România Mare, nr. 1664

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Secolul XX a fost dominat de idei greșite. Avem datoria să ne asigurăm că ele n-au pătruns, prin efracție, și în Secolul XXI. CornELIU VADIm TUDor

Intrăm în război?

„România îşi întăreşte apărarea cu sprijinul aliaţilor. Blindate franceze de infanterie au intrat aseară în ţară, prin Vama Nădlac. Ele sînt în drum spre Cincu, acolo unde vor ajunge luna viitoare şi 12 tancuri de ultimă generaţie ale armatei din Hexagon. Iar la Constanţa, celebra Divizie 101 Aeropurtată, intrată în istorie pentru debarcarea în Normandia, se antrenează din greu la doar cîţiva kilometri de graniţa cu Ucraina”. Această știre a fost difuzată la jurnalul de știri Observator, în data de 21 octombrie a.c.

Lăsînd la o parte exprimarea defectuoasă „blindate de infanterie” – fiindcă eu nu am auzit niciodată în viața mea de „blindate de infanterie”, ci doar de blindate – m-am mirat la auzul faptului că o parte a luptătorilor din celebra divizie ce a debarcat în Normandia se află la Constanța. Nu m-am putut abține să nu-mi pun problema unde vor să debarce de data asta. În Crimeea? Apoi, am aflat de la jurnalul de știri al Pro Tv că respectivele blindate franceze sînt de tip Leclerc, adică niște tancuri performante cu care nu te aperi, ci, îndeobște, ataci.

Toate știrile ne comunicau faptul că aceste

arme și acești soldați au fost aduși aici pentru a întări apărarea flancului NATO. Cum adică? Noi ne apărăm cu trupe antrenate pentru atac? E ca și cum la fotbal te-ai apăra cu atacanții și ai ataca cu fundașii, ar ieși o catastrofă! Bănuind că generalii alianței militare NATO nu sînt incompetenți, rămîne varianta potrivit căreia toți acești băieți au fost aduși aici, cu pușcoacele lor cu tot, ca să facă ceea ce știu ei mai bine: să atace inamicul, adică Rusia.

Veneticii

Turnul Babel Redivivus: peste tot sînt corcituri

Ca să nu credeți că bat cîmpii, să vedem ce scrie site-ul CBS News despre aceste lucruri. „Mihail Kogălniceanu, România – Divizia 101 Aeropurtată a Armatei SUA a fost desfășurată în Europa pentru prima dată în aproape 80 de ani, pe fondul tensiunilor crescînde dintre Rusia și alianța militară NATO condusă de americani. Unitatea de infanterie ușoară, supranumită Screaming Eagles, este pregătită să se desfășoare pe orice cîmp de luptă din lume în cîteva ore, gata de atac”.

(continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Să mori de glonțul partidului (1) (LucrețiuPătrășcanu–122deanidelanaștere)

motto:

Președinte complet: Acuzat Pătrășcanu, ai ultimul cuvînt, ce-ai de spus în apărarea ta?

Pătrășcanu: N-am de spus nimic, decît că scuip pe acuzațiile care mi se aduc.

Președinte: Stai jos atunci. Acuzatul Pătrășcanu spune că n-are de spus nimic.

Pătrășcanu: Și că scuip pe acuzațiile care mi se aduc

Președintele: Acestea sînt insulte

Pătrășcanu : Nu sînt insulte

Președinte: Te dai în spectacol

Pătrășcanu: Da, lasă să mă dau, viața mea e scurtă dar sînt oameni care o să urmărească această porcărie.

Președintele: Te faci de rîs. (Ultimul cuvînt al acuzatului Lucrețiu Pătrășcanu)

Un moldovean la porțile Comunismului

Cei care au avut posibilitatea să studieze biografiile fruntașilor comuniști din România – cu precădere, în fazele incipiente ale acestui fenomen politic și social – dincolo de surprizele privind

doctrina de partid și coordonarea acestuia (aproape în totalitate din afara hotarelor Țării), au avut prilejul să consemneze motivele care au stat la baza atragerii acestora în arena luptei politice, de partea învățăturii și concepției marxist­leniniste. Astfel, în majoritatea covîrșitoare, magnetul filozofiei și propagandei marxiste l­a constituit mediul muncitoresc în care se aflau aceștia, la care se adăugau condițiile precare de viață, în familii cu probleme complicate de trai, de azi pe mîine – aceste două laturi obiective fiind coagulate de o întîlnire (de multe ori aleatorie) cu propaganda scrisă sau orală a ideilor comunismului.

Ei bine, aceste trăsături, cel puțin o parte dintre ele, nu definesc drumul politic pe care a pășit imberbul Lucrețiu Pătrășcanu, mediul familial fiindu­i propice mai ales pentru o carieră intelectuală decît una în politică – în speță, în politica de tip marxist.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Doar ţigani, evrei şi unguri de cu zori şi pînă seara

Ei fac Legea, ei ne scuipă cu spurcatele lor guri –Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ei s-au instalat la cîrmă şi nu se mai dau plecaţi

Pe cînd plebea băştinaşă duce tot mai greu povara

S-au făcut stăpîni pe Mare, pe Danubiu şi Carpaţi –Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Liftele ne şantajează că nu sîntem democraţi

Ne pîrăsc străinătăţii şi ne luăm, din plin, papara

Ne tratează ca pe-o slugă, din părinţi dezabuzaţi –Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Ne conduc minoritarii, am ajuns ca vai de noi, Ne înjugă ca pe vite şi îşi sting pe noi ţigara

E ca şi pierdut Ardealul, deşi nu-i nici un război –Totuşi, unde sînt românii cînd li se distruge ţara?

Unde sînt? În Evul Mediu, furişaţi prin văgăuni, Fug de venetici, ţin capul în pămînt şi tac din gură, Asta e realitatea cea amară, oameni buni.

Iată, dar, de ce-i nevoie de o nouă dictatură!

CornELIU VADIm TUDor, 15 septembrie 2014

ACTUALITATEA PE SCURT 17

170

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

FCine vrea să falimenteze Combinatul Casa Scînteii? F Cazul procurorului

Cristescu (Kugler) F Eşecul tentativei de a transforma NATO în religie

F Un ratat agresiv: Alex. Ştefănescu

PArTEA A III-A

F Tare mult trebuie să­l mai chinuie schizofrenia pe mai vechiul nostru client Vladimir Alexe! Mai zilele trecute, nătăraul ăsta a desenat o schemă în „România liberă“, din care trebuia să reiasă că P.R.M. e ANTI-TOT: Anti-Reformă, AntiNATO, Anti Nevralgic, Anti-Derapant, AntiPatic etc. Ce meserie o avea prostul ăsta, fraţilor, de turuie asemenea tîmpenii, de unde le mai scoate el, că nu se mai termină? F Nu prea departe de Alexe este şi aşa­zisul scriitor Nicolae Prelipceanu. Într­o Notă incalificabilă, acesta urechează Justiţia, pe motiv că nu l­a băgat la închisoare pe senatorul Vadim. Ce măgar! De ce vrei mă, Prelingene, să fie închis un poet? N­ai loc de el? Crezi că dacă o să­i zăvorîți gura lui Vadim o să vă citească lumea pe voi, veţi avea mai mult talent? Dar dacă va veni o vreme cînd ne vom ocupa noi de hoţiile de la Uniunea Scriitorilor, cînd tu şi gaşca ta de fomişti ați devalizat fondurile de pensii, ajutoarele de îngropăciune etc.? Dar ceea ce ni se pare cu adevărat grav este altceva: acest Prepeliţă se amestecă în actul de justiţie din calitatea sa de... consilier de Stat, adică înalt funcţionar guvernamental! F Actorul Jim Carrey a declarat „Nu dau un scuipat pe ziariştii americani!“ Ba uite că noi dăm! F O bîrfă străbate lumea: cîntărețul Kenny Rogers s­a însurat pentru a cincea oară! Mă, Kenny, noi te ştiam băiat serios, bătrîn de mic copil, de ce ţi­ai vopsit tu barba albă în barbă albastră? O luaşi pe Wanda, deşi eşti cu 28 de cotolani mai în vîrstă ca ea, sanchi, te dai viril, dar te compari tu cu Cotabiţă, sau cu Vijelie? F O nouă musculiţă căzută, beată moartă, în pînza de păianjen a lui Mirescu – Plăcuţă: judecătoarea Anastasia Stoican, din Tîrgovişte, care a primit cadouri cu nemiluita de la canalia cu pricina, după care a stat şi capră, sărmana provincială. E vorba de procesul pe care Gh. Samoilescu i l­a intentat acestui dement care, în 1978, îl condamnase la 25 de ani de temniţă, pentru un omor pe care nu­l făptuise el. Alergînd ca un căpiat, dintr­un oraş în altul, pentru a muta procesul, Mirescu Nebunul a găsit, în sfîrşit,

Doamne, nu pleca din noi, Din credința milenară, Adă, Doamne, înapoi Basarabia în Țară

Iartă-ne jefuitorii, De păcate ne dezleagă Și-adu iar la sînul Țării Basarabia întreagă

Nu uita, Slăvite Tată, Din înalta Ta lumină, De-nrobita sfîrtecată –Dulcea noastră Bucovină

Noi și rupți de-al Țării plai, Jefuiți și duși pribegi, Am rămas cu-același grai Și cu visurile-ntregi

Scoate-i, Doamne, din mizerii Pe românii smulși și goi

punctul slab: precupeaţa Anastasia de la Tîrgovişte! Uite, de­aia nu se face dreptate în Țara asta: fiindcă există unii judecători şi procurori mînjiţi care, în ciuda tuturor evidențelor, fac din oamenii nevinovaţi – nişte infractori, iar din borfaşi și criminali – nişte neprihăniţi. Nu­i nimic, Țață Nastasio, te lăcomişi la plocoanele de furat ale derbedeului de Mirescu, ba te mai lăsaşi şi călărită de dihorul asta bătrîn, fără dinți în gură, dar cu burdihan de neam prost, nu ţi­a fost milă de viața distrusă a săracului Samoilescu, de părinţii lui, care s­au sinucis, de nevasta lui, violată de aceeaşi bestie de procuror, ţi­ai mîncat omenia şi l­ai scos basma curată pe torţionar. Îți promitem noi că, foarte curînd, o să­ți vezi visul cu ochii: vei sta în aceeaşi celulă cu Mirescu – Plăcuţă. F Pe litoral face săli pline spectacolul de estradă intitulat , Schimbare, schimbare, sufli-n buzunare“. În reprezentaţie, cîtiva dintre cei mai îndrăgiţi actori şi cîntăreți: Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Jean Constantin, Anca Ţurcaşiu, Gheorghe Gheorghiu, Gioni Dimitriu. Textele cupletelor umoristice sînt asigurate, ca de obicei, de inepuizabilul mihai Maximilian, soţul Stelei Popescu, care, vorba aia, cînd îl vede pe Arşinel că­i pupă nevasta după paravan, parcă­1 vede pe dracul îmbrăcat german! F Editorialul de luni al lui Ion Cristoiu (în „Național“) poartă titlul „Partidul Democrat s-a mai sinucis un pic“. Este un rechizitoriu nemilos, din care vom spicui: „lmpresia lăsată în ochii opiniei publice a fost devastatoare pentru P.D. Cinstitul Valerian Stan a fost sacrificat în numele preocupării P.N.Ţ.C.D. de a păstra stabilitatea Țării. Iar fruntaşii P.D. au apărut încă o dată drept nişte escroci ordinari, care n-au ezitat să-i şantajeze pe bravii ţărănişti pentru a fi lăsaţi să se scalde mai departe în mocirla corupţiei (...) Partidul Democrat a preferat cîştigul imediat. A rămas pe mai departe în coaliţie. Căzînd în capcana întinsă de ţărănişti: demonstrarea faptului că P.D.-ul e un partid de oameni lipsiţi de orice scrupul. De dragul afacerilor lor murdare, fruntaşii P.D. nu ocolesc arma şantajului“. F Şi atunci să nu te apuce damblaua cînd vezi ce

Rugã

Duși cu sila prin siberii, Adă-i, Doamne, înapoi

Împlinește-ne Destinul Scris de-a pururi în Scriptură Cine-și fură-n veci vecinul Singur el pe el se fură

Ia blestemul ce apasă

Peste Țară și români

Cei primiți de noi în casă Peste noi se vor stăpîni

Și-au năvălit destui

Din Apus și Răsărit, Dar Tu, Doamne, ia-i și du-i, Du-i de unde-au năvălit

Strînge-i, Doamne-n 2 cete, Într-un tîrg și 7 sate,

declară Ion Diaconescu, după ce s­au „pupat toţi Piaţa Endependenţi“ la Palatul Trei Coceni? Ete mostră de gîndire politică şi de onestitate la Moş Guturai: „Este o datorie patriotică să se continue alianţa!“. Păi este o datorie patriotică să şi furi, moşule, de ce nu daţi voi o lege în sensul ăsta? Asta­i nenorocirea voastră: chiar unul dintre ai voştri v­a prins noaptea la furat, iar comedia jenantă pe care o jucaţi acum se numeşte „Cicăcilă la gutui“. F A fost sacrificată şi Gilda Lazar. Vezi tu, Gilda, cum eşti? Ani de zile te­a mîncat pilda, dragă Gilda, şi l­ai bălăcărit pe Nicolae Văcăroiu, care nu­ţi făcuse nimic. Ai crezut că ține figura şi cu urmaşul lui (pe linie troglodită), adică Victor Ciorbea, dar ăsta­i moţ, nu ştie multe, de fapt nu ştie nimic, aşa că te­a dat afară, scurt pe doi. Ne pare, sincer, rău de tine. În 7 ani, ai făcut şi tu un lucru bun, dar tocmai acesta ți­a fost fatal. Vino la noi, Gilda, şi­ţi vom da o pîine de halit şi o ojă de zmîngălit, tu ai nevoie de bărbaţi adevăraţi, nu de handicapaţi, vorba guvernantei nemţoaice din piesa „Gaiţele“: „La tine trebe negres, hăndrălăi!“. F Dar, din funcţia de purtător de cuvînt al m.A.E. a plecat GAFA şi a venit GAFIŢA. Pentru cine nu ştie, precizăm că acest Gafiţa este evreu (ca şi A. Severin) şi colonel de Securitate (ca şi mai cunoaştem noi cine). F Titlul acestei veri a apărut în „Ziua“, „Neînţelegerile dintre Lulea şi Pisoi bulversează alimentarea cu apă chioară din Severin“. Combate adînc! Aici fiecare vorbă are un tîlc politic, e clar: Lulea e Ciumara, Apa Chioară e Ciorbea Chiorul, Severin e Broscoiul, Bulversează e Bulangiul de Boda, iar Pisoi, ştie toată lumea, e Barbu Piţigoi, care umblă deghizat. Acelaşi ziar „Ziua“ face pe prostu­n păpuşoi publicînd o pagină cu un generic demn de Sergiu Malagamba: „Nicolae Stroescu-Stănişoară, fostul director al departamentului românesc de la Radio Europa Liberă, lansează o ipoteză care ne dă fiori: o posibilă înţelegere secretă dintre S.U.A. şi Rusia ar putea bloca intrarea României în NATO!“. Fenomenal, ce băiat diştept e fostul angajat C.I.A.! Cum dă el, ca pe o noutate, o chestie pe care „România Mare“ o tot scrie de 2 ani! Problema se pune, în mod corect, astfel: Rusia se opune ca românia să intre în NATO, dar nATo se va opune dacă Rusia va intra în românia? Aceasta­i întrebarea, bibicilor! Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 11 iulie 1997)

Fă-le-n stepe soviete Și republici separate

Nouă-n cele 4 zări Împlinește-ne menirea Și dă-i pace-acestei Țări Și dă-i, Doamne, re-ntregirea.

Dă-ne, Doamne, tot ce ni s-a Rupt din glia strămoșească De la Nistru pîn’ la Tisa E tot Țara românească

Iartă-ne această rugă, Dar e dreaptă și pe veci Dintre noi cei răi să fugă Numai Tu să nu mai pleci

Adă-ne și veri, și toamne, Ierni și primăveri cu ploi Și rămîi cu Țara, Doamne, Și rămîi cu noi, în noi!

FLorIAn sAIoC

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Misterioasa Hortensia

Toată lumea ştie ce este un scriitor „nedreptăţit”. Dar, de obicei, acest lucru se ştie după ce scritorul a trecut în eternitate. Atunci ignoratul devine la modă şi editorii se îmbogăţesc cu operele care odată nu găseau editori! Atunci se dezgroapă mitul din uitare, orice amănunt devine revelaţie senzaţională şi toată lumea se miră cum de nu „l­a descoperit” pe scriitorul respectiv mai devreme. Aşa s­a întîmplat cu Eminescu. Cazul se repetă cu un mare romancier al prezentului, caz, însă, de alte nuanţe şi de cu totul alte înţelesuri. Cine, din marele public, a auzit de acest nume cu rezonanţe de boierie: Hortensia Papadat­Bengescu? Îl cunoaştem pe marele Rebreanu, pe marele Sadoveanu, dar Hortensia Papadat­Bengescu este încă un nume la care tresar numai iniţiaţii. Există un basm al acestui scriitor, un roman cu fire nevăzute, pe care doresc să le dezvălui în paginile de față. Ce poate fi mai interesant decît povestea unui geniu pe care dumneavoastră nu­l cunoaşteţi şi pe care vi­l ofer, cu viaţa, cu prezenţa lui, cu tot ce are necunoscut în timpul de acum – şi pe care oricine îl poate descoperi cu un ceas mai devreme? Ce poate fi mai „senzaţional’’ decît însuşi senzaţionalul de mîine – astăzi încă tăinuit în faşele anonimatului? Nu va fi vorba aici de „valoarea” operei care se ascunde sub numele de Hortensia Papadat­Bengescu. Nu va fi vorba nici de o încercare de revelare a acestei valori. Ceea ce am voi să realizăm mai jos ar fi însuşi mitul care mîinepoimîine va aureola acest nume. Ar fi să dăm prilejul cititorilor, de orice fel, de a vedea excepţionalul cu două­trei decenii mai înainte, acolo unde la suprafată planează banalul si indiferența.

Papadat-Bengescu (I)

planînd peste vuietul vulgar al Bucureştiului de la poalele Cotrocenilor. Aici, la cîteva vile de la colțul dinspre palatul Facultăţii de Medicină, stă d­na Bengescu. O curte străjuită de un gard mic, de fier, închis ermetic. Sun şi aştept. Atmosfera de calm îmi pricinueşte impresia că mă voi introduce într­un sanctuar, dar nu răspunde nimeni! Mai sun o dată. În sfîrşit, o servitoare, cu cheile zornăind. Sînt aşteptat. Străbat curtea şi urc scările cu aceeaşi impresie că voi descoperi un mister. În sfîrşit biroul, o clipă de ezitare –şi deodată glasul amfitrioanei, care vine repede, cu mîna întinsă.

Bine ai venit!

Este un interior obişnuit, cu cărţi puține, cu canapea, cu tablouri – şi numai pe birou, prezenţa cîtorva caiete arată că în căminul acesta burghezesc trăieşte, totuşi, o scriitoare. Sînt caietele noului roman „Rădăcini”, urmare a cărţii „Drum ascuns” pe care romanciera îl pregăteşte pentru curînd.

Magistratul Nicolae Papadat, alături de soția lui, Hortensia Papadat-Bengescu

mine. Odată pornit, publicul şi mentalitatea generală nu­ţi permit o revenire. Soarta mi­a fost pecetluită încă de la apariţia volumului „Ape adînci”, volum care a avut de altfel, cel mai mare succes din cariera mea. A fost tras în două ediţii şi acum va reapare într­o a treia, în Biblioteca pentru toţi.

E pardoxal, dar aşa e! Ați observat desigur că e vorba de un scriitor… scriitoare! Autoarea atîtor romane de analiză uluitoare, de construcţie fără egal în literatura noastră, autoarea care de la „Ape adînci’’ pînă la „Logodnicul” de acum un an n­a făcut decît să repete un dureros eşec în ce privește atenția marelui public –Hortensia Papadat­Bengescu, care în ciclul romanelor asupra familiei Halipa („FecioareIe despletite”, „Concert din muzică de Bach” şi „Drum Ascuns”) a realizat cea mai completă imagine a burgheziei noastre, a acestei burghezii de la noi cu un ciudat şi monstruos amestec de oriental şi occidental – autoarea, zic, a unei opere care în istoria de mîine a culturii româneşti va conta aşa cum contează azi, în Franţa, Balzac sau Proust – este o ,,ilustră necunoscută”.

O taină care echivalează, poate, farmecul marilor aventuri, o înfăşoară pe d­na Bengescu. Viaţa ei s­a petrecut departe de tumultul cotidianului, departe de lumea scriitorilor, departe de toate elementele care creează scriitorului obstacole vii întru afirmarea sa. Și poate numai de la acest punct încolo Hortensia Papadat­Bengescu e o femeie. Un bărbat ar fi luptat, s­ar fi afișat pe toate drumurile, şi­ar fi strigat valoarea la toate răscrucile. Un bărbat, chiar cînd e peste epocă, chiar cînd scrie lucruri care nu pot fi înţelese în timpul lui nu se resemnează aşa de uşor. Însuşi Eminescu, marele resemnat, a luptat mai mult, s­a afirmat, s­a zbătut împotriva monstrului indiferenţei. Şi apoi, nu e destul de concludent şi exemplul lui Liviu Rebreanu, care a luptat şi el, atît de mult, cu aceeaşi indiferenţă? Am vrut s­o descopăr pe această mare izolată şi să port vina oricărei indiscreţii, cu riscul oricărei exagerări. Un scriitor are nevoie de mit, are nevoie de acele „mici chestii” care se înfiripă în jurul existenţei sale, simplă în fond. Cîte nu se spun despre genialul George Enescu – om atît de simplu şi de puţin extraordinar, cînd e vorba de „anecdote”! Şi totuşi… Micul şi aristocraticul bulevard Regele Carol al II­lea (fosta Independenţei) este parcă făcut să poarte taina unei vieţi izolate. ÎI cunoaşteţi, desigur. O alee nesfîrşită de castani umbroşi, deşi încadrează vilele cochete, moderne. Strada e plină de foşnet, de cîntec şoptit, de linişte maiestuoasă

Discuţia cu dna Bengescu se leagă uşor. Viaţa de gîndire şi de cercetare lăuntrică i­a dat nu ştiu ce uşurinţă de a privi toate lucrurile fără părtinire, fără pasiuni „speciale”. O perfectă relativitate îi este măsura oricărei judecăţi, o relativitate şi o obiectivitate pline de graţie, izvorîte dintr­un fond de acceptare universală a calităţilor, ca şi a defectelor. Întîiele cuvinte se leagă, bineînţeles, în jurul ,,fenomenului” care­l constituie domnia sa însăşi faţă de cultura românească. Fiţi siguri, cititori, că aceste cuvinte „mari” nu le pronunţă decît subsemnatul, fiindcă cea mai mare scriitoare a noastră este, în acelaşi timp, şi cea mai modestă. De altfel, „problema” asta (de ce, adică, nu pătrund în public romanele d­sale) este prea delicată pentru a o putea discuta cu autorul. Un alt scriitor ar avea rezerve, ar avea încruntări şi te­ar face să crezi în fiece moment că ai făcut gafă faţă de sensibilitatea lui de „celebritate” sau măcar de „personalitate”. Or, cu doamna Papadat­Bengescu este imposibil să­ţi remarci gafele, fiindcă accepta orice, chiar să vorbească despre sine însăşi ca despre altcineva – ca şi cum nu întreaga sa operă ar fi în cauză.

În ciuda tuturor vicisitudinilor culturale, în ciuda opacităţii gusturilor literare care ne înconjoară, subsemnatul tînăr „analist’’ şi el nu voia să înţeleagă totuşi „misterul” care planează pe opera doamnei Bengescu Am repetat­o de atîtea ori: am făcut experienţe concrete cu cărţile doamnei Bengescu! Anume: am luat „Concert din muzică din Bach” sau „Drum ascuns” şi leam împrumutat tinerilor sau tinerelor de un gust literar limitat care pînă atunci îl admirau pe Ionel Teodoreanu drept un mare geniu sau chiar pe Rădulescu Niger (ceea ce e aproape totuna). Ei bine, aceşti tineri veneau la mine, după lectură, entuziasmaţi spunîndu­mi că „au descoperit” un mare scriitor, o mare carte… Cu alte cuvinte, voiam să­i spun chiar dnei Bengescu, în acel început de discuţie pe care l­am avut acolo, în salon, că opera domniei sale conţine acele elemente subterane oarbe, impalpabile şi tainice, acele elemente care nu depind nici de gust literar, nici de nivelul de cultură al cuiva pentru ca să fure atenţia unui cititor simplu, pentru ca să atragă „masele”, adică opera dnei Bengescu nu e lipsită de aceste elemente, repet. Şi atunci misterul faptului de a nu­şi avea cititorii meritaţi trebuie căutat altundeva. Există opere „mari” care totuşi nu au priză în public, care rămîn veşnic izolate pe piscuri invitînd numai – reci şi indiferente –la o ascensiune obositoare. Nu acesta e cazul cu cărţile doamnei Hortensia Papadat­Bengescu – şi iată cum, după aproape o oră de discuţii întortocheate, am reuşit s­o fac pe însăşi autoarea ,,Drumului ascuns” să­mi încredințeze o părere foarte justă, ascunsă în intimidate, asupra acestui „fenomen” al tăcerii care o înconjoară.

Cred că există un interes al debutului și al felului în care iei de la început contact cu publicul. În primul rînd, cred în prejudecata numelui. Al meu e prea lung, prea dificil. Am încercat o dată să iscălesc numai H. Bengescu şi atunci s­a spus că mai există un alt scriitor înrudit cu

Al treilea punct al dificultăţii ar fi… ceva mai grav. Şi anume: există o adîncă prejudecată asupra scriitorilor… femei! La noi mai ales, care sîntem atît de orientali. O femeie nu e privită cu încredere și e condamnată, principial. „A, încă o femeie care scrie, care măzgălește hîrtia, încă una cu «sensibilitate», cu duioșii” se zice… În Franța, femeilor li se dă locul întîi nu numai din politeţe, Colette sau o contesă de Noailles sînt propuse la Academie şi sînt cotate drept „mari scriitori” fără reticenţe, fără zîmbete condescedente, cu entuziasm. Deci, cine ştie, poate că şi aici există ceva ascuns. În Anglia şi în America, femeia scriitoare e privită cu totul altfel. Acolo literatura e lăsată pur şi simplu în seama femeilor. Bărbaţii au concepţia „bussines­urilor”. Sensibilitatea şi literatura sînt… treaba femeilor. Ele scriu, ele se citesc între ele. De aceea în fruntea literaturii engleze moderne pot sta atîtea scriitoare fără ca nimeni să fie jenat că aparţin sexului frumos.

Opera dvs. contrazice tocmai tot ceea ce ar putea scrie o femeie. Luciditatea şi obiectivitatea cu care vă conduceţi eroii sînt proprii unei conştiinţe masculine.

Într­adevăr, trebuie să recunosc şi eu că sînt întîia care am aceeaşi prejudecată în ce priveşte femeile şi literatura lor. Prejudecată care vizează numai puterea lor de muncă, putere a creierului, a sîngelui care­l alimentează, grație a complexului de care dispune bărbatul. Eu însămi, dacă aş fi fost bărbat, sînt încredinţată că aş fi făcut mult mai mult decît am făcut pînă acum. Totul e, între bărbat şi femeie, un raport de posibilitate a muncii intelectuale. Femeile sînt fiziceşte mai slabe. Şi fiindcă fizicul e susţinătorul intelectului, e firesc ca şi intelectualiceşte să fie mai prejos. O privesc atent pe dna Bengescu. Niciodată nu voi reuşi s­o descriu îndeajuns. Abia acum observ aerul de vitalitate, de energie, cu nimic femeiesc în ea, care i se degajă din gesturi şi vorbe. Mi­o amintesc, într­o duminică, citind la Sburătorul din „Logodnicul”. Odată aşezată în fotoliul de la birou şi odată pronunţat primul cuvînt din carte, dna Bengescu se trădează cea adevărată. Pentru că acum văd că toate acele maleabilităţi, toate acele gesturi delicate şi suple care îmi sugerau pînă deunăzi o prezenţă de madonă modestă, nu arătau decît pe o doamnă Bengescu exterioară. Ca printr­o revelaţie, mi­am dat seama cîtă încredere, cîtă forţă, cîtă energie concentrată posedă această fiinţă care şi în esenţa ei este un fenomen, nu numai prin opera scrisă. Cînd citeşte, dna Bengescu are un glas aspru, sec, ciudat de tăios, de parcă ar tăia însuşi miezul lucrurilor şi al fiinţelor cu o lamă rece, crudă. Şi numaidecît după sfîrşirea ultimei pagini, Hortensia Papadat­Bengescu, redevine aceea de toate zilele, blajină şi timidă, aceea care­şi ascunde imensele convingeri lăuntrice cu un zîmbet umil cu un rîs aproape scîncit, ciudat de sacadat şi de întrerupt în frînturi, aceea care primeşte „critica” oricui, aprobînd, fiind gata să accepte orice. De­abia atunci Hortensia Papadat­Bengescu devine aceea pe care o vede criticul E. Lovinescu.

(va urma)

Interviu publicat de DAN PETRAȘINCU în Revista „Rampa”, aprilie 1936

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Omul e bun cît îi dai

Era o dimineață de toamnă, cu cerul îmbrăcat într­o mantie de pîclă groasă, prin care soarele abia de se zărea. Cîntecul păsărilor parcă dispăruse, doar ici­colo se auzeau glasul răgușit al vreunui guguștiuc și larma cîtorva vrăbii oțărîndu­se între ele, probabil pentru un gîndac sau un fluture... În ograda noastră era la fel de multă liniște... Mama ne trimisese pe mine și pe sora mea Ileana să mulgem vaca... Să o ajut să ia deoparte vițelul, un năzdrăvan de tăuraș, că de îndată ce scăpa la ugerul mamei lui, era în stare să sugă la toate patru țîțele deodată... Nu terminarăm bine de muls vaca și numai ce o văd pe mama că intră în ogradă val­vîrtej, cu o falcă în cer și una în pămînt, venind spre noi, vorbind și ocărînd de una singură. Rareori o văzusem într­o asemenea stare, și cum furia ei era într­atît de mare, nici nu am îndrăznit s­o întreb ce i se întîmplase. La început am crezut că supărarea ei venea de la mine, că încă nu plecasem cu vaca la păscut. Desfac cît pot de repede funia din coarnele animalului și, cu o bucată de arac luată în grabă din grămada cu lemne, mîn vaca spre poartă ca, de acolo, pe uliță, s­o pornim spre islaz.

Nu apuc să fac decît doi pași în urma ei, că mama e deja lîngă noi. Și, printre lacrimi, numai ce o auzim că spune:

– Omul e bun numai cît îi dai, altfel, dacă vei apela la el vreodată să te ajute cu ceva, ori nu te mai cunoaște, ori îți întoarce spatele ca și cum nu te­ar fi văzut vreodată în viața lui!

Am rămas surprins văzînd­o pe mama vorbind cu atîta năduf și supărare. Mă uitam la ea speriat... Însă sora mea, fiind mai mare, ea era cea care avea sarcina să lămurească de ce era mama așa de înverșunată și pe cine, că dimineață, cînd plecase în sat, fusese chiar binedispusă.

– Dar ce s­a întîmplat?, o întrebă soru­mea, încercînd să afle cine sau ce o supărase atît de tare, de nu se mai oprea din plîns și blestemat.

– Ăsta e omul nostru, dacă ești bun cu el, se șterge la fund cu bunătatea ta... Zdrobitor am vrut, zdrobitor am găsit..., se dezlănțui mama. Am fost la moș’tu Ghță al lelii Maria, să arvunesc și eu zdrobitorul, să fiu sigură că nu­l va da altora în ziua în care vom începe culesul strugurilor. Și ce crezi? Zgîrcitul naibii mi­a cerut o găleată din aia mare cu must și doi poli, bani grămadă... Cu mustul merge cum merge, nu e bai, dar bani de unde, cînd eu nu am nici gaz de pus în lampă? A uitat cît l­am ajutat la prășit porumbul, pentru o strachină de mîncare, și aceea mai mult apă chioară?!

