România Mare, nr. 1657

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Privesc pe ecranul unui ecograf, la organele mele interne. „Unul din voi mă va vinde!” – spun și eu, ca Mîntuitorul, gîndindu-mă care din ele mă va trăda.

CornELIU VADIm TUDor

„De 7 ani, România trăiește fără farul său călăuzitor“

În Grecia antică, Pitagora, unul dintre cei mai mari filosofi, credea că numerele reprezintă sensurile fundamentale ale lumii. Potrivit acestuia, cifra 7 este motorul vieţii, unirea spiritului cu materia (combinarea cifrei 3: natura triplă a spiritului, cu cele patru elemente ale materiei: pămînt, aer, apă, foc). Din punct de vedere psihologic, cifra 7 are o poziţie mediană între prea mult şi prea puţin. Cifra 7, considerată „Numărul lui Dumnezeu”, se regăsește în domenii dintre cele mai diverse de-a lungul istoriei omenirii.

Astăzi, această cifră marchează pentru români și, în mod special, pentru cititorii Revistei „România Mare”, numărul anilor scurși de la dispariția bruscă a lui Corneliu Vadim Tudor. Sînt șapte ani, mulți și puțini, deopotrivă, de cînd Tribunul nu mai este printre noi. Cum ar fi arătat lumea politică dacă ar mai fi

trăt, e ușor de ghicit. Ce-ar fi făcut el în situațiile de criză prin care am trecut în acești ani, nu știu exact, dar sigur nu ar fi pus genunchiul în pămînt ca actualii noștri conducători și s-ar fi bătut pentru țară pînă la capăt.

În numerologie, 7 este cifra omului desăvîrșit, a omului pe deplin realizat. Corneliu Vadim Tudor a fost un astfel de om. A excelat în tot ceea ce a făcut, copleșindu-și adversarii și prietenii cu vastitatea cunoștințelor sale. Era un om politic de care România putea fi mîndră și care putea discuta de la egal la egal cu orice înalt demnitar al Planetei. A fost unul dintre puținii oameni politici adevărați ai României și asta i-a deranjat pe adversarii săi.

(continuare în pag. a 4-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

OMAGIU UNUI MARE PATRIOT

De cîte ori pierdem pe cineva apropiat – indiferent de raporturile directe de rudenie și indiferent de rangul social pe care defunctul l-a ocupat în societate – durerea și suferința capătă proporții, doliul fizic fiind amplificat și de cel sufletesc. Atunci cînd, însă, cel decedat a fost tată și fiu, și cînd, dincolo de pragul căminului familial – a îndeplinit funcții de înaltă responsabilitate în Stat, afirmînduse, în același timp, și în domeniul creației literare și artistice, precum și în profesia de jurnalist și fondator de gazete – trecînd peste hotarul analizei subiective, sentimentul pierderii omului drag îmbracă o formă de asceză (privită în planul suferinței) profundă, cu repercusiuni de natură psihologică asupra urmașilor celui decedat.

Aceste considerațiuni m-au dominat acum șapte ani cînd, într-o

zi de toamnă bucureșteană, marți, 15 septembrie, după ce, cu o zi mai înainte mă stupefiase vestea morții lui Corneliu Vadim Tudor, am asistat, la Biserica „Sfîntul Gheorghe Nou”, din centrul Capitalei, la un pelerinaj adhoc, imagine care a întrecut orice imaginație a personificării sentimentelor unui popor la plecarea definitivă dintre noi a bărbatului ce părea că ne privește întrebător de pe catafalcul din biserica răcoroasă. Începînd cu ziua de marți, 15 septembrie și pînă joi, 17 septembrie, am asistat la o demonstrație de fidelitate și atașament din partea a mii de oameni, veniți din Capitală și din multe localități, pentru a-și lua un „adio” neprotocolar de la cel care dominase ani de zile scena politică, jurnalistică și literară a Țării noastre. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Ultima cafea

Hai, Moarte, să bem o cafea Ţi-o fac cu caimac, aromată Mai leapădă-ţi coasa cea grea Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu

Nu mă supără dacă fumezi

După cine eşti, Moarte, în doliu?

De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua

Nu te grăbi, că te frigi

Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană Prea mare onoare îmi faci

Din toată specia asta umană Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea

E bine să ştii ce te-aşteaptă

O cumpănă grea vei avea

Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani Aici, te asemeni cu mine

De ce să fim noi duşmani?

Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe În zvon de corridă, olé!

Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine

Am vrut să-ţi arăt, draga mea

Că nu-mi este frică de tine: Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

CORNELIU VADIM TUDOR, 6-7 septembrie 2015

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un Diktat nerușinat F Tolomacul de la PRO TV F De la Nepoţii Gornistului la Nepoţii lui Nelu Turnatoru’ F Pe „Unsul lui Dumnezeu“ l-a luat Ucigă-l Toaca F Amedeo e băiat mare: nu mai face pipi-n chiuvetă!

PArTEA A II-A

F Că bine a zis Mădălin Voicu, despre unii ziarişti acreditaţi la Camera Deputaţilor: „Vagabonzi care vin, iau informația şi scriu ceea ce vor“. F Am trăit s-o vedem şi pe-asta: un post de Televiziune îi fabrică şi lui Radu Duda un arbore ginecologic, pretinzînd că ar fi strănepot de mare Spătar. Da, aşa, e, Alteţa Sa Poponeaţă I-ul se trage direct din Spătarul scaunului pe care l-a lustruit Virgil Asztalos Măgureanu F Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi e o femeie cu barbă, care n-a mai avut material şi pentru o mustaţă. Numele lui e Liviu Antonesei, fost godac P.A.C., actualmente lustragiu al lui Bîl-Bîl. În loc să rezolve problema apei potabile în Iaşi, care a fost întreruptă în mod iresponsabil, aducînd la exasperare zeci de mii de cetăţeni, acest Antonesei a avut neobrăzarea să declare: „Poți să-ți sapi fîntînă lîngă bloc, dacă nu eşti în stare să-ți plăteşti datoriile. Cine nu vrea să plătească, îşi face fîntînă şi a rezolvat problema“. Ba lumea plăteşte, tembelule, fiindcă dacă n-ar plăti, de unde ai avea tu un salariu de 1 milion de lei pe lună? Nu din banii populaţiei?

F „Evenimentul zileiׅ“ nu poate trai fără noi! În numărul de sîmbătă, ziarul respectiv a publicat un amplu documentar intitulat „Asociațiile Neguvernamentale, o sursă de a face bani fără a mişca un deget“. Sînt reproduse denumirile unor O.N.G.uri, care mai de care mai nostime: „Amicii Şinei“; „Asociaţia feroviarilor esperantişti“; „Asociaţia română de mecanica ruperii“ etc. Dar unde au apărut toate acestea, pentru prima oară? Aud? F În acelaşi ziar, cronicarul sportiv Horia Ghibuțiu scrie ceva despre meciul de fotbal Steaua Bucureşti – River Plate, desfăşurat la Tokyo, în 12 decembrie 1986. La un moment dat, el se referă la cel care a înscris unicul gol al partidei: „argentinianul Alzamendi“, zice el. Numai că Alzamendi, deşi juca într-o echipă argentiniană, era... uruguayan! F Rareori ne-a fost dat să citim un text mai schizofrenic decît acela publicat de un oarecare Răsvan Moldovan în „Ziua“, sub titlul: „Republica a distrus România!“. Reproducem cîteva fragmente, ca să vedeţi şi dvs. ce specimene au invadat presa română după decembrie 1989: „Proclamarea republicii, măreaţa vatră impusă de către bolşevici, venetici şi scursorile societății (?!) pe 30 decembrie 1947, a reprezentat desăvîrşirea unei monstruozităţi istorice. Comuniştii au lichidat, în acea blestemată zi cînd l-au expulzat pe Rege şi au abolit Monarhia constituţională, ultima legătură a statului român cu Dumnezeu (?!), cu oamenii, cu binele, cu adevărul, cu tradiţia (...). Războiul nebun împotriva Unsului (?!) lui Dumnezeu în fruntea statului a fost declanşat şi este susţinut de o mînă de bolnavi (?!) acum vrednici de milă, profitori, timp de 50 de ani, ai unei ordini de stat aberante (...). Regele este poarta unui popor către Dumnezeu“ (?!). Regele este, deci, ca la table: poartă-n casă! Ascultă, mă, pişpirică: cu ce l-a uns Dumnezeu pe Bîlbîl? Dacă tu ne răspunzi la chestia asta, promitem că nu te spunem la tovarăşa învăţătoare. Şi mai e ceva: referindu-se la întîlnirea dintre Emil şi Debil, petrecută la Palatul Cotroceni, boschetarul de la „Ziua“ zice: „Clădirea în care se

află sediul Preşedinţiei Republicii a aparţinut, însă, Familiei Regale“. Hai că faci,praf, biciclistule, că a aparţinut altcuiva: domnitorului Şerban Cantacuzino! Să mai pomenim de cacofonii de genul „biserica căreia“?! F Referindu-se la Tratatul româno-ucrainean, fostul agent sovietic Silviu Brucan se reactivează brusc, scuipă-n sus şi apoi se miră că-i plouă-n cap, după care declară în „Evenimentul zilei“: „Problema hotarelor îşi pierde semnificaţia“. Vezi să nu-ţi pierzi tu nădragii, Moş Beşleagă, fiindcă ai ajuns într-un hal de ramolisment de nu mai ştiu dacă apuci sfîrşitul anului, te cheamă la el Nea Nicu, să-i duci o sticlă la litru... F Aşa-zisul ministru al Tineretului şi Sportului, mulatrul Sorin Stănescu, s-a făcut de baftă la Adunarea Generală a Federaţiei Române de Fotbal: „Vă fac control, vă fac control!“ – şuiera el pe sub placa dentară care-i vine-n gură ca staniolu-n friptură. „Poate ginecologic!“ – i-au răspuns mai mulţi oameni de fotbal, din sală. De altfel, un titlu mare, pe pagina I a ziarului „Sportul Românesc“ îl face de paranghelie pe ţigan: „La Adunarea Generală a fotbalului, ministrul Stănescu a luat-o rău peste ghiulul şi brăţara din aur masiv“. F La Uniunea scriitorilor au fost sărbătoriţi, recent, 3 creatori (Fănuş Neagu, Iosif Naghiu, Mircea Ionescu Quintus) şi un homosexual turnător (Şt. A. Doinaş). Atunci cînd francmasonul ăla bătrîn şi preţios, Dan Amedeo Lăzărescu, a început să bată cîmpii, cu logoreea lui penibilă, menită să ne convingă de faptul că el ar fi buricul pămîntului, Marele Blond din Brăila s-a ridicat şi, înainte de a părăsi sala, a strigat furios: „Ia ascultă, domnule, aici nu se face politică! Ai mei au fost omorîțî de voi, în 1907!“. Păcat că Amedeo a ratat momentul de a intra şi în istoria Uniunii Scriitorilor, aşa cum a intrat în istoria Parlamentului: în mod normal, el trebuia să facă pipi în chiuvetă! F Un titlu cel puţin ciudat a apărut în revista „VIP“ după meciul de fotbal România –Irlanda: „Corneliu Vadim Tudor n-a vrut să danseze cu Tricolorii în discoteca“. Hai că-i bună, dar de cînd dansează bărbaţii între ei, fraţilor? Unde ne trezim aici, la Şcoala de Ucenici sau la Balul Comunal? Vă daţi seama cum ar arăta o discotecă unde să danseze politicienii cu fotbaliştii, perechi perechi, după cum urmează: Ţapul cu Dulău, Băiatul fără Gît cu Gîlcă, Moş Bulină Papillon cu Guşatu, Zoe Petre cu Vrăjitoarea, Mişu Bîl-Bîl cu Bătrînu, Glonţ cu Cataramă ş.a.m.d. F În aceeaşi revistă a fost publicat un fel de Horoscop al dragostei pentru Ion Diaconescu. Numai minciuni. Cică moşulică ăsta de 80 de cotolani, bătuţi pe muche, este „Elegant în vorbire, îmbrăcăminte şi maniere (...) se exprimă şi scrie uşor“. Dacă şi Nelu Turnatoru’ are maneră şi se exprimă uşor, înseamnă că Rinofugul e mai bun decît Coniacul Napoleon. F Nici Petre roman nu stă mai bine cu limba română, afirmînd că Parlamentul ar fi un... aeropag! Cuvîntul grecesc corect este AREOPAG, dar Neulander o fi vrut să zică aeroşpagă, avînd în vedere Afacerea Airbus. F Ce mare deziluzie Octavian Ştireanu! Om de presă, băiat cultivat, şi să îţi calci tu pe inimă numai şi numai pentru a face pe placul kibuțului evreiesc P.D.F.s.n., care te-a ajutat să devii senator! În ziarul „Azi“, O.Ş. lansează nişte propuneri absolut demenţiale. F „De-a dreptul periculoasă mi se

pare a fi, însă, ideea unei aşa zise «dezbateri publice», anunţată de Preşedinţie, în legătură cu textul tratatului“. Fiindcă, zice el, „lucrurile sînt foarte clare: realizarea politicii externe a ţării este asigurată de Guvern, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament“. Băi, Ştirene, te-au jidovit pungaşii ăia de Neulander, Severin şi Babiuc. Cine sînteți voi să băgaţi pumnul în gura unui popor întreg? Deci, milioane şi milioane de români, care se frămîntă, pe bună dreptate, în legătură cu teritoriul Patriei, n-au dreptul nici măcar să-şi dea cu părerea, fiindcă sînt acuzaţi, imediat, de acţiuni periculoase (?!). F Luni seara, în Senatul României, unul dintre membrii partidului evreiesc P.D.-F.s.n. (creditat acum cu 5% din sufragiile electoratului) a profitat de interpelările parlamentare transmise la Radio în direct şi ne-a băgat năsucul lui în rect. E vorba de un dramaturg închipuit, care de vreo 25 de ani tot zgîrie hîrtia şi rupe pixul, dar n-are nici o sfîrîială de talent, numele lui fiind Feldman. Oi, oi, aşa un senator P.D.-F.S.N., cu o bărbuță aşa de roşioară şi nişte hăinuţe cadrilate, de saltimbanc din Dudeşti! În fapt, acest Radu F. Alexandru l-a atacat pe preşedintele P.R.M., că de ce s-a întîlnit cu preşedintele Khaddaffi, că nu vă daţi seama, bate n.A.T.o la uşă şi nimeni n-are voie să se vadă decît cu cine stabileşte Belitul Național, Neulander. A dat strechea-n tine mă, Feldman? Cine mă-ta pe gheaţă te crezi tu să cenzurezi dialogul unui șef de partid din România cu un șef de stat, mai ales că acest eveniment s a produs în folosul României? Ia mai cară-te tu în Peninsula Golan, mă, Golane, cu toate lipitorile voastre evreieşti, care de 200 de ani sufocă Poporul Român! F „Academia Caţavencu“ a fost silită să recunoască, public, că a minţit ca o scroafă-n călduri: doamna Felicia Meleşcanu n a fost niciodată în Zimbabwe, Botswana şi Africa de Sud, aşa că n-a cheltuit nici un dolar din banii statului. Așa au dezinformat ăştia şi despre noi, de atîtea ori. F Presa a scos la iveală o Notă Informativă a colonelului Florin Calapod, fost comandant al U.m. 0215: „o sursă din legătura mea a semnalat faptul că, începînd cu data de 12.02.1990, în rîndul unora dintre membrii de vază ai conducerii P.N.T.-C.D. circulă o serie de comentarii la adresa primministrului Petre Roman (avînd în vedere apropiata deplasare a acestuia în Franţa). În rîndul conducerii P.N.Ţ.-C.D. se comentează că prim-ministrul ar fi deţinătorul unui cont secret într-o bancă elveţiană în valoare de aproximativ 60.000 de dolari S.U.A.“. Între timp, Neulander s-a aliat cu ţărăniştii, conturile sale secrete depăşind mai multe milioane de dolari. Recent, el a vizitat Ungaria, însoţit (pe banii Senatului!) de nevastă-sa sexagenara. Acolo, circumcisul naţional a făcut garagaţă pe tema eroismului maghiar în timpul insurecţiei din 1956, dar a uitat să spună esenţialul: cel care l-a ademenit pe Imre Nagy să vină în România, iar apoi l-a dat pe mîna ruşilor, care l-au asasinat, a fost chiar ta-su, Valter Nemethi-Neulander Roman. F Ziarul „Cotidianul“ publică nişte zodiace, care nouă mult ne place! Habar n-aveți ce se poate citi în stele: „Vă puteţi trezi că aţi uitat numărul de telefon al unei persoane importante“; „Aruncaţi ambalajele de prisos, dar nu în capetele trecătorilor“; „Nu mai aveţi ulei de salată“. Hai, Moş Raţiule, că asta e prea de tot: carevasăzică, dacă soarele e în Taur şi marte retrograd e în Fecioară, am îmbulinat-o, nu mai avem ulei de salată, ne cad şosetele, fură Bădiceanu cimentul de la Ospiciul unde predă lecţii de limba maghiară etc.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 16 mai 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Pe culoarele Parlamentului

Nimic nou sub soarele României. De data asta, un articol care surprinde imagini din culisele Camerei Deputaților – așa cum erau captate de un reporter al anului 1932. Aș fi curios să știu cît de diferită e imaginea surprinsă atunci de aceea pe care un reporter de azi o vede pe culoarele Parlamentului. Probabil că cele două imagini s-ar suprapune perfect. Alte chipuri azi, dar aceleași metehne. Poate că găsim azi mai puțină distincție și mult mai puțină știinţă a oratoriei. Dar de ce mă mir? Marele Eminescu ne-a spus aceste lucruri încă prin anul 1883: „Viitorul și trecutul/ Sînt a filei două fețe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să lenvețe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate”.

O diferență majoră ar putea fi și faptul că azi lupta pentru imagine a politicienilor se dă de cele mai multe ori pe ecranele televiziunilor sau în spațiul virtual, nu în paginile gazetelor. Nu-mi rămîne acum altceva de făcut decît să transcriu pentru voi articolul „Culoarele camerei – din carnetul unui cronicar parlamentar”, scris de Tudor Teodorescu-Braniște, publicat de săptămînalul „Realitatea Ilustrată” în numărul din 11 februarie 1932.

Alte mãºti, aceeaºi piesã

„Dar oricît de interesante vi se par dv. marile desbateri, așa cum le vedeți în incintă, să știți că nu aceasta este adevărata Cameră. Ceea ce puteți observa dv. din tribuna publică este numai aparența. Realitatea e aiurea. E în culisele Camerei, acolo unde nu aveți dreptul să răsbateți. Fiindcă biletul, pe care l-ați obținut de la un prieten deputat, sau de la un prieten care e prieten cu un deputat, micul cartonaș dreptunghiular – care azi e verde și mîine roz, pentru un control mai ușor – nu vă dă dreptul să pătrundeți în culisele Camerei. Jur-împrejurul incintei, un culoar circular.

Societatea românească de la începutul Secolului al XX-lea era o lume fascinantă. O lume în care oamenii trăiau, iubeau, munceau, sufereau accidente, săvîrșeau crime și... citeau presa. Numai în perioada 19001916 au apărut în România peste 2.000 de publicații cotidiene și periodice. Cele mai importante dintre ele – „Dimineața” și „Universul” – ajunseseră la tiraje record de cîte 100.000 exemplare/ ediție. Lupta pentru audiență era acerbă, iar una dintre armele folosite pentru cucerirea cititorilor erau articolele pe care azi le încadrăm în categoria „Știrilor de la ora 5”.

O dramã emoþionantã la Cîmpulung

Săptămîna trecută s-a petrecut în frumoasa noastră stațiune climaterică Cîmpulung, o dramă nespus de tragică, în împrejurările următoare: o tînără croitoreasă, Vasilica Georgescu – care nu se prea bucura – după cum se spune, de bună reputație – a atras, sub un pretext obicinuit, pe tînărul asistent de la farmacia d-lui Dimitriu, Nicu Botez, fiul avocatului Botez din Focșani, într-o cameră din dosul farmaciei, și ajungînd acolo, fără nici o explicație – de orice natură – a descărcat asupra nefericitului asistent un glonte de revolver, lovindu-l în tîmpla dreaptă, și rănindu-l mortal. La detunătura armei, alergînd persoanele cari se aflau în farmacie, asasina s-a refugiat într-o casă vecină, unde a fost arestată însă, după cîtva timp. Sărmana victimă – în vîrstă de 24 de ani – a încetat din viață după două ceasuri de agonie. Nicu Botez era o figură simpatică și o fire foarte blajină; absolvise cursurile facultăței de farmacie și – ca orice tînăr, era plin de visuri de viitor…

Marele incendiu din gara Filaret

În zorile zilei de 4 Maiu, un mare incendiu a isbucnit în gara Filaret, din Capitală. Aproape toate magazinele economatului C.F.R. au fost distruse. Focul a fost alimentat de o mare cantitate de materii inflamabile depozitate acolo. După o muncă obositoare de mai multe ore, focul a putut să fie stins. Pagubele sînt de peste un milion.

Covor verde ca și în incintă. Verde, după cum spunea un parlamentar odată:

- Atît de verde, încît mă mir cum unora dintre colegii mei nu le vine pofta să pască....

Pe acest culoar, canapele comode în care – dacă faci imprudența să te așezi – te prinde pe dată somnul. Un tînăr subsecretar de stat, observînd fenomenul, spunea:

- Sînt aduse, cu siguranță, de la Senat...

Aici se plimbă deputatul liberal cu cel țărănist, braț la braț, după ce – în incintă – s-au acuzat reciproc de hoție, în admirația dv., a celor din tribuna publică. Ceea ce vă spun nu este o exagerare. Toate marile dueluri oratorice ce sfîrșesc cu o limonadă la bufet, cum toate duelurile cu pistolul se termină cu un pahar cu lapte la Flora. «Adversarii nu s-au împăcat pe teren». Asta înseamnă că s-au împăcat la Flora. Iar în stilul reportagiilor parlamentare, «tumult» și «suspendare de ședință» înseamnă un scurt răgaz acordat celor doi oratori adverși, pentru o promptă împăcare la bufet.

Intrigi ºi lovituri la bufetul

ºi pe culoarul Parlamentului

Nici nu vă închipuiți dv. ce mare importanță joacă, în viața politică, bufetul și culoarul Parlamentului. Aci, se pun la cale intrigi și lovituri. Aci, ministrul X face o declarație senzațională, pe care urechea indiscretă a gazetarului o prinde din sbor, stylo-ul lui o fixează pe hîrtie, iar rotativa o va răspîndi mîine în toată țara, de la Sighet pînă la Soroca. Ministrul o va desminți, firește. Fiindcă declarația era prea sinceră. Fusese făcută între patru ochi. Nu era destinată publicității... Numai că desmințirea vine prea tîrziu! Declarația și-a produs efectul. Nu fiindcă a fost aflată de cititori. Ci fiindcă a aflat-o cel «vizat», singurul care nu trebuia s-o afle. Și fiindcă veni vorba de aceasta, să vă dau un sfat: singurele știri adevărate, perfect adevărate, sînt cele desmințite...

ªtirile de la ora 5

Accident de tramvai în Bucureºti

Dumineca trecută un accident de tramvay s-a întîmplat pe bulevardul Elisabeta din capitală. Un vagon al tramvayului electric a lovit, în dreptul casei cu No. 12, pe măturătorul de stradă Alexandru Butucea, domiciliat în calea 13 Septembrie No.18. Conducătorul vagonului, lăsînd repede grătarul de dinainte, nenorocitul măturător a fost apucat sub el şi tîrît astfel pe o distanță de 10 metri. Publicul care trecea pe stradă, văzînd accidentul, a sărit în ajutorul victimei, pe care a scos-o de sub grătar în stare gravă. S-a chemat în grabă o ambulanță a societăței de salvare, care a transportat pe rănit la spitalul Colțea. El are contuziuni forte al toracelui şi regiunilor lombare şi o serie de plăgi pe corp. Circumscripția I a deschis o anchetă, chemînd la comisariat pe conducătorul vagonului (…).

Groaznica nenorocire din Rucãr

În ziua de 24 aprilie spre seară, pe cînd muncitorii Paraschiv Ţinţioiu, Ion Tiţa Bărdoiu şi italianul Magaropa lucrau la carierele de piatră de var ale d-lui Gh. Brănescu din Rucăr (Muscel), s-a prăbuşit blocul sub care săpau și i-a acoperit pe cîteşi trei. Alergînd în ajutor autoritățile comunale și locuitorii și lucrînd necontenit pînă a doua zi la orele 11, au reuşit să scoată viu pe italian, care din fericire n-a fost acoperit decît de sfărîmături de pietriș amestecat cu pămînt. El a fost internat în infirmeria comunei Rucăr, avînd mai multe contuziuni şi o rană mai gravă la laba piciorului drept. Ceilalți doi au fost scoși abia după trei zile de sub dărîmături.

Crima din ªoseaua Piscului

În dumineca Paştelui s-a săvîrşit o sguduitoare crimă în șoseaua Piscului din capitală. Mai mulţi parlagii fiind cu chef, au întîlnit pe stradă şi au tăbărît

Pe aceste culoare ale Camerei, se obțin, la iuțeală, rezoluții, pe care solicitatorul nu le-ar fi putut cuceri în calmul unei audiențe: miniștrii sînt mai bine dispuși la Cameră, decît în cabinetele lor ministeriale, cu duble uși capitonate. Mai ales dacă deputatul solicitator are abilitatea de-a veni «din întîmplare» cu petiția, în ziua în care ministrul are să-și rostească marele lui discurs și are, deci, nevoie de cît mai călduroase și mai sincere aplauze în incintă.

Situația unui ministru în incintă se fabrică pe culoar. Cu cît mai amabil pe culoar, cu atît mai bine primit în incintă... Și tot aci, în sala pașilor pierduți, în biblioteca unde nimeni nu citește o carte, șefii opoziției pun la cale acordurile de mîine și aplanează certurile de azi. Tot aci este și micul chioșc de țigări, iar în fața lui măsuța pe care se vînd ziarele de după amiază. Confort modern: nu trebuie să lipsească nimic. Un deputat, care are în buzunar țigări fine și ziare multe, poate cuceri oricînd pe un ministru. În clipa în care ministrul va voi să controleze o informație în cutare gazetă, deputatul i-o va oferi prompt. Ministrul a fost scutit de cei zece pași pînă la măsuța cu gazete... Excelența va aprecia îndemînarea și va spune:

- A! X... e un băiat foarte bine pregătit...

Trei lovituri de acestea și X va fi subsecretar de stat. Mai ales dacă are și îndemînarea de-a oferi la timp, o țigară, pe care ministrul zadarnic o caută în tabachera goală!”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM asupra soldatului Mihalache Mitică, dela tăbăcăria din Bucovăţ, pe care l-au luat la bătaie. Soldatul văzîndu-se bătut şi în neputinţă de a se apăra, a alergat degrabă acasă la dînsul în şoseaua Piscului No. 45 şi, luînd pe tatăl său Mihalache Stoica, pe Mihalache Baicu, cumnat, şi pe fratele său Mihalache Dinu, au venit cu toţii să bată pe cei care pălmuiseră pe soldat. Cele două tabere s-au întîlnit la întretăierea şoselei Piscului cu strada Cărămidari şi se înțelege că bătaia s-a făcut numaidecît. Parlagiul Nicolae Cîrjan îndîrjit de atitudinea soldatului, a scos de la brîu un cuţit şi a început să dea cu el în dreapta şi în stînga. Cel dintîi lovit a fost soldatul Mihalache Mitică, care primind 7 lovituri, a mai făcut cîţiva paşi după care a căzut mort în curtea caselor cu No. 46. Al doilea lovit, tot de Cîrjan, a fost Mihalache Baicu din str. Cărămidarii de jos; el are o lovitură în picior şi alta în abdomen. În sfîrşit al treilea rănit este Mihalache Stoica, tatăl soldatului, care a primit o lovitură în cap cu lopata, de la parlagiul Oprea Berendei. Sosind poliţia, criminalii au fost arestaţi şi daţi pe mîna parchetului, unde au mărturisit crima.

Groaznic omor prin imprudenþã

Groaznice nenorociri aduce ceasul rău, e adevărat, dar şi mai multe nenorociri se întîmplă din imprudenţă. Iată ilustraţia noastră din pagina 1 a numărului de azi: e reconstituirea dramei petrecută duminica trecută la Craiova. Tînărul Alfons Muller, din strada Libertăţii din Craiova, se amuza vînînd în grădină vrăbii cu o puşcă de salon. Nenorocirea a vrut ca un glonţ tras rău să nimerească pe o soră a imprudentului tînăr, care tocmai în momentul acela eşea din casă. Glonţul a pătruns prin tîmplă în capul fetei, care a fost dusă în agonie la spital. Tînărul criminal fără voe a fost, bineînţeles, arestat şi va plînge toată viaţa nenorocirea pe care imprudenţa lui a pricinuit-o.

Sursa: Săptămînalul „Universul Literar”, 1909

Primul Parlament al Principatelor, care funcționa în 1862 pe Dealul Mitropoliei

Atitudini « Polemici

TABLET ă DE SCRIITOR

Cînd vom avea un monument închinat Tribunului?

