România Mare, nr. 1660

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Noi sîntem ceea ce facem sau ceea ce spunem? Aceasta-i întrebarea.

CornELIU VADIm TUDor

De ce-ți e frică nu scapi!

În cartea „marea resetare”

Klaus Schwab scria despre naționalismul agresiv care va înlocui ordinea și cooperarea în era post Covid. Reieșea teama omului de afaceri față de mișcările naționale care puneau în pericol construcția la care el muncește cu atîta osteneală de multă vreme.

Naționalismul îți conferă o identitate națională, un trecut și îți proiectează viitorul așa cum ți-l dorești tu. Naționalismulliberal de tip incluziv, teoretizat în ultimii ani de profesori universitari din Israel, Suedia și Spania, este unul și mai periculos, pentru că îmbină politicile economice liberale cu protecția națiunii formată din totalitatea cetățenilor unei țări, fie ei români sadea, fie imigranți care au adoptat limba română și care se integrează în sis-

temul nostru de valori. Toți acești intitulați progresiști se revendică, vrînd nevrînd, de la nepieritorul Cațavencu, avînd toate caracteristicile cu care l-a înzestrat creatorul său, nenea Iancu Caragiale: demagog, viclean, oportunist, mincinos, iresponsabil. Toți sînt foarte curajoși atunci cînd sînt „în gașcă” și cînd au puterea, pe care uită că noi le-am dat-o, au gura mare și dau mult din ea, dar sînt la fel de lași ca o hienă în fața unui leu atunci cînd se ciocnesc de oameni cu argumente și poziție verticală. Băieții aștia sînt modelul perfect al omului nou pe care și-l doresc cei care-i conduc, anume Ursula, Macron, Trudeau, Rutte și, desigur, Schwab. (continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

Regina și fariseii îndoliați

Argument

Scriu aceste rînduri la o săptămînă de la înmormîntarea reginei Elisabeta a II-a. Deși nu sînt un regalist – republica este, după părerea mea (în context cu dezvoltarea generală a istoriei), sistemul politic și social care poate asigura dezvoltarea unei societăți echilibrate, fără poli de putere cu „pretenții” divine – am fost conectat, timp de 10 zile, la nebunia generală care a cuprins Mapamondul. Am fost martorii unor desfășurări de forțe mediatice aproape fără precedent în arealul evenimentelor monarhice similare, întrucît demonstrația de adulație, cred, a tuturor faraonilor egipteni, luați

la un loc, nu a atins magnitudinea înregistrată la moartea reginei Elisabeta a II-a. Desigur, nu toată vînzoleala internațională a constituit o fațadă a adulației umane față de capul încoronat, dispărut, așa cum s-a putut vedea cu ochiul liber, o bună parte a mișcărilor stradale au avut conturul unor circumstanțe cu caracter emoțional, profunzimea „suferinței” în masă fiind mai mult de ordinul din sfera ricoșeului decît din atașamentul față de persoana în cauză. La urma urmei, pînă la un punct – în ceea ce ne privește pe noi, românii, a fost ceva firesc și uman – i-am înțeles pe britanicii care și-au plîns regina – cel mai longeviv monarh al coroanei britanice (70 de ani de domnie).

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Nu pot altfel

Nu mai am, prieteni, ce să vă ofer Rînd pe rînd, ca laşii, m-aţi trădat cu toţii Am rămas mai singur ca Icar pe cer

Să-mi urmez destinul, să mă lupt cu hoţii.

Ani şi ani de zile n-aveam loc de voi

Mi-aţi mîncat din palmă, îmi dormeaţi la uşă

Eraţi neica-nimeni, muşte de gunoi Incolori ca urna goală de cenuşă.

Eu v-am luat sub braţul meu ocrotitor

Eu v-am pus pe liste, eu am pus ştampila Eram zeul vostru binefăcător

Iar apoi, trădarea… Dumnezeu cu mila…

Nu sînt eu de vină că se fură tot Inclusiv alegeri (de nu s-ar mai face!)

Eu i-am dat Mafiei, zilnic, peste bot Iar în vremea asta voi cădeaţi la pace.

Singur mi-am dus crucea, ca Isus Christos Chiar şi azi fac slalom greu printre procese

Dar n-am pus o clipă Tricolorul jos

N-am intrat în nici un joc de interese.

Numai eu ştiu, Doamne, cît am pătimit

Dar nu se termină nici acum calvarul.

Totuşi, este bine că ne-am lămurit: Voi aţi luat caimacul, eu am luat amarul.

Îmi asum destinul, nu regret nimic Parcă sînt fraţi gemeni toţi sacrificaţii „Nu pot altfel!” – iată, pot şi eu să zic Precum Martin Luther, ce-a sfidat prelaţii.

Da, sînt uraganul cel devastator!

Da, ard putregaiul speciei umane!

Parcă oşti de îngeri albi mă poartă-n zbor Şi îmi plec genunchii numai la icoane.

Dacă e nevoie, şi din bici pleznesc

Precum a făcut-o chiar Mîntuitorul Lupta, pentru mine, e ceva firesc

De-asta mă iubeşte tot mai mult poporul.

Lumea mă priveşte ca pe-un salvator

Eu cămaşa morţii, vai, am îmbrăcat-o!

Fă posibil, Doamne, ca acest popor

Să nu cadă jertfă pe altarul NATO.

Ţara noastră pierde şi acest război

Ce capitulare grea şi ruşinoasă!

Parcă bate ceasul Zilei de Apoi

Antichrist dă buzna peste noi în casă.

Toată lumea tace. Nu-i nici un ecou. Numai eu trag, zilnic, clopotul cel mare. „Somnul cel de moarte” i-a cuprins din nou

Pe românii noştri fără apărare.

Atmosferă sumbră… Mulţi se sinucid Unii fug din ţară, sau fac cozi la moaşte. Interlopii spurcă fiece partid Simt că un dezastru şi mai rău ne paşte.

Lupt pe două fronturi: cu mai vechi duşmani

Dar şi cu ingraţii ce mi-au stat alături. Ei îşi vînd şi morţii pentr-un pumn de bani. Şi să nu-i faci ţăndări? Şi să nu îi mături?

CornELIU VADIm TUDor

„La poale de codru des“, tablou de Anca Bulgaru

De ieri, de azi  De ieri, de azi

O lume care merge anapoda (cu umor despre crizele de ieri ºi de azi)

motto: „Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent leavem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate” (Mihai Eminescu – „Glossă”)

Criza economică mondială datorată pandemiei de Covid-19 este dublată acum de efectele devastatoare ale războiului din Ucraina. De multe decenii nu a mai fost atîta incertitudine pe plan internațional. Inflație, stagnare economică, criză energetică și alimentară sînt cuvintele auzite tot mai des. Experții de azi afirmă că sîntem de abia la începutul crizei și că perspectivele sînt dintre cele mai sumbre. Deși se spune că „este o greșeală să descrii furtuna din vîrtejul ei”, ajutat de un amuzant dialog de ieri „asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv”, citit în revista „Realitatea ilustrată” (numărul din 1 iunie 1933), vă propunem să încercăm să ne lămurim de ce crizele se succed periodic în „lumea noastră anapoda”.

Dialog asupra situaþiei mondiale, între un tatã înþelept ºi un fiu naiv

„- Nu pricepi cum s-a născut criza? Dar e foarte simplu, fiule. Ogoarele pămîntului au produs prea multe grîne, industriile prea multe fabricate, s-au inventat prea multe mașini... Atîtea și atîtea lucruri, care ne-au nenorocit. Înțelegi?

- Nu înțeleg nimic. Eu credeam, dimpotrivă, că dacă există atît de multe bunuri pe pămînt, toată lumea ar trebui să fie fericită.

- Nu uita, însă, că prețurile mărfurilor au scăzut enorm, ceea ce ne-a dus la o criză generală.

- Dar asta nu e deloc un motiv de criză. Înțeleg ca oamenii să se plîngă că prețurile sînt prea scumpe. Ar trebui să fie însă încîntați cînd aceste prețuri se ieftinesc.

- Nu e așa. Mașinile noastre sînt atît de perfecționate, încît avem din ce în ce mai puțină nevoie de mînă de lucru omenească. Din cauza aceasta, lucrătorul nu mai cîștigă, nu mai poate să cumpere mărfuri și iată că nu se mai pot desface produsele fabricilor.

- Atunci de ce se mai fabrică mărfuri?

- Sîntem foarte economi și, economisind, strîngem averi, cu care clădim uzine, din ce în ce mai numeroase și mai perfecționate. Cu cît sînt mai perfecționate, cu atît ele întrebuințează mai puțin mîna de lucru și dau o producție mai mare. Aceste produse invadează piețele și iată cum mașinile creează șomajul. Investim atîția bani în fabricație încît consumatorul nu mai are cu ce să cumpere obiectele fabricate.

- Doamne, Dumnezeule! Și nimeni nu știe ce e de făcut?

- Unii economiști, care și-au dat seama de ceea ce se petrece, au cam prevăzut cele ce se întîmplă. Dar oamenii ăștia nu sînt decît teoreticieni, care țin conferințe și scriu cărți. Oamenii practici care conduc afacerile n-au nevoie de această știință academică. În schimb, cunosc valorea gărgărițelor.

- Gărgărițelor?

- Da, gărgărițele, un soi de gîndaci care ne prind foarte bine în criza de astăzi. Sînt niște insecte care mănîncă recoltele de bumbac și împiedică astfel să scadă prețul bumbacului. Fără ajutorul lor, am fi amenințați să avem recolte prea bogate, ceea ce ar atrage o ruină generală.

- Și se păstrează în acest scop stocuri de gărgărițe?

- În orice caz ne ferim de-a le stîrpi.

- Păcat că fabricile nu pot să fie și ele mîncate de gărgărițe!

- Nu, pentru fabrici avem un alt leac: tarifele vamale protecționiste.

- A, înțeleg! Aceste tarife vamale ne ajută să vindem produsele fabricilor?

- Da, de unde! Tarifele vamale împiedică comerțul, închizînd piețele de desfacere. Închidem piața noastră ca să ne apărăm împotriva unei alte țări, care ne-ar

închide și ea piața ei pentru produsele noastre. După cum vezi, toate țările caută un bun echilibru comercial, adică se străduiesc să vîndă mai mult decît cumpără. Fiecare vrea să cumpere de la alții cît mai puțin posibil și să le vîndă cît mai mult posibil.

- Bine, dar ceea ce vinde o țară, trebuie să cumpere o alta. Nu-i așa?

- Da, desigur.

- Atunci cum se poate în același timp să vinzi mai mult și să cumperi mai puțin?

- E drept că lucrul e imposibil. Și atunci țările se ruinează unele pe altele și fac tot ce le stă în putință ca să-și mărească suferințele.

- Dar de ce nu încearcă să se ajute unele pe altele?

- Tocmai asta nu o vor cu nici un preț. Fiecare țară ar vrea să se descurce fără ajutorul celorlalte. Fiecare națiune vrea să trăiască numai prin ea însăși, pentru că, în caz de război, națiunea care poate trăi cu minimum de import este cea mai avantajată.

- Sper că nu există nici o primejdie de război.

- Avem multe pacte care ne garantează pacea. Convenția Societății Națiunilor, pactul din Locarno, pactul Kellog precum și nenumărate alte tratate de arbitraj.

- Atunci cu atît mai bine. Vasăzică nimeni nu se mai teme de război și toată lumea se poate dezarma.

- Dimpotrivă, toată lumea se teme de război și se înarmează. Astăzi popoarele au efective de război cu mult mai mari decît la începutul războiului mondial.

- Ciudat! Nu mă pot dumiri deloc...

- Lucrul e foarte firesc! Nimeni nu are încredere în tratatele și pactele încheiate. Fiecare țară știe că ea nu le va călca, dar nimeni nu e sigur de vecinul său.

- Atunci la ce mai servesc tratatele?

- Trebuie să-ți spun povestea reparațiilor, ca să-ți dai seama de toate aceste ciudățenii. Știi că nemții erau obligați, prin tratatul de pace, să reconstruiască tot ceea ce au distrus în timpul războiului. Aceasta pentru că au ieșit învinși din război...

- Și atunci au trimis lucrători și materiale ca să repare pagubele ce le-au pricinuit?

- Nu vorbi copilării, fiule. Așa ceva ar fi fost inadmisibil. Dacă ar fi procedat în chipul acesta, antreprenorii și lucrătorii francezi n-ar fi avut de lucru.

- Și atunci nemții au trimis bani pentru aceste lucrări de reparație?

- Lucrul era imposibil. În primul rînd, pentru că nu erau destul de bogați. Și apoi, chiar dac-ar fi avut aur, tot n-ar fi putut să-l dea fără să-și devalorizeze moneda. Singura posibilitate ce exista pentru ei era să plătească în mărfuri. Dar creditorii nu voiau mărfuri germane. De aceea au supus aceste mărfuri la taxe vamale.

- Și ce-au făcut creditorii atunci ca să fie plătiți?

- Au împrumutat bani nemților, pentru ca aceștia să le poată plăti. Nemții au dobîndit astfel atîtea capitaluri, încît au putut construi uzine din ce în ce mai moderne și mai productive. Au făcut și ei ceea ce a făcut toată lumea. Uzinele lor au produs mărfuri din ce în ce mai multe cu lucrători din ce în ce mai puțini. Bineînțeles, acum nemți nu mai pot plăti.

- De ce nu, dacă au capitaluri?

- Tocmai de aceea. Germania s-a împrumutat atîta, pînă a dat faliment. Are uzine atît de perfecționate și

lucrători atît de iscusiți, încît astăzi este pierdută și poporul ei se găsește în mizerie.

- Și Germania are o industrie dezvoltată?

- Desigur, și chiar foarte dezvoltată.

- Dacă reparațiile n-au dat rezultate bune, de ce n-au fost suprimate?

- Lucrul e imposibil. Pentru că Franța nu vrea și apoi aliații trebuie să fie plătiți de Germania, ca să poată plăti și ei, la rîndul lor, datoriile către America. E drept că aceste datorii ar putea fi plătite și ele din produsul vînzării mărfurilor. Dar și America a instituit tarife vamale foarte ridicate, pentru a stăvili cantitatea de mărfuri ce-o primește.

- Atunci cum vor fi plătite datoriile?

- Nimeni nu speră că ele vor fi plătite. Totuși, trebuie să procedăm ca și cum am spera s-o putem face. Neplăcut este însă faptul că de la un an la altul se tot schimbă cifra datoriilor, așa că debitorii trebuie să plătească acum nu ceea ce au împrumutat odată, ci mult mai mult.

- Cum se explică asta?

- Datoriile trebuiesc plătite în aur și valoarea aurului se schimbă mereu. În realitate, debitorii au primit nu aur, ci mărfuri, al căror preț era pe atunci foarte ridicat. Și acum nu-și plătesc datoriile lor în aur, ci tot în mărfuri. Între timp însă, prețul mărfurilor a scăzut, așa că debitorii sînt siliți să plătească cam cu 50 la sută mai mult decît au împrumutat.

- Și Americii îi convine această situație?

- Ba deloc. Căci nici America nu poate să-și vîndă produsele și așa se prelungește criza.

- Și de ce s-a permis ca cifra datoriilor să fie schimbată?

- Nimeni – în afară doar de cîțiva simpli teoreticieni – n-a bănuit o asemenea schimbare, pînă în ziua cînd a avut loc. În momentul stabilirii planului Dawes (notă: Planul Dawes, semnat în 1924, a fost un plan care stabilea modul în care urma ca Germania să plătească despăgubirile de război, după Primul Război Mondial; planul a fost întocmit de un comitet de experți prezidat de Charles Dawes; în anul 1929 a fost înlocuit cu un plan mult mai îngăduitor cu Germania, Planul Young), un domn cu o înfățișare academică a introdus o clauză care impunea revizuirea plăților în cazul cînd valoarea aurului ar suferi o variație de peste 10%. Lucrul a fost considerat ca un capriciu fără importanță și clauza a fost introdusă. Cînd planul Dawes a fost înlocuit prin planul Young, această clauză a fost omisă, în parte din pricina faptului că planul Young acoperea plata datoriilor către America, care n-avea nevoie de această garanție.

- De ce țin francezii la reparații?

- Ei susțin că un contract este sfînt și că trebuie executat.

- Și datoriile către America sînt și ele sfinte?

- Da, pentru America. Franța vrea să împiedece Germania să redevie puternică, pentru că atunci Germania ar putea să ceară revizuirea tratatelor.

- Și ce spun nemții de toate astea?

- Spun că le-ar plăcea să ajungă iar puternici, ca să poată revizui tratatele și cer Franței să binevoiască să se dezarmeze și să devie mai slabă, spre a face posibilă această revizuire.

- Dar englezii ce vor?

- Vor ca germanii să devie destul de tari ca să-și plătească datoriile către bancherii englezi și să cumpere mărfuri britanice. Dar nu vor nici să jignească Franța, pentru că Franța e puternică.

- Vasăzică, nimeni nu poate face ceva ca sămbunătățească situația generală?

- În orice caz, nimeni n-a făcut ceva efectiv în această privință.

- Totuși, ar trebui să se facă ceva!

- S-au propus pînă acum vreo cîteva zeci de mii de soluții ca să ieșim din impas. Dar doctorii nu se înțeleg între ei asupra cauzelor bolii și mai puțin încă asupra leacurilor. De aceea cred că o să mai ție încă mult aceste consultații...

- Numai de n-ar muri bolnavul pînă atunci!...”. Sursa: Art. „O lume care merge anapoda. Dialog asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv”, 1 iunie 1933

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poetă și soră

Pentru românii care încă mai cred în idealurile țării noastre și în viitorul neamului românesc de pe ambele maluri ale Prutului, creația poetei Veronica Pârlea-Conovali este ca o cișmea cu apă răcoroasă, aflată la întretăiere de drumuri, pentru drumeții însetați în plină arșiță a verii. Pentru că domnia sa scrie versuri pe-ndelete și pe înțelesul tuturor, pentru neamul din care își trage rădăcinile, cu credința nestrămutată în izbînda unirii și a unui trai mai bun. Poeziile sale sînt sincere și, în ele, se simte vocația poetului binecuvîntat de Dumnezeu. Regăsim în poemele autoarei gînduri pioase pentru înaintași și îndemn la construire de lucruri frumoase și trainice pe acest pămînt. În inima sa mocnesc tăciunii

eliberării, iar versurile poetei sînt scrise parcă în nopți de lună nouă, cu arcușul lunecînd pe corzi aprinse de iarbă verde, pentru vindecarea rănilor din sufletul strămoșilor, pricinuite, mai ales, de lătratul mitralierelor cu foc încrucișat. Poeta le închină înaintașilor adevărate ode de recunoștință, împletite din faguri de iubire cu miez de miere albă, pentru ca tinerii noștri să cunoască istoria românilor și pe cei ce au făurit-o cu jertfă și dureri neostoite. Și o face cu mare grijă, prin prisma prezentului, gîndind la viitorul acestor meleaguri.

Veronica Pârlea-Conovali scrie despre toate astea nu de pe poziția sa de profesor de istorie, ci din spirit patriotic, din suferința sufletului ei. Sub condeiul său parcă ar melodia glasul Prutului, Siretului, Dunării, fiecare avînd, de-a lungul vremurilor, un rol fundamental în construirea identității noastre de neam. În crezul artistic al poetei, metafora ține de slăbiciunile sentimentalismului ei

Din Bucure ş tii de altădată

Pitulicea ţiganca şi Chera Anastasia, primele doftorese din Bucureşti

Se întîmpla pe vremea în care nosocomiala nu mergea în două picioare prin mahalalele Bucureștilor, întrucît ea se naște în spitale, iar spitale, pe atunci, orașul n-avea de unde, deși poate că ar fi vrut. Pentru „dinți stricați”, doftoresele ca „Pitulicea țiganca, roaba Văcăreștilor” și Chera Anastasia băgau în găurica formată de carie tămîie, tutun sau usturoi pisat.

Mic dicţionar medical de altădată

Bolile inimii se numeau „sgîrciu la inimă”, „ruptoarea” era denumirea vizuală pentru diaree. Se vindeca binișor cu rachiu și ceai din frunze de stejar. „Trasul mușchilor de la șale” era masajul, „aprinderea la plămîni” desemna pneumonia, „aprinderea la stomac sau la rînză” se trata cu rachiu de arici și piatră vînătă dizolvată în rachiu. „Albeața la ochiu” era cataracta, iar „curgerea urechii”, nimic altceva decît otita. Rîia se numea simplu „mîncărime”. „Blîndele” erau urticaria, iar „gălbinarea”, icterul. „Bubele dulci” treceau cu o alifie de mazăre zdrobită sau cu gîndaci pisați. Anumiți gîndaci, nu ăia de bucătărie, că bucătăria modernă, cu gresie, faianță și gîndaci, încă nu apăruse în orașul tuturor bucuriilor, București.

„Nu știu dacă strămoașa noastră, Eva, a pus vreodată lui Cain sau lui Abel, cînd erau mai mici, vreo cataplasmă de molotru, dar din timpurile cele mai vechi ale Romei republicane babele și știința lor au fost totdeauna la mare cinste și mare întrebuințare”, spune G.I Ionnescu-Gion, în „Istoria Bucureștilor”.

Ce este „molotru”? Am căutat pe internet și-am aflat: „molotru” e leac de la Isus lăsat. O plantă erbacee cu flori albastre și cu fructul în formă de păstaie, bună la tot felul de „boale”. Poartă denumirea științifică de „trigonella besseriana” și făcea minuni în mahalale. Of, Doamne, și iar of, că nu se mai face besseriană ca pe vremuri în capitala noastră europeană.

Să ne gîndim, totuși, că Bucureștii au pătimit de ciumă, de holeră și de febra tifoidă, nu ca azi cînd avem boli moderne, dureri de spate de la statul pe scaun la birou, alergii de la acarieni, spurcata ambrozie care dă rinite și conjuctivite. Avem BPOC și astm bronșic de la poluare. Poluare de la materialele de construcție,

de la odorizantele de cameră, de la substanțele de dezinsecție și curățenie. Avem obezitate abdominală, crește glicemia de la abundență, de la alimentele modificate genetic pe care le plătim cu cardul, mulțumiți și voioși să ne îndopăm.

firesc față de părinți, de prieteni și colegi de breaslă, de români în general. În viziunea ei artistică, toți aceștia, așezați într-o cingătoare de maci în floare, alcătuiesc inima poporului român de dincolo și de dincoace de Prut, din care și ea descinde, ca fiică a Basarabiei, purtînd în sine plinul spiritual și sentimental al unei românce adevărate, păstrătoare a limbii române și a obiceiurilor noastre. Indiscutabil, versurile poetei Veronica PârleaConovali, de o largă respirație patriotică, luminează duios lirica feminină din Basarabia, înscriindu-se, prin temele pe care aceasta le trece prin sita rafinamentului său liric, în galeria marilor poeți de dinaintea sa, precum Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicole Dabija și atîția alții, care, în scrierile lor, și-au manifestat românismul și iubirea de țară.

Poezia Veronicăi Pârlea-Conovali este o flacără a destinului Neamului Românesc. Iată că a venit vremea să o ascultăm, ca poetă și soră a noastră de peste Prut, și să luăm aminte la versurile sale, care constituie un îndemn la unitate și frăție între români.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

În timpurile despre care povestește G.I. Ionnescu-Gion, varza se întrebuința pentru orice suferință. Era bună „la melancolie, la pojar, la scrîntitură, la aprinderea plămînilor și la rănire”. Doctorul Costache Vîrnav, care a practicat medicina în satele din Moldova, ne spune că zeama de ceapă o dau babele pentru boala de ochi. „Nalba” e bună pentru tuse. Rozmarinul este perfect ca să dea „laptele îndărăt”. De mare efect erau și hreanul, mierea și pătlagina. Orașul nostru nu-i avea pe atunci pe domnii Rafila, Arafat, Tătaru și Streinu Cercel, dar avea babe, temelia sistemului medical pînă tîrziu, după 1900. Babe care știau „să tragă”, adică să facă masaj. „Trasul” făcea minuni pentru „pocîltitură, scrîntitură” și îți dădea o stare generală de wellness. În coliba „Pitulicei Țiganca”, din mahalaua Calicilor, de i se mai spunea „Roaba Văcăreștilor”, cred că s-a născut wellnessul Bucureștilor. Tot istoricul Gion spune că babele culegeau ierburi de leac „cînd cînta ciocîrlia la zorii zilei unui sfînt oarecare vesel din fire”. Sulzer, un mare medic vienez de pe la 1782, citat de Gion, scrie cu admirație că „nu există nici o boală căreia babele române să nu aibă vreun medicament”. Chera Anastasia și Baba Neacșa făceau minuni numai cînd se apropiau de bolnavi. Iată condeiul lui Gion: „Pungită și sbîrcită ca o stafidă, cu nește ochi cari te săgetau și din cari părea că ies foc și pară, Chera Anastasia sau Baba Neacșa n-aveau decît să se uite țintă la bolnav, și-ndată acesta părea ipnotizat. Cu nește degete încovoiate, prin vîrfurile cărora curgeau curenții, baba își plimba puterea pe trupul bolnavului, și o gîdilitură vibrantă și de minuni făcătoare îi agita cărnurile. Cu buzele înfundate și mai subțiri ca muchia cuțitului, baba descînta și, din cînd în cînd, sufla asupra bolnavului. Ochi, degete, suflu, totul în babă ardea, fierbea, colcăia; efluviele magnetice ale acestei ființe, adeseori extraordinare, se descărcau toate

asupra suferindului și suferindul se făcea sănătos”, mai scrie Gion în „Istoria Bucureștilor”. Și, fiți atenți aici, că am mai aflat una care pare gogonată, dar poate fi și adevărată. Am aflat ce se întîmpla cînd Baba era depășită din punct de vedere medical și habar n-avea cum să trateze suferindul. Astăzi se numește second opinion. „Dacă nu da de leac bolii, cu descîntece, băuturi, cu argint viu, cu tras, dat în gît, cu fermece și afumat” îl expunea pe prispă. „Cine trecea pe uliță, orice drumeț, întreba de ce este bolnav; i se spunea, și dacă drumețul și-aducea aminte că vreunul de-al lui fusese tot așa bolnav, dator era să spună ce-a luat acela de s-a făcut sănătos”. „S-a consumat o cantitate colosală de argint viu în țările române, babele dădeau atît de mult mercur bolnavilor, încît aceștia mureau cu entuziasm”. S-a întîmplat ca Vodă s-o prinză pe Ilenuța doftoreasă care rezolva totul numai cu argint viu, de îi mureau pacienții pe capete. A pedepsit-o aspru cu biciuire și a ordonat prin pitac să fie dată afară din tîrg și trimisă în surghiun la Țigănești, ca Napoleon pe Elba. Ce s-o fi ales de Ilenuța Doftoroasa nu știm, n-a avut și ea norocul să fie contemporană cu noi, că devenea anchetă jurnalistică la gazetă, se făcea mai celebră ca Secureanu.

„Argintul viu” este denumirea populară pentru mercur. Îngheață la minus 39 de grade Celsius și fierbe la 37 de grade și este mai greu ca apa de 13,6 ori. Alunecă, e spectaculos, dar să nu vă atingeți de el că e bun numai în termometre, barometre și lămpi fluorescente. În zilele noastre, argint viu găsim în pește și fructe de mare „de proveniență oceanică”, în somon din ăla de fițe care conține mari cantități de mercur provenit de la emisiile atmosferice produse în urma arderii combustibililor fosili. Dacă erai vrăjit cu argintul viu, simțeai „un fel de cîrcei în tot trupul”, așa că Baba arunca argintul pe uliță, iar el aluneca și se ducea la casa ăluia de blestemase. Tot argintul viu dacă „trecea printr-un cîrd de gîște, ele începeau a se mușca una pe alta” și apăreau „bubele, damblaua, cîrtița, albeața și junghiurile”.

Sfinții Părinți aveau alte metode: „căzutul la Sfintele Daruri, ungerea cu Sfîntul Mir, băutul apei în care a stat o vreme o cruce cu inorog, punerea unui fier între dinți cînd trag clopotele în Sîmbăta Mare și moaștele aduse în casa unui bolnav”. Să-ți aducă moaștele la domiciliu, acela era cel mai scump leac, cam cît ar costa azi un transplant, să zicem.

B365.RO

„Repaus“, pictură de Nicolae Vermont

„Țigăncușă“, pictură de Nicolae Vermont

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAMIȘTI UITAȚI

Nicolae Dărăbanț (1932–2014)

Pe colonel (rtr.) Nicolae Dărăbanț l-am cunoscut la întîlnirile care aveau loc la Brașov, la Festivalul Național de Epigramă, considerată „Zîna ironiilor” –așa cum se numea și acest concurs. Acolo exista un nucleu de epigramiști de elită, în frunte cu neuitatul Stelian Ionescu-Astralus (1922–2004), președintele Cenaclului de Satiră și Umor „Anton Pann”. Era o manifestare la care, în anii ’90, se întîlneau mînuitori ai condeiului ascuțit din toată țara. Alături de „localnicii” Nae Bunduri (n. 1951), Gh. Constantinescu-Geco, Gh. Suciu (1943–2014), plecat prea devreme dintre noi, Nicolae Dărăbanț, ne întîmpinau și cei veniți de la Sibiu –Viorica Voicescu (n. 1954) și nicolae Mihu (n. 1936) –, cel care a fondat revista „ACUS”, continuată și azi de col. (rtr.) Ștefan Cornel Rodean (n.1951). Anii trec și, oricît de repede înaintăm în viață, amintirile încărcate de nume și de epigrame ne prind din urmă. Nu pot să uit ospitalitatea cu care ne întîmpina directoarea Casei de Cultură, Rodica Alecu, plecată și ea prematur dintre noi, în 1997; mi-a rămas de asemenea în minte întîlnirea pe stradă, prin anii ’90, a grupului de epigramiști cu Adrian Năstase. Mergeam de la pensiunea unde eram cazați spre sala în care aveau loc premierile și recitalul. Domnia Sa era însoțit de fostul și neuitatul ministru al Agriculturii și Apelor –Angelo Miculescu, care ținea de mînă un băiețel, cred că era nepotul Andrei (sau poate, Mihnea?). S-au oprit, au dat mîna cu fiecare și s-au amuzat la poantele pe care unii confrați le enunțau în modul cel mai firesc, ca o prelungire a atmosferei care deja ne cuprinsese. După ce ne-am despărțit, dumnealor au stat locului și ne-au urmărit cu privirea.

Dar nu toți țin la băutură. Ehe, o fi știind el ceva!

La una din întîlniri, pe scenă s-au aflat într-un duel antrenant Viorica Voicescu și Gh.Suciu. Într-una din replicile dirimante, Viorica i-a răspuns cu următoarea idee în catren: cel care n-ajunge la struguri zice că sînt acri. La care s-a primit următoarea contrareplică, o țîră picantă: Strugurele, cu prudență,/ Poți să-l iei ca antidot,/ Face bine la potență/ De-l înghiți cu-arac cu tot!

Dar, revenons à nos moutons! – cum spunea avocatul Pathelin, adică să revenim la subiectul nostru, la prezentarea unui epigramist aproape uitat, datorită modestiei lui: colonelul (rtr.) nicolae Dărăbanț, pe care l-am cunoscut la Festivalul de epigramă de la Brașov. Totuși, sînt iubitori ai catrenului cu poantă jucăușă care nu l-au uitat: dovadă este apariția, la Ploiești, în 2021, a volumului ANTOLOGIE. NICOLAE DĂRĂBANȚ (373 pagini), realizat de vărul său – colonel (rtr.) marcel man Este o dovadă că spiritul românesc nu moare, și nici numele celor care s-au afirmat în domeniu.

