România Mare, nr. 1658

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef:

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Sînt oameni politici atît de imorali și corupți, încît n-au dreptul să deschidă gura, decît, cel mult, la dentist.

CornELIU VADIm TUDor

Războiul continuă

La începutul lunii septembrie, Serghei Lavrov, ministrul de Externe rus, se declara deschis la posibilitatea unor propuneri de pace cu Ucraina. La sfîrșitul săptămînii trecute, însă, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Rusiei, condus de Vladimir Putin, amenința Vestul cu toate nenorocirile Apocalipsei. Serios că nici nu mai știi ce să crezi.

Am înțeles, cu toții, de foarte mult timp, faptul că cele patru părți implicate în conflict – SUA, Uniunea Europeană, Ucraina și Rusia – nu mai pot da înapoi orice ar fi: SUA și aliații lor din orgoliu, iar Rusia fiindcă își dă seama că, dacă pierde războiul, s-a cam terminat cu statutul ei de superputere. Ca Rusia să piardă războiul ar însemna ca Ucraina

ACTUALITATEA PE SCURT

● Analizînd situația energetică a României în context internațional, ca urmare a războiului Rusia - Ucraina, ce a dus la o criză energetică majoră în Europa, dar și la inflație, analistul de politică externă Iulian Chifu, consilier de stat în Guvernul României, a subliniat că problema României nu va fi aprovizionarea, ci prețul.

să recupereze, prin forță armată sau tratat de pace, toate teritoriile ocupate acum de ruși, începînd cu Crimeea. Am spus de cîteva ori, de la ocuparea Crimeei de către Rusia, că un război NATO – RUSIA ar fi ultimul război al rușilor, fiindcă, deși nu sînt un mare suporter al Americii sau al politicilor greșite pe care le dezvoltă conducătorii de la Bruxelles, nu pot să nu observ superioritatea tehnică și tactică a NATO în fața Rusiei. Sînt sigur că rușii știu și ei acest lucru, motiv pentru care au denumit invazia drept „operațiune specială”, nu război, și fac tot ce ține de ei ca să nu provoace o intervenție directă, cu trupe, a organizației nordatlantice în Ucraina.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

„Problema fundamentală a României nu este nici în zona gazului, nici în zona energiei, ca aprovizionare, cît este în zona prețului, iar, la capitolul preț, sigur, sîntem în piață comună. Indiferent că extrag sau produc în România, prețul e cel de piață. Dacă ai un preț mai mic, curentul și gazul fug unde obțin un preț mai bun”, a declarat oficialul.

(continuare în pag. a 17-a) r m

Noapte de toamnã cu Isus

Afară-i timp de viscol, o toamnă de prapăd Îmi zbuciumă copacii, îmi plumbuieşte casa Şi parcă la fereastră toţi morţii mi-i revăd Înveşmîntaţi în raze ce îmblînzesc vîntoasa.

M-am săturat de viaţă ca de-un ceasornic spart, Politica ucide în mine poezia La toţi sărmanii lumii aş vrea să mă împart Precum împarte straja cămaşa lui Mesia.

Aşteaptă de la mine miracole să fac Toţi dezrădăcinaţii, copiii şi bătrînii Dar eu sînt mai nevolnic ca ultimul sărac Sălbăticit de muncă, nu mă mai ştiu nici cîinii.

CORNELIU VADIM TUDOR ȘI METAMORFOZA POEZIEI PATRIOTICE

În urmă cu două săptămîni am primit un mesaj de la redactorul-șef al revistei, domnișoara Lidia Vadim Tudor, pe care-l reproduc: „Pe data de 10 septembrie, la orele 10.30, va avea loc parastasul de 7 ani de cînd a murit tata, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, apoi la cimitir. Vă așteptăm!”. După ce l-am citit, am închis ochii și am încercat să trec prin minte scurgerea celor peste 2.500 de zile de la dispariția fizică a lui Corneliu Vadim Tudor, sperînd să descopăr vreun punct de sprijin care să-mi ofere posibilitatea de a formula un răspuns la o întrebare justificată: cine i-a luat locul Tribunului? Fără dubiu, răspunsul se naște spontan: nimeni!

Atît de tandră-i fiara ce i-a speriat pe zbiri De-ar şti toţi ipocriţii, m-ar nimici cu-o floare Dar poate tocmai iarba cu nervii ei subţiri Este icoana lumii şi dăinuie mai tare.

Primeşte-mă, Isuse, mă-ntorc din pribegiri Învaţă-mă nu jertfa, ci tocmai ascultarea Ţi-am dăltuit biserici cu hramuri de martiri În inima mea slabă, prin care urlă marea.

Îmi e ruşine, Doamne, să afle toţi ai mei Că din turnirul zilei eu îmi dezbrac armura Că îmi îndoi genunchii şi şerpi de lacrimi goi Îmi scaldă geana arsă, obrajii, părul, gura.

Acesta-i luptătorul? Ce face omul crunt? Unde îi e trufia? – întreabă fariseii,

A doua zi, cînd am vorbit despre numărul revistei închinat comemorării din 10 septembrie, pornind de la întrebarea și răspunsul de mai sus, am stat în cumpănă asupra subiectului pe care urma să-l tratez în paginile 12-13, multitudinea și variația capitolelor care pot fi inspirate din viața și activitatea omului de excepție care a fost Corneliu Vadim Tudor putîndu-se referi fie la etape distincte din viața și creația sa literară, fie la un întreg compact (ceea ce, bănuiesc, ar însemna un volum mare de muncă și o scriere epică depășind caracterul ocazional al unei comemorări).

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

A dat cenuşa-n floare pe capul meu cărunt Şi unghia Ta, Doamne, mai tare e ca zeii.

În Tine cred, în slava şi-n Învierea Ta, M-am săturat de toate, de Tine nu mă satur De ai vreun gînd cu mine, dă-mi crucea cea mai grea Credo quia absurdum – şi Tertium non datur.

Neclară este vocea ce-mi picură de sus Astrală e lumina ce pieptul mi-l îmbată Te strig cu glas de ape: Isus! Isus! Isus!

Aştept senin un clopot să plec la judecată

Într-un triunghi de aur te voi vedea, Părinte De-a dreapta Celui care, prin Tine, S-a jertfit E toamnă, vîntul stinge si candela-n morminte Adorm cu capu-n carte. Te simt. Bine-ai venit!

CornELIU VADIm TUDor

„O toamnă însorită“, tablou de Anca Bulgaru

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un Diktat nerușinat F Tolomacul de la PRO TV F De la Nepoţii Gornistului la Nepoţii lui Nelu Turnatoru’ F Pe „Unsul lui Dumnezeu“ l-a luat Ucigă-l Toaca F Amedeo e băiat mare: nu mai face pipi-n chiuvetă!

PArTEA A III-A

F Revista noastră a comis o nedreptate faţă de şeful Poliţiei Capitalei, colonelul Virgil Ardelean: într-un recent interviu s-a scris că acesta ar fi tras un chef de pomină, de Paşti, la Vila 23 de la Snagov, ceea ce nu corespunde adevărului, fiindcă omul a petrecut sărbătorile în oraşul natal, Cluj-Napoca, alături de familie.

F Tot un „senator“ pîrît, pe nume Eckstein Peter, a făcut pe nebunul vinerea trecută, organizînd o Conferinţă de Presă, în ungureşte, pe trotuarul

Primăriei din Cluj-Napoca. Motivul? Cică Gh. Funar nu-i dă sediu, asta deşi U.D.m.r.-ul are în marele municipiu românesc al Transilvanei vreo 6-7 sedii. Toate posturile de Televiziune au difuzat mascarada horthystului, dar nici unul n-a amintit că Gh. Funar i-a trimis o tavă cu pahare de şampanie şi fursecuri şi nici unul n-a arătat și pancarta pe care au desfăsurat-o românii lîngă diliman: CIrCUL

ECKsTEIn F În luna iunie expiră Contractul cu România. Preşedintele Emil Constantinescu a făgăduit, solemn, că dacă la capătul celor 200 de zile se va constata că nu au fost realizate prevederile programului electoral al C.D.r va demite

Caseta cu bijuterii

^ O scurtă, dar memorabilă întîlnire are, la București, tînărul Panait Istrati cu Lev Troțky. Prin 1911 sau 1912, tînărul scriitor e dus de o prietenă la Hotelul High-Life, de lîngă Ateneul Român, unde trăia (exilat după revoluția din 1905) viitorul tovarăș al lui Lenin și dușman al lui Stalin. Iată ce scrie Panait Istrati: „Într-o încăpere îngustă, Leon Daviddovici, cu capu-i clasic, cu ochii săi feroci, îmbrăcat într-o bluză neagră, stătea în picioare rezimat de pat. Deoarece nu cunoșteam nici o limbă europeană, nu putui decît să-l privesc ca un vițel. Totuși, l-am întrebat de ce purta bluză neagră. «Pentru că sînt pesimist!» – răspunse el, ironic”.

^ Una dintre cele mai frumoase laude aduse de o personalitate mondială unui român este aceea rostită de Henric al IV-lea, Regele Franței, la adresa lui Mihai Viteazul: „E foarte tare și planurile lui cresc potrivit cu izbînzile”. Iar un cronicar european îl numea „Marele și neînfricatul Leu al Răsăritului”.

^ În 1935, Churchill îl credita pe Hitler cu mari șanse de a intra în Istorie ca un om de bine: „Nu putem spune dacă Hitler va fi omul care va dezlănțui, încă o dată, asupra lumii un alt război, în care civilizația va pieri în mod ireparabil, sau dacă el va rămîne în Istorie ca omul care a redat onoarea și liniștea sufletească marii națiuni germanice și a readus-o senină, utilă și puternică în fruntea cercului familiei europene”. După numai 10 ani, acel om avea să fie nevoit să se sinucidă.

^ Trebuie să te numești Tolstoi ca să-ți poți permite să spui că Shakespeare scria mizerabil. În anmintirile sale despre Cehov, Bunin relatează o scenă de film, depozitată parcă în Arhiva Raiului: „Știi, mi-a spus Cehov, nu demult am fost la Tolstoi, la Gaspra. Zăcea încă în pat, dar mi-a

Guvernul şi va dizolva Parlamentul. Noi îi dăm un sfat amical, pentru a supravieţui într-o vreme care se anunţă furtunoasă pentru el: să-l mute pe Ciorbea de la Palatul Victoria vizavi, adică la Palatul cu Mamuţi (fost Muzeul Antipa) şi să-l împăieze cu zegras, cu vata de zahăr în nas şi cu belciug în urechi. F În „România liberă“ a apărut un text de o abjecţie fără precedent: „Nu vă fie frică de Dracula!“, semnat de un idiot pe nume Bogdan Adam. „După foarte multe tatonări, directorul Taloş a reuşit să obţină, în luna august 1994, o finanţare de 200 de milioane lei, cu care a plătit planul de lucru şi lucrările executate de constructori pentru consolidarea Castelului Bran (...) Astfel, Ministerul Culturii, care zilele acestea trebuie să numească un nou director la Bran, trebuie să cîntărească bine şi să aleagă între aducerea străinilor – care, indiferent de pretextul ce îi atrage, ne vor cunoaşte ţara, vizitînd şi alte lăcaşe (corect – lăcaşuri) de cultură – şi falsul patriotism gen C.V. Tudor“. Iată de ce zicem noi că „România liberă“ e cea mai mare ruşine din Istoria presei române! Pentru că aici, pe cracul pantalonilor lui Băcanu, s-au pripăşit toţi păduchii. S-o luăm băbeşte: 1) Senatorul Vadim a scris primul

vorbit mult și despre toate și, printre altele, despre mine. În sfîrșit, mă ridic și dau să-mi iau rămas-bun. Îmi reține mîna și spune: «Sărută-mă», iar după ce îl sărut, își apropie iute gura de urechea mea și spune repede, bătrînește și energic: «Să știi, totuși, că nu pot să sufăr piesele dumitale. Shakespeare scria mizerabil, dumneata scrii și mai prost»”.

^ Mult umor avea pictorul Corneliu Baba. Eram la Viena, în mai 1978, însoțindu-l pe Eugen Barbu la festivitatea decernării Premiului Herder. Ne-am întîlnit, întîmplător, cu bătrînul pictor și cu soția lui, o femeie foarte cicălitoare. Ambasadorul României, Octavian Groza (fiul lui Petru Groza) ne-a invitat la masă, la Restaurantul București. Evident, am mîncat mititei. Nevasta lui Corneliu Baba a întrebat, la un moment dat, curioasă foc: „Ce urmează după mititei?”. La care maestrul a răspuns: „După mititei, femei!”.

^ Patronul Restaurantului Șarpele de Argint, din Viena, Joseph Deiner, își amintește cum a fost vremea în noaptea de 4 spre 5 decembrie 1791: „A fost întuneric și furtună în noaptea morții lui Mozart, iar la înmormîntarea sa a început să bată vîntul. Ploaia și zăpada cădeau în același timp, de parcă natura ar fi vrut să plîngă...”.

^ Cine ar fi crezut că neaoșul „mujdei” nu e un cuvînt românesc, ci franțuzesc? El vine de la „mousse dʼail”, adică „spumă de usturoi”. Și „filfizon” este, la origine, un cuvînt franțuzesc compus, sau, mai degrabă, o expresie, un îndemn – așa sună refrenul unui cîntec de pe vremea Revoluției Franceze, „Vive le son de canon”, adică „Trăiască sunetul tunului”, de unde bucureștenii au scos „filfizon”. Însă și francezii au mai împrumutat de la alții. E cazul cuvîntului „bistrou”, care are la origine porunca militarilor ruși ce au ocupat, de două ori, Parisul, în 1814 și 1815; ei își legau caii în fața unei cîrciumi sau a unui han și cereau ceva de băut sau de mîncat, dar „bîstro! bîstro!”, adică „repede! repede!”.

despre necesitatea de a se valorifica turistic legenda lui Dracula, apreciind că aşa ceva ar putea aduce româniei circa 1 miliard de dolari pe an. 2) Suma de 200 de milioane de lei, pentru consolidarea Stîncii Dietrich, a fost obţinută chiar de... Vadim, care a făcut demersuri oficiale pe lîngă premierul nicolae Văcăroiu şi secretarul de stat Mihai Ungheanu; dacă e cinstit, Corneliu Taloş va recunoaşte public acest adevăr, ca şi faptul că l-a vizitat pe senator în 1995, rugîndu-l să vorbească cu ministrul Culturii, regretatul scriitor Marin Sorescu, pentru a-l apăra împotriva acelora ce-l trăgeau în nişte anchete penale... F Pe prima pagină a ziarului „Adevărul“ de marţi, 13 mai, Cristian Tudor Popescu îl martelează scurt, la pateu, pe ovreiaşul ăla cu apucături teroriste, Andrei Cornea, după care fuge cu beregata lui în gură, ca rața cu cotorul de măr, ca să nu i-l ia fiscul. Reproducem cîteva expresii din acest pamflet antologic, reamintind cititorilor noştri că odrasla torţionarului stalinist Paul Cornea a fost dată în judecată de vreo 15 fruntaşi ai P.r.m.: acest A. Cornea e „un nemernic“, „mătreaţa aceea cu barbă“, „românul ăsta de aeroport, schilod pe dinăuntru, rozătorul ăsta de burse pe-afară, emanatul din spuma murdară a aşa-zisei «elite» fără de Țară, homunculul crescut în spinarea unui popor nefericit“ ş.a.m.d. Precis că şi ziarul „Adevărul“ va fi ştampilat de agresivul minoritar cu calificativul de... fascist!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 16 mai 1997)

^ Într-o epistolă către Maria Antoaneta, din 7 mai 1791, Mercy Argenteau spune ceva valabil și astăzi: „Marile Puteri nu fac nimic pe degeaba!”.

^ Lorenzo de Medici moare din pricina gutei, care i-a afectat rinichii. Nici nu-i de mirare că s-a prăpădit, din moment ce doctorul lui, Petrus Bonus Avogarius, i-a zis să poarte un inel cu safir, dar nu oriunde, ci la degetul mijlociu al mîinii stîngi, promițînd că îl va vindeca definitiv cu ajutorul „celandei, care este o piatră roșie ce crește în stomacul rîndunicii și eu am s-o trimit Magnificenței Voastre pentru a fi legată într-o bucată de pînză și cusută în cămașă sub sînul stîng, la sfîrc” (?!).

^ Stendhal a sperat, mereu, să moară pe stradă. În bună măsură, visul i s-a împlinit: la orele 7 seara, ale zilei de marți, 22 martie 1842, el suferă un atac de apoplexie pe trotuarul din fața Ministerului Afacerilor Externe, din Paris. Moare a doua zi, la orele 2 dimineața, în vîrstă de 69 de ani. A muri pe stradă se numește, în medicină, Sindromul Stendhal.

^ Ion C. Brătianu a fost un om sărac: odată, a împrumutat 4 galbeni, fiindcă nu avea bani să-și întrețină numeroșii copii (nu-i vorbă că, în casa de la Florica, jucîndu-se cu monedele astea, împreună cu amicul său, Papa Roz, adică C.A. Rosetti, una i-a căzut într-o crăpătură a dușumelei și acolo a rămas). „Vizirul” purta un singur costum de haine, negre, lustruite cu tăvăleală, pe care le numea „Hainele mele de oțel”. Și era prim-ministru!

^ M-am întrebat, adeseori, de unde vine sperietoarea de copii „Bau-Bau” în tradiția românească. Dintr-un Lexicon de zei și demoni aveam să pricep că a existat o zeiță sumeriană, cu numele Bau. Să fi călătorit acest simbol vechi, odată cu legiunile romane, pînă la Gurile Dunării? CornELIU VADIm TUDor

De ieri, de azi  De ieri, de azi

De ce te înscrii la facultate?

Lumea studențească din perioada interbelică era o copie la o scară redusă a societății acelor vremuri. Un conglomerat de vise și de aspirații, de excelență și de mediocritate, de bunăstare și de sărăcie. O anchetă realizată de revista „Realitatea Ilustrată”, în anul 1933, în rîndul studenților, ne dezvăluie – în parte – această lume. Și parcă ne invită să răspundem la întrebarea: Cît de mult s-a schimbat societatea românească în ultimii aproape 100 de ani?

Student de ochii lumii

„Primii întrebați au fost doi buni prieteni. Amîndoi îmbrăcați în costume îngrijite, amîndoi în necazul primilor fulgi de zăpadă au arborat blăni luxoase; iar automobilul unuia știu că-l așteaptă afară, în fața facultății, în permanență. L-am luat deoparte pe cel mai scund:

- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?

- I-auzi întrebare! Dar ce era să fac?

- Averea tatălui d-tale e destul de considerabilă, din cîte știu, așa că ți-ai fi putut crea o situație și fără să fie nevoie să-ți pierzi timpul aici la Facultate.

- Doamne ferește! După ce cu chiu cu vai am isprăvit cele 8 clase liceale, să-i fi spus tatălui meu «acum stau acasă», m-ar fi dezmoștenit și pe urmă în saloane cînd aș fi fost întrebat «D-ta ce urmezi?» și aș fi răspuns «Nimic», ar fi însemnat ca să roșesc pînă dincolo de urechi, iar societatea în care m-aș afla sămi zvîrle anateme ca unui netrebnic. Ce să faci? Așa e obiceiul: îți trebuie o patabulă, o spoială, un titlu, ca să te ridice în stima celor cu care vii în contact, indiferent de felul cum ai reușit să obții acea patalama.

- D-ta nu te revolți împotriva acestei ipocrizii?

- Dacă n-ar fi tata la mijloc...”.

Nu aveam ce face

ºi m-am înscris la facultate!

„- Dar d-ta pentru ce te-ai înscris în Facultate? – îl descos pe celălalt prieten.

- Uite ce este, după cîte știi, eu sînt bogat, destul de bogat ca să am cu ce trăi și încă bine de tot. M-am înscris la Facultate ca să am ce face; iar astăzi continui să frecventez Facultatea fiindcă sînt un mare iubitor de viață studențească. Nici nu știi cîtă veselie, cîtă camaraderie, petreceri, tinerețe, chiar chefuri. Mă complac grozav în societatea camarazilor mei studenți. Cu învățătura însă stau cam prost, în trei ani n-am reușit încă să-mi iau examenele de anul întîi. Cînd m-oi plictisi de Facultate m-apuc de politică ca și tata”.

Vreau sã fiu „cineva”

„Am trecut mai departe. Colegul meu de bancă se vede rar prin Facultate. E totuși un element excelent care și-a trecut în fiecare an examenele în mod strălucit.

- Pentru ce te-ai înscris la Facultate?

- Fiindcă vreau să fiu «cineva». Știu, ai să-mi spui că sarcina mea va fi ușoară fiindcă mă voi servi de faima și de averea tatălui meu. Ei bine, tocmai pentru asta vreau să fiu «cineva». Îl ador pe tata, dar m-aș simți nenorocit, distrus, ca în viață, în toate împrejurările, să

mi se deschidă uși și suflete cu cheia trecutului tatălui meu. «Prin mine însumi» – și te rog să mă crezi că nu sînt un orgolios, sînt un mîndru, sînt mîndru de numele ce-l port și vreau să-l cinstesc precum se cuvine. lată că vine lîngă noi unicul fiu al unui mare proprietar.

- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?

- Pentru ca să învăț.

- Ce? Drept și articole de lege? Ce ai să faci cu ele în ziua în care singura d-tale ocupație va fi cultivarea holdelor moșiei tatălui?

Tînărul rămase perplex; la asta nu se gîndise.

- Dar ce era să fac? Să stau la țară și să fac pe logofătul tatei?

- Nu m-ai înțeles. D-ta trebuie să reprezinți știința, alături de experiența practică a tatălui, bunicului și străbunicului. Pentru asta locul d-tale era la Academia Agricolă, la Chimia Industrială chiar, în nici un caz la Drept și nici la Medicină etc. Greșeala d-tale este greșeala majorității meseriașilor. Fii de viticultori care urmează Belle arte, fii de agricultori care învață Dreptul, negustori care fac Filosofie. Rezultatul? După ani de muncă se întorc la meseria tatălui, fiindcă nu sînt capabili să întreacă prin meseria pe care și-au impus s-o învețe veniturile gata create prin îndeletnicirea de ani de zile a părinților.

Primul care mi-a ieșit în cale după aceea a fost un soi de omuleț, negru la piele, cu figura îmbătrînită și mustățile «pe oală», cum se spune.

- Pentru ce te-ai înscris la Facultate?

- Sînt băiat de țăran, de țăran chiabur. Am fost trimis la carte împins de tendința firească, naturală, de a-mi schimba treapta socială.

- Pentru ce?

- Din spirit umanitar.

- Cum asta?!?

- Noi sîntem datori sa reîmprospătăm păturile orășenești degenerate”.

Tocilarii

„Pentru ca să obțin un răspuns din partea unui element silitor – din cei ce tocesc, așa li se spune în limbajul special studențesc – a trebuit să mă scol într-o zi cu noaptea în cap și, de la 7 jumătate dimineața, după o luptă eroică cu mulțimea studenților, să ocup un loc în banca I-a. Vecinii mei de bancă îi știu pe toți. Sînt băieți muncitori, totdeauna atenți la explicații. Ei se strîng de la 7 dimineața în fața ușilor încuiate ale Facultății ca să aștepte în căldură, în frig, pe ploaie sau ninsoare, deschiderea sălilor, pentru a ocupa astfel un locușor în banca I-a. Aceasta deoarece de la banca a patra încolo, aspectul sălii în timpul cursurilor este foarte curios: se vorbește, se lucrează, se citesc jurnale, ba chiar se joacă cărți și zaruri.

- Pentru ce te-ai înscris la Facultate? – îndrăznesc să întreb într-un tîrziu pe vecinul meu din dreapta.

- Ca să parvin în meseria pe care mi-am ales-o –dacă voi fi capabil, bineînțeles. De nu, mă întorc în sat la noi, să iau și eu coarnele plugului ca toți ai mei din moși-strămoși.

- Dar dacă n-ai să reușești, ai să regreți timpul pierdut, energia și chiar banii cheltuiți?

- Nu. Sîntem datori să conlucrăm la progresul țării noastre. Pentru aceasta ar trebui ca de la cel mai umil pînă la cel mai de sus, să acumuleze cît mai multă învățătură, pentru a ridica nivelul cultural al țării noastre. Mă revoltă pînă la lacrimi desființarea școlilor de fete și de băieți pe motiv că sînt prea mulți elevi. Cît mai multă carte, cît mai multă lumină. Numărul exagerat de elevi, eleve, studenți, studente, trebuie să ne bucure, nu să ne îngrijoreze. Să se deschidă larg porțile școlilor. Cei aleși să meargă mai departe, ceilalți să se întoarcă de unde au venit și acolo, fatal, vor fi la rîndul lor factori de progres, căci individul cu un oarecare grad de cultură nu va mai accepta starea de promiscuitate pe care a apucat-o din moși-strămoși”.

* * *

„- Dar d-ta de ce te-ai înscris în Facultate? – întreb la ieșire pe unul dintre colegii cei mai mediocri din clasă.

- Ca să-mi iau licența.

- Ce să faci cu ea?

- Ce-oi putea. Sau carieră, sau să-mi dea Statul de lucru”.

De ce se înscriu studentele

„- Pentru ce te-ai înscris în Facultate?

De data aceasta am în fața mea o fetiță zburdalnică cu ochi negri strălucitori, cu figura inteligentă.

- Pentru ce? – îmi răspunde ea impasibilă. Ca s-o fac și pe asta. Și de ce să o fac? Doamne! Cîte nu faci în viață?... Și după ce ai făcut, peste o săptămînă, o lună, un an, la bătrînețe chiar, te întrebi singur de ce ai făcut.

Să fie răspunsul acesta o decepție pentru mine?

Sau să găsesc în el o adîncă filosofie? Majoritatea studentelor pe care le-am iscodit cu întrebarea mea mi-au răspuns clar:

- Ne-am scris în Facultate pentru ca să avem o carieră și ca să ne putem cîștiga viața. Vremurile grele în care trăim ne-au dictat asta.

- M-am înscris în Facultate – mi-a răspuns una dintre studente, cu figura transfigurată de emoție – ca să-mi realizez idealul, fericirea vieții mele. Iubesc; dar sînt săracă și el este sărac ca și mine. Urmez medicina. Cînd voi ajunge doctoriță, pot pe drept cuvînt să-mi socotesc meseria drept zestrea de care aș fi avut nevoie ca să mă pot mărita cu alesul inimii mele!

- Știi pentru ce m-am înscris în Facultate? Ca să fiu mai liberă. Eu sînt din provincie. Acolo n-aveam voie nici să ies singură în oraș, nici să merg la cinematograf cu prietenele, nici să mă duc la ceaiuri, nici nimic. Atunci am luat o hotărîre. M-am înscris la Facultate. Acum sînt liberă, fac ce-mi place și petrec cît pot. Părinții încetul cu încetul se vor dezvăța să mai vadă în mine un «baby» inconștient și neputincios și atunci toate vor intra în normal fără să mai fie nevoie de simulări. De meserie n-am nevoie, dar nici nu strică.

Tot de «libertate» mi-au pomenit și alte colege; dar nu de libertatea aceasta banală. Multe mi-au pomenit de libertatea față de societate.

- Vreau să-mi fac o carieră ca să pot să-mi asigur o independență desăvîrșită – mă asigură cea mai bună prietenă a mea. Pînă cînd să stăm să împletim ciorapi și să-l așteptăm pe Făt-Frumos ca să binevoiască să vină să ne ia de nevastă? Vrem libertate și egalitate.

- Și totuși poate ai să te măriți odată!

- Nici nu vreau să aud. Eu vreau să fiu eu și să nu datorez nimănui nimic, înțelegi?

- Draga mea – i-am răspuns – te-aud; dar nu vreau să te înțeleg. Și eu muncesc, pentru mine activitatea febrilă a ajuns o a doua natură; dar vreau să parvin pentru a-mi asigura o altfel de independență: «independența personalității mele». Femeia trebuie să-și facă datoria de femeie. Mai presus de toate femeia trebuie să-și întemeieze un cămin; iar munca prin care a parvenit să ajungă la cariera pe care și-a ales-o îi va servi ca să fie sprijinul moral, colaborator, iar nu sclavă ca odinioară, în căminul pe care și l-a creeat. Muncește – cinste pentru tine – dar asta să nu te îndemne a călca legile firii, legile sociale”. Sursa: Art. „Pentru ce ne înscriem la universitate – O anchetă printre studenți și studente”, „Realitatea Ilustrată”, 1933

Distracție studențească – o bătaie cu făină

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

La revedere, berzelor, aveți grijă de voi!

De cîteva zile, pe bolta cerului au început să apară stoluri-stoluri de berze, semn că toamna își intră în drepturi, iar ele au început să-și ia adio de la cuiburile pe care și le-au împletit primăvara, din crengi uscate, să aibă unde să-și crească puii. Acum, după ce ei au crescut mari, îi poartă cu ele în marea călătorie fără pașaport de migrare sau carte de identitate. Privesc cu încîntare la cîrdurile lungi de berze care plutesc dintr-o margine în alta a cerului tămîiat de parfumul fructelor date în pîrg. Sub ele se întinde întreaga vale a Trotușului, cu apele lui mandolinînd în vraja curenților de sub maluri, unde peștii s-au prins într-un dans zglobiu, printre trestii și stufăriș. Și-i moină pe prispa dorului, cu melancolii de floarea soarelui, pusă pe șotii. Grauri nuntași dau iama la strugurii cocoțați pe vița de vie ca niște purceluși dolofani. Berzele se rotesc deasupra, în căutarea pajiștilor pe care să se odihnească peste noapte, pentru ca, a doua zi, odată cu ivirea zorilor, să-și ia zborul spre alte tărîmuri calde, unde să trăiască și să se înmulțească. Și lasă în urma lor oameni dornici de petreceri, veghind grătarele pe care, la foc încins, sfîrîie micii și pastrama de berbecuț stropit cu vin din nouă podgorii blagoslovite întru păstrarea rădăcinilor bahice. Și vinurile acestea sînt

bune de leac, la sindrofii prelungite pe multe zile și nopți la rînd, că, după două pahare de vorbă aromată, îți vine să cînți de inimă aprinsă cu scîntei de doruri aprige, de pînă și lemnul cobzei e gata să intre în joc.

Nouă văi și-o mîndră nouă

Aș iubi noaptea pe lună

Pe-un pîrîu cu apă bună

Și la sînul ei să mor

Cum omida sub picior

Of, of, Doamne-al meu!

La crăpatul zorilor, berzele, păsări călătoare, stau într-un picior pe cîmpul de la marginea satului... Sînt cîteva sute, poate mii, care, odată ce-și vor lua rămas bun de la plaiurile noastre, se vor strînge în stoluri tot mai mari și vor umple bolta cerului cu zborul lor poetic... Mă minunez de ele ca de puii cloștii de aur –prezență încîntătoare în universul frămîntat din plămada nemuririi... Și aud cum, din zare, se ticluiește povestea berzelor, cu zborul lor candid, și a cîntecului lor ceresc... Se duc tot mai departe, prinse într-un soi de dans ritualic, mînate de aerul răcoros de sub aripi, lăsînd în urmă brazdele pămîntului nostru binecuvîntat, plămădit din vechi legende și încercări de destin.

