România Mare, nr. 1662

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Specificul național al românilor este ipohondria: ne plîngem de orice – de sănătate, de bani, de societate, de politică.

CornELIU VADIm TUDor

Dama de pică

La 2 iulie 2019, Ursula von der Leyen a fost propusă de Consiliul European candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

La 16 iulie, nominalizarea ei a fost aprobată de Parlamentul European cu 383 de voturi „pentru”. Germania s-a abținut de la vot. Un articol publicat în The Guardian arată faptul că motivul refuzului Germaniei de a susține nominalizarea oficialului în Consiliul European a fost că von der Leyen a fost considerată o femeie dezbinătoare în țara ei de origine. Interesant, nu?

Numirea în postul de președinte al Comisiei Europene echivalează cu cea de numire în postul de secretar general al Partidului Comunist, care desemna conducătorul de drept al țării respective. Cu alte cuvinte, Ursula este președinta Uniunii Europene, jupîneasa, mai bine zis. Doar că, asemenea unui secretar general de partid comunist, i s-a urcat puterea la cap după cîțiva ani și a început să se comporte

Poporul meu sînt supărat pe tine, Nu eşti aşa cum am crezut cîndva, Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine! Aştepţi momentul ca să poţi trăda.

Din sînul tău i-au ridicat gealaţii Pe Horea, Tudor şi pe Mareşal, Pe Brâncoveanu, sfîntu-acestei naţii, Pe Cuza, omul providenţial.

Tu n-ai mişcat un deget, dimpotrivă, Din umbra ta, „cozi de topor“ s-au dus La legănarea tavei cu colivă Şi-apoi i-au răstignit ca pe Isus.

Toate acestea, undeva, se-adună Ca nişte „găuri negre“ te absorb, Istoria, se ştie, se răzbună Eşti noul Rege Lear, sărman şi orb.

Purtat de mînă eşti, de toţi borfaşii, Te mint că îţi vor binele, în fond, Prin mărăcini şi rîpe îţi duc paşii, Te păcăleşte orice vagabond.

Toţi nespălaţii lumii, fără şcoală, Te joacă azi la zaruri pe maidan, Dar tineretul nu se mai răscoală Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban.

ca un vechil pe moșie. De acest lucru și-au dat seama și jurnaliștii de la Politico, care au publicat, de curînd, articolul intitulat „Paradoxul Ursula von der Leyen: președintele american al Europei”. Ce-or fi vrînd să spună jurnaliștii? Că președinta UE se ocupă mai mult de interesele SUA decît de cele ale Uniunii? Niște mincinoși putiniști, nu? Ia să vedem. Articolul pornește de la o vizită recentă a distinsei în SUA și de la discursul pe care l-a ținut în fața studenților de la Universitatea Princeton. „Sînt în politică de aproximativ 20 de ani”, le-a spus ea studenților, în timp ce camera de filmat – fie din întîmplare, fie dinadins – o focaliza pe un steag american gigant. „N-am experimentat niciodată o cooperare atît de intensă, de încredere și de detaliată cu Casa Albă”. „Cred că zicala este corectă”, a continuat ea. „Cînd te confrunți cu o criză, știi cine sînt prietenii tăi adevărați”.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Magia toamnei

I.L. Caragiale – un bun prieten

În acest an se împlinesc 170 ani de la naşterea şi 110 ani de la moartea celui mai mare autor dramatic român – I.L. Caragiale. Despre opera şi despre viaţa lui s-au publicat, de-a lungul deceniilor, nenumărate pagini de studii şi de evocări memorialistice. Căci nu numai piesele, momentele sau schiţele lui Caragiale au fost primite cu deosebit interes de contemporani – şi au continuat să se bucure de o neştirbită popularitate pînă în

Poporul meu, sînt supãrat pe tine

Titanic ce pluteşte în derivă Izbit de al Mafiei aisberg, Hemoragie de valori, masivă, De lacrimi grele, ce nu se mai şterg.

Te fură toţi, te pun la zid, te-acuză, Din an în an te fac mai criminal, Însă tu taci – şi nu ai nici o scuză, Înduri procesul ăsta bestial.

Te judecă evreii, cu trufie, Deşi tu i-ai salvat, creştin năuc, La noi n-a fost Holocaust, se ştie, Însă se minte ca la balamuc.

De ce se minte? Pentru bani şi case, Pentru păduri şi alte bogăţii, Păsări de pradă ne scobesc în oase, Nemernicii ne-ar jupui de vii.

Te pun în lanţuri ungurii, ţiganii, Te scuipă-n gură orice idiot, Ei nu ştiu altceva – să le dai banii, Altminteri te reclamă peste tot.

Nu mai avem Poliţie, Armată, Diplomaţia face shopping doar… Dar cine să te apere vreodată?

Tu nu mai ştii să pui mîna pe par?

Pe acel par ce funia îl strînge, Pe acel par ce stă de-un veac în pod. Da, nimănui nu-i plac vărsări de sînge, Dar cine ştie, oare, un alt mod?

E timpul, deci, să speli acea ruşine

Din Zodiacul ce ţi-a fost ursit, Eu azi te cert, dar nu pot fără tine, Mi-aş da şi viaţa să fii fericit.

Nu tu eşti vinovat – e doar blestemul

Căzut pe dacii care l-au trădat

Pe Decebal, şi-ajuns-au la cheremul Altor Zeiţe, altui Împărat.

Hai, capul sus, cu ultima sforţare! Ridică-te pe coate şi genunchi!

Nu vezi că ţara horcăie şi moare?

Nu vezi că scuipă sînge din rărunchi?

zilele noastre –, ci şi personalitatea scriitorului s-a aflat în centrul atenţiei publicului românesc. Printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale în ultimii săi ani de viaţă s-a numărat şi gazetarul B. Brănişteanu (1874-1947), unul dintre colaboratorii cu cele mai îndelungate „ștate de servicii” în redacţia ziarului „Adevărul”.

(continuare în pag. a 12-a)

B. BRĂNIŞTEANU

Explozie nu face-o mămăligă, Însă e tare azi ca un pietroi, Acest pamflet amar nu te instigă, Îţi cere doar să le declari război!

Război total, pe viaţă şi pe moarte, Bandiţilor locali şi venetici!

Război acestor paraşute sparte!

Război acestor avortoni pitici!

Război acestei haite ce se ceartă În pulberea răscrucii, pe ciolan. Ei fac din România – Marea Moartă, Luaţi ţara înapoi în acest an!

Popor Român, eşti pîn’ la piept în groapă, Te pup pe frunte, şi curaj îţi dau, Dai biruri noi pe aer şi pe apă Fanarioţii mai umani erau.

Deşteaptă-te din somnul letargiei, Istoria să nu te ia de laş, Distruge Caracatiţa Mafiei Şi să alegi, în faţa veşniciei: Vrei să fii înger, sau sinucigaş?

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

FCine vrea să falimenteze Combinatul Casa Scînteii? F Cazul procurorului

Cristescu (Kugler) F Eşecul tentativei de a transforma NATO în religie

F Un ratat agresiv: Alex. Ştefănescu

PArTEA I

F Tirajele principalelor publicaţii centrale sînt: „Adevărul“ – 170.000 exemplare, „Evenimentul zilei“ – 130.000 exemplare, „România liberă“ –110.000 exemplare; „Pro Sport“ – 75.000 exemplare; „Național“ – 50.000 exemplare; „Ziua“ – 30.000 exemplare; „Sportul Românesc“ și „Gazeta Sporturilor“ – cîte 30.000 exemplare; ,,Expres Magazin“ – 12.000 exemplare; „Cronica Română“ – tot 8000 de exemplare. În această categorie, nu intră ciurucuri ca „22“ (1.500 exemplare) și „Oglinda“ (700 exemplare). Revistele noastre se menţin pe aceleaşi poziţii: „România Mare“ – 50.000 exemplare şi „Politica“ – 10.000 de exemplare (fără retururi). F Apropo de gazete: extrem de necinstite declaraţiile pe care doi dintre directorii Combinatului Poligrafic Casa Scînteii (Coresi) le-au dat ziarului „România liberă“. Mai exact, e vorba de acuzaţia conform căreia „România Mare“ ar avea de plătit la tipografie o restanţă de 186 milioane de lei. Minţiţi cu neruşinare, domnilor! Datoria e cu mult mai mică, la jumătate, dar aţi umflat-o voi artificial, adăugînd şi aşa-zise penalităţi (?!) pentru întîrziere. Întîi să asiguraţi o calitate bună a lucrărilor tipografice (publicaţiile tipărite la Casa Scînteii au cele mai spălăcite clişee foto, de pildă) şi pe urmă să daţi interviu pe la presa reacţionară, pozînd în victime în faţa muncitorilor. După ce, în 7 ani de zile, am plătit miliarde de lei la Casa Scînteii, acum va mîncați omenia şi ne turnaţi la duşmani? Noi nu furăm bani, nici nu primim ajutoare din străinătate, ca „România liberă“, care are propria sa tipografie, ne este greu să ținem pasul cu prețurile infernale pe care le-aţi fixat voi, dar pînă la urmă vom plăti, evident. Ce-ar fi însă, domnilor directori, dacă ne-am ocupa şi noi de voi, aşa, puţin, să vadă muncitorii ce standard de viață aveţi, prin ce vile huzuriţi în afara Bucureştilor?

V-ați luat exact de cine nu trebuie, puştilor, şi nu vă vedem bine. Vreţi să opriţi tipărirea „României Mari“? Nici o problemă, cînd începeţi? Ori poate e adevărat ce se zvoneşte, că v-ați pus în minte să falimentați Combinatul F Proliferează ghicitoria, care tot o practică satanistă este. În ziarul „Libertatea“ de sîmbătă au apărut nu mai puţin de 3 anunţuri de genul acesta: „Prezicătoarea Venus din Bucureşti, nepoata Omidei, descoperă şi elimină farmece, blesteme, dezleagă legături de cununii, prepară puternice filtre de dragoste şi talismane“; „Vrăjitoarea Lucica, reprezentanta mafiei negre din România la Congresul Magiei din Lion (Franţa) va aşteaptă în Oraşul Buftea“; „Ştiu să ghicesc în zodii ungureşti, dezleg cununii şi farmece, am talismane de noroc şi afaceri“. Chestia aia cu Venus, nepoata Omidei, nu ne poate ieşi din cap... F Tînăra blondină Lavinia Gheorghe publică în „Național“ un reportaj demn de presa occidentală mondenă: „Iubiri ascunse la Palatul Cotroceni –Tulburătoarea poveste de dragoste dintre Dorin Marian şi Norina, fiica preşedintelui Constantinescu“. Ceea ce ni se pare demn de atenţie este că mama lui Dorinel din Gherla (alintat Dodo) e unguroaică, băiatul mai fiind căsătorit o dată şi avînd chiar şi un copil. Nu fi prost, Dorine, ia­o pe Norina, aşa o partidă mai rar, ca mîine tarafurile vor cînta prin grădinile de vară un șlagăr vechi, uşor adaptat: „Dorin, Dorin şi Norina/ Îşi iau mandolina,/ Cîntînd pentru-ndragostiţi!“. Ca mîine, presa va fi alimentată şi de aventurile altor copii de ştabi, că aşa e la noi, nu s-a schimbat mai nimic în mentalitatea acelora care ajung la Putere, din anii ’50 pînă în anii ’90. F La o emisiune difuzată noaptea tîrziu, de

TVR, Petre Roman a declarat că P.D. şi P.N.Ţ.C.D. sînt ca Traian şi Decebal. Ce cult e băiatul ăsta! Şi patriot! Cine interpretează rolurile astea istorice? Păi, avînd în vedere că Neulander se crede spaniol, numitul Traian nu poate fi decît el. Iar Decebal e jucat, în mod precis, de Ciorbea. Propunem ca programele de Radio şi Televiziune să înceapă şi să se termine cu Marşul: „Şi unul e Traian Berilă/ Iar altul Decebal cel Chior/ Ei luptă pentru orice vilă/ Şi fură vlaga la Popor/ Şi Alianţa făurită/ De doi bărbaţi handicapaţi/ Minciună, şi şantaj, şi mită/ Îi fac să fie veşnic fraţi/ Au fost bandiţi, au fost/ Şi încă-or să mai fie/ În C.D.R. şi la evrei/ Din coapsa veche-a lui Coposu/ În veci s-or naşte puradei!“. F Titlul săptămînii a apărut în „Curierul Naţional”: „Cazul George Păunescu –Domnilor, cu cianură aţi încercat?” E vorba de sifilisul pe care şi l-au dat unul altuia, pe cale bucală, cei doi vagabonzi care îşi zic procurori, Gh. Mocuţa şi Doru Ioan Cristescu. Văzînd că toate acuzaţiile lor de pînă acum sînt subţirele și cusute cu ață albă, ei au plonjat cu capul înainte, pe tobogan în jos, şi au fabricat un alt dosar, menit să producă infarct unuia mai slab de îngeri: subminarea economiei naţionale! De la mascarada de proces al lui Ceauşescu, în România nu s-a mai lansat niciodată o acuzaţie atît de gravă. Domnule Emil Constantinescu, de ce-i lăsați pe infractorii ăștia doi, Mocuța și Cristescu, să se joace de-a procuratura, să terorizeze oameni nevinovaţi, care au făcut ceva pentru Ţara asta? Oare chiar nu se găseşte nimeni să-i ciocnească, de cîteva ori, cap în cap, pe cei doi găinari, pînă vor reveni la dimensiunile lor adevărate, de mărunţi chibiţi ai Mafiei? Fișa lui Mocuța am prezentat-o. Astăzi, vom ciupi puţin coardele vocale ale lui Cristescu. Informaţiile ne-au parvenit pe două căi, de la oameni care îl cunosc bine, şi din Timişoara, şi din Bucureşti. Tatăl, Petru Cristescu (fost Kugler), ofiţer de Securitate în anii ’50. A fost eliminat pentru crime şi abuzuri. Una din „Isprăvile“ de pomină ale acestui Kugler s-a petrecut la Orşova, unde a lucrat un timp: i-a scos în stradă, noaptea, sub amenințarea pistolului, pe toţi turiştii cazaţi la hotelul central din localitate, nu se ştie nici acum ce i se năzărise; atunci n-a fost sancţionat, fiindcă şefii Securităţii erau tot evrei ca și el. Ulterior, și-a schimbat numele, de frica răzbunării deţinuţilor pe care îi torturase. Roşcovanul Doru a crescut în acelaşi huzur ca toate odraslele de ştabi din acea vreme. Pe la „ceaiuri“, se îmbăta şi voma ca un porc, uneori viola fete, fiindcă lui nu i se putea întîmpla nimic. În liceu, i se dusese buhul că e recalcitrant şi obraznic. Apoi, a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Miliţie de la Băneasa, timp de 3 ani. La absolvire, a fost repartizat la Miliţia Timişoara, unde a continuat violurile şi bețiile, dar a prins şi gustul mitei. Ca să fie mai sigur pe sine şi mai bine apărat, a acceptat să lucreze pentru Contra-informațiile Miliţiei (deci a fost C.I.-ist, adică îşi turna colegii). În paralel, a făcut Dreptul la fără frecvență. Pentru beţii el prefera restaurantul Hotelului Continental din Timişoara, după care o făcea lată la Barul de Noapte al aceluiaşi hotel, în braţele prostituatelor. Odată, a fost găsit adormit pe closet, beat mort. Toate acestea n-aveau cum să rămînă acoperite. Pînă la urmă, după numeroase avertismente, a fost dat afară din Miliţie. Pentru viața lui imorală, nevasta şi copilul l-au părăsit. Ulterior, s-au împăcat din nou. Prin intermediul pilelor tatălui, Doru Turnătoru a fost încadrat ca jurist la Alba Iulia, după care a revenit la Timişoara, la Procuratură (în 1977 sau 1978). Atunci a fost cea mai înfloritoare perioadă infracţională a acestui putregai social: mai precis, trafic de influență, eliberarea unor infractori contra unor mari sume de

bani sau a unor produse, operaţiuni la care intermediar era taică-său. La nevoie, vom furniza şi exemple concrete. Şi a venit Revoluţia din decembrie 1989! Dar nu imediat, ci după o „baie de sînge“ la Timişoara. În prima fază, D.I. Cristescu i-a triat şi i-a anchetat pe revoluţionari, împreună cu celalalt torţionar zelos, Mocuţa. După victoria Revoluţiei, a întors imediat foaia, ca toate lichelele, fluturînd tuturor pe la nas actele doveditoare că a fost dat afară din Miliţie, deci persecutat politic (?!). În 1990, a căpătat un apartament luxos în Bucureşti, ca mită de la procurorul general de atunci, Gh. Robu, care l­a cumpărat astfel pe infractor, pentru a instrumenta vreo 12 dosare mincinoase împotriva scriitorului Corneliu Vadim Tudor. Ca dovadă că era vorba de o infracţiune (individul avînd casă şi la Timişoara) este faptul că, imediat după apariţia dovezilor în „România Mare“, a fost nevoit să dea apartamentul înapoi. Apoi, cînd stăpînul şi protectorul lui de atunci a fost dat afară cu un șut în dos, Kugler s-a întors la Timişoara. Unde s-a ocupat în exclusivitate de porcării, fraude, escrocherii. În toamna anului 1996, el a fost anchetat chiar de Gh. Mocuţa pentru infracţiunea şi meteahna lui veche: mITA. Dar Mocuţa însuşi era şi mai este expert în MITĂ (a se vedea acuzaţiile aduse de Fane Căpăţînă). Aşa că au căzut la pace, cu condiţia ca Cristescu să devină sluga credincioasă a lui Mocuţa. Astfel a căpătat şi funcţia mult-visată: şef al Serviciului pentru combaterea infracţiunilor economico-financiare de la Procuratura Generală. Lupul paznic la stînă! E ca şi cum l-ai pune pe Fane Spoitoru guvernator al Băncii Naţionale! Uite cine sînt dulăii turbaţi care, asmuţiţi de Ion Pitulescu, vor să-l sfîşie pe un om ca George Păunescu! Amîndoi nutresc o ură patologică împotriva românilor cinstiţi şi muncitori, care nu cad la „învoială“ cu ei. Printre cei „lucraţi“ de cuplul diabolic Mocuţa – Cristescu se află şi judecătoarea Constanţa Cârstea, din Timişoara, femeie pe care poate că nu întîmplător Emil Constantinescu a numit-o „O Silvia Conti a României“. F Dar, cei doi procurori abuzivi, care vor cu orice preț să-şi facă reclamă arestînd personalități foarte cunoscute, n-ar avea nici un aplomb dacă n-ar exista şi o presă necinstită pe lîngă ei. Să luăm, de pildă, „Evenimentul zilei“, condus de un personaj la fel de dubios ca Mocuța şi Cristescu. Poftim titlu în ziarul de sîmbătă: „G.C. Păunescu continuă campania împotriva procurorului Cristescu“. Asta e culmea neruşinării, Nistorescule! Cine pe cine hărtuieşte? Ce i-a făcut Păunescu, pînă acum, lui Cristescu? Vom reveni. F Nepermis de proastă fiţuica lui Max Bănuş, „Tinerama“. Aproape că nici nu ne mai interesează cu ce bani o scoate, fiindcă merge într-o pierdere suspectă. Nu-i de mirare că aici a apărut un interviu cu S.R. Stănescu, unde acesta îşi etalează, cu poftă, mai noua lui obsesie: „NAŢIONAL este un ziar comunist!“ Ce înţelegi tu prin „comunist“, Sorine? De pildă, atunci cînd lucrai la revistele studenţeşti şi erai activist C.C. al U.T.C. (obligatoriu, din oficiu!) erai şi tu comunist? Pe sorin nu te poţi supara. În presa fiecărei Țări există cîte un sorin. Noi îl simpatizăm pe el, fiindcă trădarea lui măcar e sinceră, iar matrapazlîcurile lui sînt cinstite, lăutăreşti. De pildă, ultimul sau editorial are un titlu ca un poem: „Pacepa şi Răceanu să fie reabilitaţi!“ Tonul imperativ arată că Sorineață Cap de Gheață nu glumeşte, aşa a stabilit el, aşa trebuie să fie! Cine şi cum să-i reabiliteze pe cei doi trădători de Țară –asta nu ne mai spune articlerul. Aici, Stănescu seamănă cu Ceauşescu, care trecea prin Piața Matache Măcelaru, dădea cu mîna şi poruncea: „Mîine să fie curat lună pe aici!“. De ce depui tu atîta zel pentru leprele alea două de Pacepa şi Răceanu, Sorine? Nu mai are Ţara asta atîtea probleme de rezolvat?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 iulie 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Optimism versus pesimism

Sîntem în luna noiembrie a anului 1936. În luna martie Germania – condusă cu mînă de fier de Adolf Hitler – tocmai remilitarizase Renania, denunțînd practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de cîțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator – generalul Francisco Franco – declanșase Războiul Civil din Spania. Cîteva luni mai tîrziu – în 10 februarie 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura în România (dicta mată succesiv de alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comu nist). În 12 martie 1938, Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Ger mania, începea cel de-al II-lea Război Mondial.

Ținînd cont de acest context trebuie citit artico lul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante – dar foarte serioase în esență – dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. Astăzi – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei „Realitatea Ilustrată” – vom fi tentați poate să dăm dreptate „pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceeași concluzie ca și reporterul interbelic: „Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amîndoi!”.

America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii? Ce ne vom face noi, intelectualii, cînd fiecare expresie a noastră va fi controlată dintr-un singur punct de vedere? Şi, în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?

Optimistul: Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rînd, nu s-a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România? La noi sînt atîţia amatori de dictatură încît singurul fel a-i mulţumi pe toţi e tot mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rîndul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator – nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de cînd s-a ivit pe lume: el a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura „puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi, în sfîrşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: am compromis noi democraţia, de ce n-am compromite şi corporatismul? Noi mai bine să rîdem şi să ne vedem de treabă...

întîmplă cu toţi copiii: trebuie să se tîrască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De cînd avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Sîntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească – şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...

Pesimistul: Nu pricep ce fel de om eşti... Cînd o suceşti, cînd o-nvîrteşti, numai să rămîi cu voia bună! Pe ce lume te afli dumneata? Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ceai să zici? Cînd ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să rîzi? Poftim de rîde, dacă-ţi mai dă mîna! La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai rîzi?

Optimistul: Nu mai rîd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sînt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Pînă cînd ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pîini doi poli, pentru un kilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămînea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei – şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi. Sper, cu toată energia!

Pesimistul: Dacă am fi mai intimi aş spune c-ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, cînd speranţele dumitale se vor realiza? Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia îţi ajunge să împaci cheituelile de acum? Cum ai să plăteşti doi poli o pîine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar kilogramul? Iar dacă or scădea şi salariile –cum se aude – eu cred că nu mai rămîne decît să ne spînzurăm... Atîta îţi mai spun: în ziua cînd or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.

Pesimistul: Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt dintre războaie? Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrînii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul! Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de cîte ori trînteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfîrşitul lumii? Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...

Optimistul: Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atît de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spun că e nepractic să ne amărîm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într-o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste cîţiva ani vei muri? Şi, în fond, războaiele nici nu sînt atît de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s-a înzecit, s-a însutit, s-a înmiit. Şi dacă într-adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decît toate celelalte războaie de pînă acum – ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili – căci numai nişte imbecili s-ar putea distruge atît de radical, nici nu merită o soartă mai bună! Şi pînă atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere.

Pesimistul: Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de zvonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n-ai nimic de spus? Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sîngerat românii pe cîmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti, să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o „personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate? Eu cînd mă gîndesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în

Pesimistul: Ba uneori mă-ntorc şi-mi spun: măcar de s-ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n-au făcut nici o ispravă. S-au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlîcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi în stare să ne facă de rîs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că, deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?

Optimistul: Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mîini nevăzute, tot e bun la ceva: că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sînt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bîlbăie ori de cîte ori vor să gîndească individual? Aşa se

Optimistul: Nici n-am înnebunit şi nici nu cred să mă spînzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii – e o lege absolută de fier – dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tîmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi – fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine – de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N-am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora – nu e destul? Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început: hai mai bine să luăm cîte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...

Lumea de azi nu arată cu mult mai bine: întreg mapamondul a fost în lockdown în cea mai mare parte a anului 2020. În acest timp, începînd din Afganistan și Caucaz, trecînd prinn nordul Africii și pînă în Himalaya, mai multe conflicte, unele dintre ele înghețate de decenii, au erupt violent. Partidele de extremă dreapta cîștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și sîntem la un pas poate de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați –fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din țările arabe – străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sîngeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi sîntem optimiști. Poate mult prea optimiști?

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ave, Mariana Popa!

Puțini sînt scriitorii, poeții care se bucură de recunoaștere publică în timpul vieții lor, mai ales dacă acest lucru se întîmplă în zilele noastre. Motivele sînt cunoscute, iar să le dezbatem noi aici, ne-ar trebui timp și un spațiu tipografic mult mai amplu. Dar cum nu ne-am propus asta, după cum se va vedea, rostul acestor rînduri este cu totul altul. Chiar dacă în treacăt am dori să amintim despre felul cum sînt priviți scriitorii de azi, nu doar de societate în ansamblul ei, ci de ei înșiși, adeseori aceștia dînd dovadă de lipsă de colegialitate, ba chiar manifestînd o răutate veninoasă față de confrații lor.

Scriitoarea mariana Popa, la cei 80 de ani de viață împliniți anul acesta, cunoaște foarte bine cum stau lucrurile în acest sens... Fire tenace și răbdătoare cu sine și cu cei din jur, și-a urmat drumul scriitoricesc așa cum a considerat că e mai bine pentru ea și pentru cititorii săi, astăzi bucurîndu-se de activitatea sa literară, ajunsă la apogeul creației, și avînd toate motivele să se considere o scriitoare împlinită la ceas aniversar.

Mariana Popa nu s-a sfiit să abordeze o paletă largă de proiecte artistice, publicînd volume de poezii, proză, creație personală, participînd în mod constant la întocmirea unor antologii, unele de colecție, apărînd în diverse almanahuri literare și dicționare. Nu a renunțat

nici un moment la programul său zilnic, așezînduse la masa de lucru pentru a pune în operă idei și proiecte de noi titluri de carte... Vorbim, așadar, de o scriitoare constantă, dotată cu simț patriotic, pe de o parte, și cu harul cuvîntului luminos, pe de altă parte, din împletirea cărora, cu talentul său nobil, dă naștere unor versuri sensibile, ca expresie poetică și metaforecheie, dar și unor scrieri cu caracter documentar, rod al călătoriilor efectuate pe aproape întreg mapamondul. Și toate aceste scrieri reflectă seriozitatea condeiului său și talentul ingenios format la școala marii literaturi naționale. Bogăția de date și amintiri culese de la fața locului sînt demne de preluat de orice enciclopedie, iar Brașovul literar, metaforic vorbind, poate fi socotit, grație scriitoarei Mariana Popa și a soțului său, Ovidiu, orașul din care pleacă și vin toate drumurile lumii, întru cunoașterea frumuseților planetei noastre.

Urările noastre de bine, adresate scriitoarei Mariana Popa, prin aceste modeste rînduri, sînt nesemnificative, pe lîngă lucrurile frumoase înfăptuite de această autoare pentru cultura brașovenilor și a românilor în general. Numele său va rămîne înscris ca o legendă vie în manualele de literatură contemporană, pentru generațiile care vor veni după noi. Ave, Mariana Popa, și la mai mulți ani rodnici la masa de lucru, alături de familie și de poporul român!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Panait Istrati, un visător şi un învins (II)

Singur, părăsit de toţi prietenii, bolnav de tuberculoză, Panait Istrati se întoarce în ţară în 1933. Moare pe 16 aprilie 1935 şi este înmormîntat la Bellu fără serviciu religios. La sfîrşitul vieţii s-a considerat un învins al propriei sale victorii, aceea de-a fi descoperit adevărata faţă a omenirii. „Învinşi sînt toţi oamenii care se află către către sfîrşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor”, scria el în Spovedanie pentru învinşi. ,,Numai învinşii sînt demni de simpatie. Omul devine o fiară de îndată ce i se dă în mînă o fărîmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc ca să strivească pe aproapele său”. Dar pînă să ajungă la această înţelegere a vieţii, a trebuit să cunoască Purgatoriul unei existenţe de neegalat.

Panait Istrati a crezut pînă la paroxism în puterea cuvintelor, a crezut că blîndeţea vorbelor poate schimba lumea strîmbă, iar dezamăgirea i-a fost cruntă. Trezirea din visare şi conştientizarea omenirii l-au zdrobit, după cum avea să recunoască tîrziu.

Şi chiar dacă a fost exilat de literatura română şi cedat cu uşurinţă Franţei, Panait Istrati nu s-a lepădat de România, după cum relevă în volumul „Trecut şi viitor“. „Eu sînt şi ţin să fiu scriitor român. Ţin la aceasta nu din cauză că mi s-a contestat acest drept –el mi s-a contestat de oameni care n-au nici o cădere! – ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească; înainte de a fi «prozator francez contemporan», eu am fost prozator român înnăscut“.

Portretele lui Panait Istrati

Citatele care urmează sînt culese din volumul „Panait Istrati. Cum am devenit scriitor” (reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse și adnotate de Alexandru Talex), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981.

⁕ ,,Panait Istrati nu s-a ivit din cenaclu, din concubinajul Universității cu Critica, din amorul tragic al Finanței cu Editura. Nici un părinte nu i-a împrumutat sexul artistic ca să-l ouă.(…) Iritarea multora vine de acolo că domnul Panait Istrati dovedea, în ziua înfățișării la rampa literaturii, că existase dincolo de cuiburi și în afară de Parlamentul literar. Criticii, care păzesc cu galoane și sculare

în picioare porțile literaturii în București, au rămas, într-adevăr, neplăcut impresionați. Ignoranța acuză totdeauna obiectul iscat pe neașteptate de nedelicatețe”. Tudor Arghezi („Clipa”, 16 noiembrie 1924) ⁕ ,,… Pe-atunci eram foarte tineri, dar mi-am adus bine aminte cum mi se tăiase respirația, sub imperiul unei prea puternice emoții și cum îmi dogoreau obrajii aplecați pe o carte ce se numea Kyra Kyralina.

În acea clipă saxofonul a plîns cu glas mai omenesc ca oricînd – și între noi s-a ivit umbra lui Panait Istrati. Era acolo, între noi, dar ne dădeam seama că e prezentă pe tot malul mării, pînă la Istanbul și mai departe, peste Mediterană, pînă la Alexandria, plutind peste toată acea lume însetată de fericire și dreptate, pe care o făcuse să trăiască atît de patetic și colorat, și mai mult decît fugara clipă, în paginile cărților sale”. Geo Bogza („Contemporanul”, 12 octombrie 1956)

⁕ ,,Panait Istrati a fost o cutie de rezonanță în care au vibrat mesagii unanime (…). El nu aducea nici un fel de educație sau experiență scriitoricească. În schimb, cumula o experiență nebănuită de viață, care s-a revărsat ca un prisos torențial. (…) Apariția sa în scrisul occidental, prin generoasa mijlocire a lui Romain Rolland, a avut caracterul dezlănțuirii unei forțe elementare a naturii. Panait Istrati venea în aparență numai cu un capital de povestiri exotice. Era ca un fel de comoară, de 1001 de nopți, în ediție modernă (…). Dar subteran, era cu totul altceva: o capacitate de simțire adîncă, răscolitoare, într-o vreme de uscăciune

Distincții care ne onorează

Am primit la redacție două Diplome de Onoare din partea Asociației Județene Satu Mare a Românilor Refugiați, Deportați și Expulzați în urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940. În semn de apreciere și de recunoaștere a activității publicației noastre, cu prilejul aniversării a 22 de ani de la constituirea Asociației, membrii acesteia au acordat cele două diplome Revistei ,,România Mare” și redactoruluișef Lidia Vadim Tudor, ,,pentru sprijinul moral și material acordat în buna desfășurare a activităților sociale, culturale, patriotice și științifice ale Asociației – membră fondatoare a Federației Naționale a Românilor Persecutați Etnic“.

Mulțumim Asociației și președintelui acesteia, prof. dr. Ioan Corneanu, pentru diplomele acordate, asigurîndu-i că, prin articolele publicate în revista noastră, vom continua să evocăm momente importante din istoria țării și a românilor care au avut de suferit în urma unor acte istorice nedrepte, pe care avem datoria să nu le uităm.

generală”. Șerban Cioculescu („România literară”, 14 august 1969)

⁕ ,,Ceea ce i-a lipsit mai mult a fost o metodă de muncă. Dacă s-ar fi supus cerințelor unei discipline, ar fi putut crea o operă grandioasă, de vreme ce a fost străbătută de scînteieri de geniu. Dar, născut boem, a rămas toată viața astfel (…) N-a trădat pe nimeni. Pe nedrept, i s-a lipit o etichetă, obligîndu-ne a-l vedea numai sub un singur aspect”. Romain Rolland („Europe”, ianuarie-februarie 1955)

⁕ ,,Figura sa slabă și brăzdată de riduri mi-a plăcut din prima clipă, prin expresia ei de învingător chinuit. Epopeea eroică a vieții sale îmi era cunoscută. În vinele sale curge năvalnic sîngele de vagabond al Cefalonitului. În ochi îi arde dorința de-a cunoaște, iar mîinile veșnic nesătule de-a atinge acest pămînt, vremelnic și drag, pe care îl călcăm cu picioarele noastre. Flămînd, fără adăpost, a cutreierat lumea, muncind și purtîndu-și sărăcia, îmbătat de fericire. Acest lucru trebuie subliniat în chip deosebit. Puțini oameni pe lume au fost atît de fericiți ca Panait Istrati. Sufletul său puternic preface foamea în hrană, iar vagabondajul și sărăcia în libertate. Acolo, unde alți oameni ar pieri, Istrati respiră adînc și recunoscător aerul întregii lumi” Nikos Kazantzakis (Colette Janiaud-Lust, „Nikos Kazantzakis”, 1970, François Maspero) Sfîrșit r.m.

