adăposti și feri de ploaie sau soare și la care se putea merge pe o alee așternută cu nisip. De jur împrejur erau nenumărate grădini, dintre care cea a fostului doctor Nicolae Gussi (proto-medic al Valahiei între 1840 și 1860), la acea dată în proprietatea politicianului și avocatului Petre Grădișteanu, pe care a pus-o, cu multă bunăvoință, la dispoziția publicului, spre a-i servi ca loc de plimbare în timpul curei. Nu departe, pentru agrement, oamenii se puteau plimba pe dealul Văcăreștilor și dealul Piscului care, pe atunci, erau acoperite cu întinse și frumoase grădini și vii.

După spusele lui Constantin Bacalbașa, în amintirile sale despre București, referitor la apele minerale de la Văcărești. mai ales duminicile și de sărbători era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mînă o ceșculiță plină cu apă și să se plimbe,

Întorcîndu-ne la apele minerale, dr. Constantin Penescu, bazat pe experiența faptelor, spunea următoarele: „Putem afirma însă de acum, bazați pe succesele ce am obținut în stagiunea trecută, că posedăm o sursă de apă feruginoasă îndestul de bună pentru vindecarea tuturor maladiilor unde fierul lucrează ca agent principal. Și avuții noștri ar putea să-și facă cura aci, cu mai multă înlesnire, fără să mai alerge prin străinătate, unde trebuie să facă tot felul de sacrificii și o bună parte din milioanele ce ies pe tot anul din țară, cu asemenea ocaziune ar rămîne aici și ar contribui la progresul și înaintarea scumpei noastre Românii, de care trebuie să fie mîndru fiecare bun cetățean”. Mirajul vindecărilor miraculoase datorate apei minerale de la Văcărești s-a încheiat însă repede, după cum aflăm din volumul lui Ion P. Licherdopol: „Entuziasmul ce provocase anii trecuți descoperirea apelor minerale de la Văcărești (apele feruginoase) a fost efemer și nici nu putea fi altfel. Apa aceea, precum și acelea care izvorăsc din nisipurile de pe sub diferite maluri, cum este la Fierestreu și chiar la Giurgiu (la Smîrda, la Spitalul de pelagroși etc. am văzut în vara anului 1886 o apă feruginoasă care pe-ici era să producă aceeași vîlvă pe care a produs-o în București apa minerală de la Văcărești) nu este decît apă meteorică care, încărcată cu acid carbonic, a căpătat proprietatea de a dizolva oxidul de fier conținut în nisipul prin care ea se infiltreză. În special, apa minerală de la Văcărești mai provenea și din apa Dîmboviței care, îmbibînd nisipurile albiei sale, devenea feruginoasă și se scurgea în vreo excavațiune. Aceasta a și făcut ca izvorele de la Văcărești să sece îndată ce s-a adîncit matca Dîmboviței”. DosArEsECrETE.ro

Acuarelă de Amedeo Preziosi

Pictură de Amedeo Preziosi

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cap ai, Mintia ce-ți mai trebuie?

(urmare din pag. 1)

Am văzut cu toții ce s-a ales de promisiunile acelea. Acum, chiar dacă această privatizare s-o fi făcut cinstit și cu intenții bune, nimeni nu mai crede așa ceva, fiindcă după ce ne-am ars cu ciorbă, suflăm și-n iaurt.

Citind o știre pe HotNews.ro aflu că, „raportat la importanța domeniului energetic și la impactul pe care o astfel de investiție îl va avea pentru întreaga comunitate din zonă și pentru Sistemul Energetic Național, acționarul, Ministerul Energiei, a impus anumite condiții cumpărătorului, pentru a căror respectare caietul de sarcini prevede o serie de sancțiuni, pînă la desființarea vînzării și plata de daune-interese”. Ați citit, da? Ministerul Economiei s-a asigurat că, dacă investitorul nu își respectă partea de contract, îl poate sancționa sau își poate lua activul înapoi. În ce condiții, nu scrie, dar ar fi interesant de aflat.

Noul proprietar al termocentralei este o firmă cu acționari irakieni, ceea ce mă miră foarte tare pentru că eu știam că sînt extrem de săraci după cele două invazii ale Statelor Unite ale Americii, mult prea amărîți ca să ne poată plăti aproape 100 de milioane de euro și să mai investească încă 1 miliard! Deja mă întrebam cine-o fi în spatele lor cînd aflu, la fel ca-n bancurile cu Radio Erevan, că, de fapt, sediul firmei este în Iordania, iar societatea irakiană Mass Global Energy Rom este parte a concernului Mass Energy Holding, care deține la nivel global capacități de 8500 MW. Mass Group Holding, cu sediul în Iordania, își concentrează activitățile în trei sectoare principale: 1. Generarea de energie electrică;

2. Producția de ciment; 3. Producție de fier și oțel. În generarea de energie electrică, Mass are centrale care generează 7100 MW în modul BOO (Build, Operate & Own) – 3000 MW în capitala Bagdad, iar 4000 MW în Kurdistanul de nord al Irakului și 100 MW Wind în Regatul hașemit al Iordaniei. În ciment, compania produce 8 milioane de tone anual, iar în oțel, capacitatea de producție este de 1,25 milioane de tone anual.

Cum vedeți, firma-mamă e foarte importantă pe plan global; în schimb cea irakiană, care a cumpărat termocentrala noastră, s-a înființat abia în luna martie a acestui an, așa cum scrie financialintelligence.ro. Ce curios, nu? De ce-or fi avut nevoie cei de la Mass Holding de un intermediar în afacerea asta? Mai ales că „este prima investiție a grupului Mass în România și, cu siguranță, una dintre cele mai importante pentru dezvoltarea grupului nostru, care are misiunea de a deveni un exemplu la nivel global de generare de energie pentru oameni. Investițiile în modernizarea și dezvoltarea centralei Mintia în următorii ani se vor ridica la peste 1 miliard de euro și vor include dezvoltarea capacității de producție și, în același timp, adaptarea la noile standarde europene pentru trecerea de la producția de energie electrică din surse regenerabile și care să conducă la neutralitate climatică pînă în anul 2050”, a declarat Ahmad Ismail Saleh, președintele grupului Mass Group Holding, citat de același site financialintelligence.ro În sfîrșit, poate sînt eu cîrcotaș și oamenii chiar sînt de bună credință și ne vor dezvolta termocentrala astfel încît, pînă la 31 decembrie 2026, să finalizeze investiția

Lucrurile se complică în Ucraina

Lucrurile iau o turnură nouă, surprinzătoare, aparent defavorabilă Rusiei în războiul din Ucraina. Implicarea

SUA în confruntare e din ce în ce mai consistentă, iar Rusia se aşteaptă chiar la o implicare americană directă, la vedere. Armata ucraineană a fost practic înjumătăţită de ruşi („demilitarizare”) printr-un prelungit război de uzură. Dar, începînd din iulie-august, Rusia nu se mai luptă practic cu Ucraina, ci din ce în ce mai direct cu SUA şi cu NATO. Pregătirea armatelor SUA şi ale NATO nu suferă nici o comparaţie cu foarte slaba pregătire şi aproape totala lipsă de organizare şi de comandă a armatei ucrainene. În plus, comandantul-şef al Ucrainei, comediantul Volodimir Zelenski, pare a fi o catastrofă din punct de vedere militar. Dar Zelenski, cu enormul său prestigiu internaţional cîştigat de la începutul războiului şi pînă azi, participă nemijlocit la conducerea armatei ucrainene. Sau cel puţin aceasta e impresia pe care o lasă presa occidentală.

Deşi contraofensiva anunţată de ceva timp de Zelenski pentru recuperarea Hersonului, care dă şi numele regiunii, pare să fie un eşec grav pentru ucraineni după primele două valuri de atac pe cel mai slab front deschis de ruşi şi în care a fost folosită armata de elită ucraineană (antrenată în bună parte în Marea Britanie), Ucraina nu e nici pe departe gata să ceară pace, să se predea. Pentru că banii, foarte mulţi, armamentul şi instructorii militari curg dinspre SUA, Marea Britanie şi din ţări UE. Ultima acţiune ucraineană, încercarea de a lua ostatică delegaţia AIEA, a eşuat şi ea lamentabil, deşi ar fi fost pregătită de serviciile britanice şi de Boris Johnson personal. Bruno Bertez, citînd Ministerul Apărării rus, ne prezenta pe 1 septembrie, un tablou suprarealist, pe modelul James Bond: „Kremlinul era la curent cu planurile Direcţiei principale de informaţii a forţelor armate ucrainene care vizau să profite de sosirea misiunii AIEA şi să efectueze o debarcare amfibie pentru a încerca să pună stăpînire pe centrala nucleară de la Zaporojie şi să facă declaraţii zile la rînd cum că era vorba de forţe speciale ruseşti. Într-o formulă ideală pentru forţele speciale ucrainene, acestea şi-au fixat ca sarcină să ia ostatică însăşi delegaţia AIEA şi să menţină centrala nucleară sub controlul minelor, cerînd retragerea completă a trupelor ruse de pe teritoriul Crimeei. Rusia afirmă că Boris Johnson a adus cu el planul de operaţiuni şi cîţiva dintre instructori ca pe un acord de demobilizare în mandatul său de prim-ministru, dar, dacă operaţiunea ar fi reuşit, el ar fi refuzat să transfere

puterea invocînd o urgenţă internaţională care ameninţă cu o catastrofă la scară planetară. Pentru moment, 47 de combatanţi ai forţelor speciale ucrainene au fost distruşi, trei au fost făcuţi prizonieri şi doi sînt în stare gravă, între viaţă şi moarte. Un grup de 12 persoane e blocat din trei părţi şi nu are acces la apă şi la ambarcaţiuni (...). Operaţiunea a fost coordonată de ofiţeri ai MI6 din cartierul lor general de la periferia Kievului (surse ucrainene au confirmat tot ce a spus Kremlinul pînă acum, precum şi eşecul ambuscadei forţelor speciale ucrainene). Cei 64 de membri ai forţelor speciale ucrainene şi-au încheiat recent stagiul de pregătire în Regatul Unit şi au călătorit de la Varşovia la Odessa în 29 august”. Alţi 200 de ucraineni din forţele speciale, un al doilea val al operaţiunii pentru ocuparea centralei de la Zaporojie, aflaţi pe două barje, ar fi fost înecaţi în Nipru de forţele speciale ruseşti.

Cu toate aceste eşecuri evidente – contraofensiva deocamdată ratată pentru Herson (aproximativ 2.000 de morţi ucraineni şi foarte mult armament distrus, conform lui Stratpol), comandoul de la centrala Zaporojie anihilat –, SUA nu-şi pot permite să piardă războiul din Ucraina. Ar fi un nou Afganistan sau un nou Vietnam. Tocmai de aceea au decis să transforme Ucraina într-un al doilea Afganistan, dar pentru Rusia.

Philippe Rosenthal, un foarte cunoscut analist american, ne descrie destul de clar nivelul de implicare american în Ucraina: „Cu şase zile înainte de «scurgerea» de informaţii de pe Wall Street Journal” (în legătură cu contraofensiva împotriva Rusiei sub comanda unui responsabil militar american, un general cu două sau trei stele – n.n.), Pentagonul a publicat o listă impresionantă de arme moderne trimise în Ucraina pentru războiul împotriva Rusiei şi a precizat: „Din ianuarie 2021, Statele Unite au investit peste 10,6 miliarde de dolari în ajutorul de securitate pentru a-şi demonstra angajamentul durabil şi indefectibil pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei. Ajutorul cuprinde mai mult de 9,9 miliarde de dolari de cînd Rusia a pornit războiul său împotriva Ucrainei, la 24 februarie”.

