România Mare, nr. 1665

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Dă, Doamne, minte americanilor, pînă n-or să facă Planeta biftec!

CORNELIU VADIM TUDOR

Bătălia pentru Herson Bătălia pentru Herson se prefigurează atît în presa internațională, cît mai cu seamă pe teren. Toți observatorii și analiștii marcanți sînt de acord că această bătălie va influența decisiv cursul războiului din Ucraina. În presa angloamericană există semnale care dau de înțeles că Occidentul începe să-l critice pe Zelensky, iar asta nu e bine pentru el. Mă refer la rapor­ tul Amnesty International, care a evidențiat faptul că armata ucraineană a dispus trupe în interiorul clădirilor publice de felul școlilor, spitalelor, magazinelor, care mai apoi erau lovite de artileria rusă, provocînd astfel victime civile, lucru interzis de legile de război; mă refer, apoi, la declarațiile comandantului mercenarilor americani din gruparea Mozart (denumită astfel în replică la Wagner, gruparea rușilor), care spunea că armele trimise de americani în Ucraina nu ajung toate la soldații lui, o mare parte din ele fiind vîndute pe piața neagră, declarații susținute de articole din Reuters și din presa finlandeză. De asemenea, protestele din Germania, Franța și Italia, prin care oamenii cer încetarea războiului și demararea unor negocieri de pace, fiindcă oamenii nu sînt dispuși să sufere pentru Ucraina – toate acestea sînt semnale care dau senzația că lucrurile

se îndreaptă spre o direcție pe care SUA și conducerea Uniunii Europene nu și-o doresc.

La acestea se adaugă o scrisoare semnată de 20 de membri ai Partidului Democrat din SUA, care cer președintelui Biden să deschidă negocieri de pace cu Putin. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA

Primitivi cu ceas de aur, îmbrăcați ultima modă Deși se spălau odată cu leșie și cu sodă.

Să mori de glonțul partidului (2)

(Lucrețiu Pătrășcanu – 122 de ani de la naștere) Căderea în dizgrație (2)

Așa cum am promis în numărul trecut, continuăm cu epopeea singurului comunist din primul guvern al României de după 23 august 1944, Lucrețiu Pătrășcanu.

Unul după altul, capetele de acuzare apăreau ca din pămînt, mașinăria, în formare, a acuzațiilor false, pornise motoarele, urmînd doar să-și regleze fabricarea „dovezilor”, în raport cu țelul urmăririi și cu personalitatea celui căruia i se pregătea ghilotina politică. În panoplia de acuzații la adresa fostului ministru al Justiției descoperim cauze grele, dar doar una singură putea duce la verdictul fatal – condamnarea la moarte. Cea mai bună dovadă în acest sens este Mandatul de arestare, din 24 august 1948, din care cităm: „În numele legii și al prezidiului Republicii Populare Române, noi, Rudolf Rosman, – procuror – pe lîngă Curtea Supremă, Văzînd actele care formează dosarul cercetărilor privind acuzatul PĂTRĂȘCANU LUCREȚIU – născut la 4 noiembrie 1900 în Bacău, căsătorit, fără copii, origine socială – mic burghez, de profesie avocat și profesor universitar, domiciliat în București Str. Vasile Lascăr nr.

100 din care rezultă că, în calitate de agent al siguranței burghezo-moșierești și agent al serviciului de spionaj englez a dus o activitate criminală pentru paralizarea acțiunilor Partidului Comunist Român și nimicirea din interior a Partidului, contribuind astfel la provocarea, susținerea și continuarea războiului împotriva U.R.S.S....”. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Primitivi cu ceas de aur

El strînge din greu cureaua, iar copiii flămînzesc Unii nu mai merg la școală, în spitale nu-i primesc.

Au mașini de lux, golanii, și palate cu piscină Cu valori nemăsurate casa lor de bani e plină.

Asta cică e elita, crema vieții sociale Blindată cu funcții grele și zeci de patalamale.

El știe una și bună: n-are bani nici de prăsilă Fiindcă i-a ciordit elita lacomă și fără milă.

Te sfidează cu această bogăție afișată Deși ei sînt proști ca noaptea, sau ca vita încălțată.

Ei decid destinul vostru, ce-i mai bine pentru țară (După ce și-au tras, firește, mare parte din comoară).

Javrele astea latră, zilnic, de democrație Dar țin strîns ciolanu-n gură, mîrîind să te sfîșie.

Dacă îi vei lua de guler și-i vei scutura puțin Vor sări din ei păduchii ca ochii lui Mr. Bean.

Acești trîntori fără creier, fără inimă și milă La televizor dau lecții, cu o mină imbecilă.

Toți acești ciumeți cu dungă roșie în buletin S-au tras unii după alții! Ce rușine! Și ce chin!

Ei n-au carte, dar au parte, fluturînd titluri bogate: Masterate, doctorate și-un C.V. de cazi pe spate.

Ei au făcut praf o țară, dar tot ei vor s-o salveze Însă nu-i lasă poporul în pace să guverneze.

Fiindcă e știut că prostul parcă nu e prost destul Dacă nu-i umflat cu pompa precum un curcan fudul.

Ah, acest popor al crucii, îndărătnic și redus Nici acum nu înțelege că vremea lui a apus?

Tot mereu au fost în țară neamuri proaste și escroci Impostori fără rușine, prostituate, dobitoci.

El n-are Rolls-Royce la scară, nici butoni cu diamante Nici vacanța nu și-o face în locuri extravagante.

Dar acum sînt fără număr, cîtă frunză, cîtă iarbă Cînd îi vezi în spațiul public încep creierii

să-ți fiarbă.

Nu mănîncă icre negre, nu bea wisky sau cinzano Nu doarme în Biedermayer, n-are nici lămpi

de Murano

Maimuțoi cu cap de cîrpă și cu inima de gheață – Fraților, să ardă-n Hades, pînʼ la ultima paiață!

Hai, ridică-te, Ioane! Și tu, Gheorghe! Doar

știți psalmul Puneți iute mămăliga să fiarbă precum napalmul!

Ziua unei mari explozii se apropie rapid – Primitivi cu ceas de aur: e sfîrșitul! Marș la zid!

CORNELIU VADIM TUDOR, 29 decembrie 2012

NR. 1665 l ANUL XXXIII l 8 – 14 NOIEMBRIE 2022 l 24 PAGINI l 6 Lei

2

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

RM

„mons­truoasei coaliţii P.N.Ţ.CD.-U.D.M.R.U.S.D.“. Iată textul micuţelor manifeste: „Cetăţeni ai României, Con­tractul de 200 de zile a fost Contractul Vînzării de Țară. Odioasa clică de la Putere, în frunte cu Emil Constantinescu și Victor F Ana Ipătescu-Neulander F Călătorie sprîncenată, Alfred Mozes! Ciorbea, a cîştigat alegerile prin cele mai ordinare F Un primitiv: Ștefan Haralamb F Chiloței cu muzică F S-a dat minciuni (...) Cereţi înlăturarea de la Putere a Monstruoasei Coaliţii: P.N.Ţ.C.D., U.D.M.R. şi drumul la nebuni!

U.S.D. Citeşte şi dă mai departe!“. Felicitări Mozes, făcute în dauna intereselor Poporului Român. autorilor, au mult talent. F Senatorul P.N.L-C.D. PARTEA I F A plecat şi Bill Clinton. Iar noi am rămas cu Toate marile Puteri au astfel de ambasadori, pe care Niculae Cerveni a făcut o declaraţie de bun-simț: necazurile noastre, tot mai mari şi mai încurcate. noi îi numim „colectori“, şi care strîng milioane de „După felul cum au vorbit atunci şi Varujan Dacă vizita lui Ciorbea în America o fost un rahat dolari de prin colonii, pe care îi împart apoi cu şefii Vosganian, şi Petre Roman, şi Adrian Severin, (vorba Gildei Lazar), vizita lui Clinton în România care i-au trimis la post şi cu partidele care au nevoie de părea că Ţara nici nu mai există. Şi mi-am zis a fost mai mult decît atît: Protocolul Palatului mălai în repetatele şi costisitoarele campanii electorale. atunci, în sinea mea: cum să iubească ăştia Ţara Cotroceni – zero absolut. Începem să-l compătimim Cară-te mai repede de pe la noi, Mozes-baci, că Românească, unul armean şi altul evreu?!“ O sincer pe Emil Constantinescu pentru oamenii din românii s-au săturat de căpățîna ta de usturai, ca şi de singură remarcă: unul armean şi doi evrei... jurul lui, dar el şi i-a ales şi, vorba aia, ce-şi face nasul borcănat pe care ți l-ai tot băgat ba în Istoria F Referindu-se la procesul de divorţ dintre fotbalistul omul cu mînă lui se cheamă lucru manual. României, ba în politică, ba în amplasarea statuilor, Gh. Hagi şi fosta sa soţie, ziarul „Adevărul“ se F Referitor la Piața Universității, ar fi multe de ba în fundul calului lui Matei Corvin. Pînă acum îl dovedeşte a fi cam urechistic scriind, pe pagina I, că spus. De ce a trebuit să fie sufocat oaspetele cu pupai pînă la tocire pe Iliescu, după care ai trecut la femeia se numeşte Leni... Clenciu! Eroare, numele ei Imnul Golanilor, cu acel sinistru vers, urlat din Ciorbea şi Cons­tantinescu, pe unde-i vezi, te și apuci este Leni Celnicu, fiind aromâncă. F Bîntuie prin rărunchi de nişte isterici, „Mai bine mort – decît cu mînuțele, amîndouă, de gîturile lor şi-i lingi pe față, România un ovrei bătrîn, fugit din Ţară, apoi reîntors, comunist“?! Nu-i mai educă nimeni pe vagabonzii precum dinozaurul Dino pe Fred și Barney. pe nume Ştefan Haralamb. Şcoală n-a făcut. Meserie ăştia care zic ca fac artă şi manifestări civice, de F Cu ce s-au ales bucureştenii din vizita fulger a lui n-are, decît aceea de vînzător de piei de cloşcă, cu un curaj, dar în realitate continuă să scindeze societatea Bill Clinton? Exact cu ce scriam noi, înainte cu o supliment de strigături în Tîrgul Moşilor: „Ace, românească pe linia celei mai periculoase tradiţii a săptămînă de producerea ei: cu nişte dispozitive brice şi varice!“. Individul a învîrtit nişte afaceri „războiului rece“?! La fel, n-am priceput de ce se enervante de securitate şi control, care au ţinut dubioase pe la Paris, apoi s-a întors în România, şi tot fîţîia pe-acolo Ticu Dumitrescu, în chip de al Capitala sub stare de şoc. Tot furnicarul ăsta de agenţi azvîrle ca pomană, pe la emisiunile interminabile ale doilea om de stat; mai mult ca sigur, Bill şi-a adus CIA şi FBI, care a scotocit Bucureştii ca pe un WC de altui ovrei, Iosif Sava, cîte 100 de parai pentru copiii aminte de copilăria lui, pe vremea cînd avea limbrici avion, în căutare de bombe tratînd 2 milioane de supradotaţi muzical. A mai tipărit şi nişte broşurele de şi el, ca tot plodul. Dar, năpustindu-se pe scările oameni ca pe nişte borfaşi, patrulînd prin văzduh mai Teatru, dar tot cu „scriitori“ din şleahta lor podiumului, cu drapelul Tricolor în mînă, ca Ana ceva ca la bom­bardamentul din 4 aprilie 1944 – ne-a netalentată. Acum vreo 2 ani, a încercat să-i facă o Ipătescu la „paşopt“, îşi făcu apariţia Petre Roman- jignit profund, ne-a făcut să ne gîndim ce ne-ar aştepta curte asiduă preşedintelui P.R.M., l-a vizitat și la Neulander, ca să arate tuturor cine e al doilea om în dacă, Doamne fereşte, ne-ar da prin cap să avem şi alte Senat, dar a văzut că are de-a face cu un om de altă stat! De ce-o fi fost nevoie ca pistruiatul ăsta să se opinii, bunăoară ca sîrbii. F În sfîrșit, au venit factură (şi cultură) decît Feldman, de pildă. Ce să-i caţere în fugă pe scară, ca pompierii, şi să-i dea lui americanii! Românii îi aşteptau de 50 de ani. Fiindcă faci, în Ţara asta mai există şi alţi intelectuali decît Clinton „năframa cu care m-am născut pe ochi“, cele două naţii seamănă, pe undeva: dacă americanii căzăturile alea cărora le tremură nădragii de frica cum se lăuda acum cîţiva ani, iată o enigmă pe care sînt copii mari, românii sînt copii mici. Adică îi cam sionismului, uite că democraţia şi libertatea îngăduie n-o putem pune decît pe seama megalomaniei păcăleşte oricine. Dacă vom judeca, la rece, ce ne-au şi alte curente de idei! Acum, ce face acest Ştefan glandulare a odraslei de general sovietic. „Gata, dat nouă americanii în 7 ani, vom vedea că ne-au dat Haralamb, pe care poa­te că niciodată n-o să ştim cum m-a văzut Poporul lîngă ăl mai tare din parcare, numai... sfaturi! De fapt, pentru noi ei nici nu sînt îl cheamă cu adevărat, fiindcă el se ascunde în spatele acum nu mai am 5 la sută, mă refac imediat, iar în americani, ci americanci! Asta e realitatea, ce ne tot numelui glorios al lui Ştefan cel Mare? Publică în campania electorală, din 1998, nu mai pun poza prefacem că ar fi altfel? Şi nu numai atît, dar cînd au „foaia vitelor de pripas cu belciug în nas“, mea alături de Isus Christos, ca în 1996, că e simţit că s-a copt buba, au dat năvală cu nişte contracte „România liberă“, un denunţ public împo­triva depăşit, ci alături de Bill Clinton!“ – cam ăsta a de avioane şi elicoptere, pe care tot noi le vom plăti, cu senatorului Vadim şi a procurorului general Cochi­ fost calculul puşlamalei care a jefuit Ţara ani de miliarde de dolari. Poate spune cineva că nu-i aşa? nescu, intitulat „Imunitatea la români“. Priviţi o zile, alături de gaşca lui. F La capitolul discursuri, F În rest, toate bune. Marele canal de Televiziune, mostră de tembelism: „Senatorul fiind şi creatorul Emil Constantinescu a ieşit pe locul 3, alocuţiunea CNN, a anunţat că Bill Clinton vizitează Capitala faimosului poem «Lista ruşinii», în care sînt lui fiind cu mult mai ştearsă decît celelalte cuvîntări, României, care e... Budapesta! Aceeaşi gafă o făcea, terfeliţi de-a valma oameni politici, ziarişti, adică a lui Bill Clinton şi a studentei Simina în octombrie 1972, chiar la Bucureşti, mister Davis intelectuali de seamă“. Ce poem visezi bă, prostule?

Munteanu. O gafă impardonabilă a fost elogierea jr., cînd decerna Salatiera de Argint echipei de tenis a „Lista ruşinii“ nu-i altceva decît o arată chiar războaielor din Coreea şi Vietnam, pe care chiar S.U.A. Iată că, de 25 de ani, americanii n-au învățat denumirea, adică o LISTĂ. Cine ţi-a suflat la ureche americanii le-au dezavuat, la timpul lor. Noi nu te care e diferenţa dintre Bucureşti şi Budapesta. Să ne ce să scrii – te-a dezinformat nasol, ca să te faci de ştiam aşa războinic, maistre! Cine ţi-a făcut discursul, mai mirăm că preşedintele lor se extaziază, de cîte ori baftă. În privinţa autorului Listei, acesta n-a fost probabil că ti-a vrut răul, altminteri nu se explică de are ocazia, pentru prezența în Guvernul României a 2 senatorul Vadim, ci o echipă întreaga, pe baza a mii şi ce te-a pus să lauzi războiul din Vietnam, în fața miniştri unguri! Ia să mai „ungem“ noi încă vreo 10 mii de telefoane şi scrisori de la populaţie. De ce te unui om care îl boicotase în anii ’60 şi care trăsese miniştri udemerişti, să vedeţi ce parteneri valabili vom amesteci tu, mă pușlama fără Ţară, unde nu-ți fierbe chiulul la încorporare. Dar la posibilele proteste fi şi ce lobby o să facă atunci Mafia Evreiască ce oala? Crezi că poate veni orice bişniţar şi aventurier, diplomatice din partea unor Ţări ale Asiei, inclusiv a conduce America, în frunte cu Elie Wiesel şi Tom ca tine şi ca Shaul Carmel, de pe unde a-nțărcat mutul Chinei, te-ai gîndit? Asta-i toată politica externă pe Lantos! F La urma urmei, ştiţi cine e principalul iapa, să ceară judecarea unui şef de partid şi să-i tragă care o ştii matale? F S-a mai remarcat un grup de vinovat pentru eşecul României în tentativa de a intra în două palme procurorului general, fiindcă acesta „a agitatori de profesie, în primele 10 rînduri, care NATO? Nimeni altul decît Mihăilă Cofariu! De ce? îndrăznit“ să aplice Constituţia? Ce studii ai tu, mă aplaudau la comandă, strigau la comandă şi fluturau Raţio­namentul e foarte simplu: dacă nu era țăranul ăsta, prăpăditule, să-ți dai cu părerea în probleme juridice şi stegulețele pregătite din timp, în cel mai clasic stil al cu flanela lui de lînă verde, mioritică, să se opună năvalei parlamentare? F Lacheul dus în zgardă de Sörös, pe propagandei anilor ’50. Oare cînd vor pricepe şi hungariste în inima Ardealului, fiind linşat de hoardele nume Mircea Toma, strică, pe mai departe, fața pigmeii care murdăresc scena politică de la Bucureşti dezlănţuite, altfel se scria Istoria ultimilor 7 ani, iar Revistei „Academia Cațavencu“ printr-o jenantă că anticomunismul (urlat pe toate cărările) nu ține de România (sau măcar o parte din ea, adică Transilvania) lipsă de umor. Lasă-te, băiete, de meseria asta, că nu foame? F Lista cu invitaţii a fost făcută, personal, devenea membră a Pactului Nord-Atlantic. Uite că toţi ocnaşii sînt Papillon. F În ziarul „Telegraf“ din de ambasadorul Alfred Mozes pe sprînceană: nici sărmanul plugar român din Ibăneştii de Mureş a stricat Constanța, Mena Panait publică un material de un reprezentant al P.R.M., nu care cumva să afle socotelile mai tuturor cancelariilor occidentale, care curaj: „Sub presiunea U.D.M.R.-iştilor, Cabinetul saxofonistul dirijat de evrei că în Ţara asta mai plănuiseră federalizarea României. Nu vedeţi că Ceho-­ Ciorbea a făcut concesii nepermis de mari trăiesc şi români! (De asemenea, P.R.M. a fost slovacia n-a fost luată în calcul decît după ce s-a împărțit minorităţilor naţionale, prin modificarea Legii singurul partid parlamentar care n-a fost invitat la în două, fiind acceptată doar Cehia, adică Ţara care învățămîntului“. recepţia de la Palatul Trei Coceni, unde se practică, n-are probleme cu ungurii şi care e locul de baştină (va urma) pe față, vînzarea de Ţară). Ascultaţi ce vă spunem al bătrînei şandramale Madeleine Albright? F Dar, ALCIBIADE noi acum: ca mîine, vor ieşi la iveală toate să revenim la oile noastre. De bine ce merge „reforma“, (Text reprodus din revista „România Mare“, matrapazlîcurile acestui ambasador abuziv, Alfred aflăm că la Cluj au fost lansaţi fluturaşi împo­triva nr. din 18 iulie 1997)

RESTITUTIO IN INTEGRUM

RM

3

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Misterioasa Hortensia Papadat-Bengescu (II)

Nu ştiu dacă cercul Sburătonul – în care Hortensia Papadat-Bengescu vine cu regularitate de 15 ani – nu ştiu, repet, dacă cercul Sburătorul o cunoaşte pe adevărata Hortensia Papadat-Bengescu, aceea pe care am reconstituit-o aici, dintr-o discuţie şi o amintire. Ştiu însă că maestrul E. Lovinescu e un bun psiholog şi ştiu, de asemeni, cum o priveşte pe această perlă a istoriei sale sburătoriste. Dar îmi face impresia că există o Hortensia Papadat-Bengescu ascunsă, tainică, extraordinar de inaccesibilă, pe care n-a cunoscut-o nimeni şi pe care nici ea însăşi n-a voit s-o divulge, pe care a ascuns-o cu grijă de cîte ori a venit în contact cu cineva, o Hortensia Papadat-Bengescu care se trădează numai la lectură, în vocea aspră şi ireversibilă în care răsună o stîncă de conştienţă a propriei sale valori şi o nestrămutată putere de trăire pe culmea valorilor absolute, reci şi izolate. (…)

Dar să revenim la prezent. La un moment dat îmi vine o idee ciudată.

- Dacă e aşa, doamnă, de ce nu v-aţi schimbat numele? Mă gîndesc tocmai la…

Ca şi cum mi-ar fi prins firul gîndului, Hortensia Papadat-Bengescu răspunde.

- Ştiu, te gîndeşti la George Sand. E un bun exemplu. Se poate spune că succesul de care s-a bucurat, la început, George Sand, a fost cauzat tocmai de acest truc, de a-şi lua un nume de bărbat, înţelegi, şi-a bătut oarecum joc de bărbaţi. Toată lumea s-a văzut la un moment dat în faţa unui „mare scriitor” pe nume George Sand şi aşa a fost acceptată. Iar la urmă, cînd s-a văzut că George Sand e o femeie, admiraţia s-a dublat. Într-adevăr, George Sand era o femeie cu o vitalitate de bărbat, avea o forţă creatoare pe care mulți „scriitori” nu o posedă…

- Ca şi dvs. de altfel…

- Să-mi fi luat şi eu un astfel de pseudonim? Poate că n-ar fi fost rău. Dar asta nu se putea întîmpla, deoarece la început am pornit foarte naivă în lumea literelor. Nu am cunoscut pe nimeni, nici nu ştiam că voi face literatură în serios, că va trebui să mă aştept la atenţia publicului. Abia după „Ape adînci” mi-am dat seama că devenisem o „literată”. Dar atunci era prea tîrziu…

- Am prilejul de a reedita anumite date biografice, ale începutului. Vă rog…

- „Literată” propriu zis, m-a descoperit dna Constanța Marino Moscu, căreia ii trimeteam scrisori infinite de cîte 20 şi 30 de pagini, pînă ce la un moment dat, plictisită că a trebui să-şi piardă timpul cu atîta scris, mi-a spus în glumă: trimite la o revistă, mai bine, scrisorile astea! Astfel am publicat întîia nuvelă la Viaţa Românească – aveam între 28 şi 30 de ani – în forma unei scrisori lungi, intitulată „Viziune”. Am mai publicat, din îndemn propriu, şi în franţuzeşte, la ziarul „La Politique” un articol cu pseudonimul Loys cu privire la moartea lui Petre Liciu, marele actor care decedase atunci. Totuşi, nu pot spune că nu aveam… antecedente în cariera literară. Am crescut

în atmosfera casei părinteşti (eram singurul copil) împrejmuită de intelectuali şi de literaţi. Unchiul meu, generalul George Bengescu, a fost, de altfel, unul din cei mai străluciţi dramaturgi din vremea tinereţei mele fiindcă era la modă şi întrecea în succes chiar pe dl.

Victor Eftimiu, de astăzi. Piesele lui se jucau pe scena Teatrului Național cu rețete grandioase. El era „marele” literat al familiei Bengescu şi, la un moment dat, cînd debutasem deja cu două-trei cărţi, ne-am aflat faţă în față, cu conştiența unei oarecari… concurenţe! Ciudat era, însă, că niciodată unchiul căruia în timpul debutului meu începuse să-i scadă gloria, nu m-a întrebat ce scriu, ce public, deşi ştia foarte bine că făceam şi eu literatură. În liceu eram „literata” clasei, făceam cu plăcere compoziţiile colegelor, iar profesorul de limba română era încîntat de ele, prezicîndu-mi un viitor strălucit. Mai tîrziu însă, viaţa mea a luat un mers cu totul potrivnic literaturii. M-am căsătorit foarte de tînără şi, soţie de mare magistrat, m-am instalat la Focşani, unde soţul meu avea toate relaţiile. Mulţi ani, de la 18 ani pînă la aproape 30, a trebuit să duc viaţa socială impusă de cariera soţului meu, din plin, să joc rolul pe care mi-l dicta împrejurarea. Pe atunci, bineînţeles, lăsasem cu totul în uitare predilecţiile literare, deşi îmi rămăsese pasiunea cititului. Citeam şi citesc tot ce-mi cade în mînă, fără să caut eu însămi „cărţi preferate”, deoarece sînt foarte dezordonată în ce priveşte lectura cărţilor.

- Am auzit că la început ați făcut „parte” din cercul ieşean al criticului Ibrăileanu, cerc care, la un moment dat, vă revedica pentru el. E adevărat?