Panait Istrati și Nikos Kazantzakis în URSS (1927)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Eroul Cosmosului – Dumitru Prunariu – la 70 de ani

Munți cu vîrful înălțat spre cer unind pămîntul pe care-l călcăm și sufletul de român cu cerul, cu Dumnezeu la care ne rugăm să binecuvînteze și să ocrotească această Țară, dealuri și văi unduite miraculos, ca-n gîndul lui Blaga, dealuri dogorîte de podgorii, de codri, de livezi și fînețe, cîmpii mănoase, rîuri și lacuri care mîngîie țărîna, Dunărea cea nemuritoare care poartă spre mare sufletul și istoria românului cu adînci rădăcini în acest pămînt –„Grădina Maicii Domnului” (cum a spus Sfîntul Papa Ioan Paul al II-lea), toate acestea le-a purtat în suflet, în gîndire, în ființă, unicul cosmonaut român – Dumitru Prunariu, înălțîndu-se în Universul Infinit să aducă pe Pămîntul nostru și al tuturor, o rază de lumină din „Necunoscut”.

Am avut onoarea să particip la sărbătorirea împlinirii a 70 de ani de către acest erou al neamului românesc, care a avut loc la Teatrul „Regina Elisabeta” de pe bulevardul cu același nume, la 13 septembrie 2022, ceremonie organizată de Asociația purtînd numele „Institutul pentru Îmbătrînire Activă” – președinte fiind doamna Alexandra Dobre, prezentă frecvent pe scenă. Am fost invitată de doamna Beatrice Culda – președinte fondator al Asociației, cu un nume atît de semnificativ, „Oameni, valori, fapte”. Am urcat și eu pe scenă, unde se afla sărbătoritul, împreună cu cea care prezenta manifestarea, doamna jurnalistă Mihaela Bîrzilă de la Antena 3, și i-am oferit acestui Om (cu O mare!) două cărți, cele mai recente (nu ultimele!) ale mele, cu Epigrame aforistice și madrigaluri (304 p.) și Eminescu și Credința Sa Ortodoxă (200 p.). Ne cunoșteam dinainte, de la ședințele

A.R.P.I.A. (Asociația Română pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii, președinte – comandor Alexandru Popa) de la sala Calise, unde a fost de multe ori prezent, împrejurări în care i-am remarcat manierele impecabile - cînd dădea mîna cu o doamnă, îi săruta mîna. Și ce bucurie credeți că am avut, în acea zi de 13, cînd așteptam, în stradă în fața teatrului, ora care ne permitea să intrăm? Cînd a venit Domnul Dumitru Prunariu și s-a strecurat prin grupul de femei (da, mai mult femeile participă la asemenea manifestări și nu numai!), trecînd pe lîngă mine, m-a sărutat pe ambii obraji! Aceasta a fost medalia pe care am primit-o de la o somitate care nu poate fi asemuită decît cu genialul Eminescu! (nu cred că exagerez).

Să scrii un articol în care să prezinți universul unui om care a parcurs Universul e greu, chiar imposibil, însă voi încerca să dezvălui cititorilor esențialul, ceea ce-l caracterizează pe acest om unic în România, mînuindu-mi condeiul cu sufletul și cu gîndirea mea de româncă. Lucruri interesante am aflat în lucrarea „Dumitru Dorin Prunariu – biografia unui cosmonaut”, semnată de Annie Muscă, apărută la Editura Adevărul în 2012, precum și în nenumăratele materiale apărute în diverse publicații (Agerpres, Forum Masonic, Jurnalul Național, Monitorul Expres, Evenimentul zilei etc.), semnate de Cristian Ștefănescu, Vasile Surcel ș.a.

S-a născut în Transilvania, cea cu mari iubitori de neam care și-au păstrat originea românească înfruntînd valurile istoriei, la Brașov, pe 27 septembrie 1952, din părinți intelectuali – mama profesoară, tatăl inginer –primind numele Dumitru Dorin. Zborul a fost o chemare instinctuală, după cum aflăm dintr-un interviu: „De mic copil mi-am droit să zbor. Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi, în ființa mea. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite.” Deci nu e de mirare că Acela care avea să devină cel de al 103-lea pămîntean care a zburat în Cosmos și-a început calea spre înaltul Infinit încă din școala elementară, ca membru al cercului de aeromodelism de la Casa Pionierilor din Brașov, unde construia modele de planoare și avioane. A absolvit Liceul nr.4 din orașul natal, numit astăzi Colegiul Național „Grigore Moisil”. A urmat Facultatea Aeronave (așa se numea, în mod curent, în Politehnica bucureșteană unde mi-am desfășurat activitatea de cadru didactic, la Catedra de Limbi străine, timp de 36 de ani), absolvită în 1976. În timpul studenției, în 1974, s-a căsătorit cu colega sa Crina Rodica Prunariu, angajată în Ministerul Comerțului Exterior, devenind apoi diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ambasador al României în Armenia

în perioada 2007 – 2013. Tot în timpul studenției, au avut primul copil, pe Radu-Cătălin, în 1975, apoi, în 1977, pe Ovidiu-Daniel După absolvirea facultății, a fost repartizat la I.A.R. (Intreprinderea de Construcții Aeronautice) unde, între 1976 și 1977 a îndeplinit funcția de inginer stagiar. A urmat stagiul militar efectuat în cadrul Școlii de Ofițeri de rezervă în aviație de la Bacău. De mare importanță în destinul său a fost faptul că, în acea perioadă, comandantul unității militare era locotenent-colonelul Ion stahie (care și-a schimbat numele în Săndulescu), cel care a ajuns la gradul de general de aviație, apoi comandant al Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Acesta a intrat la curs și i-a anunțat pe inginerii militari TR că se fac selecționări pentru programul intercosmos. S-au înscris 17 și toți au fost respinși, dar probele au fost reluate, apoi repetate și, printre cei doi-trei finaliști a fost și Dumitru Prunariu. În septembrie 1977 absolvă cursurile Școlii de Ofițeri de rezervă din Bacău cu gradul de locotenent în rezervă.

În toamna aceluiași an, candidații cosmonauți au fost detașați de la locurile lor de muncă la Unitatea Militară de Aviație din Bacău, pentru a urma un program de pregătire multidisciplinară, cuprinzînd o serie de cursuri la Academia Militară din București, ore de zbor, educație fizică și cursuri intense de limba rusă, efectuate la Poiana Brașov. La 1 ianuarie 1978, erau selectați trei membri ai grupului de candidați cosmonauți pentru misiunea spațială româno-sovietică intercosmos: Dumitru-Dorin Prunariu, rămas oficial doar Dumitru Prunariu, ing. Cristian Guran și Mitică Dediu, înregistrat drept Dumitru Dediu Aceștia trei au plecat la Moscova pentru o evaluare finală de către specialiștii ruși din cadrul Institutului de Cercetări Biomedicale în domeniul Aviației și Cosmonauticii. Pînă la urmă, doar Prunariu și Dediu au fost aleși să efectueze întregul program de pregătire de specialitate, timp de trei ani (martie 1978 – mai 1981), în calitate de candidați cosmonauți în cadrul Centrului de Pregătire a Cosmonauților „Iuri Gagarin” din Zviozdnîi Gorodok –„Orășelul Stelar”, aflat în apropiere de Moscova. A fost susținut moral de familie, cu care a locuit în acest timp și care și-a însușit limba rusă. Dumitru Prunariu a obținut, la examenele și testările finale, calificative maxime și a fost confirmat ca primul nominalizat în vederea zborului spațial româno-sovietic, alături de cosmonautul sovietic Leonid Popov, comandant de echipaj. Acesta avea experiență în domeniu – mai efectuase un zbor de 186 de zile la bordul stației cosmice „Saliut-6”. Și minunea are loc: în seara zilei de 14 mai 1981, la ora 20 16’ 38’’ (ora Bucureștiului), de pe cosmodromul Baikonur, a fost lansată racheta purtătoare cu nava cosmică „Soiuz-40” (în greutate totală de 300 tone) avînd la bord echipajul mixt româno-sovietic format din cei doi: Dumitru Prunariu și Leonid Ivanovici Popov. După 8 minute și 50 de secunde, nava cosmică s-a desprins de ultima treaptă a rachetei purtătoare, aflîndu-se deja la 220 km altitudine, adică la aproximativ 3.000 km de punctul de lansare, și deplasîndu-se în jurul Pămîntului cu o viteză de 28.000 km/h pe o orbită înclinată față de ecuator cu 51,6o La 15 mai, nava cosmică „Soiuz-40” efectuează joncțiunea cu complexul orbital Saliut-6 – SoiuzT-4. Au petrecut 7 zile pe stația orbitală Saliut-6, unde s-a întîlnit cu cosmonauții sovietici Vladimir Kovalionok și Victor Savinîh care se aflau deja pe orbita circumterestră de la 21 martie 1981. Revenirea din spațiul cosmic are loc vineri, 22 mai 1981, la ora 16,58 ora României. Modulul de coborîre al navei spațiale „Soiuz-40” (nu se recuperează alte două module

ale navei, modulul orbital și modulul agregatelor) a aterizat, în condiții aproape normale, pe pămînt, conform programului, în zona stabilită de pe teritoriul Uniunii Sovietice, la 225 km sud-est de orașul Djezkazgan din stepa Kazahstanului. Misiunea a durat 7 zile, 20 de ore, 42 de minute și 52 de secunde, după un parcurs circumterestru de 5.260.000 km. Despre momentul revenirii pe pămînt, despre „reîmpămîntenire”, Dumitru Prunariu relatează într-un interviu: „Trecerea la greutatea normală a fost cumplită. Mă trezesc luat pe sus de patru membri ai echipei de căutare-salvare și sînt așezat lîngă Popov pe un șezlong. Am impresia că sînt de plumb și că pămîntul se clatină sub mine. La cinci minute după cosmos, ca o mîngîiere, aud vorbindu-se românește“. Iată că, după ce a înconjurat Pămîntul de 125 de ori, se simte mîngîiat, auzind vorbirea românească, cel care a devenit al 103-lea cosmonaut al lumii. Atît Leonid Popov, cît și Dumitru Prunariu au fost decorați de Leonid Brejnev cu Ordinul „Erou al URSS”.

Astfel, Dumitru Prunariu, cel fascinat de abisul albastru, a parcurs înălțimile infinite, zburînd în cosmos. Și se destăinuie: „Visele împlinite sînt ca un cerc de lumină pe trunchiul vieții. În cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăși planeta natală. Pămîntul, pe lîngă dimensiunea fizică pe care o poți aprecia direct, la adevărata ei valoare și măreție, are și o puternică dimensiune morală. Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpîn pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune mult mai globală a fenomenelor și activităților terestre. Cu toate că nu ești singur în aparatul de zbor, singurătatea, acolo sus, e destul de puternică. Te simți dintr-o dată rupt de ambientul tău natural, în care te-ai născut și dezvoltat, din care faci parte”.

Pentru realizarea sa istorică, Dumitru Prunariu a primit, ca recompensă, echivalentul a trei salarii sub formă de primă acordată de Ministerul Apărării Naționale și a fost înaintat, cu un an mai devreme, la gradul de căpitan. S-a mutat cu familia la București, unde a primit un post în cadrul Comandamentului Aviației Militare. După o jumătate de an (cînd a locuit la un cămin militar) a obținut un apartament pe care, cu eforturi și împrumuturi l-a dotat pentru stabilirea definitivă cu familia în capitala țării.

Din 1981 pînă în 1998 a fost, cu o pauză de aproape doi ani, inspector-șef pentru activități aerospațiale în cadrul Comandamentului Aviației Militare și apoi al Statului Major al Aviației și Apărării Antiaeriene. „Aceasta era o funcție creată special pentru mine, istorisește el, și care avea o puternică latură de reprezentare. În această funcție, desigur, am beneficiat de suportul aviației militare, în principal pentru a participa la activități pe linie cosmică atît în țară, cît și în străinătate. De nenumărate ori am solicitat să-mi prezint public experiența cosmică”.

În 1991, a fost înaintat la gradul de colonel; în 1991, a absolvit cursul pentru cadre superioare din cadrul Institutului Internațional de Formare și Management pentru Aviație de la Montreal (Canada); în 1999 obține titlul de doctor în cadrul Universității Politehnice din București.

Multe lucruri se pot adăuga despre continua pregătire/ informare a acestui erou român, despre funcțiile pe care le-a îndeplinit – printre altele, Ambasador în Federația Rusă.

În anul 2000, comandorul Dumitru Prunariu a fost înaintat la gradul de general de flotilă și decorat cu Ordinul Național „Steaua României”. Este autorul a peste 40 de lucrări, cărți și articole apărute în diverse publicații. În 2003 a fost avansat la gradul de general maior de aviație, apoi, în 2016, la gradul de general locotenent (în retragere), deci general cu trei stele. Pe 7 februarie 2007, președintele Traian Băsescu a semnat decretul de trecere în rezervă a generalului Dumitru Prunariu. A fost numit Cetățean de onoare al multor orașe, începînd cu Brașovul său natal. În fine, multe, foarte multe sînt meritele sale, distincțiile, medaliile primite (pe merit). Dar cred că medalia cea mai însemnată este prețuirea de care se bucură din partea românilor, din partea Țării al cărei simbol a devenit, fiind al 103-lea cosmonaut din lume (primul zbor cosmic american a avut loc în 1962). Deci putem spune: Ca Eminescu – geniul tutelar –Ne-ai înălțat în Univers solar Și, agățat de-naltul curcubeu, Ai stat la sfat cu Bunul Dumnezeu. Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

O polemică privind Capșa și capșismul

Tudor Arghezi (1880-1967) face parte din acea categorie de oameni de cultură formați în spiritul Bucureștiului boem, al Bucureștiului bombardat, al Bucureștiului melancolic, al frumosului București care a trăit și a suferit alături de bucureșteni în firava, dar consistenta sa existență de mai bine de jumătate de mileniu.

Dincolo de faptul că, acompaniat de nelipsitul baston, autorul Psalmilor a locuit în București, bucurîndu-se de ceea ce putem numi cultura citadină matură a Bucureștiului și a României, el s-a simțit legat de toate locurile care făcuseră celebră Capitala. Nu e de mirare că apăra, ca pe o citadelă greu de cucerit, un local istoric, precum Capșa, polemizînd cu un ziarist din Iași, care contesta notorietatea cunoscutei Cafenele bucureștene. Iată ce îi răspundea acestuia, într-un articol publicat la 29 martie 1925: ,,Un confrate provincial, sub modesta semnătură X și Y, a publicat… un articol în revista de față, menit să discrediteze, în ochii Moldovei, cafeneaua de la București. Inocentul șvarț și candidele prăjituri servite clientelei artistice, literare și politice ale singurului local intelectualizat, rămas pe Calea Victorei, după război, erau prezentate cititorului care-și roade cizmele de urît în Panciu și la Fălticeni, ca niște otrăvuri abjecte ale creierului contemporan.

După autorul ieșean, «Capșa» ar fi pentru capitală ceea ce își închipuie cuviosul Meftodie din schitul Văgăunoasa că este iadul față de Paradis. O înveșunare primitiv-ortodoxă și aproape grecească pentru niște liber-cugetători, cum sînt iubiții confrați de la Lumea, îl făcea să incendieze la figurat lăcașul de pierzanie al elitei bucureștene. Să vedeți.

La «Capșa» intră niște oameni obișnuiți să-și perie hainele de două ori pe zi, să-și schimbe des cămașa, să se radă zilnic și să-și lustruiască ghetele. Oroare! Ei se spală pe dinți cu niște alifii de menthol. Infamie! Subsoara lor nu pute a nădușeală. Abjecție! Ei se stropesc și cu o apă nemțească. Ba unii dintre

Din Bucure ş tii de altădată

Inundaţiile din Capitală

Inundații aveau loc destul de des în Bucureștiul interbelic. Nu sînt ele nici astăzi rare, mai ales primăvara, cînd vine dezghețul, și vara, cînd ploile torențiale se revarsă asupra orașului după cite o zi caniculară. Desigur, în anii dintre cele două războaie mondiale situația era mult mai gravă, în ciuda modernizărilor prin care trecea capitala, cu precădere în centru, unde apăruseră străzi și bulevarde asfaltate.

La periferie, însă, primăvara și toamna (iar vara la fiecare ploaie mai zdravănă), starea naturală era cea de mlaștină. În mijlocul noroaielor și al bălților fetide, mahalagiii își ridicau minuni arhitecturale care, strîmbe fiind și dărăpănate, reușeau cumva miraculos să nu se prăbușească. Presocraticii au încercat să găsească elementul primordial care stă la baza tuturor lucrurilor: pentru Heraclit era focul, pentru Thales apa, iar pentru bucureștenii de la periferie – noroiul. Acesta nu rămînea doar pe ulițe, ci mînjea hainele, încălțările și pereții caselor. Iar cînd se usca, devenea praful sufocant care se așternea și se insinua pretutindeni. Paul Morand ne oferă o descriere sugestivă a noroiului capitalei în volumul său „București“, din 1935: „Dezgheț. La margine de București se revine la starea de mlaștină originară. Adesea însă, un ultim îngheț o întărește pe neașteptate; atunci, sub stelele strălucitoare, poleiul e atît de lunecos, că trecătorul noctambul se ține cu greu pe picioare. În fine, redutele zăpezii se năruie definitiv și un noroi celebrat de toți trecătorii îneacă mahalalele și pare să dizolve caldarîmul; împroșcat de autobuze, se revarsă pe trotuare și muruiește casele pînă la streșini. La trecerea mașinilor, pietonii fug ca sub o ploaie de bombe înghețate. Mașinile nu mai sînt protejate de aripi: cînd soarele apare din nou, le vezi acoperite cu o crustă de balegă uscată. Totul se topește, totul curge, iar canalizarea umflată crapă împrăștiind duhoare călduță și fetidă”.

Printre comunele suburbane ale capitalei, una ieșea în evidență în mod special prin potențialul ei lacustru – comuna Militari, o adevărată Veneție bucureșteană: „Merită o mențiune specială comuna suburbană Militari,

ei sînt îmbrăcați ca niște prostituate, adică poartă pardesiul căptușit cu mătase, și gulerul de catifea. Ce să mai pomenim de acele infecte personaje care vin cu trăsura sau în automobile?! Dar viciul și ofensa culminează în cravată și plete. Un mare număr din acești pierduți ai doctrinelor pure sînt prevăzuți întradevăr cu o șuviță și cu un păr dat pe spate! E de necrezut! (…) Confratele nostru de la Iași n-a avut probabil, în ziua redacției, un subiect, și și-a închipuit că dărîmă ticăloșia de a bea tutun, cu o satiră naivă… Capșiștii sînt inteligenți, capșismul e tolerant. El nu reprezintă nici o morală și nici un fanatism. Capșistul fumează, soarbe cafea și discută – și apoi fuge după nevoile zilei: avocații fug după procese, ziariștii după știri… … Provincialul crede că la «Capșa» face purici orișicine. Trebuie rezistență și spirit. Mesele sînt alăturate, localul e mic, și toată lumea stă pe o canapea lungă de pluș. «Capșa» este un parlament universal. Cine vrea să devie capșist trebuie să fie, cum se zice la Brașov, zolid. El sosește, ia o cafea, intră în vorbă cu un capșist învederat, și a doua oară nu mai dă pe la «Capșa», fie că se abține definitiv, fie că răsuflă într-o zi printr-o revistă. Capșistul e un individ inteligent și primejdios, și critica reală se face la «Capșa», nu în presa literară. Dacă ești prost la «Capșa», este imposibil – zice capșistul – să fii inteligent altundeva, măcar în scris…

Confrate bolnav de dictatură și ursuzlîc: fii cumsecade. Pune pălăria cea mare, ce-o ai la Iași, în cuier, și vino la «Capșa». Aici sălășluiește fericirea: crema gălbuie, ștrudelul, cataiful și frișca”…

LILIAnA TETELEA

dincolo de la Palatul de la Cotroceni, unde aproape fiecare casă este înconjurată, chiar în timpul verii, de cîte-o imensă băltoacă. Gospodina, cînd iese în curte să-și întindă rufele, dă cu picioarele în baltă. Iar cetățeanul are nevoie de cizme impermeabile, de picioroange de lemn sau de alte mijloace ingenioase, atunci cînd se pregătește să plece de acasă… Sînt adevărate lacuri, în mijlocul cărora se zăresc, ici și colo, casele năpăstuite ale oamenilor. Se mai vede și cîte-o clădire mai răsărită, s-ar putea zice o «vilă», așezată pe un dîmb mai ridicat, unde nu ajunge apa. Comuna suburbană Militari are 22 de cîrciumi! – mi s-a spus – și o farmacie. Ce afaceri fac cîrciumile, nu știu, dar e probabil că farmacia vinde multă chinină sulfurică. Totuși regiunea ar putea deveni un cartier drăguț, dacă s-ar scurge bălțile care o infectează”.

Presa vremii consemnează cu acribie fiecare inundație notabilă din mahalale și comunele suburbane, oferind cititorilor și fotografii grăitoare. Singurii care păreau să se amuze și să se bucure în ciuda dezastrului erau bineînțeles copiii ștrengari ai capitalei. Starea deplorabilă a acestor comune suburbane și a mahalalelor, ce punea în pericol sănătatea locuitorilor, era constant în atenția bucureștenilor și a autorităților, unii numind-o „rușine națională”: „Problema urbanizării comunelor suburbane ale Capitalei ar trebui să fie cea dintîi problemă a edililor răspunzători destinelor municipalității. Dacă orașul vechi a fost croit turcește, cel puțin marginile care cresc sub ochii noștri să fie așezate pe un tipar civilizat. (…) Mizeria din comunele suburbane este o pată a țării”.

Nici prin orașul propriu-zis situația nu era mai strălucită. La mijlocul anilor ’20, Camil Petrescu realizează un portret acid al acestui București imposibil: „E nesfîrșit de urît orașul acesta. Priviți toate străzile pline de un fel de ciulama specială, priviți atîția trecători murdari pînă la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia tîrîndu-și paltoanele și galoșii. (…) De zeci de ori omul coboară de pe trotuar ca să ocolească o groapă cu apă și țîșnește imediat sus ca să nu-l strivească vreun automobil”.

Această omniprezență a noroiului și a bălților îi obliga pe bucureșteni să-și protejeze încălțămintea cu galoși și șoșoni din cauciuc, ale căror reclame le puteai întîlni frecvent în epocă, atît pe străzi, cît și în presă. Tudor Arghezi remarcase chiar la Capșa gingașa imagine a bucureștencei

motto: „Primiți cu blîndețe Cuvîntul sădit în voi, care vă poate mîntui sufletele” – Iacov 1.21,22

În urmă cu mulți ani, un evanghelist umbla cu un sac în spate prin Sicilia. Într-o pădure a fost oprit de un om înarmat: „Ce duci în sac?“. „Biblii“, a răspuns evanghelistul. „Aprinde un foc și arde-le!“, i-a poruncit tîlharul. În timp ce evanghelistul, cu inima grea, a aprins un foc, i-a spus tîlharului: „Vă rog să-mi permiteți să vă citesc un scurt pasaj din fiecare carte, înainte să o arunc în foc“. Din primul exemplar a citit Psalmul 23, din al doilea, parabola despre fiul risipitor, din al treilea, cîteva versete din cuvîntarea de pe munte, din al patrulea, capitolul despre dragoste din Epistola către Corinteni. De fiecare dată, tîlharul îl întrerupea: „Stai! Aceasta este o carte bună. Dă-mi-o!“. La final, tîlharul a plecat cu un sac plin cu Biblii, în timp ce evanghelistul a rămas nevătămat. După cîțiva ani, evanghelistul l-a întîlnit pe hoț și, spre bucuria lui, acesta era acum un creștin credincios. I-a povestit fericit despre minunea întoarcerii sale la Dumnezeu: „Citirea cărților tale m-a schimbat“.

Biblia este o carte deosebită, pentru că este Cuvîntul lui Dumnezeu. Ea trezește în conștiința noastră dorința după iertarea divină. Ea îi arată inimii noastre cît de mare este dragostea lui Dumnezeu. În această carte Îl întîlnim pe Isus Christos, care dorește să ne dăruiască viața veșnică. Cine a avut parte de această schimbare găsește în Biblie o sursă sigură de încurajare și de bucurie pe calea credinței.

cochete cu șoșoni încercînd să se strecoare printre bălțile orașului: „Nimeni n-a pictat unul dintre cele mai caracteristice momente ale psichologiei românești, mai exact bucureștene. Acela în care o femee ultra elegantă, fină, fragedă și parfumată traversează strada, prin noroi… E o poemă întreagă modul cum, distinsă, cochetează cu băltoacele”. Observația este preluată apoi de Camil Petrescu în acidul său articol despre mizeria capitalei, menționat deja. Tot acesta realizează o descriere dură a orașului prin vocea protagonistului său, Fred Vasilescu din „Patul lui Procust”, ce dorea construirea unei noi capitale în apropierea Brașovului, din motive de igienă: „E neapărat nevoie să mutăm capitala… Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă. Argumentele faptice sînt şi ele nenumărate. Din motive de igienă, Bucureştii sînt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparații vor împiedica prin tranşee circulația. Împrejurimile sînt mocirle şi praf. Nu e loc de recreație şi înviorare. În afară de frumusețea cerului înalt, totul terfeleşte imaginația… Dîmbovița e meschină, ca un şanț cu lături… Din iunie pînă în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi”.

Departe de a fi un paradis, Bucureștiul interbelic era, cel puțin cînd ploua, un infern lichid, mlăștinos și urît mirositor, atît pentru locuitorii săi de la periferie, cît și pentru intelectualii săi rafinați, obișnuiți cu centrul orașului.

VIABUCURESTI RO

Automobil împotmolit în timpul unei inundații

File de istorie

1916-1918. Academia Română: „Patria mai presus de orice“

În data de 6 decembrie 1916, la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului. Atunci, în urma invadării Capitalei și a unei mari părți din teritoriul țării de către trupele Puterilor Centrale, guvernul și instituțiile românești s-au retras temporar la Iași. Pentru a asigura securitatea valorilor sale, Academia Română a luat decizia de a transporta cea mai însemnată parte a acestor bunuri la Iași, iar mai apoi, au fost duse la Moscova.

Interesele mari ale neamului

Conducerea Academiei, în majoritatea ei, împreună cu o parte a personalului de execuție s-a refugiat și ea la Iași. Aici se aflau Petru Poni – președintele Academiei, care de altfel și locuia în capitala Moldovei, fiind profesor la Universitatea din Iași -, Barbu Ștefănescu Delavrancea și dr. Gheorghe Marinescu – vicepreședinți, Iacob C. Negruzzi – secretar general, dar care își va petrece cea mai mare parte a timpului la una din moșiile sale, izolat într-un fel de activitățile desfășurate. Cu excepția membrilor care își aveau domiciliul stabil în Moldova, se mai aflau acolo și alți membri ai Academiei, veniți din București sau refugiați din teritoriile românești aflate sub dominație străină. Au existat și unii membri care, uneori, au avut posibilitatea să circule între cele două capitale, astfel încît ei au participat la activitatea Academiei atît la București, cît și la Iași, stabilind în felul acesta o legătură în cadrul lucrărilor ei.

● Așa au stat lucrurile, de pildă, în timpul ședinței Academiei Române, ținută la Iași, în 4 iunie 1917. Ne putem da seama de sentimentele de care erau animați participanții la această ședință – notează istoricul Alexandru Dobre într-un articol publicat în ,,Magazin istoric”, nr. 11/1988 –, parcurgînd rîndurile așternute pe hîrtie de mîna marelui istoric A.D. Xenopol, aflat pe patul de suferință, în acele momente și care, printr-o scrisoare către Petru Poni, ruga să fie considerat prezent: ,,Salut cu toată dragostea prima ședință a Academiei Române în bătrînul nostru Iași, leagănul instituțiilor culturale ale țării. Arată, te rog, colegilor noștri, pe lîngă salutările mele, credința ce am, că astăzi încep ședințele Academiei Românei Mari cu... viteji răsăriți, pentru a o întrupa din sînul visurilor noastre”. La începutul ședinței din 4 iunie 1917, președintele a făcut ,,o expunere a activității Academiei în partea neocupată a țării”, după care ,,roagă Academia să aprobe modul său de procedare”, în legătură cu administrarea bunurilor. Petru Poni a insistat în mod deosebit asupra deciziei de a subscrie din veniturile Academiei bonuri de tezaur în valoare de 400.000 de lei, reprezentînd înlesniri în favoarea statului care, în acele momente, făcea eforturi deosebite pentru reorganizarea și înzestrarea armatei române. Președintele a motivat această decizie printr-o singură frază: ,,Academia, prin menirea ei de păstrătoare și apărătoare a intereselor mari ale neamului românesc, are și datoria de a contribuit într-o largă măsură la apărarea națională”. Susținînd decizia lui Petru Poni, Barbu Ștefănescu-Delavrancea ,,găsește propunerea d-lui președinte de a subscrie la acest împrumut național foarte nimerită”, remarcînd, printre altele, ,,îndemnul

patriotic pe care l-ar da Academia, participînd la ușurarea nevoilor statului”. Era însă necesară rezolvarea unor probleme organizatorice, devenite stringente pentru buna desfășurare a activității înaltului for academic. Potrivit statutelor, mandatul organelor de conducere ale Academiei fusese valabil doar pentru o perioadă de un an, și el expirase încă din luna mai 1917. Astfel, Al. Philippide a propus ca ,,Delegațiunea să funcționeze ca și pînă acum”, prelungindu-i-se mandatul pentru încă un an. ,,Delegațiunea provizorie” creată în 6 iulie 1917 s-a compus din doi membri ai fostei conduceri (I. Bogdan și I. Bianu) și din doi nou aleși (Gr. Antipa și Gh. Țițeica). De fapt, în ciuda tuturor dificultăților, între Ioan Bianu și Petru Poni au avut loc o informare și o consultare permanentă, încît cele două conduceri au acționat unitar, pe baza unei înțelegeri prealabile.

● În ședința din 11 iunie 1917, ultima din acel an, președintele Petru Poni a informat pe cei prezenți în legătură cu sumele subscrise de Academie la Banca Națională în bonuri de tezaur și a obținut aprobarea plenului pentru această acțiune patriotică. Ședința avea loc doar cu o lună înainte de marea epopee de la MărăștiMărășești-Oituz.

În vara anului 1917, prin natura situației politicomilitare, membrii Academiei din teritoriul rămas liber au desfășurat o bogată activitate pe tărîm social-politic, ca membri ai Parlamentului sau ai altor instituții și organe ale puterii de stat. Ei au fost în primele rînduri ale celor care au sprijinit efortul de război al țării, au mobilizat prin scris și viu grai armata și poporul în timpul marilor bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, s-au aflat în mijlocul ostașilor de pe front și în spitalele cu răniți.

„O vie şi înaltă expresie a unităţii naţionale“

Din cauza evenimentelor, înaltul for nu-și putuse ține sesiunile generale anuale nici în mai 1917 și nici în mai 1918. Abia în 8/21 - 15/28 octombrie1918, a avut loc, la Iași, sesiunea extraordinară a Academiei Române Motivele pentru care ședința nu s-a putut desfășura la București sînt specificate de Petru Poni într-o scrisoare către Ioan Bianu, datată 15 martie 1918: între Iași și București nu s-a restabilit ,,comunicațiunea normală” –pentru a veni la București, fiecare membru al Academiei avea nevoie de o autorizație specială eliberată de Comandamentul trupelor germane de ocupație, pe care ,,unii membri nu vor să o solicite”, iar alții ,, nu pot să o obțină”, din cauza activității și atitudinii lor fățiș îndreptate împotriva cotropitorilor, arătînd totodată că ,,sînt cel puțin 5 membri care nu vor putea veni la București”.