Gh. Tattarescu, de la ,,zugrav de subţire”, la promotor de frunte al academismului în învăţămîntul

Gheorghe Tattarescu s­a născut la Focşani, în 1818, în familia lui Mihai Tatarescu și a Smarandei, născută Teodorescu. Primul care i­a pus pensula în mînă şi l­a iniţiat în arta picturii a fost unchiul său dinspre mamă, Nicolae Teodorescu, care făcea parte din breasla ,,zugravilor de subțire”, înființată în anul 1776, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, pentru a se face deosebirea dintre pictorii­artiști și zugravii de case care erau organizați în așa numita breaslă a „zugravilor de gros”.Tînărul Tattarescu a fost încurajat să­și pună în valoare talentul de episcopul Chesarie al Buzăului, care îi încredinţase lui Nicolae Teodorescu zugrăvirea unor biserici, precum cea a ,,Sfinţilor Apostoli” de la Mănăstirea Ciolanu. Aici şi­a început Gheorghe Tattarescu ucenicia, la vîrsta de nouă ani, ajutîndu­şi unchiul. La ,,şcoala de zugrăvie” înfiinţată de Chesarie la Buzău, tînărul Tattarescu se dovedise cel mai talentat şi mai sîrguincios dintre elevi, motiv pentru care Chesarie l­a trimis în 1845 la Roma, cu o bursă anuală de 150 de galbeni. Astfel, Gheorghe Tattarescu a intrat la Academia di San Lucca, studiind cu profesori renumiţi şi luînd contact cu neoclasicismul şi arta italiană.

artistic naţional

artistică a ţării. Era perioada de mare efervescență revoluționară, în care tinerii trimiși de stat prin intermediul burselor, ca și cei care plecaseră la studii în străinătate pe cont propriu, se întorseseră în țară în preajma Unirii Principatelor, toți aceștia luînduși sursele de inspirație din concepțiile academice ale Apusului. Înființarea muzeelor, organizarea de Expoziții ale artiștilor în viață și înființarea școlilor de artă (1864) au dus la triumful academiștilor români care au devenit ulterior profesori în învățămîntul artistic din România. (De pildă, Tattarescu a cumpărat, în 1855, la licitaţie casele fraţilor Popescu de pe „Podul de pămînt“, creînd astfel primul atelier al unui pictor la Bucureşti. Pînă atunci, colegii săi de breaslă pictau în camere închiriate în hanurile oraşului. Frontispiciul casei cu un singur etaj purta sub iniţialele ,,G.T.” şi anul renovării: 1858).

Acum înțelegeam de unde venea supărarea mamei... Între timp, vaca, văzîndu­se slobodă, o luă la fugă spre poartă, o deschise cu coarnele și o porni spre pășune, probibil, la fel de supărată ca mama acum, pentru că toți ne adunam în jurul ei cînd o mulgeam, minunîndu­ne de laptele ei dulce, proaspăt, cu spuma de un deget, fără ca seara, întoarsă de la păscut, să găsească și ea un braț de verdeață în iesle. Și nu că nu ar fi avut cine să i­l pună, dar pămînturile noastre erau departe de sat, iar dacă dădeai iama în vreun lan prin apropiere și te prindea stăpînul, te puteai trezi cu capul secerat de coasă, ori cu vreun țepoi înfipt în burtă. Se întîmplaseră multe asemenea nenorociri între săteni pe vremea copilăriei mele... Cu toate lipsurile din casă, eram fericit că nu aveam griji, pentru că mama era cea care administra gospodăria pentru traiul nostru zilnic, cu aportul nostru, al fiecăruia, după vîrsta pe care o aveam.

– Omul este bun cît îi dai, dar dacă vreodată îi ceri vreun ajutor, se face că nu te cunoaște, sau te duce cu vorba pînă te lași păgubaș.

Adevărat, așa e firea omului, ca o cămașă întoarsă pe dos. De multe ori, el uită de ceilalți, dar și de Dumnezeu.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

- România Modernă, 1866), cu subiect patriotic (Unirea Principatelor, 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrîn la 1386, Neagoe Basarab în fața Mînăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).

În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera Dîmbovicioara, 1860).

O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creînd un stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională byzantină. În perioada 18531892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici, printre acestea numărîndu­se Biserica Colțea, Biserica Oțetari, Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfîntul Nicolae Șelari, Biserica Mînăstirii Radu Vodă, toate din București, biserica nouă a Mînăstirii Bistrița, Catedrala Mitropolitană din Iași, Biserica Greacă din Brăila și biserica Mînăstirii Ciolanu, din județul Buzău.

După cîţiva ani de studii, s­a întors în 1851 în patrie, devenind unul dintre cei mai activi participanţi în viaţa

Artişti precum Ioan D. Negulici, Barbu Iscovescu şi Constantin D. Rosenthal, animați de ideile revoluționare europene care pătrunseseră în principate, au luat parte la evenimente, iar Tattarescu, deşi nu a participat direct la pregătirea acţiunilor, a stabilit legături cu fruntaşii mişcării, în special cu scriitorul Constantin D. Aricescu, unul din apropiații lui Nicolae Bălcescu. ,,Ca să ajut ţara… aş vrea bucuros s­o reprezint pe o bucată de pînză”, sînt cuvintele trimise de Tattarescu către C.D. Aricescu în preajma începerii Revoluției de la 1848.

Lucrarea sa, ,,Deşteptarea României” (1849), elogiază mişcarea paşoptiştilor, iar pe revoluționarii Gheorghe Magheru și Ștefan Golescu, aflați în exil, îi imortalizează în tablourile sale. În 1851 pictează și portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici aproape identice).

Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus și în alte compoziții alegorice cu subiect revoluționar (11 februarie 1866

Tattarescu a fost prototipul pictorului valah care a pornit de la începutul Secolului al XIXlea cu reprezentări artistice de tip byzantin și a urmat mai apoi toate etapele modernizării gustului și laicizării picturii, ajungînd în final la peisagistica tipică sfîșitului de secol.

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891­1892. În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

Gheorghe Tattarescu a murit pe 24 octombrie 1894 la București și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.

Casa pe care artistul a cumpărat­o în București și în care a locuit timp de aproape 40 de ani împreună cu soția și cei doi copii a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului în 1951. r.m.

Biserica Albă - Pictură murală de Gh. Tattarescu

„11 februarie 1866 - România Modernă“

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Presa de umor. Afirmarea epigramei românești (II)

După perioada de acumulări, absorbind esenţe autohtone şi influenţe culturale occidentale, epigrama românească se afirmă tot mai mult: e prezentă frecvent în paginile revistelor literare şi în disputele de tot felul. Aceasta poate fi considerată o nouă treaptă în evoluţia ei, premergătoare afirmării plenare, etapă în care­şi defineşte statutul, iar creatorii descoperă puterea ei de pătrundere în rîndul cititorilor. E folosită ca armă de atac şi de apărare. Practicarea ei duce la perfecţionarea continuă, catrenele îşi cizelează forma, sînt mai savuroase, cîştigă în spiritualitate; e evident faptul că epigrama presupune un încîntător joc al inteligenţei, ingeniozitatea dublînd isteţimea, generînd acea „fentă” de idei născătoare de poantă. În mediile literare se foloseşte curent sintagma stil epigramatic, chiar gen epigramatic (nu în sensul de gen literar propriu­zis), pentru a sublinia stilul care speculează contextul lingvistic, producînd spirituale întorsături ironice, satirice etc. Astfel, în Convorbiri literare din 1869, Titu Maiorescu cerea gazetarilor „stil neted, gramatical şi ortografic” (cît de actuală e şi astăzi această cerinţă!), iar despre Telegraful din Sibiu, comentează în stil epigramatic: „Putem asigura pe d. redactor al Telegrafului că foaia în cestiune apare în intervale de cîte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicîndu­se dimineaţa”.

E perioada în care epigrama e difuzată mai ales în presă – cu predilecţie în cea de umor. În toate provinciile româneşti apar reviste umoristice care se situează tot timpul în strictă actualitate, înregistrînd noul şi orice nuanţă din viaţa culturală, politică, economică a societăţii, menţinînd viu interesul cititorilor. Nimic nu scapă agerilor şi scormonitorilor condeieri cu spirit acid, prea puţin discreţi; sînt mereu la pîndă să scoată la iveală aspecte care să şocheze. Presa de umor constituie un document interesant al istoriei noastre din Secolul XIX; ea marchează toate evenimentele din viaţa ţării: mersul domniilor, legile votate, viaţa parlamentară, succesiunea guvernelor, crizele politice, schisma liberală, simpatiile şi antipatiile de tot felul, politica externă etc. – un cîmp vast de investigaţie şi de inspiraţie pentru cei cu chemare spre catrenul cu poantă. În presa de umor întîlnim figurile de stil care vor fi proprii epigramei, ca: repetiţia sub formă de anaforă (repetiţia aceleiaşi unităţi lexicale la începutul unităţii sintactice), antanaclaza (reprezentarea unui cuvînt luat cu sensuri diferite datorită contextelor), antimetateza sau comutaţia (repetarea în ordine inversă), climaxul (repetiţia în gradaţie), figurile ambiguităţii, aluzia, figuri ale ironiei (antifraza, ironia, lauda în reproş, sarcasmul, mimeza), figuri ale opoziţiei şi contradicţiei (paradoxul, oximoronul, antiteza etc.).

În Ghimpele, debutează Caragiale care, în mai 1874, îşi manifestă antipatia faţă de tînărul poet Macedonski, publicînd o epigramă adresată Unui poetastru despre care aflăm, la republicarea ei, două luni mai tîrziu, că e vorba de Tînărul Adamski (adică Macedonski – care avea 20 de ani, iar Caragiale, 22). Iată catrenul:

Tînărul X… are darul

De-a scrie poezie.

Dar carte ceva ştie?

A-nvăţat abecedarul!

Această epigramă, împreună cu două cronici literare (una de atac şi alta de contraatac) demonstrează dispoziţia războinică a tînărului Caragiale. Pe el îl deranjau zgomotul publicitar al lui Macedonski, aroganţa lui, narcisismul, ifosele nobiliare, fronda lui turbulentă.

Ca evenimente de răsunet din presa de umor din această

perioadă pot fi considerate publicarea pamfletului versificat al lui N.T. Orăşanu La cîinele meu de vînat (Daracul, 1870) şi a poeziei La noi e putred mărul a lui Hasdeu (1838­1907), semnată P.A. Calescu, poezie cu acrostihul LA CONVORBIRI LITERARE, găzduită chiar de revista purtînd acest titlu (oferindu­i­se, apoi, spaţiu de onoare şi în Ghimpele), şi a poeziei Cucuvaia (Ghimpele, 1871) care atrage cele mai drastice măsuri împotriva redactorilor revistei. De altfel, Hasdeu, acest spirit enciclopedic, era un satiric care ataca fără menajamente. Din 1863, cînd e transferat, ca profesor, de la Iaşi la Bucureşti, îşi continuă activitatea publicistică, întemeind ziare şi reviste cu ecou în epocă, printre care şi amintitele Aghiuţă (1863­1864) şi Satyrul (1866). Odată cu aceste reviste, Hasdeu ridică pe o treaptă superioară pagina de umor. Practică jocul de cuvinte, jonglînd cu ariile semantice. Astfel, într­un articol, apreciază că interpreţii lirici sînt superlativi, comparativi, pozitivi. În 1867, cînd a avut loc premiera piesei Răzvan şi Vidra, Hasdeu se dovedeşte un adevărat pamfletar: Răzvan lipeşte pe un stîlp din piaţă versuri împotriva domniei şi a boierilor, în stilul poeziei populare, în care fiecare strofă poate fi socotită o epigramă:

Frunză verde de negară, De cînd domneşte în ţară

Petru-vodă şchiop şi slut De rîs ţara s-a făcut!

Frunză verde de negară, Vodă doarme în cămară, Iar boierii, tot furînd, Îşi fac trebile pe rînd!

Frunză verde de negară, Norodul plînge şi zbiară, Dar în cer şi pe pămînt Nu-l aude niciun sfînt!

Tonul gazetelor e, în general, serios. Doar Caragiale glumeşte în Claponul său minuscul. Plevna cade după un lung asediu şi grele sacrificii. Ruşii împing armatele pînă aproape de Constantinopol. Armistiţiul se încheie în ianuarie 1878. La Congresul de la Berlin, care­şi încheie lucrările pe 13 iulie, delegaţia României –Mihail Kogălniceanu şi Ion Brătianu – „nu sînt primiţi să participe, li se face concesiunea de a fi «auziţi», nu însă şi «ascultaţi». României i se recunoaşte independenţa şi se restabileşte autoritatea sa asupra Dobrogei, vechi pămînt românesc. Recunoaşterea independenţei se va face pe grupe de ţări şi în trepte: imediat de către Rusia, Turcia şi Austro­Ungaria şi, abia în 1880, de către Germania şi Anglia”. [Cf. Constanţa Trifu, Presa umoristică de altădată, Bucureşti, 1974.] 1881 este anul în care se proclamă regalitatea. Ghimpele îşi încetează apariţia la 8 aprilie 1879. Îşi continuă activitatea şi apar alte reviste, cu titluri semnificative, precum Farfara, Puricele, declarat urmaş al Bobîrnacului, Perdaful, Calicul, Scaiul etc. Epigrama se publică în mod curent nu numai în revistele umoristice. În Literatorul, de exemplu, în 1884, Al. Slămniceanu semnează o epigramă ce ne aminteşte de improvizaţiile din folclorul orăşenesc, organizată pe opoziţia netă palat-bordei:

La palat se benchetează, Prin bordeie se oftează, La palat e rai şi bine, În bordei, numai suspine.

Biciul, nr. 16/1887, publică următoarea epigramă, în care apare motivul „capului de bou” atît de speculat mai tîrziu: Timbrofilului G.: Am capul de bou cel mai rar –Mi-ai spus tu în atîtea dăţi –Te cred după vorba ta chiar, Îl văd şi făr’ să mi-l arăţi.

N.T. Orăşanu, în Farfaraua din 1888, îl prezintă astfel pe Theodor Rosetti – unul dintre fondatorii „Junimii”, premier al cabinetului:

Conu Toderiță cu fața blajină Cu aerul candid, cu barba de țap Nalt cît o momîie

Frunză verde de negară, Decît un domn de ocară, Iar boieri mişei şi hoţi, Mai bine la dracu toţi! Creaţia umoristică e impulsionată de nemulţumire, de dorinţa de a critica o stare de lucruri considerată anormală sau pur şi simplu impusă de putere. Conservatorii, care se aflau la putere, n­au simţit nevoia unei publicaţii de umor, conferind presei satirice calificativul de „neruşinată”, dar îşi schimbă optica în vara lui 1876, cînd părăsesc scaunele puterii şi cînd Carp nu mai acordă guvernului liberal decît două săptămîni de viaţă, deşi acesta va dăinui 12 ani. Desconsiderarea „inamicului” le întîrzie reacţia, care devine tardivă. Atunci apare Cucurigu (18 iulie 1876 – 5 iunie 1877) şi replica lui serioasă, Timpul, care în 1877 va deveni gazeta înnobilată literar de Eminescu, Slavici, apoi de Caragiale. Războiul stă să izbucnească. Se încheie cu Rusia convenţia prin care se permite trecerea trupelor pe teritoriul nostru. La 6/18 aprilie 1877, armata română e mobilizată. La 12/24 aprilie, Rusia declară Turciei război. La 9 Mai, Kogălniceanu declară, în Parlament, Independenţa ţării.

Cu nimic în cap (cam tot aşa îl prezintă şi George Panu în Portrete şi tipuri parlamentare, 1893).

Despre atmosfera în care au proliferat revistele de umor după 1880, N. Iorga scrie următoarele, în Istoria literaturii româneşti: „Deci faza literaturii româneşti de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualităţi care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dînsele. N­au reuşit, din nefericire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, şi a fost un moment chiar în care îşi rîdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toţi aceia care ţineau nu numai unul la altul, ci la toţi împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celălalt, reviste umoristice, speciale Bucureştilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic – cu individualităţi ca a lui Anton Bacalbaşa, cel cu Moş Teacă, şi cu caricaturi –să ridice prestigiul literaturii româneşti şi să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru naţional”.

Deşi denumirea epigramă circula de mult, ea nu era cunoscută, încă, în toate straturile sociale. O ştire umoristică despre această noţiune apare în Cocoşul, ziar umoristic, Bucureşti, 27 aprilie 1881:

„D­nul Tache Calenderul ducîndu­se în vizită la d­nul Bilcescu, îi zise:

– Am prînzit cu un poet care mi­a încoronat prînzul printr­o epigramă admirabilă.

D­nul Bilcescu, pe­atît de lacom pe cît e de nepriceput, cheamă repede pe bucătarul său:

– Ce fel dracu de bucătar eşti, măi, că nu mi­ai făcut niciodată epigrame?”. Sfîrșit

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Nostalgii de toamnă

Satul în care m­am născut și unde mi­am petrecut copilăria, la cîțiva kilometri de Bistrița, nu era mare, dar avea un farmec aparte. Așezat între dealuri îmbrăcate în viță de vie, toamna ne înfruptam din belșug cu struguri.

Nu aveam vie, dar la cules, fiecare om care trecea prin dreptul casei noastre, oprea carul cu struguri și ne dădea cîte un coș. Biserica din sat – greco­catolică – era plasată în mijlocul satului, la o răscruce de drumuri. De jur împrejur erau copaci, ale căror frunze, toamna, așterneau pe jos un covor auriu.

Mă gîndesc mereu cu nostalgie la bunătățile pe care le aveam în prăvălie, în cîrciumă și­n lăptărie. Pot să spun cu toată convingerea că produsele din ziua de azi sînt rudele sărace ale celor de ieri. De pildă, un ou de ciocolată pentru sfintele Paști, azi are doar o pojghiță subțire, gol pe interior. Cel de atunci era masiv, cîntărea în jur de un kilogram, legat la mijloc cu o fundă colorată, tot din ciocolată. Și­mi este dor și de iepurașii de ciocolată care păreau aduși de pe cîmp, doar că și ei aveau

fundițe la gît. Bomboanele, rahatul, halvaua, măslinele, absolut toate erau net superioare celor de azi. Și apoi, telemeaua pe care tata o făcea era grasă, avea niște semințe negre care­i dădeau un gust aparte. Bucățile mari erau puse în cutii speciale, pe care le trimitea la București, la sora lui, care le vindea în magazinul ei de la Obor. Pîinea, legumele, fructele, toate aveau gust ,,de natură”, cele de azi au gust de ,,euri”... Și nu pot să uit cum toamna, toată această bogăție de roade ale pămîntului se regăsea în cămara noastră încăpătoare, unde aveam de toate: cartofi, varză, ceapă, fasole și multe altele, din cele necesare peste iarnă. Pe rafturi, erau înșirate borcanele mari, cu murături așezate ca niște mozaicuri colorate, și cele mai mici, cu dulcețuri și gemuri din toate fructele culese peste vară, pregătite de mama cu dragoste și pricepere de gospodină neîntrecută. Mă uitam la ele fascinată, uluită de bogăția și strălucirea tuturor nuanțelor, de la galben, roz, pînă la roșu rubiniu, strînse în recipientele acelea de sticlă care erau așezate astfel, încît mi se păreau tuburile unei orgi fermecate care cîntă nu prin sunete, ci prin culori... ,,... Deschid cu teamă ușa cămării de­altădată

Cu cheia ruginită a raiului oprit.

Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.

Mă prinde amintirea în vînătul ei fum, Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri, Arzînd, în umbră, piersici de jar și­albaștri struguri, Și pete de­aur roșu cu flăcări de parfum.

Șovăitor, ca robul ce calcă o comoară

Din basmul cu o mie și una de nopți, mă­nchin.

Tot mai miroase via a tămîios și coarnă, Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...

Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc, Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă­ntoarnă?

Văd pepeni vezi­ smaragde cu miezul de rubin

Și tămîioșii galbeni ca soarele de vară.

Se­aprind fantasmagoric caise și gutui; Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...

Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui...”.

Ion Pillat - ,,În paza pridvorului străbun”

LILIAnA TETELEA

Traficul bucureştean în perioada interbelică (II)

Iată cum descrie trecerile de pietoni Mircea Damian în cartea sa „București”, din 1935. Aparent, amenda pentru șoferii care „mușcau” din linia albă era de 100 de lei: „La anumite intersecții mai sînt niște linii albe și niște săgeți tot albe gravate în asfalt, și care au rostul lor foarte precis. Adică aici, la linia asta, chiar în dunga ei, oprești mașina; iar în spațiul de la linia asta și pînă la cea dinaintea ei traversează pietonii, după indicațiile săgeților. Cum ai împins mașina în spațiul rezervat pietonilor, gata: 100 de lei amendă”. O altă măsură menită să fluidizeze traficul în capitală a fost introducerea sensului unic, care a stîrnit o adevărată vîlvă în epocă. Treptat, șoferii s­au obișnuit cu el,

însă ocazional se mai crea zăpăceală pe Calea Victoriei din cauza unui soldat sau provincial neștiutor: „Șoferii, camionagiii și birjarii s­au deprins cu sensul unic, și­l cunosc. De asemeni, cunosc semnalele. Provincialii, însă, și soldații, se încurcă rău. Te pomenești, bunăoară, cu un ostaș că bagă camionul, fluierînd la cai, în plină Calea Victoriei, în sens invers și paralizează pentru cîteva minute toată circulația.

– Un­te duci, mă, camarade? – zbiară la el agentul de circulație.

Soldatul n­aude din pricina zgomotului.

– Ai?, întreabă el.

– Un’ te duci, bă?

– Să iau niște lemne.

– Păi p­aci?

motto: „La succes ajungi prin înțelepciune” – Eclesiastul 10.10

● Nu lăsa ca liniștea ta să fie tulburată necontenit de persoane care vin cu aparența de prietenie să-ți povestească ce spun dușmanii tăi.

● Pe pămînt nu este nici un om fără defecte, oricine ar fi el. Le ai și tu pe ale tale, de aceea nu-i vorbi de rău pe alții.

● Preferă mai degrabă paguba decît un cîștig necinstit, căci paguba te va mîhni o singură dată, pe cînd cîștigul necinstit pentru totdeauna.

● S-ar putea ca oamenii să se îndoiască de ce spui, dar vor crede întotdeauna ceea ce faci. De aceea fii atent la lucrul tău!

● Trăiește pentru a-i ridica pe alții, nu pentru a-i dărîma!

● Dacă vrei să cunoști adevăratul caracter al cuiva, privește la felul în care îi tratează pe cei de la care nu poate cîștiga ceva.

● Nu vorbi decît ce poate fi folositor pentru tine și pentru alții!

● Adevărul ne face liberi, pe cînd minciuna ne încurcă în hățișurile ei.

– Păi dar pe unde?

Agentul sare înaintea cailor și­i oprește. Soldatul, nițel cam zăpăcit:

– Ce faci, domnule?

– Păi tu nu știi că e sens unic?

– Ce e ăla?

– Sens unic!

Soldatul înalță din umeri și dă să plece.

– Întoarce!, urlă agentul.

– Cum să­ntorc dacă eu am treabă­n partea aia?

În cele din urmă, soldatul e convins s­apuce pe prima stradă laterală. Iar agentul, viteaz, fluieră din țignal și «drege» circulația. Un trecător îl întreabă spiritual: «Zi, ți­o făcu, ai?»”.

De asemenea, șoferii mai aveau cîteva interdicții, cum ar fi fumatul la volan sau mersul pe anumite străzi fără pasageri, dar ei tot cum îi tăia capul procedau, mai ales noaptea, cînd mașinile vuiau pe străzi și cu peste 80 km pe oră: „Șoferul tot fumează cîteodată la volan, tot aruncă în treacăt cîte­o înjurătură unui coleg care i­a atins aripa sau unui pieton care nu s­a ferit destul de repede și tot depășește viteza prescrisă. Mai ales noaptea, cînd ochiul roșu al semnalului e stins –șoferul parcurge Calea Victoriei cu cel puțin 80 km pe oră, iar șoseaua cu 100. Foarte adesea se oprește într­un copac sau intră într­o prăvălie”. Sau în fîntîna din fața Bufetului de la Șosea, adică din fața Casei Doina de pe Șoseaua Kiseleff, cum s­a întîmplat cu un taximetrist din capitală în anii ’30. Munca civilizatoare inițiată de interbelici nu pare să se fi terminat nici în zilele noastre. Ar mai fi multe de îndreptat în traficul bucureștean și este cu adevărat amuzant să constați atîtea asemănări, chiar și după 80 de ani.

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

170 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu

Un vizionar printre fruntaşii generaţiei paşoptiste, exemplu însufleţitor de abnegaţie şi jertfă patriotică

Personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de vieţuire şi comportament prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji cu abnegaţie poporul căruia îi aparţinea. A străbătut întreaga Europă, din pusta maghiară pînă pe Tamisa, din biroul lui Lamartine de la Paris, pe malurile Bosforului în condiţiile vitrege ale Secolului al XIXlea, sacrificîndu­şi averea, sănătatea şi în cele din urmă christica sa viaţă, la doar 33 de ani.

Exponent al generaţiei paşoptiste, Bălcescu s­a numărat printre fondatorii societăţii secrete „Frăția” şi „Societăţii studenţilor români” de la Paris, prin intermediul cărora a promovat ideile liberale moderne de organizare a statului. Opera sa, „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”, publicată postum, este una dintre operele ilustrative pentru ideologia naţională a Secolului al XIX­lea, prin conturarea mitului unităţii naţionale înfăptuite de voievodul Mihai Viteazul.

Originea. Studiile

Nicolae Bălcescu s­a născut la Bucureşti, în mahalaua Boteanu, pe 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei 5 copii ai pitarului Barbu Bălcescu și al Zincăi Petrescu­Bălcescu. Rămîne orfan de tată de la vîrsta de 5 ani. Prima educaţie a primit­o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, astfel încît, în 1832, atunci cînd se înscrie la Colegiul de la Sf. Sava s­a remarcat prin cunoştiinţele sale vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine. În aceeași perioadă leagă o trainică prietenie cu Ion Ghica. Printre profesorii pe care i­a avut s­au aflat Florin Aaron și Ion Heliade Rădulescu. De asemenea, în casa părintească, bănățeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filozofie.

Detenţia de la Mărgineni.

Fondarea societăţii Frăţia

După absolvirea studiilor liceale cu ,,distincțiune”, în 1838 se înrolează în armată primind gradul de iuncăr, fiind repartizat în escadronul de cavalerie. Aici a iniţiat un curs pentru gradele militare inferioare, însă activitatea i­a fost interzisă de autorităţi. Atras de ideile politice liberale promovate de colonelul Ion Cîmpineanu şi Heliade Rădulescu în cadrul Societăţii Filarmonice (1833­1837), Bălcescu participă alături de mentorii săi la o conjuraţie împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Iniţiativa a fost dejucată de autorităţi, iar protagoniştii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Bălcescu a fost depus într­o chilie de la Mînăstirea Mărgineni, suferind o detenţie severă. Din cauza condițiilor mizere din închisoare, contractează o boală de plămîni care îi va fi fatală în numai cîţiva ani.

După instalarea lui Gheorghe Bibescu pe tronul Munteniei, Bălcescu este amnistiat şi eliberat din detenţie pe 21 februarie 1843. În toamna aceluiaşi an, împreună cu Christian Tell și Ion Ghica, fondează Societatea „Frăţia”, o societate secretă de tip franmasonic, sub lozinca „Dreptate, Frăţie”, cu scopul de a iniţia o mişcare care să reformeze din temelii Principatele Române și care avea să joace principalul rol în organizarea revoluției pașoptiste. ,,Istoria este cea dintîi carte a unei naţii. Într­însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi­a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al ,,Magazinului istoric pentru Dacia”.

Printre membrii mişcării s­au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Ion I. Negulici și alții.

Debutul literar. Societatea studenţilor

români de la Paris

După acest moment, Bălcescu se dedică studiului istoriei naţionale, debutînd în 1844 cu lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi pînă acum”. Cercetează numeroase lăcaşuri de cult şi hrisoave de pe toate teritoriile locuite de români, iar în 1845 înfiinţează împreună cu August Treboniu Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”, unde publică manuscrise, cronici şi letopiseţe de o mare însemnătate ştiinţifică. De asemenea, în lucrările sale, Bălcescu nu ezită să abordeze şi unele teme politice sensibile pentru autorităţi, precum cea a ţăranilor iobagi. Din această cauză, aflîndu­se în primejdie să fie arestat, Bălcescu se refugiază la Paris.

În capitala Franţei, Bălcescu se dedică studiului în biblioteci, lucrînd la capodopera sa „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”. În paralel cu acestă activitate, el pledează pentru cauza naţională a românilor. Bălcescu a reuşit să strîngă în jurul său pe majoritatea tinerilor români aflaţi la Paris, în aceste momente conturînduse viitoarea generaţie paşoptistă: Ion Ghica, Dumitru Brătianu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Constantin Daniel Rosenthal, Dimitrie Bolintineanu și alții. În acest context, în anul 1846, în Cartierul latin din Paris, se pun bazele „Societăţii studenţilor români”, unde preşedinte al organizaţiei este ales Ion Ghica, iar secretar devine C.A. Rosetti.

Izbucnirea revoluţiei.

Proclamaţia de la Islaz

În februarie 1848, izbucneşte la Paris revolta ce va impulsiona dezlănţuirea avîntului revoluţionar în majoritatea statelor europene. Tinerii români aflaţi la Paris se alătură poetului Alphonse Lamartine în mişcarea de răsturnare a regimului condus de regele Ludovic Filip. După calmarea evenimentelor în Franţa, un comitet revoluţionar alcătuit încă din aprilie adoptă planul pentru declanşarea revoltei în Ţara Românească.

Locul este ales de Bălcescu la Islaz, o comună de la Dunăre, din judeţul Romanaţi. Pe 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei la Islaz, care va constitui programul mişcării revoluţionare din Ţara Românească. Aceasta prevedea independenţa administrativă şi legislativă a poporului român, egalitatea drepturilor politice, emanciparea clăcaşilor, care se fac proprietari prin despăgubire, adunare generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor, domn responsabil ales pe cinci ani ş.a.

Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei muntene, a desfăşurării şi a constituirii programului său. A insistat pentru introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz.

În timpul revoluţiei a deţinut în primă fază postul de ministru de Externe, apoi a fost numit unul din cei patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei

perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s­a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei. A avut principalul rol în negocierile românomaghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis. Astfel, în primăvara anului 1849, merge la Debreţin pentru a încerca aplanarea conflictului româno­maghiar. Întrun moment favorabil revoluţiei maghiare, Nicolae Bălcescu caută să negocieze cu Lajos Kossuth un proiect de pacificare la Seghedin (2 iulie), însă acesta din urmă nu renunţă la ideea unirii Ardealului cu Ungaria. O dublă intervenţie ruso­austriacă înfrînge definitiv mişcarea maghiară, astfel că Transilvania îşi recăpăta vechea autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic.

Intervenţia trupelor otomane a pus însă capăt revoluţiei, iar majoritatea conducătorilor paşoptişti sînt nevoiţi să se autoexileze, deoarece autorităţile rusootomane încep întocmirea de dosare penale finalizate cu condamnări la ani grei de temniţă pentru militanţii revoluţiei.

Anii petrecuţi în exil. Decesul

Nicolae Bălcescu a fost nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S­a stabilit lîngă Paris, unde a lucrat intens la opera sa ,,Românii supt Mihai VoevodViteazul”. Atît la Paris cît şi la Londra a încercat să obţină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acţiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluţionar al popoarelor asuprite. Între timp, starea sănătăţii sale se deteriorează continuu şi în primăvara anului 1852 porneşte spre Constantinopole, de unde se îmbarcă spre Galați pentru a pătrunde în Ţara Românească, în speranţa că îşi va mai putea revedea pămîntul natal, însă autorităţile nu îi dau voie să debarce, astfel încît se întoarce la Constantinopole. Aici, medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, deoarece clima era mult mai blîndă.

