România Mare, nr. 1663

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Programul unui guvern nu trebuie să se vadă la televizor, ci la un alt aparat casnic: în frigider.

CornELIU VADIm TUDor

La acest ultim congres, Xi Jinping e reales

Al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez s-a încheiat sîmbătă, iar China a marcat, astfel, un eveniment istoric în cadrul căruia actualul președinte, Xi Jinping, a fost reales. În deschiderea acestui congres, Jinping a ținut un discurs de 100 de minute, în care și-a expus planurile pentru următorul cincinal. Acestea prevăd continuarea politicilor de pînă acum, iar cel mai important, conform celor de la site-ul american npr.org, este cel legat de politica anti-Covid, program intitulat „COVID zero”. Încă din primele zile ale pandemiei, politicile Chinei de control COVID au împlicat restrîngerea granițelor, obligativitatea testării în masă, supravegherea digitală invazivă, carantine forțate și blocări rapide – de multe ori orașe întregi. Xi a declarat că abordarea Chinei „pune oamenii și viețile mai presus de orice”, dar nu a

oferit nici un semnal că regulile stricte adoptate de autorități privind COVID se vor relaxa în curînd. „În lansarea unui război popular pentru a opri răspîndirea virusului, am protejat sănătatea și siguranța oamenilor în cea mai mare măsură posibilă și am realizat lucruri extraordinar de încurajatoare atît în ceea ce privește răspunsul la pandemie, cît și dezvoltarea economică și socială”, a declarat președintele.

Aceasta nu este o surpriză. Atît cazurile raportate, cît și decesele au fost ținute sub control, iar Xi și-a mizat reputația pe politica „dinamică zero COVID”, susținînd-o ferm, în repetate rînduri. Dar după aproape trei ani, frustrarea și oboseala ating cote îngrijorătoare în China.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HorECA

Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino în corespondenţă diplomatică inedită

Se cunosc strînsele legături epistolare, schimburile de daruri şi emisari ce au avut loc între Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, influentul său unchi şi sfetnic Constantin Cantacuzino stolnicul şi lordul William Paget, cel care, între anii 1693-1702, a fost ambasadorul regelui Angliei la Istanbul, mai cu seamă în decursul mediaţiei şi tratativelor care au precedat încheierea păcii de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) între Imperiul Otoman şi adversarii săi din Liga Sfîntă (Austria, Polonia, Veneţia şi Statul papal). Paget a avut chiar prilejul să se întîlnească cu amintiţii săi interlocutori români, cu prilejul trecerii sale prin Ţara Românească (18 aprilie - 5 mai 1702), în drum spre Londra, după încheierea misiunii sale la Curtea sultanilor. Fără a mai avea acelaşi grad de intimitate, atît succesorul său la Poartă, Sir Robert Sutton, cît şi colegul acestuia de la Viena, George Stepney, au căutat

să menţină legăturile stabilite cu domnitorul muntean şi înaltul său dregător, îndeosebi pentru a facilita trecerea corespondenţei pe care o schimbau cei doi diplomaţi englezi prin Ţara Românească, într-o vreme în care răscoala curuţilor condusă de principele Transilvaniei, Francisc Rákóczi, făcea nesigure căile de acces prin Serbia între Viena şi Istanbul. În acelaşi timp, în depeşele expediate de către cei doi diplomaţi către Secretariatul de stat din Londra, dar în mod special de către Sir Robert Sutton, se întîlnesc diferite informaţii despre domnul Ţării Româneşti şi învăţatul stolnic. Toate aceste materiale documentare descoperite la Public Record Office şi la British Library, în decursul ultimei deplasări de studii pe care am efectuat-o în 1988 în Marea Britanie, prin bunăvoinţa centrului de studii Great Britain/East Europe din Londra, sînt inedite.

(continuare în pag. a 12-a)

PAUL CErnoVoDEAnU

Zeflemeaua

Cînd va veni sfîrşitul lumii Românii nu vor fi atenţi Isus a spus: „Talita kumi“ Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul În miez de noapte va sosi Femeia va dormi, iar soţul reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei Şi totul luăm „à la légere“ Noi, campionii băşcăliei Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă: „Lasă, că merge şi aşa!“

Trădăm la primul colţ de stradă Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

Senzaţia e de plutire

De infinit paraşutism

Noi am făcut mişto subţire Şi de marxism, şi de fascism.

Ce Decebal şi Burebista?

Ce patriotul cărturar?

Trăiască Miţa Biciclista Şi berea rece la pahar!

Mitică veşnic să trăiască Şi noi pe lîngă el, noroc!

Filozofia chelnărească E tot pe loc, pe loc, pe loc!

Întreaga drojdie se scurse

Din mahalale de Fanar Şi-n loc să fim un roib de curse Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura

Ea pentru toate e un leac Simţi cum îţi umple toată gura O moştenim din veac în veac.

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma Noi suduim neîncetat Iar la acest popor, sudalma E o religie de stat.

La treburile serioase Noi nu ne concentrăm destul Avem o somnolenţă-n oase Şi-o zeflemea de prost fudul.

Ceac-pac! Dar la reluări de faze Parcă ne mai trezim puţin N-avem profil de kamikaze Tiparul nostru-i byzantin.

Apocalipsa furtunoasă Îi sperie pe pămînteni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă –Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta S-o tragem şi pe asta-n piepţi N-aveţi decît să-nchideţi poarta Dacă tot face ea pe moarta… Hai, că românii e deştepţi!

CornELIU VADIm TUDor

De la ,,scrieri deocheate“ la „ciudăţenii amoroase“

„Toamna pe lac“, tablou de Anca Bulgaru

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

FCine vrea să falimenteze Combinatul Casa Scînteii? F Cazul procurorului

Cristescu (Kugler) F Eşecul tentativei de a transforma NATO în religie

F Un ratat agresiv: Alex. Ştefănescu

PArTEA A II-A

F Condamnat la 15 ani închisoare, pe nedrept, generalul Ion Coman îi scrie şefului statului o emoţionantă scrisoare. Într-adevăr, venerabilul general nu se face vinovat cu absolut nimic pentru ceea ce s-a întîmplat la Timişoara, în decembrie 1989 – iar asta au stabilit-o toate declaraţiile martorilor şi investigaţiile cinstite. Emile, nu te poţi numi „creştin şi democrat“ dacă îl grațiezi numai pe ungurul care l-a linşat pe Mihăilă Cofariu, dar pe românul care a făcut ceva durabil pentru Oştirea Ţării îl laşi să putrezească în închisoare, grav bolnav, la cei 71 de ani ai săi. F Nebun de legat, aşa cum îl ştiu toţi folkiştii, pîrîtul Ion Zubaşcu şi-a dat seama că e zero şi ca versificator, şi ca chitarod, aşa că a început să se dea oceanic, să facă valuri nATo, să se ia nu numai de oameni, ci şi de instituţii fundamentale ale statului. Într-un denunţ de om prost, publicat în „România liberă“ din 28 iunie, el ne anunţă, încă din titlu, marea sa descoperire: „Biserica Ortodoxă Română se împotriveşte vehement integrării României în NATO“. V-ați prins la schemă: adică pentru eşecul intrării în nATo nu sînt de vină nici Rusia, nici s.U.A., ci biata noastră Biserică Ortodoxă. Adică cum, Băcane, a putut împiedica ortodoxia integrarea nord-atlantică? Ar fi trebuit să se dea la o parte şi să trecem, cu toţii, la catolicism, dar musai să ne şi maghiarizam? Sordidul ziar a fost nevoit să publice apoi o replică a Patriarhului Teoctist. În acelaşi număr, a apărut şi un interviu cu Arhimandritul Ioanichie Bălan, de la Mînăstirea Sihăstria. Subtitlurile sînt foarte nostime, parcă ar fi scrise de noi: „Înainte de a porni Reforma, Guvernul trebuia să consulte Biserica“; „Ţara nu trebuie condusă de creştini de circumstanţă“; „România e hărţuită pentru că e o Ţară ortodoxă“; „Românii sînt naivi şi visători, nu-s potriviţi pentru intrarea în NATO“; „NATO vrea să-i sacrifice pe români“; „România va dispărea din cauza avorturilor în masă“; „Nu trebuie să avem încredere în Occident“; „Televiziunea droghează românii cu pornografii“. F Sinistră figură mai face acest Leka, aşa-zisul rege al Albaniei, urmaşul lui Zogu Pintenogul! Înarmat pînă în dinți cu pistoale, grenade, cuțite și în uniformă de camuflaj, aventurierul ăsta atîta tulbură apele în însîngerata Albanie, încît, dacă nu se va potoli, îşi va pierde viața. În orice caz, el ilustrează scenariul conceput de Occident pentru reinstaurarea monarhiilor în Balcani. Nu ține figura. F Nori negri se vor abate asupra armeanului Vartan Arachelian – jigodia care, de 6 ani încoace, a patronat vreo 20 de emisiuni TV împotriva P.r.m. şi a scriitorului Corneliu Vadim Tudor. Acestora nu li s-a permis niciodată să dea o replică, oricît de sumară. S-a notat. Ultima porcărie a acestui nemernic (de care vom rîde noi mult şi bine, el nu ne cunoaşte!) s-a petrecut joi seara. E vorba de dialogul purtat de el cu octavian Paler şi Alex. Ştefănescu. Dacă primul s-a păstrat în limite rezonabile şi şi-a văzut de ideile lui, cel de-al doilea s-a lansat în nişte înjurături ordinare la adresa conducerii P.r.m. şi a electoratului nostru. Noi nu avem pretenţii de nici un fel la acest malac de 146 de kile, cu o frunte mică şi groasă, amant al femeii-cal, pe nume nina Casian, politruk ateist, înainte de 1989, la „Scînteia tineretului“, „România libera“ şi „Magazin“. Zi Ştefănescu şi trage apa, ratatul e rău, şi întărîtat, el vede că a

împlinit 50 de ani şi n-a publicat nici o broşurică mai de Doamne-ajută, n-a făcut nici carieră de şef de gazetă, e un fel de scaiete înfipt într-o balegă. Unde mai pui că Elefantul cu Breton l-a porcăit şi pe Eminescu! Dar poate găzdui Televiziunea Naţională asemenea răfuieli politice grosolane, împotriva unui partid parlamentar? E posibil aşa ceva? F În „Cotidianul“ falit al lui Ion Raţiu, unde salariaţii nu şi-au mai primit leafa cu lunile, un oarecare Ciupală (?!) îl ciupeşte pe marele Tudor Arghezi. Hai, că ne merităm soarta! Băi, Ciupală, da-ţi-aş în cap cu o portocală şi-n popou cu o rafală, ca să faci clăbuci ca apa minerală, cine mă-ta-n Curtea de Conturi eşti tu, mă, să-l judeci pe un creator de geniu? F La numai 24 de ore după ce revista noastră a publicat informaţia că vizita lui Victor Ciorbea în s.U.A. a fost aranjată de George Bush, în schimbul eliberării lui sever Mureşan din închisoare, Poliția a făcut ziarului „Național“ o dezvăluire care confirmă ce-am scris noi: „George Bush a scos din România cele 160 de milioane de dolari luate de Sever Mureşan de la Dacia Felix“. Ce faceţi, domnilor Dejeu, Pitulescu şi Abraham, aici nu mai aplicaţi Legea? Sau vă e frică să nu se destrame coaliţia guvernamentală? N-aveți curajul să vă luaţi de George (Bush), aşa că vă luaţi de celalalt George (Păunescu). Totuşi, cîte milioane de dolari a scos din românia ambasadorul Alfred Moses? F În acelaşi cotidian, apare, de cîtva timp, o rubrică interesantă: „Ce-au fost în vieţile anterioare personalităţile politice actuale?“. Ideea e bună, dar autorul nu dispune de facultăţile paranormale de a stabili, exact, ce au fost şi cum s-au reîncarnat, după sute de ani, oamenii noştri politici. Adevăratele „biografii“ le-a stabilit Alcibiade, scufundînd globul de cristal în fierturi de laba gîştii şi alte plante medicinale, pe vreme de Lună Nouă, cînd Constelaţia Ţîţă de Mîţă intra în pătrarul Navei Cosmice Soiuz. SILVIU BRUCAN: S-a născut în anul 952 în Vestul Africii, în Tribul Dămăroilor. Era negresă şi-avea pe fesă tatuată lozinca MIR U MIR (Pace Lumii). Odată, negresa făcea baie în rîul comunităţii şi a fost muşcată de un crocodil de bucă, ceea ce a determinat-o pe vrăjitoare să strîngă imediat semnături şi să adreseze Scrisoarea celor 6 către Ministrul Crocodililor. Fiind negresă, nu putea fi evreică, în acelaşi timp, ceea ce i-a produs o stare de melancolie, care a dus-o pe sărmana vrăjitoare la sinucidere. În mod concret, ea s-a dat cu lianele de un copac, huţa-huţa, atît de mult, încît a damblagit şi nu mai ştia nimic despre sine, îi dădeau toţi pigmeii castane în cap, pînă ce un grup de misionari englezi, care erau canibali, şi-au făcut pomană cu ea, au fiert-o într-o oală, şi au halit-o. Nenorociţii au murit şi ei, a doua zi. ION RAŢIU: S-a născut în anul 1241, sub un pod al Tamisei. Toată lumea îl credea un bagabont, dar el era nobil scăpătat, fusese aruncat din Turnul Londrei, de mai multe ori, pînă şi-a pierdut memoria. Într-o noapte, a deschis porţile Cetăţii şi a făcut posibilă Invazia Tătarilor, care aşa au colonizat Anglia şi au adus-o în halul în care e acum. Drept recompensă, Raţiu a primit o falcă de măgar peste ochi, chiar de la mongolul Gingis Han, care i-a şoptit la ureche: „Iubesc trădarea, dar urasc pe trădători!“. Totuşi, el n-a murit atunci, avea să mai trăiască pînă la vîrsta de 125 de ani, cînd s-a căsătorit cu o unguroaică şi au dat naştere la strămoşii lui Attila Veresztoy. NISTOR BĂDICEANU: A văzut lumina zilei noaptea, în pusta

maghiară. Asta s-a întîmplat în jurul anului 1000. S-a născut direct bătrîn, pe nişte saci de ciment natural. Întrucît hoardele maghiare aveau obiceiul de a-i gîdila pe nou-născuţi, micul Nistorică a făcut pipilică pe el, cimentul s-a întărit şi astfel a devenit el un mare savant. Nu ştia nici să scrie, nici să citească, trăsături de caracter pe care le-a păstrat şi azi. ADRIAN SEVERIN: S-a născut în anul 1453, în timp ce turcii asediau Cetatea Constantinopole. Era prima fetiță a Cadînei Ali-Buricelli, favorita beglerbegului Rumeliei. A ajuns şi ea cadînă, în haremul Sultanului. Era ruşinoasă şi gene lungi adumbreau ochii ei albaştri. Într-o buna zi, ambasadorul Moscovei la Înalta Poartă s-a îndrăgostit de ea şi a vrut s-o răpească. În noaptea hotărîtă pentru răpire, ambasadorul a vrut s-o treacă pe cadînă peste zidurile Cetăţii, dar Înalta Poartă de aia are numele ăsta, avea 4 metri, aşa că amîndoi au fost prinşi de ieniceri şi spahii. Sultanul tare mînios a fost la aflarea veştii. Dar Legea Islamică e dură, aşa că Adriana Severina şi ambasadorul Moscovei au fost traşi în ţeapă în curtea închisorii Edicule. Dolofana cadînă n-a murit imediat, întîi a executat un dans sfîşietor, din buric, pe care îl învăţase de la mama ei. Plîngeau toţi, pe capete, pentru că ce, nu era de plîns? Aşa cum se zbătea ea acolo, sus, în muzici tînguitoare de meterhanea, făcea opturi din burţi, îşi dădea cu buca stîngă-n buca dreapta, ritmic, unduios, timp în care răsucea mîinile în aer, îşi dădea ochii peste cap şi cînta, cu mult foc, cîntece de-ale lor: „Istanbul, Constantinopole!“; „A la turca bre“; „Ţuraaaiii! Doi cu sapa, trei cu mapa/ Îmi băgară turcii țeapa/ Dar mă voi reîncarna/ Şi o să-i fac eu ciulama, măi!“. TRAIAN BĂSESCU. A fost pirat, născut într-o peşteră din Gibraltar, din împerecherea unei sirene cu sclavul Băşinică. A venit pe lume în anul 1750, fiind surdomut. L-au prins portughezii şi l-au închis, într-o cuşcă, în chip de curiozitate a naturii. Fiindcă el stîrnea mirarea tuturor, avea un ochi de Ciclop, chiar în frunte, şi mînca muşte, atrăgîndu-şi porecla de Mute Fuște. În scurt timp, a reuşit să vîndă zăbrelele cuştii ca pe fier vechi şi a plutit în derivă, călare pe o damigeană, pînă la Constanţa. Aici şi-a întemeiat o familie, compusă din toţi zbanghiii pe care îi găsea prin Port. A murit încă tînăr: în vreme ce înota cîineşte i-a intrat un rac în fund şi atîta la gîdilat, încît s-a înecat de rîs. MIRCEA CIUMARA. În viaţa anterioară a fost la Balamuc. Plimba pisica prin curtea stabilimentului Mărcuţa şi trăgea din lulea. De ce-şi pierduse minţile? Foarte interesantă povestea acestui om. La origine, el fusese un chirurg vestit. Opera pe oricine, oricînd şi orişiunde îl prindea: cum i se părea ceva ciudat la un om, îl lega fedeleş, scotea bisturiul şi ţac-pac, harcea parcea îl făcea. Într-o zi, însă, din păcate, el şi-a uitat luleaua în burta domnitorului fanariot Caragea. La două luni de la operaţie, nu ştia ăsta ce-l apucase: primea călători străini sau mînca dulceţuri, tolănit pe pernele de catifea de la Teatrul Cişmeaua Roşie, şi scotea rotocoale de fum pe nări şi pe urechi aşa, din senin, credea lumea că e stăpînit de necuratul. „Măria Ta, mai bine să moară acum 1.000 de mahalagii decît să te vadă în halul ăsta“ – a spus chirurgul chemat de Vodă. Şi l-a deschis din nou. Pipa era acolo. Atunci a început caftul, ce mai turavura, ca la noi, la Porţile Orientului. Săracul doctor abia a scăpat cu viaţă. Dar a rămas uşor tîmpit. Reîncarnarea lui e un fel de a spune, fiindcă mai gras era înainte, ori acum e un schelet cu pămătuf sub nas.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 iulie 1997)

Ultima stea a filmului mut – 114 ani de la naºtere

Povestea Polei Illéry

„Cînd oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viața de jos, cînd n-au mai avut candoarea să creadă în viața de sus, au început să creadă în viața ca-n filme. Starul a fost întruchiparea unui Eden intermediar, unde Eva poartă bikini, merii cresc în piscine, iar șarpele își petrece vacanța pe un iaht personal. Bine sau rău – așa a fost. Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost într-adevăr o uzină care produce vise, conserve de vise” (Ecaterina Oproiu). Lista de aur a „eroilor creatori de vise” include și numele unor actori de origine română care au devenit staruri ale marelui ecran – din păcate, artiști aproape uitați astăzi: Edward G. Robinson, Lisette Verea, Nadia Grey, Tala Birell, Lewis Milestone, Johhny Weissmuller, Béla Lugosi, Sylvia Sydney, Bob Curwood sau Elizza la Porta sînt doar cîteva dintre aceste vedete.

Cum a devenit Paula Iliescu starul de cinema Pola Illéry

Paula Iliescu a fost una dintre marile vedete de cinematograf din perioada interbelică. Ea s-a născut la Corabia, în 15 octombrie 1908 (alte surse indică ziua de 18 decembrie 1909 ca fiind data nașterii). Devenită celebră sub pseudonimul Pola Illéry, tînăra originară din România a fost o actriță care a apărut în filmele mute și, de asemenea, în primele filme cu sonor. Primele legături ale Paulei Iliescu cu lumea cinematografiei s-au datorat unui concurs de fotogenie organizat în anul 1927 de revista „Cinema” și de Societatea vieneză „Sascha Film” (din păcate „Citadela de la Varșovia” – filmul pentru care se organizase acest „casting” – nu a mai fost realizat). La scurt timp, Paula Iliescu a emigrat în Franța. Aici și-a ales pseudonimul Pola Illéry, ales în cinstea celebrei actriței poloneze Pola Negri. În Franța a jucat sub direcțiunea de scenă a unor regizori importanți din acea perioadă și a devenit un adevărat star internațional.

Amănunte inedite

din biografia Polei Illéry

Redactorul H. Doru – corespondentul la Paris al revistei „Realitatea Ilustrată” – menționa cîteva amănunte din biografia Polei Illéry din această perioadă, în articolul „O româncă pe firmamentul ecranului” (articol publicat în numărul din 13 februarie 1930):

„Vreți să știți cine e Pola Illéry? E o tînără româncă și adevăratu-i nume e Paula Iliescu. Venită la Paris acum doi ani, urmă regulat cursurile libere la Sorbona. Plecă apoi, într-o bună zi, în Algeria, pentru a debuta într-un film. Mirajul bandei de celuloid. Regizorul Cavalcanti o angajează pentru a interpreta un rol episodic în filmul său «Le Capitaine Fracasse» (reprezentat şi la noi). Aici, rolul episodic se transformă într-un rol extrem de important. Într-o scenă, unde trebuia să

- diva din Corabia

treacă agăţată-n mîini peste o funie suspendată peste o prăpastie, ea refuză a fi dublată şi prin curajul său a avut un succes remarcabil. Chiar în ziua prezentării filmului, în sala unde avea loc reprezentația, Rene Clair îi făcu propunerea de a iscăli contractul pentru actualul său film. Iată dar cine e Pola Illéry. Paula Iliescu: o fată brună, tipul clasic al româncei, avînd o siluetă impecabilă, doi ochi ce revarsă frumusețea unei nopți de vară... vedetă consacrată pe ecranul francez”.

Același articol include o relatare din studioul cinematografic parizian și un interviu acordat revistei „Realitatea Ilustrată” de Pola Illéry: „În studio-urile sonore de la Epinay se lucrează la realizarea unui film sonor şi vorbitor francez: «Sub acoperişurile parisiene». Filmul este realizat de cunoscutul regizor René Clair, autor a numeroase filme de mare succes, opere reprezentate şi în România. Rolul principal feminin din filmul de mai sus este interpretat de compatrioata noastră Pola Illéry, o frumuseţe care a fost remarcată în studio-urile franceze. În vasta hală, unde se turnează, e o linişte mormîntală. Conducerea regiei se face numai prin semnalizări electrice speciale. Şi pentru că peste tot sînt afişate table uriaşe, ca un ordin, pe cît de laconic, pe atît de imperativ: «Silence», mă apropii cu paşi uşori de prima interpretă care făcuse o pauză, şi-i fac semn, muțeşte, c-o rog să-mi acorde o convorbire. La început, mă priveşte mirată, dar peste cîteva secunde –amuzată probabil de chipul meu caraghios de rugător – îmi răspunde în acelaşi mod, să aştept pînă la pauza generală, cînd îmi va sta la dispoziţie. Desigur că intervenţia mea mi-a atras o privire ucigaşă a regizorului şi – în subsidiar, natural! – ale ajutorilor săi. Aparatele lucrează fără zgomot, luminile sînt orbitoare şi jenante pentru un necunoscător, se încrucișează, semnalele luminoase se succed la comenzile regizorului, se aud doar dialogurile interpreţilor și... cum toate lucrurile au un sfîrşit, vine şi pauza mare. Personal, îmi face impresia unei clase în care s-a terminat o oră, timpul cînd micii şcolari, pentru a compensa tăcerea care le-a fost impusă o oră-ntreagă, dau curs liber exuberanţei lor tinereşti. Şi curios, o voce omenească, oricît de neplăcută ar fi, după tăcerea care domneşte întrun studio sonor, capătă o dulceaţă fonetică – iluzorie, natural – nebănuită. De-aceea, cînd Pola Illéry îmi aruncă în treacăt, un «à disposition, monsieur», am crezut că aud un glas de heruvim. Am urmat-o afară, într-un hol încălzit al studio-ului şi pentru că tăcerea mă influenţase i-am spus cu mare greutate, în româneşte:

- Bună ziua, domnişoară!

- Tiens... tiens... sînteţi român?

- Da, domnişoară şi...

- Ştiu, domnule, sînt foarte mulţi români la Paris și fiecare se crede obligat să-mi prezinte omagiile.

- La mine e cu totul altceva.

- Vezi, domnule, sînt aproape desamăgită. Mă aşteptam la...

- Daţi-mi voie să termin, duduie. Eu viu în numele miilor de cititori ai «Realității ilustrate», să vă solicit un interview.

- Revista mea favorită? Cu plăcere... cu plăcere...

- Vedeţi însă, că nu ştiu cum să-ncep.

- Dacă-i vorba de «Realitatea ilustrată», voi începe cu... Vezi, domnule, sînt o fată tînără şi am fost lansată de un concurs de frumuseţe. Eu, care am luat parte, prin urmare, la o asemenea manifestaţiune, îmi pot da perfect seama de greutăţile pe care le întîmpină la organizare. De-aceea, nu găsesc cuvinte pentru a-mi arăta mulțumirea pentru frumoasele concursuri pe care le organizează anual. Este o mare operă de valorificare a frumuseții feminine, iar «Miss România» este cel mai ideal element de propagandă național. Dovada s-a făcut în trecut. Între cariera mea actoricească și severele condițiuni ale concursului pentru Galveston este o incompatibilitate: altfel, m-aș fi prezentat și eu anul trecut. Și, drept să-ți spun, aș renunța cu plăcere la cariera mea, cu toate favorurile pe care le am, pentru titlul de «Miss România». Nu mă cred prea frumoasă,

dar ca oricare femeie care se examinează de cel puțin 24 de ori pe zi în diferite oglinzi, dar mai cu seamă la cea din poșetă, pentru a-și aranja buzele, obrazul sau părul, am ajuns la concluzia că nu sînt tocmai urîtă. Și ca să nu plecăm de la acest subiect, țiu să îți atrag atenția că am fost solicitată să particip la un concurs de frumusețe peste Ocean. Am refuzat. Am văzut-o pe Magda (notă: este vorba despre Magda Demetrescu – Miss România 1929) în filmul care a fost luat în America. Am auzit-o vorbind românește și, fără să vreau, ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi. (Te rog însă să nu scrii nimic despre aceasta. Ştii, artistele nu au voie să plîngă...)

Între timp se adunaseră în jurul nostru mai toţi artiştii: Albert Prejean, Gaston Modot, Bill Bocket, René Clair precum şi tot ansamblul de figuranţi. Pola Illéry vorbea însufleţită, într-o limbă necunoscută lor; pe figura ei, care radia o fericire copilărească, se putea vedea că îşi pune tot sufletul în discuţie. Nici unul nu îndrăsnia s-o întrerupă... Albert Prejean, partenerul ei, printr-un spirit fin, îi atrase atenţia că scena aşteaptă. - Pola, îmi acorzi un dans?

Într-adevăr, decorurile reprezentau o sală de dans, cum sînt multe prin periferiile Metropolei, cunoscute sub denumirea de «Bal Musette». Într-un balcon, un jazz specific al acestor săli, unde în schimbul a 25 de centime se poate dansa un tango sau fox-trott, jazz compus dintr-un acordeon, o chitară și o tobă. Pola se ridică şi se avîntă în mulţime, îmbrăţişată de partenerul ei. Semnalul... muzica începu un tango melancolic şi Pola dansează, aruncînd priviri de foc împrejur, rîde, arătîndu-şi dinţii, un şir de perle de un alb imaculat... Un scurt acces de melancolie îi alungă surîsul... pentru ca apoi, de-a lungul obrajilor, două lacrimi să alunece, alungate de altele, ce pornesc atît de natural din ochii săi fermecători. René Clair e în culmea fericirii... O scenă dintre cele mai grele a fost realizată şi micuţei Pola i se fac ovaţii...

Dar ea îşi reaminteşte că mai are de spus ceva pentru «Realitatea ilustrată»:

- Trebuie să-ți declar că sînt fericită de rolul ce mi s-a încredințat. Fericire ce mă mîngîie. În filmul acesta rolul principal a fost creat special pentru mine, căci în el cînt româneşte...” (Paris, ianuarie 1930, H. Doru).

Cariera actriței a fost însă întreruptă de izbucnirea conflagrației mondiale. Pola Illéry a emigrat în Statele Unite, a dobîndit cetățenia americană în anul 1946 și s-a căsătorit cu maiorul american Charles Grenier. Căsătoria a durat doar cîteva luni pentru că soțul ei a murit într-un accident. Pola Illéry s-a recăsătorit cîțiva ani mai mai tîrziu cu Jim Gibson. Cuplul s-a mutat în California, unde actrița a trăit pentru tot restul vieții.

Este de menționat că Paula Iliescu nu și-a uitat niciodată țara natală. În anul 1991, Academia RomânoAmericană i-a conferit titlul de membru de onoare. Tot în acei ani Pola Illéry a comandat și a donat două tablouri bisericii „Sfînta Treime” din Los Angeles (o horă pictată de Eugen Drăguțescu și un car cu boi pictat de maestrul George Năsturel). Pola Illéry a murit în Palos Verdes (California), în 19 octombrie 1993. DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Paula Illéry în filmul „Parada Paramount“

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Un zbor poetic frumos

Am citit cu deosebită plăcere articolul din Revista ,,România Mare” (nr. din 9-15 august a.c., pag.5) ,,Florica Ioniță – nume de rezistență al aviației românești, a împlinit 92 de ani”, semnat de dr. Elis Râpeanu, care se încheie cu poemul ,,Unui aviator în retragere”, ale cărui versuri m-au impresionat profund. Am descoperit în strofele sale elemente poetice deosebit de sensibile, care țin de sufletul poetului blînd, uman... O poezie care m-a făcut să mă întorc cu gîndul în urmă cu mai bine de șaptezeci de ani, cînd eram un copil nerăsfățat de bucuriile copilăriei, hăituit de grijile și lipsurile din familie. Pentru că, în acea perioadă a vieții, am fost mai mult nemîncat și cu tîrlicii rupți în picioare. În toți acei ani am trăit într-un sat moldav, înconjurat de zgomotul apelor strînse de la ploile cu grindină ce se abăteau adesea peste pădurile de fagi și de stejari din preajmă, de urletul lupilor care, iarna, se adunau în haite pînă la buza dealului de la marginea grădinii noastre, cu vie tradițională. Acesta a fost habitatul copilăriei mele, a cărei liniște era străpunsă, din cînd în cînd, de huruitul unui avion care străbătea văzduhul, lăsînd în urma lui dîre lungi de fum, ca niște norișori de toamnă pîcloasă, care, treptat-treptat, dispăreau. De fiecare dată cînd îl vedeam, îmi puneam mînile pîlnie la gură și strigam cît mă țineau plămînii, cu glasul copilului vitregit de soartă: ,,Avion cu motor,/ ia-mă și pe mine-n zbor,/ să mă fac aviator!”. Și o țineam așa cu strigătul, pînă ce namila aceea zburătoare se pierdea definitiv în zare.