Așadar, sesiunea s-a deschis la Iași, în ziua de 8/21 octombrie 1918, în prezența următorilor membri: Ioan Bianu, Ioan Caragiani, Iacob C. Negruzzi, Alexandru Philippide, Duiliu Zamfirescu, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Teodor V. Ștefanelli, Grigore Antipa, dr. Victor Babeș, general Grigore Crăiniceanu, Petru Poni, Anghel Saligny, Ion Simionescu și Gheorghe Țițeica. A prezidat Petru Poni, iar Ioan Bianu a prezentat un raport asupra activității desfășurate de la sesiunea din mai 1916 și pînă în octombrie 1918. S-au discutat și s-au luat decizii importante în probleme privind administrarea și gospodărirea bunurilor Academiei și ale școlilor sale, s-au ales oficiile secțiunilor și diferitele comisii cu sarcini specifice etc. În sfîrșit, eveniment remarcabil, au avut loc alegeri de noi membri ai Academiei: Alexandru Lapedatu, Ștefan Ciobanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Ion Inculeț și Ovid Densusianu (membri titulari), Dimitrie Gusti și Pantelimon Halipa (membri corespondenți), Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei, și Nicodem, arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (membri onorari). De observat că și de această dată s-a respectat criteriul reprezentării tuturor provinciilor istorice românești în sînul Academiei. Fie în luările de cuvînt, fie în referate și comunicări științifice, în tot timpul lucrărilor acestei sesiuni s-a subliniat apăsat rolul Academiei în consolidarea unității culturale

Palatul Universității din Iași, oraș unde, în 19161918, s-au aflat în refugiu și mulți dintre membrii Academiei Române

a poporului român, ca un pas important și o condiție obligatorie în opera de înfăptuire a unității politice și statale, caracterul național reprezentativ al instituției și sarcinile ce îi vor reveni în viitoarea organizare a statului național unitar român. Ioan Bianu a ținut de altfel să precizeze că ,,Academia este o instituție cu statornicie neatinsă de cauzele schimbărilor din alte părți și compusă și condusă de bărbații cei mai luminați și cu prestigiu moral ai neamului”. Referindu-se la menirea viitoare a instituției, Al. Lapedatu și-a exprimat convingerea că ,,Academia Română nu va fi ca astăzi, încă, numai un simbol cultural al unității noastre naționale, ci o vie și înaltă expresie a acestei unități – ea însăși o completă și definitivă realitate”.

Şedinţă închinată centenarului naşterii lui Mihail Kogălniceanu

În același cadru, Dimitrie Onciul a propus ca ,,Academia, întrunită în sesiune generală extraordinară, să țină o ședință publică pentru comemorarea centenarului lui Kogălniceanu”, eveniment care, neputîndu-se desfășura în 2017, fusese amînat cu un an. De asemenea, a subliniat că ,,sărbătorirea lui Kogălniceanu la Iași ar fi cu atît mai indicată, cu cît de aici a pornit toată activitatea lui”.

Ședința publică solemnă s-a ținut în ziua de 14/27 octombrie 1918. Sărbătorirea marelui om politic, cărturar și patriot român, ale cărui activitate și operă au fost închinate luptei pentru unirea și independența poporului român, luînd parte activă la evenimentele revoluției din 1848, la Unirea din 1859 și la cele care au dus la cucerirea independenței absolute de stat a României în 1877-1878, s-a desfășurat într-o atmosferă de ardent patriotism, bucurîndu-se de participarea unui public larg și entuziast. ,,În septembrie 1917 – spunea Bianu – s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu, stea de întîia mărime în aurora deșteptării noastre naționale, a cărui parte covîrșitoare la toate faptele mari, la toată lucrarea pentru înălțarea culturală și politică a neamului și țării dinainte de 1840 și pînă la 1880, îl pune în rîndul întîi al patrioților renașterii noastre culturale și politice”. Sărbătorirea ,,în capitala Moldovei și actuala capitală a României”, cum a precizat D. Onciul, în introducerea la comunicarea sa, era un prilej nimerit pentru a sublinia că ,,popoarele care nu știu să prețuiască și să onoreze pe oamenii lor mari nu merită să-i aibă. Poporul românesc a știut și va ști să dea dovadă că i-a meritat... Onorînd aici memoria lui Mihail Kogălniceanu, onorăm Academia Română, al cărei membru și prezident a fost, onorăm Iașii care ni l-au dat, onorăm neamul românesc care l-a născut și pentru a cărui înălțare el a lucrat și luptat, închinîndu-i activitatea și viața. Gloria lui este și gloria noastră”.

Activitățile desfășurate de academicienii din Iași pe aceleași coordonate și în același spirit cu acelea ale colegilor lor în Bucureștii aflați sub apăsarea regimului ocupației militare a inamicului au urmărit, în fond, asigurarea continuității instituției peste barierele impuse de linia frontului și de cotropitori. Funcționînd concomitent, la Iași și la București, și în deplin consens, Academia a păstrat vii simbolul și menirea ei de instituție cu caracter național, izvorîtă din necesitățile adînc resimțite ale unității național-statale și acționînd în slujba desăvîrșirii ei. r.m.

Armata a IX-a germană intrînd în București pe 6 decembrie 1916

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei „Lumea lui Horea“

Procesul lui Gheorghe Șincai (I)

16 iulie 1794. La locuinţa prepozitului Ştefan Vlad, din incinta mînăstirii din Blaj, în faţa mai multor clerici şi profesori, un bărbat „cu fruntea largă, cu ochii mari şi plini de foc, cu căutătura plină de îndrăzneală şi pătruns de o mîndrie latină” – descrierea îi aparţine lui Al. Papiu-Iiarian – rostea, într-o tumultuoasă revărsare de mînie, următoarele cuvinte: „Ego sum dux conjuratorum et auctor futurae rebellionis“ („Eu sînt conducătorul conjuraţiei şi autorul viitoarei rebeliuni”). Cel care pronunţase aceste cuvinte cu sabia întinsă spre Ştefan Vlad şi canonicul Vasile Filipan era nobilul român Georgius Şincai de Şinca – Gheorghe Şincai, cum este cunoscut îndeobşte – director al Şcolilor române greco-catolice din Transilvania, doctor în artele liberale ale filosofiei şi în teologie al Colegiului „De Propaganda Fide” de la Roma şi autor, împreună cu Samuil Micu, al primei gramatici a limbii române („Elementa linguae dacoromanae sive valachicae” – „Elementele limbii daco-romane sau valahice”), tipărită în 1780, co-autor al memoriului cunoscut sub denumirea de „Supplex Libellus Valachorum” şi asiduu cercetător al trecutului poporului român.

Un pretext mult aşteptat

Cuvintele sale, spuse într-un moment de surescitare nervoasă, au determinat un răsunător proces, ale cărui ecouri – prin implicaţiile pe care le-au avut asupra lui Şincai – au stîrnit interesul istoriografiei noastre.

La aproape o săptămînă după cele întîmplate (22 iulie 1794), prepozitul Ştefan Vlad a depus o reclamaţie directă la gubernator împotriva lui Şincai, cerînd înlăturarea lui din funcţie; apoi, întrucît gubernatorul Banffy (care îl cunoştea şi îl respecta pe cărturarul român) nu a întreprins nici o măsură, la 19 august, episcopul Bob, cu care Şincai era într-un mai vechi conflict, a adresat şi el o reclamaţie gubernatorului, cuprinzînd şi unele acuzaţii cu aspect „politic“. Între ele, şi acelea că Şincai ar fi adăpostit un dezertor din armata austriacă şi că ar fi atentat la viaţa episcopului, ceea ce – dată fiind calitatea lui Bob de deputat numit în Dieta Transilvaniei – era considerată o crimă politică.

cerîndu-i să explice ce este conjuraţia al cărei şef se revendicase, deşi în nici una din reclamaţii –nici în aceea a lui Vlad, nici a lui Bob – nu se făcuse vreo referire la o astfel de acţiune. Aşadar, de la început, autorităţile au căutat să acrediteze ideea că ar fi vorba de o acţiune îndreptată împotriva monarhului şi statului, acuzaţie ce ar fi avut drept consecinţă juridică condamnarea învinuitului la pedeapsa capitală.

Autorităţile nobiliare au căutat să folosească prilejul pentru a lovi cu sălbăticie în acest luptător pentru cauza naţiunii române. La 24 august, fără a fi fost delegat de cineva să facă o astfel de anchetă, subprefectul comitatului Alba de Sus, Alexandru Gyujto, a intervenit din oficiu, chemîndu-l pe Şincai la un interogatoriu ce urma să se desfăşoare la locuinţa cumnatului episcopului Bob, Iosif Pop Benei. Şincai s-a îmbrăcat din nou în veșmintele nobiliare şi s-a încins cu sabia, înfăţişîndu-se astfel anchetatorului. Aşa cum va dovedi şi la proces, cărturarul român avea rang nobiliar, atestat documentar, dar subprefectul, ca şi ceilalţi anchetatori, i-au contestat vehement această calitate, socotindu-l iobag. Conform legislaţiei nobiliare, iobagii – în majoritatea lor români – erau supuşi unui regim justiţiar deosebit de aspru, fiind judecaţi de tribunale speciale numite sedes filialis. Contestîndu-i calitatea de nobil, Gyujto urmărea şi alt scop. Ştiind că Şincai avea o fire impulsivă, subprefectul voia, astfel, să determine o reacţie violentă, pe care apoi s-o exploateze. Şi, întradevăr, dascălul român a ripostat vehement, afirmînduşi rangul şi drepturile sale. Anchetatorul, fără să ia în considerare nici funcţia publică, nici calitatea de teolog ale lui Şincai, l-a insultat, numindu-l „cîine de Horea“, făcînd, aşadar, o vădită legătură între activitatea lui Şincai şi revolta ţăranilor români din 1784 – şi

Insistenţele cu care, la interogatorii, i s-a cerut să precizeze amănunte în legătură cu presupusa conjuraţie sau conspiraţie vădesc limpede caracterul politic pe care autorităţile au vrut să-l imprime procesului, precum şi faptul că reclamaţia celor doi canonici n-a constituit decît pretextul aşteptat pentru înlăturarea unuia dintre cei mai vehemenţi susţinători ai drepturilor românilor transilvăneni; în întreaga înscenare juridică ce a urmat s-a urmărit obţinerea, pe baza acestei afirmaţii, a pedepsei capitale. Cu cinstea profundă ce îl caracteriza, Şincai a recunoscut de la început cele afirmate în casa lui Ştefan Vlad, o recunoaştere pe care a menţinut-o pe toată durata procesului. A refuzat însă să indice numele vreunuia dintre participanţii la aşa-zisa conjuraţie, atunci cînd anchetatorul i-a cerut-o. În urma refuzului, Gyujto l-a lovit atît de dur, încît i-a scos doi dinţi, apoi l-a declarat arestat.

Tratat cu severitate şi împiedicat să ia legătura cu vreunul dintre cunoscuţii săi, la 10 septembrie 1794 dascălul român a fost transportat la închisoarea din Aiud. Aici a fost dus, asemenea iobagilor, legat cu lanţuri de carul unui tîrgoveţ şi însoţit de paznici înarmaţi cu furci, fiind anchetat din nou şi cu deosebită duritate pentru a dezvălui numele membrilor presupusei conjuraţii.

Deținuți în curtea Penitenciarului din Aiud, 1909

A existat, cu adevărat, o conjuraţie, din rîndurile căreia a făcut parte Şincai? La trei veacuri de la aceste evenimente, întrebarea stăruie fără a-şi găsi un răspuns precis. În declaraţiile sale, Şincai a respins ideea unei „conjuraţii” îndreptate împotriva ordinii de stat, referindu-se însă la o nemulţumire împotriva episcopului Bob. Samuil Micu, anchetat şi el, a prezentat lucrurile asemănător, ca o stare de nemulţumire generală contra abuzurilor episcopului. Dar, fireşte, faptele puteau sta şi altfel. Conjuraţia putea exista în realitate însă evident, o recunoaştere a organizării ei ar fi echivalat cu o autocondamnare la moarte. Şincai – în mînia lui din casa lui Vlad – se dovedise şi aşa destul de imprudent. Cert este că, în cele din urmă, anchetatorii nu au putut să dovedească existenţa conjuraţiei, nici măcar a unei conspiraţii împotriva episcopului (în sensul ei riguros, adică presupunînd un legămînt secret, adunări conspirative etc.), trebuind să se rezume la a o prezenta doar ca o ipoteză. Pînă atunci însă, ancheta şi procesul şi-au urmat un curs pe cît de nefiresc, pe atît de aspru şi umilitor pentru marele învăţat român.

Pe toată durata detenţiei, Şincai a fost tratat ca iobag, supus deci unui regim aspru. Procesul a început la 3 decembrie 1794, acuzarea fiind susţinută de Alexandru Gyujto, care, în rechizitoriul său, arăta că Şincai, fără a ţine seama de legile severe care au fost întocmite împotriva tulburătorilor liniştii publice – ca urmare a răscoalei româneşti conduse de Horea –, s-a amestecat în multe ilegalităţi, participînd la un complot împotriva statului şi ameninţîndu-l cu moartea pe episcopul Bob. În consecinţă, conform legislaţiei în vigoare, acuzatorul cerea condamnarea lui Gheorghe Şincai la moarte, confiscarea averii şi suportarea cheltuielilor de judecată şi „oboseală“. Nemulţumit de apărătorul său, Şincai a decis să se apere singur, folosindu-se de temeinicele sale cunoştinţe juridice dobîndite la Viena. Cel dintîi aspect urmărit de el a fost de a i se recunoaşte rangul de nobil, ceea ce ar fi avut drept urmare desesizarea instanţei şi trecerea procesului în jurisdicţia organului judiciar rezervat nobililor – sedes generalis. Acuzatul a adus în faţa instanţei o seamă de acte (o cerere adresată Dietei Transilvaniei şi două scrisori de jurămînt, din 21 ianuarie 1702 şi 5 mai 1753), prin care dovedea că, din timpuri imemoriale, strămoşii săi pe linie paternă s-au bucurat de rang nobiliar posedînd „moşii“ (pămînturi) în Făgăraş. Cu toată opoziţia avocatului acuzării, la 5 decembrie 1794, instanţa de judecată a admis probele, desesizîndu-se automat, cazul urmînd să treacă în competenţa organului judiciar rezervat nobililor. Adunarea nobiliară a comitatului (competentă să dispună eliberarea) a refuzat însă să decidă şi eliberarea lui Şincai din detenţie. Au urmat alte şase luni de arest, timp în care învăţatul român şi-a afirmat cu hotărîre dreptatea cauzei sale. La 2 mai 1795, după ce demersurile sale şi ale fraţilor săi pentru eliberare au rămas fără rezultat, a adresat un amplu memoriu autorităţilor religioase din Alba Iulia, arătînd modul ilegal al arestării sale şi făcînd un viguros rechizitoriu abuzurilor şi ilegalităţilor comise de acuzatorul său. Abia la 18 iunie 1795, după numeroase străduinţe şi ca urmare a dispoziţiei exprese, date, încă la 22 aprilie, de gubernatorul Transilvaniei, de a se încheia procesul, la sedes generalis (instanţa nobiliară) din Aiud a început judecarea în fond a acuzaţiilor aduse lui Şincai. Noul acuzator, Ion Ghiyan, subprefect al comitatului Alba de Jos, şi-a restrîns acuzarea la cuvintele rostite de Şincai în faţa lui Vlad, învinuirea referitoare la ameninţarea cu moartea adresată episcopului Bob fiind abandonată atît din lipsă de probe, cît şi pentru motivul că persoanele interesate (Bob şi Vlad) nu făcuseră nici o reclamaţie în acest sens. În noul act de acuzare, expunerea era mult mai temperată, conspiraţia împotriva statului fiind prezentată, cum am mai arătat, ca o ipoteză, nu ca un fapt întemeiat pe probe concludente. Prin sentinţa dată la 25 iunie 1795, Şincai a fost eliberat din închisoare, dar condamnat la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Era o soluţie vădit abuzivă, sub motiv că mai fusese amendat în 1791, dar „nu i-a fost de învăţătură“.

În actul de acuzare, ca şi în timpul anchetei – cum am văzut – s-au făcut referiri la legătura dintre acţiunea lui Şincai şi revoluţia lui Horea. O astfel de legătură ar fi fost motivată şi de cuvintele de apreciere pe care – a susţinut unul din martori – le-ar fi rostit Şincai la Blaj, „pentru lumea lui Horea”. Cercetarea istoriografică nu dispune de documente care să ateste o astfel de implicare directă. Dar se poate afirma, cu certitudine, că atît Şincai cît şi Horea s-au găsit alături pe marea scenă în susţinerea intereselor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania. Metodele şi mijloacele pentru realizarea acestor interese au fost însă diferite. Horea s-a ridicat cu lancea, Şincai cu forţa ideilor, cu puterea de convingere a scrisului. (va urma) rADU EConomU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (147)

Pictura (3)

În acest microcosmos, artiștii chinezi erau interesați să imite mai mult decît lumea reală; era imitarea gestului însuși al Creației. La baza practicii lor stătea o concepție organicistă asupra Universului. În această concepție, lucrările vitale erau considerate ca unificînd toate ființele și acțiunile lor într-un zhou-liu.

Acest zhou-liu comportă numeroase transformări interne, ca într-un fel de Cosmogeneză, în Spațiul în care Timpul nu ar fi altceva decît Spațiul în mișcare, iar Spațiul ar fi Timpul aflat momentan în repaus. Pentru a realiza prezentarea acestui Spațiu-Timp dinamic, pictorii au recurs la diverse procedee, dintre care principalele două erau: 1. Înscrierea unui poem sau a unui text în tablou. Semnele caligrafice, care populează spațiul vid al tabloului, combinîndu-se plastic cu elementele pictate, introduc, prin natura lor liniară, ce relatează o experiență trăită sau visată, o dimensiune cu adevărat temporală. 2. Ruloul lung orizontal, reprezentînd un peisaj, ce se întinde pe „zece mii de li“. Pe măsură ce ruloul este desfășurat, peisajul pictat, întretăiat de viduri mediane, se relevă în același timp ca Spațiu desfășurat și ca Timp viu și reversibil, într-un ritm adecvat. Un aspect mai subtil, implicit, intern în însăși compoziția tabloului, este ideea de Neterminat și de Devenire, menționată anterior. Această idee reflectă grija pictorului chinez de a menține figurile pictate într-un tablou, în procesul lor vital de evoluție și de metamorfoză, altfel spus grija de a-i lăsa tabloului autonomia sa organică și șansa de a-și împlini destinul temporal prin el însuși, ca entitate vie. Într-un tablou, arborii și florile, încarnînd Timpul trăit de pictor, trebuie să dea impresia că își continuă propriul ciclu de existență. Într-un peisaj de dimensiuni ample și implicînd o durată cosmică, artistul introduce ideea de transformare internă și face să se simtă, de exemplu, că apa se evaporă în nor și invers, că norul se transformă în apă sau chiar că munții, cu timpul, se transformă în valuri, iar valurile, în munți. În concluzie, un peisaj

Bolile și Istoria (25)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (5)

Walter Reed, un medic militar care studiase sub îndrumarea faimosului patolog William Welch, la Baltimore, a acordat o atenţie specială ipotezei lui Finlay. În 1900, el a venit la Havana, alături de doi asistenţi şi, împreună cu savantul cubanez, au format o inedită „comisie a febrei galbene“. Cei doi asistenţi s-au lăsat înţepaţi de către ţînţarul Stegomyia şi au dezvoltat simptomele febrei galbene. Unul dintre ei a murit după cîteva zile, dar al doilea şi-a revenit, în urma unei îndelungate convalescenţe. În urma acestei încercări dramatice, Reed a reuşit să demonstreze tuturor scepticilor legătura indisolubilă între boală şi ţînţari şi a sugerat autorităţilor metode de contracarare a plăgii, care făcea ravagii pe atunci în insulă. Aceste metode au reprezentat un succes remarcabil, în doar trei luni boala fiind practic eradicată din Havana. Dar agentul cauzativ nu va fi descoperit decît în 1928. Reed a decedat în 1902, iar după el a venit în Cuba William Crawford Gorgas, care deja suferise de febră galbenă în tinereţe, cînd activa ca medic militar la o garnizoană din Texas. Colonelul Gorgas a preluat comanda campaniei deschise împotriva malariei şi a febrei galbene, cu ocazia construirii Canalului Panama.

Această magnifică realizare a geniului uman s-a soldat, la prima tentativă, cu un eşec de proporţii, la care şi bolile tropicale au contribuit din plin. Pe atunci, europenii puteau ajunge în Pacific doar urmînd lungul şi anevoiosul drum de-a lungul coastei estice a Americii de Sud şi coborînd pînă la Capul Horn. În 1879, Ferdinand de Lesseps, un inginer care lucrase şi la Canalul Suez, a început investigaţiile privind posibilitatea săpării unui canal de-a lungul strîmtului

este adesea marcat de o mișcare mobilă de expansiune și de circulație, ceea ce corespunde concepției spațiotemporale a Cosmologiei chineze, care nu concepe un Spațiu static și nici un Timp în linie dreaptă. Pentru a ajunge la acest rezultat, pictorul chinez folosește „jocul“ Yin/Femininul-Yang/Masculinul al Vidurilor și al Plinurilor; scopul este de a ocroti într-un Spațiu constituit, elementele aflate în mutație secretă, la toate nivelurile, de la un punct, o linie, o nuanță de tuș, pînă la organizarea întregului tablou.

În plină epocă Tang spre sfîrșitul Secolului al VIIIlea, teoreticianul Zhang Yanyuan pune bazele gîndirii estetice chineze în Tratatul său de estetică și istorie a artei, numit „Eseu asupra pictorilor celebri ai timpurilor trecute“. El afirmă: „Yin și Yang, prin interacțiunea lor, modelează și finisează toate lucrurile. Cele 10.000 de fenomene se îmbină și se dispun în consecință... pictorului îi este suficient să folosească toată puterea tușului pentru a realiza «ideea» sau «esența» Celor Cinci Culori. În schimb, dacă el se va atașa de Cele Cinci Culori, atunci imaginea lucrurilor pe care le va reprezenta va fi falsă. În pictură, trebuie să invităm o execuție prea meticuloasă și prea desăvîrșită în desenul formelor și notația culorilor și să nu etalăm prea mult tehnica, privînd astfel pictura de secretul și aura sa. Iată de ce nu trebuie să ne temem de Neterminat, ci, mai degrabă, să deplîngem prea finitul... Neterminatul nu semnifică neapărat «neîmplinit»... În privința valorii operelor există, ocupînd locul suprem, «opera în sine». Apoi urmează «opera divină». Sub «opera divină» se află «opera minunată». Nefiind «minunată», o operă poate fi «rafinată» sau la un grad mai mic «aplicată». «Opera în sine» constituie deci gradul superior al categoriei celei mai înalte. «Opera divină» și «opera minunată» constituie gradul madian și, respectiv, gradul inferior al acestei categorii. Cît despre «opera rafinată» și «opera aplicată», ele aparțin categoriei secundare... Înainte de a începe o operă, sau a trasa și cea mai mică linie, pictorul îl deține pe Yi; astfel Yi subzistă după terminarea operei și o prelungește. Iată de ce pictura lui Gu Kaizhi este întotdeauna animată de shenqi“. Afirmînd primatul Suflului și Ideii, propovăduind Neterminatul drept forma supremă a

istm Panama, urmînd traseul liniei de cale ferată deja construită. Se spune că pentru fiecare traversă bătută la această magistrală feroviară murise un om. De Lesseps a estimat că lucrările la canal vor dura în jur de opt ani. El s-a izbit de probleme imense şi de unele dificultăţi financiare, dar principala cauză a eşecului iniţiativei sale rămîne teribila rată a mortalităţii provocate de boli. Mlaştinile şi lacurile din regiune colcăiau de ţînţari, şi, deşi numărul total al victimelor nu este cunoscut cu precizie, se estimează că din fiecare o mie de lucrători, 176 au pierit. Lesseps a fost nevoit astfel să abandoneze îndrăzneţul său proiect, în mai 1889. Timp de aproape două decenii, nici o altă tentativă de construire a canalului nu a mai fost făcută şi, la un moment dat, ideea a fost total abandonată, propunîndu-se realizarea unui canal prin Nicaragua, într-o zonă mai sigură.

Dar, în 1904, Statele Unite şi-au manifestat interesul pentru proiectul Panama şi l-au însărcinat pe William Gorgas să se ocupe de problemele de sănătate, de care americanii se temeau. Una dintre primele măsuri introduse de Walter Reed la Havana fusese izolarea tuturor bolnavilor în încăperi dotate cu plase, împotriva ţînţarilor. Această măsură, combinată cu o activă campanie de distrugere a periculoaselor zburătoare au reprezentat premisele succesului său. În Panama, Gorgas a reluat exemplul mentorului său, dar s-a izbit de obtuzitatea autorităţilor, care nu erau convinse că ţînţarii, și nu mizeria, erau adevăratul vinovat pentru epidemiile de malarie şi febră galbenă.

După multe străduinţe, ce au durat aproape un an, medicul a reuşit însă să convingă Comisia Canalului, finanţată de guvernul de la Washington, să adopte măsurile luate la Havana. Gorgas a organizat nenumărate brigăzi sanitare, însărcinate cu combaterea ţînţarilor. Pentru lucrători şi administraţie au fost construite clădiri speciale, cu apărători de ţînţari din plasă fină de cupru. Toate rezervoarele de apă, ce ar fi

Desăvîrșirii, autorul Zhang Yanyuan nu acordă valoare decît operelor care, continuînd să se desăvîrșească prin ele însele, își depășesc propria reprezentare și „se prelungesc“ infinit în timp. Zhang Yanyuan mai remarcă: „Pictura desăvîrșește acțiunea civilizatoare a Înțelepților și contribuie la stabilirea unor relații juste între oameni. Ea scurtează Legile transformării divine și sondează misterele ascunse ale Creației. Virtutea o egalează pe cea a Celor Șase Cărți Clasice“. Tot Zhang Yanyuan afirmă că: „Mișcarea ei se acordă cu cea a celor patru anotimpuri. Căci arta picturii își trage originile nu numai din ingeniozitatea omenească, ci chiar din însăși ordinea Cerului“.

Zhou Jingxuan din Dinastia Tang scrie: „Pictura este sacră. Ea scrutează ceea ce nu arată Pămîntul și Cerul și revelează ceea ce soarele și luna nu luminează. Cu ajutorul unui penel subțire, pictorul îmblînzește cele zece mii de ființe. Servindu-se de o mică suprafață pătrată, pictorul își însușește Spațiul fără limite. Grație acestei arte, care constă în a pune tuș pe mătase și a înfățișa materia după legea Spiritului, vizibilul este reprezentat și chiar invizibilul prinde formă“.

Inspirîndu-se din Caligrafie, compoziția în Pictură, cu toate că se supune mai degrabă ideii de necesitate vitală, decît celei eșafodaj abstract, nu este mai puțin preocupată de construcția strictă. Compoziția în pictură se bazează îndeosebi pe raportul constant și complementar dintre figura principală și elementele secundare, dintre diferitele planuri ale tabloului, în sensul înălțimii sau al adîncimii. Unitatea imaginii, pe fundal de Vid, se obține prin coeziunea dintre execuția penelului – ce structurează într-un mod organic Spațiul – și atunci tușului, ce modelează tonalitățile; grația acestei coeziuni, ansamblul figurilor este surprins într-o singură mișcare du-te vino de ordin circulator. În China, arta picturii este legată de arta caligrafiei. Fondată pe studiul riguros al tuturor metodelor de a combina liniile care compun ideogramele chineze, caligrafia a luat, într-o anumită măsură, asupra sa problemele compoziției. Miile de ideograme diferite reprezintă tot atîtea structuri specifice, avînd fiecare legile sale interne de compoziție.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

putut atrage zburătoarele, erau ţinute astupate, şi zona a fost stropită din abundenţă cu ierbicide, ce s-au dovedit eficiente nu numai pentru distrugerea vegetaţiei ce împiedica munca lucrătorilor, dar şi pentru uciderea ţînţarilor. Multe mlaştini au fost asanate și colmatate si, acolo unde drenajul nu era posibil, suprafaţa apei a fost stropită cu kerosen, spre a distruge larvele. Munca efectivă la canal a început în 1907 şi pînă atunci febra galbenă fusese învinsă, ultimul caz fiind înregistrat în zonă în anul precedent, în vreme ce incidenţa malariei scăzuse considerabil. Pe 17 noiembrie 1913, primul vapor a trecut în Oceanul Pacific prin Canalul Panama, care a fost deschis traficului comercial în august 1914. Inaugurarea oficială, pregătită pentru 1 ianuarie 1915, a trebuit amînată din cauza devastatorului cutremur de pămînt ce afectase zona în octombrie 1914 şi, din pricina izbucnirii primului război mondial, ea nu avea să aibă loc decît abia în 1920. Pînă în 1913, mortalitatea în rîndul muncitorilor care au lucrat la canal a fost de numai 6 la o mie. Aceasta, comparabilă cu rata medie anuală de decese din Statele Unite, de 14 la mie şi cu cea înregistrată la Londra, de 15 la mie, reprezintă totuşi o cifră extrem de scăzută. Colonelul Gorgas, ale cărui eforturi permiseseră materializarea ambiţiosului proiect, urma să organizeze, ca o apreciere deplină a geniului său organizatoric, şi serviciile medicale americane, în timpul războiului mondial.

Explorarea continentului negru a fost îngreunată de maladiile transmise prin intemerdiul ţînţarilor, muştelor sau apei, care au afectat expediţiile într-o măsură atît de mare încît interiorul Africii a rămas multă vreme impenetrabil. Omul alb a trebuit să se mulţumească doar cu explorarea zonelor de coastă.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O via þ ă închinată þ ării, literaturii º i filozofiei Lucian Blaga nu s-a bucurat prea mult de pensie...

Autobiografia și Memoriul de activitate sînt cele două părți mai importante din care se constituise Dosarul de pensionare pe care poetul și filozoful Lucian Blaga (1895-1961) îl depusese în anul 1959, cînd starea sa de sănătate nu-i mai permitea eforturi susținute. De altfel, pe 6 mai 1961 el avea să moară în locuința sa din Cluj, vegheat de soția Cornelia Blaga, cînd, pe la 3 dimineața, avea să spună: ,,Peste o oră, mor”. Și așa a fost. În afara acestor documente, dosarul mai cuprinde și trei cereri. Una, din anul 1956, adresată președintelui Uniunii Scriitorilor. Alta, din 1957, către Ministerul Prevederilor Sociale. Iar ultima, din 1959, adresată acad. Raluca Ripan, președintele Filialei din Cluj a Academiei Române. Se cuvine să mai menționăm un Raport de activitate didactică și științifică (1950), o Declarație privitoare la statutul profesional al poetului, precum și o pagină cuprinzînd titluri și lucrări (1958), care fac trimitere la broșura: ,,Curriculum vitae. Memorii și titluri de lucrări” (1937).

Întreg dosarul de pensionare al poetului Lucian Blaga a fost oferit Muzeului Literaturii Române din București de către Dorli Blaga, fiica poetului, iar Revista ,,Manuscriptum” l-a dat publicității în nr.3 (68)/1987.

Autobiografia se prezintă în două copii dactilografiate, manuscrisul ei (în creion) păstrîndu-se doar fragmentar. Pe manuscrisul Memoriului de activitate se identifică scrisul Corneliei Blaga care și-a îndeplinit, și nu o dată, rolul de secretar al soțului.

Din documentele prezentate, cititorul află că pensionarea lui Blaga a decurs în două etape. Astfel, începînd cu data de 1 ianuarie 1957, poetul a început să primească o pensie de 1.000 de lei. Pensia i-a fost acordată ca urmare a activității sale de scriitor (la fel ca Tudor Arghezi sau Mihail Sorbul cu cîțiva ani mai înainte) de către Ministerul Prevederilor Sociale și nu de Fondul Literar, așa cum ar fi fost de așteptat. În atare situație, Blaga a trimis o scrisoare Uniunii Scriitorilor, iar conducerea, exercitată prin Mihail Sadoveanu și Mihai Beniuc, i-a răspuns că ,,fondul pensiilor epuizîndu-se, nu mai sînt bani”. Celelalte acte din dosar se referă la pensionarea poetului în calitate de salariat al statului, respectiv la retragerea din slujba de cercetător principal în colectivul de istorie literară și folclor de la Institutul de Lingvistică al Filialei Academiei RPR Cluj.

Lucian Blaga a fost un om de cultură neagreat de comuniști. Ba chiar a avut dușmani. Unul dintre aceștia, Nestor Ignat, nu se sfia să afirme: ,,În opera lui Lucian Blaga, de pildă, și-au dat întîlnire mai toate curentele decadente apusene, filozofice și literare... Întreaga operă a lui Blaga este expresia ideologiei putrede burgheze și e sortită să piară odată cu clasa pe care a slujit-o”. În 1963, Ov. S. Crohmălniceanu a publicat prima monografie Lucian Blaga, pe care l-a acuzat de mai multe crime:

„- a încercat să mitizeze satul românesc și să anuleze orice însemnătate a economicului în istorie;

- a exploatat magicul, minimalizînd cunoașterea rațională și științifică, în linia filozofiei germane reacționare din epoca imperialismului;

- a rupt metafizic unitatea dialectică dintre general și individual, invocînd particularul împotriva universalului...”. Devenise o practică de condamnat ca edituri și reviste să-i modifice unele versuri și titluri de poeme, eliminări de strofe. Așa cum, tot prin anii ’50, aceiași ideologi sau poate alții atribuiseră lui Coșbuc poezia ,,A venit aseară mama”, care era, de fapt, a lui Vasile Militaru, poet legionar. Mai mult chiar, în 1955, Securitatea i-a deschis dosar ca ,,diversionist în sectorul ideologic”. Mihai Beniuc îl numea: ,,Escroc și mare imbecil”. Însă, după moartea sa din 1961, toți l-au lăsat în pace și i-au publicat atît opera literară, cît și cea filozofică.

