România Mare, nr. 1659

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIm TUDor «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Astăzi, o simplă ștampilă sau un telefon ar putea omorî mai mulți oameni decît Războiul de 100 de ani.

CornELIU VADIm TUDor

Probleme de Drept și nu numai…

Recent, Reuters a publicat o știre conform căreia Rusia pregătește luna aceasta referendum-urile de alipire la teritoriul său a provinciilor Donețk și Lugansk locuite de o populație majoritar rusească. Firește, reacțiile nu au întîrziat să apară din partea tuturor celor implicați. Astfel, Dimitri Kuleba, ministrul ucrainean de Externe, a declarat că „Rușii pot face ce vor. Nu se va schimba nimic. Ucraina are tot dreptul să-și elibereze teritoriile și va continua să le elibereze indiferent de părerea Rusiei”.

Conform dreptului internațional, dacă cele două teritorii vor alege să se alipească Rusiei, după momentul în care, prin act normativ emis de Parlamentul rus și promulgat de președinte, vor deveni teritorii rusești, Rusia va avea foarte multe de spus, în ciuda persiflării lui Kuleba. Mai pe românește, orice atac asupra acestor zone va fi considerat atac contra Rusiei ceea ce va duce la declararea unui război țării

atacatoare și la folosirea tuturor armelor din arsenalul militar rus.

O să spuneți că și acum e război. Tehnic da, practic și, mai ales legal, e doar o operațiune specială. Conform dreptului internațional, declarația de război e ceva complet diferit față de ce a ales Putin să facă în Ucraina, și se supune altor reguli și legi.

Mai departe, președintele francez Emmanuel Macron a spus, la rîndul său, că „dacă planul de referendum nu ar fi atît de tragic, ar fi amuzant”, iar cancelarul german Olaf Scholz a declarat că Putin va renunța la „ambițiile sale imperiale”, care riscă să distrugă Ucraina și Rusia, doar dacă recunoaște că nu poate cîștiga războiul. De aceea, a continuat oficialul, nu vom accepta nici o pace dictată de Rusia, iar Ucraina trebuie să fie capabilă să respingă atacul Rusiei”.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

50 de ani de la zborul spre eternitate al „Privighetorii Gorjului“ – MARIA LĂTĂREȚU

Ultimul cîntec

Sfîrșit de septembrie pe plaiurile lui Ștefan cel Mare, anul 1972. Dulcea și molcoma toamnă moldovenească, întocmai cum este și felul de a fi al locuitorilor acestui colț de Țară, venise la pachet cu un zvon (transformat în acele zile în realitate) – anume că pe aceste plaiuri de legendă va poposi un nume de legendă al cîntecului popular românesc – al melosului gorjănesc, în speță – MARIA LĂTĂREȚU! Pînă la 27 septembrie, cînd în comuna lor va avea loc marele eveniment, îndepărtata așezare de pe teritoriul României, cu un nume parcă predestinat – Românești, din îndepărtatul județ Botoșani, fierbea de nerăbdare în așteptarea zilei stelare, în care vor fi față în față cu

doamna cîntecului popular românesc, cea numită de specialiștii în muzică „Privighetoarea Gorjului”. Așteptarea era cu atît mai încărcată de chemări interioare cu cît sătenii gătaseră cu principalele treburi ale cîmpului, roadele anului agricol fiind strînse în hambarele CAP-ului (Cooperativa Agricolă de Producție), cum era pe vremea aceea, de unde urmau să fie repartizate oamenilor, în raport cu zilele de muncă prestate pe ogor sau în alt loc de muncă din cadrul Cooperativei respective. Deși nu era prea mare, ca număr de locuitori, hărnicia acestora și fala că se trag din răzeșii de pe vremuri – satul fiind mult timp un punct strategic sub stăpînirea tătară – îi însuflețeau, sporindu-le mîndria cu rădăcinile lor pămîntene.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Bacovianã

Înaintăm pe brînci în noul veac E tot mai trist şi plouă mocăneşte, Un nou sicriu se-ntoarce din Irak, Românii sînt săraci şi mor prosteşte.

Iar frigul toamnei intră pînʼ la os, Miroase-a transhumanţă şi-a zăpadă, Un cer de plumb coboară tot mai jos Pe străzi pustii ca-n antica Eladă.

Ce ar simţi Bacovia acum?

Ce-ar scrie cu cerneală violetă?

Din case zgribulite iese fum, Fete bătrîne trag din ţigaretă.

Nu sînt abecedare, nu sînt bani, Lumea trăieşte doar din împrumuturi, Invazie TV de mitocani, Îţi vine să îi iei pe toţi la şuturi.

E toamnă iar, mai grea decît credeam Ce vreme rece, ca de Bobotează! Nu mai rezistă frunzele pe ram Ultimii cuci spre India migrează.

Cînd a trecut şi acest an nebun?

Mai ieri ne îmbăta Revelionul Şi ne uram noroc şi-un an mai bun Şi artificii ne ţineau isonul.

ACTUALITATEA PE SCURT

● Un meșter olar din județul Iași a fost desemnat „Tezaur Uman Viu” de Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Născut în Poiana, comuna Deleni, Andrei Gheorghe a rămas ultimul meșteșugar al ceramicii negre de origine dacică. Istoria pe care o împarte acesta cu olăritul este lungă, meseria marcîndu-i viața încă de la vîrste fragede. Adina Hulubaș, cercetător științific, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași a

Însă s-au dus atîţia dintre noi, Atîtea locuri goale sînt la masă, În boxe de ciment şi de noroi

Ei şi-au găsit, cuminţi, o nouă casă.

Cu candele şi vîsc îi îmbunăm, Ne reproşăm că i-am scăpat din mînă, Că n-am făcut destul să îi salvăm, Iar ochii lor orbecăie-n ţărînă.

An funerar, dar ce mai ai de gînd?

Mai ai trei luni şi nu sînt buni augurii, Nu vrei să pleci în haos mai curînd, Să nu dai foc la Volga şi Missouri?

Nişte netrebnici fără Dumnezeu Ne taie pofta de-a trăi sub soare, Eşarfă neagră pun la curcubeu Şi jură strîmb, şi jefuiesc popoare.

Pămîntul e condus de satanişti, Îi vezi cum ne dau lecţii de morală, De-aceea, astăzi, ochii mei sînt trişti, Iar boala omenirii e mortală.

Tristeţi duminicale… Arbori goi… Parcă-i mai multă viaţă-n cimitire, Isus n-o să învie pentru noi –E pregătit de-o nouă răstignire.

CORNELIU VADIM TUDOR, 1 octombrie 2014

declarat: „Este important să înțelegem de ce trebuie să prețuim acest timp de ceramică: în anii ʼ80 erau peste 20 de centre de ceramică neagră, acum singurul meșteșugar care mai deține secretul este domnul Andrei Gheorghe. Este datoria noastră să prețuim și să ducem mai departe tradiția ceramicii negre de la Deleni”. Acesta este al doilea titlu de tezaur viu pentru județul Iași, primul fiind deținut de către Dumitru V. Ifrim pentru ceramică roșie cu caracter utilitar.

(continuare în pag. a 17-a) r m

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Dide Puşcărie a fost tăiat de brazilianul Ronaldo FTirajele publicaţiilor F Milionarii de la miezul nopţii – am rîs ca nişte cocoşaţi F Un afrodisiac: carnea de Ţap • Teatrul românesc atacat de Feidman şi de Miss Piggy!

PArTEA I

F Ziarul german „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, din 12 mai 1997, a relatat relativ corect atmosfera creată în jurul Tratatului dintre Adrian severin și Ghennadi Udovenko. Reproducem un fragment: „Românii nu-l pot crede pe ministrul lor de Externe, Adrian Severin (...). Această atitudine a fost întărită de Opoziţie. Astfel, fostul ministru de Externe, Teodor Meleşcanu, susţine că Tratatul cu Ucraina a fost negociat prea repede. Preşedintele Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor, s-a arătat supărat pe «cea mai mare trădare din Istoria modernă a României». Ziarul «Adevărul» a vorbit de o «reprezentaţie de circ» titrînd: «Ucraina ne scoate castanele din foc»“. F Pe aceeaşi temă s-a desfăşurat marţi seara o nouă ediţie a emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii“, avîndu-i ca invitaţi pe istoricul Florin Constantiniu și ziaristul Ion Cristoiu. A fost, realmente, o mare satisfacţie să vezi că mai există oameni curajoşi, care încearcă să vadă mai departe decît lungul nasului. Cel mai jumulit a ieşit saltimbancul ala bătrîn pe nume Dinu Giurescu, care, în schimbul trădării sale, a primit de la actuala Putere o leafă de directoraş. F Miercuri seara, Gică Popescu a intrat în galeria celor mai laureaţi fotbalişti români, cîştigînd, alături de echipa sa, F.C. Barcelona, Cupa Cupelor. Ne-a crescut inima de mîndrie să vedem un oltean de-al nostru nu numai jucînd o finală de Cupa Europeană, ci fiind chiar căpitan de echipă. Aceleaşi elogii se cuvin şi lui Dan Petrescu, care a cîștigat sîmbătă Cupa Angliei, alături de echipa sa, Chelsea. F Din păcate pentru ea, harnica și iscoditoarea Adriana Bahmuţan de la postul de Televiziune Amerom –Canal 38 şi-a programat o emisiune pe teme de fotbal, chiar la concurență cu finala de la Rotterdam. Cine era să se uite la doi ţigani, pe nume StănescuVampirul şi Dide-Puşcărie, care îşi dădeau cu părerea despre fotbal (?!), în vreme ce miliarde de oameni de pe întreaga Planetă urmăreau, cu sufletul la gură, o partidă de fotbal de o asemenea anvergură dintre F.C. Barcelona şi Paris St. Germain? În pauza finalei, am trecut şi noi, din curiozitate, pe Amerom şi ne-a apucat voma: baragladina aia bişnițară de Dide, puradelul Firandei, cu nişte fălci de neam prost sub o frunte în paragină (două deşte) şi cu nişte betigaşe de mîini curbate rahitic peste o borfomegă de măcelar transpirat, se scremea să pară altceva decît este, punînd nişte întrebări, chipurile, încuietoare, făcînd cu ochiul, ca un şmenar, către celalalt tuciuriu, aşa-zisul ministru al Sportului și Avortului (care acum voiajează prin China!). Doamne, Dumnezeule mare, în ce hal a ajuns Ţara asta! Două libărci negre, adunate de prin şanţuri, îşi zic „senator“ şi „ministru“! F În aceeaşi ordine de idei, ziarul „Sportul Românesc“ publică un text intitulat „Vrea sau nu vrea Stănescu, Tricolorii sînt tot în Top“. E vorba de publicarea, la Zürich, a clasamentului pe luna aprilie a celor mai bune reprezentative de fotbal din lume, clasament întocmit de FIFA: 1) Brazilia; 2) Germania; 3) Danemarca; 4) Franţa; 5) Spania; 6) Italia; 7) Olanda; 8) Cehia; 9) România; 10) Rusia; 11) Columbia; 12) Mexic; 13) Anglia; 14) Bulgaria; 15) Norvegia; 16) Portugalia; 17) Suedia; 18) Argentina; 19) Croaţia; 20) Scoţia etc. E ceva, să fii în primele 10 Ţări ale lumii! Oare Federaţia Română de

Fotbal – cu toate păcatele ei – n-are chiar nici un merit, aşa după cum dă de înţeles hărţuirea asta a ei, pe toate căile, de către ziarele „Evenimentul zilei“ şi „Ziua“?

Şi să n-aibă nici o legătură cu campania asta faptul că Sorin Stănescu, actualul „ministru“, a fost, pînă nu demult, avocatul ziarului „Ziua“ în procesele de acum atît de cunoscute? De aici, din acest colţ de pagină, adresăm un apel amical d-lui Mircea Pașcu că, dacă a rămas acelaşi om de caracter şi de bun-simț, să iasă din jocul nedemn în care s-a lăsat antrenat pînă acum. Nu apărăm pe nimeni din oficiu, dacă Ministerul Finanţelor va găsi nereguli financiare la F.R.F., vom fi primii care le vor publica şi le vor denunţa, dar pînă atunci există o prezumţie de nevinovăţie şi nu trebuie permis nimănui să mute blestemata „vînătoare de oameni“ din politică – în domeniul fotbalului românesc, care ne-a adus atîtea satisfacţii. „Voi dizolva Federaţia Română de Fotbal!“ – a şuierat cioroiul ăla de Stănescu-Vampirul, ceea ce arată că nu-i zdravăn la cap, întrucît s-ar anula toate rezultatele fotbalului românesc din ultimii 7 ani! F Am intrat în posesia tirajelor „la zi“ pe care le au diferite publicaţii. Cel mai bine stă „Adevărul“, care trage 185.000 de exemplare zilnic, dintre care nu mai puţin de 145.000 sînt abonamente (acestea sînt vîndute mai ieftin decît costul normal); de notat că un mare număr de abonamente au rămas de pe vremea ziarului „Scînteia“, dar asta nu diminuează cu nimic meritele reale pe care, în multe privinţe, le are „Adevărul“; ar mai fi de semnalat volumul mare de publicitate şi reclame al ziarului amintit (uneori şi 12 pagini de ziar pe zi!), suma încasată pe o singură pagină de acest gen fiind chiar de 20 de milioane de lei! Al doilea tiraj este cel al „Evenimentului zilei“, care tipăreşte 130.000 de exemplare – se observă o scădere masivă, de circa 50.000 de exemplare în ultimele 6 luni, deşi ziarul ni se pare excelent iar Nistorescu e un gazetar adevărat. Ziarul „România liberă“ coboară şi el, vertiginos, atingînd acum pragul de 100.000 de exemplare; şi în acest caz, cîştigurile realizate de mica şi Marea Publicitate, dar şi de sponsorizări, sînt formidabile, de ordinul cîtorva miliarde de lei pe lună. Contrar celor susţinute pe toate drumurile, ziarul „Ziua“ are sub 30.000 de exemplare – dar, să nu fim maliţioşi, unele materiale sînt foarte bune şi ar merita soarta, ceva mai fericită, a unei mai mari popularizări. În ordinea descrescîndă, urmează „Curierul Naţional“, cu 20.000 de exemplare – ziar modern, de factură occidentală, care uneori mai găzduieşte şi cîte o „perlă“ cît oul de porumbel (a se vedea fotografia publicata joi, în care Ghiţă Mureşan – Gigantul apare alături de Ghiță Mureşan – Piticul, fiindcă nu se ştie ce poznaş a pus în locul capului lui Emil tot capul lui Big Berceni Ghiță). Ziarul „Cronica Română“ tipăreşte 8.000 de exemplare, „Cotidianul“ – sub 5.000, iar „Dimineaţa“ – 2.000. Precizăm că nu ştim care sînt retururile tuturor acestor publicaţii. În privinţa revistelor noastre, n-avem nimic de ascuns: „România Mare“ apare în 46.000 de exemplare şi „Politica“, în 10.000 de exemplare (fără retururi; cititorii ştiu mai bine decît oricine că un exemplar al publicaţiilor noastre e citit şi de o scară întreagă de bloc, sau de o comună, noi estimînd că avem peste 500.000 de cititori). F Conform principiilor moralei creştine, de la care nu ne vom abate niciodată, îl vom lăsa în pace pe Mihai Creangă, nu-l vom mai critica sau ironiza sub nici o formă, indiferent cîte răutăţi gratuite va mai publica el în suplimentul monarhist al „României libere“. Motivul acestei generozităţi? Pur şi simplu am

aflat că omul e grav bolnav, a fost operat de cancer la colon, aşa că, deşi el ne urăşte în mod progresiv şi inexplicabil, vom fi noi mai înţelepţi decît el şi îi vom ura sănătate şi să-l ajute Dumnezeu. Un capitol închis. F Un ciudat interviu a acordat primul-ministru al Spaniei, Jose Maria Aznar, postului de Televiziune spaniol „Galavision“: „În lumea de astăzi există două mari culturi şi două mari limbi: cea spaniolă şi cea anglo-saxonă“. Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie! Ascultă, tanti Maria Aznar, ştii că Aznavour e mai important ca matale? Să fie cultura spaniolă mai mare (?!) decît cultura franceză, cultura italiană sau cultura germană? Mira-m-aş. Poate dacă vom socoti şi capetele taurilor ucişi drept realizări culturale. Mai ţine omul la Ţara lui, dar nici chiar aşa. F Revista „Super-Magazin“ publică o notă palpitantă, sub titlul „Afrodisiace de ieri şi de azi“, sub semnatura unei domnişoare care numai la porcărele se gîndeşte, pe numele ei Arina Avram. Iată ce foloseau diferite popoare ca să aibă potență şi apetit sexual. „GRECII: carne de țap tînăr, carne de găină, ouă fierte moi, potîrniche, felină şi lăptuci, ceapă. CELŢII: Bere neagră cu gălbenuş de ou. ROMANII: Ceapă roşie cu ouă şi miere, muştar sălbatic, peşte. ARABII: Ceapă înăbuşită şi gălbenuşuri de ouă. INDIENII: Amestec de orez fiert în lapte, cu ouă de vrabie, ceapă înăbuşită şi miere“. În lumea contemporană, se pare că cele mai multe proprietăți le au: seminţele de dovleac, fructele uscate, ciupercile, merele, urzicile şi ciocolata. Dacă, totuşi, nu aveţi mijloace să faceţi rost de toate astea, puteţi să luaţi bromură – efect garantat. F Specialiştii au stabilit că stridiile sînt hermafrodite: ele funcționează întîi ca masculi şi mai apoi ca femele. Cîți politicieni pe post de stridii avem noi acum! F La meciul de fotbal Textila Cetățeni – Ralos Petrolul Bascov (divizia C, judeţul Argeş), jucătorul Adrian Florin l-a luat la bătaie, cu pumnii şi picioarele, pe arbitrul central D. Balaur. Acesta i-a arătat cartonaşul roşu (probabil roşu de sînge!). A urmat o cafteală generală, vreme în care cei 3 poliţişti prezenţi şi-au luat tălpăşiţa. F Aşa se creează falsele valori: profitînd că sînt la Putere (prin partidele antiromâneşti pe care le susţin), doi prăpădiți fără nici o urmă de talent au tras sforile de rigoare şi au aranjat să li se joace „piesele“ de teatru în Capitală. Primul caz: Radu (Feldman) Alexandru, care s-a strecurat la Teatrul National I.L. Caragiale cu un text, intitulat „Nimic despre Hamlet“, şi despre care actorii care au citit manuscrisul ne-au comunicat că e o făcătură evreiască ridicolă, cu participarea interactivă a spectatorilor, cunoaşteţi genul, un fel de șmechereală textualistă, care n-are cum să strîngă 20 de reprezentaţii. Are talent Feldioara Kibuțului cît are gît Neulanderul Prepuțului. Al doilea caz: „Emanciparea prinţului Hamlet“ (au ăştia ce au cu bietul Hamlet!) de cine credeţi? De Purceluşa Piggy, adică Alina Mungiu Pippidi, care s-a bulucit peste Teatrul Nottara. Vai de fundul vostru de repetenţi, uite ce zăcea în voi! Ați vrut să deveniţi şi voi scriitori, ați dat din coate şi falci, dar cine vă ia în serios? Dramaturga Mungioaica şi dramaturgul Feldman, exact ceea ce lipsea în galeria Teatrului Românesc. Trebuie modificată, de urgență, moştenirea dumnealui boier Văcărescu: „V-am dat Teatru: să-l spurcaţi/ Cu bale monarhiste/ Jigodii şi handicapaţi/ Cu creieru-n batiste!“ F Stați, să vedeţi că antitalentul ăsta de Feldman e lacom nevoie mare – el n-a dat buzna numai peste teatru, ci şi peste cinematografie, fiind stătut. În aceste zile, regizorul Dan Pița a început filmările (chiar la Camera Deputaţilor) la ,,Natură moartă“, după un scenariu de acelaşi vagabond care pînă acum nu s-a ilustrat în literatura română decît ca proxenet al lui Marin Preda. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 23 mai 1997)

Cel de-al 31-lea prim ministru al României – 155 de ani de la naştere

Vintilă Brătianu, liberalul „zgîrcit” care a pus interesul țării pe primul loc

„În 1867 familia Ion C. Brătianu se mută de la Florica la București, pentru ca tatăl să fie în contact cu viața politică care îl absorbea atît și la care lua parte ca ministru al țării și aci se născu Vintilă Brătianu, în casa de pe ulița Herăstrăului (azi Calea Dorobanților 3), în 16 septembrie 1867. Era al cincilea copil după Florica, Sabina, Ionel și Pia. Tatăl, în vremea aceea, cutreiera Europa, de la Napoleon al III-lea la prințul Anton de Hohenzollern, pentru interesele țării. Mama, singură ca mai totdeauna, nu e ajutată în greutățile sale casnice decît de cumnata sa, «mama Anica», pe care o iubea mai mult decît pe o mamă, și de prietenele nedespărțite: doamnele Trăsnea și Ana Davila. Pe copil îl boteză Alexandru Golescu, «papa Golescu» al familiei Brătianu sau «sfîntul», cum îl numeau alții pentru firea lui extrem de blîndă. În 1869, cînd tatăl părăsi ministerul pentru șapte ani, plecară iarăși la Florica, de unde nu se mai întorc decît în 1877, fiindcă nu mai aveau mijloace să țină casă în București. În decorul minunat al Văii Argeșului, în farmecul negrăit de dulce al viei și casei de la Florica, din care familia Brătianu își extrăgea puterea de viață și dragostea de pămîntul românesc, crește Vintilă pînă la zece ani. Din scrisorile mamei către tată se vede că era un copilaș drăgălaș de tot. Mai era și Prîslea dintre băieți, așa că toți erau cu ochii pe el. După ce pleca tata la București, el cu hainele tîrîș după dînsul îl căuta peste tot, scîncind mereu și cerîndu-i cu insistență, iar cînd veneau musafirii la vie, sărea ca o veveriță pe genunchii tuturor, într-o veselie nespusă. El mîngîie cu firea-i voioasă pe mamă în ceasurile de singurătate de la Florica, destul de numeroase. Împreună cu Dinu forma grupa a doua a copiilor, cea dintîi fiind formată din Sabina și Ionel. (…) La Florica, cu institutori din Pitești, cu institutrița elvețiană și sub supravegherea mamei, învață el primele trei clase primare ca toți ceilalți frați mai mari, iar pe a patra o face la București, tot în casă, cînd tatăl își reia ministerul în 1876. Era pe timpul Războiului de Independență. În jocurile lor copilărești de-a războiul, Vintilă judeca lucrurile altfel decît ceilalți. Pe el dobîndirea independenței nu-l interesează decît din punct de vedere financiar: Nous ne donnerons plus nos argents aux Turcs. Viitorul economist și financiar își făcea debutul, și nu degeaba tatăl său îl poreclește precupețul, pentru chibzuința și economia lui”, scria profesorul George Marinescu, director al Așezămîntului Cultural I.C. Brătianu, despre copilăria viitorului politician.

Brătianu a devenit inginer al Fives-Lilles, care l-a trimis la întreprinderile pe care compania le avea în România, începînd cu aceea a podului peste Dunăre de la Cernavodă, construit sub direcția lui Anghel Saligny. A făcut apoi parte din echipa care s-a ocupat de construirea podului peste Argeș și a podului peste Sabar, ambele aflate pe calea ferată București-Giurgiu. Premierul D. Surdza i-a încredințat tînărului inginer direcția Regiei Monopolurilor Statului, iar aici s-a ocupat în mod special de producția de tutunuri superioare, reușind să reformeze cultura plantei, producția și comercializarea țigaretelor, de modernizarea poștei și de activitatea regiei de monopol al sării, îndeplinind această funcție pînă în aprilie 1899, la retragerea guvernului liberal. Reveniți la putere în 1901, liberalii l-au numit pe Vintilă Brătianu secretar general al Ministerului de Finanțe, iar istoria consemnează marile economii realizate atunci de guvern cu faimoasele bugete de 218 milioane de lei. Politicianul a contribuit la alcătuirea primului buget pe baza citată și a urmărit realizarea lui, reușind ca toate cheltuielile să se limiteze în cifrele respective. Se făceau atunci ironii pe seama secretarului general, se spunea că se ocupă cu numărarea penițelor, iar această observație era aproape exactă. „Vintilă Brătianu, cu tenacitatea și puterea lui de muncă, fără a neglija chestiunile mari, intra în cele mai mici amănunte, ținînd ferm ca articolele bugetare să nu fie întrecute și nu au fost!”, consemnează inginerul A. G. Ioachimescu.

Vintilă Brătianu a fost înscris, ca și frații săi, la Liceul Sf. Sava, în toamna și iarna anului 1885 a făcut stagiul militar de șase luni la artilerie, obținînd gradul de brigadier al bateriei a II-a, apoi cel de ofițer de artilerie. Tînărul își dorea să urmeze Arhitectura, dar s-a lovit de opoziția tatălui, care voia să-l vadă inginer, așa că a decis să urmeze Școala Centrală de Arte și Manufacturi din Paris. Pe 21 septembrie 1886 a ajuns în Franța, s-a înscris la clasa preparatorie de la Liceul Saint Louis, iar în toamna anului 1887 a devenit student al Școlii Centrale. Un an mai tîrziu, a obținut titlul de comisar al instituției de învățămînt, cel dintîi român clasat pe această poziție, iar la absolvire a fost clasat al 12-lea din seria sa.

Moartea prematură a fratelui său, Ionel I.C. Brătianu, pe 24 noiembrie 1927, l-a adus la cîrma Partidului Național Liberal, devenind în aceeași zi și premier al României și păstrîndu-și mandatul la Finanțe. Guvernarea lui Vintilă Brătianu s-a desfășurat în perioada noiembrie 1927 – noiembrie 1928. „Punea mare temei pe învățători, care nu trebuie să fie numai agenți de învățătură, ci și de pregătire profesională a populațiunii de la sate. Învățătorul, ca și preotul, în concepția sa, aveau în mijlocul satelor un rol social și moral de prim ordin. Pretindea acestora să activeze și în afară de școală și biserică, devenind conducătorii sufletești ai sătenilor prin exemplul vieții personale și prin contactul zilnic. De aceea, cu toată zgîrcenia sa în cheltuiala banului public, a dat din buget fonduri importante pentru crearea școlilor de tot felul și pentru înmulțirea învățătorilor”.

Politicianul a murit pe 22 decembrie 1930, la vîrsta de 63 de ani, la Rîmnicu Vîlcea, circumstanțele decesului fiind povestite de A. Dănciulescu, unul dintre administratorii moșiilor lui: „Plecase din București cu mașina la 19 decembrie 1930 la moșia SîmbureștiOlt, unde a stat pînă la 22 decembrie, luni, la orele 10 jum. dimineața, cînd a plecat la Mihăești, unde a sosit la orele 12. Sosind în fața biroului moșiei, primul care l-am primit am fost eu. După primele informațiuni ce mi-a cerut despre mersul fermei, domnia-sa a urcat sus în vilă, dîndu-mi ordin că la ora 2 p.m. va fi la birou, să facă un ordin de încasare pentru plata lucrătorilor fermei. Prima impresie ce am avut la sosirea sa a fost paliditatea feței ca niciodată. Punct la ora 2 a fost la cancelaria administraației, unde a cerut hîrtie și, voind a face scrisoarea către Banca Rîmnicului, o greșește și o face la Banca Vîlcea. Eu, care știam că nu lucram cu această bancă, îl fac atent; observă greșeala făcută, cere altă hîrtie și face a doua scrisoare. Ambele scrisori, deși făcute pe hîrtie comercială, le scrie afară din rînduri, strîmb și cu multă greutate.

După ce contabilul a fost trimis la bancă la Rîmnicu Vîlcea cu mașina, a rămas singur cu mine. A mers să inspecteze sera, aci a găsit pe grădinarul Ștefan Maioraș căruia i-a pus diferite întrebări despre cultura de iarnă. La intrarea în seră, s-a împiedicat de prag unde a fost susținut de mine. În interiorul serei fiind cald, a ieșit imediat afară. (…) După aceea am continuat vizitele cam trei sferturi de oră, ne-am înapoiat la conac, dînd ordin a pune caii la trăsură spre a merge la cîmp. În timpul pînă a pune caii la trăsură, întîmplător sosește dl. Wangler de la Făgăraș care, întreținîndu-se cu dînsul, observă că starea sa este schimbată, ba încă îl întreabă dacă se simte bine. Răspunde că se simte foarte bine. (…) A mers pînă aproape de vilă și, la un loc unde este un dîmb de pămînt și niște trandafiri, nemaiputînd continua, a stat jos pe acel dîmb. Dl. Wangler, fiind cu automobilul, a plecat la Rm. Vîlcea de unde a trimis pe dr. Florantini, eu m-am dus după dl. Brătianu și aproape pe sus l-am introdus în vilă. Nemaiputînd vorbi, își manifesta dorințele prin semne. (…) Dl doctor așezase pe dl Brătianu pe sofa, îi pusese ventuze cu sînge și se pregătea să plece la Rm. Vîlcea pentru a prepara medicamentele necesare și a anunț telefonic familia la București. Bolnavul rămîne în paza personalului de serviciu și a mea pînă la înapoierea domnilor de la oraș. Bolnavul a început a nu mai mișca, a închide ochii, a sufla ușor și pieptul a diminua din mișcări și apoi a se răci. Pe la orele 10 – 10 jumătate sosește dl. doctor Nisipeanu trimis de la oraș și dl. doctor Florantini, care constată decesul. Eu împreună cu servitorii am avut grijă în atare împrejurări pentru buna ordine, pînă la sosirea domnei Brătianu la ora 5 dimineața. Așa au fost ultimele momente ale marelui român și bun stăpîn Vintilă Brătianu. Dumnezeu să-l odihnească întru cei drepți și să-i fie memoria eternă!”.

Sursa: „Viața și opera lui Vintilă Brătianu văzute de prietenii și colaboratorii săi”, 1936

După doi ani, Vintilă Brătianu s-a retras din funcție și a fost ales în parlament. Liberalii au ieșit de la guvernare în 1905 și au revenit în 1907, în vremuri foarte grele pentru țară, dar în această perioadă, sub directa coordonare a lui Vintilă, au fost fondate trei instituții cheie: Societatea tramvaielor, Societatea Govora-Călimănești și Societatea de Locuințe Ieftine, cea din urmă ridicînd cîteva mii de locuințe, prevăzute cu toate instalațiile moderne, ieftine și cu mari înlesniri de plată. Toate înzestrările făcute de aceste trei societăți au fost realizate numai cu resurse financiare din țară, fiind o aplicație practică a devizei „Prin noi înșine!”. „Vintilă Brătianu nu a cerut altceva decît muncă, pricepere, cinste și economie pentru buna administrație a veniturilor Statului. Nici o favoare, nu de interes personal al cuiva, dar nici de interes politic de partid. La numirile și înaintările de personal, singurul criteriu erau aptitudinile și devotamentul pentru serviciu”, va spune inginerul A. G. Ioachimescu. Un alt portret îi este făcut de inginerul Agripa Popescu: „Se spunea de multe ori că ar fi fost foarte exigent și nervos cu subalternii săi și că ar fi fost foarte greu să-i intri în voie. Adevărul este că nu-i plăceau minciuna și nici explicațiile de ocazie pe care unii colaboratori se credeau obligați să le dea atunci cînd erau întrebați asupra unor detalii de serviciu pe care de multe ori el le cunoștea mai bine ca aceștia. În schimb, aprecia mult mai mult decît s-a crezut cînd cineva îi spunea adevărul sau cînd un subaltern îi cerea voie să se documenteze mai înainte de a-i răspunde la întrebarea ce i-o pusese. (…) Vintilă Brătianu a fost unul din puținii oameni de stat a căror muncă pînă la ultimul minut a fost numai cu folos și numai în folosul țării”. G.D. Creangă sublinia: „Într-o țară ca a noastră, unde din nenorocire se muncește așa de puțin, exemplul lui de muncă titanică era un stimulent și un reconfortant pentru toți. În jurul lui nu erau oameni care să nu muncească. El lua pe fiecare și îl punea la muncă. Nu muncea numai el, dar meritul lui era că știa să facă și pe alții să muncească. Îți făcea impresia unui apostol al muncii. În al doilea rînd, era un patriot în adevăratul înțeles al cuvîntului. Mai mult, era un fanatic patriot. Insulta țării era insulta lui și cunosc cazuri cînd mergea pînă la ură contra acelora care ponegreau țara. S-a identifict complet cu bucuriile și necazurile țării, preocupîndu-l mai mult grijile țării decît ale sale și ale familiei. Așa se explică de ce Vintilă Brătianu – ca și D. Sturdza – a fost un eminent gospodar al Statului, dar un slab gospodar al intereselor sale personale”. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Vintilă Brătianu a fost numit la conducerea Ministerului de Război, iar în 1922 a devenit, pentru un mandat de patru ani, ministru de Finanțe.