A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu i s­a permis accesul pe teritoriul ţării. Şi­a revăzut familia, după care s­a îndreptat spre sudul Italiei, la Palermo, în căutarea unei clime mai blînde. La 29 noiembrie 1852, o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu se stingea din viaţă, la doar 33 de ani, într­o cameră a Hotelului ,,Alla Trinacria”, trupul fiindu­i înhumat în cimitirul Mînăstirii Capucinilor.

Peste cîteva zile Gheorghe Magheru scria surorii sale: ,,Eri aflăm o tristă nuvelă. Nicu Bălcescu a murit. Eram tocmai la masa, la doamna Bolliac. Cînd auzirăm această tristă nuvelă, la toți ni se umplură ochii de lacrimi la pierderea acestui bărbat care era speranța țării. Muri sărmanul departe de dulcele sîn al patriei și nu numai atît, și lipsit de sărutare frățească și de orice sunet al limbii sale, care poate să mai fi înveselit amărăciunea vieții”. Evocîndu­l, Dumitru Brătianu s­a adresat colegilor săi din Comitetul revoluționar român și le­a cerut să­și sporească eforturile în cinstea eroului care dispăruse, în vederea ,,independenței și libertății României”. ,,El ar fi fost – afirma Jules Michelet –marele istoric al țării sale și fără nici o îndoială unul dintre conducătorii ei cei mai înțelepți”.

O viață frămîntată luase sfîrșit. Inima celui dăruit către națiune încetase să mai bată, dar Nicolae Bălcescu, exemplu însuflețitor de abnegație și jertfă patriotică, va cunoaște cel dintîi dintre contemporanii săi nemurirea.

În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-mortem Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei care a condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai tîrziu la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918. r.m.

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Unde au dispărut comorile incaşilor? (I)

Statul incaşilor a apărut la începutul Secolului a XIII­lea, avînd ca prim suveran pe legendarul Manco Capac. Înaintea lui însă, regiunea Anzilor cunoscuse mai multe civilizaţii, între care cele mai vechi datînd din mileniul III î.e.n. Termenul „inca”, cu semnificaţia de „fiul Soarelui“ şi desemnînd iniţial pe suveranul populaţiei din regiunea Cuzco, s­a extins ulterior asupra tuturor popoarelor din America de Sud supuse de incaşi în a doua jumătate a Secolului al XV­lea.

Vreme de două secole şi jumătate, incaşii nu au fost decît un mic trib instalat în împrejurimile aşezării Cuzco. Expansiunea uriaşă a imperiului lor reprezintă una dintre curiozităţile istoriei. Ea a fost la fel de fulgerătoare ca şi dispariţia lui. A început efectiv odată cu urcarea pe tron a împăratului Pachacutec (1438), a ajuns aproape de apogeu în momentul morţii fiului său, Topa Inca (1493), şi s­a încheiat în 1533, anul cuceririi imperiului de către conchistadorul spaniol Francisco Pizarro. În mai puţin de 50 ani, Pachacutec şi Topa Inca, care pot fi comparaţi cu Alexandru Macedon, Ginghis Han sau Napoleon, au ajuns să stăpînească o suprafaţă de aproape 350.000 de mile pătrate: partea de sud a actualului Ecuador, partea de nord a statului Chile, precum şi teritoriile statelor Peru şi Bolivia. La moartea Iui Huayna Capac, în jurul anului 1525, imperiul a fost disputat între cei doi fii ai săi –Huascar, moştenitorul legal, şi Atahualpa, fiul favorit. A învins acesta din urmă, dar războiul civil a slăbit imperiul, pe care Pizarro l­a putut supune astfel cu o mînă de oameni. S­a încheiat astfel istoria unei vechi civilizaţii, din cultura căreia puţine vestigii au dăinuit pînă în zilele noastre. În America de Sud nu s­au găsit nici un fel de documente scrise privind popoarele continentului şi nici picturi reprezentînd momente din istoria lor timpurie, ca în cazul civilizaţiilor maya sau aztecă. Legendele, cîteva construcţii – fortăreţe şi o vastă reţea rutieră cu centrul la Cuzco –, cîteva descoperiri arheologice constituie singurele surse de informaţie privind civilizaţia incaşă. Mărturiile materiale ale culturii celor subjugaţi au fost distruse de conchistadorii lacomi de comori. Specialist în istoria popoarelor din America precolumbiană, Patrick Braun, autorul cîtorva cărţi în domeniu, semnează şi lucrarea „Les Trésors des incas”, apărută la Paris în 1978. După ani de cercetări în vechile arhive spaniole şi după numeroase călătorii în America de Sud, Patrick Braun a putut stabili, cu ajutorul unor documente inedite, datînd chiar din vremea conchistadorilor, care a fost soarta comorilor acestui strălucit imperiu.

incinta Monetăriilor regale din Sevilla, Segovia şi Toledo. Spaniolii considerau coloniile din vest extrem de rentabile pentru moneda lor aflată în declin. Dacă ordinul a înviorat rapid finanţele regale, el a însemnat în schimb o adevărată catastrofă pentru civilizaţiile sud­americane precolumbiene. Spaniolii şi­au însuşit de la incaşi o pradă fabuloasă, atît cantitativ, cît mai ales, calitativ. Statui ale unor divinităţi, minunate vase de ceremonie, podoabe, veşminte, căşti de aur masiv, simboluri ale culturii solare – toate aveau să dispară, pentru totdeauna, în cuptoarele iberice. Ofiţerii spanioli aveau obligaţia să împartă cu Coroana Spaniei orice pradă. Douăzeci la sută din bunuri se expediau în metropolă. Era și în interesul conchistadorilor să camufleze cea mai mare parte din ceea ce capturau, să nu menţioneze comorile nici măcar în scrierile lor, care puteau oricînd cădea în mîinile regelui. Este evident că numărul avuţiilor însuşite de conchistadori a fost mult mai mare decît cel menţionat în textele care ne­au parvenit.

Pericolul „zeilor albi“

În ianuarie 1531, conchistadorul spaniol Francisco Pizarro a părăsit oraşul Panama, avînd ca punct terminus al călătoriei sale Cuzco. Era însoţit de 180 de soldaţi şi 37 de cai, îmbarcaţi în trei nave. 13 zile i­au fost necesare acestui corp expediţionar pentru a ajunge în golful San Mateo, azi pe teritoriul ecuadorian. Pescarii de acolo, nefiind prea bogaţi, nu au putut potoli singuri setea de aur a cuceritorilor. Aceştia din urmă au intrat apoi în orăşelul Conque – prima aşezare mai importantă din vastul imperiu al dinastiei inca, pe care îl descopereau şi pe care l­au supus unui jaf nemilos.

au obţinut de aici decît 2000 pesos de aur şi de argint, adică 8,5 kg. Îngrijoraţi sau indignaţi de comportările ciudate ale celor pe care îi luaseră iniţial drept „zei albi“, incaşii au reuşit să­şi ascundă comorile; în cîteva nopţi, ei au îngropat într­un loc ascuns toate bogăţiile oraşului. Spaniolii nu le­au găsit şi, cum nu au mai părăsit niciodată aceste locuri, s­ar putea ca aceste comori să se afle la locurile lor, neatinse, în Tumbes, în imediata lui apropiere sau în altă parte.

Pizarro a hotărît să se stabilească pe teritoriul Peru, întemeind astfel prima colonie spaniolă din această ţară, pe care a denumit­o San Miguel. Dar el şi oamenii lui nu aveau deloc de gînd să stea locului. Trebuiau cu orice preţ să se mişte, să captureze alte comori şi, mai ales, să intre în legătură cu împăratul inca în persoană, cu acela al cărui nume populaţia îl rostea cu respect: Atahualpa, al 13­lea suveran din dinastia inca.

Prezicerile lui Huayna Capac

Datorită iscoadelor lui, Atahualpa ştia de multă vreme totul despre nelegiuirile conchistadorilor. Rămînea însă mai departe, în palatul său imperial din Cuzco. Pentru ca spaniolii să ajungă acolo, ei trebuiau să străbată aproape tot imperiul, un imperiu uriaş, care începea să­şi arate ostilitatea faţă de agresor. Forţele spaniole numărau doar 62 de cavalerişti şi 100 de infanterişti. Cît priveşte armamentul, era destul de sărăcăcios. Versiunea lui Jerez, care pare oficială, pomeneşte de 20 de arbalete, trei muschete şi două culevrine (tunuri mici).

La 13 februarie 1535, regele Spaniei, Carol Quintul, trimite în coloniile sale din Indiile occidentale o misivă, care prevede că tot aurul şi argintul ridicate de pe pămînturile Perului trebuie să fie topite în

De la conchistadorul Jerez, care ne­a lăsat o mărturie scrisă, ştim că s­au adunat acolo 15.000 pesos de aur şi 15.000 marcos de argint, ceea ce, în moneda actuală, înseamnă peste 62 kg aur masiv şi peste 345 kg argint. Vărul lui Francisco Pizarro, Pedro, a făcut chiar în manuscrisele lui calculul – subestimat, desigur – al totalului financiar al prăzii: 200.000 castellanos, adică peste 3 milioane de dolari, într­un singur oraş, şi încă de mică importanţă. Oameni, cai şi nave s­au deplasat apoi spre sud, spre oraşul Tumbes. Spaniolii s­au instalat acolo nu în tabere pe cîmp sau în cocioabele ţăranilor, ci în templele şi palatele puse la dispoziţia lor de către autorităţile locale, care nu ştiau cu cine aveau de­a face. Lui Pizarro, proclamat de aici înainte, cu de la sine putere, guvernator general al provinciei, i s­au oferit tunici luxoase, montate cu plăci de aur şi de argint. Vrînd să evite orice neînţelegere cu invadatorii şi să le menţină prietenia, indigenii i­au acoperit literalmente din cap pînă în picioare cu aur şi argint.

Tumbes era un oraş foarte bogat. Avea un Templu al Soarelui şi o mînăstire pentru marii preoţi, era apărat de o solidă fortăreaţă de piatră. Dar conchistadorii nu

Cu acest echipament anacronic, Pizarro a pornit spre sud, pentru a­şi spori prada. În acel moment, Atahualpa nu se mai afla în Cuzco, ci în nordul ţării, în împrejurimile muntoase ale actualului oraş peruvian Cajamarca. Atunci cînd spaniolii au apărut în faţa porţilor oraşului, suveranul inca i­a primit cu toate onorurile. I­a găzduit chiar în palatele şi templele din Cajamarca, ignorînd ce îl informaseră iscoadele. Prima dintre prezicerile tatălui său, Huayna Capac – „Te vei război în mod crîncen, sîngele regesc se va stinge“ – se realizase, deoarece Atahualpa abia cîştigase lupta împotriva fratelui său Huascar, care domnea în imperiul de nord, la Quito. Să fi stăruit în mintea lui, în clipa cînd îl întîlnea pe Pizarro, a doua profeţie a tatălui său: „După tine imperiul va dispărea“?

Cînd, la 15 noiembrie 1532, Pizarro şi oamenii lui au ajuns în piaţa principală din Cajamarca, între 20.000 și 40.000 ostaşi inca prezenţi îi priveau cu ură. Suveranul inca venise la întîlnire neînarmat, în litiera lui de aur masiv. Din ea avea să ajungă direct în temniţele oraşului, pentru că spaniolii l­au luat pe loc prizonier. Odată şeful lor capturat, ostaşii inca lipsiţi de căpetenie s­au dezorganizat. Şarja cavaleriei şi cele cîteva salve trase de culevrine i­au speriat pe indieni, care au dat bir cu fugiţii, abandonîndu­şi toate bunurile şi ascunzînduse în Anzii Cordilieri. La început, Atahualpa a fost tratat cu bunăvoinţă, în acest timp spaniolii jefuind însă toate comorile părăsite de proprietarii lor. În numai cîteva zile, au reuşit să captureze o pradă de 40.000 castelanos de aur şi între 4.000 și 5.000 marcos de argint, adică 192 kg aur şi 1.150 kg argint.

La nici două zile de la capturarea sa, Atahualpa a cerut să­l vadă pe Pizarro, căruia i­a făcut o propunere incredibilă. Documentul conchistadorului anonim care ne­a parvenit notează: „Împăratul spune că o să le dea (spaniolilor), în schimbul libertăţii sale, aur cît să umple o sală de la pămînt pînă la o dungă albă aflată atît de sus încît un om de statură înaltă nu va izbuti s­o atingă cu palma. Sala ar fi avut 25 de picioare lungime şi 15 lărgime. La întrebarea lui Pizarro cît argint îi va da, conducătorul i­a răspuns că va aduce 10.000 de oameni în piaţă, care vor forma un cerc uriaş şi că argintul răscumpărării va acoperi toată suprafaţa acestui cerc“. Bineînţeles, Atahualpa nu deţinea în Cajamarca totalul unui asemenea preţ de răscumpărare, dar el ştia ce promitea. A trimis imediat în cele patru colţuri ale imperiului său, pe drumurile accidentate ale Anzilor pustii, zeci de mesageri, care să ceară marilor preoţi şi şefilor de provincii să expedieze cît mai cuprind posibil, la locul întemniţării lui, tot aurul de care dispun. (va urma)

PATRICK BRAUN (în româneşte de Paul B. MARIAN)

Cochistadorul spaniol

Francisco Pizarro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (149)

Pictura (5)

După prezentarea acestui tablou virtual, ne vom referi la cele trei categorii de bază ale picturii tradiționale chineze, inclusiv cea din Dinastia Tang pînă în prezent: 1. Arbori și stînci; 2. Flori și păsări; 3. Peisaje și oameni.

1. Arbori și stînci – Gong Xian, unul dintre cei mai mari pictori ai Secolului al XVII­lea, notează: „În pictură se învață mai întîi a se reprezenta stîncile și apoi arborii. În ceea ce privește stîncile, trebuie desenate atît contururile de ansamblu, cît și încrețiturile sinuoase pe care ele ascund. Încrețiturile odată transate, le vom nuanța în continuare cu ajutorul unor linii modulate. Acestea, aplicate adecvat, permit a se distinge Yin și Yang. Există numeroase tipuri de linii modulate: «secure ascuțită», «perii boului», «cînepă descîlcită», «gură de drac» etc. Partea reprezentată a unei stînci se compune din față și spate. Fixată de munte, stînca poate să apară asemeni unei guri, închise sau deschise, precum un corp viu, muntele își află în stînci cele cinci organe sezoriale (ochii, urechile, nasul, gura și inima). Pentru a picta un copac cu aspect majestuos, se folosește metoda denumită «șapte straturi de tuș». În general, se procedează astfel: mai întîi se delimitează puncte, apoi se trasează linii. Pentru al treilea strat, se aplică linii modulate. Apoi se așteaptă ca tușul să se usuce. Pe urmă se adaugă puncte mai închise, apoi puncte mai deschise. În final, se trece la laviu pentru a unifica întregul. Este bine ca în mijlocul unui ansamblu de mari arbori, să se insereze cîțiva arbuști împlîntați drept, asemenea numeroșilor discipoli ai lui Confucius, înconjurînduse Maestrul: printre adulții cu boneta virilă pe cap, se disting cîțiva adolescenți cu aer respectuos și temător. În general, se consideră că este mai ușor a trata un peisaj «vid» decît un peisaj «plin». Nimic nu este mai puțin sigur. Un peisaj «vid» trebuie să fie sobru și rece, iar un peisaj «plin», schimbător și delicat. «Sobru și rece» nu înseamnă deloc inconsistent. Această calitate

Bolile și Istoria (27)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (7)

Dintre cei 145 de europeni, 130 s­au îmbolnăvit de febră galbenă şi 50 au murit. 11 dintre negrii aduşi din Marea Britanie au căzut şi ei la pat, dar şi­au revenit în cele din urmă, în vreme ce nici unul dintre băştinaşii recrutaţi în Sierra Leone nu a dat vreun semn de boală. Soarta acestor expediţii – precum şi a nenumărate altele, la fel de dezastruoase – demonstrează clar de ce interiorul Africii a rămas pentru atîta vreme un teritoriu de nestrăbătut.

Astăzi, medicii au stabilit că unii africani din regiunile afectate de malarie suferă de o mutaţie genetică rară, cu efect similar anemiei şi care face ca, în corpul respectivelor persoane, celulele roşii să aibă forma unei „secere“. Parazitul malariei nu se poate dezvolta în interiorul acestor celule și astfel, subiectul devine imun la boală, deşi este anemic. Pînă să se ajungă însă la această concluzie, era un mister de ce europenii cad atît de des victime malariei, în vreme ce africanii par feriţi de ea. Poate că Dumnezeu Însuşi orînduise lucrurile în aşa fel încît africanii să trăiască în lumea lor, netulburaţi de intruşii albi, spuneau unii. Sau poate că ei nu se îmbolnăvesc pentru că nu împărtăşesc stilul depravat de viaţă şi îmbuibarea europenilor, pretindeau fundamentalistii creştini. O teorie cu tentă mai ştiinţifică vehicula ideea că pielea africanilor facilita producerea transpiraţiei, într­o măsură mai mare decît cea a europenilor şi astfel, negrii erau capabili să scape mai uşor de „vaporii vătămători“ ce otrăveau trupurile europenilor în climatul canicular.

Persoane cu autoritate în lumea medicală pretindeau că africanii au o constituţie diferită de a europenilor; aceşti „pseudo­savanţi“ au pus, chiar fără voia lor, o bază total nefondată pentru rasism. Africanii puteau practica

de «sobru și rece» se poate obține reprezentînd mii de vîrfuri și 10.000 de grote, cu condiția ca el să izvorască dintr­o liniște funciară“.

Un alt maestru din dinastia Qing­manciuriană, Tang Yifen, ne spune: „Fiind o descendentă a muntelui, stînca are drept «soț» arborele. Fără arbore, o stîncă este privată de adăpost, fără stîncă, un arbore este lipsit de sprijin. Din această cauză, aceste două entități solidare și complementare sînt reprezentate adeseori împreună. În aceeași măsură, ele constituie baza unui peisaj. Orice pictor demn de acest nume, va avea grijă să arate schimbul intim dintre un arbore și o stîncă, în care și unul și celălalt se află în armonie, sprijininduse și răspunzîndu­și unul altuia. Mai tîrziu, cînd pictorul va aborda peisajul propriu­zis, va fi în stare să situeze toate elementele care îl compun într­o relație corectă. Fiecare artist trebuie să pună în valoare ceea ce corespunde cel mai mult sensibilității sale. Cei cărora le place să deseneze frunzișuri, vor îndrăgi anotimpurile primăvară și vară, cei cărora le place să deseneze ramuri, vor prefera anotimpurile toamnă și iarnă. În ceea ce privește stîncile, trebuie, la fel ca și pentru arbori, să le sesizeze legile interne. Deși toți cunosc regula generală, care constă în a asambla adecvat stînci de diferite dimensiuni și a respecta raportul de contrast și complementaritate între Yin (scobitură, umbră) și Yang (relief, lumină), puțini știu că, în principiu, Yin trebuie să se producă pornind de la Yang și că, de asemenea, plecînd de la stîncile mari se degajă cele mici. Adevăratul Yin ascunde Yang și o stîngă mică poartă în germene una mare. Să nu se uite niciodată că, de­a lungul dublei structuri Yin­Yang și mare­mic, stîncile pot căpăta nenumărate expresii și fizionomii. Pentru a le reda, pictorul folosește linii modulate“.

Jin Shaocheng, maestru din dinastia Qingmanciuriană, ne spune „În tradiția din Sud, o stîncă trebuie arătată cu cele trei fețe ale sale, adică din față și din cele două laturi. Dar, în tradiția din Nord, există mai mult rafinament în reprezentarea unei stînci. Aceasta poate să aibă pînă la 10 laturi, atît de multe și de variate sînt modalitățile de a se înclina sau de a se răsuci în diverse unghiuri“. Un alt maestru din dinastia Qing­manciuriană, Wang Jiyuan, ne spune: „Desigur, o

munci grele în condiţiile climatului tropical fără să se îmbolnăvească, pe cînd albii mureau doar respirînd aerul „încărcat de miasme“. Prin urmare, spuneau adepţii acestei şocante teorii, albii erau destinaţi să conducă şi să ordone, în vreme ce populaţia nativă trebuia să presteze munca fizică. Asemenea idei eronate au declanşat nedreptăţi flagrante şi abandonarea politicilor umanitare faţă de băştinaşii africani. Ele explică totodată de ce, iniţial, studiile făcute asupra maladiilor tropicale au avut drept scop evitarea transformării Africii într­un „cimitir al europenilor“, decît eradicarea bolii şi mizeriei în care se zbătea populaţia locală.

Timp de patru veacuri, europenii au cercetat coastele tropicale ale Africii. Incapabili să se aventureze în adîncurile junglei, ei au încheiat înţelegeri cu şefii aborigeni şi cu negustorii arabi, care au întreprins expediţii războinice împotriva triburilor din interiorul continentului, capturîndu­i pe membrii acestora şi mînîndu­i spre coastă. Omul alb i­a cumpărat pe aceşti nefericiţi pe un preţ de nimic, i­a înghesuit în calele vaselor şi, pe cei care supravieţuiau călătoriei infernale de­a lungul Atlanticului, i­a vîndut de o sută ori mai scump, în Europa sau în Lumea Nouă. În Secolul XVIII, unii dintre aceşti sclavi, în special adolescenţi, au fost transformaţi în servitori pentru aristocraţii britanici şi probabil că au dus o viaţă mai bună decît pe plaiurile natale. Dar cei care aveau nefericirea să fie duşi pe plantaţiile de bumbac sau trestie de zahăr din Indiile de Vest, sub supravegherea unor stăpîni brutali, duceau o viaţă cumplită, fiind permanent terorizaţi, ameninţaţi şi bătuţi. Tratamentul aplicat era chiar mai dur decît cel rezervat animalelor şi resentimentele pe care negrii leau nutrit, din această cauză, faţă de albi îşi găsesc, din păcate, şi astăzi ecouri în societatea americană. Acomodarea cu condiţiile existente în Africa, o mai bună cunoaștere a malariei şi introducerea chininei au permis totuşi exploratorilor europeni să pătrundă mai

stîncă este o entitate stabilă. Totuși, ea trebuie redată ca o prezență la fel de mobilă ca suflul, la fel de fluidă ca și apa. Aceasta nu se explică ușor prin cuvinte, trebuie ca pictorul să o simtă. Cei Vechi dădeau stîncii numele de «rădăcina norilor»; de asemenea, ei spuneau că stîncile par a­și schimba în fiecare moment fizionomia. Din acestea ne dăm seama că spiritul stîncii este pe de­a întregul numai mobilitate și fluiditate. Pentru a desena frunzișul unui bambus, metoda tradițională constă în a începe cu un grup de patru frunze, ce constituie unitatea de bază. Totuși, aceste patru frunze nu vor putea fi tratate la întîmplare. Prin maniera în care sînt reprezentate, prin felul în care se succed și își răspund, ele trebuie să formeze un tot viu, ca și cum ar fi legate de un singur sentiment. La fel se întîmplă cu oricare bambus. Fie de este vorba de o tijă principală, de ramuri sau de frunze, trebuie să existe o exactitate în ceea ce privește raportul între vîrf și bază, față și spate, stufos și răzlețit etc. Acest raport exact este singurul în măsură să exprime natura proprie a unui bambus, prezența sa nobilă și sobră, alura sa mîndră și liberă, în întregime avîntată spre nori“.

Maestrul Jing Hao din Epoca „Cinci Dinastii“ ne spune: „Dacă vă place să pictați nori și păduri, munți și ape, trebuie să învățați a sesiza lucrurile la originea lor. Creșterea fiecărui arbore ascultă de o natură profundă, ce îi este proprie. În acest arbore se încarnează virtutea Înțelepților. Anumitor pictori le place să reprezinte pini cu ramuri și frunze crescînd într­o dezordine sălbatică, conferindu­le înfățișarea unui dragon răsucindu­se în aer, dar aceasta nu este în conformitate cu spiritul pinului. Tuia crește în mod neregulat și sinuos. Figurînd tuia, anumiți pictori îi desenează frunzele asemenea unor mici șerpi și ramurile ca sulurile de mătase; pe de altă parte, îi conferă arborelui un aer bolnăvicios și nefiresc. Aceasta nu este conform cu spiritul arborelui tuia. Cît despre alți arbori, fiecare specie diferă de celelalte prin formă și substanță. Le este dat unora din aceste specii, variate precum gîndurile omenești, să crească laolaltă și, deși sînt diferite unele de altele, rămîn fiecare dintre ele autonomă și distinctă“. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

adînc în interiorul continentului, în a doua jumătate a Secolului XIX. Au continuat să existe totuşi maladii mortale, precum boala­somnului, care îi ataca nu numai pe europeni, dar şi pe africani, chiar într­o măsură mai mare. Această afecţiune este provocată de un parazit minuscul aparţinînd genului Trypanosoma, purtat de musca ţeţe, gen din care mai fac parte şi alţi paraziţi periculoşi pentru sănătatea umană, cum ar fi cel care declanşează aşa­numita „boală a lui Chaga“, semnalată în America de Sud şi transmisă prin intermediul păduchilor. Boala­somnului a afectat în special locuitorii regiunii mărginite de Rîul Gambia, la nord­vest, şi Rîul Limpopo, la sud­est, adică aproape întreaga Africă Ecuatorială. Există două forme ale acestei maladii, gambeziană, prezentă în Africa de Vest şi Centrală, şi rhodeziană, în zonele de est, ambele răspîndite de diverse specii de muscă ţeţe, în funcţie de habitat. Insectelor care împrăştie forma gambeziană le place întunericul şi umezeala, cele răspunzătoare de forma rhodeziană preferă spaţiile deschise, cu vegetaţie scundă şi săracă. Prin urmare, primele trăiesc în zonele pădurii ecuatoriale, celelalte în savane.

Înţepătura muştei ţeţe, provocată în special la nivelul pieii fine din spatele urechilor sau de pe gît, se caracterizează printr­o înroşire imediată a locului vătămat, urmat de apariţia unei pustule roşii care se umflă treptat, spre a se micşora apoi. Dacă insecta este purtătoare de infecţie, locul vătămat se va umfla iar şi va deveni dureros, după circa zece zile. Această excrescenţă este numită şancru, prin analogie cu şancrul produs de sifilis. Trypanosoma invadează fluxul sangvin în decurs de două­trei săpămîni şi debutează procesul infecţiei generalizate. Tabloul clinic variază însă, în funcţie de forma bolii.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Victoria Dragu Dimitriu,,Poveşti cu statui şi fîntîni în Bucureşti“

Victoria Dragu Dimitriu este o scriitoare care, din 2004 încoace, tot publică volume închinate Municipiului București. De fapt, lucrări cuprinzînd convorbiri cu locuitorii urbei de mai ieri și de astăzi, inventare și descrieri de străzi, monumente și statui, care aduc unele amănunte și detalii, în fapt, lămuriri savuroase legate de istoria locului.

Despre cîteva dintre cărțile ei, primite cu interes de public, am scris și noi, nu demult: ,,Povești ale Doamnelor din București”, ,,Povești ale Domnilor din București”, ,,Alte povești ale Doamnelor și Domnilor din București”. Un comentariu despre ultima, ,,Străzi din București”, abia a văzut lumina tiparului în revista noastră. Dar nu ne­am gîndit că imediat poșta ne va aduce altă carte: ,,Povești cu statui și fîntîni din București”, apărută în 2012 la Editura ,,Vremea”, care va constitui obiectul acestor însemnări. Cartea, numărînd aproape 300 de pagini, plus un inventar de statui, busturi și fîntîni din București, peste 200 la număr, atrage atenția prin coperta care expune fotografia alb­negru a statuii domniței Bălașa, o splendoare, amplasată în 1838 în curtea Așezămintelor Brâncovenești.

Multe statui și fîntîni din București își arogă dreptul de a începe cu ele comentariul nostru. Dar, întrucît ne este greu să întocmim o ierarhie, începem și noi cu ce­a început autoarea cărții, care știe cel mai bine cum stau lucrurile.

Spătarul

Mihai Cantacuzino, 1869

Unul dintre cele mai vechi monumente din oraș, își începe autoarea poveștile, este statuia spătarului Mihai Cantacuzino, amplasată în curtea Spitalului ,,Colțea”. De ce s­au hotărît bucureștenii să­i ridice o statuie? Pentru că personajul a fost ctitor de biserici, de școli și de spitale. Statuia este opera lui Karl Storck, un sculptor german cunoscut în epocă. Pe soclul statuii scrie: ,,Spătarul Mihai Cantacuzino, 1650­1714, fondatorul Mînăstirii Sinaia din Județul Prahova, Bisericii Fundenii Doamnei și Spitalului Colțea, în anul 1695”. Spătarul înlocuise o biserică din lemn cu una din piatră cu hramul Sfinților Trei Ierarhi. De aceea i se mai spunea și Mînăstirea Trisfetitele. În jurul ei s­au ridicat o școală, un spital cu 24 de paturi, spițerie, odăi pentru medici și profesori. (Tot așa făcuse, pe moșia sa de la Pomîrla districtul Dorohoi, și boierul luminat și iluminist Atanasie Bașotă cu Institutul lui, de fapt, un liceu în toată regula, unde, alături de școală, construise un bloc cu locuințe pentru profesori. Așa era moda timpului, importată din Occident, dimpreună cu profesorii. Dat în folosință în 1879, cînd primul director fusese numit filozoful junimist Samson Bodnărescu...) Ctitorul Mihai Cantacuzino era frate cu domnitorul Ștefan Cantacuzino și cu învățatul spătar Constantin Cantacuzino. Savantul moldovean Dimitrie Cantemir îi venea nepot de soră. Tot rudă cu el era și Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești. Dar, această rudenie apropiată nu i­a împiedicat ca, în cea mai bună tradiție românească, să se pîrască între ei turcilor, care i­au lichidat unul cîte unul. După cum crede Constantin Ionescu­Gion, spătarul i­a mai adăugat și Hanul Colței, pentru a asigura venitul așezămîntului. Cu puțin înainte de moartea sa din 1716, tot el ridicase și Turnul Colței, cea mai înaltă clădire din Bucureștii Secolului al XVIII­lea, dotat cu clopotniță, foișor de foc. După moda occidentală, i­a pus și ceas. Turnul a străjuit orașul un secol și jumătate, pînă cînd edilii din Secolul al XIX­lea l­au dărîmat.

Mihai Viteazul, 1874

Amplasată lîngă Palatul Suțu și în fața Universității, statuia ecvestră a lui Mihai Vteazul a produs mari emoții și tulburări în oraș. Dezvelirea ei s­a făcut în

ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în 1874, după ce a stat mai multă vreme în curtea Academiei, din pricina autorităților care se temeau să nu­i înfurie pe turci (mai aveam 3 ani pînă la cucerirea independenței), aducîndu­le aminte de înfrîngerea lor. La eveniment au asistat principele Carol, guvernul, alte oficialități, clerul și puhoi de lume cu ochii în lacrimi. Primarul Gh. Manu a rostit un emoționant discurs. Statuia este opera sculptorului francez Albert­Ernest Carrier­Belleuse, maestru al lui Rodin. Mai întîi, se alesese ca loc al statuii Mînăstirea Mihai­Vodă, înălțată de domnitor în 1598, pe Dealul Spirii, dar ajunsă o ruină. Acolo ar fi trebuit amenajată o criptă adăpostind capul domnitorului, iar statuia să contribuie la amenajarea unei necropole bucureștene. Dar, n­a fost să fie așa. Și ce s­a întîmplat în anii 1980, cu dărîmarea ctitoriei lui Mihai Viteazul, știe toată lumea. Este interesant că aici, în fața Universității, se aflase biserica Mînăstirii Sf. Sava, ,,dată la pămînt” în jurul anului 1869. Dar viteazul voievod n­avea să rămînă singur multă vreme, căci, cu timpul, aveau să­i țină de urît: Ion Eliade Rădulescu, în 1881, Gh. Lazăr (1886) și Spiru Haret (1935).