Și iată că tot mai multe berze s-au adunat pe cîmpul de la marginea satului meu, pregătite să-și ia zborul spre alte meleaguri. Să fie o mie, zece mii... E greu să le numeri... Și nimeni nu va ști cîte dintre ele se vor întoarce la cuiburile lor în primăvara viitoare... Privesc spre ele prin fereastra ochilor copilului rămas departe, în negura timpului, cu tristețea profundă că nu le cunosc

Pledoarie pentru păstrarea spiritului nealterat al romanþei româneºti

Gheorghe Sărac, solist de muzică populară bihoreană, ardelenească și de romanțe, inițiatorul și editorul a două antologii de romanțe, prima, pe versurile poeților Mihai Eminescu și Veronica Micle, a doua, pe cele ale poeților Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Octavian Goga, a realizat recent un valoros studiu intitulat ,,Exigențe și recomandări în interpretarea romanței”, redactarea și notele de subsol fiind semnate de Aurelian Popa Stavri. Profesorul și interpretul Gheorghe Sărac, cel care, așa cum spunea reputatul muzicolog Viorel Cosma, ,,sa dedicat total, cu dăruire și implicarea întregii sale existențe, în a lumina destinul romanței românești”, va dona aceste recomandări, împreună cu exemplarele celor două antologii publicate, Facultăților de Muzică din București, Cluj, Iași, Timișoara, Constanța și Oradea. Publicăm și noi, în cele ce urmează, o sinteză a studiului amintit, întocmită de autor pentru cititorii revistei noastre iubitori de romanță. (R.M.)

Cum ar trebui să fie interpretată romanþa?

Alături de doină, romanța este una din expresiile muzicale ancestrale ale poporului român. În ele ne-am oglindit gingășia și pudoarea sentimentelor noastre de iubire. În mod firesc, întocmai ca o rugăciune laică, romanța a fost rostită cu pioșenie la altarul iubirii dintre el și ea - și dintre aceștia doi și frumusețile acestei țări binecuvîntate de Dumnezeu. Ne-a alinat dorul și obida în momente de restriște, fiind cea mai sinceră și perenă pagină de istorie sentimentală a acestui neam.

Din nefericire, romanța a căzut victimă a unor orgolii. Fără pretenția de a avea ultimul cuvînt în a salva această nestemată de suflet românesc, îndrăznesc să reamintesc exigențe și recomandări care m-au condus în zeci de ani de viață închinată romanței. Enumăr cîteva dintre ele: romanța se deosebește de creațiile de operă și operetă și de toate celelalte genuri muzicale. Elementele ce o definesc nu pot fi consemnate în totalitate pe partitura muzicală. Așa se explică faptul că una și aceeași romanță place mai mult sau mai puțin, în funcție de nota personală cu care o investește, o înfrumusețează fiecare interpret.

Nota personală este pusă în evidență prin maniera în care este interpretat fiecare vers din poezie. Prima parte a versului va fi redată într-un mod mai alert, într-o notă de vorbire. Ajunsă în punctul culminant, vocea va trebui să fie lină și va cuprinde două sau trei vocale, egale ca întindere. În punctul culminant vocea să fie redată cu căldură și atentă trăire a mesajului principal, cu empatie față de intenția compozitorului și a poetului. Toate aceste particularități se însușesc în decursul mai multor ani, prin practica interpretativă. Dicția este un deziderat ce trebuie respectat cu rigurozitate. O dicție defectuoasă, neglijentă, împiedică ascultătorul să înțeleagă conținutul versurilor și să perceapă momentele afective. Respectarea semnelor de punctuație are un rol deosebit. Fără a exagera, o virgulă ce impune o scurtă pauză poate constitui un corolar afectiv. Fiind un suav suspin de dragoste și dor, romanța nu trebuie interpretată cu patos exagerat. Adevărata iubire, bucurie sau durere nu se exteriorizează retoric, ci cu reținere și cu blîndețe. Trebuie să fie evitate pauzele prea dese și lungi; în caz contrar, romanța o să pară trunchiată. Or, ea trebuie să cunoască ascensiune, punct culminant iar apoi

limba, să aflu de la ele unde se vor duce, ca să le fiu de folos celor care, nu se știe de ce, au rămas desprinse de cîrd... Toamna e la început de drum, și-aud cum își cerne peste grădini ploile ei melancolice de frunze galben-ruginii, în boncăluit de cerbi și cîntec de cocoși sălbatici. E totul atît de feeric, că-mi vine să strig: ,,La revedere, berzelor, aveți grijă de voi!”. O lacrimă mi se prelinge pe obraz. Știu cîte obstacole au de întîmpinat în drumul către alte zări. Cu inima chircită de durerea plecării lor, mă consolez cu gîndul că natura deține taina supraviețuirii, iar viețuitoarele pămîntului știu cel mai bine acest lucru.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

domolire, liniștire. Gura prea deschisă a cîntărețului, ca și una prea închisă, afectează claritatea dicției și luminozitatea emisiei vocale. Respirația mai amplă se va face între versul doi și trei.

Nu în puține cazuri, prestațiile muzicale sînt influențate în mod negativ de faptul că atenția interpretului este reținută de anumite figuri din rîndul ascultătorilor. Fără să-și dea seama, acesta va deveni captiv vizual și mental. De aceea se recomandă să se adreseze unei persoane imaginare, deși nu trebuie să evite a privi spre publicul căruia i se adresează.

Putem spune că romanța, inclusiv cea românească, este o prelungire firească a vorbirii. Cînd s-a afirmat romanța populară, iar mai apoi romanța ca act profesionist de creație, s-a înfiripat și un dialog tandru între vocea umană și regina muzicii – vioara, sau cu chitara, acordeonul, pianul. Acest dialog de sorginte divină a mîngîiat și înnobilat sufletele multor generații de români cu fiorul romanței. Timp de zeci de ani, cele două surori, vocea și instrumentul de acompaniament, ne-au oferit clipe de bucurie și fericire, ajutîndu-ne să iubim viața hărăzită de Dumnezeu. Manierismul, exagerarea, intensitatea prea mare a vocii, evidențierea cu precădere a artei solistice și nu a mesajului romanței, o pun pe aceasta într-un nemeritat con de umbră. Chiar și în domeniul operei și operetei, romanța își păstrează limpezimea, simplitatea și smerenia sentimentală. Unii interpreți le tulbură pe acestea pentru a se pune pe ei în evidență. Dialogul de suflet dintre voce și vioară sau flaut trebuie să primeze chiar și în armoniile orchestrei de concert. Vocea și instrumentul ce o îngînă să meargă braț la braț.

În ultimele decenii, una din expresiile muzicale ale poporului român – romanța, pare a fi fost dată uitării, iar generațiile tinere, cu unele excepții, nu o mai percep și nu o mai gustă cum era gustată altădată. Tare aș dori să nu fie adevărat, dar așa simt și trebuie să o spun, căci ,,numai adevărul ne mai poate izbăvi”. Poporul român s-a născut din durere și suferință, dar și din dragoste și dor. Este ceea ce îl deosebește de toate semințiile lumii. ,,A plînge nu-i o rușine, a nu putea să plîngi este cea mai grea durere”, spunea Patriarhul Limbii Române – Mihai Eminescu. Și ce poate fi mai înălțător decît să plîngi din dragoste și dor, să cînți și să asculți adevărata romanță românească?

GHEORGHE SĂRAC

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI VALENTIN BUDE (1876-1933)

Un epigramist despre care se vorbește tot mai puțin este Valentin Bude, născut la Zărnești (jud. Brașov), la un an după Ion Ionescu-Quintus și trecut în lumea lui Marțial în același an cu acesta. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București și și-a luat doctoratul la Berlin. A fost numit profesor de germană la Bucureşti, unde şi-a început şi activitatea literară. A legat prietenie cu personalităţi de seamă ale literaturii şi culturii: Octavian Goga (1881-1938), Şt.O. Iosif (1875-1913), Zaharia Bârsan (1878-1948), ardelean din aceeaşi zonă (Sânpetru de Braşov), Ilarie Chendi (1871-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) ş.a. E numit, apoi, profesor la Iaşi, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii. În mijlocul distinşilor intelectuali din capitala culturală a Moldovei, se simte în largul său. Publică un volum de epigrame, în 1905, purtînd titlul 101 EPIGRAME.

Academicianul Constantin Ciopraga (19162009), care a trăit în mijlocul epigramiştilor din „dulşele tîrg al Ieşilor“, cel care s-a stins din viaţă la 92 de ani, în dimineaţa zilei de 2 februarie 2009, fiind găsit de fiica sa în cabinetul de lucru, cu capul prăbuşit pe paginile la care lucra, îl înscrie pe Valentin Bude în rîndul valoroşilor epigramişti de la începutul secolului trecut şi dintre cele două războaie. Frecventa localul lui Samoilă, din Strada Lăpuşneanu, unde Academia Liberă, cu statut propriu, era „legiferată“ de motto-ul compus de sonetistul Mihai Codreanu:

Buni prieteni, poezia Izvorăşte din senin Cînd din cupele de vin Stă să-şi soarbă armonia.

Academia era frecventată de toată floarea literaţilor ieşeni. Bine-nţeles, nelipsit era Păstorel, căruia Valentin Bude îi închină următorul catren:

Toţi – bărbaţi, femei şi fete –

Toată lumea e la fel:

Toţi încep să se îmbete Cînd miroase-a... Păstorel.

A fost profesor de germană la Liceul Militar din Iaşi. E drept că în epigramele profesorului de „nemţească“ se simte suflul aforistic al Witz-ului şi al Xeniilor, dar sînt mai puternice ironia şi umorul aşezat al ardeleanului care, odată cu elixirul Cotnarului, a sorbit şi din duhul moldovenilor:

Mie însumi

Parcă-l văd pe Domnul Bude

Dornic gîtul să şi-l ude Şi-i mîhnit de ce nu-l are În vreo patru exemplare.

În următoarea epigramă, parodiază adagiul cronicăresc Nu e omul la cîrma vremurilor, ci bietul om sub vremi:

Tot mie însumi

Nu-l osîndi pe Valentin Cînd e şi-n crîşme, şi acasă

Păstorel – un cavaler al boemei interbelice

Păstorel Teodoreanu a fost un personaj complex, care a ,,gustat” viața în aproape toate ipostazele ei: erou pe frontul primului război mondial, avocat, autor de piese de teatru, epigramist cu ștaif, oenolog de mare finețe. Recita din Verlaine la perfecțiune, după a zecea halbă de bere, la ,,Capșa” ori la ,,Gambrinus”. A scăpat la cutremurul din ’40, din tragedia de la blocul ,,Carlton”, unde au pierit 200 de oameni, doar pentru că șprițul s-a prelungit. S-a distrat pe seama marelui Nicolae Iorga. A tras în comuniști cu armele sale, stiloul și foaia dictando. L-au săltat cu ,,Lotul Noica”, i-a luat peste picior pe cerberi și de după gratii. A glumit pînă în ultima secundă, de pe patul de spital. Ultimul catren și l-a dăltuit pe piatra de mormînt.

„Vremea”. A scris poezie („Caiete”, 1938), roman („Hronicul măscăriciului Vălătuc”), articole cu temă gastronomică, pamflete, reportaje... În 1928 era premiat de Academia Română, iar în 1937 îi era recunoscut talentul și de Societatea Scriitorilor Români. Iubit a devenit însă pentru epigramele sale, strînse, în 1930, în două volume: „Strofe cu pelin de mai/ contra Iorga Nicolai” și „Vin și apă”. Pasionat de gastronomie, Păstorel publică un fel de abecedar, cu mîncăruri pregătite de Paști, de Crăciun, de Anul Nou, dar și în fiecare zi a săptămînii. Totul, în strînsă legătură cu licoarea magică. Știa să stabilească pentru fiecare fel de mîncare soiul potrivit de vin: ,,În materie de vinuri franceze, erudiția lui Păstorel ne uimea pe toți”, povestește Șerban Cioculescu în ale sale ,,Amintiri”.

Cu chef: nu-s vremile sub om, Ci bietul om... sub masă.

Căsătoria din interes era şi atunci un aspect frecvent al întemeierii familiilor:

Unui milionar holtei

Tu fugi de căsnicie Şi pricina se ştie: Nu ţi-a ieşit în cale Aleasa... pungii tale.

Încă de cînd se ştie – şi se vede că fenomenul a căpătat, în zilele noastre, aspecte îngrijorătoare, extinzîndu-se la toate categoriile celor ce (mai) muncesc – talpa ţării e călcată în picioare sau e pingelită de cei de la putere Astfel, încă din 1896, Ion Ionescu-Quintus publica, în volumul său, următoarea epigramă:

O, săracă talpă-a ţării, De-a ta soartă mă-ngrozesc: Cei din fruntea guvernării, Rînd pe rînd, te pingelesc.

Valentin Bude scrie şi el:

Talpa ţării

Ţărănimea-i talpa ţării, D-aci nu urmează, oare, Ca pe biata ţărănime Toţi s-o calce în picioare?

Printre cele 101 EPIGRAME, publicate în 1905, se găsesc şi alte catrene demne de citat. Chiar şi numai cele de mai sus demonstrează că Valentin Bude este un înaintaş care a contribuit la zestrea noastră din domeniul epigramei şi nu trebuie uitat.

Dr. ELIs rÂPEAnU

Marele învăţător/ A fost mobilizat ca popă”. Rușinat, magistratul Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel, care făcea parte din Partidul Naționalist-Democrat, fondat de Nicolae Iorga, a cumpărat, la Iași, tot tirajul acestui volum buclucaș, încercînd să-și ferească fiul de eventuale sancțiuni sociale. Dar versurile sale, caustice și amuzante făceau deliciul cafenelelor și al saloanelor de fițe din marile orașe ale României interbelice. Nici cărturarul Iorga n-ar fi rămas impasibil la săgețile lui Păstorel.

Se povestește că, la un moment dat, primind lista cu numele scriitorilor și ale artiștilor ce urmau să fie recompensați de stat pentru meritele lor culturale, Nicolae Iorga, văzînd că fuseseră nominalizați la premii ambii frați Teodoreanu, și Ionel, și Alexandru O., l-ar fi tăiat de pe listă pe primul! O confuzie nedreaptă, despre care ziarele aveau să scrie: ,,Se știe că Profesorul are o memorie uluitoare, dar, iată, uneori, aceasta îi joacă feste”.

A scăpat de la cutremurul din ’40

Alexandru O. Teodoreanu, cunoscut sub pseudonimul Păstorel, a fost fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu - faimos pentru romanul copilăriei „La Medeleni” -, dar și al ghinionistului Laurențiu, mort pe front în primul război mondial. Mobilizat și el în 1916, ca sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie, viteazul Păstorel luptă în Transilvania și Moldova; este de două ori rănit, recompensat cu „Steaua României” și avansat la gradul de căpitan. După război, năbădăiosul fiu al magistratului Osvald Teodoreanu se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, o absolvă la pas și este încadrat ca judecător la Turnu-Severin, unde după nici un an se desprinde de universul juridic în stil de mare cavaler al boemei interbelice. Odată încheiată cariera de judecător, Păstorel a pășit pe calea literelor armonios împletite, debutînd cu versuri în săptămînalul „Capitala” al lui Ion Th. Florescu, apoi cochetînd, de-a lungul sclipitoarei sale aventuri scriitoricești, cu publicații diverse„Viața românească”, „Însemnări literare”, „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Gîndirea”, „Lumea”, „Opinia”, „Contimporanul”, „Bilete de papagal”, „România literară”, „Revista Fundațiilor Regale”,

A fost unul dintre răsfățații criticilor literari de la mijlocul secolului trecut, iar numele părea că se confundă cu însuși talentul său spontan și fără sfîrșit. Unii chiar l-au asemuit cu Caragiale. Dar, spre deosebire de acesta, ironia lui Păstorel avea o tentă nevinovată, un fel de a te lua mai curînd peste picior și în derîdere, decît a te acuza și a te învenina cu săgeata. Și nu o dată se autoironiza, mai ales în epigrame, al căror maestru absolut s-a impus în literatura română și a rămas pînă astăzi neîntrecut. Spunea că scria epigrame așa ,,cum o domnișoară de pension face zilnic exerciții la pian” sau ,,cum face găina ouă”, echivalînd cu o profesiune de credință.

Confuzia lui Iorga

Aversiunea lui Păstorel Teodoreanu pentru istoricul și politicianul Nicolae Iorga era de notorietate în epocă. Cărticica „Strofe cu pelin de mai/contra Iorga Nicolai” a apărut chiar în momentul în care savantul era învestit prim-ministru de regele Carol al II-lea, mai exact la 31 mai 1931. Epigramele cu dedicație erau nimicitoare: „Fie neamţ, chinez, hindus/ Omul din maimuţă vine/ Numai Iorga, ştim prea bine/ Că se trage din Larousse”. Sau: „În răsboiu-ntregitor,/ Fugind de gloata interlopă,/

La 10 noiembrie 1940, cînd România s-a cutremurat, blocul ,,Carlton” (unde Păstorel avea un apartament în care locuia), cu 14 etaje, cu magazine și chiar un cinematograf la parter, ridicat cu doar patru ani înainte, se prăbușește. Sînt peste 200 de morți, dar numărul exact nu va fi cunoscut niciodată. Au scăpat doar paznicul și încă un om: Păstorel Teodoreanu! În mod normal, la acea oră, el ar fi trebuit să fie în pat, victimă sigură. Numai că scriitorul prinsese ora fatidică într-o cîrciumă din apropiere, la un șpriț prelungit. Dis de dimineață, la orele 5, cînd a ajuns în fața fostului său bloc, a realizat proporțiile dezastrului și și-a dat seama ce noroc a avut. De nicăieri a făcut rost de o sticlă de vin, pentru a sărbători faptul că a rămas printre muritori…

Păstorel Teodoreanu a mai trăit și s-a bucurat de viață pînă pe 17 martie 1964. N-a murit nici din cauza vinurilor, nici a femeilor, ci de cancer pulmonar, la 70 de ani. A fost înmormîntat în cavoul familiei Delavrancea, din Cimitirul ,,Bellu”, căci erau rude, nu înainte de a-și formula testamentul în patru versuri de adio: ,,Aici zace Păstorel/ Om ales și spirit fin/ Dacă treceți pe la el/ Nu-l treziți, că cere vin!”. r.m.

Polemici « Controverse

Și totuși, viața...

E tot mai greu să-ți afli liniștea, în noianul acesta de întîmplări ce par să nu aibă nici o noimă și în avalanșa de vești care mai de care mai îngrijorătoare.

Războiul e atît de aproape de granița noastră, și asta ne înspăimîntă. De fapt, ne merităm această soartă, fiindcă l-am ,,biciuit” pe Isus, în marea zi de sărbătoare a nașterii Sale, cînd sînge roșu pe ziduri a curs, în zăngănit de arme și încărcări de puști, iar ,,tigrii” violenței au fost scăpați din cuști. E o fierbere ciudată, manevre militare, mari deplasări de trupe pe mare, pe uscat, ,,încep să scoată capul focoase nucleare, echilibrul lumii s-a rupt, și e păcat”. Auzim doar de înarmări tot mai performante în țările Europei, cu costuri uriașe, dar nimic despre pace. Pare că se dorește o confruntare militară cît mai amplă, în loc de negocieri și oprire a războiului din țara vecină.

Crizele se țin lanț: în energie, electricitate, în producția de alimente. Facturile au explodat și oamenii s-au înspăimîntat. Singura soluție: austeritatea. Adică, pentru a plăti mai puțin, să stingem luminile, să scoatem aparatele din priză, să economisim căldura, apa caldă, apa rece... Păi căldură și apă caldă n-am avut oricum în ultimele trei ierni. Acum, trebuie să renunț și la caloriferul electric pe care-l foloseam, fiindcă factura mă va îngenunchea. Dar voi fi un cetățean exemplu de economisire... Cînd lucrurile astea se întîmplau în regimul trecut, se spunea că e genocid. Acum, ele înseamnă... solidaritate. Dar cu cine? Prețurile rămîn aceleași, urcate pînă la cer, fiindcă profiturile ,,băieților deștepți” nu trebuie să fie afectate, banii noștri trebuie să umple buzunarele lor și ale celor care-i protejează, pentru vacanțe în țări exotice și plimbări cu yachtul... Ni se oferă, cu mare grijă și generozitate, din partea liderilor Uniunii Europene, soluții din cele mai năstrușnice: să ne spălăm cu cîrpa, să facem dușuri în doi, ca să economisim 15% din apă și energie, deocamdată, pentru că ținta, peste cîțiva ani, e de ... 40%, după cum sîntem anunțați de la Bruxelles. Iar de mîncat, să mîncăm cît mai ecologic: făină de viermi, lăcuste

Din Bucure ş tii de altădată

Athénée Palace – „furnicarul“ spionilor şi lumii mondene

Situat în inima Bucureștilor, fiind martor la o mulțime de evenimente istorice din ultimii 110 ani, Athénée Palace reprezintă unul dintre cele mai luxoase și populare repere din Capitală. Hotelul a fost ridicat în zona Palatului Regal (actualul Muzeu Național de Artă), zonă care s-a bucurat de o atenție deosebită în perioada domniei lui Carol I, aici fiind ridicate mai multe edificii-simbol pentru Capitală. Totuși, au mai rămas spații libere unde au fost chemați investitori pentru a „popula” centrul orașului. Un astfel de spațiu se afla pe Strada Episcopiei, colț cu Calea Victoriei, în imediata apropiere a Ateneului Român. Pe acest teren se aflase Hanul Gherasi, deținut de Ivanciu Gherasi, care a funcționat aici pînă în jurul anului 1850. Terenul a fost achiziționat și folosit ulterior de Niculae Neculescu, un proprietar înstărit, venit în Capitală din Rîmnicu-Sărat. Acesta a amenajat aici un hotel care a funcționat pînă la începutul Secolului XX, cînd clădirea a fost demolată pentru a se face loc a ceea ce avea să fie Athénée Palace.

Prima clădire din Bucureşti construită cu beton armat

Clădirea Athénée Palace a fost ridicată începînd cu anul 1912, fiind proiectată de arhitectul francez Théophile Bradeau. Un lucru poate prea puțin cunoscut legat de acest hotel este faptul că a fost prima clădire din București realizată cu beton armat. În spatele hotelului s-a aflat o societate franceză condusă de un baron pe nume Marseille, care dorea să construiască în București un hotel de lux, la standardele celor din marile capitale europene.

Construcția a fost încheiată în anul 1914, hotelul realizat în stil clasic, bogat decorat cu stucaturi și cu o mulțime de decorațiuni deosebite deschizînduși porțile. De asemenea, Athénée Palace și implicit

și greieri prăjiți... Fiindcă grîul, porumbul și cartofii de la noi trebuie să ajungă și pentru cei din zone îndepărtate și mai greu încercate...

Nimeni nu mai știe cum să economisească, de la ce să se abțină – și nu mă refer la cei ce se descurcă oricum, căci cîștigă cît nu pot duce... E vorba de pensionari, de tineri cu salarii mici și copii de crescut... Ca să plătești facturile umflate artificial, nu-ți mai rămîn bani pentru hrană, pentru medicamente. Știm că:

,,Între tinerețe și bătrînețe Noi stăm răstigniți, ca pe cruce. Trupul merge, tot mai greu, înainte Înapoi sufletul ar vrea s-o apuce...

Fiecare e condamnat la moarte Încă de cînd s-a născut

Foarte greu ne obișnuim cu ideea

Marelui mister nemaivăzut...” (Corneliu Vadim Tudor). Dar, cît ne e dat să trăim, n-ar trebui să ne chinuim. Avem dreptul la o viață demnă. Și asta ne-am dorit cînd s-a cîntat pe străzi: ,,Libertate! Libertate!”. Azi, sîntem liberi... să alegem: plătim facturi, sau ne hrănim? Dilema are un răspuns: Și, totuși... VIAȚA!

LILIAnA TETELEA

Bucureștiul au jucat un rol important în Primul Război Mondial, atît pe timp de participare în conflict, cît și înainte ca țara noastră să intre în război.

Modificat radical după doar două decenii

Aici și-a instalat cartierul general mareșalul german Von Mackensen în Primul Război Mondial cînd trupele germane au ocupat Capitala, și tot aici au fost încartiruiți și ofițerii armatei imperiale, între decembrie 1916 și decembrie 1918. Anul 1937 a adus o serie de schimbări radicale fațadei hotelului. Sub coordonarea arhitectului Duiliu Marcu, fațada decorată este înlăturată, aceasta fiind simplificată considerabil pentru a conferi clădirii un aer pur modernist. De asemenea, pe primele trei etaje au fost trasate trei arcade alungite.

Caracterul de cuib pentru dezbateri, intrigi și conspirații a fost amintit și de jurnalistul A.L Eastermann de la publicația londoneză Daily Express, care a pus accentul în memoriile sale de la hotelul Athénée Palace pe „mobilierul său puternic ornamentat, piloni de marmură și aur, candelabre strălucitoare mari, precum și canapele adînci, care te invită la conspirație”.

În perioada interbelică, în special în anii ’30, Athénée Palace a devenit una dintre cele mai populare locații pentru lumea mondenă din București și nu numai. Doamne cochete, oameni politici influenți, vedete și chiar regi, regine sau prințese participau adesea la recepțiile și ceaiurile dansante organizate fie în sala „Le Diplomate”, fie la English Bar-ul din cadrul hotelului, unde se serveau trabucuri și băuturi sau cocktailuri din cele mai fine, într-o atmosferă parcă scoasă din filmele de epocă.

Din păcate, înflorirea adusă de perioada interbelică s-a scurs rapid, iar anii ’40 au adus atît răspîndirea celui de-al II-lea Război Mondial, cît și un puternic seism în București, care, din fericire, nu a afectat structura de rezistență a Athénée Palace, însă a afectat fațada, aceasta fiind „brăzdată” de crăpături vizibile. În timpul războiului, Athénée Palace și-a cîștigat adevăratul renume de „cuib de spioni”. Potrivit scriitoarei Ioana Ieronim, în Athénée Palace existau „linii prin care se poate auzi de la un etaj

motto: „Ce este viața voastră? Nu este decît un abur, care se arată pentru puțin și apoi dispare” – Iacov 4.14 Într-o dimineață am ajuns într-o regiune împădurită din Africa. Într-un sat, un băiat fusese mușcat de un șarpe veninos și, pentru că acolo nu exista nici un medic, familia căuta pe cineva care să-l ducă pe băiat la spitalul din cel mai apropiat oraș. Mi-am oferit ajutorul și am gonit pe drum cu tatăl care îl ținea pe copil în brațe.

Băiatul se dusese în junglă să-și verifice capcanele și, cînd s-a apropiat de una dintre ele, a fost atacat de un șarpe care l-a mușcat. Eram de cîteva ore cu mașina în goană spre spital, iar veninul acționa nestingherit în corpul copilului. La început a gemut de durere, dar cu cît ne-am apropiat mai mult de oraș, cu atît a devenit mai liniștit. Cînd am ajuns la marginea orașului, la doar cîteva minute de spital, băiatul a murit în poala tatălui său la mine în mașină. Și avea doar 12 ani.

Aceasta este o întîmplare tristă, dar adevărată, care ne atenționează pe toți. Nu știm cînd se va sfîrși viața noastră. Mulți speră să mai trăiască decenii. Dar nu există nici o garanție pentru aceasta. Ești pregătit să mori? Ți-ai pus viața în rînduială, ca să nu-ți fie teamă cînd vei ajunge în prezența lui Dumnezeu?

Lucrarea de răscumpărare făcută de Isus Christos la crucea de la Golgota este și pentru tine. Accept-o prin credință, ca să poți ajunge și tu în prezența lui Dumnezeu pentru eternitate!

la celălalt, există puncte din hotel despre care se spune că erau folosite, în care chiar dacă vorbeşti în şoaptă se aude perfect în unghiul opus. Erau jocuri pe care le făceau jurnaliştii americani, care ştiau aceste puncte, şi vorbeau în şoaptă, dînd informaţii false şi observînd spionii germani cum ascultă şi notează. (…) Clădirea însăşi se oferea drept centru de spionaj, diferenţa dintre adevăr si manipulare, totul se petrecea aici în hotel”. De asemenea, aici au fost cazați pe vremea războiului și jurnaliști străini de la publicații cunoscute care au lăsat memorii mai mult sau mai puțin bune, legat de ce se găsea aici. Spre exemplu, corespondentul străin al New York Times, C.L Sulzerberg, a scris în cartea sa „A Long Row of Candles” despre perioada în care a locuit la Athénée Palace: „Aceasta era o unitate de confort cu servicii excelente… un personal corupt căutînd întotdeauna să schimbe banii unui client, la rate de pe piața neagră, și o concurență continuă între femeile de moravuri ușoare pentru a partaja căldura patului unui client”. Și contesa R.G Waldeck a scris despre hotel, numindu-l „centrul Bucureștiului, topografic, artistic, intelectual, politic și, dacă doriți, din punct de vedere moral”.

Din păcate, bombardamentele aviației angloamericane din 1944 au afectat puternic Athénée Palace, o parte din hotel arzînd, iar toate geamurile și decorațiile de sticlă fiind distruse de suflul puternic al exploziilor.

File de istorie

Vasile Alecsandri, diplomat la Paris

Poet şi dramaturg, membru fondator al Academiei Române, om politic și diplomat, Vasile Alecsandri a fost un exponent al generaţiei paşoptiste, puternic implicat în evenimentele revoluţionare de la 1848 şi în mişcarea unionistă.

Lui Alecsandri i-a fost oferit tronul Moldovei, însă acesta l-a refuzat pentru a înlesni calea spre Unirea Principatelor sub sceptrul unui domn mai puţin criticat de politica vremii.

Ca ministru al Afacerilor Străine în primii ani ai domniei lui Alexandru

Ioan Cuza, a colindat cancelariile occidentale pentru a face cunoscută cauza unionistă a românilor.

În urma activității sale ca unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, cînd a redactat împreună cu Kogălniceanu și C. Negri ,,Dorințele partidei naționale din Moldova”, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni, precum și a preocupării permanente de susținere a unității românilor, inclusiv în plan cultural, prin înființarea, sub conducerea sa, a Revistei ,,România literară”, la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu, în anul 1859, Vasile Alecsandri (1821-1890) este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al Afacerilor Externe. A fost trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în favoarea recunoașterii Unirii. În ianuarie 1862 – după ce Al.I. Cuza proclamase deja unirea administrativă, iar Adunările celor două Principate fuseseră convocate pentru prima dată împreună la București, pentru ziua de 24 ianuarie/ 5 februarie 1862 – V. Alecsandri se afla la Paris, de unde trimitea domnitorului o scrisoare de felicitare ca ,,fondator al Unirii”. Anul următor, V. Alecsandri îi transmite lui Cuza alte două misive, al căror conținut îl redăm în continuare, traduse din franceză și publicate pentru prima oară în nr. din decembrie 1981 al Revistei ,,Magazin istoric”.

Împăratul, văzîndu-mă, m-a primit cu aceste vorbe:

«Sînt încîntat să vă revăd, dl. Alecsandri. De mult nu v-am mai văzut».

«Sire, i-am răspuns, sînt fericit de a avea cinstea să mă înfăţişez pentru a patra oară înaintea Maiestăţii Voastre şi să-i aduc o nouă scrisoare din partea prinţului Cuza».

La aceste cuvinte i-am înmînat împăratului scrisoarea Voastră, pe care a primit-o cu plăcere şi a aşezat-o pe birou.

«Ce face prinţul Cuza?», m-a întrebat apoi Maiestatea Sa.

«Foarte bine, Sire!, i-am răspuns, şi o roagă pe Maiestatea Voastră să primească cele mai respectuoase omagii».