Brătianu și familia

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dumnezeu le știe pe toate

De dimineață, Ion Drâmbă plecase la muncă în satul vecin, unde avea de prășit porumbul la un sătean care, din cauza bătrîneții și a sănătății șubrede, nu mai avea putere, ca pînă mai ieri, să tragă de coada sapei. Ion însă era harnic și tînăr. Odată ce începea un lucru, nu se lăsa pînă ce nu-l ducea pînă la capăt, iar sătenii, tocmai pentru asta și pentru corectitudinea lui față de ei, îi băteau în poartă, mai ales că Ion muncea și pe mult, și pe puțin. Se înțelegea cu fiecare gospodar și, de la caz la caz, bătea palma cu omul, iar seara, în schimbul muncii, primea bani conform înțelegerii, precum și o porție de mîncare, înainte de a porni la drum spre casa lui. Acum, nu ieșise bine în drum din gospodăria la care lucrase că, din senin, se porni o ploaie zdravănă, cu bulbuci, de aveai impresia că s-a rupt cerul peste sat. Cu cît Ion grăbea pasul către casa lui, cu atît ploaia se întețea mai tare, slobozind pe pămînt, din cînd în cînd, picături de gheață de mărimea bobițelor de struguri. Pînă să se mai potolească vremea, intră în cîrciuma de la ieșirea din sat, să se cinstească și cu un păhărel, că destul muncise toată ziua pe arșiță. Fusese atît de cald, că apa din sticlă fierbea și la umbra copacului din marginea lanului... Cum dădu pe gît primul păhărel, i se deschise pofta pentru al doilea, și o ținu așa pînă ajunse cherchelit de-a binelea și fără un ban în buzunar. Între timp, ploaia încetase, dar cerul încă era acoperit de nori groși. Ion o luă la picior spre casă, prin noroi, lăsînd în urmă satul unde muncise... Merse cît merse, de nici nu mai știa cît timp trecuse. Parcursese o bună bucată de drum și, ajuns la intrarea în satul său, dădu cu capul atît de tare de Troița ridicată acolo, că văzu stele verzi. Dar nu erau stele verzi. Nici nu au existat vreodată stele verzi. Însă așa i se păru lui, din cauza fulgerului care luminase atît de tare bolta, încît i se păru că află în fața lui Dumnezeu. Din cauza tunetului puternic care urmă, se zgudui pămîntul sub picioarele lui desculțe, fiindcă încălțările îi rămăseseră înfipte în noroiul de pe drum. Luă în brațe crucea și, strîngînd-o la piept cît putu el de tare, zise:

- Doamne, iartă-mă că am băut!... Știu că Ți-am greșit...

- Nu ai greșit cu nimic, Ioane, îi răspunse Dumnezeu, cu o voce plină de bunătate. Eu am făcut băutura pentru oameni... Tu nu ai făcut nici un păcat... Așa că nu ai pentru ce să-Mi ceri iertare. De ce să te iert?!

- Păi, Doamne, am băut!

- Toți oamenii beau, Ioane. Te du, dară, acasă... Vezi pe unde mergi... Culcă-te liniștit și ai să te faci bine.

- Așa voi face, Doamne, cum spui Tu!

Cu vorbele Domnului răsunîndu-i încă în urechi, Ion își dezlipi cu greu mîinile de pe cruce și porni spre casa lui mătăhăind, cînd într-o parte a drumului, cînd în cealaltă... Cum ajunse în fața casei, nu apucă să deschidă bine poarta, că îl și luă în primire cîinele, care schelălăia de bucurie că i s-a întors stăpînul, care trăia singur, nu avea nici soție, nici copii. Ion nu fusese niciodată însurat. Intră pe bîjbîite în casă și, așa cum era, cu hainele de pe el ude și pline de noroi, se aruncă în pat. Cînd se trezi din mahmureală a doua zi, soarele era de un stînjen deasupra casei lui. Norii se retrăseseră spre pădure, lăsînd în urma lor un cer senin și limpede ca de sticlă.

Nu peste mult timp, s-a dus la muncă tot în satul vecin, la un sătean, să-i taie lemnele pentru la iarnă, să le așeze în magazie, pentru ca, odată ce iarna va începe cu viscolele ei, să aibă omul ce băga în sobă, să se-ncălzească. Bietul om nu stătea bine cu sănătatea, bașca, avea o infirmitate la un picior, iar din cauza vîrstei înaintate, nu putea să facă munci grele. Ion, însă, era obișnuit cu treburile care cereau un mare efort fizic. Indiferent de cine îl solicita, el nu fugea de muncă... Palmele sale, învățate cu munca brută, și hărnicia lui îi asigurau bucata de pîine zilnică. Bătrînul care-l chemase îl răsplăti pe Ion peste așteptările sale,

omenindu-l cu mîncare și băutură și plătindu-i mai mult decît conveniseră cu o seară în urmă. La plecare, însă, Ion făcu un lucru pe care nu-l mai făcuse vreodată pînă atunci. Profitînd de lipsa, la un moment dat, a bătrînului, îi luă banii de înmormîntare pe care acesta îi pusese, în fața lui, sub perna pe care obișnuia să doarmă. Îl știa pe Ion om cinstit și cu frică de Dumnezeu, așa că nu se ferise de el... După ce-și vîrî banii în sîn, Ion o luă la fugă spre casă. Se lăsase deja întunericul cînd intră în odaia sa și începu să rîdă ca nebunul, de bucurie: niciodată nu văzuse în mîinile sale un așa mare șomoiog de bani... Numai sute și sute... Începu să-i sărute fără să se mai poată săpîni... Ba rîdea, ba plîngea... Ba îi punea sub pernă, așezînduse cu capul pe ea, ba își freca bărbia cu ei, gîndindu-se că își va cumpăra un acoperiș nou pentru casă, fiindcă prin cel vechi începuse să-i curgă ploaia peste el, în pat. Dar bucuria lui Ion nu ținu mult. Descoperind lipsa banilor, bătrînul veni la poarta lui. Însă Ion, nici vorbă să-i răspundă. Tăcea chitic, cu ușa zăvorîtă pe dinăuntru. Văzînd cum stau treburile, săteanul se opri la poliție și declară furtul banilor. În scurt timp, întreg satul clocotea la vestea că Ion îi luase banii bătrînului la care muncise. Fiecare, însă, avea cîte o părere. Multora nu le venea să creadă că Ion ar fi fost în stare să facă asemenea poznă. Îl știau de om cinstit, care n-ar fi pus niciodată mîna pe vreun lucru din gospodăria cuiva... Muncise pe la mai toți oamenii din sat și nimeni nu s-a plîns că le-ar fi lipsit măcar un capăt de ață. Alții aruncau vina pe bătrîn, zicînd că a luat-o razna și că o fi uitat pe unde a dosit banii...

Speriat de toată isprava pe care o făcuse, Ion își îndesă prada în sîn și o luă la fugă prin grădina din spatele casei, la adăpostul nopții. Și o ținu tot într-un suflet pînă ajunse la biserică. Apoi puse toți banii în cutia milei, fără să fi oprit nici o lețcaie.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, Ion se întoarse spre casă, luînd-o pe drumul de la Troiță, același pe care îl străbătuse atunci cînd se îmbătase... Luă crucea în brațe și, cu glas tînguitor, începu a se ruga lui Dumnezeu întru iertarea păcatului.

- Doamne, iartă-mă!... Te rog, iartă-mă!...

Auzindu-l cu cîtă durere se ruga, Dumnezeu îi răspunse:

- Dar nu ai făcut nimic, Ioane, de care Eu să știu.

- Doamne, am greșit față de Tine!

- Cu ce ai greșit, măi Ioane? Nu știu de nici o faptă pentru care să te judec.

- Am făcut o mare prostie, Doamne, că-mi vine să fug din sat...

- Dar la mine, în cer, n-a ajuns nici o știre de pe pămînt cum că ai făcut vreun păcat grav, îi zise Dumnezeu, trecîndu-și degetele amirosind a mir prin barba-I strălucitor de albă.

- Am furat, Doamne, banii de înmormîntare ai unui sătean sărman, care m-a luat să-i muncesc și, după ce m-a omenit cu de toate, ca pe un rege, eu, păcătosul, l-am prăduit de bani.

- Ce-Mi spui tu, Ioane, e grav...

- De-asta, Doamne, am dat fuga la Tine, să Te rog să mă ierți.

- Și cu banii ce-ai făcut, Ioane?

- Doamne, i-am pus în cutia milelor, la biserică.

- Bine ai făcut, Ioane... Dar nu trebuia să furi, fiindcă astfel ai încălcat una din poruncile Mele.

- Știu, Doamne, de aceea Te rog să mă ierți.

Caii

,,Nu mor caii cînd vor cîinii”, Este-o vorbă din bătrîni, Caii noștri sînt icoane Însoțindu-i pe români

Caii, nelipsiți la muncă, La petreceri și la luptă, Cu ei ne-am lucrat ogorul Și-am adus în casă sporul

În căruță sau călare, Au fost a noastră salvare, Chiar tramvaiele au tras Și-n poveste au rămas

Ei au fost ,,Smurdul”, ,,Salvarea” Și ne-au onorat chemarea

La nevoie și la timp, În oricare anotimp

Ei au dus, demult, povara, Cu ei am îmbogățit țara Ca un cîine credincios, Ne-au fost mereu de folos

Astăzi ne încîntă ochiul Cînd le urmărim galopul, Ori cînd sar peste obstacol –Saltul lor e un miracol!

Iubiți caii ca pe voi, C-au fost și ei în război Și-au murit tot ca românii În luptele cu păgînii

Lipițanul de Beclean, Frumusețea lui de cal, Campionul Mondial, E mîndria ăstui neam.

Ștefan Vodă și Mihai Au fost de temut pe cai Devenind, prin jertfa lor, Simbolul românilor

,,Nu mor caii cînd vor cîinii”, Zice-o vorbă din bătrîni Caii noștri sînt icoane Însoțindu-i pe români.

Prof. ALEXANDRU DUMITRU, Buftea

- Te iert, Ioane, îi zise Dumnezeu după un timp, și-l mîngîie pe creștet.

- Îți mulțumesc, Doamne, dar spune-mi ce să fac, că poliția e pe urmele mele.

- Caută un avocat bun, Ioane, sau dă-o la pace cu păgubitul... Legile Mele sînt sfinte, pe cînd ale voastre, cele pămîntești, sînt făcute după alte reguli...

Ion nu mai apucă să zică altă vorbă, că, deodată, se trezi luat pe sus de polițiști și urcat în dubă... Din clipa aceea, cînd a fost dus la pușcărie, nimeni nu l-a mai văzut vreodată prin sat. Unii oameni vorbeau că, la scurt timp de la arestare, ar fi murit în închisoare; alții ziceau că, după ce și-a ispășit pedeapsa în pușcărie, s-ar fi însurat cu o deținută pe care o cunoscuse acolo, numai să nu se mai întoarcă în sat și să dea ochii cu sătenii lui, că pînă la el nu se mai întîmplase o asemenea grozăvie. Care o fi fost adevărul – nimeni nu putea spune. Numai Dumnezeu știe, că El le știe pe toate... Și azi se mai văd ruinele casei lui Ion, iar noaptea încă se mai aude, ca venind de pe altă lume, urletul cîinelui său, care a murit cu gîtul în lanț, de foame și de sete. ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Vasile Moșneanu (1911-2011)

–epigramistul centenar

Orașul Ploiești, cu oamenii lui isteți, cu multe școli și biserici, cu magazine, piețe și cîrciumi, e orașul în care mi-am petrecut copilăria și adolescența – de la grădiniță pînă la terminarea liceului în impunătoarea clădire de pe „Calea Oilor” –, e mediul în care m-am format ca om, în care s-au pus bazele educației și culturii mele. Și, dacă pe tălpi voi purta, și cînd mă voi înălța la cer, țărîna de pe dealurile mirifice dogorîte de podgorii din Valea Călugărească, în formația mea intelectuală, în profilul meu intelectual și de creator literar, voi păstra comorile cu care m-a înzestrat acest oraș al „aurului negru”.

În Ploiești a existat un puternic grup de epigramiști, din care au făcut parte și doi confrați care au atins vîrsta de 100 de ani: Vasile Moșneanu (1911-2011) și Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017). Și, dacă numele acestei mari personalități culturale și politice a urbei, nu numai „liberal din tată-n fiu” ci și epigramist din tată-n fiu, e amintit, încă, destul de des – lucru care mi se pare normal –, învățătorul Vasile Moșneanu e parcă uitat de toți și merită să ne amintim de el.

Acest venerabil epigramist s-a născut într-o zonă de dealuri din județul Prahova, dominate de legea viei, cum spunea poetul A.I. Zăinescu, în GorneștiCricov, mai sus de orașul Urlați, la 14 aprilie 1911. După absolvirea ciclului de 5 clase, urmează Școala Normală de la Zalău și Careii Mari, la care existau și internate. Dă examenul de absolvire la Școala Normală de învățători „Elena Doamna” din București și obține Diploma de Capacitate pentru Învățători. A funcționat în învățămînt în mai multe școli din actualul județ Prahova, apoi e numit pedagog la Gimnaziul „Nicolae Bălcescu” din Ploiești, care funcționa în clădirea lui Costică Râpeanu, unchiul istoricului literar Valeriu Râpeanu. Armata o face la Cluj, la Infanterie. A urmat și Școala Militară de la Bacău. A fost trimis pe front în Transnistria, direct în focul luptei. E rănit grav, o schijă îi secționează călcîiul stîng. După război, a suferit ca luptător antisovietic. Ocupă diverse slujbe în regiunea Ploiești, ca funcționar sau ca tehnician în domeniul petrolului. Alte neajunsuri i s-au tras din faptul că s-a căsătorit cu Florica Chirițoiu, fată de chiabur – hagiul Costică Chirițoiu, care vizitase Ierusalimul de trei ori. Și Vasile Moșneanu a acceptat și „munca de jos”. A făcut și școala de maiștri, și-a făcut datoria, la orice loc de muncă, în mod aplicat. Cînd atmosfera s-a mai „dezghețat”, a primit chiar Medalia pentru merite în construirea socialismului, în 1971, semnată de N. Ceaușescu. Iese la pensie în 1973. Nu s-a grăbit să-și publice volumul de epigrame „din respect față de epigrama însăși și față de confrații mei: catrenele mele nu sînt pregătite să vadă lumina tiparului, nu vreau să dăuneze acestui produs literar pe care-l blamează atîția și pe care unii îl prezintă, în paginile unor volume, ca pe o mireasă în zdrențe”. Șederea îndelungată la pat, din cauza unei fisuri la femur, l-a determinat să-și revizuiască tot ce a adunat într-un caiet de 200 de pagini și să-și publice, în sfîrșit, volumul. În felul acesta, debutează la aproape 98 de ani, la Biblioteca Județeană „N. Iorga” din Ploiești, cu volumul intitulat, sugestiv, „Între coasă și floretă”, demonstrînd, astfel, că epigramistul a învins-o pe „Cea cu coasa”.

Deși în viața lui a ocupat mai multe slujbe, ceea ce-l caracterizează pe cel care a parcurs, cu pasul și cu mintea, un secol, este calitatea de învățător, înțelepciunea dascălului care pune bazele personalității omului aruncîndu-și vălul și în epigramele grupate pe capitole cu titluri insinuante, precum: „Epigrama-i epigramă cînd umorului dă vamă”, „Pe EL și EA

se sprijină osia lumii”, „La o vîrstă atît de mare pot s-arunc săgeata-n Soare”, „Epitafu-i epigrama pentru cel în patru scînduri” etc. Iată un catren în care învăluie, în faldurile aluziei, ironia acidă:

De mă piști, îmi e de-ajuns, Poți să-nțepi, să spui orice, Dar nu vreau să fiu împuns: Cel ce-mpunge știm ce e.

În definiții, UMORUL e prezentat drept vindecător de dușmănii:

Și bogatul, și săracul Strîng în colțurile gurii Zîmbetul ce-și varsă sacul Peste intrigile urii.

Umorul se naște, uneori, din situații paradoxale:

Unui evadat

Scăpat, spre crîșmă s-a-ndreptat Și-l prinseră aici și zorii, Iar pentru adăpost, de beat, Bătu la poarta închisorii.

Catrenul următor capătă virtuți de epigramă printrun umor trist:

Epitaf unui cal, în război Zace-aici vestitul cal Ce lovit-a, pîn’ să cadă, Mulți soldați, un general Și la urmă, o grenadă.

Se remarcă prozodia corectă a catrenelor și curgerea firească a ideilor. Deseori spunea: „De nu ești în stare să înjghebi măcar un catren cu prozodie corectă, lasă-te de meserie!”. În 2009, a trimis la Concursul „Cît e Buzăul de mare”, la tema „Comoara”, următorul madrigal: Oricît ai crede că-s comori –Tezaurul, ciolanu-atomul –Eu cred că-n lumea de splendori Comoara cea mai scumpă-i OMUL.

Hîtrul incurabil, dedat la cîte un pahar de vin roșu de Valea Călugărească, nu se dă în lături de la picanterii. Astfel, prin alunecare de sens, dată de context, deturnează sensul cuvîntului caș din fabula „Vulpea și corbul”: Cocheta cea mai lăudată

S-a aranjat c-un bogătaș, Dar vulpea noastră cea șireată A dat de-un corb lipsit de caș.

Strădaniile sale în domeniul epigramei au obținut recunoașterea confraților, fiind răsplătit cu premii și diplome la diverse concursuri, pe care le-a expus în geamul bibliotecii sale: Premiul II la concursul U.E.R pe 1994, de „Ziua păcălelii”, semnat de Mircea Trifu, Diploma de merit cu ocazia împlinirii a 95 de ani, semnată de George Corbu, Diploma de excelență la Festivalul de umor „Povestea vorbii” de la Rîmnicu Vîlcea, în 2008, semnată de nichi Ursei etc. Marea lui mîndrie a fost Premiul II la Festivalul „Donici, cuib dențelepciune” de la Chișinău, în 2010, semnat de Acad. mihai Cimpoi, Ion Diviza și Gh. Bâlici Deși spațiul articolului e restrîns, în cinstea acestui epigramist centenar care ne-a părăsit în vara lui 2011, mai dăm cîteva exemple din cartea sa:

sfat

Vecine, cînd te duci la bar Și uiți să te întorci acasă, S’te ții cu mîna de pahar Ca nu cumva să cazi sub masă.

Fasolea

E alimentul fulminant

Cu foarte multe vitamine Dar cu virtuți de intrigant: Vorbește-n spate pe oricine.

Operație

Bolnavu-i dus la operat, E-ntins și adormit pe masă;

Citate celebre despre umor

 „Scopul unei glume nu este de a degrada fiinţa umană, ci de a ne reaminti că ea este deja degradată”. GEORGE ORWELL

 „A şti să rîzi în clipele tragice înseamnă a stăpîni tragicul”. MARIN PREDA

 „Umorul e o forță. Nimic nu unește oamenii mai bine ca rîsul”. LEV TOLSTOI

 „Soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune”. WILLIAM

SHAKESPEARE

 „Simțul umorului este un talent dispreţuit doar de cei care nu-l au”. JONATHAN SWIFT

 „Simţul umorului este unul din cele mai bune articole de îmbrăcăminte pe care le putem purta în societate”. WILLIAM THACKERAY

 „Unele lucruri sînt atît de serioase încît trebuie să rîzi la ele”. NIELS BOHR

 ,,Gluma este o sare ce trebuie întrebuințată cu economie”. PITAGORA

 ,,Umorul e un fel comic de a fi serios”.

PETER USTINOV

 ,,Umorul este agerimea spiritului”. FEODOR

DOSTOIEVSKI

 ,,Umorul adevărat este haz cu studii univesitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă”.

TUDOR MUȘATESCU

 ,,Umorul este zîmbetul filozofiei”.

OKAKURA KAKUZO

 ,,Gluma e o trăsură bună pentru adevăr”.

FRANCIS BACON

 ,,Umorul este și un mod de a spune ceva serios”. T.S. ELIOT

 ,,Umorul? E un cocktail de revoltă și disperare”. GRIGORE MOISIL

 ,,Umorul este doar o altă formă de apărare împotriva universului”. MEL BROOKS

 ,,Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume”.

GEORGE BERNARD SHAW

 ,,Umorul este tipul de comic cel mai puțin pretențios; el are nevoie de o singură persoană pentru a se produce; participarea altcuiva nu-i adaugă nimic nou. Eu pot să păstrez pentru mine plăcerea umorului, fără să simt nevoia de a o comunica”. SIGMUND FREUD

 ,,Umorul este una din cele mai puternice arme împotriva a tot ce este perimat”. ALEXANDR IVANOVICI HERZEN

 ,,Orice om e vrednic de plîns. Sursa secretă a umorului însuși nu e bucuria, ci tristețea. Nu există umor în rai”. MARK TWAIN

Cînd s-a trezit, văzu mirat Că doctorul ținea o coasă.

Unui Dogar

Vaselor hodorogite, Priceput, le dă de hac; Pentru doaga care-nghite, Din gîtlej, el n-are leac.

Putem spune că, din perspectiva sa de centenar, Vasile Moșneanu este o ștafetă între generații, se plasează într-un spațiu confident în care trecutul, prezentul și viitorul își dau mîna și-și fac transfer de simboluri. Prin atitudinea sa, prin respectul privind epigrama, a rămas un model care merită cinstire. Încheiem cu Urarea (adresată) confraților epigramiști:

Cum printre tineri cu elan, Ca vîrstă, sînt numit decan, Eu vă doresc să scrieți bine Și să trăiți mai mult ca mine.

Dr. ELIs rÂPEAnU

Balsamuri spirituale

Ipoteze despre cultură

și civilizație Polemici « Controverse

Mă întorc din nou la ,,caietele” mele, în care, de-a lungul timpului, mi-am notat tot ce-mi părea interesant, de valoare și frumos, pentru a le împărtăși cititorului, oferindu-i posibilitatea să-și confrunte propriile concepte cu cele prezentate în această rubrică. Astfel, ne vom putea oxigena laboratorul minții cu ozonul emanat de pe piscurile înțelepciunii umane, la orice evadare din prezentul atît de complex și de copleșitor pe care-l traversăm. ,,Horas non numero nisi serenas” - ,,Să uiți norii și umbrele vieții, ca să contempli numai seninul”, așa cum spunea dascălul de franceză al lui Al. I. Cuza la Pensionul lui Victor Cuenin, din Iași. De la selecții de note și adnotări la fragmente de reflecții cu tentă de universalitate, de la concluzii de viață la proverbe și curiozități, vom purcede împreună într-un soi de călătorie cu gîndul peste pînzele vremii, pe ale căror falduri pastelate sînt ,,gravate” sau inscripționate ,,perle” și ,,maxime ale inteligenței” universale, care strălucesc peste timpuri ca fluturii de pe ia noastră țărănească.

Pornind de la ideea că civilizația este unitatea dintre societate și cultură, adică dimensiunea culturală a unei societăți, iată cîteva cugetări pe această temă, exprimate de mari personalități.

⁕ ,,Creșterea intelectuală și morală nu este mai puțin necesară decît bunăstarea materială. A ȘTI ESTE O NEVOIE VIALĂ, A GÎNDI ESTE O NECESITATE, ADEVĂRUL

ESTE HRANĂ CA ȘI PÎINEA. O minte nehrănită cu știință și cu înțelepciune slăbește...

Dacă există ceva mai sfîșietor decît un trup care se prăpădește din lipsă de pîine, acela e un suflet care se stinge din lipsă de lumină” - VICTOR HUGO.

⁕ ,,Cultura nu salvează nimic și pe nimeni. Ea nu justifică. Dar este un produs al omului, care se proiectează,

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea palatului de pe „Maidanul lui Duca“

Peste drum de Parcul Cișmigiu se află una dintre cele mai impunătoare clădiri din întregul București – este vorba despre Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, locul unde astăzi își are sediul Primăria Capitalei. În următoarele rînduri vă vom prezenta povestea acestei clădiri de patrimoniu, care a găzduit de-a lungul unui secol atît un comandament militar de ocupație cît și sediul Primăriei Municipiului București. Bucureștiul a început să capete în timpul domniei regelui Carol I aerul de capitală europeană după care rîvnea elita orașului și care a culminat în cele din urmă la începutul Secolului XX. În oraș începeau să apară din ce în ce mai multe clădiri elegante, ridicate cu bun gust, majoritatea fiind realizate după stilul ecletic francez. Noile clădiri erau ridicate cu precădere de locuitorii înstăriți ai Capitalei, dar și de instituțiile statului. Astfel, printre cele mai importante astfel de sedii amintim clădirea Ministerului de Război, Ministerul Lucrărilor Publice sau Ministerul Agriculturii.

se recunoaște în ea; singură această oglindă critică îi oferă imaginea sa” – JEAN-PAUL SARTRE.

⁕ ,,Gradul de civilizație al unui popor nu se numără după numărul botinelor lustruite, al frazelor franțuzești și al gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cît omul e stăpîn pe vînt, pe apă, pe abur, și-și face din ele slugi muncitoare, cu atît civilizația e mai înaltă; cu cît omul stăpînește mai mult asupra omului, cu atît barbaria este mai mare” – MIHAI EMINESCU.

⁕ ,,Cultura face oamenii să se înțeleagă mai bine unul cu celălalt. Și, dacă ei își înțeleg reciproc mai bine sufletele, este mai ușor să învingă barierele economice și politice. Mai întîi, însă, ei trebuie să-și dea seama că vecinul lor este, în cele din urmă, asemeni lor, cu aceleași probleme, cu aceleași întrebări” – PAULO COELHO.

⁕ ,,Cultura: strigătul oamenilor înaintea propriului lor destin” – ALBERT CAMUS.

⁕ ,,S-au năruit și se vor nărui civilizații, cultura însă e ceea ce supraviețuiește civilizațiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea gîndului” – ILEANA VULPESCU.

LILIAnA TETELEA

Palatul Ministerelor Publice, de departe una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe Bulevardul Elisabeta, este opera arhitectului Petre Antonescu, mintea din spatele mai multor clădiri-simbol pentru București: Facultatea de Drept, Arcul de Triumf, Banca Marmorosch, Societatea Politehnica, Palatul Artelor din Parcul Carol (demolat în prezent) și lista poate continua. Palatul este amplasat peste drum de parcul Cișmigiu, pe o parcelă care acum mai bine de un secol era cunoscută drept „Maidanul lui Duca”. Construcția Palatului Ministerului Lucrărilor Publice a început în anul 1906, sub atenta îndrumare a inginerului Elie Radu, care a proiectat fundația cu un radier general din beton armat de un metru grosime și a decis utilizarea planșeelor de beton armat.

Din punct de vedere arhitectural, clădirea a fost realizată în stil tradițional neo-românesc, fiind prezente o mulțime de elemente specifice stilului creat de arhitectul Ion Mincu: foișorul, arcadele trilobate, includerea acoperișului în imaginea fațadei ca element de ornament, utilizarea țiglei ceramice, dar și realizarea marchizelor din lemn. Printre ornamentele utilizate cel mai des pentru interiorul și

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Am văzut zîmbetul căpitanului!“

motto: „(Isus) a vorbit îndată cu ei și le-a zis: «Îndrăzniți, Eu sînt, nu vă temeți!»“ – Marcu 6.50 Un mic vapor a fost surprins de o furtună violentă care l-a împins spre malul stîncos și periculos. Se va zdrobi de stînci și se va scufunda? În acea situație tensionată, un bărbat s-a desprins din grupul de pasageri înfricoșați, a urcat pe punte și cu greu a ajuns la cabina căpitanului.

Căpitanul ținea cîrma strîns, cu amîndouă mîinile. Încet, dar sigur, a reușit să îndepărteze centimetru cu centimetru vaporul de stîncile periculoase și să-l dirijeze spre largul mării. Căpitanul l-a observat pe pasagerul care se uita la el cu încordare și i-a zîmbit. Cînd bărbatul s-a întors la ceilalți pasageri, i-a încurajat cu cuvintele: „Totul va fi bine. Am văzut zîmbetul căpitanului!“.

Poate vă aflați într-o situație dificilă și vă temeți că vaporul vieții dumneavoastră se va lovi de stînci. Îndreptați-vă privirea spre „Căpitan“, spre Domnul Isus! Mîinile Lui țin strîns cîrma, iar ochii Lui vă privesc cu multă dragoste și bunăvoință. Atunci veți putea spune: „Am văzut fața Domnului!”. Și dacă vă veți apropia și mai mult cu urechea de El, veți putea auzi cuvintele Sale: „Eu sînt; nu te teme!“.

exteriorul acestui palat amintim nodurile și frînghiile, coloanele răsucite, scara centrală a palatului (unde în prezent au loc conferințele de presă) precum și cupola byzantină de deasupra acesteia.

Clădirea a fost construită în mai multe etape. Prima etapă, cea principală, a fost încheiată în 1910 și a presupus realizarea demisolului, a parterului și a două etaje. Cu acest prilej Monetăria Națională a bătut o monedă comemorativă, care avea gravată pe o parte fața regelui Carol I și pe cealaltă față Palatul Ministerului Lucrărilor Publice. A doua etapă a fost realizată între anii 1948 și 1950 și a vizat extinderea cu al treilea etaj și chiar cu al patrulea în anumite zone.

La doar șase ani de la inaugurare, în timpul Primului Război Mondial, palatul a devenit sediul comandaturii armatei germane, fiind rechiziționat de nemți pe parcursul ocupației acestora. Totuși, în perioada interbelică aici a fost păstrat sediul Ministerului Lucrărilor Publice, acest fapt fiind continuat pînă la finalul celui de-al II-lea Război Mondial. Palatul a fost puternic avariat de bombardamente, astfel că a fost necesară reconstruirea parțială și extinderea, proceduri realizate sub îndrumarea lui Petre Antonescu, care devenise între timp președintele Ordinului Arhitecților din România.

Din 1948, palatul a adăpostit Primăria Generală a Capitalei, instituție redenumită în Sfatul Popular al Capitalei. Acest lucru s-a petrecut neîntrerupt pînă în 2010, cînd instituția primăriei a fost mutată provizoriu pe Splaiul Independenței, într-o clădire pentru care se achitau 300 de mii de euro lunar, fiind achitați circa 20 de milioane de euro pe chirii pînă în 2016, cînd Primăria Capitalei a revenit „acasă”.

Lucrările de consolidare, în valoare de 28 de milioane de euro, au fost încheiate în decembrie 2016 și au presupus o metodă inedită de izolare antiseismică, prin decuplarea structurii de vibrațiile terenului și instalarea de izolatori antiseismici, o metodă folosită și la Arcul de Triumf din nordul orașului.

File de istorie

Bătălia de la Dealul Spirii – 13 septembrie 1848

Anul 1848 a adus un lanţ de revoluţii care s-a răspîndit pe aproape întreg continentul european. Una dintre acestea a fost revoluţia din Ţara Românească, care a izbucnit în iunie. Contextul istoric era, la acel moment, următorul. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale, toate consemnate în Proclamația de la Islaz. Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene, au intervenit. Așadar, cu o lună înainte de evenimentul petrecut la 13 iunie 1848, Locotenenţa domnească convocase o comisie alcătuită din deputaţi ai sătenilor clăcaşi şi ai proprietarilor pentru a dezbate și hotărî raporturile dintre cele două clase. În şedinţele acestei comisii, cei 20 de reprezentanţi ai ţăranilor, cîte unul din fiecare judeţ, au arătat, potrivit consemnărilor din gazetele vremii, ,,starea de plîns a ţărănimii sub Regulamentul Organic. Ţăranul legat de glie, terorizat şi exploatat pînă la sînge, a protestat în mod demn şi impunător, iar preotul Neagu, după ce a arătat toate jertfele şi gloabele aruncate în spinarea clăcaşilor, a întrebat: Apoi după acest fel de jertfe făcute cu sîngele şi sudorile noastre, oare nu e păcat înaintea lumii şi a lui Dumnezeu, ca tocmai noi să fim străini şi nemernici în pămîntul nostru?”.

Ţăranii au cerut să fie împroprietăriţi, ,,să li se dea o părticică de pămînt în plină proprietate”. Ceruseră 14 pogoane la cîmp, 16 la baltă, 11 la podgorie şi 8 la munte (individualizat pentru locuitorii fiecărei regiuni), pentru ca din ele să poată trăi. A urmat apoi o discuţie aprinsă despre Reforma agrară, Lahovari declarînd în numele proprietarilor: ,,A se lua pămîntul de la proprietari spre a-l da ţăranilor ar fi un lucru nemaipomenit în istoria popoarelor civilizate; că atunci cînd s-ar atinge dreptul proprietăţii, nimeni nu s-ar mai sili să se înavuţească şi lumea se va întoarce iar la starea dobitocească”. Iar ţăranii răspundeau: ,,Și noi sfinţim proprietatea, dar după ce se va împărţi, acum nu putem”.