- Pe fostul Ibrăileanu l-am cunoscut la Iaşi, unde l-am vizitat o singură dată, cînd am fost şi relevată. Dar acolo nu era propriu zis un „cerc”. Apoi, l-am mai văzut odată pe regretatul Ibrăileanu aici, în Capitală… e mult de atunci…

Pentru o femeie care e şi scriitoare, dar care are şi un cămin, mi se pare că totul devine o

Casa memorială „Hortensia Papadat-Bengescu“, comuna Ivești, jud. Galați

problemă de rezolvat. Hortensia Papadat-Bengescu nu are concepţia romantică a scriitoarei gen George Sand, ci una modernă. Scriitorul s-a debarasat de mult de toate acele ingrediente diabolice care făceau din el un neadaptat şi un „fenomen”. Astăzi s-a ajuns la o umanizare a geniului, a scriitorului şi a tuturor romantismelor – Hortensia Papadat-Bengescu era o modernă prin structură, de aceea a putut realiza două lucruri deodată: căminul şi opera. Este, în casa asta, ceva familiar şi voit burghezesc care exprimă mai bine taina vieţii acestei mari creatoare. În timp ce vorbeam, prin biroul celălalt, vecin, s-au auzit deodată paşi uşori şi cu coada ochiului am observat un domn în vîrstă, respectabil, în care am recunoscut pe soţul romancierei. Viziunea noastră, a cititorilor, despre o scriitoare, e, prin necesitate, deformată. Numi puteam închipui pe Hortensia Papadat-Bengescu legată de alte lucruri şi de alte fiinţe decît de cele pe care le conţin cărţile sale. Şi deodată, un foşnet, cîţiva paşi bărbăteşti, şi viziunea se răstoarnă; te afli în faţa unei vieţi care nu-ţi aparţine, care nu aparţine nici publicului, ci numai posterităţii… Fiindcă atunci cînd o am în faţa pe autoarea „Logodnicului”, cînd nu există decît un raport de valori, totul rămîne fără anecdotă şi fără „social”.

S-a înserat şi întunericul pare că pogoară în birou o plasă de taine. Cu încetul, chipul Hortensiei PapadatBengescu intră în penumbre, căpătînd nu ştiu ce independenţă de materie, de efemer, pentru a se realiza în el însuşi prin ceea ce poartă impalpabil. Faptul că paşii din biroul învecinat, paşii soţului, se înteţesc îmi creează impresia că am abuzat de bunăvoinţa adevăratei Hortensia Papadat-Bengescu.

Mă ridic. Mi-ar trebui o fotografie, un clişeu, pentru acest „interview” şi doamna Bengescu îmi arată două fotografii proaspete făcute pentru coperta Bibliotecii, care, însă, n-au fost pe placul editorului. Una din aceste fotografii mă face să uit că voisem să plec repede. Rămîn cel puţin zece minute privind, privind nesfîrşit, la fotografia aceleia care poate răspunde atît de uşor şi atît de firesc: Hortensia Papadat-Bengescu!

Este un miracol de grații, de gesturi armonice, de viaţă distilată în expresii, de nostalgii şi de cuvinte care nu se spun! Hortensia Papadat-Bengescu nu mai e la vîrsta la care, scriind despre ea, trebuie s-o măguleşti (scriitoarea, care a venit pe lume pe 8 decembrie 1876 lîngă Galați, avea, în momentul interviului, 60 de ani).

Vitalitate, frumuseţe, armonie, prestanţă de regină, delicateţe, geniu şi caracter, omenie şi luciditate – iată în cîteva cuvinte ce este Hortensia Papadat-Bengescu pe care literatura română şi publicul românesc o vor descoperi abia în clipa în care acest complex de miracole va fi o noţiune abstractă!

Sfîrșit Interviu publicat de Dan Petrașincu în Revista „Rampa”, aprilie 1936

Captură din ziarul „Rampa“, 1936

4

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

RM

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Vorbim conform realității în care trăim

Mă gîndesc de fiecare dată cu nostalgie la anii copilăriei, la tot ce am trăit în vremea aceea, la frați și surori, la părinți... Cum să nu mă întorc cu gîndul la acei ani frumoși, cînd nu aveam nici o grijă?... Miaduc aminte cu plăcere de prunul de la poarta ce da spre grădină, de fapt, o portiță din frize putrezite pe alocuri, legate cu sîrmă ruginită... Era un prun tare frumos, cu trunchiul zvelt și o coroană plină de flori primăvara, iar cînd începea să dea roade, prunele date în pîrg străluceau printre frunze, smocuri, smocuri... Erau ca niște globulețe muiate parcă într-o vopsea parfumată, albastră. La vremea aceea credeam că prunul meu va rămîne veșnic atotveghetorul peste holdele din grădină și păsăretul din ogradă, ca și bietul nostru cocoșel care cînta cît era ziua de lungă... Unde nici nu gîndeai, acolo era și el... Pe gard, pe prispa casei... Pînă într-o zi, cînd mama i-a venit de hac... L-am văzut cu capul despărțit de trunchiul care sărea în jurul tăietorului de lemne, iar capul avea ochii deschiși de parcă ar fi vrut să cuprindă în ei întreg cerul, cu soare cu tot... Nu-l sacrificase pentru că toată ziua cînta, motivul era altul... Mama nu mai avea ce să ne pună pe masă, iar de la prăvălie, Moș Bercuț nu-i mai dădea nimic fără să plătească -

se strînseseră prea multe datorii pentru ce luase între timp... Atunci am înțeles cum e cu viața și care e rostul ei pe pămînt... Nu am putut lua un dumicat, carnea acelei păsări era amară și plină de acrimi. Plîngeam în ascuns, iar lacrimile mele erau fierbinți, de mă secau la inimă.

Plîngeam pe ascuns! Așa am făcut de fiecare dată cînd ceva mă afecta sufletește... Mama mă tot îndemna să mănînc. Dar, cum să mănînc, cînd fusesem martor la curmarea vieții acelei păsări frumoase, cu bărbiile care îi atîrnau ca niște clopoței, pasăre pe care o îndrăgeam pentru cîntecul ei fermecător și pentru strălucitorul ei penet... Cu toate greutățile, oamenii erau buni între ei, trăiau ca între gospodari adevărați, cinstiți și iubitori de Dumnezeu... Azi, însă, trăiesc după alte principii de viață, după motorul mașinilor scumpe, după conturile cu bani și vilele cu zeci de camere etc., mai puțin ca participare, cu dragoste de Dumnezeu, la slujbele bisericești în zilele de sărbătoare. Azi nu mai este nimic din perioada copilăriei mele... Nici prunul în care mă urcam, de multe ori cu burta goală, ca să mănînc din fructele lui pînă mă săturam... Nici casa nu mai e aceeași... Ograda plină cu flori de nalbă a dispărut și ea, pentru că frații mei au vîndut străinilor bunurile agonisite de părinții noștri, grădina cu viță de vie, și-odată cu ele și primii pași ai copilăriei mele, cu care nu mă voi mai întîlni vreodată decît prin amintiri, cum fac acum, scriind aceste rînduri. Și o voi face ori de cîte ori voi avea ocazia, să se știe care-mi sînt obîrșiile, cine sînt eu acum, cînd trecutul

30 de ani de la moartea artiștilor Doina și Ion Aldea Teodorovici

Pe 30 octombrie 1992, la primele ore ale dimineții, soții Teodorovici, două flăcări vii ale românismului, se stingeau din viață, în urma unui teribil accident de automobil, petrecut în localitatea Coșereni, în timp ce se întorceau de la București la Chișinău. Moartea celor doi interpreți a fost percepută, atunci, ca o tragedie națională în Republica Moldova. Încă de la începutul anilor ’90, soții Teodorovici au militat pentru reunirea cu România, și au exprimat în cîntecele lor dragostea pentru frații de peste Prut, pentru Limba Română și pentru nemuritorul Eminescu. De aceea, nu a fost deloc surprinzător faptul că, în vara anului 1991, cei doi artiști, însoțiți de poetul Grigore Vieru, s-au aflat în vizită la Liceul ,,Mihai Eminescu” din București, prezența lor constituindu-se într-un moment de mare încărcătură emoțională pentru profesorii și elevii școlii. Despre această întîlnire de suflet cu cei trei mari artiști, la care am participat ca profesor al liceului, am scris la acea vreme un articol publicat în ,,Vestitorul ortodoxiei românești”, sub genericul ,,Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare...”. Îl reproduc integral, în Revista ,,România Mare”, în semn de pios omagiu și aducere aminte a marelui poet Grigore Vieru, plecat și el dintre noi (2009), și a soților Teodorovici, ,,care n-au putut fi altceva, decît români”, la comemorarea a 30 de ani de la dispariția lor fulgerătoare.

Grigore Vieru și soții Teodorovici la Liceul ,,Mihai Eminescu” 20 iunie 1991. Mare sărbătoare la Liceul ,,Mihai Eminescu” din București. Puternic emoționați, elevii și dascălii liceului au primit cu afecțiune pe marele nostru poet Grigore Vieru. Nu a venit singur, ci însoțit de doi minunați artiști basarabeni: compozitorul-interpret Ion Aldea Teodorovici și solista Doina Aldea Teodorovici.

Festivitatea a început cu un frumos program artistic dedicat poetului național, MIHAI EMINESCU. Încă o dată se dovedea că poezia și cîntul formează hrana vitală a spiritului uman întocmai cum era cîntecul popular din vechime pentru viața fiecărui om.

Poetul Grigore Vieru a fost invitat să ia cuvîntul.

Parcă a intuit ce ne interesa. Și-a început cuvîntul cu

reliefarea suferințelor fraților noștri de dincolo de Prut.

La 26 iunie 1940 începea agresiunea stalinistă împotriva poporului român. Uniunea Sovietică ocupa teritoriile românești: BASARABIA, Nordul BUCOVINEI și ținutul HERȚA. Ocupația sovietică a instalat o atmosferă de teroare. Au început deportările pentru vina de a fi români. În timpul războiului, țara a fost aruncată în linia întîi. Atunci a murit o mare parte din floarea națiunii noastre. După război, foametea a fost programată pe baza unui scenariu diabolic. În timpul secetei din anii ’45-’47 s-au confiscat ultimele rezerve. Din această cauză, atunci au murit de foame mai mulți oameni decît au pierit în timpul războiului. Apoi, celor care au supraviețuit li s-a picurat în inimă și minte, timp de zeci și zeci de ani, ura împotriva a tot ce e românesc. Aproape tot ce era românesc, referitor la limbă, datină, credință, școală etc., devenise interzis. Astăzi, la Cernăuți – locul unde MIHAI EMINESCU ,,își făcu învățătura începînd cu clasa a III-a primară” – se vorbește puțin românește. În satele bucovinene au mai rămas puține școli în limba română. Bucovina de Nord a devenit una dintre regiunile românești cel mai crunt lovite de ocupația sovietică.

meu este pagină de istorie, iar prezentul, poemul vieții mele, la care lucrez... Din păcate, satul copilăriei mele nu mai e cel de odinioară, pentru că cei tineri l-au lăsat de izbeliște, plecînd în lumea largă, cu diplome de tot felul, fără să le fie de folos la ceva, ci doar pentru a se lăuda cu ele la un pahar de vin. Că de la revoluția din decembrie, tot românul aleargă după potcoave de cai morți, visînd că mănîncă la mese împărătești, că are aur, moșii, dar, din păcate, vremurile în care trăiește îi aduc tot mai multe lacrimi amare în suflet. Nu critic, nici nu laud, transcriu o realitate pe care am trăit-o de mic; în nici un caz nu poate fi vorba de o societate precum cea de acum, bazată pe minciuni.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” În continuare, poetul Grigore Vieru ne-a prezentat un episod cutremurător privind efectele actelor de barbarie săvîrșite asupra românilor de dincolo de Prut.

Acest episod exprimă sentimentele pe care le-a avut în anul 1947, cînd se afla pentru prima oară în propria lui țară, ROMÂNIA. Se simțea fericit! Vorbea și citea fără restricții în limba maternă. Era atît de bucuros încît citea, cu lacrimi în ochi, orice inscripție. Nu erau ocolite nici tăblițele pe care se scria: ,,Nu călcați pe iarbă!”, ,,Nu rupeți florile!” etc. Nu de puține ori își spunea: ,,Da! Sună foarte frumos în românește.

Limba română este limba străbunilor noștri, a noastră și a urmașilor noștri. Este limba care ni se potrivește cel mai bine. Nu putem fi altceva decît români”. Cu ardoare dorea LIBERTATEA. Pe pămîntul strămoșesc din BASARABIA era socotit drept străin și sclav. Voia să nu se mai întoarcă. O întrebare îl obseda. Era în stare să se despartă de frații săi aflați în grea suferință? Fără echivoc și-a răspuns că nu se poate despărți de poporul său. Nici chiar temporar. Va lupta mai departe pentru libertate. Nimic nu-l putea determina să renunțe la această hotărîre. Spera că va veni ziua cînd se va obține libertatea popoarelor. Evident, ne punem întrebarea: Ce motivație avea poetul Grigore Vieru să fie atît de optimist? Desigur, el credea că poporul român mai există între Nistru și Prut chiar și în cazul cînd ar mai rămîne un singur om, un singur om..., care mai păstrează latinitatea și credința în DUMNEZEU. Am trăit momente de neuitat. Poetul Grigore Vieru ne-a recitat mai multe poeme. Cei prezenți au fost cuprinși de un fierbinte patriotism. În semn de gratitudine, elevi ai liceului au oferit flori poetului. Cu lacrimi în ochi, Grigore Vieru atingea mîinile inocente ale copiilor. Era fericit! Ne simțeam cu adevărat frați cu oaspeții noștri. Parcă dispăruse zidul spiritual, impus mai bine de o jumătate de secol, între noi și frații noștri de dincolo de Prut.

Festivitatea s-a încheiat cu un recital emoționant al soților Teodorovici. Au prezentat ,,muzică de patimă românească” pe versurile poetului Grigore Vieru.

Această muzică a fost înregistrată recent în studiourile Electrecord și a avut ca rezultat lansarea primului disc basarabean, intitulat sugestiv ,,RĂSAI!”.

Poetul Grigore Vieru a apreciat că discul ,,RĂSAI!” este un fel de mesaj de dor pentru frații noștri, că mai sîntem, că mai cîntăm aceeași doină și mai sperăm că vom fi iarăși împreună...

Prof. TUDOR GHINEA

RM

5

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Caricaturistul Gabriel Bratu la 88 de ani

După iubire – ne referim la iubirea dintre bărbat și femeie, prietenia este cel mai înălțător sentiment uman. Am avut norocul să cunosc îndeaproape oameni pe care i-a binecuvîntat Dumnezeu cu calități, putere de muncă și haruri, care m-au onorat cu atenția sau/și cu prietenia lor. Am simțit nevoia să scriu despre ei, să-i prezint așa cum i-am cunoscut și i-am văzut eu, astfel încît să învălui datele personalității și biografiei lor în gîndurile și sentimentele mele, așa cum am procedat și în scrierile închinate academicienilor Zoe DumitrescuBușulenga și Radu Voinea, Prea Fericitului Părinte Teoctist, Părintelui Arhimandrit Grigore Băbuș, artiștilor Tudor Gheorghe, Florica Ungur și Angela Buciu.

Lui Gabriel Bratu i-am dedicat pagi­ nile 7-88 din volumul ,,5 DESTINE. Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad” (446 p.), Ed. Tipo-Man, Ploiești, 2010.

L-am cunoscut mai bine la întîlnirile de neuitat de la Reșița, unde ne ducea – pe noi, cei din București – regretatul Valentin Silvestru. Acolo, organizator și ,,tartor” era ,,bărbosul” – scriitorul Mircea Cavadia, cel care-și ascunde moliciunea sufletului după cuvinte aparent dure. Așa știe el să-și iubească prietenii.

Acest oltean (că și Cavadia e oltean) de pe la Voineasa Vîlcii și-a făcut stagiul de ani buni la Brăila – port dunărean cu pretenții de noblețe și golani stilați – și s-a stabilit la Reșița, cu nevastă nemțoaică (Gertrude) și cu copii pe măsură. Aici, în inima Caraș-Severinului, ne aduna el anual pe noi, cei rămași credincioși Asociației Umoriștilor Români (A.U.R.), înființată în 1990, la inițiativa unor personalități pentru care umorul era un fel de a fi, precum Valentin Silvestru, Ștefan Cazimir, Mihai Ispirescu, Vasile Băran, Varujan Vosganian ș.a.

După ce Valentin Silvestru ne-a părăsit, Mircea Cavadia a continuat să organizeze acest festival, dîndu-i numele celui care îi aduna în jurul lui pe toți slujitorii umorului – artiști epigramiști, caricaturiști, prozatori, păpușari – la București, Fetești, Vaslui, Negrești... În acest fel, deși în ultimii ani nu s-a mai vorbit de A.U.R., ea a continuat să existe prin nenumărate manifestări/festivaluri.

Nicăieri ca la Reșița n-am simțit solidaritatea umoriștilor, ca breaslă aparte de scriitori care, prin spirit și talent, vin în întîmpinarea oamenilor să le pună în față oglinzi care să reflecte realitatea din unghiuri surprinzătoare.

La astfel de festivaluri de umor, caricaturiștii sînt cei mai numeroși și cei mai tari: arta lor, cu impact vizual direct, n-are nevoie de ,,traducere”, ca și muzica. Unele caricaturi pot fi numite ,,epigrame grafice” prin soluția oferită de contrastul dintre text și imagine, contrast comparabil cu ciocnirea de idei din interiorul epigramei, din care țîșnește poanta. Fărăndoială, cele mai reușite caricaturi sînt cele fără text, în

care imaginile ,,vorbesc” de la sine. Și toți caricaturiștii au asemenea realizări. Dar cel care excelează, prin originalitate, este Gabriel Bratu: privindu-i creațiile, ai senzația că ți-a prins spiritul pe picior greșit.

Remarcăm, deci, că Reșița a fost un centru al umorului, prin Festivalul ,,Valentin Silvestru”, care a strîns în jurul lui Mircea Cavadia slujitori ai scrisului și ai caricaturii, care descrețesc frunțile oamenilor, făcîndu-i să zîmbească sau să rîdă de aspecte – ale altora sau ale lor – care încalcă așa-zisa normalitate.

Cu autobuzul pus la dispoziție de ,,județ”, am colindat comunele și orașele din zonă, unde oameni adulți și elevi ne așteptau ca pe niște oaspeți dragi. Ștefan Popa POPA’S și Leonte Năstase făceau portrete pe loc, Brândușa Zaița Silvestru mînuia păpușile create de dumneaei, Elis Râpeanu, Nicolae Nicolae și Ionel IacobBencei spuneau epigrame, regizorul Bogdan Ulmu se mîndrea cu studenții lui talentați, Mihai Frunză și Ananie Gagniuc (adesea în uniforma strălucitoare cu grade superioare în marină) încîntau publicul cu o pagină-două de proză umoristică, înțesată de poante, la care lumea rîdea în hohote. Rafinatul Ștefan Cazimir – profesorul universitar care mi-a fost conducător științific de doctorat – venea cu texte în care povestirea, bine dozată, derula întîmplări ce produceau voia bună, precum cea în care a fost și este confundat cu Mircea Ionescu-Quintus. Gabriel Bratu, Mihai Pânzaru-PIM, Costel Pătrășcanu, Mihai Stănescu și alți caricaturiști navigau prin sala vastă în care-și expuseseră desenele, avîndu-l la cîrmă pe domnul Albert Poch, președintele Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România.

Vicepreședintele acestei asociații era tocmai cel despre care vreau să vă vorbesc – Gabriel Bratu: Auzit-ați deun oltean,/ De-un oltean, de-un craiovean...

Date biografice au apărut în diverse tipărituri, și se cade să dăm și noi informațiile esențiale privind viața și activitatea celui care declară: Sînt oltean pînă-n măduva oaselor și craiovean get-beget. Mă bucur dacă am reușit să vă fac să zîmbiți, pentru că visul vieții mele a fost să fiu de rîsul lumii.

Gabriel Bratu s-a născut la Craiova, la 5 noiembrie 1934, așadar, cu doar cîteva zile în urmă, și-a sărbătorit cei 88 de ani de viață. Mulți înainte! A absolvit Liceul ,,Carol I”, adevărat blazon de noblețe, unde l-a avut ca profesor de desen pe Ncolae Marinache – numele celebru în urbe. A urmat Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alt mare profesor – Ion Hagiescu.

Tenace, neobosit pe calea acumulărilor profesionale, nu s-a lăsat și, la vîrsta la care alții se gîndesc să-și căpătuiască odraslele și să capete nepoți, a urmat și a absolvit Institutul de Arte Plastice ,,Ncolae Grigorescu” din București, unde s-a întîmplat să aibă cîțiva profesori care fuseseră elevii lui la Craiova. Debutează în caricatură în anul 1948, în ziarul ÎNAINTE din Craiova. Obține

întîiul său premiu în 1951 – Mențiune, la concursul organizat de Revista Urzica. A participat, în timp, atît la saloanele de caricatură naționale și internaționale, cît și la saloanele de grafică organizate de Uniunea Artiștilor Plastici. A susținut expoziții personale în Craiova, Timișoara, Rîmnicu Vîlcea, Calafat, Iași și Aalberg – Danemarca. A publicat lucrări satirice și umoristice în Urzica, Moftul român, Harababura, Flacăra și în almanahurile Urzica și Perpetuum comic.

Susține rubrici permanente de caricatură la ziarele Înainte și Cuvîntul libertății din Craiova. A ilustrat peste 40 de cărți pentru copii, dintre care la 11 este și autorul textelor. În anul 1980 obține Premiul pentru cea mai bună ilustrație de carte pentru copii. Mai are în palmares: Premiul Informația Bucureștiului, Premiul Matty Aslan al Asociației Umoriștilor Români, Marele Premiu la Gura Humorului și Premiile Eugen Taru și Benedict Gănescu ale Direcției pentru Cultură și Patrimoniu. Este vicepreședinte al Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România.

E greu, chiar imposibil, să cuprinzi într-un articol toate meritele, tot ce-l caracterizează pe acest reprezentant al culturii craiovene, al mînuitorilor condeiului care prezintă realitatea în imagini buclucașe. Ceea ce dorim, în primul rînd, este să-i urăm, din inimă, LA MULȚI ANI!, cu ocazia împlinirii a 88 de ani. Apropo! Cel care-mi culege materialele la calculator este inginerul radiofonist Mărgărit Ionescu și, cînd a-mplinit, de exemplu, 84 de ani, spunea că are 48 de ani ș.a.m.d. În ceea ce mă privește, ce-aș putea să-i spun, că am 38 de ani? E-hee, cucoană, ai vrea mata să mai ai chiar și 70 de ani! Dar, vedeți, Bădiță al meu (așa-i zic lui Gabriel Bratu) din Craiova, oricum ar întoarce cifrele, tot 88 iese! Să dea Dumnezeu să depășească suta, ocrotit în continuare de fiica sa – Andreea, lector universitar, care predă Limba engleză la Universitatea din Craiova.

Bădiță al meu a fost onorat cu titlul de Membru de Onoare al Municipiului Craiova, în același moment festiv cu ÎPS Preafericitul Patriarh Părintele Teoctist și cu actorul Ștefan Iordache, în 2005. A fost omniprezent în cultura românească, a pendulat între Craiova și București, a fost ,,desenator” pentru copii, ilustrator de carte, realizator de afișe etc., dar, înainte de toate, caricaturist înnobilat cu o mulțime de premii în țară și în străinătate. Putem spune că nu Gabriel Bratu a ales caricatura, ci aceasta l-a ales pe dumnealui la o vîrstă fragedă, ceea ce explică, poate, originalitatea, linia inconfundabilă și, nu în ultimul rînd, calitatea sa de novator în caricatura românească, în sensul reducerii imaginii la esență. Ștefan Popa POPA’S remarcă faptul că Gabriel Bratu e ,,deschizător de noi porți în caricatura românească: a dus simplificarea extremă a caricaturii pînă la semnificația ei”. Iar scriitorul caracalean Nicolae Paul Mihail spunea că ,,ne pune în fața ochilor tocmai latura ascunsă, bunele intenții nedeclarate”.

Gabriel Bratu a fost un copil al cetății, a devenit un om al cetății și azi este unul din înțelepții ei. S-a multiplicat și s-a implicat în viața culturală a Băniei și, dacă vreți să știți ceva din ce s-a întîmplat, în acest domeniu, în Craiova, e bine să nu-l ocoliți: e un depozitar a tot ceea ce e bun și frumos în urbea sa.

Prin aceste puține rînduri, vrem să ne exprimăm prețuirea pentru un prieten drag, care ne-a dat suflet din sufletul lui și spiritualitate din spiritul său, pentru caricatură – sora geamănă, dar, poate, mai directă și mai dură, uneori, a epigramei. Demascînd racilele sociale, caricatura și epigrama nu se constituie în arte ale negației, ci ale edificării: negînd ceea ce este de negat, ele speră în îndreptare; sînt, deci, demersuri pozitive. ,,Zîmbetul și sarcasmul sînt dezinfectanți sociali foarte utili într-o societate dornică de a-și constitui un spațiu social cît mai puțin poluat – susține Benedict Gănescu. Iar Gabriel Bratu le mînuiește pe amîndouă cu promptitudine și eleganță”.