«Are şi unele greutăţi acolo?», a adăugat împăratul surîzînd.

«Da, Sire. Alteţa Sa este în neînţelegere cu o parte din Adunare, dar agitaţia acestui partid nu prezintă nici un caracter îngrijorător pentru ordinea publică, căci nu depăşeşte pragul Camerei. Ţara este liniştită, la adăpostul oricărei mişcări anarhice şi îşi vede în linişte de muncile agricole, care fac mari progrese în fiecare an. În timp ce grupul militant din Adunare, îndemnat, fără îndoială, de aspiraţii prea înflăcărate, dar inevitabil exploatate de cîţiva pretendenţi abili, se agită şi depăşeşte cîteodată limitele atribuţiilor sale, naţiunea rămîne fermă în sentimentul său de datorie faţă de stat».

«Şi armata voastră, face Progrese?»

Prima se referă la întrevederea pe care a avut-o, în toamna anului 1863, cu Napoleon III, căruia i-a înmînat o scrisoare din partea domnitorului român. Relatarea amănunțită a întîlnirii și observațiile transmise în cuprinsul misivei sale relevă patriotismul înflăcărat și clarviziunea politică a diplomatului român.

La sfîrșitul anului 1863, socotindu-și misiunea încheiată, Alecsandri trimitea o ultimă scrisoare de la Paris, în care își exprimă recunoștința pentru aprecierile domnitorului la adresa activității sale diplomatice în slujba țării.

O misiune încheiată

,,Paris, 30 noiembrie 1863

Prințe, Astăzi, luni 30 noiembrie, m-am dus la Palatul Tuileries şi am fost introdus la împărat, după o aşteptare de două ore, Maiestatea Sa trebuind să prezideze Consiliul de Miniştri şi să acorde peste treizeci de audienţe diverşilor ambasadori şi altor personaje importante, înainte de a mă primi. Ca şi în 1859, a binevoit să mă întîmpine cu cea mai mare bunăvoinţă, dar audienţa a fost scurtă. Maiestatea Sa mi-a pus cîteva întrebări, la care a trebuit să răspund pe scurt: totuşi, aceste întrebări, în ciuda laconismului lor, mi se par a fi capabile să ne lămurească suficient asupra ideilor care îl preocupă. Vă veţi convinge din citirea acestei scrisori, în care am încercat să transcriu fidel convorbirea mea cu Maiestatea Sa.

«Da, Sire, avem deja treizeci de mii de oameni sub arme, dintre care 25.000, bine disciplinaţi, sînt în stare să intre în luptă. Prinţul, în sînul numeroaselor dificultăţi inerente operei de reorganizare a ţării şi datorate, în mare parte, lipsurilor din Constituţia actuală, şi-a îndreptat toată grija pentru a înzestra România cu o forţă armată potrivită cu resursele noastre. El a urmat sfaturile pe care Maiestatea Voastră m-a însărcinat să i le transmit în 1859 şi a făcut-o în speranţa că va veni o zi cînd va putea, servind interesele ţării sale, să plătească şi datoria sa de recunoştinţă către Franţa».

«Sînteţi mulţumiţi de Misiunea militară franceză?»

«Foarte mulţumiţi, Sire! Misiunea franceză a contribuit mult la instruirea şi organizarea administraţiei militare a armatei noastre».

«Aţi rămas tot timpul în ţara dumneavoastră, de la 1859?»

«Nu, Sire!, am lipsit în mai multe rînduri pentru a îndeplini diferite misiuni în străinătate»...

«Aveţi de gînd să rămîneţi la Paris?»

«Dacă împrejurările o cer, voi rămîne; în caz contrar, îmi propun să mă duc să-mi petrec iarna în Egipt, pentru motive de sănătate. Dacă misiunea va trebui continuată în lipsa mea, ea va fi încredinţată fratelui meu, locotenent-colonelul Alecsandri, care se bucură de toată încrederea prinţului şi care este, în acelaşi timp, agentul său oficios pe lîngă guvernul Maiestăţii Voastre».

«Bine, voi citi scrisoarea prinţului şi, dacă voi dori să răspund, voi însărcina pe fratele dumneavoastră să transmită răspunsul meu prinţului».

«Prinţul are deplină încredere, Sire, că scrisoarea sa va spulbera zvonurile calomnioase pe care duşmanii săi încearcă să le răspîndească...»

Ansamblul întrebărilor pe care mi le-a pus Maiestatea Sa dovedeşte, după părerea mea, o preocupare serioasă în vederea evenimentelor care se pregătesc şi lasă să se întrevadă intenţia împăratului de a destina Principatelor Unite un rol în desfăşurarea acestor evenimente. Scrisoarea Voastră a venit deci foarte la timp pentru a lupta victorios împotriva ponegririlor aduse de inamicii ţării şi pentru a asigura pe împărat asupra sentimentelor noastre, cu privire la politica guvernului său în Orient. Sînt deci îndreptăţit să cred că Maiestatea Sa nu va întîrzia să Vă exprime direct întreaga sa satisfacţie. Şi, acum, cînd noua mea misiune este încheiată, daţi-mi voie să îmi iau rămas bun pînă la primăvară şi să Vă rog de a acorda fratelui meu toată încrederea pe care aţi avut-o pînâ acum în mine. Este un om care o merită şi prin devotament, şi prin inteligenţă, şi prin discreţie.

Vechiul Vostru prieten devotat, V. ALECSANDRI” * * *

,,Paris, 31 decembrie 1863

Iubite prințe, Scrisoarea pe care ați avut prietenia să mi-o transmiteți în legătură cu audiența mea la Palatul Tuileries este plină de lucruri măgulitoare pentru amorul meu propriu, de ambasador oficios a Alteței Voastre. Permiteți-mi totuși să nu iau din ea decît atît cît poate fi de ajuns modestiei mele și să-mi exprim, în schimb, urările mele cele mai sincere pentru fericirea Voastră, cu prilejul Anului nou.

Misiunea mea fiind încheiată, spre mulțumirea tuturor, și neavînd nici un motiv să-mi prelungesc șederea la Paris, îmi propun să plec în Egipt pe la mijlocul lui ianuarie. Sănătatea mea foarte zdruncinată de incidentele felurite ale unei vieți destul de aventuroase necesită influența binefăcătoare a unui climat cald și a unui regim întăritor.

Fericiți cei ce pot să se bucure fără grijă de o tinerețe veșnică și mai cu seamă de avantajele care o însoțesc! Și Alteța Voastră sunteți unul dintre acești privilegiați, iubite prințe, care țineți în mîna dreaptă un sceptru, rîvnit de atîția bărbați urîți, și în mîna stîngă o batistă, rîvnită de atîtea femei frumoase.

Dacă oricine, în afară de Alteța Voastră, iubite prințe, ar suprinde profesiunea mea de credință filozofică, s-ar preface poate că-și acoperă fața dintrun sentiment de falsă pudoare, după pilda lui Tartuffe (celebrul personaj al lui Molière). Și totuși, acestor convingeri, dobîndite dintr-o lungă experiență, le datorez faptul că sînt poet și că am pierdut prisosul părului meu, lucru de care nu mă plîng!

Continuați deci, iubite prințe, să iubiți România, această frumusețe naivă și minunată în același timp, la stăpînirea căreia aspiră atîția puternici și neputincioși de pe pămînt, și fiți convins că lucrînd pentru fericirea ei, Veți face foarte fericit pe vechiul Vostru prieten devotat, V. ALECSANDRI.

P.s Feriți-vă, în viitor, de indiscreția birourilor de poștă europene. Acolo lectura este foarte la preț, drept care nimeni nu are vreun scrupul în a deschide cu îndemînare plicurile. În scrisoarea Voastră îmi spuneți (că sînt) un bătrîn misit: gluma e nostimă, dar mi s-a părut puțin riscantă în împrejurările de față”. r m

Uniforma de diplomat a lui Vasile Alecsandri

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Dramele din viaţa unui împărat

S-a născut la 18 august 1830 într-unul din cele mai frumoase palate ale Europei – la Schönbrunn din Viena. A fost încoronat la 18 ani, în 2 decembrie 1848, ca împărat al Austriei. În 24 aprilie 1854 – la 24 de ani – s-a căsătorit cu o frumoasă prințesă bavareză. A trăit 86 de ani și avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Europei: 68 de ani. S-ar putea spune, privind doar această scurtă biografie, că împăratul Austriei Franz Iosif – căci despre el este vorba – a avut o soartă privilegiată. Nu a fost deloc așa. Viața lui a fost presărată de numeroase drame. Ziarul „Epoca” – numărul din 2 septembrie 1898 – sintetiza povestea dramelor din viața longevivului împărat.

Revoluția și refugiul

„Nu există în istoria omenirei exemplul unui domnitor care să fi îndurat atîtea lovituri ca bătrînul Împărat Frantz losif al Austro-Ungariei. În 1848, cînd în ziua de 2 decembre s-a urcat pe tron, atît Austria cît şi Ungaria se aflau în plină revoluțiune. După cîteva luni, ungurii au detronat la Dobriţin pe Frantz Iosif, proclamînd pe Kossuth guvernator general al Ungariei Independente. Tot pe atunci, Frantz Iosif, împreună cu membrii familiei Habsburg, s-au refugiat din Viena la Linz, apoi la Salsburg şi pe urmă la Olmuetz, dinaintea furiei revoluţiunei.

Războiele pierdute

Pe la sfîrşitul anulul 1850, izbucneşte războiul dintre Austria, Italia şi Franţa; armatele austriace au fost înfrînte şi coroana habsburgică lipsită de frumoasa Lombardie. Prin anul 1860 au urmat o serie de lupte diplomatice cu Prusia, o serie de lupte politice între familia Habsburg şi unguri, care s-au sfîrşit în 1866 cu un război sîngeros cu Prusia, din care Austria a ieşit zdrobită la Koenigraetz, coroana Habsburgilor lipsită de Silesia şi egemonia Hahsburgilor asupra familiilor domnitoare din Germania distrusă.

Drama de la Mayerling

A urmat apoi împuşcarea fratelui împăratulul Frantz Iosif, împuşcarea împăratului Maximilian al Mexicului; după cîţiva ani, înnebunirea cumnatei sale, a împărătesei Charlotte. După cîţiva ani, sinuciderea vărului său, genialul Rege al Bavariei, Ludovic al IIlea, care într-un moment de demenţă s-a aruncat în lacul Stahremberg de lîngă München, unde a murit.

Abia s-a stins ecoul dramei de la lacul Stahremberg, şi vine vestea catastrofei de la Mayerling, în 1888, cînd singurul fiu al bătrînului monarh, moştenitorul de tron Rudolf, a fost ucis. După această catastrofă îngrozitoare a urmat melancolia sfîşietoare ce cuprinsese pe nefericita Împărăteasă Elisabeta (celebra împărăteasă Sissi). Apoi înnebunirea Regelui Orton al Bavariel, vărul şi cumnatul lui Frantz Iosif. În 1893, cade de pe

cal Archiducele Renier, fratele împăratului, şi după trei zile de suferinţe încetează din viaţă. Alte drame din viața împăratului

În 1894 moare Archiducele Carol Ludovic, fratele împăratulul şi, curînd după aceasta, moare şi şeful familiei Habsburg, Archiducele Albrecht. În 1895 se împuşcă din greşeală, la o vînătoare din Chişineu (Crişiana) Archiducele Ladislas (notă: nepot prin alianţă al lui Franz Iosif) care după cinci zile de groaznice suferinţe, încetează din viaţă.

Cu cîtva timp mai înainte, se pierde între valurile Oceanului Pacific Archiducele Ioan.

În 1897, Ducesa dʼAlençon, cumnata împăratului şi sora împărătesei Elisabeta, cade victimă catostrofei de la Bazarul de Caritate din Paris şi cadavrul carbonizat abia putu fi recunoscut. Și acum, în mijlocul luptelor celor mai grave dintre popoarele austro-ungare, acum, cînd urma să serbeze cu mare pompă jubileul său de 50 de ani de domnie, o mînă criminală asasinează pe împărateasă” (articolul „Suferinţele unui împărat”, ziarul „Epoca”, numărul din 2 septembrie 1898).

Asasinarea soției – Împărăteasa

Elisabeta a Austriei (Sissi)

În 1898, în pofida numeroaselor avertizări privind posibile tentative de asasinat, Împărateasa Elisabeta a AustroUngariei, cunoscută mai degrabă sub numele de Sissi, a călătorit incognito la Geneva, unde s-a cazat la frumosul Hotel Beau-Rivage. O coincidență nefericită a făcut ca în acele zile, pe străzile Genevei să umble și un anarhist italian în căutare de victime cu sînge nobil.

La 13.35, în ziua de sîmbătă, 10 septem brie, Sissi și însoțitoarea ei, Contesa Irma Sztáray de Sztára et Nagymihály, au părăsit hotelul Beau-Rivage și au luat-o pe jos, pe malul lacului Geneva, îndreptînduse spre port, pentru a se urca la bordul vaporului Genève cu direcția Montreux. La un moment dat, tînărul Luigi Lucheni, un anarhist italian în vîrstă de 25 de ani, s-a apropiat de ele și s-a prefăcut că se împiedică, lovind-o pe Sissi parcă pentru a-și menține echilibrul. De fapt, totul fusese doar o manevră pentru nu trezi suspiciunile celor din jur. Lucheni o înjunghiase în piept pe împărăteasă fără ca nimeni să-și dea seama, nici măcar victima. Fost mason, muncitor la căile ferate și fost valet al Prințului de Aragon, Lucheni plănuise inițial să-l ucidă pe Ducele de Orléans, pretendent la tronul Franței, care trebuia să se afle la Geneva în acea perioadă. Lucheni a citit însă într-un ziar că împărăteasa Sissi s-ar afla în oraș, cazată la Beau-Rivage, și a decis că ea ar fi o țintă mult mai bună. Oricum, în concepția lui, toți aristocrații erau la fel și meritau să moară; însă o împărăteasă era o țintă mult mai bună decît un simplu duce. Avea ulterior să

declare următoarele: „Sînt anarhist prin convingeri... Am venit la Geneva să ucid un suveran, cu scopul de a da un exemplu celor care suferă și celor care nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți poziția socială. Nu conta pentru mine cine era suveranul pe care-l ucid. Nu am lovit o femeie, ci o împărăteasă; aveam în minte Coroana”. Ulterior, la proces, cînd va auzi mărturii despre personalitatea celei pe care o ucisese, Lucheni a părut că-și dă seama că alesese persoana nepotrivită. După ce Lucheni a înjunghiat-o, împărăteasa s-a prăbușit la pămînt din cauza ciocnirii cu atacatorul, dar nu și-a dat seama ce se întîmplase. A fost ajutată să meargă pe jos pînă la navă. Atunci, Sztaray, care pînă în acel moment o ținea strîns de braț pe Împărăteasă, i-a dat drumul, iar Sissi și-a pierdut imediat cunoștința. Sztaray a chemat un doctor, dar cum nu se afla nici unul la bordul navei, a intervenit una dintre pasagere care era infirmieră. Sissi a fost dusă pe puntea superioară și așezată pe o bancă. Atunci, Sztaray i-a desfăcut corsetul pentru a putea respira mai bine. Sissi și-a revenit pentru cîteva momente, dar și-a pierdut din nou cunoștința. Curînd, împărăteasa și-a dat ultima suflare.

Cînd Franz Iosif, aflat atunci la Hofburg, în biroul său, a primit telegrama prin care era înștiințat de moartea soției sale, primul lui gînd a fost că Sissi s-a sinucis. Abia după aceea a mai primit un mesaj detaliat prin care i se spunea că a fost ucisă. Împăratul a fost de acord să se facă o autopsie, care a fost efectuată ziua următoare la Geneva. Doctorii au descoperit că arma lui Lucheni pătrunsese 8.5 cm în pieptul lui Sissi, străpungînd un plămîn și inima. Împărăteasa a fost în stare să mai meargă pînă la vapor doar datorită corsetului foarte strîns care a încetinit hemorargia. Doctorii au ajuns la concluzia că Sissi nu ar fi putut supraviețui. Trupul ei a fost pus într-un sicriu elaborat, din plumb și bronz, și trimis înapoi la Viena cu trenul. Pe sicriu au fost inscripționate cuvintele „Elisabeta, Împărăteasă a Austriei”; ungurii s-au simțit foarte ofensați, mai ales avînd în vedere apropierea dintre Sissi și Ungaria, astfel că au fost adăugate apoi cuvintele „Regină a Ungariei”.

Cît despre Lucheni, el a fost prins în aceeași zi. A declarat că a acționat singur, fapt pus la îndoială de autorități pentru că Elveția devenise gazda multor refugiați politici din întreaga Europă, și nu era exclus ca italianul să facă parte dintr-un complot care să pună în pericol și viața împăratului.

Iată știrile care consemnează acest asasinat în presa românească:

● „Împărăteasa Elisabeta a Austriei a fost asasinată la Geneva azi după amiază, de un anarhist italian. Noutatea sosită aci la orele 7 seara a provocat un doliu imens”.

● „Împărăteasa Elisabeta părăsise hotelul BeauRivage spre a face o plimbare la muntele Blanc. Pe drum, la îmbarcaderul vaporulul, a fost lovită de un anarhist, anume Luccheni, italian de origine, care i-a înfipt un pumnal la inimă. Sîngele apăru. Doamnele de onoare au urcat pe împărăteasa pe vapor, care a plecat. Dar imediat s-a întors, căci împărăteasa leşină. Împărăteasa a fost transportată la hotel pe o targă, unde sosiră şi doctorii Galatz şi Mayer, precum şi un preot. La orele 3.50 minute împărăteasa muri. Ştirea aceasta a sosit la Hofburg la orele 5 seara, printr-o depeşă adresată de doamnele de onoare, contesa Szataray, Naag şi Michaly către contele Paar. Acesta a încunoştiinţat pe Împărat, care se afla la castelul Schönbrunn, lîngă Viena” (ziarul „Epoca”, numărul din 1 septembrie 1898).

Dramele nu s-au oprit însă odată cu asasinarea împărătesei Sissi în anul 1898. Moștenitorul la tron, arhiducele Franz Ferdinand, băiatul fratelui său mai tînăr Karl Ludwig, a fost asasinat la Sarajevo de studentul sîrb Gavrilo Princip în 28 iunie 1914. Asasinatul a declanșat Primul Război Mondial, conflagrație care avea să ducă în anul 1918 la destrămarea Imperiului Austro-Ungar. O dramă pe care împăratul Franz Iosif nu a mai trăit-o. El murise cu doi ani mai înainte, la 21 noiembrie 1916. r.m. Mayerling, 1889

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (144)

Artele în Dinastia Tang (14)

Caligrafia (12)

Vestigii istorice ale caligrafiei (3)

Cărțile descoperite în Dunhuang sînt scrise în diverse stiluri, ca stilul liber, cel cursiv, cel oficial și scrierea în sigilii. Autorii lor erau scriitori profesioniști. Există și cărți de litografii ale unor lucrări caligrafice renumite, create de Ouyang Xun, Li Shimin (împărat din Dinastia Tang) etc. În aceste cărți se pot observa și diferite idiomuri ale minorităților naționale chineze. În anul 1990 a debutat lucrul la compilația intitulată „Colecția Bibliotecii Naționale de Cărți Antice din Dunhuang“. Această lucrare a fost publicată în 2005 la Editura „Beijing Library Press“ și reprezintă un model pentru caligrafii zilelor noastre.

Cărțile risipite din Loulan. Loulan a fost unul din cele 24 de regate din vestul teritoriului dinastiei Han la granița cu Dunhuang. Loulan a reprezentat un centru important pe Drumul Mătăsii. Era un regat mic, dar faimos. În 1901 au fost descoperite fîșii de lemn și cărți risipite în zona fostului regat Loulan. Aceste cărți includeau documente oficiale, scrisori personale și manuscrise. Ele datează din perioada 265-439. Cărțile risipite din Loulan reprezintă cele mai vechi materiale scrise cu cerneală. Autorii acestor materiale sînt, în principal, ofițeri și soldați, iar stilurile aparțin scrierii oficiale, cursive, libere și în sigilii. Ideogramele variază de la dezordonate la elegante, redînd o imagine a stilului de viață al oamenilor din epoca respectivă. În anul 1999 s-a realizat „Marele Compendiu al Cărților Risipite din Loulan“, care a fost publicat de Editura „Tiandi Press“ și care reprezintă cea mai completă carte despre cărțile din Loulan.

Mari caligrafi din istoria Chinei. Pe măsură ce practica și înțelegerea Caligrafiei au început să se dezvolte și să se aprofundeze, au apărut numeroși caligrafi reprezentativi pentru diverse epoci. Prin mult exercițiu, unii dintre aceștia au lăsat multe lucrări de valoare, iar alții au adus contribuții majore prin cercetări

Bolile și Istoria (22)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (2)

Un european care a dezvoltat o rezistenţă specifică faţă de tipul de malarie cauzat de P. vivax este încă susceptibil de a se îmbolnăvi de cel provocat de P. falciparum.

Paraziţii au o existenţă interesantă, înmulţindu-se asexuat în fluxul sangvin uman şi completîndu-şi ciclul vieţii lor sexuale în corpul ţînţarilor. Concret, paraziţii sînt injectaţi în organismul uman prin muşcătura femelei de ţînţar anofel, trec prin mai multe stadii, se cuibăresc în globulele roşii, hrănindu-se cu hemoglobina şi distrugînd învelişul celular, spre a elibera produse toxice, din digestia hemoglobinei.

Aceste toxine provoacă atacul tipic de malarie: faza rece, cea fierbinte şi, în sfîrşit, cea de transpiraţie abundentă. Primele semne de malarie apar la circa două săptămîni după ce subiectul a fost înţepat de ţînţari, debutul variind în funcţie de numărul de paraziţi injectaţi prin muşcătură. Această perioadă de incubaţie reprezintă timpul necesar pentru ca paraziţii, care se înmulţesc în ritm alert, să formeze un număr suficient de mare – cîteva sute în fiecare milimetru cubic de sînge – pentru a afecta sănătatea victimei. Sînt necesare între 48 şi 72 de ore pentru ca toate celulele roşii să fie invadate şi distruse, şi apoi eliberate toxinele în sînge.

Cum toţi paraziţii inoculaţi de un ţînţar se află în acelaşi stadiu de dezvoltare, iar creşterea lor are un nivel constant, atacurile de malarie apar la intervale regulate de timp. Din acest motiv, un anumit tip de malarie a primit numele de „friguri de a treia zi”, descriind un atac ce survine după fiecare 48 de ore. „Frigurile de a patra zi”, unde atacurile se succed la 72 de ore, sînt provocate de o altă specie de Plasmodium, care are un ciclu de

și studii, rezumînd teorii importante privind creația caligrafică. Îi vom prezenta, pe scurt, doar pe cîțiva dintre aceștia, majoritatea trăind și creînd în timpul Dinastiei Tang. Li si, numit și Tong Gu, a fost un mare politician, scriitor și caligraf din dinastia Qin. La recomandarea acestuia, împăratul Qin Shihuang a desființat celelalte șase regate ale Chinei și le-a unificat într-un singur stat, primul stat centralizat din China, atestat istoric. Li Si a fost cel care a unificat ideogramele din întreaga țară și a inventat tehnica de scris în sigilii mici.

Wang Xizhi, numit și Yi shao. Era supranumit „Înțeleptul Caligrafiei“, deoarece era Maestru în numeroase tehnici de scriere, ca Stilul Oficial, Stilul Cursiv, Stilul Standard și Stilul Liber. El și-a însușit tehnicile capodoperelor de Caligrafie și și-a format propriul său stil. Lucrările caligrafice ale lui Wang Xizhi au influențat foarte mult generațiile ce i-au urmat. Cea mai renumită lucrare a sa este „Prefață la Pavilonul Orhideei“, care a fost considerată cea mai bună formă de scriere liberă din China. Din nefericire, lucrarea originală s-a pierdut, iar în prezent nu mai există decît o copie. Fiul lui Wang Xizhi, numit Wang Xianzhi, a fost și el un caligraf renumit. În istoria culturii chineze, tatăl și fiul sînt numiți împreună „Ez Wang“.

Zhong Yao a fost un caligraf renumit, care a creat scrierea standard și este considerat părintele acestui tip de scriere. Operele lui caligrafice au influențat major generațiile ce i-au urmat. Chiar și Wang Xizhi și alți caligrafi au studiat și au învățat acest tip de scriere.

Ouyang Xun, numit și Xinben, s-a născut în actualul oraș Changsha, din provincia Hunan. A fost avansat la gradul de ofițer în perioada Dinastiei Tang. El a învățat stilul de scriere de la Wang Xizhi și, ulterior, a integrat stilurile din nord și sud. Ouyang Xun era extrem de priceput în scrierea standard și în scrierea liberă și se califică în top patru cei mai buni caligrafi de la începutul Dinastiei Tang, împreună cu Yu Shinan, Chu Suiliang și Xue Ji. El a lăsat în urmă numeroase lucrări caligrafice pentru generațiile care i-au urmat.

Chu Suiliang, numit și Deng Shan, s-a născut în Hangzhou și a fost numit ofițer în timpul împăratului Tang Gaozong. El a învățat caligrafia din operele lui Ouyang, Yu Shinan și Wang Xizhi. Treptat, și-a format propriul stil de scriere. Chu Suiliang era foarte priceput

dezvoltare mai îndelungat. Tipul predominant de boală în Africa, cauzat de P. falciparum, este cunoscut sub numele de „frigurile cotidiane”, căci aici atacurile sunt aproape continue şi prin aceasta, mult mai periculoase. Ele provoacă adesea moartea rapidă dar, dacă decesul nu survine de la primul atac, iar subiectul continuă să fie infectat de paraziţi, atacurile ulterioare nu se vor mai manifesta decît prin simptome similare unei răceli banale, cu febră moderată.

„Frigurile de a treia zi“, ca şi cele „de a patra zi“, rareori duc la decesul bolnavilor, avînd tendinţa de cronicizare, fapt ce slăbeşte organismul persoanelor afectate, făcîndu-l mai puţin rezistent la alte maladii. Această deteriorare permanentă a stării de sănătate se datorează desigur anemiei rezultată prin distrugerea de către paraziţi a hemoglobinei, pigmentul care asigură transportul oxigenului în organism. Prin urmare, dacă malaria va ataca o comunitate, imunitatea tuturor membrilor acesteia va avea de suferit. Iată motivul pentru care exploratorii Secolului XIX, ajungînd în regiuni infectate de malarie, au remarcat înfăţişarea bolnăvicioasă a locuitorilor de acolo şi existenţa lor vrednică de plîns. Malaria pare să fi atins apogeul extinderii sale pe continentul european în Secolul XVII, cînd foarte puţine zone au scăpat neatinse de morbul fatal. Oliver Cromwell, născut într-o zonă mlăştinoasă, la Fenland, a suferit de malarie toată viaţa şi a murit pe 3 septembrie 1658, cuprins de un grav puseu de „friguri de a treia zi“. Autopsia efectuată asupra cadavrului său a relevat că splina îi era îmbibată cu o materie uleioasă, asemănătoare drojdiei. De altfel, afectarea splinei, care este fie mărită, fie brăzdată de fisuri, fie inundată de hemoragii spontane, reprezintă un simptom specific fazei terminale a malariei. Cheagurile de sînge produse de hemoragii se infectează şi formează abcese ce provoacă moartea, ca urmare a toxicemiei. Malaria a fost o maladie relativ

în scrierea standard și în scrierea liberă. Ideogramele sale erau îndrăznețe și puternice.

Pe numele său Li shimin, împăratul Tang Taizong a fost al doilea împărat al Dinastiei Tang. El era fascinat de scriere și admira caligrafia lui Wang Xizhi, considerînd-o cea mai frumoasă. Drept urmare, a confirmat statutul acestuia în istoria caligrafiei, folosindu-și autoritatea imperială. Li Shimin era talentat în scrierea cursivă, iar ideogramele sale erau somptuoase și pasionale.

Xue Ji, numit și Si Tong, s-a născut în actualul județ Wanrong din provincia Shanxi. A învățat caligrafia de la Yu Shinan și Chu Suiliang. Xue Ji era maestru în scrierea standard și, ulterior, și-a creat propriul stil de scriere.

Zhang Xu era priceput în scrierea cursivă și liberă. Stilul său de scriere standard era larg și provocator, iar stilul cursiv era ghidat de lucrările lui Wang Xizhi și Wang Xianzhi. Zhang Xu avea slăbiciune pentru băutură, motiv pentru care majoritatea lucrărilor sale au fost realizate cînd era beat. Cu toate acestea, împăratul l-a numit caligraf imperial. El a lăsat în urmă numeroase lucrări faimoase.

Yan Zhenqing, numit Qingchen, s-a născut în provincia Shandong și a fost ofițer, precum și profesor pentru fiul împăratului. El a început să învețe caligrafia de mic copil și a învățat tehnica de ținere și utilizare a pensulei de la Chu Suiliang și Zhang Xu.

Yan Zhenqing era talentat în scrierea standard, liberă și cursivă. Stilul său standard a dus la shimbarea tehnicii obișnuite, fiind numit „Stilul Yan“.

Liu Gongquan, numit și Chenken, a fost profesor pentru fiul împăratului. Era priceput la scrierea standard, învățînd stilurile lui Yu Shinan și Ouyang Xun. Cu ajutorul lucrărilor anterioare, Liu Gongquan și-a format propriul stil caligrafic, numit „Stilul Liu“.

În afară de cei prezentați au mai existat și alți caligrafi renumiți în China veche, mai ales în Dinastia Tang. Mulți dintre ei erau nu doar caligrafi, ci și pictori, poeți, scriitori, demnitari și chiar împărați, precum am arătat în acest material. Multe dintre aceste faimoase lucrări caligrafice nu erau simple scrieri, ci adevărate poezii și opere de artă. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

comună în Anglia pînă pe la 1840, după care incidenţa sa a scăzut rapid, pentru ca după decenii să devină o raritate, fiind întîlnită doar pe Insula Sheppey, în largul coastelor britanice. Un medic din epoca respectivă, trecînd în revistă bolnavii din spitalul său, aminteşte cazul unui bărbat care, deşi nu călătorise niciodată în afara graniţelor Angliei, se îmbolnăvise totuşi de malarie, în 1874. El locuia la Plumstead Marshes, o localitate situată nu departe de Londra, de care era despărţită doar de apele Tamisei. Acest amănunt bizar denotă că ţînţarul Anofeles poate trăi şi în ţările unde boala a fost eradicată, iar oamenii pot fi infectaţi printr-o introducere accidentală a paraziţilor malariei.

Pînă în Secolul XVII, doctorii tratau malaria în aceeaşi manieră ca oricare altă febră. Mulţi practicieni recunoşteau două tipuri de febră, „intermitentă“ şi „continuă“, clasificare care deseori ducea la adevărate dezastre. Aplicarea de purgative, dieta drastică şi luarea de sînge erau printre cele mai acceptate „remedii“, dar ele nu făceau de fapt altceva decît să grăbească sfîrşitul bolnavului, şi aşa slăbit de anemia cauzată de boală. În 1632, spaniolii au trimis din Peru scoarţa unui copac despre care se credea că ar avea efecte miraculoase împotriva malariei. „Scoarţa“, cum a rămas cunoscut acest straniu leac, are o poveste care merită aflată.