Nu știm dacă, pînă acum, scriitorului, publicistului și omului politic Corneliu Vadim Tudor i s-a ridicat vreo statuie, un monument, sau dacă numele său i s-a dat vreunei școli sau străzi din București, pentru a-i perpetua memoria. Dacă nimeni nu a cutezat o asemenea ispravă, întru recunoașterea postumă a acestuia, cei care doresc să susțină un asemenea proiect au tot dreptul să o facă, vor demonstra astfel că sînt niște români patrioți. Cît a trăit, sîntem siguri că Vadim și-a conștientizat posteritatea, în numele democrației și a libertății în care a crezut cu toată ființa sa. Aceasta este realitatea, pe care trebuie să ne-o asumăm fiecare, la nivel de gîndire politică și ca pagină de istorie, cu toate legile și regulile impuse de o societate civilizată și democratică. Exemplul Tribunului este demn de urmat, nu doar pentru noi, cei de-acum, ci mai ales pentru noile generații care vor mai crede în destinul fericit al acestei țări și cărora încă le va mai păsa de păstrarea identității ei. Corneliu Vadim Tudor i-a menținut vii în memoria neamului pe toți marii înaintași care și-au înscris numele în paginile de aur ale istoriei noastre și care, prin luptă neînfricată și jertfă, au contribuit la construirea României moderne: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza și atîția alți

conducători luminați. Cu harul său oratoric, nu o dată, Tribunul atrăgea atenția că țara noastră se află pe buza prăpastiei, că vulturi hulpavi roiesc în jurul ei, iar timpul avea să-i dea dreptate. Azi, mulți români regretă că nu l-au ascultat, ba chiar i-au contestat adevărurile rostite. Acum, regretele nu mai au nici un rost, fiindcă politica de dezbinare a reușit să transforme poporul român într-o societate de consum, umilită, sărăcită de la o zi la alta, în care tot mai mulți oameni tineri și în putere și-au pus în gînd să plece cît mai departe de aici, fără a se mai uita în urmă. S-au săturat de promisiunile unei clase politice mincinoase, care a făcut numai rău țării, tratîndu-i pe români ca pe sclavii lor, buni doar pentru a plăti taxe și a le îndestula lor veniturile. Vadim Tudor a crezut sincer în idealurile democrației, de aceea a și fondat Partidul România Mare, cu mari speranțe că, printr-o politică dreaptă și curată, viața românului de rînd se va redresa: ,,Jos Mafia, sus Patria!”. Din păcate, dezamăgirile nu au întîrziat să apară, fiindcă unii dintre cei mai buni oameni din partid s-au prăpădit cu timpul, iar mulți dintre cei pe care i-a considerat loiali vederilor sale politice, unul cîte unul, l-au trădat, ducînd la destrămarea formațiunii în care destui români își puseseră speranțele. Dar, nu mai miră pe nimeni că răul cel mai mare a venit tot din partea românilor, care spun că sînt miloși, loiali și credincioși. Și-i avem ca exemplu pe cei 20 de români, ale căror nume să rămînă veșnic în smoala uitării, care au ales să ,,fraternizeze” cu dușmanul pentru prinderea celor trei martiri ai neamului românesc: Horia, Cloșca și Crișan, adesea invocați în discursurile Tribunului. ... Au

„De 7 ani, România trăiește fără farul său călăuzitor“

(urmare din pag. 1)

Au trecut 7 ani fără Vadim și România a ajuns o colonie. Au trecut 7 ani fără Tribun și poporul român s-a împrăștiat în cele patru vînturi. De 7 ani, cei care l-am citit și l-am votat pe Vadim nu știm pe cine să mai susținem. Mișcarea naționalistă pe care el a dezvoltat-o și-a continuat traiectoria, însă fără succes. Cei responsabili nu au reușit, fiindcă nu erau naționaliști. Ca să fii naționalist, trebuie în primul rînd să cunoști perfect istoria națiunii tale și să o poți integra în istoria continentului european. Cîți dintre politicienii actuali au cunoștințele de istorie pe care le avea Vadim?

Că să înțelegem semnificația acestor 7 ani scurși de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, să ne amintim că este numărul cu care Dumnezeu a însemnat duminica – a șaptea zi a săptămînii. Duminică s-a născut Isus Christos. Duminică a intrat în Ierusalim ca împărat și biruitor al morții. Duminică a înviat din morți. Duminică a trimis pe Sfîntul Duh și a întemeiat Biserica. Legîndu-mă de toate aceste fapte extraordinare din istoria Bisericii Creștine, al cărei membru devotat a fost Vadim, mă gîndesc că acest al șaptelea an ce se împlinește în această săptămînă poate fi unul cheie pentru viitorul României și al vieții sale politice. Anul acesta poate avea loc eliberarea din robie a țării care de șapte ani trăiește fără farul său călăuzitor, așa cum poporul evreu s-a eliberat după 70 de ani din robia babiloniană, în care a zăcut pentru păcatele și nelegiuirile lui înaintea Domnului. Amintindu-mi de românii care i-au lipit lui Vadim tot felul de etichete mincinoase, sper ca între timp să-și fi dat seama că au lovit într-unul dintre puținii oameni care doreau binele țării. Poate că acești 7 ani de decădere socială și politică au fost o pedeapsă necesară ca să învățăm să ne prețuim și să ne susținem patrioții.

După 7 ani fără Vadim avem datoria să îi ducem moștenirea mai departe, luptînd cu propriile arme și fiind mai inteligenți decît adversarii noștri. Doctrina naționalist-liberală pe care a adoptat-o Partidul Vadimist Român, teoretizată de profesori ai universităților europene, este cea potrivită pentru

timpurile pe care le trăim, în care se discută din nou despre statele-națiune. Această uniune europeană – nu mă refer la instituție, ci la conceptul în sine – atunci cînd a dat de greu, s-a sfărîmat în statele naționale care o compun și care, vedeți bine, încearcă să-și rezolve problemele ce țin de aprovizionarea cu gaz pentru economiile lor, pe cont propriu și mai puțin în comun, la nivelul Uniunii Europene.

Principiile autodeterminării, completei libertăți în comerțul dintre națiuni și cel al libertății de imigrație, compun baza naționalismului-liberal – unul incluziv, modern și adaptat timpurilor actuale, se exprimă foarte bine prin vadimism, curentul politic pe care PVR îl promovează la nivelul societății românești.

Vadimismul este moștenirea pe care Tribunul ne-a lăsat-o și pe care trebuie s-o ducem mai departe fiecare dintre noi, dacă vrem ca acesta să ajungă la cît mai mulți români. E dreptul și obligația noastră să îl facem cunoscut, mai ales că internetul ne oferă atîtea posibilități de a ne conecta cu oameni aflați pretutindeni.

Dacă Dumnezeu a creat lumea în șase zile și în a șaptea s-a odihnit, știm sigur că a opta zi din ciclul creației este ziua Învierii lui Isus Christos și a nașterii lumii celei noi. După 7 ani fără Vadim, urmează anul al optulea, al renașterii mișcării naționaliste. Nu vă așteptați să se întîmple peste noapte, ci pas cu pas și, mai ales, așa cum spuneau strămoșii noștri de la ʼ48, „prin noi înșine”. Vorba altui mare dispărut, Adrian Păunescu: „Tot ce avem, noi am făcut cu trudă și n-am trăit din milă și pomeni”.

Să-l plîngem pe Vadim și să-l regretăm, pentru că este timpul să o facem. Apoi să ne-amintim tot ce ne-a spus și tot ce ne-a învățat, ducîndu-i moștenirea mai departe și dînd speranță celor ce nu au. Amintirea lui Vadim va fi veșnică atîta timp cît vor mai fi pe acest pămînt români care să țină ridicat steagul românismului, al suveranismului și al naționalismului, așa cum făcea el.

Să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l ierte pe Tribun și să-l odihnească în Raiul Său, iar pe noi să ne întărească și să ne ajute să fim iarăși ce-am fost și mai mult decît atît!

trecut 7 ani de cînd Tribunul a închis ochii... Poate că a venit momentul ca după atîta vreme, în care românii au avut răgazul să-și limpezească opiniile, rolul unei personalități precum cea a lui Corneliu Vadim Tudor în istoria recentă a țării să-și recapete locul bine meritat. Pentru politica dusă de Vadim în slujba binelui și a propășirii poporului român, se impune, ca o recunoaștere postumă pe care românii i-o datorează marelui patriot, ridicarea unui monument, oriunde pe cuprinsul acestei țări, pe care a iubit-o cu toată puterea ființei sale, pînă la moarte.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

EPISTOLă SCRISă

CU CErnEALA oCHILor

„Vadim va rămîne nemuritor în inimile românilor“

Într-o sfîntă zi de sărbătoare, pe 14 septembrie 2015, a plecat la Domnul marele nostru Tribun, Corneliu Vadim Tudor, personalitate marcantă a istoriei, culturii și politicii românești. Și-a iubit familia, prietenii, poporul și țara, iar noi îi simțim lipsa cu fiecare an care trece. Îl pomenim și ne vom aminti mereu de el ca de un mare patriot român, luptător cinstit și drept, un român adevărat. Un gînd frumos, o lacrimă, o floare și o lumînare este tot ceea ce îi mai putem oferi dragului nostru Vadim, plecat la veșnicie în urmă cu 7 ani. Îl vom păstra în amintire toată viața.

În continuare, aș dori să adaug faptul că miercuri, 14 septembrie, în ziarul sucevean „Crai Nou”, voi publica aceste rînduri în memoria celui pe care l-am iubit atît de mult. De asemenea, îl voi pomeni la slujba organizată la Biserica „Sfînta Cruce”, așa cum o fac în fiecare an. În seara aceleiași zile, voi fi prezent la un post tv local, în cadrul unei emisiuni pe tema „7 ani de la moartea lui Vadim”.

Am mai spus-o și o repet: în curtea casei mele există un panou cu fotografia mentorului meu, iar în ziua de 14 septembrie, o candelă va arde la poalele acestuia. Numeroși trecători se opresc în fața panoului, fac poze și, cu ochii în lacrimi, recunosc faptul că, la fel ca și la București, și la Suceava Vadim trăiește în continuare în sufletele tuturor celor care l-au iubit.

Cum să nu îl plîng pe OMUL pe care îl prețuiesc atît de mult și de la care am avut atît de multe de învățat? Vadim va rămîne nemuritor în inimile românilor, pentru că el a fost singura lor speranță! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Cu drag, VASILE CERLINCă, Suceava

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Vasile Bogrea (1881-1926)

Vasile Bogrea este nu numai un epigramist de valoare de care se vorbește foarte rar sau chiar deloc, ci și un mare om de cultură, lingvist, filolog, poet, traducător, membru corespondent al Academiei Române. S-a născut pe 26 septembrie/8 octombrie 1881, la Tîrnăuca, județul Dorohoi (azi în Ucraina) și a părăsit această lume pe 8 septembrie 1926, la Viena.

A urmat Liceul „Atanasie Bașotă” din Pomârla din județul Botoșani (1888-1902), apoi Facultatea de Litere și Facultatea de Drept din Iași (1902-1906). A audiat cursuri de Filologie clasică la Berlin (1910-1913). A fost profesor de Greacă și Latină la Liceul din Piatra Neamț (1906-1910), profesor la Liceul Internat din Iași (1913-1919), apoi Profesor la Catedra de Limbi Clasice a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, începînd cu 1920. Împreună cu Sextil Pușcariu a pus bazele Muzeului Literaturii Române (1919) și a Societății Etnografice din Cluj (1923), devenind colaborator permanent al acestora.

face și criticii generale referitoare la epigramă, reține și azi atenția oricărui cercetător în domeniu, dar și a celor dornici să publice ,,teribile epigrame”.

Deși n-a apucat să împlinească 45 de ani, a scris aproape 300 de studii și articole privind istoria limbii, lexicologia, etimologia, toponimia, antroponimia ș.a. Rămîne în cultura umanistă ca un mare filolog, de talie academică. A fost, de asemenea, poet, traducător, dar și epigramist, colaborator la nenumărate publicații. A fost inclus în volume colective de epigrame, printre care amintim „Antologia epigramei românești” din 2007 (alcătuită de George Corbu, Valerian Lică și George Zarafu, cu prefață de Valeriu Râpeanu) și „Epigramiști cu sau fără voia lor”, Ed. Albatros, 1983 (alcătuită de Giuseppe Navarra și George Zarafu). Cităm din prefața aceastei valoroasă antologii: „Ilustrul filolog ieșeanoclujean Vasile Bogrea, cărturarul căruia N. Iorga îi acorda deplina lui stimă, a manifestat un adevărat cult pentru epigramă și, fără îndoială, numai sfîrșitul său tragic și prematur (la nici 45 de ani împliniți) l-a împiedicat să-și adune creațiile în volum”; i-a apărut, postum, în 1973, tomul „Sacra via”. „Risipite prin revistele literare ale vremii, epigramele lui Bogrea sînt mici cristaluri care, puse laolaltă, dau imaginea unui candelabru”.

În atitudinea lui se simțea prețuirea față de nicolae Iorga, pe care-l compară cu un foc nestins al spiritului de care fug, precauți, „omuleții de paie”: Cînd arde luminos, întruna, A sufletului tău văpaie, Să nu te miri că fug de tine Atîția omuleți de paie.

Spirit în permanență inventiv, speculează chiar cuvintele bîrfitorilor, punîndu-le în lumină caracterul printr-un fragment din propria lor „acuzație”. Astfel, Unuia care ne învinuia de „iorgolatrie” (Iorga + idolatrie) i se adresează fără menajamente: „Amici” sau „dușmani” ai lui Iorga –Sîntem cu toții „iorgolatri”: Noi, pentru că-l slăvim, pe față, Tu, pentru că, din dos, îl latri.

De altfel, în revista lui Iorga – „CUGET CLAR. NOUL SEMĂNĂTOR”, apar studii la obiect, adevărate analize privind epigrama, semnate de Paul I. Papadopol. În numărul din 29 iulie 1937 apare cea mai virulentă critică din literatura română la adresa unui volum de epigrame. E vorba de „Sburături” de A. C. Calotescu-Neicu (1888-1952) despre care se scriseseră rînduri elogioase în „JURNALUL” din 9 iulie 1937, de către un recenzent care „și-a făcut o specialitate din lansarea talentelor locale”, cu vădită intenție de a măguli, „de a se pune bine cu autorul «teribilelor epigrame»”. Datorită analizei pe care o

P.I. Papadopol subliniază păcatele de neiertat ale „sburăturilor”: răutatea și pornografia. Consideră că răutatea nu-și are locul în epigramă, aducînd în sprijinul opiniei sale cuvintele lui Écouchard-Lebrun: „Les méchants/ Font les vers noirs, les vers trames” (cei răi fac versuri întunecate, versuri murdare/intrigante). „Și atunci – se întreabă autorul articolului – aceste catrene ai căror eroi, pagină cu pagină, sînt calificați măgari, boi, imbecili, incapabili (subl. în text) cu care un literat de talia d-lui Radu D. Rosetti este șfichiuit din cauza bătrîneții, în care pornografia ia cîteva aspecte dezgustătoare, dau ele dovadă de acea finețe caracteristică adevăratei EPIGRAME? Le-ar fi înlăturat cu scîrbă marele Jean Richepin care vedea în epigramă «un mot d’esprit un peu méchant, sans être trop mordant»” (Un cuvînt de spirit puțin răutăcios, fără să fie prea tăios). Acest nemilos critic la adresa „sburăturilor” lui CalotescuNeicu are altă atitudine față de epigramele lui Vasile Bogrea pe care îl laudă și îl citează în mai multe numere (începînd cu 7 octombrie 1937). De altfel, acest epigramist este citat în mai toate revistele de profil din anii ’40: „PIȚIGOIUL”, „PAPAGALUL”, „GLUMA”, „HUMORUL”, alături de I.L. Caragiale, Toma Florescu, Cridim, Vero, F. Lobodă, Macedonski ș.a.

Vasile Bogrea și-a pus pregătirea sa filologică în slujba epigramei, contribuind la maturizarea speciei literare, după primul război mondial. În arta sa epigramatică se resimte cercetătorul limbii române, aducînd un spor de semnificație figurilor de stil născătoare de poantă. Și aria sa de referință este diversă. Astfel se adresează unui predicator printr-un joc de cuvinte înrudit cu calamburul: De-ai fi un om cu mintea trează, Ai ști-o tu și fără mine: Toți popii binecuvintează, Dar nu toți cuvintează bine.

De altfel, dintre jocurile de cuvinte, calamburul are cea mai întinsă sferă, fiind adesea sinonim cu orice joc de cuvinte; el e derivat, prin compunere sau descompunere, din toate figurile de stil care exprimă, în primul rînd, echivocul și, în al doilea rînd, similitudinea sonoră (paranomaza). Cum exprimă ambiguitatea –trăsătura specifică epigramei – e manevrat cu artă pentru realizarea poantei, întorcînd „macazul” ideii:

Pe un volum de „Opere complete“

Avea dreptate Pumnul, bietul, Cu regulile-i învechite: Complete le-a numit poetul, Dar noi le socotim cumplite.

În epigramele despre politicieni întîlnim o critică dură:

Unui politician

Un partizan prea devotat Te-a comparat cu Juvenal, Tu, mai puțin exagerat, Te mulțumești să fii… venal.

Cu aceeași ușurință, descompune expresia pentru a obține efectul scontat:

Unui orator

Abuzînd de „pur și simplu” În discursul tău, ți-o jur: Simplu m-ai convins că este Cugetu-ți, dar nu și pur! În Colegialitate asistăm la falsa împăcare a negațiilor: Mă-mpac cu toți colegii mei, Pot zice ideal de bine: O parte – nu vorbesc cu mine, Ceilalți – eu nu vorbesc cu ei.

Ca și în cazul calamburului, categoria antonimelor e atotcuprinzătoare, incluzînd și termeni care nu se exclud, precum și termeni care fac parte din arii semantice diferite:

Unui conferențiar

Mergea atîta lume-n grabă

Că m-am simțit și eu atras

Și-am ascultat pe-un belfer gras

Citind o conferință slabă

Filologul de înaltă clasă Vasile Bogrea apreciază forma literară scurtă – catrenul sau distihul – care, prin concizie, spune mai mult decît poeme întregi:

Unui prolix

Poți spune o idee nouă În patru versuri sau în două, Mai bine ca în kilometri De impecabili hexametri.

Cu aceeași înzestrare, la care se adaugă mînuitorul talentat al condeiului ingenios, „definește” produsul literar căruia îi dăruiește „șiretenie” spirituală și fulgere-n idee:

Definiție

Mă-ntrebi ce e o epigramă E, uite-așa, o telegramă Concisă, sprintenă, șireata Și-nțepătoare ca săgeata.

Îi tratează cu asprime, cu duritate chiar, pe autorii de „literatură” supusă sinuciderii sau care merită să fie pusă pe foc:

Unui nuvelist

Ca să nu moară de ridicol, Eroul tău s-a sinucis; Expus aceluiași pericol, Tu ești cu mult mai indecis.

Epigramele se constituie și în oglinda vremii sale –realitatea social-politică de la începuturile anilor ’20. Indiferența față de legi se manifestă de timpuriu pe continent, parcurgînd treaptă cu treaptă pînă în zilele noastre cînd a devenit un fenomen la modă:

Curții de la Haga

În orice important litigiu

Ea dă sentințe cu prestigiu: Întreaga lume le salută Și nimeni nu le execută.

În alt catren îl caracterizează pe candidatul, în aparență anonim, dar bine cunoscut pentru trăsăturile care, pe alegători, îi determină, mai curînd, să nu-l voteze:

Voia să fie senator

Dar, să-l voteze cine?

Cînd nu-l știu mulți alegători, Dar mulți îl știu prea bine?

Ca bărbat, nu putea să nu ia, în ținta săgeții, femeia: Unei chimiste

Pricep, iubită domnișoară, Ce te îngînă cînd înveți: Azotul are mustăcioară, Iar oxigenul epoleți.

Nu lipsesc nici epitafurile. Motivul bețivului care nu trebuie trezit din somnul de veci e frecvent în epigramistică. Pentru personajul său, Vasile Bogrea folosește jocul de cuvinte a se trezi și a ameți: Un om de viță odihnește Aici, ce fost-a printre vii, Cinstește-l, dormi în pace zi-i, Dar nu-l trezi că… amețește!

Vasile Bogrea a avut un spirit ascuțit și fin de om de înaltă cultură, înzestrat cu umor. Deși nu și-a publicat volumul de epigrame în timpul vieții, prin tot ce a publicat în reviste, alături de alți mînuitori ai condeiului ascuțit, a contribuit la ridicarea nivelului acestei specii literare care a cunoscut o mare înflorire între cele două războaie. E un reprezentant de frunte al epigramisticii românești, ale cărui creații pot servi drept model celor care – cu chemare sau ca „moft” –abordează această formă literară legată structural de spiritul umoristic al românilor.

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Corneliu Vadim Tudor, un om complet, cu o inteligență uimitoare, și, mai presus de toate, un mare patriot

Șapte ani au trecut de cînd marele patriot, personalitate a culturii și publicisticii românești a plecat la cele veșnice. Timpul neîndurător ni l-a răpit prea devreme, dar tot el, timpul, ne-a lăsat răgazul ca, în acești ultimi 7 ani, să-i redescoperim meritele incontestabile pe care le-a avut. Așa se face că tot mai mulți români îi simt lipsa, de parcă ar fi dispărut coloana vertebrală a României. După ce, ani de zile, a fost insultat, denigrat pentru că apăra valorile acestui neam, credința și dreptatea, înfierîndu-i pe toți jefuitorii, cozile de topor și pe cei care doreau transformarea morală a țării, s-a dovedit că toate avertismentele sale au fost reale.

Cu toți acești contestatari ai săi se bătea ca un leu, muncea zi și noapte și se zbătea din răsputeri să continue apariția publicațiilor pe care le-a fondat: ,,România Mare” și ,,Tricolorul”, singurele care puteau să reaprindă flacăra naționalismului.

Prin plecarea lui Vadim în Eternitate, România a rămas o țară orfană, iar noi, fiii și fiicele ei, trăim vai și-amar, fără ca el să ne mai poată sprijini, să ne mai fie pavăză și să ne lumineze calea. De dincolo de moarte, spiritul lui Vadim pe Pămînt este, însă, viu. Tresărim cînd îi rostim numele și ne uităm cu mirare în jur, cum de nu apare. Prezența lui o simțim alăturea.

Au trecut 7 ani de cînd aroma de la acea ,,Ultimă cafea” se răspîndea în apartamentul meu, din pagina întîi a revistei ,,România Mare”. În trista zi de 14 septembrie 2015, cel mai mare patriot, scriitor și poet de o uriașă forță creatoare, în sunetul ,,Clopoțelului de

Din Bucure ş tii de altădată

Pîinea cea de toate zilele din Capitala de pe vremuri

Pînă nu demult, Biserica Manea Brutaru din București, monument istoric de clasă B, avea pardoseala făcută din pavaj industrial, din acela ordinar, care se pune pe străzi și trotuare. Arhiepiscopia Bucureștilor a admis că lucrările, realizate în anul 2000 de fostul paroh, nu aveau aviz de la Ministerul Culturii. Însă, tot răul spre bine. În anul 2020, Biserica Manea Brutaru a intrat în ample lucrări de consolidare și restaurare, și mare a fost surpriza arheologilor de la Muzeul Municipiului București cînd au descoperit o roată de moară sub pavimentul industrial. Secretele vechilor brutari, cine-a fost Manea Brutaru și ce fel de pîine se mînca în vechiul București, mai jos.

Biserica Manea Brutaru, ctitorită în anul 1787 de cei mai bogați brutari din București, a fost urîțită prin așezarea unui pavaj industrial în interior. A stat așa vreme de 20 de ani. Monumentul istoric situat pe strada General Budișteanu nr. 4 face parte din Zona Construită Protejată nr. 44 – Temișana. Lucrările au fost realizate în anul 2000 de fostul paroh, fără aviz de la Ministerul Culturii – Direcția de Cultură București – și fără aprobarea Arhiepiscopiei Bucureștilor. În prezent, pavajul a fost înlăturat, iar la monumentul istoric continuă lucrările de restaurare. Proiectul a fost avizat de Ministerul Culturii și vizează inclusiv „înlocuirea pardoselii necorespunzătoare cu piatră naturală, material specific perioadei istorice din care datează acest monument istoric”, a precizat Arhiepiscopia Bucureștilor.

Surpriza de sub pavimentul industrial

„Finalul cercetărilor arheologice din interiorul Bisericii Manea Brutaru a scos la iveală un nou secret al acestui lăcăș. În pridvorul adăugat ulterior construirii bisericii, sub straturile moderne de paviment, am descoperit o lespede de mari dimensiuni care constituia treapta de acces în pronaos și trotuarul din fața intrării. Trotuarul a fost realizat din pietre de rîu nefasonate, de dimensiuni diferite și era amplasat de-a lungul zidului

Argint”, a plecat la CREATOR, ducînd cu el valoarea cuvîntului OM. În ținuta lui albă, pe care o purta de obicei, Moartea cea vicleană l-a urcat în trăsura ei, purtîndu-l pe Tribun printre stele. Acum, acolo este locul lui, și el știa asta cu mult timp înainte să moară, așa cum a profețit în poezia sa, ,,Elegie”: ,,Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti:/ «El nu-i aici; e îngropat în stele!»”.

Nici acum nu-mi vine să cred că, în urmă cu 7 ani, am prins curaj și m-am adresat redacției încă devastată de moartea Tribunului. Atunci mi s-a oferit prilejul de a-mi publica gîndurile în în paginile revistei ,,România Mare”, ceea ce pentru mine reprezintă o mare onoare. Prin scrierile mele caut să mă ridic la înălțimea așteptărilor, de aceea, sînt recunoscătoare cititorilor care îmi apreciază articolele pe care le scriu săptămînal. Îl am mereu drept pildă pe marele Vadim, cel care și-a folosit condeiul de gazetar și de pamfletar pentru a demasca injustiția și racilele care rod la temelia țării. El a fost singurul politician care, prin patriotismul său autentic, a ştiut să insufle românilor dragostea de țară, de Dumnezeu și familie. Poporul, însă, nu l-a uitat, în memoria românilor el a rămas ,,Tribunul”.

Păcat că a plecat atît de devreme dintre noi, mai avea multe de spus. Dumnezeu să-i facă parte de LUMINA pe care a răspîndit-o pe Pămînt, iar noi să ne aducem veșnic aminte de el și de toți cei care ne-au făcut mîndri și nu mai sînt printre noi!

LILIAnA TETELEA

de la vest. Sub această dală am descoperit un fragment dintr-o roată de moară care constituia baza treptelor. Mecanismul era prevăzut cu o a două piatră circulară peste care se așezau grînele ce erau apoi transformate în făină. Fragmentul de piatră de moară așezat aici are o semnificație duală. Pe de o parte reprezintă o reutilizare practică a unui obiect scos din uz, dar mai mult decît atît, piatra de moară este simbolul breslei brutarilor. Ei au finanțat această lucrare, ei au pus piatra de temelie, de aceea, pentru strădania, efortul și dăruirea lor, ctitorii Bisericii Sf. Nicolae «Manea Brutaru» au rămas pentru veșnică pomenire trecuți în pisania de deasupra intrării bisericii. Inscripția amintește pe Georghie Vătaf, Ioan și Manea Brutar, dar și pe domnitorul fanariot Nicolae Petru Mavrogheni. Sfințirea lăcășului s-a realizat în data de 1 august 1787, iar ulterior, în anul 1789, a fost adăugat un medalion cu stema Țării Românești, în timpul domniei lui Constantin Hangerli. Fragmentul de piatră de moară va fi inclus în expoziția Piatra în Epoca Omului, care este deschisă la Casa Filipescu-Cesianu”, a declarat Diana Sonu, reprezentant al Biroului Arheologie Preventivă și Sistematică al MMB

Cine-a fost Manea Brutaru şi ce gust avea pîinea

Înainte să mîncăm noi pîine cu maia sau făcută din aluat congelat, bucureștenii măcinau grîul la nenumăratele mori care funcționau pe rîul Dîmbovița. Documente din Secolele XVI și XVII amintesc de o salbă de mori pe Dîmbovița și pe Colentina, care aparțineau boierilor și moșnenilor. „Mulțimea acestor mori constituia o stavilă la curgerea slobodă a Dîmboviței și exista marea primejdie a inundației cînd veneau apele mari. Nu se putea face însă nimic, deoarece morile erau indispensabile bucureștenilor, cele de pe Colentina neajungînd, și fiind mai departe. Numai în urma introducerii, în anul 1850, a morilor cu «vapor», mișcate adică de puterea aburilor, se desființează cele de pe Dîmbovița, din cuprinsul orașului; în afară rămîne moara de la Ciurel, din sus de Cotroceni, și unele mori de pe Colentina; ruinele acesteia de lîngă lacul Fundeni, din jos de sat, se mai pot vedea și azi”, arată Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureștilor”, Editura Vremea, 2009.

Călătorul turc Evlia Celebi, care a vizitat Bucureștiul în două rînduri – ultima dată în 1666 – vorbește de franzelele care se fac în București. Mai tîrziu, în mai 1780, trecînd prin orașul nostru Constantin de Ludolf, fiul ministrului

motto: „Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani; și mîndria lor este muncă și deșertăciune, căci anii trec iute și noi zburăm” – Psalmul 90.10

Pe 11 septembrie 2001, Hilda Yolanda Mayor, o chelneriță în vîrstă de 26 de ani, servea cafea în restaurantul „Au Bon Paris“ aflat la parterul unuia dintre turnurile World Trade Center. Cînd primul avion a lovit turnul, ea a părăsit clădirea și astfel a scăpat cu viață. Două luni mai tîrziu, Hilda Yolanda Mayor se afla în Airbusul A300, cursa 587, care zbura spre Santa Domingo. Deasupra cartierului Queens din New York, avionul s-a prăbușit. Au fost 265 de victime, printre care și ea. Pe aeroportul din Santo Domingo, mama Hildei încă o mai aștepta, chiar dacă aflase că fata ei nu va mai veni niciodată. „Ea a fost comoara mea, tot ce aveam“, a declarat aceasta.