La mulți ani plini de lumină, prieten drag!

Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale

Mărturiile unui savant celebru despre... stafii

Cu toții am avut, de-a lungul vieții, experiențe ciudate, vise premonitorii, al căror sens nu l-am înțeles de la început, am fost martorii unor coincidențe și fenomene inexplicabile, dar care ne-au marcat, la un moment dat, existența.

Savantul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961), fondatorul psihologiei analitice, a experimentat și el asemenea fenomene paranormale. De menționat că, între 1907 și 1912, el a colaborat intens cu Freud, fiind atras în special de cercetările acestuia legate de vise. Apoi, pentru o amplă documentare, în perioada 1921 și 1938, a întreprins călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona și India. A urmat o carieră științifică strălucită, însoțită de publicarea unor studii valoroase în domeniul psihologiei. În lucrarea apărută la cîteva luni după moartea sa, ,,Amintiri, vise, reflecții”, consemnate și editate de Aniela Jaffe, C.G. Jung detaliază întîlnirile sale vizionare cu Philemon, o entitate introspectivă superioară, care a devenit gurul său intern.

Din aceste scrieri, aflăm că, de pildă, casa lui Jung a fost bîntuită de stafii. Iată ce relatează însuși savantul: ,,Treptat, în mine se produsese o metamorfoză. În anul 1916 am simțit dorința de a da o formă creatoare trăirii mele interioare. Am fost, ca să zic așa, constrîns dinlăuntrul meu să formulez și să exprim ceea ce ar fi putut fi spus într-o oarecare măsură de Philemon. Astfel luară naștere Septem Sermones ad Mortuos (Șapte predici către morți) cu limbajul lor special. Totul începu astfel: simțeam o neliniște, o agitație în mine, dar nu știam ce putea să însemne sau ce «se» voia de la mine. De jur-împrejurul meu era o atmosferă ciudată, încărcată și aveam senzația că văzduhul ar fi fost plin de entități fantomatice. Apoi, în casă începură să bîntuie stafiile: fiica mea cea mare văzu în timpul

nopții trecînd o siluetă albă prin cameră. Cealaltă fată povesti – independent de prima – că de două ori îi fusese smulsă plapuma noaptea, și fiul meu de 9 ani avu un coșmar. Dimineața îi ceru mamei sale creioane colorate, și el, care nu făcuse pînă atunci nici un desen, reproduse imaginea visată. O numi «Imaginea pescarului». Prin centrul desenului trece un rîu, iar un pescar stă cu o undiță la mal. A prins un pește. Pe capul pescarului se găsește un șemineu, din care ies limbi de foc și se ridică fum. Dinspre cealaltă parte a malului, diavolul vine zburînd prin aer. Blestemă că i-ar fi fost furați peștii. Dar deasupra pescarului plutește un înger, care spune: «N-ai voie să faci nimic; el nu face decît să prindă peștii cei răi!».

Această imagine a fost desenată de fiul meu într-o sîmbătă dimineață. Duminică după-amiază, către ora 5, clopoțelul de la intrare se auzi răsunînd în toată casa. Era o zi senină de vară și cele două servitoare se aflau în bucătărie, de unde se putea vedea ce se întîmplă în spațiul liber din fața intrării. Eu eram în apropierea soneriei și nu numai că am auzit-o, dar am și văzut limbile clopoțelului mișcîndu-se. Toți am alergat imediat la ușă, pentru a vedea cine sună astfel, dar acolo nu era nimeni! Am rămas așa, uitîndu-ne unii la alții! Atmosfera era încărcată, vă rog să mă credeți! Am știut imediat: acum trebuie să se întîmple ceva. Casa întreagă parcă ar fi fost umplută de o mulțime de ființe, parcă ar fi fost ticsită de spirite. Erau peste tot, stăteau pînă și sub ușă și aveai senzația că de-abia mai puteai respira. Bineînțeles că ardeam să aflu răspunsul la întrebarea: «Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o mai fi și asta?». La care strigară tare, în cor: «Ne întoarcem de la Ierusalim, unde n-am găsit ce-am căutat». Aceste cuvinte corespund primelor rînduri din Septem Sermones ad Mortuos.

Atunci, cuvintele începură să curgă din mine direct pe hîrtie și în trei seri treaba fu scrisă. De îndată ce am luat condeiul în mînă, toată ceata de spirite se evaporă. Bîntuiala încetă. În cameră se lăsă liniștea, și atmosfera se limpezi. Dar pînă în seara următoare, tensiunea reveni puțin, și lucrurile se derulară iarăși în același fel. Asta se petrecea în 1916”.

LILIANA TETELEA

Din Bucureştii de altădată

Biserica Grecească, unul dintre cele mai frumoase monumente din capitală

Nu poți să nu te oprești, fie și pentru un minut, în fața Bisericii Grecești din București. Într-o clipă parcă ai ajuns în Atena, leagănul civilizației europene. Cu un exterior impunător de templu ionian și un interior de veche biserică byzantină, lăcășul de cult impresionează prin armonia proporțiilor și pura sa frumusețe clasică.

Biserica Grecească este o clădire-monument istoric unică în București, mărturie a statorniciei grecilor în orașul nostru. Despre legătura străveche pe care o avem cu grecii și civilizația lor milenară, despre Biserica Grecească și prea puțin cunoscutul „București grecesc” de astăzi ne vorbește istoricul și academicianul Georgeta Filitti.

Biserica Grecească poartă hramul „Buna Vestire” și se află situată pe Bulevardul Pache Protopopescu, nr 1, lîngă Amba­ sada Greciei.

Cele două clădiri au fost așezate în

chip fericit pe locul unde se despart Bulevardele Pache Protopopescu și Ferdinand I, astfel încît, de oriunde ai veni și oriunde te-ai duce, să le cuprinzi cu privirea. Biserica a fost ridicată la început de Secol XX prin strădania comunității grecești din București, care purta numele de Orphaeus. Orfeu, arhetipul artististului desăvîrșit în mitologia greacă, i-a inspirat pe meșterii greci să ridice în București o biserică perfectă. În mai 1881, membrii comunității, la inițiativa ambasadorului grec în România, Marcos Dragoumis, au hotărît ridicarea unei biserici, pe lîngă care să funcționeze și o școală. Lăcășul de cult urma să fie proprietatea Ambasadei Greciei, întrucît comunitatea nu avea personalitate juridică și nu putea să achiziționeze proprietăți. Din comitetul care conducea Orphaeus făceau parte cei mai de vază greci din București: M. Dragoumis (președinte), C. Zappas (vicepreședinte) și bacherul N. Cryssovelonis (casier). Piatra de temelie a celor două clădiri monumentale (Biserica Grecească și Ambasada Greciei) a fost pusă în ziua de 25 martie 1889, de ziua națională a Greciei, de Buna Vestire. Prima slujbă a fost oficiată doi ani mai tîrziu, în Duminica Floriilor, iar în același an, Regele Carol I a vizitat monumentul.

După instaurarea comunismului, biserica a fost mult timp închisă. În anul 1997, prin grija familiei Dimitrie și Elena Grigoriadis din Salonic, lăcășul de cult a fost renovat și consolidat. Cele două clădiri istorice, care îmbogățesc

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Nu mai alerga prin viaţă!

Motto: „Și ce folosește unui om să cîștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?“ (Marcu 8.36).

Ceasul deșteptător sună. Răzvan sare din pat, aleargă sub duș, apoi își soarbe cafeaua. După ce petrece trei sferturi de oră într-un metrou supraaglomerat, ajunge la locul lui de muncă. Prima ședință îi solicită toată concentrarea; a doua ședință urmează imediat după prima. În timpul pauzei de masă sînt cîteva puncte importante de discutat cu un coleg. După aceea urmează două întîlniri cu clienții; trebuie întocmite și două rapoarte; și între timp este întrerupt mereu de telefon… Se face deja ora opt seara cînd Răzvan ajunge din nou acasă. În timp ce își citește e-mail-urile, înghite rapid cina. Apoi se aruncă pe canapea și pornește televizorul. Dar Răzvan este prea obosit pentru a urmări filmul; se pune în pat și doarme buștean. A doua zi dimineața, ceasul deșteptător sună…

Răzvan ar trebui să înceteze să alerge prin viață. Dacă va continua așa, va ajunge la vîrsta pensionării – în cazul în care inima lui nu va ceda pînă atunci – fără să fi trăit cu adevărat. Ar trebui să-și ia timp să se oprească și să cugete, ca să nu piardă esențialul. El aleargă gîfîind după o viață împlinită fără să o poată ajunge.

Dar Dumnezeu vrea să-i dea astăzi fericire și împlinire deplină.

arhitectura și cultura Bucureștilor, au fost reinagurate în aprilie 2002. „Biserica Grecească este unul dintre monumentele cele mai frumoase ale orașului nostru. A fost ridicată între anii 1899-1901 de Harakopos, un everghet grec, (așa se numesc în limba greacă binefăcătorii), și trebuie să vă spun că grecii au avut foarte multe asemenea personagii în România. Biserica a fost proiectată de un arhitect german, L. Lardel, iconostasul a fost lucrat la Atena de un meșter grec, după planurile arhitectului Anastase Metaxas, iar pictura a fost făcută de Konstantin Liokis-Leivadas. Biserica Grecească a fost restaurată și consolidată în anul 1999 de familia Dimitrie și Elena Grigoriadis din Salonic. Este foarte frumos așezată, iar în spatele ei se află Ambasada Greciei. La inaugurarea lăcășului de cult au fost prezente cele mai importante autorități românești, printre ele aflîndu-se și socrul meu, Ioan C. Filitti, care la vremea aceea era Director al Afacerilor Politice în Ministerul de Externe”, arată istoricul dr. Academician Georgeta Filitti. „Se poate spune că avem un București grecesc, așa cum avem și un București evreiesc, unul armenesc sau unul maghiar; există chiar și un volum numit Bucureștiul maghiar. Dintre toate neamurile alogene, grecii sînt cei mai prezenți în București și mie mi se pare că lucrul este absolut normal. De ce? Pentru că Bucureștiul este situat la o încrucișare de drumuri; orașul este atestat documentar, așa cum bine știți, printr-un hrisov al lui Vlad Țepeș din anul 1459. Trebuie să precizăm însă că orașul este mult mai vechi. Chiar dacă te uiți numai prin prisma documentelor, nu înseamnă că localitatea nu a existat. Sigur că există și legenda legată de Bucur Ciobanul. Este evident că orașul exista încă din Secolul al XIV-lea. Acel act de naștere a Bucureștilor, documentul din vremea lui Vlad Țepeș, cuprinde niște drepturi și niște scutiri care se dădeau unor negustori bucureșteni. Unul dintre ei era un grec, un grec apare pe actul de naștere a Bucureștilor”, adaugă istoricul.

B365.ro

RM

7

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

File de istorie

60 de ani de la criza rachetelor din Cuba, cînd SUA şi Rusia s-au aflat în pragul unui conflict nuclear

O decizie greşită a lui Kennedy sau a liderului sovietic Nikita Hruşciov ar fi putut declanşa o catastrofă atomică. În octombrie 1962, timp de 14 zile, lumea s-a aflat la un pas de izbucnirea unui război nuclear. După ce Uniunea Sovietică transportase arme nucleare pe teritoriul Cubei și guvernul american le-a descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase confruntări a Războiului Rece. Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa Albă, ar fi putut duce la declanșarea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii.

Contextul istoric America beneficia la acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți investitori americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine.

Practic, o mare parte din industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De aceea, guvernele de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei pentru a-și apăra interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze problemele fundamentale ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un sistem de sănătate la pămînt – fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în viziunea lui Castro și a multor cubanezi, dominația americană era una din cauzele principale ale problemelor Cubei, și ea trebuia înlăturată.

Eisenhower a dat ordin CIA-ul să-l dea jos de la putere pe Castro, iar agenția a organizat diverse acțiuni în Cuba, ce aveau ca scop destabilizarea regimului.

Au existat și mai multe tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i-au fost impuse sancțiuni economice, fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu s-a lăsat intimidat de aceste ostilități, ba din contră: a devenit mai sigur pe sine și s-a transformat într-un și mai fervent adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat al sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul lui Castro și Uniunea Sovietică a făcut ca americanii să perceapă Cuba ca pe o amenințare crescîndă la adresa hegemoniei americane în emisfera vestică, o amenințare ce nu mai putea fi tolerată.

Guvernul sovietic salutase revoluția cubaneză, iar ostilitatea americană vizavi de regimul lui Castro creștea direct proporțional cu sprijinul pe care URSS l-a arătat față de Cuba. Țara nu a fost niciodată un adevărat servitor al Moscovei, dar dependeța sa față de centrul de la Kremlin a crescut datorită nevoilor pentru ajutor militar și economic. Atît la Moscova, cît și la Havana se credea că americanii plănuiesc invadarea Cubei, iar Hrușciov nu putea permite la acel moment dispariția singurul stat comunist din emisfera vestică.

Liderul sovietic era conștient de marea diferență care exista între dotarea militară a Americii și respectiv a Uniunii Sovietice, mai ales în materie de rachete balistice intercontinentale. În 1962, americanii au instalat în Turcia rachete Jupiter, care puteau atinge oricînd ținte de pe teritoriul URSS. Hrușciov s-a gîndit – în dorința de a nu-i lăsa pe americani să se afirme în fața Uniunii Sovietice – că ar putea staționa, la rîndul său, rachete pe teritoriul Cubei, de unde puteau ataca continentul american. Era o modalitate relativ ieftină de a anula avantajul americanilor în materie de rachete (în comparație cu cheltuielile cerute de mărirea arsenalului militar), totodatră ar fi împiedicat invazia insulei și ar fi fost un răspuns potrivit pentru rachetele staționate în Turcia. În plus, conform dreptului internațional, URSS putea trimite acele rachete în Cuba atîta timp cît guvernul cubanez era de acord. În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba.

Evident, totul trebuia să se desfășoare în cel mai strict secret pînă cînd rachetele deveneau operaționale, iar

apoi SUA aveau să fie puse în fața faptului împlinit. Dar a fost un proiect prea vast și complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă, diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci cînd au fost confruntați cu imaginile aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.

Inițial, John F. Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță: atacuri aeriene și invazia insulei. Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, președintele SUA a anunțat că avioanele americane de spionaj U-2 au descoperit baze sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtînd focoase nucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, avînd rază medie de acțiune (2.000 km), erau capabile să lovească un număr mare de orașe americane foarte importante, precum Washington.

Kennedy a anunțat că va ordona o ,,carantină”/ blocadă navală a Cubei, pentru a împiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, și a explicat faptul că SUA nu vor mai tolera existența amplasamentelor de lansare a rachetelor. Președintele a ținut să întărească ideea că America nu se va opri din acțiunea sa militară legată de ceea ce el numea ,,amenințare clandestină, nesăbuită și provocatoare ce pune în pericol pacea mondială”. Abia după ce blocada a fost pregătită, guvernul a acceptat ca subiectul să fie făcut public. Societatea americană, dar și opinia publică internațională au fost șocate. Mulți au început să se gîndească la izbucnirea celui de-al treilea război mondial care ar fi fost, în mod inevitabil, unul nuclear.

La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul General al ONU, generalul U. Thant, a trimis apeluri private președintelui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistînd ca guvernele lor ,,să se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul unui război”. La ordinul Șefilor Uniți ai Statului-Major, forțele militare americane au declanșat alerta DEFCON 2, cel mai înalt grad de alertă atins vreodată în epoca postbelică, deoarece comandanții militari se pregăteau pentru un război pe toate planurile cu Uniunea Sovietică. Potrivit analistului Graham Allison de la Harvard University, comanda DEFCON 2 „autoriza aeronave americane cu piloți turci...(sau de altă naționalitate)... să zboare pînă la Moscova și să arunce bombe”. Gradul de alertă nucleară DEFCON 2 era cu un grad sub DEFCON 1, în care rachetele nucleare puteau fi lansate imediat.

Zilele critice ale crizei nucleare La 23 octombrie 1962 a început blocada navală a Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult timp de gîndire conducătorului sovietic, Nikita Hrușciov, cu privire la acțiunile SUA, împingînd linia limitrofă a blocadei înapoi cu 500 de mile. Pînă în ziua de 24

octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta încărcături militare, au părut a-și încetini sau modifica cursul, sau chiar s-au întors de unde au venit, atunci cînd s-au apropiat de linia de carantină (blocada navală), cu excepția unui singur vas, un petrolier sovietic. La 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex și distrugătorul USS Gearing au încercat să intercepteze vasul pe cînd acesta trecea peste linia de blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abținut să captureze vasul cu forța, considerînd puțin probabil ca petrolierul să transporte armament.

La 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de rachete din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExComm dezbătea autorizarea unei invazii americane în insulă. În aceeași zi, Hrușciov a transmis o scrisoare adresată direct lui Kennedy, cu propunerea de a încheia criza: bazele de rachete vor fi demontate, în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba.

Criza nu s-a terminat în acel moment (deși punctul critic trecuse). Rachetele rămîneau în Cuba, iar Kennedy era decis că nu va accepta rămînerea lor acolo. Între timp, atît el, cît și Hrușciov și-au dat seama, îngroziți, de ceea ce ar fi putut să se întîmple și au decis că problema trebuie rezolvată rapid. În cele din urmă, după alte momente tensionate, s-a ajuns la o înțelegere. În ziua următoare, 27 octombrie, la ora 10, președintele Kennedy a primit al doilea mesaj de la Hrușciov care, presat fiind de comandanții sovietici, anunță: „URSS își va retrage rachetele din Cuba dacă Statele Unite își vor retrage la rîndul lor rachetele din Turcia”. În timp ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsătură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2F a fost doborît în Cuba de o rachetă sol-aer S-75 Dvina, iar pilotul care-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptînd cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei.

Pentru a detensiona criza mereu mai adîncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze, în secret, bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntîmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO. La 28 octombrie, Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmițînd mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul își confirma dorința de a continua pe linia soluției propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de rachete, iar lumea scăpase de iminența războiului nuclear.

Pe 8 noiembrie, Pentagonul a anunțat că toate bazele cunoscute pentru rachete ale rușilor fuseseră demontate. Criza rachetelor cubaneze era încheiată. În 20 noiembrie, Kennedy a retras blocada navală și, pînă la sfîrșitul anului, toate rachetele ofensive au fost retrase din Cuba. Curînd după aceea, SUA și-au retras, în secret, rachetele din Turcia.

Lecţia istoriei: păstrarea dialogului şi a comunicării Deși inițial Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea încrezători în forțele proprii, odată ce și-au dat seama de situația extrem de dificilă în care au ajuns, cei doi lideri s-au arătat gata să caute, în mod responsabil, o soluție pașnică.

Ignorînd sfaturile celor mai radicali dintre consilierii lor, care ar fi dorit izbucnirea conflictului, Kennedy și Hrușciov au avut grijă să nu înrăutățească și mai rău situația. În plus, criza rachetelor a dovedit că lipsa de comunicare directă dintre Casa Albă și Kremlin poate avea consecințe fatale și, ca urmare, a fost înființată așa-zisa „hotline”, linia telefonică directă dintre cele două centre de putere.

R.M.

8

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

RM

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Unde au dispărut comorile incaşilor? (II) Aur curgînd ca din fîntîni

Spaniei, visînd atît de multă vreme la acest aur, îl vedeau acum pretutindeni, Curînd, pe suveranul inca a venit ca şi cum curgea din miraculoase să-l vadă un om foarte puternic fîntîni. Lîngă satul Bombon, de pildă, al imperiului, marele preot al au întîlnit animale încărcate cu 150 de celebrului templu din Pachacamac. arobe de aur (peste 2 tone). Le-au lăsat L-a găsit vociferînd împotriva să treacă, ştiind că se îndreptau spre prezicerilor eronate pe care acesta piaţa din Cajamarca. În oraşul Jauja i le făcuse cu cîteva luni înainte şi s-au încrucişat cu 39 de convoaie, care nu menţionaseră nimic despre transportînd cele mai frumoase şi mai sosirea acelor spanioli aducători de fine obiecte sfinte sau regale. Mesagerii nenorociri. Atahualpa era mîniat pe lui Atahualpa acţionaseră iute şi eficace marele său preot. Ca să se răzbune, nu pentru a-şi salva conducătorul; în acest a găsit altceva mai bun de făcut decît ritm, preţul de răscumpărare avea să să destăinuie lui Pizarro imensele Cochistadorul spaniol fie plătit în întregime. Dar dacă el nu bogăţii depozitate în templul din Francisco Pizarro însemna mare lucru faţă de ce posedau Pachacamac, unul dintre cele mai indienii? Spaniolii îşi puneau şi această importante ale imperiului. Pizarro a trimis imediat o întrebare. Unde se găsea, de pildă, cea mai mare parte a mică trupă, sub ordinele fratelui său, Hernando Pizarro, comorii templului din Pachacamac? în direcţia comorii din Pachacamac. Plin de nerăbdare, Zi de zi, fabulosul preţ de răscumpărare sosea din a plecat şi el din Cajamarca, oprindu-se cu ostaşii săi cele patru colţuri ale imperiului. Străbătea potecile în oraşul Huamachuco, unde s-a întîlnit cu unul dintre abrupte şi se îngrămădea în dezordine în încăperea fraţii lui Atahualpa, care urca spre Cajamarca, încărcat destinată special acestui scop, din palatul din Cajamarca. cu minunate giuvaeruri din aur, argint şi smaralde. Conchistadorul anonim, care ne-a lăsat un lung text Toate erau destinate, bineînţeles, răscumpărării fratelui despre momentul răscumpărării, scrie: „În încăperea său. Aşadar, suveranul inca își respecta cuvîntul! aceea erau peste 80 de vase de aur masiv, mari şi mici, Hernando Pizarro şi-a reluat liniştit drumul spre alte cîteva piese de înălţime uriaşă şi, într-un colţ, o Pachacamac. A ajuns acolo după trei săptămîni de grămadă fantastică, mai înaltă decît un om, de plăci din peregrinări, printr-un imperiu devenit ostil, de cînd cel mai fin aur“. Aceste plăci fuseseră desprinse, bucată se răspîndise vestea că împăratul era prizonierul cu bucată, de pe zidurile renumitului Templu al Soarelui lui Francisco Pizarro. Odată sosit, conchistadorul a din Cuzco, pe care le acopereau de secole. De altfel, cea distrus cu sălbăticie sanctuarul, unul dintre cele mai mai mare parte a comorii aduse de indieni spre a-şi salva venerate ale populaţiei incaşe. Apoi a poruncit să i se conducătorul pare a fi fost extrasă din acest templu, cu înfăţişeze toţi cacicii (conducătorii) oraşelor vecine, siguranţă cel mai bogat din epocă. S-a păstrat şi un alt inclusiv căpetenia din Chincha, un om foarte influent document, de la un alt conchistador, Pedro Sanclio, al imperiului. Toţi înţeleseseră ce voiau acei cuceritori aflat şi el în micul grup spaniol participant la cucerire: sălbatici: aur şi nimic altceva. Au venit deci cu braţele „Cinci sute de plăci de aur masiv sau chiar mai multe pline cu cele mai frumoase daruri din aur masiv. Sperau au fost smulse de pe cîteva ziduri ale templului din că astfel îi vor putea domoli pe invadatori, care se vor Cuzco. Cele mai modeste plăci nu cîntăreau mai puţin întoarce în ţara lor. În mod misterios însă cea mai mare de 4 - 5 livre fiecare. Celelalte – între 10 şi 12 livre. Ei parte a splendidei comori din Pachacamac dispăruse (indienii) au mai adus şi un tron de aur foarte fin lucrat, cu mult înainte ca spaniolii să săvîrşească actele lor avînd forma unui taburet, care cîntarea probabil 18.000 criminale. Unde fusese dusă? Cînd? Hernando Pizarro pesos (adică mai mult de 75 kg). De asemenea, ne-au nu a reuşit niciodată să afle, deşi i-a supus la torturi predat o fîntînă în întregime din aur masiv, remarcabil pe toţi slujitorii sanctuarului. Nu a reuşit de fapt executată, o adevărată minune atît în privinţa lucrăturii, ceea ce urmărea. Operase să obţină peste 200.000 cît şi a figurilor pe care le reprezenta. Pe lîngă aceasta, pesos de metale preţioase, adică aproape 840 kg aur ei au adus o mulţime de vase, farfurii şi urcioare uriaşe, masiv, cu care să încarce o turmă de 400 de lame. Or, toate din cel mai frumos aur“. a ridicat, cu multă greutate peste 90.000 pesos, cu Tronul a fost primit ca un dar personal către alte cuvinte, mai puţin de 380 kg aur masiv, ceea ce, Francisco Pizarro: valora cel puţin 60.000 castellanos faţă de bogăţiile pe care se aşteptau să le găsească în (respectiv peste un milion de dolari americani actuali). acel loc, nu însemna mai nimic. A hotărît atunci să se întoarcă la bază. De-a lungul drumului care străbătea Împăratul prizonier Anzii, conchistadorii s-au încrucişat cu nenumărate Bineînţeles că aceste bogăţii nu au ajuns decît în mică grupuri de indieni, transportînd pe sute de lame o parte din fabulosul preţ de răscumpărare. Ostaşii regelui parte la curtea regală spaniolă. Potrivit contractului tacit menţionat, care fusese încheiat cu suveranul spaniol, doar o cincime din pradă trebuia să revină trezoreriei Madridului. Inventarul total al obiectelor preţioase care i-au parvenit lui Carol Quintul în cursul acestei prime etape a cuceririi Americii n-a fost niciodată publicat integral. Îl cunoaştem astăzi datorită unui manuscris care se află în arhivele Indiilor din Sevilla.