Revenind la autobiografia poetului Lucian Blaga, să începem cu începutul. Se născuse pe 9 mai 1895 în comuna Lancrăm, lîngă Alba Iulia, ca fiu al lui Isidor, preot ortodox, și al Anei. În total, au fost 9 copii la părinți, Lucian născîndu-se ultimul. Cele 4 clase primare

le-a făcut la școala săsească din Sebeș-Alba. Iar liceul la ,,Andrei Șaguna”, Brașov. Devenind orfan de tată (în 1908) și izbucnind războiul, a urmat seminarul teologic din Sibiu. Cu ocazia aceasta, a fentat și armata, ca inapt. În 1917 s-a înscris la Filozofie, în cadrul Universității din Viena, unde în 1920 avea să-și treacă doctoratul. Tot în 1920 s-a căsătorit cu Cornelia Brediceanu din Lugoj, studentă în Medicină la Viena și apoi la Cluj. Tînăra familie a locuit la Cluj, unde, pentru a se întreține, poetul făcea gazetărie și publica versuri. Între anii 1926 și 1939, a funcționat în diplomație ca atașat de presă la Varșovia, Praga, Berna, Viena și iarăși Berna. Din 1938 și pînă în 1939 a fost numit ministru plenipotențiar la Lisabona. În 1936 a fost numit membru activ al Academiei Române pentru întreaga sa activitate literară și filozofică. În 1938, în sfîrșit, a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, catedra Filozofia Culturii. Pînă atunci, și nici după aceea n-a activat în vreun partid politic, chiar dacă, prin 1938, ministrul Armand Călinescu insistase să se înscrie în Frontul Renașterii Naționale. (Urmează lista lucrărilor filozofico-literare pe care le-a publicat în perioada 1919-1946.) Merită reținut că, deși era apolitic, în 1939 regele Carol al II-lea l-a numit senator, alături de Mihail Sadoveanu și George Enescu, pentru a reprezenta cultura. În această calitate nu s-a manifestat sub nici un chip și n-a rostit nici un discurs parlamentar. La 1 ianuarie 1949 a fost numit profesor la Institutul de Istorie și Filozofie al Academiei, filiala Cluj. Dat afară, în 1951 a fost numit bibliotecar-șef al Bibliotecii Academiei Cluj, activînd în colectivul de Istorie literară. Din 1945 a fost membru ARLUS, calitate în care a ținut trei conferințe despre N. Titulescu, D. Cantemir și Maxim Gorki. Ca membru al Uniunii Scriitorilor, a tradus opera ,,Faust” de Goethe, ,,Opere” de Lessing și din lirica universală. Inapt pentru serviciul militar. A avut o fiică, Ana Dor (Dorli), născută în 1930 și căsătorită în două rînduri: o dată cu Mihail Gavrilă, profesor, și apoi cu activistul Tudor Bugnariu. Multă vreme s-a vorbit despre posibilitatea ca Lucian Blaga să obțină Premiul Nobel pentru Literatură, dar că autoritățile de la București, prin trompetele lor Mihai Beniuc și Zaharia Stancu, s-ar fi opus cu încrîncenare. Așa cum aveau să facă sovieticii cu Soljențîn, pe care l-au silit să restituie premiul. De ce Lucian Blaga, simpatizantul capitalismului și nu un tînăr scriitor, cîntăreț al înnoirilor socialiste? Răspunsul lămuritor l-a dat însuși poetul, în Memoriul său de activitate: ,,Pentru activitatea mea literară și filozofică am fost propus, nu știu din a cui inițiativă, la Premiul Nobel în 1956, după cum au anunțat diverse posturi de radio din străinătate. În această chestiune nu am avut nici un amestec personal, deoarece de la 23 August încoace am întrerupt orice corespondență cu străinătatea”. Adevărul este că Blaga a fost propus, printre alții, de romanista Rosa del Conte și istoricul literar Basil Munteanu. Premiul a fost atribuit însă, la o foarte mică diferență de voturi, poetului spaniol Juan Ramon Jimenez, aflat în exil în urma războiului civil din Spania. Vestea propunerii lui Blaga a fost transmisă, se pare, de posturile de radio BBC și Ankara. După alte informații, în 1956 Blaga fusese propus la Premiul Nobel, dar ar fi fost opoziții românești de ordin diplomatic. În realitate, de la București nu venise nici o propunere și nici un dosar.

În primăvara anului 1940 s-a declanșat o campanie împotriva lui Lucian Blaga din partea teologilor ortodocși ai Bisericii. Campania a fost deschisă de Dumitru Stăniloae, cu articolul ,,Cosmologia domnului Lucian Blaga”, publicat în ziarul ,,Telegraful român”, nr. 21 și 23. Părintele Stăniloae critica lucrarea poetului ,,Diferențialele divine”, apărută la București, în anul 1940. După această carte, le vine rîndul și altor scrieri să fie atacate de pe poziții teologice: ,,Religie și spirit”, ,,Știință și creație”. La acest atac concertat participă și alți doctrinari: Grigore T. Marcu, Petru Rezuș, Gh. Iftimie. După o lungă tăcere, Lucian Blaga le răspunde preopinenților, dar nu în mod direct, ci în cîteva pagini autobiografice: ,,În 1942, toamna, a apărut o carte a lui D. Stăniloae în care punea în gardă ortodoxia și națiunea față de filozofia mea «materialistă». Filozofia mea nu era materialistă, ci pur și simplu filozofia unui gînditor gelos de nonconformismul său...”. Pe teologi i-a nemulțumit că Blaga reprezenta religia ca o creație a spiritului omenesc, cum sînt și celelalte manifestări ale spiritului uman. El L-a asimilat pe Isus ca un mit și a negat revelația divină. Această poziție îi nemulțumește pe toți preoții, fiindcă pretenția că Isus este un mit, nu creație divină, mai era susținută doar de bolșevici, care însă urmăreau îndepărtarea poporului de creștinism. Iar Blaga era așezat printre intelectualii români care ,,slăbeau frontul intern împotriva bolșevismului”.

Simplificînd lucrurile, spiritualitatea românească, scrie Blaga, nu poate fi subordonată ortodoxiei. Acest lucru poate fi făcut doar cu ochiul clar al filozofului care nu este constrîns de atîtea interdicții cum e un preot. Dar, filozofia ,,materialistă” a lui Lucian Blaga nu l-a putut ajuta prea mult, dovadă valul de contestatari marxiști sută la sută, care s-au ridicat asupră-i și l-au persecutat nemilos. Aceștia nu l-au reabilitat nici în moarte, cînd i-au repartizat un loc de veci tocmai la marginea cimitirului din Lancrăm, unde doar un gard șubred îl despărțea de cîmp, în timp ce notabilitățile locale se lăfăiau în centru.

Dar, invidiat de toată lumea, Lucian Blaga n-a scăpat nici de acuzația de plagiat. Pe lîngă corul de calomniatori și sceptici, atrași întotdeauna de marii creatori, s-au atașat și vînătorii de influențe. Unul dintre aceștia a fost și Gh. Bogdan-Duică. În 1931, el a desfășurat un lung serial în publicația ,,Națiunea”, sub titlul: ,,Literatura fără rost”. Mai tîrziu, i se adaugă polemistul Dan Botta, cu broșura: ,,Cazul Blaga” (1941). Dar momentul de vîrf îl constituise ,,Campania comparativistă” împotriva poeziei lui Blaga, inițiată de I.U. Soricu, un veleitar de la ,,Semănătorul”. Acesta a publicat în 1938 articolul ,,Poezia cehă și Lucian Blaga”. Deși n-a răspuns direct calomniatorului, totuși Blaga s-a simțit lezat și în 1939, pe cînd era ministru la Lisabona, plin de amărăciune, a replicat prin mai multe scrisori adresate în țară poetului O.W. Cisek: ,,Scumpe Cisek, Nu ți-am scris demult, dar te rog să mă crezi că tot timpul îți port aceleași mari și neschimbate sentimente de prietenie. Am o mare rugăminte. Pe la Crăciun, am fost obiectul unui foarte stupid atac din partea unui oarecare domn Soricu, care mă acuză de un fel de copiere a poeziei cehe. Textele pe care le citează n-au nici un fel de asemănare, însă cred că domnul nu e în regulă cu injecțiile. Am căutat să-mi procur cartea la care se referă Soricu («Tschechische Antologie, Insel-Bücherei», cu traduceri din Sova, Brezina etc.), dar din Germania mi se răspunde că antologia este epuizată. Recurg la tine, care desigur găsești cartea la Direcția Presei din Praga. Dacă se poate, trimite-mi cinci exemplare. Vreau să le trimit unor critici, atrăgîndu-le atenția asupra mistificării... Te îmbrățișez cu vechea dragoste, L. Blaga”. Într-o altă scrisoare, Lucian Blaga se arată și mai indignat: ,,Scumpe prieten. Am citit articolele domnului Soricu, îndată după apariția lor, și m-am necăjit grozav văzînd că și domnul Pamfil Șeicaru, care suferă de megalomanie, caută să coboare în ochii lumii camarazii lui de drum de altădată. Cît privește pe d. Soricu, sînt sigur că invențiile lui tîmpite, ce le înșiră în aceste articole, pot deriva numai dintr-un creier foarte bolnav... Te îmbrățișez, Blaga”. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Poveºti la gura sobei: „Schitul lui Tărîþă“

În preajma Iașului, într-un cadru natural de basm din apropierea rezervației naturale Dealul Repedea, mai dăinuie și azi Mînăstirea Piatra Sfîntă – lăcaș de cult cunoscut mai ales sub numele de Schitul lui Tărîță. E un loc în care în vremurile trecute „își petrecea zilele de vară boierimea mult pașnicului oraș Iași”. În acele vremuri coborai spre schit „pe cărărușa ce ducea printre uriași bolovani desprinși din vîrf și prăvăliți în cea mai sălbatecă neorînduială”. Istoria acestui locaș de rugăciune pentru călugări începe undeva pe la începutul Secolului al XVIII-lea și continuă pînă în zilele noastre: „Bisericuța din schit e clădită pe la 1736 și reparată prin 1834, după o inscripție chirilică pe o tăbliță de marmoră prinsă în micul fronton. E clădită în stilul moldovenesc derivat din cea mai simplă expresie a stilului byzantin”.

Nu o să vă spun eu poveștile locului. Ca de obicei, o să las un reporter din perioada interbelică să o facă. Să ne întoarcem, așadar, împreună în timp, însoțiți de reporterul C. Luca-Iași și de părintele Maxim, stareț al schitului în anul 1937. „Aruncat cînd într-o parte cînd în alta de arcurile automobilului societății comunale de electricitate, ce se leagănă aplecîndu-se ca o barcă surprinsă de furtună prin hîrtoapele șoselei, mă văd ajuns cu chiu cu vai în fața primăriei comunei Bucium, unde e și halta. De aici înainte mai am de străbătut încă patru kilometri pînă la schit, prin noroiul cleios ce trece aproape peste încălțăminte. Peste tot, cît cuprinzi cu ochii, numai podgorii, căci Buciumul e «țara vinului». Și spre a-ți întări această afirmație, un țăran «cu chef», stropit pînă la gît cu noroi, merge împleticindu-se pe lîngă căruță îndemnîndu-și gloabele:

- Hiii, chiorule, mîncate-ar...

Am rămas cu mult în urma Ospiciului Socola, localul de petrecere «Trei sarmale» și casele din sat, cînd printre copacii deși se profilează silueta elegantă a «Vilei Greierul», astăzi mic sanatoriu de tuberculoși. În fața clădirei, chiar pe marginea șoselei, se ridică un mic monument de piatră, omagiu pios zidit în amintirea medicilor francezi morți aici la datorie îngrijind pe răniți în timpul Marelui Război. Părăsind șoseaua, mă afund în pădure pe o cărărușe ce duce la schit și peste cinci minute se zărește, printre crengile uscate, acoperișul roșu al bisericei. Cum am intrat pe poartă

Lumea regilor şi culisele ei

Cum se poate agăța un prinț moștenitor (3)

Regii franconi timpurii aveau permanent legături cu mai multe femei, cu servitoare, în cel mai bun caz fete din popor. Iar cînd îşi alegeau o favorită, rar se întîmpla să fie vreo copilă din nobilimea prietenă, ori de prin pătura superioară cultural a galoromanilor (urmaşii acelor gali formaţi sub influenţa foştilor ocupanţi romani) – deoarece întotdeauna apărea o franconă ieşită din subteranele sociale.

Prin urmare, monarhiştii conservatori au probabil dreptatea lor cînd insistă să fie respectate tradiţiile de alegere a partenerei de căsătorie. În schimb, nu este întotdeauna simplu de stabilit în ce anume constau tradiţiile. După tradiţia căsătoriilor model, Cenuşăreasa a urmat tradiţia alianţelor cu dinastii învecinate, din raţiuni de putere politică, tradiţie care a primit în 1914 lovitura de graţie, cînd relaţiile strînse de rudenie între suveranii englezi, ruşi şi germani nu au putut să împiedice confruntarea dintre ţările lor, în Primul Război Mondial. Curios este că doar „fostele“ case regale sînt cele care mai rămîn legate ferm de ideea egalităţii de rang atunci cînd încheie căsătorii. Asta poate din cauză că mersul istoriei le-a scutit de îndatorirea de a fi îndrăgite de supuşi – deoarece nici nu

am dat cu ochii de părintele Maxim, starețul schitului, un bărbat spătos și cu barba roșie.

- Bine te-am găsit, părinte!

- Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Dar ce vînt te-a adus prin pustietățile astea, tocmai pe așa vreme? Iarna rar ne cade cîte un drumeț rătăcit și acela cine știe cum.

- Mi-a fost dor de schit, părinte. Dar deocamdată aș vrea să mă încălzesc puțin, căci sînt ud ca un șoarece.

- Îndată! Se poate să te lăsăm așa?

Și părintele strigă pe fratele Vasile, poruncește să facă foc în chilie, iar peste puțin timp, în fața sobei, dogoriți de flăcările ce-și joacă luminile în barba cu reflexe de aramă a starețului, ascult povestea întemeierii schitului, înșirată cu voce monotonă de roșcovanul preot:

- Apoi cică acum vreo două sute și ceva de ani, sub domnia lui Grigore Ghica-Vodă, trăia pe meleagurile astea un boier putred de bogat, numit Dumitru Bosie. Avea moșii așa de întinse încît nu le puteai înconjura călare într-o săptămînă. Și acest boier era foarte evlavios și cu frica lui Dumnezeu. La anul 1732 a ridicat din lemn acest locaș de închinăciune, iar cu douăzeci de ani mai tîrziu, adică la 1752, urmașul său, Ștefan Bosie, a dărîmat biserica de lemn, refăcînd-o așa cum este și astăzi, hotărîndu-i hramul la Adormirea Maicei Domnului.

- Dar numele de Schitul lui Tărîță? – îl întrerup eu.

- Numele îi vine de la un stareț Tărîță ce a păstorit aici vreo 50 de ani și care a donat toată averea sa ce se urca la vreo 40.000 de galbeni acestei biserici. La acest schit au luat ființă Așezămintele Sf. Spiridon, ba încă birourile administrației au fost instalate și au funcționat mulți ani aici, apoi au fost mutate la Iași. Astăzi, schitul depinde din punct de vedere administrativ tot de Spiridonie, care se îngrijește de reparații și de întreținerea personalului. De altfel, noi cultivăm aici tot ce ne este necesar pentru hrană: legume, porumb, fructe, așa că pentru patru guri avem tot ce ne trebuie, necumpărînd din oraș decît chibrituri și gaz. Avem chiar și o bucățică de vie și fiindcă a venit vorba de asta: n-ai vrea să guști un pic din recolta noastră? Și starețul clipi șiret din ochi, strecurîndu-se afară, iar cînd se întoarse puse pe masă un clondir cu vin rubiniu:

Se făcu ora patru și afară părintele Savatie bătea cu ciocanul în lemnul uscat al toacei, chemînd la slujba Vecerniei pe monahi; bătăile cadențate pătrundeau peste

mai au supuşi. Apoi, în fostele case regale s-a consolidat o oarecare îndărătnicie faţă de modernitate. Dacă nu mai dispui de tron şi de coroană, te agăţi măcar de tradiţie, pe care nimeni nu ţi-o poate confisca.

dealuri în pădure, de unde se răsfrîngeau înmulțite de ecoul puternic. Și cum amurgul începuse să îmbrace totul în mantia-i cenușie, mi-am luat rămas bun de la părintele Maxim, mulțumindu-i pentru ospitalitate și am luat-o la picior spre Iași, unde am ajuns odată cu venirea nopții”.

Nu o să închei fără să vă spun că în vremurile de demult la Schitul lui Tărîță ziua de 15 august –Adormirea Maicii Domnului – era prilejul organizării unei mari serbări cîmpenești. Rudolf Suțu consemna în lucrarea „Iașii de odinioară”, publicată în anul 1923: „Ca și acum, se serba în fiecare an la Schitul lui Tărîță, proprietatea casei Sf. Spiridon, hramul acestui schit, prin o sărbătoare cîmpenească. Se petrecea bine în ziua de 15 august a fiecărui an, zi de adio a verii, zi de prevestire a toamnei. În mica bisericuță de atunci, ca și astăzi, a schitului, năvălea lume pestriță, neveste cu copii în brațe, copii care-și sug degetele de foame și de necaz, femei îngenunchiate înaintea icoanelor ascunse între galbene flori de cîmp, flăcăi evlavioși, moșnegi încovoiați în rugăciuni. Și apoi, după slujbă, tacîmuri, gărăfi și bidoane pe iarba verde și sub cerul învinețit; se îmbucă și se bea în sunetele sentimentale ale tarafului de lăutari care intona: «Hai la raci, la raci, la raci!», în timp ce sătenii joacă hora cu chiote și cîntece”.

Sursa: Art. „ANCHETE IEȘENE –SCHITUL LUI TĂRÎȚĂ”, 1937

Un caz şi mai curios este casa Habsburg, dinastie care impune cele mai drastice reguli de alegere a miresei, considerîndu-le tradiţionale. Potrivit paragrafului 1 al statutului familiei din 1839, membrii familiei („mînaţi continuu de dorinţa de a păstra neumbrite şi pe veci strălucirea şi prestigiul sublimei noastre dinastii“) se pot căsători exclusiv cu nobile de religie catolică, provenite din foste case domnitoare suverane. La legea familiei este anexată o listă a celor exact patruzeci şi două de case cu care se poate încheia o căsătorie. Legea şi-a păstrat valabilitatea şi după sfîrşitul monarhiei, iar Otto von Habsburg a apărat-o cu tenacitate de fier. Oricărui membru al familiei care încheia o căsătorie ce nu întrunea criteriile stabilite i se anula titlul de „maiestate cezaro-crăiască“. Deşi prevederile statutului familiei, aşa cum au fost încă o dată confirmate în mod explicit de împăratul Franz Joseph la 12 iunie 1900, „reprezintă un criteriu hotărîtor şi pentru căsătoria încheiată de şeful sublimei noastre dinastii“, legile casei au fost liberalizate în grabă, cînd s-a conturat că fiul cel mare al capului familiei, arhiducele Karl, avea să ia în căsătorie o verişoară de departe, de rang inferior. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Un caz extrem este casa Hohenzollern. În 1994 a murit şeful fostei case regale prusace, Louis Ferdinand al Prusiei, nepotul lui Wilhelm al II-lea, care nu privea cu ochi buni că ambii săi fii mai mari se căsătoriseră cu femei de rînd. Primul născut, Friedrich Wilhelm, s-a însurat cu o anume Waltraud Freytag, apoi a divorţat, spre indignarea tatălui său, şi s-a căsătorit din nou, după un an, cu o doamnă din nobilimea aşa-zisă „pe silabisite“ (adică cu un nume de familie atît de puţin cunoscut, încît trebuie rostit literă cu literă). Următorul s-a însurat cu o anume Jutta Jorn, a divorţat şi s-a recăsătorit şi el, tot cu o burgheză. Cel de-al treilea urmaş, care-i purta prenumele, s-a căsătorit, aşa cum prevede statutul casei sale pentru cei cu drept de succesiune, cu descendenta unei foste case domnitoare, şi anume contesa Donata zu Castell-Rudenhausen. Cel de-al patrulea copil, Christian, a luat-o de soţie pe contesa Reventlow. În 1977, după moartea celui de-al treilea fiu într-un accident, dînd astfel ascultare închipuirilor părintelui său, Louis Ferdinand l-a desemnat pe fiul său minor, Georg Friedrich (născut în 1976), viitor şef al casei şi astfel unic moştenitor al rămăşiţelor averii familiei prusace, odinioară considerabile. Dar cu obligaţia de a plăti lunar apanajele unchilor săi. Cei trei unchi ai tînărului şef de familie se plîng de ani şi ani de această reglementare –zadarnic, pînă în ziua de azi. După părerea lor, legea casei prusace ar fi lipsită de etică, prin favorizarea urmaşilor de sînge nobil. Cum în legislaţia germană au prioritate drepturile consemnate prin testament, ultima dorinţă a tatălui lor nu a putut fi anulată.

Întîmplãri din lumea secolului trecut

I.L. Caragiale – un bun prieten

(urmare din pag. 1)

Din jurnalul său inedit din anii 19401944, Mioara Cremene a oferit spre publicare cîteva pagini în care B. Brănişteanu evocă întîlnirile sale cu I.L Caragiale, conturînd chipul neuitatului autor al „Scrisorii pierdute”, aşa cum l-a păstrat peste decenii în amintire. Şi nu greşim, credem, atunci cînd spunem că, evocîndu-l pe Caragiale, autorul evocă o întreagă epocă istorică.

Unele fragmente din amintirile lui B. Brănişteanu despre I.L. Caragiale au fost publicate în revista „Viaţa românească”, nr. 6/1962, număr consacrat marelui scriitor, la cinci decenii de la moarte. Noi prezentăm, în cele ce urmează, cîteva însemnări privind legăturile lui Caragiale cu politica, respectiv cu Take lonescu şi Partidul ConservatorDemocrat. Precizăm că am păstrat particularităţile stilistice ale autorului, urmînd însă normele ortografice actuale. Pentru cursivitatea lecturii, nu am mai marcat întreruperile din text. (r.m.)

a participat şi vorbit la numeroase întruniri publice de propagandă ale noului partid, s-a manifestat în ele cu mult succes şi şi-a atras un public numeros prin faima lui literară şi de un om cu haz.

Ce l-a făcut să ia această atitudine?

Poate revolta că un om de talent ca Take lonescu a fost silit să părăsească un partid pe care-l ilustrase. Poate anume datorii de recunoştinţă. Mai probabil, anume afinităţi sufleteşti şi de temperament cu Take. Într-adevăr, marea slăbiciune a lui Caragiale de a sta la taifas era şi slăbiciunea lui Take lonescu. Cu unul şi cu altul convorbirea devenea repede un monolog, în care interlocutorul, comeseanul, era repede redus la tăcere şi tăcea cu plăcerea invincibilă de a-i asculta, ceea ce am făcut şi eu de multe ori.

priceperea actorului, precum şi succesul partenerilor de pe scenă şi aprobarea publicului din sală. Cu alte cuvinte, poate da peste cap însăşi instituţia teatrală pe care o slujeşte, pe care trebuie s-o slujească.

Conştiincios în tot ce întreprindea, dacă se hotăra să întreprindă, dacă realiza hotărîrea şi se prezenta marelui judecător, publicul, Caragiale a fost, desigur, sincer şi cînd apărea la tribuna politică.

Dacă credea, dacă cunoştea programul noului partid e greu de spus. Mai ales că este greu de spus dacă însuşi Take credea în noul său partid şi în ideile pe care i le imputa. Căci cred că pot afirma că, cel puţin cînd a fondat partidul său, Take lonescu n-a fost democrat, nici n-a crezut în virtutea ideilor democrate.

Pasiune politică, şi mai ales pentru luptă politică, prietenul Caragiale n-a avut. Om de partid n-a fost niciodată. Gîndirea lui cumpănită excludea cu desăvîrşire fanatismul. A avut prieteni buni în toate partidele de la noi. În cel conservator, pe aproape toţi junimiştii. La liberali, pe Delavrancea (devenit mai tîrziu conservator), pe Titu Frumuşeanu şi încă pe mulţi alţii. La socialişti, pe Gherea, pe Morţun şi pe foarte mulţi alţii. Politicienii partidelor burgheze se simţeau de multe ori, chiar şi în contactul personal, vizaţi de spiritul lui caustic şi cînd se întîlneau cu dînsul erau, nu arareori, ţinta glumelor sale usturătoare. Ca şi Toni Bacalbaşa, şi, cred, ca toţi înzestraţii cu darul cu două tăişuri al humorului, Caragiale nu se putea reţine cînd avea un spirit de lansat, şi o făcea fără a se da înapoi nici la gîndul că ar putea să-şi piardă un prieten sau ar putea să-şi facă din cel vizat un duşman.

Cei pe care el îi lovea se împărţeau în două categorii: unii inteligenţi, înţelegători şi ei înşişi oameni de spirit, rîdeau cu poftă şi ripostînd, dacă verva îi ajuta, rămîneau prieteni buni. Ceilalţi, rîdeau şi ei, făcînd zîmbre, dar prindeau ură contra maestrului şi dacă nu-i făceau sau nu puteau să-i facă de-a dreptul rău, apoi răbufneau cel puţin, negîndu-i orice seriozitate, oprindu-se la slăbiciunea lui pentru divinul nectar şi ocolindu-l, dacă în asemenea ocazii el îi lăsa să-i scape.

O singură dată s-ar fi putut părea că maestrul s-a înrolat într-un partid şi anume Partidul ConservatorDemocrat, pe care-l întemeiase Take lonescu, după ce se rupsese de Partidul Conservator. Caragiale

În această asemănare era însă şi o deosebire. Caragiale, pentru a da o şuetă, avea nevoie de un pahar de vin şi avea mai totdeauna timp nelimitat. Take lonescu avea nevoie însă de o ceaşcă de ceai de muşeţel, ca de obicei cam pe la unu sau două după miezul nopţii, să-şi licenţieze auditoriul pentru a studia un dosar al unui proces sau a prepara o lege sau un discurs pentru Cameră. Amîndoi se asemănau însă prin aceea că nu se mulţumeau cu o unitate din lichidul favorit, ci absorbeau mai multe, multe chiar.

Destul că, şi ori din ce cauză va fi fost, Caragiale s-a înrolat în Partidul Conservator-Democrat şi la începuturile acestuia era alături de Take lonescu în toate turneele de propagandă, în Capitală sau în provincie. Nu e exclus, ba chiar probabil, că nici el însuşi nu se lua în serios în acest rol, de care totuşi s-a apucat cu seriozitate şi, natural, cu mult talent, deci cu mult succes. Nu încape însă îndoială că se privea şi pe sine cu hazul cu care privise atîtea tipuri de politicieni care îi serviseră în trecut de model şi, cum spera, aveau să-i mai servească în viitor. Căci, pînă la sfîrşitul vieţii, s-a purtat cu gîndul să mai scrie o comedie politică. Dar cu intenţia a rămas. În tot cazul, noul şi ultimul lui rol nu-i mergea, cum se spune în teatru, cum arată şi următoarea anecdotă autentică.

Pe cînd, într-unul din turneele de propagandă pentru Partidul Conservator-Democrat, cobora din tren, pe peronul gării Paşcani se întîlni cu un prieten care-l întrebă:

– Ce faci tu aici, Caragiale?

Prompt la răspuns, Caragiale îi strigă:

– Umblu cu trupăr!

Răspunsul acesta a făcut atunci turul Capitalei şi probabil al ţării. Pentru că el a fost mai mult decît o simplă butadă, fără înţeles mai adînc. Poate că el trăda starea psihică a lui Caragiale faţă cu rolul ce juca în acel moment.

Actorul – mi-a spus el odată – trebuie să-şi trăiască rolul conştiincios cînd joacă, dar nici un moment nu trebuie să uite că-l joacă numai. Nu trebuie să piardă controlul asupra jocului său. Tot timpul trebuie să-şi supravegheze fiecare gest, fiecare mişcare a sa, nici un moment nu trebuie să se abată de la indicaţiile regizorului: nici pe unde intră, nici pe unde iese, unde stă, pe primul plan sau în fundul scenei, în dreapta sau în stînga partenerului căruia trebuie să-i menajeze replicile, să-i înlesnească jocul, în fine, tot timpul nu trebuie să uite că e numai o roată, oricît de însemnată ar fi, numai o roată sau o rotiţă în caz de rol episodic, în ansamblul a cărui reuşită trebuie să-i fie tot atît de însemnată ca propriul lui succes, fiindcă altfel poate compromite însăşi piesa, succesul tuturor, al autorului, un artist şi el, tot atît de indispensabil ca şi talentul şi

Mai tîrziu, în timpul războiului mondial, cu intuiţia omului politic născut, acesta a ştiut şi crezut că, o vreme, o lume nouă începe, după această groaznică încăierare. El nu putea prevede cum, cu douăzeci de ani mai tîrziu, alta mai groaznică avea să se producă, iar lumea nu va mai putea reveni la ce a fost. De aceea a cerut sincer împroprietărirea şi votul universal. Dar atunci, la începutul partidului său, el nu era democrat, nu credea în virtuţile democraţiei, iar slăbiciunea lui mergea spre partidul conservator, pe care-l iubea, de care se simţea legat, de care-l lega amintirea lui Lascăr Catargiu, de care-l lega amintirea debuturilor sale politice.

Fiu de negustor, el se îndreptase întîi spre Partidul Liberal, căruia aparţinuse părintele său. Acesta, de multe ori, se arăta nedumerit cînd vorbea de fiul său de care, se înţelege, era mîndru: ce caută Take, întreba el, în Partidul Conservator? Ce caută el printre boieri? Locul lui era la liberali. Iar ia liberali exista o protipendadă, o castă privilegiată, drumul în sus era complet barat celor noi şi talentul nu şi-l putea deschide decît printr-o disciplină oarbă, printr-o disciplină de fier, printr-o supunere necondiţionată, faţă de şefi şi de cei cîţiva conducători, care formau ceea ce pe vremea ceea se numea oculta. Nu-i vorbă, nu o dată Partidul Conservator, tulburat de competiţiuni şi pretenţii ale membrilor săi, a invidiat această disciplină. Mi-aduc aminte de o scenă la Senat. Conservatorii erau la putere cînd izbucni, în plină şedinţă, unul dintre acele incidente care au compromis de mai multe ori guvernările conservatoare. Conul Pavlică Brătăşanu, prietenul lui Take şi omul lui devotat, adresîndu-se liberalilor în incintă, strigă: „Ăsta partid zic şi eu, douăzeci de ani a avut în fruntea lui un nebun şi i s-a supus fără să crîcnească”.

S-a desprins, deci, Take, la începutul carierei sale, de Partidul Liberal, condus atunci de un grup de oameni, care, după o faimoasă vorbă a lui Niculae Fleva, forma o tagmă călugărească. Şi a răspuns chemării lui Lascăr Catargiu, acest adevărat boier moldovean, fără mare cultură, fără pretenţii de cultură, care avea însă acel simţ născut de conducător, care a fost partea ereditară a boierimii noastre, a cărei – de altfel totală – dispariţie a lăsat un gol. Catargiu, căruia i se zicea vulpoi bătrîn, a mirosit că Take ar fi o mare achiziţie pentru partidul său, care, în mod fatal trebuia să piardă tot mai mult teren de sub picioare, şi l-a primit cu braţele deschise, bombardîndu-l de-a dreptul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Take n-a făcut atunci nici un sacrificiu de convingere, fiindcă n-a fost nici liberal, nici democrat. Fondul convingerii lui a fost conservator şi locul lui ar fi fost mai potrivit şi mai firesc alături de junimişti şi încă la aripa dreaptă a acestora. Aceasta rezultă şi din persecuţiile ce a practicat ca ministru al Instrucţiunii contra socialiştilor, şi din discriminarea evreilor de la gratuitatea învăţămîntului şi de la obligativitatea acestuia. Aceste măsuri pe care le-a luat ca ministru au rămas, de fapt, o pată asupra carierei lui politice.

Totuşi, Take lonescu a fost un om bun, dar un democrat pe vremea aceea şi pînă la războiul mondial din 1914-1918 n-a fost, ci a rămas un călduros conservator şi, relativ mult după fondarea partidului său, la observaţia

Octavian Goga și I.L. Caragiale, o prietenie stropită din belșug cu... bere

mea că poate într-o zi tot se va împăca cu partidul conservator, mi-a răspuns:

– Conservatorii nici nu ştiu ce partizan au în casa mea. Pe nevastă-mea. Ea, englezoaică, nu-şi poate imagina un partid conservator fără boieri. Un asemenea partid îi apare ei oarecum ca o contradictio in adjecto. Şi eu, mai că sînt de părerea ei, aşa că vezi...

Dar să revin la Caragiale.