De felul său era ardelean. S-a născut în localitatea Mateiaș, în apropiere de Rupea – orașul bunicii mele paterne, la 9 ianuarie 1932. În școala primară l-a avut învățător pe Ioan Iosif (din familia poetului Șt.O. Iosif) al cărui nume, prin strădania sa, școala îl poartă din anul 2000. A urmat Școala Industrială I.A.R., apoi școala de zbor fără motor. În 1953, absolvă Școala Militară din Craiova, devenind ofițer. A lucrat în cadrul M.Ap.N. ca ofițer în diferite funcții în mai multe unități, iar după absolvirea Școlii Militare Superioare, în 1965, și în funcții de conducere. În 1979, fiul său rămîne în străinătate și Nicolae Dărăbanț este scos din rîndurile Forțelor Armate. După un an, se încadrează ca inspector principal la Uniunea Județeană a Cooperativelor de Consum, de unde iese la pensie în 1988. A primit Ordine militare, Medalii Jubiliare, decorații, a fost membru al Societății de Științe Istorice din România, Filiala Lugoj – orașul în care a lucrat la începutul carierei de ofițer activ.

Cînd spun Brașov, ca împătimită a acestui produs literar care, din păcate, decade (așa cum decad toate în țara asta!), îmi fulgeră prin minte cîte o epigramă (sau mai multe!), fără să țin cont de autor. Totuși, cînd așterni pe hîrtie, se impune enunțarea numelui celui care a scris-o. Îl priveam cu mult respect pe Astralus (numele din „buletin” nu mai conta), care era mai mare decît noi și căpătase trăsături de ardelean echilibrat, cu judecăți drepte și „tată de familie” de epigramiști. Mi-a rămas în minte catrenul Prima oară la vot:

Cu ochii ei de peruzea

S-a prezentat la vot copila

C-o fustă ce acoperea

Doar locul unde pui... ștampila!

Ca să-i înțelegeți mai bine pe adevărații epigramiști, cînd sînt între ei, redau replica la această epigramă (că și noi sîntem în intimitate cu cititorii iubitori de umor): Poți să spui ce vrei acum,/ Dar, privind cu jind copila,/ Ai fi vrut s-o pui și tu / Dar de unde iei ștampila?

Geco reușește un joc ingenios de silabe, cu subînțeles clar, la adresa celor care încă susțin că Ardealul nu-i românesc, dar cu bătaie lungă la un atac care a avut loc în țara vecină cu Banatul nostru:

Mesajul lui Lászlo Tökés

Iubirea din mesaj transpare

Și-i rezumată într-un gînd: Români, aveți puțin răbdare

CO-SO-VO coacem în curînd!

Nae Bunduri, foarte talentat, zice că

Femeia la 40 de ani

E ca și vinul bun, sadea De viță nobilă și pură

Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea,

Despre activitatea sa ca literat, intensificată după stabilirea sa la Brașov, scrie, pe scurt, autorul antologiei, marcel man: „Militar de carieră, Nicolae Dărăbanț s-a dedicat, în paralel, și scrisului pe teme culturale, istorice și satirice. A realizat peste 30 de volume de poezii lirice, patriotice și satirico-umoristice, fiind laureatul mai multor festivaluri și concursuri literare din țară și din străinătate” (p.7).

În următoarele rînduri vom încerca să subliniem contribuția sa la îmbogățirea creației epigramatice românești.

Ca orice om obișnuit cu tradiția, deci și cu îmbrăcămintea decentă, nu e încîntat de noua modă a tinerelor și chiar a mai puțin tinerelor care-și dezgolesc picioarele, sînii și-și scot în relief fesele: V-au trimis în dar străinii Mărțișor – o fustă mini; Să nu vi se vadă turul, Voi ați îmbrăcat... doar șnurul.

Cum astăzi se dă atîta atenție animalelor de companie (și nu numai), capătă importanță și barza: Barza are azi putere –Nu-i o vorbă ce-o arunc –I-a adus vecinei prunc Chiar din luna lor de miere.

În căsnicie se mai întîmplă și alte „alunecări”, și regretatul confrate Dărăbanț răstoarnă ingenios ideea: Cînd s-a întors din deplasare Cu dorul după ăla mic, Copilul se prăjea la soare, Dar și soția... c-un amic.

Deseori, el dovedește că înțelege strădania ei și-i pune capac, speculînd expresia: Iubito, s-a sfîrșit calvarul, Ți-o spun eu, soțul tău iubit:

Mi-ai zis că s-a umplut paharul... Iar eu am fost de l-am golit!

Bine-nțeles că, din seria dedicată femeilor, nu putea lipsi soacra – personaj prezent la toți epigramiștii:

Cu socrul meu am încheiat

Un fel de parteneriat, Cu soacra însă-am încurcat-o

Că ea e Rusia, eu NATO.

Îl invocă și pe Moș Nicolae care, în noaptea dinainte de 6 decembrie, umple de daruri încălțămintea pusă la geam, dar, azi, ruga s-a schimbat:

Copiii de pe strada noastră

Și-au pus ghetuțele-n fereastră

Ca Moșul, de cumva apare, Să fie bun să le repare.

Marele epigramist – doctorul veterinar nicolae Ghițescu avea o oarecare teamă: În noaptea asta șprițuri n-am/ Că sînt sărac peste măsură,/ Mi-aș pune ghetele la geam,/ Dar ce mă fac de mi le fură?

Nu-i iartă nici pe slujitorii religiei, care mai cad și ei în păcat:

Ne-ai convins în rînduri dese

Că ești credincios, părinte, Domnului și celor sfinte, Nu și doamnei preotese.

De fapt, tot omul păcătuiește. În Sfînta Scriptură se spune că un om, chiar dacă-ar trăi o zi pe pămînt, tot ar face păcate. Și ce? Monahii și monahiile nu sînt și ei oameni?

Dacă starețul o cheamă, Maica intră în dilemă: Oare-i dă vreo anatemă Sau... o bagă sub dulamă?

Vrînd-nevrînd, această epigramă îmi aduce în gînd altă poantă, parcă mai dură, a lui Constantin nicola (1855-1958): Chiloții ăștia dantelați/ Impun smerenie și frică,/ Au fost de-o stareță purtați/ Și pipăiți de un Vlădică!

Un cadru al armatei, cu verticalitate, antrenat în viața socială, nu putea să nu critice starea de lucruri adusă de „noua democrație” a profitorilor, a lupilor îmbrăcați în piei de oaie:

Ce ne-a adus democrația?

Un paradox mai să nu-l crezi: Cei ce-au distrus ieri burghezia Au devenit acum burghezi.

Epigramistul Dărăbanț a-nțeles prea bine ceea ce ne-a adus așa-zisa revoluție și se exprimă fără înconjur în a sa Rugă: Smerit, să nu mă-nchin în van, Ascultă-mi, Doamne, rugile:

Cînd ne-ai scăpat și de tiran

De ce n-ai luat și slugile?

Epigramiștii de azi sînt și mai duri: Pe politicieni vom da cu parul,/ Pe toți acei ce-n fruntea țării stau/ Că ne luară comuniștii carul/ Și ni-i lăsară p-ăia de-l trăgeau!

Și, dacă înainte de împușcarea celui din fruntea țării, se simțea golul în magazine, azi lipsa se simte în altă parte: Golul din vitrine Și din magazine S-a schimbat, se pare, Azi în buzunare.

Lucrurile s-au înrăutățit în toate domeniile, și orice om cinstit constată acest adevăr, nu numai cei ponegriți, pe nedrept, „nostalgici”. Să luăm un exemplu: fostele proprietăți, terenuri, vii, livezi sînt la cheremul primarilor din comună, ei i-au înlocuit pe marii latifundiari, ei împart cui le convine și statul se face că doarme:

Legea 18/1991

Și aici se dovedește Într-un mod atît de clar Că pămîntul se-nvîrtește: Îl învîrte domn primar. (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Ciocîrlia

În fiecare toamnă, cînd natura ne bucură sufletul cu bogăția culorilor, cu mirosul de aer proaspăt adus de vînt, cu razele îmblînzite ale soarelui, îmi aduc aminte de plaiurile natale, unde mi-am petrecut copilăria și adolescența. Eram uimită de tabloul care mi se înfățișa în fața ochilor: copacii falnici de pe dealuri își schimbau culoarea de la o zi la alta și coroanele lor arătau ca niște miraculoase insule foșnitoare, cînd galbene, cînd ruginii, doar brazii falnici își păstrau cetina verde, așteptînd cuminți ca, nu peste mult timp, hlamida iernii să le îmbrace umerii... Albastrul cerului era spintecat de zborul păsărilor și de strigătele lor, înaintea marii migrații. Atunci o vedeam ridicîndu-se în văzduh, pentru a-și înălța cîntul, înainte de plecare, pe micuța ciocîrlie. Zbura cînd drept, cînd în linii ondulate, se lăsa în jos plutind și apoi se prăbușea ca o piatră pe pămînt. În auz îmi rămînea cîntecul ei simplu, dar avînd mereu noi tonuri nebănuite... Nu e deloc suprinzător faptul că pasărea aceasta uimitoare a inspirat atîția scriitori și rapsozi care au reprezentat-o ca pe o ,,amprentă” specifică românismului. Este și cazul omagiului pe care i-l aduce ciocîrliei scriitorul Ion Lăncrănjan, în magnificul său poem în proză ,,Cuvînt despre Transilvania”.

,,De pe un răzor, de lîngă o cale de hotar, neumblată și năpădită de iarbă, s-a ridicat în limpezimea dimineții, săgetînd înălțimile, o pasăre. Era liniște de jur-împrejur, cît era cîmpul de lung și de lat. Cerul era așa de curat cum nu mai fusese niciodată. Bucuria pasărei îi gîtuia zborul, oprind-o pe tremurătoare și nevăzute trepte de cristal. O fîlfîire de aripi, scurtă și-abia auzită, o zvîcnire spre înalturi, încă o fîlfîire și mai una. Treptele-s viorii și fluide, zborul pasărei e rupt și grabnic. Peste cîmpuri,

Nicolae Dărăbanț

(1932–2014)

(urmare din pag. 5)

trecu atunci un om al pămînturilor acestea mîndre și binecuvîntate...

Suișul pasărei e mai spornic, treptele-s mai mici, din ce în ce mai dese. O tresărire bruscă, o tremurare de aripi, scurtă și-abia simțită, o clipă de liniște. Izvoarele trilurilor țîșnesc apoi din tării, picură peste lume grăbite și vesele. Treptele văzduhului se zbat înfiorate, tremură vioriu. Versuirea pasărei vine la vale, despletindu-și șuvoaiele sale de argint viu și lumină.

Cîntă lumii întregi, ciocîrlia, pasărea plaiurilor noastre. Tresaltă în trilurile ei chemări și îndemnuri, durerea se împletește cu bucuria, strigătul de mînie e năpădit e dor ca de-o ploaie caldă. Ciocîrlia și iar ciocîrlia!... Cîntăreața tuturor bucuriilor și-ndurerărilor noastre... Versuirea ei nu se mai domolește, cînd e ca o tînguire, cînd e ca o chemare... Mlădierile versurilor se întretaie, scăpărînd, se suie și se scoboară. Părerea de bine se zbate ca o geană în depărtarea zării. Clopoțeii de argint ai cîntecelor au umplut văzduhul, iar împrejurimile au aflat că a trecut peste moșie stăpînul ei adevărat!...”.

LILIAnA TETELEA

Exemplele ar umple pagini întregi, dar vrem să mai subliniem un merit al acestui mînuitor al condeiului ascuțit: a îmbogățit zestrea noastră epigramatică cu un mare capitol de „epigrame cazone”. Antologia cuprinde peste 50 de catrene cu titluri semnificative: Amintire din armată, Căpitanii, Domnul colonel, Soția de ofițer, În poligon etc. Din întreaga atmosferă se desprind aspecte umane specifice „meseriei” celor supuși la ordin, care vor să se abată de la reguli: să fumeze, să facă amor, să plece în permisie, de unde se întorc cu damf dionisiac sau de pălincă. Și trăsătura acestor catrene este comunicarea, dialogul presupus cu lectorul pe care-l consideră camarad, așa cum procedează epigramiștii între ei, cu replici, chiar cu dueluri din care nu lipsesc picanteriile. Astfel, autorul se adresează fostului comandant din tinerețe: Țin minte, m-ați certat odinioară C-aș fi-ncălcat morala proletară, Aș vrea eu azi, stimate comandant, Dar nu mai am... obuzul performant! În catrenul „El și ea, ofițeri pensionari” este exprimată aceeași idee, care este înțeleasă direct de cei în domeniu, dar e și foarte transparentă pentru orice cititor: Situația-i ciudată, Azi, în căznicia lor: Ea-i cu țeava inelată, Iar el n-are percutor!

Aluzia nu este nouă, a „spus-o” aproape direct Aurelian Păunescu (referindu-se la un general din Artilerie): A fost mare supărare

Cu nevasta-n dormitor: Geaba a avut cătare, N-a avut înălțător.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Un măr din al doilea rînd

motto: „Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă, după tradiția oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii, și nu după Christos” – Coloseni 2.8

Un țăran s-a specializat în pomicultură și și-a făcut o plantație de meri. Era foarte mîndru de calitatea bună a merelor sale și le lăuda mult. L-a invitat și pe un vechi prieten să vină să guste merele delicioase. Cînd acesta a venit, țăranul l-a întrebat: „Ai gustat merele mele deosebite? Sînt atît de bune, de dulci și de zemoase, așa ceva nu ai mîncat niciodată!“. Prietenul i-a răspuns: „Nici pe departe nu sînt dulci! Încetează să-ți mai lauzi merele! Sînt cele mai oribile din cîte am mîncat eu vreodată. Sînt atît de acre!“. Țăranul l-a întrebat: „Dar ai gustat merele mele?“. „Da, am trecut pe lîngă livada cu meri și am cules la marginea drumului un măr roșu, frumos“. „Pomii de la marginea livezii i-am plantat special pentru hoții care vor să-mi fure merele. Dacă vor mînca din ele, atunci se vor gîndi că toate merele sînt la fel de acre. Ar fi trebuit să iei un măr din al doilea rînd, acelea sînt deosebit de dulci“.

Această întîmplare m-a dus cu gîndul la mulți oameni care resping mesajul Bibliei și mîntuirea în Isus Christos. Aceștia au fost probabil dezamăgiți și înșelați de religii, „au mușcat“ într-o anumită măsură din mărul acru. Ar trebui să verificăm mai în adîncime care este diferența dintre mesajul Bibliei și cel al religiilor și vom constata că Dumnezeu nu ne dezamăgește niciodată!

Această epigramă este știută, a fost publicată și pentru că neuitatul George Zarafu (1933-2019) – cel care a popularizat cel mai mult epigrama românească, recitînd, la diverse întîlniri, zeci de catrene, unul după altul, fără să specifice autorul, a declamat și versurile cu această poantă care producea hohote de rîs, și cei care nu s-au documentat au publicat-o de curînd, greșit, sub numele lui.

La tineri, surprizele sînt altele:

Ochi în ochi și mînă-n mînă, Sta soldatul cu Andreia, El i-a spus să mai rămînă, Și rămas-a...-n luna-a treia!

În trecutul trăit în școli și-n servicii de cei cu părul albit, cînd tînărul devenea bărbat numai după ce făcea armata, soldații se mai abăteau de la reguli cînd plecau cîteva zile acasă:

S-a întors, din învoire, Amețit și c-o duhoare...

Însă și-a venit în fire La „răcoare”!

Dar nu numai recrutul cade-n acest păcat. În poligon, Dintre cei ce trag, eu jur, Cel mai bun e Domn Majur Că ‘mnealui, atunci cînd vrea, Trage bine la măsea.

Multe exemple s-ar mai putea da, Antologia este cuprinzătoare. Lectura îl încîntă pe cititor, care nici nu sesizează micile abateri prozodice – el se amuză copios, ba intră și el în dialogul pe care autorul îl are cu Dumnezeu: Slab e, Doamne, cîte unul, După ce a tras o dușcă, Doarme de să dai cu tunul... Lîngă una goală pușcă.

Subliniem meritul antologatorului care a adunat în cuprinzătorul volum nu numai epigrame, ci și fabule, poezii cazone, poezii satirice, „Mici ironii” (proză scurtă), rînduri adresate de confrați autorului, ilustrații. L-a readus printre noi pe scriitorul Nicolae Dărăbanț, care a servit nu numai Armata Țării, ci și cultura, literatura, luîndu-și-o concubină pe cea mai bîzdîcoasă specie literară – epigrama.

Caseta cu bijuterii

` Dumnezeu lucrează în compensație: pe cînd Londra era devastată de un incendiu infernal și de o epidemie de ciumă bubonică, în anul 1666 (numărul Fiarei, adică al lui Antichrist, 666!), tînărul de 24 de ani Isaac Newton s-a refugiat la țară și, în cîteva săptămîni, a inventat calculul diferențial, a formulat teoria atracției universale și a explicat natura spectrală a luminii solare.

` Albine de Montholon, una dintre amantele lui Napoleon pe Insula Sfînta Elena, a lăsat mărturie că împăratul se exprima vulgar. Probabil că era vorba despre comportamentul lui sexual, dar femeia s-a jenat să meargă cu dezvăluirile mai departe. Dar și așa, e suficient. Un Napoleon trivial? El, semizeul care a creat cel mai frumos poem în proză din Istoria Franței: „Îmi cîștig bătăliile cu visele soldaților mei”…

` Poetul italian Alessandro Guidi (1650-1712) s-a supărat atît de tare cînd a văzut într-un volum al său o greșeală de tipar, că a murit subit. Aceasta este cea mai mare jertfă, pînă acum, pe altarul corecturii.

` Lui Frederic cel Mare tutunul i-a salvat viața. Aflat pe cîmpul de luptă, el a fost lovit de un glonț, care s-a oprit, însă, în tabachera de metal pe care o purta la cingătoare. Eu cred că acesta e singurul caz din istorie în care „iarba dracului” a salvat pe cineva.

CornELIU VADIm TUDor

File de istorie

Un principe luminat pe tronul ţărilor române –Constantin Mavrocordat (1711-1769)

În istoria frămîntată a așa-numitului ,,veac fanariot” (1711-1821), domnia lui Constantin Mavrocordat apare – din multe puncte de vedere – ca o excepție, așa cum scrie conf. univ. dr. Matei D. Vlad, într-un articol publicat în ,,Magazin istoric” (noiembrie 1981). Astfel, în 1730, cînd a fost urcat pentru prima oară pe tronul Țării Românești, Constantin Mavrocordat a fost ,ales în unanimitate” de Divanul țării. Era una din puținele ocazii în care țara a mai făcut uz de un vechi prerogativ consemnat prin Capitulații – acela de a-și alege singură domnul. În 1769, moartea l-a aflat în scaunul domnesc, la Iași. Este, de asemenea, unul din rarele cazuri, în Secolul XVIII, în care un voievod își sfîrșea zilele pe tron, și nu mazilit sau în pribegie. În acest interval de 39 de ani, Constantin Mavrocordat a domnit efectiv 21 de ani (cea mai lungă dintre domniile fanariote), împărțiți în 10 domnii succesive: 6 în Țara Românească (între 1730 și 1763) și 4 în Moldova (între 1733 și 1769). Dar voievodul le-a socotit pe toate ca o singură domnie, indiferent că era vorba de Țara Românească sau de Moldova. Astfel, el a subliniat, o dată mai mult, că, în conștiința sa și a epocii, cele două principate alcătuiau un întreg, separat doar vremelnic de condițiile istorice.

După informațiile furnizate de izvoarele contemporane, Constantin Mavrocordat s-a născut la Constantinopol, la 27 februarie 1711, cu aproape șapte luni înainte ca tatăl său, Nicolae, să obțină firman de la Poarta Otomană, prin care revenea în scaunul domnesc de la Iași, deschizînd astfel ,,epoca fanariotă” în țările române. Despre tatăl lui Constantin, Nicolae Mavrocordat, biograful familiei, cărturarul grec Petru Depasta, nota că ,,era vestit pentru ocupațiunile literare și serioasă iubire de studii”, adăugînd că ,,domnise peste fiecare provincie a Daciei”. Despre mama viitorului domn, Pulheria, același cronicar afirma că era o femeie distinsă, ,,împodobită mai ales cu frumusețea onestității”.

Crescut – cum subliniază N. Iorga – ,,din cea mai fragedă tinerețe în Țara Românească”, la curtea domnească din București (unde Nicolae Mavrocordat a domnit în două rînduri: 1715-1716 și 1719-1730), și înzestrat cu însușiri intelectuale deosebite, tînărul Constantin a reușit să ajungă repede – după mărturia altui cărturar grec contemporan, Markos Antionios Katsaitis – un principe ,,foarte erudit, petrecîndu-și toate orele libere din zi, și o mare parte din noapte, în lectură continuă”. A fost instruit de tatăl său nu numai din punct de vedere cultural (la acea vreme, acesta poseda una dintre cele mai valoroase biblioteci din Europa), ci și în privința conducerii statului. L-a introdus tot mai mult în ,,învățătura enciclopedică”, dar l-a inițiat și în ,,ocupațiunile politice”, fiind convins că fiul său era predestinat să ajungă ,,diriguitor statului și popoarelor” – previziune ce a devenit realitate în 1730, cînd, după moartea tatălui său, Constantin – în vîrstă

de numai 19 ani – a fost ,,ales în unanimitate – domn al Valahiei (Daciei)”.

„Constituţia“ din 1741 şi urmările ei

Corespunzător nevoilor vieții interne a principatelor, în 1741, Divanul țării adopta un șir de măsuri complexe reunite în Mercure de France (unde au fost publicate în 1742) sub numele Constitution. Această ,,Constituție” cuprindea o reformă fiscală consfințind înlăturarea dărilor în natură și înlocuirea lor cu dări în bani. Totodată, reforma desființa răspunderea colectivă a satelor față de fisc, fiecare țăran fiind răspunzător pentru darea fixă pe care trebuia s-o achite la patru termene (,,sferturi”).

La reforma fiscală din 1741, Mavrocordat a adăugat o reformă administrativă, boierii – scutiți de dări –urmînd să primească pentru slujba lor lefuri; voievodul căuta astfel să înlăture sistemul feudal al veniturilor din slujbă, sistem generator de abuzuri. Totodată, el a adoptat o reformă judiciară, conform căreia judecătorii erau numiți dintre boierii mari fără slujbe; ispravnicii primeau și ei atribuții judecătorești, cele mai însemnate pricini rămînînd a fi judecate de către domnie.

În sfîrșit, reforma militară a lui Constantin Mavrocordat prevedea desființarea vechii oștiri a slujitorilor și a curtenilor, la sediul fiecărei isprăvnicii rămînînd numai cîte un steag sub conducerea unui căpitan. Foștii oșteni deveneau țărani ,,așezați” pe moșii, datori cu birul și claca, mărind astfel numărul brațelor de muncă de care dispuneau boierii. ,,Constituția” din 1741 statornicea totodată obligația tuturor oamenilor liberi cu învoială de a da dijmă și de a efectua claca pentru stăpînii moșiei –ceea ce corespundea necesităților pieții, căci asigura o producție sporită și o circulație accentuată a banilor, dar, neîndoielnic, determina o înăsprire a exploatării. Ultima și cea mai însemnată dintre reformele lui Constantin Mavrocordat a fost, fără îndoială, desființarea iobăgiei denumită rumânie (în Țara Românească) și vecinie (în Moldova). Prin hrisovul din 1746 din Țara Românească, rumânii deveneau liberi, răscumpărîndu-se cu 10 taleri, dar fără a primi și pămînt, ei fiind totodată obligați să presteze pentru stăpînul lor 12 zile de clacă pe an. În Moldova – unde decizia de abolire a fost adoptată în 1749 –, eliberarea se făcea fără plata unei despăgubiri, dar cu obligația foștilor iobagi de a lucra 24 de zile cu ,,nart” (normă), care, fiind ridicat, făcea ca zilele de clacă să fie în realitate mult mai numeroase. Aplicarea acestor măsuri legislative, unele dintre ele cu rezultate puțin satisfăcătoare pentru marea masă a țăranilor contribuabili, l-au situat pe Constantin Mavrocordat în fruntea principilor reformatori din Secolul XVIII.

Întîietatea limbii române

Cunoscător al mai multor limbi străine, vorbind bine și românește, voievodul a fost convins de necesitatea și folosirea limbii române în administrație, justiție și biserică. De altfel, renumita Condică de hotărîri a lui Mavrocordat a fost scrisă – cum sublinia N. Iorga –,,în românește, într-o exelentă limbă”, spulberînd astfel ,,legenda ridiculă... că fanarioții nu știau limba românească”. Vorbind limba română, domnul dădea, totodată, porunci strașnice unor slujbași, atrăgîndu-le atenția ca în corespondența cu el să folosească numai limba țării. Astfel, unui funcționar moldovean care se ,,învrednicise” să-i scrie în grecește, crezînd că-i face pe plac, i-a răspuns tăios: ,,Cartea ce mi-ai trimis am luat, și cele scrise am văzut: dar pentru ce ne scrii grecește? Au aștepți să-ți dăm noi logofăt să scrie românește? Săți cauți logofețăl să ne scrii românește! Să nu ne mai scrii grecește”.

Această dorință, de a acorda limbii române locul cuvenit, l-a determinat să susțină activitatea tipografică, fiind printre puținii domni fanarioți care au sprijinit tipărirea cărților, conștient că ea servește românilor de pretutindeni.

De asemenea, prin hrisovul din 28 decembrie 1761, Constantin Mavrocordat a hotărît transferarea egumenului și călugărilor bucureșteni de la Sf. Sava la Mînăstirea Văcărești, urmînd ca fostul lăcaș religios, cu toate chiliile, să fie amenajat ca săli de cursuri, dormitoare și locuințe pentru elevii și dascălii Academiei Domnești din București. În anul următor, la 6 iunie 1762, el a dispus ca averile boierilor rămași fără moștenitori – care, conform obiceiului, reveneau domniei – să fie trecute pe seama și în folosul școlilor, creîndu-se, astfel, un buget permanent al acestora.

Apărător al autonomiei statale

În general, domnul a urmat linia politică a imperiului otoman, dar ca principe, cînd în Țara Românească, cînd în Moldova, a înțeles că nu totdeauna trebuia să dea curs poruncilor abuzive venite de la Poartă, deși procedînd astfel și-a riscat tronul și chiar libertatea, fiind întemnițat de otomani în cîteva rînduri. El a protestat în 1736 împotriva acelor dregători otomani care, încălcîndu-și atribuțiile și drepturile, ,,trec în hotarele Țării Românești și umblă din sat în sat... și asupresc raialele (supușii) Țării Românești”.

Strategia diplomatică a lui Constantin Mavrocordat a fost pusă în valoare îndeosebi cu prilejul războaielor ruso-austro-turce, ale căror operațiuni s-au desfășurat, în parte, chiar pe teritoriul românesc. Mavrocordat a avut, de pildă, un aport deosebit la reintegrarea Olteniei (teritoriu smuls de habsburgi în 1718) în hotarele Țării Românești. O poziție similară a adoptat și atunci cînd a fost vorba să apere autonomia și integritatea Moldovei. În răstimpul dintre 1741 și 1743, cînd se afla a doua oară în scaunul de la Iași, el a reacționat vehement împotriva feudalilor polonezi care, ,,sărind peste șanțurile de hotar, încălcau țara trecînd peste margini”. Pentru reglementarea litigiilor de graniță, el a cerut instituirea unei comisii mixte, cu delegați aparținînd ambelor părți interesate.

Indiferent că s-a aflat în scaunul de la București sau la Iași, Constantin Mavrocordat a fost, în general, animat de aceleași idei de politică internă și externă, ca și cînd ar fi domnit peste un singur popor și o sigură țară, fapt ilustrat și de reunirea stemelor celor două țări pe documentele emise în vremea sa.

Conștient de unitatea de neam și de limbă a locuitorilor ce trăiau la est și la sud de Carpați, Constantin Mavrocordat și-a propus să ,,reorganizeze în același spirit instituțiile fiscale, sociale, administrative și judiciare ale celor două țări”, fapt care, după cum notează conf. univ. dr. Matei D. Vlad, i-a determinat pe unii dintre istoricii noștri (Ștefan Pascu, Constantin și Dinu C. Giurescu, Șerban Papacostea) să-l considere, în unele lucrări de sinteză, ,,cea mai remarcabilă personalitate din galeria domnilor fanarioți”, ținînd cont de rolul pe care principele ,,luminat” Constantin Mavrocordat l-a avut în istoria țărilor române din Secolul XVIII. r m

Stema lui Constantin Mavrocordat, reunind pe cele ale Moldovei și Țării Românești

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Fridtjof Nansen și rolul decisiv în dizolvarea uniunii dintre Norvegia și Suedia (II)

Un buletin meteorologic eronat (2)

În capitală, o demonstraţie muncito rească, reunind 30.000 de participanţi, protestă vehement împotriva politicii de aprovizionare. La iniţiativa Camerei de comerţ norvegiano-americane, guvernul urma să trimită în Statele Unite o comisie care să trateze problemele livrărilor de cereale. Autorităţile se adresară lui Nansen, propunîndu-i să-şi asume răspunderea conducerii negocierilor cu americanii. Nansen acceptă, cu condiţia de a i se acorda calitatea de „ministru plenipotenţiar cu misiune specială”, ca să poată trata direct cu administraţia americană, fără mijlocirea legaţiei norvegiene la Washington. Negocierile cu Statele Unite au durat zece luni.

de fapt al întregii aprovizionări cu alimente a aliaţilor. Aplicînd Rusiei un „program de ajutor”, Hoover urmărea să forţeze încheierea războiului civil în condiţii favorabile puterilor aliate. „După el –scrie George F. Kennan –, comuniştii ruşi trebuiau ori să-şi modifice poziţiile şi săşi acomodeze principiile, ori să refuze, pe riscul lor, alimentele pe care le-ar fi putut primi o populaţie care începuse să moară de foame...”. „Proiectul Hoover” a fost înaintat preşedintelui Wilson a doua zi după întoarcerea la Paris a lui William Bullitt, purtător al propunerilor lui Lenin. Herbert Hoover recomanda lui Wilson crearea unei „Comisii de asistenţă pentru Rusia”.

La începutul toamnei, ţara nu mai avea grîne decît pentru două luni şi jumătate. Nansen află că Anglia împiedica încheierea acordului, lăsînd să se înţeleagă că numai încetarea livrărilor de peşte către Germania îi va îndupleca pe aliaţi. El ceru guvernului norvegian să accepte o limitare strictă a comerţului cu Germania şi să-i dea mînă liberă pentru semnarea acordului cu americanii. Tergiversările continuară. La sfîrşitul lunii aprilie 1918, partea americană prezentă o formulă pe care diplomatul Nansen o consideră avantajoasă. Telegrafie în Norvegia, dar răspunsul întîrzie. Atunci, pe propria-i răspundere, Fridtjof Nansen semnă acordul care avea să-i poarte numele, salvînd Norvegia de foamete. Peste cîteva zile, Stortingul ratifică semnătura plenipotenţiarului.