Pentagonul confirmă că „din 2014, Statele Unite au furnizat peste 12,7 miliarde de dolari ca ajutor de securitate pentru formare şi echipamente care să ajute Ucraina să-şi păstreze integritatea teritorială, să-şi securizeze frontierele şi să-şi amelioreze interoperabilitatea cu NATO”. Mai trebuie adăugate şi cele 3 miliarde de dolari suplimentare pentru apărarea Ucrainei. Statele Unite se

de realizare a unei capacități energetice noi cu o putere instalată de minimum 1.290 MWH, din care minimum 800 MWH în bandă pe gaz și energie regenerabilă. Totuși, demararea investițiilor va fi posibilă după acordarea de către autorități a avizelor și autorizațiilor necesare. Un detaliu important. De ce? Păi tot așa a fost și cu Roșia Montană: s-a sistat totul din cauza neacordării avizelor și autorizațiilor. Dacă și aici va fi la fel și ne vom trezi că ei rămîn cu termocentrala în care nu investesc bani, chipurile că nu au avizele de mediu și nici statul român nu poate anula vînzarea pentru neîndeplinirea de către cumpărător a obligațiilor sale, fiindcă nu e el de vină, ci statul care nu i-a dat autorizațiile.

Centrala se degradează an de an, pînă la momentul în care ar costa prea mult să o repui în funcțiune: în acest caz, știm rețeta: o demolează, cîștigă din fierul vechi mai mult decît cele 91 de milioane plătite și rămîn cu 3 milioane de hectare de teren pe care le pot exploata după cum doresc. Știu eu ce conține subsolul acela?

Între timp, politicienii care au girat vînzarea sînt demult plecați din funcții și vor păți exact ceea ce a pățit Petre Roman pentru distrugerea industriei și a economiei naționale prin privatizările pe care le-a inițiat, încurajat și susținut. Sper ca eu să gîndesc greșit și lucrurile să nu se deruleze așa cum am scris mai sus. Totuși, pentru a avea garanția că așa ceva nu se va mai întîmpla, trebuie să ne pregătim să votăm în Parlamentul României un partid naționalist-liberal care să ia atitudine și să le arate tuturor românilor că politica se poate face și altfel, nu doar prin nepăsare și furt ca pînă acum.

afundă din ce în ce mai mult în conflictul direct cu Rusia. Expedierea de arme moderne, de muniţii, de miliarde către Ucraina, precum şi numirea operaţiunii şi a generalului însărcinat cu supravegherea ei cresc riscurile unui conflict direct”.

Alegerile de midterm din SUA, din noiembrie, prin care se vor reînnoi 435 de reprezentanţi (deputaţi) şi 35 de senatori din 100, forţează Administraţia democrată americană la o victorie de răsunet înaintea votului. Pe de altă parte, Administraţia Joe Biden nu-şi poate permite nici prelungirea războiului pînă la viitoarele alegeri prezidenţiale de peste doi ani, pe care le-ar pierde sigur în acest caz. Loviturile sub centură, asasinatele (Daria Dughin, de exemplu), sabotajele pe teritoriul Rusiei, operaţiuni teroriste diverse, lovituri cu rachete cu rază lungă de acţiune se pot înmulţi exponenţial.

Spre deosebire de Administraţia democrată americană, Vladimir Putin şi Rusia par să fie interesaţi de prelungirea conflictului din Ucraina. Economia rusă e aptă să facă faţă unui război de durată, iar producţia de armamnet poate lucra în cadenţă. Donbass-ul va fi pînă la urmă eliberat integral şi cele două republici, Lugansk şi Doneţk, vor vota în două referendumuri separate pentru alipirea la Federaţia Rusă. Crimeea nu se va mai întoarce niciodată la Ucraina. Probabil, nici regiunile Herson şi Zaporojie. De altfel, în aceste regiuni a fost introdusă rubla, restabilită rusa ca limbă oficială şi s-a stabilit în cea mai mare parte administraţia rusă. Mariupolul şi alte localităţi distruse de război se reconstruiesc rapid. Rămîn în suspans regiunile Harkov, Odessa şi, poate, Dniepropetrovsk.

Marele interes al Rusiei de a prelungi războiul din Ucraina, un interes, de altfel, destul de recent, este legat de războiul său economic cu Occidentul. Gazul poate ajunge la iarnă la 5.000 euro mia de metri cubi, spune fostul preşedintre Dmitri Medvedev. Pivotarea economică a Rusiei spre Asia, în principal China, India, Iran, e în desfăşurare. Doralul şi euro sînt atacate în multe feluri de Rusia şi de aliaţii săi din lumea „B”.

Dacă războiul se va prelungi, va fi doar în avantajul Rusiei. SUA şi UE au interesul să limiteze pierderile de bani şi de material militar, dar şi să iasă în vreun fel din catastrofa produsă de sancţiunile economice aplicate Rusiei. Raportul de forţe în Ucraina e constant pe muchie de cuţit. Iar riscul unui conflict nuclear între cele două superputeri nucleare este în evidentă creştere. PETRU ROMOȘAN (ART-EMIS.RO)

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Un proiect de lege inițiat de către deputatul PNL Andrei Gheorghe prevede ca Ministerul Educației să coopteze Academia Română și institutele de cercetare a istoriei României în procesul de stabilire a programei pentru istoria recentă a țării noastre, care ar urma să fie studiată de elevi în ultimul an de gimnaziu și ultimul an de liceu. Inițiativa liberalului survine în contextul în care un coleg de partid al acestuia, Alexandru Muraru, a spus că istoria comunismului ar trebui studiată obligatoriu în școală ca disciplină distinctă. Propunerea lui Muraru a fost susținută și de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). ● Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, afirmă că Vladimir Putin vrea să distrugă vieţile tuturor europenilor şi arată cum ar putea Occidentul să ajuute Ucraina. Într-un mesaj video difuzat sîmbătă seară, preşedintele ucrainean a avertizat că Rusia încearcă să crească şi mai mult presiunea asupra Europei în ceea ce priveşte energia, în contextul în care Moscova a oprit complet livrările de gaze prin conducta Nord Stream. „De ce face asta? Rusia vrea să distrugă viaţa fiecărui european, în toate ţările continentului nostru, vrea să slăbească şi să intimideze întreaga Europă, fiecare stat. Unde nu poate face asta prin forţa armelor convenţionale, Rusia o face cu armele energetice. Încearcă să atace cu sărăcie şi haos politic unde, deocamdată, nu poate lovi cu rachete”, a subliniat Zelenski. ● Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), indicele global al preţurilor produselor alimentare a scăzut şi în august, pentru a cincea lună consecutiv, coborînd şi mai mult faţă de maximul istoric atins în martie, reluarea exporturile ucrainene de cereale contribuind la îmbunătăţirea perspectivelor aprovizionării. Pe de altă parte, creșterea prețului la produse alimentare este din ce în ce mai greu de suportat de către români în contextul în care salariile stagnează. „Intrăm într-o perioadă în care lucrurile se accentuează într-o direcție extrem de prericuloasă și anume consumul scade. Scade consumul pentru că populația nu mai are bani după concedii, după faptul că nu au crescut veniturile, dar au crescut prețurile. În 2-3 săptămîni vom avea o criză de lichiditate, adică populația nu va mai avea bani, nu are cum să aibă pentru că veniturile nu cresc sub nici o formă iar veniturile au tendință de creștere extraordinar de explozivă. Deci lucrurile merg înspre rău”, a declarat analistul economic Mircea Coșea. ● Fostul președinte al SUA, Barack Obama, a cîștigat, sîmbătă, premiul Emmy pentru cel mai bun narator. Singurul alt președinte care a cîștigat un Emmy a fost Dwight Eisenhower. Compania de producție a lui Obama, Higher Ground, se află în spatele seriei de cinci părți, „Our Great National Parks”, despre parcurile naționale din întreaga lume.Premiul se alătură celor două premii Grammy ale lui Obama, punîndu-l la jumătatea drumului spre a deveni un Egot – personalitate care a cîștigat cîte un premiu la fiecare gală Emmy, Grammy, Oscar și Tony. ● Big Pharma învîrte banii cu lopata. Un nou vaccin anti-Covid-19 a fost aprobat de urgență în China. Compania chineză CanSino Biologics Inc. a declarat duminică că vaccinul său anti Covid-19, dezvoltat recent, a fost aprobat de autoritatea de reglementare a medicamentelor din China pentru utilizarea de urgență ca vaccin de rapel. „Aprobarea va avea un impact pozitiv asupra performanței companiei dacă vaccinul va fi ulterior achiziționat și utilizat de către agențiile guvernamentale relevante”, a declarat CanSino. Compania a avertizat, totuși, că se va confrunta cu o concurență acerbă din partea altor vaccinuri din China care au obținut, de asemenea, aprobarea guvernamentală sau se află în teste clinice, informează U.S. News. China a acordat o autorizație de utilizare de urgență și pentru vaccinul Covid-19 al Livzon Pharmaceutical Group Inc. ca vaccin de rapel, a declarat vineri Livzon, unul dintre cele doar două produse noi împotriva acestei boli pe care țara le-a autorizat în mai mult de un an. ● Un articol din New York Times descrie un război ciudat: lupta acerbă pentru controlul cerului, al norilor și al ploii care poate cădea într-un Orient Mijlociu din ce în ce mai deșertic. Cotidianul american povestește astfel cum, în 2018, un