Într-o zi, cînd trecuse binișor de ora prînzului, de pe prispa casei unde boleam, gata să dau ortul popii, cu piciorul umflat pînă deasupra genunchiului, de la o înțepătură în talpă într-un os de șarpe, de nici nu mă puteam sprijini în el de durere, numai ce aud un

zgomot atît de puternic, că am avut pe moment impresia că a luat-o satul la vale, cu case cu tot... În scurt timp, m-am dumirit ce se întîmplase... Peste casa noastră, cu acoperișul șubred – făcut din bucăți de carton adunate de la rîpa de gunoaie, aduse de oamenii mai înstăriți, care începuseră să-și ridice case noi, pe partea dinspre Trotuș, de unde, iarna, vîntul sufla năpraznic, tăvălugind omătul –, trecuse un avion mare, aproape cît țarcul oilor lui bădia Sălică, baciul satului. Din cauza suflului puternic, s-au desprins cîteva din acele bucăți de acoperiș... Am crezut – așa mi se păruse mie atunci – că avionul acela a venit să mă ia cu el în zbor, să mă plimbe și pe mine, măcar pentru o secundă, așa cum îl rugasem de atîtea ori, și să uit de durerea năpraznică din picior, dar și de sărăcia de pe bătătura de pămînt a mamei mele văduve, sărmana, cu o hoardă de copii pe care îi avea de crescut. Ceva mai tîrziu, aveam să aflu de la oamenii mai mari că avioanele duc călători în toate țările lumii, peste munți și păduri, oceane și mări, și că nu sînt păsări uriașe de metal, cum mi le închipuisem eu... Și că, să fii aviator, îți trebuie niște calități deosebite, iar o asemenea meserie nu o poate face oricine, ci doar oameni cu înzestrări speciale de la Dumnezeu... Toate acestea le-am aflat cînd am pășit pragul școlii, în clasa întîi. Cînd zăream vreun avion, noi, copiii, ne ridicam din bănci și, privind pe geam, strigam în cor: ,,Avion cu motor,/ ia-mă și pe mine-n zbor...”. Azi, observ că nici unul din colegii de atunci nu a fost luat de vreun avion și nici aviator nu s-a făcut, pentru că fiecare a fost născut cu alt rost pe lumea asta.

Citind poezia ,,Unui aviator în retragere”, am regăsit multe din nostalgiile mele legate de piloți, acești eroi ai aerului, a căror imagine autoarea a îmbrăcat-o în straie poetice atît de frumoase. Și nu ai cum să nu te întrebi, pe bună dreptate, cum de Dumnezeu i-a dat o asemenea inspirație, ca să realizeze acest poem impresionant? Versurile sînt încărcate de o muzicalitate aparte și exprimă cu multă delicatețe admirația sinceră

Din Bucure ş tii de altădată

Traficul bucureştean în perioada interbelică (I)

pentru curajul acelor oameni temerari, de a urca tot mai sus în univers și de a coborî apoi pe pămînt, cu misiunea îndeplinită cu succes, precum eroina Florica Ioniță, care face subiectul articolului semnat de dr. Elis Râpeanu. Este o poveste frumoasă, inspirată poate de o întîmplare mai deosebită din viața eroinei, altminteri nu se explică prozodia minunat măiestrită, trecută prin filtrul unei sensibilități feminine care denotă simțul poetic bine ancorat în lumea creatorilor unui asemenea gen de literatură. Prezența poeziei în text este aidoma unui cireș în floare, crescut în preajma unei fîntîni strămoșești cu apa de miere albastră, în care stelele își scaldă ochii cu lumina lor mătăsoasă. Cităm un fragment din această bijuterie lirică: ,,Pe ceru-albastru-n lung și-n lat,/ Cu aripi proprii ai zburat,/ Ai mîngîiat cu palma cerul/ Și te-a pătruns adînc misterul// Mai ieri, țineai de sfoară zmeul,/ Apoi, cu mîna curcubeul/ Făceai din el, precum poeții/ Chiar leagănul de dor al vieții”. Cu această poezie, dr. Elis Râpeanu își continuă strălucit drumul pe care a pornit de mult, întru o binemeritată consacrare pe tărîmul literaturii noastre tradiționale. Îi vom citi creațiile cu interes, ori de cîte ori vom avea ocazia, pentru că, de fiecare dată, își surprinde cititorii cu scrieri interesante, prin ineditul subiectului tratat cu știință de carte.

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

După Marele Război, odată cu intensa dezvoltare economică a țării, numărul automobilelor din capitală crește considerabil. Într-atît încît prezența lor pe carosabil alături de trăsuri, căruțe și tramvaie silește autoritățile să introducă semafoare, treceri de pietoni, sensul unic și semne de circulație, care nu existaseră pînă atunci. Traficul bucureștean devenise cu adevărat intens față de perioada antebelică, așa că se impuneau cîteva măsuri urgente pentru a evita accidentele, unele dintre ele mortale. Astfel, în 1929 apare primul semafor electric, suspendat la intersecția dintre Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta. Acesta era însoțit, dedesubt, la nivelul străzii, de un agent de circulație și de un stîlp cu săgeata „Stop”, care trebuia întoarsă în funcție de sensul în care traficul era oprit, fiind o stranie combinație de om și mecanism. Încet, încet prezența umană a dispărut, lăsînd locul doar semafoarelor electrice, suspendate de liniile de tramvai, mai greu de urmărit de către bucureșteni. Iată ce scria Mircea Damian în 1935: „Semnalul este și el altă tortură. Pe unde au mai rămas stop-urile, lucrul e nițel mai simplu și mai fără emoții, pentru că stopul nu are atîta autoritate. Dar semnalul acela electric, cu roșu la oprire și verde la liber, agățat de sîrmele tramvaiului! Să te uiți nu la agentul de circulație care îl mînuie din marginea trotuarului mișcînd la dreapta și la stînga un mîner, ci să-l pîndești pe el, să pîndești semnalul, să pîndești punctul verde… Iată ceea ce depășește răbdarea șoferului român. Dar n-are încotro”.

Degeaba puneai însă semafoare, semne de circulație, sens unic și agenți pretutindeni, dacă bucureșteanul traversa sau parca tot pe unde voia pălăria dumnealui. Problema majoră era lipsa de educație a șoferilor și a pietonilor, iar interbelicii au conștientizat rapid necesitatea unei instruiri sistematice. În numărul din 19 februarie 1936 al „Realității ilustrate” se încearcă o astfel de lămurire amplă a publicului, însoțită de numeroase fotografii exemplificatoare. Articolul se intitulează „Circulația într-un oraș mare trebuie să fie o

circulație disciplinată”, iar autorul consideră necesară crearea unor școli speciale de circulație, realizarea unor conferințe în școli și ateliere, distribuirea unor broșuri și afișe: „Haosul vehiculelor trebuie să ia sfîrșit. Neștiința publicului trebue să fie în mod sistematic înlăturată. Nu e suficient să se aplice pedepse conducătorilor de vehicule și pietonilor. Trebuiesc instituite școli de circulație. Autoritățile să organizeze săptămîni ale circulației, în care tineri și bătrîni să-nvețe care sînt regulile. (…) Să se împartă broșuri și să se facă afișe, în care să se dea toate lămuririle. Bucureștii au devenit în ultimii ani un oraș mondial, circulația a crescut așa încît oamenii nici nu mai știu unde le e capul și din ce în ce haosul va deveni mai mare. Pietoni, șofeuri, țineți întotdeauna seama de regulile circulației, dacă vă este dragă viața”. Articolul constituie nu doar un îndreptar de reguli, ci și un important material documentar. Din acest articol aflăm, de pildă, tipurile de semafoare existente în capitală la acea dată, la șapte ani după apariția primului exemplar la întîlnirea dintre Victoriei și Elisabeta. Toate aveau un singur „foc”, adică un singur ochi luminos, care se schimba din roșu în verde. Trecerea dintre cele două culori era marcată de un roșu intermitent și de un sunet de clopot – așadar un semnal luminos și unul sonor. Autorul articolului deplînge semafoarele primitive din București, și dă drept exemplu alte țări europene, unde existau semafoare, sau „lămpi”, cum le spuneau interbelicii, cu trei „focuri”: „roșu înseamnă stop, alb sau galben pentru interval, iar verde liber.

Cum accidentele implicînd pietoni crescuseră foarte mult, pe străzile capitalei, la intersecții, au apărut trecerile de pietoni care, la fel ca semafoarele, arătau cu totul altfel față de cele din prezent. Nu erau dungate ca o zebră, ci alcătuite din două linii paralele albe, între care scria „trecere de pietoni”. (va urma)

V IABUCURESTI .RO

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Presa de umor. Afirmarea epigramei românești (I)

Înflorirea presei, conţinînd texte umoristice şi caricaturi, prezintă o deosebită importanţă pentru acumulările literare propice epigramei. Acest gen de publicaţii asimilează toate influenţele, prezintă noutatea şi ingeniozitatea ca surprize care şochează, şi atrage, ţese canavaua pe care se vor broda florile epigramei româneşti. În aceste publicaţii se întîlnesc toate mijloacele artistice specifice comicului, atît ca manieră şi viziune a realităţii, cît şi ca figuri de stil – ca ironia cu diversele ei nuanţe, inclusiv ironia învăluită în umor, satira, umorul, persiflarea, chiar băşcălia sau jocul de cuvinte, hipocoristicele, sinonimia aparentă, antonimia, calamburul, anagrama etc. – critica fiind nota esenţială a acestor publicaţii. Încă din 1855, în Satira latină, studiu istoric, critic şi literar, Alexandru Odobescu precizează: „Încă şi mica noastră literatură, chiar de la început, a simţit cît de folositor este de a îmboldi porţile şovăinde ale societăţii noastre cu ghimpii comediei şi ai satirei…”. Prin arma rîsului (Castigat ridendo mores), ele îşi iau în serios rolul de a ridiculiza nedreptatea şi moravurile, în speranţa îndreptării lor. Încă de la început, aceste publicaţii au fost dominate de spiritul de şicană şi, chiar dacă azi nu ne mai stîrnesc rîsul, ne dezvăluie o societate în desfăşurarea ei, cu oameni vii, care-şi trăiesc urcuşul sau coborîşul. Presa umoristică devine repede un adevărat mijloc de manifestare a ironiei politice, nefiind iertat nici aspectul fizic al persoanelor publice. În paginile ei, se reflectă direct orientarea românilor spre Franţa, spre cultura acestei ţări, influenţa acestei orientări accentuîndu-se datorită favorizării Unirii noastre, Austria şi Prusia fiind socotite potrivnice. Spiritul acid şi maliţios al francezilor, îmbinat cu hazul românesc şi băşcălia balcanică, se face simţit din plin în aceste publicaţii.

Preferinţa pentru umorul versificat se manifestă la început îmbrăcînd versuri scurte, comparabile cu ale lui Béranger, sugerînd ritmul pasului greu al mulţimilor în marş:

Să măturăm Să scuturăm Şi murdării Şi tîlhării

Gunoi şi praf Boier şi graf Şi din palate Şi de prin sate.

Cu timpul, însă, se impune versul de opt-nouă silabe, structurate în catren (Ghimpele): Lăsaţi Dinastia-n pace, Mortăciunea a trăit, Orice-aţi zice, orice-aţi face, Mortăciunea-i la sfîrşit.

Ultima jumătate a Secolului al XIX-lea, mai ales ultimele trei decenii, constituie perioada de mari transformări şi acumulări în toate domeniile: social, economic, politic, cultural. Totodată, se manifestă pregnant unitatea de spirit a românilor din toate provinciile. Umorul e promovat şi în Transilvania, prin vorbe de duh, şarade, anecdote, glume etc. – în publicaţiile Asociaţiei Transilvania pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), înfiinţată în 1861 la Sibiu (desfiinţată abuziv în 1949/1950, „a supravieţuit prin mesagerii ideilor ei şi a reintrat oficial în peisajul cultural al ţării în 1990”) [cf. Elena Macovei, Umorul în publicaţiile astriste, Editura Asociaţiunii ASTRA, Sibiu, 2007, p. 18]. Din aceste publicaţii nu lipsesc epigramele, care apar chiar înainte de înfiinţarea ASTREI, mai ales în Calendare. Astfel, Calendarul pe anul de la Hristos 1853, apărut la iniţiativa lui Andrei Şaguna (1809-1873) – cel care va deveni primul preşedinte al ASTREI, e publicată epigrama Lui Brutus, tradusă din latină în româneşte. Catrenele sînt publicate fără a se specifica autorul.

Calendarul umorului de la Pesta, 1866, p. 59, cuprinde epigrama Adevăruri mari:

Toată fata a bănoasă

Este şi frumoasă, Dar nu toată fata frumoasă Este şi bănoasă.

Iată şi alte exemple publicate în Calendare:

Unui mîncăcios

Se explică foarte lesne

De ce creier tot pofteşte –Omului îi place s-aibă

Totdeauna ce-i lipseşte.

Doamnelor decoltate

Că vedeţi la teatru doamne

Decoltate, nu-i miracol

Căci în loc de spectatoare

Ele singure-s spectacol.

Deşi vremurile s-au schimbat, spiritul a evoluat, pretenţiile cititorilor de epigrame au crescut, aceste prime creaţii şi-au pierdut prea puţin din vivacitate şi picanterie.

Odată înfiripată, epigrama prinde rădăcini în cîmpul literelor româneşti, influenţată direct de mişcarea intelectuală şi artistică şi de evenimentele istorice din epocă. Pe lîngă tradiţia neîntreruptă a creaţiei populare cu caracter satiric şi umoristic şi a influenţei culturii occidentale, ea e avantajată şi de umorul cu care sînt „împănate” scrierile apărute, dar şi de alte specii literare care-şi fac drum şi se afirmă, precum aforismul sau fabula

Costache Bălăcescu (1800-1880) scrie fabule, satire, chiar epigrame. În 1860, publică în Biblioteca portativă a lui Eliade marele poem (datat 1838) Fă-mă, tată, să-ţi semăn, 120 de strofe, şi comedia de moravuri Căftănitul de ţară la Bucureşti. De altfel, Bălăcescu se bucură de aprecierea lui Sofronie Ivanovici, autorul primei Antologii de epigramă românească, din 1914, care afirmă, fără să specifice anul apariţiei, că „epigrama s-a ivit pentru prima dată sub pana lui Const. Bălăcescu: Epigrama mea din partea multora: Din modestie, se vede, Tu zici că nu ştii nimic: Tu o zici făr-a o crede, Eu o cred fără s-o zic“.

Poanta e frecventă în epigrama franceză şi e greu de presupus că, în epocă, acest catren s-a asociat cu numele său. George Baronzi (1828-1896), autorul romanului Misterele Bucureştilor, publică fabule, satire, „versuri fanteziste cu adînci reflexe sociale” şi alte poezii „de extensie şi calitate” [cf. Perpessicius]. În Zodia Racului, zugrăveşte „peregrinaţia” în 28 de strofe. Ion Ghica (1816-1897), autorul romanului de moravuri în care critica societatea bucureşteană, avîndu-l ca personaj principal pe Alecu Şoricescu, satirizează aspecte şi personaje din societatea românească dintre 1800 şi 1860, într-o viziune pitorească în Scrisori către V. Alecsandri Samson Bodnărescu (1840-1902) îi scandaliza pe

jurnalişti prin „cimiliturile” lui. „Interesante, în orice caz, rămîn încercările de epigrame şi elegii după Goethe. Metrul antic le face greoaie”, afirmă G. Călinescu (Istoria literaturii române… p. 200). După marele critic, el a introdus în literatura română distihul, în înţelesul de „pereche de versuri strîns legate ca înţeles (ca în Tristele lui Ovidiu sau în unele epigrame ale lui Marţial):

Scara măririi de sui, privirea în jos ţi-o coboară

Una mereu măsurînd, cît de adînc ai cădea”.

G. Călinescu considera distihul drept unitatea poematică minimă: „Versificaţia începe de la distih, de la prima simetrie”.

Şi Vasile Alecsandri realizează un distih care figurează, în antologiile de epigrame, sub formă de catren, cu o rimă între versurile 2 şi 4, pe care bardul de la Mirceşti îl intitulează Strofă desperecheată: Privind fără-ncetare prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască!

Să nu-l uităm nici pe Cilibi Moise, pe numele adevărat Froim Moise (1812-1870), născut la Focşani, negustor evreu, figură pitorească a comerţului ambulant, „creator spontan de glume moralizatoare, zicale şi vorbe de duh sau venite dintr-o străveche tradiţie talmudică”, neştiutor de carte, care şi-a dictat creaţiile pentru a fi tipărite: Diata lui Cilibi Moisi, Viaţa şi proverbele lui Cilibi Moisi. Dr. L. Ghelerter îl caracterizează astfel: „Ovreul filosof popular, cel veşnic îngîndurat şi îngrijorat, sărac şi vagabond, purtîndu-şi necăjit duhliile cetiri [duhliu – plin de duh, spiritual], zicale şi cărticelele spre a înveseli lumea din oraşele româneşti – un Cilibi Moise iniţiat în toate tainele învăţăturilor vremii”. [Cf. Barbu Lăzăreanu, Despre umor, Iaşi, 1919, p. 5.]

Altă specie literară, cu trecut milenar în literatura universală, care cunoaşte o mare înflorire la români, în Secolul al XIX-lea, este fabula, în care morala din final poate fi comparată cu poanta unei epigrame. Bănăţeanul Dimitrie Ţichindeal (1775-1818) este autorul primului volum de fabule din literatura română: Filosoficeşti şi politiceşti, prin fabule moralnice învăţături (1814). Totuşi, cel care a introdus gustul pentru fabulă – susţine C. Negruzzi, este Al. Donici (1806-1865). Este nepotul şi moştenitorul unchiului său, Andronachi Donici (1760-1829), cel „care singur cu bătrînul Flechtenmacher [tatăl compozitorului] scria pe atunci Pandectele, încît umbla asupra-i şi o epigramă, care zicea:

Dacă ai vreo judecată, Mergi la Donici de-o arată Că el pînă şi-n pilaf Va găsi vreun paragraf…”

(C. Negruzzi, Opere alese, ediţie îngrijită de Alexandru Iordan, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, Popa Nan 21 [f.a.] p. 237).

În fabulele sale, Al. Donici satirizează moravurile şi politica vremii sale (Fabule). E inspirat de fabulele lui La Fontaine şi ale lui Krîlov, scriitor rus din care şi traduce. Colaborează la Albina românească, Dacia literară, Propăşirea. În fabule precum Musca la arat, Doi cîini, Racul, broasca şi ştiuca satirizează moravurile societăţii sale. E apreciat de Kogălniceanu, Alecsandri, Gr. Alexandrescu. Însuşi Eminescu îl situa printre scriitorii care „şi-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului”, numindu-l, în poezia Epigonii, „Donici, cuib de-nţelepciune”. (În paranteză fie spus, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Moldova, prin persoana academicianului Mihai Cimpoi, fabula se înfrăţeşte cu epigrama în cadrul festivalului de la Chişinău, patronat de spiritul fabulistului, festival intitulat „Donici, cuib de-nţelepciune”.) Fabule scriu şi Gh. Asachi (1788-1869), G. Sion (1822-1892), Anton Pann, cel născut la Sliven (Bulgaria), unde vieţuiau încă mulţi valahi (aromâni), care „ne apare cu înţelepciunea filosofică a strămoşilor pe frunte şi cu rîsul maliţios al lui Pepelea pe buze” (Vasile Alecsandri).

(continuare în pag. a 6-a)

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

O seară de pomină cu... Brâncuși

Marele sculptor Constantin Brâncuși (1876-1957)a fost un gurmand și un gourmet desăvîrșit. Iubea mîncarea, și iubea cu patimă mîncarea românească, despre care aduce aminte deseori în corespondența sa.

Au existat și momente cînd, chestionat de comeseni, Brâncuși își dezvăluie calitățile de critic culinar. Iată povestea, spusă de Vintilă Rusu Șirianu (în ,,Vinurile lor”, București, 1969), martor ocular la această discuție:

„… Eram prin 1924, dar încă de atunci, în cei mai mulţi dintre noi, «misterul Brâncuși» săpase adînc ascunse admiraţii virgine… Şi masa de seară s-a alcătuit din Brâncuşi, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu şi noi, nedespărţiţi: Cezar Petrescu, Păstorel şi eu. Păstorel (care era la el acasă în marile restaurante şi bodegi) a aranjat o cină «extra» la Modern.

Te-ai aștepta ca la masa asta de scriitori, prezidată de un artist care privește în nelimitatul spațiu din vîrful veacului, să asiști la conversații și discuții de un palpitant interes intelectual. Deloc! La tonul dat de Brâncuși, orchestra noastră răspunde fidel: glume, hazuri, mici bîrfeli cordiale despre unii, tachinării. Nimeni nu-l întreabă pe marele Brâncuși cum se simte pe tronul artei, nici ce planuri are, nici cum l-au primit americanii. Și lui îi place. Ghicești, îndată ce l-ai cunoscut, că are oroare de snobism, de lăudăroșenie, de zorzoane. Profesează o simplitate de pastor și ceva direct, aproape brutal, ceva și de haiduc. Ne povestește niște peripeții hazlii, de prin 1904, cînd a pornit, pe jos, de la München la Paris. Și despre hazurile lui Bobinot, popularul comic parizian, care într-o perioadă grea îi țineau loc de… mîncare.

– Să știți de la mine, zice, rîsul sănătos ține și de foame!...

S-a atacat ghiveciul, adus cu mare ifos, chiar de patronul restaurantului, în talger de pămînt ars, după toate regulile artei. Şi un straşnic vin rosé de Segarcea adus de Cezar (sursă secretă). Ciocnim. Cezar, dispus, imitînd glasul răguşit al lui Păstorel, se apleacă spre Brâncuși:

Ce se va întîmpla atunci?

motto: „În zilele acelea, Ezechia a fost bolnav pe moarte. Proorocul Isaia, fiul lui Amoț, a venit la el și i-a zis: «Așa vorbește Domnul: Pune-ți casa în rînduială, căci vei muri și nu vei mai trăi»“ –2 Împărați 20.1

În seara hotărîtă aşteptam cu ţuică la gheaţă. Autorul Măscăriciului Vălătuc se dusese să-l ia pe Brâncuși de la hotel «Bulevard» unde locuia.

Iată-i! Păstorel, în stînga musafirului, rîde și înșiră de-ale lui. Ne sculăm. Nu-mi mai luam ochii de la Brâncuși. Îl vedeam prima oară. Se apropiase cu umblet ușor balansat, de marinar. Guler larg, cravată moale, haină largă. O suplețe îmblănită, de urs.

Ce bine-i înțelegi nevoia de a avea tot trupul, mișcările, gesturile absolut libere. S-a oprit în fața noastră. Are aproape 50 de ani. Barba lunguiață, dezordonată, ascuțită, în vînt, are luciu de lac negru și presărări sure ici-colo. Ne privește scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprînceană puțin ridicată în accent circumflex. Ai impresia că te-a fotografiat. Pe veci!... În salutul și în vorba lui e un stil rustic. Ca rumânul care cunoaște tot satul.

… După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Brâncuși, vădit, se simte bine între noi. Ceea ce nu-i puţin lucru…

După saramură, Păstorel, care a rînduit felurile bucatelor pe tipicul bucătăriei româneşti, are imprudenţa să-l întrebe pe Brâncuși dacă i-a plăcut peştele. El răspunde scurt şi parcă mulţumit că i-a pus întrebarea:

– E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime. Cam «aromat»… saramura cam lungă… Încolo, merge…

Cu Cezar Petrescu, șef de orchestră, toți izbucnim în rîs. Brâncuși, nu. Bea liniștit. Și masa cu mesenii cresc mereu în vioiciune și voie bună. Conversația zboară peste masă, ca mingiile pe un teren de tenis.

Presa de umor. Afirmarea epigramei românești (I)

(urmare din pag. a 5-a)

E secolul în care se face cunoscut cel mai de seamă fabulist, Gr. Alexandrescu (1810-1885), tîrgovişteanul care-şi dezvoltă în fabulă toată puterea geniului său creator. „Într-o sută şi douăzeci de pagini, vezi o lume întreagă ascunsă sub pielea dobitoacelor sale: lume trăită şi lăsată nouă vie, şi tuturor generaţiilor cît va dura neamul românesc” (Barbu Ştefănescu Delavrancea). A fost influenţat de fabulele lui La Fontaine, din care traduce, dar rămîn în zestrea literaturii noastre creaţii proprii, precum Boul şi viţelul, Corbii şi barza, Vulpea liberală, Cîinele şi căţelul etc. Aceasta din urmă se încheie cu o morală care a devenit de-a dreptul proverb: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei.” Într-un asemenea context, epigrama îşi limpezeşte, încetul cu încetul, statutul literar, conducînd, spre sfîrşitul secolului, la o adevărată înflorire şi la apariţia scriitorului purtînd denumirea de epigramist. Ziariştii umorişti, care vorbesc cu uşurinţă o limbă străină, nu se desprind nici de valorile culturii tradiţionale. Creaţia cultă se întîlneşte cu cea populară, fenomen important pentru consolidarea speciei literare la care ne referim.

– Cum v-a plăcut ghiveciul, maestre?

Brâncuși îl împunge o clipă cu suliţa privirii lui piezişă:

– Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov. A stat la un foc prea tare…

Cezar, vesel de găselniţă, strigă:

– Încolo, merge!…

După friptură, a venit «Bourgogne»-ul vechi, vinul favorit al lui Brâncuși. Ciocnim. Păstorel, subit inspirat, cu paharul întins îi lansează lui Brâncuși un «envoi» în stil Secolul XVIII: Cu ciocanul şi cu dalta

Sînteţi, maestre, divin;

Dar acuma întreb alta:

Fi-veţi oare şi la vin?

Brâncuși, amuzat, ridică din frunte, îl aţinteşte în ochi:

– Mă provoci? Vezi să n-o paţi, tinere!

Şi aşa a fost. A păţit-o. Şi nu numai el…

… Singurul moment în care s-a vorbit despre sculptură, despre Brâncuși a fost cînd, venind vorba despre critici și critică, Ion Vinea, deplîngînd deformările profesionale, îi spune lui Brâncuși:

– Racila asta cred că te-a plictisit și pe dumneata, maestre. De ani de zile, tot apusul te discută sub diverse ipostaze ipotetice sur-realiste, dadaist, avangardist! Cred că e enervant pentru un creator ca dumneata.

Brâncuși, net, simplu, puțin ironic:

– Aș! Mai mult mă enervează o clanță care scîrțîie… Treaba lor! Vor neapărat să mă pună în ecuație. Vreme pierdută”.

LILIAnA TETELEA

Eminescu însuşi a scris aşa-zise zicători. Epigrama se regăseşte pe sine în cîmpul literelor româneşti atunci cînd literatura cultă şi cea populară, trecînd uneori prin varianta folclorului orăşenesc, cu ecou balcanic, asimilează influenţa occidentală – în special cea franceză.

Primele volume care să poarte pe copertă denumirea de epigramă aparţin tot unor mînuitori ai condeiului jurnalistic: N.T. Orăşanu, care a fost şi deţinut pentru curajul verbului din publicaţiile sale, scoate, în 1861, Satire şi epigrame politice, iar Dimitrie Bolintineanu, „fiul cuţovlahului Enache Cosmad din Ohrida, aşezat în ţară la Bolintinu din Vale” (G. Călinescu), colaborator la Românul, face să apară în librării, în 1869, volumul Ielile, grame şi epigrame politice. Acesta, semnat „O companie de glumeţi”, poate fi considerat primul volum de epigramă cultă românească. Iată două exemple care atestă că epigrama politică s-a născut înaintea cuceririi Independenţei, epigrame care-şi dovedesc continua lor actualitate:

Candidaţii la putere Sînt lăcuste efemere, Ce mor astăzi îmbuibate Şi vin mîine leşinate.

şi

Cei cinstiţi luptă cu hoţi În acest sistem corupt:

Un bărbat tînăr, bolnav, era internat de mult timp într-un spital. Deoarece nu avea dureri mari, spera că se va însănătoși în curînd și nu voia să audă nimic despre moarte. Acest lucru era dureros pentru asistenta medicală, care știa ce o să urmeze și Îi ceruse în rugăciune Mîntuitorului să-i îndrepte gîndurile bărbatului spre veșnicie. Într-o zi l-a vizitat fiica lui cea mică. Bolnavul a vorbit cu fetița lui despre diferite lucruri și despre ce vor face cînd va veni acasă. Au discutat totul în amănunțime, de exemplu ce prăjituri să facă mama și dacă Azorel, cîinele, va avea voie să vină cînd va ieși din spital, ca să-l însoțească. Deodată fetița a întrebat: „Tată, dar dacă nu mai vii acasă, ce se va întîmpla atunci?“. Tatăl n-a știut ce să răspundă la o astfel de întrebare și a tăcut ascunzîndu-și durerea. Dar întrebarea fetiței nu l-a lăsat în pace și, după cîteva zile, asistenta medicală l-a auzit repetînd cuvintele: „Ce se va întîmpla atunci?“. Mîntuitorul crucificat și înviat a fost răspunsul la întrebarea serioasă: „Ce se va întîmpla atunci?“. Peste trei săptămîni, bolnavul a murit. Înainte de aceasta, a răspuns cu hotărîre la întrebarea înfricoșătoare: „Astăzi voi fi la Domnul și Mîntuitorul meu în Paradis“. A fost un răspuns corect, un răspuns al încrederii, al credinței în Mîntuitorul Isus Christos.

Cînd hoţii deasupra toţi, Cînd cinstiţii dedesubt.

Odată cu apariţia acestor volume, se poate afirma că se încheie perioada de început a epigramei româneşti, caracterizată de căutări şi încercări care au dus la limpezirea ei ca specie literară de sine stătătoare. E numai un prag pe care-l trece această creaţie cu un trecut glorios în literatura universală şi cu un viitor previzibil în literatura română. Urmează urcuşuri şi cizelări din care epigrama valoroasă va ieşi învingătoare.

(va urma)

Dr. ELIs rÂPEAnU

File de istorie

Nicolae Titulescu, un reper de marcă în diplomaţia română şi internaţională

Anul acesta, la 4 martie, s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu, remarcabil om politic, jurist şi profesor, cel mai mare diplomat român din istorie, fost ministru de externe al ţării în mai multe mandate şi singurul preşedinte al Ligii Naţiunilor reales pentru două mandate consecutive.

Originea și studiile. Nicolae Titu lescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu şi a Mariei Urdăreanu, care i-a lăsat drept moştenire o mică moşie ca mijloc de existenţă. Ion Titulescu a fost, pe rînd, prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. Nicolae şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti, Olt. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 18931900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën.

În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţămînt superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La théorie des droites éventuels”. În această perioadă este iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franţei şi îşi aprofundează cunoştinţele de limbi străine, ajungînd să vorbească la perfecţie franceza, engleza, germana şi italiana.

În anul 1905 se întoarce în ţară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu. Apar, în această perioadă, primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţămîntului juridic din ţara noastră, materializate în lucrările „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, dar şi în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iaşi.

La 29 aprilie 1907 se căsătoreşte cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Burcă, originară din Roşiorii de Vede, fiica unui proprietar din Tituleştii de Olt, cei doi formînd, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de Secol XX. În întreaga carieră politică a soţului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile celebre, opere oratorice pe care și astăzi încă le mai studiază în școală pasionații de istorie.

La 13 aprilie 1909, Titulescu obţine docenţa Facultăţii de Drept din Iaşi, în urma unei hotărîri semnate de ministrul Educaţiei, Spiru Haret, apoi este transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din Bucureşti. Devine un renumit avocat, în urma studierii aprofundate a dosarelor şi a pledoariilor extrem de convingătoare din faţa tribunalelor din ţară dar şi din străinătate.

Ascensiunea politică și activitatea diplomatică. După ce a devenit membru, în 1907, al Partidului Liberal Conservator condus de Take Ionescu, ascensiunea politică a lui Titulescu avea să fie una fulminantă. În 1912 este ales pentru prima dată deputat. Din această poziţie, militează pentru întregirea României prin intrare în război. În 1917, a fost numit Ministru al Finanţelor, iar în anul următor a contribuit la înfiinţarea Comitetului Naţional Român.

Nicolae Titulescu a ocupat de trei ori poziţia de Ministru al Afacerilor Străine în perioada 1928-1936. A dus o politică vie împotriva nazismului şi a regimurilor de dreapta în general, realizînd pericolul pe care acestea îl reprezentau pentru siguranţa frontierelor României. În acest sens, a depus eforturi pentru încheierea Micii Înțelegeri (1933) şi a Înțelegerii Balcanice (1934) cu scopul protejării României de invadatori. În privința politicii interne, se arată un adept al reformelor sociale şi economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atît din calitate de deputat (din 1912) cît şi de avocat, militînd pentru ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice. Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susţine introducerea votului universal. A fost loial convingerilor sale, și dînd curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața… Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

Este numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledînd pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principiile echităţii şi creşterii impozitelor directe.