Oricît e cu neputinţă ca un om de seamă ca dînsul să nu fi cugetat la probleme politice şi sociale, fapt este că nu şi-a croit o concepţie solidă, că nu s-a fixat asupra vreunui program. Ce a spus odată despre atitudinea sa faţă de literatură se aplică şi atitudinii sale în politică. „Eu nu sînt în stare – a spus el odată – să am vreo părere şi nici să împărtăşesc vreuna pe de-a-ntregul. Pentru mine (toate) părerile sînt egal de legitime, egal de întemeiate şi, prin urmare, egal de respectabile. Nici una însă nu poate să facă pentru mine lege, căci în lumea aceasta, care îmi dă numai înfăţişări, ar trebui să fiu din cale afară de laş ca, mărturisindu-mi că nu pot avea eu însumi o părere statornică, să mă înjug la părerile altuia, pentru că el a avut bravura să mi-o strige la ureche, cu un ton mai mult sau mai puţin răstit”. Caragiale – şi aceasta puteau să o mărturisească toţi cîţi l-au cunoscut – nu recunoştea decît o singură autoritate: pe Caragiale. Nu pretindea că-i infailibil, nu pretindea să impună părerile sale altora. Era măgulit dacă un om, dar un Om, nu orice om, le accepta, nu se supăra dacă nu le accepta, dar putea deveni foc, dacă cineva căuta să-l convingă sau să-l învingă cu puterea plămînilor.

„Orice idee, părere sau sistemă – aşa a spus el – pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut, indiferentă. Nu o pot nici preţui, nici dispreţui, nici primi, nici respinge, nici aplauda, nici şuiera. O idee, părere sau sistemă, ori va trece pe dinaintea mea, ori va trece pe dinaintea unui par de telegraf, aceeaşi urmă va putea lăsa. Ce poate să aibă valoare şi preţ pentru mine este talentul, puterea cu care acea idee, părere sau sistemă cu desăvîrşire nule prin ele însele, se pot susţine şi manifesta faţă cu posibila mea iritare intelectuală”.

Aplicînd aceste mărturisiri prezenţei lui Caragiale în Partidul ConservatorDemocrat, ne putem dumiri asupra ei. Programul partidului nu-l interesa, îl interesa şi l-a atras talentul, personalitatea lui Take lonescu. Iar acesta, dacă a atras vreun propagandist, vreun membru de valoare, de seamă în Partidul Conservator-Democrat, căruia repede nu i s-a mai zis decît tachist, apoi acela a fost Caragiale. Cum am mai spus, în Take, în fermecătorul său dar de vorbire, nu numai retorică, ci mai ales de causerie, în inteligenţa lui sclipitoare, în temperamentul lui care, se poate spune, fără teamă, că a fost artistic, Caragiale a găsit şi vedea o fire înrudită. Nici Take nu s-a agăţat de program. El se lăsa condus de inspiraţii momentane, de inteligenţa lui formidabilă şi nerobită vreunei sisteme. Şi el a apreciat, întotdeauna, talentul, mai mult decît orice, decît chiar caracterul. De aici au

decurs unele din cusururile ce cu dreptate i s-au imputat, de aici şi judecăţile nedrepte pe care adversarii şi chiar unii aşa zişi prieteni le-au pronunţat asupra lui. El era de părere că, pentru un scop politic bun, te poţi servi şi de un om rău. Şi a iertat multe păcate, care au cauzat dureri celor care au avut talent.

Take Ionescu, unul dintre cei mai apropiați amici ai dramaturgului

Caragiale şi vinul: maestrul, aflat mereu în căutarea unei comori licoroase

Caragiale era un causeur irezistibil, spun toţi cei care l-au cunoscut, mulţi dintre ei chiar nebăutori, precum arhitectul Ion Mincu sau Take Ionescu, lăsîndu-se purtaţi de vraja sa pînă la orele mici ale dimineţii: „Îi place să trăiască bine şi să petreacă. În astfel de cazuri, dînsul e foarte vorbăreţ şi niciodată nu uiţi momentele petrecute împreună cu el şi ai voi ca ele să nu ia sfîrşit niciodată”. Iar Benu Brănişteanu, ziarist la „Adevărul” şi unul dintre primii noştri analişti de politică externă de marcă, notează şi el că „de altfel, Caragiale se acomoda foarte bine şi uşor cu cei cu care întîmplarea îl aduna la aceeaşi masă; mai exact la un pahar de vin (…). Inter pacula (între pahare – lat.) căpăta el verva lui cea mai splendidă, se simţea el mai bine”, iar mai încolo „vorba curgea lină şi profundă, nu era zor ca poculanţii să se încaiere de la o părere şi să-şi formuleze ideile lor destul de drastice, dar certuri şi jigniri eu n-am auzit, n-am văzut, nici n-am aflat prin alţii că s-ar fi întîmplat”.

Deşi nu era un fervent al lui Bachus, acelaşi Benu Brănişteanu, sedus de verva şi spiritul dramaturgului, ajunge să-şi petreacă Ajunul Crăciunului alături de acesta, uitat în oraş şi deturnat de la îndatoririle sale familiale. „Altădată, era într-un ajun de Crăciun, pe la amiază. Împreună cu Fagure făceam, înainte de a ne îndrepta spre casele noastre, o plimbare pe Calea Victoriei. Ningea şi strada era acoperită de un

strat gros de zăpadă. Cînd, iată că, în dreptul casei «Indépendance Roumaine», întîlnim pe Caragiale. După obişnuitele salutări, convenirăm să ne ducem să ne cinstim cu un aperitiv la bodega «Cooperativa Mercur», care pe atunci se găsea în palatul «Eforiei», pe bulevardul Elisabeta. Din aperitiv s-a făcut dejun. (…) Aperitivul din acest ajun de Crăciun s-a terminat spre seară cu dorinţa exprimată de Fagure ca să mai bem un pipermint (lichior de mentă – n.r.)”.

Caragiale, chiar dacă a cochetat la tinereţe cu actoria, n-a evoluat niciodată pe scîndura scenei, ci tot în cîrciumă, unde şi-a etalat talentul de imitator, printre „victimele” sale numărîndu-se Kogălniceanu şi Dimitrie Brătianu, redaţi atît de bine, încît „ai fi jurat că sînt ei în persoană, atît în modul de a gîndi, cît şi în felul lor de a vorbi”. Iar Radu D. Rosetti povesteşte despre el că ştia să-i interpreteze la fel de bine pe greci sau pe evrei. Felul cum îşi imita propriile personaje a rămas, de asemenea, memorabil, iar la Berlin, ca să-şi facă poftă, înaintea mesei, folosea graiul moldovenesc. Era mare amator de un vinişor bun, „nebotezat”, fiind şi un fin cunoscător. În Bucureşti nu exista cotlon bahic cît de discret, nescotocit de maestru, aflat mereu în căutarea unei comori licoroase.

Un astfel de loc era cîrciuma lui Aldelstein, aflată în cartierul evreiesc, la intersecţia Căii Văcăreşti cu strada Corbului, o casă în ruină, dar cu un beci răcoros, de unde vinul ales şi curat era adus la fiecare comandă. Aici povesteşte Benu Brănişteanu că a fost deturnat din drumul său spre casă de Caragiale, într-o noapte magică de vară, şi „sechestrat” pînă la ziuă de farmecul irezistibil al maestrului. Împreună cu ei a adăstat în chip de stăpîn al mesei şi un bolnav de nervi incurabil, omenit regeşte de către dramaturg. Caragiale mai frecventa şi vestita crîşmă a lui moş Pascaly, un crîşmar veteran născut, se spune, înainte de zavera lui Tudor, ortodox fervent

În fond, Caragiale – de altfel ca şi Take – a fost un suflet bun, incapabil să rănească un om, afară doar în focul improvizaţiei. Victimele ce au făcut şi Caragiale şi Take – care însă era mult mai prevenitor – au fost, sau singure vinovate de soarta lor, sau surcelele ce cad cînd oamenii de talent taie lemnele cu care se încălzesc sau care sînt necesare întreţinerii focului ce-i arde pe ei în adîncimea gîndirii, a sufletului lor. Încolo, atît Caragiale, cît şi Take lonescu, ştiau să fie buni, inimoşi şi chiar să ierte, mai ales să ierte, pe cei ce le greşeau. Caragiale era bun, dar nu era blînd. El nu practica morala creştină în extremităţile ei. Nu întorcea obrazul celălalt cînd îl lovea cineva, căci era capabil să întoarcă unui inconştient spatele şi, mai ales, unui prost, care ar fi lipsit de la respectul datorat inteligenţei şi talentului, sau cum spunea el, omului însemnat de Dumnezeu cu darul spiritului. Dar Caragiale ştia să fie şi generos, ştia şi ce este devotamentul. El ştia mai presus de toate să fie un bun prieten prietenilor săi.

şi auster. Afară de vin, locanta sa oferea doar nişte covrigi uscaţi, de post – consumatorii puteau însă veni cu mîncarea lor – iar singurul său ajutor era tovarăşa sa de viaţă, coana Riţa. Cîrciuma se afla pe fosta Ţăranilor, ulterior numită Aurel Vlaicu, şi funcţiona într-un sediu aparţinînd de biserica Dichiu de pe strada Icoanei.

Chiar şi D.A. Sturdza, altfel deloc renumit pentru prietenia sa cu alcoolul, se spune că ar fi fost ademenit de faima patriarhală a locului. Despre această relicvă a cramelor medievale a scris rînduri minunate Sadoveanu, un senior al tihnei bahice ce nu putea lipsi din acest peisaj. Iar la moartea venerabilului cîrciumar, în 1912, a semnat şi un necrolog. Alt loc recunoscut pentru vinul său, călcat de Caragiale, era „Bolta rece” din Iaşi, localul fraţilor Panciu şi Simion Amira, cramă celebră în vremea aceea, pe care B. Brănişteanu o compară cu „Auerbach keller”, faimoasa cîrciumă din Leipzig omagiată de Goethe în „Faust”. De cîte ori ajungea în capitala Moldovei, aceasta nu lipsea din traseu. În acest paradis bahic îşi petreceau lungile nopţi de poveşti şi uitare Creangă şi Eminescu. Şi tot aici se spune că şi-a găsit nenea Iancu personajele şi subiectul „Scrisorii pierdute”, inspirat fiind din realităţile politice locale. Tot la Iaşi găsise un vin bun la bodega „Cujba”, de unde îi trimite un răvaş cu iz de calambur prietenului Missir: „Missiraş/ Sînt la Iaşi/ Sau la Eşi.../ Dacă ieşi/ De la slujbă,/ Vii la Cujba./ Al matale, Caragiale”. Caragiale făcea orice sacrificiu pentru pasiunea lui: „Cînd auzea că undeva se desface o bună picurătoare, se ducea numaidecît să se convingă, fie şi într-o îndepărtată mahala, ba chiar într-un îndepărtat tîrg, la care pentru a ajunge, trebuia să rişte cîteva ceasuri de drum de fier”. Dar, deşi era atras mai ales de licoarea lui Bachus, nenea Iancu a investit mai mult în berării pentru că vinul devenise marfă rară şi scumpă în La Belle Époque – un contemporan, profesorul C.I. Istrati, mărturisea prin 1880 că „vinul s-a scumpit peste măsură de vreo 12 ani”. Iar în 1883, în podgoriile din regiunea Dealul Mare, apărea pentru prima dată la noi flagelul filoxerei, care, pînă la Primul Război Mondial, va decima aproape în totalitate viile europene. Berea devenise foarte populară în zona urbană, cu precădere în rîndurile clasei de mijloc şi în mediul studenţesc. Evident, aceasta mai era prizată şi de comunităţile germane, maghiare sau austriece din Capitală, pentru care reprezenta un bun de patrimoniu.

HIsTorIA.ro

George Coșbuc, dna Elena Vaida Voievod, dr. Ciuta, Al. Vaida-Voievod și Caragiale, Germania, 1911

„Operaþiunea Colibri“ – actul care a schimbat cursul istoriei

John Wheeler-Bennet, de pildă, care analizează cu luciditate multe aspecte din istoria celui de-al III-lea Reich, este convins că Röhm reprezenta „tendinţele proletare din rîndurile hitleriștilor“. E adevărat că şeful S.A.-ului folosea o terminologie capabilă să dea naştere la unele confuzii. În discursurile sale, el ataca „reacţiunea“ şi făcea aluzii la iminenta revoluţie „naţionalsocialistă“. Dar noțiunile cu care jongla nu aveau, de fapt, nici un conţinut „de stînga“. Ceea ce îl interesa era, în principal, să-şi creeze o bază de masă în sînul propriei sale formaţii şi, în secundar, să-i sperie pe cei bogaţi, pentru a dobîndi de la ei avantaje materiale cît mai substanţiale.

Răfuiala

În primăvara lui 1934, Hitler se afla sub presiunea celor trei categorii de duşmani pe care izbutise să şi-i facă Röhm: comandamentul Reichswehrului, cercurile industriale şi financiare, şi în sfîrşit, cei mai apropiaţi colaboratori ai Führerului. Cu toţii cereau capul lui Röhm. Bizuindu-se pe „probele“ furnizate permanent de Lutze, Goering şi Himmler i-au înfăţişat lui Hitler, cu lux de amănunte, pericolul unei conspiraţii dirijate de Röhm. Prima măsură luată de Führer a fost de a decreta iulie drept lună de concediu pentru S.A.: în răstimpul ei, membrii batalioanelor de asalt nu aveau

„Evenimentul cel Mare“ – un asasinat barbar Noaptea cuţitelor lungi –adevăruri nespuse (II)

Niciodată

voie să poarte uniforma şi nici să participe la defilări şi exerciţii. Röhm a fost nevoit să se încline, dar pentru a contracara o eventuală dizolvare a organizaţiei, a convocat o conferinţă a şefilor S.A. în localitatea balneară Wiessee, din apropiere de München, şi l-a invitat pe Hitler să participe. Data reuniunii: ultima zi a lunii iunie. Se pare că hotărîrea definitivă a Führerului de a lichida S.A.-ul şi pe conducătorul său a fost luată în ultima săptămînă a aceleiaşi luni. La 25 iunie, generalul von Fritsch, comandantul suprem al armatei, a decretat starea de alarmă, consemnînd trupele în cazărmi şi anulînd toate permisiile. Trei zile mai tîrziu, S.A.-ul primea un ordin asemănător din partea lui Himmler. În noaptea de 29 spre 30 iunie, Hitler, însoţit de Lutze, a sosit cu avionul la München şi a plecat imediat spre Wiessee. Röhm şi ciracii săi dormeau liniştiţi la hotelul „Hanslbauer”. Deşteptarea a fost tragică. Obergruppenführerul Edmund Heines, primul adjunct al lui Röhm, a fost smuls din pat şi împuşcat chiar în faţa hotelului. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o alţi doisprezece comandanţi de batalioane S.A., care se aflau acolo. Röhm a fost transportat la München şi întemniţat în închisoarea Stadelheim. Din ordinul lui Hitler, i s-a pus la dispoziţie un pistol, pentru a se sinucide. Dar el a refuzat, declarînd, aşa cum afirmă martorii oculari:

– Dacă Adolf vrea să mă căsăpească, s-o facă cu mîna lui.

nu se va afla adevărul despre uciderea lui John F. Kennedy

În ziua de 22 noiembrie 1963, președintele american John F. Kennedy a fost asasinat în Piața Dealey din orașul Dallas, statul Texas. Atît poliția locală, cît și Serviciile secrete americane, au început una dintre cele mai mari anchete desfășurate în Statele Unite ale Americii din toate timpurile. Dovezile nu au fost niciodată foarte clare, chiar dacă în cele din urmă s-a descoperit un presupus ucigaș. Gurile rele susțin și în ziua de astăzi că întreaga operațiune a fost regizată și că ordonarea uciderii lui John F. Kennedy a provenit din interiorul aparatului politic.

În după-amiaza zilei de 22 noiembrie 1963, președintele american a fost împușcat în timp ce efectua o vizită oficială, într-o mașină decapotabilă, în orașul american Dallas. Imediat după tragedie haosul și panica s-au instalat pe străzile din Dallas. Serviciile secrete americane au încercat rezolvarea

cazului și descoperirea criminalului, dar lucrurile au luat o întorsătură ciudată. Televiziunile americane șiau întrerupt programele obișnuite și au transmis știri pentru mai bine de 4 zile fără oprire. Toată lumea dorea dezlegarea misterului, dar adevărul devenea din ce în ce mai greu de întrezărit.

Lee Harvey Oswald, presupusul criminal

La scurt timp după atentat, Lee Harvey Oswald a fost arestat fiind bănuit ca făptaș. La două zile după acesta, bărbatul a fost împușcat mortal de Jack Ruby, făcînd procesul și mărturia sa extrem de așteptată imposibile. Împrejurările și cei care au organizat asasinatul președintelui american au rămas pînă azi neclarificate, deși mai multe investigații oficiale (cea mai cunoscută dintre aceste comisii de investigare a asasinatului fiind Comisia Warren) au prezentat de-a lungul timpului varianta avîndu-l pe Lee Harvey Oswald unic asasin.

O televiziune americană, dorind să facă lumină cu privire la asasinarea președintelui, a realizat un interviu uluitor cu un fost guvernator, Jesse Ventura, care aduce dovezi concludente cu privire la complotarea atentatului. Ventura susține că implicarea CIA a fost evidentă, mai ales după mărturia înregistrată pe care a lăsat-o pe patul de moarte un fost agent secret.

Actul ucigaș ar fi fost, de fapt, un complot al unor politicieni de rang

Adolf a preferat însă să încredinţeze această nobilă misiune S.S.-iştilor Eicke şi Lipke, care au tras de trei ori în Röhm pînă ce acesta şi-a dat ultima suflare. Între timp, Führerul transmisese la Berlin parola „colibri“. Era semnalul de dezlănţuire a represiunii împotriva S.A.-ului: 150 de şefi ai batalioanelor de asalt au fost ridicaţi de la domiciliile lor şi împuşcaţi la zidul şcolii de ofiţeri „Lichterfelde“. Dar „noaptea cuţitelor lungi“ a fost un prilej pe care Hitler l-a folosit pentru a lichida şi alţi adversari politici, care nu aveau nimic în comun cu S.A.-ul. Generalii von Schleicher şi von Bredow au fost împuşcaţi, împreună cu soţiile, în pragul propriilor locuinţe. La fel au sfîrşit: Gregor Strasser, în trecut adept al nazismului, doi colaboratori apropiaţi ai fostului cancelar von Papen, fostul prim-ministru al Bavariei, Gustav Kahr, care rezistase puciului din 1923, călugărul Bernhard Stempfle, care-l ajutase pe Hitler să scrie „Mein Kampf“, dar care cunoştea episoade compromiţătoare din viaţa lui personală etc. Printre cei executaţi, se numărau și cele trei „cămăşi brune“ care incendiaseră Reichstagul în 1933, oferind astfel pretextul pentru instaurarea stării de asediu şi pentru declanşarea crîncenelor represiuni anticomuniste.

Trăsătura comună a tuturor celor enumeraţi mai sus era faptul că, înainte de a fi victime, fuseseră complici mai mult sau mai puţin entuziaşti ai lui Hitler. Dar au murit şi oameni cu desăvîrşire nevinovaţi. Astfel, criticul muzical Willi Schmid a fost asasinat sub ochii soţiei şi celor trei copii ai săi, în urma unei... erori: fusese confundat cu un alt Willi Schmid, şef al unui batalion de asalt.

„Noaptea cuţitelor lungi“ a ţinut în realitate două nopţi – pînă în dimineaţa de 2 iulie. Era prima baie de sînge a naziştilor şi a costat mai bine de o mie de vieţi. În comparaţie însă cu masacrele care aveau să urmeze, cele întîmplate atunci capătă, în perspectiva timpului, proporţiile unei banale răfuieli între gangsteri.

Sfîrșit

L. GHERGHINESCU

înalt în colaborare cu CIA. Atentatul s-a desfășurat sub numele de cod „Big Event” sau „Evenimentul cel Mare” şi agenții CIA au avut misiunea să-l ucidă pe fostul președinte. O filmare care conține întreaga confesiune a fostului agent CIA pare să confirme teoriile conspirative care incriminau guvernul american pentru asasinatul barbar. Este ciudat cum o democrație convinsă îşi asasinează președinții!

Serviciile secrete americane început să interogheze toți oamenii care apăreau în diversele fotografii sau în filmările de la locul faptei. Un personaj misterios – o femeie de vîrstă mijlocie – apărea în toate fotografiile și în filmări. I-a fost dat numele de scenă Lady Babushka pentru că semăna foarte bine cu o rusoaică. Blondă, cu o constituție solidă, Lady Babushka a devenit brusc personajul cel mai căutat în societatea americană a acelor vremuri.

Martorii oculari au declarat că femeia în cauză a fost observată cu un aparat foto în mînă, cu care a realizat numeroase fotografii cu cadavrul președintelui american. Autoritățile au făcut toate eforturile posibile s-o găsească pe această femeie, dar totul a fost în zadar. Lady Babushka a devenit astfel un personaj controversat. S-a lansat ideea că ar fi făcut fotografiile în cauză pentru cel care comandase asasinatul, pentru că altfel nu se poate explica motivul pentru care nu le-a făcut publice și pentru care a dispărut fără urmă.

Mai tîrziu, în 1970, o persoană pe nume Beverly Oliver apare în public și susține că este Lady Babushka. În cele din urmă s-a dovedit a fi o minciună. Nici în ziua de astăzi nu se cunoaște cine a fost această misterioasă femeie, dar se speculează și în prezent că ar fi existat o legătură certă între ea și asasinat.

În acest fel, nici pînă în ziua de astăzi nimeni nu poate spune cu adevărat cine a fost femeia și motivul pentru care a filmat întreaga scenă din Dallas. Misterul planează și în ziua de astăzi și probabil că nu va fi niciodată elucidat.

Joseph Göebbels, coordonatorul serviciului de propagandă nazist

George Coşbuc: „O părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei“

Într-una din primele zile ale lunii mai 1916, Duiliu Zamfirescu venea acasă la George Coşbuc, pentru a-l anunţa că Secţiunea literară a Academiei hotărîse să propună plenului academic alegerea poetului ca membru titular. Iniţiativa înaltului for de cultură reprezenta un act de aleasă cinstire a operei poetului, ea înscriindu-se, în acelaşi timp, în tradiţia statornicită de Academie de a reuni în rîndurile sale reprezentanţi de seamă ai culturii şi ştiinţei române din toate provinciile româneşti. Cît priveşte vizita lui Duiliu Zamfirescu, ea părea un fapt surprinzător, dacă avem în vedere că, pînă nu demult, acesta se numărase printre cei care nu avuseseră cuvinte prea elogioase la adresa „poetului ţărănimii”, exprimîndu-şi opiniile chiar sub cupola Academiei. Sub aceeaşi cupolă însă, în şedinţa din 20 mai/2 iunie 1916, expunerea de motive pe care se întemeia propunerea Secţiunii literare avea să fie făcută tot de Duiliu Zamfirescu.

ale sufletului iranic, care s-a păstrat la toate popoarele indo-europene, dînd loc la un substrat comun de legende şi la o năzuinţă egală de forme poetice“.

Nu putem şti cu ce sentimente va fi părăsit aula academică în ziua aceea Coşbuc: cu ce sentimente nu faţă de Duiliu Zamfirescu, ci faţă de Titu Maiorescu, adevăratul şi absolutul învingător.

În toate ţările române

Iată o relatare mai cuprinzătoare a acestor momente din viaţa Academiei, aşa cum apare în cartea „Pe urmele lui George Coşbuc”, apărută la Editura „Sport-Turism” şi din care oferim fragmente cititorilor revistei.

Titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei noastre.

„La 2.30 ore, cînd a început Duiliu Zamfirescu la Academie discursul său (poeziile rău citite) de o oră (el în jachetă neagră, cu trei trandafiri la butonieră) era îmbulzeală cum n-a mai fost la Academie... La sfîrşitul arogantului discurs, aplauze destul de vii... Apoi 10 minute pauză, în care se simte că academicienii sînt indignaţi în contra atacurilor lui Duiliu contra poeziei populare, contra lui Alecsandri, Goga etc., iar publicul mirat că n-a vorbit de tema sa indicată: figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia a fost ales. Cînd am început să cetesc, era atmosferă încărcată, la un citat din Alecsandri (prefaţa la colecţia poeziilor) aplauze, la cetirea poeziei „Şoimul şi fraga”, salve de aplauze care nu mai încetau, la fraza despre apărarea lui Alecsandri – idem, despre creşterea rădăcinei plantate de el, idem – la sfîrşit... nesfîrşite. Succesul în contra negniobiei lui Duiliu Zamfirescu era (aproape penibil de) mare...“.

Însemnarea din jurnalul lui Titu Maiorescu se referă la momentul în care Duiliu Zamfirescu, ales membru titular al Academiei, în aprilie 1908, în loc să urmeze regulile tradiţiei, rostind un discurs de elogiere a personalităţii celui al cărui loc îl ocupa, vorbise despre Poporanismul în literatură, subiect ale cărui semnificaţii depăşeau cu mult pe cele estetice, părînd a nu avea decît rolul de a acoperi atacurile proaspătului academician îndreptate împotriva scriitorilor ardeleni sau pe acelea trimise „pe adresa“ lui Maiorescu. Referindu-se la Coşbuc, poezia „Noi vrem pămînt” era sancţionată fără milă: „A cînta în versuri numărul de hectare pe care îl deţine marea proprietate, faţă de numărul de hectare pe care-l deţine mica proprietate, este o glumă de prost gust. De aceea e ridicolă poezia d-lui Coşbuc, care începe cu «Noi vrem pămînt!»...“.

Nu este deloc exclus ca la duelul academic dintre Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu să fi asistat şi membrul corespondent al Academiei, poetul George Coşbuc. Cunoscîndu-i părerea despre critici, bănuim că va fi întîmpinat acele atacuri cu un surîs blajin de supremă îngăduinţă, mai ales că în discursul lui Duiliu Zamfirescu putuse descoperi şi multe idei cu care se putea declara de acord. De pildă, sublinierea că valoarea literară a „Mioriţei” constă, printre altele, în viziunea alegorică a morţii, „fără îndoială, una din cele mai fericite transpuneri

Pentru cineva care îl zăreşte în primele luni ale anului 1916 strecurîndu-se printre mesele cunoscutului local bucureştean „Terasa“, Coşbuc apare ca „un bărbat de statură potrivită. „Purta un fel de redingotă neagră-verzuie şi o pălărie de fetru cu boruri mari. Părea sfios“. Ieşea destul de rar. Îi plăcea să stea mai mult în odaia de lucru pe care-o redescoperise, odaia lui cu cărţi şi tablouri – între ele nişte „flori vii – opera lui Luchian“, la masa „cu două sertare în stînga şi alte două în dreapta, încărcată cu hîrtii, caiete şi carnete“, cu „foi pe care îşi făcea tot felul de însemnări“. Cu „cîteva dicţionare“ şi „cîteva albume“. Se simţea bine aici, între revistele la un substrat comun de vechi şi vraful „de gazete din Ardeal“. Camera „mică“ și „îmbătrînită“ ca și el, cum povestea unul dintre contemporanii săi, cu „două scaune cam şubrede, un scrin şi o canapea cu spătar... în spatele mesei tot peretele plin de fotografii“: Tolstoi, Victor Hugo, Ibsen.

Aici îl găseşte Duiliu Zamfirescu trimis de Academia Română să-l anunţe că Secţiunea literară urma să-l propună spre a fi ales membru titular în locul lui N. Gane şi să-l roage să accepte. E greu de zis ce va fi apreciat cel mai mult: faptul că forul academic se gîndise tocmai atunci la el, întrun fel care-l făcea să se simtă de fapt mai degrabă alesul Transilvaniei, ceea ce în mod sigur influenţase hotărîrea academică, sau că vestea îi fusese adusă tocmai de omul pe care nici nu l-ar fi putut bănui c-ar fi în stare de un asemenea gest? Hotărîrea instituţiei, ca şi prezenţa scriitorului distant pînă acum şi cu morgă aristocratică, îl iau prin surprindere şi, impresionat, acceptă propunerea. Dar a doua zi încep să-l încerce regretele şi ţine să i le mărturisească lui Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare: „Mi-ar fi fost cu (mai) în drag să rămîn în liniştea păcii mele, şi dacă aş fi ştiut m-aş fi rugat să nu mă iei în rîndul acelora cărora li s-ar putea da onoarea şi sarcina de a ocupa un scaun academic“.

ceea ce opinia publică a hotărît de mult“.

După cuvîntul lui Duiliu Zamfirescu se trece la vot: 23 din cei 24 de academicieni sînt pentru Coşbuc şi numai unul contra. Delavrancea anunţă rezultatul votului şi îl proclamă ales pe George Coşbuc, membru activ al Academiei în Secţiunea literară.

Locul cuvenit de mult

Prima şedinţă la care participă noul academician e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze. Preşedintele Academiei Române, dr. C.I. Istrati îi adresează cuvintele de bun venit: „În numele Academiei Române sînt fericit a spune: Bun venit noului şi distinsului nostru coleg, dl. Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit adineauri, la sosirea d-voastră, v-au arătat, d-le coleg, bucuria pe care o are această instituţie de a vă număra printre membrii ei... V-aţi scoborît prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupînd un scaun în mijlocul nostru. Vă urez, scumpe coleg... etc. etc.“.

În vederea şedinţei solemne de la 27 mai/9 iunie 1916, poetul a pregătit, pentru intrarea în înaltul for, un cuvînt bătrînesc, plin de bună-cuviinţă şi înţelepciune: „Îţi mulţumesc întîi de toate d-tale, domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte – mai frumoase, poate, decît le merit, –cu cari ai avut bunăvoinţa să mă saluţi şi, prin ele să mă iei oarecum de mînă, ca să mă pui la rînd pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sînt pentru mine ca o punere de mîini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit care luminează și conduce opera Academiei. Să te ţie Dumnezeu multă vreme, ca să poţi saluta şi pe alţii de aici înainte și să-i rînduiesti în plugăria asta a cîmpului intelectual. Vă mulţumesc şi dv., d-lor membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu făcut părtaş la lucrările acestui asezămînt cultural şi că m-aţi primit în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei“. S-a închinat cu modestie spre iluştrii săi colegi şi-n clipa aceea i se va fi părut că-l zăreşte, printre ei, şi pe Iosif Vulcan. În biruinţa de astăzi ştia că e zidită și o parte din sufletul lui. După festivităţile academice, colegii de la „Albina” îl sărbătoresc printr-o agapă redacţională.

Casa Memorială

George Coșbuc, Bistrița Năsăud

Secţiunea literară în şedinţa din 13/26 mai, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, hotărăşte cu 4 voturi din 6 să-l propună pe George Coşbuc membru titular al Academiei. Plenul academic ia cunoştinţă de propunere la 16/29 mai şi decide să pună chestiunea alegerii pe ordinea de zi a şedinţei de vineri 20 mai/2 iunie. Prezida Barbu ŞtefănescuDelavrancea, vicepreşedintele Academiei. El dă cuvîntul lui Duiliu Zamfirescu pentru a citi expunerea de motive. „Secţiunea literară, alegînd pe dl. George Coşbuc, în locul rămas vacant prin moartea regretatului coleg N. Gane, mi-a dat însărcinarea a vă prezenta pe candidat. Misiunea mea este pe atît de plăcută pe cît este de uşoară. Cine nu cunoaşte pe Coşbuc? Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încît numele său a devenit popular în toate ţerile locuite de români“. După ce evocă începuturile activităţii literare, inclusiv anii „Tribunei”, Duiliu Zamfirescu continuă: „Venind la noi, dl. Coşbuc a fost destul de cuminte să nu se amestece în luptele politice şi nici chiar în polemicile literare ale diferitelor biserici şi bisericuţe de pe timpuri, ci, preocupat numai de a crea, a dat la lumină o serie de opere remarcabile“. Sînt amintite volumele „Balade şi idile”, „Fire de tort”, traducerile, în 1910. „După cum se vede, dl. Coşbuc a dat publicului românesc, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atît de considerabilă, încît numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amîndouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Din punct de vedere clasic – prin urmare esenţialmente academic – Eneida și Bucolicile lui Virgiliu sînt un monument; Odissea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, lucru la care nici n-a visat bunul Homer, reprezintă o sforţare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este, printre traduceri, lucrarea sa capitală, care a îmbogăţit literatura românească cu cea mai perfectă versiune a acestei poeme. Poeziile sale proprii sînt originale. Inspiraţie sănătoasă, elocuţiune solidă şi cu termenii cei mai proprii; imaginile puse cu o rară putere de sensibilizare. Primind pe dl. Coşbuc în mijlocul nostru facem un act de dreptate, confirmînd

Intrarea la Academie era un eveniment mult prea important ca să scape de aura legendelor. Se zice că vestea alegerii i-au adus-o Andrei Bîrseanu şi alţi prieteni care i-au spus că „a doua zi trebuie să se prezinte între nemuritori, să le mulţumească de alegere şi să ia parte la consfătuirile lor“. „Negreşit am să vin!“, le-a răspuns poetul, dar n-a dat nici pe la Academie, nici pe acasă, de teamă că-l vor găsi şi obliga „să îmbrace redingota şi să dea faţă cu atîţia oameni aşezaţi”. După un timp, Bîrseanu îl întîlneşte pe stradă: „Mîine vin negreşit“. Omul fiind păţit, a doua zi dis-de-dimineaţă se duce să-l ia de acasă. Dar poetul se strecoară pe furiş printr-o uşă dosnică, bucuros „că a izbutit să păcălească pe academicieni şi de data aceasta”, simţindu-se mai bine la masa albă de la „Carul cu bere” decît la cea de nuc din sala de şedinţe de la Academie. O altă legendă se referă la pregătirile pentru şedinţa solemnă de primire: „Bietul om n-avea nici frac, nici smoking... Ce să fac, se gîndi el, să mă duc la cumnatul să mă scoată din încurcătură“. Încearcă fracul lui Costică Sfetea, care i se păru nu ştiu cum. Îl refuză: „Nu credeţi că sînt ridicol?“. Noroc că-şi însemnase greşit data şedinţei de recepţie şi mai avea timp suficient ca să-şi poată comanda „un smoking nou“. În ziua sorocită, îmbrăcat cu el, stătea în faţa oglinzii şi vorbea cu Elena, soţia sa, şi cu Costică: „Aşa mai merge. Ştiţi voi ce voiam să fac, atunci – uite, mă hotărîsem în ultima clipă să mă îmbrac în costumul ţărănesc de acasă. Şi, credeţi voi că nu era frumos? Ori poate nu m-ar fi primit nemuritorii, mai ştii?!“. Primi felicitări, scrisori, telegrame. Jean Socec îi scria: „Iubite domnule Coşbuc, eşti de felicitat, pentru primirea în areopag. Eşti pentru că ţi-ai ocupat locul cuvenit de mult. Nu, pentru că gloria te-a încununat cu mult înaintea acestei tardive recunoaşteri. Oricum ar fi, mă bucur şi-ţi strîng mîna cu bună prietenie, al d-tale, Jean V. Socec, Bucureşti, 17 mai 1916“. Pe spatele scrisorii, poetul notează cîteva interpretări din „Purgatoriul”. Dintre ziarele care menţionează evenimentul, „Gazeta Transilvaniei”, nr. 115, mai 1916, scria sub semnătura lui Al. Ciura despre drumul lui Coşbuc din Hordou la Academie: „Cu atît mai anevoios, cu cît poetul ţărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască, şi conştiinţa superiorităţii lui îl oprea de a-şi face drum cu coatele, cînd era în drept să aştepte să i se deschidă cărarea de la sine“.