Vreme de mulţi ani s-a crezut că această coajă de copac, numită cinchona, şi-a luat numele de la contesa de Chincon, soţia guvernatorului din Peru, care a fost vindecată de o febră rebelă, rezistentă la orice tratament, luînd o infuzie din acest leac popular printre băştinaşi. Drept ofrandă, ea a distribuit doze gratuite de cinchona locuitorilor din Lima şi a adus cu sine cîteva doze şi la întoarcerea în Spania, unde de asemenea scoarţa de copac a devenit un remediu unanim apreciat. (va urma)

F REDERIC k C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Antropologia românească de ieri şi de astăzi

Fac ce fac și, periodic, revin la o carte care m-a cucerit: ,,Narcotice în cultura românească. Istorie, religie, literatură”, semnată de scriitorul Andrei Oișteanu O tot răsfoiesc și mă minunez din cîte elemente se constituie antropologia românească de ieri și de azi, în care plantele psihotrope au un rol important. Adept al sincronismului întîrziat, autorul vede fenomenul ca pe o parte intrinsecă a antropologiei europene, care își are rădăcinile în Antichitatea greacă și latină. Formal, cercetarea sa cuprinde fenomenele proprii genezei unui popor – precum istoria, religia, limba, stema, portul popular, folclorul, băuturile și bucătăria, obiceiurile și tradițiile. Aceeași importanță o acordă și însemnelor naționale, dovezi ale propășirii Principatelor Române, începută odată cu Pacea de la Adrianopole din 1829 –Drapelul, Imnul, Constituția, Suveranitatea națională. Pînă și drogurile vitale – alcoolul, cafeaua și tutunul – și-au găsit un loc în nomenclatorul antropologiei românești. Ba chiar și milenara dihonie cu origini tracodace este analizată. După opinia scriitoarei Sabina Fati, la acest capitol românii sînt întrecuți doar de georgieni care, cum se spune, cînd se adună doi inși într-un loc, de îndată își întorc spatele și înființează două partide. Tot despre universul românesc vorbește și sociologul Vintilă Mihăilescu, în cartea sa, ,,Scutecele națiunii și hainele împăratului. Noțiuni de antropologie politică”. Cartea este, de fapt, o culegere de eseuri, publicate, mai întîi, în Revista ,,Dilema veche”, și tratează despre diferite aspecte anormale, întîlnite în bezmetica societate românească din ultimele trei decenii, cînd lucrurile au scăpat de sub control și țara este în derivă spre neunde, de fapt, spre autodistrugere, așa cum se vede foarte clar peste tot pe stradă, în tramvai, în familie. Dar, mai ales, la televizor, unde mass-media vizuală și-a propus să-și delecteze și să-și educe abonații cu însemnele libertăților democratice euro-americane: violențe de tot felul, gunoaie, șobolani și cîini vagabonzi, manele și bătăi între clanurile țigănești, prostie și imoralitate, accidente de circulație. Pe scurt, antropologie românească de ultimă oră.

Și criticul Dan C. Mihăilescu (simplu omonim al celui dinainte), prin cartea sa ,,Plăceri vinovate și datorii împlinite”, s-a înscris la cuvînt pe marginea subiectului anunțat chiar în titlu. Încă de la primele pagini ale cărții, ne învăluie cu o atmosferă de tristețe provocată de mai mulți factori, chiar dacă recurge la un limbaj umoristicoludic. Cauzele sînt mai multe. În primul rînd, că mersul belaliu al istoriei ne-a împins alături de niște ăia: turci, țigani, unguri și ruși, care și-au vărsat patologia în venele noastre, punîndu-ne în situația, prin alăturarea fondului nostru barbar cu elitele rafinate, să ne trezim că sadismul nostru exterior s-a transformat într-un masochism interior. I-am citit cu interes pe cei 3 scriitori cam de același leat cu mine și mi-am dat seama că așa ceva, cioburi de antropologie și rădăcini geto-dace și balcanice, precum și extensii europene se regăsesc, în toată splendoarea lor, și aici, la Mălăieni, lîngă Turnu Măgurele, unde se varsă Oltul în Dunăre, ducînd în Marea Neagră, în afară de gunoaie și otrăvuri chimice, elemente de civilizație româno-turcă de altădată.

Pomana, element specific antropologiei româneşti

Românii, scrie D.C. Mihăilescu, n-au cultura minimalismului gastronomic, așa cum au alții. La ei, mesele festive au dimensiuni monstruoase: hîrdaie de ciorbă, mii de sarmale, viței întregi la frigare, munți de chiftele, clătite și gogoși. Iar polonicul și mîna țin loc de tacîmuri. De băut, beau mult și prost, făcîndu-și ficatul franjuri. Românului i se pare sadic să dea la masă cîteva frunze de salată, două măsline și o scobitoare. În schimb, au cultura colivei. Cînd i-a venit rîndul la însurătoare, o mamă și-a sfătuit fiul cam așa. La 20 de ani, să se însoare cu o italiancă. Astea sînt arzoaie și deci

potrivite pentru un armăsar ca el. La 40 de ani, să lase italianca și să ia o franțuzoaică. Astea sînt rafinate și știu cum să-și protejeze bărbatul: culcîndu-se cu ații. Iar mai încolo, după 50 de ani, să o lase pe franțuzoaică și să ia o româncă. Fac astea niște pomeni sen-za-ți-o-na-le!

Ajungînd aici, să vă povestesc o întîmplare. Moș Lică, vecinul meu, avea un solar. Dar mai avea și o pompă veche cu care își uda straturile de legume. Într-o zi, mașinăria s-a sfărîmat și degeaba s-a căznit să o dreagă. În ziua următoare, mi-a făcut o vizită Cîtică al Pinții, vecinul meu. Și văzîndu-l pe ăla cum se canonește cu pompa, a intrat în curtea lui atît de hotărît, încît am crezut că vrea să-i tragă o scatoalcă pentru afrontul adus mă-sii toamna trecută. Dar, nu: din două învîrtituri de șurubelniță, a rezolvat problema. Pința luase o amendă de la polițistul satului, pe motiv că-l făcuse de rîs pe moș Lică, azvîrlindu-i în curte o sticlă cu țuică și o jumătate de cozonac, așa cum prevăd uzanțele antropologice locale atunci cînd cineva nu vine la nunta fie-tii și nici nu trimite bani sau vreun cadou: socrul mare să-i trimită o mostră din ce s-a dat la masă, poate ca să-l oftice că n-a onorat invitația. Să le fi trimis, da, a încuviințat polițistul satului, dar nu să i le fi aruncat peste gard, ca la milogi, și harști! i-a tăiat amenda. Cîtică însă ținuse mai mult la prestigiul lui de mare meșter în aparatele astea electrice decît la onoarea mă-sii, rămasă nereperată pînă-n ziua de azi. Bine mă, Cîtică, l-am luat la rost cînd a revenit în curtea mea, ăsta o amendă pe mă-ta, și tu îi repari pompa pe degeaba? Ce treabă e asta? Lasă, bre nea Codine, n-ai văzut ce bătrîn e? Îmi făcui pomană cu el...

Chestia asta cu pomana în natură îmi aduce aminte de o altă întîmplare de pe la noi.

Ajuns în acest punct, nu știu cum să o iau, ca să fiu mai bine înțeles. Să zicem că tu, cititorule, nu te mai ajungi cu banii și te duci să culegi sparanghel în Germania. Dar, te duci cu inima îndoită, fiindcă ți-a rămas acasă muierea paralizată de la niște saci cu uruială pentru porci, pe care îi cărase cu spinarea. Îi luase toată partea stîngă, ochi, gură, o mînă și un picior. Dar, tacto, încă om în putere, îți zice dute, Gogule, taică, la sparanghel, că am eu grijă de Niculina ta. Și se ține de cuvînt, căci angajează o văduvă din sat, să o spele pe aia de două ori pe zi, că, de mîncat, îi dădea el cu lingura. Dar, ce să vezi? Paralizata auzea din odaia ei cum tacto o călărea pe amărîta aia, că nu era așa bătrînă și îi mai și plăcea. Și tu, Gogu din Germania, afli ce făcea ăl bătrîn și îl suni din Germania: bine, mă tată, nu ți-a fost rușine, om bătrîn, să mă sune vecinii că, uite, mă, ce face tacto, nesimțitule!... Buun. Dar, rămas fără tuta aia, într-o seară, a scăpat caii-n lucernă, că om era și el, și aproape că a dărîmat patul cu amărîta aia paralizată. Lumea nu simțise nimic. Pînă cînd, chemîndu-l la o țuică fiartă, mi-a povestit ce i s-a întîmplat, și mă grăbesc să vă spun și vouă, distinși cititori și grațioase cititoare, neuitînd de tradiționalul deznodămînt: Mă, Codine, mă apucase sărăcuța de gît cu mîna aia neparalizată și gemea, tot gemea... Și atunci eu mi-am zis în gînd: să fie de sufletul Mariții, muierea mea...

Criză mare, monşer...

Cum se mai schimbă lumea asta doar în cîteva decenii! Pe vremea tinereții noastre, erau alți oameni și alte valori morale. Părinții noștri, țărani la origini, ne tot îndemnau să punem mîna pe carte, căci numai așa am fi scăpat de sărăcie. Ieșeam ingineri și inginere, medici, economiști și profesori și ne duceam în provincie, unde ne trimitea repartiția guvernamentală. De stat, stăteau acolo 3 ani doar fraierii, căci, de regulă, după 1 an, reveneam lîngă familie. Duceam o existență cenușie, ce-i drept, însă lipsită de șocuri și convulsii. N-aveam grija zilei de mîine, ca acum. Peste tot nu se vorbea decît despre România, țara mea de glorii, țara mea de dor, și mîndria de a fi român. Europa o cunoșteam mai mult din cărți și reviste (La Tour Eiffel, Michelangelo, Peter O’Toole...). De la televizor, aflam altceva: droguri, șomaj greve și exploatare. Mai multe știam despre Varna și Crimeea, unde mergeam să ne bronzăm, și nu ne mai tăcea gura, povestind ce văzuserăm acolo.

Acum, situația este alta. Despre Românica se vorbește doar că e o țară horror: crime, violuri și accidente de circulație, țigani și bătăi cu topoare și pistoale, gunoaie, hoți și cerșetori, corupție generalizată, Băsescu și Iohannis. În zilele noastre, tinerii nu mai au decît un singur ideal: să plece de aici cît mai repede. La muncă, la furat, la cerșit sau prin căsătorie, nu contează, numai să plece unde-or vedea cu ochii, căci aici nu mai e de trăit. Getuța a absolvit Limbile Străine și după ce a funcționat o vreme ca profesoară, s-a măritat cu un doctor bătrîn și au tăiat-o în Franța. I-am revăzut vara aceasta. Veniseră în concediu la Mamaia și se lăudau că au bani. Aveau pe dracul! Dacă aveau, s-ar fi dus în Corsica sau în Bali, nu la Mamaia, printre gunoaie, manele, țînțari, hoți și prețuri uriașe.

Moş Ioniţă, un personaj despre care doar se vorbeşte

Mare figură, mătușa Firuța! N-are copii și, de cînd a rămas văduvă, iernează la noi, în București. Simpatică și cu darul povestirii, ne vorbește numai despre nenea Ioniță, iertat să fie de păcate.

– E-he, Ioniță, unde mi-oi fi tu acuma, își începe ea litania. Mai ții minte cum mă rupeai cu bătaia?...

– Dar, ce făcea, mătușică, nenea Ioniță?, inisist eu să povestească.

Atîta așteaptă mătușa, să-i dau ghes, că, pe urmă, nu se mai oprește.

– Să vezi, măiculiță, tocmai își scosese fierea și, cînd l-am externat, doctorul ne-a sfătuit să-l ducem nițel și la psihiatrie, să-l vadă și ăia, că începuse s-o ia razna. În spital, înjura doctorii și dădea cu papucii după asistenta care îi punea perfuzia. Adevărul e că, toată viața, Ioniță fusese un țîcnit, dar, ca să-l internăm la Bălăceanca era prea de tot și ne rîdea satul... Doamne, și ce urît făcea cînd îl apucau năbădăile.

– Păi, ce făcea, mătușică?

– Ce făcea? Să-ți spun numai una. Doctorul îi spusese să mănînce cît mai puțin. Dar, el înțelesese pe dos. Cînd se așeza la masă, bătea din palme ca un bimpașă, și ne cerea să-l servim, mie și nepoată-mii Aurica. Eu, ca femeia grăbită, îi puneam strachina cu demîncare dinainte și îmi vedeam de treburi. Atunci îl apuca: Fă, fir-ați, da-v-aș de curve, că vă omor! Nenorocitelor și împuțitelor, să plecați de la ușa mea! – Taci, Ioniță, că ne aud vecinii... El, nimic: ne firuia ca pe niște țigănci. Nu spun că îmi băga mîna în păr, lua toporul de lîngă ușă și mă tîra pînă la buturuga din fața magaziei de lemne, să-mi ia capul?... Degeaba țipam și mă zbăteam, el o ținea pe-a lui, te omor, fă! Pe urmă, ne-am învățat minte. Cînd bătea din palme, că i-e foame, îi întindeam masa la umbră, aduceam farfuriile una într-alta, lingura, furculița și cuțitul, ca la restaurant, și așteptam comanda: țuica, pîinea, ciorba, ardeiul... Mai departe, avea altă dambla: să stăm drepți lîngă el, poate ne mai cere și altceva. Ioniță, ne rugam, stăm din treabă, de ce ne chinui, că te vede Dumnezeu! Dar el clefăia înainte și închidea ochii de plăcere. Dacă insistam cu rugămințile, se oprea din mîncat și ne arăta cu degetul toporul. Din cînd în cînd, ne făcea semn cu privirea, să-i turnăm în pahar sau să-i dăm sarea ori muștarul. La desert, trebuia să avem neapărat plăcintă cu mere și mult zahăr, boala lui, altfel, ne știa tot satul...

Mătușa se oprește din relatare și respiră adînc, nu atît din oboseală, cît mai ales emoționată de cele spuse. Apoi reia dezvăluirile.

– Două ore fix petrecea Ioniță la masă. Atunci îi ziceam să-ți fie de bine! Îl luam de braț și îl duceam în odaia lui, la culcare, somnul de după masă, morticica, bine că l-a luat moartea! Îl așezam în pat și îl învăleam cu plapoma. Cînd afară erau 30 de grade, nebunul se învălea cu plapoma! Își găsea culcușul între perne și odată mormăia: să n-aud musca!

– Dar, după asta, în sfîrșit, răsuflați și voi, nu?

– Ce să răsuflăm, măiculiță? Că, pe la 6 seara, ne pomeneam că iese din oaia lui, buhăit de somn, și striga la noi: azi nu mai mîncăm, fir-ați ale dracului?!

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Testamentul lui Avram Iancu

„Colonelul Sprigensfeld, comandantul districtului, trimitea pe capul moților lui Avram Iancu execuțiuni militare și se silea din răspureri să-i înduplece a renunța la pretențiilor lor. Arestă pe cîțiva tribuni, pe care-i bănuia că fac agitațiune. Iancu fu urmărit de poliția secretă, care-i supraveghea fiecare pas pe care-l făcea. În sfîrșit, fu numită de către guvernatorul Schwarzenberg o comisie mai favorabilă românilor din munți. Dar Iancu nu stete de vorbă nici cu aceasta, afirmînd dreptul moților asupra tuturor pădurilor din munți. Aceasta se petrecu scurt timp înainte de sosirea împăratului în Transilvania, un eveniment care grăbi pentru eroul nostru deznodămîntul. Românii făcură mari progrese pentru ca să primească în vara anului 1852 pe tînărul împărat Franz Joseph în așa chip ca suveranul să se convingă de devotamentul lor. Bărnuțiu și Maiorescu instruiră pe cei mai de seamă fruntași ce să ceară de la monarh cu această ocazie.

a doua zi, dis de dimineață. Dar Iancu nu se mai prezintă.

Fără îndoială că în toată atitudinea lui trebuie să constatăm o lipsă de logică, o inconsecvență ciudată, care era simptomul prevestitor al unei boli crunte.

Avram Iancu se prezentă la Schwarzenberg, care era în Deva, cu o delegație de popor, cerînd ca împăratul să viziteze și Munții Apuseni. Dorința-i fu îndeplinită și împăratul veni din Banat în Ardeal, trecu de la Deva peste Mureș la Brad, Baia de Criș pînă la Hălmaj cu trăsura, iar de la poala muntelui Găina călare pe la Vidra de jos în sus, pe dinaintea casei lui Iancu și s-a oprit către seară în Cîmpeni, în 21 iulie 1852.

Avram Iancu nu s-a prezentat în fața împăratului. El stăruise ca monarhul să vină în munți, pregătirile au fost executate cu îngrijirea, cu cheltuiala și cu oboseala lui. La poalele muntelui Găina, unde trebuia neapărat să fie prezent, se retrage, dar îl așteaptă în Cîmpeni printre privitori, cum a făcut și la Cluj, unde a condus 120 de călăreți. Seara tîrziu s-a prezentat Iancu la cartierul împăratului, cerînd să fie primit în audiență. Adjutantul generalului Grune nu-l anunță, sub cuvînt că monarhul obosit s-a culcat, și îl invită să se prezinte

Lumea regilor şi culisele ei

De ce se dau regii în vînt după absurdități (1)

Pînă cu două generaţii în urmă, împăratul Japoniei era nevoit să-şi petreacă în fiecare dimineaţă cîteva ore purtînd coroana imperială, aşezat pe tron – ca o statuie, fără să mişte din mîini sau din picioare, din cap sau din ochi, absolut neclintit. Potrivit credinţei, numai aşa erau asigurate liniştea şi pacea în imperiu.

Premisa că în monarhii poporul ar trebui să trăiască în nevoi pentru conducătorul său este în orice caz contrazisă, deoarece suveranul există exclusiv pentru supuşii săi.

Eticheta curţii avea iniţial foarte puţin de-a face cu asigurarea vizibilităţii grandorii regale şi absolut nimic cu garantarea unei vieţi opulente pentru regi. Renumitul antropolog James Frazer a studiat formele de conducere din arhipelagurile Pacificului pînă în jungla africană şi pe înălţimile Anzilor – stabilind de fiecare dată acelaşi lucru: în aproape toate orînduirile sociale arhaice, regele este considerat centrul dinamic al universului, presupunîndu-se că orice mişcare a sa – orice întoarcere a capului, orice ridicare a mîinii –ar influenţa nemijlocit natura. Cu cît este mai reliefată poziţia suveranului, cu atît trebuie să respecte mai multe tabuuri, ele determinîndu-i toate acţiunile, mersul şi statul pe loc, mîncatul şi băutul, somnul şi veghea. Aşa cum se spune în Vechiul Testament, că poporul evreu în exodul din Egipt nu-şi poate înfrînge duşmanii în luptă decît dacă Moise îşi ţine braţele ridicate, în monarhiile arhetipale binele şi răul depind literalmente de fiecare mişcare a regelui. Eticheta predominantă a curţilor

Prietenii și adversarii săi căutau, ce-i drept, alte explicații. Dar nu există decît aceasta. Sufletul lui Iancu, profund decepționat, nu mai răzbea lupta, iar mintea sa fu copleșită de o ceață care-i distrugea judecata limpede. Și totuși, el nu se lăsa încă înfrînt cu desăvîrșire, deși nu mai dispunea de puterea care ajută omul să țină pînă în capăt firul logic al gîndirii. Îndată după călătoria împăratului, starea lui Iancu nu se mai putea ascunde. În fine, un ultim act de brutalitate săvîrșit de către jandarmeria austriacă făcu să izbucnească boala cu toată puterea.

Iancu fu invitat la Alba Iulia în septembrie 1852. Ajuns acolo, fu arestat, și un sas nemernic, pe nume Hohn, după ce l-a pus în fiară, într-una din zile l-a pălmuit. Apoi fu dus la Sibiu, unde i se dete voie să stea în casa vechiului său prieten, Ilie Măcelar. Cu un cinism fără de pereche, toate autoritățile care au făcut cercetare în cauza arestării lui Iancu au raportat că ea s-a făcut «din greșeală și din excesul de zel al organelor subalterne». Nici una nu a pomenit însă și de maltratarea eroului din munți.

După sosirea lui Iancu la Sibiu, guvernatorul Schwarzenberg ar fi vrut să-l facă a primi o funcție la Sibiu ori la Viena. Dar Iancu a refuzat statornic. Tatăl său, care veni în curînd după aceea la Sibiu, nu mai văzu decît ruina trupească a celui mai strălucit erou pe care l-au avut românii din Ardeal. Doinind cu un farmec nespus de dulce din fluier, el colindă apoi vreme de douăzeci de ani satele din Munții Apuseni, tot atîtea mărturii ale faptelor sale vitejești. «Eu nu-s Iancu, eu sînt numai umbra lui Iancu, Iancu e mort», zicea, de cîte ori îl agrăia vreun prieten cunoscut. Și astfel se strecura

europene, cu sutele ei de prevederi care reglementează şi interconectează totul, pînă în cele mai mici amănunte, nu provine, cum se afirmă deseori, din Spania, ci de la ducii Burgundiei. Filip cel Bun (1396-1467) a fost cel dintîi care a hotărît să se alcătuiască un fel de corp de legi din convenţiile recomandate la curte. Scopul cel mai important al acestui codice de comportament era plasarea monarhului deasupra aristocraţiei – ţinîndu-i astfel pe nobili, politicos, la distanţă. În vremea regelui spaniol Filip al II-lea (1527-1598), ceremonialul de curte a fost desăvîrşit, atingînd forma sa cea mai rafinată. Cu dezavantajul că Filip însuşi s-a transformat în prizonierul unui păienjeniş inextricabil de precepte şi reguli, îşi putea vizita soţia în apartamentele ei doar respectînd un ceremonial amănunţit. Întîlnirea era stabilită cu multe zile înainte; şi cînd, în sfîrşit, venea vremea, regele trebuia să se înveşmînteze în straiele prescrise (uniformă neagră de curte, cu mantie) şi să-1 aştepte pe mareşalul curţii, care apărea în cele din urmă şi îl conducea de-a lungul unor nesfîrşite serii de apartamente, printre doamnele şi domnii de curte înşiraţi de-a lungul pereţilor, împietriţi şi muţi. Ajuns în faţa apartamentelor reginei, calea trebuia să-i fie deschisă de un grande special desemnat pentru prilejul respectiv, cu un sfeşnic, urmat de un al doilea cu o carafă cu apă, abia după aceea putea să intre şi regele – flancat de înalţi funcţionari de stat. În apartamentele private ale reginei era adunat nucleul interior al curţii regale. Coregrafia ceremoniei era atent studiată, în aşa fel încît suveranii să intre simultan în camera desemnată. Spaţiul era pregătit corespunzător pentru scopul întîlnirii – reproducerea. După ce aşezau sfeşnicul şi carafa, curtenii se puteau retrage solemn, în ordinea rangului, unul după celălalt, pentru a aştepta în încăperi alăturate ieşirea regelui şi a reginei, de data aceasta pe uşi diferite. Este la limita

timpul încet. Craiul Munților nu mai depănă povestea neamului său în dimineața de 10 septembrie 1872, el se stinse în Baia de Criș, unde petrecea mai cu plăcere.

La înmormîntarea care avu loc în 13 septembrie luă parte o imensă mulțime. Treizeci de preoți, în frunte cu protopopul Mihelțieanu, prohodiră pe mortul neamului românesc și îl petrecură pînă sub uriașul gorun al lui Horia, unde fu așezat pentru odihna de veci.

Prin fatalitate, însă, Avram Iancu n-a putut fi, nici după moarte, pe de-a întregul al poporului său. Dușmanul i-a pîngărit memoria, iar poporul românesc a fost oprit de-a se peregrina și de-a se închina la mormîntul său. Personalitatea eroului pe care poporul cu drept cuvînt l-a numit, în zilele sale fericite, Craiul Munților, a fermecat însă și generațiile noastre, care am crescut sub oblăduire străină. De aceea la lumina libertății naționale, care acum s-a înfăptuit, figura lui Avram Iancu trebuie s-o așezăm alături de bătrînii descălecători și inimoșii făuritori de țară. Încă un cuvînt despre Testamentul lui Iancu, un mărgăritar al naționalismului românesc, pe care trebuie să-l reproducem în întregime:

Ultima mea voință!

Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat pînă acum, durere, fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu cîte zile mai pot avea; un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărît dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutoriu la înființarea unei academii de drepturi, tare crezînd că luptătorii noștri cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele.

Cîmpeni, 29 decembrie 1850

Avram Iancu, advocat și prefect emerit“.

Sursa: Extras din volumul „Avram Iancu”, Prof. dr. SILVIU DRAGOMIR, Institutul de Arte Grafice, București, 1924

miracolului că din asemenea ceremonii oficiale apăreau cu adevărat urmaşi. Filip al II-lea şi Maria a Portugaliei l-au procreat astfel, în cele din urmă, pe Don Carlos, cel ridicat în slăvi de Schiller şi de Verdi. Ceremonialul de curte spaniol a fost preluat de rudele habsburgice ale casei domnitoare spaniole. Deosebit de entuziasmat s-a arătat împăratul baroc Leopold I. În vremea Mariei Thereza, rigurosul ceremonial spaniol de curte a adoptat o agreabilă nuanţă vieneză, fiul ei Iosif al II-lea, „modernizatorul”, l-a redus la un minimum necesar, sub împăratul Franz Joseph s-a întors la linia birocratic-pedantă, ceea ce i s-a datorat în primul rînd legendarului mareşal al curţii, prinţul Montenuovo. Personalitatea acestuia trebuie să fi fost dominată de complexe. În realitate nepot de gradul al doilea al împăratului, ca fiu nelegitim (al contelui Neipperg), el nu avea voie să se considere membru al familiei imperiale. Şi compensa asumînduşi rolul de paznic exagerat de sever al ceremonialului de curte. Spre exemplu, la căsătoria Sophiei, contesă Chotek, sora străbunicii mele Oktavia, cu principele moştenitor Franz Ferdinand, Montenuovo s-a distins prin modul în care a făcut-o să simtă pe mătuşa mea, ori de cîte ori se ivea prilejul, că, potrivit rangului ei de simplă contesă, nu corespunde standardelor de soţie a urmaşului la tron. Dacă cei doi participau la un ceremonial, nu aveau voie niciodată să intre simultan în sală, ci doar unul după celălalt, principelui moştenitor deschizîndu-i-se ambele canaturi ale uşii, iar mătuşii mele doar unul. La recepţii, baluri şi cu alte prilejuri oficiale, nu avea dreptul să apară alături de soţul său, ci la capătul cortegiului, în spatele celor din urmă arhiducese.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

CORNELIU VADIM TUDOR ȘI METAMORFOZA POEZIEI PATRIOTICE Sapte ani fãrã Tribun ,

(urmare din pag. 1)

Din dragostea mea pentru poezie am înclinat preferința pentru lirica poetului, sublim moment pentru a-i reciti o parte din cărțile de poezie și a mă lăsa învăluit de fluidul incandescent al unui anumit vers – versul de factură patriotică – cel care încinge ca un brîu tricolor opera poetică a lui Corneliu Vadim Tudor, chiar dacă, și în poezia de dragoste, mitologică, religioasă, cea cu reflexe de pastel, cu izvoare istorice ori portretistice, a lăsat posterității pagini memorabile.

Dar, chiar fixîndu-mă la aceste areal poetic, încîntat de alegerea finală, n-am putut depăși handicapul unei selecții obiective, ponderea gravitațională a multor volume croite pe aura inconfundabilă a dragostei de Țară, de Pămîntul Natal, de oameni și locurile care au înnobilat Istoria acestui Popor, de evenimente declanșatoare de mișcări populare și de revoluții cu profund substrat popular, cîntărind sensibil în orientarea dorită.

În acest demers publicistic, generat de un eveniment comemorativ cu rezonanță emoțională copleșitoare, un ghid benefic l-a constituit predoslavia (prefața) semnată de Eugen Barbu la cartea „Poeme de dragoste, ură și speranță”, publicată de Corneliu Vadim Tudor în anul 1981, la Editura „Eminescu”. În puține rînduri, dar într-o condensație aproape exhaustivă, și într-o plasticitate inovatoare a limbii, marele prozator al celei de-a doua jumătăți a secolului trecut ne-a desenat un remarcabil profil literar al poetului, străpungînd opacitatea unei critici literare în derivă speculativă, explorînd viscerele tenebroase ale „luptei de clasă”, și înălțînd la rang de operă literară făcături efemere, văduvite de fiorul liric al creatorului nativ, speculații literare și jocuri de cuvinte infantile, străine de poezia românească.

Iată cum, într-un mod direct, chiar la începutul prefeței, Eugen Barbu face diferența dintre opera cu adevărat poetică a lui Corneliu Vadim Tudor și a semănătorilor de cuvinte în brazda unei Limbi Românești încîlcite și sterpe: „Într-o lume de poeți în care bate vîntul lepădării de lirism, unde anticalofilia declarată devine program iar Apollon este suspect că are acte false, apariția unui liric pur, de o perfectă ingenuitate, surprinde și, mai ales, jenează. El strică jocurile iresponsabilității ce au dus la ruinarea versului, impune rigorile uitate, cheamă la o rece judecată. Trapeziștii cuvîntului privesc cruciș la ceea ce numesc ei «tradiționaliști», adică «învechiți», adică «poeți de altădată», rima încurcă, ritmul e o necunoscută pentru semidocții care trag cu urechea în alte părți. Prévert a fost înfiat cu mare pompă și tras pe românește de la caneaua cu vin trezit a unei culturi, moartă de mai bine de 200 de ani, trăind numai prin jonglerii și calambur”.

După această punere la punct, vine, ca o ghilotină, concluzia autorului romanului „Groapa”: „Unei asemenea maniere de a lua peste picior istoria și sfinții ei înecați în sînge, descăpățînați, împunși, gîtuiți, pieriți de glonț, Corneliu Vadim Tudor i-a preferat glasul hrisoavelor din superba grădină încuiată a cronicarilor, cîntînd aria gravă a pătimirii naționale”. Cred că nu puteam găsi o caracterizare mai reală și mai ideală decît acest citat, la tema invocată în titlul acestui articol, acum, la 7 ani de cînd glasul celui care a „stricat jocurile iresponsabilității ce au dus la ruinarea versului” s-a perpetuat doar prin litera scrisă, prin acest tezaur nepieritor al cărților semnate cu numele celui care a fost Corneliu Vadim Tudor!

Elogiul Patriei

Patrie – Patriotism – o sintagmă cu valențe naționale ireductibile, din care poetul Corneliu Vadim Tudor și-a extras seva unei bune părți a operei sale poetice, înnobilînd sentimentul de apartenență la acest binom inepuizabil, așa cum a făcut-o, cu un veac înainte, și Poetul Național, nemuritorul Mihai Eminescu. Aducînd la lumină aceste versuri închinate celor mai sfinte amintiri pentru un popor: Patria, Pămîntul, Eroii, Credința, Părinții, Iubirea, nu facem decît să cinstim numele și amintirea poetului Corneliu Vadim Tudor –român patriot, prin fibra sa națională, cu irizări dacice – într-o vreme de prigoană a adevăraților patrioți, și de înălțarea pe soclul strălucitor al Patriei a unor uzurpatori și trădători de Țară, după cum îi vedem aievea în comportamentul lor nedemn.