Bucureşteanul Eminescu

La data cînd Victoria Dragu Dimitriu tipărea această carte, în București se găseau următoarele statui, busturi și efigii cu Mihai Eminescu. Cea mai importantă creație este statuia de la Ateneu, opera sculptorului Gh. Anghel. Turnată în bronz în 1965, la dezvelirea ei, din anul următor, marele artist nu mai era în viață. Încă din prima clipă, privirile bucureștenilor au rămas lipite de toracele gol, picioarele desculțe, palmele grele și mantia strînsă ca o pereche de aripi obosite, pe spinarea de bronz. Bărbatul, dezbrăcat și desculț, emana un suflu de spiritualitate și sfida protocoalele. Dar, curînd, au apărut și contestatarii. În zilele noastre, unii sînt de­a dreptul oripilați: vi­l puteți închipui pe Blaga desculț sau pe Hortensia exhibîndu­și buricul? Iar poetul, cu o ghirlandă de crizanteme atîrnîndu­i de gît, la fiecare 15 ianuarie, este de un kitsch îngrozitor.

Dar mai sînt și alte reprezentări plastice ale lui Mihai Eminescu în București. Ca, de exemplu, cea din Herăstrău, cu poetul așezat și cu o liră în mînă, opera lui Ion Jalea, mutată în grădina Ministerului de Externe. În parc a rămas stingher doar un bust de Mihai Onofrei. Același artist a risipit în București alte două

busturi: cel din Parcul Carol și cel din curtea Liceului ,,Eminescu”. În Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu, nu departe de Schitul Măgureanu, unde, ne spune Dimitrie Vatamaniuc, ar fi fost înmormîntat Ilie Eminovici, fratele poetului (,,Mort e al meu frate./ Nimeni ochii­i n­a închis/ În străinătate./ Poate­s deschiși și­n groapă,/ Dar ades într­al meu vis/ Ochii mari, albaștri luminează un surîs/ Doi vineți aștri/ Sufletu­mi trezește”). Prin urmare, în Rotonda Scriitorilor ne veghează preumblările bustul în marmură al poetului, cioplit de Ion Jalea. Alt bust se află în parcul Național (fost 23 August) și în Parcul Bazilescu. Dar cea mai veche este efigia de bronz a poetului din Cimitirul Bellu, opera lui Ion Georgescu. Sculptorul Filip Marin, prietenul poetului, care în 1889 îi luase masca mortuară în ipsos, îi făcuse și el un bust despre care, din păcate, astăzi, nu se mai știe nimic. Sper că nimeni dintre cei care au trecut pe acolo n­a uitat de bustul în marmură al lui Eminescu, străjuind senin și glacial în holul Facultății de Litere, vegheat de un Ovid Densusianu din celălalt capăt al holului, cioplit în calcar.

,,Kilometrul 0”, 1937

Dacă mai țineți minte, prin anii ’70­’80, în parcul Bisericii Sfîntul Gheorghe Nou și în fața statuii domnitorului­martir Constantin Brâncoveanu, ucis la Stambul dimpreună cu cei patru coconi ai săi și cu prea credinciosul său vistier Ianache Văcărescu, se afla o zonă cu pămînt uscat și bătătorit. Ei, bine, acel loc era tot ce mai rămăsese din monumentul ,,Kilometrul 0”, distrus în 1952. Totuși, cine avea răbdare și se credea o clipă Arghezi, scurmînd cu bastonul, scotea de sub iarba săracă rămășițele a ceva ce semăna cu un bazin și frînturi dintr­un vechi mozaic. Un provincial sau chiar vreun localnic, nimerit pe acolo, s­ar întreba ce semnificații să fi avut cercul de pămînt și ce mai rămăsese din ghizdurile vechii fîntîni. Întrebînd în stînga și­n dreapta, dar mai ales deschizînd ușa Palatului Suțu, ar afla că acolo era locul unui oracol unde începea măsurarea distanțelor dintre București și restul lumii. Locul era marcat de un Glob pămîntesc înconjurat de o centură de semne zodiacale. La umbra copacilor bătrîni, în paza bisericii ctitorite de domnitorul Brâncoveanu, se puteau descifra numele celor opt regiuni istorice ale țării: Ardealul cu stema Clujului, Banatul cu Timișoara, Oltenia­Craiova, Muntenia­București, Dobrogea­Constanța, Basarabia­Chișinău, MoldovaIași, Bucovina­Cernăuți. Tot acolo erau săpate în piatră și numele unor localități basarabene: Soroca, Orhei, Bălți. Nume infamante într­o vreme, care contribuiseră la distrugerea monumentului în 1952. Autoarea cărții susține că, în 1995, ,,Kilometrul 0” a revenit tuturor românilor și a fost restaurat.

G. Călinescu

Prin anii ’70, a apărut în rondul din răspîntia străzilor Lt. Aviator Iuliu Tetrat și Gheorghe Mărășoiu un bust de o cu totul aparte expresivitate, un chip inspirat, tragic și totodată cutreierat de sclipiri ludice, portretul scriitorului G. Călinescu, realizat în bronz de sculptorul Constantin Popovici. La fel cum a întruchipat în statuia lui Bacovia esența poeziei bacoviene, și de data aceasta marele sculptor a știut să capteze în trăsăturile de bronz esența personalității atît de complexe a celui care a fost G. Călinescu, uomo universale, unul dintre cei mai mari critici europeni din a doua jumătate a Secolului XX, ceva din geniul său, din forța artistică și patima trăirii, din viziunea lui asupra existenței și a artei. În liniștea locului, din chipul lui Călinescu, răsărit din bronzul rugos, cu trăsături puternice și sprîncene semețe, țîșnește privirea maestrului ca o explozie de vitalitate. Așa i s­a părut Victoriei Dragu Dimitriu chipul marelui critic, la data cînd l­a privit îndeaproape și apoi s­a cutremurat. Un arlechin genial, hohotind de rîs și plîns, închis în bronzul întunecat, ca un duh ce se zbate căutînd să se elibereze.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Fascinaţia radioului

În urmă cu 80 de ani, bucureștenii nu aveau televizor. Aveau, în schimb, ceva asemănător: radio. Cutia misterioasă cu sunete, numită și „cutia vorbitoare” sau „colivia ermetică”, apare în viața bucureștenilor în perioada interbelică, mai precis în 1925, cînd mai mulți specialiști înființează Asociația Prietenii Radiofoniei. Aceștia duc în presa vremii o intensă campanie de promovare a noii invenții, astfel că doar doi ani mai tîrziu, în 1927, ia naștere Societatea Română de Radiodifuziune, care începe să emită propriile programe pe 1 noiembrie 1928. „Realitatea ilustrată” inițiază, de pildă, în anul respectiv nu doar o serie întreagă de articole dedicate popularizării științifice a principiilor radiofoniei, ci și un supliment special, numit simplu „Radio­supliment”, de 4, 6 sau 8 pagini, ce cuprindea: „programul oficial pe o săptămînă înainte al tuturor posturilor de emisiune din Europa, cîte pot fi prinse cu un aparat mare la noi în țară; informațiuni radiofonice; instrucțiuni pentru începători; perfecționări de aparate; recepție și emisiune, ecouri din lumea radiofonică; comunicări; discuții între cititori; anecdote din istoria radiofoniei etc.”.

Pe atunci nu puteai cumpăra oricum un aparat de radio, trebuia să duci o serie de acte care să dovedească cetățenia română, vîrsta (trebuia să fii major) și „buna conduită în societate”. Aparatele erau, de asemenea, destul de scumpe, mai ales cele cu lămpi. Deși variantele cu galene erau mai ieftine, radiourile rămîn un timp o raritate și o curiozitate, proprietarii lor fiind priviți uneori cu invidie: „În 1931, un aparat de radio american, de dimensiuni potrivite, cu șapte lămpi și scală de iluminat costa enorm: 23.900 de lei, inclusiv lămpile pentru curent alternativ de 110 volți, în timp ce salariul mediu al unui bugetar era de sub cinci mii de lei. Așa încît nu e de mirare că posesorii de radiouri, chiar mai modeste decît cel din reclamă, sînt priviți cu o anume curiozitate, cu invidie și alcătuiesc un fel de confrerie în care membrii discută despre subiecte pe care ceilalți nu le înțeleg sau fac schimb de experiențe inițiatice”.

Lumea regilor şi culisele ei

Schimbările dinastice (2)

Cum monarhia germană a fost electorală, prin tradiţie, mai apare încă o „problemă“: cine să fie astăzi principii electori? Şi care să fie instanţa ecleziastică, aşa cum o cere tradiţia, care să­şi dea binecuvîntarea pentru întreg procesul? Tînărul şef al casei Hohenzollern, Georg Friedrich al Prusiei, expert berlinez în management, e de părere că o reconstrucţie monarhică în Germania nici nu intră în discuţie, după cum subliniază în interviuri.

De ce nu au regii

cărți de credit? (1)

În privinţa banilor, regii nu cunosc decît extremele: nepăsare absolută ori zgîrcenie maniacală.

Deosebit de econom era considerat, spre exemplu, Christian al IX­lea al Danemarcei, stră­străbunicul reginei Margareta de astăzi. A ajuns pe tronul danez destul de neaşteptat, după unchiul său, regele Frederic al II­lea, care a murit fără urmaşi. Prinţul Christian era căsătorit cu Luise von Hessen­Kassel, strămoaşă a soţiei mele. Cei doi au dus o viaţă extrem de modestă şi de retrasă înainte să ajungă rege şi regină şi nu au fost deloc preocupaţi să­şi schimbe existenţa potrivit noului lor statut. Contrar aşteptărilor, interesele marilor puteri şi frumuseţea deosebită a fiicelor lor le­au adus pe două dintre ele pe tronurile celor mai importante ţări ale lumii. Fiica cea mare, Alexandra, s­a căsătorit cu prinţul de Wales, viitorul Eduard al VII­lea, iar cea mijlocie, Dagmar, a devenit ţarină a Rusiei sub numele

Apariția primelor programe românești în 1928 a dus la o veritabilă explozie a numărului de aparate: de la aproape 8.000 se ajunge într­un singur an la 20.000: „Chiar dacă nu înțeleg prea bine, în teorie, cum e posibil să ții prizonieră vocea cuiva aflat la sute sau mii de kilometri distanță de tine, în casă, într­o ladă de lemn, asemănătoare cu cele în care ții cărți sau pantofi, oamenii sînt dispuși să­și riște banii într­o asemenea aventură și să­și aducă, pentru prima dată, lumea largă în casă”. Abonamentele variau în funcție de capacitatea de plată a posesorului: angajații P.T.T., preoții, învățătorii și sătenii plăteau 300 de lei pe an, primăriile și instituțiile rurale 500 de lei pe an, instituțiile urbane, autoritățile și băncile 10.000 de lei pe an. În felul acesta se încuraja răspîndirea radiofoniei și în mediile defavorizate. În București, radiofonia se răspîndește printre interbelici ca focul, astfel încît în 1930 existau deja 48.505 abonați.

Programul zilnic începea la ora 17 și se încheia la miezul nopții. Predominau emisiunile culturale, cu muzică simfonică, de operă, cu muzică populară, emisiuni pentru copii, emisiuni pe teme literare, știri. Foarte puțin din realitatea economică și politică ajungea la radio, ceea ce îl făcea o formă de evadare pentru mulți ascultători, care scăpau astfel de neliniștile cotidiene. Pe măsura înrăutățirii situației politice la sfîrșitul anilor ‘30 și începutul anilor ‘40, acest fapt devine evident: Mihail Sebastian, de pildă, uita de gîndurile pline de teamă și de realitatea terifiantă a antisemitismului și a războiului cu ajutorul concertelor de muzică simfonică pe care le asculta cu religiozitate la aparatul său de radio.

de Maria Feodorovna. La scurtă vreme după nunta Alexandrei cu moştenitorul tronului englez, fratele ei Georg Wilhelm (George) a devenit rege al Greciei, cu sprijinul binevoitor al Angliei.

Această constelaţie a transformat atunci Palatul Fredensborg în centrul de familie al dinastiilor conducătoare europene. La Fredensborg se practica un pronunţat stil spartan şi rustic. Oaspeţilor, indiferent de rang, li se puneau la dispoziţie doar camere strîmte, cu mobilier din lemn de esenţă moale; pe uşi stăteau prinse în cuişoare cartele care dezvăluiau cine era găzduit în fiecare încăpere meschină, spre exemplu „M.S. Ţarul Rusiei“, „A.S.R. Prinţul de Wales“, „M.S. Regele Elenilor“. Cînd se ocupau toate, doamnele de onoare şi şambelanii se mulţumeau cu corturile ridicate în parc şi de multe ori nici nu preţuiau la justa valoare farmecul rustic al Fredensborgului.

La fel cum se întîmplă astăzi în cazul televizorului, atît bucureștenii singuri cît și familiile se adunau în jurul radioului pentru a­și petrece timpul liber. Era mai convenabil să asculți concertele simfonice sau teatrul radiofonic în intimitatea căminului, decît la Filarmonică sau în sălile de teatru. În plus, românii aveau acces și la posturile de radio din străinătate, oferta culturală fiind astfel una vastă. Radioul era un fel de poartă către lume și o primă formă de globalizare, aducînd programele culturale de la Londra sau Paris într­un cămin de la porțile Orientului. În 1929 apare și postul efemer Nora –Radio – Ștrand, ce emitea doar vara pentru a întreține atmosfera de la ștrandul Kiseleff, unul dintre cele mai mari din Europa, deschis în același an. Un succes nebun a înregistrat în perioada interbelică emisiunea „Ora veselă”, care, în ciuda denumirii, dura de fapt doar 1015 minute. „Aici, Radio România. Radio Bucureşti. Ascultaţi astăzi, în premieră, emisiunea «Ora veselă»” – acesteau au fost cuvintele crainicei pe data de 17 ianuarie 1929. Inițial emisiunea a fost realizată de actorul Ion Manu, fiind ulterior preluată de un duo de actori devenit celebru în perioada interbelică: Stroe și Vasilache. Convinși că radioul are nevoie de talentul lor, cei doi tineri s­au prezentat din proprie inițiativă la directorul programului, Gheorghe Mugur, care i­a găsit simpatici. Dacă Ion Manu folosea doar text, cei doi au introdus o combinație de muzică și texte comice care a sedus publicul. Fiecare emisiune începea cu celebrul cîntecel „Alo, alo, aici e Radio/ Stroe şi Vasilache/ Lache, lache, lache”.

VIABUCURESTI.RO

Şi împăratul austriac Franz Joseph era considerat deosebit de econom. Modestia­i era demonstrată chiar de înfăţişarea sa. Nu intendenţii vienezi i­au copiat favoriţii şi barba, ci lucrurile s­au petrecut exact invers. Considerîndu­se cel dintîi servitor al poporului, a adoptat renumita sa înfăţişare de lacheu luînd exemplul poporului. Potrivit valetului său, Ketterl, împăratul era într­atît de lipsit de pretenţii, încît s­ar fi descurcat „şi cu cinci guldeni pe zi”. Şi niciodată în viaţă nu a văzut cum arată banii adevăraţi. Cînd fratele său cel mic, Ludwig Viktor, l­a rugat odată să­i dea bani de ziua lui, în loc de cadou, împăratul l­a pus pe unul dintre slujbaşi să­i ofere cinci guldeni. Prinţul Hohenlohe, mareşalul curţii, a intervenit politicos, sugerîndu­i că ar fi insuficient. Atunci împăratul a urcat suma la cincizeci de mii de guldeni. Prinţul Hohenlohe şi­a exprimat părerea că aşa ar fi uşor prea mult. Sătul să mai fie contrazis şi lipsit de cea mai vagă idee despre valoarea banilor, împăratul a pus capăt discuţiei poruncind să i se dea fratelui său cincizeci de guldeni. Nu ni s­a descris niciodată reacţia arhiducelui Ludwig la aflarea gestului atît de cumpătat.

Şi prinţul Charles, înainte de a deveni rege, era bănuit de o proastă relaţie cu banii lichizi. Într­un moment în care ziarele din Anglia dezbăteau iarăşi aprins viaţa presupus extravagantă a urmaşului la tron, unuia dintre angajaţii biroului său de presă (nouă la număr) i­a venit ideea strălucită ca prinţului de Wales să i se organizeze o vizită într­un supermarket. Şi totul a ieşit pe dos.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

Monarhii danezi, numiţi în familie „Apapa“ şi „Amama“, nu renunţau la modestie cu nici un prilej; atunci cînd regele pleca în plimbare împreună cu ginerii săi, nu foloseau echipaje cu patru cai, ci o porneau pe jos, fără suită. Se zice că, într­o asemenea excursie, a avut loc o întîmplare pe care o mai povestesc şi astăzi urmaşii celor de atunci, scuturîndu­se de rîs: Christian al IX­lea a ieşit la plimbare însoţit de fiul său şi de cei doi gineri. La un moment dat, un om s­a apropiat de ei şi i­a întrebat ceva despre drum; regele i­a dat explicaţia cerută şi apoi, dornic să folosească orice prilej ca să se apropie de popor, a intrat în vorbă cu el. Crezînd că sînt oaspeţi ai moşierului de pe acel domeniu, omul s­a interesat cum îi cheamă. „Ei bine“, i­a răspuns Christian al IX­lea, „cel de aici este fiul meu, regele Greciei, ei sînt ginerii mei, ţarul Rusiei şi prinţul de Wales, iar eu sînt regele vostru”. Convins că este luat peste picior, omul s­a supărat în aşa hal, încît se pare că i­ar fi răspuns: „Iar eu sînt Isus Christos!“. Apoi s­a răsucit pe călcîie şi şi­a văzut de treabă, bombănind.

România de lîngã noi – România realã

Să mori de glonțul partidului (1) (Lucrețiu Pătrășcanu – 122 de ani de la naștere)

(urmare din pag. 1)

Așa cum vom vedea, Lucrețiu Pătrășcanu a făcut din ambele direcții de dezvoltare – cea marxistă și cea intelectuală – un scop unic în viață, simbioza dintre cei doi poli de viață călăuzindu­i pașii pînă la moartea tragică (și nemeritată) din 17 aprilie 1954.

În rîndurile care urmează vom fi față în față cu o poveste halucinantă a începutului de Secol XX, avîndu­l ca protagonist pe Lucrețiu Pătrășcanu, o personalitate distinctă a istoriei interbelice a României, cu rezonanțe dincolo de orizontul celui de­al II­lea Război Mondial. Captivat de mirajul comunismului, pentru care s­a angajat cu întreaga lui ființă, săvîrșind, la un moment dat, erorile dictate de perioada stalinistă a comunismului european, Lucrețiu Pătrășcanu a sfîrșit sub ghilotina propriei credințe, devorat de însuși sistemul politic la nașterea și consolidarea căruia pusese umărul cu convingere și devotament.

Lucrețiu Pătrășcanu s­a născut la 4 noiembrie 1900, la Bacău, într­o familie bine văzută în urbea moldavă. Tatăl – Dumitru D. Pătrășcanu, era un intelectual proeminent – om de litere, prozator, autor de manuale de istorie și profesor de istorie – în concluzie, un cunoscut istoric. Mama sa, Lucreția, provenea dintr­o familie boierească. Din lecturi și din convingeri personale, filtrate prin capacitatea sa de selecție a priorităților vieții particulare, pe cînd nu terminase Facultatea de Drept a Universității București (1919), se înscrie în Partidul Socialist Român, devenind editor al organului de presă al acestui partid, „Socialismul” Absolvirea facultății și obținerea Doctoratului la Universitatea din Leipzig, cu o teză despre Reforma Agrară din România (1918­1921), îi deschid noi orizonturi politice în direcția socialismului, în mai 1821 făcînd parte din nucleul de membri fondatori ai PCdR (Partidul Comunist din România).

Lucrețiu Pătrășcanu era un politician rasat – avocat, dar și profesor universitar la Facultatea de Drept din București – făcea notă discordantă, în raport cu tovarășii lui de partid, fapt ce a servit legitimării PCdR în diferite medii sociale din România, dar, încet, încet, i­au săpat groapa tînărului revoluționar. Sarabanda arestărilor (să notăm un caz ieșit din comun: Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat sub patru regimuri, în timpul cărora a trăit: carlist, legionar, antonescian și comunist) a debutat în 1924, an în care PCdR era scos în afara legii. Motivul? Participarea, în calitate de reprezentant al PCdR, la cel de­al IV­lea Congres al Cominternului (Organizație comunistă internațională, înfințată de

Lenin în 1919, dizolvată în mai 1943) de la Moscova. Închisorile prin care a trecut: Jilava, Tîrgu Jiu, Caracal, Miercurea Ciuc, avînd, un timp, domiciliul obligatoriu la Poiana Țapului.

Un comunist cu simțul realității

La doar cîțiva ani de la aderarea la Partidul Comuniștilor din România, tînărul comunist Lucrețiu Pătrășcanu, după ce primise botezul închisorilor regimului burghezo­moșieresc de la putere, se dedică profund și conștient luptei politice de pe baricadele clasei muncitoare, profilîndu­se ca un caracter complex, trasînd deja un fel de linie de demarcație între poziția lui politică și socială și manifestările unor tovarăși de drum și de luptă. O astfel de abordare a realităților socio­politice ale acelor vremuri a constituit­o poziția lui Lucrețiu Pătrășcanu la Congresul PCdR (ținut la Harkov) din 1928, unde, contrar platformei oficiale românești, care afirmase, în timpul lucrărilor forumului respectiv, că România Mare ar fi fost un stat imperialist, politicianul român a reiterat faptul că basarabenii sînt tot români, declarînd: „Moldovenii nu sînt o națiune separată, și din punct de vedere istoric și geografic moldovenii sînt aceiași așa cum sînt românii din Moldova. Astfel, cred că un asemenea punct fals face ca rezoluția însăși să fie falsă”

Deși constată diferența majoră între abordarea unor probleme generate de influența Moscovei asupra politicii naționale a PCdR, Lucrețiu Pătrășcanu este prezent la cel mai înalt nivel în acțiunile desfășurate de Partid, ajungînd ca, la 30 de ani, la al V­lea Congres al Partidului, care a avut loc în URSS, să fie ales în Comitetul Central, moment care îi cimentează convingerea intimă de a lupta pentru a ajunge în fruntea partidului comuniștilor din România, spre a avea frîu liber în implementarea preceptelor comuniste pe scară națională, în mod oficial. Aflat pentru un timp în URSS, Lucrețiu Pătrășcanu devine tot mai profund îndoctrinat cu ideile leniniste, pentru care, pînă la urmă, va plăti cu viața.

Spre a exemplifica fanatismul în îmbrățișarea concepțiilor leniniste despre comunism ale proaspătului membru al Comitetului Central al PCdR, iată ce declara (pe timpul cît a fost anchetat), la 2 noiembrie 1949: „Dacă atașamentul, sincer și total, față de Uniunea Sovietică este piatra de încercare a atitudinii

internaționaliste – această afirmație o fac după o lungă și sinceră cercetare a conștiinței mele – am rămas același comunist, legat prin toate gîndurile și aspirațiile mele, prin toate străduințele mele de tot ce aparține și tot ce reprezintă Uniunea Sovietică”. După ce facem cunoștință cu această adevărată declarație de dragoste pentru Moscova, nu ne miră activitatea laborioasă a avocatului Lucrețiu Pătrășcanu în a răspîndi în Țară „lumina de la Răsărit”, prin materiale de propagandă, la principalele gazete ale formațiilor de stînga de la noi, printre care: Apărătorul proletar, Cuvîntul liber, Deșteptarea, Era nouă, Facla, Manifest, Socialismul, Tineretul socialist. Contextul în care steaua lui Pătrășcanu creștea în intensitate pe bolta politicii autohtone (ilegaliștii comuniști erau în închisori, iar cei îndoctrinați de stalinism se aflau, încă, la Moscova) a creat premisele ajungerii politicianului la extaz, pregătind, în același timp, agonia din 1948, cînd a fost arestat.

Drumul spre fotoliul de ministru În activitatea sa revoluționară, Lucrețiu Pătrășcanu părea neînfricat, desele arestări și internări în diferite închisori din țară nestăvilindu­i elanul și ambiția de a deveni numărul unu în partid. Inteligent și cu un simț al intuiției bine dezvoltat, a exploatat orice facilitate spre a ieși în evidență, deși Belu Zilber, cel care i­a fost prieten apropiat pînă la arestarea din 1948, l­a caracterizat cam dur: „Era antistalinist și antirus, însă de dragul puterii semna la partid orice inepție și ticăloșie stalinistă. Cred că singurul lui scop în viață, mai mult decît socialismul, era intrarea în istorie”. Declarația lui Belu (Herbert) Zilber, evreu născut la Tîrgu Frumos, cu o carieră aventuristă (spion sovietic, apoi informator al Serviciului Siguranței Statului, cu o evoluție spectaculoasă în politica românească după 1944, arestat din nou, dovedit iar ca spion în slujba Uniunii Sovietice, arestat și forțat, prin mijloace contondente, să depună mărturie împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, la procesul acestuia) – declarația lui, deci, trebuie tratată sub rezerva adaptării acesteia la starea de spirit a arestatului Zilber din acel moment. Pentru a întări cele de mai sus, iată ce declara, în timpul anchetei, acest Belu Zilber: „Pătrășcanu era de părere ca acțiunea de intimidare a guvernului Groza trebuia dusă prin organizarea bandelor naționalțărăniste, legionare, antonesciene, trecînd la acțiuni violente. Ca rezultat au avut loc evenimentele de la 8 noiembrie 1945. Aceste acțiuni au fost fotografiate de Hall (spion englez) care a transmis felicitări lui Pătrășcanu și celorlalți...” (fila 57 dos. vol. 25). În fine, trecînd peste această paranteză, să consemnăm încă un prag al evoluției politice a lui Lucrețiu Pătrășcanu. După cîteva ciocniri la nivelul

Casa în care a locuit Lucrețiu Pătrașcanu în anul 1943, în perioada regimului mareșalului Ion Antonescu, Poiana Țapului

Lucrețiu Pătrășcanu și soția, Herta Schwamen, devenită Elena Pătrășcanu

conducerii partidului, încheiate cu ejectarea lui Istvan (Ștefan) Foriș din fruntea partidului, acesta devine instrumentul Partidului Comunist în penetrarea mediilor Palatului Regal, pregătind terenul în vederea acaparării beneficiilor tratativelor cu deschiderea internațională care se profilau prin prisma noilor evoluții ale frontului de pe teritoriul URSS. În plus față de acestea, era unica legătură cu partidele politice de pe eșicherul politic autohton, în acest sens dezvoltînd o traiectorie de atragere a liderilor în siajul propagandistic al Partidului Comunist, încercînd să­și domine colegii din conducerea partidului: Constantin Pîrvulescu, Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț (Gheorghiu Dej se afla, în acel moment, după gratii, la Tîrgu Jiu).

Privitor la această temă, iată cum o fundamenta Lucrețiu Pătrășcanu într­o declarație, pe cînd era arestat, la 18 noiembrie 1949: „Odată cu formarea unui guvern cu liberalii, am încercat o spărtură la PNȚ (cu Dr. Lupu sau alții) așa încît și de aici să aducem o slăbire a pozițiilor lui Maniu (cînd vorbesc de liberali, este vorba de ramura Brătienistă. Deci este adevărat că vechii liberali dețineau încă importante poziții economice –dar lipsite de popularitate și de orice bază de masă a grupărilor, cu partidul fărămițat prin apariția fracțiunii tătăriscene, timorați și intimidați – liberalii brătieniști constituiau o bună masă de manevră)”

Sub tăvălugul contraofensivei solide a Armatei Roșii și a retragerii forțelor armate, în fruntea căreia se afla Germania, pe cînd, la București, ia amploare spiritul de părăsire a frontului de către Armata Română, Lucrețiu Pătrășcanu e pe cai mari, atît Casa Regală cît și partidele politice considerîndu­l ca singurul reprezentant al stîngii pentru negocieri, atractivitatea forțelor populare fiind percepută ca un magnet național în sfera de influență a PNL și PNȚ. Instruitul avocat Lucrețiu Pătrășcanu exploatează din plin noua platformă creată și se implică direct și cu aplomb în organizarea și pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944. Acționînd cu inteligență și determinare, reprezentantul comuniștilor în tabăra anti Antonescu s­a impus ca un lider sigur pe el, mai ales că, după arestarea conducătorului statului, cînd Regele a chemat la Palat conducătorii de partide (Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Constantin Titel-Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), singurul care s­a prezentat a fost reprezentantul comuniștilor. Acest fapt, coroborat și cu lipsa unor forțe militare din partea Palatului spre a­i păzi pe cei arestați, acest lucru căzînd în sarcina forțelor mobilizate de Partidul Comunist, prin Emil Bodnăraș, a creat premisele formulării de către PCR a tezei conform căreia Partidul Comunist ar fi jucat rolul hotărîtor în lovitura de stat de la 23 august 1944. Anterior deznodămîntului de la 23 august 1944, Lucrețiu Pătrășcanu mai bifase un rezultat cu plus în cariera sa politică – anume, reușita coagulării forțelor anti Antonescu, prin formarea, la 20 iunie 1944, a Blocului Național Democrat, compus din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist din România, acțiune exploatată din plin ulterior, cînd se punea problema legitimării PCdR ca factor primordial al organizării răsturnării Guvernului Antonescu și

ieșirea din războiul antisovietic, cu întoarcerea armelor împotriva fostului aliat, Germania nazistă.

Venise momentul ca steaua lui Lucrețiu Pătrășcanu să urce pe firmamentul politicii și societății românești, răsplătindu­i, într­un fel, activitatea complexă în a impune în orizontul României jumătății de Secol XX o nouă forță politică, un partid cu rădăcini în învățătura marxist­leninistă cu privire la revoluții și la dictatura proletariatului. Practic, momentul s­a chemat noul Guvern, format după lovitura de stat de la 23 august 1944 (Guvernul General Constantin Sănătescu), în care Lucrețiu Pătrășcanu, reprezentantul comuniștilor români, a fost numit în funcția de ministru secretar de stat (vicepremier), alături de Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și Constantin Titel­Petrescu, primind și portofoliul de ministru ad­interim de Justiție. În următorul guvern Sănătescu, instalat la 4 noiembrie 1944, Lucrețiu Pătrășcanu devine ministru plin la Justiție, menținîndu­și această funcție și în guvernele ulterioare (general Nicolae Rădescu și Dr. Petru Groza), dispărînd din grila guvernului României odată cu noul guvern Petru Groza din 15 aprilie 1948, cînd locul lui a fost luat de Avram Bunaciu, Lucrețiu Pătrășcanu urmînd să fie arestat la 27 aprilie același an. De aici încolo vom fi martorii unei altfel de evoluții din partea lui Lucrețiu Pătrășcanu, evoluție cuprinsă, în principal, între două repere esențiale: consolidarea poziției personale în cadrul organismului de conducere a PCdR, pe de o parte, și elaborarea unor legi ale Justiției care să contribuie la consolidarea facțiunii comuniste în noul statut al României, pe de altă parte. Pomenind de cea de­a doua latură de mai sus, ministrul Justiției a generat unele legi care au legiferat teroarea, în special în rîndul fostei clase politice conducătoare a României interbelice.