Da, sîntem trecători! În fiecare zi, Dumnezeu ne amintește aceasta. Prin Scriptură, dar și prin evenimentele la care asistăm, ni se actualizează această realitate, că sîntem ființe trecătoare. Sîntem născuți pentru un timp limitat aici pe pămînt. Foarte limitat! Să ne grăbim să ne împăcăm cu Dumnezeu. Chemarea Lui, pe cît este de înaltă și de bogată, pe atît este de stringentă!

„Vezi cum în zbor se duce timpul?/ Așa trecutau mii de ani/ Și noi vom trece toți ca gîndul, / Făr’ a lăsa urme măcar” – E. Constantinescu.

Regatului celor două Sicilii la Constantinopol, constată că „pîinea este foarte bună, căci aici sînt mulți brutari nemți fugiți din Transilvania, care o fac tot așa de bună ca și la Viena”. Faimă mare în București are în acele timpuri și un armean, pe numele său Babic, care avea brutărie lîngă Bărăție, în apropierea Curții Vechi. Pîinea se vindea așa de repede, încît ieșise în tîrg vorba „coltuc de la Babic”, însemnînd nimic, nimic de la Babic, deoarece cînd o căutai, pîinea nu se mai găsea, se vînduse toată.

La început de Secol XX, marile brutării din București erau afacerile nemților. Se știe de cea a lui Muller și Gagel, de cea a cehului Blasek, de cele conduse de balcanici, de greci în special, care țineau și plăcintării. Primăria înființează o fabrică, sau o mașină de pîine la Colentina, pe terenul familiei Ghica, unde pînă astăzi este o stradă cu acest nume. „Armata își face brutărie pe Podul de Pămînt – mai tîrziu Calea Plevnei, capacitatea maximă de producție în anul 1906 era de 20.000 de pîini zilnic. Mai erau, în același an, brutăriile Viața și Sănătatea. Pe lîngă cele trei sortimente de pîine tip – neagră, intermediară și albă – brutarii mai făceau și tot felul de franzele și jimble, cu și fără lapte, colaci împletiți, cornuri, chifle, covrigi, pituști, batoane, pîine de secară dietetică, lipie și chiar cozonaci și chec” se arată în aceeași lucrare.

B.365.RO

Biserica Manea Brutaru

File de istorie

Petru Rareş, demn urmaş

al lui Ştefan cel Mare

A fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546.

Petru Rareș s-a născut în anul 1483 la Hîrlău și a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Pe mama sa o chema Maria, cu acest nume fiind înscrisă în pomelnicul de la Bistrița, și era de fel din Hîrlău. Despre tinerețea viitorului domn nu există multe informații, unii istorici cred că ar fi fost trimis chezaș la turci de tatăl său, în timp ce alții consideră că ar fi stat în Polonia. O altă versiune este cea consemnată de Ion Neculce, în ,,O samă de cuvinte”: Înainte de domnie, Petru a fost negustor și anume negustor de pește sau măjar, întocmai după cum, înainte de a ajunge la dregătorii, tot negustor a fost și Mihai Viteazul. În sprijinul acestei păreri vine și ,,Letopisețul Țării Moldovei” care spune: ,,După moartea lui Ștefan Vodă cel Tînăr, strînsu-s’au boierii și țara, de s’au sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul țării nu se cădea să dea altuia domnia, fără carele nu vrea fi sămînță de domn. Și iscodind unul de la altul au aflat pre Petru, adeverindu-l că-i din osul lui Ștefan Vodă. De-ar fi fost Rareș bine cunoscut, ca pretendent pribeag prin vecini sau la turci, n’ar mai fi stat boierii să cerceteze și să iscodească”.

Pe 20 ianuarie 1527, cînd Petru Rareș urca pe tronul Moldovei, situația politică internațională era complicată. Europa era sfîșiată de conflicte și ceda, din nou, în fața Imperiului Otoman. Înfrîngerea de la Mohacs din 1526 și prăbușirea regatului ungar deschidea turcilor conduși de Soliman Magnificul drumul spre Europa Centrală, iar Viena avea să cunoască în 1529 primul asediu turcesc.

În Petru Rareș, fiul natural al lui Ștefan cel Mare, țara își punea multe speranțe, iar el și-a dorit să fie un continuator al faptelor tatălui său, încercînd să întărească autoritatea domniei și să folosească în favoarea sa jocul evenimentelor externe, să limiteze privilegiile de imunitate ale marii boierimi, confiscînd averile celor ce se dovediseră ,,hicleni” (a participat la uciderea lui Ștefăniță Vodă) și să-și îndrepte atenția spre mica boierime, tîrgoveți și țăranii liberi. Un raport diplomatic consemna că Petru Vodă ,,îi apăra pe țărani de nedreptățile celor puternici”.

Ivan Semenovici Peresvetov, care a stat cinci luni la Suceava, îl prezenta pe Petru Rareș țarului Ivan al IVlea ca model de domnie energică, prin întărirea armatei și slăbirea forțelor centrifuge. Atent la schimbările din Transilvania după lupta de la Mohacs, domnul a încercat să intervină pentru a-și conolida stăpînirile obținute în vremea lui Ștefan cel Mare. Împrejurările l-au implicat în luptele dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya și a înclinat, la început, pentru Ferdinand de Habsburg, dar teama că poziția acestuia în Transilvania ar constitui un pericol pentre Moldova l-a făcut să-l părăsească și să-l susțină pe Zapolya. În schimbul recunoașterii din partea celui din urmă a stăpînirii Ciceului, Cetății de Baltă, a orașului Bistrița cu cetatea Rodnei și cu toate veniturile

lor, domnul Moldovei a cerut orașelor care-l sprijineau pe Ferdinand să i se supună lui Zapolya, amenințînd, în caz contrar, cu despuierea de averi și pierderea de vieți omenești.

Ctitor de biserici şi ocrotitor de cultură

Măsurile de protecție luate de domn și paza drumurilor au dus la înviorarea comerțului și la intrarea în țară a unor sume mari de bani atît de necesare cheltuielilor curții, creșterii și întreținerii oastei și operei de fondare a așezămintelor religioase ce i-au adus gloria. În timpul domniei sale, cetățile-pivot – Suceava, Cetatea Neamț, Romanul, Hotinul – au fost întărite și a refăcut și desăvîrșit un număr însemnat de biserici, acestora adăugîndu-le ctitorii noi: Mînăstirea Probota, cea mai cunoscută dintre operele sale, o biserică la Baia, Sf. Dumitru din Suceava, Sf. Dumitru din Hîrlău, Biserica Domnească din Tîrgu Frumos. În același timp, domnul a făcut numeroase danii, care aveau și un scop politic, către așezămintele de la Muntele Athos. O deosebită însemnătate o prezintă dania pe care o face pe 13 martie 1533 Mînăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Acordîndu-i un mertic anual de 3.000 de aspri, plus 300 de aspri cheltuiala drumului pentru călugărul care va veni să-i ridice, Rareș spune: „Iar dacă va binevoi Domnul Dumnezeul nostru în Troiță slăvit și prea cinstita Maica Domnului să-și facă milă cu noi și să ne mîntuiască din mîinile celor de alt neam, nu numai acestea mai sus scrise vom da, ci și mai multe”. O a doua danie la Muntele Athos este către Mînăstirea Castamonitu, căreia îi oferă suma de 5.000 de aspri.

Avînd un accentuat simț artistic, Petru Rareș s-a înconjurat de meșteri talentați, care au realizat pictura exterioră a bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541), Voroneț (1547), iar arta broderiei, dezvoltată la curtea domnească, a cunoscut remarcabile realizări, cea mai cunoscută operă fiind acoperămîntul din mătase și aur dăruit Mînăstirii Putna, țesut cu migală de Elena, ultima soție a lui Petru Rareș.

Mare iubitor de familie

Lui Petru Rareș i s-au atribuit două căsătorii: cu o anume Maria, ce provenea dintr-o familie necunoscută, și cu Elena-Ecaterina Brancovici, dar există surse care vorbesc de încă un mariaj, anterior acestora, din care au rezultat două fiice, Maria și Ana. Acestea sînt menționate în pomelnicul din altarul Mînăstirii Probota, fără nici o altă precizare, ceea ce a dus la concluzia că ar fi vorba despre două surori ale domnitorului. În realitate, în alte

pomelnice, numele lor reapar între copiii lui Petru Rareș. Astfel, în cel zugrăvit pe la 1542 – 1546 în Biserica Sf. Paraschiva din Tîrgu Frumos, sînt consemnați Ștefan, Constantin, Roxanda și Maria, iar în pomelnicul Bistriței, Maria și Ana figurează ca surori ale lui Ștefan Rareș. Doamna Maria, alături de care Petru Rareș a urcat pe scaunul domnesc în 1527, a murit doi ani mai tîrziu, pe 28 iunie 1529, în vremea unei campanii transilvănene. Cu ea, Rareș a avut mai mulți copii, dintre care doar cîțiva sînt cunoscuți, respectiv Bogdan și Ion. Tot mariajului cu Maria i se atribuie alți doi copii, morți la o vîrstă fragedă,

îngropați la Probota, ale căror pietre funerare sînt prea deteriorate pentru a le fi identificate numele.

În aprilie 1530, după moartea Mariei, Rareș și-a luat doamnă nouă, pe Elena Ecaterina, fiica despotului sîrb Iovan Brancovici și a Elenei Ștefan Iacșici. Cu Elena Brancovici, Despotovna, cum e numită în unele pisanii, Rareș a avut patru copii: Iliaș, născut pe la începutul anului 1531, Ștefan, născut în același an sau anul următor, Ruxandra, născută în 1537 sau 1538, și Constantin, născut în 1542 și mort pe 26 martie 1554 la Istanbul.

Om în plină maturitate, Petru Rareş îşi iubea copiii şi soţia, trecută şi ea de anii tinereţii. Dragostea dintre ei a fost resimţită de contemporani şi consemnată ca atare. În 1538, în faţa pericolului întreit (otoman, tătăresc şi polonez), Petru vodă şi-a trimis familia la Bistriţa, se pare sub protecţia lui Mateiaş vistiernicul. De la Bistriţa, doamna Elena şi copiii s-au refugiat la Ciceu, unde Rareş îi va regăsi cîteva săptămîni mai tîrziu. Întîlnirea lor, acolo, departe de Moldova pe care fuseseră siliţi să o părăsească, avea să fie povestită de cronicarul Macarie astfel: ,,Şi a întins braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi nevîrstnici şi i-a sărutat, asemenea unui vultur care acoperă cu aripile pe vulturaşii fără pene. Şi, întinzînd mîinile sale, a cuprins plîngînd şi pe înţeleapta sa soţie, doamna Elena. Ea, atîrnîndu-se de gîtul lui, plîngea cu durere şi-l săruta din toată inima”. Emoţionant a fost şi momentul reîntîlnirii lui Petru vodă cu doamna şi coconii lui în 1541, cînd, proaspăt numit de sultan în a doua lui domnie, i-a aşteptat să se întoarcă din Ardeal, ieşindu-le în întîmpinare la trei mile de Suceava. ,,Acolo, multă bucurie şi veselie era la adunarea lor – avea să consemneze cronicarul –, că pre cîtă jale era cînd să despărţisă de la Ciceu, de să dusese Pătru vodă la Ţarigrad, mai multă bucurie era acum la împreunarea lor”. Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron vodă va consemna, mai tîrziu: ,,Acolo multă plîngere şi tînguire era de doamnă-sa Elena şi de fiii săi, de Iliaşu şi de Ştefan şi de fiică-sa Roxanda şi de alţi căsaşi, pentru multă scîrbă şi nevoie ce le venise asupră, ştiindu din cîtă mărire au căzut la atîta pedeapsă”.

Petru trece la cele veșnice pe 3 septembrie 1546, în urma unei ,,boale foarte grea” într-o vineri, la miezul nopții. Grigore Ureche consemnează despre el: ,,Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătîne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea”. Izvoarele istorice adaugă la motivele morții și bătrînețea sa, deși fresca de la Sf. Dionisiu – Muntele Athos, din ultimul an al vieții, îl arată în plină maturitate. ,,Și l-au îngropat cu cinste în locașul domnesc de la Probota”, ctitoria sa, terminată și sfințită în a doua domnie. ,,Pe carele toată țara l-au plîns cu jale mare pentru că era părintele milostiv tuturor și păstor bun turmei sale”.

Doamna Elena va avea un sfîrșit violent. Este omorîtă în 1553 din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu, pentru organizarea unui complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu. Lăpușneanu ,,a pus de au sugrumat pe bătrîna soţie a lui Petru voievod” (Cronicile moldo-polone). A fost înmormîntată în biserica Mînăstirii Probota alături de soțul său, amîndoi fiind ctitori ai acestui lăcaș. r.m.

Probota, mînăstirea-cetate a lui Petru Rareș

Mormîntul lui Petru Rareș și al Doamnei Elena din biserica Mînăstirii Probota

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Moartea lui Barbu Catargiu – o nouă perspectivă (II)

Un aventurier...

Gheorghe Bogati, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, avea un trecut dubios, fiind temut ca un om căruia nu-i era frică de nimeni. Documentele vremii îi prezintă ca fiind un spion dublu, îndeplinind importante misiuni secrete atît pentru conducătorii partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor habsburgic şi otoman, cît şi pentru guvernele celor două imperii absolutiste. În 1862 se găsea în Bucureşti într-un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina şi la crimă. Multă lume îl considera ucigaşul primului ministru. Spre sfîrşitul vieţii, obişnuia el însuşi să se dea drept ucigaşul lui Barbu Catargiu, căutînd să stoarcă avantaje din aceasta. În 1862 a fost investigat destul de superficial. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea lui materială s-a îmbunătăţit – devenise un om bogat –, precum şi faptul că a părăsit mai tîrziu ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă.

ambulant care se afla lîngă poarta Mitropoliei şi doi şcolari care jucau mingea pe deal – îl descriu ca pe „un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre“, printre persoanele denunţate, corespunzînd semnalmentelor de mai sus, este şi Dimitrie Dunca – supus austriac –, caracterizat ca „om peste măsură de exaltat în ideile sale politice“.

Cînd în 1872 s-a reluat ancheta, se afla la Alba Iulia. Autorităţile austro-ungare, solicitate de cele româneşti, l-au arestat, supunîndu-l unui interogatoriu şi cercetîndu-i hîrtiile. La acest interogatoriu, Bogati a căutat să se disculpe, numind pe un anume Dunca agent al opoziţiei liberale şi făptuitor al crimei. Lipsind probele concludente, nu a fost întemniţat, dar spre sfîrşitul vieţii se afla la Orşova într-un fel de exil pe viaţă. Între hîrtiile confiscate lui Bogati era şi un raport al acestuia către prefectul de poliţie din Bucureşti din acel timp, Hiotu, în care, la fel ca la interogatoriu, indica tot pe Dunca şi pe tovarăşul său Grozescu ca făptaşi ai asasinării, dînd şi amănuntul că cel care a descărcat arma ar fi fost ultimul. În însemnările sale zilnice, Titu Maiorescu notează, la data de 28 martie 1880, că în călătoria pe care o făcea spre Pesta a văzut în restaurantul gării Orşova pe maiorul Bogati, care i-a povestit că uciderea lui Barbu Catargiu ar fi fost săvîrşită de doi tineri exaltaţi din redacţia ziarului „Românul“, anume Dunca, care murise între timp, şi poetul Grozescu, încă în viaţă la acea dată.

...doi tineri exaltați...

Cine sînt însă aceşti tineri pe care Bogati (atunci cînd nu se dădea el însuşi drept ucigaş) şi alte mărturii îi indică drept adevăraţii autori ai asasinatului? Cînd în seara zilei de 8 iunie 1862 s-a dat în toată ţara o circulară pentru urmărirea presupusului asasin, pe care depoziţiile unor martori oculari – un negustor

În memoriile sale, scrise 34 de ani după acest eveniment, I. G. Valentineanu, publicist al epocii, îi indică şi el pe cei doi – Dunca şi Grozescu – ca fiind adevăraţii asasini. Valentineanu declară chiar că Dunca i-ar fi mărturisit că-l va împuşca pe Barbu Catargiu, arătîndu-i şi pistolul cu cremene cu care voia să-l ucidă. Afirmaţia sa este însă îndoielnică, pentru că la întrebarea logică ,,de ce nu l-a denunţat imediat pe Dunca?” Valentineanu a răspuns că nu a voit să-l divulge, crezîndu-l nebun şi spre a nu trece „drept delator, căci m-aş fi expus eu însumi gloanţelor unui fanatic desperat“. Nefondată este şi afirmaţia sa că printre primii arestaţi au fost şi Dunca şi Grozescu şi că la confruntarea lor – făcută de procurorul Iancu Deşliu – cu meşterul şi calfa care reparaseră pistolul cu cîteva zile înainte de atentat, aceştia nu au recunoscut în Dunca persoana care îl adusese la reparat. Din alte mărturii rezultă, dimpotrivă, că Dunca nu a putut fi găsit şi interogat nici atunci, nici mai tîrziu. Chiar în ziua atentatului, el a dispărut din Bucureşti, trecînd frontiera în Transilvania, unde a intrat în slujba unui anume Măciucă, crescător de vite. În 1872, cînd s-a redeschis afacerea, nu s-a procedat la arestarea şi interogarea lui de către autorităţile austro-ungare, fie pentru că murise între timp (aşa cum declară Bogati în raportul său către Hiotu), fie pentru că nu existau motive serioase pentru aceasta. Interpretînd aceste informaţii, potrivit adagiului latin „qui prodest?“, adică cui folosea dispariţia lui Barbu Catargiu, Istoricul A. D. Xenopol a opinat pentru plasarea criminalului în rîndurile opoziţiei liberale – între elementele mai nereţinute, extremiste – potrivnice conservatorilor. Se pune însă întrebarea: servea, într-adevăr, opoziţiei liberale acest act terorist? Existau precedente care să pledeze pentru o asemenea cale de rezolvare a problemelor politice de către ei? Faptele contrazic o asemenea ipoteză.

...sau însuşi prefectul poliției?

O altă persoană suspectată a fost, cum arătam, Nicolae Bibescu, care în momentele de agonie ale morţii sale (1888) se spune că a avut viziunea obsedantă

a crimei. I s-a zis de aceea Bibescu-Pistol. Despre amestecul lui în asasinarea lui Barbu Catargiu există o serie de mărturii ale contemporanilor, de natură să-l pună direct în culpă. Astfel de relatări dezvăluie că cei ce se găseau imediat în urma trăsurii în care se aflau Barbu Catargiu și Nicolae Bibescu îl văzuseră pe cel din urmă ţinîndu-şi braţul drept peste umerii primului-ministru şi că după ce s-a oprit trăsura el ar fi spus celor ce l-au înconjurat că asasinul s-a suit pe scara trăsurii, a tras şi apoi a fugit la vale prin viile Mitropoliei. Or – spun mărturiile –, aceştia nu văzuseră pe nimeni, nici urcîndu-se pe scara trăsurii, nici fugind. Mai tîrziu, el ar fi declarat că asasinul a tras de sus, din clopotniţă. Ceea ce 1-a făcut însă și mai suspect pe Bibescu a fost faptul că, datorită lui, cercetările începute în 1862 au fost întrerupte. Chemarea lui N. Bibescu la Parchet pentru interogatoriu a avut ca urmare destituirea procurorului general Deşiu şi înlocuirea lui cu Şoimescu, care nu a mai continuat cercetările. Din aceste mărturii se poate deduce că Bibescu ştia poate lucruri care nu puteau fi date la iveală, fără însă să se poată conchide că el a fost autorul asasinatului. În acest caz, poate fi lansată şi ipoteza unei provocări puse la cale chiar de partida conservatoare cu scopul de a compromite şi intimida opoziţia liberală, de a forţa pe domn să admită luarea unor măsuri excepţionale şi, mai ales, de a impune legile reacţionare dorite. Oricine ar fi însă asasinul, se poate presupune cu o mare doză de probabilitate că asasinarea lui Barbu Catargiu nu a fost opera unui individ izolat, ci urmarea unui complot bine organizat O serie de indicii pledează pentru această ipoteză. Cîţiva deputaţi care ieşeau de la şedinţa Camerei observaseră cum o persoană flutura o batistă în chip neobişnuit, iar altcineva blocase intenţionat drumul cu o trăsură, pentru a sili caii perfectului să treacă prin gangul clopotniţei la pas. În acelaşi timp, un individ ar fi strigat deputatului Dimitrie Ghica, în momentul cînd acesta alerga spre locul crimei: „Păzeşte, în clopotniţă!”, iar un călugăr, slujitor al bisericii, a depus mărturie că în ziua atentatului un anume Nicolae Iorgu Dan din Ploieşti, trecînd prin curtea Mitropoliei, i-ar fi spus: „Să dea Dumnezeu noroc la cele ce se vor întîmpla azi“.

Contemporanii au avut ferma convingere că a fost vorba de o crimă politică. Cert este că dispariţia lui Barbu Catargiu a însemnat, pe lîngă încetarea după scurt timp a guvernării conservatoare, şi „înmormîntarea“ legii rurale reacţionare prin care ţărănimea ar fi fost deposedată de pămlnt. De aceea se poate spune că Barbu Catargiu a fost victima propriei sale poziţii conservatoare și reacţionare. Asasinarea lui continuă să rămînă o enigmă.

Sfîrșit

VALERIU STAN, Institutul de Istorie „N. Iorga“

Statuia lui Barbu Catargiu, opera artistului italian Raffaello Romanelli, amplasată inițal la baza Dealului Mitropoliei, în apropierea locului unde a fost asasinat

Ruinele Conacului Barbu Catargiu, satul Maia, județul Ialomița

Portretul lui Barbu Catargiu, pictură de Theodor Aman, 1862

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (143)

Artele în Dinastia Tang (13)

Caligrafia (12)

Vestigii istorice ale caligrafiei (2)

Alte inscripții renumite sînt cele de pe Muntele Yunfen și Muntele Taiji. Un caligraf din dinastia Wei de Nord, anume Zheng Daozhao, a gravat multe inscripții în peretele muntelui, cele mai renumite fiind „Stela pentru Zhengwengong“ și „Discuția despre literatură“.

Pe pereții mai multor munți din Zoucheng, provincia Shandong, sînt săpate așa-numitele Inscripții Sishan, care sînt sutre budiste din perioada 222-589 (n.n.: sutra – tratat religios budist ori culegere conținînd proză aforistică, reguli de ritual, de morală, de filosofie sau referiotoare la viața cotidiană). Unele din inscripții s-au păstrat foarte bine pînă în zilele noastre.

Epigramele mortuare. Acestea sînt inscripții făcute pe pietrele sau monumentele funerare, pentru a înregistra pe scurt experiența de viață a unei persoane decedate. Forma originală de Muzhi (inscripție funerară despre persoana decedată) datează încă din epoca dinastiilor Qin și Han. Ea s-a dezvoltat în dinastiile Wei și Jin, dar forma și conținutul ei au fost desăvîrșite mai tîrziu. Muzhi constă, de obicei, din două pietre pătrate, dintre care cea de deasupra este ca o pălărie, iar cea de dedesubt indică numele, titlul, clanul căruia îi aparține defunctul, precum și data nașterii și a morții sale și un elogiu. În timpul dinastiei Song, epigramele mortuare erau studiate de către învățați. În ultima perioadă a dinastiei Qing-manciuriană au fost descoperite multe asemenea vestigii. După întemeierea Republicii Populare Chineze, au fost excavate un mare număr de epigrame mortuare, odată cu activitatea de construcție care a înflorit în China.

Bolile și Istoria (21)

Gin, gripă şi tuberculoză (11)

A urmat un an şi jumătate de activitate febrilă, răstimp în care Keats scria cîte un poem aproape în fiecare zi. Una dintre ultimele sale poezii, La Belle Dame sans Merci, conţine cîteva versuri care par a face referire la propria sa stare, în faza terminală a ftiziei: „Pe fruntea ta zăresc un crin,/ Picură rouă al febrei chin/ Pe pieptul tău un trandafir/ E veşted ca al vieţii fir...“.

Tot în această perioadă, va scrie faimoasele sale ode, Unei privighetori, Unei urne greceşti. Toamnei, pe care mulţi critici literari le consideră ca fiind unele dintre cele mai bune poezii ale literaturii engleze.

John Keats a locuit singur la Londra pînă cînd, într-o seară de la începutul lui ianuarie 1820, s-a întors la casa din Hampstead, părînd a fi într-o avansată stare de beţie. Dar Charles Brown, care i-a ieşit în întîmpinare, şi-a dat seama rapid că nu beţia era problema stringentă, ci boala. Keats i-a explicat că venise pe capra trăsurii alături de vizitiu şi că probabil, din cauza frigului de afară, răcise. „Am puţină febră, dar în rest mă simt bine”, a adăugat el. Brown s-a grăbit să-l culce într-un pat, învelindu-1 cu pături groase şi, în vreme ce îl dojenea pentru nechibzuinţa de care dăduse dovadă, Keats a început să tuşească puternic, într-o batistă. Cînd a privit batista şi a văzut-o plină de sînge, poetul a cerut o lumînare. „Trebuie să văd sîngele ăsta”. Apoi, după ce dorinţa i-a fost îndeplinită, s-a uitat ţintă la chipul răvăşit al prietenului său şi i-a spus, cît se poate de calm: „Ştiu prea bine ce înseamnă culoarea asta, este sînge arterial. Am să mor, de-acum zilele îmi sînt numărate”.

Odată cu venirea primăverii, starea lui s-a îmbunătăţit, dar Keats, ale cărui cunoştiinţe medicale nu-l puteau înşela, ştia prea bine că este liniştea de dinaintea furtunii, şi că tocmai trecea prin faza de spes phthisica, acea stare de bine, dătătoare de speranţe deşarte, caracteristică stagiului terminal al tuberculozei pulmonare. Nu mai putea scrie decît cu greutate şi, cum era pe cale să-şi epuizeze mica

Inscrițiile pe cărămidă. În China veche, cărămizile reprezentau materialul principal de construcție pentru case, palate, ziduri și drumuri. Desenele și cuvintele copiate pe cărămizi se numeau Zhuanming sau Zhuanwen. Cele mai vechi inscripții pe cărămidă datează de la sfîrșitul Perioadei „Statelor Combatante“. Inscripțiile pe cărămidă erau realizate prin ștanțare. În timpul domniei împăratului Han Wudi, forma și conținutul inscripțiilor pe cărămidă s-au dezvoltat, căpătînd caracteristici artistice. În genere, inscripțiile pe cărămidă erau utilizate pentru a înregistra nume, mărci, dorințe, date etc. Cărți despre inscripțiile pe cărămidă au început să apară în dinastia Song și au atins un punct culminant în dinastia Qing-manciuriană. După înființarea Republicii Populare Chineze, au fost dezgropate de către arheologi multe inscripții pe cărămidă. De exemplu, în 1964 s-au descoperit 522 de morminte cu peste 820 de inscripții pe cărămidă din perioada dinastiei Han de Răsărit. Începînd cu anii ’80 ai Secolului XX, inscripțiile pe cărămidă au început să atragă atenția cercetătorilor, iar ulterior s-au publicat multe cărți pe această temă.

Caligrafia populară. Ideograme pe fîșii de bambus. Înainte de inventarea hîrtiei de scris și de creșterea popularității acesteia, oamenii obișnuiau să scrie mai ales pe fîșii de bambus.

În Antichitate oamenii produceau fîșii de bambus și lemn. Fîșiile lungi se numeau Jian, iar cele late se numeau Du. Numărul de ideograme varia de la un Jian la altul, în funcție de lungimea acestora. În cazul cînd mai multe Jian cu ideograme erau legate împreună, acestea se numea Ce. Du se confecționa din fîșii subțiri de lemn. Cele cu ideograme inscripționate se numeau Du, iar cele fără ideograme se numeau Ban. Deoarece Du are formă dreptunghiulară, el se numea și Fang. În general, Du era utilizat pentru scrierea de scrisori scurte, drept pentru care scrisorile se numesc Chi Du. Du era utilizat și pentru desenarea de hărți ale teritoriilor, motiv pentru care, ulterior, teritoriul unui județ se numea Bandu. Cel mai vechi Jian descoperit datează din Perioada „Statelor Combatante“. Conform documentelor, Jiandu a început să devină popular la începutul dinastiei Qin și s-a impus în perioada dinastiei Han. În Perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“ și în Perioada „Statelor Combatante“, cînd oamenii utilizau Jian și Du, a apărut scrierea pe țesături de mătase, numită Boshu. Totuși, din cauza prețului mare și a procedurii complicate de fabricare a țesăturilor din mătase, această tehnică nu a devenit la fel de populară ca Jian și Du. Ideogramele erau inscripționate pe Jian și Du cu ajutorul pensulei de scris și a cernelii. Cele mai renumite Jiandu datează din perioada împăraților Han Wudi și Jin Wudi. Cu trecerea timpului, multe artefacte s-au pierdut. La sfîrșitul dinastiei Qing-manciuriană și începutul Republicii Chineze, persoane din Europa de Vest, Japonia sau Rusia au venit în China și au furat numeroase din relicvele culturale prețioase. În 1930, Academia Chineză a descoperit peste 11.000 de Jian în nord-vestul Chinei. Acestea se află acum la Academia Sinica din provincia Taiwan. După înființarea Republicii Populare Chineze, arheologii au descoperit zeci de mii de Jiandu, mai ales în provinciile Hunan, Henan, Gansu, Xinjiang etc. Aceste Jiandu datează mai ales din perioada dinastiilor Qin și Han, din Perioada „Celor Trei Regate“ și a dinastiilor Wei și Jin. În 1989 s-a deschis primul muzeu de Jiandu la Linqin, provincia Shandong. În 1900, un călugăr daoist a descoperit peștera lui Sutra din Dunhuang, de unde au fost dezgropate mii de volume de cărți antice. Mulți „exploratori“ din țări străine au venit să jefuiască și multe relicve au ajuns în Europa Occidentală, Japonia, Rusia etc. Cărțile descoperite în Dunhuang reprezintă cea mai mare descoperire și cea mai mare pierdere culturală din istoria Chinei. Majoritatea cărților descoperite în Dunhuang sînt scrise cu cerneală. Ele datează perioada dinastiilor Wei și Jin pînă în dinastia Song de Miază-Noapte. (va urma)

moştenire lăsată de mama lui, Brown i-a oferit o sumă suficientă pentru a-i acoperi nevoile personale, rugînd-o totodată pe Fanny Brawne să-1 îngrijească. Doctorul îl sfătuise să ierneze într-un climat mai cald şi chiar primise o invitaţie din partea lui Shelley, de a petrece anotimpul friguros la Pisa, în Italia, însă Keats a refuzat. În schimb, a acceptat invitaţia tînărului artist Joseph Severn, care cîştigase o bursă de trei ani la Roma, oferită de Academia Regală, de a-1 însoţi în „cetatea eternă”. Cei doi au pornit împreună la bordul unui vapor, pe 18 septembrie, spre însoritele meleaguri mediteraneene. Dar, din cauza vremii nefavorabile din Canalul Mînecii, vasul a fost obligat să acosteze la Lulworth, unde Keats a scris ultimul dintre poemele sale, Aprinsă stea, ţi-am fost oare credincios? După sosirea la Napoli, tinerii şi-au continuat pe uscat drumul spre Roma, unde Servern a luat legătura cu doctorul James Clark, nimeni altul decît viitorul medic personal şi consilier al reginei Victoria, spre a-1 îngriji pe Keats.