În final, reprezentanţii proprietarilor n-au mai participat la şedinţele comisiei, care a şi fost desfiinţată peste cîteva zile printr-un decret al Locotenenței domneşti. ,,Iar apărătorii statutului organic, boierii care făceau politică alături de Rusia reacţionară, au fost consideraţi ca vrăjmaşi ai tuturor libertăţilor şi astfel s-a produs în Bucureşti o agitaţie vie împotriva lor. În urma acestor manifestaţiuni anti-ruseşti, autoritățile de la Sankt Petersburg au intervenit la Constantinopol, cerînd ca armata turcă să restabilească ordinea şi să pună capăt acestei manifestaţiuni”. O armată turcească de 7.000 de oameni a şi fost trimisă la Bucureşti, intrînd în oraș în ziua de 13 Septembrie 1848. Una din cele trei

coloane turceşti a intrat prin bariera de la Mihai Vodă, unde se afla cazarma din Dealul Spirii.

,,Soldaţii români aveau ordin ca, împreună cu compania pompierilor, să-i primească pe turci cu onoruri militare şi apoi să se retragă. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București. Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punîndu-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutînd să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mîndrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mînă și că mai mulțumit este în acest caz decît să se vadă dezarmat”. Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim-Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș pînă la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întîlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu, care mărșăluia spre cazarma din Dealul Spirii, pentru a da onorul drapelului purtat de colegii lor de arme dintr-un regiment românesc care tocmai primise noile drapele de luptă.

Cei 166 de pompieri s-au intersectat cu cei 6.000 de ieniceri, iar o altercaţie minoră dintre un ofiţer turc şi un român, a fost ca o adevărată scînteie într-un butoi cu pulbere.

Cele ce au urmat au fost descrise chiar de căpitanul Zăgănescu, comandantul companiei de pompieri: ,,Văzînd atunci că eram în faţa tunurilor, am comandat să grăbească pasul pentru a ne apropia de cazarmă. Cînd turcii trecuseră cu toţii din stînga, un tun deschise un larg drum prin coloana mea; loviturile se repetară şi uciseră mai mulţi dintre ai mei. Descărcăturile puştilor şi ale carabinelor urmară celor ale tunurilor; dar noi eram acuma în apărare, în dosul zidurilor cazărmii. Oamenii mei încărcară puştile, eu comandai foc. Mai mult de trei descărcături avură loc din partea noastră, dar mitralia turcească ne cauza mari daune. Cînd tunurile se descărcau, ai mei se culcau la pămînt; dar desperaţi, ridicîndu-se de jos, ei strigară ca un singur om: Pe tunuri, băieţi, că ne prăpădesc! Ei se aruncară într-o săritură şi tunurile, încărcate şi gata de a face iarăşi foc, căzură în puterea oamenilor mei. Ei le întoarseră în contra rîndurilor celor dese ale turcilor şi dădură foc. Atunci se făcu acea ucidere cumplită, de care turcii se plîng încă cu drept cuvînt, căci

mitralia nu se opri decît pe corpuri omeneşti” (Ziarul ,,Adevărul” din 13 septembrie 1932).

O versiune asemănătoare despre bătălie, dar și despre incidentul care a declanșat confruntarea o prezintă și Dim. R. Rosetti în ,,Dicționarul Contimporanilor”, București, 1897: ,,La podișca de lîngă cazarmă, fiind postată infanteria și artileria otomană și spațiul de trecere fiind strîmt, sublocotenentul de pompieri Bălan, atingînd cu cotul pe un artilerist turc, acesta căzu în șanț. Un major otoman de artilerie, văzînd aceasta, lovește cu latul sabiei pe sublocotenentul Bălan; acesta ripostează cu pistolul și omoară pe major. Cu al doilea pistol vizează pe Kerim-pașa și îi ucide numai calul. De aici izbucnește încăierarea între turci și pompieri cu o mare vioiciune; glonțul și baioneta au deopotrivă rol. Două tunuri pe care turcii le așezau la poziție ca să tragă în pompieri sînt luate de aceștia și descărcate în turci. Lupta urma încă cu înverșunare, dar copleșiți de superioritatea numărului inamicului, pompierii se retraseră în dezordine; o parte din ei intrară în cazarma Alexandria, unde se găsea un batalion din reg. 2 de infanterie. Cîțiva pompieri fiind rămași în învălmășeală în mijlocul turcilor, fură somați a se da, după care, depunînd armele, fură împușcați. Pompierii avură în această luptă doi ofițeri și 47 de soldați morți și mai mulți răniți. Pierderea inamicului fu însă cu mult mai mare”.

În netă superioritate numerică, turcii i-au înconjurat din toate părţile pe pompieri, care s-au avîntat în luptă, alternînd focurile de armă cu lupta la baionetă. Riposta fermă a pompierilor i-a panicat pe turci, aceştia reuşind totuşi să pună în poziţie două tunuri cu care au deschis foc împotriva pompierilor. Militarii lui Pavel Zăgănescu au capturat însă cele două piese de artilerie, pe care le-au întors împotriva inamicului, provocîndu-i pierderi însemnate. Jertfa pompierilor conduşi de Pavel Zăgănescu şi a ostaşilor din Regimentul 2 Infanterie reprezintă răspunsul pe care tinerii ostaşi l-au dat chemării lui Nicolae Bălcescu către poporul român în faţa primejdiei de intervenţie străină: „Să nu uităm că sîntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsînd sîngele nostru. De vom cădea în această luptă sfîntă, să cădem bărbăteşte, astfel cum au trăit părinţii noştri”. După luptă, trupele românești au fost împrăștiate, militarii turci au pus stăpînire pe București, iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost astfel înăbușită.

Pavel Zăgănescu, născut în Rîmnicu-Sărat în 1815, și-a început studiile cu un dascăl grec, iar în 1831 a intrat în armată ca iuncăr. După ce a devenit sublocotenent, a fost mutat în corpul pompierilor poliției în anul 1844, iar în 1847 a fost avansat la gradul de locotenent. După evenimentele din Dealul Spirii, Zăgănescu a fost închis pentru o perioadă de un an la Penitenciarul Văcărești din motive politice, apoi a fost reprimit în corpul pompierilor și înaintat la gradul de căpitan în 1852, cel de maior în 1857 și colonel în 1859. În această calitate a fost însărcinat cu organizarea grănicerilor. Mai tîrziu a demisionat din armată, în 1868 a devenit prefect de poliție în București, inspector general al Guardei Naționale în 1872 și, în același timp, vicepreședinte al Senatului. Comandantul pompierilor din Bătălia de la Dealul Spirii s-a retras din viața politică nu după mult timp și a încetat din viață în anul 1896 la București.

Deși în final au fost înfrînți, pompierii români, care aveau conștiința că își apără țara, au dat dovadă de o bravura care i-a uimit pe toți. Eroismul lor i-a transformat într-un adevărat model pentru ostașii români care, la 1877, au trecut Dunărea pentru a cuceri pe cîmpul de luptă independența României față de Imperiul Otoman.

În memoria celor căzuți în luptă în Dealul Spirii, a fost ridicat în anul 1901 Monumentul Eroilor Pompieri din București. Ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită mai apoi ca Ziua Pompierilor din România, însă a fost legal oficializată începînd din 1953. r.m.

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Fridtjof Nansen și rolul decisiv în dizolvarea uniunii dintre Norvegia și Suedia (I)

În vara anului 1896, exploratorul englez Frederick George Jackson adresa un flegmatic „How do you do” unui drumeţ cu părul încîlcit şi barba plină de funingine, întîlnit printre nămeţi din Ţara Franz-Josef. Acel drumeț cu înfăţişare stranie era Fridtjof Nansen, şeful expediţiei norvegiene care atinsese cel mai nordic punct în calea spre Pol. După ce au străbătut apele Oceanului îngheţat, navigatorii s-au întors în țară, unde li s-a făcut o primire triumfală. A urmat un turneu în străinătate, la invitaţia academiilor, a societăţilor geografice, a diferitelor institute de oceanografie, geologie, fizică... Iar lui Nansen i s-au acordat nenumărate distincţii.

„Dacă nu vrem să fim umiliţi, să nu îi umilim pe alții”

Atît în Norvegia cît şi în alte ţări, aceste manifestări aveau şi o semnificaţie politică de care Nansen era conştient. Se apropia 1905, anul dizolvării uniunii celor două ţări scandinave – Suedia şi Norvegia –, care aveau să rămînă prietene şi independente. Despărţirea paşnică dintre Norvegia şi Suedia a atras atenţia lui Lenin, care scria, în „Despre dreptul noţiunilor la autodeterminare”: „Nici un social-democrat, afară de cazul că ține să declare că-i sînt indiferente problemele libertăţii politice şi ale democraţiei (şi, în acest caz, el ar înceta, bineînţeles, să mai fie socialdemocrat), nu va putea să conteste că acest exemplu constituie o dovadă concretă că muncitorii conştienţi au datoria să desfăşoare propaganda şi să facă pregătiri sistematice pentru ca eventualele conflicte provocate de despărţirea naţiunilor să fie rezolvate numai aşa cum a fost rezolvat, în 1905, conflictul dintre Norvegia şi Suedia...“. În aceste împrejurări, Fridtjof Nansen a avut un rol însemnat. Afirmînd necesitatea de a apăra independenţa Norvegiei, el a pledat, totodată, pentru o atitudine de înţelegere şi stimă faţă de Suedia vecină. „După cum noi nu vrem să fim umiliţi, nici noi nu trebuie să umilim pe alţii“ – scria Nansen în articolul său „Ce dorim”.

În 1905 Nansen împlinea 44 de ani şi era ferm hotărît să se dedice ştiinţei. Dar la adunarea din 23 februarie 1905 studenţii au strigat stăruitor: „Ia cîrma, Fridtjof Nansen! Fii steagul Norvegiei, în acest ceas!“. Premierul Kristian Michelsen i-a solicitat intrarea în guvern; savantul a refuzat, spunînd că va putea să-şi servească țara mai bine fără portofoliu ministerial. Istoricii şi publiciştii au afirmat că în 1905 Nansen ar fi putut deveni liderul politic al Norvegiei. Articolele lui publicate în presa norvegiană, precum şi în ziarele

străine, au adus mari servicii cauzei poporului său. Semnătura ilustrului navigator şi oceanograf atrăgea atenţia, mai ales în Anglia, dar şi în capitalele altor puteri europene.

368.292 de voturi pentru, 184 de voturi contra – acesta a fost rezultatul piebiscitului norvegian din 13 august 1905 prin care a fost declarată independenţa Norvegiei. Situaţia părea să se normalizeze cînd, aşa cum aminteşte istoricul suedez Kurt Agren, din cercurile conservatoare „au început să se audă bubuituri de tun”. Guvernul Michelsen se străduia să cîştige sprijin la Copenhaga şi la Londra, deoarece existau bănuieli că Wilhelm al II-lea, kaiserul Germaniei, intenţiona să-şi exercite influenţa în defavoarea Norvegiei. Ţinînd seama de superioritatea flotei britanice, Norvegia, ea însăşi o „naţiune maritimă“, hotări să-şi ofere tronul principelui Karl al Danemarcei, ginerele monarhului englez, urmărind să pună astfel frîu ambiţiilor kaiserului. Michelsen spera să asigure respectarea integrităţii Norvegiei, în condiţiile unui angajament de absolută neutralitate. Misiunea de a duce tratativele complicate, iniţiate în acest scop, i-a revenit lui Fridtjof Nansen.

La auzul bubuiturilor de tun, exploratorul devine diplomat

ar fi dorit să-l trimită pe Nansen în Statele Unite, dar mai necesară se dovedi numirea lui în postul de ministru plenipotenţiar al Norvegiei în Marea Britanie. De data aceasta, savantul nu voi să primească misiunea oficială ce i se încredinţa. „Să devin diplomat!? Dar preocupările mele ţin de domeniul ştiinţei şi nu de cel al politicii internaţionale” – exclamă el. Acceptă, totuşi, şi plecă la Londra, însă fără familie. Soţia sa Eva şi copiii îl aşteptau acasă la Polhoegda. În 1907, Eva Nansen muri, înainte de a-şi revedea bărbatul. În mai 1908, după vizita oficială în Norvegia a suveranilor Angliei, Nansen obţinu să fie eliberat din postul său de ministru plenipotenţiar. „Tratatul de integritate” fusese semnat la Kristiania, la 2 noiembrie 1907. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea în Anglia, Nansen renunţase la „Fram” (vasul cu care Nansen străbătuse Oceanul îngheţat de Nord. În limba norvegiană, Fram înseamnă înainte – n.n.) La 7 iunie 1910, din turnul de Ia Polhoegda, Nansen a zărit vasul părăsind fiordul cu direcţia Polul Sud. Pe puntea de comandă se afla un alt explorator – Roald Amundsen. „A fost ceasul cel mai amar din viaţa mea” – mărturisea Nansen mai tîrziu. În 1926, Amundsen, devenit celebru, spunea într-o cuvîntare la radio: „Cînd retrăiesc cei 23 de ani petrecuţi în explorarea ţinuturilor polare, gîndul mi se îndreaptă mereu către omul care din prima tinereţe a fost idealul meu şi care mai tîrziu m-a sprijinit cu atîta generozitate: Fridtjof Nansen”.

Un buletin meteorologic eronat (1)

Solia la Londra a oceanografului diplomat fără voie, care tocmai se pregătea pentru o călătorie în Antarctica, a început fără obişnuitul ceremonial de acreditare. Telegrama guvernului îl găsi la o cabană din munţii Telemarken. Nansen traversa în grabă văile stîncoase, gonind cu bicicleta toată noaptea pentru a prinde trenul spre Kristiania, unde Michelsen îi ceru să plece fără întîrziere la Londra. Nansen acceptă. Vorbea engleza, cunoştea literatura, istoria şi activitatea ştiinţifică britanică, și avea strînse legături cu mulţi dintre oamenii de cultură şi savanţii iluştri ai Angliei. Avea toate uşile deschise, deşi independența Norvegiei nu era încă oficial recunoscută de guvernele multor state, şi rezultatul misiunii sale a fost favorabil. Lordul Lansdowne, titularul Ministerului de Externe, îi sugeră să comunice Stortingului (parlamentul Norvegiei – n.n.), în şedinţa secretă, că „alegerea prinţului Karl va întări simpatiile Marii Britanii pentru Norvegia şi că existau speranţe de realizare a unui tratat care să asigure garantarea integrităţii norvegiene în relaţiile cu toate puterile”. Aceste asigurări au produs impresia aşteptată şi parlamentul norvegian s-a decis să-l aleagă pe favoritul „reginei mărilor”. Astfel, Norvegia a fost recunoscută ca stat independent de către marile puteri, şi doi ani mai tîrziu a obţinut tratatul de garantare a integrităţii teritoriale. Nansen îşi făcuse datoria şi ca diplomat. „Cheia” tratatului prin care neutralitatea Norvegiei şi inviolabilitatea teritoriului ei erau garantate de Anglia, Franţa, Rusia şi Germania se afla Ia Londra. Ministrul de externe norvegian, Lovland,

Discursul „O nouă Norvegie” al lui Fridtjof Nansen la un miting al Fædrelandslaget in Tønsberg, 26 august 1928

Apreciind atmosfera în termeni meteorologici, oamenii politici se înşală nu rareori. În februarie 1914, primul ministru norvegian Gunnar Knudsen declara în Storting: „Cerul politic este mai senin ca oricînd”. Dar pînă la atentatul de la Sarajevo nu mai erau decît patru luni. Nansen era mai sceptic: „Sîntem – scria el – pe un vulcan care poate erupe în orice clipă. Păzească-l Domnul pe cel care va fi luat prin surprindere...”. În cercurile din jurul premierului Knudsen, atitudinea lui Nansen, privit ca un prevestitor de catastrofe, stîrnea indispoziţie. Izbucnirea războiului confirmă previziunile „scepticului de la Polhoegda”. Savantul norvegian se dovedi un neobosit apărător al păcii, în apeluri publicate în presă şi difuzate la întruniri, Nansen îşi îndemna contemporanii: „Fie ca dreptatea şi nu arbitrariul să domine popoarele! Cu fiecare zi Europa se apropie de catastrofă. Pretutindeni se întind ruinele. Pînă nu este prea tîrziu, să spunem: «Opriţi-vă!»”. Dar în Norvegia neutră afacerile mergeau mai bine ca oricînd. Negustorii de peşte se îmbogăţeau prin contractele de livrări către Germania. Armatorii încasau aur şi valută forte în schimbul transportului naval pentru Rusia şi Anglia. Neutralitatea scandinavă era în general respectată de beligeranţi. Totuşi, Nansen nu înceta cu negrele-i previziuni, avertizînd că agravarea războiului maritim va duce la oprirea transporturilor de alimente, deci la foamete.

În februarie 1917, guvernul american invită Norvegia să sisteze orice export de alimente, condiţionînd astfel importul de provizii din Statele Unite – ceea ce însemna că Norvegia trebuia să denunţe unilateral acordul comercial încheiat cu Germania, prin care se obliga să-i furnizeze anumite cantităţi de peşte. De teama unor represalii germane împotriva porturilor şi liniilor de comunicaţii expuse submarinelor, Norvegia refuză să rupă acordul comercial, declarînd că ar fi o abatere de la neutralitatea strictă pe care şi-a impus-o. În iulie, Statele Unite sistară exporturile spre Norvegia, unde foarte repede se făcu simţită lipsa articolelor de primă necesitate.

(va urma)

FLorIn HErA

Vasul „Fram“ din Bergen, în momentul plecării în expediție

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (145)

Pictura (1)

Pictura chineză are o istorie îndelungată. Dacă luăm în considerare numai perioada clasică, în care apare ca o artă autonomă, ea are o existență continuă de mai mult de 16 secole. Se admite că primul mare pictor din istoria Chinei, care nu mai este anonim, a fost Gu Kaizhi din dinastia Jin. Cu autoritate și stăpînire superioară, acesta adus pictura la demnitatea ei primordială, unde se află și azi. Tradiția picturală în China era mult mai veche. Conform documentelor scrise și a mărturiilor materiale, se știe că, în timpul dinastiei sclavagiste Zhou și apoi în epoca feudală – în Perioada „Statelor Combatante“ și a dinastiilor Qin și Han – palatele, templele și mormintele regale/imperiale erau decorate cu somptuoase picturi murale avînd teme religioase ori morale. S-au păstrat pînă în prezent numeroase picturi pe mătase și gravuri pe cărămizi, care atestă, pentru epoca veche, o artă originală, atît prin tehnica trăsăturilor de penel, cît și prin compoziție.

După prăbușirea marii dinastii Han, imperiul chinez este divizat și amenințat de barbari, iar dinastia Jin aduce o pace precară. Starea de dezordine și criză a adus importante mișcări în gîndirea și creația artistică. Confucianismul intră în declin, iar pe de altă parte, triumfă Neo-Daoismul și Budismul, acesta din urmă recent introdus în China. Aceste curente religioase și de gîndire aduc cu sine o adevărată „explozie“ în diverse domenii ale creației artistice – pictură, caligrafie, sculptură, arhitectură etc. Relativ la pictură, personalitatea care a dominat cu autoritate epoca a fost Gu Kaizhi, despre care am amintit deja. El a reușit să cristalizeze în opera sa cuceririle trecutului, la care a adăugat elemente noi, preluate mai ales de la progresele tehnicii caligrafiei și imagistica îndrăzneață a artei budiste. Prin sinteza pe care Gu Kaizhi a realizat-o într-o epocă zbuciumată, el prefigura calea ulterioară a picturii chineze. În aceasta vor coabita mai multe curente de gîndire, interpretîndu-se și proliferînd fără întrerupere. Din nefericire, nu s-a păstrat nimic din picturile murale ale lui Gu Kaizhi. Măreția artei sale se

Bolile și Istoria (23)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (3)

Adevărata poveste este însă mai puţin romantică. Indigenii din Peru i-au dat denumirea de quinaquina, însemnînd „scoarţă de scoarţă“, unui copac, myroxylonul, care conţine o secreţie răşinoasă cunoscută ca „balsam de Peru“. Aceasta a devenit un leac atît de preţuit în Europa încît farmaciştii, nemaiputînd face faţă cererilor, au amestecat extractul de myroxylon cu răşină provenind de la alţi copaci, inclusiv cel de cinchona. Dar și această mixtură și-a demonstrat eficacitatea și s-a numărat printre cele mai prescrise leacuri pentru vindecarea malariei.

Medicii au remarcat, cu timpul, că nu atît lăudatul „balsam de Peru“, ci scoarţa de cinchona contribuie mai mult la combaterea frigurilor. În 1820, doi chimişti francezi, Pierre Pelletier şi Joseph Caventou, au reuşit să extragă alcaloidul produs de arborele cinchona, dar din greşeală i-au dat numele de chinină, de la amerindianul quina-quina, arborele care producea „balsamul de Peru“...

Chinina s-a dovedit letală pentru parazitul malariei şi a putut fi astfel folosit pentru tratarea cu succes a bolii. Chinina este de asemenea utilă în prevenirea îmbolnăvirii, dacă este luată cu regularitate, pentru a se menţine la un nivel suficient de mare în sînge spre a ucide paraziţii ce provoacă boala. Această substanţă reprezintă exemplul clasic de leac empiric, dar de eficienţă maximă. Nimeni nu ştia pe atunci cauzele bolii sau de ce acest tratament funcţiona, dar importante erau efectele sale şi mai puţin înţelegerea lor. Chinina nu este totuşi un medicament plăcut pentru că, luat în doze suficient de mari spre a ucide paraziţii, are efecte adverse precum vomismente, dureri de cap, erupţii cutanate, tulburări ale

poate ghici prin intermediul unui proiect scris pentru un tablou intitulat „Notă pentru pictarea Muntelui Terasei Norilor“ și două rulouri celebre – „Zeița Rîului Luo“, păstrată în China și „Mustrare adresată doamnelor de la Curte“, păstrată la British Museum.

Ulterior lui Gu Kaizhi, în timpul dinastiilor de Miază-Zi și de Miază-Noapte, în timpul cărora China a fost tăiată în două – și în timpul dinastiei unificatoare Sui, se remarcă pictori marcanți precum Lu Tanwei, Zhang Senyu, Zhan Ziqian. Operele acestora nu se cunosc decît prin scrierile ulterioare ale istoricilor de artă, mai ales Zhang Yanyuan din Dinastia Tang, cu opera sa „Istoricul picturii din timpul dinastiilor succesive“. Lui Zhan Ziyan i se atribuie un tablou remarcabil – „Plimbare primăvara“ – considerat ca fiind prima operă peisagistică a picturii chineze. În dinastia Han, o parte importantă din elita culturală este absorbită de clasa cărturarilor-funcționari și anume poeți, pictori, caligrafi. Casta cărturarilor-funcționari a dominat China timp de mai mult de două milenii, pînă la Revoluția burghezo-democrată din 1911, condusă de marele reformator Sun Yarsen. În China clasică, studiul și practicarea artelor sînt obligatorii pentru elite – poezia, proza, caligrafia, pictura și muzica. Însușirea culturii și parcurgerea unei cariere mandarinale sînt legate între ele. Majoritatea scriitorilor, poeților, pictorilor, caligrafilor, ale căror opere au rămas posterității, au fost profund influențați de idealul cărturaruluifuncționar. Acest ideal este comun atît confucianiștilor, cît și daoiștilor. În mentalitatea chineză clasică, arta este practicată de cei care dețin cunoașterea și puterea deopotrivă, exercitînd funcții în societate. La fel ca și administrația publică, arta este o ocupație care nu poate fi frivolă sau marginală, ci este complementară cu celelalte domenii de activitate ale omului desăvîrșit/ cărturarului. Dată fiind natura sa superioară, arta nu se poate exprima decît prin patru activități nobile, care sînt în acord cu atmosfera de reculegere din cabinetul de studiu al cărturaului: caligrafia, pictura, poezia și muzica. Sigiliul apare frecvent pe operele de artă și anume picturi și caligrafii. Texte din Perioada „Statelor Combatante“ descriu picturile care decorează zidurile templelor și palatelor, reprezentînd întîmplări glorioase sau personaje ilustre. Avem mai multe mărturii în

vederii și auzului. Mulţi consumatori fervenţi de chinină sufereau de zgomote atît de puternice în urechi – aşanumitul tinnitus – încît deveniseră surzi de-a binelea. Un medicament mai eficace și mai modern este un derivat al alcaloidului chlorochina. Cu puţin timp înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial s-a ajuns la concluzia că un medicament complet nou, atebrina, nu doar că previne malaria, dar suprimă şi efectele adverse cauzate de chinină. Un altul, mepacrina, s-a dovedit de succes în timpul campaniilor din Burma şi Noua Guinee şi a reuşit să vindece una dintre cele mai letale forme de malarie, „febra apei negre“, întîlnită în aceste regiuni. Dar şi acest ultim leac a avut efecte adverse. Nu numai că a colorat întreaga piele a pacientului într-o bizară nuanţă gălbuie, dar provoca vomismente şi o extraordinară excitaţie nervoasă. Mai recent, două medicamente de sinteză, pyrimetamina şi sulphormetoxina, folosite în doze unice, asigură o protecţie totală împotriva parazitului malariei. După războiul din Vietnam, în Statele Unite s-au semnalat cîteva cazuri de malarie, în rîndurile soldaţilor care neglijaseră tratamentul profilactic. De asemenea, cazuri sporadice mai survin în ţări unde malaria a fost, oficial, eradicată, din cauza turiştilor care, călătorind în zone exotice doar pentru cîteva zile, nu mai consideră necesară urmarea unei profilaxii împotriva malariei şi se îmbolnăvesc, aducînd cu ei boala. Paraziţii pot deveni însă rezistenţi la terapie şi apare astfel o tulpină a parazitului malariei, rezistentă la medicamentele profilactice. Deşi s-au întreprins numeroase eforturi pentru eradicarea purtătorului acestui parazit, ţînţarul anofel, prin împrăştierea de insecticide, specia încă există şi poate transmite malaria.

Malaria, în special forma, mult mai gravă, existentă în Africa, a fost pentru o lungă perioadă de timp confundată cu febra galbenă. Aceasta mai era deseori numită „boala steagului galben“, deoarece era principala

legătură cu nivelul înalt la care se găsea pictura în această perioadă. Drapelul funerar de la Mawangdui datează de la începutul dinastiei Han și constituie cel mai celebru exemplu. Este o pictură pe mătase, în care jocul lui Yin/Femininul și Yang/Masculinul construiește și deconstruiește orice și este redat prin culori și prin mișcare.

Încă de la sfîrșitul Antichității există două forme de pictură: pictura decorativă, eventual pedagogică și pictura religioasă (daoistă, apoi, de la sfîrșitul dinastiei Han și budistă). Dimensiunea propriu-zis artistică a picturii se definește prin referirea la aceste două tendințe. Sub influența caligrafiei, cărturarii vedeau în pictură ocazia de a deschide o dimensiune spirituală, care să nu fie însoțită nici de o exigență de ordin decorativ, nici de o vocație a priori pedagogică. În capitolul dedicat Caligrafiei, am menționat că începutul Secolului al IV-lea d.Chr. marchează dezvoltarea caligrafiei, cînd hîrtia, pensula și tușul au ajuns la un grad de perfecțiune tehnică, permițînd utilizarea lor cu mare măiestrie. Remarcăm că, în limba chineză, există un singur cuvînt pentru (a)picta și (a)scrie, anume xie. Cei care știau să scrie, practicau și poezia și muzica și erau atrași de posibilitățile imense pe care le oferă pictura, pentru a exprima ceea ce cuvintele nu pot să transmită. În China veche, pictorii și teoreticienii obișnuiau să își consemneze în scris propriile idei asupra artei picturii. Adunate de-a lungul secolelor, aceste scrieri formează o importantă moștenire culturală. Ele redau meditații și experiențe trăite de artiști, precum și considerații tehnice.

Prima lucrare teoretică despre pictură este datorată lui Xie He, pictor, autor al scrierii „Repertoriu critic al pictorilor din perioada veche“. Xie He s-a manifestat ca artist și teoretician între anii 500-540. El însuși pictor, Xie He enunță șase legi, care au rămas regulile-model în pictura tradițională chineză: 1. Suflul și ritumul spiritual determină mișcarea vieții; 2. Pensula trebuie folosită avînd în minte legea structurii osaturii; 3. Formele reprezentate se conformează obiectelor; 4. Culorile trebuie să corespundă genurilor; 5. Compoziția trebuie să corespundă dispoziției obiectelor; 6. Reproducerea unei opere este realizată printr-o copie.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

cauză pentru menţinerea corăbiilor în carantină, caz în care marinarii erau obligaţi să abordeze un drapel de culoare galbenă. Febra galbenă este provocată de un agent infecţios purtat de specia de ţînţar Stegomyia sau Aedes, transmisibil la om prin intermediul înţepăturii insectei. Simptomele, alarmante, includ febră ridicată, icter, vomismente, diaree gravă, retenţie urinară şi epuizare totală. Dar odată declanşată boala, organismul capătă rezistenţă specifică pentru tot restul vieţii. Astfel, în zonele unde maladia este endemică, s-a dezvoltat o remarcabilă imunitate şi, ca şi în cazul pojarului, s-a remarcat o rezistenţă maternală conferită copiilor neinfectaţi. Prin urmare, febra galbenă reprezintă un pericol de temut atunci cînd apare în sînul unor comunităţi niciodată vizitate de plagă. Ea era coşmarul marinarilor care tranzitau Atlanticul, în Secolele XVIII şi XIX. Un singur caz de îmbolnăvire, la bordul unui vas al cărui echipaj nu mai fusese infectat, putea produce ravagii printre ceilalţi marinari.

Habitatul originar al febrei galbene nu este cunoscut cu siguranţă. Există o legendă, care poate avea un sîmbure de adevăr potrivit căreia locaşul favorit al ţînţarilor din specia Aedes ar fi hîrdaiele cu apă potabilă existente pe corăbii. O asemenea ipoteză pare să certifice răspîndirea pe scară largă a bolii şi nu trebuie negat faptul că ţînţarii ar fi putut tranzita Atlanticul la bordul unor corăbii. Unii epidemiologi cred însă contrariul, anume că maladia este originară din Indiile de Vest şi a fost transportată de aici pe coastele vestice ale Africii. Ei îşi bazează teoria pe faptul că prima epidemie asupra căreia există evidenţe s-a petrecut în 1647, afectînd insulele Barbados şi Guadelupa, precum şi peninsula Yucatan. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Mircea Dinescu se spovedeşte

Acum vreo cîțiva ani, profitînd că amicul său, scriitorul liberal Stelian Tănase, ajunsese directorul TVR, Mircea Dinescu se învîrtea de o emisiune gastronomică, pe care o ținea cînd pe moșia sa de la Cetate, pe malul Dunării, cînd într-un restaurant din București, zice-se al lui. Dăduse faliment cu revistele ,,Plai cu boi” și ,,Aspirina săracului”, rezervîndu-și doar plăcerea publicării cîte unui editorial-pamflet în ,,Cațavencu”. Prin urmare, plănuise să-și canalizeze forțele și talentul doar într-o singură direcție – arta culinară la televizor, care făcea și încă mai face rating și implicit bani. Pofticios neostoit, mie-mi place emisiunea Dinescului și mă ține treaz în fața ecranului, căci prepară, cu mîna lui, tot felul de chestii, crude sau puse pe grătar, și apoi le halește, dimpreună cu invitații, vreun artist mai răsărit sau, după caz, sportiv de marcă ori chiar un politician, dar nu vreun cretin. Și astfel, mai aflu și eu cîte ceva din ce se mai întîmplă prin tîrg. Dar mai ales, mă înnebunesc după lăutarii chemați și ei să dea culoare emisiunii, unul și unul. Mai cu seamă țiganca aceea bătrînă, cu ditamai acordeonul în brațe, și taraful ei, pe care a remarcat-o și Horațiu Mălăele, aducînd-o să cînte în filmul lui, ,,Nunta mută”, o capodoperă pe alocuri. La primăvară, cînd voi face 75 de ani, dacă i-oi mai apuca, vreau să dau un bairam (,,Hai, gugumani, la jubileu”, vorba lui Caragiale) la care să-mi cînte Coana Oița: ,,Dă, mamă, cu biciu-n mine” și ,,Am să te bat cu scîndura de la pat”.