În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al Consiliului Naţional Român, înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române. Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a. stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

Începînd cu anul 1922, Titulescu se dedică exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe. În prima sa misiune diplomatică, a fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România. Şi tot în anul 1920, devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii ocupate pînă în anul 1936. A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921 –1927; 1928 – 1932), devenind punctul cardinal al politicii externe a României. Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Atena şi Bratislava, a fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale şi preşedinte de onoare al Comitetului Român al Conferinţei universale pentru pace.

Trebuie spus că Nicolae Titulescu dovedea, în discursul său, un deosebit talent oratoric, dublat de stăpînirea noţiunilor, aceste calităţi făcîndu-l extrem de apreciat în toate forurile internaţionale. Titulescu a dovedit, de asemenea, un talent anticipativ de excepţie al evenimentelor, aducînd în discuţie idei care, peste ani,

aveau să se dovedească de o mare acurateţe şi pertinenţă. A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei fasciste şi hitleriste, reprezentată în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.

În toamna anului 1930 este ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcţie, un lucru care nu era conform uzanţelor.

În anul 1931 este însărcinat cu formarea guvernului, însă soluţiile sale nefiind bine primite, renunţă şi se întoarce la Londra. Devine, apoi, din nou, ministru de Externe, post în care a activat pînă în 1936.

În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române. În același an, realismul gîndirii lui Titulescu şi activitatea sa prodigioasă în slujba păcii au determinat Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi să adopte, la 7 februarie, hotărîrea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, şi cu sprijinul altor personalităţi politice ale vremii, dar, se pare, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoaşteri de largă expresie naţională şi internaţională.

Exilul și moartea. În anul 1936, forţele de dreapta din ţară, care nu agreau politica sa de pace şi ideea apropierii de toate ţările vecine, înteţesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din funcţie, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilinduse mai întîi în Elveţia, apoi în Franţa. Pe mai departe, cariera lui Titulescu avea să se circumscrie dragostei de ţară, convingerilor sale pacifiste, contracarării încercărilor revizioniste venite din partea Germaniei sau Ungariei. Înlăturarea lui Titulescu a arătat de fapt anvergura duşmanilor politicii sale externe, care se situau pe o poziţie contrară intereselor reale ale ţării. Însă Titulescu continua să acumuleze dovezi de simpatie, din ţară şi străinătate, iar instalarea dictaturii fasciste în România îl izolează în uitare.

În Testamentul său, redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea“. Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rînd cu demnitate şi strălucire, Titulescu trece la cele veşnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormîntat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.

După mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, în 14 martie 1992, rămăşiţele sale pămînteşti au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfîntul Nicolae” din Şcheii Braşovului, conform dorinţei testamentare exprese a marelui om politic. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele soţiei, Ecaterina Titulescu, acestea fiind depuse în acelaşi mormînt din Şchei.

Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică. r m

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Procesul lui Gheorghe Șincai (II)

Cronica românilor

Cum am arătat, mobilurile politice urmărite de acuzatori în procesul înscenat au fost – folosindu-se de disensiunile apărute între Şincai şi episcopul Bob – ca să înlăture de pe scena activităţii politice şi culturale pe unul dintre cei mai aprigi susţinători ai drepturilor naţionale ale românilor. Gheorghe Şincai se afirmase ca una dintre cele mai de seamă personalităţi în apărarea acestor drepturi, întreaga sa biografie demonstrînd aceasta.

Sosit la Blaj în anul 1773, a fost însărcinat cu predarea cursurilor de poetică şi retorică la şcoala română din acest important centru cultural al Transilvaniei. Un an mai tîrziu, împreună cu Petru Maior şi Ioachim Pop, a plecat la Roma, pentru a urma filosofia şi teologia, obţinînd, în 1779, titlul de doctor în ambele discipline. Concomitent, bucurîndu-se de sprijinul lui Ştefan Borgia, secretar al Colegiului „De Propaganda Fide”, a fost numit custode al Bibliotecii Colegiului. A avut, astfel, posibilitatea de a cerceta fondurile acestei instituţii, ca şi ale altor biblioteci de la Vatican, de unde a început să adune documente referitoare la istoria poporului român, operă căreia i-a consacrat – cu pasiune nedezminţită nici în cele mai tragice momente ale existenţei sale – întreaga viaţă. Din documentele adunate a alcătuit o colecţie de 26 de volume, rămase în manuscris, pe baza cărora, precum şi a unei imense cantităţi de izvoare istorice, a elaborat opera sa fundamentală, Cronica românilor şi a mai multor neamuri.

În 1779, reîntorcîndu-se de la Roma, a rămas un an la Viena în vederea pregătirii pentru activitatea didactică. Aici l-a cunoscut pe Samuil Micu, de care-l va lega o trainică prietenie. Paralel cu cursurile Şcolii normale a frecventat, la Universitatea din Viena, cursuri de drept natural, drept canonic, drept public şi dreptul ginţilor, dobîndind solide cunoştinţe juridice, pe care le va proba şi în cursul procesului. La terminarea lor, a obţinut şi un certificat de absolvire a studiilor, cum putem deduce dintr-o notă la Elegia alcătuită de el în 1803. Perioada vieneză i-a îngăduit să lege prietenii cu istorici cunoscuţi ai vremii, ca Iosif Benko şi Daniil Cornides, cu care va întreţine o îndelungată corespondenţă. Tot la Viena l-a cunoscut pe istoricul austriac Franz Joseph Sulzer (ale cărui teorii împotriva continuităţii românilor le va combate cu hotărîre), prin intermediul căruia a intrat în posesia unui exemplar din Letopiseţul lui Miron Costin. Contacte strînse a stabilit, în aceeaşi perioadă, şi cu Ştefan Coste, consilier în Cancelaria aulică din Viena, de origine română, care a avut un rol important în redactarea Supplexului şi de la care Şincai a primit un document extrem de valoros: diploma prin care Mihai Viteazul întărea hotărîrile Dietei din 20 noiembrie 1599, care îi recunoştea domnia în Transilvania. Reîntors la Blaj, la 9 aprilie 1782, a fost numit catihet (profesor de religie), iar la 13 octombrie, acelaşi an, a devenit director al Şcolii române din Blaj; ulterior (tot în 1782 sau, după alte opinii, la 30 septembrie 1784), a fost numit director general al Şcolilor române grecocatolice din Transilvania, funcţie pe care a deţinut-o pînă în 1794. În 1784, Gheorghe Şincai s-a retras din călugărie, dedicîndu-se activităţii didactice şi ştiinţifice Documente de epocă menţionate de Papiu-Ilarian ne confirmă efortul său deosebit pentru întemeierea, organizarea şi îndrumarea şcolilor – autentic focar de ridicare culturală a românilor din Transilvania, de afirmare a drepturilor lor.

Îndreptățite argumente istorice

În Transilvania, anii de după marea ridicare la luptă a țărănimii de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan au fost ani plini de frămîntări, conturîndu-se două tendinţe principale de desfăşurare a luptei pentru afirmarea drepturilor românilor. Gheorghe Şincai,

Petru Maior, Samuil Micu, Ioachim Pop, loan Budai-Deleanu şi alţii reprezentau un curent radical în lupta pentru drepturile naţionale. Pe poziţii moderate se situa gruparea din jurul lui loan Bob, numit episcop în 1782, dar instalat în funcție în iulie 1784. Acesta nu întrunise cel mai mare număr de voturi, dar fusese preferat de împăratul Iosif II, ceea ce a provocat nemulţumirea unor intelectuali transilvăneni; printre ei şi Şincai, care – din spirit de echitate – a protestat împotriva numirii lui Bob. Din nefericire, cele două grupări nu au găsit calea unei conlucrări. Dimpotrivă, disensiunile dintre ele s-au adîncit, mai ales în noile condiţii de după moartea lui Iosif II. Cum se ştie, acesta – animat de unele idei iluministe – acordase o serie de reforme, între care desfiinţarea unor servituți feudale, reforme adoptate mai ales ca urmare a puternicelor mişcări ţărăneşti ce au zguduit Transilvania în anii 17841785. După moartea lui Iosif II, clasa stăpînitoare a impus însă revocarea reformelor, reafirmînd privilegiile şi prerogativele nobilimii şi hotărînd îndepărtarea funcţionarilor români din dregătoriile publice pe care le deţineau. Astfel, Ladislau Pop, vicecomite de Hunedoara, a fost scos din funcţie sub acuzaţia de a fi fost favorabil revoluţiei lui Horea. Dieta a cerut, de asemenea, pedepsirea consilierului gubernial Beyschlagg, acuzat de a fi susţinut, împotriva acelor rînduieli stabilite de asupritori, constituirea celei de-a patra naţiuni din Transilvania – cea românească –, pe temeiul că aceasta era cea mai veche şi mai numeroasă. Pe acest fond, programul politic de afirmare naţională a poporului român, susţinut în prima jumătate a secolului de loan Inochentie Micu, a fost viguros reafirmat. Au fost alcătuite mai multe memorii, cel mai important fiind cel din martie 1791, cunoscut îndeobşte sub numele de Supplex Libellus Valachorum, la a cărui redactare a contribuit şi Gheorghe Şincai, alături de loan Para, Samuil Micu, loan Piuariu-Molnar, Iosef Meheşi, Aron Pop, Ignatie Darabant şi Petru Maior.

Acţiunea de afirmare politică a românilor transilvăneni nu a fost susţinută hotărît de episcopul Ioan Bob. Interpelat în Dietă, unde era singurul deputat român între cei 417 membri ai acestui organism, el a răspuns că Supplexul fusese lucrat cu ştirea şi consimţămîntul său, că l-a iscălit, dar nu credea că e necesar ca românii să formeze cea de-a patra naţiune, ci doar să se bucure de drepturile şi libertăţile pe care le au, potrivit stărilor, celelalte „naţiuni”. Atitudinea sa şovăielnică a furnizat Dietei argumente în plus pentru respingerea memoriului.

Episcopul nu a dat curs nici celorlalte memorii propuse de mai mulţi intelectuali români; mai mult, pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de „ordinea constituţională”, a început să manifeste resentimente faţă de cei ce militau pentru afirmarea drepturilor egale ale românilor. Samuil Micu a fost ameninţat cu un proces, sub acuzaţia, neîntemeiată, de a fi dorit să ajungă episcop ortodox; Petru Maior a fost forţat să părăsească Blajul; Budai-Deleanu a fost supus, de asemenea, la persecuţii, fiind nevoit să plece la Lemberg, cum era numit pe atunci oraşul Lvov. Şincai nu era direct şi exclusiv în subordinea episcopului, iar funcţia de director al Şcolilor române îi asigura oarecare autonomie. Ca atare, episcopul nu putea lua măsuri directe împotriva lui. În aceste împrejurări, a căutat să determine o decizie a organelor de resort administrativ-judiciare. La 24 iunie 1794, episcopul a înaintat „guvernatorului” o primă reclamaţie împotriva lui Şincai, aducîndu-i o seamă de învinuiri privind incompatibilitatea atitudinii sale morale şi etice

eu demnitatea de director al şcolilor. Gubernatorul Banffy l-a delegat pe Anton Vajna, jude suprem al nobililor din comitatul Alba de Sus, să se deplaseze, fără zăbavă, la faţa locului şi să cerceteze cele afirmate. La 15 iulie 1794, anchetatorul a procedat la audierea a 14 martori (călugări, canonici, profesori) de la Blaj. Între declaraţii s-a numărat şi aceea a lui Ştefan Vlad, care a afirmat că Şincai, în calitate de director al Şcolilor române, nu dăduse urmare dispoziţiilor Dietei de a înlocui limba germană cu cea maghiară, şi, pe de altă parte, a introdus în şcoli limba română. A doua zi, Şincai s-a dezlănţuit cu o reacţie firească împotriva celui ce-l reclamase şi a oamenilor săi, episod ce a declanşat procesul politic ce i-a fost înscenat.

Momentul pentru arestarea şi înscenarea judiciară împotriva lui Şincai n-a fost întîmplător ales. Cum am văzut, prigoana împotriva marelui dascăl român a fost dezlănţuită în contextul în care – după răscoala lui Horea – autorităţile înăspriseră măsurile prin care căutau să împiedice orice acţiune de afirmare a drepturilor românilor. În acelaşi timp, pe plan european, forţele reacţionare îşi întăreau teroarea şi asuprirea. În Franţa, după ghilotinarea lui Robespierre – 28 iulie 1794 –începuse o cruntă reprimare a adepţilor curentului iacobin. Ecourile acestor sîngeroase frămîntări s-au răspîndit în întreaga Europă, regimurile absolutiste –cum era şi cel habsburgic – luînd măsuri împotriva oricăror tendinţe reformatoare și revendicative. În slujba poporului

Nemulţumit de sentinţa dată (nemulţumire firească, deoarece obţinuse doar eliberarea din închisoare, nu şi achitarea, deci recunoaşterea nevinovăţiei), Şincai s-a hotărît să ceară revizuirea sentinţei. A apelat la sprijinul împăratului din Viena, unde îl găsim în primăvara anului 1796. Primul memoriu adresat Camerei aulice pentru Transilvania, organ cu sediul la Viena, a fost trimis guberniului Transilvaniei, care a răspuns că nu este cazul de a se revizui sentinţa şi deci a se rejudeca procesul. Ca răspuns la un nou memoriu, adresat aceleiaşi instituţii, Şincai era sfătuit să caute satisfacţia cuvenită, plîngîndu-se pe cale legală împotriva subprefectului Gyujto şi a episcopului Bob.

Anticipînd decizia, Şincai se adresase încă din toamna anului 1795 Tablei regeşti din Tîrgu Mureş – organul suprem juridic al Transilvaniei. Aceasta a delegat doi anchetatori, care, în decembrie 1795 - ianuarie 1796, au audiat la Blaj 55 de martori ce au arătat, în marea lor majoritate, abuzurile şi ilegalităţile săvîrşite de Gyujto în timpul anchetei. Nu cunoaştem urmarea acestei cercetări, dar este posibil ca însuşi Şincai să fi renunţat la promovarea acţiunii, dat fiind ritmul ei lent de desfăşurare. Insistenţele sale pot fi mai clar înţelese dacă avern în vedere că sentinţa se dovedea o piedică în restabilirea condiţiei sale sociale. Cererea de a fi reintegrat în funcţia de director al Şcolilor române şi de a primi drepturile băneşti pe perioada detenţiei s-au izbit de refuzul autorităţilor. La acestea s-au adăugat noi lovituri materiale. Administratorul moşiilor sale a refuzat să-i plătească arenda, pretextînd calamităţile din 1794. Nici încercarea de a obţine, la 7 mai 1797, postul de translator pe lîngă guberniul Transilvaniei nu a avut urmări pozitive, motivîndu-se necalificarea sa pentru această funcţie, deşi cunoştea – pe lîngă română – maghiara, germana, latina, greaca, italiana.

Fără slujbă şi mijloace de existenţă, ni-l putem imagina – aşa cum sugerează Elegia autobiografică din 1803 – ca un bătrîn încovoiat şi sprijinit în toiag, purtîndu-şi în desagi Hronicul – cea mai de seamă realizare a sa – revenind la Blaj, în locurile legate de bogata sa activitate în sprijinul şcolii şi culturii române din Transilvania. În istoria patriei, a luptei pentru drepturile naţionale şi pentru ridicarea culturală a poporului român, Şincai a rămas o mare personalitate cu formaţie intelectuală superioară, animat de înalta responsabilitate a îndatoririlor ce-i reveneau. Tot astfel şi-a înţeles şi creaţia ştiinţifică, istorică, pe care a pus-o în slujba naţiunii române, încrezător în rolul pe care-l are cultura în ridicarea morală şi materială a maselor. Sfîrșit rADU EConomU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (148)

Pictura (4)

Se consideră că orice artist care începe studiul picturii stăpînește deja disciplina caligrafiei, ce i-a oferit o știință sigură a linei și a compoziției. Inspirîndu-se din caligrafie, compoziția în pictură este preocupată de construcția strictă. Trăsăturile componente se organizează în jurul unui centru. Aceste trăsături întrețin raporturi de opoziție și de corelație, ce suscită un joc complex de Vid și Plin, de fixitate și de mișcare, de ruptură și de echilibru. Arta picturii chineze este născută într-un context cultural specific și a crescut asemenea unui imens copac, cu rădăcinile împlîntate în scrierea ideografică. Acest lucru a favorizat, pe de-o parte, folosirea pensulei și a artei caligrafice și, pe de altă parte, a favorizat tendința de a transforma elementele naturii în semne.

Pictura chineză tradițională este strîns legată de cosmologie, care enunță ideea Suflului Primoridal derivat din Vidul Originar și cea suflurilor vitale Yin/Femininul și Yang/Masculinul, care, prin interacțiunea lor, activată de Suflul Vidului Median, guvernează relația ternară dintre Cer, Pămînt și Om. Gîndirea estetică chineză se bazează pe concepția organică a Universului și propune o artă ce tinde să recreeze un spațiu în care primează acțiunea unificatoare a suflului-spirit. Vidul nu este sinonim cu vagul sau arbitrarul, ci este locul intern în care se stabilește rețeaua de transformări a lumii create. Grație acestei concepții deschise, se lasă metamorfozei șansa de manifestare. Pictorul chinez transcende dorința unei forme definitiv și conturate și își percepe creația proprie ca participare la opera continuă a creației universale. Idealul operei de artă plastică chineză este ca orice tablou să constituie un microcosmos care conține esențele macrocosmosului. Conform teoreticienilor chinezi, ansamblul lucrărilor realizate de-a lungul secolelor formează o vastă rețea de corespondențe, în care se încarnează un Spațiu-Timp colectiv, trăit sau visat, și aflat între o continuă devenire.

Pictorii din China clasică, inclusiv cei din Dinastia Tang, preferau să își exprime ideile despre diferite subiecte sub forma unor notații concise și mai puțin sub forma unor dizertații lungi. Pictura chineză a

Bolile și Istoria (26)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (6)

James Lind, un medic de vas rămas în memoria posterităţii ca primul care a introdus zeama de lămîie ca modalitate de prevenire a scorbutului la bordul corăbiilor, credea totuşi că regiunile muntoase din interiorul Africii puteau oferi condiţii de trai mai bune pentru europeni. Dar nimeni nu era conştient de dificultăţile accederii pe acest platou muntos. Rîurile şi mlaştinile colcăiau de ţînţari; dizenteria şi alte febre enterice pîndeau de-a lungul drumului; rănile provocate de ţepi, liane şi alte plante necunoscute europenilor se infectau, fără a se mai vindeca.

Teribila trypanosomiasis îi afecta pe oameni, sub forma bolii-somnului, şi pe cai, ce sufereau o infecţie fatală, numită nagana. Purtată de musca ţeţe, această boală a fost factorul decisiv ce a împiedicat colonizarea rapidă a centrului Africii. Pentru că din cauza ei, calul – folosit cu succes în America Centrală, în condiţii de climă şi vegetaţie similare – nu a putut fi utilizat şi în Africa Ecuatorială. Toate drumurile prin jungla de nepătruns aveau să fie străbătute la pas de exploratori, iar toate mărfurile, cărate de către băştinaşi.

Doar cei mai viguroşi oameni s-au încumetat să realizeze incursiuni în Africa, preţ de vreo patru secole. În 1569, un grup de colonişti portughezi au pornit de pe malul Atlanticului, pe cai, spre a explora cursul inferior şi mijlociu al fluviului Zambezi şi apoi s-au încumetat spre interiorul continentului, în căutare de aur. Multă vreme după aceea, s-a răspîndit vestea că toţi caii muriseră, iar oamenii sucombaseră răpuşi de boli sau masacraţi

deschis foarte de timpuriu un larg cîmp tematic. Nici unul dintre aspectele semnificative ale naturii nu a scăpat investigații sale. În timpul Dinastiei Tang exista divertismentul de a clasa pe rubrici diversele subiecte de pictat. Numărul acestor rubrici variază în funcție de autori. De exemplu, Zhou Jingxuan din Dinastia Tang propune patru rubrici – personaje, animale, peisaje, clădiri. Ordinea în care un pictor de pictură tradițională chineză, inclusiv în Epoca Tang, își însușește progresiv tehnica picturii este următoarea: el începe, în general, prin a stăpîni tehnica trăsăturii de penel, desenînd arbori și stînci. De agent la statut pe care îl are corpul omenesc în pictura occidentală. Aceasta se bucură, în pictura chineză, de același statut pe care îl are corpul omenesc în pictura occidentală. Apoi, pictorul chinez își diversifică arta prin studiul florilor, al plantelor, al insectelor, al păsărilor și ale animalelor. Acest studiu, ce implică și asimilarea regulilor compoziției, îi permite, în sfîrșit, pictorului chinez să abordeze peisajul, care reprezintă subiectul major al artei picturale chineze. În cursul instruirii sale, artistul poate inversa ordinea și amesteca genurile. De exemplu, destul de mulți debutanți învață să deseneze, odată cu arborii și stîncile, și orhidee, ale căror frunze lungi au o formă ce se pretează exercițiului de a așterne trăsăturile de penel. Potrivit aceluiași Zhou Jingxuan, în acest exercițiu este inclus și bambusul, care, în pictură se combină foarte bine cu stîncile, florile și păsările. În privința portretului, după Dinastia Tang, pictorul chinez nu mai concepe omul decît în simbioză cu peisajul. Arta portretului este practicată doar de specialiști. Conform magistralului artist – poet și pictor deopotrivă – Wang Wei, pe care l-am mai evocat în acest material, pentru a picta un peisaj penelul pictorului trebuie să fie ghidat de Yi. În ceea ce privește proporția între elementele ce compun un peisaj, menționăm: înălțimea unui munte – zece picioare; înălțimea unui arbore – un picior; mărimea unui cal – o zecime de picior; talia unui om – o sutime de picior. În legătură cu perspectiva: la distanță, unui om nu i se văd ochii; unui arbore nu i se disting crengile, pe un munte îndepărtat, cu contururi dulci ca de sprînceană, nu este vizibilă nici o stîncă, la fel, nu se zărește nici o undă pe apele îndepărtate, ce se unesc la orizont cu norii.

Cît despre raporturile naturale, existente între figurile principale ale unui peisaj, amintim: muntele

este adesea înconjurat de cețuri; stîncile ascund izvoare, pavilioanele și terasele sînt adăpostite de arbori, potecile și drumurile poartă urmele oamenilor care le calcă. Pe de altă parte, orice stîncă trebuie văzută din trei părți, un drum trebuie abordat de la cele două capete, un arbore se dezvăluie prin vîrful său desfășurat, o apă este percepută prin boarea ce îi atinge undele.

În primul rînd, se iau în considerație manifestările atmosferice, se distinge închisul de deschis, clarul de vag. Apoi se stabilește ierarhia între munți, se precizează altitudinile lor, intențiile lor, salutările lor reciproce. Trebuie dat atenție faptului că, prea multe elemente într-un tablou duc la primejdia aglomerării, iar prea puține duc la primejdia lîncezelii. Pictorul chinez își dă silința de a sesiza măsura exactă și distanța cuvenită. Între îndepărtat și apropiat trebuie să existe un Vid, atît în cazul munților, cît și al cursurilor de apă. Sesizăm în continuare și alte elemente specifice picturii chineze. În bătaia ploii, nu se distinge nici cerul, nici pămîntul, nici răsăritul, nici apusul. Dacă suflă vînt uscat, fără ploaie, privirea este atrasă imediat de crengile arborilor ce se îndoaie. Dar, pe timp de ploaie fără vînt, arborii par striviți, trecătorii poartă pălării de papură și pescarii, mantale de pai. Norii se estompează după ploaie, făcînd loc unui cer de azur, încununat de cețuri ușoare, munții își măresc strălucirile de smarald, în timp ce soarele, dogorînd cu mii de raze oblice, pare foarte aproape. În zori, piscurile de desprind din noapte, în ziua ce se naște și în care se mai amestecă o ceață argintată și alte culori confuze, apune o lună vagă. În amurg, la orizontul aurit de asfințit, alunecă pe rîu pînzele cîtorva ambarcații. Oamenii se grăbesc să se întoarcă acasă, casele au porțile întredeschise. Primăvara, peisajul se învăluie de cețuri și de aburi, culoarea rîurilor bate spre albastru, cea a colindelor spre verde. Vara, arborii înalți, bătrîni, ascund cerul, oglinda lacului nu are unde, în inima muntelui, cascada pare că se revarsă din nori și, în pavilionul singuratic, se simte prospețimea apei. Toamna, cerul are culoarea jadului, pădurea devine stufoasă și secretă, gîștele sălbatice zboară deasupra rîului, doar cîțiva bîtlani întîrzie pe maluri. Iarna, zăpada acoperă din nou pămîntul, un tăietor de lemne merge încărcat cu legătura de vreascuri, acolo unde apa se unește cu nisipul, un pescar își acostează barca.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

În 1832, maiorul McGregor Laird a condus o expediţie, îmbarcată pe două vase, Quorra şi Albrukah, intenţionînd să exploreze delta Nigerului şi să avanseze, către izvoarele fluviului. Expediţia a ajuns pe cursul unui afluent al Nigerului, Benue, pe 18 octombrie. Aproape o lună mai tîrziu, toţi membri echipajului erau bolnavi, aveau febră mare şi, pe 14 noiembrie, doar un singur european mai era apt. Quorra a reuşit să se întoarcă în apele Atlanticului abia în august 1833, cu doar cinci marinari, în vreme ce din cei 19 membri ai echipajului celuilalt vas au supravieţuit doar patru! Nici călătoria cu vase de abur nu s-a dovedit mai fructuoasă. O expediţie de amploare, condusă de căpitanul H. D. Trotter, a avut loc în 1841. 145 de europeni, 25 negri recrutaţi în Marea Britanie şi 133 angajaţi în Sierra Leone au călătorit la bordul a trei vapoare cu abur, Albert, Wilberforce şi London. Acestea au înaintat, pe cursul Nigerului, ajungînd la două sute de kilometri de vărsarea acestuia în Atlantic, pe 26 august. Dar febra galbenă a izbucnit la începutul lui septembrie, fapt care „a paralizat întreaga expediţie“. Temerarii şiau continuat drumul, dar epidemia a devenit atît de devastatoare încît Wilberforce şi London au fost trimise înapoi, către litoral, pe 19 septembrie, încărcate şi cu bolnavii de pe nava Albert. Aceasta din urmă a mers mai departe, dar a fost nevoită să facă drumul înapoi, pe 4 octombrie, ajungînd la Atlantic zece zile mai tîrziu, după o călătorie pe fluviu de nouă săptămîni. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

de triburi războinice. În 1770, un medic scoţian numit Mungo Park s-a aventurat să găsească izvorul fluviului Niger. După un prim eşec, el a reluat încercarea, plecînd la drum pe 28 aprilie 1805, alături de o expediţie formată din 44 de europeni, printre care se găseau savanţi, soldaţi, patru tîmplari şi doi marinari. El a atins cursul Nigerului pe 19 august şi a străbătut aproape o mie de kilometri printr-o regiune bîntuită de boli. Între timp, toţi membrii expediţiei se îmbolnăviseră de dizenterie şi febră, iar pe 11 octombrie, doar patru dintre ei mai erau în viaţă! Doar Park şi un anume locotenent Martin rămăseseră singurii albi din expediţie. Ei au construit o canoe cu care au încercat să ajungă în siguranţă la fluviu. Mungo pare însă să se fi înecat sau să fi fost ucis de localnici, pe cînd se pregătea să străbată cataractele Nigerului. Un singur slujitor negru a reuşit să scape cu viaţă, pentru a spune povestea curajosului Mungo Park, după cinci ani. Mai tîrziu, au fost descoperite obiecte ce au aparţinut expediţiei, însă jurnalul lui Park, ce ar fi putut face lumină în cazul acestui mister, nu a mai fost găsit niciodată. În 1816, căpitanul James Tuckey a încercat să exploreze fluviul Congo. El a pornit la bordul unui vas pînă la cele dintîi cataracte, unde a ancorat, împreună cu o echipă compusă, între alţii, şi din doi oameni de ştiinţă. Ei au găsit climatul „plăcut, scala termometrului ridicîndu-se peste 35 Celsius sau coborînd sub 28 Celsius doar rareori, cu ploi puţine şi o atmosferă uscată“. În ciuda acestor condiţii favorabile, întreaga expediţie s-a văzut atacată de o boală ciudată, caracterizată de o „febră remitentă“, cu vomismente de culoare închisă, fiind vorba aproape sigur despre forma letală de malarie, specifică Africii. 14 oameni au murit pe uscat, iar alţi patru după ce expediţia s-a întors la corabie. În total, s-a înregistrat o rată a mortalităţii de 37%, printre cei decedaţi numărîndu-se şi Tuckey, şi cei doi savanţi.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De la ,,scrieri deocheate“ la „ciudăţenii amoroase“

Acum vreo cîțiva ani, descoperisem într-un anticariat o carte subțirică de nici 200 de pagini, cu un titlu incitant: ,,Amintiri și povestiri deocheate”, una dintre ultimele scrieri ale venerabilului Neagu Djuvara (1916-2018). Sigur, mi-am zis, n-or fi toate povestirile de acolo chiar porno-porno, căci așa sînt legile negustoriei: bagi un titlu sau o poză shoking pe copertă și gherțoii pun botul, își smulg cartea din mîini. Cum făcuse ziaristul și scriitorul Ioan Chirilă cu cartea lui după Mondialele de fotbal din 1966. Deși nu călcase prin Marea Britanie, omul își imaginase dialoguri, scene, opinii și faze din timpul meciurilor, folosind doar fotografii de la fața locului. Și la final, pusese pe copertă fotografia color a lui Eusebio sărutînd Cupa ,,Jules Rimet”, motivînd că Eusebio, declarat cel mai bun fotbalist al turneului, vinde tot. Și așa a fost, căci la lansarea cărții, ținută în Librăria ,,Sadoveanu” de pe Magheru, a fost omor, s-au spart geamurile și au chemat salvarea și miliția călare.

Cum ziceam, n-or fi toate povestirile cu porcărele, dar cu viziune sau cu ținută erotică tot vor fi cîteva, mi-am zis, fiindcă asta înseamnă literatură erotică, ,,deocheată”. Ceva în linia Emil Brumaru – Șerban Foarță, căci maestrul Geo Bogza, cel cu poemele sale naturaliste, ca să folosesc un eufemism, de prin anii

1940 și ceva, cînd a și făcut pușcărie pentru imoralitate, ar fi fost prea mult pentru așteptările mele.

Dar, în loc de toate acestea, am dat peste niște istorioare cuminți, chiar dacă unele destul de haioase, prezentate însă într-un limbaj fără nici cea mai mică urmă de miștocăreală colocvial-șmecherească foșgăind de termeni argotici. Bine, trebuia să mă aștept și la acest neajuns, căci Neagu Djuvara a fost un istoric atras și de literatură, nicidecum un maestru al limbii literare sau, după caz, cum mai vedeam odată la televizor, un cozeur rafinat și plin de fantezie.

Prin această stare sufletească au trecut cititorii după 1990, cînd Arșavir Acterian a publicat propriul jurnal și al surorii sale, Jeni Acterian, o superintelectuală, ,,o prepeliță foc de deșteaptă”, cum a încondeiat-o Petre Țuțea. Jurnale pe care Arșavir Acterian le-a curățat de toate șopîrlele politice, care l-ar fi dus la închisoare. Să fi fost la mijloc spaima nedorită în astfel de cazuri, invidia pe soru-sa, moartă în interval, sau ce? Sau poate convingerea că este ,,un om de prisos”, și care nu s-a remarcat prin nimic în lunga-i viață?

Prin comparație, nu departe de această situație, se află și ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, cartea prozatoarei Doina Ruști, apărută la Editura ,,Litera” în 2011, scriitoare contemporană, apreciată de critică și cititori laolaltă pentru forța epică, originalitatea și erudiția romanelor. Pentru aceste motive, ea se impune ca una dintre cele mai apreciate voci feminine din literatura contemporană. Și încă ceva: Doina Ruști a impus specia ficțiunilor literare istorice.