general din puternicul Corp al Gardienilor Revoluției din Iran, Gholam Ridha Jalali, a acuzat Israelul și „o altă țară” că fură norii care aparțin de drept și în mod inerent Iranului, împiedicînd astfel țara să primească, în plină secetă, prețioasa ploaie. ● Europa se confruntă cu ceea ce va fi probabil cea mai gravă secetă din ultimii 500 de ani, potrivit unei analize preliminare realizate de Centrul Comun de Cercetare al Uniunii Europene. Raportul a constatat că aproape toate rîurile din Europa au secat într-o oarecare măsură, ceea ce a dus la „o reducere substanțială” a randamentului culturilor de vară. O lipsă severă de precipitații și valurile de căldură prezente începînd cu luna mai au afectat în mod vizibil cursurile de apă din regiune. „Nu am văzut acest nivel de secetă de foarte mult timp. Nivelurile apei în unele dintre principalele căi navigabile sînt mai scăzute decît au fost în decenii. Acest lucru va avea un impact foarte semnificativ asupra activității economice și umane”, a declarat pentru CNBC Matthew Oxenford, analist senior pentru Europa la consultanța The Economist Intelligence Unit. ● Adrian Majuru, managerul Muzeului Municipiului București, a vorbit despre inițiativele de extindere a capitalei din urmă cu 100 de ani. „Nu am avut, din păcate, perspectiva unui nou București, integrat într-un proiect urbanistic cu perspectivă medie ca timp”, a spus managerul. „Bucureștiul nu este un oraș turistic, din păcate. A fost cu greu îndreptat în direcția aceasta și cu 100 de ani în urmă. Este un oraș de business, de citybreak pentru turismul – dacă vreți – aventuros. Un loc în care să vii și să pleci către alte locuri”. Bucureștiul este sufocat de construcții, mașini, clădiri și gunoaie. ● În cadrul unei reuniuni care va avea loc pe 9 septembrie, Miniştrii Energiei din UE vor discuta opţiunile pentru a ţine sub control creşterea preţurilor, inclusiv o plafonare a preţului gazului şi linii de credit de urgenţă pentru operatorii prezenţi pe piaţa energiei, se arată într-un document consultat de Reuters şi elaborat de Republica Cehă, ţara care asigură semestrul acesta preşedinţia Uniunii Europene. În document, consultat de Reuters, se arată că printre opţiunile luate în calcul de oficialii UE se află o plafonare a preţului gazului folosit pentru producerea electricităţii, sau scoaterea temporară a centralelor electrice pe bază de gaze naturale din actualul sistem UE de stabilire a preţurilor electricităţii. De asemenea, miniştrii Energiei din UE vor lua în considerare oferirea urgentă a „unui sprijin pan-european, sub forma unei linii de credit” pentru operatorii prezenţi pe piaţa energiei care se confruntă cu apeluri în marjă ridicate. ● Într-un nou raport lansat luni, organizația pentru drepturile omului Human Rights Watch a susținut noi dovezi care arată o colectare sistematică a ADN-ului pentru populații întregi din Tibet, ca parte a unei activități de „detecție a crimelor”. „Nu există dovezi disponibile public care să sugereze că oamenii pot refuza să participe sau că poliția are dovezi credibile ale unui comportament criminal care ar putea justifica o astfel de colectare”, a spus organizația, adăugînd că colectarea în masă în acest scop a fost o încălcare gravă a drepturilor omului, deoarece „nu poate fi justificată ca fiind necesară sau proporțională”. Raportul a descris campania drept „poliție intruzivă” care ia mostre de la toți locuitorii din unele sate, inclusiv cei de pînă la cinci ani, sau de la toți rezidenții de sex masculin. ● Femeile ucrainene care au profesii relevante pentru serviciul militar nu vor mai putea părăsi țara începînd cu 1 octombrie, transmite televiziunea publică ucraineană (Suspilne), citîndu-l pe un avocat al Ministerului Apărării din țară, Volodimir Smilka. Femeile care au pregătire în 14 domenii, inclusiv telecomunicații, chimie, biologie și altele, sînt eligibile pentru serviciul militar. El a subliniat că țara „se apropie de standardele NATO nu numai în ceea ce privește armele, ci și în ceea ce privește înregistrarea militară”. ● Anul acesta, școala a început la 5 septembrie, pentru prima oară după ce s-a renunțat la data tradițională stabilită pentru începerea anului școlar, la 15 septembrie a fiecărui an. Noua reformă a învățămîntului include și o serie de alte modificări, ale căror efecte vor putea fi evaluate în anii următori. Printre alte măsuri, s-a decis organizarea anului școlar în 5 module, fragmentate cu 5 vacanțe, renunțarea la tezele trimestriale, încheierea mediei făcîndu-se la finele anului. Anul școlar 2022-2023 are o durată de 36 de săptămîni, dar este la fel de scurt ca

cel actual, în privința numărului de zile de școală. De asemenea, ,,Școala altfel” și ,,Săptămîna verde” se vor desfășura în perioada 27 februarie – 16 iunie 2023, în intervale de cîte 5 zile consecutive-lucrătoare, potrivit Edupedu.ro. ● Marea Britanie are un nou prim-ministru. Liz Truss, ministru de Externe în guvernul lui Boris Johnson, a cîştigat, în faţa lui Rishi Sunak competiţia internă din cadrul Partidului Conservator britanic, după demisia premierului Boris Johnson. Liz Truss va fi învestită premier marţi, 6 septembrie, după ce va fi primită de regina Elisabeta a II-a la Castelul Balmoral în Scoţia, unde va veni şi premierul în exerciţiu pentru a-i prezenta suveranei demisia, pe care și-o anunțase în iulie, după ce rezistase mult timp în faţa contestatarilor din propriul partid şi scandalurilor, eclipsate o perioadă de războiul început de Rusia împotriva Ucrainei pe 24 februarie. Încă de atunci, acesta s-a remarcat prin susţinerea fermă faţă de Kiev, mai ales prin ajutorul militar oferit. ● Preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, a recunoscut duminică, 4 septembrie, că este ruşinos faptul că țara sa a avut nevoie de 50 de ani pentru a ajunge la un acord prin care să despăgubească rudele victimelor israeliene ale luării de ostateci de la Jocurilor Olimpice de la München din 1972. Pe 5 septembrie 1972, opt membri ai organizaţiei palestiniene ,,Septembrie Negru” au intrat într-un apartament al delegaţiei israeliene din Satul Olimpic, ucigînd doi sportivi israelieni şi luînd ostatici alţi nouă membri ai delegaţiei, în speranţa unui schimb cu 232 de prizonieri palestinieni. Intervenţia serviciilor de securitate germane s-a încheiat cu moartea tuturor ostaticilor, un rezultat sîngeros, pentru care autorităţile vest-germane au fost parţial responsabile. Cinci agresori palestinieni au fost împuşcaţi şi alţi trei au fost arestaţi. Guvernul cancelarului Olaf Scholz a fost de acord să deblocheze, pentru compensări, suma de 28 de milioane de euro, plătiţi de landul Bavaria şi München. Vor fi, de asemenea, desecretizate documente pentru a permite istoricilor germani şi israelieni să aibă o mai bună înţelegere a ceea ce s-a întîmplat. Președinele statului Istrael, Isaac Herzog, şi-a exprimat speranţa că acordul va conduce ,,acest episod dureros într-un punct al vindecării”. ● Perturbarea lanțurilor de aprovizionare globale din pandemie și efectele secundare ale războiului Rusiei în Ucraina s-au combinat pentru a determina creșterea prețurilor la energie, mărfuri și produse de primă necesitate, scrie Reuters. În acest context, guvernele din statele europene au luat o serie de măsuri în favoarea consumatorilor și a companiilor. Astfel: * Germania va cheltui cel puțin 65 de miliarde de euro pentru un nou pachet de măsuri de protecție a consumatorilor și a întreprinderilor împotriva inflației. Planul include o taxă pe cîștiguri excepționale, creșteri ale beneficiilor și extinderea subvențiilor pentru transportul public. Berlinul anunțase deja taxa pe prețul gazelor naturale pe care intenționează să o impună consumatorilor începînd cu 1 octombrie, în timp ce în iulie a convenit asupra unui ajutor de stat de 15 miliarde de euro (15,05 miliarde de dolari) pentru Uniper, cel mai mare importator de gaze rusești din țară. * Spania va reduce taxa pe valoarea adăugată (TVA) la gaze de la 21% la 5% începînd din octombrie, pentru a ajuta gospodăriile să achite facturile la utilități. De asemenea, guvernul a redus TVA-ul la electricitate de două ori în ultimul an, la 5%. * Italia pregătește un nou pachet de mai multe miliarde de euro pentru a ajuta firmele și familiile să se protejeze de inflație. Proiectul de lege s-ar adăuga la cele aproximativ 52 de miliarde de euro pe care Roma le-a bugetat deja în acest an pentru a atenua impactul prețurilor foarte mari la electricitate, gaz și benzină. * Parlamentul francez a adoptat la 3 august un proiect de lege de ajutor de 20 de miliarde de euro, care ridică pensiile și unele plăți sociale, permițînd totodată companiilor să plătească bonusuri mai mari fără impozit. La sfîrșitul lunii august, guvernul a declarat că nu exclude o taxă pe profit pentru companii. * Polonia a aprobat un nou pachet de măsuri, care include subvenții pentru centralele termice ale căror creșteri de preț nu vor depăși 40%, precum și un transfer de numerar de 13,7 miliarde de zloți (2,91 miliarde de dolari) pentru municipalități, pentru a ajuta locuitorii să facă față facturilor energetice în creștere. De asemenea, în iulie, țara a introdus o schemă de ajutor pentru deținătorii de credite ipotecare în monedă locală.

Mircea Geoană, următorul Iohannis al României

Neamurile proaste care de 32 de ani fură cu șapte mîini din România îl visează acum pe Mircea Geoană în rolul de urmaș al neamțului gîngav la tronul de guvernator al coloniei România. Acesta va fi numit în 2023, și nu în 2024, cum crede prostimea. Cei care mă citiți regulat, știți că am un cufăr cu vechituri din care scot tot felul de snoave care vă explică trecutul pentru a înțelege viitorul. Azi am găsit în cufăr ceva despre Mircea, următorul „salvator” al românilor rupți în fund și cu veceu în curte.

În 1989, Mircea al nostru era inginer constructor la întreprinderea Energomontaj din București, iar în 1990, după lovitura de stat organizată de Iliescu la ordinul lui Gorbaciov, tînărul inginer este acceptat brusc taman în Ministerul Afacerilor Externe, unde, curînd, urma să ocupe funcția de Director al Direcției Afaceri Europene!

Băi români, cîți dintre voi ați ajuns directori la Externe direct din fabrică? Vreți și voi să faceți ca Mircică? Nu e greu, trebuie doar să fiți și voi copiii generalului Ioan Geoană, cel care a fost pînă în 1990 Șeful Apărării Civile, cel care a lansat diversiunea cu „teroriștii” din decembrie după ce îi blocase lui Ceaușescu accesul în tunelul de evacuare din subsolul Comitetului Central în 22 decembrie 1989. Ioan este și cel care în anii ‘70 negociase cu Edgar Bronfman, Președintele Congresului Mondial Evreiesc, la ordinul lui Ceaușescu, prețul plecării evreilor români din țară.

Revenind la Mircea, în 1990 MAE era deja condus de Adrian Năstase, protejatul lui Iliescu, deci inginerul nostru deja pășea în viață cu dreptul, recomandat fiind de groparul neamului românesc (Iliescu) viitorului vînzător al industriei românești (Năstase). În 1994, Teodor Meleșcanu, ajuns și el ministru de Externe, îl unge pe Mircea al nostru mare dregător în funcția de Director General pentru Asia, America Latină, Orientul Mijlociu și Africa. „Teo” Meleșcanu fusese ofițer acoperit al DIE, om cu ștate vechi de serviciu în străinătate, de unde și susținerea sa imediat după lovitura de stat. Tot „Teo” al nostru, mare prieten cu Iliescu, îl face pe Mircea ditamai purtător de cuvînt al MAE între 1993 și 1995. Trecuseră doar trei ani de cînd purtătorul de cuvînt al diplomației

românești strîngea șuruburi și aprindea becul la fabrică. Continuîndu-și ascensiunea fulminantă, Mircea este numit de Iliescu în 1996, la numai 37 de ani, ditamai ambasador al României în Statele Unite ale Americii. Trecuseră doar șase ani de cînd Mircea era un pîrlit de inginer într-o fabrică anonimă din București.

Așa a intrat Mircea în politică și cei de mai sus sînt cei care l-au pus cu forța în fruntea bucatelor furate de la voi.

Acum, aceiași ticăloși vor să vi-l bage iar pe gît, și pentru asta vor miza pe memoria voastră scurtă, pe noua generație ignorantă și pe abilitatea Serviciilor de a vă face din cuvinte.