La 29 august 1944, sosea la Moscova delegația României, condusă de ministrul Justiției și vicepremierul Guvernului, Lucrețiu Pătrășcanu, spre a semna armistițiul cu Uniunea Sovietică. După cum se știe, documentul cu pricina a fost semnat abia la 12 septembrie 1944 (între timp, Armata Roșie ocupase România, asigurînduși controlul asupra pîrghiilor principale ale Statului), producînd o gravă încălcare a relațiilor miltare românoruse, după 23 august 1944, cînd devenisem aliați. Potrivit datelor istorice, deși la 23 august România întorsese armele împotriva Germaniei, luptînd, acum, alături de Uniunea Sovietică, în urmărirea forțelor Axei, în retragere, Guvernul de la Moscova ne considera cu statut de țară inamică. Armata Roșie a luat, în acest interval de timp, peste 100.000 de prizonieri ai Armatei Române, pe care i­a internat în lagărele de prizonieri de pe teritoriul URSS.

Tot ca reprezentant în delegația României a luat parte, în 1947, la ședințele de la Paris, pentru semnarea Tratatului de Pace după terminarea celui de­al II­lea Război Mondial.

Căderea în dizgrație

Înapoiat de la Moscova, Lucrețiu Pătrășcanu avea de gînd să se concentreze pe consolidarea poziției sale în cadrul partidului, deși un mare

semn de întrebare i se cuibărise în suflet, la auzul recomandării lui Andrei Jdanov (ideologul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice): „Să vă gîndiți la un român muncitor, cu trecut nepătat, care să poată prelua sarcina grea de secretar general al PCR”. La București, problemele erau complexe, schimbările politice impunînd noi și noi hotărîri în al căror consens partidele din arcul guvernamental prezentînd, de multe ori, poziții diferite, ceea ce forța mîna aripii comuniste din Guvern să se radicalizeze.

Evenimentele la zi, cum a fost, de pildă, așazisa grevă regală, l­au adus în prim­plan pe Lucrețiu Pătrășcanu care, atît prin statutul de reprezentant al comuniștilor, dar și prin responsabilitatea funcției de ministru al Justiției, era obligat să intervină, intrînd în contact cu personalități din anturajul Palatului Regal (Ion Mocsony Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești, Victor Rădulescu-Pogoneanu) sau cu diplomați străini acreditați la București (Roy Melbourne – diplomat american), contacte în urma cărora s­a vehiculat ideea că, pentru deblocarea crizei politice, Lucrețiu Pătrășcanu ar fi fost favoritul partidelor politice pentru numirea sa în fruntea unui nou guvern. Din aceste întrevederi oficiale, Lucrețiu Pătrășcanu nu numai că nu s­a ales cu un post de premier, dar acestea au constituit capete de acuzare după arestarea sa din aprilie 1948.

Ca să vedeți cum s­au răsfrînt (în mod negativ) asupra ministrului Justiției aceste întîlniri, mai mult sau mai puțin protocolare, iată un fragment dintr­o declarație a lui Lucrețiu Pătrășcanu, din 29 martie 1950: „La Torosian a venit Pogoneanu și apoi și Buzești. Discuția a mers în sensul motivelor care îndeamnă Palatul să se mențină pe poziția refuzului de a avea legături cu guvernul și care sînt temeiurile să spere în ajutorul, pentru Palat, din partea anglo-americanilor. Cei doi au căutat să mă convingă că anglo-americanii vor interveni la noi în țară și că ei speră în această intervenție”. Pentru a demonstra că nu a încălcat linia partidului, Pătrășcanu conchide: „Le-am arătat că toate speranțele lor sînt lipsite de orice bază și că criza constituțională trebuiește tranșată în cadrul nostru, fără amestecul anglo-americanilor”. În zadar această disculpare. Deoarece, într­o declarație anterioară n­a recunoscut că, la întîlnirea cu Pogoneanu a fost de față și Grigore Niculescu­Buzești, credibilitatea multor declarații era pusă sub semnul incertitudinii – mai bine zis, al minciunii.

Analizînd ramura coborîtoare a activității politice a lui Lucrețiu Pătrășcanu trebuie să avem mereu în centrul atenției modificările de pe scena politică românească, survenite după ieșirea (eliberarea) din detenție a unor activiști cu state vechi în partid (Gheorghe GheorghiuDej), precum și invadarea spectrului politic autohton de comuniștii școliți la Moscova și întorși în țară, pentru a implementa doctrina stalinistă (Ana Pauker, Vasile Luca). Gheorghe Gheorghiu – Dej, un om cu doar patru clase primare, simțindu­se inferior acestuia, nu vedea cu ochi buni ascensiunea lui Lucrețiu Pătrășcanu și popularitatea de care se bucura, inclusiv în rîndul partidelor burghezo­moșierești. De aici pînă la înscenarea unor abateri grave de la linia partidului, precum și de la statutul de ministru al Justiției, n­a fost decît un pas. În siguranța lui de element uman superior celorlalți tovarăși, mizînd pe legăturile exterioare ale partidului (Palat, celelalte forțe politice, unii reprezentanți ai țărilor străine, la București), precum și pe locul de unic reprezentant al comuniștilor în Guvernul General Constantin Sănătescu, Lucrețiu Pătrășcanu a omis forța de opresiune a noului regim (soluție la care chiar el, ca ministru al Justiției, a contribuit substanțial), lucru care i­a fost fatal.

În capitolul următor vom fi martorii avatarurilor prin care trece Lucrețiu Pătrășcanu, ca urmare a unui proces politic regizat, și în ultima parte a articolului vom face cunoștință cu procesul reabilitării fostului ministru al Justiției din primul guvern de după 23 august 1944, pornit la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu. (va urma)

Gheorghe Gheorghiu-Dej și Lucrețiu Pătrașcanu

Regele Mihai I și Lucrețiu Pătrășcanu, la Parlament (30 iulie 1946)

Jurnal de cãlãtorie • Jurnal de cãlãtorie

Astronomul Nicolae Coculescu în Senegal (II)

De la Dakar la St. Louis cu trenul. Marţi, 14 martie 1893 (2)

„Hainele – ale acelora care sînt îmbrăcaţi şi pe care îi văd în tren şi în gări – sînt alcătuite dintr­un fel de halat de toate culorile numit boubou. Sînt confecţionate în general în ţară; femeile le ţes şi le vopsesc după aceea cu indigo. Celelalte «costume» sînt nişte bucăţi de pînză albă. Atît bărbaţii, cît şi femeile, iau bucăţile de stofă și și le înfăşoară în jurul corpului (şi în jurul capului, dacă sînt musulmani). Ei poartă mai ales un fel de brăţări pe care le numesc gris-gris – la braţ, în jurul gîtului şi al gleznelor. Gris-grisul este un fel de talisman care apără împotriva nenorocirilor. Musulmanii mai civilizaţi poartă, în loc de gris-gris. Coranul închis într­o cutie de piele. Ei îşi fac rugăciunea la orele stabilite, oriunde se află. Am văzut unul care pe la ora două după amiază a profitat de o oprire a trenului ca să­şi facă rugăciunea. Era foarte ciudată această rugăciune – ba îngenunchea, ba se aşeza turceşte (după moda musulmană) şi, spunîndu­şi rugăciunea, făcea totodată pe nisip nişte semne abracadabrante şi atingea pămîntul cu fruntea. Era dintre cei mai bine îmbrăcaţi. E singurul om pe care l­am văzut purtînd cizme, căci mai toţi umblau desculţi, unii poartă nişte papuci galbeni, verzi, albaştri sau roşii. Dar cele mai ciudate sînt pieptănăturile; mai întîi, cei mai mulţi au capui complet ras şi umblă sub razele soarelui fără a se sinchisi; alţii îşi lasă cîte o şuviţă de păr în mijlocul capului, alţii lasă într­o parte a capului un cerc cu păr în aşa fel încît ai putea crede că poartă o tichie; unii îşi fac o coroană de păr asemenea călugărilor. Femeile, mai ales, au nişte coafuri foarte variate; pieptănăturile lor sînt nemaipomenit de variate,

deoarece îşi pierd ore şi chiar zile întregi ca să­şi facă coafura”.

St. Louis, 15 martie 1893

„Oraşul mi se pare destul de drăguţ: e un oraş adevărat, cu cîteva edificii şi privelişti frumoase şi curate. Grădini cu palmieri, o alee de cocotieri – toţi aceşti copaci dau o notă aparte acestui oraş african și îl fac mult mai interesant. Casele sînt nişte paralelipipede fără acoperişuri (sau, mai bine zis, cu acoperişuri netede). Cerul e limpede, vremea e splendidă, nu e încă foarte cald, mai ales la umbra unui copac sau cînd suflă o uşoară şi plăcută adiere. Un negru trece pe lîngă mine şi îmi adresează cîteva cuvinte pe care nu le înţeleg. Ne ducem apoi să luăm masa de seară la domnul de Lamothe, guvernatorul Senegalului, care ne­a invitat. Am discutat mai ales cu guvernatorul, care vorbeşte cu plăcere de ţara mea, pe care a avut prilejul s­o cunoască în timpul războiului din 1877, cînd era corespondent al ziarului «Le Temps»“.

Vineri, 31 martie

„Satul Fundiun este pavoazat în cinstea guvernatorului, care trebuie să sosească pe la ora zece. Fac o fotografie în grup la domnul Maillerat. Am stat de vorbă mult timp cu şeful satului, cu ajutorul locţiitorului său, care ne serveşte drept

Franz Liszt în România

Numele lui Franz Liszt are, pentru spațiul românesc, o rezonanţă aparte, pentru că a fost prima personalitate artistică de prestigiu care, în 1846­1847, a concertat în țara noastră. Liszt avea 35 de ani cînd a poposit pentru prima oară la noi, concertînd la Timişoara, Arad, Sibiu, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi, probabil, la Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Pretutindeni a avut parte de primiri entuziaste, la Arad, de exemplu, ridicîndu­i­se un arc de triumf la intrarea în oraş, fiind întîmpinat de oficiali în uniforme de gală și acordîndu­i­se diploma de cetăţean de onoare. Dar pregătirile cele mai febrile pentru primirea muzicianului maghiar s­au făcut în oraşul în care nu a concertat, adică la Braşov. „Am primit ştirea după care vestitul şi binefăcătorul Franz Liszt va sosi spre sfîrşitul acestei luni aici”, se anunţa la rubrica „Theater Nachrichten” din septembrie 1846 a unui ziar german local. „Sperăm şi dorim ca domnul Liszt să fericească şi pe prietenii muzicii de la noi printr­un concert”. Numai că itinerarul turneului nu prevedea, probabil, Braşovul, aşa că pianistul a plecat spre Cluj și, prin urmare, în numărul 101 din 17 decembrie 1846 ziarul braşovean „Satelit des Siebenbürger Wochenblattes“ anunţa dezolat: „În ziua de 11 decembrie 1846 Franz Liszt, trecînd prin

Sibiu, s­a dus la Bucureşti, iar braşovenii au rămas de căruţă şi n­au putut să asculte pe acest maestru al pianului”.

La Bucureşti, Liszt a fost găzduit de prinţul Mihail Ghica, tatăl scriitoarei Dora D’Istria. Succesul primului concert, care a avut loc în sala Momola pe 22 decembrie, l­a determinat să dea încă două reprezentații, printre care una la Palatul Vodă Bibescu. O interesantă cronică a lui Cezar Bolliac publicată în „Curierul Românu” consemna marele succes al artistului. „Artistul şi clavirul – spune Cezar Bolliac – erau una, cîntătura sa se stingea şi se anima şi mîinile­i băteau mecaniceşte izvoarurile ce aduceau toate glasurile creaţiei la melodii variate de ăst geniu creator la concerte divine. Liszt nu bătea pianul ca cealaltă lume muzicală; el are o manieră a sa, o metodă cu totul a sa. Ziceam totdeauna că muzica este pentru glas numai, şi mai mult sau mai puţin pentru cutare sau cutare instrument, dar nu auzisem pe Liszt, nu auzisem pe acest pianoforte ce cuprinde toate instrumentele inventate şi neinventate încă şi note la care nu i se poate coborî nici înălţa glasul omenesc. De a mai zice ceva

interpret. Mi se par amîndoi, interpretul mai ales, oameni inteligenţi.

Văzînd observatorul nostru, mă întreabă ce vrem să observăm. Le spun cîteva cuvinte despre eclipsă şi îi întreb ce au de gînd să facă atunci cînd va avea loc eclipsa. Ei îmi spun că socot aceasta un drum greşit al soarelui, care, în loc de a urma mersul lui obişnuit, se rătăceşte şi ei Îl vor ruga pe Dumnezeu să îl dea înapoi. Cînd le spun că nu e nevoie să ne rugăm întrucît ştim dinainte că el va dispare şi cît timp va rămîne ascuns, ei îmi răspund că şi printre negri sînt oameni care cu studiat lucrurile astea, arabii, dar majoritatea nefiind civilizaţi vor face rugăciuni şi vor face daruri pentru cei săraci. Un administrator mi­a spus că preoţii musulmani profită de această situaţie pentru a­i spolia pe credincioşi. Le­am promis că am să­i fotografiez și am să le arăt într­o seară Saturn; sînt miraţi cînd le spun că vor vedea o stea cu luneta”.

Duminică, 2 aprilie

„Vînăm prin pădurile locuitorilor, împreună cu interpretul meu negru intru într­un sat unde, după ce parlamentez cîtva timp cu şeful, pot fotografia satul şi coliba şefului. Acceptă să pozeze în grup cu supuşii lui. Îi promit că am să­i dau şi lui o poză. Această rasă neagră­galbenă a peuhlilor nu este originară din această parte a Africii. Unii spun că a venit din Egipt (deşi se pare că nu a lăsat nici cea mai mică urmă în Egipt), alţii afirmă că ea vine din India. Asta îmi aminteşte originea ţiganilor nomazi de prin pădurile noastre, despre care se spune (după cîte ştiu) cam acelaşi lucru în ce priveşte originea lor şi care seamănă foarte mult la faţă cu peuhlii din Africa: au nasul mai curînd acvilin și nu turtit ca acela al negrilor, faţa mai ovală, culoarea pielii şi mai ales modul de a se îmbrăca al femeilor îmi amintesc – prin culorile stofelor, podoabele lor etc. – ţiganii lăieţi. Ca şi ei, peuhlii (femeile) poartă în jurul gîtuluî (şi al picioarelor) tot felul de coliere, care împodobesc pieptul lor gol sau aproape gol. Părul, în loc de a fi foarte creţ, aşa cum îl au negrii, e împărţit în mici cosiţe cu tot felul de podoabe, de monezi mai ales de aur şi argint, atîrnate de nişte panglici”. Această culegere succintă de note cuprinzînd amintirile mele personale, la care se adaugă mai ales frumoasa colecţie de fotografii (100 de clişee) pe care am adus­o din această interesantă călătorie –este menită să alcătuiască într­o zi (care, sper, nu este prea îndepărtată) o descriere completă a misiunii şi a călătoriei, lucrare care va fi dedicată persoanelor care m­au ajutat nu numai să­mi petrec o parte din tinereţea mea în capitala Franţei dragi, ci şi să vizitez una din cele mai importante colonii ale sale (N. Coculescu).

Sfîrșit

sAVA IAnCoVICI

despre acest colos ce admiră Europa întreagă ar fi o pierdere de timp zadarnică. Vrei să ştii cine este Liszt? Trebuie să asculţi. El se joacă cu inima ta, ţi­o stoarce, ţi­o înalţă şi ţi­o înmoaie precum îi place”.

Un document puțin cunoscut este dedicaţia virtuosului pentru pianista Zoe Miclescu. Înscrisul datează din a doua jumătate a veacului al XIX­lea, cînd tînăra îşi făcea ucenicia muzicală în străinătate. Muzicologul Viorel Cosma avansează ideea că Dumitru Scarlat Miclescu, revoluționar paşoptist şi unionist moldovean, e posibil să­l fi cunoscut personal la Iaşi pe Liszt şi, în baza prieteniei lor, să­i fi cerut muzicianului să o instruiască pe fiica sa.

Sursa: „REALITATEA ILUSTRATĂ”, 1939

Elevii din Fundiun cu învățătorul lor

Senegaleză cu copil

Mali – un străvechi imperiu african (II)

Privit din punct de vedere al legislaţiei şi ordinii instaurate, nivelul de civilizaţie al unei bune părţi din Sudanul occidental era probabil superior celui din Europa de nord şi apus. În timp ce acele regiuni din Europa erau zbuciumate de războaie feudale, Mali se bucura de pace şi securitate. În plus, Mali a fost cruţat de îngrozitoarea nenorocire a ciumei, un flagel venit din Răsărit, despre care se spune că, între anii 1345 şi 1350, a depopulat 200.000 de tîrguri şi sate din Europa, ucigînd peste 42 de milioane de oameni. Asupra situaţiei din Mali în timpul acelor ani cumpliţi pentru Europa avem mărturia unui martor ocular, remarcabilul călător arab Ibn Battuta. El a stat mai multe luni în Mali, la vreo douăzeci de ani după moartea lui Kankan Musa, găsind o țară prosperă şi paşnică. Sultanul Suleiman i­a fost antipatic, pe motiv că era meschin, deşi la plecare îi dăruise 12 uncii de aur, dar admira poporul din Mali. „Negrii – spune el – au unele calităţi remarcabile. Nu sînt decît rareori nedrepţi şi urăsc nedreptatea mai mult ca oricare alt popor. Sultanul lor este neîndurător cu oricine se face vinovat de cea mai mică nedreptate. În ţară domneşte cea mai deplină siguranţă. Nici călătorii, nici locuitorii nu au a se teme de tîlhari sau de acte de violenţă. Proprietatea unui alb care moare în ţara lor nu este confiscată (desigur că Ibn Battuta se referea aici la africanii din nord şi nu la europeni – n.red.) chiar dacă este o avere nemăsurată. Dimpotrivă, e dată în grija unui alb de încredere pînă ce o ia în stăpînire moştenitorul legal”.

Transportul prin Sahara

Există şi dovezi despre un comerţ intens şi încununat de succes. În această privinţă nu avem informaţii precise, dar istoricul arab Ibn Khaldun, care a scris ceva mai tîrzîu, menţionează că, în 1400, caravanele trans­sahariene anuale aveau nevoie de 12.000 de cămile numai pe drumul Hoggarului. Din sud, se transportau mai cu seamă aur, fildeş şi sclavi, iar din nord sare, săbii, produse manufacturiere şi cai. Alte caravane serveau pentru comerţul cu cupru de Tegedda, în timp ce altele mergeau spre apus pînă la Atlantic şi spre răsărit pînă pe Nilul mijlociu, unde făceau legătura cu negustorii care veneau din porturile africane ale Oceanului Indian.

Unele oraşe din Mali deveneau centre de învăţătură musulmană, Tombuctu și Djenne, cele mai importante şi vechi de sute de ani, au beneficiat mult de pe urma păcii şi bogatei activităţi comerciale din epoca imperiului mandingo. Tombuctu, cu portul său fluvial Kabara, i­a revenit lui Kankan Musa în 1325, cînd generalul Sagaman­Dir l­a cucerit pentru el. Întorcîndu­se dintr­un pelerinaj, Kankan Musa a vizitat Tombuctu şi l­a pus pe arhitectul arab Abu Idaq din Andaluzia, pe care­l adusese de la Cairo, să clădească o moschee nouă în oraş; această construcţie

remarcabilă, unul dintre primele exemple de arhitectură tipică pentru Sudanul de vest, era încă în funcţiune 300 de ani mai tîrziu. Se spune că, imediat după domnia lui Kankan Musa, Tombuctu a început să aibă clădiri de cărămidă cu acoperiş plat, în locul caselor de lut acoperite cu stuf. Oraşul vecin, Djenne, ajunsese şi el un „punct terminus nordic”, pe un drum comercial care devenea tot mai important datorită cererii crescînde de aur african în Europa.

Călătorii legendare

Triburile din valea Nilului erau numeroase şi variate. Kankan Musa însuşi pretindea chiar că compatrioţii săi făcuseră descoperiri maritime şi, pe cînd era la Cairo, istorisise o poveste interesantă în acest sens.

„Predecesorul meu – spunea Kankan Musa – credea că este posibil să se ajungă la capătul Mării înconjurătoare... El a echipat 200 de corăbii pe care Ie­a umplut cu oameni şi încă 200 de vase pe care Ie­a umplut cu aur, apă şi hrană, de ajuns pentru ani de zile. Le­a poruncit comandanților: «Să nu vă întoarceţi pînă ce nu ați isprăvit hrana şi apa». Au plecat. A trecut mult pînă să se întoarcă şi pînă la urmă a apărut o singură corabie. I­am cerut căpitanului să ne povestească păţaniile sale. «Stăpîne – mi­a răspuns el – am navigat mult pînă ce am ajuns într­un loc unde se părea că un rîu vijelios curge în mijlocul mării. Corabia mea era ultima. Celelalte au înaintat şi au dispărut una după alta, pentru totdeauna, dar eu m­am întors şi nu am intrat în curent. Sultanul n­a vrut să creadă aceasta. El a echipat 2.000 de corăbii, o mie pentru el şi o mie cu hrană şi apă. Mi­a încredinţat mie puterea – adică lui Kankan Musa – şi a plecat cu tovarăşii lui pe ocean. A fost ultima oară cînd l­am văzut...»”.

Este o poveste nostimă, dar extravagantă, pentru că, din păcate, nu există nici cea mai mică mărturie ca cineva din Mali să fi posedat vreun vas mai mare decît o barcă lungă sau să se fi priceput la navigaţia oceanică.

Neîndoielnic rămîne faptul că, sub majoritatea cîrmuitorilor săi, Mali a avut o structură fermă guvernamentală şi administrativă. Acest imperiu nu a fost numai „o confederaţie de triburi”, după cum afirmă unii scriitori recenţi; dimpotrivă, se dezvoltase atît de mult încît armate feudale, guvernatori numiţi de puterea centrală şi un embrion de servicii publice constituiau, pentru împăraţi, un sistem de control stabil şi eficient. Acest sistem poate fi comparat cu cele existente atunci în Anglia şi Franţa, deşi feudalismul din Mali se deosebea din multe puncte de vedere de cel din Europa: africanii şi­au creat propriile lor forme de relaţii între senior şi vasal.

Ibn Battuta a lăsat o imagine vie a curţii sultanului şi a ceremonialului regal: „În zilele de sărbătoare –scrie el – sultanul ia loc pe tron după rugăciunea de la mijlocul după­amiezii. Scutierii aduc arme minunate – săbii împodobite cu aur şi avînd teci de aur, lănci de aur şi argint şi ghioage de cristal. La capul său

stau patru emiri care gonesc muştele ținînd în mîini podoabe de argint. Comandanţii, cadiul şi muftiul stau la locurile lor obişnuite. Apoi vin cele patru soţii şi sclavele împăratului, vreo sută la număr. Ele poartă rochii frumoase, iar pe cap au plase de aur şi argint, împodobite cu mărgele tot de aur şi argint. Un scaun este adus pentru muzicant. Acesta cîntă la un instrument făcut din trestie, cu cîteva tigve mici la capătul de jos şi declamă un poem spre lauda sultanului, amintind bătăliile şi faptele lui de vitejie. Femeile şi fetele cîntă împreună cu el... Treizeci de tineri, purtînd tunici de lînă roşie şi tichii albe, le acompaniază; fiecare are o tobă atîrnată de umăr, în care bate. După aceea intră elevii muzicantului, care dansează şi fac roata ţiganului... Sînt minunat de iuţi şi agili în aceste exerciţii şi se luptă cum nu se poate mai inteligent cu săbiile...”.

Primii portughezi au cules o mulţime de informaţii, în mare măsură false, asupra imperiului Mali, dar au făcut eforturi eroice pentru a­şi îmbunătăţi cunoştinţele. După ce au ajuns la gurile fluviilor Senegal şi Gambia, portughezii au început să trimită misiuni la curtea împăratului din Mali, pe căi încă necunoscute; unii din solii lor au ajuns în capitala imperiului şi au fost primiţi bine. Cîţiva portughezi par să fi ajuns pînă la Tombuctu. După un scriitor modern, ambasadorii portughezi din perioada primelor descoperiri europene „au creat între popoarele mandingo şi portughezi o tradiţie de prietenie care a durat aproape două generaţii”.

Imperiul era însă în declin. Pe la sfîrşitul Secolului al XV­lea a dispărut sau în orice caz s­a redus mult, comparativ cu dimensiunile sale de mai înainte; desigur că aceasta nu a însemnat sfîrșitul civilizaţiei din Sudanul occidental, în cadrul căreia se dezvoltase Mali. Prin urmare, imperiul Mali trebuie privit ca o fază importantă a dezvoltării economice şi politice ascendente din Africa occidentală, dezvoltare care începuse cu „revoluţia epocii de fier”, cu peste 1.000 de ani mai înainte, şi la care Ghana contribuise atît de mult. Dacă conducătorii Maliului au avut mai mult succes decît ai Ghanei în unificarea Sudanului apusean, faptul se datorează în mare măsură venirii lor la putere într­o epocă în care condiţiile erau mult mai prielnice. Nici unul dintre marii unificatori ai teritoriilor din zona savanelor nu a reuşit să­şi exercite puterea decît asupra unei părţi din imensa regiune situată între Atlantic şi Nil. Acest eşec a fost determinat de dimensiunile uriaşe şi marea diversitate a regiunii, de mijloacele neadecvate de care dispuneau cîrmuitorii şi de limitările economice şi politice ale tipurilor de feudalism din Africa occidentală.

Ceea ce a rezultat a fost o civilizaţie comună pe acest teritoriu întins, o cultură în care vechii credinţe animiste i s­a suprapus tot mai mult islamismul, precum şi o tradiţie de organizare politică şi juridică, destul de puternică pentru a dăinui timp de secole.

Sfîrșit

BASIL DAVIDSON („Magazin istoric”)

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Intrăm în război? Aceeași

(urmare din pag. 1)

CBS News s­a alăturat comandantului adjunct al diviziei, generalul de brigadă John Lubas, și colonelului Edwin Matthaidess, comandantul echipei de luptă a Brigăzii a 2­a, întrun elicopter Black Hawk pentru călătoria de o oră pînă la marginea teritoriului NATO – la doar aproximativ trei mile de Granița României cu Ucraina. Această amenințare a avansului trupelor ruse în Ucraina, atît de aproape de teritoriul NATO din România, este motivul pentru care a fost trimisă aici una dintre diviziile de elită de asalt din America, deplasînd un număr de 4.700 de militari. „Sîntem gata să apărăm fiecare centimetru de sol NATO”, a declarat Lubas pentru CBS News. „Sîntem o forță de infanterie ușoară, dar, din nou, aducem această mobilitate cu noi, pentru avioanele noastre și atacurile aeriene”.

Întorcîndu­se spre nord, de­a lungul coastei României la Marea Neagră, Black Hawk a aterizat în cele din urmă pe un loc (...) unde trupele americane și române loveau ținte în timpul unui exercițiu comun de asalt aerian și terestru. Cartușele de tanc și focul de artilerie erau reale. Exercițiul a fost menit să recreeze bătăliile pe care forțele ucrainene le duc în fiecare zi împotriva trupelor ruse, chiar peste graniță. Antrenamentele cu muniție de război atît de aproape de această graniță sînt un mesaj clar pentru Rusia și pentru aliații NATO ai Americii, că armata SUA este aici. Matthaidess a declarat pentru CBS News că el și trupele sale au fost cele mai apropiate forțe americane de luptele din Ucraina. Din punctul lor de vedere, ei au „vizionat îndeaproape” forțele ruse, „și­au construit obiective împotriva cărora să se exerseze” și au efectuat exerciții care „replică exact ceea ce se întîmplă” în război. Comandanții „Screaming Eagles” au spus în mod repetat pentru CBS News că sînt întotdeauna „gata să lupte în seara asta” și, în timp ce sînt acolo pentru a apăra teritoriul NATO, dacă luptele escaladează sau există vreun atac asupra NATO, „sînt pe deplin pregătiți să traverseze frontiera cu Ucraina”

Aceste ultime declarații ale comandaților militari mă cam îngrijorează: la ce bun să exersezi metode de asalt aerian si terestru dacă nu ai de gînd să le aplici? Cît despre pregătirea lor de a traversa frontiera cu Ucraina, în cazul unui atac asupra NATO, iarăși e un semnal că ceva se pregătește. O să vă gîndiți că sînt paranoic și îmi imaginez lucruri. Așa am zis și eu despre observatorii care avertizau asupra exercițiilor militare pe care le executa Putin la granița cu Ucraina, crezînd că nu se va întîmpla nimic. Iată­ne în plin război. Acum două luni, chinezii făceau manevre militare în strîmtoarea Taiwan și nu m­ar mira ca la un moment dat să declanșeze ocuparea acestei insule.

Să adăugăm la aceste fapte și demisia Ministrului român al Apărării, Vasile Dîncu, demisie motivată prin „perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”. De asemenea, fostul ministru afirmă că această retragere din funcție este necesară „pentru a nu prejudicia în nici un fel procesele de decizie și programele care necesită fluiditate pe întreg lanțul de comandă și pentru a nu bloca o serie de proiecte necesare pentru funcționarea optimă a Ministerului Apărării”.

De ce, dintr­o dată, ministrul nu mai poate să colaboreze cu comandantul său suprem – nu ne spune nimeni. Nu am văzut nici o declarație din partea președintelui României pe această temă, nu am văzut discuții la televiziuni despre asta, nu am auzit explicații. Știm, însă, tot ce face Putin, cîte arme mai are în stoc, de cîte ori e pe moarte, cîte victorii glorioase obține armata ucraineană, ce pijamale poartă noaptea Zelenski, însă habar nu avem de ce a demisionat Ministrul Apărării cînd la granița României se întîmplă lucruri periculoase pentru noi. Klaus Iohannis nu ne explică ce s­a întîmplat, fiindcă alege să vorbească, în general, doar despre război, probabil fiindcă în calitate de comandant suprem al armatei dorește să fie în fruntea soldaților pe cîmpul de luptă contra rușilor și să moară glorios pentru Ucraina –pardon! România – fiindcă asta face un comandant suprem: dă exemplul personal soldaților pe care­i conduce.

În opinia mea, dat fiind profilul nostru de țară mică, ar fi trebuit să stăm deoparte și, în afară de ajutorul umanitar acordat ucrainenilor, să nu fim așa de „războinici” la nivel de declarații, ci din contră, mult mai ponderați. Conducerea României ar trebui să vegheze asupra intereselor statale și ale cetățenilor, nu ale președintelui Zelenski sau ale aliaților noștri americani. Noi am intrat în această alianță militară ca să fim apărați pentru prima dată în istorie, nu ca să ne punem la dispoziție teritoriul pentru atacarea altor state care deocamdată nu ne­au fost ostile în nici un fel. S­ar putea întîmpla diverse scenarii, care să provoace și să justifice intrarea în Ucraina a trupelor americane de pe teritoriul nostru, ceea ce ar duce la un moment dat SUA în stare de război cu Rusia, pentru că vor avea loc confruntări reale între americani și ruși, în pofida faptului că pînă și unii membri ai Partidului Democrat din SUA, care­l susține pe președintele Joe Biden, au spus că acesta ar trebui să înceapă să ia în calcul începerea unor negocieri de pace cu Vladimir Putin. Am spus „pînă și unii membri ai Partidului Democrat” fiindcă republicanii au această poziție anti război de ceva vreme și din partea lor nu m­ar fi mirat această inițiativă.

Mă gîndesc la această intrare a trupelor americane în Ucraina pentru sprijinirea oamenilor lui Zelenski, fiindcă, la cum arată acum teatrul militar, pare singura soluție de a­l înfrînge pe Putin și de a termina războiul. Dacă teritoriul nostru va fi folosit de americani ca să intre în Ucraina, asta nu va fi însă bine pentru noi, fiindcă Rusia nu pleacă nicăieri, pe cînd aeropurtații americani se vor duce de unde au venit, iar noi vom rămîne singuri in vecinătatea marelui și periculosului nostru vecin. Spun asta în ideea că cei mari se pot înțelege oricînd peste capetele noastre, cum au mai făcut­o, lăsîndu­ne descoperiți.