Dar, nemaifiind director Stelian Tănase la TVR, Mircea Dinescu și-a luat emisiunea și s-a mutat la PrimaTV. Acolo, șefii, văzînd ce succes are cu berbecuții lui la grătar și cu salatele de vinete, s-au gîndit să-l plaseze și la alte emisiuni plicticoase și tîmpite, cum este cazul cu ,,Insider politic”, moderată de Sebastian Zackman, gata-gata să fie scoasă din grila de programe. Și dacă nu i-a fost dat să ajungă mare poet, iată-l vedetă de televiziune.

Așa se face că, deunăzi, l-am văzut pe Mircea Dinescu depănînd amintiri din copilăria sa – părinții, frații și surorile, liceul de la Slobozia, Ialomița, unde o colegă de clasă l-a convins să pună capăt virginității. Nereușita la Facultatea de Teatru, din cauză, zice el, că a avut tupeul să se prezinte în fața comisiei cu o poezie proprie. Armata la Securitate.

Nu știu cît de mare poet este Mircea Dinescu. Dar, dacă e să mă iau după spusele criticului Marian Popa, omul n-ar fi cine știe ce, fiindcă talentul incontestabil, fără școală, idei și experiențe existențiale decisive, n-a putut produce decît niște volumașe mai mult de versuri, decît de poezii, care l-au plasat în categoria poeților pleziriști, miștocari și sictiriști. Dar nu același lucru îl putem spune despre ziaristul pamfletar Mircea Dinescu, pe care multe publicații și l-a fi dorit pentru textele sale de inspirație politico-socială.

Mai complicat este cu vorbitul, motiv pentru care, în tinerețe, cum spuneam, n-a fost admis la Teatru. Mulți tipi apar pe micul ecran și devin simpatici prin felul cum se exprimă, unii făcînd bășcălie, alții uzînd de un limbaj frust-colocvial, ba chiar cu agramatisme, fără să agaseze: Gigi Becali, Serghei Mizil, Mădălin Voicu sau Necula Răducanu. Să nu mai vorbim de scriitorul Dan C. Mihăilescu care, deși bîlbîit, își fermeca auditoriul cu inteligența și vastele lui cunoștințe literare. După mine, tîmpiții n-ar trebui să apară la televizor, căci dacă mă uit la alde Iohannis, Cîțu, Ciucă și slugile lor, Chirieac, De Mezzo sau Pouleanu, cu greu mă stăpînesc să nu mă arunc pe fereastră. Caracteristica Dinescului, altfel, băiat simpatic, este un tic verbal, deloc scandalos, care constă în folosirea unei interogații-proteză

inutilă la sfîrșitul unei afirmații: ,,Iar acum, punem ardeiul pe grătar, știi?”. De parcă ar urmări cu dinadinsul să se evidențieze prin practicarea comicului de limbaj. Ceea ce, să fim drepți, limbajul literar, atît de exigent, nu prea admite, dar nu este o crimă dacă stîrnește zîmbete. Și maestrul Zaharia Stancu avea un tic verbal, prin repetarea obsesivă a unei părți dintr-o comunicare: ,,M-am născut în Teleorman, în Teleorman m-am născut...”. Dar, la Zaharia Stancu, această particularitate era o caracteristică a stilului său artistic.

Țicneala asta, care nu știu cît este de condamnat, se vede treaba că este universală. Un personaj, creat de scriitorul american Saul Bellow, altfel, profesor de filozofie, prins într-un dialog, termina frazele interlocutorului.

- Mîine trebuie să mă duc la țară, zicea bunăoară unchiul Alex...

- ... Să culeg via, completa eroul nostru.

- Nu, revenea unchiul, să-mi văd un prieten grav bolnav...

De ce făcea Herzog așa?, se întreba Saul Bellow. Poate din nevoia de a se relaxa, căci îl stresau prea mult studenții săi. Mircea Dinescu nu este profesor de nici un fel. Prin urmare, cine îl stresează cînd apare la televizor și vorbește ca un șofer de camion? Dar să ne oprim aici cu enumerarea defectelor pe care le etalează Mircea Dinescu.

O altă latură a personalității sale este nevoia de a evoca la televizor lumea scriitoricească de acum cîteva decenii, în care s-a mișcat cu dezinvoltură încă de la prima tinerețe. Chiar de la început, bătrînii vătafi ai Uniunii – Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Laurențiu Fulga sau chiar Gogu Rădulescu, care nu era scriitor, dar era găzdaș de scriitori în vila sa de la Comana, Giurgiu – s-au lăsat seduși de teribilistul adolescent, poetul precoce Mircea Dinescu, un fel de Arthur Rimbaud autohton. Încai prea sensibilul Fănuș Neagu, care nu putea să-l uite pe Nicolae Labiș, îl luase pe lîngă sine, să-l învețe literatură, recomandîndu-i femeile și cîrciumile din București și învățîndu-l să bea. Fiind vecini în Bărăgan, Fănuș se lăsa invadat de un fierbinte patriotism local, rugîndu-l ca, în ziua cînd se va duce la Stockholm să-și ridice Premiul Nobel, să nu uite ca, în discursul de recepție, să spună că el i-a îndrumat primii pași în poezie.

– Nichita, Theodor Mazilu, Octavian Stoica, Ion Băieșu, Pucă și Pâcă. Excepția a constituit-o nen’su Fănuș care, un gurmand fără sațiu, se așeza la băute doar dacă mînca zdravăn înainte. Și nu bea vinul cu găleata, ca vaca, ci îl asorta cu bucatele din farfurie: la pește, bea vin alb, să taie gustul și mirosul de nămol. La sarmale și friptura de porc, vin roșu, să topească grăsimile. Coniacul venea la cafea și trabuce. Și se ducea acasă, la preaiubitele lui Stela și Anita, numai cu taxiul.

Bun diagnostician, dar și un pic răutăcios, Marian Popa a tăiat adînc în fenomenul Dinescu, relevîndu-i insolența juvenilă, abil disimulată în jovialitate, prin care omul își urmărea gîndurile de parvenire. De fapt, el acceptase rolul de marionetă a altor marionete și răspundea comenzilor primite.

Cum s-a întîmplat prin anii ’80, cînd, la instigarea unora, l-a bătut măr pe poetul Florin Mugur. Sau în 1989, cînd Securitatea și ,,Europa liberă” s-au folosit de el (,,Mircea, fă-te că lucrezi...”) în complotul care l-a răsturnat pe Ceaușescu. Astăzi, văzîndu-l cu cîtă aplicare învîrte făcălețul în tuciul cu mămăligă, în emisiunea lui culinară de la Prima TV, n-ai crede că, în condiții adecvate, a fost în stare de toate grozăviile. Bun povestaș, în ciuda truismelor și a ticurilor verbale, recent, omul nostru a scos din sipetul amintirilor o listă cu scriitorii bețivi, morți la vîrsta de 50 de ani

Mircea Dinescu are amintiri și cu Marin Preda, în siajul căruia a navigat pînă la moartea-i tragică din 16 mai 1980. Monșerul fusese însurat de trei ori. O dată cu o evreică nu prea frumoasă, dar foarte deșteaptă. Apoi, cu poeta Aurora Cornu, o frumusețe fără seamăn. Nemaiputînd suporta gloria lui Marin, Aurora a cerut divorțul, chiar dacă îl iubea nebunește. Ce o scotea din minți era situația cînd ziariștii îi cereau cîte un interviu despre dînsa, dar în ziar nu vorbeau decît despre Marin. Să te arunci de la etaj, nu altceva! Chiar dacă, în pofida unui caracter sucit, ros de inhibiții și frustrări, bolnăvicios și vindicativ, era totuși un excelent amant. (Chestia asta a spus-o Aurora Cornu într-un interviu, nu Dinescu.) De altfel, foarte dotatul amant Marin se relevă, în toată splendoarea, și într-o fotografie la mare, alături de Aurora, care pare foarte îndrăgostită. A treia soție a fost mai tînăra Elena, care i-a dăruit doi băieți. În recenta sa apariție la televizor, moderatorul, după ce l-a încălzit cu cîteva întrebări ușoare, l-a rugat pe Mircea Dinescu să ne lămurească ce e cu moartea lui Marin Preda, și astăzi învăluită în mister. Da, știu despre ce e vorba, și-a început invitatul relatarea. Eram acolo, la Casa Scriitorilor de la Mogoșoaia, pe care, mai tîrziu, poate impresionat de eveniment, Ceaușescu, care îl aprecia mult pe Marin Preda, a desființat-o. Scriitorul venise pe la 9 seara cu mașina lui. Nu știu dacă era băut. A salutat în stînga și-n dreapta niște petrecăreți, a cerut o sticlă de apă minerală și a urcat în camera lui. (Mircea Micu mai adaugă în amintirile sale că prozatorul s-ar fi adresat celor de la masă: ,,Nu mai beți, mă beliților, că muriți!” – n.m.) Pe la miezul nopții, Marin Preda a coborît, în pijamale și cu pardesiul pe umeri, și a cerut o omletă. Acum părea băut. A doua zi, l-au găsit, în patul lui, mort prin asfixiere cu propria vomă. Cică la autopsie i s-ar fi găsit omletă și în plămîni, și-a încheiat Dinescu expunerea. Dușmanii mei și ai lui Marin Preda - Eugen Barbu și Vadim Tudor, scriitori fără pic de talent, aveau să umple tîrgul cum că eu l-aș fi omorît pe marele scriitor, a ținut invitatul să mai adauge, împroșcînd cu venin doi scriitori de renume, care nu mai pot să se apere. Oficial, Marin Preda murise asfixiat, și cu asta cazul s-a închis, chiar dacă începuse să circule tot mai insistent zvonul cum că, de fapt, fusese asasinat.

Numai că în monumentala sa lucrare, ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, criticul Marian Popa expune la pagina 638, vol. II, o fotografie care ar putea răsturna, chiar la aproape o jumătate de secol de la eveniment, datele problemei și implicit verdictul oficial. Cum se vede, Marin Preda, beat sau nu, arată mai degrabă ca un om aruncat din tren sau stîlcit în bătaie, nicidecum mort, în patul lui, de moarte naturală. De către cine și cu ce scop? După zvonurile care circulaseră atunci, se pare că ar fi fost vorba de o răzbunare a rușilor, furioși că Preda, în romanul său, ,,Delirul”, îl reabilitase pe Mareșalul Antonescu.

PAUL sUDITU

Fănuș Neagu la tinerețe, alături de Anita Ruxandra, prea iubita și iubitoarea lui fiică, școlăriță în clasa I

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La pas prin dulcele tîrg al Ieºilor

Vă invităm să ne desprindem din agitația Capitalei și să vizităm un mare tîrg organizat într-un „oraș de provincie”. Și ce destinație mai potrivită am fi putut să găsim decît „dulcele tîrg al Ieșilor”. Vom pătrunde așadar, însoțiți de reporterul „C. L.” al revistei „Ilustrațiunea Română” (probabil e vorba despre C. Luca Iași – cel care a semnat și alte articole publicate în rubrica „Anchete Ieșene”), în lumea „vestitului Halmboccegiul”, veteran al Halelor Mari ale Iașului prin anul 1936.

Noaptea „se împrospãteazã“ marfa

„Începînd de la miezul nopții, huruitul căruțelor ce aduc din satele din împrejurimi cele necesare stomacului uriaș al Iașului nu mai încetează. Rînd pe rînd se descarcă legume, fructe, păsări etc. Pe asfaltul de pe marginea străzii se ridică adevărați munți de ceapă, varză, cartofi, piramide de praz legat în snopi sau coșuri cu fructe, ce sînt luați în primire de negustorii în detaliu. E un du-te-vino și o larmă asurzitoare. Și cu cît se apropie ziua, cu atît animația crește. Negustorii de mărunțișuri încep să-și înșire marfa pe tarabe: ciorapi (9 lei perechea, marfă salvată de la foc); mărgele de sticlă, inele de cositor, oglinzi de buzunar, piepteni, brice, săpun etc., aranjate într-un fel de talmeș-balmeș. Și cînd soarele a început să-și împrăștie primele raze de lumină, totul e aranjat, așteptînd venirea cumpărătorilor. Ici și colo, cîte un zarzavagiu întîrziat, cu ochii umflați de somn «împrospătează» marfa, stropind-o cu cîteva căldări de apă. Din preajma tarabelor, de pe sub scînduri, iese cîte un pierde-vară în zdrențe, zgribulit din cauza răcelei de peste noapte, și, deranjat din somn de proprietarul ce-și deschide «prăvălia», se scarpină de zor, scuipă înciudat printre dinți și se îndepărtează în căutarea altui adăpost.

Lumea regilor şi culisele ei

De ce se dau regii în vînt după absurdități (2)

Diferenţa de rang a fost respectată pînă şi la moartea ei, după atentatul de la Sarajevo. Pe catafalc, coşciugul mătuşii mele se afla cu cîţiva centimetri mai jos decît cel al soţului ei.

Ceremonialul curţii vieneze, în vigoare din 1527 pînă la sfîrşitul monarhiei, în 1918, stabilea fiecare detaliu de conduită. Reglementa rangul fiecărei persoane cu acces la curte, obligaţiile vestimentare cu orice prilej imaginabil, la fel şi modul de pregătire şi de desfăşurare a ceremoniilor şi, mereu prilej de amuzament discret, ritualul de întîmpinare şi de intrare, însoţite de gama cea mai diversă de plecăciuni. În cadrul unei audienţe la împărat, erau prevăzute trei plecăciuni: cea dintîi urma să intre în scenă la deschiderea uşii din faţa camerei de audienţe, a doua între uşă şi împărat, a treia înaintea împăratului – dar la o distanţa cuviincioasă, iar cel căruia i se acorda întrevederea nu trebuia să se aştepte cîtuşi de puţin la o strîngere de mînă. Şi mai dificilă era retragerea, potrivit etichetei. Vizitatorul nu avea defel voie să-i întoarcă spatele împăratului, prin urmare trebuia să se îndepărteze mergînd înapoi, într-un alt şir de plecăciuni, lovindu-se de mobile, dacă nu se îndura vreun servitor imperial să-1 tragă discret de frac şi să-l scoată la liman. Iar cine respinge aceste precepte, considerîndu-le ţicnit de formaliste, scapă din vedere un aspect remarcat de Norbert Elias în cartea sa Societatea de curte. Pentru el, ceremonialul era în primul rînd un instrument solid al puterii. Elias ne introduce în tainele de la Versailles, cea mai curte dintre curţi, ca într-un sistem extrem de sofisticat de privilegii, al cărui principal scop era să ţină la respect înalta nobilime. Considerat astăzi o

La pas prin Halele Mari ale Iaºiului interbelic

Încetul cu încetul, hala s-a umplut de lume și începe «reclama». Un zarzavagiu roșu ca sfecla țipă cît îl ține gura:

- Cine cumpără de la mine, toată vara-i merge bine! Poftiți coniță: trei vinete – doi lei, opt ardei la un franc! Vecinul de alături nu se lasă mai prejos, ci îi face concurență:

- Poftiți! Două la leu și zece la franc! La desfacereeee! Azi cu bani și mîine fără bani! Aici la pomanăăă! Printre coșuri și-a făcut apariția și vestitul Halmboccegiul. Aruncat pe umăr poartă un vraf de prosoape, flanele, fulare etc. E singurul și cel mai vechi negustor ambulant care își exercită «comerțul» numai prin hală. Dacă vreun rival se încumetă să-i facă concurență îi face un tărăboi de-și ia bietul om lumea în cap, numai să nu-l mai audă. Acum se îndreaptă spre un țăran:

- Să trăiești, bade Vasile!

- Și ʼmneata! Mulțămesc!

Țăranul îl cercetează curios cu privirea. E nedumerit de unde îl cunoaște bătrînul (căci a nimerit-o cînd i-a spus pe nume).

- Vine iarna, bade Vasile, și vreau să-ți dau o flanea bună să mă pomenești.

Țăranul pipăie flaneaua, apoi se interesează de preț:

- Cîte parale?

- O sută douăzeci de lei... pentru dumneata.

- Ia treizeci de lei, jupîne, că doar nici eu nu fur banii.

După ce se tocmesc timp de o oră, Hahn, prefăcînduse necăjit, îi aruncă flaneaua:

- Ți-o dau cu doi poli, numai fiindcă te cunosc și-mi ești «prieten», altfel nu i-aș da-o nici lui frate-meu cu banii ăștia!

Și bătrînul se îndepărtează în căutarea altui «prieten». Într-un colț, un grup de hamali cu coșul la spinare și

întruchipare a monarhismului „absolutist”, Ludovic al XIV-lea, în copilăria şi în tinereţea sa, trăise intens, ca martor nemijlocit, fronda şi infidelitatea aristocraţiei franceze. Regele-Soare şi-a obligat nobilii să locuiască la Versailles, construind un sistem în care ambiţia supremă a fiecărui curtean era să-i fie cît mai aproape. Orice slujbă cît de măruntă la curte, orice atenţie, orice privire, orice gest, orice cuvînt din partea monarhului era un mijloc de acordare sau de retragere a prestigiului. Doar anumiţi prinţi de sînge regesc se bucurau, spre exemplu, de dreptul de a-i oferi suveranului cămaşa. Alţii, la rîndul lor, îşi apărau cu grijă privilegiul de a-i putea pune la dispoziţie şervetul, la masă. „Regele”, scrie biograful său, Philippe Erlanger, „se simţea mult mai în siguranţă cînd cei din suita sa se certau care să-i ţină candelabrul, şi nu-i interesa să pună la cale comploturi“. Regele le pretindea nobililor să fie permanent prezenţi la curtea sa, silindu-i să-şi părăsească domeniile şi castelele, ca să fie găzduiţi la el în palat. Împreună cu servitorimea, la curtea lui Ludovic al XIV-lea puteau locui simultan peste zece mii de persoane. În vremea domniei sale, apropierea de centrul imperiului, adică de el însuşi, era considerată valoarea supremă. Astfel a reuşit să instituie în rîndurile nobilimii spaima de a fi îndepărtaţi de la curte. Potrivit lui Norbert Elias, prezenţa forţată a nobililor reprezenta pentru Ludovic al XIV-lea mai ales un instrument de apărare, deoarece fiecare era supus permanentei sale observaţii şi, implicit, urmăriri. Saint-Simon notează: „Ştiind că nu are de împărţit suficiente favoruri, pentru ca să poată face constant impresie, a înlocuit recompensele autentice cu mărunte hatîruri închipuite, capabile să stîrnească invidia. Nu a fost nimeni mai inventiv decît el, în această privinţă“.

Pentru Elias, curtea de la Versailles era „un sistem de trupe de elită interdependente şi rivale, ţinînduse reciproc în şah”, un perpetuum mobile extrem de complicat, menţinut în funcţiune de setea de prestigiu a curtenilor.

frînghia pe braț, așteaptă mușterii cu coșurile încărcate de tîrguieli, spre a-i ajuta la dus acasă. Unul, în așteptarea «boerului», și-a așezat coșul sub cap, drept perină, și cele cîteva țuici băute «pe inima goală» spre a-i trece «vătămătura». L-au transportat în împărăția lui Morfeu. Alături, întinse pe o scîndură, atîrnă opinci din piele de porc nerase.

- Șaisprezece lei și ia-le! – se adresează vînzătoarea unui țăran.

- Nu! Doisprezece. Nici nu face mai mult. Nu vezi că-s subțiri ca foaia de țigară?

- Așa subțiri cum le vezi, dar dacă nu te-or ține un an de zile, eu îți dau banii îndărăt.

În cele din urmă tîrgul se încheie cu 13 lei, țăranul scoate o cîrpă unde are banii «înodați» și achitînd pleacă voios, deoarece le-a luat «chilipir», ba încă «cu garanție» pentru un an.

La marginea halei, lîngă locul rezervat pentru staționarea carelor țărănești, sînt instalate sub cerul liber vreo 5 «ateliere» de cismărie.

- Executăm «în două minute» cele mai dificile reparații – mă lămurește unul din «patronii» atelierelor.

Pe scaune așteaptă desculți clienții a căror încălțăminte e «în lucru» și care uneori sînt nevoiți să aștepte cîte două ceasuri isprăvitul reparației «în două minute»”.

Sursa: Art. „Anchete ieșene – Hala-Mare”, 1936.

Indiferent cît de riscant ar putea părea să îl contrazici pe unul dintre cei mai mari sociologi din istoria ideilor, îndrăznesc totuşi să afirm că Elias a căzut pradă tentaţiei de a atribui puţin prea multă importanţă ceremonialului de curte ca politică a forţei. Se întîmplă adesea ca, deşi la baza ceremonialelor există intenţii practice, pe măsură ce capătă amploare şi formă estetică, ele să-şi asume o existenţă independentă şi să devină manifestări de frumuseţe şi artă pură. Nu trebuie uitată nici esenţa sacră a etichetei de curte. În definitiv, maeştrii de ceremonie organizatori ai solemnităţilor regale laice cunoşteau prea bine desfăşurarea marilor liturghii. Ceea ce se vede cît se poate de limpede urmărind cea mai renumită ceremonie de la curtea regală franceză, Lever. Un eveniment de chintesenţă sacră, cu ritm liturgic.

La deşteptarea matinală a regelui Franţei, nu deschidea ochii o simplă persoană particulară, ci se trezea un regat, Regatul Franţei. Procedura prescrisă pentru lever din ziua încoronării era cea mai sofisticată. Potrivit teologiei galicane, care îl considera pe monarhul Franţei întruchiparea unei realităţi cristologice, deşteptarea regelui în acea zi simboliza chiar Învierea lui Iisus Christos. Cei mai înalţi dregători de stat, delegaţi să-1 aducă pe rege la Reims, erau obligaţi să se înfăţişeze în faţa apartamentelor regale şi să bată la uşă cu un baston de argint. Şambelanul striga atunci: Que demandez vous? înalţii funcţionari răspundeau: Le Roi! Apoi şambelanul anunţa: Le Roi dort! Ritualul se repeta. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns. Abia a treia oară, cînd dregătorii strigau: Nous demandons Louis quatorze que Dieu nous a donné pour Roi!, se deschideau uşile. Atunci, doi episcopi se apropiau de rege, care stătea în vîrful patului său fastuos şi, după ce îl înveşmîntau solemn, îl însoţeau tot drumul pînă la ungerea de la Reims.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

De o jumãtate de secol privighetoarea nu mai cîntã!

Repo R taj

50 de ani de la zborul spre ete rnitate al „Privighetorii Gorjului“ – MARIA LĂTĂ REȚU

(urmare din pag. 1)

Pe acest pilon ideatic, înveșmîntat în dragostea țăranului român pentru cîntecul popular autentic, melodii cu care fiecare copil de la țară a crescut de mic, din leagănul de sub prun, anunțul întîlnirii sătenilor din satele comunei Românești cu inegalabila Maria Lătărețu a aprins imaginația fiecăruia la cote nemaiîntîlnite. Să nu credeți că hiperbolez. Nu uitați, sîntem în anul 1972, adică acum 50 de ani, vreme în care Televiziunea Națională, singura pe care o aveau românii, nu oferea atîtea ore de program și atîtea canale la cîte avem acces în zilele noastre, radioul rămînînd sursa cea mai importantă de informare și – în cazul de față – de ascultare a melodiilor de muzică populară. Așa stînd lucrurile, nu e de mirare efervescența cu care locuitorii din Românești așteptau cu înfrigurare ziua de 27 septembrie, ziua epocalei întîlniri cu gorjeanca Maria Lătărețu, dar și cu Laura Lavric, Ion Luican și Ionel Schipoancă, interpreți cu care Maria Lătărețu se afla într-un turneu, în spațiul moldav. Cei care au cunoscut-o îndeaproape pe Maria Lătărețu sînt martori la dăruirea cîntăreței pe altarul cîntecului popular românesc, artista nefăcînd diferența dintre urcarea pe impozanta scenă a Ateneului Român sau performarea pe o mică scenă din scînduri a vreunui cămin cultural din nu mai știu ce colț îndepărtat de Țară. Dragostea pentru cîntec și sufletul ei mare au adus-o și la Româneștii de Botoșani, unde avea de susținut două din cele 22 de concerte, în Moldova, desfășurate pe durata a 11 zile. 22 de spectacole în 11 zile? Era clar că aveau loc două concerte pe zi. Chiar dacă distanța între localități nu era exagerat de mare, efortul fizic și încărcătura emoțională, datorate înlănțuirii acestor spectacole, nu puteau să fie de bun augur pentru cîntăreața de 61 de ani, plecată în acest turneu (așa cum a declarat într-un interviu nora artistei, doamna Ioana Lătărețu) cu ceva probleme de sănătate, fiul Ion chiar rugînd-o să renunțe. Respectul pentru public și pentru muzica populară ce-i acaparase întreaga ființă și existență, n-au împiedicat-o pe Maria Lătărețu să ia drumul frumoasei Moldove, nebănuind că acest turneu va fi ultimul din viața ei pămînteană, întoarcerea la București făcîndu-se pentru înmormîntarea creștinească a artistei.

În acea zi de 27 septembrie 1972, în fața celor 200 de spectatori din sala Căminului Cultural din Românești (era spre seară, la cel de-al doilea spectacol), Maria și-a susținut programul în condiții normale. Chiar dacă simțea ceva, ceva ce nu era în regulă cu respirația ei, artista a cîntat magnific, unduirea glasului ei făcînd să pară că în sala de concert au venit în zbor stoluri de păsări cîntătoare – mierla, privighetoarea și ciocîrlia, așezîndu-se pe umerii sătenilor și umplîndu-le sufletul cu trilurile lor dumnezeiești. Maria cînta cu zor, spectatorii aplaudau și cereau bis, prinși definitiv în concertul din luncă al „ciocîrliei” gorjene:

privește publicul, publicul său iubit, pe care l-a vrăjit cu vocea ei de pui de privighetoare de la vîrsta de 12 anișori, cînd gorjenii i-au descoperit talentul nativ, dăruit de Dumnezeu, și au încoronat-o Regina cîntecului popular. Cum putea să nu vină în acest sat, cu urmașii răzeșilor, să-i bucure cu glasul și cu melodiile ei? Ce dacă pasărea cu pene pestrițe, ce zboară săgeată pe verticală, părînd că se înfige în cer, numită ciocîrlie, este personificată pe scenă cu un final sumbru: „Ca să zbor în vînt/ Să dau de pămînt,/ Să mor mai curînd”, viața e frumoasă, mai ales cînd o trăiești pe scenă, pentru alții!

Minutele se scurgeau și, odată cu ele, implacabilul lovea năpraznic: se scurgeau și ultimile minute ale Mariei Lătărețu pe marea scenă a acestui pămînt! După un cîntec cu titlul predestinat – „Vă las cîntecele mele”, chemată și rechemată de mai multe ori în fața cortinei, pentru a bisa, Maria simte pericolul, se retrage grabnic într-o cămăruță și cere un pahar cu apă, după care se prăbușește (comoție cerebrală, aveau să constate medicii la autopsie). Colegii de cîntec și cei de față se sperie, încearcă să intervină, dar „verdictul” fusese dat: Privighetoarea Gorjului a murit cu cîntecul pe buze! Spectatorii nu știau nimic despre acest deznodămînt tragic. În timp ce în spatele scenei era o emoție de final de viață, cu lacrimi curse pe obraji, peste capetele oamenilor din sală mai răsunau versurile cîntecului de adio al Mariei, cel intitulat „Vă las cîntecele mele”: „Ca mîine, mă duc, din tine,/ Lume, dragă lume./ Și nu iau nimic cu mine,/ Lume, dragă lume./ Că n-am să trăiesc cît Pămîntuʼ,/ Lume, dragă lume./ Și-am să mor cînd mi-o fi rînduʼ,/ Lume, draga mea./ N-am să trăiesc cît Pămîntuʼ,/ Lume, dragă lume./ Șiam să mor cînd mi-o fi rînduʼ,/ Lume, draga mea”. Păcat că dragii noastre Maria i-a venit rîndul prea repede! Putea să mai aștepte la rînd, dar ansamblul cîntăreților din Cer a vrut-o la spectacolul de gală de sub stele, unde n-ar fi ajuns niciodată frumoasa noastră privighetoare, în zborul ei prin viață...

„Lie ciocîrlie/ Ce ți-a venit ție/ De cînți pe cîmpie/ Singură pe lan,/ Fără ciocîrlan?/ Mie mi-a venit/ De anul trecut,/ De anul trecut,/ Cuibul mi-am făcut/ Sub brazdă de plug./ Cuibul mi-am făcut/ Sub brazdă de plug./ Cuibul mi-am făcut/ Sub brazdă de plug./ Plugul n-a știut,/ Cuibul mi-a stîrnit,/ Cuibul mi-a stîrnit,/ Puii mi-au murit./ Și mi-am pus în gînd/ Ca să zbor în vînt,/ Ca să zbor în vînt/ Să dau de pămînt,/ Să mor mai curînd./ Să dau de pămînt,/ Să mor mai curînd”.

În timp ce se retrage de pe scenă, lăsîndu-i pe ceilalți artiști să cînte, Maria a simțit o amețeală care îi îngreunează pașii, dar nu-i acordă cine știe ce importanță. După ce își trage puțin sufletul, iese din nou pe scenă și

Drumul cîntecului

Povestea și istoria de viață ale Mariei Lătărețu încep într-o zi de sfîrșit de toamnă răcoroasă, la 7 noiembrie 1911, la Bălăceștii Gorjului, pe apa Gilortului, unde apare pe lume copila Maria Borcan (cunoscută și ca Marița Borcan), din familie de lăutari, mama țigancă și tatăl român. Făcînd parte dintr-o familie numeroasă (mai avea 17 frați și surori, ea fiind a 16-a, în ordinea nașterilor), ne putem imagina greutățile economice ale acestei familii cu atîtea guri la masă, și condițiile materiale în care a crescut și s-a dezvoltat Maria. Toate acestea, însă, au fost compensate din plin de peisajul mirific din satul de la poalele pădurii, unde copila Marița a ascultat prima oară cîntecul și ciripitul păsăretului care trăia în frunzișul răcoros al carpenilor și fagilor foșnitori, încercînd să-l imite.

Tot în primii ani ai copilăriei, în micuța Marița se înfiripă dorul și dragostea de cîntec, talentul mamei – lăutăreasă într-un cunoscut taraf de lăutari gorjeni –transmițîndu-se copilei, care prinde din zbor farmecul și bucuria cîntecului, spre admirația părinților și fraților mai mari care o încurajează în acest demers cu rezultate fulminante. Este perioada de început a „starului” Marița Borcan, dar și de „alimentare” a memoriei sale muzicale cu melodii vechi, lăutărești: de dor, de tristețe, bocete, hăulite, sîrbe, hore. La 12 ani o găsim cîntînd într-un taraf, petrecăreții de la nunți, de la botezuri sau din localuri ascultau siderați glasul fetei lui nea Ion Borcan – frumoasa și îmbujorata Marița – în al cărui făgaș melodios curgea parcă apa tremurătoare a Gilortului. Cînd fratele mai mare, Ioniță, îi cumpără o chitară

(Marița avea 13 ani), începutul carierei muzicale prinde un alt contur – învață să se acompanieze, ceea ce îi dezvoltă capacitatea de a se manifesta într-o veritabilă comuniune dintre instrumentul muzical și cuceritoarea ei voce. Anul 1926 reprezintă o bornă de hotar cu semnificații speciale atît în viața adolescentei din Bălcești, cît și în activitatea ei artistică: întîlnirea cu tînărul Mihai, zis Tică Lătărețu, lăutar din Lelești, cunoscut deja în zonă, unde cînta împreună cu taraful său la nunți și la alte petreceri. Tică avea 17 ani, Marița avea 15. Bruneta l-a cucerit pe loc. Frumusețea ei naturală, ochii scînteietori și zîmbetul sincer, cuceritor, i-au frînt inima lăutarului din Lelești, cererea în căsătorie venind ca un lucru firesc – familiile celor doi acceptînd situația de fapt, deși adolescența mirilor era în floare. Mai mult ca sigur ne găsim în fața unui mariaj timpuriu, dar care a creat premisele reale ale afirmării depline a noii stele pe firmamentul muzicii lăutărești oltenești – doamna Maria Lătărețu, salt realizat și datorită atmosferei pur muzicale (lăutărești) a noii familii de muzicanți în care intrase tînăra noră. Colindînd satele gorjenești și cîntînd la diferite evenimente din viața satului sau din viața oamenilor, alături de taraful soțului, Maria Lătărețu și-a pregătit, într-un fel, „atacarea” Micului Paris – poveste care încununează cariera artistică a Mariței din Bălceștii Gorjului.