Pentru asta, în perioada următoare vi se vor spune multe basme frumoase despre el din perioada anilor 2000. Acestea vă vor fi servite curînd conștiincios de către Servicii prin pana ziariștilor și vocea comentatorilor lor fideli din România. Vor fi povești frumoase, dar toate vor acoperi adevărul urît din trecut. Orice basme frumoase veți afla despre Mircea Geoană în lunile care urmează, vreau să nu uitați nici o clipă că acesta a fost ridicat, promovat și protejat de către Iliescu, Năstase, Meleșcanu și toată haita lor de dușmani ai României.

Votîndu-l pe Geoană, de fapt, îl votați iar pe Iliescu, îl aduceți iar la putere pe Năstase și dați un mare șut în gură naționalismului curat și ideii naționale pentru care luptăm toți cei care mai credem în steaua românimii. Să nu ziceți că nu v-am spus.

Europa continuă să ia gaz de la ruși Ignoranța, vechea meteahnă a omenirii

Gazul rusesc ajunge bine mersi în Europa în timp ce prostimea crede în basmele despre embargo și așteaptă cuminte să vină frigul.

Cînd a început conflictul din Ucraina v-am spus că sancțiunile impuse Rusiei sînt praf în ochii săracilor și că la fel a fost mereu în istorie. Resursele naturale au ajuns mereu unde a trebuit și cînd a trebuit, indiferent de contextul politic servit maselor ignorante. La fel este și astăzi, așa cum demonstrează o analiză publicată pe site-ul financiar Zero Hedge, din care reiese că gazul lichefiat rusesc este cumpărat masiv de către chinezi și apoi revîndut la prețuri uriașe europenilor.

Astfel, compania chinezească JOVO a anunțat vînzarea unui cargou cu gaz lichefiat unui cumpărător european. În același fel, grupul chinezesc de companii Sinopec, cel mai mare deținător de rafinării de petrol din China, a anunțat că a vîndut gaz lichefiat pe piața europeană, unele surse menționînd 45 de cargouri cu gaz lichefiat. Mai pe înțelesul tuturor, China cumpără gaz lichefiat din Rusia, îl transferă pe propriile cargouri și astfel acesta devine gaz chinezesc, după care îl vinde la liber Europei pentru că, nu-i așa, UE nu mai cumpără de la ruși, ci de la chinezi.

În timp ce ziariștii prostituați vă arată cum rușii închid conductele de gaz înspre Europa, iar liderii politici aplaudă „curajul” și „hotărîrea” cu care UE luptă împotriva lui Putin, în realitate Rusia continuă să alimenteze bine mersi Europa cu gaz pe mare, dar la prețuri de două sau de trei ori mai mari. Sărăcimea își pune steagul galbenalbastru la profil și strigă „Slava”, după care se scobește în buzunare să adune banii pentru factura la energie.

Cel mai hilar este că, deși Europa ar putea să cumpere gaz rusesc la preț normal, preferă să vă mintă că sancționează regimul lui Putin, cînd, în realitate, bagă mult mai mulți bani în buzunarele lui Xi și ale lui Putin pentru că amîndoi vînd Europei gaz

mai scump decît s-ar cuveni. Rezultatul? China ajută Rusia să ocolească sancțiunile și amîndouă țările fac o tonă de bani, Europa știe că gazul este rusesc, dar nu-i pasă și are deja rezervele de gaz necesare pentru la iarnă, ca și pînă acum, iar plata gazului este făcută de cei cu stegulețe la profil și de noi ceilalți, care sîntem prea proști pentru a înțelege mersul lumii, natura umană și jungla deghizată în democrație.

Și, uite așa, cei educați înțeleg că Europa e la fel de prietenă și cu Xi, și cu Putin, și cu Biden, că „războiul” din Ucraina face parte din planul lor comun de sărăcire a populației pentru retragerea din circulație a uriașei mase monetare introdusă timp de doi ani în timpul falsei crize sanitare și al cărei scop dublu a fost reducerea populației și anularea drepturilor omului.

Simplu, nu-i așa?

Următorul spectacol de circ pentru pălmași va fi retragerea banilor în numerar de pe piață și înlocuirea lor cu… nimic, în formă de „monede virtuale”, și ei vor accepta jaful acesta pentru că niște ziariști le vor spune că e tot pentru binele lor…

De aceea vă tot scriu de nu mai am mină-n pix să vă educați, pentru că altfel sînteți condamnați să fiți cobaii celor care sînt educați, dar care nu au interesul vostru la inimă.

Înaintea Secolului al XVIII-lea, cînd cercetarea geologică începea să sugereze că Pămîntul are o vechime de multe milioane de ani, singurele surse credibile de informație erau Biblia, ceva astronomie și istoria Orientului Mijlociu și a Egiptului.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pămîntul...”; „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte...”; „Şi Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa întregului pămînt şi orice pom care are în el rod cu sămînţă: aceasta să fie hrana voastră»”. De aici și-a început cercetarea episcopul irlandez din Armagh, James Ussher în jurul anului 1658, cînd a vrut să afle vîrsta Pămîntului. Acesta a alăturat premiselor biblice de mai sus vîrsta uriașă a patriarhilor din Biblie, apoi a adăugat o combinație de cîteva cicluri astronomice la modă în acea vreme și pasaje din istoria Orientului Mijlociu și a Egiptului pentru a anunța lumea academică a Secolului al XVII-lea că Pămîntul s-a născut... într-o zi de sîmbătă, în data de 22 octombrie, cu exact 4004 ani înainte de nașterea lui Isus Christos.

Episcopul a explicat construcția logică a raționamentului său, iar omenirea l-a crezut. Acesta scria că, la început, ziua a fost egală cu noaptea, deci facerea lumii trebuie să se fi petrecut la Echinocțiu. Tot pe cale deductivă, episcopul nostru a mai concluzionat și că, pentru a putea să le dea mîncare lui Adam și Evei, Dumnezeu i-a făcut pe aceștia în vremea cînd recoltele erau coapte deja în Grădina Edenului. Această datare exactă a facerii lumii s-a consacrat și a fost înscrisă pe manșeta multor Biblii tipărite între începutul Secolului al XVIII-lea și jumătatea Secolului al XIX-lea.

Oricît de hilar vă pare astăzi acest exercițiu științific al vremii, trebuie să știți că episcopul nostru nu a fost primul care a încercat să afle vîrsta Pămîntului. Cu cîțiva ani înaintea sa, chiar Vice Cancelarul Universității Cambridge din Anglia, John Lightfoot, estimase că cerul și Pămîntul fuseseră create de Dumnezeu în septembrie 3929, înainte de Nașterea lui Isus. Pe lîngă el, și alți oameni educați, precum Martin Luther și chiar Johannes Kepler, celebrul matematician care a descoperit legile mecanicii cerești, cu toții au plasat facerea Pămîntului cam cu 4.000 de ani înainte de Isus.

La vremea aceea, episcopul Ussher, Martin Luther și Johannes Kepler erau oameni cunoscuți în comunitățile lor pentru că știau multă carte și cei mulți, analfabeți și săraci priveau înspre ei cu admirație și încredere.

Tragedia omenirii era că și experții vremii, și prostimea erau la fel de ignoranți fără să o știe.

Credeți că experții de azi nu mai sînt ignoranți? Credeți că prostimea de azi nu este la fel de ignorantă? „Dacă nu ne educăm, sîntem în pericol de a-i lua în serios pe cei educați...” (G.K. Chesterton).

Pagină realizată de BOGDAN VASILE

Doza de sãnãtate

Durerile de spate

Conform statisticilor medicale, 95% din durerile de spate au cauza principală necunoscută. Una din trei persoane are dureri de spate, iar în activitatea zilnică întîlnim copii cu afecțiuni ale coloanei vertebrale. În practica zilnică deosebim durerile de spate acute (sub șase săptămîni), subacute (șase-douăsprezece săptămîni) și durerile de spate cronicizate (peste douăsprezece săptămîni). După infecțiile aparatului respirator, durerile de spate sînt cel mai des întîlnite. Un semnal de alarmă este numărul în creștere al durerilor de spate la copii, dureri mai des întîlnite, în trecut, la persoanele cu vîrste cuprinse între 50 și 70 de ani. Tot un semnal de alarmă ar trebui să fie și numărul mare al îmbolnăvirilor la vîrste fragede, de boli care, în mod normal, apăreau după o vîrstă mult mai înaintată (diabet, dureri de spate, colon iritabil).

Cauzele durerilor de spate sînt multiple, de la accidente și modificări degenerative, la rupere de discuri, stenoze spinale sau cauze tumorale. În 95% din cazuri, durerile au o cauză neclară, a cărei sursă se găsește în aparatul osos. Medicina energoinformațională identifică, de cele mai multe ori, blocaje în zona cervicală, cu iradiere a durerii spre umeri (adesea pînă la coate), cu pierderi de echilibru și dureri de cap.

Oistorie a farselor (266)

Farsorul cosmic (2)

Deşi la început erau sceptici în privinţa unor evenimente precum mişcarea de obiecte, levitaţia, bătăile în masă, materializările fizice, posedarea de către spirite, comunicarea prin voce şi mesajele directe din lumea celor dispăruţi, aceste personalităţi au căpătat certitudine cu privire la realitatea supravieţuirii sufletului omenesc după moarte, deşi frauda în acest domeniu era şi este un fapt obişnuit. Mediile ce organizau sesiuni de spiritism în încăperi slab luminate foloseau multe şiretlicuri, precum măşti învelite în pînză pentru a ţine loc de spirite materalizate; tifon ascuns în gură pentru a produce efectul de „ectoplasmă“ (termen ce descrie materia tranzitorie produsă de către medii în starea de materializare fizică); frînghii sau sîrme ascunse care, odată trase, produceau efecte psihocinetice false. Astfel de trucuri îi convingeau pe sceptici că fenomenele erau mereu rezultatul unei fraude, cu scopul obţinerii de faimă sau bani. Cauza susţinută de medii nu a fost deloc îmbunătăţită de apelurile acestora la „călăuzele spirituale“ ce dădeau de înţeles că ar fi tibetani dematerializaţi, şefi decedaţi ai pieilor roşii sau scoţieni puşi pe şotii.

De ajutor nu au fost nici şarlataniile puse la cale de medii precum Florence Cook sau Eusapia Palladino. Fizicianul Sir William Crookes (1832-1919) aproape şi-a distrus reputaţia în 1874, cînd a sprijinit-o pe frumoasa Florrie Cook în afirmaţia ei conform căreia ar fi reuşit să materializeze spiritul lui Katie King, fiica demult răposată a unui pirat. Convingîndu-i pe părinţii lui Cook să o lase să se mute în casa lui „pentru a continua studiul”, nu e greu de priceput că William Crookes s-a ocupat de alte studii, nu de materializările ei – ulterior, Florence a declarat ca şedinţele de spiritism reprezentau o acoperire mincinoasă a relaţiei intime dintre ei doi.

Cît o priveşte pe Palladino (1854-1918), fenomenele asociate cu numele său au fost atît de violente si extenuante, încît ea trişa de cîte ori putea, în timpul şedinţelor de spiritism fiind deseori legată de scaun. În cartea sa Moartea şi misterul ei, astronoma franceză Camille Flammarion povesteşte cum, atunci cînd se înfuria, canapeaua, mesele sau obiectele mai uşoare începeau să zboare frenetic prin cameră; cum un bărbat a fost chiar aruncat din scaunul care „a aterizat pe masă cu un zgomot puternic“; şi cum excrescenţe ca nişte membre umane îi apăreau din corp. Everard Fielding

De multe ori, cauza durerilor de spate se găsește în diferite probleme interne, precum: pleurita, ulcerul duodenal, durerile musculare, embolia pulmonară, colicile biliare, pancreasul inflamat, pietrele la rinichi, durerile menstruale și alte afecțiuni ginecologice.