Pe ţărmurile Lumii Vechi n-au ajuns niciodată cele mai frumoase piese, cel puţin în transporturile oficiale.

Conchistadorul Jerez ne-a lăsat un document, în care descrie cîteva comori sosite în Spania, în afara cincimii oficiale destinate Coroanei. Acest act era categoric interzis în epocă: „Corabia aduse pentru Majestatea Sa 38 de vase de aur masiv şi 48 de argint, printre care se afla un vultur de argint purtînd pe corpul lui două amfore de apă şi două urcioare mari, unul din aur, celălalt din argint; doi saci de aur şi un idol de statura unui copil Machu Picchu, „orașul pierdut al incașilor”, de patru ani, şi două tamburine mici. Celelalte vase erau acum un sit arheologic urcioare de aur şi de argint, cîntărind fiecare peste două

Statueta reprezentînd un luptator incaș, din Cuzco

arobe. La bordul aceleiaşi corăbii, pasagerii aduceau cu ei 24 de recipiente de argint şi 4 recipiente de aur“.

Cea mai mare parte din comoara expediată curţii spaniole, cu ocazia primei cuceriri, provenea, evident, din răscumpărarea lui Atahualpa. În vremea aceasta, prizonierul, tratat cu res­pect, cu onorurile cuvenite rangului său, trăia la Caja­ marca, într-o mică locuinţă de patru camere, cu o curte interioară decorată cu o fîntînă alimentată în permanenţă cu apă caldă şi rece. Una dintre încăperi, în care locuia inca, era zugrăvită toată în roşu, culoarea sa preferată. În fiecare zi, prizonierul primea vizita celui care îl răpise. Fireşte, Pizarro nu vorbea inca, dar se folosea de serviciile tălmaciului său favorit, Filipillo, ceea ce i-a permis să cunoască foarte bine întreaga organizare a imperiului. Convoaie alcătuite din sute de lame, încovoiate sub încărcăturile de aur, argint şi pietre preţioase se îndreptau în acest timp spre Cajamarca, pentru a-l salva pe Zeul cel viu. Dar spaniolilor le trebuiau lingouri.

Pentru iberici obiectele incaşilor nu aveau nici o valoare artistică. Aşa că indienii, socotiţi de multă vreme maeştri în topirea metalelor preţioase, au fost siliţi să-şi redeschidă topitoriile, să creeze altele noi, la Cajamarca, şi să transforme în lingouri capodoperele unui trecut strălucitor. Peste 200 kilograme de aur masiv au fost astfel topite pe meleagurile Peru, aşteptînd să fie transferate, în mod legal sau nu, la Sevilla, unde se băteau monede regale. Şi preţul de răscumpărare tot nu sosise în întregime. Se aştepta partea cea mai preţioasă, care trebuia să vină din Cuzco, capitala imperiului. În limba incaşilor, Cuzco însemna buricul pămîntului. El devenise obsesia lui Francisco Pizarro, care a hotărît să trimită spre oraş cinci dintre oamenii săi, întocmai cum procedase cu cîteva săptămîni mai înainte şi în privinţa templului din Pachacamac. Nici un alt om alb nu văzuse vreodată ceea ce au descoperit cei cinci conchistadori în zilele acelea. Au avut sub ochi şi au putut atinge cu degetele lor comori incomparabile cu „modestele“ daruri aduse de indieni, spre a plăti eliberarea conducătorului lor. Capitala avea să expedieze la Cajamarca peste 1.500.000 pesos de aur şi de argint. Plecate din Cuzco, aceste transporturi au sporit pe parcurs cu darurile marilor preoţi sau ale notabilităţilor din alte aşezări. Astfel, din Capitală au plecat 178 de convoaie şi au ajuns la Cajamarca 200 de convoaie de aur şi 25 de argint. (va urma) PATRICK BRAUN (în româneşte de Paul B. MARIAN)

RM

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (150) Pictura (6) Maestrul Shi Tao din dinastia Ming, ne spune: „Cei Vechi obișnuiau să reprezinte arborii prin grupuri de trei, cinci sau nouă, zece. Ei îi pictau sub multiplele lor aspecte, fiecare cu latura sa proprie, amestecau siluetele lor de înălțimi inegale într-un ansamblu viu și armonios. Ferm sau simplu, lucrul încheieturii mîinii și al pensulei urmează aceeași metodă pentru a picta stîncile. Fie că penelul este ținut cu patru, cinci sau numai trei degete, el trebuie să asculte de mișcarea încheieturii mîinii, care înaintează sau se retrage după voia antebrațului, important este ca ansamblul să fie realizat dintre-o singură mișcare. Acolo unde sînt de trasat linii apăsate de penel trebuie, din contră, să se țină ferm deasupra hîrtiei, în scopul eliminării oricărei brutalități. Astfel, în părțile dense, ca și în părțile fluide, tabloul va fi deopotrivă animat și eterat, însuflețit de autentică vacuitate“.

Maestrul Dong Qichang, de asemenea din dinastia Ming, ne spune: „O stîncă trebuie să aibă osatura ei.

De asemenea, să respire ca o ființă vie în care circulă aerul. Odinioară, pictorul Zhao Wenmin desena stîncile cu linii «alb-zburătoare». Tot el a pictat și stînci de tip «nor răsucit» și de tip «dinți de cal». Gîndesc că aceste trei tipuri rezumă formele de bază ale stîncilor. Pentru a desena un arbore, pictorul trebuie să evite liniile drepte și să folosească linii «sinuoase» sau «bifurcate». Încă de la începutul unei trăsături, artistul trebuie să se gîndească să îmbrățișeze sinuozitățile secrete ale trunchiului și ale ramurilor. Ca și în caligrafie, prin curbele și unghiurile unei ideograme, își arată artistul întrega subtilitate a artei sale“.

Maestrul Fang Xun din dinastia Qing-manciuriană, ne spune: „Desenînd arbori, trebuie să știi să creezi contraste între partea deasă și partea răsfirată; aceasta este atît în interiorul unui arbore, cît și între arbori.

Arborii reprezentați prea «deplin», pot fi frumoși, dar ei nu lasă să li se vadă decît partea din față. Aceia care sînt redați printr-un joc echilibrat între Plin și Vid, dau impresia că sînt văzuți din toate părțile“.

Bolile și Istoria (28) Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (8) Forma gambeziană este mai mult cronică, fiind caracterizată prin accese de febră moderată şi prin inflamarea ganglionilor, în special a celor din regiunea cervicală, care devin foarte proeminenţi şi duri la atingere. Puseele de febră pot dura şi o săptămînă, iar ficatul şi splina îşi măresc sensibil volumul. După cîteva luni, este afectat sistemul nervos. Bolnavii se plîng de dureri groaznice de cap şi comportamentul lor încetează de a mai fi raţional. Episoade de letargie totală alternează cu crize de mînie şi violenţă fizică. În mod tipic, ciclul somnului se inversează, bolnavul avînd insomnii noaptea şi o somnolenţă continuă în timpul zilei. Tremorul caracteristic este urmat de paralizii ale membrelor, de pierderea poftei de mîncare şi de o pierdere rapidă în greutate, aşa încît suferinzii ajung curînd piele şi os. În cele din urmă survine coma, episoadele comatoase fiind urmate inevitabil de deces.

Forma rhodeziană este de tip acut. Febra este ridicată şi constantă, iar bolnavul cade la pat la scurtă vreme după ce a fost înţepat; moartea survine de obicei din cauza efectului devastator al febrei asupra inimii.

Dacă acest lucru nu se întîmplă, stadiul final este similar cu cel al formei gambeziene, cu tremor al membrelor, senzaţie de sufocare, comă şi moarte.

Boala-somnului are, fără nici un fel de îndoială, o origine africană, deşi prima descriere ştiinţifică a ei provine din Cuba. În 1803, doctorul englez T. M. Winterbottom, care îşi desfăşura activitatea pe această insulă, a remarcat că slavii aduşi din Africa sufereau de o boală stranie, ale cărei prime simptome apăreau încă din timpul călătoriei cu vaporul, peste Atlantic. De

9

Artistul Qin Ziyong, de asemenea din dinastia Qingmanciuriană, ne spune: „Cine învață să deseneze arbori, trebuie să înceapă cu un arbore desfrunzit. Să aibă grijă, încă de la început, să traseze cu penelul linii «deschise», pentru ca acestea să dea impresia că pot crește în toate direcțiile; numai astfel, ramurile desenate vor dobîndi o prezență cu multiple dimensiuni. Pentru a reprezenta un grup de arbori, vegheați ca ceea ce se află între copaci să nu fie numai echilibru, ci și contrast. În caz contrar, s-ar cădea în platitudine și uniformitate. Dong Qichang spunea că arborele trebuie desenat, astfel încît să dea impresia că se întoatce în sine. Pentru aceasta trebuie să evităm crengile prea ramificate. Dong Qichang mai spunea că, la fel ca pentru stîncă, trebuie să avem grijă să creăm un relief atunci cînd desenăm un arbore“. Maestrul Su Dongpo, numit și Su Shi, mare poet, caligraf și pictor din dinastia Song, se dedică și pictării bambusului.

Considerațiile sale asupra artei vor fi determinante pentru pictura literaților. El a promovat intuiția și spontaneitatea.

Maestrul Su Dongpo ne spune: „La nașterea sa, atunci cînd nu este decît o mlădiță înaltă de un deget, are deja tot ceea ce caracterizează un bambus, adică încrengăturile și frunzele. Pe măsură ce crește, dezghiocîndu-se puțin cîte puțin din scoarța sa, asemenea unui greiere ieșind din crisalindă sau a unui șarpe, năpîrlind din solzii săi, pînă ce atinge o înălțime de optzeci de picioare, nu face decît să dezvolte ceea ce este virtual în el. Înainte de a picta un bambus, trebuie ca el să crească deja în forul vostru interior. Atunci, cu penelul în mînă, cu privirea concentrată, veți percepe viziunea plenară și exactă irumpînd înaintea voastră. Această viziune sesizați-o neîntîrziat prin trăsăturile de penel, la fel de prompt ca un șoim de vînătoare, ce se aruncă asupra unui iepure gata să sară! Un moment de ezitare și viziunea dispare“.

2. Flori și păsări. Legat de acest subcapitol, ne vom referi la opera „Tratatul de pictură din epoca Xuanhe“, redactat din ordinul împăratului Huizong, din dinastia Song. Din respectivul Tratat aflăm: „Cele Cinci Elemente (Apa, Focul, Lemnul, Metalul și Pămîntul) se combină între Cer și Pămînt pentru a forma toate lucrurile. Cele două sufluri vitale – Yin/ Femininul și Yang/Masculinul – la rîndul lor, le animă prin interacțiune. Cînd Yin și Yang expiră, toate lucrurile se deschid; cînd Yin și Yang inspiră, toate lucrurile se adună în ele însele. Și chiar în arborii și

florile nenumărate, se întrupează aceste sufluri în modul cel mai strălucit. Din adîncurile acestor arbori și flori izvorăsc forme și culori, fără ca însuși Creatorul să fi intervenit. Mai mult, ele înfrumusețează prin splendoare întreg Universul creat. Ele inspiră spiritului uman demnitate și armonie“.

Din același tratat aflăm că: „În ceea ce privește păsările, Cei Vechi vorbeau de trei sute șaizeci de specii.

Cîntecele lor sînt de o mare varietate. Variate sînt, de asemenea, culorile penajului lor, felul în care stau, se mișcă. Păsările sălbatice trăiesc departe de oameni, unele în cuiburi construite în mijlocul mărăcinișurilor, alete pe nisipurile malurilor rîpoase, ocolind în zbor apele sau survolînd prăpăstiile. Altele, mai îmblînzite, rîndunelele, vrăbiile, zburătoare de toate felurile, își fac cuib la adăpostul acoperișurilor caselor. Ele îmbrățișează mișcarea anotimpurilor și a zilelor, ciripind în diminețile de primăvară, țipînd în serile de toamnă. Aceste păsări, pe care n-am ști să le numărăm, sînt în aparență fără legătură cu lumea oamenilor. Și totuși, în Antichitate, regii împru­ mutau numele păsărilor fabuloase pentru titlurile lor de noblețe. Înțelepții exaltau calitățile păsărilor sacre pentru a figura virtuțile. Oamenii își ornau pieptănătura cu pene multicolore de păun, își decorau hainele sau caleștile cu imagini ale fazanilor din Indonezia. Chiar poeții, în procedeele lor de pi (comparație) și de xing (incitare), nu pierdeau ocazia de a face apel la plante și la păsări. Astfel «Cartea Cîntecelor» – prima antologie de poezie chineză – conține un număr important de nume prețioase, iar Calendarele indică în mod expres momentele în care înfloresc sau se ofilesc, ori în care păsările cîntă sau tac.

Nu-i de mirare atunci că pictorii caută să reprezinte, în rezonanță cu poezia, aceste entități vii. Ei încearcă să fixeze apariția somptuoasă a bujorilor, a nalbelor, a fazanilor și a păunilor, să arate sufletul discret al pinilor, al bambușilor, al prinilor, al crizantemelor, al pescărușilor și al gîștelor sălbatice. Cît despre atitudinea nobilă a unui cocor, aerul feroce al unui vultur, înfățișarea liberă a unei sălcii, silueta zveltă a unui pin sau tuia, pictura se însărcinează să le figureze, animîndu-le cu însuși spiritul Creației, oferindu-le, asemeni unui peisaj adevărat, contemplației oamenilor“. (va urma) Christina Meiţă-Tang

altfel, unul dintre simptome, inflamarea ganglionilor din zona gîtului, urmată de întărirea acestora, poartă astăzi numele de „semnul lui Winterbottom”. David Livingstone, faimosul explorator şi misionar, a descris musca ţeţe în 1857, menţionînd că muşcătura ei este atît de periculoasă încît poate ucide vitele şi caii.

Livingstone a încercat să trateze animalele înţepate cu arsenic. Era un tratament empiric, pentru că adevărata cauză a bolii nu era cunoscută, dar totuşi arsenicul a fost primul medicament care a dat speranţe bolnavilor, după ce protozoarul Trypanosoma a fost identificat.

Muştele ţeţe par înclinate să colonizeze regiunile rurale, în loc de a se deplasa la întîmplare. Acest fapt era cunoscut de africani, dar nu şi de europeni şi de aceea epidemiile de boala-somnului s-au înteţit atunci cînd, în ultimii ani ai Secolului XIX, deplasările de populaţie s-au intensificat, în centrul continentului negru, ducînd totodată la tulburararea echilibrului ecologic din zona ecuatorială. În acelaşi timp, s-a constatat o înmulţire a cazurilor de „nagana“, boala pe care insectele o provocau vitelor şi cailor, lucru care a dus la o stagnare momentană a mobilităţii umane. În 1894, Sir David Bruce, un medic militar britanic, a sosit la Natal spre a investiga problema, însoţit de soţia sa, care s-a dovedit a fi un ajutor de nădejde. Ei au examinat sîngele animalelor infectate şi au descoperit un parazit, pe care l-au numit Trypanosoma brucei. Bruce a demonstrat că parazitul fusese transmis cailor şi vitelor prin înţepătura muştei ţeţe, confirmînd astfel observaţiile lui Livingstone. În 1901, Joseph Everitt Dutton, un doctor care lucra în Gambia, a descoperit paraziţii de Trypanosoma în organismele unor pacienţi suferind de boala-somnului, denumind agentul cauzator Trypanosoma gambiense.

Dar cercetările desfăşurate de Dutton s-au întrerupt anul următor cînd savantul a încetat din viaţă fulgerător, pe cînd cerceta o altă maladie transmisă de insecte, febra

recurentă, pe valea fluviului Congo. În 1903, o puternică epidemie de boala-somnului a provocat numeroase decese în Uganda. David Bruce şi soţia sa au venit de urgenţă să studieze fenomenul, însoţiţi de o echipă din care făceau parte, printre alţii, şi faimosul specialist italian în boli tropicale, Aldo Castellani. Acesta era interesat în mod deosebit de simptomele neurologice ale bolii, tremorul şi paralizia, crizele de furie şi stările de sufocare. El a examinat lichidul cerebrospinal, conţinut între cele două membrane care învelesc creierul şi cordonul spinal şi a descoperit un parazit minuscul.

Bruce, informat asupra descoperirii, şi-a concentrat atenţia asupra studierii sîngelui celor suferinzi de boalasomnului şi a identificat paraziţi similari, identici cu cei găsiţi în sîngele animalelor bolnave de nagana. Acum, toate piesele acestui puzzle păreau să se aşeze la locul lor, iar misterul să se rezolve. Bruce a demonstrat că atît nagana, la animale, cît şi boala somnului, la oameni, se datorează aceluiaşi microorganism transmis prin înţepătura muştei ţeţe. Savantul britanic a pledat pentru restricţionarea deplasărilor de oameni şi vite infectate şi totodată pentru distrugerea coloniilor de muşte. Şi totuşi, lucrurile nu erau atît de simple. Controlul formei gambeziene s-a făcut relativ uşor, pentru că specia de muscă purtătoare nu este una comună şi trăieşte doar în regiunile umede ale junglei.

Distrugerea vegetaţiei luxuriante de pe malurile rîurilor a dus la eliminarea cuiburilor de insecte şi a diminuat considerabil populaţia de muşte. Dar boala de tip rhodezian era răspîndită de muştele ce trăiau în regiunile aride ale savanei. Paraziţii infectau turmele de vite, provocînd o mortalitate ridicată, care afecta producţia de lapte şi carne. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss

10

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O mixtură de realism, fantastic şi umor

Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, acum 2 ani, în plină pandemie, citisem romanul ,,Abatorul 5”, opera unui american, Kurt Vonnegut (1922-2007), cu rădăcini, cum se vede, germane. Deși cartea era împachetată în coperți de carton colorat, preponderent un galben-limon optimist, lectura n-a mers prea lesne, și cu mare greu am ajuns la celălalt capăt al ei.

Motivul a fost, în primul rînd, chiar Kurt Vonnegut, un autor satirico-umoristic de rezonanță mondială, care a cultivat o literatură cînd realistă, ținta lui predilectă fiind condamnarea ororilor din cel de-al doilea război mondial, cînd științificofantastică, cu dedublări de personalitate și rătăciri spre alte planete plasate în timpuri greu de imaginat.

Motivul acesta, al fantas­ ticului, adoptat de literatura romantică, și extins pînă spre modernismul interbelic, l-a cultivat, între alții, și Mircea Eliade într-unele dintre prozele sale (romanul ,,Maitreyi”, nu­ vela ,,La țigănci” sau poves­ tirile ,,Domnișoara Cristina” și ,,Șarpele”), unele inspirate din mirajul lumii și al spiritului indian ireductibil și derutant. Dar n-am devenit un fan al fantasmelor de orice fel. Mai degrabă, am preferat proza de introspecție psihologică, întinsă de la Slavici și Nenea Iancu și pînă la clasicii genului – Rebreanu, Camil sau, după caz și gust, Hortensia, adepții lui Gide și Proust.

Urmarea lecturii, pe alocuri enervante, din ,,Abatorul” lui Vonnegut au fost cele cîteva pagini de conspecte, presărate cu impresii de lectură (obicei dobîndit în liceu, cînd doamna Maftei, profesoara noastră de Română, ne cerea să întocmim fișe de lectură după fiecare carte citită). Așa am umplut un chiloțel cu foile acelea pe care le-am pus bine într-un dosar rătăcit naiba știe unde. Dar, la începutul acestei toamne, făcînd curățenie, am găsit notițele și mă grăbesc să le exploatez în textul de față. ● Eroul principal din romanul ,,Abatorul 5” este Yon Yonson (de fapt, un alter ego al lui Vonnegut), un cetățean american oarecare, frate geamăn cu Herzog, alt inadaptabil, creat de Saul Bellow. El și-a propus să facă în ciuda soției și să scrie o carte despre momentele groaznice trăite în orașul german Dresda, pe cînd era prizonier acolo, în timpul celui de-al doilea război mondial, chiar dacă acest lucru putea să-i afecteze mai ales sănătatea mintală. Așa cum nemții făcuseră praf Londra și alte orașe britanice, în replică, și bombardierele trimise de Churchill, ajutate de cele americane, au făcut să nu mai rămînă cărămidă pe cărămidă în Dresda. Pe timpul prizonieratului său, Yon Yonson se împrietenește cu compatriotul Bernard O’Hara. După război, eroul cărții se întoarce acasă și urmează, o vreme, Facultatea de Antropologie a Universității din Chicago, probabil la f.f. Concomitent, lucrează ca ziarist la Biroul de știri din Chicago pentru rubrica ,,Fapt divers”, unde cîștigă 88 de dolari pe săptămînă. În 1967 se însoară, nu importă cu cine. Și, cum spuneam, în ciuda opoziției înverșunate a soției, se întoarce la Dresda, să se documenteze, în vederea amintitei cărți. Este însoțit de O’Hara, vechiul său prieten, și el curios să vadă cum se transformaseră ruinele de odinioară într-un oraș înfloritor. Vagabondînd prin berăriile nemțești, cei doi se împrietenesc cu șoferul de taxi Gerhard Müller. Care, mîndru peste

poate că tocmai s-a împrietenit cu niște americani getbeget, îi invită la el acasă. Dar nevastă-sa, după ce că era o vacă spelbă și grăsană, mai face și mutre că de ce mi-ai adus toți bețivanii în casă. El zice: nu-ți permit!

Acești oaspeți nu sînt deloc niște bețivani, sînt americani dintre cei mai veritabili. Lasă, că știu eu, răspunde ea, e plină RFG de asemenea americani jerpeliți. Motiv pentru bietul taximetrist, atins în orgoliul său de german, să-i împuște una peste bot și s-o lase fără doi dinți din față. ● Un alt personaj care se ițește dintre paginile cărții este Billy Pilgrin, și el tot un alter ego al scriitorului. Care, săracul, are parte de o eliberare din strînsoarea timpului în felul următor. Plecînd cu avionul spre Montreal, chiar peste un vîrf de munte, motoarele se opresc.

Are loc o prăbușire groaznică.

Billy e singurul supraviețuitor.

Pe cînd se refăcea într-un spital, are totuși parte și de o bucurie: aude la radio că nevastă-sa murise la domiciliu, intoxicată cu bioxid de carbon. Simținduse mai bine, dă un interviu, explicînd cum fusese răpit de extratereștri cu un OZN și dus pe Planeta Tralfamadore. Acolo fusese expus gol într-o grădină zoologică și împerecheat cam cu de-a sila cu o stea de pe Terra. Curios, în tot acest timp, nimeni nu se prinsese de absența lui, deoarece extratereștrii l-au răpit printr-o bulă temporară, datorită căreia, deși stătuse pe Tralfamadore cîțiva ani, pe Pămînt trecuseră doar cîteva secunde și nimeni nu băgase de seamă că nu mai era. (,,N-o ști nimeni că m-am dus, numa’ c-or vedea că nus...” – din folclorul românesc.) Billy Pilgrin ajunge și combatant în cel de-al doilea război mondial. Are 21 de ani, început de chelie, aproape 2 metri și, pe deasupra, pieptul, gîtul și umerii arată ca niște bețe de chibrituri.

N-are armă, deși este însoțit de 3 soldați americani înarmați pînă-n dinți. Sau poate tocmai de aceea. În tot acest timp, suferă de foame și îi îngheață picioarele. Tot mai dezorientat și neajutorat. Încercînd să pun lucrurile cap la cap, să pot înțelege totuși ceva din acest haloimăs, nimeresc și peste artileristul Rolland Wearry, care totuși nu prea pricep ce căuta pe acolo. A, uitasem: era și el la război, combatant și mai apoi prizonier în Dresda. În pauzele dintre raidurile aviației americano-britanice asupra Dresdei, care se vor solda, în cele din urmă, cu peste 135.000 de morți, Billy Pilgrim se obișnuise să cugete la ce era de cugetat, adică la nimic, ne informează Kurt Vonnegut, grijuliul scriitor germano-american, oscilînd între a face literatură de un realism zguduitor și propensiuni științifico-fantastice. ● ,, – De acum, spuse bunica, ne putem aștepta la cel de-al treilea război mondial...”. ● ,,În mod ciudat, Billy nu obosise să trăiască momente de dedublare. În același timp, era în iarna anului 1944, cînd căzuse prizonier la nemți, dar și în primăvara anului 1964, cînd ajunsese optician în atelierul din orașul Blockstein, Oregon. În pauzele de prînz, cînd își savura senvișul cu pui în parcul din fața atelierului, se trezea adesea cu următoarea frază care îi cutreiera creierul: «Dămi, Doamne, puterea de a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a pricepe ce pot și ce nu». Și urmarea a fost că, într-o zi, a dat pe gît o sticlă de bere pe care scria: «Bea-mă, mă!»”. ● ,,La televizor se dădea un film proiectat de la coadă la cap. Bucăți de avioane și de tancuri se ridicau din pămînt și se compuneau în aer, transformîndu-se într-o

frumusețe de avioane, tancuri și flăcăi. Unul dintre ei­ cînta la muzicuță, iar ceilalți zbierau și băteau fericiți din palme de parcă se duceau la nuntă, nu la moarte, și tot așa. Filmul se termina cu avioane aterizînd cu spatele pe un cîmp. Cînd se opreau elicele, se oprea și filmul.