Răsfoim cu degetele fila cărții, care parcă vibrează la atingerea paginii îngălbenite, și citim cu ochii larg deschiși, ca într-o rugă solemnă, versurile așezate sub catapeteasma întregii sale creații poetice –ELOGIUL PATRIEI. Titluri cu semnificații profunde și cu ecou care trece dincolo de Munții Carpați închid în sintagma lor o parte din inima și din visul poetului: „Într-un chenar de aur și de maci”, „Iubirea de pămînt”, „Eroul necunoscut”, „Elogiu de toamnă”, „Baladă de primăvară” (din volumul amintit); „Poporul român”, „Rugăciunea lui Avram Iancu”, „Ultima noapte a lui Nicolae Iorga”, „1 Decembrie 1918” (din volumul „Saturnalii”, 1983); „Baladă pentru domnul Tudor”, „Eroilor neamului”,

„La patrie”, „Cerbii lui Mihai Viteazul” (din volumul „Carte românească de învățătură”, 1981); „Moare un țăran”, „România, sat fără cîini” (din volumul „Poems”, 1998, publicat în 8 limbi: română, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă și arabă).

Trecînd dincolo de titluri, poemele lui Corneliu Vadim Tudor reflectă puritatea sentimentelor poetului, subjugate mobilului primordial al esenței sale lăuntrice – Elogiul Patriei. Iată cum, înrămînd într-un filigran de versuri portretul patriei, Corneliu Vadim Tudor ne fixează cîteva repere nemuritoare, prin care ne definește acest cuvînt sublim – Patria:

„Toate trec de parcă n-ar fi fost vor muri grandoarea și minciuna zilele de praznic și de post –patria rămîne totdeauna

Zorile se năruie și cresc poate mîine nici nu se arată totul e predestinat firesc –patria nu moare niciodată

Au sperat și-au pătimit frumos generații-n veci sacrificate zeii sînt sub soare de prisos patria e mai presus de toate

Patria nu-i stemă nici cuvînt nu e spațiul însemnat pe hartă de la leagăn pînă la mormînt patria ne e de-a pururi soartă

Patria e-n noi și împrejur aur stins cu fumul de aloe ea e brațul încordat matur chiar pe armă de va fi nevoie Însăși steaua ce-o avem în cer suferă de dragoste de țară fie-mi dar îngăduit să sper –patria-i speranță milenară”. (din volumul „Carte românească de învățătură”)

Extrapolînd poetica versurilor de mai sus în direcția înțelegerii filozofiei noțiunii de patriotism, de patriot, descoperim îngemănarea pînă la suprapunere a acestei noțiuni cu semnificația intrinsecă a reprezentării Patriei în viziunea Poetului. Iată dovada – explicația Dicționarului pentru cuvîntul Patriot: „Persoană care își iubește patria, care manifestă atașament față de ea, devotament față de popor, respect

Corneliu Vadim Tudor și mentorul său literar, Eugen Barbu

față de tradițiile lui înaintate, față de limba și cultura lui, mergînd pînă la sacrificiu în apărarea libertății și independenței patriei”. Cunoscînd lupta politicianului Corneliu Vadim Tudor pentru apărarea întocmai a valorilor enunțate în acest paragraf de Dicționar, putem afirma, fără a exagera, că întreaga viață și-a pus-o în slujba Patriei, atingînd chiar sacrificiul suprem. Ultimele cuvinte ale frazei de mai sus fac trimitere la ceea ce cunosc mulți români, anume că moartea prematură a fostului senator și președinte de partid a fost accelerată de confruntările de idei cu adversarii politici, dar și cu mulți detractori din lumea literară – surmenajul fizic și presiunea psihologică, atacurile suburbane și permanente la care a fost supus au constituit „ingredientele” sfîrșitului neașteptat al patriotului și omului de cultură care a fost Corneliu Vadim Tudor.

Trăind cu intensitate emoția dragostei față de elementele vitale ale unei Țări și ale unui Neam, poetului nu i-a fost greu să transfigureze aceste sentimente în versuri de o frumusețe (artistică și epică) rară, așa cum am descoperit și în ultimele două strofe din poemul „Poporul Român”:

„Poporul e împărăția, în întregime și în parte el e coconul ce se naște și-i veteranul de război el e bărbatul și femeia îndrăgostiți pînă la moarte și e orația de nuntă pentru aceste vremuri noi

Poporul e asceza noastră cu preț suprem al libertății el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății și e destinul României pe care au vînat-o toți”. (din volumul „Saturnalii”)

Folosind cuvîntul „asceză”, în ultima strofă, punîndu-l cu semn de egalitate cu poporul, poetul nu doar că produce o metaforă sublimă, dar adîncește semantica acestui cuvînt, chemînd în ajutor rigoarea Dicționarului care ne transpune în lumea, uneori, greu de intrepretat, a Religiilor lumii: „Asceză = Ansamblu de exerciții fizice și spirituale, «mortificatoare», practicate de unii călugări creștini, musulmani, budiști etc.”.

Suferința, căci despre ea este vorba, și nicidecum la figurat, i-a fost lui Corneliu Vadim Tudor crucea pe care a purtat-o veșnic printre noi, fără a se plînge și a îngenunchia, rezervîndu-și plăcerea – așa cum o face și în ciclul „Poeme de dragoste, ură și speranță”, din volumul omonim – de a o transpune în versuri memorabile:

oh, n-aș fi crezut să mă mistui așa sînt singur, și-atît de aproape de moarte noroc că sînt tare, și cred în ceva și-nalț cîteodată un templu de carte în care pe voi să vă pot lăuda”.

Cu unele amendamente critice (valul presiunii criticilor dogmatici l-au determinat să-și exprime unele îndoieli în ceea ce privește iubirea și bucuriile), voi trece de cealaltă parte a baricadei, reliefînd și sentimente și trăiri care i-au înnobilat sufletul poetului. Printre atîtea „fulgere” și „tunete”, Corneliu Vadim Tudor – soțul și tatăl iubitor – a avut răgazul (chiar dacă, asemenea unui soldat de pe front) să iubească și să fie iubit, imaginea luminoasă a acestui sentiment uman fiind reprezentată la poet prin versuri de o neasemuită dulceață și naturalețe, țîșnită din lava fierbinte a năvalnicei sale tinereți. Și, să nu uităm, dragostea și iubirea fiului față de părinți, imortalizate în versuri duioase și mișcătoare.

În „Eroul Necunoscut” (pildă în stil vechi), precum este subtitrat titlul de mai sus, Corneliu Vadim Tudor, în vers și în ritm de baladă, ducîndu-ne cu gîndul la „Miorița”, „Monastirea Argeșului”, „Iancul Jianul”, „Gruia lui Novac”, „Balada lui Pintea”, „Toma Alimoș” – cu unele linii și paradigme paralele – în 242 de versuri, și într-un crescendo emoțional, ne face părtași la suferința și moartea unui erou anonim, unul dintre nenumiții eroi care stau la temelia Statului Român – același Stat care n-a știut, în multe momente-cheie, să venereze măcar amintirea acestora.

vlașca ei și graiul blînd Tricolorul fluturînd și-o holdiță de grîu sfînt cîrja neamului cea dreaptă și-o mîndrie înțeleaptă

întru slava lor curată, poate să mai moară-o dată!” (din volumul „Poeme de dragoste, ură și speranță”) Citești și te minunezi. Baladă, imn, feerie istorică, canon emoțional – toate aceste interpretări, luate la un loc sau separat, apar ca un corolar de curcubeu în creația poetică a lui Corneliu Vadim Tudor, întotdeauna mesajul poeziei – indiferent în ce cheie este scris – ne pune în temă cu disponibilitatea complexă a poetului de a se exprima în cea mai curată limbă românească, în demersul său de iubitor de Țară, de Popor, de Istorie, de Eroii acesteia. Într-un asemenea decor al creației poetice, constituie o mare bucurie, dublată de o mare cinste, faptul că, la trecerea celor 7 ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, încercăm să întoarcem istoria acelor ani printr-un remember de natură poetică, încărcîndu-ne ființa, cu acest prilej, cu dragostea pentru tot ce este românesc, generată și infuzată de tezaurul operei literare vadimiste.

Introducerea în temă este impresionantă, chemîndune să plonjăm într-o realitate dominată de o faună și floră acaparatoare, peste care se proiectează umbra eroului:

„Frunză verde de agată pre cea vale rourată printre spini și sîngerică unde șerpii cap ridică sub patlagini și culbeci doarme un flăcău pre veci fărʼ de giulgiu și pitaci doar cu candelă de maci de maci și de stînjenei pîlpîie moartea prin ei”.

„Eu știu ce credeți: vă par tuturora lup tînăr la sînge, flămînd și grăbit prea aspră e lupta, ce greu bate ora eu prea timpuriu am intrat și-am albit și fulger, și tun, și n-am timp de iubire frumoasele simțuri ostatice-mi sînt am inima grea, ca un vast cimitir e flori vechi și cenușă se spulberă-n vînt nu am bucurii, nici iluzii deșarte

Amplificînd peisajul din „Miorița”, într-o personificare fără lacrimile prelinse pe obraji, autorul ne încarcă imaginația cu fiorii trăirii laice a unui moment cu deznodămînt funebru: „nu-s hrisoave nici cutume c-a trecut și el prin lume nici un bocet nu-l jelește după lege, creștinește trupul nu i-a fost spălat nici grijit, nici bălsămat nu i s-au jertfit comori nici dalmatice, nici flori pe afet nu l-au purtat în drapele înfășat și de prapuri mîngîiat”.

Totuși, pentru a demonstra că sacrificiul „eroului necunoscut” nu a fost în zadar, autorul îl pune pe acesta, ipotetic, în postura de a vizualiza, peste ani, situația din Țară, inclusiv horele din sat, frații, animalele din gospodărie și, bineînțeles, fata iubită: „poartă iie despicată/ tot în fluturei lucrată/ ușoară ca lebăda/ se zbat țîțele prin ea”, pentru ca, în finalul acestei jertfe umane – asemenea răstignirii pe cruce a lui Christos – să apară răsplata jertfei „eroului anonim”: „Și mai vede-ntre icoane în fereștri daco-romane ce i-a fost mai drag sub soare –scumpă România Mare

Spațiul literar în care a trăit și a creat Corneliu Vadim Tudor este de o varietate încă nepătrunsă. După cum se poate constata, după dispariția pămînteană a poetului, critica literară autohtonă (și așa, o bună parte era partizană cosmopolitismului politic și veleitarismului de gașcă literară) nu mai este interesată de adevăratele valori care au scris Istoria Literară a acestei Țări înainte de anul 1989: Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Ion Alexandru, Radu Theodoru.

Cu toate acestea, opera lor va dăinui, nu doar în cărți, ci și în inimile celor care i-au citit (inclusiv în manualele școlare) și i-au iubit.

În ceea ce privește poezia patriotică a lui Corneliu Vadim Tudor, simbolizînd o creație cu metamorfoze izvorîte dintr-un naționalism luminat, aceasta va dăinui, indiferent de cursul Istoriei României și, implicit, de cursul Istoriei noastre Literare.

Avea dreptate Eugen Barbu, cînd, în aceeași prefață, referindu-se la încadrarea lui Corneliu Vadim Tudor în familia lui Goga și Cotruș, nota: „El și-a făcut vocea, – la început mi se impusese printr-o limpiditate de prunc literar pe care numai Labiș o mai avea la anii săi; acum el folosește o goarnă, cu clopot cu care dă alarma: da, mai avem inamici ai patriei; da, mai avem codoși; da, mai avem trădători pe care poezia poate să-i înfiereze cu dangaua ei necruțătoare, lăsîndu-i pe veci cu semnul infamiei pe umăr. Asumîndu-și ieșirea din serele convenabile ale climatului dulce unde nu-i nici durere, nici întristare, dar în care intră repede uitarea ca un musafir la ea acasă, Corneliu Vadim Tudor și-a luat o mare răspundere, de care cred că e conștient”.

Da, „patroane”! După cum s-a văzut, a fost destul de conștient, iar clopotul cu care a dat alarma Corneliu Vadim Tudor mai bate și astăzi, pentru a trezi România la realitate...

Notă: Acest articol a fost conceput pentru numărul trecut al revistei, dar, în contextul parastasului care a avut loc pe data de 10 septembrie, am decis, împreună cu redactorul-șef al revistei, domnișoara Lidia Vadim Tudor, să amînăm publicarea lui în favoarea reportajului comemorativ.

Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Nicolae Vaschide - povestea unui român genial

„Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tînăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungînd director de laborator de psihologie patologică al Școalei de HauteÉtudes (azilul de Villejuif; notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la École des Hautes-Études din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vîrstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormîntarea lui Vaschide s-a putut vedea cît știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tînărul savant (...)”.

Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la Universitatea din București: „Întîiul și la facultate, a trecut licența în litere Magna cum laudae. De pe scările Universității s-a scoborît și cu o tovarășe de viață la braț: d-șoara Victorița Zamfirescu, fiica profesorului universitar din Iași, vecina lui de bancă la cursul de filosofie al d-lui Titu Maiorescu”. Evenimentul care i-a schimbat destinul

Studii de psihologie experimentală

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul „Adevērul“ în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care ne-a stîrnit curiozitatea și ne-a motivat să încercăm să recompunem, măcar în parte, biografia acestui savant român genial. Nicolae Vaschide (1874 – 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sînt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare. „6 Decembrie 1874 (notă: dată cf. calendarului iulian; biografiile savantului menționează data nașterii cf. calendarului gregorian: 19 decembrie 1874). Ziua Sfîntului Nicolae. Orașelul Buzău era vătuit într-un strat proaspăt de zăpadă. Pe str. Carol, la No. 32, într-o casă modestă, un copil apărea la lumina vieții. Lunile și anii se scurg în mers domol, fără schimbări deosebite, în timp ce băiețelul se înalță, trece prin clasele primare și de acolo intră în gimnaziul local. Chipul îi era dăruit cu o marcă a frumuseții cum rar întîlnești, iar flacăra inteligenței izvora clocotitoare ca lava unui vulcan, care are puterea să se reverse cît ochiul poate cuprinde zările. Directorul, om cult și devotat învățămîntului, nu întîrzie a-și da seama de calitățile excepționale ale tînărului Nicolae Vaschide. Îl supraveghează și îi dirijează de aproape studiile, trimițîndu-l ca bursier la liceul Sfîntul Sava, apoi la Facultatea de litere. Cunoștința cu filosofii i-a deschis cel mai minunat drum. Descartes, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Leibnitz l-au atras pe dată”.

După absolvirea Școlii medii din Buzău, Nicolae Vaschide și-a continuat studiile la liceul din orașul natal și la Colegiul Sfîntul Sava din București. Bunul său prieten, scriitorul și publicistul Radu D. Rosetti, rememora acei ani: „Pe Nicolae Vaschide l-am ales dintre toți, acum optsprezece ani, dintre colegii de la internatul Sf. Sava. Ne-au legănat copilăria împreună crăcile bătrînului salcîm din curtea internatului, în care ne suiam în splendidele zori de mai, chipurile să preparăm examenele, dar în realitate să cetim pe Lucrețiu, clasicul nostru favorit; împreună am admirat, în amurg, de pe acoperișul aceluiași internat, pe cînd ceilalți colegi jucau rișca prin grădină, melancolicele apusuri din cetatea lui Bucur, cînd cupolele vechilor biserici par aprinse în bătaia soarelui; împreună am petrecut în urmă multe vacanțe la Buzău, lîngă tușica de o sută de ani, care ne istorisea, rîzînd de frica noastră copilărească, cum a mîncat ea la Constatinopol plăcintă cu carne de om...”.

Anul 1894 a adus în viața viitorului savant un eveniment care urma să îi schimbe destinul: „Take Ionescu, pe atunci ministru al instrucției publice, aduce la universitate pe un profesor francez, Alfred Binet, director al laboratorului de psichologie experimentală al Școalei de Înalte Studii de la Sorbona. Nicolae Vaschide, entuziasmat de lecțiile profesorului, făcea dări de seamă prin ziare și devine astfel în curînd amicul acestuia. Binet îl povățuiește să vină la Paris pentru a-și termina studiile, oferindu-i în același timp un loc în laboratorul său”. Același eveniment este menționat și de Radu D. Rosetti: „Tocmai venise în țară celebrul psiholog Binet, adus la noi de dl. Take Ionescu, pe atunci ministrul școalei, să predea cîteva lecțiuni la facultate. După două-trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligența tînărului licențiat, și iată-l pe acesta decis să plece la Paris, să-și ia doctoratul. Bursa Hillel, pentru un sîrguitor ca el, era indicată. Revăd seara din ajunul plecării. Aud și acum nobila lui aspirațiune: «Aici e ușor să fii întîiul... Acolo să vezi ce pot eu, Ali!»” (notă: cei doi prieteni se adresau unul altuia numindu-se „Ali” –probabil fiindcă așa îl chema pe bragagiul furnizor al liceului” – preciza Radu D. Rossetti).

Cariera pariziană

Cariera pariziană a savantului român Nicolae Vaschide a fost una cu adevărat remarcabilă: „Vaschide scrie o lungă serie de lucrări, în colaborare cu Binet, obținînd diploma Școalei de Înalte Studii (secția științifică) și urmînd în același timp și cursurile Facultăți de Medicină, cu lucrări practice la Salpêtrière și Bicêtre. Creîndu-se un laborator de psichologie în azilul Villejuif, tînărul medic este numit șef al lucrărilor. Atașat la Sorbona în calitate de conferențiar, ocupă acest post pînă în ajun de a fi numit profesor titular la Universitatea Franței, adică pînă la moartea sa. Compatriotul nostru nu împlinise nici treizeci de ani cînd își crease un nume mare în lumea științifică. Peste 150 de comunicări au fost făcute de el Academiei de științe și medicină. Dar opera lui consistă nu numai din articole de revistă și experiențe de laborator; el inventa aparate pentru care orașul Paris i-a decernat un premiu. Publica, singur sau în colaborare cu diferiți savanți, lucrări de mare importanță. Toate aceste studii conțin idei noi, originale, intrînd astăzi în domeniul clasic. În 1903, Nicolae Vaschide a pus la punct, după șase ani de lucru, publicarea unei mari lucrări asupra mecanismului «Logicei morbide». El fusese condus la acest studiu în urma numeroaselor cercetări experimentale asupra Viselor.

«Le sommeil et les rêves» este una din cele mai interesante cărți din acest domeniu. El trece în revistă concepțiile savanților, neomițînd teoria freudiană”.

„După cîțiva ani de colaborare cu Binet –la laboratorul colegiului francez – studiile lui Nicolae Vaschide încep să fie publicate în cele mai importante reviste de psihologie ale epocii. Ceea ce domină în cercetările lui Vaschide e un spirit solid și o metodă experimentală proprie. Debarasat de toate prejudecățile metafizice ale psihologilor de școală veche, lucrările sale poartă marca acelui biologism științific care e baza filosofiei moderne – cum o spune d. Felix le Dantec. (...) O cunoștință nouă îl ajută mult în întărirea convingerilor sale – această cunoștință este a d-lui Toulouse (notă: Édouard Toulouse), medic la spitalul Villejuif și un psihiatru de mare valoare, dublat de un psiholog de elită. N. Vaschide părăsește Institutul de psihologie al d-lui Binet și devine tovarăș de muncă al d-lui Toulouse. În acel azil publică o serie de studii foarte interesante între care cele care au devenit populare, pot spune, sînt studiile sale asupra Visurilor, asupra Delirului, asupra Monstruozităților, acestea din urmă formau un început de psihologie morbidă”.

„A speriat Parisul, dacă se poate zice astfel. Profesorii au rămas înmărmuriți de erudiția omului acestuia; revistele științifice mondiale s-au întrecut să-i ceară articolele de psihologie; un miliardar american i-a propus să înființeze la New York o catedră specială pentru dînsul, iar Binet, faimosul Binet, s-a simțit onorat să publice cărți sub iscălitura «Vaschide et Binet». (...) Profesorii de la Sorbona îi citează în conferințe lucrările, societățile științifice îl deleagă să le reprezinte în congresele din străinătate, decorat cu Bene-Merenti și Palmele Academice (în așteptarea Legiunei de onoare) s-ar părea că și-a atins apogeul” – preciza Radu D. Roseti referindu-se la cariera savantului român.

Cu toate acestea, Nicolae Vaschide plănuia să se întoarcă în țară. Radu R. Rosetti menționează: ,După ani de despărțire, ne-am văzut toamna trecută la Paris. Ali al meu era maître Vaschide, căruia savanții îi făceau anticameră. Băiatul modestului arendaș din Buzău cucerise Parisul. (…) Seara ne-am făcut planuri, căci cu toate că cercul lui de activitate ar fi fost prea îngust la noi, ținta lui era să se întoarcă tot în țară, unde-l aștepta o catedră universitară. Toată discuția rămăsese la crearea unui laborator în care să poată să experimenteze”.

Aventurile

Planul de a se reîntoarce în țară a rămas, din păcate, neîmplinit. Nicolae Vaschide a murit în 17 octombrie 1907, la Paris, răpus de pneumonie. A fost înmormîntat în Cimitirul Montparnasse. Trei decenii mai tîrziu, articolul „Comemorarea în Franța a unui savant român: Nicolae Vaschide”, publicat în numărul din 26 august 1936 al ziarului „Adevērul”, consemna: „Vaschide a murit în puterea vîrstei, la 33 de ani. Era abia la începutul ascensiunii sale științifice. Nu-și pusese în lumină decît o parte din vastele lui mijloace de investigație și cercetare în domeniul psihofiziologiei. Și totuși, opera lui este dintre cele mai valoroase: a publicat nu mai puțin de 14 cuprinzătoare volume, fie singur, fie în colaborare cu Binet și Toulouse, al căror conținut n-a încetat o clipă să părăsească linia noutății. Dar în afară de aceste cărți cu faimă universală, mai sînt răspîndite prin reviste și ziare zeci și zeci de articole și studii, fără a socoti «comunicările» făcute Academiilor de medicină și științe, comunicări care ele singure pot furniza material important pentru 4 volume…”.

lui Nicolae Vaschide, în transpunere de Mircea Cărtărescu

Ana Aslan şi secretul tinereţii fără bătrîneţe (I)

„Să fii veșnic tînăr nu înseamnă să ai 20 de ani, înseamnă să fii optimist, să te simți bine, să ai un ideal în viață pentru care să lupți și pe care să îl cucerești” – cu aceste vorbe spuse de Ana Aslan ne întîmpină website-ul Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie, institut care îi poartă numele, chiar dacă a pierdut gloria de altădată. În perioada comunistă, celebrități din lumea întreagă –actori, miliardari și șefi de stat – veneau la București în căutarea secretului tinereții. Veneau la Ana Aslan, medic specialist în gerontologie, inventatorul tratamentului cu Gerovital H3, care promitea întîrzierea procesului de îmbătrînire. Printre clienții ei s-au numărat John F. Kennedy, Salvador Dali și Charles de Gaulle.

Ana Aslan s-a născut în prima zi de ianuarie, în urmă cu 125 de ani, în Brăila, oraș cosmopolit în acele timpuri, port la Dunăre. În volumul „Ana Aslan, in memoriam”, coordonat de Theodora Bărbulescu-Poli, realizat sub egida Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan” și publicat de Fundația Ana Aslan, se găsesc detalii evocate de colaboratori apropiați. Ana a fost copilul cel mai mic familiei Aslan, care a mai avut doi băieți și o fată. În 1897, anul cînd Ana a venit pe lume, Mărgărit (Măgărdici), tatăl ei, un armean educat, brăilean de vază, avea 59 de ani, iar Sofia, mama, femeie frumoasă și mîndră ca orice bucovineancă, vorbitoare de mai multe limbi străine și pasionată de muzică clasică, era cu vreo 20 de ani mai tînără. Ana Aslan povestea mai tîrziu că a fost mult iubită de tatăl ei, pentru că vedea în ea a doua lui tinerețe. Toți cei patru copii ai familiei s-au bucurat de o educație aleasă. Băieții au fost licențiați ca ingineri la Politehnica din Dresda, iar sora mai mare a fost pasionată de artă.

Influența mamei asupra micuței Ana a fost puternică – de la ea a învățat că nimic nu este imposibil să obții, atîta vreme cît nu renunți. Moartea tatălui, cînd ea avea 13 ani, a afectat-o profund și a fost, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care a ales să-și dedice

mai tîrziu întreaga viață găsirii leacului ce poate aduce întîrzierea procesului de îmbătrînire ce vine cu diferite boli. Tot ea spunea că nu se moare de bătrînețe, ci de boală.

A urmat primii ani de școală în Brăila, iar după moartea tatălui, mama ei a vîndut proprietatea pe care o deținea și s-a mutat cu copiii la București, unde, în 1915, Ana a terminat cursurile de la Școala Centrală. Fire aventuroasă, temerară, pe cînd era adolescentă a fost fermecată de zborurile lui Aurel Vlaicu și s-a visat pilot. A și zburat de altfel în acea perioadă de început, experiență pe care a păstrat-o în amintirile de preț toată viața. La 18 ani, cîți avea în anul cînd a terminat liceul, s-a hotărît să urmeze medicina. Chiar dacă mama ei a fost o femeie educată, poate fi de înțeles opoziția ei la alegerea acestei profesii care, în acele vremuri, nu era pentru femei. După trei zile în care fiica Ana nu a pus în gură mîncare, mama ei a cedat și și-a dat acordul, iar în 13 octombrie 1915 Ana Aslan s-a înscris la Facultatea de medicină din București. Războiul a făcut ca proaspăta studentă să învețe inițial mult mai mult din practică – zi de zi s-a aflat în spital, printre cei care aveau nevoie de îngrijiri. A fost trimisă la Iași, unde a avut grijă de răniți, a asistat la operații, a învățat, a ajutat. A aflat acolo că, uneori, o viață poate fi salvată cu dăruire, cu o idee originală, inspirată, cu o doză de încăpățînare, chiar și atunci cînd lipsesc multe altele. În 1919 a continuat studiile la București și a lucrat în echipa neurologului Gheorghe Marinescu, un deschizător de drumuri, întemeietor al școlii de neurologie din România, cel care, în 1929, a publicat lucrarea „Bătrînețe și reîntinerire”. La concursul de medicină internă a obținut cea mai bună notă dintre cei 32 de studenți care s-au prezentat. Remarcată și felicitată de Daniel Danielopolu, șeful comisiei, susținută de Constantin I. Parhon, fondatorul școlii de endocrinologie, Ana Aslan a prins aripi și treptat și-a construit o carieră extraordinară.

Două personalități i-au conturat și definit drumul. De altfel, după mulți ani, după ce ajunsese deja celebră, a spus că nu a reușit niciodată să-i egaleze pe Daniel

Danielopolu și Constantin I. Parhon, cei care au format-o și sprijinit-o. „Fără ei n-aș fi ceea ce sînt”, spunea Ana Aslan, cu recunoștință și respect. Despre Daniel Danielopolu, alături de care a lucrat mulți ani, spunea că este cel care format-o din punct de vedere ştiinţific şi alături de care a descifrat tainele clinicianului: „A fost adevăratul meu maestru. Danielopolou avea tot ceea ce profesiunea noastră cere: inteligenţă, forţă de muncă, intuiţie”.

Un om special în viața medicului Aslan a fost Constantin I. Parhon, de la Institutul de Endocrinologie, care azi îi poartă numele. „Raporturile mele privilegiate cu el s-au datorat gerontologiei. Era obsedat de problemele îmbătrînirii şi iniţiase numeroase experienţe pe animale. Credea în întinerire şi susţinea cu ardoare că viaţa nu este un drum cu sens unic şi că întinerirea biologică este posibilă. Parhon era un spirit universal. Știa tot: neurologie, psihiatrie, botanică, zoologie. Era foarte diferit de Danielopolou. Stilul său era prolix, încărcat de ipoteze şi dubii, abordările sale erau întotdeauna problematice. Caracter blînd, ierta cu uşurinţă. Îşi înţelegea şi iubea semenii” – așa îl descria Ana Aslan pe profesorul Parhon. După absolvirea facultății, a lucrat la clinica profesorului Danielopolu, iar în paralel și-a pregătit doctoratul pe care l-a obținut în 1924.

După mai bine de 25 de ani de carieră, Ana Aslan s-a mutat la Timișoara, unde lucra ca medic, dar preda și studenților. Riguroasă și exigentă cu studenții, a fost profesorul care se interesa mereu de elevi. Cînd aceștia lipseau de la cursuri, întreba de ei. Așa a ajuns la un student care nu mai venise la cursuri de mult timp. Tînărul nu se putea mișca, fiind afectat de artroză ce nu răspundea tratamentului și se afla într-o stare de criză de cîteva săptămîni. A mers să-l viziteze la spital și, cu permisiunea lui, i-a administrat procaină. Efectul a fost instant și aproape miraculos – în următoarele minute, și-a îndoit piciorul. După cîteva ședințe de tratament, tînărul a ieșit din spital pe picioarele lui. Acel moment a fost decisiv pentru începerea cercetărilor și pentru istoria a ceea ce se va numi Gerovital H3, inițial Vitamina H3. S-a întors la București, unde s-a întîlnit cu profesorul Parhon, care, după ce i-a fost prezentat rezultatul, a ajutat-o să continue investigațiile întrun cămin de bătrîni. Au urmat ani de muncă în care a experimentat, studiat, evaluat mii de pacienți, îmbunătățit pînă la formula finală. A avut-o alături și pe farmacista Elena Polovrăgeanu și mulți alți colaboratori la fel de dedicați.

În 22 ianuarie 1952, cînd s-a înființat Institutul de Geriatrie din București, primul de acest profil din lume, director a fost numit Constantin I. Parhon. Abia în 1958 Ana Aslan a fost desemnată director, funcție pe care a ocupat-o pînă în ziua morții, 19 mai 1988. Construită la cererea reginei Elisabeta, proiectată de arhitectul Ion Mincu, în clădirea primită de institut a funcționat un azil de bătrîni. Pe lîngă cele două secții ce au existat în institut de la început, Ana Aslan a înființat și secția de cercetare în gerontologie socială. După cîțiva ani, Institutul de Geriatrie de la București era recomandat de Organizația Mondială a Sănătății altor țări ca model pentru institute asemănătoare. (va urma)

r.m.

Institutul de Gerontologie Ana Aslan, Otopeni

Biroul Anei Aslan

Pianul din biblioteca Institutului de la Otopeni. La el a cîntat și Charlie Chaplin

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Războiul continuă

(urmare din pag. 1)

Pe de altă parte, pînă acum SUA și aliații lor s-au limitat la a trimite arme în Ucraina și la instruirea soldaților ucraineni, pentru a putea fi mai eficienți în fața inamicului, neîndrăznind să intre cu trupe pentru a se confrunta direct cu rușii. Ei bine, din declarația lui Medvedev înțelegem că această situație s-ar putea schimba, deși eu mă rog la Dumnezeu să nu se întîmple asta, fiindcă abia atunci vom avea un adevărat război mondial.

Citesc pe site-ul Euronews un articol intitulat „Forțele NATO din România își arată colții”. Ce spune știrea? „Cea mai apropiată unitate a NATO de războiul din Ucraina a efectuat exerciții militare programate pentru a se pregăti pentru o posibilă invazie. Cu sediul în România, lîngă granița de sud a Ucrainei, soldații au susținut o repetiție generală pentru forțele inamice care înaintează din nord. Grupul de luptă NATO, format din soldați francezi și olandezi, a fost desfășurat acolo ca rezultat direct al războiului din Ucraina. Ei se pregătesc pentru un eventual atac de peste graniță în România, deși nimeni nu discută deschis această posibilitate. Oficialii spun că exercițiile lor fac parte din «rutină». «Contextul este diferit, într-un fel, dar antrenamentul rămîne același»”, a declarat colonelul Christophe Degand, comandantul Grupului de luptă de prezență în avans al NATO în România. „Există această tendință globală în cadrul forțelor armate de a se antrena pentru o luptă între egali – care era în desfășurare înainte de criza ucraineană, așa că cred că am făcut o treabă destul de bună pentru a ne imagina care va fi următorul conflict”.