Arma foamei

Ridicînd blocada aprovizionării Norvegiei, aliaţii anglo-americani – care începuseră în martie 1918 la Murmansk debarcarea de trupe împotriva Rusiei sovietice – încercau astfel să atenueze tensiunea socială din ţara scandinavă. În foarte scurtă vreme, Nansen avu însă prilejul să condamne cele mai dure forme ale folosirii „armei alimentare” împotriva populaţiei. Guvernul sovietic făcuse numeroase oferte pentru începerea unor tratative de pace care să pună capăt intervenţiei. La sfîrşitul lunii februarie 1919, preşedintele Wilson, cu ştirea premierului britanic Lloyd George, îl trimise la Moscova, pentru un sondaj diplomatic, pe William Bullitt, ataşat al delegaţiei americane la Conferinţa de pace de la Paris. Contactele neoficiale de la Moscova au permis punerea la punct a unui proiect de document, care prevedea încetarea ostilităţilor pe teritoriul Rusiei, în vederea convocării unei conferinţe a părţilor aflate în conflict. Înţelegerea cu Bullitt, arăta Lenin în 1920, era făcută în condiţii nefavorabile, dar guvernul sovietic ţinuse numaidecît să obţină armistiţiu şi pace. După stabilirea unui termen-limită pentru răspunsul oficial al aliaţilor, și anume 10 aprilie 1919, Bullitt s-a întors la Paris. Răspunsul n-a venit însă niciodată, pentru că Departamentul de Stat american era sub influenţa unor prejudecăţi antibolşevice. În schimb, a fost elaborat proiectul americanului Herbert Hoover, administratorul

După cum mărturiseşte în memoriile sale, apărute după ce expirase mandatul său de preşedinte al SUA (1929-1933), Hoover avea nevoie de „o persoană neutră cu un nume binecunoscut”. Îi telegrafie lui Fridtjof Nansen, exploratorul polar, cerîndu-i să vină la Paris. Acesta, dornic să ajute victimele războiului, a fost „ataşat” unei operaţii care trebuia să „înlocuiască” un răspuns la oferta de pace a lui Lenin. Nansen nu ştia însă absolut nimic despre misiunea Bullitt. Hoover îl asigură că i se cerea sprijin pentru o iniţiativă „pur umanitară, pentru ajutorarea aproapelui”. După Nansen, unica politică justă a statelor occidentale ar fi fost de a lăsa Rusia să-şi rezolve singură şi fără amestecul lor treburile interne. De aceea nu avea încredere în Hoover. „Numai cu ajutorul primului ministru al Norvegiei – mărturisi Hoover – l-am convins în cele din urmă pe Nansen să vină la Paris. Cînd a sosit, aveam tot programul pregătit, inclusiv textul exact al documentelor care urmau să fie trimise şi primite (este vorba de scrisoarea lui Nansen către «cei 4 Mari» – Wilson, Clemenceau, Lloyd George, Orlando – şi... de răspunsul acestora care fusese scris dinainte tot de Hoover! – n.n.). Dar Nansen s-a înfricoşat bănuind că fiecare paragraf ascunde o capcană. „De fapt nu-l blamez – spuse fostul preşedinte –, deoarece şi eu am avut de a face cu documentele noastre aliate... Pînă n-am obţinut ca primul ministru norvegian să-l preseze din nou, n-a acceptat. Cu greu, pînă la urmă, a semnat...”. Textul semnat de Fridtjof Nansen expunea ideea ajutorării populaţiei înfometate şi suferinde, pe o bază umanitară –sub garanţia unei comisii formate din norvegieni, suedezi şi alţi reprezentanţi ai unor țări neutre. Comisia, sublinia Nansen, va avea „un caracter absolut nepolitic, urmărind exclusiv scopul de a salva vieţile umane”. Răspunsul semnat de „cei 4 Mari” (şi care „trecuse prin redactarea” lui Hoover) comunica lui Nansen următoarele: „Guvernele şi popoarele pe care le reprezentam ar fi bucuroase să coopereze, fără a urmări vreun avantaj politic, militar sau financiar, la orice propunere care ar uşura actuala situaţie din Rusia”. În continuare se arăta că „aliaţii cer – pentru a fi de acord cu trimiterea de alimente şi medicamente în teritoriul supus blocadei – ca guvernul sovietic să accepte încetarea oricăror operaţii militare, a oricărui transport de trupe şi material militar”. De asemenea, urmau să fie puse sub control transportul şi distribuirea alimentelor pe teritoriul sovietic. Nu se făcea nici o menţiune în legătură cu eventuala retragere a trupelor intervenţioniste. După transmiterea acestui document, Fridtjof Nansen adresă lui Lenin, în încheierea mesajului său, următoarele cuvinte: „Aş dori să cunosc, în viitorul cel mai apropiat, părerea dumneavoastră în această chestiune”. Comisarul pentru Afacerile Externe, Gheorghi Cicerin, îi trimise lui Fridtjof Nansen, la 7 mai 1919, următorul răspuns: „Îngăduiţi-mi – scria el – ca în numele guvernului sovietic rus să vă transmit recunoştinţa noastră profundă pentru atenţia plină de căldură pe care o acordaţi situaţiei poporului rus. Într-adevăr, sînt

mari suferinţele şi lipsurile create pentru poporul rus prin inumana blocadă a puterilor aliate şi aşa-zis neutre, ca şi prin neîntreruptele războaie care i-au fost impuse împotriva voinţei lui. Dacă Rusia sovietică ar fi lăsată în pace şi dacă n-ar fi împiedicată să se dezvolte liber, ea ar putea să-şi restabilească producţia şi forţa sa economică în cel mai scurt timp, să-şi acopere cerinţele ei proprii şi să furnizeze, prin produsele ei, un sprijin pentru alte ţări. Dar, în actuala ei stare, în care a fost adusă datorită politicii rigide a puterilor aliate, i-ar fi extrem de necesar un ajutor sub forma unor provizii de alimente din afară, şi guvernul sovietic rus apreciază cu recunoştinţă atitudinea umană, plină de solicitudine pe care o manifestaţi. Ţînînd seama de stima generală de care sînteți înconjurat, guvernul nostru va fi extrem de bucuros să intre în legătură cu dumneavoastră, în scopul transpunerii în fapt a planului de ajutor cu caracter pur umanitar, aşa cum dumneavoastră l-ați conceput”. După această acceptare de principiu, Cicerin îi arătă lui Nansen că – în contradicţie cu intenţiile savantului norvegian – scrisoarea „celor 4” cuprindea condiţii politice. „Nu trebuie, desigur, să vă explicăm – sublinia Cicerin – că operaţiile militare ţin de domeniul politic. Astfel, intenţiile dumneavoastră sincer umanitare au fost folosite injust de alţii...”. Cicerin afirma dorinţa guvernului sovietic de a discuta oricînd problema încetării ostilităţilor şi a încheierii unei păci durabile cu reprezentanţii autorizaţi ai celeilalte părţi beligerante, în cadrul unor tratative politice. Cît priveşte planul de ajutor umanitar, Cicerin îi solicita lui Nansen „să indice timpul şi locul unei reuniuni între delegaţii noştri şi conducerea comisiei dumneavoastră” în vederea clarificării acţiunilor ulterioare. Nansen voia să accepte oferta lui Cicerin, să ia contact cu delegaţii bolşevicilor, dar conducătorii occidentali au decis să trimită un mesaj în sprijinul amiralului alb gardist Kolceak.

În însemnările despre tatăl ei, Liv Nansen evocă dezaprobarea savantului faţă de ceea ce numea el „obtuzitatea politicienilor”. „Prin menţinerea blocadei – susţinea Nansen – se periclitează o mare operă, aceea a apropierii între popoare. Căci în joc e destinul Europei”. „Tatăl meu – arată Liv Nansen – era de părere că lupta Sovietelor pentru a antrena milioane de cetăţeni la o prefacere a ţării lor reprezenta o problemă în care nu aveam căderea să ne amestecăm”. În cartea sa, „Rusia şi Pacea”, editată în 1923, Nansen afirma: „Prosperitatea va fi cu putinţă numai dacă Europa va ajunge la îmbinarea echitabilă a forţelor ei economice şi spirituale din Apus şi din Răsărit”.

Cincizeci de coroane de la un lepros

şi zeamă de lămîie din partea unui stat (1)

În aprilie 1920, Nansen primi din partea Consiliului Ligii Naţiunilor rugămintea de a accepta să se ocupe de dificila problemă a repatrierii prizonierilor de război. Trecuse un an şi jumătate de la armistiţiul încheiat la Compiègne. Jumătate de milion de prizonieri, din aproape 30 de ţări, aşteptau să fie repatriaţi. Nu aveau nici mijloacele băneşti, nici forţa fizică pentru a străbate miile de kilometri care-i despărţeau de căminele lor.

Devenit înalt comisar al Ligii Naţiunilor, Nansen începu o lungă călătorie din ţară în ţară, trecînd uneori frontiere pe lîngă care stăruia încă mirosul prafului de puşcă... Nici el, nici secretarul său, căpitanul norvegian Finne, nu acceptaseră să fie retribuiţi. Prima sa grijă fusese să stabilească o colaborare directă şi reală cu guvernele interesate în repatrierea prizonierilor. Războiul dintre Polonia lui Pilsudski şi Rusia sovietică nu se sfîrşise cînd Nansen se întîlni cu Cicerin pentru a discuta despre transportul prizonierilor. „Mulţi considerau – va spune el în fața Adunării Ligii Naţiunilor, la Geneva, în toamna anului 1921 – că guvernul Sovietelor nu-şi va respecta angajamentele. În ceea ce mă priveşte, pot vorbi în cunoştinţă de cauză. A trecut mai bine de un an de cînd lucrez în înţelegere cu guvernul Sovietelor la repatrierea prizonierilor şi trebuie să spun că, în pofida numeroaselor greutăţi, acest guvern s-a ţinut de cuvînt în toate acordurile noastre şi în toate promisiunile făcute mie personal sau organizaţiei mele. S-a stabilit, bunăoară, că, într-o anumită perioadă, vor fi transportaţi în afara Rusiei 4.000 de prizonieri pe zi, şi spre marea mea mirare, în ciuda greutăţilor, guvernul Sovietelor a făcut mai mult decît făgăduise...”. (va urma)

FLorIn HErA

Nansen și Johansen se pregătesc să părăsească Fram pentru marșul lor polar, la 14 martie 1895. Nansen este al doilea din stînga, iar Johansen al doilea din dreapta.

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (146)

Pictura (2)

Faptul că realizarea unei còpii figurează printre cele șase legi fundamentale, poate fi explicat dacă ne gîndim la tehnica chineză a comentariului. Comentînd un text, comentat deja de mii de ori, copiind o pictură sau o caligrafie, cărturarul se străduiește să calce pe urmele Maestrului pe care și l-a ales. În momentul în care el își alege o operă drept model, cărturarul nu încearcă nici să o imite, nici să realizeze un fals după ea. Este vorba, mai degrabă, de un proces în care învățăcelul se hrănește din operele trecutului și descoperă, astfel, răspunsurile la întrebările pe care și le-au pus generațiile trecute. A te pune în postura de discipol al unui Maestru din vremurile trecute, înseamnă să încerci să regăsești suflul care îl anima pe acesta și care i-a permis să se exprime într-un mod atît de viu și atît de profund.

Pictura, ca și Caligrafia, este arta jocului Vidului și Plinului. Ceea ce este mai surprinzător pentru noi, europenii, este, fără îndoială, această prezență a Vidului în pictura chineză. Ea este manifestarea în pictură a unei meditații constante, care pune această disciplină, precum și caligrafia, poezia și muzica pe seama spiritului, a inimii. În mentalitatea chineză, inima este locul gîndirii și al emoțiilor. Acolo unde pictorul occidental își acoperă în întregime pînza printr-un fond, care va fi, la rîndul său, acoperit de culoare, pictorul chinez lasă neatinse niște suprafețe vaste, care sînt absolut necesare pentru a lăsa lucrarea „să respire“, pentru a permite suflurilor din interiorul ei să vibreze, pentru a lăsa liniile vieții să o anime, așa cum animă un peisaj natural. Numai articulîndu-se, echilibrînduse cu Vidul, poate Plinul să ajungă la un adevăr, la o palpitație, care va transforma opera de artă într-o emoție vie a lumii.

Pictura chineză se realizează, de obicei, pe mătase sau pe hîrtie. Tablourile se prezintă sub forma unor rulouri, care se derulează fie pe orizontală, fie pe verticală. Obiceiul nu este acela de a suspenda rulourile de zid/perete și de a le lăsa acolo, așa cum se procedează

Bolile și Istoria (24)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (4)

Pentru o lungă perioadă de timp, s-a crezut că prima molimă africană cunoscută a fost cea descrisă de J. P. Schotte, la St. Louis, în Senegal, în 1778. De curînd s-a descoperit însă în arhivele britanice mărturia unui anume John Williams, medic din oraşul jamaican Kingston, care, după ce descrie o epidemie survenită în Lumea Nouă, continuă: „Nu cred că această afecţiune poate reprezenta o boală locală, deoarece am întîlnit-o şi pe coastele africane, în timpul expediţiei la Carthagena şi sînt informat că în lunca rîului Benin au fost considerabil mai mulţi bolnavi de febră galbenă decît aici. Cei care suferă de această cumplită boală sucombă în mai puţin de 24 de ore“. John Williams fusese medic pe vasul Guineaman, o corabie care făcea negoţ de sclavi între Guineea şi Lumea Nouă. Se apreciază că expediţia la care se referă britanicul ar fi avut loc în jurul anului 1740, deci cu patru decenii mai devreme de prima mărturie „oficială“ asupra unei epidemii africane.

Williams a încercat să facă diferenţierile necesare între malarie şi febra galbenă, fiind probabil primul practician care a înţeles deosebirile dintre aceste boli, în urma experienţei bogate căpătate în călătoriile sale între Africa şi America. Tipul de malarie sever, predominant, era endemic în Africa de Vest, fiind deseori asociat cu „febra apei negre“ şi el poate să fi ascuns prezenţa adevăratei febre galbene pe coastele africane. Teoria lui Williams a stîrnit critici vehemente în Jamaica, iar mînia localnicilor a fost atît de mare încît unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai lui Williams, doctorul Parker Bebbet, l-a provocat la duel, în urma înfruntării ambii combatanţi pierzîndu-şi viaţa...

în Occident cu tablourile, ci de a le derula în anumite momente pentru anumite persoane. Contemplarea unei picturi trebuie să rezulte dintr-o alegere deliberată și nu din prezența sa permanentă într-un loc stabilit. Astfel, nu numai execuția, ci și modul de apreciere a picturii este strîns legat de exercițiul gîndirii, de aprofundarea culturii și de alegeri personale.

Prezența Vidului într-un tablou este, deci, necesară manifestării în acest tablou a armoniei fundamentale, între polii complementari Yin/Femininul și Yang/ Masculinul; aceasta nu ar putea fi obținută prin reprezentarea minuțioasă și detaliată a naturii. Pictura decorativă este cea care îndeplinește astfel de funcții. În același mod, pictura cărturarilor se va dispensa din ce în ce mai mult de culoare și va reuși să exprime elementul cu adevărat esențial din culoare, cu ajutorul densității tușului. Acesată evoluție va avea loc în decurs de mai multe secole, anume între Secolele al VI-lea și al XII-lea.

Perioada clasică a picturii chineze începe cu adevărat odată cu urcarea pe tron a Dinastiei Tang. Reunificarea țării și reorganizarea statului vor aduce cu sine o prosperitate fără precedent. Atunci se manifestă o extraordinară efervescență creatoare în toate domeniile artei – caligrafie, pictură, poezie, muzică, dans etc. Stilul acestei epoci este marcat de alianța dintre două exigențe aparent contradictorii: pe de-o parte, nevoia de rigoare, ce trădează grija de a fixa criterii, de a codifica reguli, iar pe de altă parte, o căutare a varietății, atestată de multiple tendințe ce coexistă și care își regăsesc rădăcinile ideologice în cele trei curente principale ale gîndirii chineze a epocii, și anume: daoismul, confucianismul și budismul. Contradicția este doar aparentă, căci, în realitate, fixarea criteriilor și codificarea regulilor urmăreau doar stabilirea unui bilanț al tuturor formelor de expresie posibile. Artistul este invitat să mediteze la toate acestea, cu scopul de a-și reorienta interesul, în mod liber, după principiile creației perfect conștiente.

Din punct de vedere al tehnicii, cercetările și progresele realizate pe parcursul secolelor precedente permit pictorilor din Dinastia Tang să atingă deplina maturitate a mijloacelor lor. De exemplu, în arta trăsăturii de penel – care se află la baza tehnicii picturii chineze – artistul dispune, pentru a se exprima, de o

Indiferent care este originea ei, febra galbenă a devenit o boală răspîndită în multe părţi ale lumii, în timpul secolelor XVII, XVIII şi XIX. Epidemii grave au avut loc pe coastele estice ale continentului american, ajungînd chiar, în nord, pînă la Halifax, în Noua Scoţie, unde boala a făcut ravagii în 1861. Oraşul New York a fost atins de molimă la sfîrşitul Secolului XVII, iar peste o sută de ani, în 1793, a fost rîndul Philadephiei să fie greu încercată de boală. Rata mortalităţii a fost uriaşă şi nemaiîntîlnită de la epidemiile de ciumă din Evul Mediu; se apreciază că pe puţin o zecime din totalul populaţiei a murit în interval de cîteva luni, între aprilie şi septembrie. Şi, ca şi în perioada medievală, incidenţa extrem de ridicată a bolii a dus la o pervertire fără precedent a moravurilor. În lucrarea sa, Demoni, leacuri şi doctori, Howard W. Haggard citează următoarea mărturie, a unui localnic contemporan cu evenimentul:

„Pe cînd economia se afla într-o stare deplorabilă şi oamenii ajunseseră pe culmile disperării, asistam uluiţi la scene groaznice care se petreceau sub ochii noştri şi care păreau să arate ruperea totală a legăturilor sociale, un haos total în relaţiile dintre oameni. Căci cine ar putea vedea, fără să se oripileze, cum soţul îşi părăseşte soţia, aflată pe patul de moarte, după douăzeci de ani de căsnicie, cum părinţii îşi abandonează fără remuşcări copiii bolnavi, lăsîndu-i în voia sorţii fără să le mai pese de viaţa lor?“.

O rază de lumină în această istorie macabră aduce însă comportarea ireproşabilă a lui Philip Syng Physick, considerat de mulţi „părintele medicinei americane“. Physick părăsise America spre a studia, la Londra, sub îndrumarea renumitului medic John Hunter, care, dîndu-şi seama de talentul tînărului învăţăcel, l-a implorat să rămînă. Physick a preferat însă să se întoarcă în ţara natală. Avea doar 21 de ani

gamă întreagă de tipuri de linii diferite, care poartă adesea denumiri ingenioase, de pildă: „cap de șobolan“, „coadă de șarpe“, „cui smuls“, „cu securea mică“, „cînepă dărăcită“ etc. Această listă s-a îmbogățit treptat cu noi nuanțe, pentru a atinge, spre sfîrșitul dinastiei Ming, un rafinament extrem.

În epoca Tang, arta culorii evoluează și ea în mod decisiv. Armoniile cele mai apreciate sînt „Verde și Albastru“ sau „Jad și Aur“. În același timp, se impune și pictura în tuș, apropiată de caligrafie. Acest gen de pictură ajunge repede, sub impulsul pictorului-poet Wang Wei, la o manieră pe cît de eficace, pe atît de stabilă. Cît despre regulile compoziției, acestea tind spre mai multă rigoare și complexitate, atît în arta frescei, cît și în pictura pe mătase.

Corespunzător celor trei mari curente de gîndire amintite – daoism, confucianism și budism – în care se ilustrează geniul chinez, încep să se contureze trei tendințe ale artei: realistă, expresionistă și impresionistă. Ele vor anima întreaga istorie a picturii chineze. Tendița realistă este marcată încă de la debut –începutul Dinastiei Tang – de doi frați: Yan Lide și Yan Liben, activi între anii 627-683, care excelează în genul portretului moralizator. Puțin mai tîrziu, marele pictor Li Sixun și Fiul său Li Zhaodao – activi între 670-730 – vor pune la loc de cinste reprezentarea, în același timp detaliată și grandioasă, a peisajelor. În aceeași descendență realistă mai trebuie plasați Cao Ba și Han Kan – specialiști în pictarea cailor – precum și Zhang Xun și Zhou Fang, celebri pentru tablourile lor de gen. Marele Maestru al orientării expresioniste este, fără îndoială, Wu Daozi. Bun colorist, el se dedică deopotrivă picturii cu personaje – a decorat numeroase temple daoiste și budiste – cît și peisajului. Folosind o tehnică, ce își are originea în trăsăturile largi de pensulă, ce dau liniei un duct viguros și ritmic, el este un partizan al execuției spontane și rapide. Tot în această direcție expresionistă, mai pot fi menționate numele lui Lu Lengjia – discipolul cel mai cunoscut al lui Wu Daozi – și al lui Wang Xia, cel care a introdus tehnica supranumită „a tușului stropit“ și care se spune că nu putea picta decît într-o stare de totală beție. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

cînd epidemia a început la Philadelphia. Devotat trup şi suflet pacienţilor săi, tînărul i-a îngrijit cu abnegaţie, pînă ce a fost el însuşi atins de boală. Deşi a scăpat cu viaţă, a rămas totuşi cu sechele şi niciodată nu va mai avea o stare de sănătate bună. Ulterior, va deveni medic la spitalul din Pennsylvania şi profesor la universitatea din acest oraş.

Bătălia împotriva malariei şi a febrei galbene este de mare importanţă în istoria explorărilor, la fel ca şi eforturile de a eradica principalele boli transmisibile, dar ne vom rezuma să o expunem succint aici, din lipsă de spaţiu. În 1857, Louis Pasteur, profesor de chimie la Universitatea din Lille, studia problema fermentării lichidelor şi a ajuns la concluzia că nu miasmele sînt responabile pentru acest proces, aşa cum se crezuse pînă atunci, ci nişte particule microscopice existente în aer. El era convins că aceste particule sînt vii şi se pot multiplica, la fel ca orice fiinţă. Pasteur le-a dat numele cu care aveau să rămînă în istorie pe 7 aprilie 1864, cu ocazia unei conferinţe ţinute la Sorbona, cînd a povestit auditoriului despre experienţele făcute cu lapte sterilizat şi închis ermetic într-o sticlă, timp de cîteva luni şi care, logic, nu se acrise.

M-am aşteptat, am privit şi m-am întrebat de ce anume se întîmplase astfel. Cînd am deschis sticla am asistat însă la un magnific spectacol al creaţiei, văzînd, sub lupa microscopului, cum apar şi se multiplică germenii, existenţi pretutindeni în aer. Căci viaţa este un germen, iar germenul este plin de viaţă!

Aşa a luat naştere teoria germenilor, care însă nu a fost utilizată şi spre a explica natura infecţiilor contagioase, în schimb a fost aplicată eronat de genialul Pasteur procesului de geneză a vieţii.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Străzi bucureştene încărcate de amintiri

Doi ani la rînd, 2005 și 2006, scriitoarea

Victoria Dragu Dimitriu și-a surprins cititorii cu trilogia: ,,Povestiri ale Doamnelor din București”, ,,Povestiri ale Domnilor din București” și ,,Povestiri ale Doamnelor și Domnilor din București”, apărută la Editura ,,Vremea”. Întinse pe aproape 1.500 de pagini de amintiri și fotografii aferente, cărțile evocă vremurile de altădată în care au trăit atîtea doamne și atîția domni, intelectuali rasați, distinși aristocrați coborîtori din vechea boierime munteană și chiar domnitori. Cu toții cunoscători și purtători în veac ai vremurilor de aur pe care le-a cunoscut Capitala.

Consecventă în demersul ei de a păstra vie amintirea Bucureștilor de altădată, în anul 2015 Victoria Dragu Dimitriu a publicat tot la Editura ,,Vremea”, în Colecția ,,Paleta București”, lucrarea ,,A zecea carte cu povești din București” (un titlupastișă după Fănuș Neagu – ,,Cartea cu prieteni”, din anul 1979 și ,,A doua carte cu prieteni”, 1985, sau, fără a fi cîrcotași cu tot dinadinsul, doar o simplă brodeală?).

Viorica Dragu Dumitriu începe evocarea Bucureștilor de altădată cu Strada Nicolae Filipescu, fostă Scaune, fostă Snagov (prin anii 1960), care la numerele 31, 46, 61 adăpostea trei case, monumente de patrimoniu, dar mai sînt și alte case la fel de importante. Este strada unde a locuit Nicolae Filipescu – pentru cine l-a uitat, lider proeminent al Partidului Conservator din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea și un ,,jertfelnic”, pentru că și-a risipit averea în interesul partidului, creatorul Ziarului ,,Epoca”, multă vreme la concurență cu ,,Timpul” lui Eminescu, cele două motoare ale conservatorilor. Sau strada lui Gheorghe Costa-Foru, întîiul rector al Universității din București.

Cîndva, Strada Scaune traversa Strada Batiștei și, puțin mai înainte de Strada Piața Rosetti, cotea la dreapta spre Spitalul ,,Colțea”, intersectînd alte străzi care și-au tot schimbat numele, în funcție de evenimentele politice care s-au abătut asupra României. Strada se numește Scaune, fiindcă acolo se găseau măcelăriile orașului, avînd în față nișe buturugi imense pe care măcelarii porționau carnea, și toată mizeria se scurgea într-o gîrliță, Bucureștioara, astăzi dispărută. Ba(l)tiștea era balta făcută de această apă în care se adăpau vitele pînă să le vină rîndul să fie sacrificate. După altă opinie, numele vine de la un boier, Constantin Baptiste Veleli, care ar fi locuit acolo.

Pe această stradă, afirmă Viorica Dragu Dimitriu, au funcționat mai multe școli. Între 1871 și 1875 a funcționat Gimnaziul ,,Sf. Sava”. Ceva mai încolo, Liceul ,,Spiru Haret”. La numărul 33 era ,,Institutul Schewitz-Thierrin”, iar casa lui Nicolae Filipescu a găzduit ,,Liceul francez”, apoi o școală medie tehnică de chimie. În sfîrșit, acolo s-a mutat Consulatul SUA.

Printre primii abonați la rețeaua telefonică s-au aflat și cîțiva locuitori de pe Strada Scaune, numai lume luminată: doctori, profesori universitari, oameni politici, diferite cabinete medicale.

Purtînd-o pașii pe această stradă, autoarea cărții zăbovește mai mult la numărul 42, unde a locuit o doamnă cu o biografie interesantă, Lucreția Voinescu. Această doamnă se numea Voinescu prin căsătorie, căci bunicii ei dinspre mamă erau polonezi, Misliworski. Împreună cu atîția alții, în 1939, familia Misliworski s-a refugiat din Polonia cînd au invadat-o hitleriștii. După tragice peripeții, familia, formată dintr-o mamă și șase fete, a traversat Prutul și a ajuns în satul Mitoc, Botoșani. Aici, locuitorii au dat dovadă de multă omenie și nu le-au

predat pe bietele femei nemților. Mai mult, un localnic, Morariu, s-a căsătorit cu mama copiilor, oferindu-le protecție. De remarcat politica autorităților românești de a organiza lagăre pentru civilii și militarii polonezi prizonieri, de fapt, tabere, ca să-i protejeze de nemți și de ruși. În plus, i-au mai ajutat să plece, unii spre Constanța, și de acolo spre Europa și SUA. Alții s-au întors în Polonia, după cum mulți au rămas în România sau au dispărut fără urmă.

Parcurgînd cartea, impresionant se vădește a fi portretul doamnei Theodora (Dorica) Voinescu, cumnată cu Lucreția. Povestea ei este povestea Bucureștilor demolați. Lovită greu și nemilos de soartă, prin moartea neașteptată a fiului ei, s-a autoexilat la Bruxelles, într-o dureroasă singurătate, ani de zile. Dar, simțind că i se apropie sfîrșitul, s-a întors în casa ei din Strada Justiției, 63. Avea 80 de ani. O zi întreagă a stat pe scaun și a fumat țigară de la țigară, fără să clipească aproape. Casa aceea era o casă bătrînească, cu o cameră în mijloc și uși multe, dînd în celelalte odăi. Era cald, că făcuse focul, și ea, cu ușile deschise, se încărca de casa ei, privind spre toate odăile. A stat și s-a încărcat de casa ei...

Pagini memorabile dedică Viorica Dragu Dimitriu Fabricii ,,Aversa” de la Obor, pe care, zilele acestea, nenorociții de guvernanți tocmai o pun la pămînt, să facă loc dezvoltatorilor imobiliari, cu blocurile lor ,,de raport”, care se vor dărîma la primul cutremur mai serios. La început, la ,,Aversa” se făceau cîntare. ,,Cîntarele Voina”, așa se numea fabrica. După naționalizarea din 1948, comuniștii au luat utilajele și le-au transferat la Fabrica ,,Balanța” din Sibiu, iar la ,,Aversa” au adus mașini pentru pompe, luate din altă parte. Toate țările își protejează istoria, păstrînd în patrimoniu și modernizînd clădiri industriale. Iar noi, românii, nu ne oprim pînă nu vom lăsa în urmă o cîmpie pîrjolită. Așa cum e zona industrială de la Obor, ca să dăm un exemplu –Fabrica de ulei, Fabrica de mase plastice, ,,Aversa”, ,,Mecanică fină” care astăzi nu mai sînt. Cine va locui în acele blocuri care vor răsări în Obor? Probabil nimeni, fiindcă cei cu bani mulți cred că investițiile imobiliare reprezintă cel mai bun plasament, atîta vreme cît băncile și inflația te fură pe față, iar saltelele de la domiciliu nu mai prezintă nici o garanție.

La pagina 128, autoarea cărții deschide un capitol deosebit de interesant: ,,Despre bunicul Alexandru Dimitri, cavalerul acoperișurilor“, și fost locuitor pe Strada Vasile Alecsandri, 10. Ca pe atîția alți bucureșteni, în copilărie, pe Victoria Dragu Dimitriu a încîntat-o deopotrivă oșteanul în armură, cu scutul în mîna dreaptă, o lance în stînga, încins cu o sabie și cu viziera ridicată, suit tocmai în turnul Primăriei de pe Bd. Banu Manta (astăzi, Primăria Sectorului 1). Trebuie să recunoaștem, este o imagine cu totul neobișnuită în recuzita Bucureștilor. Semeția lui descinde din poveștile medievale, iar singurătatea lui printre nori e aceea a unui străjer nepăsător în fața primejdiilor. Mai tîrziu, hoinărind prin rețeaua de străzi din zona dintre Calea Moșilor și Strada Romană, scriitoarea a mai descoperit pe acoperișul unei case cu trei nivele încă un cavaler înveșmîntat în armură. Ambii oșteni, avea să afle, erau opera unui mare făuritor de acoperișuri, a unui artist, Alexandru Dimitriu care, oficial, s-a numit tinichigiu ornamentist sau industriaș.

În perioada interbelică, micii industriași și meseriași patroni erau constituiți în bresle și asociații profesionale, desigur, în prelungirea breslelor din secolele anterioare: măcelari, mezelari și brutari, argintari, arămari și fierari, tîmplari și dogari, plăpumari și tapițeri, lăcătuși și scărari (de fier și de lemn), croitori și cizmari, cojocari și blănari, ceaprăzari, geamgii și încadratori.