Totuși, saltul de la horele, botezurile sau nunțile din prăfuitele sate de pe apa Gilortului și pînă la strălucitoarele apariții pe scena unor localuri de lux din București nu a însemnat doar talentul și personalitatea muzicală a tinerei interprete, ci, putem afirma cu mărturia consemnată în acel timp, și norocul de a întîlni niște oameni cu suflet mare, specialiști în culegere de folclor, care, poposind pe meleaguri gorjene, la Tîrgu Jiu, în anul 1935, au descoperit-o pe cea căreia, mai tîrziu, îi vor da numele de „Privighetoarea Gorjului”. Echipa folcloriștilor bucureșteni era formată din compozitorul și criticul muzical Constantin Brăiloiu, căruia i se alăturaseră specialiștii în materie de folclor – mari descoperitori de talente native – Harry Brauner și Mihai Pop. De cum a ascultat-o, Constantin Brăiloiu a hotărît pe loc: „Vii cu noi la București să înregistrezi cîteva melodii”

Maria Lătărețu în anii debutului în București

După primul zbor al „Privighetorii”, pe plaiurile Gorjului, deasupra pădurii și a luncii Gilortului, zborul deasupra metropolei neunoscute i-a priit Mariei Lătărețu – acest moment rămînînd în armonia primordială a zborului păsării cîntătoare spre infinit.

Anul următor, 1936, aduce cu sine încă o premieră în viața artistică a Mariei Lătărețu – face primele înregistrări pe cilindru Edison – fiind vorba de melodiile „Mărioară, pui boboc” și „În pădure, la Stroiești”. Chiar de la primele sale cîntece se observă, în mod clar, exploatarea filonului cu iz lăutăresc, indiferent dacă melodia îmbracă un ritm lent sau unul alert – în exemplul de față, demonstrînd întrepătrunderea dintre melos și text – muzica imaginează mersul sacadat al trenului, din text, care îl aduce pe iubit la București, îndepărtîndu-l (dar nu desprinzîndu-l) de fata dragă. Așa cum s-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere artistice, Maria Lătărețu, fie că a ales versuri pentru a crea cîntece autentice, fie că a scris personal versurile, acestea nu erau simple însăilări geometrice, ele reflectînd – de multe ori, într-un stil frust sau erotic – legăturile și trăirile esențiale dintre oameni, mobilul nu doar imaginativ, care făcea să vibreze inima cîntăreței la fiecare silabă, la fiecare vers.

Pentru că am adus în atenție primele înregistrări ale Mariei Lătărețu, hai să citim primele două strofe din „În pădure, la Stroiești” încercînd să ne lăsăm pradă sentimentului inefabil al unei declarații de iubire, cu trimitere la versul eminescian, născut din cutremurătoarea iubire pentru Veronica Micle: „Frunză verde de doi pești,/ În pădure la Stroiești,/ Cîntă cucul tot în creci,/ Hai, mîndro să mă petreci/ Pînă-n gară-n Cărbunești.// Și-acolo să mă cinstești,/ Și-acolo să mă cinstești/ Dacă vrei să mă iubești./ Nu cu țuică, nu cu bere,/ Numai cu buzele tele,/ Nu cu țuică, nu cu vin,/ Numai cu țîță din sîn”.

Să nu ne închipuim că trecerea pragului din Gorj, de la cîntările, de multe ori obositoare, din mijlocul țăranilor sau al petrecăreților din restaurante sordide, la localurile (unele de lux) la care s-a angajat să cînte în București, a

fost floare la ureche pentru Maria Lătărețu. Avantajată de aplombul pe are i-l conferea ineditul și de faptul că era pe scenă împreună cu taraful soțului său, Maria s-a integrat relativ repede în atmosfera unui auditoriu select, dar și a celui de mahala, simțul ei artistic și, deopotrivă, dragostea pentru public, au impus-o în mentalul publicului eterogen al Bucureștilor anilor interbelici. Pentru a exemplifica, amintim două localuri diametral opuse în care a cîntat, cu succes, Maria Lătărețu, în acei ani: „Dorul Ancuței” (local de lux, din zona Lahovari) și „La Marcu Căciularu”, local din strada Vespasian, din apropierea Gării de Nord, frecventat de mulți clienți olteni.

După cel de-al II-lea Război Mondial, cînd noul regim politic, instaurat la 30 decembrie 1947, vine cu o altă viziune asupra dezvoltării culturii populare, de masă, statutul Mariei Lătărețu devine unul oficial, statul apreciindu-i personalitatea ei artistică și aportul la dezvoltarea folclorului românesc, o angajează prim-solistă la Orchestra „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor, de unde se pensionează în 1966.

Dacă în primii 10 ani de la venirea în București își cîștigă existența și devine cunoscută prin faptul că a cîntat cu taraful soțului ei, lansînd melodii care au situat-o înaintea „rivalelor” Maria Tănase, Rodica Bujor și Mia Braia, după 1950 steaua Mariei Lătărețu se înalță la punctul maxim al carierei sale, devenind, oficial, cel mai titrat ambasador al culturii populare autohtone, nu doar în Țară, ci și în state cu o cultură muzicală remarcabilă, așa cum au fost turneele din țări precum Bulgaria, Cehoslovacia, Egipt, Elveția, Grecia, Iordania, Iugoslavia, Polonia, Siria, Turcia, Ungaria, URSS. La Moscova a cîntat, cu contract, vreme de un an, la restaurantul de artă culinară românească „Dunărea”, fiind prezentă în spectacole cu muzică populară românească și la „Bolșoi Teatr”, unde, cunoscînd-o, marele compositor Aram Haciaturian i-a sugerat artistei să modifice afișul de prezentare, în sensul că, în loc de „În această seară cîntă Maria Lătărețu”, să scrie „În această seară cîntă Crăiasa cîntecului românesc” Astfel o vedea pe Maria Lătărețu muzicianul complex, cel care crease muzica legendară a baletului „Spartacus”, Aram Haciaturian! De altfel, contemporanii cîntăreței s-au întrecut în diminutive, încercînd să definească locul Mariei Lătărețu în muzica populară și prin sintagme precum: „Privighetoarea Gorjului”; „Prințesa cîntecului românesc”; „Ella Fitzgerald a României”. În această avalanșă de aprecieri, Johnny Răducanu, cunoscutul pianist, compozitor și conducător de formație din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, spunea despre olteanca Maria Lătărețu: „Maria Lătărețu a fost cea mai mare cîntăreață de muzică populară a românilor” Povestind, într-o evocare despre viața și cîntecul Mariei Lătărețu, îndrăgitul lăutar-cobzar, culegător de muzică tradițională, vîlceanul Bogdan Mihai Simion (doctorul lăutar, cum e cunoscut) scotea în evidență o caracteristică a cîntecului Mariței, în comparație cu marile ei „rivale” de pe scena acelor timpuri: „La fel de important este că ea a fost începutul și sfîrșitul muzicii țărănești originale, din regiunea Gorjului. (...) De aceea spun că moartea ei este și punctul terminal al acestei muzici. Marița a fost începutul și sfîrșitul, iar moartea ei dramatică, din 1972, în culise, cu muzica pe buze, parcă ar veni ca o dovadă a acestui

lucru trist. Maria Lătărețu e singura lăutăreasă autentică din perioada interbelică, la ea nu a mai fost nevoie de artificiile la care au apelat Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu ca să pară dizeuze, dar cumva din popor. Maria Lătărețu era autentică sută la sută”. Într-adevăr, Maria Lătărețu a fost un fenomen (uman și muzical), greu de catalogat într-un anumit tipar al timpului său. În această paradigmă a suprasolicitării creației umane, privită prin oglinda înzestrării cu daruri singulare, ivite din aura de dar a Creatorului Divin, astăzi, la prima jumătate de secol de la tragica ei dispariție pămînteană, cel mai natural lucru pe care îl putem realiza este să aprofundăm studiul asupra vieții și activității Mariei Lătărețu, explorînd însemnele și urmele imprimate de traiectoria prin lume a Mariței din Bălceștii Gorjului, și să le redăm contemporaneității, pentru a percepe că este printre noi nemuritoarea Privighetoare a Gorjului.

În această suită de superlative trebuie să înscriem neapărat patru puncte cheie, asemenea unor comandamente ale existenței artistei, care i-au înnobilat cîntecul:

1. Numeroasele șlagăre (cum le denumim astăzi) lansate de-a lungul carierei sale fulminante. La care să mă opresc, fiind imposibil de făcut un inventar al acestor melodii, rămase în folclorul românesc, dar și în patrimoniul național al instituțiilor de specialitate? Aleatoriu, avînd curajul să le îngîn pe loc, transcriu: „Mai ții minte, măi, dragă Mărie”, „În pădure la Peșteana”, „Măicuță să nu mă dai”, „Cireșule, frunză rară”, „Mă dusei în cîmp să ar”, „De ce nu te-nsori Gheorghiță”, „Și băgai cu cucu-n plug”, „Lung e drumul Gorjului”, „Eu cunosc vara cînd vine”, „Trei în lume nu se poate”, „Furnica de e furnică”, „Uite dealuʼ, uite via”, „Aș muri, daʼ nu acuma”, „Au plecat olteni la coasă”, „Neică, ce pămînt te ține”, „Mărioară de la Gorj”, „I-auzi, mîndro turtureaua”, „Pe drumul de la Cepari”, „Lie, ciocîrlie”...

2. Multe dintre cîntecele interpretate de Maria Lătărețu erau create pe versuri scrise de ea, acest fapt demonstrînd capacitatea fetei de la țară, cu doar patru clase primare, de a scrie versuri populare de o sensibilitate rară, acest talent nativ conturînd și mai mult unicitatea artistei.

3. De-a lungul carierei sale, Maria Lătărețu a cîntat cu nume mari dintre șefii de orchestră și dirijori, amintind pe Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Nicu Stănescu, George Vancu, Florea Cioacă, Nicu Novac.

4. Pentru meritele sale în arta interpretativă și pentru contribuția la perpetuarea tradiției cîntecului sacru, popular, ca patrimoniu național imaterial, Maria Lătărețu a fost onorată de Statul Român cu mai multe medalii și titluri care au fixat-o definitiv în conștiința acestui Popor. Deși n-aș fi vrut, acum, în încheierea unei mici incursiuni prin opera populară a artistei gorjene, trebuie să consemnez marea durere care a măcinat-o pe Maria Lătărețu – o adevărată dramă trăită printre lacrimi și obligația de a se urca pe scenă și de a cînta despre dor, iubire, dragoste, în orice condiție psihologică s-ar afla: din cei 6 copii pe care i-a născut, 5 au murit (majoritatea la vîrste fragede), despre o fetiță, lăsată la Tîrgu Jiu, la bunici, a aflat chiar în timpul unui spectacol, că fusese omorîtă de un cîine turbat. Maria a plîns în culise, dar pe scenă a încercat cît a putut să-și ascundă durerea de mamă, demonstrîndu-și iubirea și dăruirea pentru publicul românesc.

Cel puțin, s-a bucurat de unicul fiu care a trăit, Ion Lătărețu, acesta realizîndu-se profesional, ajungînd inginer, prin absolvirea Politehnicii București.

Din acest perimetru al suferinței îndoliate, dincolo de satisfacția succesului de pe scenă, Privighetoarea Gorjului și-a purtat cu demnitate crucea, apăsată de întîmplările din viața particulară, rezumate sugestiv printr-o frază memorabilă: „În viață, nu am știut decît să cînt și să-mi îngrop copiii” Acum, la 50 de ani de la trecerea Mariei Lătărețu la stele, alăturînd drama din viața reală cu drama finalului ei de viață, înțelegem și mai profund versurile cîntecului „Lie, ciocîrlie”, al cărui mesaj trist se suprapune cu existența pămînteană a celei pe care Poporul Român a numit-o „Privighetoarea Gorjului” – cîntăreața lăutăreasă

și artista MARIA LĂTĂREȚU...

Mihai și Maria Lătărețu în Grădina Cișmigiu

Casa memorială „Maria Lătărețu“, Bălcești, Gorj

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile „Omul acesta a fost lumină“

Autorul primei sinteze cuprinzătoare a Istoriei românilor şi al primului tratat de Teoria istoriei se sfîrşea aproape uitat la 27 februarie 1920, în Bucureşti. Profetul unirii depline, cel ce militase neobosit o jumătate de secol pentru refacerea „arborelui“ naţional, asista, izolat şi bolnav, dar nu pasiv, la efervescența politică şi culturală ce a condus la perfectarea Unirii. I s-au făcut funeralii naţionale, s-au rostit discursuri elogioase, dar curînd avea să se aşeze tăcerea peste numele lui A.D. Xenopol, rostit doar din cînd în cînd, la ocazii comemorative. Cîteva studii asupra filozofului şi economistului, unele evocări circumstanţiale, un bust la Arad, unde lăsase cuvînt să se trimită o parte din biblioteca sa, şi o statuie la laşi punctează – în mare – prezenţa sa publică în posteritate. Există însă şi o altfel de prezenţă a lui Xenopol: una activă, fertilă, asigurată de recursul permanent la opera sa care, după cum observa elevul şi emulul său N. Iorga, constituie „una din cele mai mari sforţări de spiritului românesc aplicat la ştiinţă“. O asemenea operă, preţuită deopotrivă şi peste hotare, nu se putea naşte decît dintr-o mare iubire pentru ţară – căreia şi-a închinat toate forţele – şi dintr-o entuziastă pasiune a cunoaşterii.

ce dezvăluiau nu numai calitățile de gîndire ale tînărului, dar şi optimismul său neclintit. Ea se încheia cu formularea unei legi istorice, de existență şi nu de distrugere, care era şi temeiul încrederii sale: cînd un popor a ajuns la conştiinţa de sine, cînd el a început a se dezvolta, atunci el nu piere pînă nu îndeplineşte rolul său istoric pe pămînt. România modernă exista, noile instituţii se aflau în curs de consolidare, iar independența ce se anunţa era de natură să-i sporească relaţiile economice şi diplomatice cu lumea externă.

Urmărind o perfectare continuă a întocmirilor dinăuntru, România avea, în acelaşi timp, datoria să se afirme şi în afară ca o forță spirituală activă, dinamizatoare. În această privinţă, aportul lui Xenopol însuşi a fost considerabil.

Focul sacru al iubirii de ţară

Tinereţea are un dar: entuziasmul

Primele manifestări publice ale lui Xenopol se fixează într-o perioadă timpurie, legată de activitatea cercului „Junimea” de la laşi, în cadrul căruia întocmea încă din 1865 procesele verbale. În 1866, elev în clasa a V-a, el prezida Societatea studioasă de la Academia Mihăileană, prezentînd – sub influenţa lecturilor din Guizot – şi o lucrare despre importanța şi utilitatea istoriei. Pentru adolescentul Xenopol, istoria încetase de a fi doar o cronică dinastică, ea avînd sarcina de a cerceta starea societății sub cutare sau cutare regim. În acord cu ideile timpului, el îi atribuia o funcţie pragmatică, aceea de a oferi învăţătura trebuitoare pentru a realiza ideile libertăţii şi egalităţii. Faptul se cuvine reţinut, fiindcă reprezintă o constantă a gîndirii sale.

Remarcat de Maiorescu, tînărul era trimîs să studieze la Berlin Dreptul şi Filozofia (1867), domenii complementare şi indispensabile pentru formaţia și intelectul unui istoric: „mintea mea – îşi amintea el mai tîrziu – se disciplina şi se îmbogăţea, pe cînd trunchiul ei principal se răsădise în cîmpul istoriei”. Pentru mentorul „Junimii”, setea de cultură a tînărului Xenopol era semnul distinctiv al vocaţiei şi o promisiune. Ea se va realiza însă într-o altă direcţie decît aceea dorită, iar semnele dezacordului esenţial apăreau de pe atunci. Studiul lui Maiorescu – „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), care – după cum ne asigura Gh. Panu –stîrnise „protestări aproape unanime“, a antrenat şi replica vehementă a lui Xenopol. „Nu se putea susține – obiecta tînărul studios într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, dezaprobînd negativismul sceptic şi pesimist ai criticului – că instituţiile noastre sînt false, că influentța apuseană a impus doar forme lipsite de conţinut. Dacă se produc bureţi, observa Xenopol, nu trebuie să conchidem de aici că măduva însăşi e deja putredă”. Dimpotrivă, evoluţia societăţii româneşti i se părea firească şi organică, desigur nu lipsită de unele „neleagitimități“ inerente. Scrisoarea menţionată, admirabilă în toate articulaţiile ei, era o adevărată profesie de credinţă, expresia încrederii în destinul poporului român, formulată în termeni

Dacă ar fi să reducem activitatea lui Xenopol la o singură idee dominantă, efortul de a fixa fizionomia distinctă a poporului român, de a armoniza sunetul său particular în concertul lumii, este desigur cel mai semnificativ. Marea lui durere, exprimată în corespondența de tinereţe, în „Cuvîntarea festivă de la Putna” (1871) şi în numeroase opere istorice sau de caracter cultural, era aceeaşi pe care o mărturisiseră mai înainte Florian Aaron, Kogălniceanu, Bălcescu, Hasdeu: ignorarea valorilor noastre de către străini. La 5 februarie 1869, el se adresa astfel lui I. Negruzzi, comentînd unele articole din „Neue Freie Presse“ şi „Ober land und Meer“ în care se proferau insulte la adresa poporului român: „Nu înţeleg cum nu se scoală nimeni încontra acestui sistem, cum nu ia unul de la noi pana în mînă pentru a îndepărta calomniile care curg din toate părțile asupra noastră”. În consecinţă, se hotărî el însuşi a combate indirect acest sistem, publicînd mai întîi o privire asupra istoriei noastre, bazată strict pe izvoare cît se poate de cunoscute, pentru a nu fi acuzat de parţialitate. Era convins, cum o spunea în Cuvîntarea amintită, că poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc şi că va veni timpul să producă noi armonii

în sfera frumosului, noi descoperiri în aceea a adevărului, noi tipuri de caractere. Dar pentru aceasta era nevoie de efortul disciplinat şi convergent al mai multor generaţii. Preocuparea tinerilor adunaţi la Putna trebuia să fie propăşirea pe calea dreptului şi adevărului, iar amintirea voievodului-ctitor era evocată ca un simbol, un centru pentru toţi de acelaşi neam. Credinţa în viitor era laitmotivul entuziastei Cuvîntări, în care ideea desăvîrşirii unității naţionale de stat apărea destul de limpede. Cînd tot românul va tinde spre un țel, cînd unirea mintei și a inimei va fi încheiată, atunci acea politică va urma numaidecît din însuşi mersul lucrurilor. Era încredinţat că marginile măestrite ridicate de împrejurări între țările române istoria le va desface cu încetul. Progresul, afirma el, cu deplină încredere în legitatea evoluţiei sociale, trebuie să pornească de la mulţimea cea mare pentru a se impune numărului celui mai mic.

Părăsind „Junimea” împreună cu V. Conta, Xenopol se ataşa liberalilor moderaţi, aşa-numitei fracţiuni libere şi independente, căreia Maiorescu îi reproşa intenţia de împărţire a proprietăţii funciare în mod egal între toţi românii („idee prea extraordinară şi prea revoluţionară!“) şi că militează pentru republică. În oficiosul acestei grupări politice, „Steaua României“, Xenopol a publicat o suită de „Studii economice”, reunite ulterior în volum (1879), în care preconiza încurajarea industriei şi comerţului prin adoptarea politicii vamale protecţioniste, prin încurajarea industriei de către stat şi reorganizarea învăţămîntului potrivit cu necesităţile economiei naţionale: el încuraja, prin urmare, profesiile practice.

Istoricul, pentru care cercetarea fenomenelor economice constituia o îndeletnicire predilectă, era convins că lupta cea mai cumplită astăzi nu se petrece pe tărîmul militar, ci pe cel economic, şi cel mai puternic pe acest tărîm va fi întîiul în lume. Prin urmare, cea dintîi datorie a unei ocîrmuirî inteligente și patriote va fi să-şi pună toate silinţele spre a da cît mai curînd naştere unei mişcări industriale, căreia economistul îi întrevedea şi efectele salutare pe tărîm ştiinţific şi cultural. Era un apel la trezirea din letargia în care se complăceau clasele dominante, o invitaţie la revizuirea politicii economice şi la abandonarea funcţionarismului excesiv în profitul sferei productive. Xenopol nu s-a limitat însă la expuneri teoretice, ci a încercat să ofere şi soluţii practice pentru diferite ramuri. Pentru ridicarea economică a Moldovei el a întocmit, în 1891, un memoriu indicînd mijloacele prin care aceasta îşi putea reanima comerţul şi întreaga activitate socialculturală.

Profesor, publicist, redactor şi conducător de reviste, iniţiator de societăţi culturale, militant activ pe tărîm social-politic, animator al extensiunii universitare, conferenţiar neobosit, apreciat în toate ţinuturile româneşti şi dincolo de fruntarii, apărător al păturilor de jos, pe care le voia înălţate în zonele superioare ale existenţei, A. D. Xenopol a fost în primul rînd un mare entuziast. Asociindu-şi eforturile la „zvîcnirile timpului“ său, el a crezut în zorii unei noi vieţi viitoare. Unire, independenţă şi dreptate socială, cu corolarul lor firesc în planul culturii, iată treimea pentru înscăunarea căreia A. D. Xenopol a militat jumătate de secol cu entuziastă dăruire. „Omul acesta a fost lumină“, scria Ibrăileanu, alăturîndu-i efigia de aceea a lui Eminescu, Conta, Lambrior, Cobălcescu, ca o dovadă în plus a maturităţii la care ajunsese, în epocă, gîndirea românească. Opera lui A. D. Xenopol, multilaterală şi fecundă, este nu numai o modalitate prin care poporul român îşi revarsă în lume „cuprinsul său sufletesc“, ci şi o fereastră luminoasă prin care umanitatea priveşte înăuntrul nostru.

Statuia lui A.D. Xenopol din fața Universității „Al.I. Cuza“ din Iași

Ana Aslan şi secretul tinereţii fără bătrîneţe (II)

În 1956, la un congres de geriatrie dintr-un oraș din Germania, Aslan a prezentat pentru prima dată tratamentul original numit Gerovital H3. Au urmat alte congrese și publicarea studiului într-o revistă de specialitate. Evident, ca în orice domeniu și în orice timpuri, unii medici și cercetători au contestat tratamentul anti-aging (profilaxie a îmbătrînirii, concept pe care l-a creat) al Anei Aslan, alții l-au găsit revoluționar. Unii oamenii au crezut că e doar publicitate și nimic altceva, în timp ce alții – inclusiv dintre cei cu nume celebre și averi fabuloase – au cheltuit milioane de dolari pentru a beneficia de el. „Cînd ajungi să faci mai mult decît ceilalţi într-un domeniu oarecare, eşti întotdeauna suspectat. Ţi se cer din ce în ce mai multe probe că ai dreptate. A fost o perioadă grea, întîi în ţară şi pe urmă în toată lumea. Nici astăzi nu e toată lumea de acord cu tratamentul indicat de noi, pentru că nu există niciodată o unitate de păreri şi e bine aşa să fie, pentru că o controversă aduce mai multă lumină şi te îndeamnă să lucrezi mai mult. Am ştiut de la început, eram sigură de ceea ce observam, altfel nu aş fi susţinut, nu aş fi rezistat. Nu aş fi rezistat dacă nu eram absolut sigură”, spunea Ana Aslan.

Pentru munca ei, a fost răsplătită cu o serie de premii, unul dintre cele mai onorante fiind cel din 1982, Premiul Léon Bernard pentru medicină socială, conferit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În alocuțiune s-a spus: „Ca şi Léon Bernard, unul dintre fondatorii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, profesorul Ana Aslan a fost un pionier în domeniul medicinei sociale. Conferindu-i premiul şi medalia închinate memoriei lui Léon Bernard, aducem un omagiu activităţii profesorului Aslan dedicate populaţiei vîrstnice din România şi impactului pe care munca sa l-a avut la nivelul întregii lumi”. După Gerovital H3, a urmat Aslavital.

În unul dintre interviurile cu Valentin Lipatti, toate incluse în cartea „Ana Aslan contre la vieillesse”, apărută prima dată în limba franceză în 1975, Ana Aslan a vorbit despre etapele vieții: „Mai întîi, este vremea jocului, în care copilul se joacă pentru a-şi cheltui energia; urmează vremea cunoaşterii, în care copilul devine adolescent şi îşi potoleşte setea de a şti, proprie speţei noastre; vine apoi vremea iubirii sau a instinctului de procreaţie, înfrumuseţat de imaginaţia noastră; ajungem în sfîrşit la vremea reflecţiei, a meditaţiei şi a sintezei. Și tocmai atunci cînd

sîntem pe deplin noi înşine şi ne simţim în stare să înţelegem totul şi să ne dăruim pe de-a întregul, tocmai atunci începem să îmbătrînim… Bolile şi afecţiunile noastre multiple şi, mai cu seamă, pierderea progresivă a memoriei ne fac să devenim inutili faţă de noi înşine şi faţă de alţii… Da, memoria, desigur, pentru că ea constitue legătura noastră cu lumea şi cu propriul nostru eu… Drama noastră este că uităm! Totul se dislocă și se năruie, iar omul se preschimbă în contrariul său… Lupta mea şi-a propus tocmai să îndepărteze cît mai mult cu putinţă aceste momente”. La căminul de bătrîni de la Institutul de Geriatrie a continuat studiile ce s-au întins pe trei decenii. Pe vîrstnicii de acolo i-a numit „copiii mei de suflet”. Institutul nu le lua acestora bani, avînd în vedere că tratamentele ei aduceau milioane de dolari în țară. Și totuși, statul comunist nu avea în vocabular cuvintele „filantropie” ori „generozitate” și nici nu era capabil să înțeleagă că această cheltuială era infimă față de beneficiile pe care cercetările și tratamentele Anei Aslan le-au adus țării. La acea dată medicamentele şi metoda de tratament Aslan aduceau statului român 17 milioane de dolari anual, scria în volumul ,In memoriam” Theodora Bărbulescu-Poli, care timp de 14 ani a fost asistenta personală a Anei Aslan. În anul 1978, scria aceasta, i s-a cerut o sumă colosală ce reprezenta, de la înființarea institutului, contravaloarea cheltuielilor pentru toți acei vîrstnici. La începutul anilor ’80, statul comunist i-a intentat chiar un proces dr. Aslan din cauza căminului pentru bătrîni pe care aceasta îl conducea – mai precis, din cauza faptului că medicul făcea această muncă benevol, fără a cere bani bătrînilor pe care îi ajuta, lipsind astfel statul de veniturile care i s-ar fi cuvenit. Este posibil și ca autoritățile comuniste să fi acționat în felul acesta deoarece printre persoanele ajutate de doamna dr. Aslan se numărau mulți membri ai vechilor familii „burgheze”, precum Catargiu, Șutu sau Ghica. Timp de șapte ani, Ana Aslan a umblat prin tribunal pentru a-și cîștiga dreptatea. A obținut-o în decembrie 1987, cu cinci luni înainte de a pleca din această lume, la vîrsta de 91 de ani.

Ana Aslan credea cu tărie că, fără cinste și moralitate, știința nu valorează nimic. Și mai credea în puterea de regenerare a organismului uman. A avut pacienți regi și regine, președinți și soții de președinți, scriitori, actori, milionari. Pacienții la care se reîntorcea mereu cu bucurie erau acei vîrstnici simpli de la institutul ei. Pentru ea nu au existat bogați și săraci, oameni importanți și anonimi –

au existat doar pacienți care aveau nevoie de medicul Aslan. Pe fiecare l-a tratat la fel, cu respect. Fiindcă Ana Aslan a fost un medic renumit și un caracter deosebit. S-a născut în vremea regelui Carol I și și-a încheiat viața în timpul dictaturii soților Ceaușescu, înainte cu un an și jumătate de la înlăturarea acestora de la putere. În cartea „Ana Aslan contre la vieillesse”, semnată de Valentin Lipatti, a rememorat momentul cînd a vizitat în Grecia mausoleul dedicat părintelui medicinei: „Fericirea este o stare a sufletului care nu durează; există numai momente de fericire. Cînd am vizitat mausoleul lui Hipocrate, pe care grecii au înscris numele meu, eram foarte emoţionată şi am scris în Cartea de Aur: «Orice medic care intră aici ar trebui să se simtă mic». Mă simţeam cît o furnică. Da, acesta a fost un moment de fericire”. În biblioteca institutului, se află și cele peste 130.000 de scrisori primite de Ana Aslan din lumea întreagă, fie de la oameni de știință, fie de la oameni obișnuiți. Deseori, la destinatar scria doar „Prof. Ana Aslan, Romania”. Din ordinul cabinetului 2, scria Theodora Bărbulescu-Poli, i s-a refuzat, așa cum a dorit, să fie înmormîntată cu preot, în cavoul familiei Kalindero-Danielopolou, alături de mama ei și unul dintre frați. Tot la indicațiile acestui cabinet, ziarele de partid au dat doar un anunț scurt, în speranța că moartea Anei Aslan va trece neobservată de popor. În ciuda acestor eforturi, Ana Aslan a fost condusă pe ultimul drum de o mulțime de oameni, inclusiv de reprezentanți ai tuturor misiunilor diplomatice din România. „A doua zi, pe mormînt, se putea vedea creştineasca cruce de lemn purtînd înscrisul Ana Vasilichia Aslan, 18971988, ce îi fusese pusă la căpătîi de un anonim, probabil în timpul nopţii”, scria Theodora Bărbulescu-Poli. Dincolo de medic și cercetător, a fost femeia Ana Aslan, cu toate bucuriile de moment și neîmplinirile de-o viață. Însă nu a privit înapoi. A ascultat muzica lui Chopin și a trăit printre flori (anemonele erau preferatele ei). Mereu s-a reîntors la Balzac, Dostoievski și Marguerite Yourcenar. A admirat Masa Tăcerii a lui Brâncuși și a iubit impresioniștii, și mai ales pictura lui Van Gogh. A urmărit cu plăcere competiții sportive –în special cele de gimnastică și de patinaj artistic. Nu a uitat niciodată să-și arate recunoștința mentorilor ei. De cîte ori se întorcea dintr-o călătorie din altă țară se bucura că este din nou acasă. Chiar dacă acasă a ajuns să fie într-o țară comunistă. „Pentru mine, ţara mea este casa mea, o casă cu o grădină imensă unde mă simt mai bine decît oriunde în lume. Este existenţa mea ce s-a scurs în acest spaţiu, este aerul pe care îl respir, copacii care mă înconjoară, strada pe care locuiesc şi oamenii în care am încredere. Deşi am luptat deseori cu răutatea unora sau altora”, spunea Ana Aslan. A detestat minciuna și bătrînețea. A privit moartea cu seninătate și s-a gîndit la cei ce vor veni după ea la institut: „Aş dori să le las moştenire această pasiune care m-a animat de-a lungul existenţei. Aş dori să poată păstra amintirea strădaniei mele pentru a uşura suferinţa bătrînilor şi a le dărui puţină speranţă”.

De-a lungul vieții, Ana Aslan a primit numeroase premii și distincții internaționale: Premiul internaţional şi medalia „Leon Bernard”, acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei; a fost desemnată Profesor Honoris Causa și Doctor emerit al Universităţii Braganza Paulista, din Brazilia și membră a multor academii și societăți științifice sau medicale din lumea întreagă, precum Academia de Științe din New York. Sfîrșit r.m.

Curtea Institutului de Gerontologie Ana Aslan, Otopeni

Bustul Anei Aslan din orașul natal, Brăila

Mormîntul Anei Aslan din Cimitirul Bellu

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Probleme de Drept și nu numai…

(urmare din pag. 1)

Acești doi indivizi cu funcții extrem de înalte în statele lor au un mod de exprimare nedemn de un diplomat. Cum să spui că Putin „va renunța la ambițiile imperiale, doar dacă recunoaște că nu poate cîștiga războiul”? În primul rînd, dacă va recunoaște înfrîngerea, e clar că renunță la ambițiile imperiale. În al doilea rînd, Scholz știe că Putin nu va recunoaște că a pierdut, pentru că nici un om politic nu o face. Parcă neamțul recunoaște că face greșeli economice! Nu. Recunosc Ursula și ceilalți care o înconjoară că ne-au dat țeapă nouă, europenilor cu vaccinurile COVID și că au băgat economia Europei în gaură spre bucuria SUA? Nici vorbă! Cît despre declarația conform căreia „trebuie ca Ucraina să fie capabilă să respingă atacul Rusiei”… ce să mai vorbesc? E o propoziție bazată pe un imperativ care nu știm dacă se va realiza. Prin urmare, acești trei oficiali nu ne-au spus nimic concret. Nu am aflat ce vor face după confirmarea referendum-urilor din Lugansk și Donețk, ci doar am lecturat niște propoziții goale de conținut.

cele mai fundamentale și bine stabilite principii ale dreptului internațional”. Ea se bazează pe principiul neamestecului în treburile interne ale statelor, iar prin stabilirea status quo-ului servește menținerii stabilității

Din păcate pentru noi toți, Dmitri Medvedev vorbește mai clar și mai direct: „Încălcarea teritoriului rus este o crimă, care ne va permite să folosim toate forțele de autoapărare”. Adică orice atac al armatei ucrainene asupra teritoriilor alipite Rusiei va fi considerat, cum scriam la începutul acestui articol, un atac asupra Rusiei și ar putea oferi Moscovei o justificare pentru a-și mobiliza rezervele militare de 2 milioane de oameni.