Carevasăzică, olandezii cu francezii și, desigur, cu trupele noastre, se pregătesc pentru caz de nevoie. Între timp, aflu din stiripesurse.ro că biroul președintelui ucrainean, Volodimir Zelenski, a publicat marțea trecută proiectul „Kiev security agreement”, un document privind garanțiile internaționale pentru Kiev. Potrivit agenției de presă ucrainene Unian, documentul a fost prezentat de șeful biroului prezidențial ucrainean Andrei Yermak, și de fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen. Prin acesta se propune încheierea unui acord de securitate obligatoriu între Ucraina și țările garante. O alternativă ar fi un set de acorduri bilaterale. Tratatul ar urma să reunească SUA, Australia, Marea Britanie, Germania, Italia, Canada, Polonia, Turcia, Franța, precum și țările din nordul, centrul și sudul Europei, cît și țările baltice. Rusia nu este menționată printre posibilii participanți.

Un „acord obligatoriu” ar putea fi însoțit de acorduri suplimentare – de exemplu cu privire la furnizarea de sisteme de apărare antiaeriană și antirachetă către Ucraina și la securitatea regională în Marea Neagră. Ajungerea la un acord nu anulează intenția Kievului de a adera la NATO și la UE. Prin acest acord, Ucraina dorește să obțină o listă de măsuri militare, de infrastructură, tehnice și de informare, dintre care unele ar urma să fie adoptate imediat de alte țări în cazul unui atac al unei terțe părți asupra Ucrainei. Statul condus de Zelenski se așteaptă la investiții din partea aliaților în complexul industrial și de apărare al țării și la transferul de arme și informații către Kiev. Tratatul ar trebui să prevadă un „pachet complet de sancțiuni” împotriva „țării agresoare”. Potrivit recomandărilor, Ucraina va trebui să participe la misiunile de formare ale Uniunii Europene și la exerciții comune cu NATO.

Cu alte cuvinte, Ucraina vrea să stabilească, prin contract – asta reprezintă, de fapt, tratatul –obligativitatea țărilor semnatare de a-i sta la dispoziție cu arme și bani împotriva inamicului. Consider că ne aflăm în fața unui adevărat tratat de vasalitate, în care președintele Zelenski este suzeranul, și conducătorii SUA și UE, vasalii care îi promit sprijin și ajutor în toate, fără nici o obligație din partea lui. Nu scrie nicăieri ce obligații are statul ucrainean și ce drepturi au puterile garante, doar dacă nu o exista vreo anexă secretă. Odată tratatul încheiat, inamicii Ucrainei – rușii

– s-au sesizat și au grăit prin gura lui Dmitri Medvedev, fostul președinte și actual vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, condus de Vladimir Putin. Oficialul a declarat, potrivit ziarului Odessa-Journal, următoarele: „Camarila de la Kiev a dat naștere unui proiect de «garanții de securitate», care sînt un prolog al celui de-al treilea război mondial. Desigur, nimeni nu va da nici o «garanție» naziștilor ucraineni. La urma urmei, acesta este asemănător cu aplicarea articolului 5 din Pactul Atlanticului de Nord (Tratatul de la Washington) Ucrainei. Dacă pomparea regimului de la Kiev cu cele mai periculoase tipuri de arme continuă, campania militară va trece, mai devreme sau mai tîrziu, la un alt nivel. Limitele vizibile și previzibilitatea potențială a acțiunilor părților în conflict vor dispărea. Își va urma propriul scenariu militar, atrăgînd noi participanți la el”, scrie Medvedev. Acesta sugerează că țara sa ar putea să extindă conflictul cu NATO atacînd țări vecine NATO sau chiar membre ale Alianței, ceea ce probabil face parte din retorica lui și nu reflectă gîndirea strategilor militari rusi. Proiectul nu face altceva decît să pună pe hîrtie starea de fapt actuală. Garanțiile care îl deranjează pe Medvedev li se oferă ucrainenilor de vreo 7 luni de zile, dimpreună cu tehnică militară, sfaturi și mercenari. Cît despre trecerea campaniei militare la un alt nivel, va trece, desigur, fiindcă tactica părților o va impune, dar nu cred că părțile vor renunța la limitele vizibile și la previzibilitatea unora dintre acțiunile lor.

Dmitri Medvedev este, desigur, supărat pentru pierderile teritoriale, în oameni și tehnică militară, ocazionate de contraatacul ucrainean de la Harkov. Un contraatac care, potrivit blogului moonofalabama.org, nu a fost nici o mare victorie a Ucrainei, dar nici vreo mare înfrîngere a Rusiei. Blogul, care este întreținut de un bun analist militar si politic din SUA, a fost desemnat de către instituțiile abilitate drept o sursă credibilă de informații, care nu a greșit niciodată în aprecierile sale din ultimii 5 ani.

În articolul despre contraatacul de la Harkov se vorbește despre entuziasmul care a cuprins media occidentală după această reușită a oamenilor lui Zelenski, doar că ea a avut loc contra unor unități de acoperire a grosului trupelor ruse care o luaseră de mult din loc. Un oficial militar comentează această acțiune militară ucraineană spunînd că: „există o dezbatere în desfășurare despre natura retragerii Rusiei și este probabil ca, în termeni militari stricți, aceasta să fi fost mai degrabă o retragere ordonată de statul major decît un colaps total”.

Citesc, mai departe, un comentariu al colonelului Markus Reisner din armata austriacă, care spune că „Ucraina a folosit șase brigăzi complete în atacul său. Dacă numărul Ministerului Rus al Apărării este la jumătate corect, forțele ucrainene au pierdut peste 4.000 de soldați, aproape două brigăzi, în atac. Acestea erau trupe care operau în zonele pe care artileria rusă le preînregistrase. Au fost supuse tirului de baraj al acesteia și au fost distruse De asemenea, forțele aeriene ruse au provocat pagube suplimentare. Sute de tancuri și vehicule blindate pe care «vestul» le-a livrat Ucrainei au fost distruse. Informațiile despre mari pierderi materiale rusești și despre mii de ruși luați prizonieri de război sînt o exagerare”.

Ajuns aici, nu mă pot abține să nu observ că nu am văzut nici filmări sau fotografii cu sutele de care de luptă ucrainene distruse de ruși și nici cu miile de ruși luați prizonieri, lucruri ce ar fi fost mană cerească pentru propaganda de război, ceea ce înseamnă că adevărul e altul.

Mai departe, un articol din Washington Post citează o organizație partizană ce vorbește despre pierderile rușilor, care spune așa: „Potrivit estimărilor preliminare ale lui Jakub Janovsky, un analist militar, Rusia a pierdut 40 de tancuri, 50 de vehicule de infanterie, 35 de vehicule blindate și două avioane”. Cu toate acestea, alți jurnaliști de la același Washington Post au constatat că echipamentul lăsat în urmă de trupele ruse se ridică la

aproximativ o companie de tancuri, care este echipată de obicei cu aproximativ 10 sau 11 tancuri.

Cum vedeți, în presa occidentală e cam multă bulibășeală, probabil de aia nu s-a întrebat nimeni ce au urmărit ucrainenii cu aceste atacuri, fiindcă ele au vizat zone puțin importante strategic. Aș fi înțeles să elibereze Herson-ul ca să blocheze apa potabilă ce curge pe acolo spre Crimeea, dar așa, contraofensiva lor pare să fi avut doar scopul de a le arăta SUA și UE că banii și tehnica militară ce le sînt livrate de 7 luni sînt folosite bine și mai cîștigă și ei contra rușilor. Altfel, locotenent-colonelul în rezervă Daniel Davis concluziona că „Ucraina și-a cheltuit cea mai mare parte din puterea sa de lovitură în aceste ofensive duble, a suferit multe victime și va avea nevoie de reaprovizionare și înlocuiri considerabile înainte de a putea merge mult mai departe (există rapoarte că un mic atac ucrainean ar putea fi în așteptare pentru Ugledar la sud-vest de Doneţk dar pînă în prezent nu s-a materializat nici unul). De asemenea, spune expertul american, mă aștept la un alt atac ucrainean în sudul regiunii Donbass, deși forțele ruse de acolo au fost întărite cu aproximativ 30 - 50.000 de veterani ruși, care probabil vor putea rezista la orice le poate trimite împotrivă Ucraina. Așadar, noi ne pregătim de ce e mai rău, ucrainenii pregătesc actul de vasalitate cu UE și NATO și organizează contraofensive mai mult sau mai puțin reușite, iar revista americană Newsweek publică declarațiile Generalului Sir Richard Shirreff, care a servit ca adjunct al comandantului suprem aliat în Europa între 2011 și 2014. Acesta spunea că „succesul contraofensivei Ucrainei a fost «revendicarea» sprijinului militar pentru Kiev, în special din partea SUA și a Regatului Unit”. Pentru declarația de mai sus generalul ăsta ar trebui să fie demascat ca putinist conform logicii unora, nu? Britanicul a spus că „asta ar putea trimite un mesaj puternic națiunilor din alianță cu privire la sprijinirea Kievului, în special germanilor care au fost cu totul jalnici pînă acum”. Totuși, generalul mai spune un lucru pe care l-am scris și eu la un moment dat – că depozitele de armament ale NATO s-au cam golit pentru că armele din ele au fost trimise ucrainenilor, iar o confruntare directă a Alianței NordAtlantice cu Rusia ar fi inoportună acum pentru că NATO nu este pregătită. „A fi pregătit pentru război cu Rusia înseamnă mobilizarea rezervelor. Înseamnă reconstruirea capacităților pierdute în anii de reduceri în apărare. Înseamnă pregătirea industriei pentru a produce obuze de artilerie, soluții antitanc, rachete antiaeriene”, a spus el. „Nu doar pentru a înlocui stocurile predate ucrainenilor, ci și pentru a începe să ne construim propriile stocuri, pentru că sîntem goliți”. Așadar, războiul continuă, chiar dacă presa occidentală continuă să îi subestimeze pe ruși, ceea ce e o greșeală, fiindcă de cîte ori îți subestimezi inamicul îi dai voie să ofere surprize neplăcute, or tocmai de asta nu avem noi nevoie acum. Foarte posibil să intre într-o fază de acalmie, odată cu venirea iernii sau cu apropierea întîlnirii G-20, așa cum e posibil să se grăbească producerea unui eveniment important: o pace bruscă, vreun atac surprinzător al Rusiei cine știe pe unde, atragerea altor țări în conflict sau mai știu eu ce. Cert e că războiul continuă, deși propuneri de pace există și chiar aș dori să vă prezint, într-un editorial viitor, un model de tratat de pace, dacă nu cumva evoluția lucrurilor pe front o să facă inutil un astfel de articol. Neplăcut este că nu vedem planul general al conflictului din Ucraina și, mai ales, că nu avem informații pe care să ne putem baza, neexistînd jurnaliști pe front așa cum se obișnuiește în războaie. Astfel, unele informații parvin de la autoritățile ucrainene pe care eu le consider subiective și de aceea nu au un grad mare de credibilitate, iar altele vin de la ruși, unde avem un regim autocrat, care mă îndoiesc că lasă să îi scape ceea ce i-ar face rău. Prin urmare, bîjbîim, și este greu de spus cum se va termina totul în lipsa unor informații exacte.

Actualitatea pe scurt

● Producția de miere a ţării noastre este la jumătate faţă de media anuală, din cauza climei şi a secetei. Nici pentru apicultori veștile nu sînt bune. Asociaţia Crescătorilor de Albine pune acest fenomen pe seama faptului că Europa a rămas cu stocuri de miere de anul trecut şi, în plus, au venit cantităţi de miere mai ieftină din ţări extracomunitare. Specialiștii nu au putut preciza cît la sută din piaţă reprezintă mierea contrafăcută. Apicultorii români au solicitat ajutoare de minimis de la bugetul de stat, însă nu vor primi anul acesta. ● Avocatul special John Durham face o nouă dezvăluire ca parte a investigației sale privind originile Russiagate și presupusul „complot” împotriva fostului președinte american Donald Trump. Invocînd unele documente judecătorești, FBI-ul ar fi plătit un om de afaceri rus drept „sursă” în timp ce investiga campania lui Donald Trump, în 2016. Acesta este Igor Danchenko, un analist rus care locuiește în Statele Unite. Potrivit lui Durham, Danchenko a mințit cu bună știință FBI-ul cu privire la informațiile pe care le-a transmis fostului spion britanic Christopher Steele, autor al celebrului dosar (discreditat) despre presupusele relații dintre Trump și Kremlin: un dosar care ulterior s-a dovedit a fi complet nefondat. Tot conform rechizitoriului, analistul rus inculpat de Durham – eliberat pe cauțiune – ar fi inventat informațiile pe care le-a furnizat sau a obținut părți din acestea de la o persoană foarte apropiată de fostul președinte Bill Clinton, Charles Dolan Jr; acesta din urmă l-ar fi mințit la rîndul său pe analistul rus despre relațiile dintre Trump și Federația Rusă, menționînd întîlniri dintre Donald și ruși care, în realitate, nu au avut loc niciodată. Danchenko a fost pe statul de plată al FBI mai bine de trei ani pînă la sfîrșitul anului 2020, cînd a fost concediat pentru că a mințit agenții. ● Între criza economică și lupta împotriva risipei alimentare, francezii își schimbă și obiceiurile, dînd o nouă viață unui produs emblematic: pîinea. În Franța, 50 de mii de tone de pîine pe an ajung la gunoi. Potrivit celor reconstruite de ziarul Le Monde, peste 250 de brutării au cumpărat un aparat care permite transformarea a 100 de kilograme de pîine într-o oră, creînd ceea ce se numește o „pulbere magică” pentru pîine, patiserie, biscuiți și aluat de pizza. În orașul Mulhouse, municipalitatea, în loc să distribuie resturile ca hrană pentru animale, a decis să le trimită la depozitele unei companii locale pentru transformare în biocombustibil pentru centrale electrice. „Pîinea învechită este transformată în metan și devine electricitate verde”, a declarat David Malas, un oficial al orașului pentru publicația Le Parisien. În sud-vestul Hexagonului, antreprenorul Thomas Lachaniette a început să colaboreze cu boulangeriile locale pentru a utiliza pîinea învechită pentru producția de beri artizanale numite Les Galopaintes. ● Fenomenul „foamei extreme” afectează de peste două ori mai mulţi oameni în ţările cele mai expuse la catastrofe climatice, comparativ cu acum şase ani, atenţionează organizaţia non-guvernamentală Oxfam, care face apel la statele industrializate să-şi reducă masiv emisiile de gaz cu efect de seră şi să repare pagubele create deja. Din 2016 încoace, foamea extremă a crescut cu 123% în zece ţări – Somalia, Haiti, Djibouti, Kenya, Niger, Afganistan, Guatemala, Madagascar, Burkina Faso şi Zimbabwe –, unde în total 48 de milioane de oameni suferă de insecuritate alimentară extremă şi au nevoie de ajutor de urgenţă pentru a supravieţui, subliniază Oxfam în raportul său. Deşi conflictele şi crizele economice rămîn motivele principale ale acestei situaţii, „fenomenele meteorologice extreme din ce în ce mai numeroase şi violente reduc la rîndul lor capacitatea populaţiilor sărace de a combate foamea şi a face faţă şocurilor”, avertizează autorii raportului. ● Ursula von der Leyen a admis că Europa ar fi trebuit să țină cont de avertismentele țărilor est-europene cu privire la Rusia. „Ar fi trebuit să ascultăm vocile venite din Polonia, din statele baltice și din întreaga Europă Centrală și de Est”, a declarat miercuri președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în discursul său adresat Parlamentului European. „De ani de zile au spus că Putin nu se va opri”, a adăugat ea. Consiliul

Uniunii Europene a decis să prelungească cu încă șase luni, pînă la 15 martie 2023, perioada măsurilor restrictive care îi vizează pe cei responsabili de subminarea sau amenințarea integrității teritoriale, a suveranității și independenței Ucrainei. Potrivit unui comunicat al instituției, aceste măsuri aflate în vigoare prevăd restricții de călătorie pentru persoanele fizice, înghețarea activelor și interdicția de a le pune acestora la dispoziție fonduri sau alte resurse economice. ● Finanțatorul Grupului Wagner, Evgheni Prigojin, cunoscut și sub numele „bucătarul lui Putin”, a declarat pentru Komsomolskaia Pravda că cei care nu sînt de acord cu trimiterea mercenarilor sau a deținuților pentru a lupta în Ucraina ar trebui să își trimită copiii să lupte, după ce pe rețelele de socializare a apărut o înregistrare video în care „bucătarul lui Putin” ținea un discurs într-o închisoare. Acesta le-ar fi promis deținuților că vor fi eliberați dacă vor lupta timp de șase luni în grupul Wagner, însă Evgheni Prigojin nu a precizat în mod epxlicit dacă clipul este autentic în declarațiile făcute pentru Komsomolskaia Pravda, care i-a cerut „opinia de expert” în ceea ce privește războiul. Prigojin a spus că, dacă ar fi fost în închisoare, ar fi „visat” să se alăture grupului Wagner pentru a-și „plăti datoria față de Patria Mamă”. ● În cadrul unei întîlniri în marja Summitului Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO) din Uzbekistan, Vladimir Putin i-a spus premierului Indiei că dorește ca războiul din Ucraina să se încheie „cît mai curînd posibil”, adăugînd că înțelege că India are îngrijorări cu privire la război. „Cunosc despre poziția dumneavoastră cu privire la conflictul din Ucraina și știu despre preocupările dumneavoastră. Ne dorim ca toate acestea să se termine cît mai curînd posibil”, i-a spus președintele rus lui Narendra Modi. ● Africa de Sud cere ca Regatul Unit să îi returneze cel mai mare diamant brut cunoscut din lume, care se află în sceptrul regretatei Regine Elisabeta a II-a. După moartea monarhului, cererile de returnare a prețiosului obiect, cunoscut sub numele de Marea Steaua Africii sau Cullinan l, s-au înmulțit. Uriașul diamant se află la capătul unui sceptru care a aparținut Reginei și face parte dintr-un diamant mai mare care intrat în posesia Familiei Regale după ce a fost extras în Africa de Sud în 1905, cînd țara se afla sub stăpînire britanică. Peste 6.000 de oameni au semnat o petiție pentru a cere ca Marea Steaua Africii să fie returnată și expusă într-un muzeu din Africa de Sud. Un membru al parlamentului țării, Vuyolwethu Zungula, a cerut guvernului său „să caute despăgubiri pentru toate daunele făcute de Marea Britanie”. ● Autoritățile arheologice israeliene au anunțat duminică descoperirea accidentală a unui cavou funerar intact, vechi de 3.300 de ani, din vremea faraonului Ramses al II-lea, plin cu ceramică, obiecte de bronz și oase, scrie AFP. „Acest cavou ne-ar putea oferi o imagine mai completă a riturilor de înmormîntare de la sfîrșitul epocii bronzului”, a declarat Eli Yannai, expert în această perioadă la Autoritatea Israeliană pentru Antichități (IAA), referindu-se la o descoperire „extrem de rară”. Cavoul a fost descoperit marțea trecută, cînd un muncitor care lucra cu un excavator în Parcul Național Palmahim, la sud de metropola Tel Aviv, a dat peste o bucată de piatră care s-a dovedit a fi acoperișul cavoului funerar. ● Oficialii americani sînt mai îngrijorați decît de obicei că președintele rus Vladimir Putin vrea să compenseze retragerea umilitoare a forțelor sale din regiunea Harkov, printr-o serie de acțiuni care ar duce la escaladarea conflictului din Ucraina, notează New York Times Oficialii americani se gîndesc la mai multe scenarii: un bombardament mai nediscriminatoriu al oraşelor ucrainene, o campanie de asasinate vizînd lideri ucraineni de rang înalt sau un atac asupra centrelor de aprovizionare din afara Ucrainei, situate în ţări NATO precum Polonia şi România, care canalizează cantităţi extraordinare de arme, muniţie şi echipament militar în ţară. Această relatare a efortului administraţiei de a controla escaladarea războiului se bazează pe conversaţii cu mai mulți înalţi oficiali americani, în timp ce aceştia se străduiesc să calibreze următorii paşi, sperînd să se bazeze pe progresele Ucrainei fără a declanşa un conflict mai larg. ● Ministrul Agriculturii a ţinut să-i liniştească pe români: vom avea ce să mîncăm la iarnă. Avem

producţie internă, susţine Petre Daea, care a dat garanţii: „Cantitatea de grîu este necesară pentru consumul propriu cît şi pentru export”. „Mîncăm ce am produs. Din fericire, am produs ce ne trebuie în ţară şi avem şi pentru export”, mai susţine Daea. „Deşi e un an greu, România a produs anul acesta, prin grija şi munca fermierilor, cantitatea de grîu este necesară pentru consumul propriu cît şi pentru export. (...) Lăsaţi greierii să cînte şi să ne apucăm să mîncăm şi să fim consecvenţi cu mîncarea noastră. Avem un patrimoniu gastronomic extrem de valoros pe care trebuie să îl valorificăm. Din acest punct de vedere este linişte, iar oamenii ştiu ce să mănînce”, a declarat ministrul Petre Daea. ● Funeraliile Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii s-au încheiat luni, 19 septembrie, în a 11-a zi de la moartea suveranei. Clopotul cel mare al Westminster Abbey a început să bată, luni, la fiecare minut, timp de 96 de minute, vîrsta la care a murit regina Elisabeta, însoțind aducerea sicriului în interiorul Abației, unde s-a ținut serviciul funerar. În fața cortegiului au defilat orchestrele de cimpoaie şi tobe ale regimentelor scoţiene şi irlandeze, o brigadă de Gurkha - soldaţi de origine nepaleză, membri ai armatei britanice - şi 200 de instrumentişti din Royal Air Force. 6.000 de militari au fost prezenți pe traseu. Procesiunea a continuat cu deplasarea la Castelul Windsor. După parcurgerea traseului, care a durat 3 ore, a avut loc înhumarea, întreaga ceremonie înscriindu-se în linia tradiţiei monarhiei britanice. ● În timpul slujbei de la Westminster Abbey, pe sicriul reginei Elisabeta a II-a au fost așezate o serie de obiecte importante: Standardul Regal, steagul care reprezintă Familia Regală, deasupra căruia se află Coroana Imperială de Stat, confectionată din aur, avînd încastrate 2.868 de diamante, 17 safire, 11 smaralde, 269 de perle și patru rubine. Conține și alte pietre prețioase, inclusiv Rubinul Prințului Negru, Safirul Stuart și diamantul Cullinan II. Safirul Sfîntului Eduard, așezat în centrul celei mai înalte cruci, se spune că a fost purtat într-un inel de Sfîntul Eduard Mărturisitorul, descoperit în mormântul său în 1163. Lîngă coroană se află sceptrul și globul Suveranului - ambele din 1661, acestea fiindu-i înmînate Reginei la încoronarea din 1953. La celălalt capăt al sicriului a fost așezată o coroană de flori, cu un card pe care scria: ,,In loving and devoted memory. Charles R.”. ● Printre invitații la ceremoniile legate de funeraliile reginei Elisabeta a II-a, șefi de stat și demnitari străini, s-au numărat regii şi reginele Belgiei, Olandei şi Spaniei, împăratul Naruhito al Japoniei, preşedinţii Statelor Unite şi Franţei, Joe Biden şi Emmanuel Macron, precum şi preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Preşedintele României, Klaus Iohannis, şi Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, precum şi Alteţa Sa Regală Principele Consort Radu, participă, de asemenea, la funeraliile suveranei britanice. ● După ce și-au prezentat omagiile la catafalcul Reginei Elisabeta a II-a, președintele francez Emmanuel Macron și soția sa Brigitte s-au plimbat duminică, 18 noiembrie, pe străzile londoneze și de-a lungul Rîului Tamisa, sub privirile uluite ale trecătorilor. Se pare că Macron a decis să facă o plimbare „incognito” ca un simplu pieton pentru a evalua starea de spirit a publicului britanic, scrie Sky News. În seara aceleiași zile, Președintele Macron și Prima Doamnă a Franței s-au alăturat altor sute de demnitari străini pentru recepția de la Buckingham Palace, acolo unde i-au adus Regelui Charles o carte ilustrată pentru a marca legăturile istorice dintre cele două țări și vizitele pe care Regina Elisabeta a II-a le-a făcut în Franța. ● Comisia Europeană a recomandat suspendarea finanțării cu 7,5 miliarde de euro a Ungariei, ca răspuns la acuzațiile de corupție și încălcări ale statului de drept împotriva guvernului condus de Viktor Orban, a declarat comisarul pentru buget Johannes Hahn. „Decizia de astăzi este o demonstrație clară a hotărîrii Comisiei de a proteja bugetul UE și de a folosi toate instrumentele pe care le avem la dispoziție pentru a asigura acest obiectiv important”, a spus Hahn. Dacă majoritatea statelor membre UE susțin propunerea, mișcarea va afecta așanumitele fonduri de coeziune ale Ungariei, care sînt menite să ajute la aducerea economiilor și infrastructurii țărilor UE la standardele blocului. Ungaria are termen pînă pe 19 noiembrie pentru a răspunde preocupărilor UE, conform DW.

Dușmanii românilor iubesc statul român

Cea mai importantă miză politică în prezent este confiscarea ideii de suveranism după ce aceasta a înlocuit naționalismul. După disparițiile premature ale lui Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu, naționalismul românesc a dispărut complet din mentalul colectiv, după un lung asediu ideologic orchestrat de progresismul neomarxist promovat în România de intelectuali precum Andrei Pleșu, Alina Mungiu Pippidi, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Horia Roman Patapievici și Mihail Neamțu. Acești oameni educați, inteligenți și coerenți în exprimare, dar profund antiromâni, au sprijinit ascensiunea lui Traian Băsescu și apoi a lui Klaus Iohannis și au mascat în cuvinte frumoase fiecare fărădelege făcută de statul mafiot construit de cei doi dușmani ai românilor.

În prezent accelerarea globalizării, intrată începînd cu anul 2020 în forma sa finală și cea mai agresivă, întîmpină rezistență din partea națiunilor lumii care au îmbrățișat suveranismul în încercarea de a supraviețui. Există însă o diferență subtilă, dar extrem de importantă, între naționalism și suveranism.

Dacă naționalismul vadimist și păunist punea în centrul luptei pentru supraviețuire națiunea română definită prin limbă, istorie și cultură comune, suveranismul modern pune în centru statul român, adică instituțiile de forță ale României.

Nu mai este deci vorba de binele oamenilor, ci de binele statului, ca și cînd binele elitei conducătoare se revarsă și asupra poporului asuprit de această elită. Această diferență subtilă dintre naționalism și suveranism, pe care o observă doar filosofii, istoricii și politicienii versați, a făcut posibilă transformarea

dușmanilor ideologici ai românismului în susținători fervenți ai suveranismului.

Dacă citiți articolele și comentariile celor de mai sus – Baconschi, Papahagi și Neamțu – veți vedea că, după ani și ani de băsism și iohanism abject, intelectualii noștri sînt astăzi suveraniști convinși, la fel de convinși cum erau atunci cînd, cu convingere, îi înjurau, blestemau și scuipau pe naționaliștii Vadim Tudor și Păunescu.

Acestei „creme” a intelectualității elitei românești i se adaugă astăzi întru promovarea suveranismului și fostele unelte umile ale acelorași Băsescu sau Iohannis, oameni precum Gelu Vișan, Cozmin Gușă și Robert Turcescu și chiar rafinații ziariști Ion Cristoiu și Sorin Roșca Stănescu, ultimii doi fiind dușmani declarați ai lui Vadim și ai lui Păunescu, dar altfel iubitori de suveranism românesc.

Toți aceștia răsuflă azi ușurați că au scăpat de naționalism pentru că este infinit mai ușor și generic

Vaccinul împotriva frigului

Vin vremuri şi mai „interesante”! Pînă azi, cam toate teoriile conspiraţiei s-au adeverit, altele fierbinţi urmînd să devină realitate. Nu ştiu dacă mulţi înţeleg ce trăiesc astăzi, dar, vorba lui Cioran: „Acesta este începutul involuţiei evoluţiei noastre” ca specie, un sfîrşit sever al libertăţii şi intimităţii individuale. Puterea, supremaţia şi banii cer, inevitabil, pandemii, războaie, crize, control, eugenie în masă, ca etape ale unei sclavii planetare. Ni se ia cu forţa latura spirituală, iar societatea tradiţională, aşa cum o ştiam cu toţii, va fi îngropată curînd, dacă ne acceptăm condiţia de sclav ca pe o favoare. E logica rece a vremii! Nici un sclav nu poate dezlega nodul gordian.

Neomarxiştii cer să nu ne mai spălăm şi să răbdăm în frig lîngă farfuria cu gîndaci. Ne aşteaptă restricţii mult mai dure decît în perioada Covid! Încă e liniştea dinaintea furtunii de la orizont! E vizibil că Europa nu se simte bine, fiind deliberat sărăcită. Iarna aceasta va fi una fierbinte ca gheaţa pentru români. Cariera lui Iohannis de călcător de Constituţie continuă! Prin terfelirea Constituţiei, România este colonizată pe ascuns! De la stăpînire a venit ordin să coborîm gradele Celsius în case! Vom stinge de nevoie sau ni se va stinge lumina, vom sigila sau ne vor fi sigilate aragazurile. Vom fi obligaţi să scoatem şi becurile din frigider! Popescu Virgil, care scrie cu pixul lui Ciucă, în loc să fie după gratii pentru că a vîndut Mintia, călăreşte ministerul şi ne va stinge lumina definitiv! A vîndut

Mintia ca să importăm gaze toxice de la Zelenski!

Pregătiţi-vă şubele, mănuşile şi căciulile! Nici sacii de dormit nu ar strica! Propagandiştii ne îndeamnă să dîrdîim în case, ca să-i facem în necaz lui Putin! Ba chiar să-l învingem. Probabil, Usula va cere fabricarea unui vaccin împotriva frigului, că doar e interesată direct, mai scoate şi ea un ban neimpozitat, nu? Criminalii care au prostit planeta cu vaccinurile Covid au tupeu uriaş, pentru că au găsit teren slab! Trăim cea mai mare criză a gazului şi energiei! Propaganda „prin frig şi întuneric îl vom învinge pe Putin” nu va ţine de cald românilor. De reţinut că primele facturi uriaşe la energie au venit înainte cu cîteva luni de începerea războiului din Ucraina.

Planurile mondialiştilor au pus buldozerele în mişcare înainte de război. Fostele trompete „Covid” din ţară ţin acum lecţii despre război şi beneficiile frigului. Sînt pricepuţi la toate! Nici securiştii nu mai sînt ce-au fost sau ce-ar trebui să fie! La vîrful puterii de stat, baremul şi standardul de inteligenţă sînt atît de scăzute, încît pentru preşedinţie şi ministere s-ar califica cu brio şi vestitul Bulă. Chiar şi Ceauşescu, ăla blondul, care urlă din toţi rărunchii după fiecare corupt băgat la dubă! Noii securişti deştepţi lucrează după draperii. Sînt oameni de afaceri cu firme la secret. Cum naiba să facă politică pentru ţară?