Dacă în privința ,,scrierilor deocheate” ne-am lămurit cum stau lucrurile, se cuvine să aruncăm o privire și asupra ,,ciudățeniilor amoroase” descoperite de scriitoare pe cînd cerceta cu atenție cărți vechi și manuscrise, stampe, picturi și litografii păstrate în diferite muzee din Capitală și din țară.

Cartea ei cuprinde 47 de povești de dragoste, însoțite de tablouri pe aceeași temă, cu precădere portrete din Secolele XVIII și XIX, care etalează caracteristicile epocii și atmosfera locală: costume, zîmbete și priviri. Unele povești sînt încîntătoare, altele ciudate și aiurite rău, cu bărbați năuci și fete neștiutoare, dar care, învățate de bine de către niște babe trecute prin ciur și prin dîrmon, în fapt, niște

vrăjitoare în toată regula, își scot paguba întreit. ,,Poveștile – ne spune autoarea, justificîndu-se parcă – sînt ca niște cufere pline de blănuri ori cu dantele, lăsînd în fibră singura aspirație care contează în viața unui om, ca să nu mai vorbim de cearceafuri care nu uită niciodată carnea care le-a terfelit ori de scrisori, mă refer la hîrtia bătrînă, impregnată cu vise, și, odată cu ele, de aromele care au plutit prin odăi...”. Sînt 47 de povești fanariote despre amoruri și pasiuni bizare. Unele sînt întîmplări adevărate, consemnate și în pagini de istorie, altele ca de pe altă lume. Cu alte cuvinte, un imaginar românesc și o formulă epică originală – plus ilustrațiile de epocă. Prin tot ce a scris, Doina Ruști face concurență colegilor ei de universitate, scriitori cunoscuți: Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Ioana Pârvulescu.

De departe, cea mai importantă poveste se arată a fi: ,,Crimă și poezie”, consacrată poeților Ienăchiță și Alecu Văcărescu, mai exact împrejurărilor morții lor suspecte.

Cînd a călcat prima oară prin București, pictorul ceh Anton Chladek (1794-1882) n-avea de unde ști că va rămîne aici pînă la sfîrșitul vieții. A rămas în istorie prin aceea că i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu și a făcut portretele multor domnitori și boieri din Țara Românească. Printre ei, s-au numărat Ienăchiță și Alecu Văcărescu, stihuitori cu sîngele fierbinte, precum și marele ban Teodor Văcărescu, zis Furtună. Deși bogat, frumos și cu mare trecere la dame, poetul Ienăchiță Văcărescu a avut ghinionul să se îndrăgostească de Elena (Zoe), doamna lui vodă Alexandru Moruzi. Și dacă Moruzi, cam nededat cu lecturile, mai închidea ochii la ironiile prealuminatului și preadăruitului poet Ienăchiță Văcărescu, spuse la băutură sau la necaz, nu i-a trecut nici atîtica prin minte că cei doi hulubași îi cam pun coarne ca de cerb. Prostimea, că e bună la așa ceva, îi scornise și niște stihuri în batjocură: ,,Ienăchiță Văcărescu/ șade-n poartă la Dudescu,/ Cu antereu de atlaz,/ Moare doamna de necaz,/ Cu hanger de Corassan,/ Doamna trece în rădvan.../ Trece și des mi-l dorește,/ Că cu foc ea mi-l iubește./ Ienăchiță stih îi face,/ Că domnița mult îl place.../ El cu doamna s-ar lovi/ Dacă Domnul ar muri”. În aceste condiții, fanariotul Moruzi, revenit a doua oară pe tron, a poruncit arestuirea și mai apoi otrăvirea răscoptului berbant de către un oarecare doctor Hristodor...

Și dacă ar fi fost doar atît. Moștenind sîngele fierbinte al tătînelui său, Alecu Văcărescu se însoară cu o Elenă de 15 ani din neamul bogat al Dudeștilor, care-l pricopsește cu Iancu, viitorul poet și el, și două fetișcane foarte frumoase. Dar nu-i era suficient, căci, în curînd, va începe să-i dea tîrcoale fetei lui Moruzi. Cumplit blestem pe capul bietului domnitor: și tatăl, și fiul, să-i corupă unul soția și celălalt fiica. Păi, să nu-i

otrăvești pe amîndoi? La început, Moruzi poruncește să fie arestat Alecu, bănuit că i-ar fi otrăvit pe Ienăchiță și pe o mătușă, Venețiana, în casa căreia crescuse, casă amplasată între Biserica Enei și Biserica Dintr-o Zi, de pe lîngă Facultatea de Arhitectură de azi. Ce motive să fi avut? În primul rînd că Ienăchiță îl dezmoștenise pentru viața desfrînată pe care o ducea. Și al doilea că, rămas fără bani, ar fi jefuit-o pe bătrînă. Tînărul va fi arestat și trimis la închisoare, lîngă Tulcea. Acolo, ne spune Doina Ruști, fiindcă dormea în aer liber și nu mînca nimic, Alecu va muri, fără vorbă multă, la vîrsta de 30 de ani. Nu mult după aceea, căzut în dizgrația sultanului, Moruzi va fi arestat și trimis la galere. Va muri în curînd, ducînd cu el taina morții celor doi poeți.

O altă poveste, cu un pronunțat caracter misterios, se numește ,,Ciudățenia”. Cică o precupeață, pe nume Tenica, moștenește un sclav negru și fioros pe care îl chema Dracu (curat Caragiale cu nuvelele lui de inspirație balcanico-fantastică). Buun. Femeia locuia în Mahalaua Izvorul Verde. Dar, deși urît ca... dracul, începe să-l viseze. Cam un an a durat fericirea ei secretă, căci nimic nu face mai bine decît plăcerile de care știi numai tu. Sîntem în perioada 1816-1817, cînd, venind vara, iaca poznă, Dracu dispare într-o căruță de saltimbanci și Tenica rămîne nefericită. Vecinii ei erau convinși că Dracu, nici una-nici două, coborîse în Iad.

,,Planul secund al unui viol”. Sîntem în anul 1794. Dragomir o cere de nevastă pe Uța. Dar, cum fata îl refuză, fiindcă el nu este un om liber, ci un clăcaș, iar dumneaei descendentă din slugi domnești, flăcăul este silit să schimbe foaia. Așa că roagă niște oameni să-l ajute în comiterea unei frumuseți de viol, în ideea că, după ce-i va da cep sclifositei, aceasta nu va mai avea tupeul să facă nazuri. Dintre cei 3 flăcăi care îl ajută, cel mai rău pică un anume Radu, deși își luase măsuri de precauție, punîndu-l pe Dragomir să semneze o hîrtie prin care își asuma toată vina. Cum Uța nu acceptase să se căsătorească cu vreunul dintre cei 4 participanți la viol, pe toți flăcăii îi așteaptă o pedeapsă aspră: tunderea la piele, tăierea unei mîini sau a unui picior sau bătaie cît cuprinde. Iar dacă se dovedește că s-au folosit și de arme, pe tuspatru îi așteaptă decapitarea. Dar, ca alternativă, vinovații pot plăti paguba după un tarif fix: virginitatea costă o litră de aur (250 g).

,,Legături clandestine”. Sîntem în septembrie 1794. Doamna Zoe Moruzi avea un harem în Palatul Domnesc. Dar nu harem cum aveau turcii, cu eunuci și cadîne. Ci doar niște doamne și domnișoare de onoare, cum aveau să aibă, în Secolele al XIX-lea și al XX-lea, Reginele Elisabeta și Maria. Iar haremul era păzit de niște flintași, adică sepepiștii lui Iohannis de azi. Printre ei, eroul nostru, Barbu. Într-o zi, iabrașa doamnă Zoe Moruzi iese să se vadă cu poetul Ienăchiță Văcărescu, aflat cu testosteronii la cotă de avarie. Și, normal, își ia cu dînsa și sepepiștii alergînd în urma trăsurii. Alți ostași rămîn de pază în palat. Printre ei, și Barbu, care se gîndește să-i ducă muierii iubite o eșarfă cu mărgele, care desigur o va bucura mult. Dar, bagaboanta era în brațele lui Petre, un soldat oarecare. Și a naibii, tot ea cu gura mare că ce cauți, mă, la ora asta acasă? Natural, îi umflă două peste bot, și ibovnicului îi pune flinta în ceafă și hai cu dînsul la Divan.

Muierea se roagă de iertare și prostul o iartă. Numai Petre e dus în surghiun la Mînăstirea Snagov, să pătimească în post aspru și rugăciuni pînă i s-or toci deștele, bașca zeci de nuiele zilnice la tălpi. Păi, dreptate e asta? Dar, peste 1 an, cînd iese din pîrnaie, Petre face primul drum la casa amantei din Strada Mare (Lipscanii de azi), pe care n-o uitase, și nici ea pe el. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Povestea ciorapilor

Astăzi sînt purtați atît de nobili, cît și de popor, de tineri și de bătrîni, îi întîlnești în saloanele luxoase de dansuri ca și la serbările vesele de la sate. Ciorapul, fie el chiar și de mătase, nu mai este pentru nimeni o noutate, ci un lucru de primă necesitate.

Dar acum patru sau cinci sute de ani era un obiect scump și rar, a cărui întrebuințare nu era cunoscută celor din popor. Bonetierii care se ocupau cu împletirea și comerțul ciorapilor făceau parte din cele cinci corpuri de elită industrială a Franței. Aveau dreptul de a-și alege un staroste, purtau haine cu franjuri și spadă ca cei din nobilime. Împletirea ciorapilor se făcea cu mîna. Regina Franței avea doamne de onoare, care aveau obligația de a împleti ciorapi pentru augusta lor stăpînă și care erau mîndre de misiunea ce li se încredințase. Pe vremea aceea, ciorapul de mătase era lucru rar și articol aproape neobișnuit. Se spune că regele Angliei, Iacob I, ca să poată primi ambasada spaniolă într-o ținută demnă, a fost nevoit să împrumute ciorapii contelui de Mar. Pe atunci ciorapii de mătase se împleteau numai în Spania, unde se întrebuințau cîrligele de oțel, fiindcă secretul cîrligelor catalane era necunoscut în Europa. Se mai spune în istorie că Spania a făcut cadou regelui Henric al II-lea al Angliei o pereche de ciorapi de mătase. Regele a rămas impresionat de această dovadă de prietenie și încîntat de dar. Lordul Thomas Gresham, Rotschild-ul epocii, căruia Anglia îi datorează înființarea Bursei, a oferit și el Reginei Elisabeta o pereche de ciorapi de mătase.

ldeea de a mecaniza împletirea ciorapilor revine unui îndrăgostit. Pastorul William Lee o iubea pe frumoasa Mary Patson. Tînărul pastor se ducea adeseori să-și vadă logodnica, pe care o găsea ocupată întotdeauna cu împletirea ciorapilor de lînă pentru săraci. Zadarnic o ruga William să se odihnească; în

Lumea regilor şi culisele ei

Cum se poate agăța un prinț moștenitor (4)

Căsătoria nu a mai avut loc, dar aggiornamento s-a dovedit util în cele din urmă, cînd Karl s-a unit cu fiica de miliardar Francesca („Cessi“) von Thyssen, a cărei familie nu a domnit nicăieri, niciodată (cu excepţia, poate, a industriei oţelului). Ţinînd seama de averea Thyssen, şeful casei Habsburg a trecut generos cu vederea peste principiile apărate decenii la rînd şi nu a lăsat nicio urmă de îndoială că viitorul şef al casei Habsburg avea să fie Karl. Desigur, Karl trăieşte de altfel şi astăzi, desigur separat de Francesca. Şi, deşi mai tînărul său frate Georg s-a căsătorit cu o prinţesă von Oldenburg, fratele cel mare este considerat oficial noul şef al casei Habsburg, de la 1 ianuarie 2008. Karl păstrează aparenţele unei relaţii normale cu Francesca în toate ceremoniile publice.

Prin urmare, nimeni nu poate susţine că legile nu pot fi tratate şi cu flexibilitate, dacă aşa o cere momentul. Categoric, tot potrivit bunei tradiţii monarhice.

Schimbările dinastice (1)

Să mai schimbi, la nevoie, regulile rigide pe ici, pe colo rămîne un important privilegiu regal. Doar aşa îşi întreţine monarhia capacitatea sa de adaptare, care-i permite să reziste peste milenii. Flexibilitatea este cu atît mai importantă în chestiunile de legitimitate. În istoria monarhiilor există mereu schimbări dinastice, pe un teren de legitimitate nesigur. În culturile timpurii nu existau asemenea probleme, în societăţile arhaice era relativ simplu să te descotoroseşti de un rege. Cine se dovedea neputincios, spre exemplu, să mijlocească obţinerea unor recolte bogate, era lichidat în cadru

loc să numere ochiurile de pe cîrlige, să-l privească puțin și pe el și să numere mai bine cuvintele duioase ce-i spunea. Zadarnic! Mișca din ce în ce mai repede, nedînd atenție logodnicului ei, nepăsătoare ca și destinul care strivise pe cei pentru care împletea sub călcîiul lui. William Lee dispăru aproape o jumătate de an. După această scurgere de vreme aduse în dar logodnicei sale o mașină la care ochiurile ciorapului se împleteau automat. Miss Marry, încîntată de dar și fericită că logodnicul ei s-a înapoiat, aruncă în foc acele de împletit, lucrînd pe viitor numai la mașina inventată de William Lee. Invenția face senzație în Anglia. William instalează ateliere. Primește vizita Reginei, care pleacă dezamăgită că nu se pot împleti decît ciorapii de lînă. Ar fi dorit să se poată împleti și ciorapi de mătase, dar mașina se afla încă la primele încercări, din această cauză Regina refuză să acorde inventatorului dreptul de monopol. Ca și călugărul Berthlot Schwarz, care nu descoperise pulberea pentru uciderea oamenilor în războaie, tot astfel și pastorul William Lee inventase mașina de împletit nu pentru ciorapii de mătase, ci pentru cei de lînă. După încercări îndelungate, reușește în cele din urmă să fabrice și ciorapi de mătase. Intră în conflict însă cu lucrătoarele sale, care-i distrug atelierele și sărmanul inventator scapă cu viață fugind în Franța. Acolo, fiind sprijinit de Curte, deschide atelierele noi. Camarila de la Curte se hotărăște să-l boicoteze. Doamnele de onoare deșiră ciorapii, prezentîndu-i Reginei ca impracticabili, făcînd în felul acesta inventatorului o reclamă cît se poate de proastă. Dar incorectitudinea este descoperită. William roagă pe Henric IV să-i acorde dreptul de monopol. Între timp, regele este ucis de Ravaillac, iar Maria de Medici era prea ocupată cu chestiunea regenței, ca să mai dea importanță cererii inventatorului, care moare uitat, ca mai toți inventatorii din anul 1610. Fratele său, care-l secondase în întreprindere, se întoarce în Anglia deschizînd la Londra ateliere mari sub protecția reginei

festiv, un omor ritual pentru a fi înlocuit cu noul conducător, mai carismatic. Şi în monarhia electivă a Sfîntului Imperiu Roman schimbarea dinastică s-a păstrat relativ fără probleme. Mult mai complicată însă este situaţia în cazul monarhiei ereditare – o realizare modernă.

Astfel, unii scoţieni tradiţionalişti (iacobiţii), de pildă, contestă legalitatea aşa-numitei Revoluţii glorioase din 1688, prin care Iacob al II-lea, ultimul Stuart, şi-a pierdut tronul, coroana engleză revenind casei Hanovra. Pretendentul legitim la tron, urmaş al dinastiei Stuart, ar fi, în mod curios, un german – anume ducele Franz von Bayern, descendent pe linie maternă al casei Stuart. Faptul că Franz al lor este considerat de tradiţionalista Royal Stuart Society din Anglia regele Frances al II-lea este privit mai degrabă ca o glumă în familia Wittelsbach. Iacobiţii iau cît se poate de în serios susţinerea legitimităţii casei Stuart: cum ducele Franz nu are urmaşi, iar succesiunea la tronul englez se face şi pe linie femeiască, nepoata sa, Sophie, va fi într-o bună zi regina de drept a Angliei – în viziunea iacobită. Sophie este căsătorită cu prinţul moştenitor al Liechtensteinului. Prin urmare, fiul lor, Joseph Wenzel, născut în 1995 la Londra, este pentru conservatorii extremişti iacobiţi candidatul ideal la tron.

Dacă am fi cît se poate de riguroşi, chiar şi legitimitatea glorioasei dinastii franceze se clatină. În definitiv, carolingienii au venit la putere, la mijlocul Secolului al VIII-lea, în urma unei înalte trădări. Ultimul rege merovingian a fost silit să se retragă la mînăstire de Carol Martel, curtean de-al său, şi bunic al lui Carol cel Mare, iar fiul lui Pepin cel Tînăr s-a lăsat încoronat fără să-şi reclame în vreun fel legitimitatea. Capeţienii, dinastia care a urmat carolingienilor la tronul Franţei, ar fi putut să susţină, întrucîtva îndreptăţit, înrudirea lor cu dinastia iniţială, merovingiană. Chiar dacă regatul francez a luat sfîrşit irevocabil (monarhia e ca fecioria,

Elisabeta. Dar Ludovic al XIV-lea, regele Franței, trimite la Londra pe iscusitul său Hindret, pentru a fura planurile mașinilor de împletit ciorapii de mătase. Drept răsplată, pune la dispoziția acestuia castelul de Madrid, de la Bois de Boulogne, pentru a instala înăuntru ateliere pentru împletirea lor.

Abia după un secol și jumătate se poate vorbi despre o industrie serioasă a acestui articol de îmbrăcăminte. Astăzi, ciorapii, chiar și cei de mătase, au ajuns un articol banal. Se fabrică sute de milioane de perechi anual cu mașina de împletit, care mai păstrează principiul inventatorului William Lee. Perfecțiunea mașinii se datorează insistențelor clasei aristocrate, căreia îi revine și progresul indiscutabil al acestei industrii. Dacă pe vremuri, cînd piciorul era ascuns de rochii lungi, persoanele din clasele aristocrate acordau atîta atenție ciorapului de mătase, atunci dacă William Lee ar fi trăit în epoca noastră, cu moda rochiilor scurte, probabil să nu ar fi murit de mizerie.

După cum vedeți, stimate doamne, ciorapul subțire și transparent, care vă înfrumusețează picioarele, își are și el un trecut destul de furtunos și zbuciumat. Odinioară era aristocratic și decent, iar astăzi a devenit democrat și obraznic!

Sursa: „M AGAZINUL”, 1933

se poate pierde o singură dată!) în 1793, odată cu executarea celui din urmă rege capeţian, Ludovic al XVI-lea, regaliştii francezi mai discută aprig şi astăzi care ar fi pretendentul legitim la tron, în cazul, puţin probabil, al unei restauraţii. Răspunsul scurt: în nici un caz contele de Paris, urmaşul „suveranului-cetăţean“ Ludovic Filip. Cei din casa Orléans sînt nişte trădători, în accepţiunea monarhiştilor. Au fost una dintre forţele motrice ale Revoluţiei Franceze, iar prin intervenţia sa în Adunarea Naţională în favoarea decapitării regelui, ducele de Orléans a comis un regicid. Tradiţionaliştii francezi se cutremură la gîndul că Henri de Paris ar putea fi considerat pretendent la tron. Altfel, însă, urmaşi direcţi ai decapitatului Ludovic al XVI-lea pot fi găsiţi doar urmînd căi ocolite. Pretenţiile la tron ale casei Bourbon au fost preluate de ramura spaniolă a familiei. Maison de France este condusă acum de Louis Alphonse de Borbon, născut în 1974 la Madrid, bancher de investiţii, care trăieşte împreună cu soţia şi copiii în Venezuela.

Dar şi mai încurcată este întrebarea cine poate fi, teoretic, pretendentul la tronul german. Dacă ar fi să se transforme Germania într-o monarhie constituţională, după cezura republicană, jocurile ar trebui făcute din nou, iar fosta casă regală prusacă nu ar putea să-şi revendice automat drepturile. Fostul Partid Monarhist German, în definitiv partener al coaliţiei guvernamentale între 1949 şi 1960, al cărei membru Hans-Joachim von Merkatz a fost ministru al Justiţiei, spre exemplu, a susţinut mai vechea şi mai nobila familie a Welfilor. Dar un Ernst August von Hannover în postura de rege al Germaniei ar fi de neconceput chiar şi pentru monarhiștii înrăiţi. Există o serie de dinastii germane superioare ca vechime şi nobleţe fostei case regale prusace (familiile Wettin, Welf, Wittelsbach, Zähringen, Brabant...). (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Istoria si enigmele ei nemuritoare ,

Brâncoveanu şi stolnicul

Cantacuzino în corespondenţă diplomatică inedită

(urmare din pag. 1)

Vom reproduce pentru prima dată cîteva extrase dintre cele mai importante din corespondenţa celor doi diplomaţi englezi privitoare la unele evenimente contemporane lor: Răscoala curuţilor, călătoria lui Brâncoveanu la Adrianopol (1703), campania de la Prut (1711), căderea domnului Ţării Româneşti (1714) şi a Cantacuzinilor (1716).

Pentru început, textul scrisorii adresată de George Stepney stolnicului Cantacuzino în primăvara anului 1703, această epistolă fiind singura primită în limba franceză. Ea conţine date de tot interesul privitoare la politica europeană și ne furnizează noi elemente despre gradul de familiarizare a stolnicului cu asemenea probleme. Iată conţinutul scrisorii:

Scrisoarea domnului Stepney către Contele Cantacuzino

„Domnule,

Această scrisoare este alcătuită pentru a aduce la cunoştinţa Excelenţei Voastre că Milord Paget a sosit în sfîrşit cu bine la Londra la 12/23 ale lunii trecute. Două nave de război pe care le avea ca escortă au fost atacate de o escadră de 7 vase de război franceze şi, în timp ce lupta fusese angajată toate yahturile au avut timp să scape, dar unul din vasele noastre de război a avut nefericirea să fie capturat de francezi.

Fortăreaţa din faţa Bonnului a fost cucerită cu sabia în mînă în noaptea dintre 9 şi 10 mai şi mai multe depeşe ne asigură că însuşi oraşul ar fi capitulat la 14 ale lunii de faţă, despre care aşteptăm confirmarea prin curierul de poşetă următor. Circulă un zvon după care 50.000 de turci ar mărşălui în prezent fie împotriva moscoviţilor, fie a polonezilor. Rog pe Excelenţa Voastră să mă înştiinţeze prin cîteva rînduri despre ce este vorba. Sîntem nerăbdători să ştim ce vor întreprinde francezii după joncţiunea lor cu electorul Savanei în apropiere de Villengen”.

Viena, 23 mai 1703 (British Library Additional, ciornă originală în epistolarul lui George Stepney)

O altă serie de rapoarte, datorate de această dată lui Sir Robert Sutton, se referă la faimoasa călătorie efectuată de Brâncoveanu la Adrianopol în primăvara anului 1703, la porunca marelui vizir Rami Mehmed paşa, în urma intrigilor duşmanilor domnului, în special ale marelui dragoman al Porţii, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care sperau că voievodul muntean va fi mazilit şi i se vor confisca averile. Cu tactul şi diplomaţia sa recunoscute, dar și cu ajutorul prietenilor şi al pungilor cu bani, Brâncoveanu a reuşit nu numai să răstoarne uneltirile adversarilor săi, dar chiar a fost confirmat domn pe viaţă de către sultanul Mustafa II – este drept, în schimbul măririi haraciului către Poartă. Pe lîngă datele pline de interes pe care ni le dă asupra acestei călătorii Brâncoveanu însuşi în însemnările sale de taină, apoi de cronicarul de curte Radu Greceanu şi secretarul lui vodă, Anton Maria Del Chiaro, precum şi alţi diplomaţi străini de la Poartă (francez, veneţian, rus şi austriac), iată că acest important eveniment politic românesc apare consemnat şi în rapoartele ambasadorului englez la Istanbul. Însemnările sale completează sau,

în alte cazuri, confirmă unele ştiri cunoscute din alte izvoare mai sus amintite.

De pildă, la 9 mai 1703, Sir Robert Sutton scria din Pera secretarului de stat pentru afaceri externe din Londra, Sir Charles Hedges, că „Poarta a trimis după domnul Ţării Româneşti să vină la Adrianopol. El (domnul – n.m.) a încercat să răscumpere această călătorie, oferind, se spune, 1.000 pungi cu bani (o pungă conținea 200 de galbeni – n.m.). Dar vizirul n-a admis nici un refuz. Domnul este nevoit să se prefacă a consimţi la venirea sa, dar aduce ca scuză că este foarte bolnav şi incapabil să facă această călătorie, de aceea a depus noi eforturi să o răscumpere în bani. Este cunoscut ca fiind foarte bogat şi este posibil ca scopul (chemării sale – n.m.) să fie acela de a-l prăda de toate bunurile ce le are, dacă va scăpa (cu viaţă – n.m.) şi fără exercitarea vreunei violenţe împotriva sa. Toată lumea este în mare aşteptare să vadă dacă (domnul – n.m.) va încerca să scape prin fugă, ceea ce i-ar aduce mari neplăceri, sau dacă va îndrăzni să vină la Adrianopol” (Public Record Office, State Papers, fondul Turkey).

Abia cîteva luni mai tîrziu, Sir Robert Sutton revine asupra acestei chestiuni, într-un nou raport din 23 septembrie 1703, expediat tot din Pera, şi în care afirma următoarele: „Cred că nu am informat mai înainte pe Excelenţa Voastră de felul în care a fost tratat domnul Ţării Româneşti de către fostul vizir Rami Mehmed la venirea sa la Adrianopol, toate încercările sale de a-şi răscumpăra această călătorie dovedindu-se deşarte. Tributul său a fost ridicat de la 270 la 400 de pungi pe an şi a fost obligat să dăruiască sultanului la audienţa sa 200 de pungi şi alte 100 mamei acestuia, Sultana Validă. Dar nici vizirul, nici muftiul, sau kislar aga, n-au primit nimic de la dînsul. Totuşi, cheltuielile celelalte ale călătoriei sale s-au ridicat la 400 de pungi. Părerea că el a plătit tribut şi împăratului german mai stăruie încă în mintea poporului său (zvonul fiind cu totul fals – n.m.)“.

În sfîrşit, la 18 octombrie 1703, ambasadorul englez revenea cu precizarea că „domnul Ţării Româneşti a fost obligat să plătească 500 de pungi cu bani pentru confirmarea sa (în scaun – n.m.) de către noul sultan (Ahmed III, succesorul fratelui său, Mustafa II – n.m.)”.

La 15 august 1703, Stepney a făcut şi el o menţiune a întoarcerii lui Brâncoveanu de la Adrianopol, în raportul înaintat secretarului de stat Hedges: „De la ultima (mea depeşă – n.m.), mai mulţi negustori englezi din Alep şi Smirna au sosit aici; ei au însoţit pe domnul Ţării Româneşti, din Turcia pînă la reşedinţa sa din Bucureşti, şi în drumul lor prin Ungaria s-a întîmplat să treacă prin Arad, Szeged şi alte locuri“ (Archivum Rakoczianum).

O altă serie de scrisori schimbate între ambasadorii britanici de la Viena şi Istanbul, sau rapoarte ale acestora către Secretariatul de stat pentru afacerile externe din Londra, se referă la implicaţiile răscoalei antihabsburgice a curuţilor pentru domnul Ţării Româneşti şi la poziţia complicată a acestuia, încercînd să-şi păstreze

neutralitatea între beligeranţi, deşi era supus presiunilor atît de habsburgi, cît şi de răsculaţii lui Rákóczi. Din Pera, Sir Robert Sutton scria lui George Stepney, la 23 septembrie 1703, că „nu am primit nimic de la dvs. neconfirmat, după cîte ştiu eu, exceptînd scrisoarea din 11 iunie şi o alta pe care am primit-o astăzi datînd din 29 trecut, pe calea Ţării Româneşti, pentru care vă sînt foarte obligat“ (British Library, Additional). Acelaşi emitent revenea la 27 septembrie, precizîndu-i că „drumurile sînt aşa de infestate de rebelii din Ungaria, încît ştirile pe care consulul britanic din Smirna, William Sherrard mi le-a adus sînt cele mai recente pe care le-am putut obţine pînă astăzi din lumea creştină, deoarece în vremuri de linişte scrisorile venind de la Viena pe calea Ţării Româneşti fac în general 25 de zile“.

În scrisoarea adresată secretarului de stat la 18 noiembrie 1703, Sir Robert Sutton îl informa că expediase ultimul raport la 27 octombrie, prin curier imperial la Viena şi spera că ajunsese cu bine în mîinile sale. Arătînd că drumurile prin Ţara Românească şi Transilvania deveniseră, pentru moment, nesigure din pricina raidurilor rebelilor curuţi, diplomatul englez afirma că va încerca de data aceasta şi calea Belgradului, pe care o socotea, deocamdată, mai oportună.

La 8 ianuarie 1704, Sutton revenea cu ştiri către Hedges, informîndu-l că „ceea ce provoca spaimă pentru Transilvania sau Ungaria era: 1. marile succese ale rebelilor şi condiţia precară a treburilor împăratului în Germania, după pierderea oraşului Landau, împreună cu permanentele solicitări la Poartă ale francezilor şi emisarilor unguri care de curînd au prezentat chiar o scrisoare a principelui Rákóczi către marele vizir. 2. Poarta a dat poruncă domnului Ţării Româneşti să nu, îngăduie trecerea nici unei scrisori prin acest principat către teritoriile împăratului, iar mai de curînd obligaţia să construiască 30 de brigantine noi (ambarcaţiuni uşoare –n.m.), ca acelea folosite pe Dunăre în trecutul război (din 1683-1699 – n.m.)“. Sutton revenea apoi la 18 ianuarie, arătînd că „Poarta a dat straşnică poruncă domnului Ţării Româneşti să nu îngăduie trecerea nici unei scrisori prin palatul său de la sau către ţările împăratului”. Totuşi, în mod curios, „dregătorii Porţii s-au grăbit foarte tare şi ne-au presat, pe ambasadorul olandez, şi pe mine, să ne expediem de îndată şi fără zăbavă curierul, încît eu cred că aceasta au făcut-o spre a-şi ascunde un anumit scop, altfel neputînd obţine nici un fel de ştire din lumea creştină“.

Totodată, la 20 februarie, Sutton făcea cunoscute secretarului de stat Hedges febrilele pregătiri de război ale Porții, lăsînd impresia că, în urma presiunilor Franţei, ar voi să atace Imperiul habsburgic, spre a veni în ajutorul răsculaților curuţi; printre alte porunci, Poarta trimisese și pe aceea de a se procura „șase sute de cai din Țara Românească și patru sute din Moldova, cai apți să care piesele de artilerie“. Copia aceluiaşi raport a fost trimisă și lui Stepney, la Viena.

Slăbiciunea militară a otomanilor şi dezbinările interne i-au împiedicat, însă, să intervină fățiș în

Constantin Brâncoveanu

Stolnicul Constantin Cantacuzino

Sir Robert Sutton, diplomat

conflict; ei au fost temperați în zelul lor războinic și de intervențiile Angliei și Olandei, dar și de teama faţă de puterea militară a Imperiului habsburgic. Cu toate, insistenţele Franţei, Poarta s-a mulţumit să dea doar un ajutor indirect curuţilor, pe care, în final, în urma insuccesului răscoalei lor, i-a şi abandonat fără nici un scrupul. Poziţia ambiguă a Porţii rezultă de altfel limpede şi din raportul înaintat de Sutton, la 21 iunie 1704 către secretarul de stat: „Nu se poate nega că ei (otomanii – n.m.) doresc cu ardoare succesul rebelilor şi le-a oferit pînă acum ajutor pe sub mînă, ca şi sprijin moral, iar uneori chiar şi cîte o mică asistenţă. Au acordat un paşaport şi scrisori de recomandare către domnul Ţării Româneşti pentru secretarul Ambasadei franceze care se duce în Ungaria. Amintitul domnitor a remis de asemenea mai multe sume de bani din partea francezilor către unguri, ceea ce este de presupus că n-ar fi făcut-o fără îngăduinţa și ştiinţa Porţii“.