Medicul s-a achitat cu bine de misiunea primită şi starea pacientului părea să se îmbunătăţească, dar o hemoragie survenită pe 10 decembrie avea să-i fie fatală, aruncîndu-1 într-o stare de totală neputinţă. În ultima lună a vieţii sale, Keats se trezea în zori dezamăgit că noaptea nu-i curmase chinurile, în somn. Într-o dimineaţă, simţind că i se apropie sfîrşitul, i-a cerut lui Severn să-l ridice din pat: „Voi muri uşor, nu te teme, fii tare, şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că S-a îndurat de mine”. Peste cîteva clipe, poetul John Keats murea, pe cînd nu împlinise încă 26 de ani şi mai avea cu siguranţă multe poeme minunate de oferit posterităţii... Iar acesta este, precum spuneam, doar unul dintre numeroasele cazuri de artişti geniali pe care tuberculoza i-a răpit, cînd poate nu ajunseseră încă la apogeul creaţiei lor.

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (1)

În încercarea lor de a cerceta fiecare colţişor al acestei planete, oamenii s-au confruntat cu numeroase pericole pe care le-au depăşit. Lungi călătorii pe

CHRISTINA MEIŢă-TANG

mare, în corăbii şubrede şi mici, avea să-i conducă pe conchistadorii spanioli către ostilele, dar atît de bogatele plaiuri ale Americii Centrale şi de Sud. Nesfîrşitele preerii terne şi lanţurile crenelate de munţi ai Americii de Nord, ţinuturi locuite de triburi războinice n-au putut să-i înspăimînte pe pionierii care, în căruţele lor cu coviltir, au cucerit, treptat, spaţiul întins între Atlantic şi Pacific. Barierele geografice au putut fi pe rînd depăşite şi pînă şi cei mai straşnici inamici ai omului, ori cele mai agresive fiare de pradă s-au arătat neputincioşi în faţa unei muschete bine mînuite.

Dar pericolul extrem nu-l reprezentau monştrii pădurilor neumblate ale Lumii Noi, indiferent că era vorba despre şerpi, jaguari sau aligatori, ci nişte creaturi minuscule şi tocmai de aceea infinit mai primejdioase, împotriva cărora gloanţele erau inutile: ţînţarii zămisliţi în mlaştinile pline de miasme şi neguri, sau muştele ţeţe din savanele africane. Deşi aceste făpturi nu erau periculoase prin ele însele, saliva transmisă de ele prin înţepături purta organisme şi mai mici – paraziţii microscopici care provocau malaria, virusurile febrei galbene, microbii din clasa Trypanosoma, care generau boala somnului. Căldurile tropicale, umezeala şi murdăria asigurau condiţii propice pentru înmulţirea acestor duşmani nevăzuţi.

Am amintit în treacăt că malaria a contribuit la năruirea Imperiului Roman. La apogeul civilizaţiei sale, Grecia avea numeroase contacte cu Egiptul, iar Roma, la rîndul ei, a cucerit și colonizat coasta meditereaneeană a Africii – iată cele două porţi prin care malaria a ajuns în Europa, căci nu încape îndoială că această boală îşi are originea pe continentul negru. De fapt, malaria este cea mai periculoasă şi mai răspîndită dintre maladiile africane. Ea este cauzată de un protozoar minuscul, numit Plasmodium, care are mai multe tulpini. Cea mai comună în Europa şi America este Plasomodium malariae sau P. vivax, în vreme ce specia P. falciparum prevalează în Africa.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Noaptea care curge din ochii tăi...

Sînt numeroase cazurile cînd consoarte sau doar iubiri trecătoare să fi inspirat unor scriitori poeme ocazionale sau chiar romane și piese de teatru. Se pare că ideea vine din Antichitate, cu iubirile devoratoare dintre Zeus și Hera, Orfeu și Euridice, Paris și Elena, sau chiar dintre bătrînii Filemon și Baucis. Sau alte cazuri care au cutremurat Evul Mediu: Beatrice și Dante, Laura și Petrarca, Aspasia și Leopardi. Și întrucît nu deținem date cu ce s-a întîmplat în literatura noastră pînă la el, deschidem lista cu scriitorii îndrăgostiți și muzele lor, punînd luminile pe dumnealui Ienăchiță Văcărescu, poet iubeț pînă spre sfîrșitul vieții, întîmplat în preajma vîrstei de 60 de ani. Printre multele cuceriri ale sale, istoria a reținut-o și pe fata mai mică a banului Dudescu, care i-a provocat crize cumplite de gelozie iabrașei Zoe, consoarta lui vodă Moruzi și amanta sa de mai multă vreme. Cineva (poate chiar împricinatul Ienăchiță în persoană) i-a născocit stihuri șăgalnice: ,,Ienăchiță Văcărescu/ Șade-n poartă la Dudescu/ Cu anteriu de atlaz/ Moare doamna de necaz./ Cu hangher de Corasan,/ Doamna trece în rădvan./ În rădvanul aurit/ Cu tot coșul poleit/ Ocolit de cihodari/ Tras de patru harmăsari./ Trece des și mi-l privește/ Că cu foc ea mi-l iubește./ Ienăchiță stihuri face,/ Că domnița mult îl place./ Stih cu liubov înfocat/ S-o dezmiardă-n lăudat./ Boier astfel ca un brad/ Nu se află-n Țarigrad/ El cu doamna s-ar lovi/ Dacă Domnul ar muri”. (După cum stăteau lucrurile, cei doi ibovnici deja se ,,loveau”, fără să mai aștepte moartea domnitorului.)

Nu știm dacă cele două cucoane sau poate altele îi inspiraseră lui Ienăchiță stihurile fierbinți fără de care poezia de astăzi n-ar fi existat: ,,Într-o grădină”, ,,Amărîtă turturea”, ,,Turturica”, ,,Spune, inimioară” și altele. Ienăchiță și Dudescu erau vecini pe Podul Mogoșoaiei. Casa primului ocupa locul Palatului CEC de astăzi, iar a celuilalt se afla cam vizavi de Magazinul ,,Victoria” și un pic din Strada Lipscani.

Tot așa, o Zulnie (de fapt Smaranda, sora boierului unionist Costache Negri) i-a răpit inima logofătuluipoet Costache Conachi, care i-a dedicat mai multe poezii, cum ar fi: ,,Scrisoare către Zulnia” sau ,,Amorul din prieteșug”. De-abia după ce a rămas văduvă, Zulnia a făcut pasul de la starea de amantă la cea de soție a lui Conachi, destul de bătrîn, de la care spera că îi va rezolva datoriile bănești. Și Vasile Alecsandri a avut de pătimit de pe urma dragostei neîmplinite pentru o Elenă, sora Smarandei de mai sus, fiindcă murise de piept. Totuși, sărmana femeie apucase să-i inspire mai multe poezii Bardului de la Mircești, între care una, ,,Steluța”, a devenit romanță (,,Tu, care ești pierdută în neagra veșnicie...”), cîntată pînă spre cel de-al doilea război mondial. Și Nicolae Bălcescu își dăruise inima unei Luxițe Florescu care, în compensație, i l-a dăruit pe Bonifaciu, poet, ziarist și profesor, contemporan cu Eminescu. Nu știm dacă această iubire i-a inspirat curajosului revoluționar vreo poezie.

Epoca marilor clasici a produs alte perechi de îndrăgostiți. Prima a fost iubirea lui Eminescu pentru Mite Kremnitz, căreia i-a închinat mai multe poezii, cu ocazia zilei sale de naștere, pe 4 ianuarie: ,,Cu mîine zilele-ți adaugi”, ,,Atît de fragedă...”, ,,Te duci”, ,,Departe sînt de tine”. Dar, iubirea cea mare a lui Eminescu a fost Veronica micle, căreia i-a închinat mai multe poeme, cuprinse de criticul Perpessicius în ,,Ciclul Veronian”.

Să nu uităm nici iubirea fără margini dintre omul politic, jurnalistul și masonul C.A. rosetti și consoarta sa Maria Grant-Rosetti, din care au rezultat 6 copii. Cu siguranță că și el îi va fi închinat poezii de dragoste, dar ceea ce nu s-a uitat în legătură cu acea iubire este că, recunoscători, bucureștenii au botezat cu numele lor două străzi dînd una în cealaltă.

Venind mai spre noi, să reținem iubirea fără speranțe a lui G.I. Ibrăileanu pentru o necunoscută profesoară din Iași, care i-a ispirat romanul ,,Adela”.

Rămas văduv la vîrsta de 60 de ani, mihail Sadoveanu s-a grăbit să se căsătorească cu secretara sa, Valeria, mai tînără cu 30 de ani, provocînd un scandal uriaș printre numeroșii săi copii, scandal pe care l-a alimentat și criticul Eugen Lovinescu. Sadoveanu îi ceruse părerea asupra unor poeme de dragoste, închinate Valeriei. Și Lovinescu îl repezise, nu ți-e rușine, om bătrîn? Cam în aceeași perioadă, Camil și sebastian s-a întîmplat să se îndrăgostească de aceeași femeie, actrița Leni Caler, nemurită de aceștia, unul într-un roman și celălalt într-o piesă de teatru. Dar, să încheiem lista cu scriitorii căzuți la datorie în războaiele inegale și nedrepte cu femeile din preajma lor, care au avut rolul să le inspire creații literare de rezonanță. Să închidem lista și să ne ocupăm de un caz, întorcîndu-l pe toate fețele.

Deși nu atît de celebră precum surorile sale, Cornelia Flavia Brediceanu-Blaga (1897-1983), în afară că era foarte frumoasă, i-a fost dat să joace un rol important în viața marelui poet Lucian Blaga. În primul rînd că i-a inspirat mai multe poezii de dragoste, dintre care cea mai cunoscută este ,,Izvorul nopții”, pusă pe note și interpretată de Florin Bogardo: ,,Frumoaso,/ ți-s ochiiașa de negri încît seara,/ cînd stau culcat cu capul în poala ta,/ îmi pare/ că ochii tăi adînci sînt izvorul/ din care curge noaptea peste văi/ și peste șesuri/ acoperind pămîntul/ cu o mare de întuneric./ Așa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea”.

S-au căsătorit, apoi, i-a fost secretară, cum s-a mai întîmplat și cu alte femei care au roit în jurul scriitorilor, punîndu-i în ordine corespondența și manuscrisele, achitîndu-i facturile și, în general, supraveghind procesul de editare a volumelor, vezi cazurile cu Anna Maiorescu, Aurora Cornu. Cu recuperarea drepturilor de autor s-au ocupat Agatha Grigorescu-Bacovia sau Elvira, soția arhitectului Ioanide, care tot artist a fost și superficial cînd era vorba de comisioanele pentru proiectele sale. Drept recunoștință, în afara unor poezii omagiale, Lucian Blaga i-a mai dedicat întreg volumul ,,Poemele luminii”. Spre sfîrșitul vieții – spune criticul Marian Popa – cînd, pentru trecutul său politic pro-occidental, fusese dat afară din învățămînt și i se interzisese să mai publice, Lucian Blaga își cîștiga pîinea vizitînd Șcheii Brașovului cu soția și fiica, cîntînd în strană și compunînd poezii de dragoste la comandă.

Cornelia Blaga se născuse la Lugoj, într-o familie bogată. În perioada 1912-1914 a urmat Liceul ,,Andrei Șaguna” din Brașov, unde l-a cunoscut pe Lucian Blaga. După care, la recomandarea și pe banii fraților ei mai mari, Tiberiu și Caius Brediceanu, s-a perfecționat în limba franceză la un pension din Elveția. Cornelia, Tiberiu și Caius Brediceanu, trei frați reeditînd celebra familie Grachus din Roma antică, mamă și fii, căci, la ora aceea, deși ocupat de austro-ungari, Banatul nu-și uitase originile latinești. Întreaga familie Brediceanu era formată din: Coriolan și Cornelia (părinții), Sempronia, Cornelia cea mică, Tiberiu și Caius. Un mic Imperiu Latin în toată regula. Cornelia și Lucian se vor reîntîlni în 1916 la Viena, cînd domnișoara devenise studentă la Medicină. O fascinau, avea să scrie ea în jurnalul personal, mîinile lui. Orfan de tată și sărac, familia de la Lugoj îi interzicea fetei să se vadă cu Lucian care, peste 1 an, va deveni și el student la Viena, facultatea

de Filozofie, pasiunea lui încă din adolescență. În cele din urmă, în 1920, Cornelia și Lucian tot se căsătoresc. Vor locui în Lugoj, chez Brădiceni care, cum se vede, cedaseră. Tot în acel an, Lucian își ia doctoratul în Filozofie, pregătindu-se astfel pentru cariera universitară. Primii ani de căsnicie sînt destul de grei. Lucian întîmpină obstacole în tentativa de a accede la Universitatea din Cluj. Ca atare, trebuie să se mulțumească cu puținul obținut de pe urma publicării de poezii și diferite articole pe teme filozofice, recenzii de carte, cronici de arte plastice și de teatru, în gazetele din Banat și Transilvania, din Viena și Budapesta. Noroc cu doctorița Cornelia, care își deschisese un cabinet de stomatologie în Lugoj și cîștiga destul de bine.

Supărările cotidiene sînt date deoparte, căci tinerii se iubesc. S-au păstrat în arhiva familiei 180 de scrisori pe care poetul, nevoit să stea departe de iubită, i le-a trimis cu înfrigurare. Scrisori și fotografii. În schimb, nu s-a păstrat nici o misivă de la ea. Toate scrisorile încep cu ,,Dragostea mea”, ,,Iubirea mea”, ,,Adorato”, ,,Edera”, ,,,Gaor”, ,,Mea Gaor”, ,,Mea Gargi”, ,,Sfinxule dragă” și sînt semnate: ,,Lucian” sau ,,Lulu”. Uneori, pe paginile scrise mărunt mai scapă și versuri; ,,Dragei mele mediciniste Gorgi.../ Te văd și-acum plecată pe cadavre/ Și simt un gînd, cum încolțește-n mine/ În ochi, cu scînteieli de nebunie/ Îmi vei ținea cîndva/ Cadavrul inimei în mînă/ Și cine știe/ În ea-ți voi căuta/ Cu un cuțit de-argint/ Icoana ta,/ Frumoasa și nebuna mea hienă...”. Poate în compensație, s-a păstrat în arhiva familiei un jurnal de-al Corneliei Blaga – ne înștiințează Dorli, fiica celor doi soți, născută în 1930, din care s-au tipărit fragmente în Revistele ,,Amfiteatru”, ,,Steaua” și ,,Manuscriptum”. Dăruite, în cele din urmă, Muzeului Literaturii Române, însemnările încep de la sfîrșitul anului 1936 la Viena, unde Lucian Blaga era ministru plenipotențiar. Cum se știe, decepționat că nu era admis ca profesor la Universitatea din Cluj, în perioada 1926-1938, Lucian Blaga a funcționat în diplomație la legațiile din Varșovia, Praga, Viena, Berna și Lisabona. În 1938, fiind în sfîrșit acceptat la Universitate, el și-a dat demisia din diplomație. Dar, prin anii ’50, va pătimi pentru deceniul acesta diplomatic. În 1936 fusese primit în Academie. Cu acest prilej rostise discursul de recepție numit: ,,Elogiul satului românesc”. Aflați la Viena, în același an, Cornelia Blaga notează: ,,Lucian a plecat dimineața la birou. E vorba să fim mutați la Berna sau să ne cerem chemarea la București, căci ni s-a oferit New-York-ul sau San Francisco, dar n-a acceptat. Dorli a desenat opt chipuri drăguțe în cartea ei de «povești pentru păpuși»...”. După ce, cu 1 an înainte, se prezentase la un concurs, în 1938, în sfîrșit, Lucian Blaga este numit profesor de estetică la universitatea clujană. Concomitent, este trimis ca ministru plenipotențiar la Lisabona. De-abia în 1939, cînd se întoarce definitiv în țară, își ia catedra în primire.

30 august 1940. Iată ce notează Cornelia în jurnalul ei: ,,Zi catastrofală. La ora 5,30, după-masă, am aflat că la Viena s-a hotărît dezlipirea unei părți mai mari a Ardealului de Țara-Mumă. (Radio-Budapesta, ascultat la Frau Rot, vecina noastră). Lucian coborîse deja pe la 3 în oraș, acolo a auzit și el de la același post vestea zdrobitoare. Am pierdut Ardealul, Clujul, grădina... Dorli a plîns în hohote alături de mine. La 6 s-a întors Lucian cu mașina Leliei. Am împachetat la repezeală strictul necesar și am plecat la 9 seara, noi trei cu bucătăreasa. Lelia la volan. La grădină au rămas fata din casă (Florica) și Ion cu Maria. Pe drum, am fost opriți de mai multe ori de sentinele care neau cerut legitimațiile. Bieții soldați: unii erau speriați de tragicul eveniment, alții beți... La miezul nopții am sosit la Cluj. 31 august: trebuie să evacuăm Clujul în 14 zile. Începe refugiul...”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Sultana Marsil, generoasa soacră a doctorului Carol Davila

Sultana Marsil s-a născut pe 29 iulie 1816 și a fost fiica paharnicului Costandin Alexandru Teodor Colceag și a Mariei Colceag, fiică a paharniculuI Constatin Cîmpineanu. Boieroaica s-a căsătorit cu doctorul francez Constantin Alfons Marsil (scris și Marsilli sau Marsillie), fost medic primar la Spitalul Colțea între anii 1842 - 1843, din această căsătorie rezultînd mai mulți copii, printre care o fată, Maria, care a devenit prima soție a doctorului Carol Davila.

Despre medicul francez se știe că ajunsese în Țara Românescă în ianuarie 1827, odată cu trecerea prin București a marchizului Alexandre Ribeaupierre (fost plenipotențiar la congresul de la Akerman), că își făcuse ucenicia în Rusia și decisese să rămînă la București, unde a participat la combaterea epidemiei de ciumă. Francezul căsătorit cu Sultana a făcut parte din „Înaltul Comitet al precurmărei boalei” împreună cu doctorul rus Lachier și „se îndeletnicea neîncetat făcînd punere la cale în orașul București, pentru precurmarea molimei, în răspunderea lor fiind vizitarea trupurilor moarte”. Într-o corespondență din 27 iulie 1829 se arăta că, din 26 de medici cîți erau în ianuarie în Capitală, în iulie mai rămăseseră doar cinci, printre care și doctorul Marsil, care ajunsese șeful comisiei de sănătate a orașului.

să-i onoreze pe cei care se remarcaseră în combaterea epidemiei de holeră, distinsul medic a primit din partea statului un inel cu briliant.

Pe 1 aprilie 1831, cu prilejul distribuirii medicilor în regiuni sanitare, tînărul medic a fost numit în județul Ilfov, iar cînd a izbucnit holera, în vara aceluiași an, a fost detașat de către ruși la Comitetul Central pentru combaterei epidemiei, fiind considerat „specialist și bun cunoscător în asemenea chestiuni”, cu o leafă de 1.000 de lei pe lună. După stingerea epidemiei, Marsil a rămas în București și, drept recompensă pentru munca lui, a fost retribuit de stat, în anul 1832, cu 200 de lei pe lună. În august 1833, cînd administrația a vrut

Lumea regilor şi culisele ei

Ce fac regii cînd sînt en famille? (5)

După ce a trebuit să se mute din casa dată spre folosinţă de Palatul Buckingham, fiica lui Stronach din prima căsătorie i-a intentat proces de abuz sexual. Ajuns în sapă de lemn, a dispărut complet de pe ecran.

Wendy Barry a fost menajera prinţului Charles şi a prinţesei Diana între 1985 şi 1993. Drama conjugală a celor doi s-a petrecut sub ochii ei, dar la angajare semnase o clauză de confidenţialitate care prevedea o despăgubire imensă. În 1995, cînd a publicat The Housekeeper’s Diary, a trebuit să fugă în Canada. Acolo i s-au confiscat drepturile pentru carte. În anul 2000 s-a întors în Anglia. Între timp, are şaptezeci şi cinci de ani şi stă într-o locuinţă socială dintr-o suburbie a Liverpoolului.

Paul Burrell, pe vremuri majordomul preferat al Dianei, a reuşit să ajungă milionar, prin vînzarea constantă a amintirilor sale de la curte, dar după cel dintîi volum (A Royal Duty), care a avut un mare impact, următoarele proiecte editoriale au eşuat, iar acum face reclamă pe un post american de Home Shopping unei mărci de vinuri cu succes mediocru, numită Royal Collection. Duce o existenţă tristă, fapt demonstrat şi de participarea lui la reality-showul I’m a Celebrity – Get Me Out Of Here!, versiunea engleză. Soţia 1-a părăsit în 2007, după ce a aflat de dubla sa existenţă şi de desele vizite nocturne făcute în zonele rău-famate din Londra. Peste toate necazurile personale şi profesionale, în anul 2008 a fost declanşată

Medicul Marsil s-a căsătorit în 1835 cu Sultana, „o nobilă pămînteancă, datorită căreia ia contact cu lumea bună și bogată”, iar un an mai tîrziu a solicitat cetățenia română, adică împămîntenirea. Comisia administrativă compusă din Manuil Băleanu, Ioan Cocorăscu, Iancu Filipescu, Radu Cornescu și Dimitrie Greceanu a înaintat pe 15 iunie 1836 cererea lui Obșteștei Adunări, iar după o serie de proceduri administrative destul de complicate, perseverentul medic a primit naturalizarea în Țara Românescă în 1837. În martie 1860, Maria, fiica lui și a Sultanei, care devenise cu un an în urmă soția tînărului Carol Davila, a murit în urma primei sale nașteri, iar drama prin care a trecut a făcut-o boieroaica Marsil să facă o serie de donații deosebit de însemnate pentru acea epocă. Muzeul „Theodor Aman” deține portretul Mariei Davila, realizat în 1864 de pictor, după o fotografie făcută la Paris. Deoarece Institutul Orfanotrafion rămăsese fără nici un mijloc de a se administra pentru că fondurile de la cutia milelor erau deturnate de la destinația lor, iar cele ale caftanilor nu mai erau plătite și averile lăsate de Mitropolitul Filaret, inclusiv sumele acordate pentru acest scop, au fost „cu meșteșug sfeterisite” și orfanii riscau să rămînă pe drumuri, doctorul Carol Davila adunase vreo 40 de copii fără părinți, băieți și fete, întrun local din Strada Colței, adică în casa Sultanei Marsil, soacra sa, unde locuia și el cu tînăra soție. Așadar, primul local al orfelinatului ce va deveni cunoscut ca Azilul „Elena Doamna” a fost mai întîi în casele acestei doamne, perioadă în care copiii s-au aflat sub supravegherea doamnei Coralia Banu. Cum însă orfanii aveau necesitate de o îngrijire mai bună și mai potrivită cu cerințele timpului, s-a găsit de cuviință să se aducă

o acţiune împotriva sa, sub acuzaţia de sperjur. Minţise în faţa comitetului de investigaţii al cazului Diana, sub jurămînt. Şi va scăpa cu o condamnare de doi ani, în cel mai bun caz.

Intenţia mea iniţială fusese să arunc puţină lumină, în acest capitol, despre ce fac cei din familia Windsor cînd sînt „între ei“. Dar, după ce v-am povestit pînă acum, veţi înţelege, stimate cititoare şi stimaţi cititori, de ce am evitat să intru în subiect (dar am păstrat totuşi cîteva anecdote nevinovate şi pentru un alt capitol). Atît aş vrea să adaug aici, despre prinţul Charles şi fratele său se ştiu foarte multe. În schimb, nouăzeci şi nouă la sută din ce se cunoaşte pînă acum, chiar şi din surse cît de cît serioase, despre regina însăşi (şi despre prinţul William, de asemenea) sînt nerozii. Şi studiul de caracter al suveranei din foarte lăudatul film The Queen – în care Helen Mirren joacă rolul unei regine rigide şi lipsite de umor – nu a reuşit să smulgă decît un zîmbet obosit celor care o cunosc. Oricum, doar douăzeci de secunde ale peliculei se apropie puţin de realitate. Pe scurt, publicul larg nu are nici cea mai vagă idee despre cum este regina cu adevărat şi ce fac Windsorii cînd sînt en familie. Practic e imposibil de înţeles cum poate rămîne cineva o enigmă, după ce s-au scris rafturi întregi de biografii şi mii de articole „bine informate“.

De ce se dau regii în vînt după absurdități (1)

Regii sunt prizonierii etichetei. Simeon al Bulgariei mi-a povestit odată cum a fost primit de împăratul Japoniei. Nu călătorise la Tokyo ca rege, ci în virtutea funcţiei sale de prim-ministru al Bulgariei. Deşi nu era şef de stat, protocolul a prevăzut o scurtă discuţie cu împăratul. O onoare deosebită. Cei doi se cunosc

călugărițe catolice, iar ca directoare a fost numită tot o călugăriță numită Mater Stanislas, apoi Doamna Kelemen. După moartea Mariei și mariajul cu cea de-a doua sa soție, Ana Racoviță, doctorul a părăsit casele Sultanei Marsil, clădirile fiind donate Eforiei Spitalelor civile, iar cu această ocazie Orfanotrofionul pe care îl administra a fost mutat la Cotroceni.

Dramaturgul Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila și al Anicăi Racoviță Davila, a consemnat propriile amintiri despre destoinica boieroaică: „Tata era prea mîhnit ca să locuiască în casele Mariei, ce fuseseră moștenite de el, cu întreaga avere, după moartea ei și a copilei care murise și ea după cîteva zile de la naștere, așa că le părăsi. Voind să înapoieze Sultanei Marsil, muma Mariei, toată zestrea, el își reluă apartamentul de la Reședința Franceză. Sultana Marsil, care avea o deosebită simpatie pentru ginerele său, nu se învoi să primescă înapoi zestrea fiică-sii. După multe discuții, tatăl meu consimți să păstreze moșia Albești (Argeș) și terenul cu casele de lîngă Cotroceni, cu condiția ca Sultana Marsil să ia înapoi casele din oraș și moșiile din Ialomița. Așa se și făcu. Dar simpatia Sultanei Marsil crescu și mai mult cu acest prilej. Mi-o aduc aminte. Ea ne răsfăța foarte mult pe mama și pe mine și ne zicea: «Lăsați-mă să-mi închipui că sînteți ai mei!»”.

Simțindu-și sfîrșitul aproape, în data de 21 februarie 1872, fosta soacră a medicului, Sultana Marsil, a donat Azilului de fete toată partea de moștenire a fiicei ei decedate, adică a patra parte din averea familiei. În afara acestui gest nobil, soacra doctorului Davila ridicase, în iulie 1865, pe cheltuiala ei, un rînd de case în fața Bisericii Enei din București și le donase pentru a găzdui preoții lăcașului de cult.

Sultana Marsil a murit pe 22 august 1872 și a fost înmormîntată la Mînăstirea Pasărea de lîngă București, lăcaș de rugăciune de care se îngrijise încă din timpul vieții. În 1894, osemnintele generoasei soacre a doctorului Davila și ale Mariei, fiica ei prematur decedată, au fost dezgropate și puse într-un mic sicriu în gropnița mînăstirii, unde se află și astăzi.

DosArEsECrETE.ro

din tinereţe şi conversează în limba engleză. Şi îşi spun pe nume, fără formalism. De această dată, însă, împăratul nu i-a adresat personal nici măcar un singur cuvânt lui Simeon, discutînd exclusiv prin translatorul său. Simeon nu ştia ce să creadă. Oare îl ofensase cu ceva, din nebăgare de seamă? După încheierea scurtei întrevederi se afla pe drumul către ieşire, cînd l-a ajuns din urmă şeful administraţiei casei imperiale, care l-a condus la împărat pentru a doua oară. De această dată, la o discuţie particulară, ca între vechi prieteni. Împăratul s-a scuzat de mai multe ori pentru răceala cu care îl întîmpinase: „Ştii, Simeon, protocolul îmi interzice să discut direct cu tine, în cursul unei întîlniri oficiale“. Uşurat, Simeon i-a povestit despre copii, despre noua sa carieră ca politician, iar la un moment dat s-a interesat de proaspătul ginere al împăratului. Prinţesa Sayako se căsătorise cu scurt timp în urmă. Dar împăratul nu-i putea spune nimic vechiului prieten despre ginerele său: „Toată lumea mă asigură că e adorabil. Dar eu nu-l cunosc“. Protocolul imperial, îmi explică trist, îi interzice să discute cu supuşii. Aşadar, nu-şi va vedea niciodată ginerele la faţă.