Fumătorii prezintă un risc mai ridicat ca durerile de spate să se cronicizeze, deoarece nicotina îngustează vasele de sînge, fapt care are repercusiuni asupra circulației sanguine. Oasele sînt irigate insuficient și se subțiază. Disfuncțiile craniomandibulare sau plombele dentare prea înalte duc, de asemenea, în timp, la dureri de spate. Statisticile arată că majoritatea intervențiilor chirurgicale sînt neeficiente; acestea ar trebui să constituie ultima opțiune.

În terapiile destinate durerilor de spate, medicina energo-informațională recomandă deblocarea energetică a discurilor coloanei, repunerea comunicării energetice între discuri (mai ales între 1-7), detoxifierea întregului organism la nivel celular, reglarea nervului sciatic, metabolismului și întărirea imunității coloanei.

Durerile lombare sînt adesea cauzate și de alte afecțiuni gastro-intestinale; de exemplu, un colon leneș (motilitate redusă) provoacă, în timp, și dureri lombare.

de la SPR, care împreună cu mai mulţi colegi a condus unsprezece şedinţe de spiritism alături de Palladino în 1908, în oraşul italian Napoli, scria mai tîrziu: „Am văzut cum această femeie extraordinară era ţinută de mîini şi de picioare de colegii mei, complet imobilizată, cu excepţia momentelor ocazionale în care îşi dezmorţea un braţ sau un picior; între timp, un fel de entitate îmi apăsa încontinuu mîna într-o poziţie în care, era clar, Palladino nu avea cum să ajungă“.

Erotismul afişat deschis de Eusapia reprezenta, de asemenea, un obstacol. Prejudecăţile sexuale (multe medii fiind femei) au împiedicat mereu o evaluare corectă. Pentru mulţi, ştiinţa este, sincer vorbind, masculină, un lucru la fel de normal ca răsăritul soarelui; practica medierii spiritiste pare echivocă, dubioasă şi inerent dezonorantă. Unele medii au trecut prin încercări frauduloase de a li se dovedi şarlatania. Mina Crandon a răspuns provocării lansate de Houdini, dînd naştere unor adevărate manifestări fizice ale spiritelor, dar Houdini a fost prins falsficînd testele, cu intenţia de a o discredita. Totuşi alţii, precum Daniel Dunglass Home (1833-1886), Eileen Garrett (1893-1970) şi Leonore Piper (născută în jur de 1900) nu au fost niciodată prinşi cu şiretlicuri. În ciuda unor examinări riguroase. Şi mai mult de atît, au scos la iveală atît de multe fenomene şi informaţii ce nu ar putea fi obţinute prin mijloace obişnuite, încît anchetatorii serioşi (de ex., cei neinfluenţaţi nici de anterioara credulitate sau incredulitate) ajungeau de obicei la concluzia că mediile veritabile au acces la cunoştinţe explicabile doar prin telepatie sau prin supravieţuirea după moarte a acelor persoane cu care se dorea intrarea în contact.

Scepticismul e uşor de îmbrăţişat, dar neîncrederea în fiecare caz este posibilă doar dacă se presupune că toţi observatorii unor astfel de cazuri de spiritism sînt nişte naivi ce pot fi păcăliţi cu uşurinţă. D.D. Home a demonstrat propria sa levitaţie şi a mobilei sale, a ţinut în mînă bucăţi de cărbune încins fără a se arde, a produs zgomote percutante din aer, a determinat instrumente muzicale să cînte singure, stilouri să scrie singure şi aşa mai departe. De necrezut? Totuşi, el a fost admirat de Lytton, Ruskin, Thackeray şi Longfellow. Ralph Waldo Emerson îl numea „un geniu prodigios“. Home nu a fost niciodată, nici măcar o singură dată, şi într-o epocă în care mediile erau frecvent demascate, acuzat de fraudă.

(va urma)

STUART GORDON

Multe persoane s-au obișnuit cu diferite laxative, care, în timp, duc, de asemenea, și la dureri de spate, intestinul tasînd prea mult coloana. Durerile toracice au adesea legătură cu afecțiunile existente în zona pulmonară; reglînd energetic funcționalitatea plămînilor, durerile dispar. Durerile cervicale sînt adesea însoțite de alte afecțiuni care se extind în dureri de umeri, pierderi de echilibru, stări de vomă, dureri de cap.

O terapie care întregește terapia energetică este VacuMed Intermitent, prin intermediul căreia se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu efecte vasodilatatorii, recomandată în elongații, în combinație cu o neurodistrofie secundară/ principală pe nervii coloanei, fracturi, luxații, rupturi ligamentare, musculare, recuperare după protezare de șolduri sau genunchi. În medicina sportivă este recomandată în scop profilactic, curativ și recuperator.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Ciripeli

ORIZONTAL: 1) Bibliotecă cu publicații periodice; 2) Se manifestă cu atracție; 3) Intrare în ring! – A ridica o suspendare; 4) Rudă apropiată – Cursă rapidă; 5) Rechemați la rampă – Cu Baba după el; 6) Lăsate în pace! – Gesturi mecanice; 7) Poezie făcută cu picioarele – Prin urmare; 8) Mutat în centru! – Are cumpăna ei – Primele idile!; 9) Milenara noastră moștenire; 10) Oamenii nisipurilor – Liber cugetători.

VERTICAL: 1) Scoasă din haos; 2) Responsabil cu lumină; 3) Hotare la miazănoapte! –Umplutură de frișcă! – Ascuțită brici; 4) Difuzate pe calea undelor – Primele la școală; 5) Tren fără locomotivă! – Vîrful Omul (pl.); 6) Realizat cu multă imaginație – În vîrful picioarelor!; 7) Pămînt cu apă – Picată bine; 8) Expunere în public – Plecat de jos... la atac!; 9) Scop în sine! – Bune de plată pentru depășiri... interzise; 10) A se înscrie în cerc – Scoase din cap.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,COLAJE”

1) UNIFICATOR; 2) TEMERITATE; 3) IN – LIRIC – C; 4) LOVIT – NAVE; 5) IR – CARENA; 6) ZORITE – INS; 7) ACAT –TATIC; 8) TIPARIT – TU; 9) ORAR – NEPOT; 10) RENEGA – ASI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Tezaure risipite

Este în logica istoriei ca fiecare ţară să deţină în patrimoniul său şi valori culturale ale altor popoare. Şi mă refer nu la acelea provenite din rapturi sau ocupaţii samavolnice, ci la bunurile care au urmat traseele prelungite şi de multe ori enigmatice ale risipirii în lume, ale circulaţiei seculare, ale achiziţiilor şi donaţiilor. Conceptului atît de modern de „schimb cultural” ar trebui să i se adauge şi valenţele străvechi ale acestor însămînţâri în pămînt străin, care în multe privinţe conferă farmec şi pigment pitoresc lăcaşurilor spirituale. Puţină lume ştie, de pildă, că exact în inima Bucureştilor, la Biblioteca Academiei Române, există un papirus egiptean vechi de circa 4000 de ani (fragment din „Cartea Morţilor”) şi un pergament byzantin de Secol XI („Canonul umilinţelor”) prevăzut şi cu 20 de miniaturi splendide. Cum au ajuns aici, pe ce cale misterioasă, prin cîte păduri de mîini au trecut pînă să fie găzduite de prestigioasa instituţie bucureşteană? Asta, ca să nu mai vorbim despre capodoperele plastice ale unor Rembrandt, Tizian, El Greco şi Rodin, despre tezaurele numismatice sau heraldice, despre cărţile cu însemnări autografe ale unor Voltaire sau Victor Hugo despre numeroase alte valori care împodobesc lăcaşurile româneşti sau colecţiile particulare. Tot astfel, cu aceeaşi seninătate şi înţelepciune, trebuie să înţelegem şi reversul medaliei: bunurile româneşti aflate pe alte meridiane ale lumii.

Acestui subiect deosebit de complex, cu dimensiuni politice, istorice, geografice, militare şi sociale, îi este închinată una dintre numeroasele lucrări de acest gen, publicată de Editura Sport-Turism: „Prezenţe culturale româneşti” de Virgil Cândea şi Constantin Simionescu. Albumul (pentru că este un album cu sute de reproduceri color şi cu explicaţiile de rigoare), abordează numai o mică parte a generoasei teme, şi anume valorile ce se găsesc în Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Portugalia, Spania şi Suedia. El vine după două lucrări asemănătoare, de mare succes, semnate de acelaşi cuplu, închinate valorilor româneşti de la Athos şi, respectiv, din Istanbul, Ierusalim, Paros, Patmos, Sinai, Alep. O carte similară, poate cu mult mai amplă, ar putea fi alcătuită pe alte coordonate geografice, exemplificînd subiectul cu valori ajunse în muzee şi biblioteci din SUA (mai ales că profesorul Cândea este autorizat în acest sens, descoperirile sale privitoare la opera lui Dimitrie Cantemir fiind relevante), Japonia, Canada, U.R.S.S. India, R.P. Chineză, Egipt, Chile, Argentina, Italia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria şi chiar Ţara de Foc. Dar, pînă la o asemenea carte, sau pînă la un album complet cuprinzînd cele mai reprezentative valori româneşti din toate ţările lumii, să ne mulţumim cu acest fragmentarium, binevenit şi el, şi să ne gîndim că s-a făcut un pas important în direcţia popularizării unui subiect asupra căruia pînă acum cîteva decenii se păstra o tăcere inexplicabilă. În prefaţa cărţii, Virgil Cândea face o pertinentă analiză a tuturor acestor bunuri, ca şi a itinerariilor pe care le-au