După o pauză de o secundă, cînd ecranul televizorului devenea negru, filmul reîncepea normal, cu aceleași avioane pe același cîmp, care își puneau în mișcare elicele... Acesta era visul lui Billy, posibil de urmat și în starea de veghe, cînd adeseori ne pomenim că realul ni se combină cu fantasticul și nu mai înțelegem nimic din viața asta. Să zicem că ți se pune la dispoziție o pagină A4 și ți se cere să dezvolți această imagine. Ce poți să faci? Billy se gîndea la un vis, unde transgresia de la ireal spre realitate era posibilă. Așadar: roțile se învîrteau atingînd locul unde liniile se apropiau, zangzang! Zang-zang!... În drumul lui spre destinație, trenul se oprea în noapte, permițînd altor trenuri, infinit mai importante, să treacă fulgerînd pe lîngă el. Dar erau și cazuri cînd erau trași pe o linie secundară, unde lăsau vagoane sau, de la caz, luau altele...”. ● ,,Punîndu-și în gînd să scrie o carte, Yon Yonson încercă să-și aducă aminte ce trebuie să facă un individ cînd se apucă de această trebușoară: – să gradeze acțiunea și emoțiile; – să dețină arta caracterizării, a descrierilor și a dialogurilor; – să realizeze momentele de suspans și marile confruntări; – să nu uite de importanța personajelor principale și a celor secundare”. ● ,,În lumea aceasta mișună pe lîngă noi și persoane cu calități excepționale, nu numai idioți. Cum ar fi (și aleg la întîmplare): Erik Jan Hanussen, omul lui Hitler. În jurnalul său scrie de bomba atomică, centrale electrice, solare, transplantul de inimă, sfîrșitul orașului New York în anul 2004”. (Într-alt loc și la nu mai știu care autor, citisem că, de fapt, era vorba de Los Angeles care își așteaptă sfîrșitul în 2026. Știrea se încheia cu remarca: ,,Hm! Să vedem...”). Revenind la oamenii cu calități ieșite din comun, să-i amintim pe Wolf Messing, dușmanul lui Hitler și prietenul lui Stalin, americanul Edgar Cayce, care a prezis primul și al doilea război mondial, înființarea Statului Israel, independența Indiei, o femeie care va fi primul-ministru al Marii Britanii (au fost, de fapt, două). În sfîrșit, să nu o uităm pe americanca Jane Dixon sau pe bulgăroaica Vanghelia Gusterova-Vanga. Cît despre profeții Antichității, au ajuns pînă la noi isprăvile lui Apollonius din Tyana sau Johann de la Ierusalim. Evul Mediu l-a reținut, în primul rînd, pe Nostradamus, ale cărui profeții se întind pe spațiul de timp dintre 1555 și 3797. ● Dar scriitorul Kurt Vonnegut face și puțină popularizare a științei. ,,Astăzi nu mai e un secret pentru nimeni că spațiul cosmic nu este un vid, un vacuum, ci, mai degrabă, un ansamblu de cîmpuri fizice – electrice, magnetice etc. Aceste cîmpuri iau naștere din radiațiile undelor radio, roentgen, nucleare, solare emanate de corpurile cosmice ale Universului – stele, planete, constelații, nebuloase, galaxii. Furtunile solare influențează viața pe Pămînt, iată un adevăr cunoscut și de copii. Și reprezintă cauza principală a sporirii accidentelor auto, infarcturi, atacuri cerebrale, conflicte în familii și în alte colectivități...”. ● ,,Omul trebuie să înțeleagă un lucru: Rațiunea Superioară (Dumnezeu) tot ce face, face în numele binelui și al iubirii între oameni. Dar omul este călăuzit de egoism și iubire de sine. Omul a devenit un consumator”. ● Și în sfîrșit: ,,Operatorii canalelor informaționale de pe lîngă Serviciile Secrete rusești au intrat în legătură cu spiritele unor personalități istorice: Ivan cel Groaznic, Napoleon Bonaparte”. (Vezi volumul: ,,Ghid pentru eternitate”, apărut în 2009, sub redacția lui Alexei Iurevici Savin).

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Biblioteca Vaticanului, o poveste fără secrete

Primele mărturii despre Biblioteca Vaticanului sînt consemnate în Secolul al IV-lea, cînd este menționată atît o bibliotecă, cît și o arhivă a papilor de la Vatican, dar funcția de „bibliotecar al Bisericii Romane” apare abia la sfîrșitul Secolului al VIII-lea, primul titlu fiindu-i oferit bibliotecarului Theophylactus, care este este menționat într-un document datat în anul 784, în timpul Papei Adrian I. Cea mai veche bibliotecă a papilor au fost dispersată, din motive care nu sînt bine cunoscute, în prima jumătate a Secolului al XIII-lea, iar colecțiile noi de manuscrise ajunse în Biblioteca Vaticanului în a doua parte a Secolului al XIII-lea, ale căror descrieri existau într-un inventar realizat sub pontificatul Papei Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) au fost mutate, după moartea sa, mai întîi la Perugia, apoi la Assisi și, în final, la Avignon, dar au fost menționate pierderi importante pe acest traseu. Începînd cu mijlocul Secolului al XIV-lea, după ce papii s-au întors la Roma (Grigore XI în 1378), se poate spune că a început istoria modernă a Bibliotecii Vaticanului.

Nicolae al V-lea (1447-1455) a decis că manuscrisele latine, grecești și evreiești, al căror număr crescuse de la 350 la aproximativ 1200 în timpul pontificatului său, ar trebui să fie puse la dispoziția savanților și cercetătorilor. Pentru că la acel moment biblioteca avea o singură sală de lectură, el a fost cel care a gîndit o suplimentare a spațiilor destinate cărților, dar proiectul de extindere a fost finalizat de Papa Sixtus al IV-lea, care l-a numit ca bibliotecar pe Bartolomeo Platina, pe care l-a însărcinat să se ocupe în mod special de acest proiect și căruia i-a oferit sprijinul financiar necesar.

Noua instituție a fost găzduită la parterul unei clădiri care avea patru săli de lectură: Bibliotheca Latina și Bibliotheca Graeca (pentru lucrări în aceste două limbi), Bibliotheca Secreta (pentru manuscrise care nu erau direct accesibile cititorilor, inclusiv anumite manuscrise prețioase) și Bibliotheca Pontificia (pentru arhivele și registrele papale). Biblioteca avea trei asistenți și un bibliotecar-șef, iar cărțile puteau fi citite doar în sălile de lectură, conform reglementărilor impuse de Papa, rareori putînd fi făcute și împrumuturi, așa cum arată registrele cărților din anii 1475-1547. Colecția Vaticanului a continuat să crească, de la un total de 2.527 de manuscrise în 1475 pînă la 3.498 în 1481.

În Secolul al XVI-lea, Papa Leo al X-lea (15131521) a făcut achiziții sistematice de manuscrise și cărți tipărite, iar în timpul lui Grigore al XIII-lea (15721585), materialele de arhivă au început să fie separate de cele curente, acestea din urmă fiind încredințate unei instituții separate, Arhivele Secretelor Vaticanului, în timpul Papei Paul V (1605-1621). Între 1587 și 1589, cînd spațiul inițial devenise prea mic pentru colecțiile în continuă creștere, Papa Sixtus V (1585-1590) a decis să construiască noi spații pentru Bibliotecă. Noul depozit avea la etajul superior o cameră mare, decorată cu două nave cunoscute sub numele de Salone Sistino. În Secolul al XVII-lea, în colecție au început să fie integrate biblioteci întregi, unele dintre ele de origine privată, formînd colecții speciale: biblioteca palatină din Heidelberg (1623), biblioteca ducilor de Urbino (1657) și colecția reginei Christina a Suediei (1690).

O caracteristică a Secolului al XVIII-lea a fost apariția în Biblioteca Vaticanului a colecțiilor de antichități și opere artistice. Departamentul Numismatic al Vaticanului a fost inaugurat în 1738, în momentul achiziționării colecției de monede și medalii grecești și romane adunate de Cardinalul Alessandro Albani, care, la acea vreme, era cea mai mare colecție din lume după cea a regelui Franței. Au urmat alte achiziții importante: Biblioteca Capponi a fost cumpărată în anul 1746 și Biblioteca Ottoboni, în 1748. În 1757 a fost creat Muzeul Sacro (Muzeul Sacru) prin combinarea a trei colecții importante și a fost îmbogățit constant cu diverse artefacte creștine timpurii care proveneau din catacombele romane. În 1767, separarea artefactelor seculare de cele religioase a dus la crearea Muzeului secular (Museo Profano). Ambele muzee aparțin astăzi Muzeelor Vaticanului, iar în 1785 a fost înființată colecția de gravuri (Gabinetto delle Stampe). În 1798-1799 și în 1809, Roma a fost invadată de armata franceză, iar evenimentele au dus la pierderi considerabile din patrimoniul Bibliotecii Vaticanului, inclusiv la nivelul colecției numismatice. În 1809, cînd Roma a fost anexată la Imperiul Francez, Biblioteca Vaticanului a devenit Bibliotecă Națională și a fost îmbogățită cu colecțiile ordinelor religioase. Între anii 1825 și 1855, colecția de cărți tipărite a primit și volumele adunate de Leopoldo Cicognara, care

conțineau inclusiv cărți de artă și multe antichități. Sub Papa Leo XIII (1878-1903), Biblioteca a fost deschisă unui public mai larg de cercetători și istorici, în anul 1892 fiind inaugurată actuala sală de lectură pentru cărți tipărite; multe dintre volume s-au aflat începînd din acest moment pe rafturi deschise, iar programul de lectură pentru cititori a fost prelungit. În 1902, Biblioteca Vaticanului a cumpărat Biblio­ teca Barberini, o colecție de peste 11.000 de manuscrise latine, grecești și orientale și peste 36.000 de cărți tipărite și în același an. Biblioteca de manuscrise și cărți tipărite care aparținea Congregației Sacre de Propaganda Fide a devenit și ea parte a Bibliotecii Vaticanului. Perioada care a urmat primului Război Mondial a adus noi achiziții importante. Biblioteca Vaticanului a primit colecția bibliofilului Francesco De Rossi, care avea peste 1.200 de manuscrise și aproximativ 6.000 de cărți rare, inclusiv 2.500 de incunabule, și în 1923 a fost integrată colecția Chigi, urmată de Arhivele Chigi, în 1944. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Biblioteca a rămas închisă timp de aproximativ un an de teama posibilelor distrugeri, iar la începutul anilor 1950 majoritatea manuscriselor au fost microfilmate; microfilmele sînt găzduite de Biblioteca Memorială Pius XII din St. Louis, Missouri.

Biblioteca Vaticanului deține astăzi peste 180.000 de manuscrise (inclusiv 80.000 de unități de arhivă), 1.600.000 de cărți tipărite, peste 8.600 de incunabule, peste 300.000 de monede și medalii, 150.000 de desene și gravuri și peste 150.000 de fotografii.

Dosaresecrete.ro

Lumea regilor şi culisele ei

a băncii casei regale, Coutts. Dar cum s-a plictisit de aglomeraţiile pe care le provoca fiecare incursiune a ei după cumpărături şi fiecare apariţie în public la Londra, a încheiat o înţelegere cu magazinul preferat, Harvey Nichols, să aibă acces în dimineţile de sîmbătă, cu o oră înainte de deschidere, ca să-şi poată cheltui în linişte banii de buzunar într-un mediu real. O amuza teribil să-şi trimită şoferul acasă şi să se întoarcă la Palatul St James cu taxiul, încărcată de cumpărături (şi urmată de gărzile de corp).

Regina nu avea niciodată bani la ea, de la sine înţeles.

Ideea de a ţine bani în buzunar i s-ar părea perfect absurdă oricărui monarh englez. Şi nici carduri de credit. La fel şi suverana daneză. În schimb, monarhilor din Spania, Suedia şi Belgia nu le face plăcere să iasă din casă fără ceva bani la ei şi au şi carduri de credit. Ceea ce spune totul, de fapt, despre poziţia lor constituţională. Un rege cu bani în buzunar este un burghez, poate cel dintîi burghez al statului, dar tot burghez rămîne.

Asta mă face să mă gîndesc iarăşi la Lord Sudeley.

La întîlnirea noastră din locuinţa sa neîngrijită mi-a explicat, cu mare gravitate: „Să domneşti exclusiv asupra populaţiei unui regat înseamnă să renunţi la aspectul cosmic al monarhiei“. Nu i-a scăpat aerul meu sceptic. „Am spus cosmic, nu comic!“. Apoi a continuat, pe ton schimbat: „Adevăratul monarh, ascultă-mă cu toată atenţia, ştie că este rege al cîmpiilor şi al pădurilor, al lacurilor şi al munţilor, al oilor şi al porcilor mistreţi, al căprioarelor şi al păstrăvilor. Adevăratul rege este peste tot la el acasă. Nu este vorba de posesie, nu este proprietar asupra ţării sale, aşa cum milionarul

posedă valori imobiliare, el este în esenţă ţara sa şi o întruchipează. Monarhia înseamnă nu a avea, ci a fi.

Aşa, lecţia s-a încheiat“. În urma acestui mod de gîndire a rămas şi tradiţia ca, atunci cînd monarhul intră într-o casă şi admiră ceva, obiectul se împachetează şi i se oferă pe loc.

Astfel, în rarele sale vizite particulare în casele de la ţară ale supuşilor ei, regina se stră­duia să nu facă nici un comentariu despre mobilier. Bunica ei nu a fost însă la fel de moderată. În vizitele sale, relativ dese, făcute de Queen Mary la castelele aristocraţiei engleze se stîrnea panica. Dacă îi ieşea în cale un ceas Empire reuşit, arunca în treacăt, cu zîmbet nonşalant: Oh... what a lovely clock. Iar gazdei nu-i rămînea decît să i-1 dăruiască Maiestăţii Sale. Cum însă sosirea capetelor încoronate era anunţată din vreme, aristocraţia britanică luase obiceiul să-şi îndese în pivniţe toate piesele de rezistenţă ale moştenirii sale.

O altă relicvă a conştiinţei de sine regale este legea, în vigoare şi astăzi, că toate lebedele de pe şi din apele regale aparţin coroanei. Legea datează din Secolul al XIII-lea. Pe atunci, lebedele, considerate o mare delicatesă, erau pe cale de dispariţie, iar regele a hotărît să le ia sub protecţia sa. Şi cum legile engleze rămîn etern valabile, dacă nu sînt expres abrogate, legea respectivă funcţionează şi astăzi. Una dintre numeroasele titulaturi simpatice ale monarhilor englezi este aceea de Domn al Lebedelor (Seigneur of the Swans). (va urma) ALEXANDER VON SCHŐNBURG

De ce nu au regii cărți de credit? (2)

Prinţul Charles s-a prezentat într-un magazin al lanţului Sainsbury’s însoţit de o duzină de reporteri agreaţi de curte, aleşi cu grijă, şi de două echipe de televiziune şi a început să se plimbe tacticos, în vreme ce cameramanii îşi făceau datoria imortalizîndu-1 cum îşi umple cuminte căruţul cu produse bio indigene. Se purta ca un gospodar cu simţul răspunderii şi totul părea să decurgă potrivit planului. Pînă a ajuns la casă. Casiera aştepta bucuroasă pe locul ei, aparatele de filmat torceau domol – numai Charles privea neajutorat în jur, jucînduse nervos cu butonii de la manşete. Nu avea nici cea mai mică idee ce aşteptau cu toţii de la el. Aha, plata, i-a trecut prin minte, ca o boare. S-a scotocit în buzunarul drept al pantalonilor, unde a găsit doar o batistă albă, cu monogramă. Consilierul său cel naiv uitase să-l echipeze pentru expediţia în lumea reală cu un element esenţial şi indispensabil: banii. Atunci, unul dintre însoţitori s-a grăbit să-i strecoare în palmă cîteva bancnote. Şi scena de la casa de marcat a trebuit să fie repetată. Biata Diana insista, de altfel, să primească bani de buzunar. O noutate în familia regală. Un membru al casei regale nu are de ce să ţină bani în buzunar. În mod normal, există întotdeauna cineva în suită care să-şi bată capul cu asemenea banalităţi.

Diana a dorit neapărat să primească un card de credit

România de lîngã noi – România realã Să mori de glonțul partidului (2)

(Lucrețiu Pătrășcanu – 122 de ani de la naștere)

(urmare din pag. 1) Culmea oportunismului (și a justiției) este că omul care a contribuit la demersul forțelor românești pentru scoaterea Țării din războiul antisovietic – ca reprezentant al PCR – este acuzat de același partid că a contribuit la... provocarea acestui război!

Numai cînd le citești și îți crește tensiunea sau te inundă transpirația, dar să mai și fii acuzatul căruia i se pun în cîrcă aceste grave acuze, incompatibile cu numele de român, darămite cu funcția de ministru al Justiției și cu postul de lider al unui partid a cărui emblemă era tocmai lupta împotriva partidelor burghezo-moșierești, considerate trădătoare de Neam și de Țară! Numai că... (așa cum vom vedea la momentul oportun) acuzațiile sînt fără acoperire faptică, acestea fiind doar una din metodele uzitate de Gheorghiu-Dej (instalat de Stalin la conducerea PCdR și, efectiv, a României), pentru lichidarea adversarilor politici – prin procese măsluite, crimă, teroare – de care, la rîndul său, cînd se afla pe cai mari, nici Lucrețiu Pătrășcanu nu a fost străin...

Culmea ipocriziei este că tocmai unele acte și manifestări ale lui Lucrețiu Pătrășcanu, exercitate fie în calitatea sa de ministru al Justiției, fie ca membru marcant al partidului, în loc să-i aducă elogii, i-au pregătit eșafodul marginalizării și, apoi, izgonirii din toate funcțiile deținute, culminînd cu arestarea, judecarea și condamnarea la moarte. Iată cîteva „realizări” ale lui Pătrășcanu, considerate de către Dej și camarila devieri de la linia partidului și de la legile în vigoare: 1. În discursul ținut la Cluj, în iunie 1946, în fața studenților greviști, prin conținutul naționalist al acestuia, avînd ca suport sintagme precum „Înainte de a fi comunist, sînt român!” și „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime!”, Lucrețiu Pătrășcanu a aprins vîlvătaia de la București, catalogarea ca naționalist însemnînd, în viziunea politico-stalinistă a vremii, o acuză gravă la adresa politicianului; 2. Pe lista celor condamnați la pedeapsa capitală, în evenimentele loviturii de stat de la 23 august 1944, se afla și Eugen Cristescu (fost director general al Siguranței, începînd cu anul 1940). Cum lista se găsea la Ministerul Justiției spre a o prezenta la semnat regelui, înainte de acest act s-a prezentat la ministrul Lucrețiu Pătrășcanu Radu Xenopol (industriaș care sprijinise cu bani partidul) și l-a rugat să-l șteargă de pe listă pe Eugen Cristescu, caz în care, dacă acesta nu va fi executat, va pune la dispoziție întreaga listă a agenților Intelligence Service din România. În urma intervenției ministrului Justiției, regele a comutat pedeapsa capitală a lui Eugen Cristescu cu închisoare pe viață. Această intervenție a lui Lucrețiu Pătrășcanu a fost calificată de partid ca un act de trădare.

Referitor la primul punct al așa-ziselor acuzații aduse lui Lucrețiu Pătrășcanu, pentru a sublinia orientarea acestuia în a fi sau a nu fi naționalist (atitudine înfierată, pe atunci, la nivelul conducerii PCdR), am descoperit o declarație a acestuia, din 24 martie 1950, pe care – spre edificare – o reproduc în întregime: „Subsemnatul L. Pătrășcanu, referitor la discursul ținut la Cluj în iunie 1946, am de adăugat următoarele: Nu am arătat în prealabil textul cuvîntării de la Cluj conducerii partidului, știind de mai înainte că nu va fi de acord cu tendința naționalistă a acestei cuvîntări.

Părerea că forurile de conducere ale Partidului nu vor fi de acord cu tendința cuvîntării pe care o pregăteam am dedus-o în mod concret, din faptul că cuvîntarea mea ținută la Cluj în iunie 1945, care avea și ea o tendință naționalistă, a fost criticată de conducerea Partidului.

Al doilea temei a fost faptul că, cu o lună înainte, am scris un articol pentru «Scînteia» tot despre Ardealul de Nord pe care, arătîndu-l lui Gheorghi Dej, acesta a fost împotriva publicării lui socotindu-l inoportun.

Totuși am ținut această cuvîntare în iunie 1946 fiind personal convins că fac un serviciu regimului nostru, răpindu-i lui Maniu posibilitatea de a apărea ca singur apărător al Ardealului de Nord”. În contextul acestui blam gratuit primit de Pătrășcanu, doar pentru că a dovedit că este un român adevărat (și instruit), afirmînd ceea ce istoriografia românească a confirmat cu probe indubitabile – nu poți pune frîu unui flux de întrebări, cap de coloană putînd fi aceasta: ale cui interese le apăra, în acel moment, Partidul Comuniștilor din România, odată ce recunoașterea realității – anume că Transilvania de Nord a fost și este pămînt românesc – l-a deranjat atît de mult pe Gheorghiu-Dej? Prelungind întrebarea pînă în zilele noastre, cînd este incriminat „curajul” de a te declara patriot și naționalist și a pleda în apărarea adevăratelor valori ale societății românești contemporane, ajungem la următoarea formulă: Dacă pe timpul lui GheorghiuDej subordonarea României era, evident, la cheremul Moscovei, acum, în anul 2022, cine exploatează colonia numită România și ne obligă să gîndim și să reacționăm antiromânește?

Să nu credeți că nu se cunoaște răspunsul la această întrebare. Așteptați cîteva ediții pînă cînd voi demonstra în „România Mare” care sînt discipolii tezelor noului „Comintern” și ai abandonării principalelor prerogative ale Statului Național Român...

Pentru a nu mai lungi suspansul (un suspans artificial, deoarece a fost deconspirat pînă în acest punct), să consemnăm că, după suspendarea din toate funcțiile a lui Lucrețiu Pătrășcanu – membru al CC al PCR, membru al Biroului Politic al CC al PCR și ministru al Justiției – (eliminarea, de fapt, din viața politică și socială, pentru care își sacrificase tinerețea), iată, în date, simulacrul acestui proces politic: arestat în anul 1948, judecat timp de 6 ani (cel mai lung proces al unui lider politic din România și din Europa), împreună cu un grup din care făceau parte, ca inculpați: Herbert (Belu) Zilber, Alexandru Ștefănescu, Remus Kofler, Jac Berman, Emil Colmanovici, Victoria Sîrbu, Ion Mocsony-Styrcea, Hernat Torossian, Lena Constante și Harry Brauner.

Dacă punem la socoteală și zecile de martori, printre care s-au aflat personalități marcante ale vieții sociale Fișa penală a lui Lucrețiu Pătrășcanu și politice din acea vreme

(Nicolae Carandino, Avram Bunaciu, Constantin TitelPetrescu, Victor Pogoneanu, Gherghe Tattarescu și alții), ne putem imagina amploarea de mamut (de fapt, umflarea) a acestui proces de tip stalinist, împotriva nu doar a unui om, ci a unei conștiințe, a unui mecanism de gîndire intrat, la un moment dat, în contradicție cu gîndirea egoistă a lui Gheorghiu-Dej, precum și cu preceptele Cominternului, filtrate prin creuzetul politic al Kremlinului.

Finalul mascaradei de proces a început în 6 aprilie 1954, la Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, cînd un complet format din 6 colonei, un maior și un locotenentmajor, i-a judecat pe cei 11 inculpați, în dreptul fiecăruia existînd, parcă trase la indigo, învinuiri de felul: crimă contra păcii; crimă de înaltă trădare; complicitate la crimă de înaltă trădare, la unii apărînd chiar de două ori sintagma crimă de înaltă trădare! După mai multe zile de dezbatere (audierea martorilor și pledoariile avocaților), în 14 aprilie 1954 s-au pronunțat sentințele, după o analiză la obiect a fiecărui inculpat. Din nou, ca o curiozitate a cunoașterii nivelului pînă la care a coborît justiția lui Dej în acțiunea de exterminare a „rivalilor” politici, iată cum începe rechizitoriul lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Acuzatul LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU s-a dovedit a fi un dușman înverșunat al poporului muncitor. Activitatea criminală a lui PĂTRĂȘCANU îndreptată împotriva clasei muncitoare își are începuturile în anii următori Primului Război Mondial, activitate materializată fie prin poziția lui «neutră» în cadrul acțiunilor fracționiste întreprinse în sînul PCR de elemente descompuse, fie prin manifestări fățișe urmărind să strecoare confuzie în problemele tactice ale PCR”.