Politica abilă a lui Brâncoveanu l-a menţinut pe domnitorul român într-o stare privilegiată de arbitru, acordînd ajutoare umanitare şi posibilităţi de refugiu răsculaţilor curuţi şi totodată păstrîndu-şi în taină relaţiile cu habsburgii prin corespondenţă şi trimiteri de emisari. Răscoala curuţilor, încheiată prin capitularea lor la Satu Mare (26 aprilie 1711) şi pribegia principelui transilvan Francisc Rákóczi II peste hotare a pus capăt doar vremelnic încercărilor cu care se confrunta Constantin Brâncoveanu, căci de îndată el a fost pus în faţa unor complicaţii şi mai mari. Acestea au izvorît din ruperea relaţiilor dintre Poartă şi Rusia, ca urmare a înfrîngerii suferite de Carol XII al Suediei la Poltava (8 iulie 1709) şi a răsturnării echilibrului politic din sudestul Europei, otomanii considerîndu-i acum pe ruşi cei mai periculoşi adversari ai lor. Monarhul suedez, refugiat la Tighina (Bender), împreună cu hatmanul cazacilor Ivan Mazeppa, bucurîndu-se şi de concursul Franţei, permanent la Poartă, cu scopul declanşării unei confruntări ruso-otomane. Acest fapt a constituit un mare pericol pentru Brâncoveanu şi Cantacuzini, aliaţi de taină ai ţarului Petru cel Mare, cu care, de mai multă vreme, întreţineau o susţinută corespondenţă secretă. Deşi războiul a fost declarat de turci la 28 noiembrie 1710, ostilităţile nu s-au declanşat imediat. Dregătorii Porţii au aflat însă despre legăturile tainice dintre Brâncoveanu şi ţarul rus în urma trădării comise de hatmanul Mazeppa, prin intermediul căruia se făcuse schimbul de scrisori între domnul muntean şi Petru cel Mare şi cancelarii imperiali Golovin şi Golovkin, şi au hotărît să ia măsuri de supraveghere strictă. Astfel, au hotărît să trimită în Moldova ca domn de „război“ pe Dimitrie Cantemir, cunoscut la Istanbul ca duşman al lui Brâncoveanu, acesta primind sarcina să-l supravegheze pe domnul muntean spre a-l împiedica să treacă de partea ruşilor şi, în final, să-l aresteze şi să-l trimită la Poartă. Otomanii au comis, fără să ştie, o eroare capitală: în pofida duşmăniei pe care o purta lui Brâncoveanu, Cantemir era în realitate un adversar înverşunat al Porții şi a îmbrăţişat numaidecît cauza creştină. Semnarea tratatului de alianţă de la Luţk (13/24 aprilie 1711) între Moldova și Rusia, i-a descumpănit pe otomani şi aliaţii lor tătari, dar l-a pus pe domnul

Litografie reprezentîndu-i pe Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, voievozii culturii românești

muntean într-o situaţie extrem de delicată. Din pricina ameninţării oştirii marelui vizir Mehmed Baltagi, care se apropia de graniţele principatului muntean, Brâncoveanu nu se putea alătura imediat ţarului rus. Cantemir însuşi nu-şi făcuse cunoscută noua orientare decît după intrarea trupelor ruse în Moldova. Acest moment este comentat în raportul din 26 iunie 1711 al rezidentului britanic la Tighina, căpitanul James Jefferyes, trimis pe lîngă Carol XII. Raportul era destinat Secretariatului de stat din Londra, dar conţinutul lui fusese adus şi la cunoştinţa ambasadorului de la Istanbul, Sir Robert Sutton. „Această acţiune – scria Jefferyes – a avut un aşa mare efect asupra locuitorilor din Moldova, încît domnul, împreună cu dregătorii de frunte ai ţării, au trecut de partea ruşilor şi bănuiau foarte mult pe domnul Ţării Româneşti că a şi urmat sau va urma acest exemplu“. Acest pas nu fusese şi nici n-a mai fost făcut de către domnitorul muntean, în schimb, nerăbdătorul şi imprudentul spătar Toma Cantacuzino, aflat în tabăra domnului la Urlaţi, s-a grăbit să treacă la ruşi în fruntea unui steag de călăreţi şi a altor cîteva căpetenii ale oştirii. Deşi această acţiune se desfăşurase fără asentimentul lui în contextul apărut ca urmare a eşecului militar al lui Petru cel Mare, consecinţele necugetatului act al spătarului Cantacuzino aveau să fie suportate de către domnitorul Brâncoveanu. Strategia improvizată, carenţele din serviciile de aprovizionare şi greşelile tactice ale ţarului şi comandanţilor săi au dus la înfrîngerea de la Stănileşti (11/22 iulie 1711), în urma căreia Petru cel Mare a fost silit să încheie grabnic pacea, chiar acolo, în tabăra de pe Prut (la 12/23 iulie), pierzînd Azovul şi urmînd să părăsească Moldova, urmat de nefericitul ei domn Cantemir, plecat pentru totdeauna în pribegie.

şi 4 august (ce reprezintă o corespondenţă ţinută aici, la Viena, în mare taină), confirmă în general ştirile primite mai înainte despre o victorie turcească şi încheierea păcii, dar principalele prevederi sînt menţionate într-un chip mai îndoielnic, cu «se spune». În încheierea ultimei sale scrisori, domnul se exprimă într-un mod cu totul semnificativ. «E o treabă proastă că moscoviţii au fost siliţi să facă o pace atît de potrivnică intereselor lor». Vă redau propriile sale cuvinte şi trebuie doar să adaog că acest domn este de religie ortodoxă şi deloc mulţumit de eşecul ţarului“.

Pentru Brâncoveanu, înfrîngerea ţarului, adăugîndu-se defecţiunii lui Toma Cantacuzino, a fost de-a dreptul nefastă. Bănuielile Porţii privind nesinceritatea lui au început să planeze mai grav ca oricînd, iar singurele, dar slabele sale speranţe se îndreptau, zadarnic, către habsburgi. Această situaţie nu a scăpat atenţiei cercurilor diplomatice engleze. Iată şi cîteva exemple.

Reproducînd informaţiile obţinute de la Charles Whitworth, rezidentul englez la curtea ţarului între anii 1708-1712, date procurate prin intermediul lui Sir Francis Palmes, ambasadorul englez la Viena (1709-1712), Sir Robert Sutton a trimis un raport Secretariatului de stat, la 19 august 1711, din care cităm: „Scrisori de la domnul Ţării Româneşti, din 31 iulie

Ambasadorul britanic Palmes adusese la cunoştinţa secretarului de stat Henry St. John, lord Bolingbroke, încă de la 11 august 1711, că „veştile despre încheierea păcii la solicitarea ţarului au fost confirmate prin ştiri parvenite de la domnul Ţării Româneşti”. Palmes primise ştirea de la informatorul său Merlin, care obţinuse „confirmarea domnului Ţării Româneşti că pacea se încheiase“.

Soarta lui Brâncoveanu, lăsat să mai domnească încă trei ani în deplină nesiguranţă, era însă, pecetluită. Atîta vreme cît otomanii se ştiuseră slabi şi siliţi să rămînă într-o expectativă prudentă faţă de ruşi şi austrieci, ei toleraseră acţiunile lui Brâncoveanu şi încercările sale de apropiere faţă de marile puteri creştine, care, pînă la un punct, le şi conveneau, deoarece, fiind obligat să se disculpe în faţa învinuirilor ce i se aduceau, domnul muntean nu numai că vărsa însemnate sume de bani dregătorilor Porţii, dar cîteodată era silit să le procure şi unele informaţii cu caracter general. Pînă în cele din urmă, Brâncoveanu a căzut deci victimă politicii revanşarde a otomanilor, care, după ce învinseseră pe ruşi, nutreau speranţa ştergerii umilinţelor păcii încheiate la Karlowitz. În felul acesta, bătrînul voievod a fost mazilit la 24 martie 1714, după o domnie de aproape 26 ani şi dus în captivitate în capitala Imperiului otoman cu toată familia şi o mare parte a averii sale.

La 2 aprilie 1714, Sir Robert Sutton transmitea din Pera Secretariatului de stat ştirea căderii lui Brâncoveanu. Privitor la soarta lui Ştefan Cantacuzino, dintr-un alt raport al lui Sutton, din 30 ianuarie 1716, aflăm că „fratele (de fapt, cumnatul acestuia, Radu Dudescu – n.m.) domnului. Ştefan Cantacuzino, fostul voievod al Ţării Româneşti, a asigurat aici, la Istanbul, mai mulţi prieteni, că şi-a luat măsurile de precauţie atît de bine, încît zisul voievod nu va cădea niciodată în mîna turcilor spre a fi tratat aşa cum a fost predecesorul său. Totuşi, voievodul a fost nevoit să sufere a fi arestat de aga ce a fost trimis ca să-l mazilească şi care îl aduce acum împreună cu tatăl său, domnul Constantin Cantacuzino“.

La cîteva zile după sosirea lor în capitala Imperiului otoman, Ştefan vodă şi stolnicul Constantin au şi fost amenintaţi cu tortura, spre a-şi declara averile, după cum raporta Sutton la 18 februarie 1716: „Domnul Ştefan Cantacuzino, fostul principe al Ţării Româneşti, şi tatăl său, Constantin Cantacuzino, un bărbat în vîrstă de 80 de ani, au fost conduşi aici cu întreaga lor familie de către aga care a fost însărcinat cu transmiterea poruncii mazilirii principelui. După cîteva zile au fost închişi în temniţă şi băgaţi în fiare şi toţi banii, bijuteriile şi mobilele ce le-au luat cu ei şi despre care se spune că sînt de mare preţ, sînt inventariate de tefterdar efendi. Se crede că ei vor fi torturaţi spre a se descoperi restul bunurilor lor, de s-ar putea să scape cu viaţă”.

Previziunile ambasadorului britanic nu s-au adeverit, vodă şi bătrînul său tată căzînd pradă – ca şi alţi membri ai familiei lor – răzbunării sultanului şi marelui vizir, pierind de mîna gîdelui în noaptea de 26 mai/6 iunie spre 27 mai/7 iunie 1716. Momentul uciderii lor n-a mai fost prins de Sir Robert Sutton, care, încheindu-şi misiunea la Poartă, părăsise Istanbulul.

Instaurarea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească şi noua orientare politică a acestuia în privinţa puterilor occidentale, cu precădere spre Franţa, au dus la o răcire a relaţiilor cu ambasadorii britanici în Imperiul otoman. Aceste relaţii vor deveni sporadice şi lipsite de cordialitate, pentru o bucată de vreme, cu atît mai mult cu cît după pacea de la Passarovitz (21 iulie 1718) urmează o perioadă de dezinteres a Angliei pentru zona sud-est europeană, ochii ei fiind ţintiţi spre Atlantic şi Indii.

Răscoala lui Rákóczi (15 iunie 1703 – 1 mai 1711)

Jurnal de cãlãtorie • Jurnal de cãlãtorie

Astronomul Nicolae Coculescu în Senegal (I)

„Cînd se întîmplă ca soarele să se întunece şi să-şi piardă strălucirea pentru cîtăva vreme, ceea ce voi numiţi eclipsă, atunci noi ştim că soarele se rătăceşte din calea lui cea sigură urmată zi de zi şi intră în negură, din care nu poate lesne să iasă. În acele clipe noi ne rugăm lui Dumnezeu şi El readuce soarele pe drumul său şi întunericul se risipeşte”. Aceste cuvinte erau rostite în ziua de 31 martie 1893 de către băştinaşii din Fundiun (Senegal), care explicau astfel, după credinţa lor, astronomului Nicolae Coculescu cauzele eclipselor. Ascultîndu-i, astronomul român simţi o duioşie profundă, cu multă bunăvoinţă explică interlocutorilor săi, în care putu de îndată să recunoască nişte oameni foarte inteligenţi, cauzele eclipselor. Momentul ilustrează într-un chip cît se poate de sugestiv primul contact ştiinţific românoafrican, realizat de către cel dintîi călător român, Nicolae Coculescu, într-o ţară mai îndepărtată de pe continentul african. Călătoria lui precede cu cîţiva ani călătoriile efectuate în interiorul continentului african de alţi români, ca Sever Pleniceanu, Ghica-Comăneşti, Nicolae Rosetti şi alţii despre care s-a scris pînă acum. Nicolae Coculescu a trăit între anii 1866 şi 1952 şi a fost, timp de peste patru decenii, profesor de astronomie şi geodezie la Universitatea din Bucureşti. Totodată, el este întemeietorul (în 1908) şi ani îndelungaţi directorul Observatorului Astronomic din capitala noastră. Pe tărîmul cercetării ştiinţifice, Nicolae Coculescu a adus contribuţii însemnate la cunoaşterea mecanicii cereşti şi a calculului perturbațiilor planetare. De aceea, numele lui a fost inclus în calendarul U.N.E.S.C.O. pe anul 1966, consacrat cinstirii memoriei marilor personalităţi ale lumii. Afirmîndu-se ca cercetător valoros încă pe cînd îşi făcea studiile la Paris, ca discipol al lui Henri Poincaré, N. Coculescu a fost ataşat de Biroul longitudinilor din Franţa Misiunii astronomice în Africa pentru observarea eclipsei de soare din 4/16 aprilie 1893. Ministerul Instrucţiunii Publice a României a pus la dispoziţia cetăţeanului român mijloacele necesare realizării acestei călătorii ştiinţifice.

Din aceste materiale se vede că Nicolae Coculescu a cunoscut bine Fundiun, reşedinţa Misiunii astronomice franceze din care făcea parte, şi a făcut multe deplasări în diferite părţi ale Senegalului, vizitînd localităţile Dakar, Saint-Louis, Peuhl, Sine-Saloum, Fatick, Diakao şi Kaolak.

Interesul lui Coculescu pentru cunoaşterea realităţilor din Senegal se dovedeşte a fi fost multilateral. În general, însemnările cuprind, sub multiple aspecte, specificul vieţii materiale şi spirituale a populaţiei senegaleze. Exploratorul român caută analogii şi similitudini între România şi Senegal şi le găseşte, în ciuda distanţei de mai multe meridiane care desparte cele două ţări. Astfel, melodiile cîntecelor senegaleze „se asemănau adesea, foarte mult, cu melodiile care se puteau auzi la păstorii din cîmpiile României“. O fîntînă cu roată „e la fel ca în țară“. Pînă și mărăcinii arşi de soare sînt „la fel ca cei de la noi care cresc pe suprafeţe necultivate“.

peisaje şi posturi (militare) din Senegal. O parte din tablourile lui au figurat la expoziţia din 1889, unde dl. Noirot instalase o expoziţie senegaleză care a funcţionat sub conducerea lui”.

Sîmbătă, 11 martie 1893.

Pe bordul vasului „La Plata“

„E departe, foarte departe de capitala țării mele. Sînt singurul român printre numeroşii călători care navighează acum spre ţinuturi îndepărtate. Seara privim apusul soarelui, care e minunat; mai tîrziu ne uităm cum apun Jupiter şi Marte, lumina zodiacală, ca şi cea polară, este deja foarte joasă. Mai tîrziu, sprijiniţi de balustradă, căpitanul Marchand şi cu mine, amîndoi amatori de muzică, trecem în revistă aproape toate operele, fredonînd ariile pe care le cunoaşte fiecare dintre noi”.

Luni, 13 martie 1893. În rada portului Dakar

Rezultatele obţinute în observarea eclipsei amintite au fost comunicate specialiştilor de către N. Coculescu şi sînt cunoscute. Ceea ce nu s-a ştiut pînâ în prezent este faptul că investigaţiile lui Nicolae Coculescu în Senegal au fost mult mai largi şi variate. Constatăm aceasta din însemnările de călătorie ale astronomului nostru, un jurnal intim, rămas inedit şi necunoscut pînă în prezent. În cele 61 de file ale acestui document preţios, scrise pe ambele pagini în limba franceză, cuprinzînd perioada 14 decembrie 1892 – 8 mai 1893, autorul descrie călătoria şi şederea sa în Senegal, notează observaţii preţioase privind diverse aspecte din viaţa populaţiei băştinaşe. Un număr de 70 de fotografii, de asemenea inedite, completează cu imagini din cele mai sugestive însemnările din jurnal.

Nicolae Coculescu a stabilit relaţii cu numeroşi băştinaşi senegalezi. Totodată, cu prilejul călătoriei sale, a făcut cunoştinţă și a stabilit relaţii de prietenie cu mai mulţi europeni. O surpriză plăcută pentru el a fost întîlnirea, în îndepărtatul Senegal, cu Lamoke, fostul corespondent în România al ziarului parizian „Le Temps“ în vremea războiului de independenţă. Acesta i-a vorbit în termenii cei mai frumoşi despre ţara noastră. Coculescu avea sădit în el adînc sentimentul solidarităţii umane, indiferent de rasă, credinţă şi naţionalitate. La reuniunea amicală prilejuită de plecarea sa în Senegal, el are ca invitaţi cinci români, doi francezi, un italian, un negru din Martinica şi coreanul Ling-Theng-Fong. Subiectul preferat al discuţiilor purtate cu acest prilej poate fi dedus din însemnările pe care amicii le lasă drept amintire în carnetul astronomului român. Unul scrie în limba franceză: „Idealul suprem al vieţii mele este să pot lucra cîndva pentru fericirea celor oprimaţi“. Acelaşi impuls nobil l-a determinat pe N. Coculescu, după cum am văzut, să caute a-i apropia şi pe băştinaşii senegalezi de tainele cerului, de fenomenele cosmice. Interesul primului sol al poporului român faţă de poporul senegalez, pentru o cunoaştere reciprocă, este mărturisit în paginile jurnalului său, din care dăm cîteva fragmente.

Miercuri, 14 decembrie 1892

„Iau masa la dl. Noirot, administratorul lui SineSaloum (Senegal), care îmi dă – în legătură cu viitoarea mea călătorie în această regiune – toate amănuntele despre țară, precum şi cele mai preţioase sfaturi. Dl. Noirot, care locuieşte de mulţi ani în aceste regiuni, îmi vorbeşte despre lucrurile interesante ce se pot întîlni acolo, îmi arată o colecţie cu diferite obiecte şi ornamente ale indigenilor, care constituie aproape un muzeu, precum şi fotografii şi, mai ales, nişte picturi zugrăvite de el, reprezentînd St. Louis, diferite sate,

„Am sosit la Dakar (sau, mai bine zis, am coborît pe uscat) pe la ora 11. Ce curioasă impresie mi-au făcut aceşti negri, aproape goi, cu capul ras, care trebăluiesc în jurul vasului abia sosit, sau aceşti «boy» care lustruiesc pantofi ca nişte sălbatici pentru o mică monedă de 10 sous. Pentru asemenea monedă ei se aruncă în apă, în grup, şi nu se întîmplă s-o scape vreodată. Aşa cum spuneam adineaori, sînt aproape goi, nu au pe ei decît nişte bucăţi de pînză fără culoare sau albe pe care şi le înfăşoară în jurul trupului ca o simplă cingătoare... Cei mai mulţi din ei nu au nici măcar această aparenţă de haină – o simplă bucată de pînză între picioare le serveşte drept costum. Bărbaţii umblă mai toţi cu capul gol, ras, expus la razele soarelui, fără a se teme de insolaţie... Femeile poartă nişte bucăţi de stofă pestriţe în loc de pălărie sau nişte pieptănături ciudate. Părul lor este transformat într-o mie de şerpi creţi care atîrnă în jurul capului; le trebuie probabil mult timp ca să se pieptene, atît de complicată pare această coafură ciudată. Femeile fumează (unele din ele) şi seamănă puţin cu ţiganii nomazi pe care i-am văzut adesea la noi în țară”.

De la Dakar la St. Louis cu trenul. Marţi, 14 martie 1893 (1)

„Drumul de la Dakar la St. Louis cu trenul durează 12 ore (de la 6 1/2 dimineaţa pînă la 6 1/2 seara, în fiecare zi); distanța este de 263 km. De la periferiile oraşului Dakar pînă la oarecare distanță, cîmpiile sînt foarte aride (cel puţin în perioadă aceea). Întreaga vegetație se reduce la hățiş (aşa cum se vede chiar la noi prin locurile necultivate); aceşti mărăcini nu pot creşte prea înalţi din cauza soarelui dogoritor, în afară de anotimpul ploilor caracteristice regiunilor tropicale, între lunile august şi octombrie, cînd vegetaţia este, se spune, mult mai bogată. Se pot vedea şi mici palmieri, foarte mici, mai curînd nişte arbuşti. Dar, mai ales, se pot vedea baobabi, nişte copaci groşi, cu scoarţa albă; ai zice că sînt cu toţii morţi, căci în perioada aceea nu au nici o frunză pe crengile lor, din cînd în cînd se poate vedea cîte un fruct care atîrnă, un fruct care seamănă cu o pară lunguiaţă“. (va urma)

sAVA IAnCoVICI

Nicolae Coculescu a înființat, în 1908, Observatorul Astronomic din București Nicolae Coculescu și asistentul său, Jokph, lîngă luneta de observație

OVESTI ADEVARATE p

Mali – un străvechi imperiu african (I)

„Este o veche dorinţă a mea să vizitez România, ţara despre care se vorbeşte mult în presa lumii şi de care mă simt oarecum ataşat din vremea războiului cînd mă aflam în vecinătate, în Iugoslavia“. Mărturisirea extrasă dintr-o scrisoare primită de la Basil Davidson adaugă o notă particulară prietenească relaţiilor cititorului român cu reputatul africanolog britanic. Reporter, apoi corespondent militar de presă, pe fronturile celui de-al II-lea Război Mondial, Davidson s-a dedicat în perioada postbelică studierii multilaterale a personalităţii africane. Itinerarele sale anuale, în timpul cărora istoriograful străbate numeroase ţări de la sud de Sahara i-au îngăduit să aducă contribuţii remarcabile la dezvăluirea adevăratei istorii a Mamei Negre. Preocupat de trecutul popoarelor africane, pentru a le pune în relief complexele eforturi necesitate de construcţia zilei de astăzi, B. Davidson este autorul unei suite de lucrări dintre care amintim: „Reportaj despre Africa de Vest“ (1952); „Noua Africă de Vest“ (1953); „Deşteptarea Africii“ (1955); „Redescoperirea Africii vechi“ (1959); „Mama Neagră“ (1961); „Africa încotro?“ (1964); „Istoria Africii de Vest“ (1966), precum şi al unor prelegeri ţinute la Universitatea din Strasbourg şi la diferite institute africanologice din Europa şi Africa.

Cunoscut cititorilor din ţara noastră din volumele „Redescoperirea Africii vechi” (Editura Ştiinţifică, 1964) şi „Mama Neagră“, precum şi din articolele publicate în revista „Lumea”, Basil Davidson ne surprinde cu evocarea de faţă. (R.M.)

Cîrmuitorii vechiului Mali

Mali, imperiu înfloritor acum 500 de ani, devenise unul din cele mai bogate şi mai puternice state de pe vremea sa. Bogăţia sa era fabuloasă. Negrii din golful Guineei şi împăraţii lor erau renumiţi din Europa pînă în China. Cum se explică aceasta? În urmă cu 638 de ani sosea la Cairo un cîrmuitor din Africa occidentală care a uimit cu averea sa chiar şi pe blazaţii locuitori ai acestui vechi oraş. Cîrmuitorul, curtenii şi suita lui au adus atît de mult aur şi l-au cheltuit şi dăruit cu atîta mărinimie, încît neguţătorii au făcut avere, iar lumea a mai vorbit mulţi ani despre acele zile frumoase. La Cairo nimeni nu mai pomenise ceva asemănător. „La curtea sultanului din Egipt nu a rămas nici un singur ofiţer sau slujitor care să nu fi primit vreun dar de la acest om de vază – declara un martor ocular cîțiva ani mai tîrziu. De la el și de la suita sa, locuitorii oraşului Cairo s-au ales cu sume imense de bani prin comerţ sau primite în dar. La Cairo a început să circule atît de mult aur încît valoarea monedei locale a fost subminată”. Scriitorul arab El Omari, care a adunat

asemenea evocări la 12 ani după vizita amintită, observa că pe piaţa locală preţul metalului nobil nu revenise încă la cursul anterior. Acest „împărat de aur“ era celebrul Kankan Musa, sultan al Maliului. Cu domnia lui, care începe aproximativ în 1307, istoria politică a unei mari părţi din Africa occidentală intră într-o nouă fază a formării de state şi a dezvoltării sociale.

Mali a devenit unul dintre cele mai importante imperii ale epocii şi unul dintre cele mai mari ca teritoriu, dar nu şi ca populaţie. Faima lui s-a răspîndit în toată lumea musulmană şi a ajuns pînă în China de sud; chiar şi Europa de nord, copleşită de nenorocirile războaielor feudale şi ale luptelor dinastice, a aflat despre marele monarh care domnea în îndepărtata Africă. Cum şi-l închipuiau europenii se poate vedea din binecunoscutul desen „Stăpînitorul negrilor din Guineea”, schiţat de Abraham Cresques, cartograf din Majorca, în cadrul hărţii Africii de vest, întocmită de el în 1375. Vedem acolo pe sultanul Maliului, sezînd pe un tron larg şi ţinînd într-o mînă un sceptru, iar în cealaltă un glob mare de aur. La moartea sa, în 1332, Kankan Musa lăsa „un imperiu care, în istoria statelor pur africane, a fost remarcabil, atît ca mărime cît şi ca bogăție, şi care a dat un exemplu grăitor despre capacitatea negrilor de a se organiza din punct de vedere politic“. Cum s-a realizat aceasta?

Despre originea şi expansiunea ulterioară a statului Mali se cunosc destul de multe din cărti africane scrise în limba arabă – mai cu seamă din „Tarikh el Sudan” şi „Tarikh el Fettah” –, ca şi din folclorul şi tradiţia orală culese de istorici în ultimii 50 de ani. E inutil să adaug că nu totul este demn de crezare; unele „fapte“ de demult sînt basme care conţin poate un sîmbure de adevăr, atît de bine ascuns însă, încît din ele nu se poate afla decît

puţin sau chiar nimic. Totuşi, în linii mari, nu există nici o îndoială asupra dezvoltării Maliului.

Prin anul 1050, aproximativ pe vremea cînd nobilii feudali din Normandia se pregăteau să invadeze Anglia anglo-saxonă, într-o regiune îndepărtată de pe Nigerul superior, la vreo 50 de mile spre sud-vest de Bamako, capitala actualei Republici Mali, trăia un popor mic. Era o ramură obscură a grupului mandingo, dar avea un motiv important pentru a pretinde ca omenirea să-i acorde atenţie: era un mare furnizor de aur. De la „minele“ lor de la Bouré, locuitorii întreprindeau lungi călătorii spre nord, pînă la pieţele vechiului imperiu al Ghanei. E foarte probabil că, în Evul mediu, ei erau printre furnizorii de aur în Africa de nord şi Europa. După ce au invadat Ghana în prima jumătate a Secolului al Xl-lea, cîrmuitorii almoravizi din Maroc se pare că au trimis soli pe lunga pistă care ducea spre sud, pînă la producătorii de aur. Nu încape îndoială că au trimis şi negustori care au putut să cumpere aurul de la sursă, deci mai ieftin decît din alte locuri. În aceste împrejurări căpeteniile locale au fost convertite la islamism. Ele şi-au părăsit astfel credinţele animiste, care domniseră în imperiul Ghanei, după cum ne informează istoricul arab din Andaluzia, El Bekri, care şi-a scris cronica despre Africa occidentală pe la 1067. El Bekri spune că numele celui mai mare şef era Baramandana şi, atît din operele lui, cît şi din alte izvoare, rezultă limpede că Baramandana îşi avea capitala lingă actualul sat Kangaba, imediat la nord de graniţa Republicii Mali cu Guineea. Pînă şi astăzi locuitorii Kangabei socotesc satul lor drept locul de baştină al vechii dinastii Keita, căreia îi aparţinea Baramandana şi printre ai cărui descendenţi de azi se numără Modibo Keita, preşedintele Republicii Mali.

Producătorii de aur au intrat rînd pe rînd sub influenţa sau dominaţia diverşilor cîrmuitorî puternici din Africa occidentală. În secolul al XlIl-lea au fost supuşii regelui din Soso, Somanguru Kante, duşmanul Ghanei, dar tot atunci istoria lor a făcut un pas hotărîtor înainte, spre independenţă: printre ei a apărut unul din oamenii care par a fi în stare să schimbe cursul istoriei – Sundiata Keita, cunoscut şi sub numele de Mari Diata. Sundiata a ajuns la maturitate într-un moment care trebuie să fi fost crucial pentru dezvoltarea socială a poporului mandingo. Era un om cu o voinţă de fier şi cu o inteligenţă ieşită din comun, care ştia să profite de anumite împrejurări. Sundiata a adunat o armată şi a luptat împotriva regatului Soso, învingîndu-l într-o bătălie celebră şi ucigîndu-l pe rege. Prin această victorie, el a pus bazele viitorului imperiu Mali. După ce şi-a întărit armatele, a înaintat spre nord, pînă la ceea ce mai rămăsese din imperiul Ghanei şi a ocupat ultima capitală a acestuia, înzestrarea producătorilor de aur cu o organizaţie statală nouă şi puternică a permis dezvoltarea considerabilă a economiei; tradiţia afirmă că tot Sundiata a introdus ţesutul bumbacului şi este cert că a promovat comerţul cu statele aşezate la nord de Mali.

Organizaţia statală creată de Sundiata i-a putut supravieţui, mai mult, s-a extins și consolidat. Urmaşii lui și-au înmulţit vasalii și supuşii. Posesor al uneia din sursele importante de aur african, Mali s-a întins spre nord, aşa cum făcuse şi Ghana înaintea Iui, pentru a controla drumurile caravanelor din sudul Saharei spre pieţele de desfacere; în cele din urmă influenţa sa a ajuns pînă la depresiunile saline din deşertul nordic. La sfîrşitul domniei lui Kankan Musa – al nouălea cîrmuitor după Sundiata –, Mali unificase întregul Sudan occidental, de la Atlantic, în Senegalul de azi şi pînă la graniţele sultanatului Bornu, în îndepărtata Nigerie. La Cairo, curînd după moartea lui Kankan Musa, informaţii demne de crezare apreciau întinderea Maliului „cale de patru luni în lungime şi tot atît în lăţime”. Musulmanii africani îl considerau pe Kankan Musa unul dintre „cei patru mari cîrmuitori ai lumii“, alături de cei din Cairo, Bagdad şi Bornu. (va urma)

BASIL DAVIDSON („Magazin istoric”)

Kankan Musa, sultan al Maliului, considerat cel mai bogat om din toate timpurile

Moschea Sankore, construită în Timbuktu, Mali, în Secolul al XIV-lea

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

La acest ultim congres, Xi Jinping e reales

(urmare din pag. 1)

Cu doar trei zile înainte de începerea congresului, pe un pasaj superior din Beijing au fost atîrnate pancarte de protest care denunțau politicile privind COVID și cereau înlăturarea lui Xi într-o manifestare rară, de nesupunere civilă; rară pentru că știm că toți chinezii au acceptat aceste politici protecționiste ale guvernului.

Mai departe, președintele a declarat că există un impuls pentru îmbunătățirea economică, dar va fi o luptă dificilă, țara începînd anul urmărind o creștere economică de „aproximativ 5,5%”. Conform unui sondaj Reuters, economiștii se așteaptă ca PIB-ul să crească cu doar 3,2% în acest an. După scăderea din 2020, cînd COVID-19 a lovit pentru prima dată, va fi „cea mai proastă performanță din 1976”. Totuși, economia înregistrase o regresie înainte de pandemie, iar Xi a spus că „dezvoltarea de înaltă calitate” este cheia viitorului Chinei, în timp ce partidul ar trebui, de asemenea, să urmărească creșterea veniturilor și să se asigure că cetățenii sînt fericiți. În cadrul aceluiași discurs, Xi Jinping a adăugat că următorii cinci ani vor fi „cruciali”.