urmat, afirmînd în final: „Cartea de faţă prezintă o serie de capodopere, documente care, deşi au părăsit patrimoniul cultural naţional, sînt şi rămîn produse ale gîndirii româneşti şi se constituie în preţioase mărturii despre solidaritatea românilor cu popoarele prietene ale Europei”. Desigur, am fi fost cu mult mai fericiţi dacă aceste bunuri ar fi rămas în patrimoniul naţional, dar cum nu se mai poate face nimic, să acceptăm această realitate, gîndindu-ne că se putea şi mai rău. Iată, de pildă, urmele româneşti din Austria – ţară care, datorită realităţilor imperiale de pînă acum aproape 7 decenii, a absorbit foarte multe valori, fiind, din acest punct de vedere, teritoriul străin cu cele mai multe „semnături” de civilizaţie românească. Tezaurele de la Sînnicolaul Mare şi Şimleul Silvaniei, celebrul tablou al lui Franken cel Tînăr, reprezentîndu-1 pe Mihai Viteazul şi pe fiica sa Florica în anturajul împăratului Rudolf al 11-lea, apoi portretul lui Vlad Ţepeş (cu amendamentul meu personal că nu se află în Muzeul de istorie a Artei din Viena, ci într-un castel din Alpi), pe urmă harta Ţării Româneşti efectuată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Tetraevangheliarul scris de Filip din ordinul lui Ştefan cel Mare, cu frumoase miniaturi şi înluminuri, capela şi crucea ridicate în amintirea soldaţilor români care au participat la asediul Vienei, din 1683, făcînd dovada celor mai bune sentimente faţă de creştinătate, două imobile în care a funcţionat societatea „România Jună” şi multe altele – sînt numai cîteva dintre reperele româneşti care te invită la meditaţie şi te fac să nu te simţi deloc străin în această ţară. Desigur, mai puteau fi amintite şi alte jaloane: Casa în care a trăit Alexandru Ioan Cuza, lîngă Viena, o altă casă în care a locuit, ca student, Mihai Eminescu, apoi placa aşezată în memoria lui Aurel Vlaicu, cîştigător al marelui miting aviatic de la Aspern, strada vieneză ce poarta numele marii cîntăreţe Maria Cebotari etc. Numeroase sînt şi însemnele prezente în Franţa, ţară de care ne-au legat de-a lungul timpului relaţii de nestrămutată fraternitate latină. Aleg, dintre acestea, numai cîteva: placa aşezată la Institutul Pasteur în memoria marelui medic român Ioan Cantacuzino, mormintele lui George Enescu şi Constantin Brâncuşi, din cimitirele „Père Lachaise“ şi, respectiv, „Montparnasse“ etc. În Germania se disting, în ordinea prezentării: Capela ridicată de principele Mihail Sturdza la Baden-Baden, Tetraevanghelierul scris de Teodor Marişescul la Mînăstirea Neamţ, în 1493, un ziar praghez din 1595, conţinînd informaţii cu privire la campania antiotomană a lui Mihai Viteazul, precum şi o hartă a spaţiului carpato-danubian cu repere referitoare la acelaşi eveniment istoric. Există şi alte mărturii, fireşte, asupra cărora, din lipsă de spaţiu, nu putem insista. O concluzie însă se poate trage şi chiar se impune: frumoasa şi zbuciumata istorie românească poate fi citită limpede, în datele sale esenţiale, chiar numai din aceste dovezi. Ele grăiesc despre eroism şi setea noastră nestinsă de libertate, despre oameni mari pe care i-a născut această ţară (între care unii au murit, din păcate, gustînd tragedia exilului), despre o civilizaţie remarcabilă. Şi toate ilustrează de minune ceea ce spunea Lucian Blaga în finalul „Spaţiului mioritic”, alcătuind acel potop de scîntei pe care această ţară le risipi cu dărnicie peste creştetele altor popoare. CornELIU VADIm TUDor

Culorile toamnei

Culorile toamnei se scaldă-n părul tău

Ca cerul într-o apă cu irizări solare, Cînd, pe deasupra, vîntul croiește un nou destin Frunzelor obosite de vară și soare;

Ți-s ochii dor de fluturi, cînd genele închizi

Ca să visezi iar zborul efemerid, de clipe, Cu mîna, în largi gesturi, încerci un ultim scut În calea verii noastre de aur și risipe;

E pe aproape iarna cu gheața ei la geam

Și cu veșmînt de pudră pe aripi de ninsoare, Dar, în culoarea toamnei tu rîzi ca un copil Ce rupe, într-o joacă, file din calendare; Te scaldă iar splendoarea în toamna de culori, Mai altfel și mai tandru ca de atîtea ori!

De toamnă

Lumina toamnei spală lin Copacii roșii ca o rană, Și simți, puțin cîte puțin, Chemarea iernii, de capcană;

Dar, mai e toamnă, și-ntre noi

Se mai întinde umbra rară

A zilelor cu dans de ploi

Peste pădurea milenară;

Mai simt cădura ta în trup

Ce mi-o trimiți ca pe-o solie, Chiar dacă norii, azi, irump În tunete de simfonie;

Și te mai văd dansînd pe val

Ca-ntr-o părelnică maree, Sculptînd sub soare estival Bronzul statuii de femeie;

Bat frunze ruginite-n timp

Ca niște imnuri către toamnă. În ochii mei ești un Olimp

Spre care merg, frumoasă doamnă!

GEO CIOLCAN

Nesimţitorul

Sub geamurile primăriei

Mizerie cu iz tîrziu

Edil în lanul bălăriei

A dus bătrînul Cișmigiu...

Încă din vremea feeriei

„Cuibul iubirii“ era viu

Domnea un verde-al hărniciei

Musteau arome-n Cișmigiu

De parcă urmele urgiei

S-au strîns într-un chilipirgiu, Sub geamurile primăriei

Un ageamiu al meseriei

Nu simte puls de... Cișmigiu!

LIVIU ZAnFIrEsCU

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Idiocrația

M-am întrebat de multe ori de ce elitele, clasele conducătoare ale societății actuale, se comportă ca niște idioți. Prima dată, am crezut că au fost în mod expres aleși așa de către o supraelită ocultă pentru ca, prin intermediul lor, aceasta să-și poată atinge scopurile. Apoi, mi-am dat seama că sînt prea mulți și că, la rîndul lor, cei aflați ierarhic dedesubtul lor, se comportă la fel. Mi-am amintit de filmul „Idiocracy”, de care am mai amintit cel puțin o dată în articolele mele, turnat în anul 2007 și nereluat pe Netflix sau HBO Go, probabil de teamă ca nu cumva mulțimile să-și dea seama de faptul că filmul devine realitate și să nu ia măsuri în direcția asta.

Pe scurt, în film este vorba despre un cuplu care înregistrează un IQ remarcabil de 130 fiecare, care așteaptă să se reproducă după ce-și vor atinge toate obiectivele profesionale și materiale. În prezent, nu este momentul, pînă în ziua în care se hotărăsc în cele din urmă să facă pasul. Dar apoi trebuie să țină cont de ceasul biologic al unuia și de resemnarea libidoului celuilalt. Ingineria asistată a fertilității vine prea tîrziu pentru ei. În acest timp, cazurile sociale se reproduc exponențial și ajung să conformeze o combinație de defecte ereditare.

ETICHETA

Toți inapții pot rezolva cele mai de bază probleme pentru supraviețuirea speciei, cum ar fi gestionarea colectării reziduurilor.

O societate idiotizată în care obezitatea a devenit norma, oamenii consumînd doar băuturi dulci, în care Statul nu poate rezolva probleme simple, cum ar fi irigarea terenurilor sau gestionarea deșeurilor. Pornografia se clasează ca o cultură, iar locurile de sex rapid preiau locurile de fast-food. Elitele sînt formate din contra-elite.

(continuare în pag. 22) n.m.

Îndoctrinarea

Termenul „îndoctrinare” derivă din cuvîntul „adoctrinat”, care se referă la acțiunea de a insufla uneia sau mai multor persoane idei cu privire la anumite credințe sau principii, cu un scop anume. În acest fel, îndoctrinarea încearcă să convingă, să impună și să controleze opiniile și deciziile oamenilor cu mai puțină putere sau influență, folosind o serie de practici și măsuri care predau valori și credințe ce vor fi ulterior considerate ca fiind proprii de către indivizi. Controlul social, produs

al îndoctrinării, permite anumitor grupuri sociale de elită să sprijine partide politice și să genereze planuri sociale sau economice bazate pe oamenii dominați. În acest sens, mass-media servește drept canal pentru a face publice informațiile cu care speră să convingă și să îndoctrineze cetățenii. Odată ce oamenii au fost îndoctrinați, nu vor mai lupta pentru schimbări reale și necesare, ci vor susține propunerile sugerate de alții.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet”. nICoLAE GRIGORESCU

De cînd lumea și pămîntul, a desena, a picta și a scrie au constituit cele mai vechi îndeletniciri culturalartistice ale omului. Primele încercări în acest sens s-au produs pe tărîm românesc, scrierile și desenele vechi de peste 7.000 de ani, găsite pe tăblițele de la Tărtăria, fiind cele mai elocvente dovezi în acest sens. Acum, este evident faptul că, după o asemenea experiență în timp, cultura și arta românească nu aveau cum să nu atingă cele mai de neimaginat culmi în privința frumuseții și perfecțiunii artistice. În orice domeniu cultural-artistic, am fost și sîntem în topurile mondiale, un adevăr ce nu poate fi contestat.

Deși se zice că ,,tot românul este poet”, nu se poate afirma că, în materie de arte plastice, spre exemplu, nu contăm, din moment ce pictori precum Rosehthal, T. Aman, N. Grigorescu, I. Andreescu, Șt. Luchian, O. Băncilă, Gh. Petrașcu, N. Tonitza, Al. Ciucurencu, C. Baba și atîția alți asemenea artiști sînt, toți, de-ai noștri.

Este adevărat că Nicolae Tonitza a spus la un moment dat că ,,între literatură și arta plastică există o prăpastie”, dar marele pictor nu s-a referit sub nici o formă la nivelul valoric al celor două domenii. Respectiva prăpastie se referea la mijloacele de expresie diferite ale celor două arte, care fac ca subiectele bune pentru una dintre ele să nu fie potrivite pentru cealaltă. Altfel spus, Tonitza a dat de înțeles că tot ce se scrie despre pictură nu poate fi pictat și ceea ce este pictat nu poate fi descris în cuvinte.

Oricum, important de reținut este faptul că orice reușită în domeniul culturalartistic are o amprentă divină. Eminescu spunea că ,,versul vine din astral”, Nicolae Grigorescu a mărturisit că ,,sufletul colorează, nu pensula”, iar Salvador Dali a declarat: ,,În 1930, familia mea m-a alungat, lăsîndu-mă fără o lețcaie, dar am avut parte de succes numai datorită lui Dumnezeu”. Da, așa este, Dumnezeu l-a creat pe om și a stat în preajma sa pentru a-l învăța să facă numai fapte bune, frumoase și trainice, așa cum procedează și pictorul marcel seralio, pe care l-am cunoscut personal, în recenta vacanță petrecută pe litoralul românesc.

Auzisem de el și chiar văzusem cîteva dintre creațiile sale care, în mare parte, sînt făcute cadou cunoscuților și apropiaților. Legat de acest aspect, vă pot spune că nu există cîntăreț, actor sau dansator, din cei care prestează în timpul verii pe litoralul românesc, să nu aibă un tablou dăruit de marele pictor. Omul este genial și pictează continuu la cei cu puțin peste 80 de ani ai săi.

Marcel Seralio s-a născut la 24 ianuarie 1942, în orașul Brăila, unde a absolvit Școala Națională de Arte Plastice, în anul 1961. La vîrsta de 20 de ani, a participat la o expoziție de grup la Galeriile de Artă din Brăila, unde a obținut Premiul I. În calitate de membru al Asociației pictorilor din București, a fost răsplătit cu Premiul I, în 1981, consacrarea sa deplină fiind concretizată după anul 1982, cînd a primit numeroase premii și a participat la expoziții tematice în Italia, Spania, Franța, Belgia, Austria, SUA, Anglia etc. Cel mai mare succes l-a avut în urma expozițiilor din anii ’90, de la Bologna și Veneția, pentru ca, în 2008, să cucerească premiul II la Expoziția internațională de la Palermo, Italia.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă Caseta cu bijuterii

Ne dați economia?