LUCIAn VALEA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Dama de pică

(urmare din pag. 1)

Cuvintele lui von der Leyen au fost mai mult decît finețuri diplomatice așteptate de la înalți oficiali în momente ca acestea. Potrivit mai multor oficiali de la Bruxelles și Washington, ele reflectă modul în care președintele Comisiei a devenit persoana cu care oficialii americani vorbesc în UE, mai ales atunci cînd vine vorba despre războiul din Ucraina. Înclinația lui von der Leyen pentru secret și dependența ei de un mic grup de consilieri – se plîng detractorii – contravin practicii UE de luare a deciziilor bazate pe consens. „Nu are încredere în nimeni; ea locuiește într-un turn”, a spus un membru al cabinetului unui comisar, vorbind sub protecția anonimatului pentru a se putea exprima liber despre înaltul oficial al instituției. „Ea nu construiește alianțe. Uneori, asta poate duce la greșeli”.

Modul de acțiune al jupînesei este identic cu cel al lui Nicolae Ceaușescu. La fel ca el, doamna ia decizii de capul ei, amenință cu pedepse dacă deviezi de la linia partidului și, în general, nu acceptă critici. Dacă citiți poezia lui Adrian Păunescu „Șoferul și nevastăsa”, o să vedeți cît de bine se potrivește cu situația Ursulei, care dezvoltă tendințe dictatoriale din ce în ce mai evidente.

Autorii articolului din revista Politico continuă să scrie despre speranțele pe care toată lumea le avea în anul 2020, despre faptul că alegerea președintelui american Joe Biden urma a îndulci amărăciunea erei Trump. Dar revenirea la armonia transatlantică nu a fost lină – chiar înainte de învestirea lui Biden, echipa sa a arătat clar că toți sînt furioși în legătură cu decizia UE de a încheia un pact de investiții cu China. Tensiunile au persistat cu privire la comerț, impozitarea internațională și regulile care guvernează sfera digitală – în special cele privind confidențialitatea în transferurile intercontinentale de date. Astfel, zic eu, americanii au arătat că ne consideră un fel de colonie, care nu are dreptul la o politică externă proprie.

Zvonurile de război au risipit în mare măsură acele dezacorduri. Pînă la sfîrșitul anului 2021, pe măsură ce Europa și SUA au început să iasă din criza COVID, o altă perspectivă gravă se profila: trupele ruse care se înmulțesc la granița cu Ucraina. În noiembrie 2021, von der Leyen a făcut prima vizită la Casa Albă, unde a aflat de la americani că invazia Rusiei în Ucraina este foarte probabilă. „Președintele a fost foarte îngrijorat”, a spus un oficial european, vorbind sub protecția anonimatului. Acesta a fost o perioadă în care în Europa nimeni nu dădea atenție masării de trupe rusești la granița Ucrainei, nici măcar Serviciile de informații, care care ar fi trebuit să-i raporteze șefei toate aceste lucruri.

Cînd s-a pus problema adoptării primului pachet de sancțiuni contra Rusiei, von der Leyen a consultat capitalele mari ale Europei și nu a furnizat un proiect de text al anunțării acestora decît atunci cînd toate țările au fost pregătite să-l ia în considerare. Adică i-a pus pe europeni în fața unui fapt împlinit, fără să mai fie timp de modificări. „Este puțin probabil ca acea colaborare foarte strînsă pe care o plănuim în ceea ce privește sancțiunile să se fi dezvoltat așa cum s-a întîmplat, fără un raport considerabil între Washington și Bruxelles, atît la cele mai înalte niveluri, cît și la niveluri de lucru”, a spus Ian Lesser, vicepreședinte al departamentului Fondul German Marshall al Statelor Unite. În traducere: dacă nu am fi avut un om al nostru în fruntea Europei, care să aplice sancțiunile pe care noi le-am decis contra Rusiei, nu am fi făcut nimic.

Iată cum atuurile lui von der Leyen – discreția și rapiditatea în luarea deciziilor – i-au adus aprecierea omologilor ei de pe cealaltă parte a Atlanticului, dar aceleași atribute au înstrăinat-o de unii dintre colegii ei din Bruxelles și din alte capitale europene, ale căror interese ar fi trebuit să le reprezinte.

În timpul discuțiilor privind sancțiunile cu mize mari, calitățile lui von der Leyen erau exact ceea ce

era necesar pentru a împinge măsuri complexe, sensibile din punct de vedere politic, prin procesele decizionale lente ale Uniunii Europene. „La Washington a existat un sentiment că în Europa era cineva care putea, în sfîrșit, să ducă la bun sfîrșit lucrurile”, a spus un înalt oficial al UE care a participat la discuțiile transatlantice. Avem, iată, confirmarea că sancțiunile economice împotriva Rusiei, care au distrus economia europeană, nu au fost gîndite de europeni, ci de americani și puse în operă de Calul Troian din fruntea Uniunii. Ce ziceau germanii? Că Ursula provoacă dezbinare peste tot pe unde merge?

Cînd von der Leyen a anunțat Parlamentul European că plănuiește o a șasea rundă de sancțiuni, inclusiv o propunere de interzicere a petrolului rusesc, înainte ca membrii să fi discutat despre asta, unii au fost critici. Premierul olandez Mark Rutte a criticat Comisia pentru lipsa de precizie cu privire la detaliile tehnice. Ar mai fi nevoie de încă o lună pînă la aprobarea pachetului, și nu mai devreme, ca pentru unele țări din Europa Centrală și de Est să se facă concesii asupra petrolului.

Nu era prima dată cînd președintele Comisiei era mustrat pentru că a făcut lucrurile pe cont propriu fără să se consulte cu cei pe care-i reprezenta. În apogeul pandemiei COVID, propunerea Comisiei pentru un pachet de salvare economică în valoare de 2.000 de miliarde de euro a fost făcută publică înainte de a fi analizată de liderii europeni, ceea ce a provocat o reacție acidă din partea cancelarului german Angela Merkel. „Nu uitați să vorbiți cu noi” – i-a spus cancelarul german fostei ei protejate.

Tensiunile aprinse dintre von der Leyen și restul liderilor UE au ieșit la iveală în iunie, după ce ea a decis să dea undă verde plății fondurilor UE către Polonia, în ciuda îngrijorărilor legate de abuzurile de la Varșovia asupra justiției. Dar, deh, ce să faci dacă polonezii sînt aliați de nădejde ai „marelui licurici”?

După ce decizia lui von der Leyen a fost trecută pe ordinea de zi a Colegiului la 1 iunie, cinci comisari –inclusiv vicepreședinții Comisiei, Frans Timmermans și Margrethe Vestager – și-au exprimat nemulțumirea în scris. „Nu a fost o decizie care a avut un sprijin foarte larg în cadrul colegiului”, a declarat un oficial al Comisiei, pentru Politico. „A existat sentimentul că, probabil, von der Leyen a ajuns la un consens cu liderii naționali în cauză, fără a ține seama de opiniile Comisiei”.

Oamenii care au lucrat îndeaproape cu von der Leyen spun că tendința ei de a centraliza puterea este cea mai evidentă atunci cînd deciziile mari sînt pe masă. În aceste cazuri, este mai probabil să se consulte cu puterile de la Berlin sau Paris decît cu comisarul european responsabil de portofoliu. În mod similar, uneori lucrează direct cu persoane cheie din cadrul direcțiilor generale ale Comisiei, ocolind efectiv comisarii. În multe privințe, von der Leyen arată o înțelegere a puterii executive în stil prezidențial american sau de secretar general al Partidului Comunist, aș adăuga eu. Comisia și-a asumat mai multă autoritate în cadrul UE de ceva timp. Sub von der Leyen, acest proces s-a accelerat – Comisia asumînd un rol principal în schimbările mari de direcție, cum ar fi emiterea de datorii comune, achiziția comună

de vaccinuri COVID și introducerea sancțiunilor care vizează Rusia.

Oficialul a ajuns, astfel, să servească în principal interesele economice și geo-strategice americane, nu pe cele europene. A pus economia continentului pe butuci ca să o ridice pe cea americană, ca să nu mai vorbesc de miliardele oferite cu dărnicie, din banii noștri, companiei farmaceutice americane Pfizer, pentru niște vaccinuri insuficient testate.

Ursula von der Leyen este dama de pică a Uniunii Europene.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știu, dama de pică este acea carte folosită la jocul de cărți, ce simbolizează trădarea, deziluzia și pierderile, reliefînd foarte bine comportamentul Ursulei față de europenii care au cocoțat-o în cea mai înaltă demnitate: ne-a trădat, ne-a deziluzionat și ne-a provocat pierderi economice grave.

Ce merită Ursula von der Leyen să primească la viitoarele alegeri parlamentare europene? Exact: o ștampilă aplicată democratic acolo unde trebuie, care să o arunce cît colo din funcția de președinte al Europei și să aducă în locul ei pe cineva pentru care interesele europenilor să fie prioritare.

Un adevărat erou nu își plătește datoriile

1. Gata, iarăși e gunoi pe străzile din Sectorul 1, pentru că Primăria nu a achitat facturile pe iulie și august, dar doamna primăreasă nu are nici o vină, normal. La școală am învățat că trebuie să îi cinstim pe ctitori. Am învățat prost. De acum înainte le vom face statui celor care vor intra în istorie pentru că nu au achitat facturile. De românii care nu-și plătesc ratelele bancare nu îi e milă nimănui. Dar cucoana care face datorii pe banii contribuabililor e eroină.

2. Acum, pe bune, cît mai durează experimentul Clotilde? România e un elastic și trebuie să vedem cînd se rupe, nu? Dacă ar fi mîine alegeri locale, n-ar fi exclus să cîștige tot Clotilde, pentru că artiștii trebuie să-și justifice existența. Pe vremea lui Ceaușescu, aceste dactilografe mai obraznice ar fi ajuns, cel mult, subingineri. Azi e important internetul, care ne-a ajutat foarte mult. De cînd avem internet, războaiele nu mai sînt locale. Se bat două țări care au jefuit România, care nu sînt în UE, dar suferă toată Europa.

3. În anii ’80, echipele noastre de fotbal le tocau pe Dinamo Kiev și pe Dinamo Minsk. Pe Dinamo Minsk au eliminat-o și Dinamo București, și Victoria București. Iar Steaua n-a învins-o doar pe Dinamo Kiev, a umilit-o și pe Spartak Moscova. Și nu spunea nimeni că jucăm cu rușii, cu ucrainenii sau cu bielorușii. Se cînta în tribune „uite acuși, acuși, acuși, o să-i batem și pe ruși”. Dar oamenii care mergeau la meciuri erau zdraveni la minte și nu-și imaginau că vor avea fii sau nepoți care-și vor propti la poza de profil steagul unei țări din Uniunea Sovietică.

4. S-au terminat glumele cu FCSB? Ați rîs mult? V-ați distrat? Dar la esență cînd vă duceți? Eu sînt vechi și nu suport să văd Steaua așa, Dinamo mult sub Steaua, două Craiove din care nu faci una bună, și Sportul Studențesc la cimitir. În acest moment, campionatul intern pîlpîie doar prin Hagi, Dan Petrescu și banii imenși pe care i-a obținut Gino Iorgulescu pentru televizarea meciurilor. Acești oameni s-au format în secolul trecut. Ce face secolul ăsta pentru fotbal și pentru societate? Din martie 2014 pînă acum, după Dosarul Transferurilor, FRF n-a construit nici măcar un coteț. Dar a primit de la Mircea Sandu Casa Fotbalului, bazele Buftea și Mogoșoaia, Arena Națională și Euro 2020. Agonia FRF e problema, nu FCSB sau Edi Iordănescu, și din acest motiv vom avea meciuri grele cu Andorra. RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ (National.ro)

Actualitatea pe scurt

● Un sondaj din Republica Moldova a prezentat percepția cetățenilor de peste Prut față de principalii parteneri economici, România și Rusia, dar și despre Unire. Numărul cetățenilor Republicii Moldova care ar vota pentru Unirea cu România se ridică la aproape 40% și ar putea continua să crească după ce autoritățile de la București au decis, în regim de urgență, să livreze Republicii Moldova, la un preț preferențial, 30% din necesarul energiei electrice. Potrivit sondajului, dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum privind reunirea cu România, 39,7% ar vota pentru. Potrivit aceluiași sondaj, cetățenii Republicii Moldova spun că România ajută cel mai mult și necondiționat. Astfel, 35,5% din cetățeni spun că România ajută cel mai mult Republica Moldova, Uniunea Europeană este pe locul 2 cu 27%, iar Rusia s-a prăbușit pe locul 3, cu 7%, conform ziarulnational. md. ● Secretarul Apărării SUA, Lloyd Austin, a reafirmat angajamentul Washingtonului faţă de apărarea colectivă, după ce preşedintele rus Vladimir Putin a ameninţat de mai multe ori cu folosirea armamentului nuclear, în timp ce Rusia suferă înfrîngeri în Ucraina. „Sîntem angajaţi să apărăm fiecare palmă din teritoriul NATO – dacă şi cînd se ajunge la asta”, a spus Austin înaintea întrunirii grupului de planificare nucleară, organul de cel mai înalt nivel al Alianţei pentru probleme nucleare, care răspunde de chestiunile politice legate de forţele nucleare. Site-ul de internet al NATO arată că politica nucleară este „revizuită continuu”, „modificată şi adaptată conform noilor evoluţii”. Întrebat dacă NATO ar lua în considerare un răspuns nuclear împotriva Rusiei, Stoltenberg a spus: „Scopul NATO este doar de descurajare a invaziei. Instanțele în care NATO ar putea folosi arme nucleare sînt extrem de îndepărtate. Referitor la exercițiul militar de rutină care va avea loc săptămîna viitoare, Jens Stoltenberg a declarat: „Exercițiul este planificat de multă vreme, este un exercițiu anual. A fost planificat înainte de războiul din Ucraina, am fost foarte transparenți în această privință. Scopul acestuia este să ne asigurăm că capacitatea NATO de descurajare este sigură și eficientă. Acesta este menit să prevină un atac asupra unui aliat NATO și să păstreze pacea”. Pentru a preveni noi bombardamente precum cele de acum cîteva zile în Kiev și în alte orașe, Alianța este pregătită să pună la dispoziție țării invadate un sistem de apărare antiaeriană. ● Gospodăriile europene ar putea îngheța în timpul unui val de frig sever în această iarnă, în ciuda faptului că depozitele sînt aproape pline, a declarat șeful Gazprom, Alexei Miller. „Iarna poate fi relativ caldă, dar dacă o săptămînă sau chiar cinci zile va fi anormal de rece, este posibil ca orașe și ținuturi întregi, Doamne ferește, să înghețe”, a afirmat acesta, miercuri, la Săptămîna Rusă a Energiei de la Moscova. În zilele de vîrf al cererii din această iarnă, Europa ar putea duce la o lipsă de aproximativ 800 de milioane de metri cubi de gaze naturale pe zi, adică o treime din consumul său total, a mai spus Miller, citînd lucrările unor analiști. Dependența Europei de instalațiile subterane de stocare a gazelor a crescut semnificativ din cauza schimbărilor în importurile sale de combustibil, iar în prezent, depozitele europene de gaze sînt pline în proporție de aproximativ 91%. Cele mai pesimiste estimări arată că în luna martie, depozitele vor mai stoca doar 5%, cînd se încheie de obicei retragerile de gaze, a spus Miller. Acesta a mai declarat că Europa va supraviețui, însă lucrurile se vor agrava în iarna dintre 2023 și 2024, dacă nu se va schimba nimic. ● Papa Francisc a lansat un apel pentru reformarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care „şi-a arătat limitele” în contextul pandemiei de COVID-19 şi al războiului din Ucraina, potrivit unei noi cărţi a suveranului pontif, din care cotidianul La Stampa a publicat duminică un fragment. „ONU a fost creată pentru a da o formă refuzului nostru în faţa ororilor cu care omenirea s-a confruntat în cele două războaie din Secolul al XX-

lea. Deşi ameninţarea pe care ele au reprezentat-o este încă vie, lumea de astăzi nu mai este aceeaşi” şi instituţiile internaţionale trebuie să fie „rodul celui mai mare consens posibil”, consideră Suveranul Pontif. Liderul de la Vatican îndeamnă la „reforme organice, destinate să ajute organizaţiile internaţionale să îşi regăsească vocaţia primordială de a servi interesele familiei umane”. Papa Francisc se consideră, totodată, apărătorul „securităţii integrale”, ce constă în garantarea tuturor drepturilor (alimentar, sanitar, economic şi social) în baza cărora cărora instituţiile internaţionale ar trebui să îşi formuleze toate deciziile. Noua carte a Papei Francisc, intitulată „Vă întreb în numele Domnului. Zece rugăciuni pentru un viitor al speranţei”, va fi lansată săptămîna aceasta în Italia. ● Oamenii de știință de la Copernicus Climate Change Service, care au actualizat joi perspectivele sezoniere, au declarat că temperaturile vor fi probabil mult peste normalul perioadei între lunile decembrie și februarie. Temperaturile anormal de ridicate ar putea reduce cererea de gaze naturale, pe care țările europene s-au grăbit să le stocheze. Războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei a propulsat prețurile pentru acest combustibil la niveluri record, contribuind la o criză a costului vieții în întreaga regiune. Oamenii de știință au declarat că există o probabilitate de 50%-60% ca Marea Britanie, o mare parte din coasta mediteraneană și părți din Europa Centrală să înregistreze temperaturi mult peste medie. Restul continentului are o probabilitate de 40%-50% de a depăși semnificativ mediile istorice. Cu toate acestea, perspectiva unei ierni blînde nu este universală în rîndul meteorologilor, notează Bloomberg. Meteorologii americani din domeniul comercial Commodity Weather Group susțin că iarna europeană va fi probabil mai rece decît anul trecut și ușor mai rece decît media pe 10 ani. Europenii se grăbesc să găsească înlocuitori pentru gazele naturale din Rusia, în timp ce utilizarea energiei ca armă de către Kremlin mărește facturile consumatorilor și împinge economiile în pragul recesiunii. O iarnă mai friguroasă va reduce șansele Europei de a trece „relativ nevătămată” de acest sezon, a declarat Katja Yafimava, cercetător senior la Oxford Institute for Energy Studies. „Nu ar putea fi excluse pene de curent și închideri ale industriei”, a spus ea. ● Fundaţia Bill şi Melinda Gates a promis duminică alocarea sumei de 1,2 miliarde de dolari pentru a contribui la eforturile de eradicare a tuturor formelor de poliomielită la nivel global, cu prilejul unei conferinţe de presă internaţionale pe teme sanitare, organizată la Berlin. Suma va fi donată Iniţiativei mondiale pentru eradicarea poliomielitei (IMEP), un parteneriat public-privat, al cărui obiectiv este eliminarea definitivă pînă în 2026 a poliomielitei, boală împotriva căreia există un vaccin. ● Conducerea Astra Vagoane susține că e victima colaterală a disputelor politice și din această cauză angajați ai Primăriei Capitalei nu respectă contractul pentru livrarea pentru municipalitate a tramvaielor produse la Arad, conform contractului. Pînă în prezent, compania a trimis Bucureștiului 9 tramvaie pentru care nu s-a făcut recepția. ,,În Comisia de recepție au fost promovate aceleași persoane din Primărie care au întocmit caietul de sarcini. Aceste persoane sunt antiAstra”, susține Valer Blidar, proprietarul Astra Vagoane Arad. Totul a pornit în urmă cu patru ani, cînd Primăria, condusă atunci de Gabriela Firea, a acordat contractul de licitație unei companii din Turcia. Astra a făcut contestație și a cîștigat procesul. Primăria a făcut recurs, însă a fost respins. Conform reprezentantului companiei, de atunci au început și atacurile, conform cărora produsele Astra ,,sînt prea lungi, prea late, nu au roți etc.”. În afară de Alstom și Siemens, produsele noastre sînt cele mai bune din Europa. Sînt omologate”, a completat Blidar. Primăria are acum 9 tramvaie de la Astra dar pentru care nu a făcut recepția. Blidar a spus că dacă pînă la finele acestei luni nu se va face respectiva recepție, va opri livarea tramvaielor, deși în fabrică sînt 30 de unități care se află în stadii avansate de producție. ● „Ziua Internaţională pentru Eradicarea Sărăciei, marcată în fiecare an în data de 17 octombrie, ne găseşte

în acest an la o răscruce de drumuri, marcată puternic de efectele pandemiei Covid 19, de războiul din Ucraina, de criza economică şi de cea energetică. Conştienţi de faptul că cele mai afectate persoane vor fi tocmai cele care astăzi sînt deja în stare de vulnerabilitate, încercăm să găsim soluţii de intervenţie rapidă pentru a veni în sprijinul acestor oameni”, a transmis ministrul Muncii, Marius Budăi, luni. „Deşi lupta cu sărăcia nu este uşoară şi uneori pare că este în zadar, cifrele ne dau curaj: dacă în anul 2011 aveam 400.000 de beneficiari de ajutor social, astăzi am ajuns la 150.000 şi vreau să le mulţumesc tuturor celor care lucrează neobosit, zi de zi, pentru a-i scoate pe semenii lor din sărăcie”, a mai precizat ministrul. ● Un fost șef al Serviciului Secret de Informații din Marea Britanie a declarat că președintele rus Vladimir Putin va fi înlocuit ,,la momentul potrivit” – cel mai probabil cu cineva și mai rău decît el. Sir Alex Younger, care a ocupat funcția de șef al MI6 între 2014 și 2020, a afirmat, la emisiunea BBC Newsnight, că ,,Putin este în pericol, iar pericolul poate veni chiar din partea electoratului politic pe care el însuși l-a creat”. Potrivit spuselor sale, este vorba de ,,dreapta șovinistă, naționalistă, probabil fascistă, care a fost baza sa de susținere și care acum îl pedepsește pentru că nu a mers suficient de departe și cu destulă fermitate”. ● Mai multe rapoarte sugerează că oamenii care formează anturajul restrîns al liderului rus ar putea începe să se întoarcă împotriva lui. Leonid Nevzlin, om de afeceri ruso-israelian, care a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai fostului oligarh Mihail Hodorkovski, cîndva patronul companiei petroliere Yukos, spune acum că anturajul aproapiat al președintelui Vladimir Putin este deja pregătit să-l îndepărteze de la putere, înlocuindu-l cu o figură mai ,,slabă”. „Nu pot să spun despre cine este vorba, dar oameni foarte importanți au angajat deja discuții. E timpul ca Vova să se îmbolnăvească. Sau să se pensioneze… În orice mod, el va părăsi spațiul public”, a afirmat Nevzlin. Potrivit spuselor sale, sînt două opțiuni: ,,fie el va fi manipulat, fie, dacă va enerva oamenii și, cel mai probabil, o va face, atunci trebuie să fie înlocuit cu o figură credibilă”, a spus oligarhul rus. ● Ministrul israelian pentru Diaspora, Nachman Shai, spune că a venit timpul ca Ucraina să primească ajutor militar de la Israel, în contextul informațiilor că Iranul se pregătește să trimită rachete balistice Rusiei, potrivit Kyiv Independent, preluat de hotnews. „În această dimineață s-a raportat că Iranul transferă rachete balistice în Rusia. Nu mai există nici o îndoială de partea cui ar trebui să fie Israelul în acest conflict sîngeros. A sosit momentul ca Ucraina să primească și ajutor militar, așa cum oferă SUA și țările NATO”, a scris Shai pe pagina sa de Twitter. Washington Post a relatat, citînd oficiali americani de securitate și aliați, că Iranul se pregătește să trimită în secret drone de atac și rachete balistice. Fluxul crescut de arme de la Teheran ar putea ajuta la compensarea a ceea ce oficialii administrației Biden spun că au fost pierderi uriașe de echipament militar rusesc de la invadarea Moscovei în februarie și o scădere rapidă a ofertei de muniție ghidată de precizie de tipul celor folosite în atacurile de săptămîna trecută împotriva mai multor orașe ucrainene. Presa independentă a publicat în ultimele zile fotografii cu rămășițele a ceea ce par a fi drone de fabricație iraniană utilizate în atacuri împotriva țintelor ucrainene, punînd sub semnul întrebării negările repetate ale Iranului că ar fi furnizat astfel de arme aliatului său, Rusia. Oficialii Pentagonului au confirmat, de asemenea, public folosirea dronelor iraniene în atacurile aeriene rusești, precum și succesul Ucrainei în doborîrea unora dintre drone. ● Parchetul European (EPPO) confirmă că are o investigație în curs de desfășurare privind achiziționarea de vaccinuri COVID-19 în Uniunea Europeană. „Această confirmare excepţională vine ca urmare a interesului public extrem de ridicat”, se scrie într-o postare de pe pagina de Facebook. În text se mai precizează că Parchetul european nu va mai face publice alte detalii în această etapă. Vaccinul împotriva Covid-19 a fost achiziționat la nivelul Uniunii Europene, iar ulterior a fost distribuit în țările membre în funcție de cerere.

Cum gestionează Europa de Est primejdia unui război atomic

Oamenii din statele care se învecinează cu Ucraina asistă îngrijoraţi la escaladarea războiului. Există primejdia unei contaminări nucleare? Sau chiar lovituri nucleare ale Moscovei? Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a ameninţat că va recurge şi la arme atomice în războiul din Ucraina. În acelaşi timp, trupele ruse au ocupat centrala atomică ucraineană de la Zaporojie. În vest, acest anunţ a stîrnit îngrijorare. Cum tratează oamenii din statele care se învecinează direct cu Ucraina această ameninţare?

Republica Moldova: buncăre cu şobolani

Republica Moldova are doar un milion de pastile de iodură de potasiu, donate de România, și nu are nici un adăpost antiaerian – toate au fost privatizate și transformate în depozite în trecut.

Întreaga concepție a Republicii Moldova de răspuns în caz de accident nuclear se bazează pe faptul că autoritățile vor avea la dispoziție mai mult de o zi pentru a reacționa și a pune populația la adăpost. Pastilele de iod nu au fost repartizate populației, pentru a nu genera panică și pentru a se evita administrarea acestora „în scop profilactic”, Moldova fiind o țintă predilectă a Rusiei pentru testarea ştirilor false alarmiste.

Agenția Națională pentru Sănătate Publică a repartizat pastilele de iod, donate de România, centrelor de sănătate publică din întreaga țară. În cazul unui eventual accident nuclear grav, centrele de sănătate publică, doar la indicația Comisiei pentru Situații Excepționale, vor repartiza pastilele instituțiilor de asistență medicală primară (medicilor de familie), care le vor transmite populației cu vîrsta sub 40 de ani.

Guvernul de la Chișinău dă asigurări că cele un milion de pastile sînt suficiente pentru populația eligibilă.

Autoritățile moldovene aproape că evită să comunice public despre riscul unui atac nuclear. Argumentul lor este că nu vor să genereze panică. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a elaborat un ghid cu reguli de siguranță pentru cetățeni și recomandări de pregătire pentru un eventual accident nuclear sau radiologic. Ghidul a fost lansat concomitent cu un spot video în care sînt prezentate acțiunile pe care populația trebuie să le întreprindă în caz de atac radiologic sau nuclear. Între acestea, izolarea în case și închiderea geamurilor, iar cine are beci – să se izoleze în această încăpere.

Capitala Moldovei, orașul Chișinău, care adăpostește aproape un milion de oameni, nu are în acest moment nici un adăpost antiaerian. Pe cele rămase din perioada URSS, guvernările corupte anterioare le-au vîndut unor companii și au fost fie transformate în depozite, fie au fost abandonate, devenind adăposturi pentru rozătoare.

România: 30 de milioane de pastile de iod

Șapte milioane de cetățeni români cu vîrstă de pînă la 40 de ani sînt eligibili pentru a primi gratuit, în această perioadă, pastile cu iod. Conform centralizărilor

făcute pînă în septembrie, mai puțin 500 de mii dintre aceștia s-au arătat interesați de măsura de protecție oferită cetățenilor europeni pentru eventualitatea unor pericole de natură radioactivă venite dinspre zona conflictului declanșat de Rusia prin invadarea Ucrainei.

Ministerul Sănătății, Alexandru Rafila, a comandat de la un producător local, la care statul este acționar majoritar, 30 de milioane de pastile de iod de 65 de miligrame, în valoare de șase milioane de euro. Acestea au fost distribuite prin direcțiile de sănătate publică către farmaciile din întreaga țară, de unde cetățenii le pot ridica în baza unei prescripții oferite de medicul de familie.

Într-o recentă intervenție publică, ministrul de resort explica dezinteresul populației prin carențele de educație pentru prevenție. „Nu este vorba de eșecul unei campanii, e vorba de mentalitate. Noi nu avem o mentalitate de prevenție. Sîntem datori ca stat să asigurăm cîteva produse care pot fi utilizate în situații speciale. Noi sîntem pregătiți și vedem și în alte țări același lucru”. În plus, a mai completat ministrul, ar fi nevoie de o înțelegere mai clară a contextului „din partea medicilor, din partea populației”. Din cauza reticenței manifestată anul trecut de o bună parte din populația României față de vaccinarea anticovid, în depozitele sistemului public de sănătate se află în acest moment opt milioane de doze de ser preventiv aproape expirate, iar acestea trebuie distruse, în condițiile în care, a explicat ministrul Rafila, statul român nu a găsit doritori care să le primească sub formă de donație. În acest context, în România se discută deja despre posibilitatea retragerii din farmacii a pastilelor de iod nesolicitate, însă deocamdată nu este cazul – termenul de valabilitate al acestora este de trei ani.

Ungaria: centrală atomică nouă cu ajutor rusesc

În Ungaria, în schimb, cererea de tablete de iod nu a crescut pînă acum. În spaţiul public se discută relativ puţin despre o posibilă catastrofă în învecinata Ucraină. Şi guvernul se arată neimpresionat de ameninţările nuclare ale Moscovei. Nu se discută deschis despre măsuri de protecţie şi nu se răspîndesc informaţii pe această temă. Premierul Viktor Orban nici nu-şi ascunde relaţiile apropiate pe care le întreţine cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Formal, el sprijină sancţiunile UE împotriva Federaţiei Ruse, dar în acelaşi timp desfăşoară în spaţiul public din Ungaria o campanie masivă împotriva

sancţiunilor Vestului. În opinia sa, acestea dăunează mai mult ţărilor UE decît Rusiei. În august guvernul Orban a anunţat că susţine în continuare proiectul de construcţie a două centrale atomice, cu ajutorul companiei Rosatom din Rusia. Contractul de cooperare a fost semnat în 2014 şi, potrivit acestuia, partea rusă finanţează cu 10 miliarde de euro o mare parte a proiectului. Budapesta asigură restul de 2,5 miliarde. Pentru Ungaria energia atomică este indispensabilă. Ea asigură în prezent 44% din necesar.