Cu alte cuvinte, trebuie să ne așteptăm ca lupta economică pentru cîștigarea primei poziții, deținute acum de SUA, să se intensifice sub toate aspectele. Cum scriam în articolul publicat în numărul trecut în „Tribunul”, China se va folosi de toată influența pe care și-a dezvoltat-o peste tot în lume, pentru atingerea acestei ținte. „Trebuie să intensificăm eforturile pentru a avansa reforma și a explora noi terenuri și trebuie să rămînem fermi în extinderea deschiderii”, a adăugat Jinping. O altă idee punctată în discurs este aceea că angajamentul Chinei față de reformă și deschidere nu va scădea. În același timp, președintele a intensificat rolul statului în afacerile economice și a luat măsuri dramatice pentru a disciplina sectoarele indisciplinate –imobiliarele, tehnologia și educația după școală. Țara ar trebui să-și consolideze poziția de lider în industriile în care excelează și să consolideze slăbiciunile din domenii vitale pentru securitatea națională a Chinei.

Firește, una dintre temele cele mai importante ale discursului a fost situația din Taiwan. Ropote de aplauze s-au auzit la rostirea acestor fraze: „Roțile istoriei se îndreaptă spre reunificarea Chinei și întinerirea națiunii chineze. Reunificarea completă a țării noastre trebuie realizată și, fără îndoială, poate fi realizată”. O reunificare, aș spune eu, care a întîrziat cam mult, o treabă lăsată neterminată de comuniștii chinezi care, cu fiecare an care a trecut, a devenit tot mai greu de făcut. Dacă doriți să aflați mai multe despre acest subiect, puteți citi editorialul pe care l-am scris în numărul revistei din data de 20 august a.c., intitulat „Despre Taiwan”.

Mai departe, pe site-ul npc.org se arată că Beijingul se gîndește la insulă ca la o parte a Chinei și dorește să o unească cu continentul în cele din urmă. Partidul consideră că aceasta este o misiune sacră, iar Xi vrea să fie liderul care va împlini acest deziderat. Interesant este că și locuitorii din Taiwan gîndesc la fel: se consideră parte a Chinei, dar cu ei la guvernare, nu cu comuniștii. Faptul că președintele Jinping a vorbit despre reunificarea completă a țării, care trebuie și poate fi realizată, e un semnal de alarmă că ne vor

aștepta evenimente neplăcute în viitor. Folosirea verbului imperativ „trebuie”, în acest context, arată foarte clar faptul că chinezii sînt hotărîți să facă asta, indiferent care ar fi consecințele, iar folosirea expresiei „fără îndoială” sugerează faptul că ei sînt pregătiți să o realizeze, dovadă fiind și manevrele militare ocazionate de vizita lui Nancy Pelosi în Taiwan. Nici nu vreau să mă gîndesc ce război mondial poate ieși de aici, pentru că americanii, cum sînt ei foarte băgăcioși de fel, vor sări cu arme în ajutorul insulei chinezești a Taiwan-ului, declarînd probabil război Chinei și, de aici, multe lucruri rele se pot întîmpla. Pe de altă parte, președintele chinez a spus: „Vom continua să luptăm pentru reunificarea pașnică cu cea mai mare sinceritate și cu cele mai mari eforturi, dar nu vom promite niciodată să renunțăm la folosirea forței și ne rezervăm opțiunea de a lua toate măsurile necesare”.

Xi Jinping a reiterat faptul că, în acest moment, China are o oportunitate istorică pentru a-și ridica statutul și influența în lume. „În prezent, în întreaga lume se accelerează schimbări importante, unice în acest secol, o nouă etapă de revoluție științifică, tehnologică și de transformare industrială este în curs de desfășurare și are loc o schimbare semnificativă în echilibrul internațional de putere, oferind Chinei oportunități strategice în urmărirea dezvoltării”. Altfel spus, a venit momentul –după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial și a Războiului Rece – să reîmpărțim lumea, iar noi, chinezii, vrem să ne tăiem o bucată cît mai generoasă. Președintele a completat: pentru ca asta să se întîmple, partidul ar trebui să promoveze un sentiment de „scop, forță și încredere în sine, astfel încît să nu fim influențați de erori, descurajați de intimidare sau înfricoșați de presiune”. Președintele chinez a arătat că, indiferent ce sancțiuni sau ce amenințări s-ar profera asupra chinezilor, nu îi vor face să dea înapoi, lucru important de știut. În încheiere, președintele a reiterat principiile politicii externe ale Chinei – respectarea altor țări, menținerea independentă și pașnică și opunerea „hegemonismului și politicii de putere, mentalității Războiului Rece” și standardelor duble, atacînd politica SUA din ultimii 80 de ani.

Concluzionînd, trebuie să ne așteptăm la o Chină mai sigură pe ea, care își consolidează pretențiile de mare putere și trece peste oricine sau orice ar încerca să o oprească. Mărturisesc că nu-mi plac deloc ambițiile chinezilor, fiindcă ei sînt mai tenace decît rușii, mai determinați, răspîndiți în toată lumea și tocmai de aceea de o mie de ori mai periculoși. Dacă vă reamintesc cine sînt conducătorii civilizației occidentale, o să vă dați seama că ne lipsesc oamenii capabili de a pune frînă expansiunii chineze, iar asta e în dezavantajul nostru.

Cele două momente importante despre care scriam în urmă cu o lună – alegerile din Italia și congresul din China – s-au desfășuratj1 exact așa cum ne așteptam cu toții. Pe 8 noiembrie vor avea loc alegerile „mid term” din Congresul SUA, unde componența Camerei Deputaților va fi schimbată în totalitate, împreună cu 35 de senatori din cei 100, ceea ce înseamnă că Joe Biden s-ar putea trezi cu o majoritate republicană ostilă planurilor sale din Ucraina. Acest lucru ar putea marca un prim pas spre pace, mai ales că americanii nu vor dori să lupte și cu rușii și cu chinezii, fiindcă le-ar fi fatal.

Simona Halep, de pe soclu, la zid

Fac parte dintre cei dependenți de rezultatele din sport. Adică de rezultatele sportivilor români sau ale celor care îmi plac. Cînd cîștigă cei pe care îi admir, mă luminez. Cînd pierd, mă pierd în valuri de tristețe și ceață. Cîndva, cînd mai cîștiga echipa națională, adormeam zîmbind. Acum sufăr ca un cîine lovit pe șosea. Cînd cîștiga Simona Halep, aveam ziua cea mai frumoasă. Cînd pierdea, mă lovea pesimismul. Uneori nu mai suportam să urmăresc fiecare ghem. Închideam televizorul și reveneam peste două ore.

Mai bine fără spectacolul care mă ducea cu respirația în gît și cu o discretă și inexplicabilă trepidație a mîinii. De multe ori, nu rezistam să aștept două ore. Reveneam pe la jumătatea partidei. Simona egalase. Închideam repede. Începusem să cred că absența mea din fața micului ecran îi poartă noroc, în vreme ce emoțiile mele de telespectator împătimit o apasă și îi încurcă picioarele sau îi întunecă imaginația. Adevărul este că spiritul nostru latin ne ține cu ochii și cu sufletul legat de rezultatele sportivilor noștri. Cînd unul dintre ei devine campion mondial, ne ridică și pe noi pe culmi. Înfrîngerea unei vedete românești este o catastrofă pentru toți. Ca la brazilieni cu naționala lor de fotbal. Ca la indieni cu cricket-ul. Ca la englezi cu rugby-ul.

Doctorul Gigi Chiochiu, un prieten care m-a părăsit și care era dependent de meciurile din Premier League, mi-a zis într-o bună zi că el ar suporta mult mai ușor întîlnirea cu lumea cealaltă dacă acolo s-ar transmite toate meciurile din Premier League. Doctorul exprima cît de dependent este sufletul nostru de chibiți de performanța sportivă.

Spre deosebire de politică, izvor de pesimism și de îndoială, sportul românesc a rămas între puținele noastre izvoare de optimism și de speranță. Meciurile mari ale Simonei Halep au fost niște reprize uriașe de mîndrie și de optimism pentru întreaga țară. Ceva mă face să cred că un singur pluton de sportivi români de performanță la nivel mondial ar face din țara noastră un spațiu cu mult mai senin decît este și ar recupera o mare parte din neîncrederea generată de minciunile politicienilor.

Drama Simonei Halep ne sărăcește de clipele de bucurie pe care ni le aducea această mare sportivă. Numai un egoism de complexați ne-ar putea face să ne lepădăm de încrederea în ea. Există oameni care-i urăsc pe toți cei care pot mai mult decît ei. Păcatul și boala lor! O horă cu asemenea acrituri pline de păcate ne poate descalifica pe termen lung.

Cînd și cum, cine și de ce se află în spatele acestui incident petrecut în timpul US Open, va ieși la iveală într-o bună zi. Poate nu. Eram la Sydney cînd Andreea Răducan a suferit lovitura cu Nurofenul. Parcă ar fi căzut cerul peste noi, toți cei care vorbeam limba română! Și, pentru că nu era vorba de o tentativă de dopaj, a supraviețuit, chiar dacă a rămas cu nedreptatea lipită de numele său. Fac parte dintre cei care o cred că nu este părtașă la o tentativă de trucare a performanțelor sale. Și semnez! Îi datorăm Simonei solidaritate și încredere în cele mai grele zile din cariera sa!

CornEL nIsTorEsCU (Cotidianul.ro)

Actualitatea pe scurt

● Olanda „nu are nimic de principiu împotriva aderării Bulgariei sau României la Schengen”, iar „cînd sînt gata, se pot alătura”, susține premierul olandez Mark Rutte, care listează însă problemele pe care le mai au cele două țări. Reamintim că joi Parlamentul olandez a adoptat o rezoluție care stipulează că Olanda nu ar trebui să voteze pentru aderarea României şi a Bulgariei la spaţiul Schengen. ● Investiţiile în dezvoltarea reţelei de gaze în mediul rural ar fi o mare greşeală strategică a României, pentru că ar adînci dependenţa de importuri, iar oamenii nu-şi pot permite schimbarea tuturor echipamentelor din casă, a declarat, marţi, Răzvan Nicolescu, fost ministru al Energiei. „Oamenii trebuie lăsați să se descurce”, mai spune el. „Sîntem mult prea săraci să facem două tranziţii energetice, să ne permitem două tranziţii energetice. Cea mai mare greşeală pe care o putem face acum este să investim sute de milioane de euro într-o tranziţie în mediul rural care va genera peste cîţiva ani o altă tranziţie. (...) În plus, investiţiile nu se termină la poarta omului. Oamenii trebuie să-şi schimbe aragazul, sistemul de încălzire, boilerul de apă, iar investiţiile astea trebuie asumate de localităţile respective, care nu au aceşti bani. De aceea spun că nu sîntem atît de bogaţi în mediul rural încît să facem două tranziţii. Încurajarea consumului de gaz în sectorul rezidenţial în centrale individuale este o mare, mare greşeală strategică pe care o putem face”, a subliniat Răzvan Nicolescu. ● Kirill Stremousov, unul dintre cei mai cunoscuți oficiali ruși instalați în regiunea Herson, afirmă într-un mesaj video delirant că Bucureştiul şi de altfel întreaga lume este pămînt rusesc. „Văd munţi şi văi. Văd rîuri şi cîmpuri. Acestea sînt întinderile Rusiei, aceasta este patria mea mamă. Văd Praga şi Varşovia, Budapesta şi Bucureştiul. Aceasta este naţia rusească. Cîte locuri îndrăgite sînt aici!”, exclamă Stremousov. „Văd pagode în Sri Lanka, văd Coreea şi China. Oriunde conduc un tanc este tot pămîntul mei iubit! Văd rîul Amazon, văd şi crocodili! Este pămînt rusesc, este patria mea mamă! În apropiere sînt piramidele, curg apele bogate ale Nilului, spălînd un mal rusesc. Ruşii mei, sînt mîndru de voi!”, continuă oficialul instalat de ruşi în teritoriile ocupate din regiunea Herson aflată în sudul Ucrainei. „Văd Washingtonul într-o vale, văd Dallasul şi Texasul! Cît de plăcut este să bei cvas (n.r. o băutură fermentată făcută din secară sau pîine de secară) gustos aici în Rusia! Soarele răsare asupra oraşului Sydney, un ornitorinc înoată într-un iaz! Imnul începe să răsune într-un difuzor! Îmi voi începe ziua cu imnul rusesc!”, a afirmat euforic acesta. ● Schimbările climatice ar putea provoca „o deversare virală” din Arctica, unde virusuri conservate pînă acum în gheaţă ar putea intra în contact cu gazdele noi din alte medii, potrivit unui studiu publicat miercuri, informează AFP. Cercetătorii canadieni au încercat să afle dacă schimbările climatice ar putea favoriza un astfel de scenariu în mediul arctic al Lacului Hazen. Situat în nordul extrem al Canadei, acesta este cel mai mare lac aflat dincolo de Cercul Arctic. Oamenii de ştiinţă din Canada au prelevat probe din albia unui rîu care alimentează Lacul Hazen. „Asta ne-a permis să identificăm virusurile care se află într-un mediu dat şi gazdele potenţiale care se află acolo”, a explicat Stephane Aris-Brosou, coordonatorul studiului. Posibilitatea unei deversări virale este „complet imprevizibilă, la fel şi consecinţele sale, ce ar putea varia de la un caracter benign pînă la o adevărată pandemie”, a adăugat cercetătoarea canadiană Audrée Lemieux, notează Agerpres. ● Ţările baltice au cerut vineri înfiinţarea unui tribunal special pentru a judeca „crimele de agresiune“ comise de Rusia împotriva Ucrainei, reluînd astfel o cerere a Kievului, în a doua zi a summitului Consiliului European, care reuneşte liderii celor 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, la Bruxelles, relatează AFP. „Trebuie neapărat să discutăm despre răspunsul legal la crimele de agresiune care au fost comise şi despre înfiinţarea unui tribunal special pentru a-i urmări pe cei care se fac vinovaţi în

justiţie“, a declarat premierul eston Kaja Kallas. ● „Un partid condus de inteligența artificială vrea să ajungă în guvernul danez”. Sună a frază dintr-un film SF, nu? Ei bine, sînt şanse ca acest scenariu să devină realitate în viitorul apropiat. Partidul Sintetic este cît se poate de real și intenționează să lanseze un candidat AI la alegerile generale din Danemarca, din noiembrie. În fruntea partidului se află un chatbot pe nume Leader Lars. „Cred în egalitate între toți oamenii, indiferent de rasă, sex sau credință”, i-a spus botul unui intervievator uman, pretinzînd că este de stînga. „Cred că toată lumea ar trebui să aibă aceleași oportunități și că nimeni nu ar trebui să fie discriminat”, a mai spus Leader Lars, potrivit dataconomy.com. Acesta va reprezenta valorile celor 20 la sută care nu votează la alegeri, de obicei. Spre deosebire de mulți alți politicieni umani, Lars chiar pare să-i asculte pe oameni. „Pe măsură ce oamenii din Danemarca și, de asemenea, de pe tot globul interacționează cu un AI, ei trimit noi perspective și noi informații textuale, iar noi le colectăm într-un set de date”, a spus creatorul proiectului. ● Ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, a avut duminică convorbiri cu omologii NATO, în care au discutat despre Ucraina, a declarat Ministerul rus al Apărării, potrivit Politico. „A fost discutată situația din Ucraina, care are o tendință constantă spre escaladare ulterioară, necontrolată”, a spus ministrul francez al Apărării, Sébastien Lecornu. Mai tîrziu, duminică, ministerul a declarat că Șoigu a avut apeluri telefonice și cu omologul său turc, Hulusi Akar, și cu secretarul britanic al Apărării, Ben Wallace. În cele trei apeluri, Șoigu a transmis „îngrijorări cu privire la posibilele provocări ale Ucrainei cu utilizarea unei «bombe murdare»“, scrie sursa citată. O „bombă murdară” este o bombă care combină explozivi convenționali, cum ar fi dinamita, cu materiale radioactive. Ministerul britanic al Apărării a susțiut că Wallace „a respins” afirmațiile conform cărora țările occidentale au încercat să ajute Ucraina să escaladeze conflictul și „a avertizat că astfel de acuzații nu ar trebui folosite ca pretext pentru o escaladare mai mare”. Nici o declarație cu privire la apel nu a fost făcută imediat disponibilă de către ministerele Apărării din Franța și Turcia. ● Preşedintele american Joe Biden va primi, săptămîna aceasta, vaccinul anti-COVID-19 adaptat pentru varianta Omicron şi i-a îndemnat pe americani să se vaccineze cu doza booster actualizată, a declarat duminică asistentul purtătorului de cuvînt al Casei Albe, Kevin Munoz, citat de Reuters. Pînă săptămîna trecută, doar 20 de milioane de persoane din Statele Unite primiseră un vaccin antiCOVID-19 actualizat. Purtătoarea de cuvînt a Casei Albe, Karine Jean-Pierre, spune că nu este suficient. „Avem nevoie ca toată lumea să se prezinte şi să obţină vaccinul actualizat cît mai curînd posibil”, a declarat ea. ● Chiar și cei mai bogați sînt îngrijorați în privința economiei. Elon Musk și Jeff Bezos, doi dintre cei mai bogați oameni de pe întreaga planetă (și care, în general, nu sînt de acord cu prea multe lucruri), semnalează o recesiune iminentă, scrie CNN. La începutul acestei săptămîni, Bezos a comentat că este timpul să „închidem trapele”, într-un tweet care includea un videoclip în care directorul general al Goldman Sachs spunea că există șanse mari pentru o recesiune la orizont. Musk, la rîndul său, a fost ceva mai optimist, dar a recunoscut că cererea este „puțin mai greu” de obținut și a precizat că Europa și China se confruntă cu „un fel de recesiune”. ● Încoronarea oficială a Regelui Charles al III-lea va avea loc abia pe 6 mai 2023, dar noul monarh a moştenit deja un imperiu imobiliar de valoare uriaşă. Concret, proprietăţile imobiliare ale Coroanei Britanice însumează 25 miliarde de dolari, scrie Forbes. Aceste proprietăţi includ Palatul Buckingham, sediul oficial al monarhiei britanice, clădire cu valoare estimată de 4,9 miliarde de dolari, dar şi Highgrove House, o reşedinţă din Gloucestershire pe care Regele Charles a cumpărat-o în 1980 cu 865.000 de lire sterline. În prezent, aceasta valorează 39 milioane de dolari. Una dintre cele două proprietăţi este în Valea Zălanului, achiziţionată prin Ecologic Transilvania SRL, o subsidiară a Fondului Caritabil Galez deţinut de prinţul de Wales. La această

proprietate, estimată la 1,1 milioane de dolari, vizitatorii pot face ore de echitaţie, se pot bucura de băi în ciubăr sau într-o piscină cu apă minerală, sau se pot plimba cu sania trasă de cai iarna. A doua proprietate se află la două ore cu maşina de Valea Zălanului, în Viscri. Şi aceasta valorează tot 1,1 milioane de dolari. Dincolo de aceste proprietăţi, Regele Charles al III-lea are, conform sursei citate, şi o legătură de sînge cu Transilvania. Acesta ar fi o rudă îndepărtată a lui Vlad Ţepeş, fost domnitor. ● Ipoteză bombă lansată de ziaristul Ion Cristoiu. România, bază de lansare a atacului NATO împotriva Rusiei sub pretextul că ajută Ucraina să-și recapete teritoriile pierdute, afirmă jurnalistul într-o analiză publicată pe site-ul său sub titlul: ,,NATO trimite tot mai multe trupe și armament în România, pentru că de aici va fi atacată Rusia?”. Întrebat de unii telespectatori de ce n-ar fi atacată Rusia de pe teritoriul polonez sau al țărilor baltice și de ce de pe teritoriul României, Ion Cristoiu a răspuns: ,,Pentru că va fi vorba de o alăturare a trupelor NATO la trupele ucrainene care vor să recucerească Donbasul și Crimeea. Se va spune că NATO nu atacă Rusia, pentru că teritoriile respective nu sînt rusești”, o variantă, afirmă jurnalistul, ,,socotită și ca un mijloc de a încheia Războiul prin înfrîngerea Rusiei”. În opinia sa, această ipoteză e susținută și de un film realizat pe 21 octombrie 2022, de postul Tv CBC, sub titlul ,,The US Armyʼs 101sf Airbone is practicing for war with Russia just miles from Ukraineʼs border”, materialul fiind realizat de o echipă de reporteri de la o simulare de război cu Federația Rusă a Diviziei 101 aeropurtată, venită în România. Potrivit lui Ion Cristoiu, reportajul are elemente mai mult decît semnificative: ,,1. Exercițiul a fost unul de luptă și nu de antrenament, cu muniție de război, și a fost un fel de repetiție pentru un asalt aerian asupra trupelor rusești din Ucraina și nu o repetiție a apărării României în caz de atac din partea Rusiei; 2. Unitatea americană e de atac și nu de apărare”. ● Ministerul Afacerilor Externe transmite că regretă decizia Preşedinţiei gaboneze a Consiliului de Securitate al ONU de a nu permite reprezentanţilor României şi Lituaniei să ia cuvîntul în cadrul reuniunii din data de 21 octombrie, pe tema aspectelor umanitare din Ucraina. Potrivit unor precizări de presă transmise duminică de MAE, decizia este cu atît mai regretabilă cu cît Misiunea Permanentă a României pe lîngă Naţiunile Unite fusese informată anterior că este înscrisă pe lista de vorbitori. „Intervenţia României în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate al ONU ar fi contribuit la o mai bună informare a membrilor Consiliului pe teme umanitare, precum gestionarea situaţiei celor peste 2,6 milioane de refugiaţi ucraineni care au intrat în România de la începutul războiului şi privind sprijinul acordat exportului de cereale din Ucraina prin care se ameliorează accesul la alimente şi se atenuează criza alimentară provocată de Rusia la nivel global”, au transmis reprezentanţii MAE. Conform aceleiaşi surse, au fost efectuate deja demersuri pe lîngă Preşedinţia gaboneză şi pe lîngă alţi membri ai Consiliului, pentru a exprima dezamăgirea faţă de revizuirea deciziei. ● Europarlamentarul PSD Dan Nica a transmis o scrisoare, vineri, 21 octombrie a.c., preşedintelui Parlamentului European, Roberta Metsola, prin care critică decizia acesteia de a nu sancţiona „insulta” la adresa României din partea unui eurodeputat în cadrul dezbaterii privind aderarea la spaţiul Schengen. Acesta a subliniat că toţi deputaţii europeni ar trebui să respecte Codul de conduită, iar în caz contrar ar trebui luate măsuri, inclusiv sancţiuni în conformitate cu articolul 176 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European. „Cu toate acestea, în ciuda prevederilor din Regulamentul de procedură şi a solicitării Grupului S&D de a lua măsuri, decizia preşedintei Metsola a fost doar să atragă atenţia europarlamentarului asupra comportamentului său nepotrivit, fără a fi aplicate sancţiuni ulterioare. Comentariile lipsite de respect şi limbajul defăimător împotriva oricărei ţări, în special împotriva unui stat membru al Uniunii Europene nu îşi au locul în Parlamentul European sau în altă instituţie democratică”, a transmis Nica.

Olanda versus România. Lecția este că „barosanii“ nu negociază cu „sclaveț ii”

În timp ce-mi luam cafeaua într-o dimineață în restaurantul hotelului unde sînt cazat, șeful de sală m-a provocat la o discuție despre Olanda și Schengen, la care s-au alăturat rapid încă cîțiva turiști și chelneri. Mai mult am ascultat decît am vorbit, preț de vreo 10 minute oamenii și-au spus părerile, tonul fiind unul de revoltă la adresa olandezilor, iar concluzia principală a fost că trebuie rapid să-i beștelim pe „laleliști”, măcar prin boicotul asupra ING și Mega Image sugerat de către Sorin Roșca Stănescu și Adrian Năstase, ce-au fost pomeniți. Intervenția finală a fost a unui pensionar, fost șef pe la Finanțele din Arad, după cum mi s-a prezentat ulterior, care le-a tăiat celorlalți avîntul războinic spunînd că „noi sîntem sclaveți demult, iar sclavetele român n-a fost, nu e și nu va fi în stare să se impună în fața barosanului olandez sau din altă națiune vestică”.

Am găsit mai multe definiții pentru „sclavete”, pe una dintre ele o s-o atașez la final, cred că sugerează bine sensul vizat de către pensionarul arădean. Altfel, refuzul parlamentar al Olandei la adresa României, sintetizat prin vocea lui Rutte, ne spune destule, dar în primul rînd că olandezilor nu le pasă de amenințările mieunate de către politicienii români. Ne mai spune și că întîlnirea Rutte-Iohannis de la Sibiu l-a convins și mai mult pe olandez că n-are de ce repercusiuni să se teamă în cazul refuzului lor, n-a fost speriat deloc în convorbirea între patru ochi pe care a avut-o cu Klaus Werner, iar boicoturile anunțate creează pagube minore, de nebăgat în seamă. Mai știe olandezul cu precizie că în România nu se poate ordona o acțiune concertată contra Olandei care să conteze, de tip politicieni – Servicii secrete – presă – cetățeni. Noi

n-avem nici parteneri externi în interiorul UE care săși manifeste public solidaritatea cu cauza României, ca dovadă că nici un guvern n-a criticat Olanda măcar pentru că-și bate joc de votul din Parlamentul European. N-au zis nimic contra Olandei nici austriecii, cărora le-am dat petrolul, gazul și o parte din sistemul bancar, nici nemții, francezii, italienii ce-au primit infrastructură energetică, bănci, hipermarketuri, contracte grase cu statul, piețe de desfacere etc., au tăcut pînă și cehii ce dețin președinția rotativă a UE și sînt interesați de România pentru că domină audiovizualul românesc prin ProTv și Europa FM. Mucles total, dar care confirmă faptul că sîntem considerați „sclaveții” Europei. Iar raționamentul „barosanilor” europeni e cinic și simplu, se bazează pe ce știu despre noi. Ei au văzut că privatizările către ei s-au putut face „la impuse”, cu prețuri derizorii și comisioane pentru cîțiva mahări români, au fișat felul prin care instituțiile statului au distrus prin anchete și arestări capitalul național, în timp ce ai lor au fost protejați și ajutați astfel să ocupe piețele românești după „uciderea” alor noștri (băi, Băsescu, Coldea, Kovesi și alții ca voi!), văd că n-avem în Europa o diaspora solidară cu țara, ce să protesteze pe unde muncește, și e lipsă de români

Un punct de vedere Opt luni de război la graniță. Cum îi mai ajută românii și România pe ucraineni

Războiul ne-a schimbat pe toți. Încet, încet, entuziasmul s-a stins, iar suferința s-a strecurat în viața de zi cu zi, devenind o altă povară. Au murit mii de oameni, zeci de mii au fost răniți, milioane șiau părăsit casele. Noi, ceilalți, am făcut donații, am legat prietenii, am transferat arme, am comunicat prin semne, prin lacrimi și îmbrățișări. Timpul s-a dilatat, iar războiul ne-a schimbat pe toți.

Entuziasmul de la începutul războiului s-a domolit, iar sprijinul pentru încercații ucraineni a devenit un lung șir de tranzacții. Pe grupurile de ajutorare de pe rețelele sociale, cele mai multe postări sînt legate de închirieri de locuință prin programul guvernamental denumit pe scurt 50/20. Adică, pentru fiecare refugiat din Ucraina, găzduit de un cetățean român, Executivul plătește 50 de lei pentru ziua de cazare și 20 de lei pentru masă. Adică, în jur de 2.100 de lei pe lună –o sumă atrăgătoare pentru cei care au garsoniere și apartamente de închiriat.

Susținerea Ucrainei,

secret de stat

La opt luni de la începutul războiului, în taberele de refugiați din Vama Siret mai sînt 182 de persoane, fiind disponibile peste 700 de locuri, conform unui comunicat al Prefecturii Județului Suceava. Fluxul de refugiați s-a redus mult. O parte dintre aceștia s-au întors acasă dacă locuiau într-o zonă neafectată de război sau eliberată de curînd. Mulți au plecat mai departe spre Vest, iar cîteva mii s-au stabilit în România. Țara noastră, la început, a fost una de tranzit, dar în timp o parte dintre refugiați s-au stabilit aici, încercînd să se integreze.

toate acestea, țara noastră a oferit pînă acum trei tipuri de susținere: medicală, militară și de transport. În cîteva spitale și baze militare sînt aduși soldați ucraineni răniți pentru a primi îngrijiri medicale, dar și pentru refacere, după ce au petrecut o perioadă de timp pe front, conform unor declarații ale oficialilor români.

Ajutorul militar pe care-l oferim ucrainenilor constă în echipamente medicale, dar și în arme, conform Institutului pentru Economie Mondială Kiel, Germania, care monitorizează întreg sprijinul pe care-l primește Kievul de la statele aliate. În raportul institutului nu e trecută valoarea ajutorului militar, datele fiind actualizate pînă în 7 octombrie 2022. În ce privește transportul, sîntem implicați în transferul armelor ce vin din țările aliate, dar participăm și la transferul cerealelor ucrainene către porturile de destinație.

Solidaritatea, o problemă tot mai complicată

influenți prin organismele internaționale care să creeze situații problematice prin solidarizarea măcar informală cu țara de origine (noi avem categoria Geoană și Kovesi, iar premiul pentru cel mai influent europarlamentar român l-a luat Cristian Bușoi, de care n-a auzit nici dracu să facă ceva pentru România).

Îmi demonstra un prieten vechi ce-a negociat eficient pentru România prin Europa sau SUA că politicienii noștri actuali n-au nici un plan de rezolvare a impasului olandez din simplul motiv că nu mai e nimeni la vîrf care să știe să-l conceapă. Așa e, ei au fost aleși/impuși tocmai pentru că sînt sclaveți, iar sclaveții nu știu carte, pentru că de-aia au ajuns ce sînt. Definiția sclavetelui român (autor anonim): „Pe baza observatțiilor mele științifice din ultimul cincinal al existenței mele am observat dezvoltarea unui nou tip de cetățean român. Numele său comun este: sclavetele. El provine din părinți campioni, dintre care unii au și profesionala la activ. Părinții au o lungă istorie de certuri, bătăi, beții, telenovele. Sclavetele a fost învățat cu greul de mic. Ta-su’ glumea dînd cu pumnul în el, el azi glumește dînd cu pumnul în copii/ nevastă. Sclaveții tineri ascultă manele, se îmbracă în haine mulate, uită să se spele, dar acoperă cu parfum ieftin. Apariția sclaveteului a fost puternic influențată de țiganizare, proces ce stă la baza creației sale. Îi place fotbalul, să îi înjure pe proști (ceilalți) și își manifestă violența (singura lui însușire) cu orice ocazie. El este extrem de redus mintal, ceea ce îi favorizează existența și înmulțirea alarmantă. Sclavetele nu muncește, el produce. Sclavetele bea Bucegi, iar cînd sărbătorește degustă Unirea și Golden sau alte beri cu premii în Loganuri. Într-o zi, sclavetele vă va da în cap chiar în scara blocului, pentru a vă fura portofelul. Datoria dvs. este să îl suportați, să vă pară rău de el și să îl ajutați dacă va fi vreodată sinistrat, inundat sau în lipsă de bani de țigări. Vă rog să mă ajutați cu alte însușiri ale genotipului sclavete pentru a putea elabora un tratat despre acesta”.

SOLIDNEWS.RO

Rusia, un faliment militar și politic

Victoriile ucrainene din luna septembrie de pe fronturile de sud și de est au adus speranța că războiul se va încheia. Cu cît se prelungește mai mult, cu atît crește riscul să apară schimbări politice majore și să se dezvolte poziții divergente printre aliați. „Consecințele acestui război sînt globale și nu se limitează doar la securitatea noastră. Ele implică încălcări flagrante ale normelor și principiilor dreptului internațional, inclusiv ale dreptului internațional umanitar și drepturilor fundamentale ale omului, precum și ale dezvoltării sustenabile globale. Acestea ar trebui să constituie motive majore de îngrijorare pentru noi toți, indiferent de distanța la care ne aflăm față de conflict”, a mai spus Iohannis, încercînd să responsabilizeze cît mai multe state și cerîndu-le să se implice în sprijinirea Ucrainei.