Eticheta curţii japoneze este ca un năvod cu ochiuri mărunte, plin de interdicţii şi de reglementări. Silit de rangul său să ducă o existenţă exclusiv ceremonială, împăratul a renunţat la dreptul de persoană particulară. El este ocupat tot timpul cu ceremoniile, în vreme ce treburile ţării sunt rezolvate de consiliul de stat.

Teoretic, împăratul Japoniei nu are voie să iasă nici la aer, pentru că, după cum spun vechile scrieri: „Soarele nu este vrednic să-i lumineze creştetul“. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

14 septembrie 2022 – 7 ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Vadim Tudor

Repo R taj OMAGIU UNUI MARE PATRIOT

Am fost acolo în toate zilele în care Corneliu Vadim Tudor se arăta poporului pe care l-a iubit, pentru ultima oară. Chiar dacă nu am intrat de fiecare dată în biserică (atunci cînd am intrat să depun un buchet de garoafe roșii lîngă corpul neînsuflețit al fostului senator, a trebuit să fac uz de legitimația de jurnalist pentru a trece pe lîngă șirul de oameni care nu mai încăpea în marea curte a bisericii „Sfîntul Gheorghe Nou”), am vrut să mă întîlnesc de mai multe ori cu acest spectacol grandios, oferit de mulțimea de români dornici să-l petreacă pe ultimul drum pe cel pe care l-au iubit și l-au aplaudat de nenumărate ori în ipostaze mobilizatoare și generatoare de încredere în valorile autentice ale Poporului Român.

De șapte ani de zile retina ochilor mei reține nealterată această imagine a talazului de români mișcîndu-se decent, lent și într-o tăcere de Catedrală, din cele aproape trei zile în care corpul neînsuflețit al lui Corneliu Vadim Tudor a mai așteptat printre noi pînă la locul definitiv, lîngă iubiții săi părinți, Ilie și Eugenia, cărora le-a închinat adevărate briliante de versuri, închegate în poezii de o profunzime și adîncime sufletească fără hotar, astfel cum citim în poemul „CÎNTAREA PăRINȚILOR”, din volumul „Carte românească de învățătură”:

„Se-apropie pămîntul în zbor de astrul iernii curînd văzduhul fi-va un basm desfătător

în noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet făcliile aprinse spre pomenirea lor

Ei mai trăiesc, nu-i vorbă, dovada cea mai clară e că migrează unul spre celălalt, frumos și amîndoi pogoară smeriți în neființă strîngînd la piept credința că n-au fost de prisos

Azvîrle firea-n lume cu dărnicie multă miros de frig, izvoriu și vîsc amețitor și-n noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet făcliile aprinse spre pomenirea lor”

Sau cine poate uita cutremurătoarea plăsmuire poetică, intitulată „MULȚUMESC, IUBITă MAMă”, în care Globul Pămîntesc este transformat în miza sfîntă a existenței și dispariției sale odată cu mama iubită:

„Mulțumesc, iubită mamă steaua mea din zori de zi

fără tine-mi este teamă că planeta s-ar răci”

Și, ca un motto, ruga fiului către mama sa, care poate fi îndreptată și către Maica Domnului, versuri din care pare să picure lacrima prematură a durerii:

„Mamă frumoasă, primul meu rai fă o minune, te rog mai stai dulce lumină, ram de măslin încă nu-i vremea, mai stai puțin...”.

* * *

Nici pentru Corneliu Vadim Tudor n-a fost vremea să plece la stele! Astăzi, la șapte ani fără cîteva zile de la tragicul și nedreptul eveniment, iată-mă din nou la Sfînta Biserică „Sfîntul Gheorghe Nou”, de la kilometrul zero al Bucureștilor, lîngă familia fostului senator și europarlamentar, căreia i s-au alăturat o mînă de oameni care au crezut în spiritul naționalist și patriotic al lui Corneliu Vadim Tudor, într-o ceremonie cu semnificație aparte – astfel cum ne învață Biserica Ortodoxă Română să comemorăm împlinirea celor șapte ani de la trecerea în neființă a celui drag. Ca și acum șapte ani, o zi luminoasă de toamnă ne mîngîie chipurile, soarele mai este, încă, prieten cu noi, doar frunzele din frumoasa curte a bisericii, în dansul lor inefabil spre întîlnirea cu iarba, dau alarma că, totuși,

Toamna ne privește dintre fuioarele de nori. Ca și altădată, Biserica ce poartă numele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, întruchipat călare pe un cal și străpungînd balaurul, în fața căreia stă de strajă impunătoarea statuie a Domnitorului, ne întîmpină cu sobrietatea caracteristică unui astfel de lăcaș, dar nu putem să nu simțim măreția ultimei creații a Domnitorului Constantin Brâncoveanu, care ne privește de la vechimea (a se citi „înălțimea”) celor trei secole de cînd dăinuie în acest loc sfînt. Fac înconjurul interior al lăcașului și mă închin la mormîntul ctitorului acestei biserici, ale cărui moaște au fost aduse de Doamna Marica, soția Domnitorului, mormînt descoperit după sute de ani, cu ajutorul candelei de deasupra pe care era notat secretul păstrat atîția ani. Deocamdată, în biserică e liniște. Doar membrii familiei – doamna Doina, fiicele Lidia și Jeni, și cîteva rude apropiate – stau într-o așteptare încordată, pregătitoare apariției celor doi preoți și începerii slujbei de pomenire – importantul parastas de șapte ani. Din cînd în cînd, Lidia și Jeni se apropie de masa din naos și mai aranjează ceva: mai aprind o lumînare, mai fac ordine pe măsuța cu pachete și apoi se retrag în rîndul membrilor familiei, care devine din ce în ce mai numeros, prin sosirea altor și altor persoane. Încet, încet, mai mult de jumătate de biserică se umple de oameni. Îi privesc pe fiecare de cum pășesc pragul

Sfîntului lăcaș și încerc să intuiesc legătura pe care ar fi avut-o cu Corneliu Vadim Tudor, legătură care a generat prezența acestora la parastas. Cei mai mulți sînt persoane în vîrstă, dovadă că aceștia l-au cunoscut pe cel pomenit, în timpul vieții și activității lui, doar simpatia de dinainte de 2015 și aprecierea de care se bucura fostul senator și președinte de partid între oamenii de rînd este liantul care îi mai leagă pe români de numele și de amintirea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor.

Pentru că mai este un sfert de oră pînă la începerea slujbei, mi-am exercitat meseria de reporter și am stat de vorbă cu cîțiva dintre participanți, împărțindu-i pe categorii de „afiliere” la mobilul care i-a determinat săși părăsească treburile gospodărești, într-o zi de sfîrșit de săptămînă, și să vină la biserica din centrul Capitalei; am descoperit următoarele: ● foști membri PRM ● foști simpatizanți ai PRM ● adepți ai naționalismului promovat de patriotul Corneliu Vadim Tudor ● iubitori ai poeziei celui comemorat ● creștini ortodocși care nu pot uita intervențiile senatorului Corneliu Vadim Tudor pentru salvarea de la demolare a unor biserici și mînăstiri. În acest ansamblu emoțional compus din cei interesați să fie de față la slujba de șapte ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, am cunoscut un bărbat în curtea bisericii, care m-a întrebat la ce oră se va ține slujba de parastas, prilej cu care am intrat în vorbă cu acesta, purtînd un scurt, dar edificator dialog, care poate fi socotit un numitor comun pentru cei care mai au în minte și în gînd amintirea Tribunului.

- Bună ziua! Aici se ține slujba de pomenire a lui Corneliu Vadim Tudor? La ce oră?

- Da, aici. La ora zece și jumătate. Dar, de ce vă interesează? Vreți să luați parte și dumneavoastră la slujbă? – l-am întrebat.

- Da. Am venit special din provincie, din Ardeal. Eu am nume unguresc, Șandor Gheorghe, dar sînt român,

numele familiei mele a fost maghiarizat. Personal, nu am avut prilejul să-l cunosc pe domnul Vadim, dar i-am urmărit activitatea din Parlament și de la Partidul România Mare, și pot spune că era un mare român și un mare patriot. Mi-a părut foarte rău că nu a ajuns Președintele României în anul 2000! Cred că altfel ar fi arătat România astăzi, în situația cînd nu ar fi fost împiedicat să ajungă la Cotroceni...

Acestea sînt gîndurile unui om de rînd, dintre aceia care formau masivele rînduri de susținători ai politicii lui Corneliu Vadim Tudor, și ai demersului patriotic, mobilizator, ce părea, la un moment dat, că va impune la conducerea Țării un om luminat, cu credință în Popor și în Dumnezeu. Din aceste considerente, în contextul evenimentului de astăzi, am făcut loc în acest reportaj dialogului spontan de mai sus. Un dialog care poate fi, în anumite condiții, o adevărată filă de Istorie...

Ne întoarcem în biserică.

Venind de afară, interiorul dintre zidurile Sfintei Biserici mă orbește. Față de lumina solară, strecurată oarecum printre zdrențele de nori efemeri, impactul ocular cu explozia de lumină artificială a marelui candelabru cu șase etaje de becuri suprapuse într-o piramidă aeriană, coborînd din înaltul Pantocrator, mă transpune într-un arc voltaic extracorporal, aproape gata să-mi închidă pleoapele străpunse de mii de ace de lumină. Pașii făcuți pînă aproape de altar mă readuc în simbioza ceremonialului care stă să înceapă. Din Sfîntul Altar apar preoții Emil Nedelea Cărămizaru (părintele paroh) și Vladimir Lapte, preot co-slujitor, îmbrăcați în odăjdiile de ceremonie. Așezat strategic, în apropierea Altarului, puțin în dreapta părintelui paroh, radiografiez incinta bisericii. Imortalizînd pozițiile fizice și atitudinile exprimate de privirile dedicate, ațintite spre cei doi preoți – centrul vital al oficializării slujbei care începe. Într-o tăcere simbolică, enoriașii de astăzi ascultă cu evlavie cîntarea duhovnicească, privind cu gînduri curate nestinsa flacără din candelele încovoiate de greutatea serafică a feștilei care iradiază lumina izvorîtă din uleiul stors din floarea pămîntului, care poate fi numită Mama Soarelui.

„Aleluia, Aleluia! Doamne, Dumnezeule, Împărate ceresc”, cîntă părintele Cărămizaru, mișcînd cădelnița înainte și înapoi, sporind prin această mișcare răspîndirea fumului dulce de tămîie, care ne învăluie în spirale efemere, topindu-se în bolta înaltă a Pantocratorului. Cîțiva dintre participanți fac fotografii cu telefoanele mobile, dorind să imortalizeze pentru amintirile de mai tîrziu acest moment solemn, de la un praznic aparte. Fac și eu fotografii. Masa cu ofrandele parastasului încununează peisajul de deplină adorație pentru cel dispărut. În față de tot – fotografia celui comemorat, peste care, panglica tricoloră amintește de credința răposatului în cele trei culori sfinte ale Drapelului de luptă și de jertfă a românilor. Tot în acest cadru de dărnicie a dragostei de Țară se încadrează și Drapelul Tricolor așternut pe capătul acestei mese speciale, făcînd

o legătură nu doar de imagine cu ștergarul de alături – ambele – dovezi ale celei mai pure simbioze dintre Național și Popular, dintre Națiune și Popor.

Slujba continuă după tipicul Bisericii Ortodoxe Române, dar nu cred că exagerez – cîntarea celor doi preoți, ajutați de doi cîntăreți din strană, mi se pare a avea „ceva” în plus, intonația muzicală îmbrăcînd o armonie cu rezonanțe biblice mai profunde, transformînd vorbele într-un mesaj cu trimitere directă spre sufletul din ceruri al celui dispărut. Am timp sămi îndrept privirea spre latura unde este așezată familia lui Corneliu Vadim Tudor, în frunte cu doamna Doina, soția iubitoare și mama protectoare a celor două fiice: Lidia și Jeni. Deși, se poate spune, șapte ani constituie o perioadă în care se poate estompa sentimentul pierderii omului drag, realitatea dărîmă substratul subiectivității. Chiar dacă pîcla lacrimilor nu mai spală obrajii feței obosite de atîtea întîmplări, odată cu trăirea momentului de față, lacrimi invizibile, cele care își au izvorul în suflet, invadează ființa celui rămas să ducă mai departe crucea pătimirii în viață, dînd frîu sentimentelor care –fără să vrei – îți sculptează durerea pe față, urmată de o întrebare primordială: de ce atît de repede? Plecînd de la această întrebare, oricine încearcă să facă portretul doamnei Doina Vadim Tudor, dincolo de liniile și trăsăturile unei ființe cu inima deschisă, cu o căldură specifică în privire, descoperă umbra unei încercări cu întrebări și răspunsuri needificatoare, suprapusă cu frumusețea celei care a fost, timp de 28 de ani, soția devotată a unui om care, deși în familie era ca un copil, în arena politică era un adevărat leu... În timp ce părintele paroh intonează troparul „Bine ești binecuvîntat, Doamne”, ale cărui cuvinte semnifică grija lui Dumnezeu pentru mîntuirea noastră: „Cu sfinții odihnește, Christoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfîrșit”, flăcările lumînărilor din mîinile oamenilor par o constelație mișcătoare, cu unduiri ce aruncă umbre iluzorii pe fețele sfinților ce ne privesc parcă întrebători de pe pereții Sfîntului lăcaș. Știind că se apropie finalul slujbei, am mai făcut roată ochii în biserică, să notez numele unor personalități prezente la acest Parastas, aceștia trăind mulți ani în preajma politicianului și jurnalistului Corneliu Vadim Tudor: Vladimir Fîrșirotu – fost șef de cabinet al senatorului Corneliu Vadim Tudor și mîna lui dreaptă; Prof. Univ. Dr. Mihaela Ionescu – fost deputat PRM; Elena Pascu – Președintele Filialei PRM Argeș; Dr. Elis Râpeanu și Valentin Turigioiu – jurnaliști, colaboratori de bază ai actualei reviste „România Mare”, condusă de redactorul-șef, Lidia Vadim Tudor Deschizînd o paranteză la aceste nume ilustre, care trăiesc cu memoria lui Corneliu Vadim Tudor, tocmai în cinstea și în bucuria că au avut prilejul să cunoască și să lucreze în preajma unui asemenea patriot, mă (continuare în pag. 14)

14 septembrie 2022 – 7 ani de la trecerea în eternitate a lui Corneliu Vadim Tudor

(urmare din pag. 13)

încearcă un gînd sinistru, anume să scriu aici, cu litere îngroșate, numele și prenumele unor parlamentari (foști membri ai PRM), cărora, deși au făcut averi ca urmare a propulsării pe scara socială, sub emblema PRM și sub autoritatea lui Corneliu Vadim Tudor, și deși sînt în București, le-a fost „rușine” să vină măcar o dată, la șapte ani, la o slujbă de pomenire a celui care i-a făcut milionari! Dar, oricît aș vrea, nu pot să fac aceasta acum, pentru că aș impieta puritatea scrierii de față, reportajul trebuind să fie citit într-o atmosferă de omagiu sacru, demn de momentul la care am luat parte. Odată însă, într-un material de analiză a activității politice a fostului senator și Președinte de partid, Corneliu Vadim Tudor, voi consemna numele acelor oportuniști și ipocriți care s-au înălțat în societatea românescă pe spinarea fostului lor tutore, iar astăzi nu mai dau doi bani pe amintirea politicianului. Pînă atunci, însă, poate aborda acest subiect altcineva dintre colaboratorii revistei noastre: domnul Valentin Turigioiu sau domnul profesor Paul Suditu. De ce nu?

Sfîrșitul slujbei din biserică a schimbat paradigma a ceea ce fusese pînă atunci. Sfîrșindu-se programul cîntărilor bisericești, parohul bisericii, părintele Emil Nedelea Cărămizaru, a încheiat slujba cu un „cuvînt” despre personalitatea celui comemorat, Corneliu Vadim Tudor. L-am ascultat și anul trecut, la slujba de comemorare a celor șase ani de la decesul lui Corneliu Vadim Tudor. Acum însă, părintele a avut un discurs magistral, care ar putea fi oricînd parte dintr-o dizertație academică. Într-un limbaj elevat și elocvent pentru reprezentarea complexei personalități a unui om precum a fost Corneliu Vadim Tudor, părintele a dezvoltat un portret vorbit al celui comemorat, cu intonațiile și reflexele vocii proprii, pe alocuri ale unor George Vraca, George Calboreanu sau George Constantin. Înregistrînd pe reportofon acest discurs unic, mă întrebam cum aș putea fructifica bogăția de idei și de ipostaze la care întrega suflare de la acea oră din biserică era martoră. Încerc, în corpul acestui reportaj special, să fiu ecoul acestei cuvîntări, spre beneficiul cititorilor revistei „România Mare”, care n-au avut prilejul de a fi prezenți la un Sfînt Parastas, cel de șapte ani – ca la un spectacol de dragoste și lumină, de credință ortodoxă, de românitate și de românism – elemente ce definesc structura protocredincioasă a Poporului Român.

Începutul a fost într-un ritm lent, cu unduiri de glas molcom, numai bun de dat „Bună ziua!”:

„Iată, ne revedem și la șapte ani de cînd Corneliu Vadim Tudor nu mai este printre noi. Împreună cu familia – doamna Doina, Lidia, Jeni, cu prieteni de suflet, oameni care, astăzi, au vrut să fie prezenți aici, în biserica aceasta, cu Sfinții Brâncoveni, din inima Capitalei României. Așa după cum se știe, acest om, mare iubitor de Țară, iubindu-ți Țara cu disperare, a trăit cu intensitate, mărturisindu-și dragostea pentru Patrie și pentru Popor, mărturisindu-și credința în Biserica lui Dumnezeu, în Mîntuitorul Isus Christos, Maica Domnului și Sfinți”.

După acest preambul biografic, legat intrinsec de evenimentul de azi, părintele Cărămizaru ne face o destăinuire care ni-l prezintă pe Corneliu Vadim Tudor în ipostaza omului de credință creștină și ortodoxă clădindu-i un soclu indestructibil în peisajul Bisericii Ortodoxe Române.

„Aproape nu trecea o săptămînă ca să nu pășească în biserica aceasta, în locul acesta, cu inima voioasă și cu chipul luminat, ca să se închine la moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni, la racla cu moaștele Sfîntului Ierarh Nicolae. Aici ieșea din vîltoarea lumii și se întîlnea cu sine și cu Dumnezeu și, după cum am mai mărturisit, ore întregi vorbeam despre credință, despre lucruri pe care mintea lui le cuprindea, pentru că, așa cum îl știm, era un om cu multă carte, putînd vorbi ore întregi,

aducînd citate din Sfînta Scriptură și interpretîndule împreună cu un duh al dragostei și al bucuriei”.

În continuare, într-un ritm emoțional în crescendo, discursul părintelui paroh ne dezvăluie una dintre laturile cele mai umane ale fostului războinic din politica românească postdecembristă. În plus, Corneliu Vadim Tudor a demonstrat o premoniție care întrece 10.000 de ghicitoare Omida, un lucru care a impresionat asistența, dîndu-i fiorii întîlnirii cu astfel de atitudini aproape paranormale.

„Era cu totul alt om decît cel pe care-l cunoșteam dincolo, pe arena politică și socială. Aici se liniștea și se întîlnea cu adevărat cu Dumnezeu. Și, am mai spus: nu cu mult timp înainte de a pleca din această lume, chiar în locul acesta, unde este așezată coliva de pomenirea sa, mi-a spus: «Frate Emil, dacă voi pleca din lumea aceasta, te rog să te ocupi de toate cele necesare pentru înmormîntarea mea și să ții cuvîntul de învățătură aici, în Biserica Neamului Creștin și Ortodox, aici unde a fost prohodit, odinioară, Mihai Eminescu!»”

Ascultînd această fantastică destăinuire a părintelui Emil Nedelea Cărămizaru m-am dus cu gîndul la o poezie în corelație directă cu subiectul acestei dezvăluiri, poezie intitulată, semnificativ „Eu voi muri definitiv, odată”, pe care am căutat-o imediat ce am venit acasă, și am găsit-o în volumul „Carte românească de învățătură”, București, 1992, la Editura Fundației România Mare.

Iată străluminarea poetului, așezată ca o efigie mortuară peste viața încă pulsativă, ca un fel de prevestire și de avertisment pentru viitor: „Eu voi muri definitiv, odată Nu-mi fac iluzii, știu că voi muri făptura mea va fi decapitată de ghilotina clipei într-o zi

Iar trupul meu ca o statuie greacă turnat în bronz și stele din înalt prin pietre mari de moară o să treacă strivit între un veac și celălalt

Și peste locul meu de-ngropăciune vor răsări civilizații noi zvon de ospețe dulci or să răsune

Și cînd le-o fi urgia mai în toi le voi striga, de dincolo de lume: veți fi ca mine, eu am fost ca voi!”. În partea a doua a acestui discurs, părintele Cărămizaru ne-a amintit de opera poetică a lui Corneliu Vadim Tudor, punînd accentul pe cunoașterea acestuia... „Pentru că, în Istorie va rămîne cu această operă, și nimic și nimeni nu-i va distruge acest adevărat tezaur național! Noi îl pomenim împreună cu familia, aici, în această biserică, pentru că este fiul acestei

biserici și am avut prilejul să-i fiu și duhovnic. Îl voi pomeni atît cît îmi va îngădui Dumnezeu să slujesc în acest lăcaș, și-l vom pomeni cu toții, pentru că Biserica nu-și uită fiii ei duhovnicești, ctitorii și binefăcătorii ei!”

Copleșiți de această cuvîntare părintească, am luat drumul Cimitirului Ghencea civil, unde, la mormîntul lui Corneliu Vadim Tudor și al părinților săi, s-a încheiat ceremonia de comemorare a celor șapte ani de cînd marele om politic și patriot român nu mai este printre noi. La acest moment a luat parte și fostul deputat PRM Marius Marinescu (pînă atunci filmase la o televiziune). Să ne amintim că domnul Marinescu a fost un continuator al lui Corneliu Vadim Tudor în ce privește grija și dragostea pentru animale, îngrijind, ani buni, cîinii vagabonzi din Capitală, împreună cu fostul președinte al PRM.

La plecare am rămas cu imaginea acoperămîntului de flori ce înfrumusețau mormîntul, și cu lumina din candelele aprinse, care pîlpîiau sub cerul de dulce toamnă românească, aruncînd sclipiri de opal șters peste marmura albă. Aici a depus o coroană de flori, cu tricolor, o delegație a actualei formule a Partidului România Mare, condusă de președintele partidului, Victor Iovici. (Pentru neinițiați, anunț că revista „România Mare”, aflată sub conducerea fiicei cea mare a lui Corneliu Vadim Tudor, domnișoara Lidia Vadim Tudor, nu mai are nici o legătură – de nici o natură – cu actualul PRM, și nici vreun membru al familiei nu este implicat în noua „variantă” a ceea ce a fost odată PRM).

Dorind să închei acest reportaj special într-o notă caracteristică personalității invocate în aceste rînduri, am mai zăbovit cîteva minute, singur, la mormîntul Tribunului. Am recitit și iar am recitit toate înscrisurile de pe plăcile de la mormînt, litere negre pe cerul alb al marmurei de Rușchița. „Ultima cafea”, publicată pe pagina 1 a revistei, poezie-satiră la adresa morții care, fără ca autorul să știe, îi dădea tîrcoale (versurile fiind scrise în noaptea de 6 spre 7 septembrie 2015, deci, cu o săptămînă înainte de deces), urmărindumă ca o umbră, cred că poate marca acest reportaj de suflet, scris acum, la început de toamnă și început de an bisericesc românesc, într-o împrejurare cu care nu mă voi mai întîlni niciodată.

Noapte bună, domnule Corneliu Vadim Tudor, acolo unde, printre stele, meditezi încă la ce a ajuns România acum, și la ce ar fi ajuns dacă... dar asta-i altă poveste, cu „Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!”

Ce-ai fost tu pentru Țară, nu e o poveste. Este un miracol. Cum și un miracol este faptul că, și după șapte ani de la plecare ta dintre cei vii, tu (prin spiritul tău) umbli printre noi și ne vorbești, sublim, despre România, despre patriotism...

Alexandru Vlahuţă şi legătura cu „fratele Caragiale”

În urmă cu 164 de ani vedea lumina zilei prozatorul și poetul Alexandru Vlahuţă. Victor Eftimiu îl descria într-o manieră extrem de sensibilă în lucrarea „Amintiri despre Caragiale”: „Era o inteligenţă catifelată, onctuoasă. Calm, politicos, îngăduitor, el rămînea totdeauna în umbră; cu discreția perfectului amfitrion, lăsa pe alții să vorbească, le crea un auditoriu favorabil şi privea cu un zîmbet amabil neînţelegerile dintre ei“. Cu această imagine ni-l amintim și noi astăzi pe autorul cărții „România pitorească”, pentru care a primit premiul Academiei Române, în 1902, la doar un an de la publicare.

Alexandru Vlahuță s-a născut pe 5 septembrie 1858 la Pleșești, lîngă Bîrlad, în județul Tutova. Și-a petrecut copilăria în satul natal, apoi, pentru a urma școala primară și cursul inferior al liceului, a fost trimis la o mătușă, Fița Smaranda, care locuia în mahalaua CotuNegru din Bîrlad. Îi va mărturisi mai tîrziu prietenului său, Paul Bujor, că această mătușă îl cam neglija, lipsea zile întregi de acasă ducîndu-se în vizite la prietenele ei, iar „el, copilul, rămînea singur-singurel, nevoit să-și aducă apă de la fîntînă și să-și prepare singur mîncarea, adică mămăligă cu brînză sau cu măsline”. În cursul superior de liceu a fost mai bine îngrijit în pensionatul profesorului Pagano, a cărui fiică, Ida, a devenit prima soție a scriitorului. A studiat apoi Dreptul la București și, încă din studenție, a îmbrățișat cariera ziaristică.

Povestea familiei lui Vlahuță o dezvăluie Radu D. Rosetti într-un articol publicat în revista „Ilustrația săptămînală” din ianuarie 1924: „A fost odată o călugăriță frumoasă care trăia în sfînta pace a Mînăstirii Agapia. Și într-o seară de vară – sînt șaizeci și ceva de ani de-atunci – a poposit în preajma chiliei ei un drumeț tăcut. (…) Mult-așteptatul era drumețul tăcut care nu s-a mai întors în lume singur, ci cu sora frumoasă, care a devenit doamna Vlahuță, din iubirea căreia cu călătorul romanțios s-a născut poetul Alexandru Vlahuță. Ani mulți au luptat noii căsătoriți cu valurile vieții pînă cînd, amărîți, ea s-a întors iar în liniștea chiliei din Agapia, el s-a călugărit la Neamț. Nu-i poveste ce-a fost, și ce a urmat e tot adevărat. Spre apusul vieții, fratelui de la Mînăstirea Neamț, urîndu-i-se singur, cere de la Mitropolie să locuiască la Agapia, «lîngă fosta soție, maica Elisaveta» și petiția babachii înmînată chiar de poetul Vlahuță, ajuns acum o personalitate, e aprobată, spre fericirea ambilor bătrîni care vor trăi de acum laolaltă – fiecare în chilioara lui. Ce tainic dor de sihăstrie a îndrumat toată această familie în preajma lăcașului sfînt? O soră a lui Vlahuță, maica Străjescu, dezamăgită, și-a închis și ea tinerețea între zidurile mînăstirii, și nu după mult timp a urmat-o un frate al poetului – fratele Mihalache – care în aceeași casă unde s-au stins bătrînii continuă și azi bizareria vieții lor”.

Alexandru Vlahuță a debutat la „România liberă”, unde lucra Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu care a legat o strînsă prietenie, apoi a scris la „Epoca”, unde a publicat o parte din poeziile, nuvelele și schițele sale, și la „Viața”. Divorțat de Ida Pagano după șapte ani de mariaj, scriitorul s-a recăsătorit în martie 1888 cu Margareta Dona, fiica generalului Nicolae Dona, fost şef de Stat Major al Armatei Române și sora doctorului Iosif Dona. Vlahuță a devenit, apoi, unul dintre întemeietorii revistei „Semănătorul”, a ocupat funcția de revizor și conferențiar școlar al Ministerului Instrucțiunii, fiind

numit în post de Spiru Haret, și printre misiunile sale s-a aflat pregătirea unei cărți de istorie populară. La vîrsta de 47 de ani scriitorul a făcut cel de-al treilea mariaj, soția sa devenind mai tînăra Alexandrina Ruxanda Gîlcă, fiica unui proprietar bogat din zona Rîmnicu Sărat. Bun prieten cu Ion Luca Caragiale și cu pictorul Nicolae Grigorescu (de la care avea o bogată colecție de pînze), Vlahuță era o prezență activă în viața literară a sfîrșitului Secolului al XIX-lea și începutul Secolului XX. Despre amiciția cu Caragiale, Victor Eftimiu povestește: „În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorință era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gîndurile ființelor scumpe… Odată, Caragiale se hotărî să reînceapă scrisul. El încunoștiință pe Vlahuță, rugîndu-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad. Buna doamnă Vlahuță, al cărei surîs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare, fără rezerve, a ilustrului ei soț și a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintîi rînduri și călimara se răsturnă, pătînd scîndura netedă și albă. Atunci, maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lîngă pata de cerneală, a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete», și s-a iscălit. Deatunci, masa lui Caragiale a rămas celebră.

acest punct de vedere, dl. Vlahuţă este figura cea mai originală din literatura noastră” (fragment din „Vlahuță în intimitate, la Dragosloveni, în 1933”, din „Almanahul Rîmnicului Sărat”).

Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai tîrziu în casa lui Alexandru Vlahuță au lăsat cîte ceva pe masa aceasta, unii scriitori cîteva rînduri, alții numai iscălitura, pictorii – o schiță. Șt. O. Iosif a scris: «Și soarele are pete și, cu toate acestea, e tot soare». Goga a lăsat o gîndire: «Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sînt ca picăturile de sînge pe cîmpul unei lupte». Sînt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță o păstrează cu sfințenie, sub un cristal gros”.

„Fratele Caragiale”

Vlahuță spunea despre Caragiale că este unul dintre puținii oameni cu care ar vrea să se întîlnească pe lumea cealaltă. În 1912, îi scria „fratelui Caragiale” o scrisoare despre mutatul în casa soției sale, Ruxandra, la Dragosloveni, scrisoare introdusă de caragialeologul, criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu într-una din lucrările sale: „Sînt în frigurile mutatului, şi-n alte friguri de cari numai cînd m-ar lăsa am să-ți vorbesc. Să ştii că tu şi ai tăi aveți două chiliuți în sihăstria noastră din Dragosloveni”. Caragiale nu a apucat să stea vreodată în chiliuța rezervată de Vlahuță în casa sa, pentru că, în același an, a murit la Berlin. În casa de la Dragosloveni, Al. Vlahuță și-a instalat biroul de lucru și tablourile lui Nicolae Grigorescu, cu care se și încuscrea. Fiica sa, Ana Vlahuță, s-a căsătorit cu ceramistul Gheorghe Grigorescu. „Probabil, prin Vlahuţă, ceilalţi doi prieteni ai săi, Delavrancea şi Caragiale, s-au apropiat de maestrul Grigorescu, a cărui prezență în mediile artistice dobîndea valoarea evenimentului”, nota Valentin Ciucă în cartea „Pe urmele lui Nicolae Grigorescu”. În această casă se întîlneau, alături de cei sus-menționați, Șt. O. Iosif, Ioan Alexandru BrătescuVoinești, Nicolae Iorga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, Gala Galaction și multe alte personalități de mult intrate în cultura românească.

Vlahuță se deosebește neîndoielnic de alți scriitori prin caracterul său frumos. „Și alţi oameni de frunte au avut prietenii trainice. Nici unul, însă – vorbim de cei de la noi – nici unul n-a ştiut să facă să radieze în afară iubirea ce-i însufleţeşte şi să creeze în jurul dispăruților iubiţi atmosfera de simpatie şi respect, de care dl. Vlahuță şi-a înconjurat prietenii morți. Pe Eminescu l-a iubit – şi s-a făcut, după moartea acestuia, cel mai înverşunat apărător al gloriei lui curate, cu Grigorescu a fost prieten şi i-a ridicat cel mai nepieritor monument, pentru Caragiale a fost ca un frate – şi azi îi propagă numele cu un respect şi simte, la amintirea vorbelor şi faptelor lui, o bucurie pe care uneori egoismul nostru nu le poate înţelege. Din

Vlahuță și-a trăit ultimele două luni din viață la Cîmpina, grav bolnav. A murit pe 19 noiembrie 1919, la vîrsta de 61 de ani, iar ultima lui dorință a fost ca manuscrisele nepublicate să fie arse, nevrînd să lase posterității decît opere desăvîrșite. „Sînt pregătit, de douăzeci de ani aștept clipa asta”, au fost ultimele cuvinte adresate soției sale, care îl îngrijise cu mare devotament. Gala Galaction scria atît de frumos despre locul unde s-ar fi cuvenit să fie înmormîntat prietenul său: „Munţii, dealurile, ţărmii oceanului… oricît ar fi de măreţe, ca să nu ne subjuge şi să ne lege gîndurile în preajma lor mai au nevoie şi de cîteva slove şi de cîteva icoane din povestea infinită a omului soldat, artist şi preot. Pentru acest cuvînt, cînd treci, acum în toamnă, pe sub dealurile cu viţă ruginită şi cu amintiri nepieritoare ale Dragoslovenilor, priveşte biserica răzleaţă şi te gîndeşti, nemîngîiat: «Acolo s-ar fi cuvenit să fie mormîntul lui Vlahuţă!»”.

„Cînd ai ținut, prietene, frate, cum îți plăcea să ne spui acum treizeci de ani și celor mai tineri dintre noi, cînd ai ținut ca orice curiozitate să fie departe de patul suferinței tale, orice iubire chiar să fie cruțată de a suferi împreună cu tine, cînd ai interzis zădărnicia pompelor și trufia goală a oficialității la ultimele îngrijiri ce putem da ființei tale pămîntești, n-ai putut gîndi să ne împiedici pe cei care nu te-am văzut de mult și care nu te vom mai vedea niciodată de a-ți spune un ultim cuvînt. Un ultim cuvînt ție, celui ce ai fost om cu noi, supus mizeriilor noastre pe care, viteaz ca un ostaș de rasă, din vremurile eroilor care-ți erau dragi și pe care-i cîntai în cei din urmă ani ai vieții tale, le-ai biruit, senin, rîzînd de cine te putea răpune, dar învinge nu, și în ceasul cînd vîntul morții rupe pînza steagului, dar vulturul suțiței nu-l poate apleca”, a scris Nicolae Iorga la moartea scriitorului.

„O față oacheșă, caldă ca un pămînt dogorit de soare, cu rotunjimile obrajilor brăzdate de cute adînci și timpurii, albii pe unde au curs șiroaie de lacrimi pe care, totuși, nimeni nu le-a văzut. Mustață bogată, căruntă, crescută în voie, românește, peste buzele cărnoase și roșii, avînd în căderea ei curbele mlădioase ale unei triste seriozități. Și în această rustică, de moșneag ceți amintește de răzeșii din Pleșeștii Tutovei, care i-au dat viață, două elemente nu voiau să se dea bătute de bătrînețea prea curînd sosită: părul și ochii. Un păr negru abia brumat de ușoare scînteieri argintii izbucnea puternic deasupra frunții, viguros, răvășit și neastîmpărat, ca o expresie de revoltă a creierului aceluia veșnic răscolit și neîmpăcat pe care îl adumbrea; era parcă în stuful acesta de păr energic puterea concentrată a unui alt Samson. Și, sub sprîncenele abia desenate, ochii: două țîșnituri de lumină mobilă, vioaie, ce se revărsau peste cîmpul devastat al obrajilor, lucirile fragede ale unui suflet nealterat în superioara lui lamură”, nota și revista „Luceafărul” în decembrie 1919.

Figură luminoasă a unei epoci de tranziţie, Alexandru Vlahuţă a lăsat o operă vastă, ce trădează un amestec de sentimentalism, criticism, poză meditativă, de asumare a „durerilor lumii”. Mai mulţi scriitori români de la 1900 au avut revelaţia literaturii citindu-l pe Alexandru Vlahuţă. „Adoram pe Eminescu, dar ne înduioşam cu Vlahuţă. Unul devenise idolul generaţiei de intelectuali proletari, celălalt era însă tribunul care înduioşa”, scria în această privinţă Garabet Ibrăileanu r m

Vlahuță și Caragiale, o prietenie necondiționată

Atacurile teroriste de la Word Trade Center –21 de ani de la tragedia care a marcat istoria lumii

Evenimentele de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite, au generat cele mai mari enigme ale începutului de Secol XXI. La 21 de ani de la atacurile teroriste este evident un singur lucru: încercarea disperată a Administrației Bush de a impune scenariul oficial asupra evenimentelor de la 9/11 au tot mai puțini adepți. Cu trecerea anilor, întrebările care se pun sînt tot mai grave, iar răspunsurile lipsesc. Un sondaj Zogby International, din 2327 august 2007, arăta că 51% dintre americani nu mai cred în versiunea oficială a Administrației Bush și a vicepreședintelui Cheney înainte, în timpul și după evenimentele din 11 septembrie 2001. Sondajul a avut o marjă de eroare de 3,1%.

grave consecințe și în următorii ani. De aceea, rămîne o chestiune vitală a ști ce s-a întîmplat, în realitate, pe 11 septembrie 2001.

„Marea necunoscută” a Secolului XXI

Conform versiunii oficiale a Administrației Bush, la 11 septembrie 2001, 19 arabi – înarmați pînă în dinți cu bricege și spray-uri cu piper – au deturnat 4 Boeinguri ale celui mai puternic stat din lume și le-au proiectat în World Trade Center (Twin Towers), precum și într-o aripă (aflată în reparații) a Pentagonului, provocînd circa 3.000 de victime. Un al patrulea Boeing a căzut pe un cîmp din Pennsylvania, ratînd obiectivul. Arabii – care rezidau în SUA, cu pașapoarte furnizate de FBI, „urmînd cursurile unor școli particulare de aviație”, aparțineau organizației „Al-Qaeda”, condusă de Osama Bin Laden. În urma acestor atentate abominabile, Administrația Bush a dezlănțuit „războiul global cu terorismul” (GWT) și a pornit „războaiele preventive” contra Afganistanului, Irakului și Iranului. Toate state aflate pe „lista Răului”, întocmită de Casa Albă imediat după 11 septembrie, state care se fac vinovate de găzduirea și „sponsorizarea mondială a terorismului”.

Contestatarii versiunii oficiale privind 9/11 susțin că „Administrația Bush a știut” ce se pregătea, din timp, dar că nu a luat nici un fel de măsuri ca să preîntîmpine tragedia. Aceștia se bazează, între altele, pe avertismentele primite de SUA din partea guvernelor Germaniei, Franței, Marii Britanii, Rusiei, Egiptului, Israelului, Marocului etc., potrivit cărora, din informațiile Serviciilor Secrete, un atentat major era iminent pe teritoriul SUA. Convocată în fața „Comisiei 9/11” a Congresului SUA, secretarul de stat Condoleezza Rice a recunoscut că primise anterior un raport CIA care avertiza asupra unei iminente acțiuni teroriste de proporții în SUA. La insistențele congresmanului Richard Ben-Veniste, cel care conducea comisia de audieri, Rice a citat titlul notei primite de la CIA: „Bin Laden pregătește un atac major pe teritoriul SUA”. Depoziția lui Rice a fost filmată și se găsește postată și pe internet. Alți contestatari merg și mai departe, și declară Administrația Bush complice la evenimente. Pentru a-și crea, astfel, un „casus beli” (gen „Lusitania”, „Pearl Harbor”, „Golful Tonkin”) și a începe seria „războaielor preventive”, sub devizia „luptei antiteroriste”. Un exemplu în acest sens este congresswoman-ul de Georgia, Cynthia McKinney, care a înaintat în Congres o cerere de „impeachment” (demitere) a Președintelui Bush, considerat vinovat de „crime de gradul 1” contra SUA, în evenimentele de la 9/11.

Cele trei mari enigme legate de 9/11 sînt:

1. „Demolarea controlată” de la World Trade Center;

2. Ce a lovit, în realitate, Pentagonul?;

3. Identitatea furată a „teroriștilor”.

11 septembrie 2001 rămîne o dată-cheie în politica internațională, pentru că a devenit justificarea unor acțiuni militare ale SUA, care vor avea, fără îndoială,

Ipoteza „demolării controlate”

Potrivit acestei ipoteze, în realitate, World Trade Center (Twin Towers) nu s-au prăbușit, în nici un caz, din cauza proiectării celor două avioane Boieng 767 în ele. Prima dovadă este cea filmată, care a devenit imagine simbol a terorismului în Secolul XXI. Imaginea prezintă cei doi zgîrie-nori prăbușindu-se prin implozie, și nu prin explozie. Ai senzația că Turnurile Gemene intră în pămînt, că se „scufundă”. Or, implozia impune dinamitarea prealabilă a coloanei de rezistență a celor doi zgîrie-nori. Ceea ce presupune o muncă dificilă, desfășurată în timp, de numeroși specialiști în demolări, cu scheme ale construcției în față și apoi depozitarea explozibilului în locurile stabilite.

Zdenek Bazant și Mathieu Verdure, în „Mechanics of Progressive Collapse: Learning from World Trade Center and Building Demolitions” exprimă opinia generală a inginerilor și experților în demolări din SUA. Versiunea oficială a NIST a fost respinsă. Aceasta punea prăbușirea turnurilor pe seama impactului cu avioanele și este astăzi respinsă de majoritatea experților în demolări, de ingineri și de arhitecții americani.

Au existat multe speculații în mass-media. De pildă, New York Port Authority – proprietara clădirilor – a fost bănuită că a dorit demolarea turnurilor numai pentru a încasa o asigurare uriașă: aproape 4 miliarde de dolari, de la compania Westfield Australia.

David Ray Griffin include teoria „imploziei controlate” în cartea sa, „The New Pearl Harbor”. În ultimii ani, s-a adunat un material uriaș, care acceptă acum teoria „imploziei controlate”. Prima probă, filmul: demolarea World Trade Center este o tipică implozie, de genul celor folosite la demolarea clădirilor din marile orașe, pentru a nu afecta ansamblurile de locuințe din jur. World Trade Center se „scufundă”, practic, în pămînt. Ceea ce a surprins, însă, pe inginerii și pe experții în demolări au fost alte elemente: viteza cu care a implozat World Trade Center și faptul că, în urma imploziei, totul s-a transformat într-un praf fin.

Turnurile s-au „topit”

Experții sînt de părere că transformarea, atît de rapidă, a doi zgîrie-nori, ca și „topirea oțelului” din structura construcțiilor este dovada că, la demolare, a fost utilizată o armă energetică, ce a mărit mult efectul creat de focul generat de impactul cu cele două avioane. Multe rapoarte stăruie asupra problemei „oțelului topit”. Un raport afirma că se putea observa „oțelul topit, care curgea ca la o turnătorie”. „WTC USGS Thermal Study”, utilizînd „Airbone Visible/Infrared Imaging Spectometer”, a măsurat în turnuri temperaturi de 727 grade Celsius, care nu puteau proveni de la explozia avioanelor. Studiul NIST („The National Institute of Standards and Technology”) recunoștea doar 615 grade Celsius, pentru doar 15 minute, temperatura generală atingînd în centrul de foc 250 grade Celsius. „Topirea oțelului” rămîne, însă o problemă nerezolvată, pentru că,

la World Trade Center, oțelul topit curgea ca la o turnătorie, iar topirea oțelului presupune dezvoltarea unei temperaturi de 1.500 grade Celsius.

Steven Jones, profesor de fizică la Bringham Young University, a avansat o teorie interesantă legată de reacția termică de la turnuri. În 2006, Jones a făcut analize moleculare, încercînd să găsească urme ale prezenței explozibilului folosit la demolarea celor doi zgîrie-nori. A opinat că temperaturile enorme erau cele care au provocat colapsul Turnurilor Gemene. NIST a susținut, însă, că, pentru demolarea controlată a coloanelor, era necesară o cantitate record de explozibil. În legătură cu ipoteza termică a specialiștilor, NIST a susținut cu seninătate că nu era vorba de „oțel topit”, ci de „aluminiu topit”, care provenea de la fuselajul avioanelor în flăcări. Aluminiul se topește, însă, la o temperatură mult mai mică decît oțelul. Mulți martori au auzit explozii puternice înainte de implozia World Trade Center, ceea ce confirmă ipoteza unei „demolări controlate”. S-a mai observat că cele două turnuri au implodat în 11 secunde. Experții susțin, însă, că, din cauza gravitației, era nevoie teoretic de 20 de secunde pentru ca turnurile să se prăbușească.

Ce anume a lovit Pentagonul?

În versiunea oficială, un Boeing 767 al Companiei American Airlines, zborul 77, ruta Dulles Airport spre Los Angeles, cu numărul N644AA, avînd 64 de pasageri la bord, a fost deturnat de 5 arabi, „pirați ai aerului”, la orele 8.55 a.m., iar avionul a fost proiectat – într-o aripă aflată în reconstrucție – în Pentagon, la orele 9.45 a.m. Doi dintre „pirații aerului” – Hani Hanjour și Majed Moqed – au fost identificați de funcționari ai aeroportului Dulles ca avînd bilete doar pentru dus, reținute de la Advance Travel Service. Renée May ar fi sunat-o pe mama ei și ar fi anunțat-o că șase indivizi i-au obligat pe pasageri să se mute în partea din spate a aeronavei. Pasagera Barbara Olson i-a telefonat soțului, Ted Olson, și l-a anunțat că avionul a fost deturnat. Nimic din toate acestea nu a fost adevărat. Cel care a contestat versiunea oficială a fost chiar secretarul de stat, Donald Rumsfeld. Motivul: gaura lăsată în peretele Pentagonului era cu mult mai mică în dimensiuni decît cea pe care ar fi lăsat-o o aeronava de dimensiunile unui Boeing. Donald Rumsfeld a concluzionat, într-un interviu din 12 octombrie 2001, că, probabil, teroriștii arabi au lansat o rachetă asupra Pentagonului. Ulterior, Thierry Meyssan a dezvoltat tema în cartea sa, „L’effroyable Imposture”, unde afirma că zborul 77 nu a existat, că nici un avion nu a lovit Pentagonul și că „guvernul american minte”. În realitate, lucrurile sînt chiar mai grave. Atrage atenția, mai întîi, sărăcia probelor. Deși clădirea Pentagonului este supravegheată din toate unghiurile posibile, abia pe 8 martie 2002 s-au prezentat 5 fotograme dintr-o înregistrare video, realizată de una din camerele de supraveghere a clădirii Pentagonului. Ulterior, la procesul lui Zacarias Moussaoui și în urma unor cereri, „Freedom of Information” (FOIA) au mai prezentat unele materiale video. De remarcat că guvernul american a confiscat materialul video de la trei camere de supraveghere a Pentagonului: camera video situată la benzinăria CITGO, camera de supraveghere video de la „Double Tree Hotel” și camera de supraveghere de la Departamentul Transportului statului Virginia. Ulterior, pe 16 mai 2002, prin legea FOIA, invocată de Scott Bingham, materialele filmate cu aceste camere au fost prezentate. Materialele, inscripționate greșit 12 septembrie 2001, fie nu prezintă atacul, fie nu prezintă nici un avion lovind Pentagonul.

VLADImIr ALEXE („ZIUA”)

Actualitatea pe scurt

● Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a decedat joi, 8 septembrie, în castelul său scoţian de la Balmoral, în urma a ceea ce a părut o degradare a stării de sănătate produsă atît de rapid încît doi dintre fiii ei şi nepotul William nu ar fi avut cum să ajungă la timp la căpătîiul ei. Doar şase ore au trecut între primul comunicat al palatului şi anunţul oficial al decesului reginei Elisabeta a II-a, a cărui cauză nu a fost anunţată. Starea de sănătate a suveranei de 96 de ani era într-un declin vizibil de mai multe luni, în special după decesul soţului ei, prinţul Philip, în aprilie 2021. A petrecut o noapte în spital în octombrie anul trecut în vederea unor investigaţii a căror natură nu a fost dezvăluită. Palatul a evocat de atunci „probleme de mobiliate”. În ultimele fotografii cu Elisabeta a II-a, realizate marţi, 6 septembrie, la Balmoral, imaginea mîinii sale drepte, învineţite, a ridicat semne de întrebare. Suverana şi-a făcut apariţia surîzătoare, în picioare, dar mai fragilă ca oricînd. La cîteva minute după ce Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a murit, liderii internaționali și din România au transmis mesaje de condoleanțe. Figura impresionantă a Reginei Elisabeta a II-a, a cărei domnie de peste șapte decenii a influențat lumea, este pusă în evidență. Sicriul va fi depus la Palatul Westminster (sediul Parlamentului britanic), mai precis la Westminster Hall, unde va sta de miercuri, 14 septembrie, pînă pe 19 septembrie, și, timp de 23 de ore pe zi, catafalcul va fi deschis publicului pentru omagiu. Aceasta a primit numele de cod „Operațiunea Feather” (Pană). Funeraliile de stat vor avea loc în aceeași zi la Westminster Abbey, situată vizavi de Palatul Westminster. La prînz, în aceeași, zi vor fi păstrate două minute de reculegere în toată țara. Procesiuni vor avea loc la Londra și la Windsor, iar slujba de înmormîntare va fi oficiată în Capela St. George din Castelul Windsor. Regina va fi înmormîntată în Capela memorială a regelui George al VI-lea – tatăl ei – din castel, potrivit Politico ● Generalul Ben Hodges, fostul comandant al trupelor americane din Europa, a declarat, în cadrul unei postări pe Twitter, că omenirea asistă la începutul sfîrșitului pentru Rusia și că Statele Unite și Occidentul trebuie să se pregătească pentru acest lucru, în condițiile în care căderea URSS a luat lumea pe nepregătite. „Cred că obiectivele de război ale SUA pentru acest conflict ar trebui să includă dezimperializarea Rusiei”, a scris Ben Hodges pe contul său de Twitter. „Mi se pare că asistăm la începutul sfîrșitului Federației Ruse, așa cum arată ea astăzi. Trebuie să fim pregătiți pentru asta... nu am fost pregătiți pentru sfîrșitul URSS”, a adăugat el. Mesajul lui Ben Hodges a venit ca o reacție la o declarație a fostului ambasador al SUA la NATO, Kurt Volker, care a spus că „războaiele imperialiste” ale Rusiei împotriva vecinilor săi nu au început în Ucraina, ci s-au „întîmplat” în Georgia și „nu putem uita că Rusia este încă în Georgia”. ● Din proiectele pentru raționalizarea energiei electrice și gazelor, inițiate de Uniunea Europeană, reiese propunerea de a reduce de la distanță puterea contoarelor din locuințele particulare, automat și fără intervenția utilizatorului, grație „contoarelor inteligente” instalate în locuințe. Acest lucru este posibil prin așa-numitele contoare de energie de „contorizare inteligentă” de a doua generație, instalate în majoritatea locuințelor, care permit „activarea, dezactivarea și schimbările de putere” de la distanță, scrie Europa Today. Proiectul prezentat de către mass-media prevede o „raționalizare ascunsă” a proviziilor în timpul orelor de vîrf: contorul din casele noastre, acum setat la 3,3 kilowați/ oră, ar putea, prin urmare, să fie redus în putere – între orele 8 și 19 – împiedicînd funcționarea mai multor aparate electrocasnice în același timp. Pe scurt: dacă continuăm să fim lacomi de electricitate aprinzînd luminile casei, televizorul și mașina de spălat rufe, în timp ce mașina de spălat vase curăță vasele, limitatorul de contor ar putea sări, rezultînd o reducere de la distanță a consumului. „Pe scurt, cînd Europa hotărăște, curentul scade și electrocasnicele nu mai

funcționează”, denunță Alessandro Panza, europarlamentar. ● Oamenii din întreaga lume resimt puternic creșterile drastice ale costurilor de trai la benzinării, în supermarketuri și, mai ales, cînd sosesc facturile la gaz și electricitate. Partidele din Germania anunțaseră o „toamnă fierbinte” chiar înainte de ultimele decizii politice. Adică demonstrații regulate în zilele de luni, începînd din 5 septembrie. Protestele, inițiate de parlamentarul Sören Pellmann, membru al Partidului Stîngii, au ca motto „Prețuri mai mici – energia și alimentele trebuie să fie accesibile”. În țara noastră, vineri, 9 septembrie, sindicatele din Energie au protestat în stradă în fața sediului Ministerului de resort. Subiectul principal al protestului a fost reprezentat de facturile exorbitante la energia electrică și gazele naturale. Totul s-a scumpit la nivel mondial de la începutul războiului din Ucraina în februarie 2022. ● Premierul Nicolae Ciucă a vorbit despre viitorul nesigur și iarna ce urmează, pentru care România ar fi pregătită, indiferent de scenariu. „Din nefericire, trecem printr-o perioadă a incertitudinii şi nesiguranţei. Oamenii au multe temeri şi pe bună dreptate sînt îngrijoraţi pentru ce le rezervă ziua de mîine. Avem un război nu departe de graniţele României, avem o serie de efecte negative ale acestui război pe care le resimţim în viaţa noastră de zi cu zi. Avem o iarnă grea în faţă pe care trebuie să o pregătim cu înţelepciune, echilibru şi responsabilitate. Nu va fi uşor, dar România va reuşi să depăşească toate aceste greutăţi, pentru că sîntem pregătiţi pentru orice scenariu”, a declarat premierul Nicolae Ciucă, la Țebea, celor veniți pentru a-l comemora pe Avram Iancu. ● Cîteva mii de oameni au luat parte, pe parcursul zilei de duminică, la ediţia din acest a Serbărilor Naţionale de la Ţebea, dedicate memoriei Eroului Naţional Avram Iancu, de la a cărui moarte s-au împlinit 150 de ani. Manifestările comemorative au început duminică dimineaţa la biserica din cimitirul de la Ţebea, cu Sfînta Liturghie oficiată de un sobor de înalţi prelaţi bisericeşti, urmată de o slujbă de pomenire a lui Avram Iancu şi depunerea de coroane de flori la mormîntul acestuia. La ceremonii au fost prezenţi premierul Nicolae Ciucă, miniştri, preşedinţi şi parlamentari de la diverse partide politice, lideri judeţeni şi locali din cadrul administraţiilor publice. „Dacă ne-ar putea vorbi astăzi la umbra Gorunului lui Horea, Iancu ne-ar cere să redescoperim iubirea de fraţi, iubirea de neam, care pe el l-a mistuit”, a spus, în discursul său, episcopul Devei şi Hunedoarei, Nestor. În acest an, Serbările Naţionale de la Ţebea au fost programate pe parcursul a două zile, sîmbătă fiind oficiată o slujbă de sfinţire a noii picturi din biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în cimitirul din localitate. Manifestarea nu a fost lipsită de incidente. Mai mulți jandarmi i-au oprit din drum pe George Simion și pe mai mulți susținători ai AUR. Potrivit sursei citate, liderul AUR a încercat să ajungă în același loc cu premierul, la mormîntul lui Avram Iancu. Simpatizanții lui George Simion, cu steaguri în mîini, au scandat în ritm de galerie mai multe sloganuri și au fost opriți de un cordon semnificativ de jandarmi. ● Preşedintele Joe Biden a marcat duminică împlinirea a 21 de ani de la atentatele de la 11 septembrie 2001, luînd parte la o ceremonie de depunere de coroane de flori la Pentagon, desfăşurată sub o ploaie deasă, şi aducînd un omagiu „americanilor extraordinari” care şiau dat viaţa într-una dintre cele mai întunecate zile ale naţiunii, relatează The Associated Press. Biden a precizat că, după ce Statele Unite au părăsit Afganistanul, administraţia sa continuă să îi urmărească pe cei responsabili de atacurile de la 11 septembrie. „Nu vom uita niciodată, nu vom renunţa niciodată”, a declarat Biden. „Angajamentul nostru de a preveni un alt atac asupra Statelor Unite este fără sfîrşit”. De asemenea, preşedintele şi-a amintit cuvintele de mîngîiere pe care Regina Elisabeta a II-a, care a murit săptămîna trecută, le-a trimis poporului american imediat după atacurile din 2001: „Durerea este preţul pe care îl plătim pentru iubire”. Biden a spus că aceste cuvinte rămîn la fel de emoţionante ca acum 21 de ani, dar că şi greutatea pierderii rămîne grea. ● Preşedintele interimar al Senatului, Alina Gorghiu, şi-a cerut scuze, luni, pentru

incidentul de la şcoala de vară a Tineretului Naţional Liberal (TNL), în care tinerii liberali au adus injurii social-democraţilor şi a arătat că pe viitor liberalii vor fi mai atenţi la selecţia celor care merg la aceste evenimente. Tinerii liberali care au participat la Școala de Vară a partidului de la mare au făcut o petrecere la care s-au distrat scandînd injurii la adresa celor din PSD, colegii de coaliție ai PNL. ● Aeroportul Internațional Cluj Napoca a fost locul unde mai multe avioane de transport ale Royal Air Force au transportat bombe, care ulterior au ajuns în Ucraina, scrie presa britanică citată de Foaia Transilvană. Pe parcursul a 15 zile, mai exact în perioada 6-21 august a.c., RAF din Marea Britanie a efectuat peste 12 zboruri cu aeronave C-17 Globemaster III spre România, Aeroportul Internațional Cluj, sau de la baza britanică de la Episkopi din Cipru către Baza Forțelor Aeriene din Pakistan Nur Khan. Aceste zboruri aproape zilnice i-au determinat pe unii observatori să concluzioneze că Regatul Unit a stabilit o punte aeriană între România și Pakistan, astfel încît muniția de artilerie de 122 mm fabricată de Pakistan Ordnance Factories (POF) să poată fi trimisă în Ucraina. La 30 august, au apărut dovezi prin intermediul rețelelor de socializare care confirmă faptul că armata ucraineană a primit cu succes muniții pakistaneze de 122 mm. Cooperarea dintre România și Regatul Unit nu este nouă și cele două țări continuă să facă acest lucru pentru a susține securitatea în Europa. Acest lucru a fost văzut și mai mult în contextul unui exercițiu militar 2020 pe care cele două țări l-au organizat alături de SUA, Polonia și Croația pe flancul estic al NATO. ● Dorin Chirtoacă, fostul primar al Chișinăului și vicepreședinte al unui partid unionist, renunță la distincția „Steaua României”. Decizia sa vine după ce, la 8 septembrie a.c., Klaus Iohannis i-a acordat un ordin asemănător președintelui Curții de Conturi din Republica Moldova, Marian Lupu. Mesajul lui Dan Chirtoacă: ,,Klaus Iohannis, ați călcat în picioare lupta pentru românism și jertfa a generații de patrioți ai neamului românesc”. Un alt mesaj la fel de vehement împotriva aceleiași decizii a președintelui Iohannis a fost exprimat pe contul său de Facebook de Vitalie Călugăreanu, un prestigios jurnalist român de peste Prut: ,,Dragă Românie, la tine-i tot normal cu președintele?”. Lansat în politică de Vladimir Voronin, Marian Lupu a ocupat mai multe funcții în guvernul de la Chișinău, apoi în Parlamentul țării, din partea partidului comuniștilor și ulterior al PDM (controlat de oligargul fugar Vlad Plahotniuc). După alegerea Maiei Sadu în fruntea Republicii Moldova, a fost numit de aceasta în funcția de președinte al Curții de Conturi. În decursul timpului, M. Lupu a făcut dese afirmații antiunioniste, declarînd, printre altele la o emisune tv.: ,,Din punct de vedere științific, vorbesc limba română, din punct de vedere politic – limba moldovenească”. După doi ani, în cadrul aceleiași emisiuni, a spus: ,,M-am răzgîndit. Științific nu mai este limba română, cum spuneam anterior, ci limba moldovenească”. Marian Lupu nu s-a dezis niciodată de declarațiile făcute în 2012. ● În contextual măsurilor de economisire a energiei în Europa, ministrul de resort din Elveția, Simonetta Sommaruga, recomandă dușul în doi și respinge criticile la adresa campaniei lansate pentru economisirea energiei electrice. Ea recunoaște că deși dușul în doi după o anumită vîrstă nu mai este ,,confortabil”, propunerea trebuie luată foarte în serios, scrie cotidianul elvețian Blick. De asemenea, pentru această iarnă, ea le transmite oamenilor să reducă încălzirea în case, să stingă luminile după încetare programului de lucru, dar și să scoată din priză aparatura electronică. ● Autorităţile ucrainene au anunţat că vor monta încă 258 de camere dotate cu recunoaştere facială în locurile publice din regiunea Kiev. Potrivit lui Andri Nebitov, şeful Direcţiei Principale de Poliţie din regiune, măsura respectivă este importantă nu doar pentru detectarea infracţiunilor, ci şi pentru contracararea activităţii grupurilor de recunoaştere şi sabotaj şi căutarea operativă a acestora. Generalul Nebitov a precizat că peste 90 de poliţişti lucrează deja în regiune pentru siguranţa cetăţenilor, scrie Rador, citînd Ekonomicina Pravda.