Alexandru Dimitriu făcea parte din tagma celor care lucrau pe acoperișuri. Era moldovean și făcuse Școala de Arte și Meserii din Iași. Acolo a deprins meseria de tinichigiu de acoperișuri, care avea simbolul un ciocan în mîna dreaptă. Fiind primul pe clasă, a primit o bursă și a plecat la perfecționare în Germania, la Institutul de electroplastie din Berlin. Acolo a deprins tehnica făuririi armurilor și costumelor din fier. ,,Acoperișurile Bucureștilor –scrie Victoria Dragu Dimitriu în încheierea capitolului închinat meșterului Alexandru Dimitriu, omonimul său – așa cum le știam atunci, arcuiau sub cer cupole, de tablă bătută, de ardezie, de olane, ridicau, peste conturul clădirilor desenate pe orizont, peste trupurile lor masive, lanternouri grațioase și giruete subțiri, luminatoare și fleroane, hornuri, fleșe și paratrăznete ca niște lăncii, ciupercile sirenelor de alarmă, cruci de biserici și antene tot mai complicate. Glorietele înălțau osanale clasicismului, vase ornamentale purtau ofrande pentru lari și penați, terasele moderne se rînduiau în trepte largi primind din plin lumina, căsuțele lucarnelor închipuiau, sub crestele învelitorilor, mici așezări tainice. Dar paznici în armură erau numai doi, rigizi și falnici, viteji și ironici, anacronici și încîntători. Mai tîrziu, găsisem prin cărțile Bucureștilor frînturi de poveste, oștenii de fier erau opera unui mare făuritor de acoperișuri și a unui artist...”.

Dar, pe cînd viitorul mare meșter făuritor de acoperișuri și costume din fier făcea primii pași în meserie la școala din Iași, la un moment dat, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Rămas fără locuință, într-o zi, poetul, prin intervenția directorului, fu primit într-o cameră a elevilor din acea școală. Împrieteninduse, poetul l-a sfătuit pe mai tînărul elev Alexandru Dimitriu să deprindă bine meseria, să țină cît mai bine ciocanul în mînă. Ba, i-a mai scris și o poezie: ,,Alecule, vrei să ai minte, trup și inimă sănătoase?

Evită: filosofia, poesia, cartoforia, ciorbele grase. Și îndeosebi femeile savante, seducătoare, capricioase, voluptoase.

Prețuiește carte, condei și pe cărturarii cu fond, obraz și caracter

Dar slăvește sincer și respectuos ciocanul, înalță-l spre cer...

Aferim, strigă bădița Creangă, dar și pleaftura, mă, cu care să atingi la mir

Pe frații jinduind la chilipir...”.

Pentru cine nu știe, pleaftura este o unealtă de fierar. Stropitoarea de udat fierul încins în foc.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Podul Carol din Praga, o poveste fără sfîrºit

Construcția Podului Carol, istoricul pod ce traversează rîul Vltava în Praga, a început pe 9 iulie 1357, sub patronajul regelui Carol al IV-lea, și a fost terminată la începutul Secolului al XV-lea. Edificiul a înlocuit vechiul pod Judith, ridicat în perioada 11581172, care fusese grav afectat de o inundație în 1342, iar noua construcție a fost numită, inițial, Podul de Piatră sau Podul Pragăi, primind numele Podul Carol abia în 1870. Fiind singurul mod de traversare a rîului Vltava pînă în 1841, Podul Carol a fost cea mai importantă cale de comunicație între Cetatea din Praga, Orașul Vechi și zonele adiacente, această legătură făcînd ca orașul Praga să devină un nod important pe ruta comercială dintre Europa de Vest și cea de Est.

Podul are o lungime de 515,76 metri și o lățime de aproximativ 10 metri, fiind sprijinit pe 16 arcuri apărate de bariere antigheață. Este protejat de trei turnuri, dintre care două se află pe malul din cartierul Malá Strana și cel de-al treilea pe malul Orașului Vechi, iar balustradele sale au fost decorate cu 30 de sculpturi, majoritatea realizate în stil baroc în jurul anului 1700, și înlocuite, în prezent, cu replici.

Potrivit legendelor cehe, construcția podului a început pe 9 iulie 1357, la ora 05:31, prima piatră fiind

pusă chiar de regele Carol al IV-lea. Împăratul Sfîntului Imperiu Roman credea în numerologie, iar această dată, care forma o punte numerică (1357, 9, 7, 5:31), i-ar fi conferit Podului Carol o rezistență suplimentară.

O inundație din 1432 i-a avariat trei piloni, cel de-al treilea arc s-a prăbușit în 1496, fiind reconstruit în 1503, iar la un an după Bătălia de la Muntele Alb din 21 iunie 1621, atunci cînd cei 27 de conducători ai revoltei antihabsburgice au fost executați, podul a servit ca un loc de expunere a capetelor retezate ale victimelor pentru a-i descuraja pe cehi să continue rezistența armată.

La sfîrșitul Războiului de Treizeci de Ani, în 1648, suedezii au ocupat malul vestic al Vltavei și au încercat să înainteze în Orașul Vechi, avînd loc lupte grele chiar pe pod, moment în care a fost grav afectată grav o parte a turnului din Orașul Vechi și aproape toate resturile decorațiunilor gotice au trebuit să fie, ulterior, eliminate.

Podul a dobîndit aspectul său actual spre sfîrșitul Secolului al XVII-lea, atunci cînd au fost amplasate pe balustrade statuile baroce. În 1784, în timpul unei mari inundații, cinci piloni au fost deteriorați și, deși arcele nu s-au prăbușit, traficul căruțelor și al oamenilor a trebuit să fie restricționat pentru un timp. Scările originale către Insula Kampa au fost înlocuite în 1844 cu unele noi, dar

Lumea regilor şi culisele ei

De ce se dau regii în vînt după absurdități (3)

Ceremonia de lever din ziua încoronării se repeta în fiecare dimineaţă, în formă condensată. Regele Franţei îndeplinea complicatul ritual ca un mare preot, după care, spre ora zece, prezida consiliul de stat. Pe urmă participa la serviciul divin – şi nici asta ca simplu credincios, ci ca întruchipare a Franţei. Abia după mesă regele se simţea dispus la păcat şi îşi vizita, spre prînz, una dintre metrese. La ora două lua masa, desigur oficial, cu regina. Apoi, Ludovic al XlV-lea mergea de obicei la vînătoare sau la plimbare. După aceea lucra, cam pînă la ora nouă seara. Se destindea ascultînd muzică sau la o partidă de biliard, iar spre ora zece seara participa la souper cu cîţiva membri ai familiei. La unsprezece o mai vizita o dată pe una dintre favorite, pînă la coucher, cînd se repeta ceremonialul de la lever, dar în ordine inversă. În serile de sărbătoare era invitat public să admire festivităţile de poveste din grădinile de la Versailles – absolut oricare francez, indiferent de origine, avea mereu acces în Palatul de la Versailles, unde putea să-l studieze pe suveranul său după pofta inimii, dacă era îmbrăcat comme il faut.

Regele Franţei ilustra de dimineaţa pînă seara existenţa omenească în forma sa supremă, a suveranităţii – a unui grandios spectacol de operă. Dacă ne gîndim la fotografiile în care regele Norvegiei este înfăţişat pregătind fursecuri şi familia Windsor jucînd Nintendo, am fi tentaţi să tragem concluzia că urmaşii lui Ludovic al XlV-lea s-ar fi îndepărtat cu totul de la

tradiţia sa. Oare? Sau poate tocmai mărturiile acestei dezinvolturi înscenate cu grijă să fie şi ele gesturi de reprezentare, aşa cum erau odată cele ale Regelui-Soare?

Cum se poate agăța un prinț moștenitor (1)

Regina Margareta a II-a a Danemarcei a făcut o ultimă încercare disperată în vara lui 2003 să-i găsească totuşi fiului ei, Frederik, o mireasă „de rang“ pe placul lui. Şi, fără să-şi mărturisească intenţiile, a invitat o serie de prinţese tinere, necăsătorite, la Palatul Fredensborg. Cele mai multe din Germania. Înţelegînd stratagema, prinţul moştenitor le-a acceptat vizita, a făcut ceva conversaţie, evident fără tragere de inimă, apoi s-a retras repede, sub un pretext oarecare. „Se vedea limpede că vizita noastră îl calcă pe nervi“, a povestit una dintre prinţesele germane după călătoria la Fredensborg. În luna mai a anului următor, Frederik s-a căsătorit cu Mary Donaldson.

Basmul Cenuşăresei exprimă de sute de ani un vis devenit realitate. Astăzi, caleaşca de aur poate trece chiar prin faţa unei grădiniţe sau a unui supermarket, ca să ia cu sine dintr-o mare de oameni o frumuseţe (sau nu tocmai), care apoi să renască sub altă întruchipare, de maiestate, în furtuna Miturilor, această nouă formă de miruire a vremurilor moderne. Care va continua să-şi ducă existenţa de vacă sfîntă umană, venerată de masele care se recunosc în ea, o viaţă în care nu-i va mai fi dat niciodată să evadeze din patrimoniul public. „Uneori, cînd mă trezesc, mă întreb unde sînt, pe urmă îmi dau seama că este palatul regal“, spunea Mette-Marit întrun interviu. Pe vremea cînd îşi creştea singură copilul şi era chelneriţă, avea o viaţă cît se poate de lipsită de strălucire – pînă cînd prinţul moştenitor norvegian

în anul următor o altă inundație puternică a amenințat structura de rezistență. În 1866 au fost instalați stîlpi de iluminat cu gaz, iar mai tîrziu stîlpi de iluminat electric. Prima linie de transport public a traversat legendarul pod în anii 1870, fiind înlocuită mai tîrziu de tramvaiul cu cai.

În perioada 2-5 septembrie 1890 o altă inundație dezastruoasă a lovit orașul Praga și a avariat grav Podul Carol. Mulți bușteni și alte materiale aduse de apele din amonte au format o barieră uriașă ce s-a sprijinit de pod, trei arce au fost rupte de presiunea exercitată, iar doi piloni s-au prăbușit și alții au fost parțial avariați. Tot atunci au căzut în apă și două statui – cele ale Sf. Ignațiu de Loyola și Sf. Xavier, ce fuseseră realizate de Ferdinand Brokoff. Prima dintre ele a fost înlocuită cu un grup statuar dedicat Sfinților Chiril și Metodiu, realizat de Karel Dvořák, iar cea de-a doua a fost înlocuită cu o replică a originalului.

De Podul Carol din Praga se leagă și soarta Sfîntului Ioan Nepomuk, martirul secretului spovezii, care în martie 1393 a fost aruncat în apele rîului Vltava de pe Podul Carol din ordinul regelui Venceslau. Martorii au povestit apoi că, în timpul nopţii, o lumină neobişnuită plutea încet deasupra apei. A doua zi trupul lui Nepomuk a fost pescuit şi înmormîntat în Catedrala Mitropolitană Vitus, unde se află și astăzi. Începutul Secolului al XX-lea a fost marcat de o creștere intensă a traficului rutier pe Podul Carol, tramvaiul cu cai care a circulat pe pod pînă pe 15 mai 1905 fiind înlocuit cu tramvaiul electric și, mai tîrziu, cu autobuze.

La sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial a fost construită o barieră la poarta de acces pe sub turnul din Orașul Vechi, iar între anii 1965 și 1978 autoritățile au început o reparație capitală a edificiului, pilonii au fost consolidați și stabilizați, toate blocurile de piatră sparte au fost înlocuite, covorul asfaltic a fost îndepărtat și traficul vehiculelor a fost interzis, podul rămînînd accesibil doar pietonilor. Începînd din anul 2019 administrația orașului Praga a demarat un nou proces de reabilitare.

DOSARESECRETE.RO

Haakon a ales-o. „Da, trăiesc într-un basm modern“, a spus şi Mary Donaldson după logodna ei cu prinţul moştenitor Frederik al Danemarcei. S-au cunoscut într-un bar din Sydney. Hi, I’m Fred from Denmark –se pare că aşa ar fi abordat-o. Şi nu a avut nici cea mai vagă idee că Fred nu era „din“, ci „de“ Danemarca.

Cu excepţia micului Liechtenstein, al cărui prinţ moştenitor s-a însurat cu o prinţesă Wittelsbach, toţi ceilalţi urmaşi la tron din ţările europene sînt căsătoriţi sau logodiţi cu persoane fără sînge albastru.

Mariajele au fost întotdeauna alianţe strategice pentru casele regale. Şi aşa au rămas şi astăzi. Cu deosebirea că acum puterea nu mai este asigurată prin legăturile cu regate învecinate, ci prin alianţe cu supuşii proprii. Fenomenul îi umple de amărăciune pe tradiţionalişti, dar nici ei nu ar şti ce să răspundă la întrebarea „la ce bun să se căsătorească o prinţesă moştenitoare suedeză cu un prinţ danez?“, cum asta nu ar ajuta-o să moştenească Danemarca. Vorbesc despre „demnitatea monarhiei“, care nu se împacă deloc cu chelneriţele şi crainicele de televiziune. Să fi avut însă de suferit demnitatea Imperiului Byzantin sau cea a taratului rusesc de pe urma faptului că pe tronul unuia s-au urcat artiste de circ (Teodora, soţia lui Iustinian) şi a celuilalt fiice de ţăran (Marta Skavronska, viitoarea Ecaterina I)?

Am putea bănui că supuşii britanici ar fi considerat de-a dreptul un afront dacă prinţul William s-ar fi căsătorit cu o aristocrată sau, şi mai rău, cu o prinţesă germană. Dar el a preferat să-şi aleagă o fată cuminte, din clasa engleză mijlocie. Cu ea, poporul se poate identifica fără nici un efort.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Lumea – dincolo de principii

Regina și fa riseii îndoliați

(urmare din pag. 1)

Tradiția monarhiei în Anglia, apoi în Marea Britanie, ține de dinainte de anul 1000, din 1689 devenind monarhie constituțională, aceasta consolidîndu-se începînd cu anul 1707 cînd, prin unirea politică între regatele Angliei și Scoției, titulatura țării devine Regatul Unit. Vîrsta înaintată a reginei (96 de ani), etapa ei de domnie (70 de ani) – elemente naturale, la care se adaugă unele calități (native sau dobîndite): echilibru, înțelepciune, limpezime în idei, cooperare, stoicism etc., au fixat-o pe regina Elisabeta a II-a în mentalul colectiv al locuitorilor Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, precum și ai unor țări foste colonii britanice, ca Regină Mamă, cea care le-a dirijat și le-a vegheat viața și activitatea, timp de 70 de ani.

Sigur că, mai ales într-un moment de despărțire de o persoană oficială a cărei figură națională a devenit emblematică, prin prisma considerentelor enumerate mai sus, demersul colectiv poate îmbrăca forme exagerate de exprimare, hiperbolizarea calităților și amintirii defunctei părînd un lucru natural, care nu scandalizează opinia publică, umbra doliului național acoperind, uneori, gîndirea lucidă și manifestările exagerate. Acestea fiind doar niște trăiri de moment, raportate la cadranul schimbător al sensibilității umane, nu această latură m-a determinat (mai corect spus, nu numai aceasta) să scriu acest material, ci seria de atitudini și manifestări (unele dintre acestea cu trimiteri directe la România), chestiuni ce sfidează realitatea istorică, încercînd să deturneze opinia publică de la relitatea sumbră a prezentului sau să șteargă cu buretele nesimțirii pagini luminoase din Istoria relațiilor externe ale României, înainte de decembrie 1989.

Aceste derapaje (unele previzibile, altele, insalubre și nocive) m-au determinat să scriu acest material, deși subiectul nu făcea parte din portofoliul subsemnatului, de materiale publicistice. Pornind de la motivația de mai sus, căreia i se adaugă credința că românii nu sînt proștii Europei, încît să stea pasivi și să înghită mereu, mereu, neroziile care se spun despre noi (de multe ori chiar de către unii conaționali), am conceput articolul de față, care – atenție! – nu se vrea (și nici nu este) un atac la personalitatea reginei Elisabeta a II-a sau la regimul politic al Marii Britanii. Este, pur și simplu, o luare de poziție a unui jurnalist român, în contextul internațional declanșat de moartea și de funeraliile blîndei regine Elisabeta a II-a. Atîta tot. Restul – conexiuni și extrapolări istorice, care orientează cititorul și spre un alt punct cardinal decît cele bătătorite în ultimele două săptămîni...

Puțină istorie

Istoria monarhiei britanice este una de excepție. Chiar dacă drumul a fost presărat cu mari conflicte de tot felul (revoluții, războaie între țări, războaie civile, lupte fratricide, trădări etc.), datorită unor personalități ajunse pe tronul regal succesiunea monarhică a avut continuitate, cu cei cîțiva suverani de excepție (Henric

al VII-lea, Elisabeta I, Regina Victoria și, nu în ultimul rînd, Regina Elisabeta a II-a), regatul britanic – indiferent ce întindere a avut, la un moment dat – a supraviețuit. Desigur, și costurile au fost pe măsură. Să nu uităm că seva principală de care regatul britanic a avut nevoie să pompeze în arterele Imperiului a venit din cele peste 50 de state – colonii ale coroanei britanice, din care, chiar dacă a fost deposedat în Secolul al XX-lea, printr-o formulă hibrid, de colonii, a luat ființă Commonwealthul, trăitor și în prezent, chiar dacă unele state au început să „miște în front”. Cele 54 de state și teritorii care însumează o suprafață de aproape 30 de milioane de km.p., întinse pe 5 continente, au o populație de peste două miliarde și jumătate de locuitori. Numite ca „asociate în mod liber”, după cel de-al II-lea Război Mondial (de bine ce le era!) unele dintre colonii s-au manifestat prin ample mișcări de independență (India, Africa de Sud – aceasta din urmă revenind la organizație). Probleme asemănătoare au mai creat și Gambia, Insulele Maldive. Documentele de funcționare a acestei uniuni sînt destul de stufoase pentru a le evidenția; ceea ce contează însă, în atragerea acestor state și teritorii într-un amalgam de foste colonii sînt, în primul rînd, facilitățile oferite în cadrul schimbului de mărfuri, alte cauze putînd fi concentrate în zona gri a oferirii de sprijin militar, într-o anumită situație de criză. Așa cum este descris acest termen în „Enciclopedia Universală Britannica”, vol. IV, pag. 158, totul poate fi de bun augur (dacă, în paranteză, fie zis, s-ar trece cu vederea jecmănirea timp de atîția ani a fostelor colonii, cu imense pierderi de vieți omenești, cauzate de boli, de sărăcie și de asuprire): „Commonwealth sau Commonwealth of Nations: Asociație liberă de state suverane din care fac parte Anglia și mai multe din fostele sale colonii, care au decis să mențină legăturile sale de prietenie și cooperare. Asociația a fost înființată în 1931 prin Statutul de la Westminster, sub numele de British Commonwealth of Nations. Ulterior, i s-a schimbat atît numele, cît și statutul, fiind incluse și națiuni independente. (...) Monarhul britanic este conducătorul simbolic al organizației, iar odată la doi ani se organizează o întîlnire a celor 50 (54) de șefi de guvern”.

Mergînd la concret, dincolo de Enciclopedie, astăzi, din cele 54 de state și teritorii din acest conglomerat, doar Rwanda și Mozambic nu au făcut parte inițial din Imperiul Britanic. Cîteva nume de state în această situație: Cipru, Malta, Jamaica, Barbados, Grenada, Republica Dominicană, Belize, Nigeria, Uganda, Gambia, Camerun, Malaysia, Bangladesh, Australia, Sanoa, Papua Noua Guinee, Nauru. Țări precum Barbados și Mauritius au înlăturat-o pe regina Elisabeta a II-a din funcția de șef de stat. După moartea reginei, s-a constatat un val de mișcări naționale, în vederea organizării de referendumuri pentru a trece la statutul de republică

și a ieși de sub tutela Marii Britanii (Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Saint Vicent și Grenada), mai multe guverne din țările care compun, astăzi, Commonwealth-ul nedisimulîndu-și nemulțumirea de a-l recunoaște ca „șef” suprem pe noul monarh al regatului, Charles al III-lea. Privind înapoi, pe scara istoriei, descoperim mai multe pete negre în dreptul sacru al monarhilor britanici, cinismul unora și disprețul față de popor aducînd prejudicii pe durată lungă dinastiei regale britanice. Un exemplu care se încadrează în acest stereotip (uman și regal) a fost Charles I, care a domnit între anii 1625 – 1649. Acest rege a vrut să domine în regat printr-o putere absolută, iar pe plan economic a introdus taxe exagerate (bani necesari susținerii războaielor din colonii), în plan politic sfidînd activitatea Parlamentului. După mai multe tevaturi, printre care și un război civil, a sfîrșit printr-o arestare și judecare pentru crima de înaltă trădare, pedeapsa fiind executarea acestuia în ianuarie 1649.

Moștenirea reginei

Cu toate că testamentul reginei Elisabeta a II-a rămîne o necunoscută totală timp de aproape un secol (cui mai folosesc, după 90 de ani, diversele înscrisuri și succesiuni consemnate în acest document?), în prezent, după estomparea momentului pierderii suveranei, istoricii și analiștii politici încearcă să capitalizeze date și lucruri care s-ar putea încadra în așa-zisa moștenire a reginei, chit că o mare parte a acestei sintagme are un conținut imaterial, cu ecou redundant, ce se propagă din primii ani de domnie ai reginei.

Pentru că, totuși, „nemaipomenita”, „magnifica”, „unica”, „nemuritoarea” regina Elisabeta a II-a a trăit (și a fost suverana unui Imperiu, fiind contemporană cu evenimente, întîmplări și situații la care, datorită funcției sale, nu trebuia să rămînă spectatoare), iată că – dincolo de funeraliile de o înaltă clasă, presa din Occident vine cu note critice la adresa suveranei, în contextul mai larg al unor manifestări din cadrul întregului regat și al statelor subordonate. În prim-plan se situează indiferența reginei Elisabeta a II-a la suferințele pricinuite milioanelor de locuitori din fostele colonii britanice în timpul predecesorilor săi, gest care s-a manifestat în măsura în care aceste colonii își proclamau independența. În aceste momente, considerate unicitate istorică, regina se afla în postura ideală de a se distanța de acțiunile de tip imperial ale înaintașilor săi. O tăcere diplomatică s-a așternut, însă, peste drama a milioane de oameni, și răceala ținuturilor de peste Canalul Mînecii s-a metamorfozat într-o tăcere regală, văduvită de condenscendența față de foștii supuși – tăcerea care poate fi interpretată sub diferite forme: ignoranță, cinism, conservatorism. Să fie clar – regina Elisabeta a II-a nu a comis nici una dintre crimele din coloniile Marii Britanii – deși rămîne un mister regal în ce măsură a știut regina de reprimarea extrem de violentă a rebeliunilor din Cipru, Yemen și Kenya.

Ca un fel de corolar al acestor suspiciuni, în demersul mass-media de a descifra și altă față a reginei atît de adulate de o masă de oameni neinformați îndeajuns sau refractară la alte aspecte decît cele cu iz emotiv și emoțional, ziarul

Politico concluziona, în tangență cu ipotezele de mai sus: „Nu există nici o scuză, nici un regret, nici o reparație, nici o responsabilitate morală și nici o recunoaștere din partea reginei Elisabeta a II-a pentru crimele care au fost comise în numele coroanei”

Pentru a demonstra poziția inactivă a reginei în anumite etape ale istoriei regatului – aceasta nereușind să treacă dincolo de imaginea ei ca simbol – presa internațională reamintește un moment în care „glonțul a trecut pe lîngă propria-i ureche” (cum se spune în popor) – anume, 18 septembrie 2014, dată la care a avut loc, în Scoția, referendumul pentru independența acestei țări și ieșirea ei din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Norocul a fost că, la întrebarea de pe buletine: „Ar trebui Scoția să fie un stat independent?”, din cei 3.623.344 de scoțieni care s-au prezentat la vot (aproape 85% din totalul populației), 55,3% au spus „Nu”, iar 44,7% au spus „Da”; astfel, Scoția a rămas în componența Regatului. Problema reginei Elisabeta a II-a? Nu a putut face nimic pentru a împiedica acest referendum care ar fi putut da un alt contur regatului pe care îl stăpînea! Deci, ce acoperire are sintagma: „Regina e atotstăpînitoare”?

Moștenirea pe care a lăsat-o regina Elisabeta a II-a (în afară de bani și de proprietăți, care nu ne interesează și nu intră în profilul acestui material), îl scoate în prim-plan pe actualul rege, Charles al III-lea. Despre fostul prinț Charles – actualul rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – nu este nevoie de prea multe fraze spre a descrie aventurile anterioare acestui moment din viața lui și a regatului, cel mai nociv moment fiind cel legat de divorțul de prințesa Diana, de moartea acesteia, nelămurită complet nici pînă în zilele noastre, și de căsătoria cu fosta amantă, Camilla, aceasta fiind în anturajul lui Charles de cînd avea 20 de ani. Acest segment sumbru din biografia actualului rege Charles al III-lea face ca domnia sa asupra supușilor din Commonwealth să creeze crevase încă din primele zile ale acesteia. Concret. Potrivit declarației de la Londra, din 1949, document semnat de către șefii statelor componente ale Commonwealth-ului, la moartea reginei Elisabeta a II-a, succesorul său nu poate deveni în mod automat șeful acestei comunități, fiecare șef de stat decizînd în privința unui suveran, în afara fostei regine. Lipsit, într-o proporție considerabilă, de popularitatea mamei sale, regele Charles al III-lea se confruntă cu dorința unor state de a renunța la monarhie și a deveni republici independente. În prezent, acest vînt de libertate se simte în țări precum Antigua și Barbuda, Insulele Solomon, Bahamas, Papua Noua Guinee, Saint Vincent și Grenada. O fațetă a manifestării de presupusă respingere a acceptării regelui Charles al IIIlea în cadrul conglomeratului numit Commonwealth este și cazul Australiei. De data acesta, respingerea s-a materializat în domeniul tipăririi și circulației banilor. În ce mod? În Australia, bancnota de 5 dolari australieni (cea mai circulată din țară) are tipărit pe ea chipul reginei Elisabeta a II-a. Acum, după moartea reginei, guvernul australian a decis că imaginea reginei nu va fi înlocuită cu cea a actualului rege Charles al III-lea, ceea ce dă apă la moară unor analiști politici să sugereze că Australia își va schimba statul, devenind republică.

Oricum vor evolua evenimentele, cu antecedentele personale și cu scandalurile din familia regală lărgită (deraieri imposibil de acceptat în tradiția sacerdotală a regalității britanice), prevăd, nu peste mult timp,

cutremure sociale și politice în cadrul statelor care orbitează în jurul Marii Britanii. Odată cu dispariția reginei Elisabeta a II-a, s-ar putea să dispară și acel liant național, de sorginte victoriană, care a sudat regatul, locul acestuia fiind luat de intrigi și can-can-uri sau, și mai rău, de revolte populare. Apropo de regele Charles al III-lea: poate unii români se vor supăra pentru că l-am prezentat în culori nu prea trandafirii (astfel precum este), ținînd cont de propaganda prin care a fost propulsat ca persoană de rang princiar din afară, îndrăgostit de România, Țară unde a devenit proprietar de case și pămînturi în Transilvania. L-am văzut și eu mergînd agale, cu toiagul în mînă, pe potecile dealurilor de lîngă Viscri. Poate, dacă eram de față, l-aș fi întrebat dacă nu e interesat să achiziționeze ceva pămînt în Deltă – o zonă care-i lipsește în Marea Britanie, sau, de ce nu, în alte zone mirifice din Țară: Gorj, Vîlcea, Vălenii de Munte, Buzău, Bucovina. Legat de numele actualului suveran al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și de moartea mamei sale, regina Elisabeta a II-a, am un mare semn de întrebare: ce considerente au stat la baza organizării unui ceremonial la casa lui Charles de la Viscri, unde, în prezența unui reprezentant al ambasadei Marii Britanii la București, au fost aduși locuitori din localitatea românească pentru a ține un moment de reculegere în memoria reginei, și a semna în Cartea de condoleanțe? Nu știu eu, sau, cumva, sîntem al 55-lea stat din Commonwealth? Și o altă anomalie: de ce, la București, la meciul de fotbal dintre FCSB și Anderleht, forbaliștii de pe teren au purtat pe braț banderole negre?

Regina, Ceaușescu și caleașca aurită

În contextul grandioasei ceremonii prilejuită de înmormîntarea reginei Elisabeta a II-a, am trecut în revistă relațiile bilaterale dintre români și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, relații jalonate de momente mai încordate (să nu uităm că România a fost în stare de război cu Marea Britanie în perioada decembrie 1941 - 23 august 1944), dar și de momente istorice, astfel cum a fost vizita conducerii de Stat a României, în frunte cu Nicolae și Elena Ceaușescu, din 13 - 16 iunie 1978. Despre această vizită s-a scris și s-a comentat enorm, aceasta fiind apreciată ca un eveniment istoric nu doar de presa autohtonă, mass-media internațională consemnînd, la unison, atenția acordată de Majestatea sa Elisabeta a II-a conducătorilor României socialiste, veniți în vizită în țara de dincolo de Canalul Mînecii.

Pentru cei care trăiesc sub mirajul Occidentului de acum 50 de ani și minimalizează semnificația acestei vizite, ducînd-o chiar în derizoriu, scriind chiar că „Regina Elisabeta a II-a s-a ascuns în tufiș de Ceaușescu!”, realitatea îi pune la punct, ridicolul acestora atingînd cote incomensurabile. Ce le poți spune acestora? Că sînt răuvoitori? Că sînt plătiți de cineva ca să denigreze fosta conducere a României? Că nu sînt bine informați? Sau, pur și simplu, că sînt proști? Alături de aceste „ingrediente” personale, să trasăm liniile directoare care au creat premisele denumirii acestei vizite, ca una istorică:

1. A fost prima vizită oficială a unui lider comunist în Marea Britanie;

2. Liderul de la București era văzut în Marea Britanie ca un politician cu o gîndire pragmatică și cu un orizont de înțelegere a relațiilor interstatale destul de larg, efortul diplomatic al lui Ceaușescu de a întreține relații cu state între care existau litigii și poziții beligerante fiind apreciat cu brio la Londra;

3. România socialistă nu s-a alăturat țărilor-surate în atacarea Cehoslovaciei de către unele țări socialiste, în

august 1968, Nicolae Ceaușescu avînd curajul să înfrunte colosul de la Răsărit, Uniunea Sovietică;

4. În această vizită, n-a fost nimic artificial (așa cum încearcă unii să opereze acum cu clișee indecente);

5. În susținerea punctului 4, consemnez că vizita a avut loc la invitația personală a Majestății Sale, regina Elisabeta a II-a, adresată președintelui României, Nicolae Ceaușescu, cu aproape un an mai înainte, mai precis, pe 23 august 1977.

În afară de aceste considerente, pe care acești negativiști le ignoră complet, pentru a fi în tonul superlativelor absolute, trecute în dreptul numelui defunctei regine – inteligență, pragmatism, pricepere în cunoașterea și aprecierea oamenilor, independența în adoptarea unor hotărîri etc. – se impun următoarele întrebări:

1. În aceste condiții, la 52 de ani cît avea regina, în 1978, și după 25 de ani de la încoronarea ei ca regină, putea cineva (din anturajul regal sau de aiurea) s-o oblige să-l primească pe Nicolae Ceaușescu în cadrul unui protocol de cel mai înalt rang, cu onoruri regale, care au stupefiat Occidentul?