E o mare diferență între Rusia de dinainte de război și cea de acum. Sancțiunile au încetinit economia, peste un milion de tineri au fugit din țară ca să nu fie recrutați, iar înfrîngerile de pe front divizează societatea. „Faptul că a solicitat ajutor de la Iran e o recunoaștere din partea Kremlinului a falimentului militar și politic. Timp de zeci de ani, liderii Rusiei au cheltuit miliarde de dolari pentru dezvoltarea complexului militar și industrial, ajungînd, acum, să se încline în fața Teheranului pentru a obține drone și rachete. Strategic, nu-i va ajuta”, a anunțat Volodimir Zelenski, în discursul său adresat ucrainenilor.

Oficialii români nu au făcut niciodată public modul în care ajutăm Ucraina. Sprijinul pe care-l acordăm Kievului e considerat secret, iar Klaus Iohannis, președintele României, a declarat că „ajutăm cu tot ce e nevoie”, refuzînd să dea mai multe detalii. Cu

„Sîntem martori, din data de 24 februarie, la consecințele dramatice ale războiului ilegal declanșat de Federația Rusă, un membru permanent al Consiliului de Securitate, împotriva Ucrainei”, a declarat Klaus Iohannis în discursul său la ONU cu ocazia celei de a 77-a sesiuni plenare. Poziția șefului statului e aceeași de la începutul conflictului, iar România, cu mici scăpări –a se vedea declarațiile ministrului Apărării Vasile Dîncu – a jucat un rol important în ce privește stabilitatea flancului estic al NATO, dar și ca platformă strategică de transfer a armelor care sosesc din Occident. „Sîntem, de asemenea, martorii unei solidarități excepționale din partea a numeroase țări, unite în acordarea sprijinului lor Ucrainei, un membru suveran al acestei Adunări (ONU) și o victimă a luni de agresiune împotriva civililor, a infrastructurii de bază și a economiei”, a mai spus Klaus Iohannis.

Relațiile dintre România și Ucraina sînt mai puternice ca niciodată, iar oficialii de la Kiev, inclusiv președintele, ne-au mulțumit în repetate rînduri pentru ajutorul acordat pe tot parcursul acestei crize. Sprijinul entuziast oferit ucrainenilor la începutul conflictului a dispărut. Oboseala, teama și nesiguranța zilei de mîine sînt poveri greu de purtat, dar ceea ce s-a construit atunci, în primele zile, funcționează încă, ajutîndu-ne pe toți să înaintăm în necunoscut.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

Doza de sãnãtate

Colonul iritabil din perspectiva medicinei energo-informaționale

Afecțiunile tractului gastro-intestinal sînt tot mai des întîlnite în rîndul românilor, și, în loc să se vindece, se cronicizează, constituind o mare provocare pentru medicina clasică. Stomacul și colonul iritabil provoacă simptome diferite și au forme diferite de manifestare, motiv pentru care rar pot fi depistate cauzele concrete; prin urmare, terapiile necesare sînt greu de stabilit.

Cauzele orientative care ar trebui luate în considerare în cadrul anamnezei sînt următoarele:

● Stresul – unele persoane parcă sînt conectate la curent, au așteptări foarte mari de la ei înșiși, dar și de la cei din jurul lor. Stresul permanent duce la sensibilizarea nervilor țesutului stomacal și intestinal, reduce circulația în abdomen. Stresul reprezintă, pentru corp, o situație de supraviețuire, iar energia necesară este luată de la tractul gastro-intestinal și trimisă să echilibreze situația care a provocat stresul. Aici intervine medicina energo-informațională, prin readucerea echilibrului energetic în balanță, autoreglarea energetică a corpului și echilibrarea energetică a sistemului neuro-vegetativ.

● Obiceiurile alimentare sînt, de cele mai multe ori, greșite. Oamenii mănîncă repede, citind știri de pe telefon sau uitîndu-se la televizor. Un stomac cu prea multă/ puțină aciditate poate duce la încărcarea cu aciditate a mucoasei stomacale/ intestinelor, alimentele

O istorie a farselor (273)

Misterul stelei Sirius

Oare savantul american Robert K. G. Temple minţea deliberat în cartea sa, devenită best-seller, din 1976: Misterul de pe Sirius, cînd afirma că, în folclorul şi ritualurile religioase ale tribului Dogon din Mali, Africa, există amintiri despre aterizarea pe Pămînt, în timpuri străvechi, a unor fiinţe de pe o planetă din sistemul solar Sirius? Nimeni nu a sugerat vreodată că Temple ar fi pus la cale o farsă – dar poate că el însuşi a fost păcălit.

Sirius (de la termenul grecesc pentru „scăpărător“ sau „arzător“) a fost mereu o stea misterioasă. Denumită Sothis de către egiptenii antichităţii, înălţarea ei anuală pe cer prevestea fertilizarea pămîntului, de obicei inundat de apele Nilului sau vlăguit de verile toride. Spunîndu-se despre ea că este sălaşul celest al zeiţei egiptene Isis, unii ocultişti moderni reclamă, cu imaginaţie, că reprezintă şi sistemul principal al entităţilor supranaturale care, în antichitate, au îndrumat dezvoltarea civilizaţiei terestre. Romanciera Doris Lessing a exploatat cu abilitate această opinie în recenta ei serie de romane – primită cu multe critici –Shikasta. Sirius a stimulat dintotdeauna nevoia umană de veneraţie – şi nici nu e de mirare.

Aflat la 8,7 ani lumină depărtare de Pămînt, în constelaţia Caniş Minor, aceast vecin sideral atît de apropiat este cea mai strălucitoare stea de pe firmamentul nopţii pămîntene. De fapt, nu e vorba de o singură stea, ci de două. La fiecare cincizeci de ani, Sirius A este orbitată de perechea ei, mai mică şi albă, Sirius B. Sirius A este mult mai scînteietoare decît perechea ei (o stea prăbuşită, atît de densă, încît 2,5 cm3 din materia sa cîntăresc o tonă); chiar şi atunci cînd se află la cea mai mare depărtare una de alta, este necesar un telescop cu o deschidere de cel puţin 200 mm pentru ca Sirius B să poată fi observată. Invizibilă aşadar cu ochiul liber, Sirius B a fost descoperită în 1862 de către astronomul american Alvin Clark. Sau nu?

În 1950, antropologii francezi Marcel Griaule şi Germaine Dieterlen au publicat rezultatele investigaţiei lor, ce a durat douăzeci de ani, asupra culturii cosmologice a tribului Dogon. Puţini au dat atenţiei descoperirilor acestora, pînă în 1975 cînd a apărut cartea lui Temple.

Vorbind despre o stea secretă numită de ei po, după numele celei mai mici seminţe pe care o cunosc, preoţii tribului Dogon o descriu şi o desenează în nisip ca ceea ce pare să constituie cunoştinţele lor străvechi despre

care nu sînt dezinfectate provoacă suprapopularea peretelui stomacal cu bacterii și ciuperci (candida).

● Procesele inflamatorii – pe peretele stomacului sînt procesate parțial alimentele și astfel se produce o permanentă iritare a receptorilor nervoși.

● Microbiomul intestinal – tractul gastro-intestinal este biotop, adică este populat cu diferite microorganisme. Atîta timp cît acestea sînt în echilibru, sînt necesare corpului. Dereglarea acestei flore intestinale, disbiozele, paraziții, candida, virușii atrag după sine o serie de afecțiuni gastro-intestinale.

Medicina energo-informațională, prin programele de terapii pe care le propune conform diagnosticului energetic, este în măsură să echilibreze microbiomul intestinal. Bariera mucoasei intestinului gros se deteriorează în timp tocmai din cauza administrării medicamentației de sinteză. Cu alte cuvinte, această barieră începe să prezinte „găuri”, fapt care provoacă o serie de afecțiuni cu simptome specifice. Să nu uităm că în tractul gastro-intestinal are loc formarea a peste 85% din imunitatea noastră. Tot aici se găsește și hormonul relaxării – serotonina (în peretele intestinului gros), care, la lăsarea întunericului, se transformă în melatonină –hormonul somnului.

Sirius B. Ei ştiu despre orbita excentrică a acestei stele – o dată la cincizeci de ani – şi spun că este compusă dintr-un material special, sagala („puternic”), care nu se găseşte pe Pămînt, dar care este mai greu decît orice alt metal terestru. Ei mai povestesc şi despre un al treilea soare, invizibil, în acelaşi sistem, emme ya („Soarele femeilor”), care orbitează Sirius A tot o dată la cincizeci de ani şi în aceeaşi direcţie ca Sirius B, dar în unghi drept faţă de aceasta. De asemenea, ei vorbesc de aterizarea pe Pămînt, într-o „arcă”, în „ziua peştelui”, a lui Nommo, o fiinţă cu coadă de peşte din sistemul Sirius. Aţi început să vă daţi seama despre ce este vorba?

Urmărind istoria tribului Dogon vizitat de călători îndepărtaţi şi cosmologia acestuia de aproape două mii de ani, Temple a tras concluzia că miturile tribului Dogon sînt aceleaşi cu cele povestite în fragmentele ce au supravieţuit din Istoria babiloniană a lui Berossus, scrierea unui preot caldeean din jurul anului 300 î.Chr. Berossus povesteşte cum Annedoti („cei respingători”) au apărut din mare pentru a-i educa pe anticii sumerieni, conduşi de o fiinţă numită Oannes, al cărei „întreg trup era precum cel al unui peşte... şi care avea sub capul de peşte un alt cap şi, de asemenea, picioare dedesubt, pe jumătate unite cu coada de peşte”

Ei bine, poate aşa a fost. Teza lui Temple, conform căreia folclorul tribului Dogon sugerează intervenţia extraterestră în afacerile omenirii cu mult timp în urmă, a fost combătută de sceptici precum astronomul Carl Sagan şi autorul Ronald Story, care pretind că tribul Dogon a aflat despre Sirius B (la fel ca şi despre lunile lui Jupiter şi inelele lui Saturn) de la şcolile locale franceze, cu mult înainte ca Griaule şi Dieterlen să înceapă o arhivare a credinţelor acestui trib, în 1931. Avînd deja un sistem mitic plin de imaginaţie, membrii tribului au absorbit pur şi simplu aceste noi informaţii şi, cînd au sosit antropologii, le-au oferit ceea ce părea dovada că deţin cunoştinţe despre Sirius B cu mult înainte de descoperirea făcută de Alvin Clark în 1862. Nu a fost vorba de o farsă deliberată, doar de obişnuitul spirit creativ, de dorinţa ca visele să devină realitate şi de combinarea exuberanţei mitice cu faptele istorice. Cazul rămîne unul dintre acelea în care crezi ceea ce ți se potriveşte. Descrierea lui Oannes („sub capul de peşte un alt cap”) sugerează groază combinată cu veneraţie a unui om primitiv ce s-a întîlnit cu o fiinţă supranaturală îmbrăcată cu un costum spaţial, de astronaut – ce ziceţi? (va urma)

STUART GORDON

Stresul oxidativ este o cauză majoră caracteristică perioadei pe care o traversăm. Pandemia ne-a cauzat un stres major, iar persoanele care sufereau deja de afecțiuni ale tractului gastro-intestinal simt o acutizare a acestor afecțiuni.

Medicina energo-informațională este în măsură să ne ofere terapii personalizate, care să refacă comunicarea la nivel de celulă, organ, sistem. O detoxifiere la nivel celular reprezintă un balsam pentru mucoasa stomacului și a intestinului, deoarece întrerupe comunicarea senzorilor nervoși cu creierul.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională sînt personalizate, deoarece noi considerăm că boala este ceva personal, iar manifestările acesteia diferă de la persoană la persoană.

Diagnosticarea și tratamentele oferite de medicina energo-informațională se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în terapie. Este o disciplină care se adresează omului modern, fără durere, fără chimie, destinată atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Pamflet

ORIZONTAL: 1) Ieșiri necontrolate; 2) Merge la grămadă; 3) Iubiri tîrzii! – Termen de acceptare – Părăsit după naștere; 4) Montat greșit; 5) Neagră... din fire – Tip de om... extrem de cinstit; 6) Întins în lături; 7) Farfurii zburătoare; 8) Carte de valoare – Răul îndreptat împotriva altuia; 9) Ploaie cu găleata; 10) Formă de radioactivitate – Om din popor.

VERTICAL: 1) Cerută de nevastă; 2) Compus organic derivat al amoniacului – Centru orbital; 3) Glob gol! – Repetiții generale; 4) Prindere de urechi – Test esențial!; 5) Masa torturilor – Crescuți în zăvoi; 6) Urme de moloz! – Întăresc spusele pe ici, pe colo; 7) Nu are forme de angajare (fem.) – A uni laolaltă!; 8) Donație sui-generis – Nu-i în firea omului; 9) Alarmă pentru toată lumea – L-ai încurcat la bilanț!; 10) Scaunul incomod al nerăbdării – Strîns la piept.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,NATURALEȚE”

1) SALINITATE; 2) TREMURATOR; 3) RASARITA – A; 4) IT – T – TASAT; 5) GAMELA – APA; 6) ARAR – TARA; 7) TERIBILIST; 8) U – CARII – AA; 9) REALA – CORN; 10) AT – ATLETIC.

În Europa Unită vom intra numai

cu identitatea noastră de români

Frați români, La Avram Iancu, în fața mormîntului căruia ne aflăm acum, totul a fost frumos: de la numele de patriarh biblic, unul din marii patriarhi ai Vechiului Testament, Avraam – pînă la înfățișare, la port, la vorbă, la caracter. Țara asta suferă de o boală, zicea Nicolae Iorga: lipsa de caractere! Noi omagiem și evocăm acum un mare caracter, care a mers pînă acolo încît l-a refuzat pe împăratul Franz Josef în plină glorie a acestuia, și nu i-a primit decorațiile, rostind celebra frază: „Noi nu ne-am bătut pentru jucării!”. Cum ar fi arătat Istoria națională fără anul 1848, și anul 1848 fără acest monument de patriotism, de inteligență, de abnegație, de sacrificiu care se numește Avram Iancu? De față cu Prea Sfinții Părinți, vreau să evoc superioritatea ritualului de îngropăciune la popoarele creștine. Noi respectăm toate religiile, așa este, le iubim, iar eu mă pronunț pentru o mișcare ecumenică, precum și pentru unificarea tuturor celor 18 biserici ale lui Isus Christos. El e prea obosit după 2.000 de ani de patimi, în care a preluat nu numai păcatele noastre, ci și bolile noastre, după cum spune Evanghelia. E prea ostenit ca, atunci cînd va veni – și știm cu toții că va veni a doua oară – să bată la 18 uși ale celor 18 denominațiuni creștine. Haideți să facem o singură Biserică a lui Isus Christos, să nu-L mai răstignim din nou, să nu-I mai tragem cămașa la sorți!

Vorbeam de ritualul de îngropăciune față de alte tipuri de ritualuri, de pildă incinerarea. Nu știu cum ne-am fi adunat, acum, în fața unei urne de cenușă!

Aici sînt osemintele lui și dacă, odată și odată, ele vor fi dezgropate pentru a fi sfințite din nou, unse cu uleiurile și mirodeniile Bisericii noastre străbune, vom vedea ce-au văzut țăranii la 1855, cînd la Putna s-au scos pentru aceeași datină osemintele lui Ștefan cel Mare și Sfînt – erau galbene ca aurul, și toți știm, la poporul nostru creștin, că acesta e semn de aleasă sfințenie.

Avram Iancu a fost un sfînt. Am să propun Bisericii Ortodoxe Române să treacă printre sfinții români, după Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare, încă trei: Mihai Eminescu, Tudor Vladimirescu și Avram Iancu. De ce vorbesc de oase? Fiindcă ele sînt rădăcinile noastre. La București, în sanctuarul de la Bellu, sînt rădăcinile Poetului Național, care este și Doctrinarul Național, cel care a scris atît de frumos despre Avram Iancu, mă refer la Mihai Eminescu.

Aici sînt sfintele moaște ale lui Avram Iancu. La Biserica Sf. Gheorghe Nou, din București, la Kilometrul 0 al României, e trupul descăpățînat al marelui martir al Creștinătății, Constantin Brâncoveanu. Dincolo, la Mînăstirea Dealu, este capul unificatorului de țară, Mihai Viteazul, al cărui ideal trebuie, de bună seamă, să-l îndeplinim, pentru că noi credem în România Mare cu tărie. Și noi mai credem că România Mare se va face între granițele Europei Unite. Osemintele eroilor sînt rădăcinile care țin un popor pe hartă și nu îngăduie vîntoaselor Istoriei să îl spulbere.

Avram Iancu a servit două direcții: Direcția Națională și Direcția Justițiară. Am să spun și ceva de actualitate pentru zecile de mii de români care au venit din toate colțurile țării. Noi ne adunăm periodic la mormintele sacre ale conștiinței naționale, ne adunăm la serbări, așa e, dar românii trăiesc prost și vor trăi și mai prost dacă nu vom urma poruncile lui Avram Iancu. Mă întreb: ar fi votat, oare, în Parlamentul României, Avram Iancu înstrăinarea

bunurilor de 2 miliarde de euro ale Fundației Emanoil Gojdu? Ar fi votat el o lege care să permită premizele sfîșierii teritoriale a României, pe care o vor unii? Să nu ne facem iluzii. Iubim toate minoritățile acestei țări, acești oameni sînt frații noștri, dar toți trebuie să priceapă că nu vom da voie, nimănui, să sară peste cal. Iar, dacă vom intra în Europa – și eu mă rog la bunul Dumnezeu să intrăm cu fruntea sus la 1 ianuarie 2007 – vom intra cu România întreagă, dar și cu aspirațiile, cu datinile, cu tradițiile, cu limba, cu portul nostru, cu identitatea noastră de români. Așa au intrat francezii, așa au intrat italienii, așa au intrat toți. Românii sînt în Europa încă înainte de nașterea Europei, ce Dumnezeu?! Să se termine odată cu fumigenele și cu minciunile, cum că dacă sîntem cuminți vom fi acceptați la masa celor bogați! Vă spun eu cum vom fi acceptați: în picioare, nu în genunchi, nu în zdrențe! Pentru că așa cum avem nevoie noi de Europa, în egală măsură are nevoie și Europa de noi. Eu văd aici, stimați compatrioți, cele două instituții fundamentale ale Neamului Românesc, vechi de cel puțin 1.900 de ani, de cînd întîiul chemat de către Isus Christos, fratele Apostolului Petru, prin urmare Sfîntul Andrei, a venit și a predicat la noi, la Gurile Dunării, în Peștera Sfîntului Andrei, din Scithya Minor. Acest eveniment epocal e menționat de un părinte al Bisericii Creștine, Origen, care știa de la tatăl său, care îi apucase în viață, la rîndul lui, pe ucenicii Sfîntului Apostol Andrei. Se știe că acolo a mărturisit el cuvîntul Mîntuitorului, Domnul nostru Isus Christos. Aceea este prima biserică din Europa, iar noi avem datoria s-o cinstim cum se cuvine. Dar turismul nostru ce păzește? Dar autoritățile culturale de ce tac?

De ce nici măcar toți românii nu știu că aceea e cea mai veche biserică a Europei? Să-i ferească Dumneze pe nelegiuiții care vor îndrăzni să batjocorească acele instituții fundamentale de care am vorbit: Biserica și Armata! Praful și pulberea să se aleagă de ei, acum și în vecii vecilor! Noi le vom apăra, pentru că și ele ne-au apărat ființa națională, și ne apără în continuare.

Stimați prieteni, în dimineața acestei zile s-a săvîrșit din viața pămîntească cineva care ne-a învățat, înaintea multora, ce înseamnă „Drumurile europene”. Cineva care, pe vremea cînd nu puteam să cutreierăm prin lume decît cu bravele noastre echipe sportive, cărora încă o dată vreau să le mulțumesc – a făcut sute de emisiuni „Drumuri europene”. Azi-dimineață, Aristide Buhoiu s-a prăpădit pe un pat de spital și îmi pare rău că o parte a presei noastre s-a barbarizat. Ce s-a întîmplat? Aseară am primit un telefon de la băiatul lui, venit din America să-i privegheze ultimele clipe de viață. Nu se mai putea face nimic. Și era disperat tînărul că pe un post de Televiziune s-a anunțat, în direct, că Aristide Buhoiu are cancer cu metastaze și se află la Spitalul SRI. Iar bolnavul era în rezerva de spital cu televizorul deschis chiar pe postul acela! El nu știa diagnosticul, trebuia să-l afle de la un post de Televiziune fără nici un Dumnezeu! I s-au amărît ultimele momente de viață acestui om atît de bun, care își presimțea sfîrșitul aproape și a venit să moară acasă. Doresc să-l omagiez, acum și aici, pe acest mare patriot care a fost Aristide Buhoiu și care a murit sărac, fiindcă era un idealist.

În final, vreau să fac apel la reconciliere națională. La o adevărată reconciliere națională. Să ne gîndim nu la noi. Un om de spirit spunea că un bărbat politic se gîndește la viitoarele alegeri, dar un bărbat de Stat se gîndește la viitoarele generații. Aproape toți

Reverberaţie autumnală

Culorile toamnei molatec delir

Simfonic prin arșiți solare Hamacul iubirii în vechi elixir

Mai leagănă șir de cocoare...

Pe galben domină solemn rubiniu Frunzare din veri neștiute În clopot valsează tîrziul - tîrziu Uimirea luminii din ciute

Mai urcă visarea vertijul de dor Poeme, în rid întomnate

Pe pînză-i pădurea, eroic decor

De sînge, tăceri răsfirate

Arome pufoase trezesc nostalgii În lacrimi icoane stelare

Ecoul iubirilorː „De ce nu-mi vii?!“

Din Eminescu reverberare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Culorile toamnei tărîm în delir

Ținuturi de basm cunoscute

Și-n clopot de timp mai aud cum respir. Copilăria din vremuri trecute.

Catrene patogene

PROVERBIALĂ

Băieți „miloși“ sporesc nevralgia

De mult ne-a părăsit norocul

Vor ieftini, negreșit, energia... „Cînd va zbura porcul!“

TRADIȚIONALĂ

Cu lăcuste și gîndaci

UE pregătește tortul Însă noi știm de la daci

De Ignat nu zboară porcul!

LIVIU ZAnFIrEsCU care sîntem aici avem copii, unii au nepoți, alții strănepoți. În ce țară vor crește copiii, nepoții și strănepoții noștri? Într-o țară tîlhărită și jefuită, tranșată ca la măcelărie. Dacă nu vom fi atenți ce se întîmplă cu țara noastră azi, mîine Mafia autohtonă și Mafia străină or să vîndă și Crucea de pe Caraiman, și mormintele sfinte ale Neamului Românesc. Să nu permitem așa ceva!

În final, dați-mi voie să rostesc cîteva versuri improvizate aici, pentru memoria lui Avram Iancu. E o parafrază la unele versuri eminesciene: Iancule, Măria Ta, Tu la Țebea nu mai sta

Ridică-te din mormînt

Ca Mîntuitorul Sfînt

Că românii nu mai pot

Te urmează peste tot Haideți să stîrpim Mafia

Ce sufocă România

De cînți din fluier o dată

Te urmează țara toată

De-i cînta de două ori Cerul va fi-n Trei Culori. Și mulțumind lui Christos Îți sărut chipul frumos.

CornELIU VADIm TUDor

(Discursul a fost rostit liber, la mormîntul lui Avram Iancu, duminică, 17 septembrie 2006)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Teoria continuității (3)

Am ajuns la ultima parte a acestui articol. Dacă în primul episod v-am prezentat dovezile noastre privind continuitatea pe acest pămînt după Retragerea aureliană, în cel de-al doilea am arătat motivele pentru care maghiarii ne percep așa cum știm deja, în această ultimă parte a materialului vom analiza părerile lor privind continuitatea noastră.

Problema originii românilor din Transilvania va fi tratată în cadrul mai multor sinteze de istorie a Ungariei și Transilvaniei precum și într-o serie de lucrări speciale, în manuale școlare sau chiar în articole de presă, conform profesorului Sorin Mitu, în cartea „Ungurii despre români” din care

voi cita în continuare. Mulți istorici maghiari vor rezerva capitole întregi din lucrările lor problemelor legate de originea, vechimea și continuitatea romanilor. Așa este cazul lui Dugonics Andras, Aranyosrakosi Szekely Sandor și al lui Kovary Laszlo, cărora le aparțin și cele mai ample și mai bine documentate analize ale acestei chestiuni.

În vederea documentării lor, respectivii istorici au consultat de regulă, bibliografia de specialitate contemporană, îndeosebi cea germană și maghiară, apelînd însă și la aportul probatoriu al textelor izvoarelor ca și la lucrările istoricilor din secolele anterioare. Întîlnim astfel numele lui

ETICHETA

Herodot, Ptolemeu, Ovidiu, Suetoniu, Strabo, Cassius Dio, apoi operele lui Iordanes, Procopius, Constantin Porfirogenetul, Anonymus, Simon de Keza, Thuroczi Janos, Antonio Bonfini, urmate de scrierile unor autori ardeleni cum ar fi Wolfgang Bethlen, Laurentiu Toppeltin, Pray Gyorgy, Benko Jozsef sau Katona Istvan. (continuare în pag. 22) n m

Copiii răsfățați și egoiști ai Americii

În ultima vreme, am tot mai des senzația că o parte a poporului american se autodistruge. Au pornit bine acum 300 de ani, deși erau drojdia, nu spuma Europei, au dat niște legi universal valabile, au ajutat Europa în două războaie mondiale, au creat o cultură materială deosebită dar, din 1990 încoace, zici că și-au pierdut mințile. Relativismul moral și corectitudinea politică i-au năpădit ca două buruieni otrăvitoare. Posibil ca ele să fi existat

înainte de 1990 și, cu siguranță, au cauze adînci în societatea lor, dar eu le conștientizez doar de vreo 30 de ani. Citesc tot felul de știri despre americani, i-am avut ca turiști în grupurile pe care le-am organizat în ultimii 17 ani, și toate aceste informații pe care le-am cules îmi compun imaginea unei țări cu mulți oameni falși, egoiști, care una spun și alta gîndesc. Nu sînt toți așa, dar bănuiesc că la jumătate din cetățenii SUA tot se ridică numărul lor. Pe lîngă faptul că politicienii din „țara celor liberi și curajoși” consideră că trebuie să-și impună peste tot modelul cultural, așezînd popoarele pe un veritabil „Pat al lui Procust”, avem și o tendință sinucigașă a națiunii americane.

(continuare în pag. 23) mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Abia de mă mai mișc de-atîția viermi/ În foșgăiala lor cotidiană,/ Analfabeți din ce în ce mai fermi,/ Cu zvastica în minți și la icoană”.

ADRIAN PĂUNESCU (,,Sătul de viermi“)

Pentru nimeni nu mai este un secret că, de ani buni, Uniunea Europeană ne-a sufocat continuu cu tot soiul de recomandări, priorități, necesități..., absolut toate emise sub genericul ,,Noi vrem să vă ajutăm, mama voastră de proști!”.

Da, acesta este adevărul, și nu e de mirare că s-a ajuns aici, pentru că, dragă Românie, ,,Ți-au murit poeții nebuni/ nimic nu-i prea grav,/ Orientu-i aproape/ i-ai prețuit prea tîrziu pe tribuni/ un zeu al batjocurei calcă pe ape” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”).

Dar, ,,Fii cu Dumnezeu atentă:/ Te prefaci in-de-pen-den-tă,/ Te prefaci c-ai fi stăpînă -/ Cu cătușele la mînă” (Nicolae Dabija, ,,Săracă țară bogată”) și nu uita că ,,Mulți își dau cu părerea, te țin sub teroare/ Ești hăituită și ruptă de hoți/ mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”).

Sincer să fiu, nu mai am nici o speranță într-o schimbare radicală a societății românești, mai ales că ,,Ne conduce o populație flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România” (Mihai Eminescu). Așa am ajuns să ,,Umblăm prin Europa ca bezmetici,/ N-avem de lucru, n-avem bani de pîine,/ În vremurile cînd nu mai contează/ Deosebirea dintre om și cîine” (Adrian Păunescu, ,,Români prin Europa”). Ce mai, ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

A se reține că orice solicitare venită din afara țării a fost îndeplinită cu o seninătate a cărei definiție este similară cu trădarea de neam și țară. Ni s-a impus să scoatem din uz termeni precum independență, suveranitate, constituționalitate, echitate sau libertate. Acum, în România, a devenit o obișnuință în a ne măcelări eroii, simbolurile, valorile, fie că trăiesc, fie că au trecut în neființă. Marile nume ale științei, culturii, politicii, sportului și ale multor alte domenii au fost trecute în uitare, scoase din manualele școlare, marginalizate sau batjocorite în fel și chip. La un moment dat am crezut că Legea Defăimării ar putea veni în sprijinul celor care luptă împotriva acestor fapte, dar se poate constata că respectiva lege nu este pentru apărarea geniilor trecute în veșnicie, ci pentru protejarea penalilor în viață, care, oricum, nu fac pușcărie, întrucît sînt scutiți pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață. Este adevărat că și pe alte meleaguri se petrec astfel de crucificări, dar niciodată ca la noi.

O mare vină în permanentizarea acestor acțiuni o are mass-media, care a fost mercenarizată în proporție de 90-95%, pentru ca oricînd și oriunde marile valori umane ale acestui neam să fie terfelite, în cele mai josnice moduri. Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), mă simt obligat să vă dau un exemplu cît se poate de relevant pe acest aspect.

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

De ce viermii sînt făcuți pentru a fi striviți (1)

(urmare din pag. 21)

După ce, la începutul lunii octombrie a.c., în trei numere consecutive, publicația ,,Cațavencii” l-a bălăcărit ca la ușa cortului pe Adrian Păunescu, a urmat la rînd Corneliu Vadim Tudor. Astfel, în numărul 40 al publicației menționate, a apărut prima parte a unui articol intitulat... ,,Vadim Unicul, bișnițar și codoș” (sic!), care denotă apetența numitei reviste de a se război cu morții, întinînd cu neadevăruri și mistificări flagrante memoria unor personalități trecute în lumea de dincolo și care nu se mai pot apăra. Demersul celor de la ,,Cațavencii” arată clar că ,,Sînt haite, cîrduri, legiuni de viermi,/ Foșgăitori prin vechile dosare,/ Cu-n simplu dos de palmă poți să-i sfărmi,/ Dar ce folos, trimiși de lideri fermi,/ Vin alții cu o poftă și mai mare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”).

Încă de la început mi-am dat seama că autorul articolului, Nicolae Milescu Ospătaru, și-a redactat mizeria cu o mînă pe tastatură, alta pe sticla cu alcool și capul vîrît în punga cu aurolac. El zice că ,,Vadim a bătut zadarnic la ușa Securității timp de două decenii pentru a i se aproba angajamentul scris”. Ca să traduc, nebunul zice că Vadim Tudor își dorea să devină turnător la Securitate, iar ăia, sanchi, nu-l primeau. Păi, din moment ce Corneliu Vadim Tudor a fost urmărit timp de 20 de ani de Securitate, 24 de ore din 24, este logic că nu avea cum să fie turnător, poate doar ca să se urmărească pe sine în oglindă și să se toarne singur la Servicii.

Deși cele scrise în articol contrazic logica elementară, Ospătaru, după ce a dat puțin cu mopul

prin salon și a tras vreo 2-3 șnapsuri, a plusat, zicînd: ,,Odele avîntate, pupincurismul liric și în proză, ditirambii nebuni dedicați partidului erau trepte pe care un tînăr dornic de parvenire putea urca rapid”. În același text, se mai spune și că ,,Vadim a scos un teanc de volume de poezii dedicate conducătorului suprem”. Aici trebuie făcută precizarea că Vadim, într-adevăr, în anii ’80, a scris opt volume de poezii, dar în nici unul nu se regăsește vreo strofă sau vreun vers despre partid și ,,conducătorul său iubit”. Ba, mai mult, în anul 1984, volumul ,,Saturnalii” a fost retras de pe piață, pentru că poezia ,,În apărarea lui Eminescu” îi fusese dedicată ,,unui defăimător din afara țării”. Acolo regăsim versurile: ,,Și totuși, te mînca în fund și-n coate/ și ai sărit la creastă, pintenog/ să răstignești o nouă sanctitate/ la care eu, de-un secol, mă tot rog!...”. S-ar putea ca interzicerea respectivului volum să se fi produs și din cauza altor versuri, cum ar fi cele dedicate Poporului Român: ,,Poporul e asceza noastră ca preț suprem al libertății/ el ne va judeca odată de-am fost sau n-am fost patrioți/ poporul este țara însăși vibrînd în agora cetății/ și e destinul României pe care au vînat-o toți”.