După asemenea „grozăvii” săvîrșite de Lucrețiu Pătrășcanu, după cele de „crimă contra păcii” și „crimă de înaltă trădare”, verdictul final nu a constituit nici o surpriză: „TRIBUNALUL ÎN NUMELE POPORULUI HOTĂRĂȘTE: Cu unanimitate de voturi, făcînd aplicațiunea art. 2 lit.c art.4 din Legea Nr.291/1947 modificată prin Decret Nr. 32/953, îl condamnă pe LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU la moarte și la confiscarea averii, pentru crimă împotriva păcii (...)”.

Aceeași pedeapsă a primit-o și Remus Kofler. Ceilalți 9 inculpați au primit muncă silnică pe viață (2); temniță grea pe viață (1); restul de șase contabilizînd la un loc 72 de ani de muncă silnică. De notat că Lucrețiu Pătrășcanu nu a formulat cerere de grațiere, iar Remus Kofler a făcut-o, dar fără succes.

Aceasta este (fără prea multe amănunte) istoria și epopeea unuia dintre fondatorii Partidului Comunist Român – LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU – cel care, dacă n-ar fi fost împușcat la doar 54 de ani, din ordinul lui Gheorghiu-Dej, poate i-ar fi luat locul acestuia la conducerea PCR., și, poate, România postbelică s-ar fi dezvoltat pe altă spirală a timpului.

Acesta a fost avocatul Lucrețiu Pătrășcanu, dar saga lui nu se încheie cu data de 17 aprilie 1954. În afară de cărțile pe care ni le-a lăsat moștenire: (Probleme de Bază ale României, Curente și tendințe în Filozofia românească, Sub trei dictaturi, Un veac de frămîntări sociale 18211907), opinia publică din România a fost resuscitată, în aprilie 1968, cînd a avut loc procesul reabilitării lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Reabilitarea post-mortem

trecerea ei în grija unui colectiv special format, condus de locot.col. Soltuțiu Ion, sub conducerea nemijlocită a În primăvara lui 1968, presa de partid din România noului ministru de Interne, Alexandru Drăghici, numit la anunța cu litere de-o șchioapă un fel de recurs; în fond, 28 mai 1952. oficial, se publica RAPORTUL Comisiei de partid, 3. Pentru o eficiență maximă, acest colectiv a fost constituită în vederea clarificării situației lui LUCREȚIU instruit de Alexandru Drăghici și de consilierii sovietici PĂTRĂȘCANU, inițiativă luată la propunerea lui Nicolae de pe lîngă MAI, spre a „lua toate măsurile pentru a Ceaușescu, aflat de numai trei ani în funcția de secretar obține probe din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu general al PCR. a fost agent al Siguranței și spion Am în față acest Raport care anglo-american”. Conform noii vi­ impresionează printr-o analiză, pot zi­uni asupra anchetei, după două spune exhaustivă, a procesului lui luni de la accelerarea ei, în august Lucrețiu Pătrășcanu, juriștii care au 1952, treburile tot nu sînt pe placul lucrat acest material mergînd pe firul noului ministru de Interne, ceea ce-l tuturor acuzațiilor imputate arestatului, determină pe Soltuțiu să pună o astfel demontîndu-le, pe rînd, cu argumente de rezoluție pe o sinteză intermediară juridice și documentate, care nu pot fi a anchetei: „Nu sîntem de acord cu puse la îndoială. Dar nu doar la aceste prezenta sinteză generală deoarece ea elemente s-a apelat. Pentru o înțelegere prezintă grupul «Pătrășcanu» într-o perfectă a cazului, reproduc începutul formă falsă care nu corespunde cu Raportului: „Pe baza hotărîrii Prezi­ realitatea. Grupul Pătrășcanu este diului Perma­nent al CC al PCR., o o bandă contrarevoluționară care comisie de partid a primit sarcina împreună cu toate forțele reacționare să clarifice împrejurările în care a din interiorul și din afara țării au fost arestat, anchetat, condamnat Alexandru Drăghici, ministru luptat pentru răsturnarea regimului și executat Lucrețiu Pătrășcanu. de Interne în două rînduri (1952 nostru și a statului nostru. Din felul Comisia, for­mată din tovarășii și 1957-1965) cum sînt redate aici lucrurile pare Gheorghe Stoica, Vasile Patilineț, Ion că Pătrășcanu cu banda lui are Popescu-Puțuri și Nicolae Guină, a examinat, cu ajutorul numai «greșeli». Aici nu-i vorba de unui colectiv, documentele care au stat la baza procesului «greșeli», ci de acțiuni criminale și a purtat discuții cu un mare număr din cei implicați împotriva statului și a Partidului”. în «procesul Pătrășcanu», cu principalii anchetatori și Desigur, după acest perdaf, an­ procurori, cu membrii completului de judecată, precum cheta a mers pe linia înscenărilor, și cu unele persoane care au avut funcții de răspundere folosindu-se în acest scop multiple în acea vreme la Serviciul Secret de Informații și la mijloace ilegale, constrîngeri fizice Ministerul Afacerilor Interne. În total, au fost studiate 225 și morale, falsuri etc. de dosare, însumînd peste 50.000 de file”.

4. După cinci ani de anchete și Un fapt interesant este acela care ne arată că acel teroare, timp în care nu s-au găsit colectiv a fost constituit încă din noiembrie 1965 (deci, nu dovezi reale pentru a se justifica la mult timp de la alegerea ca lider al PCR. a lui Nicolae viitoarea condamnare a lui Lucrețiu Ceaușescu), pe baza hotărîrii Secretariatului CC al PCR. Pătrășcanu, se intervine de la cel Descrierea etapelor derulării procesului, pe durata de mai înalt nivel politic, intrînd în 6 ani, avînd drept bază documentele și înscrisurile din scenă însuși Gheorghe Gheorghiucele 225 de dosare, scoate la iveală carențe capitale, de Dej. Cum o face? În mod direct, ordin juridic, dar și de ordin moral, încălcarea dreptului fără perdea și fără nici o remușcare, elementar al unui arestat de a beneficia de aplicarea la 2 septembrie 1953, într-o ședință corectă a Legii; în concluzie – ne pune față în față cu a Biroului Politic al CC al PCR. În lumea bulversată a instanțelor de judecată staliniste, unde termeni extrem de duri, șeful suprem dictau teroarea, șantajul, schingiuirea fizică și nimicirea al Partidului prezintă profilul unui voinței psihice a omului aflat după gratii. individ feroce, criminal și trădător, Documentul la care fac trimitere, pînă la momentul cel care era pregătit să întoarcă analizei și demontării tuturor capetelor de acuzare la România spre regimul burghezo-moșieresc: „Este vorba adresa lui Lucrețiu Pătrășcanu, scoate la iveală grave de o acțiune nu numai de spionaj, diversiune, ci este vorba lacune ale acestui proces, în ansamblu, proiectînd o de o bandă organizată, cu ramificații în străinătate, în umbră densă asupra unui întreg sistem politic viciat, la slujba străinătății, care avea ca scop lovitura de stat, acte deteriorarea căruia Justiția a fost vioara întîi. Indiferent de asasinate (...). Pătrășcanu are atitudinea unui dușman, că sîntem sau nu (astăzi) de partea împușcatului Lucrețiu unui mare bandit, unui vechi contrarevoluționar înrăit și Pătrășcanu, cînd iei la cunoștință despre grave încălcări nu recunoaște că a făcut spionaj...”. atît ale Constituției, cît și ale demnității umane, săvîrșite Și, dacă nu recunoaște, ce trebuie făcut? cu nonșalanță în cadrul acestui proces, nu poți rămîne Nu vă îngrijorați, tovarășul Dej are soluția la purtător: fără reacție. Iată cîteva dezvăluiri aduse de Raportul „Nu putem să stăm pînă la calendele grecești cu această amintit, care demonstrează teza elaborată mai sus în ce privește înscenarea acestui proces de răsunet politic bandă (...) din cauză că Pătrășcanu are această atitudine”.

Numărul unu în partid are și soluții la îndemînă, nu doar internațional: constatări, pe care le și prezintă tot 1. De-abia în 1952, la 4 ani atunci: „Lucrările vor fi gata spre de la arestare, o comisie de partid sfîrșitul lunii septembrie. Pentru a propus excluderea din partid a acest proces va trebui pe linie de lui Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce partid – tov. Chișinevschi, tov. Borilă, denotă că acesta a fost anchetat sub cu încă cîțiva tovarăși care cunosc stare de arest, deși avea calitate de bine – să dați o mînă de ajutor, în membru al partidului. special pentru partea politică”.

2. Plecînd de la scurgerea 5. Activitatea în jurul procesului acestor 4 ani fără nici o finalizare se intensifică, s-ar părea că, înaintea în acest proces, Plenara CC al tuturor problemelor cu care se PCR. din mai 1952 (care a dezbătut confrunta România la acea dată, problema devierii de dreapta), a primordial și capital era terminarea criticat MAI, de sub conducerea lui procesului grupului Pătrășcanu. În Teohari Georgescu, pentru faptul virtutea acestei priorități, la 18 martie că „după patru ani de zile nu a dus 1954, Biroul Politic al CC al PCR., pînă la capăt ancheta cu privire pe baza informațiilor prezentate de la acțiunea contrarevoluționară și de spionaj a lui Pătrășcanu Mormîntul lui Lucrețiu Pătrășcanu ministrul Afacerilor Interne, a hotărît: „Să se treacă la judecarea grupului și Kofler”, s-a hotărît scoaterea în hemiciclul din jurul Mausoleului acestei anchete din subordinea de spioni în frunte cu Pătrășcanu. din Parcul Carol Direcției de anchete a MAI și Procesul să aibă un caracter închis”.

Ca urmare a acestor indicații prețioase, procesul – tergiversat 6 ani – s-a judecat între 6 și 13 aprilie 1954, sentința fiind pronunțată în ziua de 14 aprilie.

6. Sentința fiind cunoscută, a intrat în scenă iar puterea politică, în numele căreia a acționat Chișinevschi care, sunîndu-l la telefon pe Pintilie Gheorghe (adjunctul ministrului de Interne), l-a întrebat: „Ați terminat cu Pătrășcanu? (adică l-ați executat?)”. Acum vă semnalăm cea mai gravă abatere de la canoanele jurisdicției române, care pune capac întregii mistificări a acestui proces, aruncînd în prăpastia oprobiului clasa politică românească de la acea vreme. Deși în procesulverbal de execuție s-a consemnat că executarea s-a făcut de plutonul de execuție, după legarea la ochi a lui Pătrășcanu, în realitate, el a fost împușcat pe la spate, prin surprindere, într-o cameră (la fel s-au petrecut lucrurile și cu cel de-al doilea condamnat, Remus Kofler).

Poate în mod tardiv, dar suficient pentru a consolida credința completei făcături în procesul Pătrășcanu, au apărut între timp unele declarații ale martorilor din timpul procesului, cum este cazul cel mai elocvent, în persoana lui Belu Zilber, despre a cărui activitate aventuroasă am scris în acest articol. Deși nu-i mai folosește la nimic celui care a fost condamnat la moarte doar că îi era teamă lui Gheorghiu-Dej de el, iată o astfel de declarație dată de Belu Zilber, în 1963: „... sînt gata să dovedesc în fața oricărui for de partid că atît declarațiile mele din perioada 19521954, cît și cele ale martorilor acuzatori sînt în întregime false”. Dacă punem la socoteală că declarația prin care Belu Zilber a afirmat că Lucrețiu Pătrășcanu a fost informator al Siguranței, a fost dată după mai bine de 50 de luni de anchetă și după multe bătăi, adevărul, în mod iminent, apare ca uleiul la suprafață...

Deși au trecut aproape 7 decenii de la condamnarea și împușcarea comunistului de frunte Lucrețiu Pătrășcanu, deși între timp au apărut cărți despre viața și activitatea acestuia, cu toate documentele secrete scoase de la naftalină, un aer enigmatic tot mai plutește asupra subiectului. Diferiți istorici și ziariști încearcă să trateze subiectul dintr-o latură sau alta, ținînd, astfel, trează memoria lui Pătrășcanu.

Parcă pentru a adînci contro­ versele, care, la un moment dat, păreau tranșate, de curînd a apă­ rut un volum semnat de Gheorghe Apostol („Eu și Ghorghiu-Dej”), autorul fiind unul dintre vechii lideri ai PCR., deținînd funcțiile de prim-secretar al CC al PCR. și de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Într-un capitol separat, „Cazul Pătrășcanu”, Gheorghe Apostol tratează această problematică aproape de pe poziția lui Dej, invocînd o serie de abateri în conduita de partid a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Cele mai răsunătoare controverse, în viziunea lui Apostol, sînt două: pe Lucrețiu Pătrășcanu l-ar fi împușcat Gheorghe Pintilie (zis Pantiușa), adjunctul ministrului de Interne; Dej avea intenția să-i comute pedeapsa capitală cu detenția pe viață. Gheorghiu-Dej: „Comutîndu-i pedeapsa capitală cu închisoarea pe viață, vom avea posibilitatea să mai gîndim și să acționăm ca atare în cazul Pătrășcanu...” (păcat că, pînă să pună în practică această idee, Lucrețiu Pătrășcanu a fost împușcat mișelește, la numai două zile de la pronunțarea sentinței!).

Nici despre procesul de reabilitare a lui Pătrășcanu, pornit la ordinul lui Ceaușescu, Gh. Apostol nu are cuvinte de laudă. Nu cumva pentru faptul că el, Gheorghe Apostol, fusese „desemnat” de Gheorghiu-Dej să preia funcția de Secretar General al CC al PCR., după moartea acestuia?

Chiar dacă părerile sînt, încă, împărțite, ceea ce este sigur este faptul că Lucrețiu Pătrășcanu a murit de glonțul partidului pe care l-a creat și căruia i-a fost un slujitor fidel. Restul e istorie...

Sfîrșit Notă: Toate reproducerile din documentele folosite în acest material sînt redate întocmai așa cum apar ele în înscrisurile oficiale. Orice abatere de la normele ortografice și ale limbii române aparține autorilor și instituțiilor respective. (G.C.)

14

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Titu Maiorescu la apogeul carierei sale politice (I)

În 1874, după ce gustase din plin amărăciunea neaşteptatelor jocuri ale culiselor politice, Titu Maiorescu îşi făcuse debutul în viaţa politică, prin obţinerea unui portofoliu ministerial. După aproape patru decenii, în aprilie 1912, în condiţii deosebit de complexe, el a reuşit să dobîndească prestigiul şi demnitatea pe care le-ar fi rîvnit orice om politic. Mai ales el, un om deosebit de dotat, un spirit superior, pe care orgoliul, disciplina, ambiţia, probitatea şi dotarea intelectuală îl ţinu­ seră în centrul atenţiei publice. Nimeni poate, în afară de el însuşi, n-ar fi fost în stare să creadă cu atîta tărie în steaua sa. Şi tot nimeni, în afară de el însuşi, nu îşi putea dori mai mult un final apoteotic carierei sale politice. Şi l-a dorit şi l-a avut.

Numai pentru scurtă durată. Trebuie spus însă că preţul a fost al unor mari sacrificii personale.

Biografia lui Titu Maiorescu în anii 1912-1913, vreme în care a deţinut înalta funcţie de prim-ministru, se confundă cu una din cele mai tensionate perioade ale vieţii politice europene. A fost, se ştie, anticamera primei conflagraţii mondiale, vreme în care au avut loc şi cele două conflicte balcanice, cu un întreg cortegiu de probleme din cele mai complexe, cărora primul ministru Titu Maiorescu, totodată şi ministru de Externe, a trebuit şi s-a străduit să le facă faţă. Ca o recunoaştere a ponderii pe care România o dobîndise în problemele sud-estului european, conferinţa care a restabilit pacea în Balcani s-a desfăşurat la Bucureşti, între 16/29 iulie şi 28 iulie/1 august 1913, sub preşedinţia premierului român Titu Maiorescu. În acelaşi interval, tot lui i-a revenit şi sarcina, în dubla-i calitate pe care o avea, de a semna prelungirea tratatului de alianţă cu Puterile Centrale. Era o consacrare a vederilor sale politice cu privire la menţinerea ţării pe o linie care să-i asigure interesele în contextul rivalităţilor dintre marile puteri europene şi al alianţelor militare iniţiate de acestea.

Problemelor externe care au format cadrul general al guvernării lui Titu Maiorescu li s-au adăugat altele cu caracter mai special, în primul rînd acelea decurgînd din procesul avansat de disoluţie a Partidului Conservator.

Cu deosebire în timpul celui de-al doilea guvern (format la 14/27 octombrie 1912), Maiorescu s-a aflat în ipostaza extrem de delicată de a ocupa înalta demnitate de premier ca exponent al Partidului Conservator, fără a fi şi şeful acestuia şi, mai ales fără a se bucura de concursul celei mai mari părţi din conducerea sa centrală. În mod cert, ca preşedinte de Consiliu, el nu mai reprezenta un partid, ci doar un grup politic conservator. Se bucura însă de încrederea regelui Carol I şi a reuşit s-o menţină şi pe aceea a Parlamentului, ducîndu-şi pînă la capăt misiunea dificilă.

Cîteva secvenţe semnificative din vremea primministeriatului maiorescian sînt prezentate în frag­ mentele pe care le-am extras din lucrarea „Viaţa lui Titu Maiorescu”, de Z. Ornea, apărută la Editura „Cartea

Românească“ şi pe care le prezentăm în continuare („Magazin istoric“).

La 72 de ani, Titu Maiorescu devine (la 14/27 octombrie 1912) pentru a doua oară primul ministru al ţării sale.

Era, fără îndoială, cea mai înaltă demnitate pentru un om politic, rîvnită de mulţi, dar de care puţini au avut parte. Cel care a stat mereu – timp de peste patru decenii – în umbra altor lideri conservatori, datorită condiţiei sale sociale modeste, ajunge, ce-i drept tîrziu, din cauza „defecţiunii“ sau a deficienţelor lui Carp, la această cea mai înaltă funcţie politică de stat. Era un succes extraordinar pentru cel care pînă acum se mulţumise să furnizeze partidului său substanţă doctrinar-ideologică. Cum era conştient, pînă în 1911, că aspiraţiile sale nu pot trece dincolo de portofoliul ministerial, ştiuse să evite, cînd şi cînd, integrarea în guvern pentru a nu-şi provoca daune în profesiunea sa de avocat.

Accepta sacrificiul numai cînd împrejurările complexe ale partidu­lui său o cereau sau pentru a-şi consolida condiţia de om politic. Şi-ar fi putut încheia viaţa într-o calmă senectute.

A preferat apoteoza vieţii publice. Va fi o apoteoză de prestigiu, dar învăluită în tristeţe. Devenise captivul înaltei sale demnități publice cu care avea să se confunde viața sa personală. Noroc că soția sa (Ana, născută Rosetti), care i-a fost sfetnic și singurul prieten apropiat, îl ajuta și suporta cu acelaşi stoicism privaţiunile acaparante ale superioarei sale misiuni. Dar nu îi stimulase ea ambiţiile, nu voise ea, deopotrivă cu el, ca soţul să devină primul ministru al ţării? Acum colabora activ, suportînd aceste „delicii” deloc co­mode. Mai ales că acest al doilea primministeriat îl ocupa într-o perioadă de acută tensiune politică internaţională. Niciodată existenţa unui primministru nu a fost una calmă şi aşezată. Acum însă era cu deosebire febril agitată, zilnic asaltată de evenimente absorbante care trebuiau grab­nic soluţionate. Casa lui Maiorescu devenise un fel de centru de comandă.

Se perindau, la nesfîrşit, demnitari de tot felul. Îşi păstrase obiceiul de a se scula devreme. Pînă începea să se aglomereze anticamera, se ocupa de redactarea însemnărilor în jurnal şi de rezolvarea chestiunilor urgente.

Apoi veneau miniştrii acreditaţi la Bucureşti, cifratorii de la Externe sau de la război, înalţi funcţionari, prieteni politici. Urmau apoi lucrul la Ministerul de Externe, audienţe la rege, după-amiază la şedinţele Parlamentului (cîteodată şi dimineţile), de la orele 16 din nou la minister, iar seara, potrivit împrejurărilor, alţi vizitatori. Bătrînul prim-ministru era hărţuit şi pururea solicitat. Abia obţinea răgazul unei mici excursii cu automobilul prin jurul Bucureştiului. În iulie 1913 însemna în jurnal că treburile sale erau mereu atît de urgente şi deplasările atît de necesar repezi, încît nu se mai da jos din automobil („n-am pus piciorul pe strada Bucureştilor de peste un an de zile“).

Deţinea multe decoraţii. Avea, cum preciza în ianuarie 1913, „zece mari cruci, un mare ofiţer Carol I şi un cavaler al Sfîntului Mormînt“. Mărturisea, ce-i drept, „mi-e indiferent, mai curînd teamă de ridicol“. Dar funcţia îl obliga, prin protocol, ca, în ocazii festive, să le arboreze şi colecta încă altele, româneşti şi străine (inclusiv, din partea Franţei, în 1913, marele cordon al Legiunii de onoare). îşi rotunjise şi averea, deşi nu mai profesa avocatura şi nici nu mai oferea consilii de jurisconsult. În octombrie 1912 menţiona că „ajungem tocmai la nominal de 300.000 lei“. Faţă de colegii săi de guvern Maiorescu era, în 1913, un om cu avere şi venituri moderate.

Nu uităm să adăugăm, încă o dată, că tot ceea ce avea acumulase, vorba Conferința de Pace de la București, în care Titu Maiorescu apare alături lui, într-o activitate de jumătate de de reprezentanții țărilor semnatare ale Tratatului de la București veac, printr-o muncă încordată şi de

RM

o ireproşabilă corectitudine morală, nemoştenind de la ni­meni nimic.

Din păcate, nu i-a fost dat să se bucure prea multă vreme de „traiul convenabil“ spre care aspirase toată viaţa, mereu îngrijorat că la bătrîneţe va trebui să trăiască strîmtorat. Nu a avut parte de această îndestulare a bătrîneţii nici soţia sa. Ba chiar, deşi era mai tînără cu 14 ani decît soţul ei, Ana Maiorescu a avut parte de acest venit chiar mai puţin decît el, murind curînd de cancer.

Chestiunea esenţială care l-a confruntat pe Maio­ rescu prim-ministru nu a fost administrarea poli­ticii interne a ţării, cît – aproape univoc absorbantă – cea externă. Îşi păstrase, tocmai de aceea, la sugestia regelui, portofoliul externelor, colaborînd pe acest plan, tot la voinţa lui Carol I, ca un fel de coministru, cu Take lonescu. (Acesta avea bune relaţii în afară şi cu lumea diplomaţiei, era cunoscut ca antantofil, şi pentru a echilibra în imaginea unor cancelarii ştiuta înclinare a lui Maiorescu şi a regelui faţă de Tripli, prezenţa lui Take Ionescu era cu adevărat necesară) Primul război balcanic a izbucnit în septembrie 1912, cînd Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, profitînd de înfrîngerile otomane în războiul italo-turc, declară război. Fiecare dintre părţile beligerante era interesată mult de atitudinea României. Maiorescu a avut norocul apoteozei. Din 14/27 iulie încep să sosească la Bucureşti delegaţii ţărilor beligerante pentru tratativele preliminare de pace.

Că Maiorescu, în calitatea sa de prim-ministru, va avea un rol proeminent în cadrul conferinţei nici că încăpea discuţie. Dar voia, neapărat, un rol similar şi Take lonescu. Au fost discuţii şi tîrguieli pentru fixarea mem­ brilor delegaţiei române. Pînă la urmă, aceasta a fost alcătuită din patru persoane (Maiorescu, Take Ionescu, Marghiloman şi Dissescu). Delegaţii Greciei, Serbiei şi Muntenegrului îl vizitează, la 16/29 iulie, pe primul ministru al României şi – notează Maiorescu – „mi se propune prezidenţa Conferinţei”. Take lonescu nu mai are ce face. Va trebui să se mulţumească, spre amarul său regret, cu funcţiunea de vioară a doua, talonat şi aici de nu mai puţin tenacele Marghiloman. Primul ministru îşi pregăteşte alocuţiunea pe care o va rosti la deschiderea conferinţei, ghidîndu-se după documentele congresului de pace de la Berlin din 1878. Poza în Bismark. Şi cît de mult se visase în această ipostază P. Carp!

Pînă a se deschide Conferinţa de pace, a avut de soluţionat numeroase incidente (mari sau mărunte), dispute, declaraţii oficioase şi oficiale prealabile, au­ dienţe, conciliabule, infinite hărţuieli obişnuite în asemenea cazuri. Dar la 17/30 iulie conferinţa se deschide oficial, prin discursul inaugural al primului ministru român, care e ales, în unanimitate, preşedinte. Şi tot la propunerea lui Maiorescu – acum preşedinte ales – se hotărăşte încetarea ostilităţilor. Ca de obicei, şedinţele plenare sînt formale. Tratativele se poartă în comisiile de lucru şi în culise. Tensiunea e crescută la maximum datorită nevoii aplanării tuturor diferendelor.