2. A urcat-o cineva cu forța, pe regină, în caleașca aurită, alături de președintele Nicolae Ceaușescu?

3. Apoi, gest suprem: în cadrul vizitei, regina l-a înnobilat pe președintele României (da, pe Nicolae Ceaușescu, din Scorniceștii de Olt!) cu o distincție pe care regina o acordă „persoanei care a adus servicii deosebite statului britanic” – Ordinul Jartierei, probabil „la rugămintea președintelui nostru?”.

Răspunsurile logice la aceste întrebări, precum și analiza cadrului general, geopolitic, în care se situează evenimentul analizat, configurează cu certitudine aprecierile și stima de care se bucura șeful Statului Român în ochii lumii occidentale (șefi de state și de guverne), în afara valului de denigrări și de impostură pompat prin conducta postului de radio „Europa liberă”, de la München, întreținut cu dolari de la Washington. Dar vizita n-a fost una simbolică, de imagine, așa cum se întîmplă în zilele noastre, cînd unii politicieni și decidenți din România întreprind vizite în diferite țări, înțelese ca niște excursii plătite din banii poporului, rezultatele acestor plimbări prin țări îndepărtate (unele exotice) neaducînd nici un beneficiu Țării noastre.

Apropo de acest subiect: în vizita amintită, din Marea Britanie, din care au făcut parte miniștri și specialiști în diferite domenii economice, s-au semnat acorduri care însemnau peste 175 de milioane lire sterline credite pentru România și aproape 100 de milioane lire sterline exporturi în Marea Britanie. Deci, în afară de caleașcă, vizita a avut un caracter lucrativ.

Pentru a încheia într-o notă optimistă și realistă acest articol, fiindcă am citit undeva descrierea unui ministru din Guvernul României, de la acea dată, a incredibilului spectacol al vizitei la Regina Marii Britanii și primirea de la Palatul Buckingham, cu recepția fastuoasă în onoarea lui Nicolae Ceaușescu, voi reproduce un pasaj: „Eram plasat în caleașca numărul patru a convoiului care a plecat de la Gara Victoria la Palat, în prima fiind regina Elisabeta și Nicolae Ceaușescu, în a doua Elena Ceaușescu și Prințul Filip. Pe traseu erau mii de oameni care ovaționau...” Concluzia?

Oricît v-ați agita mintea voastră tenebroasă și gîndurile malefice, nu puteți șterge din Istoria Europei jumătății de veac XX lecția de onoare și de bun-simț pe care Regina Marii Britanii și Irlandei de Nord, Elisabeta a II-a, și locuitorii Londrei, au oferit-o României, prin fiul ei, și șeful Statului, Președintele Nicolae Ceaușescu! Restul – nu mai contează! Cît despre voi – farisei îndoliați la catafalcul Istoriei – după perioada de doliu intrați iar în amorțire, pînă

la următoarea înmormîntare regală britanică, atunci cînd veți vopsi în culoarea noagră toate casele țăranilor din Viscri...

Regele Charles al III-lea deține în România mai multe proprietăți, achiziționate prin Fundația „Mihai Eminescu Trust”, pe care o patronează

Regina Elisabeta a II-a și Nicolae Ceaușescu, în timpul vizitei oficiale a președintelui în Marea Britanie, 1978.

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Bălceștii

– destinul unei familii

La începutul veacului trecut, boiernaşii argeşeni de pe Valea Topologului care, din moşi strămoşi, îşi spuneau doar „ot Bălcesci“, adoptară drept nume de familie toponimul locului. Astfel s-a născut „Bălcescu”, nume izvorît dintr-un străbun pămînt românesc, nume care avea să intre în istoria României în focul dezvoltării naţiunii şi s-o străbată ca un simbol al patriotismului înflăcărat, al devotamentului pînă la suprema jertfă.

Mamă a Gracchilor

Pităreasa Zinca-Petrescu, după soţ, „foarte stimată şi cunoscută în toată ţara pentru minunata doftorie cu care tămăduia de albeaţă la ochi“, rămăsese văduvă şi cu sumedenie de datorii, cînd cel de-al cincilea prunc vedea lumina zilei. Copiii – Costache, Maria, Sevastița, Nicolae şi Barbu – au moştenit de la mama lor, aşa cum îşi amintesc cei care i-au cunoscut, „o inimă blîndă, inima ei chiar, de-o bună şi adevărată româncă”.

al statului – şef de masă la Departamentul Vistieriei – Costache participă, în noiembrie 1846, la agitaţia politică prilejuită de alegerile generale pentru Obşteasca Adunare, sprijinindu-l pe Grigore Grădişteanu, unul dintre puţinii candidaţi ai opoziţiei. Din acest motiv este îndepărtat din serviciu – împreună cu alţi 12 funcţionari – şi, deşi mai pe urmă ceilalţi sînt reprimiţi, el „nevoind a se încovoia spre a-şi recăpăta slujba, nu a fost reintegrat“.

„Prison oblige comme noblesse“

Românească“. Barbu, crescut „lîngă mamă şi surori“ – cum îşi aminteşte nepoata sa, Tea Crăsnaru-Mandrea – de la care „învăţase toate leacurile“, îşi scăpă viaţa plecînd la Constantinopol, unde „se întinsese zvonul că e un doctor bun“.

În pragul morţii, cînd în întreaga Europă reacţiunea triumfa, N. Bălcescu avu previziunea să scrie: „Va veni ziua fericită, ziua izbînzii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină, atunci nu va mai fi nici om rob, nici naţie roabă, nici om stăpîn pe altul, nici popor stăpîn pe altul, ci domnia Dreptăţii și Frăţiei! Atunci toţi Românii vor fi unu, liberi și fraţi!“. Pe lespedea mormîntului său din Palermo, urmaşii au săpat cuvinte atît de scumpe lui – simbol al unei nemărginite iubiri faţă de patrie: „Şi cel din urmă al meu cuvînt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă!“.

Legenda – ţesută de gazetarii vremii dintr-un adevăr aflat de la chiar „nenea Costache“ – spune că, prin anii celui de-al doilea deceniu al veacului trecut, Tudor Vladimirescu, care iubea mult copiii, venit să inspecteze gestiunea someşului de Dolj – Barbu pitarul, tatăl Bălceştilor, „luase în braţe pe Costache şi pe Nicolae şi le spunea despre războaiele lui Mihai Viteazul“. „Parcă-l văd şi acum – istorisea Costache Bălcescu –Tudor ne spunea: «Mă băieţi, să aveţi pururea înaintea voastră pe Mihai Viteazul şi faptele sale»“.

Prinţul negru

Cel mai mare dintre copiii pităresei Zinca, Costache, îşi începe de timpuriu cariera funcţionărească în postul de „copist“ la Isprăvnicatul de străini din Bucureşti; un sfert de veac mai tîrziu avea să devină preşedinte adinterim al Consiliului de Miniştri! „Un bărbat frumos, înalt şi cu o înfăţişare măreaţă – oacheş, cu nişte ochi mici, dar lucioşi, din a căror privire, cînd se însufleţea, parcă s-aruncau scîntei! Cu fruntea înaltă şi palidă, era falnic şi impunător!“ – aşa şi-l amintea nepoata sa, Olga, pe Costache Bălcescu, căruia prietenii, la Paris, în anii emigraţiei, îi spuneau: Le prince noir! În anii premergători revoluţiei, Bălceştii publică o serie de traduceri sau lucrări originale, contribuind prin aceasta la realizarea scopului militant al „Asociaţiei literare“: îmbinarea acţiunilor culturale cu cele politice, propăşirea limbii şi literaturii române prin unitatea intelectualităţii progresiste din toate ţările române, răspîndirea cunoştinţelor cultural-științifice. Costache, a cărui pregătire de economist era unanim recunoscută, traduce, în 1844, cartea lui Iosef Droz: „Economie politique ou principes de la science des richesses“ şi tipăreşte un „Projectu pentru o casă de păstratu şi împrumutare“ difuzat gratuit, un an mai tîrziu. Nicolae, fostul iuncăr-învăţător, preocupat de studiile militare, care, împreună cu maiorul Cristian Tell, pregătea proiectul unei „Bibliotheque militaire“, traduce cartea generalului Henri Jomini: „Tableau analytique des principales combinaisons de la guerre et de leur rapports avec la politique des États“ şi publică, în 1844, articolul despre „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum“. Cumnatul lor, serdarul Scarlat Geanoglu, tipăreşte, în aceeaşi vreme, două traduceri: „Istoria lui Napoleon Bonaparte“ (1840) şi „Aducerea trupului împăratului Napoleon în Franţa“ (1843).

Bălceştii, prin condiţia lor socială – sînt mai aproape de moşneni decît de clasa boierească. Costache, prin căsătorie, se apropie de mediul burgheziei în formare nu numai prin preocupări; Elena Năcescu, soţia sa, era fiica unui cunoscut „rachieru“ din mahalaua Olarilor. Ei iau parte activă la viaţa politică a ţării, găsindu-se în mijlocul celor mai progresiste cercuri. Deşi funcţionar

Nicolae Bălcescu cunoscuse, şi el, destul de timpuriu represaliile stăpînirii. Fusese arestat, pălmuit de însuşi spătarul Ghica – şeful oştirii – la unul din interogatorii, judecat şi condamnat – „nevîrstnic“ fiind – la 3 ani închisoare pentru participarea la mişcarea revoluţionară din anul 1840. Dacă vremea petrecută în chiliile mînăstirii Mărgineni îşi lăsase, pentru totdeauna, pecetea asupra sănătăţii sale, şi aşa destul de şubredă, ea va determina destinul său. „Eu – mărturisea prietenilor săi – miam început viaţa aruncat în închisoare pentru revoluţie şi închisoarea obligă ca şi nobleţea“. Avem prilejul, astăzi, a da la lumină și un nou document inedit din acea vreme; este vorba de actul prin care năstavnicul mînăstirii Mărgineni era înştiinţat de graţierea deţinutului Nicolae Bălcescu și i se ordona „ca să încredinţeze pe numitul în mîna d. Barbu Bălcescu“ spre a fi adus la Bucureşti

Cît trebuie să-l fi impresionat şi ce înrîurire va fi avut asupra tînărului Barbu – care, pe atunci, nu avea decît 18 ani – clipa eliberării fratelui său? Şi cîte oare nu-şi vor fi spus ei pe drumul de la Mărgineni la Bucureşti?

„Iubitoare de neam şl de ţară”

„Umbră“ a lui Nicolae, Tiţa – Sevastița Bălcescu –era o „femeie de o deşteptăciune rară, cultă, energică, şi îndemănatică la toate“. În amintirile lor, fiicele lui Barbu Bălcescu aveau să lase impresionante pagini despre Sevastiţa. După tragicul sfîrşit al lui Nicolae, Sevastița a adunat cu o adevărată religiozitate orice relicvă rămasă de pe urma sa. Moare singură, nespus de singură, în cumplita iarnă a anului 1883, găsindu-şi mormîntul în pămîntui Bălceştilor, pe care l-a iubit atît de mult. Costache Bălcescu se stinge din viață în august 1902, aproape nonagenar, lăsînd în urma sa un secol de lupte pentru făurirea naţiunii şi statului român.

Unde eşti, Mihai Viteazul?

„Pe fruntea lui largă şi curată – îşi amintea Vasile Alecsandri – se vedeau trecînd gînduri măreţe: în ochii lui limpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce parcă înota într-o rouă de lacrimi la cuvintele de patrie, glorie şi independenţă naţională!“. În fiecare clipă a vieţii sale, Nicolae Bălcescu a dus o luptă fără preget, nespus de dureroasă, în care dăruia picătură cu picătură o părticică din fiinţa sa“, spre a trezi în conştiinţa semenilor săi dorinţa de dreptate socială şi de eliberare naţională. Inegalabile vor rămîne rîndurile aşternute, pentru eternitate, pe o filă a manuscrisului său: „Dar unde este Mihai Viteazul acum spre a realiza aceste proecte? Cunoaştem un viteaz mult mai mare decît acest erou: poporul. Patriotismul unui popor e mult mai puternic decît oricît de mare erou individual. Cînd inima lui va fi aprinsă de acea mare idee a regeneraţiei naţionale şi cînd el va fi hotărît a o apăra cu sîngele său nici o putere din lume nu-l va putea birui. Datoria epocii noastre, a generaţiei noastre este a sădi această mare idee în inima oricărui român“.

Membri ai „Asociaţiei literare“ şi ai organizaţiei secrete „Frăţia“, ai „Comitetului revoluţionar de la 1848“, secretari, oficiali sau neoficiali, ai Guvernului provizoriu – Nicolae şi Costache au luat parte activă la pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei. Mezinul, Barbu, nu împlinise 24 de ani cînd flacăra revoluţiei fusese aprinsă şi pe pămîntul românesc. Îl întîlnim la Buzău, gata a face dintr-acest judeţ unul „în stare a da exemplu la celelalte 16“, ori, mai tîrziu, pe Cîmpul lui Traian alături de generalul Magheru. Înfrîngerea revoluţiei îi împrăştie dincolo de graniţele ţării. Costache şi Nicolae iau drumul Parisului unde grupează, în jurul revistei „România viitoare“, un mare număr de exilaţi. Aici, Nicolae publică cunoscutul său articol despre „Mersul revoluţiei în istoria Românilor“, iar Costache polemizează cu defăimătorii revoluţiei în nota despre „Cheltuielile revoluţiei şi reacţiei în Ţara

Mesajul Bălceștilor

Deschizînd ochii, pruncul născut la Pesta în acel sfîrşit de primăvară 1848 avea să vadă un cer purpuriu luminat de flacăra revoluţiei aprinsă pe întreg continentul european. Mama care îl adusese la viață în chinuri de moarte îi dădu numele de Bonifaciu („bonifatus” – „cu destin fericit”). Era fiul Luxiței Florescu şi al lui Nicolae Bălcescu! De pe pămîntul însîngerat al Ungariei revoluţionare, Luxiţa – în clipele hotărîtoare pentru revoluţia română – adresează iubitului ei şi, prin el, tuturor românilor un mesaj de o înaltă forţă morală: „Pierdeţi-vă starea, viaţa, totul, numai drepturile ţării dobîndite, nu!“.

Bonifaciu – aşa cum şi-l amintesc mulţi dintre cei oare l-au cunoscut – era „un om de o vie inteligenţă, de o mare cultură“. Din nefericire, numele îşi va dezminţi sensul. Bonifaciu – absolvent al Liceului imperial „Louis le Grand“ din Paris şi al Facultăţii de litere din Rennes – va trece asemenea unui meteorit, luminînd doar o clipă bolta pe care strălucea „Luceafărul“ poeziei româneşti. Debutează cu o „Istorie în cîntece a popoarelor“, conferinţă ţinută în cadrul societăţii „Uniunea română“ din Paris, în vremea studenţiei; scrie versuri, eseuri literare, cronici teatrale şi politice. Prieten al lui Macedonski şi, un foarte scurt timp, în cercul „Literatorului“; mai apoi, el însuşi editor sau redactor a numeroase ziare şi reviste („Dacia viitoare“, „Biblioteca omului de gust“, „Portofoliul român“ şi altele). Publică numeroase studii istorice, filozofice şi de popularizare ştiinţifică. El se stinge din viaţă cîteva luni după mama sa, în 1899, la sfîrşitul acelui veac de neîncetate frămîntări sociale şi naţionale.

Bălceştii şi-au înscris numele pe răbojul oamenilor mari ai României nu numai prin acţiunile lor din timpul revoluţiei sau din anii emigraţiei; ceea ce i-a impus istoriei este, fără îndoială, credinţa lor neclintită în destinul poporului român, căruia i-au închinat întreaga lor viaţă. Ei au luptat pentru ca România – aşa cum scria Nicolae – să-şi ocupe rangul ce i se cuvine în marea familie a naţiilor europene!

HORIA NESTORESCU

Costache Bălcescu, fratele cel mare al lui Nicolae Bălcescu

Printre

regi şi stafii la Castelul Wertheimstein din Ciutelec

Frunzărind presa interbelică ni se întîmplă uneori să găsim informaţii interesante şi poveşti uitate despre locuri din România de azi. Unul dintre aceste locuri e un castel pierdut în inima Transilvaniei: Castelul Wertheimstein din Ciutelec. Satul Ciutelec, parte a comunei Tăuteu, este situat în partea de nord-est a judeţului Bihor. În acest loc, între anii 1890 şi 1911, pe o moşie de peste 1000 de hectare a baronului Wertheimstein, s-a construit un castel. Astăzi în această frumoasă clădire funcţionează Căminul de bătrîni „Ciutelec”, aşezămînt care are în grijă 144 de persoane vîrstnice. Puţină lume mai ştie astăzi povestea castelului din Ciutelec şi a stafiei baronesei van Path, care se pare că îl bîntuia.

La începutul Secolului XX, satul bihorean Ciutelec, din comuna Tăuteu, era un loc faimos printre bogaţii Europei. Nicidecum pentru că ar fi încadrat de vreun decor natural spectaculos, ci pentru că un castel ridicat aici a servit ca reşedinţă de vacanţă pentru cea mai bogată familie a continentului: Rothschild. Celebrii bancheri au ajuns stăpîni în Bihor după ce Charles Rothschild, fiul primului baron al dinastiei, s-a căsătorit cu orădeanca Rózsika wertheimstein, fiica cea mare a lui Alfréd von Wertheimstein, ofiţer din armata austro-ungară. Pe domeniul din Ciutelec, cei doi soţi au organizat petreceri somptuoase şi au găzduit vacanţele altor aristocraţi. Atît de select era grupul apropiaţilor lor, că în vara anului 1937 presa scria că la castelul din Ciutelec îşi vor petrece vacanţa Ducele şi Ducesa de Windsor, adică unchiul şi mătuşa actualei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

În goană după fluturi

Localnicii din Ciutelec ştiu cine a fost moşierul Wertheimstein doar din poveştile înaintaşilor şi din legendele care, de o sută de ani, animă satul aflat la 15 kilometri de Marghita. Născut în anul 1843 în Viena, într-o familie de evrei cu titlu nobiliar, Alfréd von Wertheimstein a fost ofiţer în armata austro-ungară, mutat la Oradea în timpul stăpînirii habsburgice. Vînător pasionat, Wertheimstein a început să cumpere, în a doua jumătate a Secolului XIX, terenuri în satul Ciutelec, la marginea dealurilor şi pădurii. Singura monografie a satului, publicată în 1992 de preotul Ioan Marin Mălinaş, arată că în 1885 ofiţerul Wertheimstein a ridicat o casă mare pe domeniul său, dar a făcut şi donaţii importante comunităţii: a construit o nouă casă paro hială bisericii greco-catolice şi un internat pentru şcoala confesională. Primul copil din cei șapte ai cuplului Alfréd şi Maria von Wertheimstein, Rózsika,

născută în 1870 la Oradea şi devenită o jucătoare de tenis renumită în Ungaria, era aproape să rămînă fată bătrînă. Destinul ei s-a schimbat la 37 de ani, cînd l-a cunoscut pe Charles Rothschild, un bancher englez din celebra familie considerată încă de la începutul anilor 1800 cea mai bogată din Europa. Charles a fost fiul lui Nathan Rothschild, primul baron Rothschild. Extrem de pasionat de entomologie, adică studiul insectelor, Charles a cunoscut-o pe Rózsika pe cînd fugea după fluturi în Munţii Carpaţi. În cărţile dedicate celor doi de diverşi scriitori maghiari se arată că englezul s-a îndrăgostit pe loc de orădeancă, astfel că în scurt timp a şi venit aici, pentru a-i cere mîna. Fireşte, ofiţerul Wertheimstein nu s-a împotrivit.

Pe 6 februarie 1907, Charles şi Rószika s-au căsătorit la Viena, iar ziarul London Times a lăudat straşnic eleganţa evenimentului. Mireasa a fost descrisă numai cu superlative, spunîndu-se că avea ochi căprui strălucitori, cu irizări purpurii, că era poliglotă şi avea desăvîrşite cunoştinţe despre politică, dar şi un obicei pe placul aristocraţilor: în fiecare zi citea cîte un ziar maghiar, unul german şi unul englez şi, adesea, reviste franceze. Ziariştii au trecut uşor peste o picanterie pentru acea vreme: Rózsika avea deja 38 de ani, pe cînd Charles nici 31.

Nunta de basm i-a adunat pe cei mai bogaţi europeni, dar a atras şi atenţia comuniştilor, duşmani ai nobilimii. Scriitorii unguri au consemnat cum un grup de comunişti au plănuit să incendieze sinagoga în timpul ceremoniei religioase şi numai intervenţia promptă a poliţiei a împiedicat actul terorist. După căsătorie, Charles şi Rózsika s-au mutat în oraşul englez Tring, unde, de altfel, li s-au născut, în anii următori, cei 4 copii: Miriam, Elizabeth Charlotte (zisă şi Liberthy), Victor şi Pannonica. Cuplul nu a uitat de meleagurile natale ale doamnei Rothschild, astfel că imediat după căsătorie cei doi au început construcţia unui castel pe moşia Wertheimstein din Ciutelec. Rózsika dorea şi să aibă o casă a ei, dar şi să-şi salveze tatăl, afundat în datorii. Drept urmare, Charles a cumpărat o parte din moşia din Ciutelec.

Castelul Rothschild din Bihor, a cărui construcţie s-a finalizat în 1908, a fost ridicat în stil baroc, după proiectele arhitectului austriac Franz von Sotern, cunoscut în Imperiu. Desfăşurat pe trei niveluri – demisol, parter şi etaj –, castelul a fost conceput cu 25 de încăperi şi o sală de bal. Parcul castelului, întins pe cîteva hectare, a fost dichisit cu ulmi şi flori rare.

Castelul poseda un imens parc, cuprinzînd aproape 10 jugăre, cu pădure, cîmp, un deal şi un pîrîu, Ciutelecul, care trece peste cîteva frumoase trepte de marmură albă susurînd lîngă castel. În afară de acestea, castelul

Wertheimstein posedă cîteva frumoase dormitoare pentru musafiri, trei elegante săli de baie, o sală de billiard şi o frumoasă bibliotecă. Hall-ul castelului –ne spune notarul Stănoiu – care imediat după război a administrat moşia familiei Wertheimstein – este ornat cu minunate trofee de vînătoare, din care cîteva recorduri. „Wertheimstein cel bătrîn” era un mare vînător şi cum Bihorul e un ţinut foarte bogat în vînat de toate mărimile, venea în fiecare vară cu prietenii, la castel, unde făcea mari vînători.

Povestea stafiei de la castelul din Ciutelec

„De 20 de ani însă castelul e ca şi părăsit. O dramă sau o legendă cu stafii au îndepărtat pe toţi vizitatorii şi chiar stăpînii l-au părăsit. În 1914, cu cîteva luni înainte de începerea războiului mondial, fuseseră invitați la castelul din Ciutelec baronul şi baroneasa van Path, dintr-o veche familie bavareză. Baronul avea 60 de ani, pe cînd soţia lui nu avea decît 18 ani. Aproape de sfîrşitul vieţii, baronul von Path, care era un celibatar îndîrjit, se căsători cu fiica şefului grajdurilor sale, o frumuseţe abia îmbobocită. La un an de la căsătorie baronul von Path şi tînăra lui soţie au sosit la Ciutelec.

Un şvab tînăr, de o frumuseţe răpitoare, din personalul castelui, o însoţea pe frumoasa şi tînăra baroneasă în lungile ei plimbări călare prin împrejurimi. Ce s-a întîmplat între ei nu se ştie. Cert e că, într-o dimineaţă, baroneasa şi tînărul şvab au fost împuşcaţi sub un stejar, lîngă care poposiseră. Caii s-au întors singuri la castel şi bătrînul baron a dispărut.

Războiul care a venit peste două luni a făcut să se uite drama. Dar, cînd mai tîrziu au venit oaspeţi la castel, a început să circule zvonul că, în odăile de la etaj, la miezul nopţii, se aude tînguirea tinerel baronese care-şi strigă amantul. Unii chiar au văzut stafia baronesei von Path, în costum de călărie, cu figura însîngerată, oprindu-se la colţurile culoarelor şi strigînd. Dacă a mai păşit sau nu Rózsika în castelul din Ciutelec după acest scandal nu se ştie. Rămasă văduvă în 1923, cînd Charles, bolnav de encefalită, s-a sinucis, orădeanca a murit la Londra, în 1940, la vîrsta de 70 de ani. Frumosul castel e lăsat în îngrijirea unei familii de şvabi, care ţine totul în bună ordine. Numai imensul parc a rămas neîngrijit, ierburile şi buruienile năvălind pe minunatele alei; florile rare, neîngrijite, au dispărut de mult”.

Pe jos, din Ciutelec pînă la castel, e o plimbare de un sfert de oră. Printre ulmii înalţi care străjuiesc de-o parte şi de alta, clădirea aceasta apare cu obloanele trase la ferestre. De pe balcoane atîrnă iedera şi trandafirii sălbatici. Poarta de intrare e bine ferecată, legată cu un lanţ gros şi ruginit. Doi imenşi cîini-lup veniră să ne latre furioşi. În cele din urmă, din spatele casei apăru un băiat înalt, blond. Ne privi bănuitor şi-apoi veni să ne întrebe ce dorim. Nu ştia o boabă româneşte. Abia ne-am putut înţelege în dialectul lui, care seamănă mai mult cu olandeza decît cu germana. Băiatul nu răspundea bucuros la întrebările noastre. Abia dacă îngăima cîteva vorbe. Am aflat totuşi că „stimata doamnă de la Londra”, proprietara castelului, îi scrisese intendentului, tatăl băiatului, să pregătească cele cîteva camere de la etaj, să repare instalaţia de la camera de baie şi să aibe grijă de provizii. Băiatul ne-a părăsit în goană. Am fi vrut să-l mai întrebăm de stafia baronesei Path, de amenajările interioare ale castelului… Rămăsesem numai în compania celor doi cîini care ne lătrau fioros clănţănindu-şi colţii.

În 1948, castelul din Ciutelec a fost naţionalizat. „Sătenii au venit aici şi au luat tot ce au putut căra, de la uşi, geamuri, la obiecte de mobilier. Un tablou din castel l-am văzut eu, ani mai tîrziu, în casa unui sătean din Bogei”, povesteşte Cornel Covaci. Din „dotările” originale, s-a păstrat doar o sobă de teracotă din bibliotecă, încă funcţională, şi blazonul familiei, de pe faţadă. Din 1952, în castelul aflat în proprietatea statului şi în administrarea Consiliului Judeţean funcţionează un azil de bătrîni, gestionat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor. Interesant este că nici un membru al familiilor Rothschild sau Wertheimstein nu au pus, după căderea comunismului, problema revendicării. Castelul a rămas al bihorenilor… r.m.

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

De ce-ți e frică nu scapi!

(urmare din pag. 1)

Omul nou a făcut de mic tot ce a vrut el, dezvoltîndu-și o personalitate egoistă și egocentristă. Urmare a acestei evoluții, a ajuns la concluzia că pe lume există doar două păreri: a lui (și a celor ca el) și cea greșită. Omul nou nu citește. E sub demnitatea lui să-și umple capul cu prostii. El e conectat permanent la internet, trăindu-și viața virtual în Metavers. Dacă totuși se simte singur, își cumpără pisici. O consecință a lipsei de lectură este faptul că omul nou este cam incult. Nu posedă decît cunoștiințele necesare la locul de muncă și ceea ce îi varsă în urechi canalele media în care are o încredere oarbă. Astfel, tot ceea ce îi livrează acestea reprezintă adevărul absolut și incontestabil. Nici nu ar avea cum fi altfel de vreme ce omul nou, progresistul, nu-și pune întrebări. Nu are îndoieli. La el totul este așa cum spune vedeta de la televizor în care s-a obișnuit să aibă încredere. Omul acesta fără lectură și, pe cale de consecință, fără cultură, nu are, în mod evident, argumente la nimic. Nu poate să demonteze nici o afirmație, pentru că mintea lui nu a învățat cum să construiască o argumentație bazată pe logică și cunoștințe; prin urmare lipește etichetele pe care le-a învățat din media. Ei bine, un astfel de om este disperat cînd vede că masele din jurul lui își aduc în fruntea lor modele și lideri de tipul Giorgiei Meloni, un politician construit de la zero de el însuși. Un politician cu un discurs național distrugător la adresa tipului de om nou pe care toți progresiștii îl întruchipează. Un politician care nu vrea să fie un cetățean anonim, fără identitate, un simplu consumator de bunuri, care stă liniștit în pătrățica lui, muncește conștiincios, fără să pună întrebări și care își cere eutanasierea ca drept suprem atunci cînd societatea nu mai are nevoie de el, fiindcă a devenit o povară care consumă resurse în loc să le producă. Giorgia Meloni nu dorește să fie părintele 1 sau părintele 2 și nici nu consideră normal să-ți schimb sexul în funcție de cum ai tu chef, să poți avea relații sexuale cu cine vrei tu, cum a spus Ministrul Egalității din Spania.

Legat de programul ei politic, cei de la ProTv titrează: „Giorgia Meloni este împotriva UE şi NATO, dar a promis că va sta cu ochii pe ele. La fel ca alţi lideri populişti europeni, ea exploatează criza scumpirii nivelului de trai, îmbătrînirii, oboseala din cauza pandemiei Covid-19, migraţia şi incertitudinile economice”. Remarcați, vă rog, cuvintele cheie prin care mințile progresiștilor trag semnale de alarmă: „împotriva NATO și UE”, „populiști” (adică numai gura-i de ei) „exploatează criza”; cum s-ar spune, se urcă la putere pe niște probleme sociale de care nu se știe cine este responsabil (sanchi!). Pînă aici, orice progresist i-ar fi lipit niște etichete. Mai departe. „Ea promite să redea puterea poporului şi nu elitei, să securizeze frontierele şi să relanseze economia printr-o reducere a impozitelor şi reglementărilor. Vrea să renegocieze cu UE uriaşul plan de relansare postCovid, să modifice Constituţia în vederea alegerii preşedintelui italian cu sufragiu universal şi să oprească migraţia musulmană printr-o blocadă navală a Libiei”. Cum s-ar spune, e o demagoagă perfectă, care vrea să redea puterea poporului și să relanseze economia micșorînd impozitele. Adică prin mijloace populiste, nu prin politici economice performante.

Desigur, se induce ideea că Meloni vrea să modifice Constituția și, mai ales, să împiedice migrația – ceea ce este nepermis în capetele lor seci. Simt cum revolta pune stăpînire pe micii progresiști pentru că politicile înțelepte emise de Bruxelles privind migrația sînt nesocotite de această... Giorgia!