În concluzie, aș fi dorit ca trupele americane să intre în Ucraina venind din Polonia, că tot au fost polonezii extrem de gălăgioși militaricește pînă acum, nu din România, ai cărei conducători ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă verticalitate, echilibru și prudență în declarații. Mă refer în primul rînd la președintele Iohannis, care ar fi trebuit să se gîndească în primul rînd la noi, nu la Zelenski sau, și mai rău la sine însuși și la dorința de a fi numit secretar general al NATO, astfel încît e dispus să le facă aliaților americani orice fel de servicii, chiar dacă ar prejudicia interesele României. Poate că nu ar fi rău ca președintele nostru să fie promovat în această înaltă demnitate de „șef al NATO”, fiindcă asta ne­ar aduce alegeri anticipate și implicit un alt conducător, sper eu mai patriot și mai înțelept.

Marie cu altă pălărie a Comisiei Europene

Noua soluție de temperare a prețurilor la energie electrică propusă de Comisia Europeană nu este nicicum un panaceu, nu este o soluție care să rezolve pe deplin criza prețurilor din energie, este mai mult o soluție politică gîndită în avantajului unor țări importante din blocul comunitar. Să ne amintim că Germania și Olanda s­au opus ideii plafonării prețurilor la energia electrică la recenta întîlnire a miniștrilor energiei din UE.

Plafonarea funcționează deja în Spania și Portugalia, iar statul acoperă sub formă de subvenție diferența dintre prețul plafonat și cel de piață. Dar cele două țări au o producție mică de energie electrică pe bază de gaze, iar efortul statului de a menține prețul nu este foarte mare. Mai trebuie menționat că și Franța a adoptat plafonarea prețului la energie.

Comisia Europeană susține că plafonarea prețului ar avea neajunsuri. Principalul motiv invocat ar fi că, dacă s­ar plafona prețul megawattului la 100­120 de euro, producătorii de energie pe gaz ar fi stimulați să crească producția. Este adevărat, dar piața poate fi reglată simplu, prin tranzacționarea energiei pe bază de gaz după tranzacționarea celei regenerabile sau nucleare.

Astfel lăcomia producătorilor pe gaz ar fi stopată.

Al doilea motiv invocat de Comisia Europeană ar fi că, în cazul plafonării, exportul către terți – Marea Britanie, Elveția, Norvegia – ar crește din cauza subvenționării prețurilor. Nici acest motiv nu stă în picioare, este suficient să se reglementeze ca exportul spre țări non­UE să se facă abia după închiderea piețelor naționale, iar prețul de export să fie cel al producției pe gaz.

Adevărata problemă este una și politică, și economică: țările care au multe centrale electrice pe gaz, adică Germania, Olanda și Italia, ar avea de plătit sume foarte mari la compensare, acesta fiind și motivul pentru care Germania și Olanda s­au opus plafonării prețului. De fapt, acum populația din aceste țări suportă o parte din prețul crescut al gazului, dar în cazul plafonării cheltuiala va cădea majoritar pe umerii guvernelor. Întrebarea care se pune în privința plafonării prețului este una simplă: de ce să sufere toată Europa pentru ca guvernele acestor țări să nu cheltuie mai mult? Este vorba aici de solidaritate sau de altceva? Este vorba cumva de teama ca, în cazul cînd plafonarea va funcționa în Europa, Germania să nu țină pasul, iar cetățenii ei să iasă în stradă, să declanșeze o criză socială? Păi ceilalți cetățeni europeni nu se vor afla în aceeași situație, dacă nu se face plafonarea și se va umbla cu sferturi de măsură? Dacă prețurile se vor plafona în Europa, guvernele vor plăti. Dacă se va decupla prețul la energie electrică dintre gaz și celelalte categorii, guvernele țărilor europene tot vor plăti, dar vor plăti numai pentru gaz, adică vor plăti mai puțin. Per total, vor plăti pe fiecare magawatt mult mai puțin ca Germania sau Olanda.

Soluția propusă de Comisia Europeană, de majorare a componentei din contracte care fixează în avans preţul primit de producătorii de electricitate pe bază de surse regenerabile şi energie nucleară, în funcţie de costul lor real de producţie este cam aceeași treabă ca cea a decuplării prețurilor din energie. Această metodă ar reduce automat volumele de electricitate vîndute la preţ angro pe piaţa acum indexată cu cea a gazelor. Adică ar reduce costurile energiei la cele reale și ar forța piața contractelor să achiziționeze mai întîi energia din surse regenerabile și nucleare, adică pe cea mai ieftină, lăsînd energia din gaze naturale să fie tranzacționată zilnic pe piața de energie. Păi decuplarea prețurilor nu făcea deja asta? Apoi, componența mixtului energetic propriu fiecărei țări nu se poate schimba peste noapte. Și la anul se va consuma energie pe gaz cît se consumă acum, nu mai puțină. Ce se va întîmpla cu energia scumpă: va fi plătită de stat sau de populație?

Ne întoarcem la aceeași problemă de dinainte: cine și cum plătește. Deci Germania și Olanda nu vor scăpa de sumele pe care le vor plăti, iar, dacă statele respective nu vor suporta economic compensarea, ne­am afla în paradigma ca cetățenii lor să plătească pentru energie mai mult decît ceilalți europeni, spanioli sau francezi, de exemplu. Ar fi vorba în acest caz de o inechitate economică și socială, care ar duce la împovărarea cetățeanului german. De asta se teme Comisia Europeană, de asta se opune Germania plafonării prețului la energie. Ar fi vorba de inechitate pentru simplul fapt că Germania este principalul contributor la bugetul UE și n­ar fi chiar corect să­i ceri aceiași bani cînd cetățenii săi cheltuie mai mult ca înainte, iar ceilalți cu mult mai puțin. Aceasta este adevărata problemă a Germaniei și a Comisiei Europene și consider că posibilitatea ca UE să plătească ajutoare către statele componente, care să mai atenueze din eforturile lor financiare cu scumpirea energiei, este un lucru corect.

Nu spun că Germania și Olanda ar trebui ajutate la fel ca celelalte state, spun că fiecare din cele două state știu cît pot plăti în plus pentru energie și UE ar trebui să compenseze cumva diferența, prin subvenții sau împrumuturi fără dobîndă. Sau poate ar trebui să fie redusă contribuția la bugetul UE pentru aceste state, ca să nu riscăm o criză economică. Asta ar însemna mai puțini bani de cheltuit pentru statele est­europene, dar ar fi o măsură mai corectă decît aceea a amenințării împărțirii rezervelor de gaz cu vecinii, de exemplu. Ce este important este că prin Comisia Europeană bate vîntul realității economice, pare­se în detrimentul celui politic. Poate din cauza apropierii iernii, poate pentru că Franța nu mai are răbdare și plafonează prețurile din energie. Cum va ajuta Comisia Europeană Germania, Olanda sau Italia rămîne de văzut. Dar, dacă nu se grăbesc cu soluția la criză, tot mai multe state vor urma calea compensării prețului energiei, pe model iberic sau francez. MIHAI OPRIȘOR (Spotmedia.ro)

Actualitatea pe scurt

● Președintele Coreei de Sud, Yoon Suk­yeol, a decretat duminică perioadă de doliu național, după tragedia de la petrecerea de Halloween din Seul, în care au murit (pînă la închiderea ediției – n.red.) 153 de persoane, iar 82 au fost rănite, informează Reuters Cetăţeni din Iran, Uzbekistan, China şi Norvegia se numără printre cei care şi­au pierdut viaţa. „În centrul Seulului a avut loc o tragedie şi un dezastru care nu ar fi trebuit să se întîmple”, a spus Yoon într­o alocuţiune televizată. Guvernul „va investiga cu rigurozitate cauza tragediei pentru a se asigura că un astfel de accident nu se va mai întîmpla în viitor”, a promis președintele. Tragedia a avut loc în cartierul Itaewon din Seul, sîmbătă seara. Victimele au fost strivite de mulțimea uriașă care s­a îmbulzit pe o stradă îngustă în timpul serbării. La petrecere se estimează că au participat în jur de 100.000 de persoane. ● Potrivit publicației Almayadeen, președintele rus Vladimir Putin a declarat joi că „nu există deloc stabilitate în relațiile cu Occidentul astăzi, deoarece deseori resping documentele deja semnate”. „Astăzi spun una și mîine alta. Semnează documente și mîine le resping. Ei fac tot ce vor. Nu există stabilitate în nimic. Este complet neclar ce documente să semneze, despre ce să vorbească și la ce să spere”, a spus Putin la o sesiune plenară a think tank­ului Valdai Discution Club de la Moscova. Președintele a mai spus că aspirația arogantă de a conduce lumea și, de fapt, de a dicta sau păstra conducerea după dictat, are ca rezultat declinul autorității internaționale a liderilor occidentali, inclusiv a Statelor Unite, și la creșterea neîncrederii în capacitatea de a negocia. ● SUA, prin vocea însărcinatului cu afaceri al Ambasadei SUA la Bucureşti, David Muniz, îndeamnă Guvernul României să continue să combată corupţia, pentru „a îmbunătăţi” mediul general de afaceri și pentru „a­şi consolida” poziţia în rîndul statelor UE care încearcă să atragă investitori americani. Declarațiile au fost făcute joi, la Forumul Investitorilor Străini organizat de Business Review. „Îndemnăm Guvernul României să continue să combată corupţia, să organizeze consultări cu părţile implicate şi să desfăşoare consecvent evaluări ale impactului înainte de adoptarea legislaţiei, pentru a îmbunătăţi mediul general de afaceri şi a­şi consolida poziţia în rîndul statelor UE care încearcă să atragă investitori american”, a transmis Muniz, potrivit siteului misiunii SUA în România. Potrivit acestuia, „România îmbină în mod fericit energia nucleară, hidroelectrică, petrolul, gazele naturale, energia eoliană şi multe alte resurse”. Cu toate acestea, a adăugat David Muniz, „Raportul de ţară al Comisiei Europene din anul 2020 cu privire la România a menţionat instabilitatea legislativă persistentă, procesul decizional imprevizibil, capacitatea instituţională redusă şi corupţia drept factori care erodează încrederea investitorilor”. ● Liderii lumii nu circulă oricum, ci cu mașini luxoase și sigure, inclusiv președintele Klaus Iohannis. Șefii de stat au mașini blindate care costă o avere, scrie Realitatea.net. Joe Biden, președintele Americii, ar avea cea mai sigură mașină din lume. Este vorba despre un Cadillac blindat, dotat cu ferestre antiglonț; podeaua mașinii este rezistentă la atacuri cu grenade, iar anvelopele sînt armate pentru a rezista la atacuri sau la explozii. Mai mult decît atît, limuzina ar avea mereu conexiune la internet și la satelit, precum și un frigider în care este păstrat sînge compatibil cu grupa de sînge a președintelui SUA. Limuzina cu care se deplasează Joe Biden costă 1,5 milioane de dolari. Vladimir Putin are o limuzină rusească. Mașina seamănă cu un Rolls­Royce și dispune de un blindaj de cîteva mii de kilograme, ceea ce face ca greutatea totală a mașinii să fie de 7 tone. În plus, ca într­un film cu James Bond, pasagerii pot supraviețui chiar dacă mașina ar fi complet scufundată în apă, scrie The Sun. Limuzina lui Putin ar costa aproximativ 1,3 milioane de dolari.

Klaus Iohannis, președintele României folosește o limuzină blindată, care dispune la interior de elemente de protecție, locuri speciale pentru armele gărzilor de corp, dar și dotări precum scaune încălzite şi ventilate, cu funcţie de masaj si televizor. Mașina costă peste 120.000 de euro. ● Un grup internațional de cercetători condus de Universitatea din Sydney, Australia, a dezvoltat o tehnologie care permite fabricarea de materiale care imită structura vaselor de sînge vii, cu implicații semnificative pentru viitorul intervențiilor chirurgicale. În testele preclinice, cercetătorii au descoperit că, după transplantul unui astfel de vas de sînge fabricat, organismul șoarecilor a acceptat materialul, și noi celule și țesuturi au crescut în locurile potrivite, transformîndu­l, în esență, într­un vas de sînge „viu”. Autorul principal al cercetării, profesorul Anthony Weiss, de la Centrul Charles Perkins, a precizat că, deși au mai existat încercări din partea cercetătorilor de a construi vase de sînge sintetice, care au înregistrat diverse grade de succes, este pentru prima dată cînd vasele s­au dezvoltat la un nivel foarte asemănător cu structura complexă a vaselor de sînge care apar în mod natural în organism. ● Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene și Consiliul Judeţean Hunedoara au semnat trei contracte, în valoare totală de 7,41 milioane euro, pentru restaurarea obiectivelor de la Sarmisegetuza Regia. Investiţiile includ atît lucrări de restaurare, cît şi crearea unor noi spaţii expoziţionale şi punere în valoare a sitului. „La intrarea în situl arheologic Ulpia Traiana Sarmizegetusa, obiectiv inclus în ruta castrelor romane, va fi amenajat un muzeu de sit modern şi puţin invaziv, care va avea şi un punct de belvedere asupra sitului şi amfiteatrului roman din apropiere. În interiorul muzeului va fi reconstituită una din cele două fîntîni de marmură, cu elemente sculpturale unice în Dacia, care făceau parte din intrarea monumentală în forul roman. Tot aici vor fi expuse într­un mod interactiv şi cele mai importante descoperiri arheologice din primul oraş al Daciei romane. Valoarea contractului semnat pentru acest obiectiv este de 2,56 milioane euro”, potrivit Ministerului Investiţiilor. ● Moscova a venit miercuri cu noi pretexte și amenințări, de data aceasta fiind invocată și România, plasată pe lista „țărilor neprietenoase cu Rusia” încă din luna martie, la scurt timp de la invazia în Ucraina. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a susținut că desfășurarea forțelor americane în România ar crește pericolul pentru Rusia, iar Moscova îl va lua în considerare atunci cînd își va asigura propria securitate, scrie agenția de presă rusă de stat Tass. Aceasta, deși trupele trupele americane dislocate în România au un rol strict defensiv, potrivit oficialilor români. ● „State of Climate Action 2022”, realizat de World Resources Institute, este un document realizat de cercetători internaționali, care evaluează progresul global în ceea ce privește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în țintele asumate prin Acordul de la Paris. Astfel, emisiile trebuie reduse pînă la jumătate pînă în 2030, pentru a limita creșterea temperaturii la 1,5 grade Celsius. Autorii raportului subliniază faptul că „pandemia și invazia Rusiei în Ucraina au demonstrat că dependența continuă de combustibili fosili nu este doar dăunătoare pentru climă, ci are și riscuri economice și de securitate”. Autorii „State of Climate Action 2022” mai arată că, în regiunile mari consumatoare, consumul pe cap de locuitor de carne de vită, miel și capră ar trebui să scadă de cinci ori mai repede pentru a atinge obiectivele climatice pentru 2030. De asemenea, extinderea transportului public ar trebui să aibă loc de șase ori mai repede decît rata actuală, în detrimentul deplasării cu mașina personală, se arată în raportul științific. ● Statele Unite au accelerat trimiterea unei versiuni mai moderne a principalei sale bombe nucleare la bazele NATO din Europa, scrie Politico, citînd două surse familiare cu problema și o telegramă diplomatică intrată în posesia

jurnaliștilor săi. Telegrama diplomatică arată că oficialii americani le­au transmis aliaților din NATO, în cadrul unei reuniuni cu ușile închise ce a avut loc luna aceasta la Bruxelles, că bombele nucleare modernizate B61­12 vor ajunge în Europa în luna decembrie a acestui an, nu în primăvara lui 2023, cum era planificat inițial. Mutarea vine în contextul mai larg al modernizării armamentului american din Europa pe fondul amenințărilor repetate transmise de președintele rus Vladimir Putin și alți oficiali de la Moscova. Însă ea i­a luat prin surprindere pe unii observatori care se tem că acțiunea ar putea alimenta tensiunile deja ridicate între Rusia și Europa. ● Criza din Ucraina și invazia rusă a țării vecine au schimbat semnificativ contextul de securitate al Europei de Est. Potrivit unei analize publicată de Inside Over, România este noul pivot atlantic al Europei de Est și lider al izolării anti­ruse, împreună cu Polonia. Bucureștiul este considerat un aliat fidel pentru garnizoana Mării Negre și a flancului estic al Europei atlantice, precum și un bastion cheie pentru a opri ambițiile rusești. În Europa de mijloc, devenită un tărîm de frontieră între tabăra atlantică și Imperiul lui Vladimir Putin, în ținuturile care se apropie din ce în ce mai mult de liniile roșii ale țarului și care văd puterile est­europene din ce în ce mai centrale în sprijinul lor pentru Washington, România este în prim­plan. Pentru Centrul de Studii Iari aceasta înseamnă că „România este, fără îndoială, hotărîtă să­și afirme poziția în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, sigură și de sprijinul Statelor Unite, care, în ultimii ani, au contribuit substanțial la înarmarea sa și la construcția de infrastructuri și companii de alimentare cu energie”. Bucureștiul vrea să se opună Rusiei printr­o strategie totală care o plasează serios și cu forță în domeniul euro­atlantic ca actor decisiv pentru stabilitatea regională. Și, făcînd acest lucru, descurajează posibilitatea ca Rusia să facă mișcări directe către ea în orice domeniu, este de părere Inside Over. Bucureștiul a ales: cea mai estică țară din centrul Europei îmbrățișează Occidentul în domeniul geopolitic. Europa disputată se deplasează mai spre est și, împreună cu Varșovia, Bucureștiul este bastionul NATO. Posibil trambulină pentru orice acțiune, acoperită sau nu, pentru a contracara ofensiva rusă în Ucraina, se mai arată în analiză. ● Franţa lucrează la o rută terestră care ar permite Ucrainei să îşi exporte produsele agricole, prin România sau Polonia, în locul exporturilor prin Marea Neagră, care au devenit imposibile după retragerea Rusiei din acordul internaţional negociat sub egida ONU, a anunţat luni ministrul francez al Agriculturii, Marc Fesneau, informează Reuters „Căutăm să vedem dacă, neputînd trece prin Marea Neagră, putem trece în schimb prin intermediul rutelor terestre... ne uităm în special la rutele terestre prin România şi Polonia”, a declarat Marc Fesneau pentru postul de radio RMC Radio. „Vom continua să lucrăm pentru un sistem care nu ne pune la mîna sau la bunăvoinţa, sau în acest caz la reaua­voinţă, lui Vladimir Putin”, a mai spus Marc Fesneau referinduse la preşedintele Rusiei. ● Victimele tragediei de la Colectiv au fost comemorate, duminică seara, în faţa clubului, unde peste 120 de persoane au aprins candele şi au depus flori la 7 ani de la incendiul care a provocat moartea a 65 de persoane. „Comemorăm 7 ani de la incidentul de la Colectiv şi în acelaşi timp este şi un manifest prin care nu trebuie să uităm că nişte tineri au mers într­o vineri seara cu prietenii într­un club şi au fost ucişi de birocraţia, de corupţia din România şi de sistemul medical din România (...) Ulterior, la 7 ani distanţă, lucrurile sînt la fel. (...) Prin condamnările din aprilie­mai anul acesta nu s­a rezolvat dosarul Colectiv (...), sînt mai multe dosare”, a declarat preşedintele Asociaţiei Geeks for Democracy, Marian Rădună. El a atras atenţia că această tragedie se poate repeta oricînd în România. Printre cei prezenţi la manifestare s­au numărat şi supravieţuitori ai tragediei de la Colectiv, relatează Agerpres

Un punct de vedere Ce se va întîmpla cu războiul din Ucraina la iarnă?

Rusia a suferit în ultimele două luni înfrîngeri masive pe front, pierzînd aproape 9.000 de kilometri pătrați în nord­estul Ucrainei și determinîndu­l pe președintele rus, Vladimir Putin, să anunțe așa­zisa mobilizare parțială a armatei. Ulterior, tacticile de război ale Moscovei au devenit mai agresive după atacul asupra podului Kerci, care face legătura între peninsula Crimeea și Federația Rusă. Podul construit ca simbol al unității între teritoriul anexat ilegal de Moscova în 2014 și teritoriul rus, era, de altfel, principalul nod de legătură care nu traversează teritoriile ocupate anul acesta de Kremlin. Drept replică, armata rusă a bombardat masiv infrastructura energetică a Ucrainei, ducînd la întreruperi masive de curent electric și lăsîndu­i pe oameni în beznă și frig în prag de iarnă. În paralel, diplomații și politicienii ruși și­au înăsprit acuzațiile privind o eventuală folosire a unei „bombe murdare” în luptă de către Kiev, lucru susținut inclusiv de președintele Rusiei, Vladimir Putin, în timpul unei conferințe la Clubul Valdai

Situația de pe front și ce va urma la iarnă nu se arată cruțătoare. Peisajul este unul sumbru. Dacă iarna va fi una grea, șansele ca armata ucraineană să înainteze pe pămîntul înghețat va fi mai ușoară, ducînd la avansuri teritoriale mai rapide și la o eventuală înfrîngere a rușilor în Herson, spune George Barros, liderul echipei de inteligență geospațială de la Institutul pentru Studiul Războiului. Cu toate acestea, o iarnă mai dură vine în detrimentul civililor, care vor fi forțați să­și părăsească locuințele neîncălzite sau aflate în bătaia focului pentru a căuta refugiu în spații mai sigure. „Mă aștept ca această iarnă să agraveze vulnerabilitățile și nevoile oamenilor, ceea ce va duce, din păcate, la strămutarea lor internă și, eventual, la căutarea refugiului peste graniță, în țările vecine”, a explicat Gemma Robson, expertă în Ucraina la think tank­ul elvețian Reach Initiative

Potrivit Agenției ONU pentru refugiați, de la începutul invaziei, o treime din populația Ucrainei a fost nevoită să­și părăsească locuințele. Aproximativ 6,43 de milioane de persoane au fost strămutate intern, în timp ce alte 11 milioane rămîn prinse în zonele de conflict și nu pot pleca din cauza riscurilor sporite de securitate.

Situația de pe front

Potrivit unor surse militare ucrainene citate de Institutul pentru Studiul Războiului, armata rusă desfășoară operațiuni defensive de­a lungul malului estic al rîului Nipru în eventualitatea unui asalt al armatei ucrainene. Potrivit Statului Major General din Ucraina, pe 27 octombrie trupele rusești continuau fortificarea pozițiilor de pe malul estic al Niprului prin aducerea de echipament militar și efectuarea mai multor misiuni de recunoaștere aeriană. Mai multe lupte semnificative continuă să se dea în apropierea Hersonului, oraș aflat sub ocupația armatei ruse încă de la începutul invaziei din Ucraina. Rusia a trimis vineri aproximativ 1.000 de soldați ca să apere Hersonul, transmite armata Ucrainei într­o postare pe Facebook. „(Aceștia – n.red.) și­au găsit loc de odihnă în casele localnicilor fugiți”, se arată în continuarea postării de pe Facebook. George Barros spune că e posibil ca ucrainenii să captureze malul drept al rîului Nipru și regiunea Herson pînă la finele lui 2022. „Credem, de asemenea, că soldații ucraineni vor continua probabil ofensiva din nord­estul Ucrainei și vor continua să cucerească teritorii în vestul regiunii Lugansk și în apropiere de linia Kreminna­Svatove”. Expertul transmite că, indiferent de iarna care va urma, armata ucraineană va fi mai puțin afectată de efectele adverse ale frigului și zăpezii decît cea rusă. Potrivit lui, asta se datorează modului de organizare și funcționare mai eficient al soldaților ucraineni. „Motivul este că rușii și­au configurat grupurile militare cu elemente logistice integrate, cunoscute sub denumirea de grup tactic de batalion. Alături de formațiunile de bază pe care le au, toate aceste elemente îi reduc mobilitatea”, a explicat Barros.

momentul respectiv inclusiv trupele separatiste pro­ruse din regiunile Donețk și Lugansk. Potrivit expertului, personalul militar al unui grupul tactic de batalion poate fi însoțit pe front de o echipă medicală, una de logistică și alta de artilerie. Însă dacă tancurile și vehiculele blindate de trupe se descurcă pe terenul dificil din Ucraina, camioanele de logistică și trupele de artilerie întîmpină dificultăți de mobilitate. „De cealaltă parte, ucrainenii desfășoară unități mecanizate, așa cum ar trebui să o facă. Soldații ucraineni nu fac parte din grupuri tactice de batalion și nu formează un tot unitar cu o echipă de logistică și alta de artilerie”, a punctat expertul, adăugînd că din motivul acesta, ucrainenii se pot deplasa cu mult mai multă flexibilitate pe front.

Vremea joacă un alt rol important în mobilitatea trupelor de pe front. În cazul în care iarna va fi una aspră, șansele sînt ca pămîntul să înghețe, lucru ce le va permite soldaților din ambele tabere să avanseze cu ușurință. „Ne așteptăm ca pe timpul iernii conflictul să se intensifice. Motivul este, pe de­o parte, fiindcă gerul greu de iarnă, care se așterne peste regiune de pe la sfîrșitul lui decembrie pînă în februarie, va întări solul și le va permite vehiculelor pe șenile să poată efectua cu ușurință manevre la sol”, a continuat George Barros. Cu toate acestea, în eventualitatea în care iarna va fi una blîndă, șansele ca noroiul să se formeze pe drumurile neasfaltate din Ucraina ca urmare a topirii zăpezilor cresc, lucru ce va pune în dificultate deplasarea soldaților. În Ucraina și Rusia, fenomenul poartă denumirea de „rasputiță”. „În evaluarea noastră de la începutul invaziei din Ucraina, armata rusă era dependentă de drumurile asfaltate. Nu prea făcea manevre militare de traversare a țării în lung și în lat”, a explicat Barros.

Impactul noilor rezerviști ruși pe front

NATO ia în calcul de mai multe luni de zile să doteze trupele ucrainene cu echipament de iarnă corespunzător. Canada promite să trimită jumătate de milion de seturi de echipament militar din stocurile militare proprii, în timp ce alte state precum SUA și Estonia îi urmează exemplul.

În contextul mobilizării parțiale, noii rezerviști ruși se plîng de faptul că armata rusă nu le­a oferit mai nimic, ei fiind nevoiți să își cumpere propriul echipament militar. Mulți transmit că au fost nevoiți să­și caute inclusiv lenjerie termică sau veste antiglonț, în condițiile în care marea majoritate din ei sînt trimiși pe front după doar cîteva săptămîni de antrenament. Barros spune că indiferent de numărul rezerviștilor care vor ajunge pe front, aceștia nu vor reuși să schimbe situația de pe front, care se arată în favoarea Ucrainei. Într­un interviu, fostul comandant al armatei SUA în rezervă, generalul (r) Ben Hodges, a precizat că pregătirea unui civil pentru război durează în principiu cel puțin zece săptămîni. Cele peste două luni de pregătire militară sînt necesare pentru ca noul soldat să știe cum să folosească o armă, să devină apt din punct de vedere fizic, să înțeleagă regulile și regulamentele militare și să învețe cum să își monteze echipamentul. (…) Din aceste motive, succesul armatei Ucrainei va putea depinde pe viitor de recrutarea unui număr în plus de soldați, potrivit think tank­ului Consiliul European pentru Relații Externe. „Următorul val pe care Putin îl va trimite în prima linie (pe frontul din Ucraina – n.red.) ar putea include soldați cu mai multă pregătire militară. Ar fi naiv să credem că planurile Kremlinului se limitează doar la stabilizarea noilor teritorii ocupate”, se arată în analiza experților de la think tank­ul european.

Situația umanitară din Ucraina

vecinătatea Ucrainei sau în vestul Europei. Dintre aceștia, 7.144.217 au ales să revină în țară, cei mai mulți odată cu înfrîngerea rușilor din nordul țării în lunile martie și aprilie. Însă, în continuare, alte 6,43 de milioane de persoane rămîn strămutate intern, în timp ce în jur de 11 milioane de ucraineni sînt în continuare prinși în zonele de conflict și le e imposibil să își părăsească locuințele din motive de siguranță.

Vremea la iarnă nu va fi una blîndă. Potrivit lui Patrick Saez, Senior Research Fellow la think tankul britanic Overseas Development Institute, iarna care urmează va fi una „brutală” din cauza temperaturilor care, în luna decembrie, „se vor situa în medie între ­14 și ­25 de grade Celsius”. Comisia Europeană estimează deja că peste 17,7 milioane de ucraineni vor avea nevoie de asistență umanitară pînă la finalul anului 2022. Eforturile de sprijin umanitar acordat Ucrainei se desfășoară sub umbrela mecanismului de protecție civilă al UE prin hub­urile logistice stabilite pe teritoriul Poloniei, României și Slovaciei.

În ultimele săptămîni, Rusia și­a înăsprit atacurile asupra infrastructurii energetice din Ucraina. Dacă în luna septembrie organizația Tratatul privind Cartea Energiei număra aproximativ 12 atacuri ale Federației Ruse asupra infrastructurii energetice din Ucraina, în octombrie numărul lor a ajuns la 51, de peste patru ori mai multe. „În acest moment, ceea ce vedem este o deteriorare la scară largă a infrastructurii critice din Ucraina, inclusiv cea de încălzire și de generare a energiei electrice, precum și rețelele logistice. Asta înseamnă că ne așteptăm la întreruperi masive de energie electrică, precum și la dificultăți în transportul de provizii critice în întreaga țară”, spune Gemma Robson.

Potrivit estimărilor experților europeni, la data de 24 octombrie 2022, aproximativ 35­40% din infrastructura energetică a Ucrainei era fie avariată, fie distrusă complet. Potrivit unui sondaj realizat în vară de Organizația Internațională pentru Migrațiune, peste 25% din ucrainenii intervievați aveau de gînd să­și părăsească locuințele pe durata iernii din cauza lipsei de căldură. Nici cei care caută refugiu în centrele colective pentru adăpost nu beneficiază de circumstanțe mai bune de trai. (…)

Experții de la Organizația Mondială a Sănătății avertizau în urmă cu două săptămîni că frigul din Ucraina va duce la creșterea numărului de cazuri de degerături, hipotermie, pneumonie, accidente cerebrale și atacuri de cord. La lipsa curentului electric se adaugă și cele peste 800.000 de locuințe avariate sau distruse în urma războiului. Achille Despres este purtătorul de cuvînt al Crucii Roșii Ucraina. El povestește că organizația umanitară la care lucrează a reușit să reclădească aproximativ 13.000 de locuințe înainte de venirea iernii. Alături de companiile regionale de utilități și apă, Crucea Roșie Ucraina a reușit să restabilească accesul la încălzire adecvată pentru peste 300.000 de persoane. În plus, organizația a distribuit în asistență financiară directă aproximativ 30 de milioane de euro la peste 300.000 de persoane. Munca rămîne însă dificilă, în condițiile în care războiul e departe de a se încheia. „Trebuie să ne pregătim pentru potențialele efecte secundare: modul în care perioadele de frig vor afecta transportul, inclusiv furnizarea de ajutor umanitar”, amintește Patrick Saez.

În iunie 2022, Rusia reușise să trimită aproximativ 110 grupuri tactice de batalioane în Ucraina, numărînd aproximativ 142.000 de trupe. Acestea includeau la

De la începutul războiului și pînă la data de 25 octombrie, peste 11,7 milioane de ucraineni au fugit din calea războiului, căutîndu­și refugiu în țările din

Organizația Reach Initiative monitorizează situația de la granițele țărilor învecinate cu Ucraina. Potrivit Gemmei Robson, numărul ucrainenilor care au traversat granița în ultima perioadă în România a început deja să crească. „La momentul de față, nu e chiar așa de frig în Ucraina. Vremea e ușor de gestionat”, spune Robson. Comisia Europeană a alocat pînă în prezent aproximativ 523 de milioane de euro pentru programele de ajutor umanitar destinate civililor afectați de războiul din Ucraina. Din suma respectivă, aproximativ 38 de milioane de euro au ajuns în Republica Moldova. Gemma Robson descrie ajutorul umanitar dat pînă acum de UE Ucrainei ca fiind „fantastic”. (…) Patrick Saez laudă la rîndul său ajutorul umanitar dat de Uniunea Europeană Ucrainei, pe care îl descrie ca fiind cel bine finanțat din lume. Problema, spune el, rămîne la nivelul liniilor de aprovizionare, întrucît cei care distribuie ajutorul umanitar sînt adesea organizații ucrainene și grupuri comunitare aflate în prima linie. sorIn DoJAn (romania.europalibera.org)

Doza de sãnãtate

Celulele corpului se refac periodic

Celulele corpului nostru se refac complet la fiecare șapte ani. Corpul uman are capacitatea de a se reînnoi în permanență. Cu alte cuvinte, periodic omul se poate vindeca. Centrul german DermaVital vă oferă o întreagă gamă de terapii alternative, terapii care au la bază fizica cuantică. Diagnosticarea energetică este însoțită de un buletin de analize energetic, cu recomandarea tratamentelor care se impun.