Regina Angliei și-a încheiat misiunea

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a decedat la vîrsta de 96 de ani la Palatul Balmoral din Scoţia, reşedinţa ei de vară favorită. Fiul ei cel mai mare, Charles, este acum rege.

Pe vremea cînd era încă prințesă, Elisabeta s-a adresat viitorilor săi supuși din Commonwealth, cu ocazia celei de-a 21-a aniversări, în 1947, cu următoarele cuvinte: „Vă promit tuturor că toată viața mea, lungă sau scurtă, vă voi sluji pe voi și marea familie imperială din care facem parte cu toții”. Prințesa a înregistrat scurtul discurs, conținînd motto-ul vieții sale, în timpul unei călătorii la Cape Town. A ştiut să întrebuințeze cu succes nu doar radioul, ci și alte massmedia moderne, fiind, de pildă, prima regină a cărei încoronare a fost transmisă la televiziune, în 1953. Un eveniment mondial. „Niciodată o promisiune atît de solemnă nu a mai fost respectată cu atîta precizie. În vremuri în care moravurile și politica sînt în continuă schimbare, Majestatea Sa a fost întotdeauna neclintită, o stîncă pentru națiunea noastră și, uneori, pentru întreaga lume”, afirma premierul britanic de atunci, David Cameron, cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a tronului, în 2013. Însă „Regina Marii Britanii și a Irlandei de Nord, a celorlalte posesiuni și teritorii ale sale, șefa Commonwealth-ului și apărătoarea credinței” (titulatura corectă) a fost îndrăgită în multe părți ale lumii, mai cu seamă în Germania.

După cum spune Monika Wienfort, cunoscătoare a înaltei nobilimi, „Elisabeta a II-a a Marii Britanii a întruchipat inclusiv năzuințele monarhice ale germanilor”. Wienfort afirmă că „nobilii fac lucruri destul de obișnuite”. Aceștia, ca oricine altcineva, se căsătoresc, au copii și mor. Însă o fac într-un mod aparte. „În definitiv, cînd mai avem ocazia să vedem o trăsură?”, întreabă ea.

Marea criză

după moartea Prințesei Diana

Prințul Charles, fiul cel mare al reginei, a afirmat cu ceva timp în urmă că familia Windsor, din care face parte, seamănă cu o „telenovelă”. Regina a îndurat toate dramele, divorțurile, scandalurile. S-a clătinat abia în 1997, cînd britanicii au simțit-o prea rece și indiferentă, după ce Elisabeta și-a jelit public fosta noră, prințesa Diana, abia după multe ezitări.

După accidentul mortal din tunelul parizian, regina a ieșit în fața presei doar la presiunea criticilor publice aduse Palatului Buckingham: „Am încercat cu toții, în felul nostru, să ne împăcăm cu această situație. Această pierdere este greu de cuprins în cuvinte, deoarece după șocul inițial, se instalează un amestec de multe sentimente, între care neîncrederea, furia și îngrijorarea pentru cei rămași în urmă”. Elisabeta a vorbit ca o

regină și bunică, îmbrăcată în costum negru și purtînd un colier de perle. Iar poporul a fost împăcat.

Suverana a participat la zeci de mii de întîlniri, a efectuat sute de călătorii în străinătate și a zîmbit întotdeauna, fără a face niciodată declarații politice –chiar dacă știa mereu ce se întîmplă, după cum avea să povestească fostul premier britanic Margaret Thatcher. „Are o cunoaștere excelentă a evoluțiilor actuale și o experiență extraordinară. Sfaturile și recomandările suveranei sînt întotdeauna precise. În calitate de primministru, am beneficiat mult de acest lucru”.

De-a lungul îndelungatei sale domnii, Regina Elisabeta a avut de-a face cu numeroşi șefi de guvern – de la Winston Churchill la Liz Truss. În fiecare săptămînă, aceasta a poftit politicieni la discuții confidențiale; nu doar prim-miniștrii, ci și judecători, sindicaliști, antreprenori și oamenii de rînd au fost invitați la palat. „Pentru mine, a oferi o audiență înseamnă a putea să mă întîlnesc cu oameni fără ca altcineva să mă asculte. Acest lucru îmi oferă o imagine foarte largă a ceea ce se întîmplă cu adevărat în guvern sau în administrația publică. Multe dintre ele sînt doar întîlniri normale. Atîta doar că pot să mă întîlnesc cu oricine vreau să mă întîlnesc” – astfel și-a descris regina stilul de lucru într-un interviu pentru BBC.

Caii, dragostea

cea mare a suveranei

„Nu am avut parte de ucenicie, tatăl meu a murit mult prea devreme. A trebuit să preiau brusc responsabilități și să fac o treabă cît mai bună”, a mărturisit Regina Marii Britanii. Disciplina a fost principiul ei călăuzitor. Pasiunea ei a fost viața la țară, alături de caii și cîinii ei. Peste 30 de corgi (Pembrokeke Welsh Corgi este o rasă de cîine ciobănesc, originară din Pembrokeshire, Țara Galilor – n.r) au însoțit-o pe regină, care nu a mai achiziționat nici un cîine

Moștenirea economică a reginei Elisabeta a II-a

Elisabeta a II-a a urcat pe tron la 6 februarie 1952, la moartea tatălui ei, George al VI-lea. Avea 25 de ani și moștenea un Regat tocmai ieșit din ravagiile făcute de cel de-al II-lea Război Mondial. Era o sărăcie cruntă – untul, baconul și carnea erau raționalizate, iar premier era Sir Winston Churchill. De atunci s-au schimbat președinți, premieri, papi, s-a prăbușit URSS (Uniunea Sovietică), iar imperiul britanic, odinioară foarte puternic, s-a risipit, în locul lui apărînd Comunitatea Națiunilor (Commonwealth, cunoscut inițial sub numele de British Commonwealth) format din 54 de națiuni, în apariția căruia Regina a jucat un rol esențial și pe care mulți îl consideră realizarea ei de căpătîi.

Economia Marii Britanii din 2022 este de nerecunoscut față de cea pe care o lua în primire Regina Elisabeta a II-a în urmă cu 70 de ani. Cum spuneam mai sus, untul, baconul și carnea se dădeau pe rație în 1952, cînd economia UK-ului era doar o cincime din dimensiunea actuală.

Banii se numărau în șilingi cînd Regina a urcat pe tron. Șilingul era un termen de contabilitate din vremea anglo-saxonilor. În Kent, valoarea unui șiling era echivalentă cu valoarea unei vaci, iar în alte părți era echivalentă cu valoarea unei oi. Un șiling valora 12 penny, iar 20 șilingi echivalau cu o liră sterlină. Șilingul britanic a rămas în circulație pînă 1971.

În 1952 bărbații purtau cravate chiar și în timpul lor liber, iar la pub-urile din Regat o halbă de bere costa

doar 6 pence. Astăzi, e greu să mai vezi oameni în costum la pub, iar berea și ginul au devenit mult mai ieftine. Economia este acum de cinci ori mai mare, dar productivitatea a încetinit. Inflația din Regat era de 11,2% cînd Elisabeta a devenit regină. E drept, e foarte probabil ca în 2022 să vedem în UK același nivel al scumpirilor.

Potrivit unor analize Reuters și Bloomberg, britanicii de acum cîștigă (la paritatea puterii de cumpărare) cu 6% mai mult decît cei născuți în 1952. De asemenea, la vîrsta de 70 de ani, bărbații și femeile de acum au o speranță de viață mai mare cu 7 ani decît cei născuți în urmă cu șapte decenii.

Economia este acum de cinci ori mai mare, dar productivitatea a încetinit. Între timp, economia a trecut printr-o serie de boom-uri și crize. Șocurile petroliere, crizele valutare, bulele speculative și (mai ales) Brexitul împreună cu pandemia au încheiat perioada de creștere economică rapidă.

din 2012, nedorind ca vreunul dintre patrupezi să trăiască mai mult decît ea. „Este mereu fericită și zîmbitoare cînd vine vorba de cai. Regina poate recunoaște un cal rănit de la 30 de metri distanță”, își amintește fostul ei publicist, Dickie Arbiter. Micuța femeie cu părul alb, care era întotdeauna îmbrăcată în culori izbitoare, uneori stridente, a făcut mereu impresie bună. Fostul președinte al SUA, Barack Obama, un alt lider carismatic, avea să spună, după ultima sa vizită la Castelul Windsor: „Regina a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru mine și pentru mulți oameni din întreaga lume. Este o persoană extraordinară și o adevărată bijuterie nu doar pentru Marea Britanie, ci pentru întreaga lume”.

Loviturile sorții la apusul vieții

În ultima parte a vieţii, destinul avea să o lovească dur pe regină. Cu multă pompă mediatică, nepotul ei, prințul Harry, și soția sa, Meghan, au renunțat la „circul” din Windsor, prezentîndu-se drept copii regali neînțeleși. Meghan, fiica unei mame de culoare și a unui tată alb, a acuzat familia Windsor de rasism într-un interviu televizat, în martie 2021, care a atras atenția întregii lumi.

Cazul prințului Andrew a fost și mai grav. Al doilea fiu al suveranei a fost dat în judecată la un tribunal din New York în legătură cu scandalul de abuzuri în care a fost implicat multimilionarul american Jeffrey Epstein. O reclamantă l-a acuzat pe prinț că a abuzat-o sexual de mai multe ori cînd era minoră, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Andrew neagă acuzațiile. Pe lîngă toate acestea, la aproape o sută de ani, prințul Philip, cu care Regina Elisabeta a fost căsătorită timp de peste 73 de ani, a murit în aprilie 2021. „El a fost pur și simplu sprijinul și puterea mea în toți acești ani”, a mărturisit, cîndva, suverana.

„Majestate și mămică”

Însă, la scurt timp după înmormîntare, Regina Elisabeta și-a reluat îndatoririle de șef de stat. Pe final, sprijinită în baston, dar de o discreție formidabilă. Cînd medicii au sfătuit-o să anuleze o călătorie planificată în Irlanda de Nord și să stea liniștită pentru cîteva zile, suverana „cu greu a acceptat indicațiile”, după cum avea să precizeze Palatul Buckingham.

Fiul cel mare, Prințul Charles, a așteptat mult timp pentru a-i succeda „Majestății și mămicii”, după cum s-a exprimat cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a tronului. Charles a încercat să fie dezinvolt, ceea ce i-a convenit mai puțin mamei sale. „Majestate, mi s-a spus că milioane de oameni visează să bea ceaiul cu dumneavoastră într-o zi”. Regina nici n-a clipit la aceste cuvinte, în timp ce publicul a rîs cu poftă. Mama națiunii a fost mulțumită abia după ce Prințul Charles a exprimat, așa cum se face, trei urale, iar poporul i-a cîntat imnul: „God save the Queen”.

D.w Com

Salariații din producție s-au diminuat drastic – de la 29%, au scăzut la 7%. În schimb, sectorul serviciilor a explodat. De asemenea, dereglementarea sectorului bancar a făcut din Marea Britanie un centru financiar global. Prețurile locuințelor au crescut de peste patru ori în ultimii 70 de ani, arată Reuters și Bloomberg. De altfel, nicăieri transformarea Marii Britanii nu a fost mai evidentă decît pe piața imobiliară. Prețul mediu

al unei locuințe a crescut de la mai puțin de 2.000 de lire sterline (echivalentul a aproximativ 60.000 de lire sterline din prezent) la 270.000 de lire sterline, potrivit Nationwide Building Society. Inflația este la nivelul maxim din ultimii 40 de ani, deși ratele dobînzilor sînt încă aproape de minimele istorice.

Marea Britanie nu mai este nici forța comercială care a fost odată. În 1960, reprezenta 9% din exporturile mondiale de mărfuri. Acum ponderea sa este puțin peste 2%. Declinul a survenit pe măsură ce globalizarea se extindea, iar producția se muta spre țări cu costuri mai mici, cum ar fi China.

HoTnEws.ro

Doza de sãnãtate

Sistemul imunitar –„serviciul de apărare” a corpului

Un sistem imunitar intact este cea mai efectivă linie de apărare a corpului împotriva agenților patogeni, indiferent de natura lor. Ce este, de fapt, sistemul imunitar? De ce reacționează așa cum o face? Cum funcționează acesta? De vorbit, vorbim multe, dar de făcut se fac prea puține! Tocmai prin faptul că sistemul imunitar nu este ceva concret, palpabil, ci mai degrabă o conectare complexă de rețele, cu toate organele corpului. Mai mult, sistemul imunitar susține vindecarea rănilor cît și îndepărtarea celulelor „moarte”. Pentru a-și îndeplini rolul și a menține organismul sănătos, celulele sistemului imunitar sînt în permanență active și se găsesc peste tot în corp. Funcționalitatea integrală a sistemului imunitar este fundamentul care susține întreg organismul.

Substanțele care declanșează reacții specifice imunitare se numesc antigene și nu sînt parte din organismul nostru. La primul contact cu ele, sistemul imunitar trebuie să se restructureze, păstrîndu-le în memorie, iar în faza următoare devine agresiv, și reacționează cu toată forța asupra „dușmanului”, adică antigenele. Desigur, sistemul imunitar sănătos știe să

O istorie a farselor (267)

Farsorul cosmic (3)

Nici Leonore Piper, născută în Boston, nu a fost vreodată acuzată de şarlatanie. În 1885, psihologul William James (1842-1910) a tras concluzia că ori Leonore îi putea citea gîndurile, ori îi transmitea informaţii de la rudele decedate. În 1901, filozoful James Hyslop (1854-1920), de asemenea luînd în calcul telepatia, îşi încheia studiul asupra puterilor paranormale ale Leonorei afirmînd: „Prefer să cred că vorbesc personal cu rudele mele decedate: este mai simplu“.

Astăzi, procesul cunoscut sub denumirea de „spiritism“ combină practica mediatizării cu aşanumita practică New Age, despre care se crede că îi pune pe clienţi în legătură cu „călăuza“ lor personală –un aşa-zis spirit aflat între reincarnări, cu care clientul a avut un puternic contact karmic într-o viaţă anterioară. Într-un studiu recent, autorul Joe Fisher trage concluzia (în urma experienţei personale eliberată de iluzii) că orice fals implicat în astfel de cazuri este cauzat nu de către medii ci de către spirite. El conchide că aceste spirite sînt suflete nefericite ce îşi neagă dispariţia din lumea celor vii, agăţîndu-se de viaţa de pe pămînt prin chinuirea şi batjocorirea celor rămaşi în urmă – idee ce aminteşte de activităţile aşa-numiţilor „Bărbaţi în negru“ şi de teoria lui John Keel conform căreia mare parte din activitatea ozeneurilor este generată de aceleaşi spirite răuvoitoare despre care, în vremuri demult trecute, se spunea că îi ademeneau pe oameni să meargă pe tărîmuri de basm, imaginare.

Aşadar, asta e. O grămadă de şarlatanii au loc în lumea spiritistă – dar oare este totdeauna mediul cel care păcăleşte? Din nou, ne lovim de spectrul farsorului cosmic...

Farse științifice (1)

 Eduard „Billy” Meier, acest guru proeminent al curentului New Age pretinde că, în tinereţe, ca simplu fermier din Elveţia, s-a întîlnit deseori cu entităţi extraterestre, în special cu o doamnă în vîrstă de patru sute de ani pe nume Semjase, de pe planeta ERRA, localizată în galaxia stelară Pleiade sau Cele Şapte Surori. Această galaxie din constelaţia Taurus este formată din planete foarte tinere ce radiază în spectrul de raze ultraviolete şi violete. Energia emisă de stele este atît de puternică, încît ar crea probleme foarte mari oricărei fiinţe aflată în apropiere. Probabil de aceea cetăţenii de pe ERRA nu sînt hedonişti, ci

facă diferența între propriile antigene și cele străine, fapt care dovedește încă o dată disponibilitatea nemaipomenită de adaptare a acestuia.

Celulele sistemului imunitar au fost înaintașii celulelor sistemului nervos, motiv pentru care ambele sisteme se aseamănă. Ceea ce face ca acest sistem de rețele ale sistemului imunitar să reacționeze în toate situațiile psihologice și în condiții de stres, încercînd să stabilească un echilibru în curgerea energiei în corp. Dacă acest proces eșuează, schimbă comutatorul producînd anticorpi, adică pune corpul în „situație de urgență”.

Înainte ca acest complex din care este format sistemul imunitar să devină activ, pielea și țesuturile organelor au un rol eficient în bariera pe care o constitue împotriva „dușmanilor din exterior”. În cazul infestărilor virale, conținutul de Interferon în celule demască prezența unei infecții virale. Imunitatea extracelulară, memoria limfocitelor (B-T limfocite) se formează în măduva spinării.

trăiesc conform unui sistem moral la fel de sever ca şi calvinismul. De exemplu, adulterul este pedepsit prin exil. Bărbaţii trebuie să meargă pe o planetă pe care locuiesc numai bărbaţi, şi femeile pe o planetă locuită numai de femei. Este totuşi greu de înţeles atracţia exercitată de o astfel de lume. Însă Meier, care „dovedeşte“ adevărul spuselor sale cu multe fotografii color ale navelor spaţiale de pe Pleiade în timp ce planează deasupra păşunilor bogate din Elveţia, este căutat de mii de credincioşi care îi admiră înţelepciunea simplă, rurală, aşa cum este descrisă ea în cărţi precum Anii lumină de Gary Kinder sau în producţiile inutile publicate de un ofiţer pensionat al aviaţiei militare a SUA, colonelul Wendelle Stevens.

Înţelepciune simplă, rurală? Meier, după cum evidenţiază scepticul ozeneolog Jacques Vallée, nu este un om chiar atît de simplu pe cît ar dori el să le dea de înţeles adevăraţilor adepţi. Certat cu legea de la o vîrstă fragedă, a petrecut ani buni la închisoare şi în Franţa s-a alăturat Legiunii Străine. Dezertînd în Africa, a devenit soldat în căutare de bogăţii, marinar şi apoi şofer de maşini de curse. Pierzînd un braţ în urma unui accident de autobuz din Orientul Mijlociu, s-a îndrăgostit de viitoarea lui soţie cînd se afla pe o insulă grecească. Împreună cu mireasa lui s-a întors în Elveţia, unde a descoperit că navele spaţiale din Pleiade realizau manevre de zbor deasupra casei sale. Scoţînd rapid la iveală aparatul de fotografiat, a surprins instantanee de înaltă calitate care, insistă Wendelle Stevens, „nu ar putea fi falsificate nici pentru un milion de dolari“. Cel puţin în viziunea experimentată a lui Vallée, faptul că fotografiile lui Meier „sînt cusute cu aţă albă“ nu-i impresionează deloc pe adepţii acestui guru, nu mai mult decît i-ar impresiona pe creştinii fundamentalişti incertitudinea naşterii virgine. Deşi, aparent, nu se mai află în contact cu locuitorii planetei Pleiade, Meier este acum o celebritate în lumea mass-media, înconjurat de discipoli care (asemănător primilor calvinişti din jurul Genevei) nu admit nici un fel de îndoieli sau întrebări. Dacă asta-i face fericiţi pe unii....

 Teoria sa despre „magnetismul animalic“ l-a determinat pe fizicianul austriac Anton Mesmer, din secolul al XVIII-lea, să cîştige o avere. Declarînd existenţa unui eter spiritual care se infiltrează în spaţiu, el spunea că toate corpurile cereşti cauzează curenţi ce acţionează asupra acestui „fluid“ care, ca şi magnetismul, se scurge prin lume şi în toate organismele de natură organică. Mişcarea liberă a acestor curenţi are ca rezultat sănătatea; blocajul lor cauzează bolile.

(va urma)

STUART GORDON

Un organism sănătos se datorează unui sistem imunitar aflat în balanță energetică. În tratamentele oferite, medicina energo-informațională se focusează pe readucerea corpului în balanța energetică din care este ieșit. Corpul nostru este format din energie comasată, iar funcționarea lui armonioasă și calitatea vieții sînt asigurate de fluența cu care energia curge în corp.

Gîndurile ne pot influența pozitiv sau negativ, deopotrivă, sănătatea. Timpul în care totul se trata cu medicamente a trecut, în prezent echilibrul energetic din corpul pacientului joacă un rol masiv în procesul de însănătoșire. O terapie blîndă, fără medicamentație de sinteză și fără durere, destinată atît copiilor, cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Miestrie

ORIZONTAL: 1) Aflate la mare distanță; 2) Prăjitură cu fructe – Primele calcule... la matematică!; 3) Nuc uscat! – Pus pe ceartă; 4) Învelișul extern al trunchiului – Uliță pustie!; 5) Un fel de împărțire; 6) Destin –Capă!; 7) Nu-l prinzi la serviciu – Frați cu paltinul; 8) Reprezentare grafică în plan orizontal – Nivel superior!; 9) Destăinuit; 10) Lărgit excesiv.

VERTICAL: 1) Compactă – Bun la toate; 2) Bice! – Bis! – Damă!; 3) Capete! – Începutul opoziției! – Pseudonimul scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu; 4) Una peste alta!; 5) Decar!; 6) Înșirat!; 7) Abisuri!; 8) Casete!; 9) Răsunet – Ramură de brad (pl.); 10) A lăsa secul – Centru vital!

Dicționar: OPO; HPB

Dezlegarea careului ,,CIRIPELI”

GH. ENE

1) HEMEROTECA; 2) ADEMENITOR; 3) RI – ANINA – C; 4) AFIN – RALIU; 5) BISATI – ALI; 6) AC – TICURI; 7) BALET – DECI; 8) UTA – APA – ID; 9) ROMANITATE; 10) ARABI – ATEI.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Scrisoare tîrzie

Am vrut să-ți scriu demult, frate Tribune, Dar timpul s-a topit pe calendar, Nemairăbdînd coșmarul de calvar Trecînd prin focu-acestei lumi nebune;

Am vrut să-ți scriu în primul an de moarte Cînd toamna colora păduri de fag, Scrisoarea, însă, mi-a rămas în prag, Poștașul n-a ajuns așa departe;

Am vrut să-ți scriu pe îndelete

Pe frunza căzătoare de la nuc, Dar vîntul mi s-a strecurat, năuc, Rupînd scrisoarea-n franjuri de bilete;

Cînd șase toamne-au tremurat în brumă

Trăgînd cu ele pavăză-ntre noi, Am vrut să-ți scriu pe curcubeu, pe ploi, Dar ceasul poștei a rămas în urmă;

Tot răscolind prin amintiri fugare

Și încercînd scrisoarea de demult, Mi s-a părut că vocea îți ascult

Cu dojeniri că n-ai primit scrisoare;

De-aceea, astăzi, scriu fără cerneală, Pe cer, ca pe o coală de tipar, La șapte ani marcați pe calendar

De cînd ai părăsit lumea reală;

Vioara Iui Voicu

La anul 1702, Constantin Brâncoveanu ridica la Mogoşoaia un impunător palat voievodal, cu foişorul pe coloane de piatră şi loggia în stil veneţian. În acelaşi an, Bach şi Händel împlineau cîte 17 ani şi cam tot pe atunci scria Dimitrie Cantemir „Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor”, cel dintîi tratat fundamental asupra cîntecului oriental. Şi tot în 1702, din mîinile marelui lutier cremonez Antonio Stradivarius, ieşea la lumină o vioară excepţională care, de cîtva timp, joacă un rol important în muzica românească. Produsă într-o perioadă de inspiraţie a marelui meşter, vioara a aparţinut reputatului violonist austriac Joseph Joachim (1831 - 1907), director al Academiei de Muzică din Berlin. Apoi, vreme îndelungată, a poposit la British Museum, pentru ca în urmă cu vreo 30 de ani să fie cumpărată de un artist român. Ion Voicu, pentru că despre el este vorba, îmi mărturiseşte: „Studiasem cu Enescu şi Oistrah, mă bucuram de cele mai bune condiţii, dar n-aveam vioară. Şi atunci Partidul m-a trimis prin Europa să-mi caut un instrument mai ca lumea. Era prin 1954, dacă nu mă înşel. Am colindat prin Franţa, apoi prin Elveţia, unde am avut norocul să întîlnesc un lutier şi un colecţionar de marcă, pe nume Vero. «Ai bani?» – m-a întrebat. «N-am bani, dar se aranjează». Cînd a văzut omul că vine cineva de la ambasada noastră, cu bani gheaţă, şi participăm la licitaţia de la British Museum, achiziţionînd vioara, a rămas siderat. «Asta probabil numai la voi, la comunişti, se poate întîmpla. Atîta grijă faţă de artişti şi atîta eficienţă n-am mai văzut!» Şi aşa am intrat în posesia minunatei viori, care, în fond, este o piesă a patrimoniului cultural naţional”.

Asigurată şi la Interpol, figurînd în peste 10 enciclopedii şi cataloage de specialitate ale lumii,

Nimic din ce-ai clădit cu-nfrigurare, Cu prețul nopților de chin și dor, Din ce-ai gîndit pentru acest Popor, S-ajungă Țara liberă și mare;

Nimic din visele înflăcărate

Cu care ne-ai mobilizat pe toți –Oglinda miilor de patrioți –Nimic n-a mai rămas. Toate-s uitate!

Trădat ai fost de unii dintre-aceia

Pe care i-ai suit pe soclu-nalt, Chiar ei au fost în frunte, la asalt, Dorind ca să-ți îngrope epopeea;

Văzînd în ei românul de-altădată, Tu i-ai iubit și i-ai luat drept sfinți,

această vioară, ce poartă numele „Lukens-Elder”, este alături de vioara similară a lui Yehudi Menuhin, pe nume „Beatrice”, cea mai bună din lume. Chiar recent, în ampla lucrare „Stradivarius”, tipărită de Henley la Londra, ea este elogiată pentru calitatea excepţională, autorul consemnînd, totodată, că se află în posesia marelui artist român Ion Voicu. Şi, într-adevăr, maestrul a scos din ea, de-a lungul timpului, tot ce era mai bun, transformînd-o, cum ar fi spus un mare romancier, într-o harfă de iarbă. Iată numai cîteva aprecieri formulate de presa lumii la adresa acestui corifeu de legendă al muzicii româneşti: „O mare personalitate” (New York Times), „Artistul posedă o tehnică ireproşabilă şi o frază de o expresivitate strălucitoare” (Sovetskaya Muzica), „Voicu a entuziasmat publicul prin tehnica sa vibrantă şi inegalabilă” (Lʼ Italia), „Beethoven, splendid interpretat de către artistul român” (The Japan Times), „Ion Voicu se situează printre cei mai mari maeştri ai viorii” (Avghi-Atena) ş.a.m.d. A concertat în peste 30 de ţări ale lumii, de pe toate cele 5 continente, a fost acompaniat de orchestre şi filarmonici de un prestigiu fenomenal, a cîntat sub bagheta unor dirijori de talie mondială, cum ar fi Sir John Barbirolli, David Oistrah, Antal Dorati, George Georgescu, Willem van Otterloo, John Prichard, Constantin Silvestri, Andre Clujtens, Ionel Perlea, Paul Klecki, Sergiu Celibidache.