Să vedem, însă, ce scriu mai departe jurnaliștii de la ProTv preluînd de pe News.ro un articol scris de Luminița Turcu. „Programul său, care are la bază pretinse valori culturale ale familiei italiene «tradiţionale», anunţă un recul al drepturilor lesbienelor, gay-ilor, bisexualilor şi transsexualilor (LGBTQ). Ea a atacat un popular serial de desene animate pentru copii, «Peppa Pig», şi vrea să cenzureze episoadele în care apar cupluri homosexuale”. Cu alte cuvinte, cei care au scris știrea asta numesc valorile culturale ale familiei italiene, „pretinse”, adică nereale, inventate, o prosteală declarată de Meloni doar așa, ca să devină prim-ministru. Înțelegeți cît sînt de disperați progresiștii aștia văzînd că li se clatină pernele de sub popouri? Revenind, ei o acuză pe Meloni că a atacat drepturile persoanelor LGBTQ și are nerușinarea să cenzureze un popular serial de desene animate unde apar personaje homosexuale. În primul rînd, nu a atacat pe nimeni, ci doar a tăiat panglica propagandei nerușinate a acestor indivizi. În al doilea rînd, serialul de desene animate menționat are personaje extrem de urîte și nu pot spune că e foarte popular printre copii. Nu știu dacă v-ați mai uitat la desene animate în ultima vreme, dar majoritatea acestora, în proporție de peste 85%, au niște personaje urîte, disproporționate, capete prea mari pe corpuri mici, ochii exoftalmici, corpuri hidoase, e o întreagă paradă a urîtului acolo, iar exemplele de viață pe care le dau copiilor nu sînt întotdeauna cele mai bune. Una peste alta, cred că Ursula von der Leyen are coșmaruri cu ideile

Giorgiei Meloni și, probabil de aceea, marcată fiind, a amenințat Italia cu sancțiuni dacă îndrăznește să aducă la putere partidul lui Meloni. Iată că de ceea ce i-a fost frică nu a scăpat. S-o văd ce va răspunde cînd va fi întrebată, mai în detaliu, de ce a aruncat miliarde de euro din banii Uniunii Europene pe niște vaccinuri pe care nu le mai folosește nimeni și a căror neutralizare (distrugere) va costa alți bani. Va veni și acel moment.

Firește că presa progresistă nu s-a sfiit să numească alianța „Fratelli Di Italia” una fascistă, de extremă dreapta, care se revendică de la naziștii lui Musollini și ai lui Hitler. Publicul progresist a intrat deja în trepidații imaginîndu-și cum vor defila naziștii pe străzi și cum or să-i chinuiască ca pe hoții de cai, și strigă disperat împotriva alegerii democratice a italienilor. Dacă s-ar fi obosit un pic să studieze discursurile Giorgiei Meloni ar fi văzut că nu are elemente fasciste și nici naziste.

Nu doar în Italia se întîmplă astfel de lucruri, ci și în Suedia, unde un partid cu accente anti-emigrație și pro-suedez a ieșit al doilea ca număr de voturi obținute, lucru care i-a deranjat pe mulți dintre băieții ăștia sclifosiți de la Bruxelles, care nu mai știu cum să-și exprime indignarea atunci cînd văd că majoritatea populației gîndește altfel decît ei – adică normal.

Lucrurile nu se vor opri aici, fiindcă temele astea privind emigrația, drepturile cu pretenție de lege ale comunității LGBTQ, depersonalizarea cetățenilor, distrugerea tradițiilor și a identității naționale nu vor fi acceptate de majoritate, așa că își va alege conducători care să respecte familia, patria și pe Dumnezeu, așa cum spune și deviza lui Meloni.

E drept că, pînă în anul 2024, cînd vor fi alegeri europarlamentare, care ne vor scăpa de prezența Ursulei, mai e mult, dar pînă atunci vor fi alegeri prin statele membre ale Uniunii și rezultatele acestora e posibil să aducă la putere partide naționaliste, care să își dorească reformarea Uniunii Europene și readucerea ei la direcția inițială, de la care au deviat-o toți corigenții ăștia de la Bruxelles. Primul pas e în apropierea noastră, în Bulgaria, unde sînt semne că Boiko Borisov conduce în sondaje și probabil va cîștiga alegerile, ceea ce se va întîmpla și în celelalte țări membre ale UE, unde oamenii nu vor mai suporta multă vreme partidele progresiste care le conduc.

Dacă Europa dă semne că se scutură de progresism, ce facem noi? În România multă vreme a fost liniște, pînă de curînd, cînd din orașul Unirii a răsunat vocea profesorului Andrei Marga, spunînd lucruri care au deranjat niște indivizi. Mai mult, Marga continuă să vorbească despre situația politică generată de războiul din Ucraina, argumentîndu-și spusele de la Alba Iulia și vorbind, cum bine observă jurnalistul Bogdan Iacob, de la inpolitics.ro, ca un prezidențiabil. Bine, bine, dar al cui? Deocamdată al nimănui, pentru că o forță politică naționalistă de dimensiunile sale încă nu există în România. Se va forma cu siguranță în următorii ani pînă la alegerile din 2024, atît cele parlamentare europene, cît mai ales cele naționale.

Mă bucur să văd că de ce le-a fost teamă progresiștilor nu au scăpat: de trezirea oamenilor normali din această lume, de trezirea conștiințelor care nu au mai putut accepta bătaia de joc la adresa valorilor, culturii și tradițiilor pe care generații întregi le-au creat, leau dezvoltat și pentru care au murit.

Actualitatea pe scurt

● Este alertă la Roșia Montană, după ce primarul localității a anunțat, în noaptea de sîmbătă spre duminică, faptul că barajul lacului piscicol Tăul Mare este fisurat. Peste jumătate dintre locuitorii comunei din Roşia Montană care au casele amplasate în aval de lac au refuzat pînă duminică seară autoevacuarea preventivă, în pofida avertismentelor repetate făcute de autorităţi privind riscul ca barajul să se rupă. Experţii afirmă că, pentru a atinge un nivel de siguranţă, este nevoie de scăderea nivelului apei din baraj cu cinci metri. ● La opt ani și jumătate după ce Vladimir Putin a anunțat anexarea Crimeii, el a adunat elitele Rusiei în Sala Sfîntul Gheorghe de la Kremlin pentru o nouă ceremonie de acaparare a teritoriului vecin: de data aceasta a revendicat încă patru regiuni ucrainene. Autoritățile de ocupație ruse au marcat, astfel, un succes răsunător la referendumurile de unire cu Rusia a teritoriilor ucrainene ocupate după numărarea tuturor buletinelor de vot, relatează Interfax. „Rezultatele” finale ale numărătorii afirmă că în așa-zisa Republica Populară Donețk au fost cele mai multe voturi „pentru”, nu mai puțin de 99,23% din total. În cealaltă entitate separatistă din estul Ucrainei, autoproclamata Republică Populară Lugansk, autoritățile raportează că 98,42% din alegători au votat pentru unirea cu Rusia. Comisiile electorale din teritoriile ucrainene ocupate aflate în regiunile Zaporojie și Herson au fost ceva mai reținute, raportînd că „doar” 93,11%, respectiv 87,05% din locuitorii lor au votat pentru unirea cu Rusia. ● Preşedintele francez Emmanuel Macron s-a angajat, duminică, să „conlucreze cu partenerii săi europeni la noi sancţiuni” împotriva Rusiei, după anexarea de către aceasta a celor patru regiuni ucrainene, a anunţat Palatul Élysée, informează AFP. În timpul unei discuţii la telefon cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, şeful statului francez a condamnat din nou, în mod ferm, anexarea ilegală de către Rusia regiunilor ucrainene, potrivit unui comunicat al Preşedinţiei franceze. „El a reafirmat hotărîrea Franţei de a ajuta Ucraina să-şi recîştige deplina suveranitate şi integritate teritorială şi să conlucreze cu partenerii săi europeni la noi sancţiuni”, continuă comunicatul. UE a reacţionat miercuri la anexarea celor patru regiuni ucrainene ocupate total sau parţial de Moscova, propunînd în special plafonarea preţului la petrolul rus şi adăugarea de noi restricţii în schimburile comerciale cu Moscova. ● Liderii Uniunii Europene şi omologii de pe continent se vor întîlni joi şi vineri la Praga, într-un summit informal în timpul căruia vor discuta „trei probleme urgente interdependente: războiul Rusiei în Ucraina, energia şi situaţia economică”, potrivit preşedintelui Consiliului European, Charles Michel, informează AFP. „Vom discuta cum să oferim în continuare un sprijin economic, militar, politic şi financiar solid Ucrainei atît timp cît este nevoie şi vom lua în considerare cum să ne protejăm cel mai bine infrastructura critică”, a explicat Charles Michel. Consultările vor urma de asemenea, „să abordeze preţurile ridicate pentru gospodării şi întreprinderi, să susţină creşterea economică şi locurile de muncă şi să protejeze persoanele vulnerabile care suferă cel mai mult de pe urma facturilor mari la energie”. Elementul cheie va fi „capacitatea noastră de a rămîne uniţi şi de a ne coordona răspunsul politic, într-un spirit de solidaritate şi de apărare a intereselor noastre comune”, a argumentat el. ● Parlamentul European a anunţat nominalizările din acest an pentru Premiul Saharov pentru libertatea de gîndire, distincţie acordată pentru a onora personalităţi şi organizaţii excepţionale care apără drepturile omului şi libertăţile fundamentale, indică un comunicat publicat marţi de legislativul european și citat de Agerpres. Ucraina domină lista de nominalizări, poporul ucrainean reprezentat de preşedintele Volodimir Zelenski fiind nominalizat de Partidul Popular European. Social democraţii (S&D) şi Renew Europe au nominalizat poporul ucrainean, subliniind rolul fiecărei persoane, al reprezentanţilor societăţii civile, al instituţiilor statului şi autorităţilor publice. Nominalizarea menţionează, printre altele, serviciile de urgenţă ale Ucrainei, pe Iulia Pajevska,

fondatoarea unităţii de evacuare medicală „Îngerii lui Taira”, pe activista pentru drepturile omului Oleksandra Matviciuc, Mişcarea pentru Rezistenţă Civilă „Flamura Galbenă” şi pe Ivan Fedorov, fostul primar al oraşului ucrainean Melitopol. Grupul conservatorilor şi reformiştilor (ECR) l-a nominalizat tot pe preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, care întruchipează curajul poporului ucrainean, amintind îndrăzneala, rezistenţa şi devotamentul acestuia faţă de poporul său şi faţă de valorile europene. La 13 octombrie, comisiile pentru afaceri externe şi pentru dezvoltare ale PE vor anunţa numele celor trei finalişti, iar după o săptămînă preşedinta Parlamentului European, Roberta Metsola, şi liderii grupurilor politice vor alege cîştigătorul. ● Statele Unite vor majora cantităţile de gaze lichefiate trimise către Uniunea Europeană, pentru a ajuta statele europene să înlocuiască gazele ruseşti şi să treacă această iarnă cu bine, a afirmat Don Graves, secretar adjunct al Departamentului Comerţului al Statelor Unite ale Americii, într-un interviu acordat Agerpres. De asemenea, Statele Unite caută, împreună cu partenerii săi din întreaga lume, resurse alternative la gazele ruseşti. Anunțul a fost făcut de Don Graves, fost consilier al preşedintelui Joe Biden, care a venit la Bucureşti împreună cu o delegaţie de peste 100 de oficiali şi reprezentanţi ai mediului de afaceri american pentru a participa la conferinţa Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii (ITU). Romînia are un potenţial deosebit, resurse autohtone şi oameni bine pregătiţi pentru a atrage cît mai multe investiţii americane şi pentru a fi o poartă de intrare în regiune, spune oficialul de la Washington. ● Rusia va propune ca OPEC+ să reducă producţia de petrol cu aproximativ 1 milion de barili pe zi, la următoarea întîlnire a organizaţiei din octombrie, a declarat marţi o sursă familiarizată cu punctul de vedere rus, transmite Reuters. Întîlnirea va avea loc pe 5 octombrie, pe fondul scăderii preţurilor petrolului şi lunilor de volatilitate severă a pieţei, care a determinat un alt producător de top sl OPEC+, Arabia Saudită, să afirme că grupul ar putea reduce producţia, informează News.ro. ● „Pădurea nu poate deveni o grădină botanică, iar în toată Europa aceasta va trebui să asigure, dincolo de sechestrarea de carbon sau de protejarea speciilor şi a habitatelor, resursa necesară pentru industrie şi pentru energie“, a afirmat, miercuri, într-o conferinţă de specialitate, ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Barna Tánczos, potrivit Agerpres. „În continuare, în Europa sînt milioane, poate zeci de milioane de gospodării care folosesc lemnul ca sursă regenerabilă pentru generarea energiei termice şi electrice, dacă este cazul în anumite situaţii”, a menţionat Tánczos. Ministrul de resort a adăugat că Strategia forestieră naţională se află în acest moment pe masa Ministerului Mediului, iar în curînd va intra şi în Guvern. „Pădurile noastre trebuie să rămînă sănătoase pentru a asigura pe termen lung această rezilienţă a schimbărilor climatice. Pădurile noastre trebuie să rămînă sănătoase, pentru că trebuie să asigure resursa de lemn pentru industrie şi pentru cetăţeni, pe termen lung”, a spus demnitarul. ● Scurgerile din conductele Nord Stream, care au pompat volume uriaşe de metan în Marea Baltică şi în atmosferă, ar putea degaja de cinci ori mai mult gaz cu efect de seră faţă de dezastrul de la Aliso Canyon, cea mai mare eliberare terestră de metan cunoscută. De asemenea, este echivalentul unei treimi din totalul emisiilor anuale de gaze cu efect de seră ale Danemarcei, a avertizat miercuri un oficial danez. „Oricine a ordonat acest lucru ar trebui să fie urmărit penal pentru crime de război şi să meargă la închisoare”, a declarat Rob Jackson, un climatolog de la Universitatea Stanford. ● Telefoanele mobile s-ar putea „închide” în toată Europa în această iarnă, dacă întreruperea curentului sau raționalizarea energiei vor distruge anumite părți ale rețelelor mobile din regiune. Oficialii din industria telecomunicațiilor spun că se tem că o iarnă severă va pune la încercare infrastructura de telecomunicații a Europei, forțînd companiile și guvernele să încerce să atenueze impactul. În prezent, în multe țări europene nu există suficiente sisteme de rezervă pentru a face față întreruperilor de energie electrică, au spus patru directori de telecomunicații, ridicînd perspectiva întreruperii

telefoanelor mobile. Țările Uniunii Europene, inclusiv Franța, Suedia și Germania, încearcă să se asigure că în cel mai rău scenariu comunicațiile pot continua, chiar dacă întreruperile de curent ajung să epuizeze bateriile de rezervă instalate pe miile de antene celulare răspîndite pe teritoriul lor. ● România și-a umplut depozitele de gaz, dar a plătit cel mai mare preț din istorie, iar acest lucru se va vedea în facturi. La finalul săptămînii trecute, țara noastră avea depozitele de gaze pline în proporţie de 85%, la nivelul întregii Uniuni Europene fiind atins un grad de umplere de 88%. Vestea mai puţin bună este că goana după alimentarea cu gaze pentru iarna aceasta s-a făcut cu cel mai mare preţ din istorie, lucru care se va vedea în facturi, scrie Ziarul Financiar. ● Rebekah Koffler, fost ofițer american de informații, a vorbit despre ce se întîmplă în Rusia, despre cea mai mare teamă a lui Vladimir Putin și a explicat de ce este de părere că Federația Rusă ar folosi un focos nuclear. „Putin se teme cel mai mult de puterea forțelor militare ale SUA și NATO din cauza superiorității convenționale”, spune Rebekah Koffler, adăugînd că „Putin nu este gata de un război convențional și, tocmai de aceea, poate fi folosit și un focos nuclear de sub o kilotonă pînă chiar la 100 de kilotone”. Rebekah Koffler spune că unul dintre rezultatele politicii de sancțiuni este că „toți dictatorii ajung să formeze o coaliție: Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, iar talibanii sînt și ei acolo”. ● Un tezaur dacic, descoperit întîmplător într-o pădure de pe raza comunei Jidvei (Alba) a rămas abandonat acolo timp de aproximativ o lună, în mod inexplicabil. Este vorba despre un tezaur monetar vechi de aproximativ 2.000 de ani. Deși cel care a făcut descoperirea inițială în august, un tînăr de 27 de ani din județul Mureș, posesor autorizat de detector de metale, a anunțat autoritățile, acestea au ajuns la fața locului abia peste o lună, respectiv în 19 septembrie. Conform legii în vigoare, primăria avea la dispoziție 72 de ore pentru a informa Direcția Județeană de Cultură și 10 zile pentru a preda obiectele. Situația este acum cercetată de Poliție. ● Un sondaj a dezvăluit care sînt țările care au cele mai bune dar și cele mai proaste drumuri din Europa. Olanda s-a clasat pe primul loc în Raportul Competitivităţii Globale pe 2019 publicat de Forumul Economic Mondial, ultimul studiu consistent privind calitatea drumurilor realizat înainte de apariţia pandemiei. Sondajul a dezvăluit că statele vestice au – sau percep că au – cea mai bună infrastructură rutieră de pe continent. Europa de Est, în schimb, are în general o părere foarte precară despre calitatea propriilor drumuri. Ultimele cinci clasate în Europa sînt Malta, şi locul 106 în lume din 141 de ţări, Ucraina (locul 114 în lume), România (locul 119), Bosnia şi Herţegovina (locul 121), iar pe ultimul loc este Republica Moldova (poziția 127 în lume). ● Premiul Nobel pentru medicină a fost acordat suedezului Svante Paabo pentru descoperirile sale despre evoluția umană. „Cercetările fundamentale ale lui Pääbo au dat naștere unei discipline științifice complet noi: paleogenomica. Prin dezvăluirea diferențelor genetice care îi deosebesc pe toți oamenii vii de homininii dispăruți, descoperirile sale oferă baza pentru explorarea a ceea ce ne face să fim unici”, spune comitetul Nobel în expunerea motivelor pentru acordarea premiului. ● Președintele României, Klaus Iohannis, a susținut luni, 3 octombrie 2022, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, o alocuțiune în cadrul festivității de deschidere a anului universitar 2022-2023. „Îmi doresc o paradigmă radicală, lipsită de echivoc în garantarea integrității și eticii în viața academică. (…) Trebuie să devină clar că obținerea unei diplome academice reprezintă o onoare și este condiționată exclusiv de un merit real. O Românie educată va trebui să fie o Românie corectă, fără nici o excepție”, a zis Klaus Iohannis cu referire la plagiat. „România Educată este un proiect atît de important pentru societatea noastră deoarece învățămîntul de calitate are impact direct asupra vieții de zi cu zi a fiecărui cetățean. (…) Astăzi, avem oportunitatea de a coopera cu restul Europei într-o manieră intensificată, ca urmare a formării de rețele de universități europene, a creșterii sumelor alocate fondurilor de cercetare pan-europene și a creșterii numărului de cooperări punctuale pe teme de cercetare”, a concluzionat Klaus Iohannis. r m

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Un moment istoric

Cînd eram copil și studiam la școală istoria, disciplină care m-a atras de la început și pe care am învățat-o extrem de bine continuînd s-o studiez în toți anii pînă în prezent, mă gîndeam că mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca marilor fapte istorice despre care învățam, fiind un pic dezamăgit că pe timpul meu nu se întîmpla nimic deosebit. Ei bine, începînd cu 1989 am fost servit de viață cu evenimente care au intrat în istorie: revoluție, distrugerea întregii avuții naționale, războaie prin Irak, aderare la NATO, la Uniunea Europeană, pandemie, război în Ucraina și, mai nou, alipirea teritorială. Ceea ce s-a întîmplat vinerea trecută, la Moscova, în Sala Sf. Gheorghe a Palatului de la Kremlin, este un moment istoric. Pentru prima dată în istoria ultimilor 100 de ani, pe vreme de pace – fiindcă, deși în Ucraina se poartă lupte armate, nu s-a declarat război – o țară își alipește aproximativ 20% din teritoriul unui stat vecin.

Vă propun să analizăm împreună discursul președintelui Vladimir Putin, comentînd pasajele cele mai importante. Prima dată s-a adresat cetățenilor Federației Ruse, celor prezenți la eveniment și cetățenilor care și-au exprimat prin vot dorința de a se lipi de Rusia. Citez: „Cetățeni ai Rusiei, cetățeni ai republicilor populare Donețk și Lugansk, rezidenți ai regiunilor Zaporojie și Herson, deputați ai Dumei de Stat, senatori ai Federației Ruse, După cum știți, au avut loc referendumuri în republicile populare Donețk și Lugansk și în regiunile Zaporojie și Herson. S-au numărat buletinele de vot și au fost anunțate rezultatele. Oamenii au făcut alegerea lor fără echivoc. Astăzi vom semna tratatele privind aderarea Republicii Populare Donețk, Republicii Populare Lugansk, Regiunii Zaporojie și Regiunii Herson la Federația Rusă. Nu am nici o îndoială că Adunarea Federală va sprijini legile constituționale privind aderarea la Rusia și înființarea a patru noi regiuni, noile noastre entități constitutive ale Federației Ruse, pentru că aceasta este voința a milioane de oameni. Este, fără îndoială, dreptul lor, un drept inerent pecetluit în Articolul 1 al Cartei ONU, care afirmă în mod direct principiul egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor”. (notă: am scris despre asta mai pe larg în articolul „Probleme de drept și nu numai”)

Apoi, președintele rus amintește de generațiile predecesorilor care au făcut istorie pe acele pămînturi unde au luptat „Pyotr Rumyantsev, Alexander Suvorov și Fyodor Ushakov, iar Ecaterina cea Mare și Grigori Potyomkin au fondat noi orașe. Bunicii și străbunicii noștri au luptat aici pînă la capăt în timpul Marelui Război Patriotic” (al II-lea Război Mondial – n.m.). Putin nu uită nici de rușii care „au murit pentru dreptul de a-și vorbi limba maternă, de a-și păstra cultura, tradițiile și religia, și chiar pentru dreptul de a trăi. Ne amintim de soldații din Donbass, de martirii «Odessa Khatyn», victimele atacurilor teroriste inumane comise de regimul de la Kiev”. Acești ruși pe care-i numește victime ale atacurilor teroriste conduse de regimul de la Kiev sînt aceia care, după ruperea URSS, s-au trezit în calitatea de minoritate fără drepturi într-o țară nouă, doar pentru că această fărîmițare a imperiului sovietic nu s-a făcut prin tratate de pace între Rusia și fostele republici sovietice, ci lăutărește, după ureche. Este exact ceea ce a spus și Putin în discursul său: „În 1991, la Belovezhskaya Pushcha, reprezentanții elitei de partid din acea vreme au luat decizia de a înceta Uniunea Sovietică, fără a întreba cetățenii obișnuiți ce vor, iar oamenii s-au trezit brusc rupți de patria lor. Acest lucru a sfîșiat și a dezmembrat comunitatea noastră și a declanșat o catastrofă națională”. Mai departe, Putin transmite un prim mesaj important: „Timp de opt ani lungi, oamenii din Donbass au fost supuși genocidului, bombardamentelor și blocadelor; la Herson și Zaporojie s-a dus o politică criminală pentru a cultiva ura pentru Rusia, pentru tot ce este rusesc. Și acum, în timpul referendumurilor, regimul de la Kiev a amenințat cu represalii și cu moartea profesorilor, femeilor care lucrau în comisiile electorale. Kievul a amenințat cu represiune milioane de oameni care au venit să-și exprime voința, dar oamenii din Donbass, Zaporojie și Kherson și-au spus cuvîntul”. Observație: au amenințat. Atît. De făcut,

nu au făcut nimic, iar matale, dragă Putin, ai acționat conform principiului „cîinii latră, ursul merge”, care se potrivește perfect cu simbolistica uneia dintre părțile implicate. Apropo de genocidul ucrainean contra rușilor din Donbass: de ce nu vii cu niște probe în direcția asta? De ce nu inunzi internetul cu ele? Dacă tot vorbești despre asta, poate ar trebui să știm și noi cîte ceva, nu?

Mai departe, Putin spune așa: „Vreau ca autoritățile de la Kiev și adevărații lor conducători din Occident să mă audă acum și vreau ca toată lumea să-și amintească acest lucru: oamenii care locuiesc în Lugansk și Donețk, în Herson și Zaporojie au devenit cetățenii noștri, pentru totdeauna”. Acesta mi se pare un mesaj important fiindcă în spatele lui se ascunde voința și dorința întregii Rusii de a-i apăra pe acești cetățeni împotriva oricui, folosind, cred eu, orice mijloace. Al doilea mesaj semnificativ constă în faptul că Putin invită la încetarea focului și la negocieri, dar nu la negocieri privind teritoriile alipite. Păi atunci ce? Citez din discursul președintelui rus: „Facem apel la regimul de la Kiev să înceteze imediat focul și toate ostilitățile; pentru a pune capăt războiului pe care l-a declanșat în 2014 (cine, Ucraina? – n.m.) și a reveni la masa negocierilor. Sîntem pregătiți pentru asta, așa cum am spus de mai multe ori. Dar alegerea oamenilor din Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson nu va fi discutată. Decizia a fost luată, iar Rusia nu o va trăda. Actualele autorități de la Kiev ar trebui să respecte această exprimare liberă a voinței poporului; nu există nici o altă cale. Aceasta este singura cale spre pace”. Apoi, Putin a repetat încă o dată, ca să fie clar pentru toată lumea: „Ne vom apăra pămîntul cu toate forțele și resursele de care dispunem și vom face tot ce ne stă în putință pentru a garanta siguranța poporului nostru”. Observație: Cu alte cuvinte, dacă vă mai atingeți de teritoriile astea vă vom declara război și vom scoate armele grele, reamintindumi că, în urmă cu cîteva săptămîni, același Putin spunea, referindu-se la potența armatei sale, că „încă nu ați văzut nimic”. Mă tot întreb dacă nu cumva ar fi existat și o altă cale pentru ca Putin să se asigure că Ucraina nu face parte din NATO și nu se înarmează. Ba da, cred că exista, doar că scopul liderului de la Kremlin a fost de la început acela de a readuce aceste teritorii în granițele Rusiei, așa cum i-a și „sugerat”, pe 22 februarie, Serghei Naryshkin.

După acest îndemn adresat cetățenilor din regiunile alipite, că nu trebuie să se mai teamă de nimeni și de nimic, Putin s-a adresat celor care luptă în Ucraina dar și rudelor acestora, astfel: „Pentru ce luptă poporul nostru, cu ce fel de inamic ne confruntăm și cine împinge lumea în noi războaie și crize și obține beneficii pătate de sînge din asta? Compatrioții noștri, frații și surorile noastre din Ucraina, care fac parte din poporul nostru unit, au văzut cu ochii lor ce a pregătit pentru întreaga umanitate clasa conducătoare a așa-zisului Vest. Și-au dat jos măștile și au arătat din ce sînt făcuți cu adevărat”. Ei bine acest mesaj nu este destinat doar celor menționați, ci și cetățenilor europeni care sînt nemulțumiți de politica de negare a identităților naționale, culturale și personale ale oamenilor, dezvoltată de Uniunea Europeană și SUA, cît și de politicile nerealiste de tip Green Deal. Putin știe ce ne nemulțumește și se erijează cumva și în protectorul nostru, arătîndu-ne că, dacă avem nevoie de ajutor, el vine și ne eliberează de probleme. Partea proastă este că unii dintre noi știm că rușii, după ce eliberează un teritoriu, uită să mai plece de acolo, așa că, oricît de mult ni s-ar potrivi opiniile cu privire la progresism și neomarxism, preferăm să ne eliberăm singuri prin mijloace democratice, cum ar fi votul liber exprimat, refăcînd Uniunea Europeană

zdruncinată acum de niște corigenți cu gulere albe.

Putin amintește în discursul său de regimul neocolonial pe care SUA dorește să-l păstreze și să-l propage în lume, prin țările pe care le-a ocupat economic, pentru că „îi permite să trăiască din lume, să o jefuiască datorită dominației dolarului și tehnologiei, să colecteze un tribut real de la omenire, să-și extragă sursa primară de prosperitate necîștigată, chiria plătită heghemonului. Păstrarea acestei rente este principala lor motivație, reală și absolut egoistă. Acesta este motivul pentru care de-suveranizarea totală este în interesul lor. Așa se explică agresiunea lor față de statele independente, valorile tradiționale și culturile autentice, încercările lor de a submina procesele internaționale și de integrare, noile monede globale și centrele de dezvoltare tehnologică pe care nu le pot controla. Este extrem de important pentru ei să forțeze toate țările să-și cedeze suveranitatea în fața Statelor Unite”. (aș putea spune că nici URSS nu a fost mai brează în relația sa cu fostele țări socialiste – n.m.) În continuare, Putin acuză Vestul de comportament duplicitar, fapt ce a determinat și justificat reacția de apărare a Rusiei. „Acordurile strategice de securitate au fost aruncate la gunoi; acordurile ajunse la cel mai înalt nivel politic au fost declarate basme; promisiunile ferme de a nu extinde NATO spre est au făcut loc unei înșelăciuni murdare (...); tratatele de apărare antirachetă, cu rază intermediară și cu rază mai scurtă de acțiune au fost desființate unilateral sub pretexte exagerate. Și tot ce auzim este că Occidentul insistă pe o ordine bazată pe reguli. Oricum, de unde a venit asta? Cine a văzut vreodată aceste reguli? Cine le-a aprobat? Acestea sînt doar o mulțime de prostii, înșelăciune totală, standarde duble sau chiar standarde triple! Trebuie că ne cred proști. Rusia este o mare putere de o mie de ani, o întreagă civilizație și nu va trăi după reguli atît de improvizate și false”. Observație: regulile acelea sînt înscrise printre altele în Carta Națiunilor Unite, aia care la Art. 1 vorbește despre dreptul de autodeterminare al popoarelor, de care te-ai folosit și tu, dragă Putin, cînd ai justificat dreptul –altfel perfect legal, deși la limită – rușilor majoritari în Donbass și Lugansk la autodeterminare, chiar în debutul acestui discurs. Ca orice mare putere, și Rusia acceptă și respectă regulile după cum îi convine, așa cum a făcut după războiul din 1877, cînd și-a tras Dobrogea de partea ei, prin tratatul de la San Stefano, unde rușii „au uitat” să ne invite și pe noi.

Că SUA și Uniunea Europeană aplică dubla măsură e foarte adevărat, că aplică regulile sau le anulează după cum le convine lor este, de asemenea, adevărat, că din aceste cauze ne sînt antipatici multora dintre noi este corect, dar lucrurile acestea, în anul 2022, nu se rezolvă cu armele de foc, ci cu armele dreptului, ale argumentului, inteligenței și negocierii diplomatice, chiar dacă uneori îți vine să pui mîna pe retevei, fiindcă altfel nu ne diferențiem cu nimic de omul peșterilor.

În continuare, președintele rus amintește de politica colonială a Americii și Europei încă din Evul Mediu, în timp ce Rusia a condus mișcarea anticolonială din Secolul XX, oferind popoarelor oportunități de a scăpa de sărăcie, inegalitate, foamete și boli. Observație: Secolul XX începe din 1900 și se termină în 1999.

Din 1917, Revoluția Bolșevică din Rusia a creat statul sovietic, un imperiu care, prin definiție, este un stat colonial. Pînă în 1989, adică peste trei sferturi din Secolul XX, rușii au fost stat colonial. Dacă ei numesc mișcare anticolonială implicarea în Algeria și prin alte state nord-africane, pe care le-au ajutat cu arme și cu bani, ajutorul ăsta a fost menit a lovi interesele imperialismului american (cum îl numeau ei) și nu de dragul popoarelor oprimate.