Slovacia: sentimente amestecate

În Slovacia lumea a fost cuprinsă de panică deja în luna martie, la scurt timp de la izbucnirea războiului, la gîndul că este posibil un atac nuclear sau un accident atomic în Ucraina. Pe atunci slovacii au golit farmaciile de pastile de iod. Dar între timp situaţia s-a calmat. Recurgerea la arme atomice nu mai este privită ca un scenariu realist. Guvernul de la Bratislava se bizuie în primul rînd pe aliaţii din NATO, mai ales pe SUA, în speranţa că ei ar putea să împiedice eficient Rusia să folosească armele atomice din dotare. „Dacă Rusia va folosi armament atomic Vestul va reacţiona militar. Kremlinul este conştient de asta”, a declarat zilele trecute ministrul slovac de Externe, Rastislav Kacer, pentru DW. El a exclus posibilitatea ca Rusia să folosească arme atomice strategice. În schimb, a crescut riscul folosirii armelor atomice tactice. Dar şi prin asta s-ar încălca un tabu. Şi asta ar fi o încălcare clară a tuturor liniilor roşii”, a completat el, amintind că NATO are planuri pentru a reacţiona eficient la un astfel de atac şi a împiedica o escaladare suplimentară a situaţiei. Societatea slovacă este scindată în privinţa atitudinii faţă de Rusia. Mai bine de jumătate din populaţie apreciază că nu aparţine nici de Occident şi nici de lumea răsăriteană. 37% văd în Rusia un partener strategic şi 20% îşi doresc ca Rusia să învingă în războiul împotriva Ucrainei. Pe de altă parte, agresiunea lui Putin a făcut ca 72% din slovaci să se felicite că Slovacia este membră a NATO. Cu patru ani în urmă, doar 51% din ei s-au declarat satisfăcuţi de asta.

Polonia: vrem armament atomic!

La fel ca în Slovacia, unde 70% din populaţie este pentru energia atomică, şi majoritatea polonezilor pledează pentru această sursă de energie. În patru ani va începe construcţia primei centrale atomice a ţării. Dacă totul va decurge conform planificării, în 2033 va fi racordat la reţeaua naţională primul reactor de concepţie americană.

Dar Polonia nu mizează doar pe energia nucleară. Ea vrea să adere la programul de participare nucleară al NATO pentru a-şi consolida capacităţile de apărare. „Am discutat cu lideri ai SUA dacă analizează o astfel de opţiune. Tema rămîne deschisă”, a declarat preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, la începutul lunii octombrie, pentru săptămînalul Gazeta Polska. Armele atomice proprii trebuie să rămînă „obiectivul pe termen lung”, a adăugat Duda.

Societatea poloneză a reacţionat pînă acum cu calm la ameninţările lui Putin. Potrivit unui sondaj, jumătate din populaţie se teme de un atac atomic rusesc. Dar panica încă nu s-a răspîndit. Doar interesul pentru pastilele de iod a crescut în ultima vreme, potrivit mass media, dar acestea pot fi cumpărate în continuare fiindcă stocurile nu au fost epuizate.

Şi adăposturile antiaeriene sînt puse la punct în prezent. Viceministrul de Interne polonez, Maciej Wasik, a anunţat în cursul săptămînii trecute controale inopinate în toate buncărele şi adăposturile existente în Polonia. În următoarele două luni pompierii vor avea obligaţia să verifice starea tehnică a tuturor adăposturilor. În Polonia se estimează că există mai bine de 62.000 de astfel de spaţii, avînd capacitatea de a adăposti 1,3 milioane de oameni, adică 3,5% din populaţie. majoritatea datează încă din perioada Războiului Rece şi nu este clar dacă-i pot feri pe oameni de radiaţiile atomice. Numai aproximativ 3.500 de astfel de capacităţi îndeplinesc, potrivit experţilor, cele mai înalte criterii în materie de adăpost antiatomic. Dw COM

Adăposturile antiaeriane din Republica Moldova se află în paragină

Doza de sãnãtate

Influența psihicului în dezvoltarea diferitelor boli

Am eu, într-adevăr, propriul corp sub control sau el face ce vrea cu mine? Cum îmi pot influența pozitiv corpul, ce pot face ca să nu îmi mai pun piedici singur? Ce fac bolile cu psihicul meu și cum mă pot apăra? Peste 60% din problemele de sănătate pornesc din psihicul nostru, un domeniu de care mulți dintre noi fug, pe care îl consideră o problemă a psihologilor, psihiatrilor sau neurologilor.

Terapeuții care activează în domeniul medicinei energo-informaționale consideră că o terapie care își propune să aducă organismul pacientului în echilibru, respectiv în balanța energetică din care este ieșit, cuprinde și psihicul, este o terapie integrativă. De multe ori, în timpul terapiilor pacienții ne mărturisec faptul că medicii le-au spus că simptomele pe care le acuză sînt numai în închipuirea lor, că boala pe care o au nici măcar nu există. Dar, să fim sinceri: cine își închipuie o boală fără să aibă anumite semne că ea chiar există?

A descoperi și a trata cauza unei boli este un aspect prioritar în medicina energo-informațională. A diagnostica și a trata numai simptomele nu poate

O istorie a farselor (272)

Misterul ozeneurilor din orașul Gulf Brezee

Un eveniment ciudat cu ozeneuri, avînd consecinţe şi mai ciudate, a început în micul oraş Gulf Breeze, din Florida, la 11 noiembrie 1987. Pe la mijlocul acelei nopţi, constructorul Ed („dl Ed“) Walters a pretins ca a observat, deasupra casei sale, apariţia unui ozeneu în formă de piramidă. Aparatul de fotografiat era la îndemînă, dar nava extraterestră a emis o undă albastră care 1-a paralizat şi l-a ridicat în aer. „Nu îţi facem nici un rău“, i-a răsunat o voce computerizată în minte. Şi i s-a dat drumul. Ozeneul a dispărut. În cadrul întîlnirilor ce au urmat, el a cunoscut mai multe creaturi umanoide cu înălţimea de 1,20 m. Fotografiile lui cu acest ozeneu au fost declarate „absolut adevărate“ de către dr. Bruce Maccabee de la Fundaţia pentru Cercetarea Ozeneurilor, cu sediul în Washington. „E imposibil ca Ed să fi falsificat aceste poze“.

Întîmplarea domnului Ed, ajunsă pe prima pagină a ziarelor, a devenit obiectul unui contract de editare, ce îi aducea o sumă cu şase cifre, în avans; se planifica un scurt serial pentru televiziune... apoi, cuvîntul FARSĂ! a răsărit din mulţime. Tînărul Tommy Smith a povestit cum „dl Ed” îl rugase odată să îl ajute să falsifice fotografii cu ozeneuri. În podul vechii case a domnului Ed s-a găsit un model de farfurie zburătoare. Poate atît Tommy cît şi modelul navei erau un şiretlic, dar răul era făcut. Dr. Maccabee a recunoscut că primise zece la sută din avansul dat de editură pentru a scrie, în schimb, ultimul capitol al cărţii lui Ed. În cadrul emisiunii Oprah Winfrey Show, pus faţă în faţă cu Philip Klass – un profesionist în demascarea evenimentelor din ozeneologie, Ed Walters a trebuit să mărturisească: petrecuse aproape trei ani de zile în închisoare pentru fals şi uz de fals. Adio carte, adio miniserial. Mulţi ozeneologi au renunţat la acest caz.

Dar adevăratul mister deabia începea. La 9 iulie 1990, cu trei săptămîni înainte ca Irakul să invadeze Kuweitul, şase experţi de la Serviciile Secrete din armata SUA – analişti în comunicaţii, ce scanau emisiile străine, folosind coduri complexe – şi-au părăsit postul din Augsburg, Germania și au dispărut. Cinci zile mai tîrziu, în Gulf Breeze, un poliţist local a observat o furgonetă cu un far spart şi a verificat numele şoferului ce încălcase legea. Era unul din cei doi militari dispăruţi. Dînd raportul organelor superioare, secţiei de poliţie locală i s-a ordonat să-l reţină pe suspect, dar să nu-1 interogheze. Patru dintre cei cinci – puţin probabil – dezertori au fost localizaţi în casa Annei Foster, un

duce la vindecare. Simptomul reprezintă „strigătul” organului sau țesutului aflat în suferință. „Administratorul” sentimentelor este considerată a fi femeia în cadrul societății actuale, bărbații fiind, mai mult, reprezentanții puterii. Noi știm faptul că numai cînd Ying și Yang sînt în echilibru (cînd în fiecare femeie există și aspecte masculine și viceversa) putem fi în echilibru cu lumea din jurul nostru. Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît se produc mai multe schimbări în corp, modificări care se pot vedea adesea cu ochiul liber: puterile încep să slăbească, devenim mai fragili și mai irascibili.

Hormonii influențează sănătatea corpului, fiind „poștașii interni” care poartă informația spre celule și organe, oferă informații despre starea de sănătate, pentru fi luate la timp măsurile ce se impun. De obicei, în această etapă ne simțim obosiți, resemnați, abătuți, poate chiar mai agresivi.

Medicina energo-informațională este denumită și „medicina vieții”, respectiv informației energetice din

mediu local. Al şaselea, Anette F. Eccleston, a fost găsită singură, pe plajă. Interogaţi de către Serviciile Secrete ale armatei la Fort Benning, statul Georgia, cei şase au declarat că sfîrşitul lumii este aproape şi că veniseră în Gulf Breeze pentru a se întîlni cu nave spaţiale extraterestre, ce prevesteau a doua venire a lui Christos, dar şi pentru a-1 găsi şi distruge pe Anticrist – în persoana domnului Ed? Kenneth Beason, aparent purtător de cuvînt al grupului, îi spusese deja jurnalistului Stan Johnson, concetăţean din orașul Kentucky, că războiul era pe punctul de a izbucni în Orientul Mijlociu. Cum ştia? Prin mesaje telepatice primite de Vance Davis, un alt membru al grupului format din şase militari. Trimişi la baza militară Fort Knox, cei şase au fost pe neaşteptate puşi în libertate – poate din cauza mediatizării agresive sau poate că armata şi-a dat seama că petrecuseră prea mult timp la terminal: programele lor computerizate erau distruse.

Şi totuşi misterul persista. Nu era nevoie de transmisii telepatice ale extratereștrilor ca să ştii despre invazia lui Saddam Hussein, mai ales pentru analiştii de comunicaţii militare, dar cum au reuşit să treacă de vamă? Cum au reuşit să iasă din Germania? Cine colaborase cu ei şi de ce? Oare ei ar fi dezertat doar în urma aşa-ziselor mesaje telepatice?

Cunoscutul cercetător al fenomenului OZN, Jacques Vallée, sugerează că cei şase au auzit, într-adevăr, mesaje pun aceleaşi canale codate de comunicaţie pe care le foloseau în activitatea lor militară – canale care, prin definiţie, nu pot fi uşor falsificate sau interceptate. Oare acestea fuseseră compromise de culte sau grupuri de interese ce doreau să exploateze naivitatea ozeneologilor sau să discrediteze ozeneologia, sau poate chiar să promoveze o panică generală din motive necunoscute? Totuşi, cine a avut motivaţia, cunoştinţele de specialitate şi scopul politic de a accesa reţeua codificată şi de a-i trimite pe cei şase soldaţi, aparent şocaţi, într-o misiune-fantezie, ca să se asigure că nivelurile inferioare de autoritate vor colabora? Şi de ce au fost eliberaţi ulterior? La urma urmei, erau dezertori – sau nu erau? Intervievaţi mai tîrziu pentru postul de televiziune din Gulf Breeze, cei şase au declarat că, pur şi simplu, se hotărîseră să îşi revadă un prieten. De aceea îşi părăsiseră simultan posturile şi fugiseră din Augsburg în Florida.

Lăsaţi baltă treaba cu Anticristul. Autorităţile de la Pentagon joacă nişte jocuri foarte ciudate în zilele noastre. Ori e asta, ori e vorba, din nou, de farsorul cosmic. Sau poate şi una şi alta.

(va urma)

STUART GORDON

organismul pacientului. Diagnosticarea energetică ne arată blocajele existente în corp, noxele toxice (viruși, bacterii) care au devenit patogene și care au nevoie de o nouă relaționare energetică, nu chimică. Corpul uman transportă numeroase toxine (viruși, bacterii, paraziți, metale grele) aflate în dezechilibru, care provoacă perturbări pe diferite sisteme ale corpului. Readucerea în echilibru energetic atrage sănătatea. Dacă energia rămîne blocată, automat ne simțim obosiți, lipsiți de vlagă, slăbiți.

Terapiile puse la dispoziție de medicina energoinformațională sînt de un real ajutor în epoca modernă. Se știe că inclusiv neuroni se refac dacă blocajele energetice sînt îndepărtate din corp, urmînd a înlocui neuronii uzați. Mai mult, chiar și bolile transmise genetic pot fi ținute în frîu prin tratamentele care au la bază fizica cuantică.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Sare în valuri; 2) Foarte ușor de mișcat; 3) Ieșită la lumină; 4) Unitare! – Tratat cu rulouri; 5) Mic vas militar – Săpat la mijloc!; 6) Încadrat la fără frecvență –Părăsită la graniță; 7) Se vrea remarcat cu orice preț; 8) Ne fac să tragem la măsea – Una după alta!; 9) Vie și naturală – Crescut în frunte; 10) Atacat pe extreme! – Bine făcut.

VERTICAL: 1) Scoasă la horă; 2) Fata morgana – Cuprins de sete!; 3) Corp inert – A da de gol; 4) Plină de imaginație; 5) Farmecul tinereții – Manual de nivel superior; 6) Deschid calea către ieșire; 7) Stîlpul casei – Plecate în grup la vînătoare; 8) Spirit de echipă (pl.) –Vîrf de oțel!; 9) Sectoare centrale! – Acțiuni de forță cu influențe în masă; 10) Final scuzabil într-o carte prost scrisă – Rezervor de carburanți.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,IMPEDIMENTE”

1) STABILIZAT; 2) TELEFERICE; 3) ERES – SEDUS; 4) ROSTITA – ST; 5) IR – IN – LATA; 6) INACTIVI; 7) IZOLANT –CA; 8) FATIS – AMIN; 9) ORA – AHTIAT; 10) SIRET – ICNI.

Acesta e scopul vieții mele: unificarea religiei creștine!

Iubitele mele surori și dragii mei frați, prezența mea aici îmi aduce aminte de copilărie, cînd părinții mei mă duceau la Adunare, la Casa de Rugăciuni din Strada Dragoș Vodă. Ei erau Creștini după Evanghelie. Niciodată nu am ascuns această apartenență creștină a părinților mei, ba chiar am fost foarte mîndru de ea. După cum probabil țineți minte, în anul 2000, cînd am fost pus la zid pentru faptul că părinții ar fi fost sectanți, eu am rămas în picioare și am spus: „Nu au fost sectanți, au fost copii ai Domnului!” Numai religia creștină va fi viitorul acestui popor. Am fost însurat cu lumea și nu mi-a plăcut. Acum, aș vrea să mă însor cu Biserica lui Isus Christos! Aproape nici unul dintre noi nu a nimerit calea dreaptă de la început. Întotdeauna a fost nevoie de un moment de trezire spirituală. La mine, acest moment a fost în trepte, atunci cînd au trecut în lumea umbrelor părinții mei dragi. Parcă un fluid magic am simțit atunci, care mă făcea să duc mai departe misiunea lor creștină. Tata a fost absolvent al Seminarului Baptist din București. Era predicator și prieten cu fratele Richard Wurmbrand. Era pregătit de Institutul Biblic Britanic pentru a fi misionar în Madagascar, dar pentru că misionarii trebuiau să plece perechi-perechi, iar mama nu absolvise Seminarul, au rămas amîndoi în țară. Vă spun toate astea pentru a sublinia rolul deosebit de mare pe care îl au predicatorii și misionarii. Ei sînt urmașii Apostolilor Mîntuitorului. Ei poartă din generație în generație, din veac în veac și din mileniu în mileniu, Cuvîntul lui Isus Christos – Singurul care poate salva specia umană de la ruină și de la sinucidere. Am venit cu inima curată și entuziastă în această Casă a Domnului. Frații noștri întru Christos, Ioan Ceuță și Ioan Miclea, m-au vizitat de multe ori la biroul meu senatorial. Dar nu acolo e Casa Domnului. Aici e Casa Domnului! Știți bine că acum, societatea românească este tulburată de campania declarațiilor de avere ale demnitarilor. Eu cred că în declarația de avere a lui Dumnezeu ar trebui trecute sute de milioane de case, pentru că peste tot unde există adunări ca acestea, sînt casele lui Dumnezeu. Ce se face aici este un lucru extraordinar! Locul fusese pustiu, era una dintre periferiile Bucureștilor noștri fanarioți, și în numai cîțiva ani, prin străduința fraților noștri din America, iată că se naște un miracol. Înainte de a începe această adunare, am văzut o rîndunică, sus de tot, sub plafonul acestei săli. Aceasta e binecuvîntarea lui Dumnezeu, care i-a făcut cuib aici!

Aș vrea să vă felicit încă o dată pentru clădire și pentru bibliotecă. Am să vin să împrumut și eu unele cărți, și vă voi face la rîndul meu o donație de carte creștină și de carte consacrată civilizației, pentru că studenții acestui important Institut trebuie să aibă o viziune foarte largă, foarte bogată, asupra Istoriei și a Umanității. Gîndiți-vă ce pacoste sînt acei predicatori care n-au har, dar nu au nici un fond cultural solid. Cultul dvs. creștin trebuie să crească predicatori sclipitori, care să convingă oamenii să-i urmeze. Nu vă ascund faptul că mi-a plăcut ce am văzut la intrare: acei tineri care cîntau pentru gloria lui Isus Christos. În felul acesta, tînăra generație va veni mai ușor și cu inima mai deschisă către această magnifică lucrare a creștinării permanente a unui popor. Niciodată să nu uităm că am intrat în Mileniul III d.Chr. Un împărat al Sfîntului Imperiu Romano-German, Lothar se numea, prin anul 850 d. Chr. spunea așa: „Lumea se schimbă, și noi o dată ca ea!”. Uitați-vă ce prefaceri remarcabile au loc, și în România, și pretutindeni în lume. Voi, studenții care veți absolvi această Academie, veți fi trimiși

„ca mieii în mijlocul lupilor”, cum zice Biblia. Părinții voștri spirituali vă învață să purtați cu demnitate această cruce. Nu e greu să fii creștin! E greu să fii om de nimic! E greu să fii om fără Dumnezeu! Atunci e totul pierdut. De ce trebuie să fie oamenii creștini? În primul rînd, pentru că Biblia este cea mai importantă Constituție a Planetei, este suma legilor fundamentale. Dacă urmezi cursul Bibliei, nu poți să greșești. Creștinii nu fură! Creștinii nu mint! Creștinii nu înșală! Creștinii nu urăsc! Creștinii nu sînt farisei! Creștinii nu trădează! Cum de nu dă bunul Dumnezeu ca tot Poporul Român să fie creștinat mereu, și în vorbă, și în faptă?! Și atunci, să vedeți că nu o să mai fie atîtea fenomene infracționale, copiii nu-și vor mai omorî părinții, părinții nu-și vor mai omorî copiii, și o eră de bucurie și prosperitate se va deschide în fața acestui neam binecuvîntat.

Am avut o experiență cu o soră din Marea Britanie, Trudy Tate, patroana unei mari edituri. Ea a încercat de mai multe ori să aducă ajutoare în România, dar aceste ajutoare dispăreau, erau jefuite. Atunci, ea a întrebat niște misionari: cu cine poate să lucreze în România? Acești oameni au îndrumat-o către mine și către familia mea din două motive: în primul rînd, pentru că știau că ajutoarele vor ajunge unde trebuie, și în al doilea rînd, pentru că eu, fiind senator, puteam să asigur trecerea lor prin vamă și puteam astfel să le păzesc. Așa s-a și întîmplat, și ajutoarele au ajuns la copiii foarte săraci din Basarabia.

Dumnezeu lucrează pe căile Sale tainice. Au fost multe situații cînd era nevoie de aprobări, pentru licență, pentru funcționarea institutelor teologice, dar ani de zile nu s-au dat aceste aprobări, din diferite motive. Destinul a făcut ca președintele Comisiei de Învățămînt din Camera Deputaților să fie un deputat al nostru, iar președintele Consiliului Național de Acreditare Academică, Ion Mihăilescu, să-mi fie coleg de facultate, de an și de grupă. Vă spun vouă, acum, ce nu am spus niciodată în public, pentru că încă este un pericol să rostești adevărul în această țară. Cunoașteți proverbul românesc: „Adevărul umblă cu capul spart!”. Eu am intervenit și am rezolvat multe acreditări și licențe, pentru că știu că este nevoie de cît mai multe Temple ale învățăturii lui Isus Christos. Tîrziu de tot, după 50 de ani, am descoperit care este scopul vieții mele. Mi-a fost o teribilă rușine de viața mea anterioară, așa cum trebuie să ne fie tuturor înainte de nașterea din nou. Toți sîntem copii ai păcatului, dar vine un moment cînd trebuie să punem capăt la păcat, pentru că viața noastră nu este numai cea de pe acest Pămînt, vom mai sta miliarde și miliarde de ani, în Rai sau în Iad, depinde de felul cum ne desfășurăm viața, în existența scurtă pe care ne-a dat-o Dumnezeu aici. Acest scop al vieții mele, pentru care am început să lupt, nu numai în țară, ci și pe plan internațional, este unificarea religiei creștine! Isus a fost unul singur, dar, de 2000 de ani, oamenii L-au împărțit, cum au împărțit gărzile bunurile Lui, la picioarele Crucii. Eu sînt sociolog al religiei la bază, și știu că în lume sînt 18 denominațiuni creștine. Toate au valoarea lor și eu voi veni în orice Casă a Domnului, și la ortodocși, și la catolici, și la protestanți, peste tot unde voi fi invitat, pentru că vreau să redevenim, cu toții, creștinii primari, creștinii lui Isus din Secolul I. Fiecare cult creștin are valorile sale minunate. Iar eu vă cunosc pe voi, și vă prețuiesc foarte mult. Dar gîndiți-vă că, atunci cînd va fi a doua venire a lui Isus Christos, El nu va putea să bată la ușile a 18 culte creștine, pentru că e prea ostenit după 2000 de ani de suferință și de drumuri... El va bate la o singură ușă, la o singură biserică creștină! Așa ar trebui să se întîmple! Haideți să-I ușurăm misiunea!

Catrene patogene

STATUL LA... STAT

30 de ani în Parlament

În misiuni ostași, în lume

Avem eroi, devotament Vechime au însă, pot spune Cei „veterani“ din Parlament!

EMPATIA UNOR ALEŞI

Mulți săraci „neadaptați“

Sfaturi au primit, apaticiː „Învățați să fiți bogați Și cinstiți, nu fiți sălbatici!“

CRIZĂ DE MIJLOC

Să fac economie îmi asum

Dar prețurile tot mai dau năvală Și am aflat ce m-a băgat în boală O criză între prețuri și consum!

UNIRE ÎN... DEZBINARE

Abureala domină-n Guvern Și-o simțim ca într-un șah etern Criza energetică mare ambiție Stinge întîi becurile din... coaliție!

LA VREMURI NOI...

A demolat modelul comunist

Tot criticînd dar, tăinuindu-și furtul Și-a dovedit, neocapitalist Cum e s-o rupi, temeinic, cu trecutul!

ANALFABETIZARE

Ca să ocup un loc după cerințe Bibliografia mea s-o judecați Posed nivel uriaș de cunoștințe Vreo trei miniștri și doi deputați!

LIVIU ZAnFIrEsCU

Umanitatea o duce rău și o va duce și mai rău, pentru că religia creștină nu e unită. Se ceartă creștinii între ei și asta nu este bine.

Preasfîntul Părinte Ioan Paul al II-lea se întreba într-o predică, de acum celebră, ca un înalt sacerdot, dar și ca un distins poet: „De ce ce tace Dumnezeu?”. Este o întrebare retorică și noi știm răspunsul. Părerea mea este că Dumnezeu nu tace, El ne vorbește zi și noapte prin miracolul firii, prin maternitatea femeii, prin plăsmuirea oaselor în pîntecul ei, cum spune Ecleziastul, chiar prin minunea care se întîmplă aici: ați venit din toate județele țării, alții de la 20.000 de km depărtare, din America, pentru a-L sluji pe Dumnezeu! Așa că Dumnezeu nu tace! Dumnezeu vorbește prin fiecare din voi, prin gîndurile voastre, prin faptele voastre bune, prin rugăciunea de zi cu zi. Noi trebuie să ne rugăm pe genunchi, fiindcă pentru creștini, genunchii sînt mai importanți decît ochii din cap.

Închei aici, spunîndu-vă că aveți în mine un prieten, nu știu dacă mare, dar cinstit și puternic da, în mod sigur. Haideți să rostim acum cu toții „rugăciunea inimii”, făurită, în urmă cu mai mult de 1.000 de ani, de călugării de la Muntele Athos: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Amin!”.

CornELIU VADIm TUDor (Discursul a fost rostit, liber, vineri, 30 mai 2003, la festivitatea de inaugurare a noului sediu al Universității Biblice din București)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Teoria continuității (2)

motto: „Noi n-o să ne-nţelegem niciodată/ şi casă bună n-am făcut prin ani/ căci mîna voastră veşnic e pătată/ de sîngele românilor sărmani” –Corneliu Vadim Tudor, „Călăii”

Cu aceste versuri debutează poezia „Călăii”, scrisă de poetul Corneliu

Vadim Tudor în anul 1985, poezie care evocă relațiile istorice dintre maghiari și români. Acestea se regăsesc și într-o carte pe care am citit-o acum mulți ani și care mi-a ridicat de pe ochi ochelarii

ETICHETA

de cal prin care priveam relațiile dintre cele două popoare. Această carte a fost scrisă de profesorul de istorie Sorin Mitu, de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj Napoca, este intitulată „Ungurii despre români. Nașterea unei imagini etnice” și ne explică atitudinea maghiarilor față de noi, perntru a o înțelege și, zic eu, a învăța cum să o tratăm, pentru a reduce adversitatea dintre popoarele noastre.

Adversitatea asta a existat încă de la cucerirea Transilvaniei de către Regatul Maghiar în Secolul al XII-lea și s-a acutizat în momentul formării națiunilor maghiară și română. Ambele s-au constituit în aceeași perioadă prin „voința întregii societăți de a alcătui o comunitate politică distinctă, sudată de o cultură omogenă, de masă, și protejată de un stat național”. Din păcate, limitele acestor state naționale dorite de maghiari și de români „se suprapuneau în Transilvania, iar aceasta va genera un conflict politic, în cea mai mare parte latent, care a durat aproximativ un secol: de la Revoluția din 1848 pînă la reinstaurarea administrației românești în Transilvania în 1945“.

(continuare în pag. 24) n m

Înainte de al XX-lea Congres

Congresul al XX-lea al Partidului Comunist Chinez este al doilea eveniment major care precede întîlnirea din Bali a grupului celor mai industrializate 20 de țări ale lumii, primul fiind alegerile din Italia, cîștigate de Giorgia Meloni. La ora la care citiți aceste rînduri evenimentul este în plină desfășurare, urmînd a le comenta în numărul viitor al revistei. Este foarte interesant de aflat ce se va discuta și se va stabili acolo, mai ales în

contextul internațional actual, statul chinez fiind un participant important la viața economică, politică și militară a planetei. Site-ul moderndiplomacy.org face o radiografie a evenimentelor care vor marca acest congres, într-un articol semnat de o specialistă în politică și relații internaționale, în special în cele privind China.

(continuare în pag. 22)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Școala va fi școală cînd omul va fi om și statul va fi stat” mIHAI EmInEsCU

Cîndva, Iohannis ne-a spus că ,,Educația constituie o prioritate de top pentru România și o investiție strategică în viitorul nostru”, adică un fel de plagiat al spuselor lui Spiru Haret: ,,Cum este astăzi școala, așa va fi mîine țara”. Și dacă veni vorba de plagiat, aflați că, în ultimii 33 de ani, din cei 25 de miniștri care au condus Învățămîntul românesc, 7 au fost suspectați sau dovediți de plagiat. Dar probleme au fost și de altă natură, și mult mai numeroase.

Să ne amintim de Ecaterina Andronescu, care, ca rector al Politehnicii București, a fost acuzată că aviza aproape lunar schimbarea lenjeriilor în căminele studențești, operațiune ce se petrecea doar în acte, mai toți studenții fiind nevoiți să-și aducă lenjerii de acasă. Cunosc bine acest aspect, întrucît lucram atunci în acel rectorat. Să nu uităm că tot madam Andronescu a fost implicată în cazul Microsoft, dar, la ordin politic, dosarul penal a fost prescris. Ce mai, rolul său de ,,victimă politică”, care plîngea și se văicărea pe la toate televiziunile, cum că se va sinucide sau că va pleca din țară, a avut un mare succes.

Așadar, era de așteptat ca un astfel de personaj să nu se remarce prin ceva bun odată ajuns la cîrma învățămîntului românesc. Domnia sa a sperat că va rupe gura tîrgului prin deciziile sale, dar a călcat pe greblă într-o veselie. Dezastrul s-a produs cînd a hotărît schimbarea manualelor școlare, din care au dispărut nume importante din istoria și cultura acestui popor, cum ar fi Eminescu, Mihai Viteazul, Eugen Barbu, Adrian Păunescu ș.a., locul acestora fiind luat de Garcea, Andreea Esca, Patapievici ș.a. Adevărul este că aceste manuale au ajuns ca, de la an la an, să capete cel mai imbecilizat stadiu de prezentare, ca să nu mai vorbim de faptul că autorii lor nu sînt profesori. Chiar am solicitat Ministerului Învățămîntului să emită un răspuns oficial din care să reiasă ce pregătire profesională au autorii manualelor școlare, și răspunsul îl aștept de vreo 3 luni.

Cred că acum ați înțeles de ce madam Andronescu a ajuns să fie cunoscută mai bine sub denumirea de Abramburica, ceea ce mă duce cu gîndul la vorbele lui Napoleon Bonaparte: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”. Și, pentru ca vitriolul să fie cît mai distrugător, în timp, Abramburica a mai prins încă trei mandate ministeriale în învățămîntul românesc. Ținînd cont de faptul că încă mai apare pe la televiziuni ca un iubitor și ocrotitor al națiunii, pe ce fereastră veți sări dacă va mai prinde și un al cincilea mandat ministerial?

Ce comentarii mai putem face, din moment ce primul demolator al învățămîntului românesc a fost Abramburica, iar ultimul, Tîmpeanu? Oare de ce 60% din tineretul de astăzi nu mai are nici cea mai mică încredere în Președinție, Guvern și Parlament? Știți că, în prezent, numărul tinerilor care pleacă din țară s-a dublat? În același timp, România ocupă primul loc în Europa la fumători sub 15 ani și la consumatori de droguri pînă-n 18 ani.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Biblia e jurnalul intim al lui Dumnezeu (II)

Mai toți premianții din școală s-au ratat, iar în viață au răzbit copiii cu personalitate și greu încercați. Iată de ce e nevoie de o descătușare a energiilor latente ale acestui popor care, în straturile cele mai adînci, are zăcăminte aurifere! Pe astfel de oameni de la sate, din tîrgurile provinciale și de la periferiile marilor orașe mă voi baza atunci cînd, cu ajutorul bunului Dumnezeu, voi deveni întîiul președinte creștin al României. Poporul Român e genial, iar resursele sale umane sînt inepuizabile.

Începutul Mileniului III ne găsește într-un moment foarte delicat: practic, tineretul țării e pe muchie de cuțit și, dacă nu sîntem atenți, o poate lua razna de tot! O nouă generație de tineri bate la porțile afirmării, încercînd să iasă din criza de identitate în care se zbate, dar cum o face? Lăsîndu-se antrenată în cea mai jenantă subcultură, cea a manelelor, a dansurilor orientalo-țigănești, a petrecerilor deochiate, a violurilor, a unui limbaj de gang, care desfigurează dulcea limbă română, în fine, a drogurilor, a prostituției, a curselor de bolizi pe două sau pe patru roți. Ce muncesc acești tineri? Din ce trăiesc ei și de unde au bani pentru vehicule atît de scumpe, pentru droguri, țigări, băuturi, bijuterii, voiajuri peste hotare? În bună parte, ei provin din familii bogate, numai că eu știu bine cum s-au realizat aceste bogății. Eu știu, la fel de bine, că familiile bogate fac un rău imens țării nu numai pentru că fură, ci și datorită faptului că livrează societății copii gata corupți. Am mai spus-o și o repet: atunci cînd va scăpa din cușcă, generația „Big Brother” o să ne dea în cap! Niciodată n-a domnit în sistemul educațional românesc un haos atît de cumplit ca acum! Iar cele mai multe ziare, posturi de Radio și de Televiziune contribuie, din păcate, la îndepărtarea tinerelor vlăstare de tabla de valori a unei vieți morale, a traiului în cultul dragostei față de Dumnezeu, a respectului pentru părinți și profesori, în cultul muncii, al iubirii de țară. Nici un surogat, nici o paradă a modei, nici o colonie de nudiști, nici un raliu al bolizilor, nici un limbaj șocant – ei, bine, nici una dintre aceste false icoane nu poate înlocui o educație normală și solidă. Adică o educație care să ferească tînărul de anturajele rele, de ispitele înșelătoare ale unei existențe cu turația la maximum dar, vai, cu treziri cumplite, cu accidente sau pedepse penale ireversibile, care îl pot marca pe imprudent pentru tot restul zilelor. Fiindcă, cel puțin la noi, în România, pușcăria nu re-educă, ci distruge și ce mai era bun în om.