Vă dăm aderarea! (V)

motto: „Boala Europei constă în aceea că nu crede în nimic, pretinzînd că știe totul” – Albert Camus

De altfel, în curînd voi prezenta publicului și presei proiectul unui important edificiu, pe care l-am conceput eu și l-a pus pe hîrtie colega noastră de Parlament, arhitecta Anca Petrescu, care a contribuit și la edificarea Casei Poporului, unde ne aflăm acum: PUȘCĂRIA MAFIOȚILOR, care va fi o închisoare de maximă siguranță, cu 5 etaje și o capacitate de 2.000 de locuri. Țin să avertizez, totuși, că acolo nu poate să intre orice găinar, ci numai mafioții autentici, cu acte în regulă, care, prin mijloace pedagogice specifice, vor coopera cu noi în procesul de confiscare a averilor frauduloase pe care le-au făcut. Noi lucrăm acum și la un proiect legislativ, intitulat Legea Anti-Mafie. Fiindcă asta e o altă chestiune reproșată de Comisia Europeană: lupta împotriva corupției nu dă roade, avem de-a face cu un fel de tele-justiție, de ochii lumii și ai străinătății. Situația nu mai poate continua. Totul are o limită.

Nestimați guvernanți, fiți realiști, aceasta nu e o zi de sărbătoare, ci una de reflecție și de meditație. Într-o carte de-a mea, de aforisme – apărută, ce-i drept, pe vremea altei guvernări – mă întrebam ce este un elefant, iar răspunsul era: ,,Un elefant este un șoarece desenat de guvern!”. PRM nu este pentru statul paternalist, dar nici dizolvarea funcțiilor vitale ale Statului nu e o soluție. Europa ne-a mai făcut un duș rece, de parcă n-aveam noi, și așa, destulă apă. În vremea asta, niște paraziți de o agresivitate sinistră deturnează atenția populației de la prioritățile reale și fabrică ținte false, plătind polițe și încercînd să-și elimine adversarii politici. Care sînt aceste priorități reale? În domeniul social e vorba de nevoia imperioasă de a crește nivelul de trai al populației, care s-a prăbușit sub pragul suportabilității. Practic, avem de-a face cu o ruptură

Idiocrația

(urmare din pag. 21)

Un pic ca în sistemul școlar actual, unde fruntașii clasei sînt percepuți ca învinși. Deciziile politice sînt toate mai fatale și mai contraproductive unele decît altele. Rezolvarea problemelor vine de la un mediocru al zilelor noastre, ajuns să se trezească din criogenie în acea societate. Această scădere accentuată a coeficientului de inteligentă a fost observată de ziarul France Soir, al cărui articol pe această temă a fost preluat de anonimus.ro. Toate studiile psihometrice din lume arată o scădere a coeficientului intelectual începînd cu anul 2000. Cu cît este mai mare nivelul IQ-ului național, cu atît este mai mare căderea. În afară de studiile psihometrice, acest lucru demonstrează și empirismul. Un adolescent de 14 ani înțelege în medie ce ar fi înțeles un copil de 10 ani născut înainte de 1975. Unul dintre simptomele acestei regresii este pierderea vocabularului, semnalată de numeroase studii începînd cu 2017. Adevărata dramă relevată de această sărăcire este cea a dificultății de memorare pentru generațiile în devenire. Acest lucru se produce mai ales în societățile prospere care au cedat într-un timp foarte scurt, unei dinamici involutive. Imbecilizarea ar fi multifactorială. Rolul perturbatorilor endocrinologici produce efecte neurologice. Este dovedit. Masivitatea metalelor grele din alimente, inclusiv alimentele bio, aerul respirat ar provoca boli ale creierului. Ar exista, de asemenea, în societățile bogate, matrice de conduită instalate, precum întîrzierea intrării în viața adultă prin dispariția ritului de trecere și o serie întreagă de prescripții psihologizante constînd în prelungirea timpului „copilăriei”. Pe scurt, o întreagă formă de educație s-a îndreptat către regresie producînd o formă structurală de întîrziere la maturizare, și deci intelectuală.

între popor și toate guvernele care s-au succedat la Putere. Românii văd cum li se năruie, rînd pe rînd, toate instanțele la care să apeleze, nu-i bagă nimeni în seamă. Iar în domeniul politic trebuie eradicată corupția. Fără milă. În iulie 2002, i-am declarat cunoscutului reporter Ian Fisher, de la ,,New York Times”, că România a devenit un Irak al corupției. Între timp, situația s-a agravat. După cum s-a văzut, eu n-am dat nume de partide și de oameni politici și n-am acuzat pe nimeni pentru rateul de ieri; anticipat, de altfel. Atunci cînd țara va intra în Uniunea Europeană, se va nărui și tot eșafodajul de clișee mincinoase construit împotriva noastră, de diversioniștii de profesie și de fabricanții unor sondaje de opinie nerușinate, și nimeni n-o să mai poată pretinde că PRM ar fi extremist, fără a aduce și dovezi concrete. Ei, bine, atunci se va ridica embargoul împotriva noastră și vom veni la Putere. Așa că îi sfătuiesc pe hoții care se bucură că la 1 ianuarie 2007 România va intra în Casa Comună a Europei, că acela va fi, de fapt, sfîrșitul carierei lor de gangsteri, avînd în vedere că nu vor rămîne pe dinafară și vor intra, și ei, într-un imobil, și anume în acest ,,Sing Sing” românesc, care se cheamă Pușcăria Mafioților!

Facem apel la realizarea unei adevărate solidarități naționale atît pentru îndeplinirea obligațiilor formulate de Uniunea Europeană, ca să putem beneficia de un Raport de țară pozitiv, în octombrie 2006 – cît și pentru a nu ne face de rîs, odată intrați în Europa. Străinii nu te respectă decît dacă îi învingi. Haideți să-i învingem cu armele lor: prin muncă, seriozitate, proiecte și strategii clare pentru începutul Mileniului III, atît de dificil, dar și atît de fascinant. N-o facem pentru noi, ci pentru înaintașii și pentru urmașii noștri. Avem datoria morală să transpunem în viață formula celebră a lui Take Ionescu, rostită în Parlament, în anul 1915: Politica Instinctului Național. Cu Dumnezeu înainte! (Aplauze) Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (17 mai 2006, discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului)

Apoi, există coincidența declinului inteligenței umane concomitent cu transferul abilităților sale către inteligența mașinii. Izolarea oamenilor din 2020 va marca dezvoltarea inteligenței artificiale. Ceea ce mai rămăsese din operațiile mentale încă în sarcina umanilor le-au fost luate. O funcție printre altele, fundamentală, spațializarea este moartă. GPS-ul „oprește anumite părți ale creierului”, descrie un studiu al Colegiului Universității din Londra (UCL) publicat de Nature Communications pe 21 martie 2017. Expertul în tehnologia informației Nicholas Carr enumeră în cartea sa „tot ce face internetul creierului tău” (The Shallows: what the Internet is doing to our brains, Norton & Company Publishing, 2020). La aceasta trebuie adăugat efectul hipnotic al instrumentelor care creează dependență, precum canalele de streaming, confuzia dintre ficțiune și realitate, scăderea capacității de concentrare în lectură etc. Ar fi foarte ingenios să ne gîndim că toate acestea nu provoacă cicatrici evolutive.

Această asociere a prostiei și nebuniei este semnul idiocrației, cruzimii și răutății care nu suferă nici o sancțiune morală. Dimpotrivă. Sînt încurajați. Asemenea acelor videoclipuri de amatori care circulă pe rețelele de socializare, în care adolescenții își bat unul dintre colegii de clasă și, departe de a se rușina de actul laș, îl postează pe rețelele lor de socializare. Anularea culturii, umilirea gînditorilor divergenți, este de același ordin al violenței.

Cetățenia se mișcă într-un univers semnificativ foarte sărac, care afectează strict funcția excitantă a plăcerii. De exemplu, în Liban, în 2019, înainte de izolare, milioane de tineri au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva guvernului, deoarece statul dorea să impună o plată de 20 de cenți pentru utilizarea WhatsApp. Niciodată în istoria corupției Libanului nu au avut loc astfel de proteste.

Semnificativ și cuvintele pentru a o spune. În Spania, în 2019, premiul național de la Ministerul Culturii și Sportului a fost acordat unei autoare, Cristina Morales, pentru cartea ei Easy Reading (o sărbătoare feministă

| Rugată, în anii ʼ50, să angajeze un actor la teatrul pe care îl conducea, Lucia Sturdza Bulandra a refuzat. Motivul? „E ceva neclar cu acest om: ori a fost legionar, ori a luptat împotriva legionarilor”.

| Într-o epistolă către Ion Ghica, din 1850, C.A. Rosetti scrie ceva care îmi produce o revelație (încă nu știu dacă pentru trecut sau pentru viitor): „Nu ai tu, ca și mine, asigurarea că, în curînd – mîine, poate peste un an, peste doi, peste trei – socialismul o să triumfe?”.

| În studenție, pe cînd frecventam Cenaclul „George Bacovia”, prozatoarea basarabeancă Vera Hudici îmi spunea ce i-a strigat în telefon, în dimineața zilei de 10 decembrie 1956, o prietenă de la Școala de Literatură: „Andrițoiu l-a omorît pe Labiș!”. Ea a crezut, inițial, că l-a omorît cu un cuțit. Dar nu, era vorba de altceva: prietena se referea la bețiile repetate la care l-a tras versificatorul pe marele poet tînăr, pînă cînd acesta a căzut (sau a fost împins?) între vagoanele unui tramvai, în fața Spitalului Colțea. Pierdere incalculabilă pentru poezia mondială! Ce capodopere ar fi scris Labiș dacă n-ar fi trăit doar 21 de ani, ci măcar 31, dacă nu și mai mult...

| Într-o epistolă către Maria Antoaneta, din 7 mai 1791, Mercy Argenteau spune ceva valabil și astăzi: „Marile Puteri nu fac nimic pe degeaba”.

| Înainte de a-l da afară de la Institutul de Istorie și Teorie Literară, George Călinescu a țipat, cu vocea lui construită și inconfundabilă, la Dinu Pillat (fiul lui Ion Pillat, deci nepotul lui Ionel I.C. Brătianu): „Ești un reacționar, se vede că ești fiu de moșier. Nu ai ce căuta aici!”.

| Principesa Ileana îi spunea călugărului Arsenie Boca, despre asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu: „România e singura țară unde succesul nu are succes”.

CornELIU VADIm TUDor

a corpului în toate formele sale, a dorinței feminine și a sexualității queer și a puterii transgresive și revoluționare a limbajului). În Occident, principalele ziare au optat, încă din anii ʼ90, pentru scrierea în „easy”. Fără cuvinte „complicate”, nuanța este considerată bombastică. Realitatea nu vine cu gri. Complexitatea lumii cedează unei narațiuni instalate. Propozițiile scurte sînt obligatorii. Este domnia demagogiei intelectuale.

Imbecilizarea constituie o amenințare la adresa democrației. Instalarea sofismului este deja observabilă în gestiunea crizelor, crize în sine create de un personal politic de o calitate dezastruoasă. Pînă în 2050, coeficientul intelectual mediu global va fi în jur de 80. Nu va trebui să așteptăm, ca în filmul lui Mike Judge, „Idiocracy”, anul 2505, pentru a face din această ficțiune științifico-fantastică o realitate. Raportat la Secolul al XX-lea, IQ-ul 80 ar fi o formă ușoară de retard mintal. Un scenariu pe care nici Darwin, nici Alexis de Tocqueville nu l-ar fi putut prevedea.