● Fiecare terapie este personalizată, în funcție de energia pacientului, fără durere, fără medicamente, destinată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă;

● Focusul terapiilor este restabilirea comunicării energetice în organism, la nivel de celulă, organ, sistem;

● Atîta timp cît în organul bolnav mai există celule sănătoase, din punct de vedere energetic, șansele de refacere există.

Diagnosticarea energetică durează aproximativ 50 de minute și este urmată de terapii, în care se intervine prin cîmpul energetic al corpului și în timpul cărora se tratează corpul fizic, psihic și cel mental. Vorbim despre terapii care tratează corpul pe cele patru straturi: mental/spiritual/psihic, bio­energetic, bio­fizic și bio­

O istorie a farselor (274)

Ingeniozitatea falsificatorilor de tablouri celebre

„Americanilor şi englezilor le poţi vinde absolut orice”, spunea nepotul pictorului francez Jean François Millet cînd a fost condamnat la închisoare în anul 1935 pentru fals în artă. „Ei nu ştiu absolut nimic despre artă; nici chiar experţii lor nu au habar. Tot ce trebuie să faci este să ceri un preţ fabulos”. O exagerare? Nici pe departe. În 1911, nu mai puţin de şase americani au plătit fiecare cîte 300.000 de dolari pentru ceea ce au crezut că este capodopera lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa. Ceea ce 1­a determinat pe fiecare american să creadă că a achiziţionat originalul a fost faptul că, la 21 august în acel an, cel mai faimos tablou din lume dispăruse din muzeul Luvru din Paris. Deghizaţi ca muncitori, hoţii –italianul Vincenzo Perrugia şi doi complici – ieşiseră din ascunzătoarea lor, subsolul muzeului – în care petrecuseră toată noaptea şi, pur şi simplu, fugiseră cu tabloul.

Tîlharii fuseseră angajaţi de falsficatorul de artă Yves Chaudron şi de către partenerul acestuia, Eduardo de Valfierno, un marchiz autodenumit. Aceştia începuseră să lucreze împreună în Africa de Sud. Fost restaurator de picturi, Chaudron era specializat în falsificarea operelor semnate de artistul spaniol Bartolome Esteban Murillo, pe care Valfierno se oferise atunci să le vîndă unor văduve argentiniene bogate. Acestea urmau să le expună în biserici ca testament comemorativ. Saturînd piaţa argentiniană cu tablouri false după Murillo, cei doi au plecat mai departe, în Mexico City, unde şi­au perfecţionat tehnica. Dînduse drept experţi în artă, ei l­au rugat pe proprietarul unei galerii să­i lase să examineze un tablou. Cît timp s­a aflat în mîinile lor, Valfierno lipea pe spatele pînzei originale replica falsă realizată de Chaudron. Întorcîndu­se după un timp la galerie cu un potenţial cumpărător, cei doi îl îndemnau pe acesta să marcheze spatele pînzei astfel încît să fie sigur că talboul ce i se va livra era cel original, adică cel pe care îl însemnase. Desigur, cumpărătorul marca, de fapt, pe pe versoul falsului. Dacă ulterior el ar fi întrebat de ce originalul încă îşi mai găsea locul pe pereţii galeriei, Valfierno îi răspundea că instituţia de artă expunea o copie şi îi trimitea cumpărătorului un articol de ziar (fals, desigur) în care se anunţa dispariţia picturii respective. Era un fel de asigurare faţă de cel păcălit. Chiar dacă victima îşi dădea, în cele din urmă, seama că fusese înşelată, nu se putea adresa nicicînd poliţiei, deoarece ar fi fost nevoită să recunoască participarea la o afacere atît de dubioasă.

Ajungînd la Paris, Valfierno şi Chaudron aunnceput să vîndă picturi „furate” din Luvru. Valfierno îşi aproviziona clienţii pe baza unor documente false, dar întocmite pe

chimic. Este tratată cauza și nu simptomul, deoarece numai tratînd corpul în integritatea lui îi dăm posibilitatea de a se reface.

Ce afecțiuni pot fi tratate? Începînd de la alergii, intoleranțe, îmbolnăviri virale, eliminarea metalelor grele, toate formele de dureri: genunchi, șolduri, coloană, umeri, picioare grele, dureri de stomac, gastrite, aciditate, dereglări în sistemul gastric, circulație, tensiune osilantă, migrene, degenerare maculară, probleme cu tiroida, prostata, picioare umflate, dereglări limfatice, boli de piele, dereglări metabolice, dureri menstruale, balonare, probleme cu memoria, depresii, atacuri de panică. Se realizează:

● o detoxifiere la nivel celular, reglarea energetică a meridianelor și chakrelor corpului;

● restabilirea imunității și metabolismului; Și se ameliorează:

● reacțiile post­vaccin de orice tip;

● sechele post Covid: oboseala pshică și fizică, dureri musculare, căderea părului, lipsa gustului/ mirosului, epuizare.

Terapiile întregesc paleta tratamentelor în funcție de nevoile pacientului: drenaje limfatice, reflexoterapie,

hîrtii cu antetul muzeului Luvru, inclusiv un contract de confidenţialitate în care se garanta că respectiva capodoperă fusese furată şi înlocuită în cadrul muzeului cu o copie. În curînd, venindu­le ideea să încerce această escrocherie splendidă şi cu Mona Lisa, cei doi i­au cerut ajutorul lui Perrugia. Acesta lucra în faimosul muzeu parizian, cunoştea clădirea şi, fiind geamgiu, el însuşi instalase sticla ce proteja cutia în care se afla capodopera lui da Vinci. După care, furtul a mers ca pe roate.

Chaudron şi Valfierno au cîştigat 1.800.000 de dolari din vînzarea celor şase reproduceri realizate de Chaudron, dar nu au avut niciodată ocazia să vîndă adevăratul tablou. Perrugia a fugit cu Mona Lisa în Italia, unde la 13 noiembrie a încercat s­o vîndă unui negustor de artă din Florenţa. Acesta însă a contactat poliţia. Cei trei escroci au fost trimişi la închisoare şi Mona Lisa s­a întors la Luvru. De această dată, păzită cu sfinţenie şi plasată în spatele unui panou de sticlă foarte groasă, pictura se află şi astăzi în acest lăcaş de artă, înconjurată de sisteme de alarmă electronice.

Totuşi, mai există un tablou Mona Lisa, ce zîmbeşte misterios de pe peretele unui apartament din cartierul Kensington, Londra. Custodele lui, expertul în artă şi inventatorul dr. Henry Pulitzer, spune că nu este vorba de o reproducere, ci de o altă versiune realizată de da Vinci, care obişnuia să execute mai multe variante ale portretelor sale. Mai întîi, da Vinci o pictase pe Mona Lisa del Giocondo, soţia unui nobil din Florenţa. În doliu după moartea unui copil, aceasta purta un văl transparent în timp ce stătea pe scaun pentru a poza. Cîţiva ani după aceea, da Vinci pictase portretul Constanzei d’Avalos, amanta lui Guiliano de Medici. Deşi semăna foarte puţin cu Mona Lisa şi această pictură a fost denumită „La Gioconda” – „cea care zîmbeşte”. După ce a terminat­o, Leonardo a adaptat primul portret transformînd chipul Monei Lisa în cel al Constanzei. Părăsind­o pe Constanza pentru a deveni partener într­o căsătorie profitabilă, Guiliano a refuzat să cumpere tabloul pe care Leonardo l­a luat atunci, cu el, la Paris. Este posibil ca această a doua versiune să se afle astăzi în muzeul de la Luvru. Portretul original a ajuns, în final, la Londra, tocmai la timp pentru a fi cumpărat de sindicatul elveţian căruia dr. Pulitzer îi aparţine. Tehnicile microscopice de fotografiere demonstrează că amprentele de pe pînză se potrivesc cu cele de pe alte tablouri autentificate deja ca aparţinîndu­i lui Leondardo da Vinci.

Cataloagele de artă cuprind cel puţin alte şaizeci de aşa­zise portrete Mona Lisa, majoritatea atribuite şcolii lui Leonardo. Cele şase falsuri cu ajutorul cărora Chaudron i­a păcălit pe milionari nu se află menţionate în aceste cataloage.

(va urma)

STUART GORDON

masaje de deblocare cervicală sau lombară, terapia VacuMed – folosită în medicina spațială, prin care se obține un joc de presiune asupra vaselor de sînge, cu consecințe vasodilatatorii și deschiderea de noi căi vasculare. Prin această terapie sînt tratate arteropatia cronică obliterantă a picioarelor, insuficiența venoasă, edemul și limfedemul, efectele intervențiilor ortopedice chiar și cu piciorul în ghips, sau ale protezelor de șolduri, simptomele piciorului diabetic, neuropatie, accelerează vindecarea leziunilor ulceroase crescînd perfuzia sîngelui la periferia rănilor, reduce inflamațiile, durerile. Se utilizează în ortopedie, reabilitare și medicina sportivă.

DermaVital este o clinică ce domină medicina din România de peste 15 ani, iar paleta terapiilor noastre se întregește în permanență cu tot ce este nou în domeniu. Colectivul clinicii este format din medici, kinetoterapeuți, terapeuți specializați în disciplinele pe care acționează.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Crescută în sălbăticie; 2) Cuprins de friguri; 3) Drumuri pe jos! – Scoase din fire; 4) Călătorește fără bilet – Jucător de valoare medie!; 5) Mîncătoare de oameni –Fază luată cu încetinitorul; 6) Aproape de noi; 7) Satul... de la răsărit! – Loc de frunte – Trag în gol!; 8) A se pregăti pentru proba de rezistență –Schimbă direcția; 9) Grila din mijloc! – Grafică la carte; 10) La atac în prejma porții (od.).

VERTICAL: 1) Un fel de magnet; 2) Frămîntări ca la carte; 3) Intrare la recepție! –Exprimare suburbană (pl.); 4) Tratat cum se cuvine; 5) Cartonaș... roșu – Sînt gata oricînd de plecare; 6) Stări de fapt care duc la congestie –Mică la talie!; 7) Încasa la comandă – Trecute la stop; 8) Are o durere în suflet – Îți stă pe limbă; 9) Regim cu multe crudități; 10) Ce-i pui, aia mănîncă – Depășește talia normală.

Dezlegarea careului ,,PAMFLET”

GH. ENE

1) VAGABONDAJ; 2) IMBULZEALA; 3) RI – DA – UTER; 4) INCITAT – R; 5) LAIE – CRITA; 6) I – CRACANAT; 7) TALERE –U – A; 8) ATU – INAMIC; 9) TORENTIALA; 10) EMISIE – NAT.

MÎNDRIA

Turism și religie

Stimați compatrioți, astăzi, cînd vă vorbesc, este Sfînta Maria Mare. Înaltă și binecuvîntată zi de 15 august! Ziua în care a fost martirizat Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei 4 feciori și cu ginerele lui. Ziua în care s­a născut Napoleon Bonaparte. Dar toate aceste evenimente, și multe altele, se raportează la memorabilul praznic al Creștinătății. Într­o vreme în care cea mai mare parte a politicienilor se ocupă doar de interesele lor și dau un spectacol penibil, tot scăzînd și adunînd procentele unor sondaje mincinoase, așa cum fac negustorii la tejghea cu mărunțișul, doar­doar se vor cățăra din nou în copacul Puterii – ei, bine, într­o astfel de vreme eu îmi urmez programul, neabătut, și vorbesc Poporului meu despre alte teme, într­un alt registru sufletesc: despre Creștinism, despre Patria noastră, despre prezentul și viitorul acestei lumi, care poate și trebuie să fie mai bună. Pentru că, vorba lui Isus Christos, dar și a lui Moise, „omul nu trăiește numai cu pîine”. În ortodoxia românească și în tot spațiul de iradiere al Byzanțului, există o Sfînta Maria Mare și o Sfînta Maria Mică. Neștiutorii ar putea crede că e vorba de două personaje diferite, cînd, de fapt, e unul singur. În înțelepciunea lor milenară, românii au apreciat că moartea Fecioarei Maria, la 15 august, prilejuiește o sărbătoare mai însemnată decît nașterea ei, la 8 septembrie. Cum așa? Poate fi moartea mai importantă ca nașterea? În cazul Mariei da, pentru că, prin moarte, ea s­a înălțat la cer și s­a dus la întîlnirea cu gloriosul ei Fiu. A fi născătoare de Dumnezeu – ce imensitate cosmică! A fi, în același timp, și mama, dar și ucenica Fiului tău! Maria înseamnă, în ebraică, Steaua Mării. Dar mai are un înțeles: Amărăciune. Maria era frumoasă, cuminte și cu frică de Dumnezeu. Întreaga ei viață a fost neprihănită și fără greșeală. N­a făcut rău nimănui, niciodată. Într­o lume a decadenței aflate la apogeu, cînd antichitatea furniza femei de moravuri ușoare, în serie, de teapa Messalinei, sau Agrippinei, sau altora, care înjoseau condiția umană – iată că într­un sat din Iudeea, presărat cu clădiri mărunte, din piatră albă și pămînt ars, sub lumina orbitoare a Soarelui Orientului, o fată primește vestea cea bună – asta înseamnă Evanghelie – într­o zi de martie și minunea începe să prindă contur. Maria, regină a lumii! Maria, navă sfîntă, care L­a purtat pe Mîntuitor către existența Sa pe acest Pămînt, pentru a ridica păcatul lumii! Tocmai pe ea a ales­o Dumnezeu! Și ea nu L­a dezamăgit pe Tatăl Ceresc, purtîndu­se exemplar, de la Bunavestire și pînă la săvîrșirea ei din viață.

În aprilie 1989, am avut privilegiul să vizitez Cetatea Efes, unde, spune legenda, Maria a trăit o vreme, după Răstignirea și Învierea lui Isus, însoțită fiind de Evanghelistul Ioan. Acolo este amenajată o capelă, pe locul unde legenda spune că fusese coliba ei. Turcii, cu seriozitatea lor cunoscută și cu un anumit respect pe care l­au purtat, întotdeauna, religiilor care le impuneau acest respect, au făcut și încă mai fac tot posibilul pentru a evidenția prezența pe acele meleaguri a Fecioarei Maria. Iconițe sfințite, smirnă și uleiuri frumos mirositoare, calendare poleite cu cerneluri de aur și alte suveniruri – fac agreabilă șederea turiștilor, sosiți din toate punctele cardinale ale Planetei. Noi, care sîntem creștini, nu ne­am învrednicit, din păcate, să valorificăm amintirea unei alte personalități de vază a Noului Testament: Apostolul Andrei. Încet și cu greutate, la stăruințele mele, după un pelerinaj pe care l­am întreprins în iulie 2001 la Peștera Sfîntului Andrei din Dobrogea, autoritățile laice și ecleziastice au început să încropească ceva în jurul acelei minuni dumnezeiești. Asta e culmea indolenței: turcii, pe care îi numim păgîni, îi ridică statuie Fecioarei Maria; în vreme ce noi, românii, care ne numim creștini, nu facem aproape nimic pentru a aprinde o candelă de aducere aminte a misiunii apostolice pe care a avut­o, pe meleagurile noastre, întîiul chemat de către Isus, Sfîntul Andrei. La fel de nepăsători sîntem și față de unul dintre cei mai mari poeți ai Antichității, Ovidiu, care a trăit nu mai puțin de 14 ani tot aici, la noi, unde a și

murit și a fost îngropat, extramuros, lîngă una dintre cele 4 porți ale Cetății Tomis – Constanța de azi. Nimeni nu se preocupă de valorificarea moștenirii sale. În oricare altă țară ar fi murit cel care a scris capodopera „Ars Amandi”, s­ar fi găsit oameni inimoși și întreprinzători, care să ridice un altar pe locul presupusului său mormînt, unde să fie oficiate căsătorii sau logodne, în amintirea acestui inegalabil cîntăreț al iubirii. Așa fac italienii la Verona, la casa despre care se bănuiește că a fost a Julietei – pe care, de altfel, am vizitat­o și unde am trăit o experiență de neuitat. Așa fac danezii la Helsingör, în amintirea Prințului Hamlet. La urma urmei, poate că asta e cea mai profundă dovadă de dragoste pe care ne­o dau strămoșii: toate relicvele și monumentele lor, de la Piramidele Egiptului pînă la Acropolele Greciei, sînt cecuri în alb pe care ei le­au lăsat urmașilor, pentru a­i ajuta să trăiască mai bine, să cîștige bani din turism, să aibă cu ce să se mîndrească în lume. Asta e valabil pe alte meridiane, dar nu, încă, și la noi. Iar critica asta o face, cu durere în suflet, un iubitor de țară, nu un cîrcotaș – de genul acelor turiști din Israel care, așa după cum a declarat, zilele trecute, „Gazetei de Transilvania”, profesorul Vasile Oltean, refuză să intre în Muzeul Primei Școli Românești, din Șcheii Brașovului, pe motiv că noi, românii, n­am avea cultură. Avem cultură, și încă din belșug. În primul rînd, folclorul românesc, care e la fel de genial ca Shakespeare și Beethoven. În al doilea rînd, creatorii de civilizație, care sînt unicate pe plan mondial, în frunte cu Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir, Eminescu, Iorga, Brâncuși, Enescu, Coandă, Caragiale, Blaga, Arghezi, Călinescu, Eugen Barbu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, Maica Tereza (aromâncă din Albania), laureată a Premiului Nobel pentru Pace, și, nu în ultimul rînd, Petrache Poenaru, inventatorul stiloului.

Dar timpul se scurge implacabil, nu putem trăi numai din zestrea iluștrilor înaintași; cît despre edificii, ele se surpă pe noi dacă nu le facem, în fiecare generație, o infuzie de dragoste. Am să dau, astăzi, un exemplu referitor la stadiul în care ne aflăm în materie de turism istoric. Este vorba despre Cetatea Râșnov, de lîngă Brașov. În urmă cu cîteva săptămîni, citisem în presă că aceasta a fost concesionată, pe o perioadă de 49 de ani, unui italian. La început, o umbră de regret a trecut pe fața mea și am avut o ușoară strîngere de inimă. Cum adică, am ajuns să cedăm străinilor pînă și cetățile medievale, vechi de 7­800 de ani? Recunosc că aceasta este una dintre prejudecățile obișnuite care îi pasc pe naționaliștii din toate țările. Din fericire, nu m­am lăsat, niciodată, condus de prejudecăți. Așa că în ziua de miercuri, 13 august – zi cu ghinion, dar nu pentru oamenii credincioși, ci pentru cei rudimentari – mi­am luat familia și am urcat pînă la Cetatea Râșnov. Eram însoțit de mai mulți colaboratori apropiați. Din depărtare, se auzea muzica lui Johann Sebastian Bach. Am crezut, inițial, că unul dintre oamenii mei mi­a luat­o înainte și a făcut să răsune o casetă sau un CD cu „muzica mea”, de care nu mă despart niciodată, mai ales în vacanță. Mă înșelasem: acordurile veneau din niște difuzoare amplasate în arbori și pe crenelurile cetății. Apoi, am început să constat, pe viu, ce transformări uimitoare fuseseră realizate în incintă, în numai 2 ani de cînd Cetatea Râșnov a fost concesionată acestui străin. Prima oară vizitasem Cetatea în 1994, alături de bunul și astăzi regretatul meu amic, profesorul Mircea Mușat, care avusese o contribuție esențială la restaurarea ei, petrecută în anii ’70. Pe atunci, în 1994, pășteau caprele și iezii printre ruine. Fiindcă, deși cetatea fusese restaurată, zona era încă aproape impracticabilă, după prostul obicei românesc, de a nu duce un lucru pînă la capăt, fie din amatorism, fie din lipsă de bani. Apoi, am mai vizitat Râșnovul de cîteva ori. De fiecare dată, nu erau mai mult de 3­4 turiști. Și, acum, deodată, Cetatea era plină! Plină de ghirlandele unor flori multicolore, de lanțuri de fîntînă, de roți străvechi, agățate la intrarea în micile construcții, de steaguri ale breslelor – pe scurt, un burg medieval în miniatură, așa cum sînt în Occidentul acela după care tot tînjim. Aveam sentimentul că nimerisem în Florența, sau în Heidelberg, ori în Salzburg. Moartă vreme de 150 de ani – de la Revoluția din 1848, cînd a fost locuită pentru ultima oară – Cetatea

Râșnov revenise la viață. Și, mai presus de toate, era plină de turiști, români și străini, cu aparate de filmat și de fotografiat, într­un du­te­vino reconfortant și atît de plăcut ochiului. O senzație de bine ne­a cuprins pe toți. Parcă se turna un film de epocă, sau nimerisem în „tunelul timpului”. Nu­l cunosc pe acest investitor. El afirmă că în orășelul copilăriei sale, Pesaro, situat pe țărmul Mării Adriatice, există o cetate medievală asemănătoare, printre hrubele căreia a crescut, și că, indiferent dacă va cîștiga sau va pierde bani, are nebunia asta frumoasă de a redeștepta la viață Cetatea Râșnov. Pînă acum, a investit cca. 400.000 de euro și mai are de gînd să cheltuiască încă 1 milion. De admirat este faptul că toată munca de restaurare și recondiționare este supravegheată de Ministerul Culturii și Cultelor, printr­o doamnă arhitect pe nume Marina Iliescu. Mai nou, a fost identificată și biserica așezării, datînd tot din jurul anului 1240 – pe zidul ei, oaspetele italian a amplasat un crucifix enorm, din lemn, de pe care ne privește un Christ suferind, dar dătător de speranță. Cu un fair­play care nu m­a părăsit niciodată, i­am telefonat de acolo, din incinta acestui perimetru readus la forfota vieții, ministrului Culturii și Cultelor, acad. Răzvan Theodorescu, pentru a­l felicita. La fel, i­am felicitat, telefonic, pe președintele Consiliului Județean Brașov, Aristotel Căncescu, pe prefectul județului, Otilian Neagoe, și pe fostul ministru al Administrației Publice, Octav Cozmâncă.

Așadar, se poate. Încă nu e totul pierdut. O notă proastă pentru investitorii autohtoni, care n­au „organ” pentru cultură și istorie națională, ci bagă bani în tot felul de afaceri pe cît de profitabile pentru ei, pe atît de dubioase și de păguboase pentru români, care nu au nici un beneficiu după privatizare. În vremea asta, Cetatea Făgărașului și alte sit­uri arheologice încă mai zac în ruine. În limba română, de la ruine la rușine nu este decît o literă. Ce n­ar da, oare, americanii, dacă ar avea cetăți din anii 1200? Cred că ar muta Casa Albă acolo și nu s­ar mai înțelege nimeni cu ei. Pînă la urmă, e bine, totuși, că Cetatea Râșnovului n­a încăput pe mîna unor analfabeți care populează lumea afacerilor de la noi, fiindcă, în loc de Bach – la sosire – și în loc de „Oda Bucuriei”, a lui Beethoven, la plecare, dealurile împădurite din preajmă ar fi răsunat de manele și alte cîntece țigănești, care ne descalifică în fața străinătății. A acelei străinătăți adevărate și durabile, care nu se înfige, ca o căpușă, direct în gîtul zăcămintelor de aur și de petrol, al băncilor și altor unități profitabile. Acesta e Occidentul profund, de care vorbeam cu alte ocazii. Asemenea investitori străini pasionați și cinstiți dorim. Cîștigă și ei, dar cîștigă și România. Aceasta este, în definitiv, una dintre dimensiunile „capitalismului popular” pe care vrem să­l edificăm. Fac această pledoarie în speranța resuscitării atît de necesare a turismului românesc.

Și, pentru că vă vorbesc în ziua de 15 august, n­aș putea încheia fără a omagia un alt centru energetic al românismului, care a izbucnit din nou la viață: mă refer la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, a lui Constantin Brâncoveanu, lăcaș care are hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aici, chiar în această zi, un alt bun prieten al meu, eminentul cărturar Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, a inaugurat Academia de Spiritualitate și Artă, Cultură și Știință – loc de pelerinaj, de închinăciune și de studiu pentru tinerii teologi din întreaga lume. Eu aș propune ca această instituție­unicat, care repetă, la dimensiuni superioare, experiența Școlii de Vară de la Vălenii de Munte, întemeiată de Nicolae Iorga, să poarte numele ctitorului său, prin urmare să i se spună, de­a pururi, Academia Antonină.

Binecuvîntați să fie făcătorii de pace și iubitorii de țară! Datorită unor astfel de oameni, am ferma convingere că România va ieși cu fața curată de pe orbita acestui „zid al morții” și va cuceri, din nou, respectul omenirii. Iată de ce cred, cu tărie, în vocația mesianică a Poporului Român.

CornELIU VADIm TUDor (Mesaj difuzat, fragmentar, la Radio România și TVR, vineri, 15 august 2003)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Le stăm în gît olandezilor?

Se discută din 2007, adică din momentul aderării noastre la Uniunea Europeană, despre momentul intrării României în Schengen. Adică în acea uniune vamală, unde controlul la frontiere este eliminat între țările participante. Pînă acum, din această uniune fac parte 26 de țări: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria; inclusiv țări care nu sînt membre ale Uniunii Europene: Elveția, Islanda, Liechtenstein și Norvegia. România, Croația și Bulgaria sînt obligate să intre în această organizație și, deși îndeplinesc criteriile tehnice de mai mulți ani, votul unanim ce trebuie

ETICHETA

acordat în Consiliul European nu a fost obținut.

Așadar, noi îndeplinim aceste condiții: aplicarea setului comun de norme Schengen (așa­numitul „acquis Schengen”), de exemplu, în ceea ce privește controlul frontierelor terestre, maritime și aeriene, eliberarea vizelor, cooperarea polițienească și protecția datelor cu caracter personal; asumarea responsabilității de a controla frontierele externe în numele celorlalte țări membre și de a elibera vize Schengen uniforme; cooperarea eficientă cu agențiile de aplicare a legii din alte țări Schengen, pentru a menține un nivel ridicat de securitate, odată ce controalele la frontierele dintre țările Schengen vor fi eliminate; conectarea la Sistemul de Informații Schengen (un sistem de schimb de informații pentru securitatea și gestionarea frontierelor din Europa) și utilizarea lui, deși Germania și Franța au fost convinse să ne accepte și să ne susțină aderarea, convingere care se vorbește că ar fi fost obținută în schimbul cumpărării de către țara noastră a unor echipamente, elicoptere sau ambarcațiuni militare de la aceste două state.

(continuare în pag. 23) n m

Bomba lui Putin

Vladimir Putin pregătește o bombă specială, pe care s­o arunce în Europa de Crăciun. Cel puțin, asta spune unul dintre editorialiștii importanți ai prestigiosului ziar american The New York Times. Nu este vorba despre o bombă militară care să ucidă oameni, ci despre una economică, ale cărei efecte vor fi mult mai devastatoare decît ale uneia obișnuite. Dacă ar arunca o bombă nucleară, fie ea și convențională, Putin și­ar ridica împotrivă toate națiunile lumii – state

care, de altfel, nu au luat nici o măsură contra lui, acceptînd tacit invazia din Ucraina, pentru simplul motiv că­și doresc să­i vadă pe americani înfrînți. Momentan, președintele rus își pregătește terenul pentru lansarea bombei. În acest scop, încearcă să rupă liniile armatei ucrainene și să distrugă infrastructura energetică a țării, pentru a se asigura că populația va avea parte de o iarnă friguroasă.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare”. CornELIU VADIM TUDOR (,,Lumea românească”)

În anul 2008, poetul Adrian Păunescu, cînd a descoperit că ,,Sînt haite, cîrduri, legiuni de viermi,/ Fojgăitori prin vechile dosare” (,,Viermii”), a tras următoarea concluzie: ,,Abia mai pot trăi în țara mea,/ De viermii care­mi colcăie la ușă,/ Miroase­a putregai și a cătușă,/ Și eu din calea lor nu pot pleca” (,,Sătul de viermi”).

Marele poet se referea la faptul că viața sa devenise un calvar, și asta, din pricina faptului că, mai tot timpul, viermii presei îi umblau prin cearceaf și prin destin, aducîndu­i­se zilnicul reproș că a trăit și în cealaltă eră. Chiar și după moartea sa, viermii au continuat să­l roadă, deși mulți au fost striviți, ,,Dar ce folos, trimiși de lideri fermi,/ Vin alții cu o poftă și mai mare” (Adrian Păunescu, ,,Viermii”).

Iată de ce nu trebuie să mire pe nimeni că, în luna octombrie 2022, în presa centrală s­a scris că, în vremea Cenaclului Flacăra, ,,Stadioanele, scenele, dealurile și cîmpurile s­au umplut de mulțimi unduitoare, recitînd catrenele avîntate ale Poetului Porc” (,,Cațavencii”, nr. 39/2022). Tot în aceeași publicație, autorul Nicole Milescu Ospătaru afirma că ,,maestrul lega prietenii literare cu aspirantele la poezie ce foiau în culise. Escapadele aveau loc sub zodia rimei îmbrățișate și împerecheate, pe fugă, în cabina titanului sau în autobuzul golit de folkiști”.

În prima parte a acestui articol, publicat în numărul precedent al revistei ,,România Mare”, arătam că următoarea țintă a jurnalistului respectiv a fost Corneliu Vadim Tudor, cel care, ca și Adrian Păunescu, i­a demascat anticipat pe indivizi de teapa lui Ospătaru: ,,Îl simt cum i se varsă fierea­n sînge/ mă pizmuiește și cîrîie în gol/ El nu știe că Planeta­l poate strînge/ ca­ntr­un muzeu de monștri, în formol” (,,Fariseii”).

Așa se face că nea Nicolae Milescu Ospătaru, vrînd să ne demonstreze că, dintr­o eroare genetică, intestinul său gros i se varsă în creierul mare, care­i mai mic decît creierul său mic, a scris despre Vadim Tudor o serie de infamii, în ,,buna” tradiție a mizeriilor colportate de detractorii săi, care nu aveau loc de el: ,,Combina lirica voievodală cu traficul de influență, gazetăria naționalistsocialistă cu deplasările echipei naționale de fotbal în străinătate și bișnița cu proxenetismul. Îl servea pe Eugen Barbu cu prospături din provincie, căzute de la masa fotbaliștilor, și se înfrupta la rîndul lui din protecția literară și politică pe care i­o oferea Conu’Jean. Aducea televizoare și videocasetofoane din țările capitaliste, vindea blugi, țigări străine, whiskey și cafea. Securitatea era la curent cu tunurile lui, dar prefera să­i cumpere marfa”, adică, după ce­l urmăreau 24 de ore din 24, în pauze, bieții securiști cumpărau marfa lui Vadim. Desigur, indignatul autor nu prezintă nici o dovadă la acuzele sale. Dar, apropo: de unde știi tu, vericule, toate aceste detalii și, dacă aveai știință de ele, de ce nu le­ai dezvăluit atunci, ca un vajnic precursor al ,,avertizorilor de integritate” de azi? Nu de alta, dar îi dădeai și lui Vadim dreptul de a se apăra. (continuare în pag. 22)

Un

om, o via Þ ă, o epocă

Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (I)

L­am invitat pe Papă să viziteze România. Sfîntul Părinte mi­a mulțumit și mi­a răspuns că va reflecta la propunerea mea, fiind posibil să efectueze această vizită. Papa a avut cuvinte de laudă la adresa țării noastre, spunîndu­mi, textual: „România este o țară foarte importantă pentru noi și pentru ecumenism”. E lesne de imaginat ce poate simți un român care ocupă locul de onoare, nr. 1, într­o Audiență Generală la Vatican și care, din cca. 10.000 de pelerini și oaspeți din întreaga lume, aflați în Piața San Pietro, este ales și salutat, în mod călduros, de Papă. Doresc să mulțumesc, pe această cale, Nunțiaturii Apostolice la București și Monseniorului Ioan Robu pentru demersurile diplomatice pe care le­au făcut ca această întîlnire să aibă loc, într­un timp atît de scurt, dar este corect să adresez mulțumiri și ministrului de Externe Adrian Cioroianu, precum și ambasadorului României la Vatican, Marius Lazurcă.