În antecamera slugărniciei şi prostiei monumentale de la Bucureşti, Comisia Europeană a Abuzurilor şi-a arogat competenţe dictatoriale, cum ar fi politica energetică a Românei şi a fiecărui stat membru UE. Bruxelles-ul a făcut recomandarea de a reduce cu 15% consumul de energie, gaze şi căldură la iarnă. Oficialităţile de la Bucureşti, care poartă dovleci în loc de capete, au luat recomandările CE drept obligaţii, în loc să le respingă cum au procedat Ungaria, Polonia, Serbia, Spania. Că d-aia sîntem colonie! Potrivit informaţiilor colportate în spaţiul media de oficialii Bruxelles-

să aperi suveranismul – adică statul – și nu nația română – adică limba română, istoria românilor și cultura românească. De aceea, înainte să cădeți în admirația „suveraniștilor” de mai sus vă invit pe toți să vă întrebați cine este astăzi statul român pe care antiromânii de ieri îl apără azi?

Știm că statul este format din guvern, parlament, justiție și întreaga administrație a teritoriului. Mai este acest stat reprezentantul națiunii române? Mai este acest stat stăpîn pe resursele românilor? Mai este acest stat finanțat cu bani românești? Cum se face că dușmanii națiunii române au devenit brusc iubitorii statului român?

Atenție, în acest articol nu mă refer la noile mișcări suveraniste care probabil nici măcar nu sesizează diferența dintre naționalism și suveranism, ci la grupurile antiromânești care au distrus ideologic poporul român și care acum apără suveranismul, adică statul, deși toată viața lor au atacat naționalismul românesc, adică pe români.

Închei îndemnîndu-vă să fiți atenți la lupii în blană de oaie, pentru că sînt inteligenți, abili oratori și educați, iar admirația voastră pentru aceste calități vă face să uitați că tuturor celor de mai sus le lipsește dragostea pentru neamul românesc.

Iubiți-vă neamul vostru românesc, și iubirea de neam vă va întări atunci cînd lupta pentru suveranitatea statului român va fi la grea cumpănă. Fiți mai întîi naționaliști români pentru că naționaliștii români pot învăța să fie suveraniști, dar suveraniștii nu pot învăța să fie naționaliști români. Diana Șoșoacă, Gheorghe Piperea și Dan Chitic, sper ca acest articol să ajungă și la voi și la toți ceilalți suveraniști pe care încă nu-i cunosc.

BOGDAN VASILE

ului, în curînd vom cina la lumînare, ne vom spăla în lighean şi vom dormi sub şapte pături groase cu căciuli în cap şi trei perechi de ciorapi din lînă în picioare. Vînzările de candele, lumînări, felinare, lămpi şi alte surse primitive de lumină vor exploda. Ca să fiu sinceră, am primit în dar de la un român cu inimă bună un felinar uriaş şi o sticlă cu gaz lampant. Un felinar din acela pe care îl agăţau căruţaşii în satele de altădată. Un dar mai potrivit pentru timpurile tulburi pe care le trăim nu se putea. Pînă nu e prea tîrziu, montaţivă sobe în apartament, cumpăraţi-vă lemne şi pături groase, pregătiţi-vă o geantă cu obiecte necesare unui caz de criză majoră! Da de unde lemne, cînd trădătorul de serviciu de la Cotroceni a exportat copacii patriei la austrieci şi nemţi?

Românii sînt o naţiune unică pe planetă în tot şi în toate! Singurii care au permis vînzarea resurselor, vînzarea distribuţiei lor, şi chiar producţia de energie. Mintia reprezintă starul unui jaf de proporţii catastrofale în energie! Ştiţi care ar fi soluţia acestei crize? Naţionalizarea prin răscumpărare! Trezirea noastră la realitate va crea o realitate normală. mArIA DIAnA PoPEsCU (Art-emis.ro)

Doza de sãnãtate

Impactul stresului și al infecțiilor asupra pancreasului, intestinelor și ficatului

Digestia dereglată reprezintă, chiar și în ziua de astăzi, un subiect tabu. Din păcate, această problemă atrage după sine o adevărată cascadă de afecțiuni, scăzînd calitatea vieții.

Un rol decisiv în procesul digestiv îl are pancreasul, prin producerea enzimelor digestive, reglarea zahărului în sînge și prin menținerea unui control permanent a insulinei. De asemenea, flora intestinală influențează imunitatea și metabolismul, fiind primordială pentru sănătatea organismului. Cînd bariera intestinelor (mucoasa intestinală) este dereglată, în țesut migrează bacterii, viruși, metale grele alergene, care provoacă inflamații locale. O barieră intestinală dereglată, asociată cu o disbioză intestinală, poate cauza agravarea unor boli cronice, precum: diabetul, artrita reumatoidă, scleroza multiplă, autismul, Alzheimer, Parkinson, depresii, alergii.

Schimbările produse în microbiomul intestinal ca urmare a infectării cu virusul Covid-19 sînt evidențiate de un renumit studiu efectuat de cercetătorii de la Facultatea de Medicină din Duisburg, Gemania, care au descoperit în sfera patogenă a intestinelor microbi precum enterobacteriile, care sînt în legătură cu diferite forme de inflamații din organism. Cercetătorii au ajuns la concluzia că resturile metabolismului mucoasei intestinale influențează, prin intermediul sîngelui, imunitatea plămînilor.

Calitatea microbiomului intestinal este influențată, pe lîngă moștenirea genetică, și de alimentație. Sînt

Oistorie a farselor (268)

Farse științifice (2)

Experimentînd efectele magnetismului pe pacienţii săi, Anton Mesmer a ajuns la concluzia că trupurile acestora sînt ca nişte magneţi şi că îi poate vindeca prin mutarea „fluidului“ stagnant în jurul corpului pacienţilor cu ajutorul magneţilor (cum ar fi mîinile lui). Din moment ce, aparent, el credea în această teorie la fel de puternic ca şi pacienţii săi, au apărut şi vindecări. Faima lui Mesmer s-a împrăştiat cu repeziciune şi, cum atenţia care i se acorda era în creştere, el a construit un aparat: o cadă cu acid sulfuric diluat din care ieşeau la suprafaţă bare de metal magnetizate, de care se agăţau pacienţii. Se părea că metoda funcţionează (o formă primitivă de tratament prin şocuri electrice?), dar procesul era violent, implicînd convulsii, isterie şi (după cum afirmau sceptici ipocriţi) contact carnal excesiv între pacienţi – explicat de Mesmer ca fiind necesar pentru a împrăştia „magnetismul animalic“.

În 1784, un comitet format din doctori parizieni a ajuns la concluzia că, deşi Mesmer dispunea de adevărate puteri de sugestie (de aici şi termenul de mesmerism – hipnotism), nu exista nici o dovadă a existenţei fluidului magnetic. Mesmer a fost denunţat ca şarlatan; încrederea în el însuşi şi, prin aceasta, capacitatea lui de a vindeca au dispărut cu mult înainte de moartea sa. Totuşi, e cam aspru să-1 numim farsor. Deşi a simţit că multe boli sînt provocate de blocajul forţelor naturale şi că vindecarea implică repunerea în mişcare a acestor forţe, Mesmer nu a înţeles cu adevărat ce forţe anume reuşise să intercepteze, nu mai mult decît sînt înţelese astăzi mecanismele hipnoterapiei. Vorbăria lui despre magnetismul animalic poate că îl indusese în eroare sau poate că era menită să inducă în eroare, dar nu există nici o dovadă că Mesmer şi-a înşelat pacienţii în mod intenţionat.

Jerry Dean Michael, șarlatanul travestit (1)

Înfiinţîndu-şi sediul într-un cartier select din Los Angeles în anul 1974 Elizabeth Carmichael a provocat un adevărat vacarm în industria americană de maşini anunţînd că era pe punctul de a produce un model revoluţionar, cu numele Revette. „Maşina mea

recomandate alimentele care conțin balast, multe microelemente și produse fermentate. Acestea asigură „chiriașilor intestinali” hrana, pentru ca, astfel, bacteriile străine să fie combatute.

Seleniul este esențial pentru menținerea microbiomului intestinal în echilibru. Există o legătură simbiotică între acest element și flora intestinală, deoarece acesta poate influența colonizarea unei flore intestinale sănătoase.

Dereglările survenite în motilitatea intestinelor sînt tot mai des întîlnite nu numai în cazul pacienților vîrstnici, ci și în rîndul celor de 30 - 50 de ani. Printre simptomele unei motilități dereglate se numără colici, meteorism, greutate în intestine, dureri de spate, constipație sau colon iritabil.

Igiena bucală joacă un rol deosebit de important, deoarece o dantură îngrijită și sănătoasă menține un echilibru în corp. Parodontita este tot mai larg răspîndită, dinții fără rădăcină eliberînd toxine, resturi de proteine, ca urmare a faptului că pulpa nu se poate închide complet.

În ultimul timp, stresul ne guvernează viețile. Avem impresia că timpul s-a comprimat. Este adevărat că, de multe ori, nu mai facem față cerințelor zilnice. Omul modern este agasat cu foarte multă informație pe care, de cele mai multe ori, nu o poate „cerne”.

Medicina energo-informațională este în măsură de a restabili energia în corpul pacientului, de a-l detoxifia la nivel microcelular și de a reface comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem. Terapiile sînt personalizate și sînt recomandate tuturor categoriilor de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

o să mă transforme în Henry Ford al anilor ’80“, a declarat această văduvă atrăgătoare şi totodată mamă a cinci copii, originară din Indiana. „Orice poate face un bărbat, eu pot face mult mai bine“. Expunînd la televiziune un model la scară al automobilului Revette, ea ridicase mîna în care ţinea douăsprezece bancnote de o sută de dolari, afirmînd: „Doar atît vă va costa maşina mea“. Numindu-şi compania Corporaţia Secolului 21, a început să vîndă modelul către agenţiile auto. Cererile pentru primul lot de o mie de Revette direct de pe linia de producţie au explodat. Banii curgeau. Apoi a sosit şi dezastrul. Directorul de imagine a fost găsit ucis în biroul său, împuşcat în cap. Anchetele au dat la iveală că acesta avea cazier juridic. Cînd un alt membru al personalului a fost acuzat de crimă, doamna Carmichael a declarat că nu ştia nimic despre trecutul acestor doi angajaţi ai săi. Pentru a scăpa de scandal, s-a mutat în oraşul Dallas, deschizînd un nou sediu şi o nouă fabrică. Dar era deja urmărită îndeaproape. „Fabrica“ s-a dovedit a fi un depozit plin de vechituri, iar „Revette“ – un fals. Au fost înaintate acuzaţii, dar pînă cînd poliţia a ajuns în apartamentul ei, Jerry Dean dispăruse. Alte investigaţii au dezvăluit nu numai îmbrăcăminte şi produse cosmetice obişnuite în cazul unei femei, dar şi peruci, sutiene cu burete şi un aparat de ras electric.

Negăsind pe listele de delincvenţi căutaţi de lege numele de „Elizabeth Carmichael“ sau alte informaţii legate de aceasta şi hotărînd că „ea“ ar putea fi un „el“, poliţia a realizat un portret robot al lui Carmichael în care o transformau pe Jerry Dean în bărbat. Au fost eliminate din fotografia ei părul şi detaliile cosmetice, apoi refotografiată şi comparat rezultatul cu instantaneele din faţă şi profil aflate în dosarele cu persoane date în urmărire penală. Semăna oarecum cu un anume Jerry Dean Michael, căutat pentru fals şi dispărut în timp ce fusese eliberat pe cauţiune. Luîndu-i urma, poliţia 1-a descoperit într-un apartament din Miami, unde era îmbrăcat tot în haine femeieşti. „Mă consider femeie“, a anunţat el. „Puteţi să-mi spuneţi Liz“.

A reieşit că era un travestit ce, în urmă cu mulţi ani, fugise din Indiana împreună cu o prietenă, Vivienne Barrett, care de atunci îi născuse cinci copii. (va urma)

STUART GORDON

Metalele pot bloca enzimele în organism și, în același timp, produc blocaje energetice. Metalele grele prezente peste limita admisă în corp reprezintă o intoxicație cronică din punctul de vedere al medicinei energoinformaționale. Cu alte cuvinte, metalele folosite în tratamentele dentare au potențialul de a ne îmbolnăvi. Medicina energo-informațională recomandă testarea energetică cu ajutorul unor programe bine stabilite. Mai mult, astăzi avem posibilitatea ca aceste metale să fie optimizate, „neutralizate”, făcîndu-le compatibile cu energia pacientului. Simptomele care pot apărea ca urmare a metalelor folosite în tratamentele dentare sînt diferite de la persoană la persoană: dureri cronice, tensiune oscilantă, migrene, stări de epuizare, infarct sau chiar depresie.

ORIZONTAL: 1) Amprenta neglijenței –Fudulii... necomestibile; 2) Ridicat de la masă – Centru de cultură; 3) Concurență pe față; 4) Fictiv; 5) N-are rival la alegeri – Cărau apa cu sacaua; 6) Secvența secolului – Primul loc în cursa vieții; 7) Magazin mic și luxos – Imun la afecțiuni; 8) Centru vital! – Lansați cu racheta; 9) Fond de carte; 10) Concurs de selecție.

VERTICAL: 1) Se strică ușor (fem.; pl.); 2) Baba din poveste – E în plus, dar și în minus; 3) Oprit să se destrame – Băieții moșului; 4) Șefi printre pescari – Puse în temă! 5) Socoteala cea de pe urmă! – Oameni la răscruce; 6) Revenit la sol – Piept supt; 7) Apărută în presă; 8) Ridicate la înălțime – Căzut în picioare; 9) Cuțitul la os – Tobă de... sînge; 10) Se poartă cu finețe –Peșteră!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MĂIESTRIE!”

1) DEPARTATE; 2) E – TARTA – CA; 3) NC – ARTAGOS; 4) SCOARTA – UA; 5) A – PARTAJ – N; 6) SOARTA – PA; 7) AS –ARTARI; 8) B – HARTA – NI; 9) IMPARTASIT; 10) LABARTAT – A.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Din nou despre Pace

„Aibi pace cu toţi” – scria Neagoe Basarab în urmă cu aproape o jumătate de mileniu, comprimînd experienţa de pînă atunci a unui popor şi aruncînd o lumină în viitorime. Un popor sedentar nu poate fi războinic, agresiv, pentru că scoposul său primordial este să fie lăsat în pace, să-şi urmeze destinul între graniţele sale fireşti. De la ciuperca gigantică pe care Decebal o însemna cu mesaj de pace şi o trimitea năvălitorilor, şi pînă la ciuperca atomică de astăzi, care ameninţă întreaga umanitate, noi am trăit pe viu o înţeleaptă strategie a concordiei, a epuizării tuturor mijloacelor posibile de înţelegere cu alte neamuri. Istoria e plină de pilde şi întîmplări autohtone care pot alcătui capitole masive ale unui tratat mondial de irenologie. Iar această vocaţie echilibrată de pace a fost cu atît mai dificil de împlinit cu cît amplasarea geografică ne-a fost mai zbuciumată. Ca să dau numai un exemplu, anecdotic şi nu tocmai, vă voi spune că din fastuoasa Biserică Sf. Irina a Constantinopolei, noii stăpînitori, turcii, au făcut pulberărie şi arsenal de război. Ironia soartei este cu atît mai mare cu cît irini înseamnă în greceşte, după cum se ştie, pace... Şi asta se petrecea la doi paşi de noi, într-o zonă care tocmai datorită unor asemenea încălcări brutale ale tradiţiilor, demnităţii şi libertăţii popoarelor, a devenit butoiul cu pulbere al Europei. Şi ce sînt oare bisericile şi mînăstirile ctitorite de domnitorii noştri după bătăliile cîştigate decît monumente închinate păcii? Ele ne apar astăzi ca autentice tratate verticale de pace, presărate cu dărnicie pe toată cuprinderea ţării, prin vitraliile lor filtrîndu-se rubiniul sîngelui vărsat şi argintul sclipitor al oaselor pe care se sprijină pămîntul patriei. „Aibi pace cu toţi”, scria, aşadar, un mare principe umanist, dar asta nu însemna pacea cu orice preţ, chiar şi cu acela al îngenunchierii, umilirii, sclaviei, ci, aşa după cum scria un alt patriot cugetător (l-am numit pe Iordache Golescu), însemna „pacea cu oştiri s-o păzeşti”.

Ar fi multe de spus, subiectul este pe cît de generos, pe atît de inepuizabil, dar nu asta îmi propun acum,

Recunoştinţă

Cît ai trăit, ai fost o voce pentru țară De-aceea azi poporu-ntreg te plînge

Tribunule, eu ție mă închin

Că ești un Voievod cu sînge de român!

Cît ai trăit aici, pe lume, Impostorii te-au blamat

Acum cînd ești plecat în stele

Toți te vorbesc, ca despre-un rege drag!

Ion mACHIDon

Clopoţelul de argint

A sunat din eter un clopoțel de-argint, Chemînd de pe Pămînt o STEA ce-a asfințit

Ca să răsară în Infinit.

În lacrimile strînse într-un diamant

Dumnezeu a sculptat o Stea

Emblema ei – poezia, har divin

Din sufletul lui Vadim.

El a fost, dar nu va mai fi.

În sufletele noastre, însă, VEȘNIC VA TRĂI!

LILIAnA TETELEA

ci doresc să prezint un mănunchi proaspăt de flori ale cîmpului răsărite spre a saluta soarele păcii: „Nu ucideţi pasărea albă”, antologie de poezie românească închinată acestui deziderat. Îngrijitorul ediţiei, George Chirilă, afirmă în Argumentul final o sumă de adevăruri care particularizează creaţia românească de acest gen: „Poeţii români ai acestui secol, zguduit de două mari conflagraţii mondiale, ori de cite ori a fost nevoie, au făcut din versurile lor scut împotriva violenţei şi a morţii. Întru apărarea valorilor culturii şi civilizaţiei, a vieţii înseşi, a mersului firesc al lucrurilor, poeţii români s-au găsit solidari în susţinerea unui generos ideal de bine. De-a lungul timpului, ai noştri şi-au ctitorit astfel convingerile, sentimentele, viaţa”. Într-adevăr, creatori mari ai acestui secol de poezie românească – Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Al. Philippide, Ion Vinea, Dan Botta, Emil Botta, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, ca să vorbim de cei trecuţi în nefiinţă – alături de poeţi în plină activitate, unii foarte tineri – Mihai Beniuc, Cezar Baltag, Ion Brad, Ioan Alexandru, Ion Horea, Nicolae Dan Fruntelată, Cezar Ivănescu, Dan Mutaşcu, Mircea Florin Sandru, Al. I. Zăinescu, Gheorghe Tomozei, Mara Nicoară, Lucia Negoiţă, Carolina Ilica şi alţii – îşi dau mîna în această antologie a păcii şi chiar a împăcării diverselor stiluri şi curente literare, pentru a alcătui, fără voia lor, un superb florilegiu de inimă şi conştiinţă românească. Este o carte care poate servi ca abecedar de şcoală copiilor, ca îndreptar universitar, ca tratat diplomatic în versuri, este o carte ce s-ar putea traduce în mai multe limbi pentru a fi răspîndită în largul lumii, aidoma columbelor albe. Beneficiind de un Cuvînt înainte al prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, volumul are densitate şi gravitate, constituindu-se într-o semnătură colectivă a poeziei româneşti din acest veac pe vibrantul Apel de Pace adresat popoarelor lumii de către România.

Şi, după cum scria Eminescu, într-un fragment de teatru mai puţin cunoscut: „Noi nu vrem pace eternă, pentru că aceasta ar însemna moartea, sfîrşitul pămîntului, noi vrem doar o bună-pace între seminţiile vii ale lumii“. Cerem prea mult?

CornELIU VADIm TUDor

Șapte ani fără Vadim

Ce repede au trecut! Și cîte s-au petrecut în acest timp!

Începe lumea să simtă lipsa Tribunului și să se minuneze de previziunile acestuia. Mai devreme sau mai tîrziu, predicțiile lui s-au adeverit, și chiar după dispariția lui, ele continuă să se adeverească.

Mă întreb deseori: unde ar fi fost România, dacă în anul 2000, conform votului popular, ajungea Vadim președintele României? Ar fi fost și România o țară demnă și respectată în lume! Măcar așa, ca Ungaria. Mă pun în pielea unui maghiar și îmi dau seama că ungurii nu au cum să nu-l iubească și să-l respecte pe Viktor Orban. Mare politician, mare patriot (cu unele derapaje)!

Un astfel de conducător ne trebuia și nouă, și acela nu putea fi decît Vadim, care era, pe deasupra, un om deștept și cult, un om bun și drept!

Fă, Doamne Sfinte, o minune și reîncarnează spiritul lui Vadim într-un alt viitor Tribun! Pentru că avem mare nevoie de el pentru a reveni pe calea cea bună.

Dumnezeu să-l odihnească!

IANCU ȘERBU - București

In memoriam

Corneliu Vadim Tudor

motto: Citiți-l pe Vadim și voi,/ Deși-i în stele, el este printre noi.

Vremea trece, vremea vine... Noi nu te vom uita, Vadime, Că ai fost Oracol Sfînt Pîn-ai intrat în mormînt

Cuvîntul tău ne încălzea, Deopotrivă – răcorea, Lacrimă de dor era, Lumea-ntreagă-l asculta.

Vadim ajungea, cu vorba lui, La sufletul omului.

Îl ascultai cu plăcere –Era fagure de miere.

Avea-n suflet pe Ștefan, Pe Mihai, Tudor și Iancu Visul lui spre Înălțare A fost ,,ROMÂNIA MARE”

Nu a fost un extremist, Ci un bun naționalist A fost mare patriot, Pentru Țară a dat tot.

Avea sete de cultură Și, în cuvînt, secură. Avea dragoste de oameni, Nu de răi și nici de fameni.

Opera sa de valoare

E bogată și nu moare Fiindcă el a fost Oracol Și-a rămas ca un miracol

Pentru cugetul său bun I s-a spus pe drept TRIBUN

Și a fost în conștiință

Cu Dumnezeu în credință

La ,,O ultimă cafea”, Cum a fost dorința sa, Moartea crudă, nemiloasă, Ni l-a fulgerat din coasă.

Cu Vieru, Păunescu, Iubitori de Eminescu, Împreună vor rămîne

Faima culturii române

Și întreb acuma sorții: De ce ne-au luat PATRIOȚII?

Doamne, învie-l pe Vadim De-acolo, din țintirim

Să-l avem iară cu noi

Ca pe-un nelipsit altoi

O statuie se cuvine

Marelui nostru Tribun, Care veșnic va rămîne

Un simbol de brav român!

Prof. ALEXAnDrU DUmITrU Buftea

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Naționalismul european

Progresiștii sînt foarte îngrijorați de faptul că popoarele se ridică în apărarea identității, a istoriei și a culturii proprii, împotriva ideilor anormale țesute de capetele conducătorilor fără Dumnezeu ai Europei. Promotorii ideilor progresiste, pe care le cunoașteți foarte bine și care se regăsesc în toate programele politice ale principalelor partide europene care dețin majoritatea în Parlamentul European, au o caracteristică principală: vor ca toată planeta să gîndească la fel ca ei. Comportament de copil răzgîiat, dar care, cred eu, implică și niște frustrări mai vechi, din copilărie, cînd nu reușeau să se impună în fața colegilor mai mari. E ca și cum neputincioșii găștii din copilărie au ajuns să dețină puterea în lume și acum se răzbună pe

foștii lor tovarăși de joacă, obligîndu-i să adopte gîndirea lor strîmbă și felul de viață fără Dumnezeu.

Toți băieții și fetele astea ni s-au pus în cîrcă și acum se miră că încercăm să-i aruncăm cît-colo; altfel nu-mi explic insistența cu care, de niște ani buni, induc în mentalul colectiv ideea conform căreia naționalismul e automat ceva rău și de rușine, asimilat cu exterminarea unor oameni, dictatura și autoritarismul, creștinismul e o chestie perimată, ca și credința în Dumnezeu, astfel încît e recomandat ca la nivelul societății să promovezi alte religii mai exotice sau chiar ateismul și să faci caterincă de toți cei care ar practica religia creștină pentru a-i determina să n-o mai facă.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Războiul văzut altfel

De cîțiva ani de zile încerc să văd planul general atunci cînd analizez evenimentele politice, ca să îmi dau seama ce se urmărește prin anumite acțiuni ale marilor puteri ale lumii. De la începutul acestui război – care nu am crezut că va începe – și pînă acum, am tot spus că acesta este un război ciudat; tot ceea ce s-a întîmplat în ultimele luni îmi confirmă această convingere. Dacă vă amintiți, în anii trecuți oficialii Uniunii Europene discutau despre crearea unei armate europene; președintele Franței, Emmanuel

Macron, a declarat că NATO ar fi o alianță perimată și depășită de vremurile actuale, arătînd clar că ar dori ca Europa să nu mai depindă de ajutorul militar american. Dacă adăugăm la acestea bunele relații existente între Uniunea Europeană și Rusia, care livra energie (a se citi „gaz”) necesară funcționării economiei europene –vom avea imaginea unei colaborări profitabile, care nu putea decît să ajute la dezvoltarea ambelor părți.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Românii numesc dictatură orice regim care nu-i lasă să fure” –CornELIU VADIm TUDor

Recent, Curtea de Conturi a făcut publică o fraudă bugetară produsă la nivelul unei comune unde, cu acordul primarului și votul unanim al Consiliului Local, s-a semnat un contract de prestare servicii, al cărui obiect întrece orice închipuire. Concret, primăria a plătit o căruță de bani pentru ca o firmă specializată să scuture zăpada de pe gardurile vii din zonă.

Măi fraților, dacă nu v-a căzut revista din mînă, aflați că ceea ce v-am spus pînă acum e pistol cu apă, după cum se mai zice prin popor, fiindcă șocul știrii este că, în comuna respectivă, nu există nici un gard viu, iar în perioada menționată în contract nu a fost pic de zăpadă.

Cînd, în urmă cu ceva timp, am scris că SRI a plătit din bugetul său 200 de milioane de lei pentru hîrtie igienică, am crezut că am rupt gura tîrgului făcîndu-i pe securici de rahat. Nicidecum, și asta pentru că, așa cum de la bătaia din aripi a unui fluture se formează o tornadă, tot așa, de la curățarea unei zăpezi inexistente de pe niște garduri închipuite, se ajunge la o țară eșuată, din care, pas cu pas, s-a furat în neștire. Vorba aia: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”).

Acum, nu cred că mai există cineva care să conteste faptul că, din punct de vedere financiar, țara a ajuns pe butuci. Ba, mai mult, s-au furat și butucii, iar acum se fac ,,licitații” pentru ca documentele ce ne atestă suveranitatea, unitatea, independența, libertatea ș.a.m.d. să fie cedate cu lumînare, adică de pomană. Așadar, ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Corneliu Vadim Tudor).

S-a ajuns aici pentru că hoția nu este pedepsită niciodată. Legile chiar îi favorizează pe vinovați, cum este acea prevedere în care se spune că ,,dacă ai furat și dai banii înapoi, și îi mai torni pe alții care prezintă interes, ești liber ca pasărea cerului”. Deci, dacă furi de zece ori și te prinde o dată, asta e, ghinionul victimei și bafta hoțului că trăiește într-o astfel de țară. La noi, nici instituțiile care trebuie să-i salte pe hoți nu funcționează, motiv pentru care nu trebuie să ne mire faptul că ,,numai în România poate ajunge șef la Interpol – un interlop” (Corneliu Vadim Tudor). Legat de asta, amintiți-vă de modul în care jandarmii au păzit voturile la alegerile locale de la Primăria Sectorului 1, cînd le țineau de șase hoților și le îmbrînceau pe Codruța Cerva și Oana Lovin, jurnalistele care descoperiseră frauda electorală. Ce mai, trăim vremuri în care ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Un viscol de nebunie suflă peste meridianele Planetei...

motto: „Nu avem decît o lume, păstrați-o!” (Memorialul de la Hiroșima)

La 1 noiembrie 1755, Lisabona a trăit unul dintre cele mai teribile cutremure din istorie. Întrucît era ziua tuturor sfinților, bisericile erau pline la ora blestemată a seismului. Bilanțul? Nu mai puțin de 30.000 de morți: 15.000 în primele 6 minute și alți 15.000 la scurtă vreme. Ecoul produs în Europa de dezastru a fost de-a dreptul extraordinar. Un rafinat istoric al artei, Kenneth Clark, susține chiar că mișcarea romantică a avut la origine spaima telurică și populată de monștri care pusese stăpînire pe oameni în urma cataclismului. În orice caz, unul dintre cei mai impresionați a fost Voltaire, care a scris chiar un „Poem despre dezastrul din Lisabona”, precum și romanul satiric „Candide”. Care este țesătura acestui faimos roman? Tînărul Candide avea un profesor de optimism, dr. Pangloss, care îl asigura zilnic că „toate sînt spre bine în cea mai bună lume dintre toate”. Iată însă că cei doi naufragiază într-o bună zi lîngă capitala Portugaliei.

Candide este cît pe-aci să fie omorît în timpul cutremurului despre care am vorbit, iar blîndul, surîzătorul Pangloss este spînzurat de Inchiziție. Acestea fiind datele problemei, Voltaire scrie cu sarcasm: „Îngrozit, mut, sîngerînd, palpitînd, Candide și-a zis lui însuși: «Dacă aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile, cum vor fi celelalte?»”. Aforismul a devenit între timp celebru, făcîndu-l, la rîndul lui, celebru pe marele iluminist.

Elev la Sf. Sava fiind, prin 1965, pe cînd copiii de bani gata petreceau pe la ceaiuri și se bălăceau

Războiul văzut altfel

(urmare din pag. 21)

Sigur că, în aceste condiții, Uniunea Europeană începuse să domine economia SUA, amenințînd să o detroneze la un moment dat, fiindcă cel mai important partener economic al europenilor, după valoarea tranzacțiilor efectuate, este China. Dacă ne gîndim că 1 din 3 mașini fabricate în Germania se vinde micului popor chinez, vom avea imaginea completă a legăturilor economice strînse între europeni și țara asiatică.

Charles de Gaulle, fostul președinte al Franței, spusese odată că ar fi bine pentru siguranța ei ca Europa să își respecte limitele geografice, de la Oceanul Atlantic la Munții Urali, formînd o singură entitate politică, economică și, desigur, militară. Pentru necunoscători, Munții Urali se află pe teritoriul Rusiei, ceea ce înseamnă ca Rusia să facă parte din această mare entitate dorită de politicianul francez. Imaginați-vă doar o Europă a cărei armată ar fi depășit cîteva milioane de soldați, folosind tehnică germană, rusească și britanică, a cărei economie s-ar fi bazat pe imensele resurse ale Rusiei și care ar fi păstrat și promovat o linie politică creștin-democrată. Această Europă ar fi fost conectată prin teritoriul Rusiei la imensa piață de desfacere a Asiei și la economia chineză, care îi suflă-n ceafă celei americane. Vă dați seama că s-ar fi creat un colos economico-militar ce ar fi dominat planeta, iar în aceste condiții SUA nu ar mai fi fost vioara întîi, fiindcă acest colos europeanasiatic ar fi dominat-o.