Ce putem face ca să corectăm lucrurile? Să ne reîntoarcem la citit și la gîndirea critică, la hartă și la semnele de circulație acolo unde se poate, în loc de GPS. Ne putem antrena copii cu cititul cărților de școală, în integralitatea lor, putem să-i învățăm cînd ne deplasăm cu mașina, să se orienteze după semnele de circulație și după bornele kilometrice, iar noi, adulții, ar trebui să creștem numărul și apoi calitatea lecturilor. Putem începe cu ceva „ușor”, cum ar fi cititul integral al unui articol de ziar și să continuăm mai apoi cu cărți. Știu că e greu. Eu însumi am ajuns să citesc doar două cărți pe an, fiindcă în rest fișez zeci de articole din presa internațională ca să pot scrie articolele publicate aici. Dar trebuie să ne întoarcem la lucrurile omenești pe care le făceam acum 30 de ani, fiindcă altfel, peste 100 de ani, o să ajungem ca în filmul „Idiocracy”. Vă îndemn să-l vedeți și să rîdem de cel care ne va spune că plantele, pentru a crește, trebuie udate cu apă, care nu e folosită doar la wc.

po L i T ică G eopo L i T ică

Europa se confruntă cu un dezastru ecologic masiv

În vara acestui an, pe rîul Odra a avut loc un dezastru ecologic de mare amploare: nu numai peștii, ci și castorii și păsările care au intrat în contact cu apa locală au murit în masă. Autoritățile Poloniei și Germaniei, pe teritoriul cărora curge Odra (în Germania – Oder), continuă să încerce să afle cauza incidentului, dar numeroase studii asupra probelor de apă nu au dat încă răspunsuri certe. Experții sînt siguri că consecințele celor întîmplate vor trebui abordate timp de cîțiva ani.

Odra este un rîu ce traversează Republica Cehă, Polonia și Germania. Formează granițele ultimelor două țări și este al treilea rîu ca lungime din Polonia, cu o lungime de 840 de kilometri. Pînă de curînd, rezervorul era considerat curat, în el trăiau 40 de specii de pești, dar, la mijlocul verii acestui an, ecosistemul Odra a fost grav avariat. Primele rapoarte legate de carcasele peștilor au venit pe 28 iulie de la pescarii din orașul polonez Olawa. După aceea, peștii morți au continuat să polueze noi teritorii.

O mulțime de pești morți

Pe 13 august, pescarii și voluntarii au scos din Odra aproximativ 10 tone de pești morți. În zilele următoare au continuat încercările de curățare a rîului, iar cantitatea cadavrelor scoase a crescut la 100 de tone. 500 de pompieri și armata poloneză au fost implicați în scoaterea carcaselor din apă. Serviciul de presă al Departamentului Național de Pompieri a remarcat că operațiunea de curățare a rîului Odra a fost cea mai mare din istorie, în proces fiind implicate bărci, ATV-uri și o dronă.

În ciuda gravității celor întîmplate, în următoarele două săptămîni, Polonia nu a informat Germania despre acest dezastru. Datorită deciziei unei țări vecine de a trece sub tăcere acestea evenimente, Germania a acuzat Polonia că a tăinuit un dezastru ecologic. Pe 9 august, pești morți au fost zăriți pe rîu spre Germania, iar aceasta a fost o surpriză neplăcută pentru locuitori și autoritățile locale.

Guvernul polonez a fost criticat și de cetățeni, subliniind lentoarea persoanelor autorizate într-un moment critic. Partidul Verzilor Polonez a spus că, deși erau la curent cu situația, autoritățile nu au considerat necesar să avertizeze cetățenii că a intra în contact cu rîul poate reprezenta un pericol pentru sănătate. Deputatul Malgorzata Trach a adăugat că pescarii locali sînt îngroziți de situație. Ulterior, prim-ministrul polonez Mateusz Morawiecki a recunoscut că el și colegii săi ar fi trebuit să reacționeze mai repede. Ca răspuns la critici, Morawiecki l-a concediat pe Przemysław Daka, CEO al companiei de stat Polskie Vody, care este responsabilă pentru starea cursurilor de apă ale țării. Și șeful Inspectoratului General de Ecologie, Michal Mistřák, și-a pierdut locul de muncă.

În regiunea germană Mecklenburg-Vorpommern de pe coasta Mării Baltice, nu au fost văzute pînă acum carcase de pește, iar guvernul a luat măsuri pentru a proteja zona încă necontaminată. Pentru a preveni intrarea cadavrelor în Marea Baltică, în Golful Szczecin de la gura Odra au fost amplasate boom-uri – structuri plutitoare care ajută la oprirea răspîndirii peștilor la suprafața apei. Cehia nu a

fost afectată, întrucît pe teritoriul acesteia se află o secțiune a canalului în amonte, de la sursă.

Autoritățile din Germania și Polonia au interzis înotul și pescuitul în Oder. Potrivit lui Morawiecki, gradul de poluare a rîului este atît de grav încît ar putea dura ani de zile pentru ca ecosistemul să se redreseze. Ecologiștii se tem că dezastrul va afecta populațiile de păsări, ratoni și vidre.

Ce a cauzat moartea peștilor?

Morawiecki sugerează că cantități mari de substanțe chimice au fost eliberate în rîu. Prim-ministrul Poloniei a remarcat că, cel mai probabil, vinovatul știa despre prejudiciul cauzat, dar nu și-a făcut griji cu privire la starea mediului. O recompensă de 220.000 de dolari a fost oferită în Polonia pentru informații care vor ajuta la găsirea făptuitorilor. În acest moment, oamenii de știință din ambele țări lucrează împreună pentru a rezolva problema și a clarifica circumstanțele producerii dezastrului. Șeful departamentului de protecție a mediului din regiunea germană Merkisch-Oderland, Gregor Bayer, a crezut anterior că moartea în masă a peștilor ar putea fi asociată cu contaminarea cu mercur a rezervorului. Probele de apă prelevate în Germania la scurt timp după incident au indicat și ele acest lucru, dar autoritățile poloneze au exclus ulterior această versiune pe baza propriilor studii. Primele probe de apă după descoperirea peștilor morți, prelevate din Odra pe 28 iulie în Polonia, au arătat o probabilitate mare de prezență în rîu a unui solvent puternic, care afectează peștii. Această substanță este folosită de multe întreprinderi industriale din Polonia, dar nu au fost observate urme în probele de apă prelevate la 1 august. Cercetătorii polonezi susțin că au găsit doar niveluri ridicate de sare în rîu. Absența mesitilenei în Odra este indicată și de faptul că, dacă ar intra în apă, această substanță s-ar disipa mult mai repede, fără a avea timp să provoace un rău atît de semnificativ.

Autoritățile din Polonia și Germania continuă să creadă că dezastrul este cauzat de poluarea rîului, în ciuda faptului că nici unul dintre studii nu indică faptul că o anumită substanță a intrat în rezervor. Oamenii de știință continuă să efectueze teste pentru pesticide și alte 300 de substanțe în Odra. În plus, sînt verificate întreprinderile situate în apropierea rîului, care ar putea fi responsabile de dezastru. Există o altă versiune care nu leagă moartea în masă a peștilor de poluarea rîului cu substanțe chimice. Christian Walter, cercetător în cadrul Departamentului de Biologie a Peștilor, Pescuit și Acvacultură de la Institutul Leibniz pentru Ecologie în Apă Dulci și Pescuit, a sugerat că locuitorii rîului au suferit din cauza conținutului scăzut de oxigen din apă, a cărui nevoie crește odată cu stresul. Lipsa oxigenului ar putea fi cauzată de nivelul scăzut al apei și temperaturile ridicate, care au atins 25 de grade Celsius în această vară. În acest caz, situația ar putea fi agravată de deversarea apelor uzate în Odra. Acest lucru nu este ilegal și, de obicei, nu are un impact semnificativ asupra ecosistemului rîului, spune Walter, dar nivelurile scăzute ale apei cresc concentrația de material organic și de sare care captează oxigenul.

Un alt factor care ar putea afecta cantitatea de oxigen din Odra a fost reprezentat de structurile din beton, sol și pietriș care protejează malurile rîului de eroziune. În plus, Delta Odra a fost grav afectată de secetă în ultimele decenii, ceea ce a cauzat un stres suplimentar ecosistemului rîului. Testele nu confirmă versiunea lui Walter conform căreia un nivel ridicat de oxigen a fost înregistrat în apă. Totuși, el notează că studiile nu dau rezultate clare, iar nivelul de oxigen din apă variază în funcție de momentul zilei.

Ecologiștii germani leagă dezastrul de la Odra de lipsa măsurilor de conservare a resurselor de apă și de cooperarea transfrontalieră dintre Polonia și Germania. Antje von Bruck, directorul general al Asociației Germane pentru Mediu și Natură (BUND), a remarcat că un ecosistem divers și sănătos ar fi suferit mai puțin de otrăvirea chimică. Atît Partidul Verzilor Polonez, cît și BUND consideră că, în urma celor întîmplate, este deosebit de important să se sprijine Comisia Internațională pentru Protecția Odra, precum și acordul comun dintre Polonia, Republica Cehă și Germania pentru a proteja cele mai curate căi navigabile din Europa.

Temeri pentru viitor

Locuitorii așezărilor afectate de dezastru continuă să se lupte cu consecințele. În satul polonez Viduchova, carcasele moarte sînt îndepărtate cu furci de grădină. Unul dintre voluntari, Pavel Vrubel, a recunoscut că primele cinci zile după ce a fost descoperită problema au fost cele mai urîte din viața lui. Nici măcar experții nu erau pregătiți pentru amploarea a ceea ce se întîmplase. Potrivit locuitorilor, majoritatea pompierilor și militarilor implicați în curățarea rîului s-au îmbolnăvit din cauza mirosului neplăcut emanat de peștii morți.

Dezastrul a avut un impact negativ asupra întreprinderilor situate în apropierea rîului. Piotr Bugai, pescar și proprietar al unui serviciu de închiriere de bărci, catamarane și cazare în Vidukhov, a fost nevoit să suspende serviciile din cauza incidentului. Și-a rugat oaspeții din Cehia să nu se apropie de apă, a anulat toate cazările clienților din viitorul apropiat. Adesea, diversitatea faunei din Oder este cea care atrage europenii într-un sat mic. Bugai speră că doar peștii care trăiesc aproape de suprafață au avut de suferit, dar pînă acum nimeni nu știe cum stau lucrurile pe fundul rîului. Un fotograf din Viduchov, Piotr Poznal, a filmat peștii morți și procesul de curățare a rîului. Toată viața a fotografiat natura din jurul Odrei, dar după incident, zona s-a schimbat foarte mult. Poznal nu va mai putea face astfel de fotografii timp de cîțiva ani, pînă cînd ecosistemul distrus nu va fi restaurat. Guvernul polonez a promis că va oferi sprijin celor afectați de dezastru. Ministerul Climei a spus că în acest moment au două sarcini principale: să oprească moartea în masă a faunei și să afle cauza a ceea ce s-a întîmplat. Incertitudinea îi sperie pe localnici: peștele mort este un semnal clar de pericol, dar încă nu a fost posibil să se afle de unde provine acest pericol. Soția primarului Vidukhova, Silvia Palash-Vrubel, este îngrijorată că, după moartea peștilor, nu va mai fi nimeni care să avertizeze în cazul unei noi amenințări. N.K.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS bOOk CONSUlTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES DISTRIbUTION SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.