Abia în a cincea zi Bulgaria ne acceptă cererile. Dar, tot ca de obicei, cînd totul părea clarificat, complicaţiile revin la punctul zero. Maiorescu, suprasolicitat, e istovit de conciliabule şi insomnii. Trebuiau convinşi şi aduşi în stadiul înţelegerii toţi delegaţii participanţi, care aveau, fiecare şi toţi la un loc, un încărcat contencios de divergenţe. Iar preşedintele intervenea, cu tact şi stăruinţă, oriunde litigiul sau litigiile tindeau spre stadii explozive. Rolul său e mare şi cu adevărat extraordinar de important. Marghiloman, bucuros că e şi el un personaj însemnat, îi mărturiseşte lui Maiorescu că „regele i-a zis astăzi că de la Kogălniceanu n-a mai avut un om de stat ca mine. „Vasăzică nu Sturdza!”, notează primul ministru în paranteză. Aştepta de mult această recunoaştere de care şi el era convins. Încîntarea şi bucuria prestigiului îl ajutau enorm să învingă oboseala. Regreta probabil, în sine, că regele nu putea să facă publică această apreciere care i-ar fi supărat pe liberali şi nu numai pe ei. Dar aprecierea regală, chiar mărturisită numai unui amic politic, îl măgulea enorm, aducîndu-i dorita – de cînd! – compensaţie pentru rolul de om politic secundant cu care se mulţumise, de nevoie, toată viaţa. Şi-a sărbătorit „elogiul regal“ relaxîndu-se într-o plimbare de o oră, cu automobilul, la Şosea, spre Minovici. În rest, discuţii şi intervenţii pe lîngă delegaţii pentru a se înţelege. (va urma) Z. ORNEA

15

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

pO V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Băile Felix – veacuri de istorie

de patru camere, de asemenea mobilate şi încălzite.

Pe lîngă aceste băi se mai găseau două, în locuri învecinate, fără clădiri, împrejmuite doar cu un gard de lemn. Ele nu ofereau nici un confort şi puteau fi folosite numai vara şi atunci cînd cerul era senin. Două magazii pentru vin, o casă de lemn, un grajd şi locuinţa arendaşului întregeau amenajările balneare din prima jumătate a Secolului XVIII. Multă vreme acestea au fost singurele construcţii de la băile orădene, abia de la jumătatea Secolului XIX iniţiindu-se lucrări ample de construcţie. În 1842 a fost alcătuit proiectul unui hotel cu etaj, cu camere pentru oaspeţi, cu băi de aburi şi de nămol, restaurant, cafenea ş.a. Construcţia lui a început în acelaşi an. Doi ani mai tîrziu, în 1844, o comisie alcătuită pentru supravegherea construcţiei a întocmit un referat privind necesarul de mobilier, stabilit pînă la ultimele amănunte. De pildă, în cafenea şi în sala de biliard se preconiza ca mobilierul să fie tapițat cu stofă bordo; pentru sufragerie (care putea servi şi ca sală de bal) se prevedeau patru oglinzi fru­ moase veneţiene, o masă mare, patru mese mici şi 36 de scaune cu spătar. Pentru camera de băut apă minerală se stabilea pînă şi numărul paharelor ce trebuiau să stea permanent la dispoziţia vizitatorilor – patruzeci!

Deoarece pe terenul amenajat pentru băi se găsea numai un izvor cu apă rece, şi acolo se putea ajunge numai cu barca, autorii referatului propuneau construirea unei bărci care putea sluji, totodată, şi ca ambarcaţie de agrement. Nu lipseau, din acest suigeneris document, nici alte amănunte: astfel, pentru oaspeţi costumele de baie urmau să fie confecţionate chiar în staţiune, după indicaţia medicului Frederic Grosz. Cu toate măsurile luate pentru buna păstrare a instalaţiilor şi mobilierului, în 1871 Asociaţia medicilor, farmaciştilor şi naturaliştilor din comitatul Bihor întocmea un amplu memoriu, cerînd renovarea totală a clădirilor şi dotarea corespunzătoare a ambelor băi de lîngă Oradea. Cu timpul, amenajările balneare au crescut, între 1889-1890 a fost ridicat un nou hotel – „Coursalon“, deci cu instalaţii de băi chiar în incinta

„Prin aceste rînduri voim să ajungă la cunoştinţa Transilvaniei, ci şi pînă departe în Europa. Astfel, tuturor, atît a celor de acum cît şi a celor viitori, că, în 1405, Papa Inocenţiu VII dădea un act prin care – înfăţişîndu-se înşişi în faţa noastră, Ştefan, împreună potrivit practicii vremii – acorda iertare pelerinilor cu fiul său Ioan şi soţia sa, de asemenea, Pavel care ar fi mers să se închine la capela din Băile Oradei. notarul, împreună cu fiii săi Martin şi Nicolae şi, Deci, la începutul Secolului XV, şi chiar şi înainte de de asemenea, cu soţia sa, precum şi Emeric, fiul lui această dată, aceste băi erau frecventate de pelerini Ştefan, cu soţia sa, au mărturisit în faţa noastră că (bolnavi, desigur) veniţi de la mari depărtări pentru fiecare dintre ei au vîndut si au dat sus-zisei mînăstiri a-şi alina suferinţele. Calităţile deosebite ale apelor (Sf. Ana din Oradea) şi, prin ea, acelor călugăriţe ce termale de aici au fost elogiate şi în versuri: „Rămîneţi se află acum acolo şi celor ce le vor urma cu timpul... deci cu bine, voi, izvoare calde/ Care ne fac să simţim locurile lor, aflătoare toate în dosul sus-pomenitei aromele de sulf,/ Amestecate cu alaun în undele clare,/ mînăstiri, împreună cu toate folosinţele ce ţin de acele Sănătoase pentru lumina ochilor,/ Şi care nu jenează pămînturi”. Astfel stă scris într-un document ce poartă nările cu mirosul lor“ – scria pe la 1465 Ianus Panonius data de 30 martie 1345. Ceva mai înainte de data în poezia sa „Rămas bun de la Oradea”.

Marele cărturar de origine română Nicolae Olahus menţionată, la 4 iulie 1344, şi alţi orăşeni din Oradea – Pavel cel Negru şi Pavel Barbal, de meserie cizmari enumera băile orădene printre cele mai vestite ale vremii – îşi vînduseră, aceleiaşi mînăstiri, pămînturile lor. sale, iar italianul Antonio Possevino, din conducerea Motivul achiziţionării terenurilor ne este dezvăluit de Colegiului iezuit de la Cluj (sfîrşitul Secolului XVI) un alt document de epocă. Aici, la marginea oraşului, preamărea valoarea lor în vindecarea unor boli, cum ar mînăstirea mai sus-amintită intenţiona să construiască fi „durerile colice” şi paralizia. „Mulţi se vindecă cu o baie, scop în care încă din 1 august 1341 începuse băi deosebit de bune, de care sînt multe şi la Oradea“. cumpărarea terenurilor amintite. Nu era, cum se arată Aici, nota un alt călător italian, G.P. Campani, „o mare în documentul menţionat mai înainte, o baie obişnuită. mulţime de oameni vin la băile orădene, unde săracii sînt Traducătorii documentului au folosit termenul „baie îngrijiţi fără plată”. Ceilalţi pacienţi plăteau, desigur, scăldătoare“. Actul original redactat în latineşte pentru tratament sume destul de importante de vreme este mai precis, căci vorbeşte de thermis seu studa ce, din banii obţinuţi – socotea iezuitul Ştefan Szant – balneatoria. Era vorba, aşadar, de un teren cu ape „s-ar putea clădi chilii şi întreţine 20-25 de persoane”.

Din veacul XVII avem ştiinţă şi de primele calde, înzestrate cu proprietăţi balneare. Menţionate documentar cu un veac mai devreme (1249), Băile amenajări balneare. În 1658, din dispoziţia principelui Episcopale (în prezent, staţiunea 1 Mai), cărora din Transilvaniei Gheorghe II Rákóczi, s-a făcut o reparaţie Secolul al XVIII-lea li s-au adăugat Băile Felix, se generală a băilor (deci amenajările existau de mai multă găsesc la mai puţin de 2 km una de alta, alcătuind vreme) şi s-a construit „o casă a băilor domniei“. Ridicate împreună un complex balnear aşezat la 8 km de de Gheorghe Notecsi – aceste case erau alcătuite dintrOradea. Staţiunile beneficiază de un excelent cadru un „prînzitor“ (am spune azi sală de ospeţe), precum şi natural, oferit de pădurile de fag şi stejar ce acoperă din încăperi cu tot confortul (în înţelesul de atunci al colinele înconjurătoare (altitudine 140 m), ferind-o termenului) pentru odihna vizitatorilor. „Cronica de jale”, alcătuită de cronicarul bihorean de curenţi puternici şi asigurîndu-i un climat cu veri răcoroase şi ierni blînde. Faima locurilor au făcut-o Ioan Szalárdi, consemnează că „sultanii însă apele termale (cu temperaturi între 20 și 48 de şi mîrzele (mîrzacii – nobilii tătari) s-au Băile Felix, în prezent grade Celsius) oligominerale, bicarbonatate, calcice, scăldat în splendidele băi şi însuşi Mehmet sodice şi sulfurate, şi nămolul sapropelic, toţi aceşti Ghyra (Mehmed Girai – hanul tătar) s-a factori asigurînd o eficacitate deosebită în tratarea unor scăldat în baia săracilor şi, în amintirea acestui fapt, a poruncit ca băile să nu fie afecţiuni reumatismale, neurologice, ginecologice.

Oamenii locului au sesizat de mult aceste calităţi arse; astfel au rămas întregi toate clădirile“. tămăduitoare. O serie de descoperiri arheologice În perioada feudală, apele termale au fost (monede imperiale de argint, dinari imperiali ş.a. folosite empiric, „tratamentele“ aplicîndugăsiţi în raza satului Haieu) atestă că aşezarea era se mai mult în funcţie de experienţa cunoscută încă din timpul Daciei romane. Potrivit acumulată de-a lungul anilor. Abia în unor informaţii, la începutul Secolului XIX în staţiune 1731 s-au întreprins primele analize puteau fi văzute şi două pietre de mormînt cu Băile Episcopești, la 1918 inscrip­ţii romane. Din păcate, aceste pietre au fost folosite în temelia unor construcţii clădirii, în 1908 a început construirea unui bazin ulterioare, astfel că nu se cunoaşte conţinutul betonat, au fost captate noi izvoare (în 1928), s-au inscripţiilor. În epoca feudală, băile care instalat mecanisme la baia cu valuri artificiale (1930), funcţionau aici (proprietate a episcopiei prima de acest fel din ţară. Dar ampla dezvoltare a romano-catolice din Oradea, motiv pentru cunoscut-o complexul balnear după instaurarea puterii care au fost cunoscute sub numele de Băile populare şi în special în ultimele două decenii, Băile Episcopale) s-au numărat printre cele mai Felix - 1 Mai – devenind reputate staţiuni nu numai în vestite, faima proprietăţilor lor curative ţară, ci şi peste hotare – dispunînd de o amplă reţea de răspîndindu-se nu numai în cuprinsul tratament şi cazare în hoteluri, avînd încorporate toate Băile Felix, 1913, Hotel America

chimice, urmate ulterior de altele, care au demonstrat deosebitele proprietăţi curative ale apelor termale bihorene. Din 1733 datează şi cea dintîi descriere completă a băilor. Funcţionau, la acea dată, patru băi: cele de calitatea întîi, pentru oamenii de condiţie aleasă, construite din cărămidă, în apropierea lor găsindu-se şase camere spaţioase cu sobe, mese şi scaune. Băile de a doua calitate – pentru plebei – mai modeste, dar totuşi confortabile, dispuneau

amenajările necesare unei cure balneare complexe.

Bogatul trecut al celor două staţiuni este completat – pe plan istoric – de obiectivele interesante pe care le oferă municipiul Oradea, una din cele mai vechi localităţi din ţara noastră atestată documentar, şi de vestigiile de la Biharea – vechiul loc de rezistenţă al voievodului Menumorut, în prezent un vast şantier de cercetări arheologice. Se adaugă obiective turistice naturale de mare interes, între care cel mai preţios este Nymphaea lotus, varietatea termalis, „nufărul termal“, plantă ce poate fi văzută pe lacurile staţiunii, păstrată numai în acest colţ al Europei şi declarată monument al naturii.

Dr. VASILE SMĂRĂNDESCU

16

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Bătălia pentru Herson

(urmare din pag. 1) În tot acest puzzle a fost așezată o piesă nouă, reprezentată de rezultatul alegerilor din Congresul american, rezultat care, conform sondajelor de opinie, a fost favorabil republicanilor. Acest partid ar putea diminua semnificativ ajutorul militar și financiar destinat oamenilor lui Zelenski.

Cunoscînd acest lucru, Jens Stoltenberg, secretar general al NATO, a declarat pe 28 octombrie, întrun articol din ziarul Politico, „că o victorie a Rusiei ar trimite un mesaj liderilor autoritari – nu numai lui Putin, ci și Chinei”. Stoltenberg și-a susținut punctul de vedere argumentînd și susținînd o prezență americană pe termen lung în Europa și o creștere pe scară largă a cheltuielilor pentru apărare. „Prezența Statelor Unite – dar și a Canadei – în Europa este esențială pentru puterea și credibilitatea acelei legături transatlantice”, a spus Stoltenberg și, aș adăuga eu, pentru bugetele industriei militare din Statele Unite. O Rusia victorioasă, a mai spus oficialul, „ar fi rea pentru noi toți, din Europa în America de Nord, pentru NATO, fiindcă asta va trimite un mesaj liderilor autoritari – nu numai lui Putin, ci și Chinei – că, prin folosirea brutalității, forțele militare își pot atinge obiectivele”. Exact așa cum și le-a atins SUA, consider eu, atunci cînd a fost cazul: prin forță armată sau negocieri, în care oponentul era strîns cu ușa, în așa fel încît să accepte condițiile lor.

Astfel, politic vorbind, lucrurile se vor așeza cum scriam și eu pe data de 12 septembrie a.c., în articolul „O reuniune extrem de importantă”, în sensul creării premiselor pentru înscrierea pe calea păcii. Pînă atunci, se pregătește o importantă ofensivă ucraineană la Herson, oraș strategic; în primul rînd, de acolo poate fi oprită aprovizionarea cu apă a Crimeei, iar în al doilea rînd, odată ce orașul ar fi cucerit de ucraineni, aceștia ar avea drum liber spre peninsula ocupată de ruși încă din 2014.

Va fi o bătălie grea pentru ambele armate implicate în conflict, așa cum titra și The New York Post pe data de 26 octombrie „Kievul se pregătește pentru lupte grele în Herson, în timp ce trupele ruse caută să apere provincia în ceea ce ar putea fi cea mai importantă confruntare a războiului de opt luni”. „Cea mai grea dintre bătălii, aceea pentru Herson, urmează”, i-a spus consilierul prezidențial ucrainean Oleksiy Arestovici, avocatului disidentului rus Mark Feygin, în emisiunea postată marți pe YouTube.

Forțele Kievului au avansat încet spre oraș, de la deschiderea unui front sudic în contraatacul Ucrainei – un contrast puternic cu avansul lor rapid în nordest, unde soldații au împins deja ocupanții ruși înapoi în inima regiunii Donbas – se mai scrie în articol.

Rușii se pregătesc să se apere și să reziste în acea zonă, așa cum arată toate semnele de pînă acum. Întrun articol publicat pe 27 octombrie în Newsweek, intitulat „Retragerea rusă din Herson este pregătirea pentru războiul urban”, se scrie că: „Televiziunea de stat rusă pregătește telespectatorii pentru pierderea Hersonului. În timp ce armata ucraineană se apropie din ce în ce mai mult de capitala regională ocupată de ruși, Herson, forțele ruse au răspuns prin mutarea ofițerilor și a materialului pe malul opus al rîului Nipru. O evacuare a civililor mai adînc în teritoriul controlat de Rusia este în desfășurare, monumentele locale ale figurilor marcante din istoria Rusiei au fost puse în siguranță, iar autoritățile de ocupație loiale Kremlinului au plecat din orașul Herson. În timp ce o mare parte din regiune este situată pe malul stîng estic al Niprului, orașul Herson se află pe malul drept vestic. Acest cap de pod rusesc de pe malul drept a devenit din ce în ce mai vulnerabil, deoarece sistemele de artilerie ucraineană ghidate de precizie continuă să perturbe rețelele logistice rusești și să lovească posturile de comandă. Majoritatea experților militari occidentali se așteaptă ca Ucraina să reușească să elibereze malul drept de forțele rusești pînă la

sfîrșitul anului calendaristic”. Eu știu dacă vor reuși ucrainenii pînă la finalul anului să-și atingă scopul?

Pe site-ul american npr.org comandanții ucraineni nu-i subestimează pe ruși așa cum face o parte a presei mainstream, preluată de presa europeană, inclusiv cea românească. Ei spun, prin vocea maiorului Roman Kovalev, că „rușii știu să lupte. Ei învață repede. Nu sînt aceleași forțe ca în primăvară. Este greu să lupți cu ei”. El le spune soldaților săi – și oricui va dori să-l asculte – că forțele ruse nu vor fi slab pregătite.

Rușii au învățat că ucrainenii pot lupta și-și schimbă tactica. „Se mișcă mai precaut, încercînd să ocupe teritoriile pe rînd”.

Oleksandr Musienko, un expert militar din Kiev, spune că sînt multe în joc în Herson. Pentru ucraineni, recuperarea acestei capitale regionale ar fi uriașă din punct de vedere moral – și o victorie strategică. De asemenea, ar pregăti scena pentru a lua înapoi părți din regiunea vecină Zaporojie, inclusiv o centrală nucleară pe care rușii o controlează, fapt devastator pentru Rusia, care a anexat oficial regiunile Herson și Zaporojie, împreună cu alte două teritorii din Ucraina. „Dacă eliberăm Hersonul, vom distruge planurile Rusiei de a merge mai departe la Krivoi Rog, la Mykolaiv sau la Odessa”, spune Musienko.

Nu numai că ar da o lovitură planurilor Rusiei de a întrerupe accesul Ucrainei la Marea Neagră, dar ar fi, de asemenea, o jenă teribilă pentru Moscova, spune el. Iată de ce această viitoare bătălie pentru Herson echivalează cu bătălia de la Stalingrad sau cu cea de la linia fortificată finlandeză, Mannerheim, a cărei spargere a însemnat sfîrșitul războiului sovieticilor cu finlandezii, în 1939.

Care este exact pregătirea soldaților ruși nu știm sigur, fiindcă propaganda își face treaba. Dacă revista americană Newsweek creează o imagine a unei armate ruse slab pregătite, după cum puteți citi mai jos, The New York Times are o altă părere. Iată: „Soldații profesioniști și cei care par a fi din Rosgvardia (o forță de poliție internă rusă de eșalon superior) au părăsit teritoriul regiunii Herson pe malul drept”, a declarat Oleksandr Samoilenko, șeful ucrainean al Consiliului Regional Herson pentru Newsweek, ca parte a unui briefing video susținut la Centrul Media din Ucraina, Odessa. Acești soldați sînt înlocuiți cu trupe care au fost mobilizate recent în Federația Rusă: „oameni slab motivați, care nu știu de ce sînt acolo și care jefuiesc tot ce pot”, a adăugat el. „În esență, nu există militari profesioniști acolo care să organizeze eforturi defensive”. Schimbarea unităților cu experiență în favoarea recruților noi, lipsiți de ofițeri competenți, poate să nu sune ca o strategie militară cîștigătoare, dar dacă scopul Rusiei este să creeze cît mai multe ravagii pentru apropierea trupelor ucrainene și a civililor pro-ucraineni, deopotrivă, este o formulă care poate reuși foarte bine să-și atingă obiectivele limitate. „Putin încearcă să creeze iluzia că protejează orașul”, a explicat Samoilenko, „dar se pare că se pregătește de fapt să prezinte aceste trupe nou mobilizate drept martiri care au murit în apărarea Federației Ruse”.

The New York Times este de părere că, dimpotrivă, „Armata rusă rămîne o forță formidabilă, cu rachete de croazieră, o armată considerabilă și milioane de reprize de obuze de artilerie, deși imprecise.

Tocmai a încheiat un efort de mobilizare care va adăuga 300.000 de militari pe cîmpul de luptă, spun comandanții ruși, și președintele Vladimir Putin și-a exprimat clar hotărîrea de a cîștiga războiul cu aproape orice preț”.

Ce va fi pe cîmpul de luptă o să vedem probabil curînd, fiindcă în aceste vremuri sîntem martorii unor evenimente istorice extrem de importante, care vor rearanja lumea pentru următoarele decenii. În ceea ce mă privește, am să încerc să vă țin la curent cît mai corect posibil cu cele ce se vor întîmpla pe cîmpul de luptă, așa cum am făcut și pînă acum. Să ne rugăm ca acest război, atît de păgubos pentru toată lumea, să se sfîrșească cît mai repede.

A început COP27. Ce mize sînt în joc

Inundaţii mortale în Pakistan, incendii devastatoare care au făcut ravagii în întreaga lume, temperaturi record în Antarctica, secete istorice, acestea sînt cîteva dintre cele mai grave evenimente climatice care au afectat lumea în 2022.

Iar aceste tragedii vor fi discutate la COP27, Conferinţa Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, care s-a deschis duminică, 6 noiembrie 2022, la Sharm el-Sheikh, în Egipt. Această reuniune majoră are loc la un an după COP26 de la Glasgow (Scoţia), la finalul căreia 200 de ţări s-au angajat să „menţină în viaţă” cel mai ambiţios obiectiv al Acordului de la Paris din 2015: limitarea încălzirii planetei la +1,5 garde Celsius faţă de perioada de dinaintea revoluţiei industriale din Secolul al XIX-lea. Însă, în ciuda acestor angajamente, în ciuda a tot mai multor rapoarte ştiinţifice alarmante, proiectele industriale ce folosesc combustibilii fosili (cărbune, gaz, petrol) sînt în continuare lansate şi finanţate în întreaga lume.

Cotidianul american The Washington Post a numărat peste 80 de astfel de proiecte, simptomatice pentru o „revenire spectaculoasă” a industriei combustibililor fosili: centrale pe cărbune, noi terminale de gaz etc.

De ce sînt lansate aceste proiecte? O explicaţie este războiul din Ucraina. Invazia pe scară largă a Rusiei din februarie, urmată de sancţiuni internaţionale, a determinat numeroase ţări să încerce să îşi consolideze securitatea energetică, iar acest lucru se traduce printr-o creştere a utilizării combustibililor fosili, notează Forumul Economic Mondial într-o notă publicată la sfîrşitul lunii trecute.

Un exemplu, printre multe altele: confruntat cu creşterea preţurilor la gaz din cauza războiului, în iunie, guvernul german a anunţat că va recurge mai mult la centralele sale pe cărbune. În octombrie, gigantul energetic german RWE a declarat că va mai produce electricitate pe bază de cărbune doar pînă în 2030. În alte părţi ale lumii, sînt în curs de desfăşurare alte proiecte energetice.

Gutteres: „Vom fi condamnați” Ţările bogate trebuie să încheie un „pact istoric” cu cele sărace în privinţa climei, altfel „vom fi condamnaţi”, a avertizat secretarul general al ONU, António Guterres, întrun interviu pentru The Guardian. Ruptura tot mai adîncă dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare a adus discuţiile privind clima pe marginea prăpastiei.

COP27 are loc pe fondul celor mai grave tensiuni geopolitice din ultimii ani, din cauza războiului din Ucraina, a unei crize mondiale a costului vieţii, precum şi a unei perspective economice sumbre tot mai accentuate. Dar prăpastia trebuie să fie depăşită dacă omenirea vrea să aibă o speranţă de a evita cele mai grave ravagii ale dezastrului climatic, a declarat Guterres. „Nu avem cum să evităm o situaţie catastrofală, dacă cele două (lumea dezvoltată şi cea în curs de dezvoltare) nu sînt capabile să stabilească un pact istoric”, a arătat Gutteres. „Pentru că, la nivelul actual, vom fi condamnaţi”, a avertizat secretarul general al ONU. Naţiunile dezvoltate nu au reuşit să reducă suficient de repede emisiile de gaze cu efect de seră şi nu au reuşit să ofere banii necesari pentru ca naţiunile sărace să facă faţă vremii extreme. Inegalitatea climatică flagrantă dintre lumea bogată, care este responsabilă pentru majoritatea emisiilor, şi cea săracă, care suportă cea mai mare parte a impactului, este acum cea mai mare problemă la discuţii, potrivit lui Guterres.

Obiective ratate Împreună cu guvernul egiptean, şeful ONU i-a convocat duminică pe liderii mondiali pentru debutul summitului COP27 pentru a încerca să salveze nişte negocieri nu foarte promiţătoare privind clima. Pactul pe care Guterres îl are în vedere ar cere marilor economii să facă mai mult pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră şi să ofere ţărilor sărace un colac de salvare financiar. Acest lucru este necesar pentru a restabili „încrederea”, a spus el.