Putea America să permită așa ceva? Sigur că nu. A tolerat declarațiile lui Macron referitoare la NATO și la crearea armatei europene și a continuat să extindă NATO spre Rusia, știind că, la un moment dat, rușii vor reacționa violent la această apropiere periculoasă de granițele lor. Procedînd astfel, SUA au pus Uniunea Europeană într-o situație delicată, din care ar fi putut

în piscine, eu îl citeam pe Voltaire cu nesaț, așa cum îi citeam pe Goethe, Lessing, Shelley, Byron, Balzac, Eminescu... Am reținut încă de atunci, de la 15 ani, aforismul lui Voltaire. L-am reținut, dar nu m-a durut. Pentru că încă nu știam ce e suferința cea mare care îți sfîșie rărunchii și îți înalță la porțile sufletului un brad funerar. Mai tîrziu, în timpul cutremurului din Bucureștii anului 1977, aflîndu-mă eu pe ruinele de la Cofetăria Nestor și încercînd să degajez trupul însîngerat al unei bătrîne, l-am auzit pe un medic spunînd militarilor că singura soluție de a o scoate de sub rețelele de țevi era să-i amputeze piciorul. Pe loc, acolo, fără anestezie. Am scrîșnit de durere și de neputință pînă mi-au pleznit dinții. De ce, Doamne, era nevoie de atîta suferință pe pămînt? Mă gîndesc uneori la marii orfani ai lumii, care adeveresc prin biografiile lor excepționale că suferința te învață și te fortifică – pentru că orfani au fost Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Ludovic al XlVlea, Washington, Napoleon, Lenin, ca și liderii religioși Moise, Budha, Confucius și Mahomed. Un cunoscut doctrinar religios, Philip Yancey, a scris: „Mulțumesc lui Dumnezeu că a inventat durerea. Nu cred că ar fi putut face un lucru mai bun. Este minunat”. Din păcate pentru el, nu este deloc minunat. Durerea e un lucru groaznic și nu-și află nici o justificare. Mai tîrziu, în decembrie 1986, aveam să pun piciorul exact pe cea mai formidabilă cicatrice a Pămîntului: locul unde a căzut bomba atomică la Hiroșima. Destinul a făcut ca acea rană să fie cusută de rădăcinile unui leandru, pe care l-am mîngîiat ca pe o ființă vie, din lumea noastră. În aceeași zi, în Cartea de Onoare a Memorialului Durerii, aveam să citesc o însemnare a unei femei din SUA: „Nu avem decît o lume, păstrați-o!”.

Așa e, nu avem decît o lume a noastră, indiferent cîte civilizații paralele sau îndepărtate mai există în Univers. Iar această lume, cu toate păcatele, tristețile

ieși dacă, desigur, ar fi avut în frunte un conducător destoinic care să spună STOP extinderii spre est. Acel conducător nu a existat, iar UE nu a văzut pericolul care o paște, astfel că, atunci cînd Putin a invadat Ucraina, ce puteau europenii să mai spună în favoarea lui? La insistențele Americii, caruselul a început să se rotească, să fie dictate sancțiunile bumerang, să curgă miliardele de euro spre Ucraina și, încet, încet gazul rusesc să o vireze spre China, plasînd Europa într-un nou Război Rece – de data asta la propriu, nu la figurat.

Ruptura între europeni și ruși a fost realizată și, pentru cel puțin 50 de ani, SUA pot sta liniștite în privința ideilor de independență ale Europei, fiindcă după toată propaganda de război care curge de 7 luni de zile și se întipărește în conștiința opiniei publice –conform căreia rușii sînt nașpa și trebuie loviți peste bot – ce conducător european credeți că se va mai apropia de Rusia fără să piardă alegerile sau puterea?

Acum, după ce au distrus Europa creînd un conflict în interiorul său – care, chiar dacă se va încheia la un moment dat, va continua să mocnească, fiindcă americanii vor avea grijă să-l întrețină ca o asigurare a faptului că nu vor mai exista idei independentiste – SUA se pot ocupa în liniște de al doilea inamic: China. Inamic care, între timp, s-a abonat la combustibil ieftin de la ruși. Problema americanilor ar putea fi aceea că micul popor chinez e un dușman mult mai abil și mai serios decît rusul.

Chinezii gîndesc lucrurile pe termen mediu și lung, sînt eficienți și insistenți, știu să planifice lucrurile și s-a văzut asta din felul în care au exploatat vizita lui Nancy Pelosi, folosind-o drept pretext pentru manevrele militare de care aveau nevoie în eventualitatea luării deciziei de ocupare a Insulei Taiwan.

Nu cred că decizia americană de a se lua în piept cu chinezii este una bună, mai ales acum, cînd aceștia și-au consolidat relațiile cu Rusia și se pare că le vor și conduce, așa cum se înțelege dintr-o declarație a lui Fyodor Lukyanov, șeful Consiliului pentru Politică Externă și de

și nedreptățile sale, e cea mai bună lume posibilă. Pentru simplul motiv că este o lume reală, nu a visului. Într-o cunoscută poemă, scrisă la cumpăna anilor și intitulată „Anul 1840”, Grigore Alexandrescu își începea meditația cu versul: „Să stăpînim durerea care pe om supune”. Deci, tot la durere s-a gîndit, tot la nevoia de a face viața mai bună și mai suportabilă pentru atîtea și atîtea făpturi ale Domnului.

Acum, am intrat cu toții într-un Nou An. Anul cel vechi este sacrificat, după datină, și sîngele lui cosmic ca o zăpadă a mieilor se așează la temeliile noului crug al vremii. Anul 1992 va rămîne în Istorie ca un an rău pentru umanitate: zeci de milioane de oameni au murit de moarte violentă, în războaie, cutremure sau accidente, dar și de foamete și de boli încă imbatabile. Un viscol de nebunie suflă peste meridianele Planetei și puternicii zilei nu se pricep (sau nu vor) să-l zăgăzuiască. În fața acestor tragedii, am mînia pe Dumnezeu dacă ne-am plînge – în România încă a fost bine, adică a fost liniște, deși frații noștri de peste Prut s-au luptat cu palmele goale cu imperialismul rusesc și au dat jertfe grele. În ansamblu însă, sîntem datori să aducem omagiul nostru ideii de stabilitate, la care și noi, cei care slujim fenomenul „România Mare”, am avut o modestă contribuție. Pentru că primejdii și provocări au fost, dar pretutindeni s-a vegheat cu bravură.

Ce va fi mîine? Va ieși umanitatea din acest ciclu negru, saturnian? Să ne rugăm la Dumnezeu să fie mai bine ca în 1992. Iar pentru poporul nostru să ne rugăm ca el să-și revină la normal, să se regăsească pe sine, să-și întoarcă fața brăzdată de lacrimi către Dumnezeu. Nu se poate să ne sfîșiem între noi, trebuie să scuturăm jugul acestui blestem.

Dă-ne un strop de pace, Tată ceresc, și o brumă de belșug. Nu ne mai încerca răbdarea și credința, nu ne mai prigoni, pentru că trăim în cea mai bună și mai frumoasă dintre țările posibile. Amin!

CornELIU VADIm TUDor („Politica”, 9 ianuarie 1993)

Apărare al Rusiei, care consiliază Kremlinul. Acesta a declarat, pentru The Times, că „Rusia se consideră un partener egal în relațiile cu China, dar înțelege că China este superioară în multe privințe”.

Pe lîngă relațiile cu China, Kremlinul a încercat să consolideze legăturile cu dictaturile din Iran, Myanmar și Coreea de Nord încă de la începutul războiului. Serviciile de informații americane au spus că Rusia se uită la Phenian pentru a-i furniza rachete și pentru a-și umple mașina de război epuizată, în timp ce se crede că Teheranul i-a furnizat drone de luptă. Iranul, care este un stat observator SCO (Organizația de Cooperare de la Shanghai, o grupare economică și de securitate formată din opt membri, care include India și Pakistanul, precum și Uzbekistanul și alte foste țări sovietice din Asia Centrală), se așteaptă să i se ofere calitatea de membru cu drepturi depline al organizației în această săptămînă. Min Aung Hlaing, șeful juntei militare din Myanmar, l-a descris pe Putin săptămîna trecută drept „un lider al lumii”, se arată în același articol.

În concluzie economia europeană e praf și pulbere, dependentă de gazul lichefiat vîndut de SUA și de componentele care vin din China, iar Rusia e bine mersi, s-a reorientat spre Asia, formînd o alianță cu China – alianță cu care Unchiul Sam se poate lua de piept la o adică. Europenii sting lumina, opresc gazul și își distrug economia pregătindu-se să dîrdîie de frig în următoarele luni, fiindcă doar așa îl pot învinge pe Putin.

Cam așa arată războiul și situația globală, în plan general, văzute de la mine de pe prispă. Lucrurile s-ar putea schimba pe ici pe colo în funcție de cum vor influența alegerile din America, Italia, Suedia și China situația globală. Vom vedea dacă președinții Putin și Xi Jinping vor reuși să înlocuiască ordinea mondială stabilită de SUA în ultimii 30 de ani cu una pe care Yang Jiechi, principalul diplomat al Chinei, a numit-o una „mai dreaptă și mai rezonabilă”.

Naționalismul

(urmare din pag. 21)

Rezultatele acestor strădanii se văd cu ochiul liber în bisericile goale de prin vestul european, în bagatelizarea importanței preoților și a Bisericii în viața comunităților, în promiscuitatea și desfrîul organizat și promovat pe toate căile încă de la nivelul grădiniței.

Ne-au omorît economiile cu ideea – bună în esență, dar prost aplicată – a energiei verzi, și-au dovedit incompetența și amatorismul politic în tratarea războiului pornit de ruși în Ucraina și tot ei au gura mare în a acuza mișcările naționaliste și suveraniste că sînt nasoale, eurosceptice sau chiar anti UE. Mișcări naționaliste pe care eu le văd drept unele europene, preocupate în principal de binele continentului și abia apoi de binele națiunilor care le-au produs.

Eu vă spun deschis că nu sînt contra Uniunii Europene. Chiar deloc. Doar că aș profita de acest statut ca să atrag din această uniune tot ceea ce este necesar pentru a reface economia productivă a țării mele și aș negocia la sînge orice mi s-ar cere, cu inteligența și ambiția unui evreu. Progresiștii se miră că lucrurile se mișcă în Europa în direcția creșterii mișcărilor naționaliste și, desigur, le înfierează cum pot... și chiar pot! Ca de obicei, problema e la tinerele generații, pe care au avut grijă să le educe în așa fel încît să fie de partea lor și cărora e greu să le explici chestiuni de nuanță, fiindcă nu au cum să le înțeleagă.

Cu toate aceste piedici, în Italia este foarte plauzibilă ideea unui parlament majoritar naționalist italian,

condus de Giulia del Monti. Revista Politico scrie că „la nivel național, populismul de extremă dreaptă a cîștigat sprijin după ce conducerea, în mare măsură tehnocrată, din 2011, a dus la declinul economic și a subminat legitimitatea politicii tradiționale de partid, potrivit lui Pierluigi Testa, de la think tank-ul Trinità dei Monti din Roma. Asta înseamnă că (Georgia) Meloni ar putea beneficia de statutul ei de politică străină”. Cu alte cuvinte, oamenii s-au săturat de politicieni corupți și incompetenți și vor să trăiască bine, așa cum se trăia, spre exemplu, în anii ʼ60 - ʼ70. Ce mă deranjează în continuare este folosirea expresiei „extremă dreapta” în toate referirile la naționalism și suveranism, în vederea sugerării unei asemănări cu nazismul și fascismul, ceea ce mi se pare o practică murdară și nedemnă, mai ales că nici suveranismul și nici naționalismul, în forma lor actuală, nu au de-a face cu nazismul.

Ce să facem cu ei? Să-i lăsăm să urle pînă obosesc și să votăm partidele suveraniste care să le poată corecta comportamentul în mod parlamentar și democratic așa cum le place lor și cum cred că e bine. Mă bucur să constat că oamenii s-au săturat de anormalitățile ăstora și încep să se gîndească cum să își ia Europa înapoi, fiindcă Uniunea Europeană a fost de la început o construcție a națiunilor, care să le unească și să le ajute să se dezvolte armonios împreună, nu să le amestece de-a valma și să mai adauge la tocana astfel rezultată sos de emigranți de pe alte continente pentru gust, cum ar spune o gospodină.

Nu am nimic contra emigranților de pe alte continente, sînt bine primiți dacă vor să muncească în rînd cu noi, să-și plătească taxele în rînd cu noi și să se integreze culturii europene, doar că înaintea lor m-aș preocupa cum să-mi aduc acasă emigranții români și cum să-i conving pe cei de aici să nu mai plece „afară”, ci să muncească „acasă”, în România. Naționalismul european ar trebui să fie preocupat în primul rînd de europeni ca națiune creatoare de cultură materială și spirituală și mai apoi de emigranți. Naționalismul european ar trebui să se concentreze pe lucrurile care au impus Europa în lume – creștinism, artă, inventică – și mai puțin pe transformarea Uniunii Europene într-o federație pe modelul SUA sau într-o remorcă a aceluiași hegemon al planetei din ultimii 32 de ani.

În Polonia, în Ungaria, în Serbia mișcările de protejare a intereselor comunităților locale cresc în importanță, la Belgrad avînd loc un marș la care au participat cîteva mii de persoane, marș contra paradei gay anunțată a avea loc în capitala Serbiei luna aceasta. Știrea publicată de Reuters începe așa: „Mii de activiști religioși și de dreapta au mărșăluit duminică prin capitala Serbiei cerînd autorităților să interzică un marș Gay Pride, planificat pentru weekendul viitor”. Observați folosirea cuvintelor cheie „activiști religioși”, care duce cu gîndul la teroriștii islamici sau la talibani, cît și a expresiei „de dreapta”, care automat duce cu gîndul la fascism și la crimele aferente. Textele sînt scrise în mod special așa, pentru a obține răspunsurile adecvate de la subiecții bine îndoctrinați anterior. După cum vedeți, „fraierii găștii” și „corigenții clasei” au ajuns să ne învețe cum să ne purtăm și să ne spună cum să gîndim și, ca de obicei, atunci cînd își iau un șut în fund pentru comportament agasant și obraznic, tot ei țipă că sînt agresați.

România, țara în care hoția a devenit un act de virtute

(urmare din pag. 21)

Oare cine credeți că va răspunde din Compania CFR, care și-a scos din buget 14 milioane de lei pentru salubrizarea, erbicidarea, dezinsecția și deservirea grupurilor sanitare ale gărilor din Iași, care acum strălucesc de curățenie încît nu mai e nevoie să fie luminate noaptea. Licitația a fost cîștigată, ca, de altfel, și în ultimii zece ani, de firma S.C. GHENUȚA SRL, deținută de un domn pe nume Ștefan Ciolpan, care acum doi ani și-a pus gheruța pe 11 milioane de lei în același contract, iar anul acesta a sărit la 14 milioane de lei.

Tot de curățenie se preocupă intens și Camera Deputaților, care s-a săturat de frunzele pe care aleșii neamului le tot taie la cîini, după ce își termină somnul de frumusețe din fotoliul de parlamentar. În acest sens, s-a încheiat un contract de achiziție, achitat de cînd hăul, numai că marfa (mașinile de tăiat iarba și alte obiecte de curățare a terenului) nu a sosit încă. Poate că va veni zăpada, iar iarba crescută și frunzele uscate nu se vor mai vedea. Pentru cîteva sute de mii de lei, merită să te rogi lui Dumnezeu să programeze vreo vijelie.

Și, dacă tot vorbim de fraudarea bugetului, nu se putea să nu găsim exemple în curtea Guvernului, care ne-a anunțat că va cumpăra 18 drone Bayraktar, pentru care se vor plăti 300 de milioane de dolari, deși o astfel de dronă costă în jur de cinci milioane de dolari. Se prea poate ca România să achite și curieratul cu TVA, pentru a ,,cădea” pe totalul de 300 de milioane de dolari, dar să nu ne încurcăm în cifre. Să ne amintim și de povestea dronelor israeliene Hermes, cu care urma să-i speriem pe ruși, apoi de corvetele Naval Group, elicopterele Airbus sau submarinele Scorpène, de fapt, niște țepe de PR, de care se ocupă un general cu patru stele, fost șef de Stat Major, fost ministru al Apărării, acum premier și, zice-se, viitor –ferească Dumnezeu! – președinte al țării.

Alte prăduieli au ca generic tehnologizarea, modernizarea, digitalizarea... vieții și activității omului, numai că asta costă; se plătește, dar nu se înfăptuiește. Spre exemplu, Primăria Sector 4

a decis să-și facă ordine în arhivă, prin copierea documentelor în format electronic, sens în care a fost licitat un contract-cadru, în valoare de circa 26 de milioane de lei plus TVA, adică ceva mai mult de 5 milioane de euro. De reținut că două dintre cele patru firme care au cîștigat respectiva licitație, All Business Management și Ștefadina Comserv, sînt controlate de Sebastian Ghiță, deci digitalizarea la Secorul 4 e pe mîini bune, dar puțin pătate.

Din păcate, astfel de aspecte sînt rapid introduse în ceață, ca și banii furați, care se îngroapă în fundul curții. Mass-media, în proporție de 90-95%, se pricepe de minune la asta, că doar nu degeaba are și ea o gropiță, din ce în ce mai încăpătoare, în fundul curții sale. Povestea pleacă tot de la Bugetul Statului, care este atît de generos încît se scot din el bani suficienți pentru partidele parlamentare, că doar minciunile ăstora nu se spun pe gratis. Mai departe, partidele plătesc mass-media pentru a se cosmetiza în realizări epocale toate vrăjelile. Spre exemplu, în 2021, în 11 luni, PSD a dat presei peste 32 de milioane de lei, deși nu există nici un temei legal care să dea partidelor politice libertatea de a deveni sponsorii mass-media. De fapt, toți acești bani sînt ai noștri, ai poporului, și nu cred că mai este cineva de acord ca aceste trasee financiar-infracționale să mai existe.

Oare cine și cum apără banii poporului? Cîndva, Petre Țuțea spunea că ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, incompetenți, criminali, îi apără pe ăștia de noi”. Mai nou, un politician de-a dreptul imbecil s-a trezit la RomâniaTV certîndu-se cu talpa țării: ,,Ce se tot văicărește poporul ăsta că s-au furat banii din bugetul statului și ani la rînd nu s-a realizat nimic, că banii au fost de la Uniunea Europeană!”. Da măi, istețule, dar banii primiți îi vor plăti copiii și nepoții noștri toată viața lor, iar pe voi, acum, vă doare la bască. Aveți funcții înalte, aveți vile, conturi grase și salarii nesimțite. Ce vă pasă vouă de românii de rînd?

Și, dacă poporul mai are bani, evident că ei trebuie cheltuiți, așa cum au făcut și cei de la CNAIR, care au decis să apere Autostrada A1 prin servicii de patrulare,

în zona DRPD Brașov, numai că în zona respectivă nu a început nici o lucrare, deci acolo autostrada este existentă doar în planurile constructorului. Ăsta o fi și motivul pentru care firma Axis Security SRL, aflată încă în siajul lui Vasile Blaga, a încasat (doar) 4,2 milioane de lei plus TVA pentru patrularea unor terenuri virane.

Tot în stilul șmecherașilor de gang au acționat și băieții din cadrul Primăriei Brașov, care au organizat o licitație pentru servicii de reparații și întreținere a elementelor de mobilier urban, la care a participat doar o firmă și, ce să vezi, surpriză: chiar ea a cîștigat. Ce anume a întreținut și a reparat firma Clarom Trans SRL – nu știe nimeni, dar cert este că, pentru ceea ce nu știe nimeni, aceasta a încasat 6,79 milioane de lei plus TVA.

Adevărul este că Bugetul Statului a ajuns precum o căprioară hăituită de lupi hămesiți, și nimeni nu intervine cu nimic. Și asta, pentru că ,,Mafia e-n sport, în spitale și școli/ E-n Bănci, în Comerț și-n Armată/ Transportul și Vama sînt roase de boli/ Poliția prinde doar șuți de doi poli/ O bandă-i Justiția toată” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mafia e-n toate”). Se știe că, atunci cînd e rost de furat bani din pușculița poporului, românul e foarte inventiv, ajungînd să șterpelească pînă și cîrpa cu care și-a șters amprentele. Circulă o anecdotă care spune că doi tipi au sunat la ușa unei bătrîne.

- Sîntem de la primărie, doamnă, am venit să vă schimbăm pragurile de jos de la uși.

- Să le schimbați? Păi cu ce?

- Cu borduri, firește...

Trăim vremuri în care ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia”). Dar cui să te plîngi? ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (,,Lumea românească”). Ca să nu mai vorbim de faptul că mai toți sînt de găsit la serviciu conform programului: ,,DESCHIDEM CÎND VENIM ȘI ÎNCHIDEM CÎND PLECĂM”. No comment!

Un succesor (prea) modern al Regilor şi Reginelor a ngliei

De ce riscă Charles al III-lea să devină cel mai puțin iubit rege al Marii Britanii?

După moartea reginei Elisabeta a II-a, tronul Marii Britanii a fost preluat de fiul ei cel mare, Prințul Charles, care a devenit regele Charles al III-lea. Astăzi, puțini oameni își amintesc că Charles este departe de a fi cel mai respectat membru al familiei regale și că aproape jumătate dintre britanici nu și-au dorit accederea lui la tron.

Trăiască Regele?

În timp ce britanicii îndurerați se pregătesc să-și conducă regina iubită în ultima ei călătorie, se vorbește despre ce simt cu adevărat pentru moștenitorul suveranei. Nu este deplasat să menționăm faptul că autoritatea lui Charles nu poate fi comparată cu cea a regretatei sale mame, iar mulți dintre supușii Majestății Sale nu sînt deloc fericiți că el a fost cel care a urcat pe tron. Regele Charles a așteptat mai mult decît orice alt moștenitor din istoria Marii Britanii pentru a prelua tronul – aproape 70 de ani. În acest timp, supușii Elisabetei a II-a au reușit să-l cunoască bine, să-l observe într-o varietate de situații de viață și să-și formeze o părere despre viitorul lor conducător. Și această părere este foarte ambiguă.

„Așează-te și taci”

Charles a spus în repetate rînduri că în copilărie a fost atacat de tatăl său, Prințul Filip. În 1992, viitorul rege i-a spus autorului biografiei sale, Jonathan Dimbilby, că era „sufocat de personalitatea tatălui său” și, din cauza reproșurilor sale, izbucnea cu ușurință în plîns. Biograful regal Sally Bedell Smith, care a scris o carte despre Prințul Charles, a remarcat: „Prințul Philip a fost nemulțumit pentru că Charles părea prea moale. Îi era teamă că prințul ar putea deveni un adult slab și vulnerabil, așa că a căutat să-l facă mai dur”. Într-un interviu acordat în 1968, prințul Charles, în vîrstă de douăzeci de ani, întrebat dacă Philip îi spunea adesea „să se așeze și să tacă”, a spus: „Da, tot timpul”. Din cauza lipsei unei relații calde cu tatăl său, se crede că Charles a crescut pentru a fi o persoană destul de retrasă. La școală, viitorul monarh a fost hărțuit de colegii săi, iar el însuși a descris timpul de studiu și școala Gordonstown din Scoția drept „timp de închisoare” și „Castelul Colditz cu kilt”, referindu-se la infama închisoare din Germania nazistă. A fost crescut în principal de bunica sa, Elizabeth Bowes-Lyon, care i-a insuflat băiatului dragostea pentru artă. Manifesta interes pentru pictură și arhitectură, iar în tinerețe a jucat în schițe de comedie. Nici familiei nu i-a plăcut acest lucru, iar tînărul Charles s-a simțit mereu vinovat în fața familiei sale pentru că – în concepția lui –nu se ridica la înălțimea așteptărilor lor.

Preferința pentru lux

O altă latură a caracterului lui Charles care i-a iritat pe compatrioții săi a fost dragostea pentru o viață luxoasă, pe care pînă și regina Elisabeta a II-a a considerat-o ca fiind „la granița cu grotescul”. La începutul Secolului al XXI-lea, prințul era deservit zilnic de 85 de persoane și avea chiar și un slujitor, ale cărui îndatoriri includeau stoarcerea pastei de dinți pe periuța moștenitorului. Însoțitorii reginei, de exemplu, ajungeau la 50 de persoane doar în timpul călătoriilor în străinătate. Se spunea că Charles își schimba costumul de cinci ori pe zi, că arunca pe jos hainele, iar servitorii trebuiau să le ridice și să le spele. Cel puțin doi valeți au avut grijă de garderoba prințului non-stop. Toate acestea au provocat un mare scandal în societate, deoarece la începutul secolului a existat o luptă activă în Marea Britanie pentru a reduce costul întreținerii familiei regale.

Aventuri amoroase

aceleiași uniuni ideale a mamei și a tatălui său, care s-au întîlnit în tinerețe și nu au lăsat pe nimeni să se îndoiască de puterea și sinceritatea relației lor.

La începutul anilor 1970, el a început o aventură cu Camilla Parker-Bowles. Aici, dragostea, după cum va spune timpul, a fost cea reală, dar aleasa prințului provenea dintr-o familie nu foarte nobilă, așa că familia regală a respins această relație. La 6 februarie 1981, Prințul Charles a cerut-o în căsătorie pe Diana Spencer, fiica lui John Spencer, al optulea conte Spencer. Nici această poveste nu a fost lipsită de peripeții. Cert este că, inițial, Charles a fost interesat de sora mai mare a Dianei, Sarah, și abia apoi și-a îndreptat atenția către viitoarea lui soție. Zvonurile despre o aventură cu Diana s-au infiltrat din ce în ce mai mult în domeniul public și, drept urmare, Prințul Philip a insistat asupra unei nunți. Această căsătorie nu le-a adus fericire nici lui Charles, nici Dianei.

Scandalul „Tumpongate”

Unul dintre cele mai puternice și murdare scandaluri asociate cu numele viitorului rege și al reginei consort a izbucnit în ianuarie 1993. La doar trei luni de la despărțirea lui Charles și a Prințesei Diana, săptămînalul american People a publicat o transcriere a unei conversații foarte intime dintre moștenitorul tronului și Camilla ParkerBowles. Într-una dintre conversații, Charles spunea că visează să facă dragoste cu Camilla și, în general, tînjește „să trăiască în pantalonii ei”. La condimentarea acestei situații s-a adăugat, desigur, faptul că, în mod oficial, Charles era încă căsătorit cu Diana, iar Camilla era căsătorită cu Andrew Parker-Bowles. Răspunsul a fost foarte dur. Instituția familiei regale, de obicei loială viitorului rege și statului, a fost șocată, iar unii și-au exprimat deschis îndoielile că prințul este apt să conducă imperiul britanic. Scandalul a fost, într-adevăr, grandios și mulți se îndoiau chiar că reputația familiei regale va fi restabilită vreodată. Mai mult, sursa apariției filmulețului nu a fost dezvăluită. Acest lucru a dat naștere la zvonuri conform cărora înregistrarea a fost oferită tabloidelor de către membri ai serviciului regal de securitate. În ciuda lipsei de dovezi, versiunea este încă populară. Ulterior, Charles a recunoscut că a restabilit relațiile cu Camilla în 1986, după ce, potrivit lui, căsătoria cu Diana se destrămase în cele din urmă.

Camilla Parker-Bowles a fost catalogată de britanici drept distrugătoarea familiei, iar această etichetă nu i-a mai fost dezlipită nici pînă în ziua de azi. După ce Prințul Charles s-a căsătorit cu Camilla în 2005, ratingul viitorului monarh a scăzut din nou.

bursucii. Apoi, moștenitorul, într-o corespondență secretă cu prim-ministrul Tony Blair, a insistat că numărul mare de bursuci din Marea Britanie a fost unul dintre cei mai importanți factori în răspîndirea tuberculozei bovine în regat. Pentru o persoană neinteresată de agricultură și de Insulele Britanice, acest subiect poate părea nesemnificativ, dar în Marea Britanie totul a fost luat foarte în serios. Charles a insistat ca bursucii să fie uciși mai activ. El i-a acuzat pe activiştii pentru drepturile animalelor de „fraudă intelectuală” pentru că au vorbit în apărarea bursucilor, ignorînd zecile de mii de vite care au trebuit sacrificate din cauza bolii. Într-una dintre scrisorile sale către Blair, viitorul rege a numit situația drept un „lobby în favoarea bursucilor” și a insistat pentru împușcarea animalelor. Cu toate acestea, în 2019 s-a dovedit faptul că uciderea bursucilor nu a avut nici un efect asupra răspîndirii bolii.

Legături periculoase

Apărătorii lui Charles au susținut întotdeauna că, în ciuda unor nepăsări și detașări de realitate, noul rege a fost întotdeauna un mare binefăcător și a atras investiții uriașe pentru a-i ajuta pe cei defavorizați, a sponsorizat proiecte culturale și a făcut multe alte fapte bune. Este adevărat, dar și în acest domeniu nobil, moștenitorul tronului britanic a reușit să intre într-un scandal major. După cum au aflat jurnaliștii de la The Sunday Times la sfîrșitul lunii iulie, prințul Charles a acceptat în 2013 o donație de un milion de lire sterline de la familia lui Osama bin Laden.

Potrivit publicației, atunci viitorul rege l-a primit pe Bakr bin Laden la reședința sa, Clarence House, din Londra și, în ciuda protestelor consilierilor și administratorilor fundației, a acceptat să ia bani de la fratele notoriului terorist, care este considerat principalul organizator al atacului terorist de la New York din 11 septembrie 2001.

Charles a devenit foarte prietenos și cu magnatul Mahfouz Marey Mubarak ben Mahfouz, de la care a acceptat și donații mari pentru proiecte de restaurare și chiar l-a făcut baron al străvechii așezări Abernethy din Scoția. În februarie 2022, poliția a declanșat o anchetă la una dintre fundațiile caritabile ale Prințului Charles – este vorba despre acordarea baroniei lui Mahfouz în schimbul unor donații, adică, vînzarea titlului. Aceste scandaluri au contribuit la erodarea imaginii regelui Charles al III-lea în rîndul britanicilor.

Viitorul coroanei

În ultimii ani, multe dintre greșelile Prințului Charles au dispărut în fundal datorită scandalurilor iscate în jurul fiului cel mic, Prințul Harry, și al soției sale, Meghan Markle. Pe fondul căsătoriei lor și al abandonării ulterioare a îndatoririlor de înalți membri ai familiei regale, fostele „șmecherii” ale lui Charles al III-lea nu mai păreau atît de scandaloase. Într-un interviu celebru cu Oprah Winfrey, din martie 2021, Meghan Markle a vorbit despre niște „atacuri rasiste” din partea unor membri ai familiei regale. În special, exista o îngrijorare conform căreia copiii Prințului Harry s-ar putea naște „cu o culoare greșită a pielii”, existînd speculații potrivit cărora prințul Charles și soția sa Camilla ar fi fost cei care și-au exprimat aceste îngrijorări. În acest context, nu se poate spune că Charles al III-lea și Camilla și-au îmbunătățit considerabil reputația. Mai degrabă, toate aceste scandaluri au contribuit la popularitatea Prințului William și a soției sale, Kate Middleton, care sînt acum considerați de aproape jumătate din Marea Britanie drept cei mai demni candidați la tron.

Un alt motiv pentru care britanicilor nu le-a plăcut cu adevărat viitorul monarh de la o vîrstă fragedă a fost slăbiciunea lui pentru femei. Mai ales pe fondul

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

O altă poveste controversată care l-a avut în prim plan pe Prințul Charles a avut loc în 2005, dar a devenit cunoscută mai tîrziu. S-a dovedit că viitorul rege a fost inițiatorul extinderii drepturilor vînătorilor de a împușca

După cum au scris multe publicații după moartea reginei Elisabeta a II-a, Charles al III-lea va trebui să treacă prin momente foarte grele, încercînd să cîștige o autoritate reală în rîndul compatrioților săi și să devină un monarh legitim în toate privințele. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.