Dragi români, înainte de a da un mesaj tineretului, eu mă adresez vouă, celor maturi și loviți de talazurile vieții. Pentru posibilul naufragiu al tinerei generații noi toți sîntem de vină: și părinții care n-au timp, sau nu se pricep să asigure educația necesară, și dascălii, și Biserica, și Armata, și clasa politică, și mass-media. Mă refer la acea presă mincinoasă, care deformează realitatea și încearcă, din răsputeri, să împiedice venirea la Putere a forțelor cinstite și justițiare ale Neamului Românesc. Tînăra generație e pe marginea prăpastiei. Să o ferim de cei care nu știu altceva decît să mintă, să înșele, să învrăjbească, să fure, să întrețină un climat de ticăloșie morală! Să deschidem ochii și mintea tinerei generații asupra gloriei lui Dumnezeu – singurul izvor adevărat de frumusețe, de adevăr și înțelepciune. Nu doresc să devin vreun unchieș sfătos, dar am văzut și am trăit prea multe în viața mea ca să pot sta pasiv în fața acestui fenomen de alienare și abrutizare a societății românești. Așa încît, ca președinte fondator al celei mai sănătoase forțe politice din Istoria modernă a țării, am datoria de conștiință de a trage un semnal de alarmă și de a striga, din adîncul ființei mele: Opriți crimele și atrocitățile! Stop mizeriei materiale și spirituale! Un „NU” hotărît barbarizării societății românești! Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român!

Sfîrșit

Este de la sine înțeles că nu se poate generaliza și, uneori, trebuie să vorbim de la caz la caz.

Înainte de al XX-lea Congres

(urmare din pag. 21)

Statul chinez a cunoscut, în ultimii 5 ani de mandat al actualului președinte, o creștere extraordinară din toate punctele de vedere față de perioada anterioară, datorită unei abordări mai încrezătoare a tuturor politicilor sale. Agresivitatea tot mai mare a Chinei în afacerile internaționale manifestă dictonul realist conform căruia o națiune ar trebui să fie întotdeauna pe primul loc în interesele sale. China și-a schimbat percepția în fața lumii și a fost mai agresivă în urmărirea obiectivelor sale de politică externă datorită diplomației „Wolf Warrior”. Xi Jinping a jucat un rol semnificativ în a-și propulsa țara, cu schimbările puternice efectuate în cadrul politicii externe.

Politica externă a Chinei a devenit un spectacol cu o singură persoană, Xi Jinping trăgînd majoritatea sforilor. „Diplomația Marii Puteri” este promovată pe scară largă și se ocupă de grupurile mici de conducere pentru afaceri externe, unul dintre cele mai importante fiind Comisia Centrală pentru Afaceri Externe (CFAC), creată în 2018, modernizată și egală cu organisme vitale precum Comisia Militară Centrală (CMC). CFAC este un partener al Comisiei Centrale de Securitate Națională (CNSC), responsabilă de afacerile interne, dar care ajută la elaborarea politicii externe. Alte organisme existente care și-au pierdut o oarecare importanță în perioada Xi includ Biroul pentru afaceri din Taiwan (TAO) al Consiliului de Stat și Biroul de legătură internațională (ILO). De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe (MOFA) și-a pierdut o parte din capacitățile sale de a concepe politici externe.

Acest concept numit Diplomația Marii Puteri a fost gîndit și aplicat în ultimii ani de președintele Xi, scrie site-ul Asia Global Online din care voi cita în continuare. Savanții chinezi au definit de mult „diplomația puterii majore” (daguo waijiao) ca „diplomația în relația cu puterile majore”, referinduse la SUA, Rusia și, în unele cazuri, Japonia. În plus, China s-a angajat în alte două tipuri de diplomație, primul fiind „diplomația de vecinătate”, care cuprinde Coreea, Asia de Sud și de Sud-Est și Asia Centrală. Al doilea tip este „diplomația Națiunilor Unite”, care implică nu numai membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, ci și fiecare membru al Adunării Generale. Acestea au fost descrise drept „trei mari diplomații” în cercurile academice chineze. În trecutul

recent, ultimele două tipuri de diplomație au urmat căi în general stabile. Cu toate acestea, nu același lucru se poate spune despre diplomația de mare putere a Chinei, care a cunoscut o reorientare semnificativă după ce, sub administrația lui Hu Jintao (2003-2012), a continuat tactica lui Deng Xiaoping de a merge pe burtă (cum am spune noi, românii), fără să deranjeze pe nimeni, dezvoltîndu-se într-un ritm lent. Acum, că a ajuns o mare putere comercială, navală și militară, își schimbă politica, punînd piciorul în prag și comportîndu-se ca o mare putere. Contează pe specialiști în relațiile cu America, Rusia și Japonia, în consolidarea poziției economice și militare în zona Asiei și în diplomația ONU, care trebuie să cunoască interesele Chinei. Iată ce înseamnă profesionalism, planificare și minuțiozitate.

Astfel, una dintre țintele pe care președintele Xi dorește să le atingă este formarea unei lumi bipolare pe care să o împartă cu SUA, conform declarației: „Oceanul Pacific este destul de mare pentru a găzdui China și Statele Unite. După cum vă dați seama, aceasta Diplomație a Marii Puteri este formată din patru aspecte: expansiunea economică, penetrarea politică, crearea unei relații de «prietenie» în toată lumea și protecția intereselor de bază”.

De la preluarea mandatului de președinte de către Jinping, China și-a extins cu entuziasm aria economică, ducînd la înființarea de instituții precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB). China folosește această expansiune economică ca fundație pentru implementarea diplomației sale principale de putere. Al doilea aspect este acoperirea politică. Folosind capacitățile sale economice ca bază, China încearcă să se impună ca lider politic global prin implementarea unei multitudini de scheme internaționale – cum ar fi Inițiativa Belt and Road, AIIB și Fondul Silk Road – și găzduind întîlniri multilaterale. China construiește al treilea aspect al diplomației sale principale, crearea „prieteniei” cu toate statele lumii, pe cele două anterioare. Prin cultivarea unor legături economice și politice mai puternice cu un număr mare de țări, China a creat un formidabil „cerc de prietenie”. Acești „prieteni” sînt active strategice pentru China pentru a-și proteja interesele esențiale, care sînt, la rîndul lor, ultimul aspect al diplomației sale principale de putere. Al patrulea aspect este constituit din interesele de bază care sînt constituite de ceea ce China consideră pozițiile sale inalienabile; de exemplu, pretențiile sale

CornELIU VADIm TUDor (Textul a fost citit la Radio România, la 13 august 2004)

asupra Taiwanului și Mării Chinei de Sud. Conducerea Partidului Comunist Chinez a crezut din ce în ce mai mult că nu ar putea asigura legitimitatea partidului și, prin urmare, supraviețuirea, fără a proteja interesele de bază. Xi a clarificat importanța pe care o acordă intereselor de bază în discursul său pentru a comemora cea de-a 40-a aniversare a „Mesajului către compatrioții din Taiwan”: „Nu promitem să renunțăm la utilizarea forței și să ne rezervăm opțiunea de a utiliza toate mijloacele necesare (pentru a realiza reunificarea – n.m.)”.

Firește că toate aceste inițiative ale Chinei s-au lovit de opoziția SUA, fiindcă, deși Oceanul Pacific e imens, nu este suficient de vast ca să adăpostească și China și SUA, motiv pentru care americanii au încercat permanent să lovească inițiativele chineze formînd la rîndul lor uniuni economice în regiunea Asia-Pacific, să pună la îndoială prietenia dintre China și Rusia, să le afecteze interesele economice în Drumul Mătăsii susținînd războiul din Ucraina – portul Mariupol fiind un hub important în acest nou drum al mătăsii. Cît privește interesele de bază ale Chinei și acestea au fost lovite prin atenționarea că, dacă ocupă Taiwan, SUA se vor implica; au permis lui Nancy Pelosi să-i provoace pe chinezi prin efectuarea mult discutatei vizite, arătînd că nu vor să împartă lumea cu China.

În timp ce imaginea globală a Chinei a avut de suferit în lumea occidentală, China este privită ca o sursă principală de salvare economică prin dezvoltarea puterilor mijlocii și a națiunilor mai mici. Cu toate acestea, în acest moment, necazurile interne afectează China. Impactul politicilor Zero-Covid, problemele imobiliare, șomajul și productivitatea mai mică din cauza îmbătrînirii populației din China sînt subiecte importante asupra cărora republica s-ar putea concentra. Ar fi de preferat prioritizarea acestor aspect în viitor. Cu toate acestea, China va continua să fie și mai îndrăzneață în politica sa externă, fiindcă trebuie să-și dezvolte și să-și întărească titlul de mare putere pe care singură și l-a atribuit.

Ținînd cont de toate aceste lucruri, mă aștept ca la al XX-lea Congres, președintele Xi Jinping să fie reales și sprijinit în promovarea ideilor sale politice, astfel că se va prezenta la întîlnirea G20 din Bali cu o poziție mult întărită față de cea a președintelui Biden, care, spun specialiștii, e posibil să participe ignorînd Congresul american ostil și majoritar republican, ceea ce l-ar putea obliga să-și modifice discursul despre Ucraina și Taiwan. Vom vedea curînd.

Parastasul de 33 de ani al învățămîntului românesc

(urmare din pag. 21)

Campioni europeni sîntem și la desființarea bibliotecilor (8.000, în zece ani), abandon școlar și la numărul de analfabeți funcțional, dar mai corect s-ar zice alfabetizați nefuncțional, pentru că ăștia știu să citească, dar nu pot înțelege și explica textul citit.

De reținut că, în ultimele studii efectuate de OMS s-a constatat că 28% din unitățile de învățămînt din România nu pot asigura elevilor condiții pentru a se spăla pe mîini cu apă și săpun. Sute de școli nu au avize de funcționare de la Sănătate, Mediu, ISU etc. Transportul școlar este pe butuci, WC-urile sînt încă în fundul curților, cornul și laptele au dispărut, iar, an de an, peste 60% din cei ce se înscriu la examenul de Bacalaureat nu obțin note de trecere și, din rîndul celor promovați, sute de mii nu-și găsesc loc de muncă (120.000, în anul 2020).

Cei mici încă se duc la școală cu ghiozdane grele de 8-10-12 kg, iar sub genericul ,,de ce să muncim noi cu acești copii, cînd asta o pot face părinții și bunicii lor acasă?”, învățătorii și profesorii dau teme ca și cum, pentru rezolvarea lor, elevii ar avea 24 de ore libere pe zi. Iată de ce mulți elevi nu-și mai fac temele sau le fac în bătaie de joc. S-a ajuns pînă-ntr-acolo încît, atunci cînd un părinte vrea să-l verifice pe copil și îl întreabă, spre exemplu, unde este apendicele, primește răspunsul: La pagina 23! La fel se întîmplă și atunci cînd verificarea se face la întoarcerea copilului de la școală:

- Cum a fost la matematică?

- Am fost scos la tablă.

- Și ce-ai făcut?

- Am șters-o cu buretele.

Ce mai, ,,E curată nebunie/ Ce e-n școala românească:/ Unii învață să scrie,/ Alții uită... să citească” (Marian Cioacă), sau altfel spus: ,,Astăzi am învățat să scriu, dar nu știu ce am scris, că nu am învățat încă să citesc” (Din umorul românesc). În aceste condiții, este inadmisibil să crezi că reformezi învățămîntul tocmai atunci cînd îi pui bomboana pe colivă. Practic, avem de-a face cu un spectacol grotesc, al unei degringolade educaționale fără precedent, care ar trebui să ne dea fiori. Sincer să fiu, nu credeam că voi ajunge vreodată să scriu în același articol atîtea nenorociri legate de un sistem social de cea mai mare importanță în orice societate.

În România încă nu s-a aflat că ,,Investiția în Educație are cea mai mare dobîndă” (Benjamin Franklin) și că ,,Un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort” (Aristotel).

Așadar, putem ușor constata că, în privința învățămîntului românesc, între trecut și prezent nu se poate pune semnul egal. Pe vremuri, la orice nivel existau lecții despre Mihai Eminescu, în timp ce acum găsești foarte rar ceva scris despre el în manualele școlare. Sub acest aspect, nu putem trece peste faptul că, la 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000, H.R. Patapievici a făcut anunțul: ,,Steaua lui Eminescu a apus”, adică s-a învechit, domnule, noi sîntem mai noi! Dacă ați uitat cumva cine este acest Patapievici, care sapă de mult timp, ca un vierme, la soclul Luceafărului culturii românești, vă reamintesc. Este acel ,,filozof” care, în cărțile sale, pe care nu le citește nimeni, a scris că... ,,Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în UE”; ,,Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”; ,,România este o țară de tîmpiți”, sau ,,Peste noi au urinat romanii, turcii, apoi ne-au luat la urinat ruşii, care, timp de un secol, şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare, i-au dovedit”. Dar a mai spus și că ,,Băsescu este un președinte fără cusur”… Deci, din start, se

vede că omul nu are toate țiglele pe casă. Și pe ăsta l-a băgat Abramburica în manualele școlare, după care, turnătorul Traian Băsescu i-a conferit o decorație de prim rang a României. Ce mai, a tunat și i-a adunat, sau mai bine zis: ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt și mîndri de această stare./ Sau giardia, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți de niște urne funerare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”).

După intrarea în Uniunea Europeană, dezastrul educational s-a amplificat la maximum, în sensul că ordinele primite, cosmetizate în așa-zise recomandări, vizau, în primul rînd, Credința, Educația și Sănătatea întregii țări. S-a constatat că UE este un fel de repetiție generală a Noii Ordini Mondiale, care, prin distrugerea celor trei sisteme sociale, vor domina întreaga omenire mult mai ușor. Imaginați-vă ce se va întîmpla cu copiii și nepoții noștri, care sînt îndepărtați din ce în ce mai mult de Dumnezeu, de Educație și Sănătate. Evident că vor ajunge niște sclavi robotizați, care nu vor mai cunoaște ce este aceea libertate și nu vor mai ști ce înseamnă să fii fericit.

Corneliu Vadim Tudor a sesizat pericolul și le-a cerut acestor iresponsabili: ,,Lăsați religia în școală/ N-o prigoniți, nebuni atei,/ Fără credință nu-i morală/ E propagandă de doi lei” (,,Lăsați religia în școală”). De lăsat, ateii au lăsat religia în școli, dar ce a urmat, Dumnezeu cu mila… Manualele de religie sînt varză, editate într-un limbaj de lemn de mult apus, majoritatea profesorilor de religie nu sînt preoți, iar elevii sînt supuși unor cerințe dincolo de orice imaginație. Spre exemplu, la Școala gimnazială ,,Maria Rosetti” din București, la ora de religie, elevii au primit ca temă o compunere intitulată… ,,Sfîrșitul lumii”, deși în manual era lecția despre apariția vieții pe pămînt, despre Adam și Eva, Paradis ș.a.m.d. Oare această cerință a fost planificată în programa școlară de nivel național? De ce copiii de 10-12 ani trebuie să se gîndească, să se aștepte și să se pregătească pentru Sfîrșitul lumii? Aceste lucruri fac parte, cumva, din mult trîmbițatul program ,,România educată”, anunțat acum 7 ani și nepus în practică nici acum? Să nu uităm că Iohannis a ajuns președintele României și prin această promisiune, pe care nu avea cum să o finalizeze, din moment ce guvernarea țării a dat-o pe mîna ,,celui mai penal partid – PSD” (Iohannis), îmbrățișat cu ,,cea mai neagră ciumă –PNL” (Ciolacu). Vorba lui C.V. Tudor: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”). Noroc cu Klaus Iohannis, care a luat măsuri urgente și a anunțat că ,,România va avea toleranță zero pentru plagiate”. Este la fel cam cum zic și cei de la DNA: ,,Noi luptăm împotriva corupției, dar nu sîntem obligați să-i căutăm pe corupți, pentru că, în lege, se spune că «procurorul se poate autosesiza», or noi, pe moment, avem alte treburi”. Apropo, știați că, la capitolul corupția în școli, România a ajuns pe locul doi din Europa?

Acum, relația și șpaga sînt cele mai citite manuale. Nu cred că ați uitat acel caz, petrecut tot la școala de ,,fițe” ,,Maria Rosetti” din București, cînd o învățătoare i-a certat pe părinții veniți la ședință: ,,Nu vă este rușine, credeți că doar cu un pachet de cafea îl pot satisface pe inspectorul școlar?”.

Chiar mă întreb: cum și pe ce criterii, învățătorii și profesorii sînt numiți în funcții? Se spune că la o evaluare, o profesoară și-a întrebat colega de bancă:

- Ai scris ceva?

- Nu. Dar tu ce-ai făcut?

- Nici eu n-am scris, că n-am înțeles nimic.

- Văleu, acum o să zică ăștia că am copiat una de la alta!

De fapt, avînd în vedere că sistemul de învățămînt a fost condus mereu numai de caricaturi, nu avem cum să sperăm că învățătorii și profesorii ar putea fi altfel. De precizat că Institutul Național de Statistică a făcut

publică știrea potrivit căreia, pentru a scăpa de haos și calvar, ,,peste o sută de mii de cadre didactice se gîndesc să se pensioneze anticipat”, ceea ce ar însemna că Învățămîntul românesc și-ar putea trage obloanele pe veci. Nici măcar nu vom avea posibilitatea de a-i înlocui, cunoscîndu-se că România are cei mai puțini absolvenți de studii superioare din Europa.

Și, dacă tot vorbim de năruirea sistemului de învățămînt românesc, nu putem trece peste sectorul numit After School, unde bieții copii se semisălbăticesc și încep să prezinte grave traume psihice. Relevant sub acest aspect este rezultatul unei testări a unui grup de elevi incluși în After School: ,,Acestor copii li se vor neutraliza toate sentimentele”(!).

Așadar, beleaua e cît casa, și nu numai în învățămînt, ceea ce l-a făcut pe Iohannis să declare că ,,Țara a eșuat”, dar a uitat să-și dea demisia de bunsimț. Ba, mai mult, după cîteva luni, a întors-o ca la Ploiești, declarînd: ,,Sînt crize peste crize, dar noi ne descurcăm”. Da, boss, am înțeles că, de multe ori, ăștia îți instalează bateriile invers, dar află că așa-zisa ta descurcăreală ne-a dus la sapă de lemn. Ai înfrățit două partide toxice la cîrma țării, ai acceptat un primministru maestru în plagiat, ai anunțat apoi toleranță zero față de plagiate, dar l-ai pus, în același timp, pe Sorin Cîmpeanu să inițieze o lege prin care plagiatorii să fie salvați, adică ai pus lupul paznic la stînă. De fapt, în spatele acestor decizii aiuristice se urmărește o viitoare rocadă între Iohannis și premierul Ciucă, deci să vină cineva care să-i poată albi pe plagiatori și altcineva care să pună un procuror general al României, astfel încît dosarul celor șase case ale lui Iohannis să rămînă îngropat și după plecarea sa de la Cotoceni. În ceea ce privește viitorul învățămîntului românesc, vai și-amar, deși Sorin Cîmpeanu a declarat: ,,Mi-am dat demisia ca să salvez proiectul România educată”, adică ,,de ce să te duci la Paris bou ca să te-ntorci vacă? Ce, școala românească e prea proastă ca să facă asta?” (,,Cațavencii”, nr.38/2022).

S-a întîmplat apoi că locul lui Cîmpeanu a fost luat de Ligia Deca, consiliera lui Iohannis, care, la bază, este inginer navalist, adică fix ce lipsea la Ministerul Învățămîntului. De reținut și faptul că Ligia Deca, la un moment dat, a hotărît să facă și științe politice, doctoratul în acest domeniu fiind obținut tocmai în... Luxemburg, că în România plagiatorii au început să fie dați în vileag din ce în ce mai des. Mai trebuie spus că Ligia Deca are credite bancare de 800.000 de lei și că este autoarea/coordonatoarea proiectului ,,România educată”.

Acestea fiind zise, stau și mă întreb: oare ce tangențe are această doamnă cu salvarea învățămîntului românesc? Profesor nu e, în domeniu nu a lucrat, cărți nu a scris, copii nu are, deci definiția paralelei este clară. Mă gîndesc că, probabil, o fi dat vreun examen, ca în anecdota următoare:

- Vă place chimia? Ce ne puteți spune despre ea?

- Știu să fac prafuri explozibile.

- Și la ce sînt bune astea în Ministerul Învățămîntului?

- Care minister?

Alte comentarii fiind de prisos, spun doar că, în opinia mea, madam Ligia Deca nu este altceva decît tot un soi de cioclu al învățămîntului românesc, atîta doar că îi lipsește barda din mînă și masca de călău. Oricum, vom trăi și vom vedea, dar pînă atunci... treziți-vă! Frați români, părinți, bunici, copii, elevi, studenți, cadre didactice și oameni de bună-credință, nu e de glumă! Ăștia mai au puțin și distrug definitiv viitorul țării, ceea ce înseamnă dispariția noastră ca națiune. Ăsta este ordinul pe care l-au primit de la globaliști, și asta fac. Cu acești ciocli ai apocalipsei nu-i de glumit, motiv pentru care trebuie să acționăm și să luăm seama că ,,Ne paște în curînd o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

o no U ă perspectivă as U pra istoriei

Teoria continuității (2)

(urmare din pag. 21)

„Acest război ciudat de 100 de ani a fost ritmat de trei intervale de dispute deschisă, violentă 1. Războiul civil din Transilvania, desfășurat pe perioada octombrie 1848 –august 1849, în cursul căruia maghiarii kossuthisti, adepți ai independenței Ungariei, s-au confruntat cu românii ardeleni pro habsburgici; 2. Conflictul militar dintre România și Austro-Ungaria, derulat între anii 1916 și 1918 în contextul Primului Război Mondial și continuat în 1919 cu intervenția românească împotriva regimului de tip bolșevic din Ungaria; 3. Ocupația militară horthystă din nord-vestul și centrul Transilvaniei între anii 1940 și 1944, căreia îi va pune capăt ofensiva trupelor sovietice și române după 23 august 1944. (…) După al II-lea Război Mondial, dogma înghețării definitive a granițelor statelor europene, în vederea blocării oricăror revendicări teritoriale, va lichida și conflictul politic deschis dintre români și maghiari. În deceniile următoare, disputa va continua doar la modul simbolic, ca un război al cuvintelor și justificărilor”.

Am sintetizat motivele care stîrnesc și astăzi înfruntări verbale între reprezentații celor două națiuni și voi arăta în cele ce urmează, citînd din cartea reputatului profesor, rădăcinile acestei confruntări între români și maghiari, care este în același timp o înfruntare între Occident și Orient în care, așa cum veți vedea, Orientul devine, la rîndul lui, Occident. „Totul pleacă din Secolul al XVIII-lea, cînd (…) Occidentul iluminist s-a separat mental de restul planetei și a elaborat conceptul de civilizație, cu care s-a identificat mai apoi în mod exclusiv”. În acest fel, s-a creat un Pat al lui Procust pe care națiunile au început să fie măsurate folosind standardele Occidentului și primind calificative de «înapoiate» sau «dezvoltate». Standarde care la început erau rațiunea, progresul sau civilizația, transformîndu-se în zilele noastre în democrație, drepturile omului ori economie de piață. Firește că această autopoziționare privilegiată a Occidentului, cît și clasificarea națiunilor după standardele sale, a generat reacții negative din partea celor situați în afara sa, mai ales atunci cînd, urmare a atitudinii lor arogante și superioare, occidentalii vor inventa așa numitele «geografii simbolice» care determinau particularitatea zonelor din vecinătatea lor”.

Conform profesorului Sorin Mitu, „cea mai generală reprezentare născută în cuprinsul culturii occidentale, cu privire la o alteritate care este în același timp radicală, nemijlocit învecinată și profundă, poartă numele exotic de Orient. Ea este destinată să ofere, prin excelență, să ofere principalul reper identitar de contrast al occidentalilor. (…) Occidentul se identifică așadar cu binele, cu normalitatea și cu superioritatea, în timp ce Orientului i-a fost rezervat reversul acestor ipostaze”.

Cercetătorul Edward Said a lansat teoria orientalismului, demonizînd spațiile situate la răsărit și la miazăzi de Occident, construind astfel lumea imaginară a Orientului. Reprezentarea acestor spații, considerate înapoiate, nesigure, instabile, în raport cu ordinea și „normalitatea” existente în zonele centrale, a avut darul să justifice, să consolideze și chiar să reproducă diferențele de dezvoltare și, mai ales, raporturile de dominație instituite în diverse zone ale lumii. Occidentalii au construit imaginea profund deformată și nivelată a unui

imaginativă a Occidentului cu vecinii săi cei mai apropiați. Această întîlnire cu „străinii din vecinătate” se deosebește de celelalte experiențe ale alterității prin aceea că ținuturile acestea de la est de Niemen, Elba, Leitha sau Histria locuite de greci, maghiari, polonezi, ruși sau români erau populate de niște „ceilalți” care puteau fi socotiți de occidentali „noi” și „ei” în același timp, datorită potențialului lor ridicat de a se occidentaliza, adică de a reveni cu ușurință la condiția lor de odinioară, de a-și descoperi adevărata esență alterată din cauza unor vitregii ale istoriei. Acest joc al contrastelor, această pendulare a zonelor între Orient și Occident, între măreția trecutului și mizeria prezentului, le-a făcut extrem de interesante și de atrăgătoare pentru Occident, deoarece aici dominația poate fi impusă și menținută mai ușor ca în alte zone, fiindcă Occidentul cucerește ceea ce, într-un fel, este deja al său. Balcanicii și esticii sînt în același timp sălbaticii și străinii primitivi care trebuie cuceriți, dar în același timp și frații pe care trebuie să-i eliberăm de sub dominația turcilor sau a rușilor, să-i ridicăm din întuneric la lumina civilizației, să-i integrăm în NATO și Uniunea Europeană.

Această din urmă motivație a „eliberării fraților noștri asupriți” este, sub aspect psihologic, foarte benefică pentru vindecarea conștiinței vinovate a unui imperiu modern și democratic, convins că săvîrșește un act de caritate prin salvarea și civilizarea unor rude mai sărace, exact cînd își promovează interesele egoiste și își extinde propria sferă de influență în sens politic, economic sau cultural.

Europa de Est nu a fost reprezentată ca un teren al sălbăticiei și al lipsei totale de civilizație, ci ca o zonă de tranziție între lumea civilizată și cea barbară. Estul a constituit în primul rînd un excelent teren de încercare, pentru o serie de experimente care aveau menirea să valideze îndreptățirea supremă a civilizației occidentale. Estul a fost perimetrul unde putea fi testată cu succes capacitatea de difuzare la scară planetară a civilizației occidentale, deoarece aici modelul respectiv era acceptat cu mai multă ușurință. Europa de Est devenea astfel poligon de încercare pentru acele experimente inspirate de ideile occidentale care nu puteau prinde viață la ele acasă, ci doar pe acest semicontinent imaginar al utopiilor moderate.

Toată această lungă introducere pe care am făcut-o, folosind citate din cartea „Ungurii despre români” a profesorului de la UBB Cluj-Napoca Sorin Mitu, are drept scop a înțelege că imaginarea românilor de către maghiari la începutul epocii moderne nu este decît o variațiune pe tema imaginării de către occidentali a Europei de Est. Atunci cînd vorbesc sau scriu despre români, maghiarii nu fac altceva decît să reproducă modelul occidental de reprezentare al răsăriteanului și orientalului, cu toate că ei înșiși sînt priviți de către apuseni ca niște „est-europeni” subdezvoltați și înapoiați.

față de români. Mirarea unor jurnaliști occidentali ajunși în țara noastră în decembrie 1989, cînd au văzut bibliotecile burdușite de cărți ale gazdelor lor sau felul arogant în care sîntem tratați uneori în relațiile politice, economice sau sociale cu țările din vestul continentului își au originea aici.

Toată această împărțire a Europei și a lumii, cu toate problemele sale, vine din sentimentul propriei superiorități, specific culturii occidentale, al mîndriei exagerate a acestora, cît și a dorinței de a-i civiliza pe „sălbatici”, de a-i pune pe Patul lui Procust, mutilîndu-i doar fiindcă ei consideră că așa e drept. Prin urmare, modul în care Occidentul și-a imaginat lumea răsăriteană a influențat discursul cultural maghiar referitor la români. La modul general, se poate spune că imaginile naționale reciproce ale răsăritenilor nu au fost decît replici, preluări sau încercări de acomodare în raport cu imaginea de referință: cea a Estului în conștiința occidentală. Cu alte cuvinte, urmărindu-și propriile obiective politice, românii și maghiarii încercau să demonstreze Occidentului la care se raportau, că sînt mai apropiați decît „celălalt” de valorile civilizației occidentale, cerînd astfel validarea culturii lor și a drepturilor pe care le aveau asupra celuilalt. Astfel, maghiarii reușesc să se identifice cu occidentalii tocmai prin delimitarea lor în raport cu alți răsăriteni, iar această delimitare va implica și demonizarea acestora, pentru ca respectivul proces de separare simbolică să fie mai eficient și mai convingător. Acest mecanism de orientalizare internă, care își avea focarul în Occident, va acționa tot mai departe spre Răsărit întocmai ca o boală contagioasă extrem de necesară pentru confortul psihologic și identitar al celor care îi vor cădea pradă, fiindcă tuturor le convenea să se identifice cu civilizația, normalitatea și superioritatea, delimitîndu-se totodată de proprii inamici. Dat fiind faptul că toți acești inamici din vecinătate erau într-adevăr „estici”, în această zonă a Europei nu era greu să găsești argumente care să demonstreze faptul că respectivii sînt necivilizați, primitivi, inferiori, „balcanici”, „asiatici” – indiferent că era vorba despre unguri, români, sîrbi, bulgari, greci, ruși sau turci.

Cum spuneam, pentru observatorii occidentali, maghiarii erau niște înapoiați din Europa de Est, dar în raport cu înapoierea românilor – spun maghiarii – ei apar, de fapt, ca niște purtători ai civilizației, asemenea occidentalilor. Ceea ce ne salvează este înapoierea celorlalți, iar acest sentiment este dublat de satisfacția ascunsă că ei stau mai prost ca noi. Așadar, cultura maghiară i-a orientalizat pe români, atribuindu-și misiunea de a-i civiliza pe aceștia, „misiunea civilizatoare” fiind un indicator esențial al identității occidentale.

Românii, la rîndul lor, se comportau întocmai ca maghiarii atunci cînd afirmau că ei sînt adevăratul far civilizator al Europei în Orient, delimitîndu-se în acest fel de vecinii lor „inferiori” și „orientali” – cum erau bulgarii, balcanicii, rușii și turcii. Uneori, sfidînd geografia sau o anumită istorie medievală, această delimitare românească se va întoarce chiar spre Apus, iar maghiarii „apuseni” apropiați Europei Occidentale prin catolicism, reformă sau feudalismul lor de tip occidental deveneau „barbari”, „asiatici”, „huni” sau „sciți”, în contrast cu latinitatea și europenitatea esențială a românilor.

Orient care de fapt nu există în această formă simplificată, fiind mult mai complex și, din multe puncte de vedere, superior Occidentului, cu scopul de a legitima stăpînirea lor în zonele respective. Inclusiv orientalii trebuiau convinși că lucrurile stau în acest fel, pentru a accepta fără rezerve condiția lor de sclavi moderni și superioritatea occidentalilor. Acest Occident este reprezentat ca fiind spațiul Europei de Vest. Acest perimetru geografic limitat nu se identifică doar cu centrul iradiant al civilizației, ci cu însuși continentul european. Dacă Europa este totuna cu Occidentul, iar acesta este buricul lumii, rezultă că geografiile simbolice cele mai semnificative se vor naște în proximitatea acestei Europe Occidentale și prin delimitare față de ea. Așa au apărut „Europa de Est”, „Europa Centrală” și „Balcanii” – reprezentări rezultate din ciocnirea

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Intelectualii maghiari proiectează acest gen de imagine asupra românilor. De data aceasta, românii sînt „frații” mai mici, inferiori care trebuie tutelați și ajutați să se ridice cu prețul integrării lor în rîndurile noastre, al acomodării lor simbolice cu valorile lumii civilizate din care evident fac parte și maghiarii. Dacă românii din Transilvania sînt aduși mai aproape, dacă vor fi mai integrați în cadrul Ungariei, dacă vor fi maghiarizați, acest lucru va servi cauzei civilizației occidentale, a progresului și a libertății, împotriva barbariei răsăritene, a obscurantismului ortodox, a panslavismului și tiraniei ruso-orientale.

În lumina acestor clarificări și explicații ale comportamentului occidentalilor față de noi, cît și al împărțirii Europe, în sălbatici și civilizați, se lămuresc multe dintre atitudinile nu doar ale maghiarilor, ci și ale vesticilor

Recunoașteți cred, în tot ceea ce am scris pînă acum, aspecte ale înfruntărilor obișnuite dintre noi și maghiari, cît și argumentele aduse de fiecare parte în cadrul acestor discuții purtate în contradictoriu. Acum cred că le vedeți într-o lumină nouă și le înțelegeți mult mai bine, așa cum sînt așezate în planul mai larg al istoriei, lucru ce a constituit și scopul acestei a doua părți a articolului meu despre Teoria continuității. Am considerat că, fără o înțelegere profundă a acestor aspecte, nu putem să evoluăm în relația cu „celălalt”, astfel încît am vrut să le explic, pentru a ajuta ca dialogul românilor cu maghiarii să progreseze spre o mai bună înțelegere a celor două popoare.

În partea a treia a acestui articol veți citi mai multe despre trecutul românilor în oglinda istoriei maghiare, pentru a vedea părerea lor despre continuitatea noastră pe aceste pămînturi după retragerea aureliană, cît și opinia lor despre momente cheie din istoria noastră și a lor. (va urma)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.