Ce înseamnă acest referendum în dreptul internațional? Site-ul Oxford Public International Law (pe românește Drept Public Internațional al Universității Oxford) ne definește termenul astfel: „Un referendum este definit ca un vot direct al electoratului unei țări pentru a consilia sau a decide cu privire la o anumită problemă, spre deosebire de voturile pentru candidații individuali la alegerile naționale sau locale”. Termenii „referendum” și „plebiscit” sînt folosiți în mod interschimbabil, deoarece ambii implică un vot al întregului electorat pe o anumită problemă. Cu toate acestea, termenul „referendum” este acum preferat, așa cum este folosit în general de democrații în condiții democratice. Plebiscitele, folosite în mod legitim uneori pentru a decide asupra unor chestiuni teritoriale sau de suveranitate, sau adoptarea unei noi Constituții, dobîndesc o conotație negativă atunci cînd sînt utilizate de regimurile dictatoriale în condiții nedemocratice pentru a aproba sau confirma numirea unui conducător sau a unui regim politic care limitează libertățile individuale. Această ultimă frază referitoare la conotația sa negativă ne aduce la „cestiunea plebicistului”, cum spunea nenea Iancu. În literatura de specialitate, aceste referendum-uri care au ca obiect secesiunea unei părți a unui stat sînt tratate cu multă grijă, fiindcă dreptul oamenilor la autodeterminarea internă, ca democrație participativă, este implementat în limitele unui stat existent, fără a afecta integritatea teritorială a acestuia (integritate teritorială și independență politică).

Autodeterminarea externă este definită, conform specialiștilor de la Oxford, ca „dreptul de a decide asupra statutului politic al unui popor și a locului acestuia în comunitatea internațională, în raport cu alte state, inclusiv dreptul de a se separa de statul existent din care grupul în cauză face parte și de a înființa un nou stat independent”. Pretenția de autodeterminare externă ridică problema interrelației sale cu principiul integrității teritoriale, „unul dintre

și păcii în relațiile dintre state. Principiul integrității teritoriale a fost consacrat în Pactul Societății Națiunilor (Art. 10) și în Carta ONU (Art. 2). Opinia predominantă în rîndul juriștilor internaționali este aceea că nu există nici un drept internațional de secesiune decît în contextul decolonizării.

Antonio Cassese (fost jurist italian, președinte al Tribunalului pentru crimele din fosta Iugoslavie) adaugă o altă categorie, cea a popoarelor supuse „subjugării, dominației și exploatării străine”, ca o încălcare a principiului egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor, precum și o negare a drepturilor fundamentale ale omului. Allen Edward Buchanan (profesor la Universitatea din Arizona) propune teoria „dreptului reparator”; dreptul la secesiune unilaterală într-o concepție a legitimității, bazată pe justiție. Printre alte măsuri, el recomandă recunoașterea juridică internațională a unui astfel de drept, limitată la cazurile în care secesiunea este un remediu de ultimă instanță împotriva unui tipar persistent de nedreptăți grave, inclusiv încălcări pe scară largă ale drepturilor fundamentale ale omului. El recomandă, de asemenea, sprijin internațional pentru crearea și menținerea regimurilor de autonomie intrastatală și recunoașterea internațională a dreptului unilateral la autonomie intrastatală.

Cu toate că la nivel internațional există o mulțime de subtilități și de opinii în interpretarea acestui drept al popoarelor de a-și decide singure viitorul, este sigur că această consultare populară dă legalitate și stabilitate deciziilor politice luate de parlamente. Așa este cazul recentului Brexit, care a scos Marea Britanie din UE, respectîndu-se voința populară, sau al celui din Scoția, care a refuzat separarea de Marea Britanie. Sigur că discuția ar putea fi prelungită la referendum-ul din Catalonia sau la mișcările asemănătoare de secesiune ce au avut loc în nordul Italiei; fiecare dintre aceste referendum-uri are însă particularitățile lui în acord cu prevederile constituționale ale statului în care se desfășoară, astfel încît ceea ce se aplică unuia nu este neapărat potrivit să se aplice și celuilalt.

În cazul de față, Vladimir Putin își creează cadrul legal (chiar dacă acesta comportă discuții) pentru a proteja zonele pe care le-a cucerit, prin alipirea la Rusia. Rău este că nu prea ai ce să-i faci, iar în momentul în care ucrainenii vor ataca Donețk și Lugansk să nu se mire dacă se vor trezi față în față cu 2 milioane de ruși gata să se bată cu ei. Fiindcă o mobilizare generală a forțelor armate ruse nu se face peste noapte, Vladimir

Putin a anunțat pe 21 septembrie o mobilizare parțială a celor 300.000 de rezerviști pe care îi are la dispoziție, pentru a acoperi frontal de 1000 de km din Ucraina. Motivația? Dacă Vestul îl mai amenință cu arma nucleară, va reacționa corespunzător, precizînd în mod expres că nu glumește și nu vrea să păcălească pe nimeni. E primul pas pe care îl face pentru a consolida ceea ce a cucerit pînă acum și a fi pregătit să întîmpine orice atac al Ucrainei.

Ce putem face în situația asta? Mare lucru, nu, fiindcă acțiunile lui Putin sînt la limita dreptului internațional, iar 80% din populația lumii e împotriva noastră, a europenilor și a pretențiilor noastre conform cărora tot globul ar trebui să ne adopte cultura și principiile. Nu o spun eu, ci David H. Rundell, fost șef de misiune la Ambasada Americană în Arabia Saudită, și Ambasadorul Michael Gfoeller, un fost consilier politic al Comandamentului Central al SUA, într-un articol publicat în revista Politico, intitulat „Nearly 90 Percent of the World Isn’t Following Us on Ukraine”, adică „Aproape 90% din populația lumii nu ne urmează în Ucraina”. Titlul e sugestiv și nu am să insist asupra chestiunii.

Prin urmare, cred că există doar două căi de ieșire: una către război nuclear și a doua către un conflict înghețat, prin acceptarea referendum-urilor ce vor avea loc și a situației de fapt pe care o vor crea, alipind Donețk și Lugansk la Rusia, așa cum s-a întîmplat și în Crimeea în 2014. A treia cale nu există. Ar fi existat pînă acum, dar nimeni nu s-a gîndit la pace și, mai ales, nici unul dintre capetele (presupus) luminate de la Bruxelles și Washington nu a prevăzut mișcarea rușilor cu referendum-ul și nu s-a gîndit la consecințele sale.

Îmi e necaz și nu înțeleg cum au ajuns în funcții cheie ale Uniunii Europene niște indivizi care nu au nici o legătură cu demnitatea de politician și care nu au nici pe departe cultura și inteligența unuia așa cum au existat nenumărați doar în ultimii 150 de ani. Necazul meu se accentuează cînd văd că rușii, care niciodată nu ne-au fost prieteni și care ne-au luat teritorii începînd din 1812, au o conducere organizată, care știe ce are de făcut și cum să manevreze politica internațională. Mă gîndesc că altfel ar fi stat lucrurile dacă în 2014 am fi avut la Bruxelles niște oameni instruiți și educați politic și nu s-ar fi ajuns la situația actuală, ba poate chiar i-ar fi blocat lui Putin inițiativele de a se învecina cu cine dorește, conform anecdotei.

De urmărit în continuare situația, mai ales că lucrurile se vor modifica pe măsură ce alegerile din Italia, SUA, Suedia vor aduce la putere partide care nu împărtășesc politica actuală a UE față de Ucraina și se vor înmulți demonstrațiile oamenilor care nu vor accepta să înghețe în case de dragul ucrainenilor. Pe de altă parte, majoritatea titlurilor din presa occidentală pun accent pe faptul că această chemare a rezerviștilor de către Putin este o recunoaștere indirectă de către președintele rus a faptului că a pierdut războiul. Dacă aceste articole se vor înmulți, ele vor induce în mintea publicului ideea că „satrapul” a fost înfrînt și orice tratat de pace se va semna, toată lumea va considera că Ucraina a învins și va fi veselie mare peste tot, fără a se mai întreba cineva de ce Donețk, Lugansk și Crimeea sînt parte a Rusiei. În acest fel, presa occidentală îi face un serviciu lui Putin, creînd această falsă imagine a înfrîngerii sale în mentalitatea colectivă, lucru care mă face să mă întreb: oare toți marii jurnaliști sînt așa de naivi sau, cumva, patronii publicațiilor sînt pe o mînă cu Putin?

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Partidul Socialiştilor Europeni (PES) se va reuni în Congres, cel mai înalt organism decizional al partidului, în zilele de 14-15 octombrie la Berlin. În cadrul întîlnirii delegaţii îl vor alege pe noul preşedinte al PES şi vor vota o rezoluţie cu privire la provocările actuale cu care se confruntă Europa, precum sprijinul pentru Ucraina, energia, costul vieţii, drepturile fundamentale, alianţa dintre progresul ecologic şi cel social, conform site-ului partidului. ● Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, vineri, că deocamdată România nu îndeplineşte criteriile tehnice pentru intrarea în programul Visa Waiver şi a subliniat că trebuie să existe o campanie de conştientizare şi o informare mai bună a oamenilor care vor să aplice pentru vize pentru Statele Unite ale Americii. „Credem că Visa Waiver este un moment în care românii din SUA s-ar putea aduna. Ştim cu toţii că momentul care i-a făcut pe românii americani să se adune în jurul unui obiectiv a fost la sfîrşitul anilor ʼ90, la începutul anilor 2000 pentru integrarea în NATO”, a declarat Andrei Muraru, ambasadorul României în SUA după întîlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu comunitatea de români de pe Coasta de Vest a Statelor Unite ale Americii. El a precizat că reprezentanţii bisericilor româneşti din SUA doresc să sprijine demersul privind aderarea României la programul de vize. ● În același context, preşedintele României a afirmat că „noua evoluţie a narativului” Rusiei, care este o „ameninţare mai mult sau mai puţin directă cu un război nuclear împotriva Europei, este inacceptabilă” şi trebuie combătută cu toată hotărîrea. De asemenea, şeful statului a subliniat că România, ca parte a NATO, este pregătită pentru orice scenariu, dar românii nu trebuie să intre în panică. „Nu îşi doreşte nimeni războiul, în afară de Rusia, Rusia care a atacat Ucraina. Iar noua evoluţie a narativului, care este o ameninţare mai mult sau mai puţin directă cu un război nuclear împotriva Europei, este, pur şi simplu, inacceptabilă şi trebuie combătută cu toată hotărîrea. Cum aceste referendumuri care se ţin în aceste zile în zone din Ucraina care au fost ocupate de Rusia sînt complet inacceptabile şi cred că nu vor fi recunoscute, practic, de nimeni. Însă nu putem să tratăm cu uşurinţă aceste ameninţări. (...) Românii nu trebuie să intre în panică, România nu are de gînd să intre în război, cum NATO nu are de gînd să intre în război cu Rusia. (...) Este o situaţie foarte tensionată şi noi, care avem cea mai lungă graniţă cu Ucraina dintre toţi aliaţii NATO, sîntem într-o poziţie specială, însă sîntem hotărîţi să facem faţă oricărui scenariu”, a spus şeful statului. ● Legenda tenisului elveţian şi mondial, Roger Federer, şi-a încheiat activitatea competiţională sîmbătă seara, cu o înfrîngere, la dublu, alături de marele său rival, spaniolul Rafael Nadal, în faţa perechii americane Jack Sock/Frances Tiafoe în Laver Cup, competiţie ce se desfăşoară la Londra. În faţa a zeci de mii de oameni aflaţi în tribunele arenei O2, care i-au scandat în repetate rînduri numele, Federer şi Nadal, care fac parte din echipa „Europei”, s-au „înclinat” în faţa adversarilor lor, componenţi ai echipei „Restul Lumii”, după o partidă care a durat două ore şi 16 minute. Federer (41 ani), care are în palmares 103 titluri cucerite în circuitul profesionist, 20 dintre ele de Mare Şlem, dintre care opt la Wimbledon, un record, a anunţat săptămîna trecută că îşi va încheia cariera la Laver Cup din cauza unei accidentări persistente la genunchi. ● Conform unor zvonuri, președintele Chinei, Xi Jinping, ar fi fost plasat în arest la domiciliu după o lovitură de stat. Xi nu ar fi fost văzut după Summitul de Cooperare de la Shanghai, la care sărise peste cină. Speculațiile au coincis și cu condamnarea la moarte a doi foști miniștri și la închisoare pe viață a patru oficiali, scrie The Week. Unul dintre motivele pentru care zvonurile privind un pretins arest la domiciliu a prins este faptul că în spatele loviturii de palat s-ar afla generalul Li Qiaoming, în vîrstă de 61 de ani, fost comandant al Comandamentului Teatrului de Nord al Armatei, considerat un apropiat al președintelui. Între timp, un fost editorialist al ziarului în limba chineză Apple Daily a afirmat şi el pe Twitter că o sursă a sa din

Beijing i-a spus că Xi ar fi fost înlăturat. Astfel de speculaţii au apărut în contextul în care cetăţenii chinezi au remarcat anulări masive de zboruri în întreaga ţară. Aproape 10.000 de zboruri – aproape două treimi din cele programate pentru acea zi – au fost anulate sîmbătă. Nici un mare post de televiziune chinezesc şi nici oficiali nu au ieşit să dezmintă zvonurile care circulă, dar amploarea teoriei, oricît de neîntemeiată, reflectă un anumit grad de furie în interiorul ţării, au declarat unii analişti. ● Scumpirea alimentelor îi afectează puternic pe esteuropeni. Polonia este cea mai mare economie esteuropeană, dar actuala criză îi creează probleme cum n-a avut nici în colapsul financiar global de acum un deceniu şi jumătate. Totul se scumpeşte simţitor, deşi guvernul a aplicat mai multe scuturi antiinflaţie bazate pe reduceri de taxe, iar nemulţumirea creşte. Economia are în faţă ceva rar pentru ea şi anume recesiunea. În Ungaria, scumpirea produselor alimentare a fost printre primele efecte ale valului de inflaţie, iar ziarele locale atrag adesea atenţia că preţurile cresc cel mai rapid acolo. Guvernul a plafonat preţurile unor produse alimentare de bază şi ale carburanţilor, dar a făcut prea puţin pentru a reduce presiunea costurilor în alte sectoare, aceasta poate pentru că pur şi simplu a rămas fără bani. ● Într-o vizită efectuată la Sofia, președintele Partidului Popular European, Manfred Weber, a transmis că Bulgaria și România trebuie să devină state membre ale spațiului Schengen. Liderul PPE a subliniat că Bulgaria, Croația și România îndeplinesc deja condițiile pentru aderare la spațiul Schengen și încă așteaptă ca decizia finală să fie adoptată de Consiliul Uniunii Europene. ● Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Klaus Iohannis, așa cum recunoaște chiar președintele României, este omul de afaceri Michael Schmidt. Cele mai importante două firme ale lui Schmidt au cîștigat contracte publice de aproape 150 de milioane de euro din 2015 și pînă acum. În timpul campaniei electorale din 2014, Klaus Iohannis a locuit, cu chirie, susține șeful statului, în București, într-un apartament al omului de afaceri brașovean Michael Horst Schimdt (62 de ani). ● Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, a declarat că România a distrus pînă acum 3 milioane de doze de vaccin anti-COVID, iar alte 3 milioane vor expira pînă la finalul acestui an. „În stoc cred că mai avem vreo 7,8 milioane în momentul de față și cu celelalte despre care v-am spus ajungem probabil la o la o cifră consistentă. Dacă discutăm de vreo 15 milioane de vaccinuri, sigur sînt 100-200 de milioane de euro. Nu pot să vă spun exact, pentru că nu știu exact”, a mai spus ministrul Sănătăţii. ● Un britanic eliberat de Rusia a declarat că a fost „tratat mai rău decît un cîine” şi a fost ţinut în izolare timp de cinci luni, transmite BBC. Aiden Aslin s-a întors în Marea Britanie după ce a fost prizonierul rușilor timp de luni de zile în urma capturării sale de către forţele susţinute de Rusia în Ucraina, scrie news.ro. A fost bătut, înjunghiat și forțat să asculte cîntece sovietice 24 de ore pe zi. Într-un interviu pentru The Sun, el a spus că după ce a fost înjunghiat a fost întrebat dacă vrea „o moarte rapidă” sau „o moarte frumoasă”. Aslin din Newark, Nottinghamshire, a fost reţinut în aprilie în timp ce lupta în oraşul Mariupol din sud-estul ţării. ● Într-un video dat publicității, Patriarhul Kirill al Rusiei le promite soldaților ruși ce mor în Ucraina că vor fi iertați de toate păcatele, comparîndu-i pe militari cu Isus Christos. „Biserica recunoaște că dacă cineva, mișcat de simțămîntul datoriei și de nevoia de a-și îndeplini jurămîntul, rămîne credincios chemării sale și îndeplinește ce îi cere datoria și dacă moare în timp ce își îndeplinește acea datorie, atunci el, fără nici o îndoială, comite un act echivalent sacrificiului”, afirmă liderul Bisericii Ortodoxe Ruse. „El se sacrifică pe sine pentru alții și, prin urmare, credem că acest sacrificiu îi spală toate păcatele pe care el le-a comis”, afirmă Kirill, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii. ● Inteligența artificială a descoperit un nou antibiotic, mult mai eficient decît cele aflate în prezent în uz. Agenții patogeni testați nu au putut dezvolta rezistență la noul antibiotic. Folosind un algoritm de învățare automată, cercetătorii MIT au identificat un nou compus antibiotic puternic. În testele de laborator, medicamentul a ucis multe dintre cele mai problematice bacterii cauzatoare de boli din lume, inclusiv unele tulpini care sînt rezistente la toate

antibioticele cunoscute. De asemenea, a eliminat infecțiile la două modele diferite de șoareci. În noul lor studiu, cercetătorii au identificat și alți cîțiva candidați promițători la antibiotice, pe care intenționează să-i testeze în continuare. Ei cred că modelul ar putea fi folosit și pentru a proiecta noi medicamente, pe baza a ceea ce au învățat despre structurile chimice care permit medicamentelor să omoare bacteriile. ● Elevii români au obținut două medalii de aur, patru de argint, una de bronz și o mențiune specială în cadrul Olimpiadei Europene de Informatică pentru Juniori (EJOI 2022), după cum anunță Societatea pentru Excelență și Performanță în Informatică (SEPI), care pregătește olimpicii români pentru competiții la informatică, într-o postare pe Facebook. „Rămînem singura țară care obține medalie de Aur la fiecare ediție desfășurată”, anunță profesorii antrenori ai copiilor. ● Coborînd pînă la 40 de metri sub Marea Baltică, cel mai lung tunel scufundat din lume va lega Danemarca de Germania, reducînd timpul de călătorie între cele două țări. „Se așteaptă ca prima linie de producție să fie gata la sfîrșitul anului sau începutul anului viitor”, a declarat Henrik Vincentsen, CEO al Femern A/S, compania daneză de stat responsabilă de proiect. „Pînă la începutul lui 2024 trebuie să fim pregătiți să scufundăm primul element de tunel”. Tunelul, care va avea 18 kilometri lungime, este unul dintre cele mai mari proiecte de infrastructură din Europa, cu un buget de construcție de peste 7 miliarde de euro. ● Giorgia Meloni, şefa partidului naţionalist Fraţii Italiei, a declarat luni că alegătorii italieni au acordat un mandat clar dreptei pentru a forma următorul guvern şi a făcut apel la unitate pentru a ajuta la confruntarea cu numeroasele probleme ale ţării, transmite Reuters. Într-un mesaj pe Facebook, Meloni scrie: „Istoria pe care am făcut-o astăzi. Această victorie este dedicată tuturor militanţilor, managerilor, suporterilor şi fiecărei persoane care, în aceşti ani, a contribuit la realizarea visului nostru, oferindu-şi sufletul şi inima în mod spontan şi dezinteresat. Celor care, în ciuda dificultăţilor şi a celor mai complexe momente, au rămas la locul lor, cu convingere şi generozitate. Dar, mai presus de toate, este dedicată celor care cred şi au crezut întotdeauna în noi. Nu vă vom trăda încrederea. Sîntem gata să ridicăm Italia”. Coaliţia de dreapta condusă de Fratelli d’Italia, partidul Giorgiei Meloni, a cîştigat alegerile legislative din Italia, conform unui exit poll Consorzio Opinio Italia pentru Rai, relatează The Guardian. ● Senatorul PNL Florin Cîţu, fost premier, prezintă două scenarii privind evoluţia economiei în perioada următoare. „Ce ne aşteaptă în perioada următoare? Două scenarii sînt posibile. Primul – cel prezentat de oficiali – totul va fi bine, staţi liniştiţi la locurile dumneavoastră, are grijă statul de toţi etc... Al doilea – pe care l-am prezentat de la începutul anului – urmează o criză economică cel puţin la fel de dură că cea din perioada 2009-2012. Din păcate, măsurile adoptate după 1 aprilie 2022 (cînd nu mai eram la conducerea PNL), creşterea fiscalităţii, intervenţia directă cu bocancii a statului asupra mecanismelor pieţei şi compensarea facturilor la energie, vor face această criză să fie mai dură, şi revenirea economiei, a dobînzilor şi a inflaţiei să fie întîrziată cu cel puţin 16 luni”, spune Cîțu pe Facebook. ● Primarul general al Capitalei, Nicuşor Dan, invită bucureştenii şi turiştii să viziteze Arcul de Triumf care va fi deschis la final de săptămînă, pînă pe 16 octombrie. „La sfîrşit de săptămînă vă propun să vizitaţi Arcul de Triumf, un simbol al Capitalei. Bucureşteni sau turişti, cei care vor urca în interior se vor bucura de o panoramă unică asupra oraşului cu ajutorul celor patru lunete amplasate pe terasa monumentului”, a transmis, duminică, primarul general al Capitalei. Potrivit acestuia, „sculpturile şi benzile desenate expuse în interiorul Arcului, reinterpretări contemporane ale monumentului, sînt deosebit de interesante. În prima parte a expoziţiei, veţi descoperi lucrările de bandă desenată a patru artişti care au transpus motivul Arcului de Triumf: Alexandru Ciubotariu, Octav Ungureanu, Robert Obert şi Ionuţ Popescu, iar în a doua parte a expoziţiei, regăsiţi lucrările a cincisprezece elevi de la liceele bucureştene Nicolae Tonitza şi Dimitrie Paciurea”, a mai transmis Nicuşor Dan.

„În Iran, poliția de moravuri te poate nu doar viola, ci și omorî”

Moartea Mahsei Amini, în urma arestării ei la Teheran fiindcă nu-și acoperea bine părul, zdruncină din rădăcini regimul iranian. Manifestațiile și revendicarea drepturilor pentru femei se transformă într-o revoltă națională. Autorităţile neagă orice implicare în moartea tinerei pe 16 septembrie, la trei zile după ce fusese arestată pentru încălcarea codului vestimentar islamic. De atunci încoace, în fiecare zi sînt proteste, iar guvernul a răspuns violent și s-au înregistrat deja cel puțin 50 de morți, aproape o mie de arestări, din care aproximativ 20 de jurnaliști. Conexiunile la internet au fost întrerupte de autorități pentru a frîna revolta generală, dar Statele Unite au suplinit prompt această breșă creată de conducerea de la Teheran. Astfel, Washingtonul a autorizat companiile de internet să-și extindă serviciile, suspendînd sancțiunile referitoare la comunicații pentru ca „poporul iranian să nu rămînă în obscuritate”, după cum a explicat șeful diplomației americane, Antony Blinken. Practic, Departamentul Trezoreriei, care altminteri menţine sancţiuni severe împotriva Iranului, a emis o licenţă generală prin care „companiile tehnologice vor putea spori serviciile digitale oferite iranienilor, începînd de la accesul în cloud şi pînă la instrumentele de îmbunătăţire a securităţii şi confidenţialităţii online”.

Revolta din aceste zile a pornit din cauza exceselor Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (Sepîh-e Pasdaran-e Enghelab-e Islami), aflat în subordinea

Un PUnCT DE VEDErE Putin se joacă de-a sfîrșitul lumii

A inventat vinovați pentru lăcomia sa, pentru setea de sînge și pentru incapacitatea de a înțelege lumea. A pornit un război, dorind să reînvie un capitol încheiat al istoriei, sacrificînd mii de vieți pentru asta. A ajuns într-un punct în care-și poate contempla sfîrșitul, dar vrea să tragă după el întreaga civilizație. Cu o figură rigidă și aspră, încordat și răstit, Vladimir Putin li s-a adresat rușilor după cea de a doua mare înfrîngere a trupelor sale pe frontul din Ucraina.

La începutul lunii martie a fost obligat să se retragă din jurul Kievului, iar în septembrie, armata Moscovei a fost pusă pe fugă din regiunea Harkov, aflată în estul Ucrainei. Discursul de aproape jumătate de oră a fost o justificare a agresiunii asupra Ucrainei. Și ca orice dictator postmodern, vina o poartă americanii, occidentalii, în general, care nu-l lasă să arunce lumea în aer și să-și împlinească visele.

Dar deasupra cuvintelor răstite plutea un nor de neliniște. Putin dădea senzația că nici el nu știe încotro merge războiul. Evenimentele au preluat controlul destinului său și se derulează cu viteză, președintele rus fiind ca un înotător prins în vîrtejurile unui rîu, care se lasă purtat de ape și încearcă să se mențină la suprafață, folosindu-se de puterea brațelor, dar și de ce plutește în jur, un buștean, un colac de salvare, o barcă de pescuit. Dar aflat acolo, în mijlocul rîului, nu știe dacă va scăpa cu viață sau nu.

Iarna lui Putin

Mobilizarea parțială e un cadou pe care liderul rus l-a oferit susținătorilor săi radicali care au criticat dur, în ultimele zile, eșecurile sale militare. Extremiștii cu influență pe rețelele sociale, dar și cei care apar în emisiunile TV au cerut război, mobilizare generală, iar Putin le-a dat, parțial, satisfacție. Poziția lui, în urma înfrîngerilor, s-a fragilizat, iar în jur se desfășoară o viermuială de intrigi, de conspirații și de jocuri de interese încît face o adevărată echilibristică pentru a-și menține controlul. După cum se vede, chiar și o mobilizare parțială a creat tensiune și haos în Rusia. Unii vor să fugă din țară, alții protestează sau se ceartă în fața centrelor de recrutare. Nu se mai găsesc bilete

directă și imediată a lui Khamenei, fiind un fel de gardă pretoriană pentru liderul suprem. Multe dintre victimele Sepîh sînt femei.

Cînd am traversat Iranul, în călătoria pe Drumul Mătăsii, primul sfat pe care mi l-a dat Farah Khatami, o profesoară din Teheran, a fost de neignorat: „Țineți eșarfa strîns pe cap, că te ia poliția moravurilor, te aruncă în închisoare și, pînă află ambasadorul tău unde ai ajuns, ei fac ce vor cu tine”. În Iran, continuă ea, „poliția de moravuri te poate nu doar viola, ci și omorî”. Știa încă de pe atunci de cazuri dramatice declanșate de teroarea poliției islamice Sepîh, care „poate intra în case și scotoci pînă găsesc ceva compromițător, lenjerie intimă prea incitantă, alcool, reviste diverse și, chiar dacă nu găsesc nimic, tot te pot duce la închisoare, unde te umilesc și te duc la controale ginecologice, dacă nu ești măritată”. Apoi, militarii din Sepah fac permanent filtre pe șosea și dacă descoperă într-o mașină un bărbat

de avion, sînt cozi de mașini la unele puncte de trecere a frontierei. Rușii fug în Finlanda. Dar în fața lui Putin sînt și alte provocări în afara mobilizării. Va trebui să-i înarmeze pe noii soldați, iar ritmul de producție a industriei de armament e scăzut. Sancțiunile îngreunează achiziția de piese, de semiconductori și de sisteme computerizate. Pe lîngă înarmare, noii militari trebuie să se antreneze, să lupte și să-i livreze lui Putin victoriile necesare pentru a supraviețui. Dar asta e puțin probabil. Armata Rusiei, nici cu un milion de noi militari, nu funcționează. Vine dintr-o altă epocă și nu poate fi modernizată peste noapte. Singura perspectivă favorabilă lui Putin e să reușească să înghețe conflictul și, astfel, să cîștige timp, sperînd să apară o fisură în solidaritatea occidentală.

Nu cred că există vreo viețuitoare pe pămînt care să aștepte o iarnă friguroasă mai nerăbdătoare ca Putin. Toate speranțele lui stau într-un anotimp.

La o zi după mult comentatul discurs, liderul de la Kremlin face un schimb de prizonieri care i-a scos din minți pe naționaliștii ruși. A eliberat 215 ucraineni, printre care și comandanții Batalionului Azov, luptătorii eroi din Mariupol, în schimbul lui Viktor Medvedciuk, un fost deputat ucrainean, pro-rus, prieten cu Putin. „De șapte luni propaganda Kremlinului vorbește de naziștii din Batalionul Azov, iar acum sînt eliberați pentru un politician”, a scris Igor Girkin, un fost luptător rus în Donbass, personaj influent pe rețeaua socială Telegram. Recep Erdogan anunța la începutul săptămînii trecute, într-un interviu pentru postul public de radio din SUA, PBS, că Putin își dorește să încheie războiul și că a stabilit un canal de comunicare cu ucrainenii, urmînd să se facă un schimb de prizonieri. Președintele Turciei a avut dreptate, dar după discursul violent de zilel trecute e greu pentru cineva din afară să înțeleagă în ce mod vrea liderul rus să încheie rapid războiul, cum a susținut Erdogan, altfel decît printr-o retragere din Ucraina. Mai e și celălalt mod, amintit de Putin în discurs, prin folosirea armelor nucleare.

Comentatori occidentali au anunțat că amenințările ar trebui luate în serios pentru că știm prea puțin din ce se întîmplă la Moscova, iar un Putin încolțit poate face gesturi nebunești. „Acesta nu e un bluf”, a spus el, dar pentru civilizația umană nu există o altă posibilitate decît cea de a sprijini Ucraina. Ne aflăm într-una dintre cele mai clare confruntări dintre Bine și Rău. Viața, în general, e gri și rareori se ivește posibilitatea de a vedea un tablou clar. Invadarea Ucrainei, modul în care Putin

și o femeie care nu sînt căsătoriți îi duc în arest, iar ea pleacă adesea de-acolo violată.

Săptămînal există astfel de drame. Apoi, peste tot în Iran se poate practica în mod legal mariajul temporar: în fața mullahu-ului semnează un contract de scurtă durată, prin care un bărbat poate cumpăra serviciile sexuale ale unei femei sărmane. După Revoluția Islamică din 1979, vîrsta căsătoriei a fost coborîtă de la 18 ani la 9, adulterul femeii se pedepsește prin lapidare iar dacă din orice motiv femeia vrea să divorțeze fără voia soțului, pierde tot, atît copiii, cît și dota pentru care a fost dată. Femeile căsătorite sînt aproape total dependente de bărbați și, după cum îmi spunea Farah zîmbind trist, „doar sinuciderea poate avea loc fără permisiunea soților”.

În rest, întoarcerea în timp părea totală, căsătoriile aranjate au rămas de actualitate, la fel și dota obligatorie pe care trebuie să o aducă fata. Poligamia e încă acceptată, chiar dacă e rară în zilele noastre.

Azar Nafisi, celebră pentru volumul ei „Citind Lolita la Teheran. Memorii despre cărți” (2008, București, Editura RAO, traducere Silvia Osman), scrie despre învățăturile deșănțate ale ayatollaahului Khomeini din „Principiile politice, filosofice, sociale și religioase”, pe care le-a tradus cu exactitate, spre amuzamentul diplomaților străini. Cert este că o femeie nu-și poate descoperi capul, fiindcă ar fi indecent și incitant. În cele din urmă, dilema eșarfei ar putea să-i coste scump pe liderii de la Teheran.