Avînd în vedere că în presă au fost lansate unele speculații cu privire la Medalia de Bronz pe care mi­a decernat­o Papa și la titlul Comunicatului emis de Biroul de Presă al PRM, doresc să fac unele precizări. Această Medalie se acordă celor mai importante personalități care se află în vizită la Vatican. Poate mai importantă decît distincția propriu­zisă este semnificația faptului că eu am primit­o, de față cu 10.000 de oameni și cu presa din întreaga lume, direct din mîna Papei, ceea ce îi sporește valoarea. Și un simplu pahar cu apă primit din augusta mînă a Papei are o valoare simbolică imensă, fiind vorba de urmașul Sfîntului Apostol Petru. În ceea ce privește calitatea acestei Medalii – dacă ea este sau nu o decorație –vreau să menționez că în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția Cartier, 2004, la pg. 524, se scrie: „A medalia – a decerna o medalie; a decora”. Este jenantă perorația care s­a făcut pe un post de Televiziune, unde doi indivizi fără Dumnezeu au încercat să murdărească acest moment atît de frumos. Cei doi – cărora nici măcar nu le fac onoarea de a le pronunța numele – încercaseră, în primăvara acestui an, să tragă sforile pentru a mi se retrage decorația „Steaua României”. N­au reușit. Acum, vor să mi se retragă, ori să maculeze și Medalia de Bronz a Vaticanului. Evident, se vor face de rîs, fiindcă nu­i bagă nimeni în seamă și, mai rău, ei își dovedesc, în mod public, invidia neputincioasă. Regret, sincer, că le­am făcut o ,,figură” ca asta acelor nelegiuiți pe care îi macină o dușmănie subumană față de mine. N­am cum să­i ajut, se vor mai chinui multă vreme de acum înainte. Mă simt dator să anunț că pe acel iresponsabil care a spus, pe același post de Televiziune, că „Un nazist l­a decorat pe alt nazist” – adică Papa și eu – l­am dat în judecată chiar astăzi. Nu se poate atîta inconștiență, care frizează, pur și simplu, demența!

Dar, n­o să mă împiedic eu de niște cioturi și putregaiuri. Am să merg acum mai departe, abordînd întîlnirile politice propriu­zise. Prima a fost cea cu senatorul Andrea Manzella, președintele Comisiei pentru Politici ale Uniunii Europene din Senatul Italiei,

la dialog participînd și numeroși alți senatori. Fiind la curent cu misiunea și doleanțele mele, senatorul Manzella mi­a pus la dispoziție un proiect al acestei Comisii, care conține nu mai puțin de 8 amendamente la Decretul Lege al Guvernului Romano Prodi, ceea ce va ameliora în mod semnificativ acest act normativ – conceput și dat sub imperiul emoției și al grabei, dar și la presiunea unor factori asupra cărora ar fi cazul să se pronunțe Serviciile Secrete din România. Toate aceste amendamente, dacă vor fi votate de Parlamentul Italiei, și eu cred că vor fi votate, vor face Decretul Lege compatibil cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu jurisdicția Uniunii Europene. Reproduc doar cîteva dintre obiecțiile majore ale Comisiei Senatoriale: este contrară directivei comunitare orice interpretare a Decretului Lege care ar putea extinde măsurile de pedepsire și de expulzare chiar și la familiile celor aflați în culpă – directiva comunitară referindu­se la adoptarea unor măsuri, citez, „exclusiv în raport cu comportamentul individual al unei persoane”; de asemenea, orice sancțiune penală de expulzare „din motive economice”, cauzate de „costurile excesive pentru sistemul social” din Italia contravine legislației comunitare; în fine, citez, „Trebuie respinsă, în mod explicit, orice interpretare a Decretului Lege ca instrument de discriminare națională sau etnică, incompatibil cu dreptul comunitar”. Numeroase alte amendamente la Decretul Lege al Guvernului Prodi au fost formulate și de Comisia pentru Justiție a Senatului Italiei – ele mi­au fost înmînate, în scris, de către senatorul Guido Ziccone, vicepreședinte al acestei Comisii. Un moment important l­a constituit întîlnirea mea cu dl. Umberto Ranieri, președintele Comisiei de Politică Externă, și cu doamna Franca Bimbi, președinta Comisiei pentru Politici ale Uniunii Europene, ambele din Camera Deputaților, întîlnire la care au participat numeroși deputați. Aici, efectiv, am fost supus unui autentic „foc încrucișat” al întrebărilor, în special pe tema faptului că în acest an Guvernul României n­a accesat nici un ban de la Comunitatea Europeană pentru asemenea probleme. O indolență condamnabilă, care va primi sancțiunea opiniei publice de la noi. De altfel, același lucru l­a spus și dl. Jose Manuel Durao Barroso, președintele Comisiei Europene. În mod sigur, dacă ar fi venit în România cîteva sute de milioane de euro pentru proiecte și programe de socializare, școlarizare, creare de locuri de muncă și alte necesități de genul acesta, alta ar fi fost situația. În continuare, am pledat pentru drepturile românilor aflați la muncă în Italia și în fața domnilor Giuseppe Palumbo (președintele Grupului Parlamentar de Prietenie Italia­România, așadar omologul meu) și, respectiv, Pino Pisicchio (președintele Comisiei Juridice din Camera Deputaților). Țin să remarc, în mod special, elogiile pe care cel din urmă le­a adus civilizației românești, el fiind un bun cunoscător al operelor lui Mircea Eliade și Constantin Brâncuși, dar și al țării noastre, pe care a vizitat­o, în tinerețe, de mai multe ori, păstrînd amintiri extrem de plăcute. O întîlnire care nu făcea parte din programul oficial al vizitei, dar a fost cu atît mai surprinzătoare și mai agreabilă: cea cu celebrul

De ce viermii sînt făcuți pentru a fi striviți (1)

(urmare din pag. 21)

Este adevărat că, la sfîrșitul primei părți a acestui articol, am apelat ambulanța, dar acum îmi dau seama că, de fapt, matale nu ai nevoie de medic, ci de codul penal și, citind prevederile lui, să te urci singur în dubă... Mă și întreb cum de nu te regăsești în versurile: ,,Gardiști în zdrențe, zvastica și cloaca/ levenți și honvezi, criminali grotești/ viteji ca porcii cînd răstoarnă troaca/ duhnind a grajd, rachiu și boli lumești” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Călăii”).

În articolul din „Cațavencii“ se mai spune că ,,Vadim a făcut cu ou și oțet toată floarea intelighenției românești, s­a pișat săptămînal pe mormintele literare și politice ale cui a vrut el, a măturat pe jos cu

dușmanii politici, dar mai ales cu prietenii”. Păi, dacă a fost așa, cum de a ajuns Corneliu Vadim Tudor unul dintre cei mai mari gazetari, poeți și oameni politici din istoria acestui neam? Eu l­am cunoscut pe Vadim în 1972 și am fost apropiat de el pînă a trecut la stele, dar NICIODATĂ acest om nu ,,a măturat pe jos” cu mine, după cum susține acest mercenar al mass­media românești că proceda Vadim cu oamenii din preajma sa. Oricum, a spune despre Adrian Păunescu că a fost ,,petul porc”, iar despre Corneliu Vadim Tudor că ,,a luat cu el în mormînt cinismul unui autentic nebun” (cf. Nicolae Milescu Ospătaru), nu este decît o dovadă clară a faptului că, în mod continuu și deliberat ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne

procuror justițiar Antonio di Pietro, cel care a lansat campania Anti­Mafie, de larg răsunet internațional, numită „Mîini Curate” – în prezent, el este deputat și ministru al Lucrărilor Publice (al Infrastructurilor), fiind președinte al partidului „Italia Valorilor”. Trebuie să precizez că, fiind membru al Guvernului –Antonio di Pietro e un susținător al Decretului Lege, dar, după ce a trecut faza emoțională, el mi­a promis că va reflecta mai bine și acestui act normativ i se vor aduce îmbunătățiri.

În cursul serii de miercuri, am onorat invitația lui Giuseppe Fiorone, senator și ministru al Învățămîntului, participînd la dineul oferit de acesta în onoarea Comisiei de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din care și eu am făcut parte, în anii 2001 și 2002. Am fost tratat ca un oaspete de seamă, care avea cea mai înaltă funcție în viața parlamentară a continentului, dintre toți cei prezenți. Cu această ocazie, am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu vechiul meu amic și coleg, nedezmințit prieten al Poporului Român, Luis Maria de Puig, fost președinte al Comisiei de Cultură a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. La orele 22,30, ministrul Învățămîntului s­a ridicat de la masă, m­a salutat cu căldură și a prezentat scuze, fiindcă trebuia să plece la Parlament pentru a dezbate și a vota Bugetul pe anul 2008. Fiindcă în Parlamentele lumii civilizate se muncește, uneori, pînă noaptea tîrziu, la modul cel mai serios. În nici un Parlament de pe bătrînul continent n­o să vedem un ospătar care și­a cumpărat funcția de senator, sau o dansatoare la bară și femeie de moravuri ușoare (ca să nu­i zic altfel), care, prin diferite favoruri de alcov, și­a plătit funcțiile de deputată și membră a Parlamentului European. Aceste anomalii penibile numai la noi se pot întîmpla, aici, pe malurile Dîmboviței, în care s­a deversat toată drojdia fanariotă de la Porțile Orientului. Nu mai scăpăm o dată de bășcălie, de zeflemea, de lipsa de seriozitate, de calitatea umană foarte proastă a acelora care ocupă cele mai importante dregătorii! Le­am spus oficialilor italieni că, dacă n­ar fi existat imensa fraudă electorală din decembrie 2000 și eu aș fi devenit președintele României, nu s­ar fi ajuns aici și n­am fi trăit ziua în care să se pună semnul de egalitate între așa­zișii romi și români, iar conaționalii noștri n­ar fi fost tratați acum ca „infractorii de serviciu” ai Europei. În primul rînd că eu nu aș fi îngăduit jaful economic îngrozitor, care a dus la desființarea a milioane de locuri de muncă, astfel încît românii au fost nevoiți să­și ia lumea în cap, pentru a cîștiga o bucată de pîine. Nu ni s­ar fi depopulat țara și nu ne­am fi confruntat cu acest foarte alarmant „gol demografic”. Pentru situația dramatică în care am ajuns noi acum, cînd numele României este tîrît în mocirla celor mai dezgustătoare scandaluri, sînt vinovate toate regimurile instalate la Putere după decembrie 1989, care au făcut posibile jaful și anarhia. Acesta este „momentul adevărului” și cineva trebuie să plătească pentru criza teribilă pe care o trăim în raport cu noi înșine și cu comunitatea internațională. Și vă asigur eu că ora scadenței se apropie. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (16 noiembrie 2007)

zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Legat de aceste aspecte, un prieten mi­a oferit o mulțime de informații ,,bombă” despre acest Nicolae Milescu Ospătaru, spunîndu­mi: ,,Dacă vei scrie în revistă asemenea amănunte despre acest jeg uman, a doua zi, ăsta se va spînzura”. Firesc, am refuzat propunerea, mai ales că viermii nu sînt făcuți pentru a se scrie în ziare despre ei. Viermii trebuie striviți, iar dacă printre ei mai sînt și unii jegoși, după cum mi­a spus acel prieten, nu pot decît să­i îndemn să­și mai facă, din cînd în cînd, și cîte o baie... De scuipați!. P.s : ,,Nu voi muri de tot, eu voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti:/ «El nu­i aici; e îngropat în stele!»” (Corneliu Vadim Tudor ­ ,,Elegie”).

Le stăm în gît olandezilor?

(urmare din pag. 21)

Olanda a fost deocamdată imposibil de convins să ne accepte în Schengen, invocînd probleme cu justiția și corupția la nivel înalt. Aș putea întreba ce are corupția cu prefectura, dacă am îndeplinit condițiile tehnice de aderare? Corupția și justiția sînt, la rîndul lor, în regulă, pentru că altfel nu ne­ar fi primit în UE, dacă nu cumva corupția la nivel înalt a Uniunii ne­a facilitat această primire. Vai de mine, am scris că Uniunea are corupți la nivel înalt? Cum mi­oi fi permis?

Am senzația că aceste motive sînt doar de fațadă, în realitate Olanda părînd a avea și ea nevoie de ceva bacșiș ca să ne dea votul din Consiliul European. Am zis bacșiș? Să­mi fie rușine că bănuiesc de lucruri necurate tocmai un stat imaculat, vechi membru al UE, apărător dîrz și neabătut al principiilor democrației și drepturilor omului, corectitudinii și cinstei. Probabil portul Constanța le cam stă în gît și l­ar vrea dispărut sau aducător de profit la bugetul

statului lor, dar altfel, olandezii sînt niște minunați. Mă întreb oare de ce conducătorii noștri, în speță președintele Iohannis, nu­și folosesc dreptul de veto din același Consiliu European pentru a bloca orice fel de inițiativă propusă, pînă la acceptarea noastră în Schengen? Ah, da, așa e: noi nu avem conducători interesați de România, ci de alții. Pe de altă parte, am ajuns, după atîtea încercări eșuate și discuții nesfîrșite, să mă întreb ce mare avantaj avem intrînd în Schengen, de trebuie să­l plătim atît de scump? Singurul avantaj este acela că populația are libertate totală de circulație dintr­o țară membră în alta, dar Schengen vine și cu libertate de circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalului. Doar atît? Libertate de circulație am și acum, doar că trebuie să stau la controlul documentelor de identitate din aeroport sau frontieră, cît despre circulația mărfurilor, serviciilor și a capitalului, mă apucă rîsul: la cît exportăm noi în UE, ne putem lipsi de calitatea de membru Schengen. Sincer, nu văd nici o mare „sfîrîială” cu acest Schengen și nu aș mai insista

Bomba lui Putin

(urmare din pag. 21)

Pe de altă parte, crește presiunea pe guvernele progresiste ale principalelor capitale europene și mai ales pe conducerea Uniunii Europene, care, prin discursurile de­a dreptul marxiste din ultimii ani, a reușit să­și atragă disprețul unui număr mare de cetățeni și partide, care, așa cum observa europarlamentarul Cristian Terheș, la protestele organizate în ultimele săptămîni au început să nu mai poarte steagul UE, ci mai mult pe cele regionale și naționale, acest lucru arătînd o scădere a entuziasmului pentru politicile comune ale UE și o creștere a sentimentelor naționale și suverane ale acestor membri ai uniunii.

Toate aceste sentimente negative la adresa politicilor sociale și economice ale Uniunii Europene sînt exploatate de către autocratul de la Kremlin prin discursuri bine țintite spre populația nemulțumită. Am comentat pe larg, în articolul intitulat „Un moment istoric”, primul său discurs de acest fel, ocazionat de festivitatea de alipire a regiunilor Donbass și Lugansk. Acestuia i­a urmat un al doilea, pe data de 26 octombrie a.c. la reuniunea anuală a Valdai Club din Moscova. Acest club este, de fapt, un forum pentru discuții pe teme politice și economice. Anul acesta tema principală a întîlnirii a constituit­o „Lumea post hegemonică – dreptate și securitate pentru toți”.

Cu această ocazie, prin cele spuse, președintele Rusiei a încercat să se afirme ca un lider conservator al Europei, atrăgînd de partea sa masele de europeni nemulțumiți de conducerea de la Bruxelles. Capcana întinsă este una extrem de rafinată, pe model KGBist, și îți trebuie multă voință ca să nu pici în ea. Ce spune Putin despre destabilizarea economiei europene prin măsurile adoptate, despre faptul că puterea globală pe care Occidentul și­o dorește neagă suveranitatea țărilor și popoarelor, identitatea și unicitatea acestora și calcă în picioare interesele altor state în virtutea unei „orbiri continue a superiorității” – cum spunea în 1978 Soljenițîn și care continuă pînă în zilele noastre susținînd credința că planeta ar trebui să se dezvolte și să se maturizeze la nivelul sistemelor occidentale actuale – e adevărat, dar am prefera să ne facem singuri ordine în ogradă și nu cu ajutor rusesc, fiindcă în ultimele secole s­a dovedit că rușii, cînd îți intră în curte să te ajute, fie uită să mai plece, fie pînă pleacă, te rusifică.

De fapt, ceea ce spunea Soljenițîn puteți aprofunda citind articolul intitulat „Teoria continuității (II)”, publicat în „Tribunul”, unde vorbeam exact despre această superioritate afișată de Occident și despre un veritabil Pat al lui Procust pe care schilodește națiunile.

Odată livrat acest discurs care se pliază perfect pe nemulțumirile europenilor, liderul de la Kremlin

și­a creat condițiile necesare aruncării bombei, așa cum scrie editorialistul The New York Times. „Iată care cred că este strategia lui: începe prin a determina Statele Unite să­și consume Rezerva Strategică de Petrol. Miercurea trecută, președintele Biden a anunțat eliberarea a încă 15 milioane de barili din rezervă în decembrie, completînd un plan pe care l­a prezentat mai devreme de a elibera un total de 180 de milioane de barili, în efortul de a menține prețurile la benzină la pompă cît mai scăzute – în așteptarea alegerilor intermediare. Potrivit unui raport publicat în The Washington Post, rezerva conținea „405,1 milioane de barili la 14 octombrie. Aceasta reprezintă aproximativ 57% din capacitatea maximă de stocare autorizată de 714 milioane de barili”. Putin vrea ca America să folosească cît mai mult din rezerva sa strategică acum – la fel cum au renunțat germanii la energia nucleară, ceea ce i­a făcut dependenți de gazul ieftin al Rusiei. Apoi, cînd gazul rusesc a fost întrerupt din cauza războiului din Ucraina, gospodăriile și fabricile germane au ajuns să aibă probleme mari.

În continuare, Putin așteaptă ca Uniunea Europeană să interzică importurile maritime de țiței din Rusia, începînd cu 5 decembrie. După cum a remarcat un raport recent al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington, D.C., „sancțiunile interzic companiilor să furnizeze asigurări de transport maritim, servicii de brokeraj sau finanțare pentru exporturile de petrol din Rusia către țări terțe”. Trezoreria SUA și Uniunea Europeană cred că, fără această asigurare, numărul clienților pentru petrolul rusesc se va micșora dramatic, așa că le spun rușilor că pot obține asigurarea pentru petrolierele lor de la puținele companii de asigurări occidentale care domină industria, numai dacă își reduc prețul exporturilor de țiței la un nivel stabilit de europeni și Statele Unite.

„Sursele mele din industria petrolului – continuă Thomas Friedmann – îmi spun că se îndoiesc serios că această fixare a prețurilor occidentale va funcționa. Partenerul OPEC + al Rusiei, Arabia Saudită, cu siguranță nu este interesat să vadă un astfel de precedent de fixare a prețurilor pentru cumpărători. Petrolierele folosesc transpondere care monitorizează locațiile lor. Dar cisternele angajate în activități dubioase își vor opri transponderele, pe care le vor reporni la cîteva zile după ce au efectuat un transfer de la o navă la alta sau își vor transfera încărcătura în rezervoare de depozitare undeva în Asia pentru reexport, «curățînd» de fapt petrolul rusesc. Un singur mare tanc de petrol valorează 250 de milioane de dolari, așa că ne dăm seama cu toții ce afaceri prospere se vor dezvolta”.

Acum, mai adăugăm încă un element în această ecuație, și anume China. Aceasta are tot felul de

deloc să fim admiși, dar mi­aș folosi dreptul de veto în Consiliul Europei pînă mi­ar primi țara în uniunea lor vamală – și nu oricum, ci cu covor roșu, onoruri și bacșiș, numai să fiu de acord să intru și să nu le mai blochez inițiativele prin CE. Ăsta ar trebui să fie răspunsul la umilințele la care sîntem supuși de 15 ani încoace, nu jalnicele milogeli și frecat de picioarele stăpînilor olandezi, care și așa se uită la noi ca la niște sălbatici. Citiți articolul intitulat „Teoria continuității (II)” și o să înțelegeți de ce.

Degeaba vă spun eu ce aș face dacă aș fi în locul președintelui Iohannis sau al oricărui alt demnitar român, fiindcă nu sînt și nici nu voi fi vreodată într­o asemenea postură, de aceea îmi exercit dreptul de a lătra, fiindcă dacă presa care m­a adoptat în ultimul an este cîinele de pază al democrației, așa cum se spunea acum 30 de ani, atunci eu, ca membru, îmi rezerv dreptul de a „lătra” și a sesiza stăpînilor mei, adică dumneavoastră – cititorilor și alegătorilor –lucrurile care nu mi se par normale, pentru a ști cum să acționați atunci cînd va veni vremea.

contracte pe termen lung, cu preț fix, pentru a importa gaze lichefiate din Orientul Mijlociu la aproximativ 100 de dolari pe baril. Dar, din cauza abordării nebunești a președintelui Xi Jinping de a limita Covid – în ultimele luni aproximativ 300 de milioane de cetățeni au fost blocați în case complet sau parțial –economia Chinei a încetinit considerabil, la fel ca și consumul de gaze. Drept urmare, China a luat o parte din gazul lichefiat pe care­l primea și l­a revîndut în Europa și în alte țări, pentru 300 de dolari pe baril echivalent petrol. Acum, că Xi Jinping și­a asigurat al treilea mandat ca secretar general al Partidului Comunist, mulți se așteaptă să oprească politica zero COVID și, dacă China revine la consumul normal de gaze și încetează să­și reexporte excesul, piața globală va suferi prin restrîngerea cantității de gaz tranzacționat, ceea ce va duce la creșterea prețului. În sfîrșit, așa cum am menționat, Putin încearcă să distrugă capacitatea Ucrainei de a genera electricitate. Așadar, să presupunem că, în decembrie, Putin anunță că va opri toate exporturile rusești de petrol și gaze pentru 30 sau 60 de zile, către țările care susțin Ucraina, în loc să se supună fixării prețului petrolului de către Uniunea Europeană. Și­ar putea permite asta pentru o perioadă scurtă de timp. Aceasta ar fi bomba energetică a lui Putin și cadoul de Crăciun pentru Occident. Pe această piață, petrolul ar putea ajunge la 200 de dolari barilul, cu o creștere proporțională a prețului gazelor naturale. Vorbim despre o valoare situată între 10 și 12 dolari pe galon la pompa din Statele Unite. Așa cum probabil vă imaginați, o astfel de bombă ar scoate oamenii în stradă și ar presa politicienii să abandoneze Ucraina sau să o forțeze să încheie pace chiar pierzînd teritorii, ori înghețînd conflictul în aceleași condiții.

Cînd am scris înainte de război articolul „Partida de șah a maeștrilor”, i­am creditat pe cei care ne conduc de la Bruxelles și Washington, cu titlul de maeștri. Rău am făcut, pentru că la această tablă de șah este, din păcate pentru noi, doar un singur maestru și acela e deocamdată Vladimir Putin. Asta dacă nu cumva șahistul nostru va avea vreo inspirație de moment, prin care să­i dea mat adversarului.

po L i T ică G eopo L i T ică

Al doilea Cernobîl, infectarea și moartea a mii de oameni –Ce este o „bombă murdară“?

Pe 24 octombrie, Ministerul rus al Apărării a anunțat că Ucraina lucrează la o „bombă murdară”. Pentru a crea astfel de arme, se pot folosi substanțe radioactive din combustibilul nuclear uzat al centralei nucleare de la Cernobîl. Folosirea unei „bombe murdare”, care este considerată o versiune simplă a unei arme radiologice, poate duce la contaminarea unei mari părți a zonei cu imposibilitatea de a locui acolo timp de zeci de ani.

Ce este o „bombă murdară”?

Spre deosebire de armele nucleare, care se bazează pe energia distructivă generată în urma reacțiilor, o „bombă murdară” folosește explozibili convenționali sporiți cu substanțe radioactive. Cînd încărcătura este detonată, recipientul cu substanța radioactivă este distrus, iar unda de șoc o pulverizează pe o suprafață mare. De asemenea, „bombele murdare” includ detonarea deliberată a instalațiilor civile care folosesc materiale radioactive. Potrivit specialistului în energie nucleară Serghei Kondratiev, contaminarea teritoriului cu substanțe radioactive este principala consecință a utilizării unei „bombe murdare”.

Americiul, californiul, cesiu, cobalt, iridiu, plutoniu, poloniu, radiul pot fi folosite într­o bombă murdară, potrivit Radiological Dispersal Device, un buletin al Departamentului american de Sănătate și Servicii Umane.. Se crede că materialul pentru a crea o „bombă murdară” poate fi obținut din surse care sînt utilizate în medicină, industrie și cercetarea științifică. De exemplu, în 2018, Comisia de Reglementare Nucleară din SUA a declarat că, în timpul contabilizării substanțelor radioactive la Universitatea de Stat din Idaho, la fața locului se aflau 13 grame de plutoniu în loc de 14. Purtătorul de cuvînt al agenției, Victor Drix, a sugerat că substanța a ajuns în o haldă de deșeuri radioactive. Potrivit acestuia, un gram este suficient pentru a crea baza radioactivă a unei „bombe murdare”. Sînt cunoscute și cazuri de furt de materiale radioactive care pot fi folosite pentru a crea o „bombă murdară”. În noiembrie 2015, un container cu iridiu a fost furat dintrun depozit special din apropierea orașului irakian Basra, care a fost găsit ulterior în orașul Ez­Zubair.

În 2010, oficialul Interpol Aisu Okana a raportat că numai în Europa de Est, serviciul a detectat 50 de încercări de a vinde materiale radioactive. Potrivit acestuia, cele mai multe dintre aceste cazuri apar în Ucraina. În 2015, Serviciul de Securitate al Ucrainei a efectuat o operațiune de confiscare a materialelor nucleare și a substanțelor radioactive din circulația ilegală. În timpul operațiunii au fost reținuți membri ai unui grup infracțional care încercau să vîndă material nuclear. Se crede că ei încercau să vîndă uraniu.

Cînd au fost folosite bombele murdare?

Armele radiologice, care includ „bombe murdare”, au fost testate în URSS. În 1953, a fost testată racheta tactică operațională balistică R­2 cu un focos care conținea lichidul radioactiv geranium și generator. În plus, în Uniunea Sovietică au fost testate bombe lichide cu substanțe radioactive, dar în 1958 testarea armelor radiologice a fost oprită.

De asemenea, „bombele murdare” au fost testate și în Israel. În 2015, s­a știut că țara a provocat 20 de explozii în deșert și într­o instituție. Oamenii de știință au studiat consecințele utilizării unor astfel de muniții. S­a dovedit că un nivel ridicat de radiație este observat numai în centrul exploziei, iar nivelul de răspîndire a particulelor radioactive transportate de vînt s­a dovedit a fi scăzut. Se crede că armele de tip „bombă murdară” nu sînt utilizate de nici o armată din lume. Acest lucru se datorează absenței factorilor dăunători rapizi, cum ar fi unda de șoc sau radiația luminoasă. În plus, contaminarea după utilizarea unei astfel de muniții va necesita o curățare îndelungată a zonei.

Posibila utilizare a unei „bombe murdare” este limitată de Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare (TNP). Statele care nu posedă arme nucleare se angajează să nu accepte, să producă sau să achiziționeze arme nucleare și alte dispozitive nucleare explozive și, de asemenea, să nu accepte asistență pentru producerea acestora.

Poate Ucraina să creeze o „bombă murdară”?

Pe 23 octombrie, agenția RIA Novosti, citînd surse externe, a raportat că autoritățile ucrainene pregătesc o provocare pentru detonarea unei „bombe murdare” pe teritoriul țării. Sursele au remarcat că bomba a fost dezvoltată de specialiști de la Uzina de Mine și Procesare de Est din Zhovti Vody, regiunea Dnepropetrovsk, precum și de la Institutul de Cercetare Nucleară din Kiev.

Ulterior, șeful Trupelor de protecție împotriva radiațiilor, chimice și biologice (RCBZ) al Forțelor

Armate Ruse, general­locotenentul Igor Kirillov, a declarat în cadrul unui briefing al Ministerului Apărării că Ucraina are baza științifică pentru a crea o „bombă murdară”. „De asemenea, trebuie subliniat faptul că există o bază științifică în Ucraina – acesta este Institutul de Fizică și Tehnologie Harkov, ai cărui oameni de știință au luat parte la programul nuclear al URSS, unde funcționează în prezent diverse instalații experimentale, inclusiv instalațiile termonucleare Uragan, precum și Institutul de Cercetare Nucleară de la Academia Națională de Științe din Kiev, unde se efectuează cercetări la reactorul WWR­M folosind materiale radioactive de nivel înalt”, a declarat acesta. Potrivit lui Kirillov, în Ucraina există întreprinderi din industria nucleară cu stocuri de substanțe radioactive care pot fi folosite pentru a crea o „bombă murdară”. Ministerul Apărării a remarcat că centralele nucleare din Ucraina de sud – Hmelnițki și Rivne conțin pînă la 1.500 de tone de combustibil nuclear uzat.

În februarie, istoricul militar Boris Yulin a sugerat că Ucraina este capabilă să dezvolte arme nucleare. El a amintit că pe teritoriul țării au fost create rachete balistice intercontinentale. „Un alt lucru de luat în seamă este că acum țara este cu greu capabilă să producă arme de înaltă calitate, vor fi probleme cu portavioanele, focoasele nucleare. Dar totuși, este capabilă să creeze arme nucleare primitive la nivelul Pakistanului”, a asigurat Yulin.

Ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba a declarat că țara este parte la Tratatul de neproliferare nucleară și nu intenționează să se înarmeze cu o „bombă murdară”. Ulterior, el a anunțat că directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), Rafael Grossi, va merge în Ucraina pentru a se asigura că nu există nici o „bombă murdară” la Kiev.

Consecințele „bombei murdare”

Potrivit lui Serghei Kondratiev, folosirea unei „bombe murdare” poate duce la contaminarea unei mari părți a zonei, care va deveni nelocuibilă și nepotrivită pentru orice activitate timp de cîteva decenii. El a precizat că raza de distrugere a bombei depinde de „umplutura” acesteia și de condițiile meteorologice. Kondratiev a menționat că testele de arme nucleare sînt interzise, așa că sînt dificil de prezis consecințele utilizării unei „bombe murdare”. „Dacă acum cineva încearcă să proiecteze și să folosească o «bombă murdară», atunci consecințele pot fi foarte incerte, deoarece nici cei care o creează nu vor înțelege cum funcționează”, a declarat Serghei Kondratiev, inginer nuclear.

Igor Kirillov a spus că detonarea unei „bombe murdare” de către Kiev ar putea duce la contaminarea unei suprafețe de cîteva mii de metri pătrați. Potrivit acestuia, în Rusia, forțele și mijloacele sînt pregătite să îndeplinească sarcini în condițiile contaminării radioactive în cazul în care Kievul detonează o „bombă murdară”.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

Potrivit președintelui adjunct al Academiei Ruse de Științe, Rachete și Artilerie, Konstantin Sivkov, utilizarea unei astfel de bombe ar putea duce la o altă catastrofă, care poate fi comparată cu accidentele de la centrala nucleară de la Cernobîl sau Fukushima­1: „O contaminare radioactivă gravă, care este extrem de greu de eliminat. Este chiar mai rău decît o bombă nucleară clasică. Au trecut peste 35 de ani de la tragedia de la Cernobîl și traiul acolo încă nu este sigur”. n.K.

Centrala nucleară Fukushima-1 este în proces de decontaminare a teritoriului