În continuare Vladimir Putin a mai punctat în discursul său faptul că „au existat numeroase planuri de invadare a Rusiei. Asemenea încercări au fost făcute în timpul Secolului al XVII-lea și în perioada de după revoluția din 1917. Toți au eșuat. Occidentul a reușit să pună mîna pe bogăția Rusiei abia la sfîrșitul Secolului al XX-lea, cînd statul a fost distrus. Ne-au numit prieteni și parteneri, dar ne-au tratat ca pe o colonie, folosind diverse scheme pentru a pompa trilioane de dolari din țară. Ne amintim. Nu am uitat nimic”. Exact de acest orgoliu al rușilor, care s-au considerat mereu o

Putin și liderii celor patru regiuni anexate de Rusia

POLITICĂ

mare putere și egalii americanilor, ar fi trebuit să țină cont Statele Unite atunci cînd au încercat să-și subordoneze Rusia. În continuare, liderul de la Kremlin amintește bombardamentele anglo-americane asupra orașelor Dresda, Hamburg și Köln, fără a exista o necesitate militară, loviturile nucleare de la Hiroșima și Nagasaki sau covoarele de bombe cu napalm din Coreea și Vietnam, ce au cauzat suferințe populației civile, și conchide: „Țările occidentale au spus de secole că aduc libertate și democrație altor națiuni. Nimic mai departe de adevăr. În loc să aducă democrația, au suprimat și exploatat, iar în loc să dea libertate au înrobit și asuprit. Lumea unipolară este în mod inerent antidemocratică și neliberă; este falsă și ipocrită pînă la capăt”. Observație: Să observăm modul în care Putin îi acuză pe americani de faptul că, în loc să aducă libertatea și democrația țărilor eliberate, le-au suprimat drepturile și le-au exploatat. Vă spune ceva expresia „Stalin și poporul rus libertate neau adus”? Nouă da. Ne spune că și voi v-ați comportat la fel ca orice altă mare putere, indiferent că o cheamă Imperiul Roman, Otoman, Habsburgic, Rus, Sovietic sau American, care-și impune modelul economic și cultural folosind metode care, deși sînt aplicate diferit, în esență duc la același rezultat pe care îl criticați voi acum din poziția de outsider. În al doilea rînd, această situațoe ne arată că lumea unipolară cauzează hegemonului multe probleme și atrage multă adversitate asupra sa din partea celorlalte țări de pe glob. O lume bipolară ar fi mult mai echilibrată, așa cum a fost pînă în 1989. Din această propoziție reiese părerea lor de rău pentru că nu mai sînt parte a acestui binom conducător și afirmarea dorinței de a reveni la masa bogaților. E avertismentul rușilor către Statele Unite și China, prin care le atrag atenția că încă nu au murit și vor să facă parte din noua ordine mondială ca jupîni, nu ca iobagi

În continuarea discursului, președintele rus arată cu degetul către politicile distructive, războaiele și jafurile Americii, acuzînd că acestea sînt cele care au declanșat valul masiv de migranți care inundă astăzi Europa, creînd probleme. Milioane de oameni suferă greutăți și umilințe sau mor încercînd să ajungă pe continent. De fapt, spune președintele rus, „elita americană folosește tragedia acestor oameni pentru a-și slăbi rivalii, pentru a distruge statele naționale. Acest lucru este valabil pentru Europa și pentru identitățile Franței, Italiei, Spaniei și altor țări cu istorii de secole”. Legîndu-se apoi de sancțiunile contra Rusiei, imaginate și impuse de americani și susținute de elitele europene – deși acestea își dau seama că în acest fel contribuie la dezindustrializarea continentului și la transformarea lui din competitor al SUA în piață de desfacere și sursă de mînă de lucru pentru acestea – Putin atinge si subiectul distrugerii conductelor Nord Stream 1 și 2 din Marea Baltică, pe care-l pune în cîrca anglo-americanilor, așa cum a făcut, de altfel, și șeful Serviciului de Informații Externe, Serghei Naryshkin, acum cîteva zile, spunînd: „Avem materiale care indică un amestec al Occidentului în organizarea și implementarea acestor acte teroriste”. Dacă le aveți de ce nu ieșiți cu ele la vedere? De ce nu le prezentați lumii ca să știm și noi cine e vinovat? De ce nu ieșiți cu probele zdrobitoare, audio, video sau scrise, pe care spuneți că le aveți, despre laboratoarele înființate și subvenționate de americani și aliații lor în

Punctele în care au fost avariate gazoductele Nord Stream 1 și 2

Ucraina? De ce le țineți ascunse? Dacă tot vreți să faceți dreptate pînă la capăt și să fiți conducătorii mișcării de eliberare de sub hegemonia americană, de ce nu le „dați cu masa în cap”? Amenințările fără probe sînt vînare de vînt. În continuare, președintele Putin ni se adresează nouă, cetățenilor Uniunii Europene, spunîndu-ne că, dacă sîntem sfătuiți să facem duș cîte doi, să nu depășim 19 grade Celsius, sub amenințarea de a fi arestați, să stăm pe întuneric – ei bine, nu e din cauza Rusiei, ci a politicilor economice greșite și imature ale UE și ale tiparnițelor americane de dolari generatoare de inflație, concluzionînd că „elitele occidentale nu vor căuta căi constructive de ieșire din criza globală alimentară și energetică pentru care și ei sînt de vină”. Așa cred și eu, dar repet: prefer să ne rezolvăm singuri problemele, iar referirile lui Putin nu ne ajută pe noi, cei care vrem să corectăm mersul UE, ci le dă motive adversarilor noștri să ne eticheteze drept „putiniști” și aliați ai ideilor Rusiei, îngreunîndu-ne astfel activitatea. Drept urmare, dacă președintele rus chiar vrea să ne fie de ajutor, ar trebui să nu mai vorbească despre ele. În încheiere, Vladimir Putin a afirmat că „lumea a intrat într-o perioadă de transformare fundamentală, revoluționară. Apar noi centre de putere. Ele reprezintă majoritatea – majoritatea! – comunității internaționale. Ele sînt gata nu doar să-și declare interesele, ci și să le protejeze. Acești oameni văd în multipolaritate o oportunitate de a-și întări suveranitatea, ceea ce înseamnă dobîndirea unei libertăți autentice, perspective istorice și dreptul la propriile forme independente, creative și distinctive de dezvoltare, la un proces armonios. (...) În cele mai diverse țări și societăți se conturează o mișcare esențial emancipatoare, anticolonială împotriva hegemoniei unipolare. Puterea sa va crește cu timpul. Această forță este cea care va determina viitoarea noastră realitate geopolitică”. Observație: că există o mișcare contra lumii unipolare, asta vedem și noi. Că tu, Putin, și președintele chinez Xi, doriți să creați „o lume mai dreaptă și mai rezonabilă” nu mă îndoiesc. Întrebarea este: „pentru cine”? Pentru țările mici sau pentru un profit pe care voi, ca artizani ai acestei lumi noi, îl veți obține la urmă? Îmi doresc să se schimbe actuala conducere a Uniunii Europene, pe care o consider incompetentă. Îmi doresc o uniune prosperă și independentă de voi și de americani, care să fie un model de urmat pentru alte țări ale lumii. Am spus un model de urmat, nu unul pe care să-l impună sub amenințarea sancțiunilor, așa cum face acum Ursula, cînd amenință Italia, Ungaria sau

Polonia cu tăierea fondurilor dacă deviază de la politica impusă de Bruxelles.

După acest discurs am căutat reacții în presa internațională. Ce am văzut? The New York Times accentuează declarațiile lui Putin legate de satanismul societății vestice și alte asemenea lucruri care să revolte „naturelul simțitor” al oamenilor, trecînd în plan secund alipirea teritoriilor, marcînd, de asemenea, succesele militare ucrainene și subliniind faptul că India și China erau odată aliații Rusiei, deși aceste țări nu au aplicat sancțiunile și recent s-au abținut de la a vota moțiunea US-Albania de condamnare a operațiunii speciale din Ucraina. Adică le induc americanilor ideea că aceste țări s-ar distanța de Rusia, deși faptele lor nu indică nimic în acest sens. Politico scrie că „Ucraina jură că trupele ruse vor fi exterminate”, amintind de succesul contraofensivei de acum două săptămîni (despre care am scris și eu pe larg în articolul „Războiul continuă”), cît și de recenta încercuire a unor trupe rusești din orașul Lyman, regiunea Donețk. De asemenea, publicația citează declarațiile lui Mihail Podoliak, consilier al președintelui Zelenski, care a spus că „mobilizarea arată că Rusia a rămas fără o armată profesionistă”, adăugînd: „Această armată este înlocuită de oameni absolut neantrenați. O resursă vie a fost aruncată în prima linie și va fi pur și simplu exterminată”.

Declarațiile acestea induc o idee greșită opiniei publice occidentale, adormindu-i vigilența, făcînd-o să creadă că rușii au pierdut războiul, permițîndu-le să facă tot ce vor. Dacă nu cumva pregătesc pacea, așa cum s-a făcut și în războiul sovieto-finlandez din 1939, fiindcă o pace nu se poate face decît dacă Ucraina e victorioasă, altfel toată cheltuiala Vestului ar fi fost în zadar. Așadar, li se inoculează cetățenilor ideea că Ucraina e pe cale să cîștige războiul, exagerînd victoriile armatei acesteia și băgînd sub preș marele jaf teritorial, ca să poată justifica semnarea tratatului de pace, la care și Putin a îndemnat în discursul său viclean. Jurnaliștii ăștia occidentali zici că-s plătiți de ruși să-i prostească pe occidentali. N-am crezut așa ceva! Newsweek scrie despre cererea Ucrainei de a adera la NATO printr-o procedură de urgență, ceea ce ar fi schimbat complet datele războiului fiindcă ar fi implicat o confruntare directă și pe față NATO - RUSIA, singura în stare să rezolve problema și să-i pună pe ruși la colț, chiar dacă e o soluție aducătoare de moarte pentru milioane de cetățeni nevinovați. Probabil din această cauză, Vestul care, cu toate păcatele lui, valorizează mai mult decît rușii viața oamenilor, indiferent din ce motive, a răspuns acestei cereri a ucrainenilor prin vocea lui Jack Sullivan, consilier pe probleme de securitate al Statelor Unite ale Americii, că nu e momentul pentru așa ceva, iar secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg a declarat la rîndul său că „fiecare democrație din Europa are dreptul de a solicita aderarea la NATO, iar aliații NATO respectă acest drept și am afirmat din nou și din nou că ușa NATO rămîne deschisă”. El a adăugat că membrii NATO au afirmat recent, la summit-ul de la Madrid, că „suțin dreptul Ucrainei de a-și alege propria cale, de a decide la ce fel de aranjamente de securitate dorește să facă parte”. Stoltenberg a spus că, totuși, „o decizie privind aderarea trebuie luată de toți cei 30 de aliați și luăm aceste decizii prin consens”. „Preocuparea noastră acum”, a adăugat el, „este să oferim sprijin imediat Ucrainei, pentru a o ajuta să se apere împotriva invaziei brutale ruse”. Cu alte cuvinte, nu vrem să ne batem cu Rusia în mod direct, așa că vom continua să vă dăm arme, dar nu vă primim în alianță. Pentru mine acesta este un alt semnal că NATO și aliații săi doresc închiderea conflictului proclamînd victoria Ucrainei, așa cum am scris mai sus. Sper că motivul e acesta și nu pregătirea vreunei lovituri nucleare contra Rusiei.

Momentul istoric a trecut. Am văzut că nimic nu s-a schimbat, de fapt, pe planetă. Imperiile tot imperii, săracii tot săraci. Ei se bat pentru ciolan, așa cum fac de secole, noi încercăm să supraviețuim, lucru exprimat foarte bine în 21 decembrie 1989 de Adrian Păunescu, în versurile poeziei „Nimic, niciodată”: „Nimic nu se rezolvă niciodată/ Și pier mereu aceiași care pier/ Dezastrul fără plată și răsplată/ Noi pe pămînt și Dumnezeu în Cer”. n m m

MÎNDRIA

Manifestul de la Cluj-Napoca

România trebuie condusă de români! (II)

În România, majoritatea primarilor actualei Puteri încalcă numeroase legi pe zi, unii fiind mafioți arhicunoscuți, precum Crin Halaicu și urmașul său, Viorel Lis, sau Gheorghe Ciuhandru, ori primarul nebun al Aradului, Dumitru Branc, care s-a refugiat într-un han din Ungaria, sau primarul șovin din Tg. Mureș, Fodor Imre, dar toate infracțiunile lor se mușamalizează. Bine că a fost inventat Inamicul Public nr. 1, Gheorghe Funar! Ne piere, brusc, orice urmă de umor cînd vedem cine îl hărțuiește pe întîiul gospodar al celui mai important Municipiu al Transilvaniei: ungurul Farkaș, ungurul Magyar, ungurul Paszkandy și ungurul Kiss! Așa merge treaba, români? Îi lăsați voi, oare, pe dușmanii de moarte ai Neamului Românesc să-l transforme pe alesul urbei într-un nou Mihăilă Cofariu, să-l linșeze public, să-l poarte în lanțuri, să-l scuipe în obraz, să-l umilească, în Țara lui? Se poate una ca asta, creștinilor? A pierit bărbăția din voi? N-aveți curajul să dați de pămînt cu nemernicii ăștia? Vă dați seama cum ar arăta Clujul fără marele luptător care e Gheorghe Funar? În cîteva luni vă veți simți străini la voi acasă, Clujul va deveni peste noapte Koloszvar și ungurii v-ar rîde în nas că v-ați abandonat conducătorii! Făceți-i pe numiții Farkaș, Magyar, Paszkandy și Kiss să nu mai scoată capul în lume, de rușine, băgați-le în scăfîrlie că aici e Țara Românilor și dacă au chef să facă jocul Ungariei se vor izbi, ca de un zid, de dîrzenia românească.

Apărați-l pe Gheorghe Funar! Apărați-vă patrioții! A devenit clar că actuala Putere a trecut, pe față, la punerea în aplicare a planului de exterminare a liderilor români. Comanda e dată din exterior și intră în prețul cu care a fost preluată Puterea, în urmă cu 2 ani. „Monstruoasa coaliție” nu mai reprezintă pe nimeni la ora actuală! Dacă strănutăm acum cu toții, cei aflați aici, au căzut de la Putere! Cine s-a înhăitat cu vrăjmașul Neamului Românesc, cu organizația nazistă U.D.M.R., va avea parte de un proces ca la Nürnberg! Să nu creadă ei că am uitat tot ce-au făcut, la ora asta le-am numărat și perii din cap, totul se va plăti. S-a ajuns în situația care pe care. Mai rău de-atît nu poate fi, ce mai aveți de pierdut?

Iată de ce am trecut munții și, în puterea începutului de iarnă, pe o zăpadă viscolită, am venit în inima Ardealului românesc. Să nu vă fie teamă că ungurii ocupă Transilvania din punct de vedere economic – vă dau cuvîntul meu de onoare că, atunci cînd vom veni la Putere, vom naționaliza toate stațiile de benzină Moll, toate magazinele, fabricile, pămînturile și celelalte proprietăți prin care Ungaria a început să se facă stăpînă în România. Eu îi avertizez pe toți acei afaceriști – dintre care cei mai mulți sînt agenți și spioni – să stea cu un ochi pe valiză și cu altul pe graniță, fiindcă nu glumesc deloc. Pentru că este imoral și absurd ca Ungaria să se salveze de la un dezastru sigur pe spinarea unei Românii slăbite, paradoxal, de un Guvern româno-maghiar. Cacealmaua cu democrația, cu drepturile omului, cu integrarea, cu reforma nu mai poate induce în eroare pe nimeni. Eu cunosc o singură reformă: Guvernul româno-unguresc să-și ia tălpășița, cît mai repede! Eu știu un singur drept al omului: românii trebuie să fie singurii stăpînitori în Țara lor! Degeaba s-au schimbat pînă acum, în 2 ani, vreo 5 echipe guvernamentale. Regimul a rămas același: antinațional și primejdios chiar pentru viitorul biologic al Neamului Românesc. Am văzut, cu toții, de ce-i capabil și la ce-l duce mintea. Nu trebuie să așteptăm 4 ani pentru a înțelege că asta-i „echipa morții” – la fel cum nu trebuie să mănînci o putină de brînză pentru a pricepe că e stricată. De 2 ani de zile, un Popor tot mai flămînd

și înfrigurat asistă, neputincios, la cele mai nerușinate certuri ale acestei coaliții, care mereu născocește cîte ceva pentru a demonstra că lucrează. „Emile, fă-te că lucrezi!” – i-ar zice acum un actoraș ratat celuilalt saltimbanc, de la Palatul Cotroceni. Nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că din cei 2 ani de guvernare, 1 an întreg s-a irosit pe scandalurile provocate de U.D.M.R. în jurul Universității maghiare de stat.

Incontestabil, o bună parte din povara luptei împotriva pretențiilor hungariste a fost dusă de Partidul România Mare, avînd în vedere că președinția Comisiei de Învățămînt din Camera Deputaților e deținută de noi. Poziția noastră față de această problemă e limpede și afirmată răspicat: nu le vom da nici Universitate de Stat, nici Universitate Multiculturală! N-au decît să învețe în Ungaria în ce limbă le trece pe chelie, inclusiv în limba cailor și a țapilor! Am fost cel dintîi care a tras semnalul de alarmă cu privire la periculozitatea extremă a înființării unei Universități de Stat în limba maghiară, sau a Universității Multiculturale, numită impropriu Petöfi – Schiller, fiindcă mai corect ar fi să se cheme Horthy – Hitler. Imaginați-vă, prin absurd, că un astfel de stabiliment s-ar înființa la Cluj-Napoca: imediat s-ar cumpăra pămînturi pentru a se amenaja un vast campus universitar – de fapt, un orășel în toată regula –cuib de agenți maghiari, în care, în virtutea autonomiei universitare, n-ar mai intra nici un român. Și asta, culmea, într-o Europă care militează pentru unificare! Dacă ungurii vor să se separe de români, noi nu-i putem împiedica, dragoste cu sila se numește viol, dar să lase pămîntul României în pace, n-au decît să-și deschidă agenții de spionaj în copaci sau în aer, suspendate, fiindcă tot le place lor să fie originali. Dincolo de toate acestea, rămîne problema de fond: de 2 ani încheiați, ungurii n-au contribuit cu nimic la problemele guvernării României, n-au venit cu nici o măsură, cu nici o propunere, singura lor obsesie a fost interesul gregar, de turmă, n-au știut decît să se smiorcăie, să cerșească, să reclame, să învrăjbească, să amenințe, să șantajeze – totul, pe banii, pe nervii și pe răbdarea unui Popor care mult nu mai suportă. În ceea ce privește imaginea bună pe care și-ar fi cîștigat-o România peste hotare, datorită cooptării la guvernare a acestei organizații ilegale, nici n-ar merita să mai comentăm: în 2 ani de zile, absolut toate ușile s-au trîntit în nasul actualei Puteri, și la N.A.T.O., și la Uniunea Europeană, și la F.M.I., și la alte organisme internaționale. Trenul integrării euro-atlantice a trecut așa de rapid pe la urechea lui Emil Constantinescu, vîjvîj, încît acesta a făcut otită. Nu numai că ungurii nu neau ajutat cu nimic, ci dimpotrivă, ne-au pus bețe în roate peste tot, mergînd pînă acolo încît vameșii maghiari au interzis, zilele trecute, unui pluton al Armatei Române să participe la un exercițiu al N.A.T.O. Realitatea e alta: Emil Constantinescu vrea să răsplătească milionul de voturi ungurești cu care a fost ales în noiembrie 1996, născocind niște povești fantasmagorice, de adormit copiii drogați Dragoș și Norica, povești conform cărora Occidentul se topește de plăcere cînd aude că ungurii participă la conducerea României. Încă o cacealma, încă o minciună sinistră. Astăzi, au ajuns cu toții la vorba noastră, inclusiv cei care ne-au bălăcărit ani de zile: nu există U.D.M.R.-iști radicali și U.D.M.R.-iști moderați, așa cum nu au existat hitleriști răi și hitleriști buni, toți sînt o apă și-un pămînt și eu voi da cu ei de pămînt pînă cînd vor striga: „Iartă-ne Vádim-bacii, scoate de la noi toți dracii!”.

Frați români, de la ultima noastră întîlnire, în Piața Avram Iancu, a trecut 1 an. A fost un an extrem de greu pentru Poporul Român. Imediat, diversioniștii de profesie au inventat sintagma: „Toată clasa politică e de vină”. Dar cu ce-am greșit noi? Ce conduc eu, de

Pendulare lirică

Am fost la bere și-o cafea

Că mi-era dor de cineva

Și drag, și scump, mult îndrăgit

Cu îngerii din infinit

Am fost la o cafea și-o bere

Să facem țăndări o tăcere

Să îndumnezeim albit

Poetul, har de lut trudit

Am fost la bere sau cafea?

O îndoielnică erată

Intrase-n bere zaț, părea

Dintr-o cafea de altădată!

Am fost la bere și-o cafea

Pulsau lichidele-n artere

Că ne-a fost dor de cineva

Poetul veșnic în putere

De-o vreme, stins... ca o părere!

LIVIU ZANFIRESCU

pildă, ca să fiu băgat în aceeași oală cu terminatorul agriculturii românești, țărănistul Dinu Gavrilescu?

Aici avem de-a face cu lașitatea dezgustătoare a acestor pațachine, care nu vor să-și asume răspunderea pentru dezastrul în care au prăvălit Țara, dar nici nu pleacă. O succintă trecere în revistă a tabloului acestui prăpăd ne arată următoarele: în 2 ani de guvernare C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., România a realizat o producție națională cu 17% mai mică decît în 1996; a continuat procesul de dezindustrializare prin lichidarea a numeroase uzine și fabrici, care pînă nu demult aduceau Țării miliarde de dolari, politica actualei Puteri a fost și a rămas haotică, singura strategie fiind privatizarea mizeriei și vinderea, pe nimic, a Patrimoniului Național; față de 1996, în 1997 confecțiile textile au scăzut cu 47%, echipamentele, aparatele de radio, TV și comunicații cu 40%, mobilierul cu 38%, mașinile cu 35%, construcțiile metalice cu 34%, mecanica fină cu 30%. Cele mai mari pierderi s-au înregistrat în agricultură, ele depășind 4.000 miliarde de lei. Numai în primul an al actualei Puteri, numărul de bovine a scăzut cu 200.000 de capete, numărul de porcine cu 102.000 și cel de ovine cu 875.000. Ulterior, numărul pierderilor s-a dublat. Un adevărat holocaust animal! În octombrie 1998, arăturile de toamnă erau realizate numai pe 44% din suprafața programată, iar însămînțările cu grîu s-au făcut doar pe 1% din cele 1,8 milioane de hectare rezervate acestei culturi. În paralel, au crescut importurile, pe bani grei (pe care nu-i avem!), dar și prețurile la produsele de larg consum. Explozia prețurilor e un uragan mai devastator decît cel care a bîntuit zilele trecute America Latină: față de octombrie 1996, în octombrie 1998 prețul la carnea de porc a crescut de 4,8 ori, la ulei comestibil tot de 4,8 ori, la lapte de 6,4 ori, la energie electrică de 7,7 ori, la energie termică de 4,4 ori, la gaze naturale de 7,2 ori, la transporturi pe C.F.R. de 5,6 ori, la transporturi urbane de 5 ori, la telefon de 10,5 ori. Anunțata creștere a prețului benzinei va arunca totul în aer, din nou, și Dumnezeu știe unde ne vom opri. Ne paște o foamete mai crîncenă decît în cele două războaie mondiale. Hrana zilnică a românilor a devenit un coșmar, toată lumea aleargă, bezmetică, de la o piață la alta, de la un magazin la altul, de la un vecin la altul pentru a se împrumuta pînă la viitoarea leafă sau pensie.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Punți rupte

La sfîrșitul lunii septembrie, în Marea Baltică s-au rupt niște poduri între Rusia și Europa – asta fiind, în realitate, marile conducte de gaz natural dinspre Rusia spre Germania. Niște poduri pe care nu le va mai repara nimeni în următorii 50 de ani, după părerea mea. Cred că distrugerea celor două conducte este echivalentă cu căderea Cortinei de Fier între Europa și Rusia, așa cum spunea W. Churchill acum 75 de ani.

Exploziile sub Marea Baltică și ruperea marilor conducte de gaze naturale din Rusia către Germania par a fi un atac deliberat, au declarat săptămîna trecută oficiali din întreaga Europă, conform The New York Times, adîncind incertitudinea cu privire la securitatea

energetică europeană, pe fondul creșterii prețurilor și temerilor legate de lipsa de combustibil în timpul iernii. Trei scurgeri separate au izbucnit de la conductele Nord Stream 1 și 2, care au fost deja prinse în conflictul legat de invazia în Ucraina, trimițînd fluxuri învolburate de metan la suprafața apelor din largul Danemarcei și Suediei. Liderii polonezi și ucraineni de top au dat vina pe Moscova, în timp ce presa de stat rusă a sugerat implicarea SUA sau a Ucrainei. Sigur că fiecare parte implicată a dat vina pe inamic, însă ar trebui să ne gîndim puțin mai în amănunt. Rusia nu ar fi avut nevoie să arunce în aer conductele pentru simplul motiv că tot ceea ce avea de făcut era să oprească gazul să mai curgă prin ele. De ce mai curgea gaz prin Nord Stream 1?

(continuare în pag. 22) n.m.

ETICHETA

Despre oameni și mașini

Întotdeauna am crezut că fiecare om conduce mașina care i se potrivește. Ca să te simți bine la volan trebuie să te potrivești în mașina în care te afli. Mie, spre exemplu, nu mi-au plăcut niciodată mașinile de tip SUV sau „jeep” cum li se mai spune popular. Mi se par mari, greoaie și cu un cost de exploatare foarte ridicat. Mi s-a confirmat această părere atunci cînd, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să conduc una. Apoi, cred că unele tipuri de mașini se identifică cu anumite tipologii de oameni, după cum rezultă dintr-un studiu efectuat de către Jan-Erik

Lönnqvist, profesor de psihologie socială la Școala Suedeză de Științe Sociale a Universității din Helsinki. Acesta făcuse aceeași observație în trafic, la fel ca mulți alții: șoferii Audi și BMW păreau mult mai predispuși să ignore regulile de circulație și să conducă imprudent. „Observasem că cei mai probabil să treacă cu semaforul roșu, să nu cedeze pietonilor și, în general, să conducă imprudent și prea repede erau adesea cei care conduceau mașini germane rapide”, spune Lönnqvist.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” - Marius Budărăscu (,,Zadarnică luptă”)

Deși ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”), nimeni nu face nimic. În ciuda tuturor avertismentelor, mergem spre inevitabil, precum o turmă către abator.

Observați că toți cei care pot, cei care ar trebui să facă ceva, nu mișcă un deget, sînt prizonierii banilor și ai marilor interese. Amintiți-vă de Arafat, Gheorghiță, Vela, Orban sau Cîțu, care, în timpul pandemiei, încercau să ne salveze de la viață, nicidecum de la moarte, vaccinarea turmei fiind gras plătită. Acum, toți au dispărut ca măgarii în ceață, deși evidențele sfîrșitului sînt peste tot: furtuni, secetă, încălzire globală, războaie, pandemii în valuri și de tot soiul, poluare, suprapopulare, consumism, lacuri și specii dispărute iremediabil, crize energetice, alimentare și economice ș.a.m.d. Unde mai punem faptul că toate acestea sînt concepute, demarate și susținte de așa-zisa Nouă Ordine Mondială (NOM), care nu se mai ferește de nimeni, acționează la vedere, profitînd de faptul că pe noi, oamenii de rînd, nu pare să ne intereseze nimic, dar vom fi în curînd victimele propriei noastre ignoranțe. S-a ajuns aici pentru că NOM s-a folosit de cea mai mare patimă a speciei umane: LĂCOMIA! Aceasta a făcut ca, la nivel planetar, mass-media și clasa politică să fie cumpărate în proporție de 90-95%, dar noi întoarcem capul, pentru că o eventuală reacție la starea de lucruri actuală ar presupune un prea mare deranj.

Ceea ce se întîmplă, ceea ce ne facem cu mîinile noastre, fără a ne gîndi la viitorul copiilor și nepoților noștri, e dincolo de limitele imaginarului nostru. E apocaliptic, motiv pentru care ,,Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi” (Marius Budărăscu, ,,Pierdută e lupta”). Dar, cui să te plîngi? ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”). Cînd doamna Elis Râpeanu, regina epigramei românești, a pus fireasca întrebare ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere:/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?” (,,Vă-ntreb!”) – a primit un telefon anonim, prin care i s-a transmis să fie foarte atentă să nu-i cadă vreun ghiveci cu flori în cap.

Nimic nu mă mai miră, mai ales că și pe mine, la un moment dat, pe holurile Parlamentului, un politician m-a avertizat că ,,nu se lasă pînă nu-mi va da un cap în gură”(!). Îl deranjase faptul că am făcut haz de momentul în care, în timp ce fuma, ieșise un coleg al său din sală, pe care l-a întrebat: ,,Ce, nici tu nu ai somn?”. Păi, ce pretenții să avem la astfel de politicieni, care au pus țara pe butuci sub privirile inocente ale unui popor nepăsător?

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un O m, O v I a Þ Ă , O EPOCĂ

Bătrînii României nu sînt „niște amărîți”, ci „niște sfinți” (I)

Permiteți-mi ca astăzi, de Sfîntul Ilie, să încep prin a ura „La Mulți Ani” tuturor acelor compatrioți care poartă numele acestui mare prooroc biblic. Aș dori ca, în continuare, să răspund acelora care se întreabă de ce nu mă mai văd la televizor. Fiindcă, din păcate, România e țara în care, dacă nu apari la televizor, nu exiști. Românii au devenit un popor televizist, ar fi capabili să stea, de dimineață și pînă noaptea tîrziu, cu ochii lipiți de micul ecran. Într-o carte de-a mea de aforisme scriam că televizorul este acel aparat cu care diavolul ne face radiografii. Nu credeam că el, acest aparat de tortură, după ce va ucide cinematograful, va ucide și biblioteca. Eu, unul, nu mai particip atît de des la emisiuni de televiziune fiindcă am un pronunțat simț al măsurii și al ridicolului. La ce bun să pierd vremea și să mă lupt cu isteria care a pus stăpînire pe mai toate emisiunile, unde se îndrugă verzi și uscate și se trăncănește în neștire, pe toate temele, se fac eforturi, disperate, pentru a-i distra, chipurile, pe oameni, se perindă o faună respingătoare, de specimene inculte, care se agită ca un mușuroi de gîngănii atinse de delirium tremens?

Este de preferat Radioul. N-am nici un motiv să regret anii ’70, dar haideți să comparăm Albumul Duminical și alte emisiuni de divertisment din acea vreme – cu așa-zisele show-uri distractive de azi. Ce actori mari ne înfrumusețau acele zile, ce prestație,

Punți rupte

(urmare din pag. 21)

Continuînd raționamentul, rușii nu aveau de ce să le distrugă, chiar dacă deocamdată nu mai trimiteau gaz spre Europa de Vest, dar în viitor, peste niște ani, nu se știe ce s-ar fi putut întîmpla. Apoi mă întreb: dacă, într-adevăr, rușii au făcut treaba asta, înseamnă că supravegherea NATO este egală cu zero. Cursdegurvernare.ro scrie că „în iulie, Marina Regală a Marii Britanii a emis o declarație neobișnuit de specifică, anunțînd că a urmărit submarine rusești de-a lungul coastelor norvegiene”. Urmărindu-le, bănuiesc că le-a și monitorizat, mai ales acum, cînd rușii au devenit inamicul. Cum să le fi lăsat libere de supraveghere să-și facă mendrele prin apele NATO și UE? De ce nu le-au urmărit? Asta mă face să cred că ceva nu e în regulă aici, iar pe americani, de cînd au permis dărîmarea Turnurilot Gemene, îi cred în stare de orice.