De fapt, lui Vadim Tudor nu i-a fost greu să constate că mulți mercenari ai presei românești ,,Au început de-un timp să facă gură/ ca niște pui de șarpe flămînziți,/ niște urdori sinistre, ce ne-njură,/ pe care numai cînd le-auzi – vomiți” (,,Fariseii”).

Păi, cum să nu te-apuce voma cînd un oarecare Nicolae Milescu Ospătaru a scris despre Vadim că ,,îl servea pe bătrînul Barbu cu minore din colecția restaurantului Pescăruș”. Oare cine poate crede așa ceva, și cum se face că un astfel de individ este încă

Teoria continuității (3)

(urmare din pag. 21)

În ceea ce privește primul cadru de abordare a problemei, al elementelor etnice antice ale Transilvaniei, observăm că, de-a lungul primei jumătăți a Secolului al XIX-lea, dacii vor fi prezenți în aproape toate lucrările maghiare care tratau istoria Ungariei sau a Transilvaniei începînd cu cele mai vechi timpuri. Dacii sînt considerați primii locuitori ai Transilvaniei și, de aceea, sînt priviți cu simpatie, chiar dacă nu se face nici o legătură între ei și poporul român, acestuia atribuindu-se o descendență exclusiv romană, din coloniștii romani aduși aici de către Traian. Losonczi István scrie în lucrarea „Mică oglindă triplă”: „Valahii sînt un neam italienesc (olasz nemzet). Ei sînt rămășițele vechilor romani și, tocmai de aceea, ei își spun și astăzi rumuni (rumunyok) adică romani. Iar denumirea de valah (valachus) provine din cuvîntul slav valak, care înseamnă italian”.

Cea mai mare parte a istoricilor maghiari din epocă sînt însă adepții teoriei formării poporului român din amestecul mai multor elemente. Un asemenea punct de vedere îl formulează Dugonics András, care vorbește despre amestecul dacilor cu coloniștii romani, arătînd că din acesta vor lua naștere la nordul Dunării limba și poporul român. Kővári László va oferi în scrierile sale cea mai coerentă prezentare a perioadei antice din istoria românilor aparținînd vreunui istoric maghiar. El subscrie opiniei conform căreia „românii sînt urmași ai romanilor colonizați în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiți aici mai tîrziu de maghiari, în Secolul IX”. Aceeași problemă a originii românilor o găsim la Szilágyi Sándor, un alt istoric de renume al epocii, care îi dă o rezolvare similară cu cea la care ajunsese Kővári. Szilágyi era convins că românii sînt urmașii coloniștilor romani aduși de Traian în Dacia și abandonați după anul 274. Într-un articol consacrat Abrudului, acesta scrie: „Noi îi considerăm pe români a fi coloniștii lui Traian amestecați cu dacii subjugați. Acest lucru este dovedit de limba lor, a cărei imensă asemănare cu cea latină

a fost demonstrată și de Benko. Apoi, ei înșiși își spun rumuni (rumunok) adică romani”.

Cel de-al doilea mare capitol istoric în contextul căruia este abordată problema originii vechimii și priorității românilor este cel al venirii maghiarilor în Transilvania. Susținerea tezei continuității, vechimii și priorității maghiarilor în Ardeal de către unii din cei mai importanți istorici ai epocii, între care se remarcă Kővári László și Szilágyi Sándor, are la bază două motive principale: marea autoritate științifică de care se bucura la acea dată „Cronica lui Anonymus”, al cărei text va fi considerat infailibil în epoca romantică a istoriografiei maghiare; al doilea motiv avea la bază bine cunoscutul argument empiric al prezenței actuale a românilor în Transilvania: dacă ei se află astăzi aici, înseamnă că așa trebuie să fi fost întotdeauna.

În lucrarea „Erdély régiségei” („Antichitățile Ardealului”) Kővári László descrie momentul sosirii maghiarilor, astfel: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpînirea Transilvaniei”. O spune clar istoricul maghiar, ca să nu mai existe comentarii. Românii sînt pomeniți luptînd contra lui Tuhutum prin Gelu și „valahii” sau „blacii” lui, de izvoare istorice, cum sînt lucrările lui Constantin Porfirogenetul, Anonymus, Simon de Keza, Thuróczy, sau Antonio Bonfini. În legătură cu acest subiect, Szilágyi Sándor preciza următoarele: „Nu se poate contesta faptul că românii au deținut Transilvania cu mult timp înainte de venirea lui Tuhutum, cu toate că în afară de Glad și Menumorut nu prea au avut căpetenii demne de amintit”. Lokodi János, autorul unor însemnări cu privire la istoria Bisericii Catolice, îi considera pe români, „cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei”.

La toate acestea, scrise și documentate atît de bine în cartea profesorului Sorin Mitu, se mai adaugă actele regilor maghiari prin care aceștia întăreau posesiunile nobililor români din Transilvania. Astfel, documentele erau verificate și confirmate de conducerea episcopiei catolice de la Alba Iulia, ce avea situația exactă a terenurilor. Interesant este că formularea oficială din

liber? Cîtă dreptate avea poetul, cînd scria că pe ăștia ,,Îi simți cum li se varsă fierea-n sînge,/ ne pizmuiesc și cîrîie în gol,/ ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol” (Corneliu Vadim Tudor).

Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Sînt ăia care n-au citit nimic/ Și sînt mîndri de această stare,/ Sau giardie, sau rîmă sau limbric,/ Nutriți din niște urne funerare” (,,Viermii”). Și, pentru că autorul articolului încă nu a fost strivit de vreo talpă a milioanelor de români care l-au iubit pe Vadim, iată ce a mai scris acest amețit: ,,Vadim era un element mercantil, care se folosea de orice prilej pentru a se deplasa în străinătate cu echipe de fotbal, în scopul de a achiziționa aparate și casete video, inclusiv valută procurată ilegal”. Doar că așa ceva era imposibil să se întîmple, din simplul motiv că, din moment ce Securitatea era umbra lui Vadim continuu, căutîndu-i nod în papură în orice moment, acesta nu îndrăznea să cumpere nici măcar o ciocolată. Și totuși, infamul autor a tras concluzia că ,,La fiecare deplasare, Vadim avea un cîștig de 200 și 300 de mii de lei”. Este ca și cum, în avionul cu care se deplasa, Vadim ar fi fost singur, înconjurat de sutele de perechi de blugi, de cartușele de Kent și baxurile pline cu gumă de mestecat... Și încă ceva: Dacă Vadim ,,a devenit milionar” după vreo 4-5 astfel de deplasări, la ce mama dracului i-ar mai fi trebuit să fie colaborator sau turnător al Securității?

La întrebarea asta poate ne va răspunde chiar Ospătaru, dacă va fi treaz vreodată sau dacă nu i se va usca mîna cu care a scris aceste mizerii. Pînă atunci, nu mai am nimic altceva de spus, decît: Alo, Ambulanța!

(va urma)

aceste documente spunea că se întărește proprietatea pe care nobilul o are asupra teritoriului format din satele, munții, pădurile descrise detaliat, teritoriu pe care acesta îl stăpînește din timpul sfinților regi maghiari și mai departe în veac. Știm cu toții că perioada „sfinților regi maghiari” începe cu anul 1000 și regele Ștefan I cel Sfînt, ceea ce înseamnă că încă de atunci românii dețineau acest teritoriu, cît despre adăugirea „și mai departe în veac” e clar că ea trimite spre perioada dacilor și a romanilor.

Mă opresc aici cu prezentarea Teoriei continuității românilor pe aceste pămînturi. Dacă doriți să aprofundați lectura cărții profesorului Sorin Mitu „Ungurii despre români” apărută la Editura Polirom, vă invit să o faceți, pentru că veți înțelege extrem de multe lucruri despre vecinii noștri, îi veți ierta mai ușor și poate astfel se va auzi mai rar strigătul războinic „Afară, afară, cu ungurii din țară”, care nu ne ajută să trăim bine împreună, ci dimpotrivă.

Un om, o via Þ ă, o epocă

Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (I)

Am plăcerea să anunț, personal, opinia publică și pe compatrioții noștri care trăiesc în străinătate că miam îndeplinit, cu succes, misiunea pe care Parlamentul României mi-a încredințat-o de a promova și a apăra interesele românilor noștri în Italia. Am făcut, efectiv, un „tur de forță”, reușind ca, în cursul unei singure zile, să mă întîlnesc și să vorbesc cu un foarte mare număr de membri ai Parlamentului italian – cca. 15 senatori și peste 25 de deputați, dintre care unii sînt președinți de Comisii Permanente, precum și cu doi miniștri, care dețin portofolii-cheie în Guvernul Romano Prodi, fiind, totodată, și parlamentari. Dar, neîndoielnic, momentul culminant a fost întîlnirea cu Papa Benedict al XVI-lea.

Avînd în vedere că vizita mea și a celor 3 consilieri senatoriali a fost pregătită în mare grabă și, în mod obiectiv, nu era timpul necesar, nu a fost posibilă o audiență particulară la Sfîntul Părinte, ci participarea la Audiența Generală, care se desfășoară în fiecare zi de miercuri, în Piața San Pietro, din Vatican. Dar a fost cu atît mai emoționant, avînd în vedere că, după oficierea slujbei, Suveranul Pontif a coborît din altar și a venit direct la mine, făcîndu-mi marea bucurie de a-mi decerna Medalia de Bronz a Vaticanului, emisă cu prilejul împlinirii a 3 ani de pontificat. Cu acest prilej, eu i-am înmînat Papei un Mesaj din partea domnului Nicolae Văcăroiu, președintele Senatului României. De asemenea, i-am dăruit Sfîntului Părinte – pe care îl apreciez ca pe un

Copiii răsfățați și egoiști ai Americii

(urmare din pag. 21)

Lucrurile care s-au întîmplat în ultimii ani cu mișcarea de contestare a culturii albe – fiindcă, nu-i așa, doar viețile negrilor contează –, aberațiile la care s-a ajuns în distrugerea unor simboluri ale culturii sau istoriei din același motiv și promovarea agresivă a mișcărilor sociale pro avort și pro homosexualitate încă de la grădiniță, lovesc în fibra poporului american și în viitorul său. Mergînd pe acest drum, este clar că, peste 50 de ani, americanii vor fi o națiune îmbătrînită, unde nu se vor mai naște copii, iar cei care se vor naște vor fi educați asemeni adulților, în spiritul egoismului fără Dumnezeu. N-am nimic cu homosexualitatea, însă am cu prozelitismul.

Discutam pe Twitter, chiar în timpul protestelor contra legii avortului din luna iunie a.c., cu cetățeni americani care dezbăteau chestiunea. Erau extrem de agresivi în a-și impune punctul de vedere pro avort, inflexibili și egoiști. Repetau ca niște papagali aceleași lucruri despre dreptul femeii asupra propriului corp, ignorînd în totalitate dreptul la viață al copilului nenăscut. Firește, argumentele de genul avort, în caz de viol sau de sarcină care pune viața mamei în pericol, constituie niște excepții valabile oriunde în lumea asta; aici însă, simțeam un egoism feroce și un confort al vieții care fusese perturbat de o lege. Le simțeam pe toate doamnele și domnișoarele acelea cu care discutam, asemeni unor copii care dădeau din picioare, fiindcă tatăl sau mama le luaseră jucăriile ca să-i trimită la teme, iar ei urlau și protestau fiindcă nu voiau să se supună.

Pe 29 iunie, The New York Times scria un articol intitulat „Pentru multe femei, legea avortului e mai mult decît atît. E vorba despre libertate”. Libertate – în sensul de a face doar ce vreau eu, fără condiționări și fără schimbări care mie nu îmi plac, chiar dacă fără ele mă duc în prăpastie, comportament de copil răzgîiat, care merită niște palme la fund ca să-i vină mintea la cap. Am să spicuiesc cîteva idei din acest articol, ca să vă faceți o idee despre cum gîndesc americanii problema asta.

Articolul la care fac referire începe astfel: „Nenumărate femei au plîns. Unele și-au petrecut weekendul arzînd de furie, compătimindu-se cu prietenii, cu mamele și surorile. Mulți americani erau înspăimîntați, avînd sentimentul că le-a fost luată libertatea și gîndindu-se la ei înșiși. Milioane de femei și-au petrecut ultimele cinci zile asimilînd vestea că instituția Curții Supreme a anulat Roe v. Wade, ștergînd dreptul constituțional la un avort legal care a durat aproape o jumătate de secol. Decizia a reordonat instantaneu viețile femeilor din întreaga țară. Unele femei, în special creștine conservatoare, s-au bucurat de decizie ca fiind o victorie morală și legală. Dar un sondaj publicat duminică a dezvăluit că o majoritate considerabilă a femeilor din Statele Unite – 67% –s-au opus deciziei instanței de a anula Roe, iar 52% dintre americani au spus că a fost un pas înapoi pentru națiune”. Așadar, o stare de furie generalizată pentru că statul a îndrăznit să schimbe o greșeală făcută acum jumătate de secol. Cum puteți citi, peste jumătate din americani erau împotriva acestei decizii de anulare

a dreptului la avort, ceea ce mă face să cred că există totuși o jumătate normală a națiunii, care ar putea fi șansa Americii de a-și regăsi drumul firesc.

Dacă femeile au fost furioase pentru că li s-a luat dreptul de a ucide copii nenăscuți în mod legal – chestie care se pare că le făcea mare plăcere – unii bărbați au pactizat cu ele și au semnalat că nu e bine ce se întîmplă, ba unii au luat măsura de a-și provoca infertilitate prin operația de vasectomie. Aceasta este o procedură chirurgicală rapidă, care taie tuburile care transportă spermatozoizii, fiind una dintre cele mai fiabile și mai rentabile forme de contracepție disponibile – anulînd aproape toate efectele secundare sau complicațiile metodelor de control al nașterii care sînt orientate către femei. În Statele Unite, aproximativ 500.000 de bărbați se supun acestei proceduri în fiecare an. Unele sondaje sugerează că aproximativ 5 pînă la 6% dintre bărbații între 18 și 45 de ani au suferit procedura, spre deosebire de aproximativ 20% dintre femeile cu vîrsta între 15 și 49 de ani care și-au legat trompele. Bărbații căsătoriți, de vîrstă mijlocie, reprezintă cea mai mare parte a celor care au suferit vasectomii, mai puțin de două procente dintre bărbații necăsătoriți bazînduse pe vasectomie pentru contracepție, potrivit unei analize a datelor între 2002 și 2015 realizată de Departamentul de Sănătate și Servicii Umane.

Acum, după Legea avortului lucrurile pare că încep să se schimbe. În interviurile acordate ziarului The New York Times, 10 urologi din Statele Unite au declarat că au observat o creștere notabilă a rezervărilor pentru procedură în această vară – în special în rîndul bărbaților mai tineri, fără copii, a căror hotărîre de a nu se reproduce pare să fi crescut din cauza unei economii precare, a înrăutățirii schimbărilor climatice și a unui peisaj de planificare familială mai restrictiv. În weekendul după decizia Curții Supreme din iunie de a anula Roe v. Wade, Google a raportat că search-urile pe platformă pentru „vasectomie” și „sînt vasectomiile reversibile?” au crescut.

Firește toți acești bărbați își motivează alegerea spunînd că „este aproape imposibil să crești un copil, financiar, în această țară, în acest moment. De asemenea, nu este deosebit de sigur”. „În fiecare zi, cînd te uiți la știri, parcă țara asta arde. Deci, de ce aș vrea să aduc pe lume un copil?”.

Citind aceste rînduri eu văd același egoism și aceeași lipsă de cultură în capetele unor cetățeni. Dacă ei își formează opiniile uitîndu-se la știri, despre care ar trebui să știe că arată doar senzaționalul și exclusiv lucrurile negative, atunci problema e la ei, nu la cei care chiar vor să crească un copil. Pe de altă parte, dacă nici în SUA nu poți crește un copil fiindcă nu-ți ajung banii, poate ar trebui să-ți revizuiești modul de trai. Poate cheltui prea mult tu, ca adult, fiindcă un copil nu are nevoie de cine știe ce lucruri ca să crească sănătos: nici de haine de firmă, nici de telefoane ultra scumpe, nici de bijuterii deosebite, nici de case cu piscină. De toate astea are nevoie orgoliul vostru de adulți mîndri, care trebuie să vă lăudați și să vă scoateți în evidență bogăția în fața celorlalți, nu un copil. Articolul continuă spunînd că „pe fundalul unui mediu din ce în ce mai dificil de a crește copiii, a

important savant teolog al lumii contemporane – cîte un exemplar din antologia mea de „Maxime”, cu autograf, lucrare tipărită în italiană (la Milano) și în spaniolă (la Madrid) – ultima carte avînd pe copertă o fotografie rară, realizată la București, în mai 1999, care îi înfățișează pe Papa Ioan Paul al II-lea, alături de Patriarhul Teoctist și de mine. La vederea ilustrului său predecesor polonez, Papa Benedict al XVI-lea a fost plăcut impresionat și un zîmbet luminos i-a înseninat fața. De asemenea, i-am dat în dar Papei o frumoasă icoană ortodoxă, de argint, înfățișînd-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe. I-am spus Papei că Sanctitatea Sa se bucură de o tot mai mare popularitate în România, fiind iubit și respectat de foarte multă lume.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(16 noiembrie 2007)

avea mai puține opțiuni de planificare familială a pus capac pentru mulți tineri care au programat recent o vasectomie, a spus dr. Stein. În aprilie, mai și iunie, 38 de bărbați tineri, fără copii, au suferit vasectomii la clinicile sale, reprezentînd 4,6% dintre clienții săi. În săptămînile de după hotărîre, acest procent a crescut la 9% – 63 de bărbați mai tineri s-au supus procedurii”.

Carevasăzică, după ce femeile s-au enervat că nu mai puteau avorta copii chiar și în luna a V-a sau a VI-a de sarcină, iar bărbații s-au prezentat la diverse clinici doar ca să își provoace infertilitate prin vasectomie – doar ca să fie siguri că o să le scadă natalitatea și că lumea în care vor trăi o să fie una fără copii astfel încît ei toți să poată să-și adune bogății, să-și hrănească mîndria și să-și afișeze superioritatea – americanii au ajuns la concluzia că, deși nu au dreptul la viață cît sînt în pîntecele mamei, copiii, odată ce s-au născut, au capacitatea de a hotărî singuri dacă vor să fie fetiță sau băiat. Astfel, în ultimii 5 ani, din 2017 pînă în 2022, în SUA, numărul copiilor diagnosticați cu tulburări de gen a crescut de aproape trei ori, de la 15.000 la 42.000 de cazuri, numai în ultimul an dublîndu-se ca prin magie. De ce oare? Dacă mă uit la cît se vorbește despre asta la televizor și pe internet, nu mă miră că adolescenții și copiii au fost influențați, li s-a părut ceva grozav să fie și ei așa, lucru care îi determină să-și distrugă viețile, pentru că atunci cînd se vor plictisi de moda asta va fi cam tîrziu să mai schimbe ceva. Mă mir că părinții lor, care ar trebui să-i ajute să ia hotărîrile corecte, îi susțin în „nebunia” lor, fiindcă înseamnă că nici ei nu sînt foarte sănătoși. Cred, totuși, că vina o poartă întreaga societate americană, mai cu seamă media, care probabil îi supune pe cetățeni unei presiuni constante, ajungînd astfel să le modifice comportamentele într-o direcție anormală. Să mai adaug faptul că aceste generații de copii nu se vor mai putea reproduce și, ajungînd să conteze într-o zi prin număr, vor începe să dicteze comportamentul celorlalți, astfel încît acestora le va fi frică să critice anormalitatea, care dintr-odată va deveni normalitate?

Copii aceștia răsfățați și egoiști ai Americii își doresc doar bogăție și satisfacerea propriilor dorințe egoiste, spumegînd de furie fiindcă nu mai au voie să avorteze cum au chef (deși, atunci cînd am întrebat cîteva dudui pe Twitter cum s-ar fi simțit dacă mamele lor le-ar fi avortat, așa cum doresc ele să poată face în continuare, nu am primit replică din partea lor), devenind infertili din același egoism turbat și susținîndu-și copii să aibă o viață sexuală promiscuă, de pe urma căreia nu se vor mai putea reproduce.

Am senzația, privind doar aceste aspecte, că dracul a pus ghearele pe această țară și face tot posibilul să-i stingă sămînța sau că lucrurile ce se petrec acolo sînt cauza blestemelor coreenilor, vietnamezilor, cubanezilor, irakienilor, sîrbilor și ale altor popoare pe care le-a afectat grav atunci cînd le-a întins pe Patul lui Procust ca să le civilizeze și să le aducă fericirea. Oricum ar fi, e clar că americanii greșesc în ceea ce fac și nu știu dacă jumătatea normală a acestora va fi suficientă ca să-i oprească pe toți din alunecarea pe toboganul pe care au pornit deja, spre hăul corectitudinii politice și al relativismului moral – cum spunea Alain Delon acum ceva vreme...

Ce trebuie să știm despre Schengen po L i T ică G eopo L i T ică

Faptul discriminatoriu că România și Bulgaria nu sînt încă în Schengen și ar putea rata, colectiv sau individual, și aderarea din acest an e deja un truism. E discriminatoriu, de vreme ce condițiile contractuale au fost respectate și instituțiile europene admit asta. Asta nu înseamnă însă că dacă Țările de Jos blochează din rațiuni politice aderarea României, pentru că trebuie spus că în privința Bulgariei nu există toată această dezbatere, politicienii de la București nu poartă responsabilitatea unui posibil eșec.

Mai întîi, ce trebuie știut despre rezoluția Parlamentului European de marți, care cere aderarea imediată a României și Bulgariei la Schengen:

● Nu este prima rezoluție adoptată de PE, care cere aderarea României și a Bulgariei la Schengen; au mai fost trei;

● Atît Parlamentul European, cît și Comisia Europeană au negat în repetate rînduri condiționarea intrării în Schengen de ridicarea MCV;

● Votul din Consiliu, însă, acolo unde se decide de fapt dacă România e primită în Schengen, a fost de fiecare dată negativ, iar unul dintre argumentele forte ale celor care s-au opus a fost menținerea MCV-ului;

● Actualul guvern a făcut tot ce i-a stat în putință să mențină pe masă argumentul MCV, chiar dacă acesta nu apare expres în nici un contract dintre România și UE. Legile Justiției au fost adoptate înainte de a veni avizul Comisiei de la Veneția, deși amînarea votului ar fi invalidat poziția Olandei de a se crampona de MCV;

● Mark Rutte nu decide autarhic cum va vota în Consiliu, cutuma îl trimite să ceară vot în Parlamentul de la Haga. Totuși, votul nu este obligatoriu;

● Olanda își caută măcar un aliat, care să-i susțină un eventual vot negativ. Nu e confortabil să fie singurul stat care sparge solidaritatea UE, în contextul agresiunii militare la scară largă a Rusiei în Ucraina;

● Parlamentul de la Haga este complicat, pragul electoral este atît de jos încît sînt 17 formațiuni parlamentare, foarte multe dintre ele definite prin platforme populiste și discurs cu tente extremiste;

● Imaginea României în Olanda este viciată de știrile care vin dinspre politica românească. Ele au fost fie în registrul nedemocratic – regimul Dragnea și abuzurile din Justiție – fie în cel mediocru, răspunsul public al președintelui Klaus Iohannis că ar putea lua în calcul șefia NATO, dacă i se va propune, asta însemnînd, dacă ne uităm la calendar, să accepte săşi termine mandatul înainte de termen, adică să bage România în criză politică, într-un context marcat de crize mult mai serioase – de securitate, energetică, economică și socială.

Într-o analiză făcută în cursul săptămînii trecute, influentul jurnalist britanic Edward Lucas a pus pe agenda europeană chestiunea conducerii NATO, pentru că se apropie momentul cînd va trebui predată ștafeta. Prima șansă, scrie Lucas, este dată prim-ministrului din Estonia, Kaja Kalls: este și estică, și femeie. Dezavantajul e că vine dintr-o țară mică, are puțin peste un milion de locuitori. O altă variantă este Donald Tusk, dar el e cap de afiș pentru opoziția din Polonia. Mai apare și numele Kristalinei Georgieva: e bulgăroaică și e și femeie. O variantă soft este președintele Slovaciei, Zuzana Čaputová.

E ceea ce au văzut liderii UE în vremea regimului Dragnea: politicienii sînt de impostură, au scopuri mici, să-și salveze propria piele și pe cea a grupului, nu au nici o pretenție ideologică, pentru că nu au cultura politică prin care să poată înțelege ideologiile (asta ne-a salvat de iliberalism în vremea Dragnea, dar ne apropie tot mai mult în acest mandat al lui Iohannis), în vreme ce societatea a evoluat și cultural, și democratic. Am văzut-o la summitul de la Sibiu chiar pe chipul lui Mark Rutte, stupoarea de a vedea în oglinzi paralele atașamentul oamenilor față de UE, pe de o parte, și, pe de altă parte, registrul mic al politicienilor.

România nu a dus o campanie serioasă, diplomatică, pentru a demonstra că dezbaterea dacă să fie primită sau nu în Schengen este sterilă. Mai mult, politicienii de la București nu că și-au dat silința ca MCV, argumentul nedrept, dar real adus de cei care se opun aderării României, să fie ridicat, dar au ales să întrețină narativul de la Haga și să adopte în ritm alert un pachet controversat de legi ale Justiției, deși însuși comisarul european pe Justiție le-a cerut să aștepte avizul Comisiei de la Veneția.

Ar fi însă greșit ca România nu doar să nu fie primită în Schengen, dar să fie și decuplată de Bulgaria. Pe de altă parte, să amîni la pachet aderarea celor două ar fi și mai problematică, pentru că discuția despre Sofia nu există pe agendă.

Sînt românii discriminați?

Sîntem discriminați pentru că nu facem încă parte din spațiul Schengen? Am fi discriminați dacă am mai fi amînați o dată de Olanda? Să pornim de la definiția discriminării. Potrivit dexonline.ro: „Politica prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sînt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime”.

Este intrarea în spațiul Schengen un drept al României? Exact în aceeași măsură în care este și intrarea unei persoane la facultate. Da, ai dreptul să devii student în măsura în care îndeplinești condițiile de admitere. Cel care a picat concursul de admitere nu poate susține că i-a fost încălcat dreptul la educație. A picat România examenul de admitere din cauza unor considerente nelegitime? Din cauza unei românofobii, a unor politici în căutare de țapi ispășitori, a extremismului sau altceva de acest gen?

singuri, nu le are. Toate loviturile date de CCR și regimul Dragnea Justiției au provocat regrese imense, pe care actuala putere vrea să le cosmetizeze, nu să le repare. La „interviu” noi ne prezentăm cu o fățuială, multă minciună, multă demagogie și un dram specific de isterie. La cei mai mulți poate să țină, dar olandezii sînt un pic altfel. „Noi nu îi înțelegem, acolo instituțiile chiar funcționează”, îmi spunea recent un înalt funcționar care a lucrat adesea cu partea olandeză. Reiau și relatarea lui Cristian Diaconescu despre anul 2004 cînd era ministru al Justiției și apoi 2009 cînd era ministru de Externe: „Olandezii, calviniști, foarte meticuloși, aveau în vedere o justiție reală pentru toți cetățenii, care să se conducă și să se reprezinte prin ea însăși, un statut al magistraților, care să le asigure independența, și limitarea ingerințelor ministrului Justiției (MJ). Acestea erau aspectele de principiu care țineau de negocierea politică. (...) MCV avea inițial o clauză de salvgardare care urma să fie prelungită sau nu în 2009, cînd numai Olanda a mai avut rezerve privind epuizarea clauzei. Și, ca ministru de Externe, am avut atunci o discuție în Parlamentul olandez. Propunerea guvernului olandez de prelungire a clauzei a fost semnată din partea Ministerului Afacerilor Europene de Franz Timmermans. Olandezii spuneau că au citit cu mare atenție toate rapoartele și evaluările privind România și nu sînt convinși că România și Bulgaria ar trebui, într-adevăr, să fie scoase din discuție. Și nu era vorba despre partidul de extremă. Sînt țări în care expertiza prevalează în dauna interesului politic, oricît ne-am îmbufna. Discuția din Parlamentul olandez a durat 12 ore, o voi ține minte toată viața”.

Da, MCV nu face parte din criteriile formale de aderare la Schengen. Dar este un indicator privind statul de drept din țara care ar avea granița cea mai grea a Schengen. Cu cît statul de drept e mai solid și vigilent, dacă magistrații sînt independenți și puternici, dacă legile sînt bine construite și aplicate, cu atît granița e mai bine apărată.

Nu ne discriminează nimeni. Dar sîntem conduși de o gaşcă de politicieni în general corupți, mincinoși, ipocriți, incompetenți, dacă nu tîmpi de-a dreptul, care nu reușesc să convingă cel mai sever examinator. Așa că, în loc să ne văicărim că sîntem discriminați, că e lumea rea cu noi, mai bine ne-am întreba cum de au ajuns să ne conducă corupți, mincinoși, ipocriți, incompetenți și/sau tîmpi. Nu sîntem victimele acestei clase politice. Am votat-o. Cu președintele în frunte, ea reflectă maturitatea și voința politice ale acestui popor.

Cît privește Justiția, e fix cea pe care o merităm. Constat acum că, în cea mai mare parte, efervescența anului 2017 și 2018 nu a fost despre justiție, ci despre „Dragnea la pușcărie”. Omul acesta a reușit să concentreze un „capital” de ură probabil fără precedent după Ceaușescu. Din momentul în care Dragnea chiar a intrat la pușcărie, și interesul pentru Justiție s-a prăbușit. De altfel, ultimii ani au oferit nenumărate dovezi că principiile sînt rara avis chiar în zona susținătorilor politicii noi. Susținem dreptul la opinie, dar numai cînd e vorba despre opinia noastră. Cea contrară trebuie distrusă prin demonizarea emitentului.

Numele lui Klaus Iohannis nu apare nici la variantele soft, ceea ce demonstrează că dezbaterea pe care a forțat-o în România, alegînd să răspundă insinuant că ar putea lua în calcul o eventuală propunere de a conduce NATO, nu a avut nici un ecou european. Or, tocmai asta e problema și aici e legătura cu admiterea în Schengen: în pofida faptului că regimul politic din România nu are turnura periculoasă pentru unitatea UE, pe care o au Budapesta și Varșovia, România joacă politic în registrul minor.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

După cum a explicat chiar președintele Iohannis, decizia este în două etape, cum ar fi, să zicem, proba scrisă și interviul. „Proba scrisă” pentru Schengen este îndeplinirea condițiilor tehnice, unde sîntem OK. Interviul stabilește dacă ceea ce ai arătat la proba scrisă ai și asimilat, ai capacitate să aplici eficient. Echivalentul ar fi decizia politică a fiecărui stat Schengen.

Ce trebuie să dovedim? Că nu există corupție? Nu. Că nu există trafic? Nu. Că frontierele sînt păzite de un zid ca în „Game of Thrones”? Nu. Trebuie să dovedim că avem mecanismele funcționale pentru a face din aplicarea legii regulă și din încălcare o excepție, pe care o justiție independentă o poate regla eficient și solid.

Are România aceste mecanisme? Să nu ne amăgim

Chiar, și acum ce facem? Sperăm ca Olanda să ne lase în plata Domnului, cu corupția noastră, cu legile noastre toxice, cu judecătorii noștri încălecați de baronii CSM, cu sistemele performante care se strică tocmai cînd vin bărcile cu tone de droguri, cu avioanele pline cu țigări care traversează frontiera fără probleme, doar ca să nu mai stăm noi la coadă la Nădlac, Giurgiu și Kulata.

Atît votăm, atît avem.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.