Iranul are aproape 87 de milioane de locuitori, din care 60% sînt tineri sub 30 de ani, ceea ce înseamnă că protestele au un potențial exploziv, care ar putea duce la sfîrșitul republicii islamice.

SABINA FATI (D.w.com)

a început războiul, cruzimile și distrugerile, teroarea, tortura și suferințele îndurate de oameni nevinovați nu pot fi ascunse. Dacă vom proceda altfel și i se va oferi o șansă de victorie, întreaga civilizație se poate prăbuși. Valorile etice și morale pe care e construită societatea noastră s-ar risipi. Deziluzia, Minciuna și Răul absolut vor învinge.

Operațiunea „Stopați nebunul”

Amenințările lui Putin și ale lui Medvedev cu bombe atomice trebuie luate în serios, dar a venit momentul pentru societatea noastră să găsim soluții astfel încît nici un nebun să nu mai poată șantaja lumea cu ele.

Din februarie, de cînd a început conflictul, se desfășoară un efort conjugat pentru a se găsi un set de soluții prin care Putin să fie oprit să declanșeze o catastrofă. Pornind de la sistemele de interceptare ale rachetelor, pînă la diplomație, acțiuni de spionaj, lobby și desant, nimic nu a fost aruncat de pe masă. E ca în scena din Apollo 13, cînd inginerii de la NASA, din obiectele aflate pe navetă, s-au apucat să inventeze un sistem de filtrare a aerului pentru a salva echipajul aflat în derivă. Se poate observa cu ușurință că, din punct de vedere al informațiilor, operațiunile militare din Rusia sînt monitorizate și interceptate într-o mare măsură. Nimic din ce face Putin nu mai reprezintă o surpriză pentru SUA și Uniunea Europeană, dar e doar primul pas. Pornind de aici, e nevoie de strategii amănunțit planificate și testate care să dejoace orice gest nesăbuit a lui Putin sau a altui lider rus care ar putea prelua puterea în convulsiile din Moscova.

Din păcate nimeni nu știe cînd se va termina războiul și cîți oameni vor mai muri. Pînă atunci, în Rusia, mame îndurerate își conduc fiii în stația de autobuz, cu destinația moarte.

E MILIAN I SAILĂ (Spotmedia.ro)

Doza de sãnãtate

Terapia sindromului post - Covid

Pentru o a avea o sănătate echilibrată este nevoie de o comunicare energetică la nivel de celulă - organ - sistem. Pentru ca informația să ajungă la fiecare celulă a corpului este obligatoriu ca energia să curgă nestingherit în corp, asemenea unui pîrîiaș de munte, curat și răcoritor. Potențialul fiecărei celule de a se curăța și autoregla este esențial în dobîndirea unei imunități stabile și unui metabolism echilibrat.

Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît este mai important ca energia să fie distribuită echilibrat în organism, deoarece în cazul persoanelor în vîrstă acesta face față cu greu infecțiilor.

Pandemia provocată de coronavirus ne arată cît de vulnerabili sîntem în fața unui pericol real pentru sănătate. Mulți specialiști din domeniul sănătății afirmă faptul că individul modern este ,,chimizat” și, prin urmare, nu poate face față cu brio infecțiilor.

Medicina energo-informațională, o medicină care se bazează pe informația oferită de corp, oferă terapii personalizate în conformitate cu statutul energetic al fiecărui pacient, adresate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Vorbim despre terapii fără durere, fără medicamente, care tratează omul în integritatea lui.

Institutul care ne coordonează activitatea din Germania vine în ajutorul oamenilor afectați de pandemie cu soluții și metode de tratament personalizate. Astfel, s-a constatat faptul că foarte multe persoane care s-au infectat cu virusul Covid-19 au rămas cu simptome precum:

- amorțeli ale membrelor, oboseală constantă, respectiv lipsa de vitalitate fizică și psihică;

O istorie a farselor (269)

Jerry Dean Michael, șarlatanul travestit (2)

Ani de-a rîndul, cei doi au locuit laolaltă în condiţii amicale, în timp ce el a început să-şi schimbe sexul cu ajutorul unui tratament hormonal, moment în care visase la isprava cu promovarea maşinii Revette. În timp ce Jerry Dean se afla în închisoare aşteptînd procesul, soţia lui, Vivienne, a insistat să rămînă de partea lui. „A fost un soţ şi un tată bun“, spunea ea, „şi totdeauna a avut grijă de noi şi ne-a respectat. Cu toţii o iubim pe Liz la fel de mult cum îl iubim pe Jerry, şi copiii îi spun mama Liz, în timp ce eu sînt, pur şi simplu, mami. Presupun că sîntem, mai degrabă, ca nişte surori decît soţ şi soţie“.

O dispariție misterioasă (1)

La 24 decembrie 1944, un comunicat de presă oficial anunţa: „Maiorul Alton Glenn Miller, director al faimoasei orchestre a aviaţiei militare a Statelor Unite, care activează în Paris, este dat dispărut în timpul unui zbor de la Londra la Paris. Avionul în care era pasager a plecat din Anglia la 15 decembrie şi, de cînd a decolat, nu i s-a mai dat de urmă“. Astfel afla întreaga lume despre moartea recunoscutului lider al orchestrei de dans şi mulţi ani după aceea nimeni nu a pus serios sub semnul întrebării povestea acestei dispariţii misterioase în apa mării.

Născut în Clarinda, Iowa, în martie 1904, Mitler învăţase să cînte la tromobon la vîrsta de treisprezece ani şi devenise un profesionist la douăzeci. În următorii zece ani, era cunoscut în New York ca aranjor instrumental. În 1934, o orchestră de dans pe care el a creat-o pentru Ray Noble devine foarte cunoscută şi îndrăgită, dar nici una din propriile sale orchestre nu are succes pînă în martie 1939, cînd, dintr-o dată, are loc marea lovitură. Interpretînd la cazinoul Glen Island dintr-o suburbie a New York-ului, trupa lui a cucerit publicul format din reprezentanţi ai clasei mijlocii, datorită compoziţiilor sale sentimentale, frumos accentuate cu ajutorul instrumentelor de suflat din alamă. Emisiunile radiofonice i-au întărit şi răspîndit faima difuzînd piese precum Moonlight Serenade, în timp ce generaţia tînără era acaparată de piese mai

- reducerea simțitoare a capacității de oxigenare a plămînilor, tuse seacă sau productivă, respirație greoaie, dureri la nivelul sternului;

- dureri de încheieturi, mușchi și migrene;

- probleme de concentrare și gîndire;

- lipsa sau reducerea mirosului și gustului, transpirații, dureri pe canalul auditiv;

- dereglări masive ale sistemului gastric, colon iritabil;

- afecțiuni cardiovasculare: dureri în zona inimii, tahicardie, aritmii.

Cu alte cuvinte, sindromul post – Covid se manifestă printr-o imunitate debusolată, care nu mai are potențialul energetic necesar corpului pentru a merge mai departe. Mai mult, Institutul de medicină alternativă din Germania ne pune la dispoziție programe destinate persoanelor care au făcut vaccinului anti - Covid. Aceste terapii, denumite ,,terapii de eliminare a efectelor nocive după vaccin”, sînt recomandate în primele 2-3 zile după vaccin.

Persoanele care au fost infectate cu Covid-19 sau care au făcut vaccinul anti - Covid pot apela cu multă încredere la terapiile oferite de medicina energo - informațională, care se focusează pe reglarea personalizată a imunității fiecăruia și pe readucerea metabolismului general al corpului în balanța din care este ieșit. Să nu uităm nici de Terapia 4W, care se axează în mod deosebit pe imunitatea

„fierbinţi“, precum In the mood. În sfîrşit bogat, Glenn a plecat la Hollywood, unde s-a împrietenit cu actorul David Niven şi în 1942 s-a alăturat aviaţiei militare. Primind misiunea de a delecta trupele aflate în străinătate, a fost trimis la Londra unde Niven se ocupa de organizarea turneelor. Totuşi, de rezervările la hotel şi cele de călătorie se ocupa locotenentul Don Haynes, fostul lui impresar.

Un astfel de turneu trebuia să înceapă la Paris într-o sîmbătă, la data de 16 decembrie 1944. Dar, cum a spus Haynes ulterior, la 12 decembrie Miller dorea să ajungă la Paris cu o zi mai devreme deoarece avea o întîlnire personală. Ziua următoare, aşa se povesteşte, Miller s-a întîlnit cu locotenentul-colonel Norman Baessel care, servind în aviaţia britanică sub generalul Milton Emest, cu baza lîngă Bedford, i-a spus că va efectua un zbor către Paris chiar joia următoare – pe data de 14. Miller a acceptat să meargă cu Norman şi, în ciuda unei vremi nefavorabile, cei doi au decolat în ziua respectivă, la începutul amiezii. Avînd însă probleme cu motorul, avionul a aterizat forţat în mare, cam la 10 km distanţă vest de Le Touquet. Micul avion cu elice marca Norseman a fost localizat pe fundul apei în 1973 şi examinat de un scafandru şapte ani mai tîrziu. El a raportat că elicea lipsea. Probabil datorită unei scurgeri hidraulice, elicea „a prins o viteză excesivă de turaţie“ şi a căzut.

Luni, orchestra a sosit mai tîrziu (datorită vremii proaste) pe aeroportul Orly din Paris. Haynes era complet nedumerit. Unde era Miller? Nimeni nu ştia. Nereuşind să dea de el, Haynes l-a contactat pe generalul Ray Barker, care se ocupa de personalul militar american din Paris. Două zile mai tîrziu, orchestra a început turneul fără Miller. Trei zile mai tîrziu, a fost anunţată moartea artistului.

După război, soţia lui Glenn, Helen, era încă nedumerită cu privire la dispariţia acestuia; a început astfel să pună întrebări. A aflat că soţului ei i se dăduse autorizaţia de decolare de pe pista Abbots Ripton Field în apropiere de Huntingdon, dar nu către Paris, ci către Bordeaux. De ce Bordeaux? Helen nu a mai putut afla nimic altceva. Nici ea, nici altcineva. (va urma)

STUART GORDON

înnăscută, care poate avea anumite minusuri încă de la naștere, sau poate acumula pe parcursul vieții ,,fisuri” ce pot fi corectate. Este imunitatea care trebuie să sară în apărarea corpului atunci cînd acesta este ,,atacat” de factori patogeni din exterior (paraziți, viruși, bacterii). În schimb, imunitatea dobîndită se construiește pînă în jurul vîrstei de 8-11 ani și intră în acțiune numai după ce imunitatea înnăscută nu face față.

Aceste terapii moderne oferite de medicina energo-informațională au la bază fizica cuantică. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său poate fi astăzi reglată, iar fenomenul de autodistrugere poate fi întrerupt.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Taine

ORIZONTAL: 1) Iubire în taină; 2) Autorul romanului ,,Cina cea de Taină” (Petre); 3) Liric ardelean prezent în context cu poezia ,,Cina de Taină” (Aurel) – Încete!; 4) În volumul ,,Steaua singurătății”, acest liric maramureșean ne prezintă titlul ,,De taină” (Tiberiu) – Codul Aeroportului Satna, din India; 5) De proastă calitate (arg.) –Sultan al mamelucilor; 6) Casete! – A scris romanul ,,Taina cavalerilor” (Ioan) – Inima unui timid!; 7) Localitate în Anglia – Coliba pescarilor; 8) Oraș în Birmania – A se tîngui; 9) Agale – Mălai mare; 10) Poetă contemporană, autoare a versurilor intitulate ,,Taina lor” (Orga).

VERTICAL: 1) Tăinuit – Imaculat; 2) Cuvînt din inimă! – Liric ieșean prezent în temă cu volumul de versuri ,,Tainic arhipelag” (Nicolae); 3) Actriță spaniolă distribuită de regizorul Pedro Almodovar în filmul ,,Tainele inimii mele” (Carmen) – O masă creștinească servită în taină; 4) Coajă de nuc! – Pictor german, autor al pînzei ,,Cina cea de Taină” (Emil); 5) Circuit ciclist –Nicolae în familie – Apariții periodice!; 6) Plouat – Marele alb de la stînă; 7) A se întruni – Țara de Sus; 8) Abis! – Deținător al tainelor; 9) Ultimele taine! – Iubită în taină; 10) Cel mai fidel purtător de taine (fam.).

Dicționar: TNI; INAL; OCLE; AMIC; LAE GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MODALITĂȚI”

1) PATA – IFOSE; 2) ELITAR – SAT; 3) RIVALITATE; 4) I – IMAGINAR; 5) SITA – APARI; 6) AN – NATAL – C; 7) BUTIC –RECE; 8) ITA – ASI – A; 9) LITERATURA; 10) ELIMINATOR.

MÎNDRIA DE A

Manifestul de la Cluj-Napoca

România trebuie condusă de români! (I)

Ne-am dat întîlnire aici, în cea mai puternică cetate a Transilvaniei românești, la Cluj-Napoca, pentru a omagia după cum se cuvine un eveniment minunat, unic într-un secol: jubileul a 80 de ani de la Unirea cea Mare și Veșnică, săvîrșită la 1 Decembrie 1918. Atunci, la sfîrșitul acelui an crucial, vulturii mîndriei naționale au arcuit un gigantic curcubeu Tricolor de la un capăt la altul al Daciei, vestind lumii întregi că Poporul Român a intrat între hotarele sale firești și milenare. Glorioasă fie memoria acelei generații de aur, care, pe tot parcursul celor 5 ani grei de neutralitate și, mai apoi, de război, a uitat de sine, și-a abandonat spiritul de conservare propriu speciei omenești și a făurit visarea cea veche a înaintașilor: România Mare! Atunci, în acel an de foc 1918, Dumnezeu a făcut ca toate cele 3 provincii istorice românești, aflate sub vremelnică ocupație străină, să revină la Patria-Mamă: Basarabia, la 27 martie, Bucovina, la 28 noiembrie și Transilvania, la 1 decembrie. Așa s-a făcut România „dodoloață”, adică rotundă, de care scria Lucian Blaga, originar și el tot din părțile Clujului. Unirea n-a fost rodul diplomației și nici al francmasoneriei – cum ridicol afirmă unii – ea s-a edificat pe oasele celor 800.000 de eroi români care au mușcat țărîna, au calcinat munții, au îngrășat brazdele, au înroșit apele de sînge, pentru ca apoi să renască în ghioceii și toporașii primăverilor viitoare, în troițele sfințite la răspîntii de Țară, în calendarele de purpură ale românismului. Nimic durabil nu se zidește fără jertfă! Iar Poporul Român a dat jertfe din belșug. Ce e oare Ceahlăul, decît altarul pe care au fost sacrificați mieii neprihăniți ai Armiei Române? Ce e oare Dunărea, decît lacrimariumul antic în care se revarsă plînsul măicuței bătrîne din Miorița, dar și lacrimile fiecărei generații de români jertfiți, batjocoriți și trădați de o Istorie cinică? Poporul Român e mesianic, fiindcă are o misiune unică în lume.

Am avut prilejul, în ianuarie 1982, să realizez un reportaj de scriitor, cu o echipă a Televiziunii Române, în comuna Galtiu, de lîngă Blaj. Am cunoscut atunci 6 țărani, care aveau vîrste cuprinse între 80 și 90 de ani și care luaseră parte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. „A fost o minune dumnezeiască!” – mi-au spus ei, cu ochii argintați de rouă. Astăzi, nici unul dintre cei 6 țărani nu mai trăiește, l-a luat bunul Dumnezeu la El și i-a înrolat în oastea cerească a lui Horea și Avram Iancu, care va trîmbița în ziua Judecății de Apoi. Și, din păcate, în vremea din urmă, din 1990 încoace, s-au prăpădit din viața pămîntească doi dintre marii istorici ai Transilvaniei, academicienii David Prodan și Ștefan Pascu, de care m-a legat o veche și statornică prietenie. În memoria lor, vă invit să ne descoperim creștetele și să păstrăm un moment de reculegere (...). Vă mulțumesc.

Doamnelor și domnilor, nimic nu i-a orbit de furie pe vrăjmașii Neamului Românesc mai teribil decît a făcut-o Unirea din 1918. Rușii lui Stalin și Brejnev au contestat unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. Ungurii lui Horthy și Kadar au boscorodit mereu împotriva unirii Transilvaniei, căutînd, cu disperare, cele mai nesănătoase alianțe pentru a contesta caracterul național unitar al Statului Român. Nici nu se uscase bine cerneala de pe credenționalele Unirii și de pe Tratatul de la Trianon, că Ungaria a declanșat cea mai deșănțată mascaradă de boicotare a României, de surpare a credibilității sale internaționale, de spionare și slăbire a ei. Pe baza unui îndelungat studiu al Istoriei, sînt în măsură să vă declar că Ungaria nu a fost, nu este și nu va fi niciodată prietena României. Modelul franco-german o fi bun pentru Europa occidentală, fiindcă avem de-a face cu două națiuni civilizate. Pe cînd în cazul de față, numai un singur Popor e civilizat – Poporul Român – deci există, din start, un handicap și un grav dezechilibru. Ungaria a fost și a rămas

„omul bolnav al Europei”, care trebuie, periodic, legat fedeleș și injectat cu tranchilizante, altminteri face urît și pune în pericol o întreagă comunitate zonală. De la atrocitățile comise după Diktatul fascist de la Viena și pînă la bestialitatea cu care au fost linșați românii la o banală întîlnire sportivă, desfășurată recent la Budapesta, Ungaria a făcut dovada că nu se poate integra în lumea civilizată, în pofida unei spoieli de valori pe care le-a adoptat prin mimetism. Vizita fiecărui român în Țara vecină și neprietenă a ajuns o aventură periculoasă, care se poate lăsa cu ochi scoși, dinți sparți și oase sfărîmate. Ce Țară mai e asta, oameni buni? Unde în lume mai sînt vînați turiștii sau oaspeții străini, fără să se lase cu sancțiuni internaționale drastice? Ca președinte al unui partid parlamentar, ca senator și, nu în ultimul rînd, ca membru al Comisiei Senatoriale de Politică Externă consider că este de datoria mea să asigur protecția românilor, pretutindeni unde s-ar afla ei. Deocamdată, cel mai înțelept lucru este să le dau un sfat: ocoliți Ungaria, pentru că într-o Țară barbară riscați să vă pierdeți viața! Recent, m-am întors dintr-o vizită oficială întreprinsă în Asia. Acolo am identificat locul de unde au migrat strămoșii lui Viktor Orban și Márko Béla: undeva, în fundul imensității Chinei, trăiește o populație tribală, care se numește uigură. Acești uiguri sînt de origine ugro-finică și sînt frații ungurilor, sau moghyorilor, cum li se mai spune. N-avem nimic împotriva nici unui ungur, ca etnie, unii fiind cinstiți, talentați și muncitori. Din păcate, ungurii devin periculoși atunci cînd se adună la un loc, deșartă alcool în ei cu pîlnia și se cred cei mai tari, cei mai grozavi și cei mai vechi locuitori de pe pămînt. Nu scria oare un istoric ungur, în secolul XIX, că Dumnezeu S-a adresat perechii biblice Adam și Eva în limba... maghiară? La ce Universitate bilingvă o fi învățat Demiurgul să vorbească celor doi păcătoși în pielea goală? Și atunci cînd aceștia au fost alungați din rai, nu cumva s-or fi refugiat în Ungaria?

Avem, astăzi, cu toții dovada caracterului nociv al partidului etnic maghiar în existența României. Pentru că ce face U.D.M.R.-ul, de 2 ani încoace, este o provocare incalificabilă, de-a dreptul criminală, de distrugere a Statului Național Unitar Român. Nu a fost zi de la Dumnezeu, în cele aproape 750 de zile de cînd această organizație teroristă a fost cooptată în Guvernul României, în care populația să nu fie întărîtată și înfuriată de neobrăzarea unui șir interminabil de pretenții. A ține o grupare iredentistă ca U.D.M.R.-ul la guvernarea României echivalează cu promovarea lui Râmaru ca director la o școală de fete, sau cu slobozirea unei vipere printre copiii lipsiți de apărare. Întrucît vremea constatărilor și a avertismentelor a trecut, iar noi nu mai avem timp de pierdut, voi declara – aici și acum – nu numai că voi desființa acest comando al spionajului maghiar, dar am să-i bag la galere pe toți cei care au colaborat cu U.D.M.R.-ul, pentru complicitate la crimă. România trebuie condusă de români! Un stat nu e o echipă de fotbal, nici un consorțiu multinațional, ca să fie împănat cu tot felul de vedete străine, sau mercenari care nu se gîndesc decît la interesul lor. Este obligatoriu ca un stat să fie administrat și condus de oamenii pămîntului, care știu și respectă valorile, tradițiile, idealurile Poporului respectiv. Acesta e Statul Etnocrat, teoretizat de marele gînditor și poet creștin Nichifor Crainic. Partidul România Mare va reda România – românilor! M-am săturat de Ungaria! M-am săturat de U.D.M.R.! M-am săturat de aventurierii venetici, care nu numai că au muls vaca autohtonă, dar vor să-i pună și pielea-n băț! Tradiționala toleranță românească nu trebuie împinsă pînă la sinucidere!

Onorată adunare, anul trecut, pe vremea asta, am rupt în fața dvs. infamul document intitulat Proiect de autonomie a Tării Secuilor. În orice Țară din lume, indivizi precum Csapo Jozsef și alții ca el, ar fi fost chemați la Procuratură, anchetați, condamnați, iată însă

Hoţie să fie!

Ies la atac rechini din energie

Facturile au cifrele labile

Și peste toate aceste semne de urgie În farmacii nu se găsesc pastile?

Majoritatea face alergie

Aproape-s numărate ore, zile

Ies la atac rechini din energie

Facturile-s zorzoane pentru vile?

Fac guvernanții încercări abile

La două capete „dospesc“ magie În energie-i zoo cu reptile

Dar, evident, există și-o regie

„Băeți deștepți“ sînt conectați la „pile“

Iar salvatorii dorm în letargie...

Tu nu uita acest moment, copile!

Că UE-i bună doar de gălăgie

Iar pe la noi, hoție să tot fie!

LIVIU ZAnFIrEsCU

că a trecut un an, dar cei chemați la Procuratură și luați la întrebări ca la Gestapo nu sînt separatiștii unguri, ci exact aceia care îi demască și nu le permit să-și facă mendrele, adică Vadim și Funar. Așa după cum știți, zilele acestea am fost victima unei înscenări judiciare incalificabile, prin care, într-un proces pe care l-am cîștigat de două ori la rînd, sînt obligat să plătesc în final daune de 20 de milioane de lei și cheltuieli de judecată. Mascarada a avut loc la Curtea Supremă de Justiție, într-un complet (mai degrabă complot) de judecată plin ochi de țărăniști și monarhiști declarați, care s-au lăudat cu mai mult timp înainte că vor avea ei grijă de mine. Cine e președinte la Curtea Supremă de Justiție? Un fost informator al Securității, implicat în afacerile murdare ale Mafiei țigănești. Cine l-a instalat acolo și în ce scop? Nimeni altul decît Emil Constantinescu, care s-a jurat să acapareze nu numai puterea politică și economică, nu numai Serviciile Secrete, ci și întreaga Justiție, la toate nivelurile. Fiind ultima cale de atac, ultima instanță, dincolo de Curtea Supremă de Justiție privatizată de echipa de marionete a lui Emil Constantinescu nu mai e nimic. Rămîi condamnat, chiar dacă dreptatea este de partea ta.

Numai în România s-a putut naște proverbul: „Adevărul umblă cu capul spart”. Și iată cum spiritul golanilor din Piața Universității, de la 1990, a fost ridicat la rang de politică de stat! Este momentul să o spunem pe șleau: România este condusă de niște golani, fără rușine, fără scrupule, fără teamă de Dumnezeu. Evident, împreună cu avocații mei, Viorel Dumitrescu, Lucian Bolcaș și Niculae Cerveni, mă voi adresa instanțelor internaționale, care vor afla și ele cum în România acestor vremuri de ocară a fost întoarsă pe dos știința Dreptului, falsificată, călcată în picioare. Dar, nu stă în firea mea să mă plîng, am să-mi port crucea cu stoicism, pînă la capăt. Aceeași vînătoare s-a declanșat și împotriva amicului meu, marele patriot Gheorghe Funar. Îți stă mintea-n loc cînd vezi la ce tertipuri josnice recurge „monstruoasa coaliție” pentru a cînta în strună U.D.M.R.-ului și pentru a-l înspăimînta și a-l reduce la tăcere pe acest român cinstit și neînduplecat. Niciodată, în istoria Justiției Europene, nu s-a mai întîmplat ca primarul unui mare Municipiu, care are responsabilități deosebite, să fie amenințat cu mandatul de arestare pentru o nenorocită de Alimentară, într-un proces fabricat și măsluit, în care adevărații vinovați pozează în acuzatori. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Internet: www.tribunul.ro

Supliment al Revistei România Mare Clasa politică

Propunere de pace

De cînd a avut loc reușita contraofensivei ucrainene din nordul țării și după ce autoritățile din Donețk și Lugansk au propus organizarea de referendum-uri pentru a decide independența și apoi alipirea la Rusia – Constituția Ucrainei, care, la Art. 69, face referire la recunoașterea și constatarea dreptului popoarelor ucrainene la autodeterminare prin referendum le dă acest drept – m-am gîndit că, în curînd, vom putea începe să vorbim despre pace. Spun asta pentru că, după ce Vladimir Putin a decis mobilizarea rezerviștilor, presa americană și vest-europeană a început să afirme că această mișcare a lui Putin este cauzată de faptul că președintele rus dorește să își ascundă înfrîngerea și e posibil ca, peste cîteva luni, să putem vorbi despre pace și despre victoria Ucrainei. Victorie, așa

cum o înțelege media americană și vestică. M-aș bucura ca scenariul să fie întocmai și nu altul, care să implice continuarea și escaladarea războiului pe care președintele Putin a spus foarte clar că îl duce împotriva NATO și a Occidentului.

Am pomenit într-unul din articolele mele de săptămîna trecută despre un blog american de analiză politico-economică și militară, numit moonofalabama.org. Blog-ul a fost analizat de un site specializat în a verifica gradul de părtinire sau de falsitate al știrilor ce sînt difuzate în media, site ce a concluzionat că acesta utilizează surse mixte, cum ar fi Russia Today News, Fox News și surse credibile, precum Bloomberg, New York Times, Haaretz, The Jerusalem Post, Politico

(continuare în pag. 24) n.m.

et ICH eta

Jaful secolului

Orice furt de bani sau bijuterii care a fost denumit „jaful secolului” în mileniul trecut pare mic și neînsemnat față de ceea ce se pregătește acum. Să furi 125.000 de km2 din teritoriul altui stat, fără să declanșezi un război pentru asta, ziua în amiaza mare, iar „Jandarmul mondial” să nu-ți facă nimic, înseamnă două lucruri: fie acest jandarm e la nivelul personajului Garcea, inventat de grupul umoristic „Vacanța Mare”, fie sînteți mînă-n mînă.

Cum pot SUA și

Uniunea Europeană să dea dovadă de atîta naivitate încît să creadă că pot negocia cu Rusia?

Un proverb românesc spune că „cine fură azi un ou (Crimeea, 2014), mîine va fura un bou (20% din Ucraina în 2022)” și el izvorăște din experiența multimilenară a

unuia dintre cele mai vechi popoare europene: românii.

Strămoșii noștri s-au întîlnit, cu siguranță, de multe ori cu asemenea situații, pe care le-au sintetizat în proverbe și zicători. Statele din Europa centrală și de Est au avertizat de multe ori Vestul asupra a ceea ce pot face rușii, iar Ursula von der Leyen și-a adus aminte de acest lucru abia acum cîteva zile. Dar cam tîrziu.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

e DI to RI a L

motto: ,,Puteți înșela o vreme un întreg popor, puteți înșela mereu o parte a lui, dar nu puteți înșela, tot timpul, tot poporul” – ABRAHAM LINCOLN

Fără îndoială, cel mai toxic, mefitic și păgubos sector al societății românești este clasa politică, și asta nu de ieri, de azi. De peste 200 de ani, ,,România a fost un sat fără cîini,/ Pe care istoria a scăpat-o din mîini” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”). Poetul chiar se întreba: ,,Ce taină ascunzi, ce comori/ Încît fariseii nici azi nu te lasă/ Nici să trăiești, nici să mori/ Nici să se simtă românii acasă?”. Am ajuns să trăim vremuri în care ,,La noi, cine unifică, desparte/ Și cine-ar trebui s-aducă viață/ Aduce-n toate felurile moarte/ Și falși profeți care ne mint în față” (Adrian Păunescu, ,,Țară fără țară”).

Cîndva, Napoleon Bonaparte spunea că ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”, de unde și remarca: ,,Rezultatele votării/ Nu-s defel de pus în glastre:/ Cu-așa capi în fruntea țării/ Vai de capetele noastre!” (Ioan Toderașcu). De fapt, povestea votului trebuia de mult scoasă din discuție, pentru că ea a fost, este și va fi o pură cacialma, for ever, evidențiată sincer și fără echivoc de I.V. Stalin: ,,Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Este așa pentru că la cîrma planetei a ajuns Noua Ordine Mondială, cu ai săi sataniști Rothschid, Bill Gates, Rockefeller, Sörös, Attali, Macron, Biden, Ursula von der Leyen ș.a., care se joacă cu întreaga omenire ca pisica cu șoarecele. Să nu uităm vorbele lui David Rockefeller: ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”, în completarea cărora Jacques Attali a venit cu concluzia: ,,Idioții vor merge singuri la tăiere”. Ce a urmat? Neam pomenit nu doar cu o criză, ci cu mai multe: epidemică, în valuri, economică, energetică, alimentară..., numai că pe ,,idioți” nu i-a găsit acasă – erau la meci sau la pomeni. Amețiți ori anesteziați, toți aceștia nu au ținut cont nici măcar de avertismentele unor oameni lucizi și vizionari, precum Vadim Tudor, care, încă din 2013, trăgea un semnal de alarmă: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” sau, altfel spus: ,,Cumplita zi – ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon./ Alegeți: Întuneric, sau Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon...”.