Cam în aceeași perioadă, scrie același site, Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite (CIA) a avertizat Germania cu privire la posibile atacuri asupra conductelor de gaz din Marea Baltică. Din partea cui? Dacă știau de un posibil atac, cum de acesta a avut loc? Oare sistemul de securitate al celor două conducte e atît de fisurat încît poate trece prin el orice sau atacul a fost săvîrșit de o persoană care avea permisiunea să intre în acel perimetru? Der Spiegel scrie, citînd surse anonime, că informarea a fost transmisă în vară și că Berlinul suspectează un atac intenționat asupra celor două conducte de gaz din Marea Baltică. „Este greu de imaginat că este întîmplător”, le-a spus primul ministru al Danemarcei, Mette Frederiksen, reporterilor în timpul unei călătorii în Polonia pentru a deschide o nouă conductă submarină pentru transportul de gaz norvegian – o hotărîre la care au ecou oficialii din mai multe țări.

Ei bine, acesta este o veste interesantă: Polonia s-a racordat la gazul norvegian. De ce zic asta? Fiindcă ar putea, dacă știe cum să se organizeze, să preia statutul de mare industrie a Germaniei, beneficiind de gaz. Lucru pe care l-am putea face și noi, că doar avem rezerve de gaz natural. Conducători gospodari și patrioți nu avem, dar asta e altă discuție.

Din păcate, războiul acesta din Ucraina continuă să fie întreținut în special de SUA, care impune și aplică sancțiuni împotriva Rusiei, care, la rîndul ei, forțează creșterea prețurilor la energie în Europa și, prin urmare,

ce farmec și ce umor aveau, cît bun-simț! Și mă refer la Toma Caragiu, Ion Finteșteanu, Alexandru Giugaru, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Coca Andronescu, Leopoldina Bălănuță, Vasilica Tastaman, Nineta Gusti, Silvia Dumtrescu-Timică, Jorj Voicu, Marcel Anghelescu, Forry Eterle și la alți slujitori ai Thaliei, trecuți, între timp, în lumea umbrelor, oameni pe care, în mare parte, i-am cunoscut și i-am prețuit, pe unii propunîndu-i să fie laureați cu prestigiosul premiu al revistei „Săptămîna”. Ce texte și ce joc natural aveau aceștia – și la ce scălîmbăieli jenante se pretează epigonii de azi! E o diferență ca de la cer la pămînt! Nu mai vorbesc de talk-show-urile pe teme politice, sociale și culturale de azi, unde se taie firul în patru, se toacă totul mărunt, ca la rațe, dar, vai, cine sînt cei care își dau cu părerea, ce autoritate morală au, cîtă carte știu? Programele de Televiziune se degradează văzînd cu ochii și, din păcate, ele strică educația tinerelor generații, iar pe cei maturi îi calcă pe nervi. Oare ce poate să priceapă un copil, sau un adolescent, din biografia acelor indivizi abonați la emisiunile de Televiziune și care le sînt propuși ca modele de comportament și de reușită în viață? Faptul că în România de azi ajunge să fii șmecher, bișnițar, mafiot, imoral, repetent, fumător în toaleta școlii, tupeist, „băiat de bani gata”, „fată nașparlie”, care trece din pat în pat –și gata, succesul e asigurat, ești „ăl mai tare din parcare”, toate porțile îți sînt deschise. Sau, cum sună leit-motivul

conduce corporațiile europene să se mute în America, unde taxele, reglementările de siguranță și mediu și drepturile muncii sînt mult mai mici și astfel profiturile vor fi mult mai mari pentru investitori. În plus, America își poate furniza propria energie. Prin urmare, lanțurile de aprovizionare sînt mai puțin periculoase în SUA decît în Europa. Există din ce în ce mai puține motive pentru ca o firmă să își desfășoare activitatea în Europa, cu excepția vînzării către europeni, care devin din ce în ce mai disperați să obțină tot ce își permit să cumpere, acum că Rusia, care a furnizat energia la cel mai mic cost și alte mărfurilor, este sugrumată de sancțiuni. Banii se pot mișca chiar și atunci cînd proprietarul lor nu poate. Publicul european va rămîne acum din ce în ce mai mult în urmă, pe măsură ce bogăția Europei va fugi – în principal în America (al cărei guvern a creat această fugă de capital a bogăției Europei). Asta scrie moderndiplomacy.eu în articolul „How America is Crushing Europe” din 27 septembrie.

Cu siguranță voi fi acuzat de putinism, dar cele expuse reprezintă o realitate pe care nu o pot nega și de care sînt obligat să țin cont. Același site continuă să producă dovezi ale acestei mutări a afacerilor din Europa în SUA. „Cotidianul de afaceri din Germania, Handlelsblatt, a raportat, pe 25 septembrie, că din ce în ce mai multe companii germane își extind locațiile în America de Nord: Washington-ul atrage companii germane cu energie ieftină și taxe reduse. Acest lucru se aplică mai ales statelor din sud. Berlinul este alarmat și vrea să ia contramăsuri”. State americane precum Virginia, Georgia și Oklahoma manifestă un interes din ce în ce mai mare” de a oferi stimulente speciale acestor firme pentru a-și reloca sau, cel puțin, pentru a-și extinde producția în SUA. De exemplu, Pat Wilson, comisarul Departamentului Economic al Georgiei Development, avertizează companiile germane că „costurile noastre de energie sînt scăzute, iar rețelele sînt stabile. Companiile care vin în Georgia din Germania își reduc amprenta de carbon”.

De ce oare nu găsim astfel de articole în presa românească? Ia uitați ce mai scriu occidentalii. NU rușii! Occidentalii, da? Irish Examiner a anunțat că „Industria europeană cedează din cauza creșterii prețurilor la energie: Volkswagen, cel mai mare producător de automobile din Europa, a avertizat săptămîna trecută că ar putea reloca producția din Germania și din Europa de Est dacă prețurile la energie nu scad”. Pe 25

oligofren al atîtor manele, din „mareea neagră” care ne inundă: „Mor dușmanii/ Că arunc cu banii!”.

Dar de unde fac primitivii ăștia rost de atîția bani? De unde atîtea țoale „de firmă”, mașini și motociclete scumpe, cu care gonesc ca nebunii, de unde atîtea vile și palate, cristale Swarowski și alte bijuterii strălucitoare, vacanțe de vis în locurile cele mai exotice și mai costisitoare ale Planetei? Răspunsul e foarte simplu: din furat, din tîlhărie, din prăduirea avuției naționale. Stimați ascultători,

în ceea ce mă privește, eu sînt programat, genetic, să spun adevărul pînă la capăt și să trăiesc cinstit, așa cum au trăit părinții și tot neamul meu de români cu frica lui Dumnezeu. Vorba lui Martin Luther: „Nu pot altfel!”. Indiferent ce s-ar întîmpla, nu voi renunța, nici mort, la această viziune sănătoasă. Dacă societatea nu înțelege asta, cu atît mai rău pentru societate. A apărea, mereu, la televizor și a trage semnale de alarmă, ca Domnul Goe, cu privire la catastrofa educațională, demografică și socială care ne paște nu înseamnă altceva, în condițiile date, decît a predica în pustiu. La sfîrșitul perioadei interbelice, marele ziarist care a fost Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul” și președinte al Ligii Antirevizioniste (contra pretențiilor aberante ale ungurilor șovini), a publicat o culegere de articole sub titlul „Predici în pustiu”. Iar pustiul chiar avea să se producă, începînd cu Diktatul de la Viena și cu intrarea României în al II-lea război mondial, pe care noi, românii, l-am făcut de două ori: și pe frontul de Est, și pe frontul de Vest.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(Text citit la Radio România, vineri, 20 iulie 2007)

septembrie, OilPrice.com a titrat: „Europa se confruntă cu un exod al industriilor intensive în energie” și a menționat în special faptul că „gigantul american al oțelului, ArcelorMittal a declarat la începutul acestei luni că va reduce producția la jumătate în cadrul unei fabrici de oțel din Germania și al unei unități la o altă fabrică, tot în Germania. Compania a spus decizia se bazează pe prețurile mari la gaze. La începutul acestui an, ArcelorMittal și-a exprimat intenția de a extinde o operațiune din Texas”.

Pe 26 septembrie, The New York Times a publicat articolul „Locurile de muncă din fabrică sînt în plină expansiune, ca în anii 1970: industria de producție din SUA se confruntă cu o revenire spectaculoasă, companiile adăugînd muncitori pe fondul cererii mari de produse de către consumatori”. În total, „în luna august a acestui an, producătorii au adăugat aproximativ 1,43 milioane de locuri de muncă, un cîștig net de 67.000 de lucrători peste nivelurile prepandemice”. Și acesta este doar începutul reindustrializării și redresării economice a Americii, pentru că hemoragia locurilor de muncă din Europa abia a început. Aceste firme germane ajung la parter în America, lăsînd în urmă muncitorii europeni să înoate sau să se scufunde singur (cei care pot).

Carevasăzică, Europa se golește de capital și de muncitori, iar America prosperă – toate astea pentru că sancțiunile bumerang, cum le-am numit eu, au tăiat combustibilul ieftin care făcea economia europeană să funcționeze. De ce s-a întîmplat asta? Fiindcă în momentul de față, conducătorii Uniunii Europene sînt niște nevolnici incompetenți, iar cei care le vor lua locul peste doi ani trebuie să aibă curajul de a repara lucrurile, spunînd adevărul despre marele nostru partener american. La alegerile parlamentare europene ar trebui să oferim majoritatea, sau măcar un procent semnificativ, unor partide care vor putea să influențeze politica Uniunii, partide care pînă acum ne-au dovedit profesionalismul și dedicația lor pentru bunăstarea Europei și a cetățenilor ei. Pentru a le identifica, vă rog să recitiți cele patru articole editoriale ale Revistei „România Mare”, din luna august.

Pînă atunci, să vedem cum trecem iarna și ce ne vor aduce alegerile europene, dar și cele pentru Congresul american din noiembrie, care ar putea să schimbe un pic situația actuală. Oricum ar fi, trăim istoria chiar acum, iar acesta este singurul lucru minunat care ni se întîmplă din 24 februarie încoace.

Frați români, cînd vă treziți?

(urmare din pag. 21)

De fapt, noi, oamenii de rînd, îi încurcăm prea des pe acești politicieni, care nu pot să-și mărească salariile, să-și construiască vile și să-și facă concedii în zone exotice, din cauza pretențiilor noastre îndreptățite. Ăștia sînt în stare să facă mitinguri și proteste împotriva celor care i-au ales, de unde și tot mai desele îndemnuri de genul: ,,Dar, Domne Prezident-Tiran-Rentabil,/ Nu ezitați, nu lăcrimați deloc,/ Și-acest popor al nostru, nerentabil,/ Pensionați-l scurt și univoc!/ Lustrați-l! Expirați-l! Gata! Foc!” (Adrian Păunescu, ,,Dar împușcați poporul nerentabil!”).

Da, vorbesc despre atitudinea clasei noastre politice ,,alcătuită în mare parte din șobolani, maimuțe, lipitori și viermi” (Dan Puric). Păi ce să înțeleagă ei despre nevoile poporului și despre faptul că Apocalipsa ne bate la ușă? Adevărul este că ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (C.V. Tudor, ,,Lumea românească”).

Cînd eram copil, bunicul meu îmi povestea cum, înaintea alegerilor, țărăniștii descărcau camioane de nisip la capătul fiecărei străzi, făcînd promisiunea că, dacă vor fi aleși, vor pietrui toate străzile. După ce lumea îi vota, nisipul se reîncărca, și dus era... Iată că, după o sută de ani, e la fel, numai că nisipul a fost înlocuit de o găleată, un pix, o pufoaică portocalie sau

o sută de lei pe votul dovedit cu poza făcută în cabina de vot. Acum, politicianul român își face campanie astfel: ,,Dacă adversarul meu a furat pe rupte timp de 4 ani... dați-mi și mie o șansă!”, sau ,,Pe mine să nu mă priviți ca pe un om politic, ci ca pe un prieten care are mereu dreptate!”.

Acum, ,,Nu mai contează, din ce a fost, nimic./ Nici fapte, nici dovezi și nici morală,/ Sînt la putere cei ce ne înșală/ Și ne conduc prin viermi, calibru mic” (Adrian Păunescu, ,,Sătul de viermi”). Uitați-vă, de exemplu, la Iohannis care, atunci cînd se adresează cetățenilor, are întipărită pe față un fel de scîrbă. Ca orice incompetent complice, Iohannis se adresează românilor plîngîndu-se fix de lucrurile pe care el nu le face.

Un alt exemplu de sfidare și lăcomie e cel al lui Virgil Popescu, ministrul Energiei care, după ce fiica lui s-a măritat în iulie și a făcut nunta la Viena, omul a organizat o altă nuntă, în septembrie, la Cernica. De fapt, a fost vorba de o nuntă paravan, inventată de Virgil Popescu pentru sinecuriști și clienți politici, patroni și speculanți cu firme de apartament, nelipsind de la paranghelie însuși însărcinatul cu afaceri al Ambasadei SUA la București, David Muniz.

Din păcate, mass-media nu mai este cîinele de pază al democrației, aceasta fiind îngenuncheată cu bani grei, veniți de la Guvern, partide și mafioți de tot soiul. Acum, zi de zi, ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște

Despre oameni și mașini

(urmare din pag. 21)

Cercetările anterioare au confirmat, de asemenea, că șoferii de mașini scumpe au mai multe șanse să încalce regulile de circulație. Acest fenomen a fost explicat prin presupunerea comună că bogăția are un efect corupător asupra oamenilor, rezultînd, de exemplu, un consum de statut înalt și un comportament neetic în diverse situații.

Răspunsurile au fost lipsite de ambiguitate: bărbații egocentrici, încăpățînați, dezagreabili și lipsiți de empatie, au mult mai multe șanse să dețină o mașină de rang înalt, cum ar fi un Audi, BMW sau Mercedes. „Aceste trăsături de personalitate explică dorința de a deține produse de înaltă calitate, iar aceleași trăsături explică și de ce astfel de oameni încalcă regulile de circulație mai des decît alții”, spune Lönnqvist. Unul dintre rezultatele neașteptate ale studiului a fost că un alt tip de personalitate este atras și de mașinile de rang înalt: cele conștiincioase. Oamenii cu acest tip de personalitate sînt, de regulă, respectabili, ambițioși, de încredere și bine organizați. Ei au grijă de ei înșiși și de sănătatea lor și adesea au rezultate bune la locul de muncă.

În România, mașinile produse de BMW și-au alipit imaginea unor șoferi iresponsabili, producători de accidente, cu un nivel de educație și cultură scăzut, care de obicei își procură banii necesari cumpărării acestor mașini fie din contracte cu statul, fie din surse a căror legalitate nu e întotdeauna dovedită. De aceea, cred că există o reticență a majorității populației de a conduce o astfel de mașină, tocmai pentru a nu primi eticheta de mai sus.

În aceste condiții, mă întreb de ce-o fi avut nevoie o instituție onorabilă a statului – Poliția Română – de 600 de mașini BMW? Fericitul beneficiar al uriașului contract facilitat de o licitație dubioasă este prietenul cel mai bun al președintelui României, afaceristul Michael Schmidt, conform inpolitics.ro Sindicatul Polițiștilor Europeni, Europol, găsește dubioase condițiile înscrise în caietul de sarcini de la licitația la care a participat doar firma lui Schmidt. Astfel, scriu ei, „specificațiile tehnice pe care producătorii trebuiau să le îndeplinească au fost foarte dure,

însă una a sărit în evidență: se dorea o autospecială cu o putere minimă de 130 kW, motor pe benzină, cuplu motor min. 290 Nm, tracțiune integrală 4×4 permanent (AWD), tipul caroseriei să fie AA, iar transmisia să fie automată pe o cutie de minim (atenție!) 8+1 trepte”. Aici licitația a devenit extrem de interesantă! Încă de la apariția anunțului de participare (15.05.2022) am căutat modele de autovehicule care s-ar putea potrivi acestor specificații. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, după aproximativ 2 săptămîni de căutări și discuții cu reprezentanți ai marilor dealeri auto, am ajuns la concluzia că singura marcă ce se ,,mulează” pe aceste specificații este BMW. Iar tipul de BMW este 320ix. Acum, nu o să fim noi cei cîrcotași, fiind relevant faptul că vom primi multe (sperăm la mai mult de una pe județ) autospeciale ,,adevărate” de poliție, așa cum multe țări (toate) din blocul comunitar au în dotare. Dar nu putem să nu ne întrebăm retoric – oare chiar atît de importantă era acea cutie de 8+1 trepte?! IGPR-ul nu putea să lărgească puțin sfera și să solicite o plajă mai largă pentru ca toți producătorii auto de marcă să participe la licitație?!

De asemenea, continuă ei în materialul publicat pe site-ul sindicatuleuropol.ro, nu putem să nu observăm faptul că în continuare, în ciuda tuturor insistențelor, evenimentelor, reportajelor, exemplelor etc. pe care atît

javre/ Chiar morți își fac cruce în sicriu” (C.V. Tudor, ,,Demisia!”). În presă se spală și se albește orice. Bani, politicieni, fapte, vorbe, pînă și fotografiile sînt trucate în fel și chip, toate acestea practicîndu-se de cînd hăul. Legat de asta, îmi aduc aminte de momentul în care cenzura socialistă din România a hotărît să modifice o fotogafie ce urma să apară a doua zi în presă. Era vorba de imaginea în care ,,tovarășul” era alături de Jivkov, liderul Bulgariei, care ne vizitase țara, fotografia fiind făcută pe aeroport, la plecarea înaltului oaspete. Se observase că, în poză, Nicolae Ceaușescu avea pălărie pe cap, iar Todor Jivkov nu. Atunci, s-a luat înțeleapta hotărîre de partid și de stat de a i se desena și acestuia o pălărie. Zis și, urgent, făcut. A doua zi a apărut în ziare fotografia oficială, în care ambii conducători aveau pălărie pe cap, numai că Jivkov mai avea o pălărie, proprietate personală, pe care o ținea în mînă!

Și, de ce să nu recunoaștem, și pe vremea monarhiei, ca și în timpul regimului comunist – și în așa-zisa democrație, clasa politică din România a fost mereu sub orice critică. Tot timpul, ea a fost total paralelă cu idealurile Țării și interesele poporului. Dar poporul român nu a învățat nimic din asta și își continuă somnul: ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășite la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Sincer să fiu, sînt profund dezamăgit și mai am doar puterea să vă spun că Planetei nu-i va păsa dacă vom dispărea ca națiune și, mai apoi, ca omenire.

noi, cît și opinia publică, le-am transmis în ultimii ani, factorii de decizie din Poliția Română continuă să pună eticheta de ,,autospecială” unui autoturism pe care se lipește doar un colant pe care scrie POLIȚIA și pe care este montată o rampă. În continuare, nu se cere șasiu întărit, nu se cer accesorii specifice muncii din dotare (lumini suplimentare montate, compartimentare separată pentru persoanele conduse la sediu, compartimentare separată în portbagaj pt accesorii specifice etc.), ci, pur și simplu, un autoturism „chior”. Trebuie să se înțeleagă, odată pentru totdeauna, faptul că o ,,achiziție” nu se face doar din birou, ci, în primul rînd, după ce vorbești cu beneficiarul final al acesteia, respectiv polițistul conducător auto care poate evidenția din practică standardele și dotările necesare unei mașini de poliție. Degeaba încearcă specialiștii din IGPR să ia ochii opiniei publice cu autoturisme de marcă dacă, la primul drum cu un conducător auto aflat în stare de ebrietate, acesta din urmă începe să dea cu picioarele și capul în polițiștii din ,,autospecială”, îi va scuipa sau își va face nevoile fiziologice în mașină, întrucît, în final, concluzia va fi una singură – „autospecialele” nu își vor demonstra utilitatea pentru munca de poliție din segmentul stradal.

Revenind la ceea ce scriam în debutul acestui articol, înțeleg că Schmidt în calitatea de vînzător și conducător al acestui tip de mașină, este un ins respectabil, ambițios, de încredere și bine organizat –altfel nu ar fi ajuns în anturajul președintelui Iohannis, la rîndul lui conducător de BMW, adică un om ambițios, dar cred că și unul egocentric și lipsit de empatie, după cum a demonstrat în ultimii ani.

Problema e că cele 98 de milioane de lei cheltuiți în felul acesta puteau avea o altă destinație, cum ar fi construirea de școli în cadrul programului „România Educată”, ca elevii claselor a VI-a și a VII-a să nu mai învețe după amiaza, de exemplu. Dar, na, ce să faci, dacă nici un prieten al președintelui nu are afaceri în construcții?

Ce mă nedumerește este faptul că Poliția Română s-a grăbit să se identifice cu o mașină pe care o conduc de obicei persoanele după care această instituție a statului aleargă ca să le bage la răcoare, în loc să fi ales o marcă mai potrivită cu deviza ei: „Siguranță și încredere”.

Doza de sãnãtate

Echilibrul energetic în corp – cheia sănătății

Cu toții îmbătrînim, acesta este un fenomen ireversibil, cel puțin pînă cînd se va descoperi o mașină a timpului care să întoarcă izvorul vieții. Cu cît înaintăm în vîrstă, ne confruntăm cu tot mai multe probleme de sănătate deoarece, pe parcursul vieții, „coșul de gunoi” al corpului se umple cu diferite noxe toxice. Acestea pot fi ținute în frîu pînă la un anumit punct, dar apoi butoiul începe să se reverese. Desigur, fiecare dintre noi are rolul său, avem posibilitatea să oprim o revărsare masivă a noxelor toxice acumulate, care atrag după sine multe probleme de sănătate. Mulți dintre noi asociem vîrsta cu bolile, odată ce înaintăm în vîrstă frecventăm numeroși medici și administrăm din ce în ce mai multe medicamente, pornind un cerc vicios din care nu se mai poate ieși. Voi menționa cazul unui pacient în vîrstă de 65 ani care, la prima întîlnire cu terapeuții noștri, a venit cu o cutie plină cu medicamente și a spus: „Am venit la voi cu speranța că nu voi mai fi nevoit să iau toate aceste medicamente. Altfel, voi deveni un gunoi plin de toxine”. Vîrsta nu trebuie pusă la egalitate cu boala. Zilnic întîlnim pacienți trecuți de 80 sau chiar 90 de ani care, apelînd la terapiile alternative, au reușit să își mențină un nivel de sănătate satisfăcător.

Principalele modificări intervenite la nivelul organelor odată cu înaintarea în vîrstă sînt:

● Creierul și psihicul sînt diferite la fiecare persoană dar, în mare parte, sănătatea lor depinde și de stilul de viață și de profesia fiecărui individ.

● Ochii, urechile, gustul și mirosul sînt cele mai predispuse modificărilor.

O istorie a farselor (270)

O dispariție misterioasă (2)

De-a lungul anilor, a început să apară zvonul unei muşamalizări. Unui cercetător pe nume John Edwards, fost membru al aviaţiei britanice, i-a fost deosebit şi ciudat de greu să obţină dosarul oficial despre moartea lui Miller.

Un alt cercetător, lider de escadron Jack Taylor, a obţinut Raportul aviaţiei despre membrii dispăruţi ai echipajului (MACR), dar acesta era dactilografiat atît de prost şi înceţoşat, încît semnăturile erau ilizibile. Alte documente demonstrau că nu se organizase nici o operaţiune de căutare a dirijorului de orchestră. În 1986, Taylor l-a contactat pe romancierul Wilbur Wright, şi el fost membru al aviaţiei britanice. Wright a trimis o scrisoare Centrului de siguranţă şi inspecţie al aviaţiei Statelor Unite cu sediul în Norton, California, cerînd raportul accidentului. Răspunsul la această scrisoare şi la următoarea, de altfel, a fost că Centrul nu deţine nici un raport despre prăbuşirea şi dispariţia avionului Norseman în acea zi, dar nici despre orice alt accident în care să fi fost implicat un astfel de avion în luna decembrie a anului 1944. Un alt document conţinea însă înregistrarea a nu mai puţin de opt avioane Norseman ce dispăruseră în acea lună. Investigaţii ulterioare l-au convins pe Wright că era vorba de o muşamalizare, care încă mai avea loc. Dar de ce? Wright şi-a amintit atunci că actorul David Niven, prietenul lui Miller, se ocupase de organizarea ultimului turneu. Totuşi Niven, în autobiografia sa, Luna este un balon, nici măcar nu îl menţiona pe Miller. Din ce în ce mai ciudat! Acest amănunt ca şi multe altele ori fuseseră omise ori modificate de Niven, care se afla în Paris cînd Miller dispăruse. Ceea ce l-a condus pe Wright la concluzia că Niven ştia că Miller nu se înecase în mare. Studiind mai multe scenarii (descrise în cartea Afacerea Miller din

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

● Plămînii își pierd elasticitatea, dar acest lucru nu este perceput dacă nu ne îmbolnăvim sau dacă nu fumăm.

● Aparatul locomotor: prin modificări ale oaselor, mușchilor și ale încheieturilor scade mobilitatea. Consumul excesiv de proteine (mai ales din lapte de vacă) duce la o rigiditate a oaselor și, automat, la osteoporoză.

● Pielea și părul: modificările sînt influențate, în mare măsură, și de moștenirea genetică. O îngrijire corespunzătoare menține pielea și părul la un nivel acceptabil.

● Inima și circulația: scade țesutul muscular al arterelor, iar sistemul nervos scade capacitatea de performanță a inimii. Crește tensiunea și, odată cu aceste valori, riscul îmbolnăvirilor.

● Sistemul hormonal: femeile sînt cele mai afectate, din cauza schimbărilor climatice.

● Sistemul imunitar începe să scadă și multe persoane devin expuse infecțiilor.

● Temperatura corpului începe să scadă, astfel că multe persoane suferă de frig și amorțeli ale membrelor.

● Rinichii și căile urinare: funcția de filtrare a rinichilor începe să scadă; tocmai de aceea administrarea medicamentelor trebuie să fie bine controlată.

● Sistemul gastric: se știe că cea mai mare parte a sănătății noastre depinde de intestine. Acest sistem poate influența sănătatea întregului corp.

● Persoanele în vîrstă nu mai au nevoie de mult somn, de aceea și problemele ritmului nictemeral trebuie clarificate cu pacientul.

1990), Wright a fost convins că Miller ajunsese la Paris. Dar ce s-a întîmplat după acel moment?

Apare şi varianta unui bărbat pe nume Dennis Cottam. Într-o seară a anului 1954, în timp ce se afla în barul Fred’s de lîngă Hotel Olympiades din Montmartre, unde orchestra lui Miller era cazată, el l-a auzit pe barman spunînd: „Voi, englezii, credeţi că Glenn Miller a murit în apele Canalului la 15 decembrie 1944, totuşi în noaptea aceea el stătea aici, în faţa mea, cu un pahar în mînă“. Trimis către o uşă albastră de pe partea opusă a străzii, Cottam a ajuns în faţa unui bordel. Aici, patroana i-a spus că în 1944 prietenul ei, un căpitan în poliţia militară, văzuse şi identificase cadavrul lui Glenn Miller în alt bordel. Acesta fusese omorît „pentru că ştia prea multe despre piaţa neagră“. Dar nu avea nici un sens. Dacă Miller se aflase la Paris doar pentru douăzeci şi patru de ore, ce ar fi putut el afla, în acest răstimp, despre piaţa neagră? Alte indicii l-au convins pe Wright că Miller zburase la Paris în acea joi, dar într-un avion Dakota, nu Norseman (Miller detesta avioanele mici), unde fusese întîmpinat de Niven. O nouă perspectivă a ieşit la iveală cînd, adresîndu-se în scris Arhivei de Stat din New Jersey pentru detalii privind moartea maiorului Alton Glenn Miller, el a primit o scrisoare în care i se confirma că Alton Glenn Miller murise în decembrie 1944 – dar în Ohio. Urmînd firul acestei noi informaţii, Wright a dat de alte obstacole. Un dactilograf făcuse o greşeală. Îi trimisese nu locul de deces al lui Miller, ci locul naşterii acestuia.

Apoi apare o altă ciudăţenie. În 1949, Helen Miller cumpărase un loc de înmormîntare cu şase loturi în Altadena, California – pentru părinţii ei, pentru ea însăşi şi pentru fiul şi fiica pe care ea şi Glenn îi adoptaseră. Dar cu toţii însemnau cinci persoane. Pentru cine era mormîntul în plus?

(va urma)

STUART GORDON

● Incontinența: nu are legătură cu vîrsta.

Medicina energo-informațională ajută pacientul de orice vîrstă să își mențină sănătatea. Vorbim despre o terapie blîndă, fără durere, fără medicamente, care se bazează pe informația energetică a pacientului. Numai un organism aflat în balanță energetică poate funcționa optim indiferent de vîrstă. Refacerea comunicării energetice între fiziologia organelor și cîmpurile informaționale ale corpului întrerupe fenomenul de autodistrugere și reechilibrează balanța energetică a corpului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

La ar

ORIZONTAL: 1) Autorul volumelor lirice ,,Țara de lut” și ,,Scrisori din Țara cocorilor albi” (Sergiu) – Țară din Africa; 2) Mîndra de la țară –Acum la țară; 3) Timp de milenii – Țară din Asia; 4) Granițele Canadei! – Viciu ascuns! - ,,NordNord-Est”; 5) Ciur – Rîu în Anglia; 6) Scrieri istorice – Și-a dat viața pentru țară; 7) Dormitor de la țară – Intrarea în țară!; 8) Strămoș din țara noastră – Rudă de la țară; 9) Adevărați – Țară din Africa, cu capitala la Lomé; 10) Alifie de la țară –Alintat de la țară, din respect.

VERTICAL: 1) Clasic al literaturii române, de la care ne-a rămas poezia ,,O noapte la țară” (Vasile); 2) Actriță franceză protagonistă a peliculei ,,Vacanță la țară” (Catherine) –Văzduh; 3) Cel de la țară – Popă de la țară; 4) Minulescu Ion – Încuietoare – Labiș Nicolae; 5) Gest necugetat – Neam de la țară; 6) Autorul volumului de versuri ,,Cartea țării” (Adrian) –Adrian Enescu; 7) Asanați; 8) Actriță americană din filmul ,,Departe de țară” (Louise) – Bătrîn de la țară; 9) Țară arabă – Șmecherul de la țară –Joc din țările Orientului Îndepărtat; 10) La vest de Cuba! – Țară sud-americană.

DICȚIONAR: USE

Dezlegarea careului ,,TAINE”

GH. ENE

1)AVENTURA – M; 2) SALCUDEANU; 3) C – I – RAU – ET; 4) UTAN – TNI – U; 5) NASOL –INAL; 6) ST – DAN – IMI; 7) AMIE – CAINA; 9) LIN – PASAT; 10) BRATES – TAI.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.