Toate aceste mari triumfuri, care sînt ale muzicii româneşti, poate că n-ar fi avut aceeaşi strălucire fără imensa generozitate a acestui regim de muncitori, ţărani şi intelectuali cinstiţi care i-a pus la dispoziţie, necondiţionat, una dintre cele mai bune viori din istoria muzicii mondiale. Nedespărţiţi, de peste trei decenii, Ion Voicu şi Stradivarius-ul său colindă lumea, ca nişte veritabili ambasadori culturali, provocînd criticilor remarci de genul acesteia: „El este stăpîn absolut al viorii sale – un Stradivarius superb, cu o rezonanţă de aur!”.

CornELIU VADIm TUDor

Dar te-au vîndut pe treizeci de-arginți, Și nu doar tu, și Țara – a fost trădată!

Acum, în lume, sînt bogați și teferi, Au avioane, iahturi, la privat, Nu dau doi bani pe amărîtul Stat, Se cred biruitori, se cred luceferi,

Dar sînt niște pigmei pierduți în zare, Și, tot ca noi, sînt și ei muritori, În schimb, sînt cei vînduți, sînt trădători De-un ideal, de „ROMÂNIA MARE”!

Cei ce-au rămas în pura ta credință De Neam, de Țară, de Popor, de toți, Vom ști să fim români și patrioți În spirit, în lucrare și în ființă!

Iar cartea ta cu poezii superbe

Din versul cărora rodesc minuni, Ne-aduce toamna lauri și cununi

Zidite în metafore și verbe;

Această Carte-i dor și avuție

Din moștenirea dreaptă ce-ai lăsat Cu dor adînc, cu dor nemăsurat.

Atît am vrut să-ți scriu de astădat’, Puțin mai sobru, fără frenezie, Scrisoarea să nu fie prea tîrzie...

GEO CIOLCAN

Pamflet

Dezrădăcinatul

Cînd în părinți pulsa aleanu’

Lui i-au pus numele ȚăRANU

Crescut, format sub un tiran Dar mîndru, se simțea ȚăRAN... Și tot trăind printre țărani Botez și nunți, colinde-n ani La rădăcini le-a strîns TRADIȚII Apoi fu prins de mari ambiții Luă drumul spre învățătură Cu sîrg, ISTORIE, CULTURă Și într-o zi ajunse mare El, ȚăRANU nu CUTARE... Numai că își uitase SATUL Cumva îl deranjase datul

OBÎRȘIA și RăDăCINA

CREDINȚA, DRAGOSTEA, LUMINA... Și iată-l „dîrz“ comentator Indiferent, nepăsător Despre botez, nuntă, TRADIȚII Însă pus în alte condiții

Tot persiflînd drum de ȚăRAN Batjocorit de un mirean Marcat de ce înseamnă BANU’ Ceva mai mult decît Țăranu... Rămas fără de rădăcini

Idei adoptă din străini

Și vrea un altul ca să pară Căci nu mai simte dor de ȚARă Îi pute ce-i tradițional

Ce-i românesc, ce-i național C-a devenit un pierde-vară Mîndria i-a ajuns... gargară... De-acum vrea să aplice planu’ Să-și schimbe numele Țăranu Și-n ajutor îi sare SATULː

„De azi ești DEZRăDăCINATUL!“

L IVIU ZA n FI r E s CU

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare Corneliu Vadim Tudor,

Pădurile României emigrează în Vest

Nu-i suficient că ne-au plecat 5 milioane de români peste hotare, iar copiii lor nu au nici o intenție de a se reîntoarce acasă, ba încă și alții se gîndesc să emigreze după terminarea studiilor, unii își fac studiile superioare în străinătate, considerînd mai ieftină școlarizarea la Londra decît la Cluj. Pragmatic vorbind, au dreptate, dar pe termen lung ce facem cu țara? O vor popula indienii și alți asiatici sau africani? Sper că nu. În condițiile în care oamenii au luat drumul Vestului, pădurile au rămas pe loc, fiindcă rădăcinile copacilor sînt mai mari și mai bine ancorate în pămîntul țării decît cele ale oamenilor. Cu toate astea, în ultimii ani au început și ele să emigreze în Vest sub formă de peleți, așa cum

mai sînt cunoscute lemnele de foc ale occidentalilor.

Unii dintre noi ne chinuim de ani de zile să stopăm tăierea pădurilor, iar alții, tot de niște ani buni, se chinuie să replanteze ceea ce au tăiat cei pe care ne chinuim noi să-i oprim. E o chinuială continuă pe tema asta, și cred că în viitor se vor accelera tăierile, iar iarna ce vine o vom traversa fără gazul rusesc. Prin urmare, guvernele din vestul Uniunii Europene și-au adus aminte că și lemnul e bun pentru încălzire, nu doar gazul. Problema lor era că fie nu mai au, fie nu doresc să-și taie propriile păduri.

(continuare în pag. 22) n.m.

et ICH eta

O reuniune extrem de importantă

Pe 15 și 16 noiembrie, la Bali, în Indonezia se vor întîlni cele mai importante 20 de state industrializate ale lumii, în cadrul așa numitului summit G20. Din acest grup select fac parte următoarele state: Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franța, Germania, India, Indonezia, Italia, Coreea de sud, Japonia, Mexic, Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Marea Britanie, SUA și

Uniunea Europeană. Spania, ONU, Banca Mondială, Uniunea Africană, ASEAN și alte organisme au statut de invitat permanent.

Dacă ne uităm atent, observăm că vorbim, de fapt, despre o reuniune între BRICS și G7, adică între cele două grupuri economice antagoniste care se luptă pentru supremația mondială.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

e DI to RI a L

motto: ,,Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti:/ «El nu-i aici; e îngropat în stele!»” – CornELIU

VADIM TUDOR - ,,Elegie”

Fără nici o exagerare, Corneliu Vadim Tudor a intrat în istorie ca unul dintre cele mai strălucite genii ale poporului român. Se zice că astfel de oameni se nasc o dată la o mie de ani, motiv pentru care viața acestora ar fi trebuit să fie cît mai lungă, după cum și Vadim se ruga: ,,Nu te grăbi, ceas rău al vieții mele,/ Întîrzie un secol sau un an/ Să scutur iar mestecenii de stele/ Să mai adulmec macii unui lan” (,,Rugăciune”)

Viața și activitatea sa au fost de-a dreptul vulcanice și, în orice domeniu s-a implicat, fie că a fost gazetar (prima sa meserie), poet, scriitor, sociolog, istoric sau om politic, a atins superlativul. Spre exemplu, privitor la prestația sa jurnalistică, Episcopul de Argeș, Calinic Argatu, spunea despre Corneliu Vadim Tudor că este ,,cel mai mare pamfletar acidulos al lumii! Cred că însuși iadul se înspăimîntă!”. Poetul Adrian Păunescu afirma că ,,Vadim avea cel mai tăios, obiectiv și documentat discurs politic”, iar prof. George Pruteanu remarcase faptul că acesta ,,a fost cel mai bun vorbitor al limbii române din întreaga clasă politică”. Era și normal să fie așa, pentru că Vadim Tudor a fost un veșnic străjer al Limbii Române, căreia i-a dedicat versuri precum: ,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată/ Oricît am fi de falși sau de firești/ Ne regăsim sfioși cu toții, iată/ În templul Limbii noastre Românești” (,,Odă Limbii Române”).

Corneliu Vadim Tudor a fost, înainte de toate, un om al Dreptății, pe care o considera o noțiune sacră, însă să nu uităm că el a fost continuu victima unui sistem juridic ticăloșit, care a produs la nivel național un adevărat... genocid! Legat de asta, Vadim avea o vorbă: ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!”.

În septembrie 2000, la Casa Republicii, cu ocazia lansării candidaturii sale la funcția de președinte al României, Vadim Tudor a făcut următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”. Conform principiului ,,În fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios” (Ramayana), Vadim nu a menajat pe nimeni din rîndul celor care au făcut viața românilor un iad: ,,Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ De sîngele românilor sărmani” (,,Călăii”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Sagrada Familia (I)

Isus Christos reprezintă cea mai frumoasă legendă a umanității. Iar din această legendă, cea mai glorioasă pagină o constituie Paștele. De ce nu Crăciunul, cum afirmă aproape toți slujitorii bisericii? Pentru simplul motiv că, la Nașterea Sa, Cel hărăzit să devină Mîntuitorul lumii era aidoma oricărui copil, nu putea, nu avea cum să Se implice în evenimente, alții erau eroii maturi și activi ai acelui moment. Pe cînd Răstignirea și Învierea Mîntuitorului sînt pline de vorbele Sale, de înțelepciunea și tragismul făpturii Sale. Nu diminuez, Doamne ferește, însemnătatea Crăciunului în raport cu cea a Paștelui. Dar la Crăciun bucuria e prea mare, parcă un fir cosmic leagă destinele protagoniștilor și le ferește de rău – pe cînd Paștele înseamnă drama supremă, care ne face pe fiecare dintre noi să ne imaginăm în locul lui Isus pe cruce, să însetăm și să ni se dea oțet, să lăcrimăm la fiecare piron bătut în palme și în picioare, să înotăm în apele morții odată cu ultima suliță înfiptă în coapsă. Paștele înseamnă coroana de spini și urletele unei mulțimi sangvinare, înseamnă Golgota și tragerea la sorți a miraculoasei cămăși, înseamnă cutremurul de pămînt și întunecarea cerului. Iar așa ceva îl impresionează pentru toată viața pe muritorul de rînd și contribuie în cea mai înaltă măsură la pasul spre creștinare. Și mai este ceva în gigantica orgă de patimi a Paștelui, ceva care face din această sărbătoare cea mai înaltă confirmare a originii divine a lui Isus. Este vorba despre Înviere. Nimeni nu se mai întorsese pînă atunci din moarte – cazul soldatului Er din dialogul platonician pare a ține mai mult de o moarte aparentă, eroul fiind trezit la viață de flăcările rugului. Pe cînd Isus a suferit, cu adevărat, moarte de martir și, așa după cum anticipau proorocirile, S-a întors din nou la viață, printre ai Săi, pentru o ultimă privire asupra ogorului însămînțat de El, pentru a-i convinge cu argumentul suprem pe ucenicii Săi că este cu adevărat Fiul Domnului, că Dumnezeu există și că Împărăția Lui va veni.

Afirmam la începutul însemnărilor mele că Isus reprezintă cea mai frumoasă legendă a umanității. E o metaforă, desigur, pentru că Isus e mai mult decît o legendă – e un adevăr, e o realitate care a existat și există. Ateii și raționaliștii se poartă de cîteva sute de ani precum membrii sinedriului care L-a condamnat

Pădurile

la moarte pe Mîntuitor – sinedriu din care nu puteai face parte, după cum se știe, decît dacă făceai din curat murdar și invers. Argumentul celor care contestă existența fizică a lui Isus ar fi acesta: nu există referiri în opera nici unui istoric al Antichității. Cum așa? Dar cei 4 evangheliști – Matei, Marcu, Luca și Ioan – ce sînt, oare, decît niște istorici ai Antichității? Nu avem nici un motiv serios să nu luăm în seamă însemnările lor, care au o derulare epică precisă, riguroasă, ca a unei adevărate cronici, iar în cuprinsul acestora pot fi găsite referiri complexe la viața socială și economică a provinciei romane care era Iudeea la acea oră. Iar cea mai bună dovadă a existenței lui Isus a fost însăși moștenirea Sa uriașă: Biserica Creștină. Vedeți dvs., vorbind în pilde, e ca și cum am avea de-a face cu următoarea situație: o familie moștenește prin tradiție o pădure falnică, cu arbori seculari, o braniște care a fost odinioară plantată de un străbun, despre care nu se știe mare lucru, cronicile meleagurilor nu pomenesc nimic. Dar asta nu înseamnă că el, străbunul, nu a existat: proba o fac arborii puși de el, pădurea în întregul ei, aceasta e lucrarea lui, dîra de foc a trecerii lui prin lume, pădure care e vizibilă, e palpabilă, nu poate fi contestată. Tot astfel se poate rosti despre Isus: El există prin zidirile Sale, prin sutele de milioane de biserici creștine care au sfințit pămîntul din Secolul I și pînă în Secolul XX, de la tăinuitele grote ale întîilor credincioși și pînă la chiliile săpate în stîncile de cretă ale Evului Mediu timpuriu, de la domurile grandioase ale goticului european și pînă la catedralele zugrăvite de cei mai de seamă maeștri ai Renașterii, de la schiturile albe ale oamenilor săraci și simpli din veacurile din urmă și pînă la dantelăria de piatră și vitralii a ereticului arhitect de geniu din Barcelona, botezată „Sagrada Familia”, adică „Sfînta Familie”. Evoluția omenirii e logică, popoarele nu construiesc aberant, inutil, fără temei – așa că salbele uriașe de mînăstiri și biserici creștine cu care fiecare generație de pămînteni a împodobit Planeta nu s-au născut dintr-o simplă poveste, din istorioare apocrife, din pulbere și fum. Nu, totul a intrat în calculul divin al creștinării Lumii, iar pilonii acestor lăcașuri sînt copacii acelei nesfîrșite păduri de care vorbeam. Fiecare picătură din sîngele, lacrimile și sudoarea lui Isus a avut darul să sape în timp și spațiu temeliile unei ctitorii bisericești.

Într-o recentă carte publicată la Editura Stephanus din București, cu titlul „Cele șapte cuvinte de pe cruce”, de

României emigrează în Vest

(urmare din pag. 21)

Prin urmare, și-au îndreptat atenția spre colonia din fundul curții, adică spre România, unde – ce să vezi? –e plin de păduri, dar și de fabrici austriece și germane experte în transformarea copacilor și a materialului lemnos în peleți de foc. Ce spuneați? Green Deal? Încălzire globală și poluare? Să păstrăm pădurile –plămînul verde al planetei? Cum ar zice Caragiale: „Să lăsăm frazele, nene Cațavencule, astea-s bune pentru gură cască”. Acum e vorba că vine frigul și Putin ne taie gazul de tot și ne sare populația în cap și ne dă la alegeri o ștampilă-n dos de ne ducem învîrtindu-ne!

Prin urmare, conducătorii de la Bruxelles s-au apucat voinicește de treabă. Se gîndesc ei să plafoneze prețul la gaze în funcție de reusursele fiecărei țări și cum pot să facă tot felul de „inginerii” ca să iasă basma curată din iarna ce vine. Ar fi putut sta liniștiți dacă nu-i lua gura pe dinainte în războiul din Ucraina, astfel încît acum e mai greu să dea înapoi din a-l ajuta pe Zelenski. Diferența de profesionalism, cultură și lucrul făcut metodic dintre UE și Rusia e reliefată foarte bine de o discuție purtată pe data de 11 februarie între actualul premier britanic Liz Truss și Serghei Lavrov, care, la finalul întrevederii legată de situația din Ucraina, i-a cerut fostului ministru de Externe să recunoască regiunile Rostov și Voronej, parte a teritoriului rus. Truss i-a răspuns categoric că nu le va recunoaște niciodată! A trebuit să intervină ambasadorul britanic,

spunîndu-i că acele regiuni aparțineau Rusiei de zeci de ani! Cu oameni din ăștia vor ei să ne batem noi cu rușii? Și se mai miră că propaganda rusească are succes... Păi să nu se mire.

Revenind la pădurile noastre, găsesc în The New York Times un articol despre modul în care Europa își sacrifică pădurile seculare pentru energie, cu specificația că nu-și sacrifică propriile păduri, ci pe ale noastre, cum spuneam mai devreme. Articolul ne spune cum se taie copacii din Munții Gurghiului și sînt duși pînă la o fabrică din apropiere de Gheorghieni, unde sînt prefăcuți în pulbere din care se fac apoi peleți – o formă eficientă de a transforma resturile vegetale în energie verde, doar că aici se distrug copaci sănătoși din zone protejate ale Europei, în fiecare an.

Nu doar de la noi sînt exportați peleți, ci și din Slovacia, Polonia și Bulgaria, doar că în aceste țări, conform ziariștilor americani, există doar cîte un punct de exploatare, față de 9 cîte sînt la noi. Toată această producție ajunge în Europa de Vest, încurajată fiind de banii primiți de la UE pentru energia verde, însă arderea lemnului e mai poluantă decît cea a cărbunelui, nemaipunînd la socoteală distrugerea zonelor verzi.

Isteții de la Bruxelles și-au dat seama că nu e în ordine ca țările Uniunii să consume mai mult lemn decît Asia, America sau alte țări europene și s-au gîndit să introducă o lege prin care să interzică subvențiile pentru industria peleților și, astfel, să oprească statele să mai ardă lemn

Richard Wurmbrand, am aflat învățăminte pilduitoare pentru interpretarea corectă a vorbelor rostite de Isus înainte de a-Și da duhul. Ar fi ideal ca tot omul să înțeleagă faptul că Paștele nu reprezintă numai ocolul bisericii și acel sublim imn „Christos a înviat din morți”, nu e numai recuzita frumoasă a vopsirii neprihănitelor ouă și făgăduiala ca măcar atunci, în acea duminică, să fim mai buni, mai primăvăratici, mai curați, așa cum sînt personajele memorabilei scene din „Faust” de Goethe, care ies la plimbare în burg sub cadența clopotelor purificatoare. Paștele este și așa ceva, desigur, dar totodată e cu mult mai mult. E puterea noastră de a înțelege cît de cumplită a fost jertfa asumată de Isus pe drumul ocării, către dealul supliciului, iar, mai apoi, pe cruce. El știa toate acestea și nu S-a opus. Intra în destinul Său irepetabil să moară ca om și să învie ca Dumnezeu. Dar, pentru o mai bună cunoaștere, pentru o retrăire reală a stării de spirit de atunci, să reproducem cele 7 propoziții, pe care Mîntuitorul le-a rostit pe cruce:

1) Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac! 2) Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai. 3) Femeie, iată fiul tău – iată mama ta! 4) Eli, Eli, lama sabahtani?

5) Mi-e sete! 6) S-a săvîrșit! 7) Tată, în mîinile Tale Îmi încredințez Duhul... Între aceste rostiri, auzite de toată lumea, înmărmurită sub cruce, s-au scurs minute lungi, în acea amiază de vineri. Făptuise Isus vreun păcat atît de cumplit, pentru orice instanță de judecată, încît să trăiască cel mai barbar martiraj din istoria lumii, moartea prin crucificare? Nicidecum, dar El așa trebuia să moară, numai așa. Tot astfel după cum Iuda numai în felul lui propriu putea muri: după ce a aruncat arginții trădării înapoi, în Templu, el s-a spînzurat, dar grotescul căinței sale a fost pe măsura vînzării, pentru că nici funia nu l-a răbdat și a căzut cu capul în jos, a pleznit în două, prin mijloc, și i s-au revărsat pe pămîntul secetos măruntaiele. Cîtă mizerie în moartea lui Iuda și cîtă noblețe, cîtă curățenie în moartea lui Isus! De remarcat că Mielul Sfînt rostește „S-a săvîrșit!” („Kala”, în aramaică) înainte de ultima frază, care nu mai e un geamăt, ci o înseninare, o pătrundere în acel fluid de lumină care Îl adusese pe lume și care acum venise să-L ia înapoi, de-a dreapta Părintelui ceresc: „Tată, în mîinile Tale Îmi încredințez duhul!”.

Iată de ce cred, cu toată tăria, în viața de apoi. Pentru că Cineva a murit și S-a întors din moarte, iar umanitatea are dovada aceasta.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor („România Mare”, 5 aprilie 1991)

pentru a-și atinge țintele propuse în reducerea poluării. Cu alte cuvinte, dacă ei vor crăpa de frig pentru că nu au material lemnos, să crăpăm și noi dacă le refuzăm exportul.

Un avantaj al acestei legi ar putea fi faptul că mafia lemnului ar primi astfel o lovitură dură, iar pădurile ar avea timp să crească la loc. Partea proastă este constituită de climă: la noi, în Carpați, dar și în alte regiuni muntoase ale Europei, vara pică într-o joi, nu ca în sudul mediteranean sau pe la „britiși”. În condițiile astea, noi ce facem? Cu ce ne vom încălzi iernile, dacă gaz nu avem voie pe motiv de „Slava Ucraina” și de încălzire globală, iar lemn nici atît, pe motiv de conservarea mediului și poluare gravă a atmosferei prin ardere?

Pînă se vor lămuri indivizii cu gulere albe de la Bruxelles, pădurile noastre emigrează spre Occidentul european, ca să încălzească casele unor băieți și fete descendenți ai unor familii cărora strămoșii noștri leau menținut confortul și liniștea cu produsele acestui pămînt și cu piepturile puse-n fața turcilor. Nu vi se pare că istoria se tot repetă, în special în ultimii ani? Occidentalii se lăfăie, ca de obicei, pe spinarea noastră, fiindcă conducătorii lor sînt fie prea naționaliști ca să le pese de străini (Roosevelt, Churchill în 1945), fie prea incompetenți ca să știe că existăm (exemplul tuturor conducătorilor din ultimii 15-20 de ani).

Lumea se află într-o perioadă atît de încurcată din care nu știu cum vom ieși. Măcar de am putea să ducem în Parlament niște oameni competenți și preocupați de țara asta... tot ar fi un prim pas înainte.

po L i T ică G eopo L i T ică

Energia pe înțelesul tuturor

Curent electric

Statul român (adică voi, românii) este proprietarul companiilor producătoare de electricitate din România. România (adică voi, românii) are nevoie de 10.000 MW în perioadele de vîrf și, deși are o putere instalată de aproape 20.000 MW, din varii motive tehnice și birocratice produce, în realitate, doar vreo 9.000 MW.

În același timp, România poate aduce curent electric și din străinătate, dar capacitatea maximă de import este de doar 2.000 MW din cei 10.000 MW necesari; deci, chiar dacă ar vrea să ia curent electric din surse externe, România nu poate acoperi exclusiv din import acest necesar de energie electrică. De aceea, românii sînt efectiv captivi ai companiilor care produc electricitate aici, în țară, pentru că, așa cum am văzut mai sus, importurile de 2.000 MW nu pot acoperi nici pe departe necesarul de 10.000 MW.

Deoarece România este obligată să folosească producția proprie de energie electrică, nu putem vorbi de „liberalizarea” prețului, pentru că nu există decît un singur proprietar – statul român (voi, românii), iar acesta stabilește prețul cum vrea el. De aceea, ideea de „liberalizare” a prețului la curentul electric este o simplă minciună, deoarece statul român poate pune orice preț vrea el la energia electrică produsă în țară.

Gaze Naturale

România (adică voi, românii) este al doilea mare producător de gaze naturale din Europa, după Olanda,

și, din totalul energiei necesare la nivel național, 40% este reprezentat de gazele naturale. Diferența fundamentală dintre energia provenită din curent electric și cea provenită din gazele naturale este că gazele pot fi extrase și apoi înmagazinate vara în perioada de consum mic pentru a fi folosite iarna, pe cînd curentul electric nu poate fi înmagazinat.

România este binecuvîntată de Dumnezeu cu rezerve absolut uriașe de gaze naturale, unele aflate deja în exploatare, iar altele în curs de amenajare în subsolul Mării Negre. Capacitatea maximă de extracție din depozitele de înmagazinare este de 300 GWh/zi, iar producția de maxim 300 GWh/zi – deci România poate asigura 600 GWh/zi la consum din surse proprii Singura perioadă în care consumul crește puțin peste 600 GWh este în iernile grele, cu temperaturi foarte scăzute, dar nici atunci nu este nevoie de mai mult de 15%-20% peste producția și depozitele de la intern. 80% din gazele naturale sînt extrase în țară de către ROMGAZ, deținut de stat (adică de voi, românii) și de către PETROM, vîndut de Adrian Năstase străinilor. Așadar, covîrșitoarea majoritate a curentului electric și a gazelor naturale sînt produse și extrase în România și sînt proprietatea statului (adică a voastră, a românilor).

Acesta este motivul pentru care creșterile aberante de prețuri din ultimul an sînt voința exclusivă a partidelor politice care dețin sau care au deținut majoritatea, adică PSD, PNL, USR și UDMR. Nu contează absolut deloc prețul internațional la bursele de energie, pentru că voi produceți propriul curent electric și extrageți

De ce nu ies românii în stradă?

Subiectul filosofic preferat al suveraniștilor este întrebarea „De ce nu ies oamenii în stradă”. În nemărginita mea mărinimie, le dau eu răspuns, luînd subiectele pe rînd:

Nu avem spitale moderne

Oamenilor tineri, sănătoși și activi nu le pasă de spitale pentru că nu au nevoie de ele. Abia cei peste 65 de ani încep să aibă nevoie de spital mai des, dar atunci deja ești pe jumătate expirat și nu-ți mai arde de protest.

Nu avem școli moderne

Părinții nu sînt afectați de calitatea școlilor pentru că nu știu carte și nu calcă pe la școala copiilor lor decît o dată pe an, iar copiii sînt tineri și se simt bine oriunde atît timp cît pot rîde în pauze cu prietenii.

Nu avem autostrăzi

Majoritatea românilor pleacă din oraș la drum lung doar de maxim două ori pe an, iar șoferii profesioniști care sînt zilnic pe drum au mașini de firmă și îi doare-n fund de gropi, timp pierdut și aglomerație.

Legile justiției sînt proaste

90% dintre români nu au nevoie de tribunal decît pentru moșteniri, divorț sau litigii mărunte pe care le rezolvă cu pile sau șpagă.

Explozia prețurilor

Bătrînii au trăit cu puțin pe vremea comuniștilor, adulții au trăit cu puțin pe vremea soroșiștilor, iar tinerii au bani de la multinaționale. Cei care nu se înscriu în aceste trei categorii sînt prea puțini și împrăștiați în patru vînturi.

Salarii de mizerie

propriile gaze naturale. De aceea PSD, PNL, USR, UDMR, Ciolacu, Ciucă, Barna, Hunor, Iohannis și șefii Serviciilor Secrete din România pot oricînd să decidă scăderea prețurilor la energie, indiferent de situația internațională.

Ca de obicei, nu străinii vă fură, ci chiar românii voștri, pe care i-ați votat sau pe care i-ați lăsat să preia puterea în România pentru că nu v-ați dus la vot și nu v-ați deranjat să vă cunoașteți candidații și să monitorizați procesul electoral. De azi înainte, cînd îi auziți pe guvenanți că se plîng de „situația internațională”, să știți că vă mint cu nerușinare și că ei scumpesc energia pentru a vă fura banii din buzunar. Simplu de explicat, dar infinit mai complicat de acceptat că, de fapt, voi sînteți cauza măririi prețurilor la energie prin nepăsarea cu care tratați activismul civic și politica într-o democrație constituțională.

Putem schimba împreună această tristă realitate. Sînt aici să vă ajut și asta voi face pînă la capătul vieții mele. Pînă acum nici unul dintre liderii suveraniști nu a vrut să aibă de-a face cu mine, deși i-am contactat pe toți, le-am explicat cine sînt, ce cărți am scris și ce fac pentru neamul românesc. De aceea, astăzi nu-mi mai pasă de nici unul dintre ei, nici de Diana Șoșoacă, nici de Gheorghe Piperea, nici de Dan Chitic, nici de Ninel Peia și nici de cele 14 asociații suveraniste care m-au ignorat sistematic. Am ajuns la concluzia că nu de asocierea cu suveraniștii am nevoie, ci de români cărora să le trimit mesajul meu românesc. Sper ca materialele mele educative să ajungă la mintea și la inima voastră. Faceți ce vreți voi cu ele.

Cine a fost deranjat de asta s-a cărat de mult din țară și cîștigă mai bine. Cei rămași zic „bogdaproste” și-și scuipă-n sîn să nu fie mai rău.

Politicienii fură resursele și vînd fabricile din avutul poporului

99% dintre români cred că banii din taxe și întreprinderile de stat nu sînt banii lor, deci îi doare de furtul instituționalizat tot în fundul curului, la fel cum îi doare pe șoferii profesioniști de gropile din asfalt. Românii nu au decît casă, mașină și televizor.

Ieșiți în stradă ca să trăiți mai bine! Peste 80% dintre români au mai puțin de 2.000 de euro economii, pot supraviețui maxim două-trei luni fără salariu și, pentru ei, „a trăi bine” înseamnă un grătar, o bere și două săptămîni pe an la Eforie Sud, viață pe care deja o au.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Despre pandemii, Putin, bitcoin, guvern mondial, Biden, Macron, transhumanism, Schwab, OMS, petrol, gaze, amprenta de carbon, alegeri parlamentare, președinte, haștagi, Soroș, Transilvania... Hai, dom’ne,

să fim serioși, ne rîde lumea. Cui îi pasă de poveștile astea? Grătarul, berea și vacanța la Eforie cît sîntem tineri și în putere. De restul să se ocupe politicienii, că de aia i-am votat pe liste de partid, ca să nu știm nimic despre ei și astfel să nu ne simțim vreodată vinovați sau responsabili de dezastrul țării.

Înțelegeți acum de ce strada e goală? Înțelegeți acum de ce revoluția nu o face poporul, ci elitele care se bat pentru putere?

Care este soluția pentru cei care sînt treji civic și vor mai mult decît grătare, bere și Eforie? Să iasă în stradă în nume propriu, să adune în jurul lor pe cei care simt ca și ei și să lupte pentru cauza lor fără să aștepte sprijin din partea străzii. Acolo, în focul frămîntărilor singulare, se va naște elita română care va aprinde tăciunele mîndriei ce zace sub cărbunii stinși de veacurile rele. Acolo vă chem să vă întîlniți toți cei ce vreți mai mult, puteți mai mult și luptați pentru mai mult. De îndată ce reușiți să vă adunați în acest nucleu independent de stradă, restul sînt detalii organizatorice, exerciții de comunicare și puțin noroc.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.