Și de ce ne va pedepsi Domnul din amvon? Răspunsul e simplu: pentru că ne-am vîndut Diavolului, neavînd nici o reacție atunci cînd semeni de-ai noștri au încercat să ne lumineze mintea.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

Un om, o via Þ ă, o epocă

Pentru o nouă creștinare a poporului român

motto: ,,Religia mea stă în convingerea adîncă despre existența unei Ființe superioare, care S-a descoperit în lume și pe care noi n-o înțelegem” (Albert Einstein)

Forța extraordinară a Creștinismului este cea mai bună dovadă a existenței istorice a lui Isus Christos. Împărăția Lui s-a dovedit mai adevărată și mai longevivă decît toate împărățiile lumii. Nimeni n-a schimbat fața umanității așa cum a făcut-o acest dulgher din Nazareth – nici Alexandru Macedon, nici Iulius Cezar, nici Napoleon Bonaparte, nici celebritățile politice, militare, științifice și culturale ale Secolului XX. Pînă și ateii trebuie să recunoască un adevăr elementar: dacă nu există foarte multe mărturii istorice despre existența lui Isus, în schimb, rodul trecerii Sale prin lume se vede din belșug, fie numai și în milioanele de biserici creștine risipite de-a lungul a 19 secole pe toate meridianele lumii. Umanitatea nu e absurdă, n-ar fi participat niciodată la un miraj colectiv și de o asemenea durată. S-a mai spus asta și îmi face plăcere să o repet: dacă Isus n-ar fi înviat din morți, Creștinismul n-ar fi avut aceeași amploare, s-ar fi menținut în rîndul religiilor obișnuite, sau al doctrinelor filozofice. Nimeni nu învie în religia mozaică, sau în cea musulmană, ori în cea budhistă. Morții cu morții, viii cu viii. Prin Învierea lui Isus, Tatăl Ceresc ne-a dat un semn că moartea nu există și El Își recuperează lumina însămînțată în fiecare dintre oameni. Pentru că fiul dulgherului Iosif era în realitate Fiul lui Dumnezeu, fiind predestinat la jertfă și la absorbția tuturor păcatelor noastre. Încercați să retrageți temele creștine din cultura lumii – întreg eșafodajul s-ar prăbuși și, în orice caz, Renașterea n-ar mai exista. A-i scoate vinovați pe evrei pentru acea crimă abominabilă – care era hotărîtă de vechile profeții și scripturi – ar fi, desigur, prea mult. Într-o carte îmbelșugată de înțelepciune, intitulată „Crucea lui Christos”, predicatorul american John R.W. Stott afirmă: „Această acuzație ce se aduce poporului evreu pentru faptul că L-a crucificat pe Isus este extrem de nepopulară astăzi. Într-adevăr, dacă este

Jaful secolului

(urmare din pag. 21)

Discursul lui Vladimir Putin, din 21 septembrie, a inflamat toată presa occidentală, care s-a grăbit să inflameze opinia publică, anunțînd cu litere de-o șchioapă mobilizarea decretată de președintele rus și amenințările cu lovituri nucleare. Pentru presă, cele mai importante au fost acestea, lăsînd mai la coadă subiectul principal din care derivă de fapt acestea două și toate celelalte: referendumurile de anexare! Încă de la început Vladimir Putin a urmărit alipirea acestor teritorii. Pe 21 februarie, cînd, după declarația de independență a celor două regiuni Donețk și Lugansk, a convocat Consiliul de Securitate ca să le ceară sfatul celor invitați legat de poziția pe care Rusia ar trebui să o adopte cu privire la acest fapt, a avut loc o scenetă bine jucată de șeful Serviciilor Secrete externe, Serghei Narîșkin – întrebat fiind dacă este de acord cu recunoașterea independenței, s-a bîlbîit penibil și a spus că el susține anexarea republicilor mai sus pomenite la teritoriul Rusiei. Putin l-a întrerupt amintindu-i că nu discută despre asta, ci despre recunoașterea independenței și vrea să știe dacă el e de acord sau nu. Narîșkin a zis că este de acord și Putin i-a răspuns „Mulțumesc, stai jos”.

folosită ca o justificare pentru ponegrirea și persecutarea evreilor (așa cum s-a făcut în trecut) sau pentru a încuraja antisemitismul, ea este cu totul lipsită de temei. A evita prejudecățile antisemite nu înseamnă însă a pretinde că evreii au fost nevinovați, ci înseamnă a recunoaște vina lor, cu precizarea că și alții împărtășesc aceeași vină”. (...) Astăzi, a ajuns să ne predice „creștinismul” la televizor însuși capul francmasoneriei din România! Aici, o mare parte din vină o au și slujitorii Bisericii Ortodoxe: paralizați sau timorați de proasta înțelegere a dogmei creștine, ei nu fac nimic pentru adaptarea religiei la necesitățile epocii pe care o trăim, pentru modernizarea ei, pentru sădirea în inima oamenilor a unor practici creștine cotidiene. Cred, oare, preacinstiții noștri ierarhi că prin tropare sau irmoase byzantine (care sînt strălucite, desigur, dar atît de departe de imperativele unei pedagogii zilnice) îi pot întoarce pe oameni la cele sfinte, pot înflăcăra inimile și pot conduce la un mod de viață creștin? Unde sînt predicile inteligente, pilduitoare, care să dea de gîndit omului? Unde sînt parabolele? Unde sînt cîntările creștine, pe care familiile ortodoxe să le intoneze și acasă, și la iarbă verde? Nimic din toate astea! Știu că îmi voi atrage protestele unor slujitori ai bisericii, dar îmi asum toate riscurile. Pe scurt, îndemnul meu este acesta: stimați slujitori ai Ortodoxiei, ieșiți din vitrina muzeului și coborîți în stradă, modernizați-vă, vorbiți pe înțelesul tuturor, atrageți tineretul, declanșați o vastă operațiune de recreștinare a Poporului Român! Pentru că, în imensa noastră majoritate, avem numai impresia că sîntem creștini: ne facem cruce cînd dăm de greu, la examenele vieții, la cutremure sau accidente, vopsim ouă roșii de Paști și împodobim brazi de Crăciun, de cîteva ori pe an mai primim acasă și cîte-un popă, de Bobotează sau de Sfînta Maria Mare, uneori ne ducem și la biserică, să aprindem o lumînare pentru sufletul morților – dar înseamnă oare toate acestea o viață creștină? Cîți dintre noi știu să se roage dimineața și seara, înainte de culcare?

Cîți oare dintre noi deschid zilnic sau, măcar, din cînd în cînd, Biblia? Cîți respectă cu sfințenie cele 10 porunci, care reprezintă cel mai redutabil Cod de Legi al Istoriei

universale? Cîți își propun să facă fapte bune nu numai de ziua lor, sau de sărbătorile calendarului ortodox, ci în fiecare zi, neîntrerupt, fiindcă totul se contabilizează într-un computer divin și numai așa putem supraviețui pe o Planetă atît de imprevizibilă și plină de riscuri? Nu zic că alte culte creștine (evanghelic, luteran, neoprotestant ș.a.) realizează aceste performanțe, dar există indicii că măcar încearcă. Iar fenomenele cumplite pe care le-a generat criza morală în România ultimilor 3 ani sînt infinit mai rare în țări cu o practică religioasă conștientă și continuă, ca Anglia, Spania, Italia, Belgia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia ș.a. Ieșiți din anchilozarea istorică, stimați ierarhi ai glorioasei Biserici Ortodoxe! Nu e totul să trăiți voi în spiritul Bibliei, trebuie să vă asigurați că induceți starea asta de spirit în milioanele de enoriași, mai ales în rîndul tineretului.

Și astfel nu va mai fi posibil să trăim rușinea cea mare de a vedea cum în noaptea cea mai înălțătoare a anului, de Înviere, în văzul și auzul țării întregi, unii semeni rătăciți de-ai noștri să urle înjurături și lozinci politice pe Dealul Mitropoliei și să-și azvîrle cu ouă roșii în cap, rușine care nu s-a petrecut niciodată în Istoria României. Iar Preafericitul Patriarh, în neasemuita sa blîndețe naivă, credea că e vorba de manifestări de bucurie și exuberanță! Să mai pomenim, oare, de scenele de coșmar provocate de niște țigani beți la o biserică din Ploiești, unde au semănat panică aruncînd cu petarde și apoi au provocat o bătaie sîngeroasă? Printr-o creștinare continuă, desigur, va fi cu mult mai puțin probabil ca tații să-și violeze copilele în vîrstă de 6 luni, ori tinerii să violeze și să ucidă bătrîne de 100 de ani.

Nu vă vorbesc din afara Bisericii, eu însumi sînt și mă simt creștin pînă în cea mai adîncă fibră a sufletului, teza mea de licență din 1971 a fost „Sociologia Religiei”, unde protestam pe față împotriva politizării și îndepărtării forțate a oamenilor de biserică. Haideți să găsim, cu toții, calea de urmat. Pentru că așa nu mai merge. Să sperăm că actul înțelept de reintroducere a religiei în școli va da roade, dar asta se va întîmpla peste un număr de ani, necesari ciclului educațional. Am scris toate acestea tocmai pentru că îmi iubesc poporul și respect cu evlavie Biserica Ortodoxă străbună, izvorul spiritualității noastre.

(„Politica”, 24 aprilie 1993)

întoarcă acasă prin România, „ţarul va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române” – Carol I i-a invitat să încerce, spunîndu-le că o să ne batem cu ei.

De ce îi mobilizează încă de pe acum? Fiindcă, pînă pleacă oamenii de acasă, pînă ajung la unitățile militare, pînă se organizează pe grupuri de luptă, pînă își amintesc ce au de făcut și pînă ajung pe front trec niște zile bune, adică exact timpul necesar validării referendumurilor și a hotărîrii, de către Duma de Stat, alipirii noilor teritorii la Federația Rusă. Cînd toate astea se vor termina, acești 300.000 de rezerviști vor fi la frontieră, gata să o apere. Înțelegeți că autocratul Putin e eficient și exact, întocmai ca un ceas elvețian? Înțelegeți că, pentru noi, europenii, acesta reprezintă un pericol, fiindcă conducătorii noștri sînt niște incompetenți care nu au ce căuta în fruntea Uniunii Europene?

Vă amintiți, probabil, că, în 1878, după Războiul ruso-româno-turc, rușii au vrut să ne ia Dobrogea, Insula Șerpilor și Delta Dunării, la schimb cu cele trei județe: Bolgrad, Cahul și Ismail, pe care le ocupaseră înainte de semnarea Tratatului de Pace de la San Stefano, la care noi nu am fost invitați. La acel moment, marile puteri europene – aceleași din prezent – au intervenit promt și au împiedicat războiul ce stătea să înceapă fiindcă, după declarația cancelarului rus Gorceakov – care a spus că, dacă nu le permitem rușilor să se

De la un KGB-ist (cum este Putin) mă așteptam să procedeze mai inteligent; așadar, sînt convins că scopul lui a fost să le transmită liderilor separatiști următorul mesaj: „Stați liniștiți, nu vă lăsăm la ucraineni, ci o să vă luăm la noi”. Acum a venit momentul să-și împlinească promisiunea, veghind, așa cum a spus, ca referendumurile să se desfășoare în bune condiții. Vladimir Putin știe foarte bine că, odată cu alipirea acestor regiuni la Rusia, orice atac asupra lor este considerat, automat, atac asupra țării; drept urmare, președintele va putea utiliza, ca răspuns, orice mijloace, inclusiv cele nucleare. Ca să poată da acest răspuns militar, are nevoie de oameni specializați și antrenați, motiv pentru care cheamă sub arme 300.000 de rezerviști, însă nu orice fel de rezerviști, ci, așa cum spune chiar el: „mai ales cei care au servit în forțele armate, au aptitudini militare și experiență relevantă. Numai ei vor fi supuși conscripției”. Ați înțeles deja că nu are nevoie de bibani, ci de veterani care să știe ce au de făcut.

Ce vor face acum alde Biden și Ursula? Vor accepta jaful secolului sau vor declara război Rusiei trimițînd trupe în Ucraina? Ambele variante sînt posibile, deși, la cum îi văd pe conducătorii noștri, probabil vor alege prima variantă, așa cum au făcut și la invadarea Poloniei de către Hitler în 1939, urmînd să declanșeze războiul la următoarea „operațiune specială” a rușilor. Deocamdată, jaful secolului e în desfășurare și nimeni nu l-a preîntîmpinat. Orice elev de la școala de poliție învață că e mai ușor să previi un furt decît să prinzi hoțul. Vreau să repet ceea ce am mai spus: măsurile contra rușilor trebuiau luate în anul 2014, imediat după anexarea Crimeii. Așa, încercînd să evite războiul general, Vestul a ajuns exact la același rezultat la care ar fi ajuns și dacă nu pompa atîția bani și arme în Ucraina: pierderea teritoriilor Ucrainei. S-a întîmplat asta fiindcă nu sînt profesioniști. Dacă ar fi fost și dacă i-ar considerat în continuare pe ruși principalul lor inamic, ar fi stat cu ochii pe ei ținîndu-și aproape specialiștii care îi cunoșteau pe ruși și puteau să ofere sfaturi cu privire la reacțiile sau planurile acestora. În prezent, orice comentariu este de prisos, fiindcă furtul are loc chiar sub ochii noștri și ai Jandarmului Mondial, care se uită strigînd în gura mare că el nu e de acord, criticîndu-l pe hoț, însă nefăcînd nimic concret ca să-l oprească. O fi vorba de un jandarm incompetent sau de unul corupt, care așteaptă să-și ia partea de la hoț mai tîrziu? Sper, pentru binele nostru, că e vorba de prima variantă, deși, dacă ne gîndim la cine are de cîștigat de pe urma decăderii economiei europene, eu știu ce să zic...

Clasa politică românească, sluga fidelă a mondialiștilor

(urmare din pag. 21)

Oare cine a crezut-o pe Linda Anderson (mai cunoscută cu numele Cisco Wheeler) care, în cartea sa, ,,Formula Iluminaților folosită pentru a crea un sclav controlat mental nedetectabil”, scria: ,,Într-o bună zi, oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale”?

Iată, acum trăim ceea ce s-a scris în acea carte: Ursula von der Leyen, ca o mămică grijulie, ne spune cu ce și de cîte ori să ne vaccinăm, ce gîngănii – lăcuste, gîndaci și viermi – să mîncăm și cîte dușuri să facem pe săptămînă. Mai mult, după ce își încasează salariul lunar de 33.000 de euro, săraca de ea își găsește timp și pentru noi, îndrumîndu-ne (a se citi: ordonîndu-ne) să facem economie la energie, alimente, bani, gaze etc.

Acum, poate veți înțelege, în sfîrșit, de ce ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells, ,,The Open Conspiracy” – 1928). Îl avem ca exemplu pe Iohannis, care nu are nici o treabă cu funcția pe care o ocupă, de președinte al României. El nu este decît o slugă fidelă a mondialiștilor, care l-au îmbrîncit în respectiva funcție cu obligația de a avea o prestație pur decorativă, de unde și porecla cu care s-a procopsit: ,,Dulapul”!

Tot pe acest sistem au ajuns ,,președinți” ai României și Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu, la fel cum s-a format mai toată clasa politică, în care au fost aduși tot felul de neaveniți, pe care ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s spuma țării. Ce rușine!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”. Alegerea lor nu a fost deloc întîmplătoare, Protocoalele de organizare și funcționare ale Noii Ordini Mondiale (NOM) fiind foarte limpezi în această privință. Iată ce se prevede la Punctul 8: ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”. Păi de ce credeți că Ion Iliescu era ținut în lesă cu dosarul Revoluției, Emil Constantinescu cu cazul ,,Țigareta”, Traian Băsescu cu ,,Flota”, iar Iohannis cu dosarul celor șase case și cu speța legată de traficul cu copii?

Mai mult, documentul amintit stipulează că ,,orice membru al Noii Ordini Mondiale care dorește să avanseze către cele mai înalte grade trebuie să renunțe la orice formă de religie” (Jim Mars, ,,Iluminati”) sau, altfel spus, ,,nimeni nu va intra în Noua Ordine

Mondială dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age).

Și încă ceva foarte important. Toți acești sataniști, pramatii și lichele de ultimă speță sînt protejați continuu sub genericul Principiului 3 de organizare și funcționare al NOM, intitulat Scopul sfințește mijloacele, în care se precizează: nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM recurgi la calomnii, otrăviri, asasinate, hoții, sperjur, trădări, rebeliuni etc. Luați ca exemplu cazul Ursulei von de Leyen, care a semnat contractul de achiziție a celor 1,8 miliarde de vaccinuri anti-Covid-19 pentru întreaga Europă, o cantitate ce depășea cu mult nevoile țărilor UE, astfel că, astăzi, mai bine de jumătate dintre aceste doze au expirat. Despre astfel de protecții putem vorbi și în privința unor personaje autohtone - Clotilde Armand (prinsă cu mîinile în sacii de voturi) și Traian Băsescu, cel care a oftat ușurat: ,,Dacă aveam dungile invers, nu mai eram marinar, ci pușcăriaș!”.

Iată de ce ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma cu oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”). Dar cine să ne apere și să rezolve problemele țării, din moment ce ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Priviți-l, de pildă, pe Iohannis, căruia, sanchi, i se rupe sufletul de dragul țării, dar prefăcătoria sa ne-a umplut de dezgust, fiindcă ,,Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot” (Elis Râpeanu).

Și peste toate acestea, avem o mass-media vîndută sataniștilor în proporție de 90-95%, care ne aburește zi de zi cu tot soiuri de știri care servesc drept paravan. Jumătate de an s-a tot vorbit și s-a scris despre războiul din Ucraina, iar în ultimele 12 zile, întreaga planetă a plîns în hohote după regina Marii Britanii, țară succesoare a imperiului care a cucerit cu sabia și tunul 44 de națiuni, pe care le-a colonizat. Pe locul 2, se află Franța, azi a lui Macron, cu 25 de colonii la activ, în decursul istoriei. Așadar, țări numai una și una, care vor binele omenirii, care iubesc pacea și își plîng ,,eroii”, cum ar fi celebrul Napoleon Bonaparte, cel care a tăvălit întreaga Europă cu gîndul de a o avea toată sub cizma sa. Și, pentru că tot am amintit de Regină, să ne destindem puțin, apelînd la bogăția umorului românesc, din care am ales următoarea mostră. Se zice că, în timpul vizitei oficiale a lui Ceaușescu în Marea Britanie, în trăsura care-i plimba prin Londra, se aflau, alături de

Giorgia Meloni a revendicat conducerea viitorului guvern italian

Giorgia Meloni, al cărei partid de dreapta Fraţii Italiei (Fratelli dʼItalia, FDI) s-a clasat pe primul loc la alegerile legislative desfăşurate duminică în Italia, a revendicat conducerea următorului guvern, anunţă AFP. „Italienii au transmis un mesaj clar în favoarea unui guvern de dreapta condus de Fratelli d’Italia”, a spus Meloni într-un scurt discurs în faţa presei la Roma, potrivit Agerpres.

„Vom guverna pentru toţi italienii“

Regină și soțul ei, cuplul Ceaușescu și al lor translator. La un moment dat, calul, lipsit de rușine, a slobozit în aer un vînt destul de sonor. Complet stînjenită, Regina a încercat să formuleze o scuză, zicînd că că așa ceva se poate întîmpla și la case mai mari. Atunci, Ceaușescu l-a întrebat pe translator ce a spus Majestatea Sa și i s-a răspuns că aceasta și-a cerut scuze. Luminat la față, Ceaușescu a replicat, vădit ușurat: ,,Și eu care credeam că a fost calul!”. Aici, se mai poate adăuga și că, la întoarcerea în țară, un jurnalist ar fi întrebat-o pe Elena Ceaușescu ce anume a impresionat-o mai mult la Regina Marii Britanii, răspunsul fiind epocal: ,,M-a impresionat faptul că Regina vorbea foarte bine limba engleză”... Cam ăștia sînt politicienii, de ieri și de azi, pe care nu-i vrem, dar ne sînt băgați pe gît, fără ca noi să reacționăm în vreun fel. Oare cînd vom avea curajul să le spunem în față ce simțim, ce gîndim și ce vrem să facem cu această țară în care ne-am născut și trăim? Avem acest drept, și nu ne oprește nimeni să-i abordăm la modul: ,,Voi, ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,/ Voi, ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,/ Slugi vîndute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,/ Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale,/ Ne-ați vîndut pămînt și codri, toată zestrea milenară,/ Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară./ Cioclilor apocaliptici, plin de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenuncheat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții./ Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stînd în frunte,/ Ce v-ați face voi acuma, cînd poporul sabia-și ascute?” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”). Frați români, treziți-vă! Sîntem în pragul dispariției noastre ca națiune. Cîndva, Mihai Eminescu mai avea o ultimă speranță și-l invoca pe marele voievod: ,,Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (,,Scrisoarea III”). Da, așa trebuia făcut și atunci, și acum, dar Țepeș Vodă nu ne mai poate ajuta cu nimic. Este inadmisibil să mergem ca idioții la tăiere, cum spunea Jacques Attali, fără să ne gîndim la viitorul copiilor și nepoților noștri. Iată de ce am scris aceste rînduri și de ce ,,Vreau ca pana mea, săraca, cîntecul lui Tirteu să fie,/ Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,/ Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU,/ Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui DUMNEZEU” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Așadar, ,,Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!/ Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane./ A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu/ Nu-i este bine poporului meu./ Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (Corneliu Vadim Tudor).

formaţiunii franceze Rassemblement national, Jordan Bardella. Premierul ungar, Viktor Orban, şi omologul său polonez, Mateusz Morawiecki, oile negre ale Bruxellesului, i-au transmis „felicitări” Giorgiei Meloni încă de duminică seară.

Viktor Orban, prin vocea directorului său politic, deputatul Balazs Orban, a adăugat acest mesaj: „Avem nevoie mai mult ca oricînd de prieteni care împărtăşesc o viziune şi o abordare comune faţă de Europa”. Giorgia Meloni „a arătat calea către o Europă mîndră şi liberă a naţiunilor suverane”, a salutat liderul partidului de extremă dreapta spaniol VOX, Santiago Abascal.

Formaţiunea fondată la sfîrşitul lui 2012 de Giorgia Meloni cu disidenţi ai berlusconismului devansează Partidului Democrat (PD, stînga) al lui Enrico Letta, care nu a reuşit să genereze un vot util pentru blocarea dreptei şi coboară sub pragul de 20%, într-un context de participare scăzută (64,07%, faţă de 73,86% în 2018). „Italienii au oferit o lecţie de umilinţă Uniunii Europene care, prin vocea doamnei von der Leyen, a pretins să le dicteze votul”, a notat pe Twitter preşedintele

FDI a obţinut între 22% şi 26% din voturi, în timp ce partenerii săi de coaliţie, Liga de extremă dreapta a lui Matteo Salvini şi partidul conservator Forza Italia al lui Silvio Berlusconi, au cîştigat între 8,5% şi 12,5%, respectiv între 6 şi 8% din voturi, potrivit sondajului institutului Opinio realizat pentru televiziunea naţională Rai. „Italienii au transmis un mesaj clar în favoarea unui guvern de dreapta condus de Fraţii Italiei”, a reacţionat Giorgia Meloni, afirmîndu-şi astfel ambiţia de a deveni prim-ministru. Coaliţia pe care o formează împreună cu celălalt partid eurosceptic de dreapta, Liga lui Matteo Salvini, şi cu Forza Italia, partidul conservator al lui Silvio Berlusconi, urmează să cîştige aproximativ 43% din voturi, ceea ce îi garantează majoritatea absolută a mandatelor, atît în Camera Deputaţilor, cît şi în Senat.

Pentru Giorgia Meloni, „provocarea va fi săşi transforme succesul electoral într-un leadership guvernamental care să poată dura, aceasta este marea necunoscută”, a estimat duminică seară Lorenzo De Sio, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Luiss din Roma. Giorgia Meloni, fără experienţă guvernamentală în afară de o scurtă perioadă la ministerul pentru tineret (2008-2011), va avea multe de făcut în gestionarea aliaţilor ei obositori şi mult mai experimentaţi: Silvio Berlusconi a fost şef de guvern de mai multe ori, iar Matteo Salvini, ministru de interne şi viceprimministru.

po L i T ică G eopo L i T ică

Propunere de pace

(urmare din pag. 21)

În general, toate informațiile sînt furnizate în mod corespunzător cu hyperlinkuri către surse media cunoscute. Pe scurt, vorbim despre un blog credibil, care în ultimii cinci ani de activitate nu a greșit în nici una din analizele efectuate sau în știrile transmise. Am regăsit pe blog o postare legată de o propunere de pace vizavi de războiul din Ucraina, care a fost adresată de către „o sursă vest-europeană ce dorește să rămînă anonimă”, după cum sîntem atenționați de la început. Motivul pentru care a fost trimisă această propunere de tratat de pace a fost acela că, dacă ne dorim ca războiul din Ucraina să se termine, atunci trebuie să începem discuțiile de undeva, fiindcă altfel vor fi doar vorbe aruncate degeaba.

O să vă prezint, în cele ce urmează, textul integral al documentului comentîndu-l și atenționîndu-vă, încă o dată, că ceea ce veți citi nu este rezultatul unor negocieri de pace finalizate, ci reprezintă propuneri de la care să înceapă aceste negocieri de pace. No, hai să vedem ce zice sursa necunoscută din Europa de Vest.

„Introducere:

Nimeni nu știe unde se va termina acest război. Singurul lucru sigur este că riscul Armaghedonului nuclear pentru umanitate a crescut dramatic și asta este o nebunie. În acest moment, nici o parte nu pare să fie interesată să pună capăt conflictului în mod pașnic. Oricît de mică ar fi perspectiva soluționării acestui conflict și oricît de iluzorie ar fi percepută, merită să discutăm despre planuri vizionare asupra cărora oamenii rezonabili ar putea fi de acord. Aceasta este o perspectivă prietenoasă cu Rusia. Oamenii spălați pe creier de propaganda occidentală vor putea greu să o digere. Prin urmare, obiectivul nu este acela de a promova expresii precum «integritatea teritorială» sau «apărarea libertății noastre», ci de a ne concentra pe ceea ce este mai bun pentru viața oamenilor, pe baza principiilor umanitare și a disponibilității pentru reconciliere. O astfel de pace va avea nevoie de mediere internațională. Deoarece organizații precum ONU și

OSCE sînt dominate de Vest, trebuie făcută o alegere echilibrată a țărilor care și-au păstrat un statut neutru și nu au nici un interes în continuarea războiului. Exemple: Turcia, Portugalia, Italia, Austria, Elveția, Ungaria, India, China, Brazilia, Argentina, Mexic. Acestea vor fi numite «țări de pace» în cele ce urmează. Iată cum ar putea arăta o schiță a unui acord:

I. Armate: 1. Încetarea generală a focului.

2. Soldații țărilor de pace sînt dislocați în prima linie după ce se primesc garanțiile părților în conflict că nu-i vor ataca.

3. Armele grele sînt retrase la o distanță de 30 km de linia frontului.

4. Indiferent de detalii, obiectivele generale sînt transparența procesului de pace și împiedicarea declanșării ostilităților spontane.

5. Țările de pace controlează acordul de încetare a focului. Trădarea persoanelor în favoarea uneia dintre părțile în conflict trebuie pedepsită aspru.

6. Părțile aflate în conflict se angajează să dezvăluie identitatea unităților sau a persoanelor care încalcă acordul de încetare a focului.

Notă: În primul rînd, propunerea nu mi se pare fezabilă absolut deloc pentru simplul motiv că niciodată SUA și aliații săi nu vor accepta ca pacea să fie împărțită de niște țări de rangul II. Propunerea referitoare la armate e una firească și necesară în același timp pentru a putea pregăti cum se cuvine discuțiile de pace. Totuși, greu de crezut că se va ajunge ușor la așa ceva, mai ales, că, așa cum recunoaște și autorul documentului, nici una din părți nu pare interesată de semnarea unui acord de pace.

II. Teritoriu:

2. Republicile Donbass și Lugansk sînt recunoscute, dar trebuie să cedeze o parte din suveranitatea lor unei administrații internaționale conduse de țările păcii. Ele trebuie demilitarizate.

3. Regiunile Herson și Zaporizhzhia se află sub suveranitatea și administrarea țărilor de pace timp de doi ani și devin demilitarizate.

4. După doi ani, se organizează un referendum pentru a decide dacă Donețk, Lugansk, Herson și Zaporizhzhia (fiecare pentru propriile lor) devin independente sau rămîn parte a Ucrainei. Independența implică dreptul de a deveni mai tîrziu parte a Federației Ruse. Referendumul anonim este organizat de țările păcii. Pentru decizie este necesară o majoritate de 60%, altfel referendumul trebuie repetat. După referendum, există o perioadă de tranziție în care oamenilor li se garantează o compensație echitabilă pentru bunurile abandonate.

5. Regiunile Cernăuv, Sumi, Harkov, Dnjepropetrowsk, Nikolaev și Odessa devin demilitarizate.

Notă: Comentînd, aș spune că, niciodată în viața asta, pe Zelenski nu-l va convinge cineva să renunțe la Crimeea. Obliga, poate, dar convinge sigur nu. Dacă e să judecăm din punct de vedere al dreptului internațional, ceea ce face Rusia este o agresiune neprovocată de Ucraina și, prin urmare, un act de război unilateral, iar Ucraina are tot dreptul să-și revendice teritoriile ocupate de ruși. Dacă, însă, ne uităm la planul general și la cauzele mai profunde care au dus la această situație, vom vedea că Ucraina este doar un teatru de război și nimic altceva, fiindcă înfruntarea e de fapt între Occidentul condus de SUA și Rusia. Ideea de a demilitariza regiunile ocupate de Rusia în acest moment și a le lua sub controlul unei administrații conduse de țările de pace e una foarte bună, deși am rezerve în a crede că rușii, după ce au pierdut atîta material și oameni, vor aștepta încă doi ani, timp în care vor depune eforturi pentru a se asigura că referendumurile le vor fi favorabile, pentru că, așa cum vă imaginați, nici Ucraina și aliații ei vestici nu vor sta cu mîinile în sîn.

III. Politică:

1. Rusia recunoaște încălcarea dreptului internațional în 2022, NATO și UE își recunosc responsabilitatea pentru declanșarea actualului prin atitudinea avută față de Rusia după ocuparea Crimeii din 2014.

2. Ucraina poate deveni politic membru NATO, dar nici trupe străine și nici sisteme de rachete nu pot fi dislocate pe teritoriul său. Ucraina poate deveni membră a UE.

3. Constituția Ucrainei trebuie să garanteze drepturi egale tuturor etniilor. Rusa trebuie să devină o limbă oficială.

4. Toți deținuții politici trebuie să fie eliberați, toate partidele interzise din 2014 trebuie permise, toate massmedia închise din 2014 trebuie să redevină legale. Toate legile privind «colaborarea cu ocupanții» trebuie desființate.

5. Extremismul și promovarea conflictelor etnice trebuie pedepsite prin lege.

6. Ucraina trebuie să tolereze accesul și controlul reglementărilor de mai sus de către țările de pace.

asta există doar opinia lor și cea greșită. Dacă Ucraina devine membru NATO fără să primească trupe străine pe teritoriul său, atunci care e ideea? Scopul principal tocmai ăsta era: să poată fi amplasate pe teritoriul său rachete NATO care să poată ținti Moscova. Păi de ce a început Putin operațiunea specială? Tocmai pentru a nu permite așa ceva. Cît despre drepturile omului, ale presei etc., hai să zicem că s-ar putea realiza, cel puțin pentru o vreme.

IV. Economie:

1. Rusia plătește o despăgubire semnificativă pentru victimele civile, cum ar fi 100.000 de euro pentru fiecare victimă documentată, sumă distribuită pe o perioadă de 5-10 ani.

2. Rusia plătește pentru clădirile și infrastructura civile avariate o sumă de 100 de miliarde de euro, repartizată pe 10 ani.

Notă: Aceasta nu este pentru a ignora victimele civile din Rusia sau Donbass, ci o consecință a realităților economice.

3. NATO/ UE și țările aliate ridică toate sancțiunile împotriva Rusiei. Rusia se angajează să respecte obligațiile de dinainte de război.

Notă: Hai să zicem că Rusia e de acord să plătească despăgubiri de război, doar că e un mic detaliu de observat: despăgubiri de război plătesc doar țările învinse, or nu cred că Rusia va accepta statutul acesta la vreo conferință de pace. Cît despre ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei de către UE, eu știu ce să zic? După tot discursul acela referitor la desprinderea din dependența energetică de Rusia a o lua acum de la capăt dă prost în fața electoratului.

V. societatea:

1. Rusia, Ucraina și NATO regretă oficial victimele din 2014.

2. Amnistia în Ucraina și Rusia pentru toate infracțiunile non-violente, infracțiuni cu privire la conflict.

3. Crimele de război ale indivizilor sînt aduse la o instanță formată din judecători ai țărilor de pace. Părțile implicate în conflict își cedează dreptul de urmărire penală și se angajează să colaboreze la investigații.

4. Toate restricțiile privind mass-media sînt ridicate în Rusia, Ucraina și UE.

5. Un site comun de doliu pe internet este creat pentru toate victimele războiului, pentru a documenta ororile războiului în spiritul reconcilierii.

6. O comisie de istorici și oameni de știință care lucrează la toate evenimentele controversate din ultimele decenii, cum ar fi MH 17, Skripal etc. (Lista nu este completă!) Se va organiza o conferință anuală, cu acces deschis pentru oricine este interesat. Toate guvernele se angajează să dezvăluie informații relevante. Obiectivul este de a permite opiniile divergente în timp ce urmează o abordare bazată pe dovezi.

7. Se înființează un forum internațional de discuții politice, asemănător talk-show-urilor, cu traduceri automate și streaming video. Toate țările se angajează să trimită oficiali de rang înalt și să garanteze accesul jurnaliştilor.

8. Toate părțile se angajează în dialogul intercultural. Toate restricțiile de călătorie sînt ridicate, vizele electronice pentru turiști ar trebui eliberate cu un preaviz scurt.

9. O comisie permanentă care implică țări de pace poate propune amendamente la acest tratat.

Se semnează de către: Rusia, Ucraina, toți membrii NATO, membrii UE, țările păcii”.

În finalul documentului, ni se mai spune că: „Avînd în vedere starea guvernelor occidentale, nu îmi fac iluzii că sînt vreun pic interesate de implementarea unui astfel de plan. Discuția publică despre o soluție pașnică trebuie totuși să înceapă”.

1. Deoarece s-a stabilit prin referendum alipirea Crimeii la Rusia, acesta e un fapt intangibil și care nu face obiectul negocierilor de pace. Prin urmare, Crimeea rămîne rusă.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

7. Negocierile privind controlul armelor sînt reluate.

Notă: Acesta e un capitol care mi se pare cel puțin fantezist, fiindcă nu te poți aștepta ca NATO și UE să-și recunoască vreo vină atîta timp cît, pentru ele, pe lumea

Da, discuția publică despre o astfel de soluție pașnică trebuie să înceapă. Așa cum am sugerat în articolul meu din „Tribunul”, intitulat „O reuniune extrem de importantă”, întîlnirea din Bali a G-20 poate fi o primă ocazie de a iniția discuțiile despre pace.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.