Un „pact istoric” între bogaţi şi săraci ar implica noi angajamente clare privind finanţarea şi noi obiective pentru ţările bogate şi economiile emergente în ceea ce priveşte reducerea emisiilor, a arătat Guterres.

News.ro

RM

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Actualitatea pe scurt

● Fostul ministru de interne Marcel Vela, senator PNL, a anunțat că împreună cu alți colegi parlamentari a depus un proiect de lege pentru ca pisicile și cîinii să poată avea acces în mijloacele de transport în comun.

Proiectul prevede ca accesul să fie permis „animalelor de companie, cîini și pisici, indiferent de talie și de rasă, în instituții publice (…) dacă acestea sînt însoțite de un adult”. De asemenea, „este permis accesul în mijloacele de transport în comun cu animale de companie, atîta timp cît nu pun în pericol siguranța călătorilor”, se mai precizează în proiectul de lege. ● După ce Joe Biden a spus că democrația este în pericol, îndemnînd americanii să iasă masiv la vot, Tucker Carlson, moderatorul FoxNews, a comparat mesajul acestuia cu discursul lui Stalin, cînd a cîștigat alegerile cu 99% din voturi.

Evident, înregistrarea de pe YouTube a fost cenzurată.

Moderatorul a declarat că modelul american de democrație nu este singurul. Există și versiunea sovietică a democrației. Același cuvînt, dar cu o definiție foarte diferită. „Bolșevicii au preluat puterea în Rusia în 1917, promițînd mult mai multă democrație. Țara pe care au creat-o, Uniunea Sovietică, a devenit cel mai opresiv stat polițienesc din istorie. Cu toate acestea, ar trebui să știți, a fost o democrație. Așa îi spuneau. Germania de Est a fost și ea o democrație, la fel și Vietnamul de Nord, la fel și Etiopia sub Mengistu, la fel și Albania sub nebunul Enver Hoxha. Democrația este totul”, a apreciat moderatorul conservator. ● În timpul unui discurs al mobilizării la vot, ținut în Florida, fieful republicanilor, președintele Joe Biden a făcut două gafe monumentale.

Pentru a scuza inflația record, Biden a încercat să dea vina pe președintele rus Vladimir Putin, pentru creșterea costurilor în urma invaziei din Ucraina, care a tulburat piețele internaționale de energie, scrie New York Times. „Inflația este o problemă la nivel internațional în acest moment din cauza războiului din Irak și din cauza impactului asupra petrolului și a ceea ce face Rusia”, a spus Biden în timpul discursului din Florida. Președintele și-a dat seama imediat de greșeală: „Scuzați-mă, războiul din Ucraina”. Dar, încercînd să explice de ce a încurcat cele două războaie, el a spus: „Mă gîndesc la Irak pentru că acolo a murit fiul meu”. În realitate, Beau Biden, fiul președintelui, a luptat în Irak timp de un an. Și a supraviețuit. El s-a întors în SUA în 2009 și a murit de cancer la creier, în SUA, în 2015. ● Presa din Franța scrie că soldații francezi dislocați în România suferă de frig și foame. Ministrul Forțelor Armate, Sébastien Lecornu, a vizitat, joi, 3 noiembrie, trupele franceze dislocate în România în cadrul Operațiunii Eagle. Presa franceză scrie că în spatele imaginilor frumoase, soldații deplîng logistica defectuoasă și condițiile de viață nedemne. „O vizită rapidă și precisă. Ministrul francez al Forțelor Armate, Sébastien Lecornu, s-a deplasat joi dimineață, 3 noiembrie, în tabăra militară de la Cincu, în România, unde militari francezi sînt dislocați din februarie în cadrul NATO. (...) Totuși, viața de zi cu zi a celor peste 700 de soldați francezi care locuiesc în unitatea militară de la Cincu este, în realitate, mai puțin glorioasă. Hrana este insuficientă, spațiile unde locuiesc soldații sînt parțial insalubre, iar încăperile sînt reci”, relatează sursa citată, afirmînd că mulți militari consideră condițiile de viață de acolo drept nedemne. ● Mandatul lui Jens Stoltenberg la conducerea NATO se va încheia în septembrie 2023, iar jocul între aliați legat de succesorul acestuia a început, scrie New York Times, care dezvăluie, citînd surse, cine care ar fi candidații pentru această funcție. Numele lui Klaus Iohannis nu s-ar afla pe această listă. Statele Unite nu propun un candidat american, fiind aproape o regulă ca un general american să fie comandantul suprem al forțelor aliate în Europa. Publicația americană scrie că, deloc surprinzător, Uniunea Europeană ar dori ca următorul șef al NATO să fie dintr-o țară membră – 21 din cele 27 de state ale sale sînt membre ale alianței nord-atlantice.

Deși europenii nu s-au unit încă în jurul unui singur nume, au și ei mai mulți candidați puternici. Printre aceștia, s-ar număra: premierul Estoniei, Kaja Kallas (45 de ani), președintele Slovaciei, Zuzana Caputova (49 de ani) și Kolinda Grabar-Kitarovic (54 de ani), președinte al Croației în perioada 2015-2020 Și Marea

Britanie, care a părăsit Uniunea Europeană, dar nu NATO, va încerca să își impună propriul candidat, favorit fiind actualul ministru al Apărării Ben Wallace (52 de ani). Pe lista prezentată de News York Times nu se află și numele președintelui Klaus Iohannis. ● Rușii ar fi furat pisaniile lui Ștefan cel Mare de la muzeul Herson. Ministrul român al Culturii, Lucian Romașcanu, a discutat sîmbătă dimineață cu omologul său ucrainean, Olexandr Tkachenko, despre posibilul furt. „Din informațiile sale legate de acțiunile agresorului rus, există date certe că au fost sustrase picturi din muzeele din Mariuopol și artefacte din aur din muzeele din Melitopol, unele despre care se știe că au fost deja scoase la vînzare”, precizează oficialul român. ● Sîngele creat într-un laborator a fost administrat pacienților într-un prim studiu clinic mondial, spun cercetătorii britanici. Cantități mici – echivalente cu cîteva picături – sînt testate pentru a vedea cum funcționează în interiorul corpului. Cea mai mare parte a transfuziilor de sînge administrate la nivel mondial se bazează întotdeauna pe oameni care donează regulat. Dar scopul final este de a produce grupe de sînge vitale, foarte rare, care sînt greu de obținut. Acestea sînt necesare pentru persoanele care depind de transfuzii de sînge regulate pentru afecțiuni precum anemia falciformă. Dacă sîngele nu are o potrivire precisă, atunci organismul începe să-l respingă și tratamentul eșuează. Acest nivel de potrivire a țesuturilor depășește binecunoscutele grupe sanguine A, B, AB și 0. Profesorul Ashley Toye, de la Universitatea din Bristol, a spus că unele grupe sînt „foarte, foarte rare” și „s-ar putea să existe doar 10 astfel de persoane în țară” care să poată dona. În momentul de față, există doar trei unități din grupa sanguină „Bombay” – identificate pentru prima dată în India – în stoc în toată Marea Britanie, scrie BBC. ● COVID-19 nu poate fi privit ca o boală sezonieră și este încă în faza de pandemie, a declarat Melita Vujnovic, reprezentantul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) în Rusia, într-un interviu pentru TASS. „Oamenii pot considera că a devenit o boală minoră în prezent. Nu este așa. Nu putem numi COVID-ul drept boala sezonieră; este încă în faza de pandemie, dar nu în cea acută cînd nu a existat absolut nici o imunitate. În primul an pandemia a fost cea mai gravă, în al doilea – mai mult sau mai puțin, dar și provocatoare, deși ne-am descurcat mai bine. Deci, nu, nu putem vorbi despre boală sezonieră ca despre gripă”, a spus Vujnovic. Pandemia de coronavirus nu s-a încheiat încă, a spus reprezentantul OMS. „Da, nu sîntem în faza acută ascendentă a pandemiei, dar virusul încă provoacă multe cazuri, mulți oameni sînt bolnavi în întreaga lume, iar valul continuă”, a adăugat specialistul. ● Germanii sînt tot mai săraci, în condițiile în care cozile la băncile de alimente din această țară au crescut considerabil. Nu mai puțin de două milioane de oameni primesc provizii de la băncile de alimente Tafel, conform președintelui orga­nizației Jochen Bruhl. Potrivit presei din Germania, cantitatea de hrană donată e în scădere, existînd deja limite de primire din partea băncilor de alimente. Voluntarii sînt deja foarte stresați pentru că sînt obligați să refuze oameni săraci, care au disperată nevoie de mîncare. „Oamenii au uriaşe temeri existenţiale şi îngrijorări despre modul în care vor reuşi să plătească facturile pentru hrană, întreţinere şi căldură”, a avertizat reprezentantul Tafel. Acesta a subliniat că băncile de alimente nu pot compensa pentru „ceea ce statul nu poate face”. ● Anul 2023 vine cu scumpiri pe toate planurile. Pe lîngă utilități, alimente sau carburanți, și vacanțele în cele mai importante destinații turistice vor fi mai „piperate”. Cu o inflație uriașă, hotelierii turci anunţă majorări de preţuri cuprinse între 15 şi 30%. Alin Burcea, proprietarul unei agenții de turism, a spus că dacă românii apelează acum la early booking, „în mod normal media de discount e de 30%”. Acesta a explicat că early booking-ul e mai avantajos, datorită concesiilor care s-au făcut în perioada pandemiei. ● Pe fondul amenințărilor tot mai numeroase cu un război nuclear, o companie din SUA propune oamenilor cu dare de mînă să investească bani în propriile buncăre. Pe piață au apărut deja companii gata oricînd să ofere spații de siguranță în cazul unui conflict de natură nucleară. E vorba, evident, de buncărele antiatomice. Un astfel de buncăr, denumit „Fiara”, este deja pe piață. Casa dispune de un spațiu mare de locuit, potrivit

17 pentru o familie și este disponibilă pentru cumpărare, scrie The Sun. Locuința are 4 camere și 2 băi și poate fi cumpărată de oricine oferă suma cerută. Pe lîngă aceste 4 dormitoare mari, cu paturi supraetajate, buncărul vine și cu alte utilități surpriză: două bucătării spațioase, dotate cu cuptoare cu microunde, cuptoare normale și frigidere. Proprietatea dispune și de un spațiu subteran, care vine cu o cămară mare, perfectă pentru depozitarea unei rezerve uriașe de gustări pentru vremuri dificile. De asemenea, în interior a mai fost instalat un sistem special de filtrare, care îi va proteja pe locuitorii săi de substanțe chimice sau gaze nocive. Locuința de lux mai dispune și de un poligon de tragere personal și o seră interioară și un spațiu de grădină unde ocupanții își pot cultiva propriile fructe și legume, dacă situația o va cere.

Prețul exact al acestui buncăr nu este cunoscut. ● Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, care și-a bazat ascen­siunea politică pe așa-zisa luptă cu corupția, se află în centrul unui scandal de corupție, după ce a încasat ilegal bani europeni, numindu-se pe ea însăși în funcția de manager al unui proiect derulat de primărie.

După cum scrie în plîngerea penală trimisă la Parchetul de pe lîngă ÎCCJ, aceasta și-a folosit funcția de primar al sectorului 1 ,,pentru a favoriza unele persoane”, respectiv pe ea însăși, creîndu-și venituri suplimentare (cu 30%), pe care le-a încasat pe persoană fizică, după cum spune Agenția Națională de Integritate. ● Prefectul Capitalei, Toni Greblă, a venit cu o serie de declarații pe marginea subiectului Clotilde Armand. Acesta a precizat că ANI s-a sesizat în privința nelegalității unor dispoziții emise de primar, dar, pînă la o sentință judecătorească, edilul beneficiază de prezumpția de nevinovăție și își continuă mandatul. ,,Legea spune că, în cazul în care un primar, ca în cazul de față, este găsit în stare de incompatibilitate, atunci mandatul încetează cu data rămînerii definitive a atribuțiilor judecătorești” a spus Toni Greblă, la Antena 3. În privința atribuțiilor primarului suspendat, prefectul Capitalei a afirmat că acestea vor fi preluate, după ce ,,Consiliul Local desemnează un vice-primar care preia atribuțiile primarului, în acea perioadă el se numește primar interimar pînă la organizarea alegerilor, dacă mai este timpul necesar”. ● Secretarul general al ONU, aflat la reuniunea pentru climă COP27, din staţiunea egipteană Sharm el-Sheikh, a lansat un avertisment dur privind impactul schimbărilor climatice. Antonio Guterres a avertizat luni că toate ţările trebuie să aleagă: ori colaborează pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon, ori condamnă generaţiile viitoare la o catastrofă climatică, transmite Agerpres, citînd Reuters. Prin discursul său, Guterres a dorit să transmită o urgenţă înaintea celor două săptămîni de dezbateri privind modalităţile de evitare a celor mai grave efecte ale schimbării climei, cu toate că guvernele sînt preocupate mai ales de războiul din Ucraina, de inflaţia în creştere şi de criza energetică. Guterres a cerut un pact între statele cele mai bogate şi cele mai sărace pentru accelerarea tranziţiei de la combustibilii fosili şi accelerarea finanţării pentru reducerea emisiilor, în timp ce unele efecte ale încălzirii globale s-au produs deja. ,,Cele mai mari economii - Statele Unite şi China - au o răspundere deosebită de a se alătura eforturilor pentru a transforma acest pact în realitate”, a spus el, făcînd apel la renunţarea treptată la cărbune în întreaga lume pînă în 2040, iar în ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), pînă în 2030. ● O poziție similară a fost exprimată de președintele Franței, Emmanuel Macron, care a declarat că este necesar ,,să se pună presiune” pe ,,ţările bogate non-europene”, în special pe SUA şi China, pentru ca acestea să-şi plătească ,,partea” pentru a ajuta ţările sărace să facă faţă schimbărilor climatice, scrie Agerpres. ,,Trebuie ca SUA şi China să fie cu adevărat prezente”, pentru că europenii sînt ,,singurii care plătesc”, a spus Macron în timpul unei discuţii la Sharm el-Sheih cu tineri africani şi francezi angajaţi în protejarea mediului. Franţa şi Europa sînt, potrivit lui Macron, pe o traiectorie bună în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de dioxid de carbon. Însă este necesar ca marile ţări emergente ,,să renunţe foarte repede la (consumul de) cărbune”, a pledat președintele francez.

R.M.

18

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Un punct de vedere

Războiul actual este planificat să țină 20 de ani și va fi devastator pentru Europa (I)

Germania și alte țări NATO au fost invitate să impună sancțiuni comerciale și de investiții reciproce, care vor supraviețui războiului actual din Ucraina. Președintele american Joe Biden și purtătorii de cuvînt ai Departamentului său de Stat au explicat că Ucraina este doar prima arenă de luptă dintr-o dinamică de confruntare mult mai mare, care împarte azi lumea în două grupuri opuse de alianțe economice. Această diviziune globală pare să fie o luptă de zece sau douăzeci de ani pentru a determina dacă economia globală va fi o economie unipolară, dolarizată și centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară centrată pe inima Eurasiei cu economii publice/ private mixte.

Președintele Biden a caracterizat această diviziune ca fiind una între democrații și autocrații.

Această terminologie este un dublu-limbaj tipic orwellian. Prin „democrații” el definește Statele Unite și oligarhiile financiare occidentale aliate.

Scopul lor este de a scoate planificarea economică din mîinile guvernelor alese și de a o pune în mîinile Wall Street și ale altor centre financiare controlate de SUA. Diplomații americani folosesc Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pentru a cere privatizarea infrastructurii globale și dependența de exporturile de tehnologie, petrol și alimente din SUA. Prin „autocrație”, Biden se referă la țări care rezistă acestei preluări prin financiarizare și privatizare. În practică, retorica SUA înseamnă promovarea propriei creșteri economice și a standardelor de viață, menținerea finanțelor și a băncilor ca servicii publice. În esență, întrebarea este dacă economiile vor fi planificate de centrele bancare pentru a crea bogăție financiară – prin privatizarea infrastructurii de bază, a serviciilor publice și a serviciilor sociale, cum ar fi asistența medicală, pentru a le face monopoluri – sau dacă vor ridica nivelul de trai și prosperitatea prin menținerea sectorului bancar și prin crearea de fonduri pentru sănătatea publică, educație, transportul și comunicațiile utile cetățenilor. Țara care suferă cele mai mari „daune colaterale” în această diviziune globală este Germania. Fiind cea mai avansată economie industrială a Europei, oțelul, produsele chimice, mașinile, automobilele și alte bunuri de consum germane depind cel mai mult de importurile de gaze, petrol și metale rusești, de la aluminiu, la titan și paladiu. Cu toate acestea, în ciuda celor două conducte Nord Stream construite pentru a furniza Germaniei energie ieftină, țării i s-a cerut să se rupă de gazul rusesc și să se dezindustrializeze. Aceasta înseamnă sfîrșitul preeminenței sale economice. Cheia creșterii PIB-ului în Germania, ca și în alte țări, este costul consumului de energie pe lucrător. Aceste sancțiuni anti-ruse fac ca noul Război Rece de astăzi să fie în mod inerent anti-german! Secretarul de Stat american Anthony Blinken a declarat că Germania ar trebui să înlocuiască gazul rusesc care sosește prin conductele low-cost, cu gazul lichefiat american la prețuri ridicate. Pentru a importa acest gaz, Germania va trebui să cheltuiască rapid mai mult de 5 miliarde de dolari pentru a construi capacitatea portuară de a procesa transportatorii de GNL. Efectul direct și sigur va fi acela de a face industria germană necompetitivă.

Falimentele se vor multiplica, ocuparea forței de muncă va scădea, iar liderii germani pro-NATO vor impune țării depresie economică cronică și scăderea nivelului de trai.

Majoritatea teoriilor politice presupun că națiunile acționează în propriul lor interes. În caz contrar, ele sînt țări satelit, care nu sînt stăpînele destinului lor.

Germania își subordonează industria și nivelul de trai dictatelor diplomației americane și interesului propriu al sectorului de petrol și gaze din SUA. O face

în mod voluntar – nu din cauza forței militare, ci din convingerea ideologică că economia globală trebuie să fie condusă de planificatorii Războiului Rece din SUA. Uneori este mai ușor să înțelegem dinamica actuală, îndepărtîndu-ne de propria situație imediată pentru a examina exemple istorice ale tipului de diplomație politică care dezbină lumea de astăzi. Cea mai apropiată paralelă pe care o pot găsi este lupta Europei medievale dintre papalitatea romană și regii germani – ai Sfîntului Imperiu Roman – în Secolul al XIII-lea. Acest conflict a divizat Europa în linii foarte asemănătoare cu cele de astăzi. Mai mulți papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea și pe alți regi germani, și au mobilizat aliați pentru a lupta împotriva Germaniei și a controlului acesteia asupra sudului Italiei și Siciliei. Antagonismul Occidentului împotriva Estului a fost declanșat de cruciade (1095-1291), la fel cum actualul Război Rece este o cruciadă împotriva economiilor care amenință dominația SUA asupra lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei a fost despre cine ar trebui să controleze Europa creștină: papalitatea, papii devenind împărați lumești sau conducători seculari ai regatelor individuale care pretindeau puterea de a-i legitima și accepta moral. Omologul Europei medievale la noul Război Rece al Statelor Unite ale Americii împotriva Chinei și Rusiei a fost separarea Bisericilor de Est și de Vest din 1054. Cerînd un control unipolar asupra creștinătății, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă centrată în Constantinopol și întreaga populație creștină care făcea parte din ea. O singură episcopie, Roma, s-a desprins de întreaga lume creștină a vremii, inclusiv de fostele patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Constantinopolului și Ierusalimului. Această ruptură a creat o problemă politică pentru diplomația romană: cum să țină toate regatele Europei occidentale sub controlul său și să pretindă dreptul la subvenții financiare de la acestea. Acest scop a necesitat subordonarea regilor seculari autorității religioase papale. În 1074, Grigore al VII-lea a anunțat 27 de dictate papale care descriu strategia administrativă pentru ca Roma să-și blocheze puterea asupra Europei. Aceste cereri papale au o paralelă izbitoare cu diplomația americană de astăzi. În ambele cazuri, interesele militare și globale implică sublimarea sub forma unui spirit de cruciadă ideologică pentru a cimenta sentimentul de solidaritate pe care îl cere orice sistem de dominație imperială. Logica este atemporală și universală! Dictatele papale au fost radicale din două puncte de vedere. În primul rînd, ei l-au ridicat pe episcopul Romei deasupra tuturor celorlalte episcopii, creînd astfel papalitatea modernă. Clauza 3 prevedea că numai Papa avea puterea de a învesti episcopi, deci să numească, să detroneze sau să reinstituie episcopi. Întărind acest lucru, clauza 25 i-a dat Papei dreptul de a numi (sau detrona) episcopi, nu suverani locali. Iar clauza 12 i-a dat Papei dreptul de a-i detrona pe împărați, după clauza 9, obligînd „toți prinții să sărute doar picioarele Papei” pentru a fi considerați suverani legitimi. În mod similar, astăzi, diplomații americani pretind dreptul de a desemna cine ar trebui să fie recunoscut ca șef de stat al unei națiuni. În 1953, l-au răsturnat pe

RM

liderul ales al Iranului și l-au înlocuit cu dictatura militară a Șahului. Acest principiu oferă diplomaților americani dreptul de a sponsoriza „revoluțiile colo­ rate” pentru schimbarea regimului, cum ar fi spon­ sorizarea dictaturilor militare latino-americane, care creează oligarhii de tip client, pentru a servi inte­ reselor comerciale și financiare ale SUA. Lovitura de stat din 2014 din Ucraina este doar cea mai recentă exercitare a acestui drept al Statelor Unite de a numi și de a demite lideri. Mai recent, diplomații americani l-au numit pe Juan Guaidó în funcția de șef de stat al Venezuelei în locul președintelui ales și au predat rezervele de aur ale acestei țări. Președintele Biden a insistat ca Rusia să-l concedieze pe Putin și să pună în locul său un lider mai pro-american. Acest „drept” de a alege șefii de stat a fost o caracteristică constantă a politicii SUA încă din lunga sa istorie de interferență politică în afacerile politice europene de la cel de-al II-lea Război Mondial. A doua trăsătură radicală a dictatelor papale a fost că au exclus orice ideologie și politică care se abate de la autoritatea papală. Clauza 2 prevedea că numai Papa putea fi numit „Universal”.

Orice dezacord a devenit, prin definiție, eretic. Clauza 17 prevedea că nici un capitol sau carte nu poate fi considerată canonică fără autoritatea papală.

O cerere similară cu cea formulată de ideologia actuală a SUA a „piețelor libere” financiarizate și privatizate, adică dereglementarea puterii guver­ namentale de a modela economiile care ar avea alte interese decît cele ale elitelor financiare și corporative centrate pe SUA. Cererea de universalitate în noul Război Rece de astăzi este ascunsă în limbajul „democrației”. Dar definiția democrației în noul Război Rece de astăzi este pur și simplu „pro-SUA”, și mai precis privatizarea neoliberală ca o nouă religie economică sponsorizată de SUA. Această etică este considerată o „știință”, la fel ca și premiul cvasi-Nobel pentru economie. Acesta este eufemismul modern pentru economia neoliberală a Școlii din Chicago, programele de austeritate ale FMI și favoritismul fiscal pentru cei bogați. Dictatele papale au definit o strategie de blocare a controlului unipolar asupra regatelor seculare. Ei afirmă prioritatea Papei asupra regilor lumii, în special asupra împăraților Sfîntului Imperiu Roman. Clauza 26 le dă papilor puterea de a excomunica pe oricine „nu este împăcat cu Biserica Romană”. Acest principiu implica clauza 27, care îi permitea Papei să „absolve supușii de fidelitatea lor față de oamenii răi”. Acest lucru a încurajat versiunea medievală a „revoluțiilor colorate” pentru a aduce schimbarea regimului.

Ceea ce a unit țările în această solidaritate a fost antagonismul față de societățile care nu sînt supuse controlului papal centralizat – necredincioșii musulmani care dețineau Ierusalimul, dar și catharii francezi și oricine altcineva considerat eretic. Mai presus de toate, a existat ostilitate față de regiuni suficient de puternice pentru a rezista cererilor papale de tribut financiar.

Astăzi, echivalentul unei astfel de puteri ideologice de a excomunica ereticii care rezistă cererilor de ascultare și tribut, ar fi Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială și FMI, care dictează practicile economice și stabilesc „condiționalități” pe care toate guvernele membre trebuie să le urmeze, sub imperiul sancțiunilor SUA – versiunea modernă a excomunicării țărilor care nu acceptă suzeranitatea SUA. Clauza 19 din dictate prevedea că Papa nu poate fi judecat de nimeni – la fel cum astăzi, Statele Unite refuză să-și supună acțiunile la hotărîrile Curții Internaționale de Justiție (CIJ). În mod similar, astăzi, dictatele Statelor Unite prin intermediul NATO și al altor organisme (cum ar fi FMI și Banca Mondială) ar trebui să fie urmărite de sateliții lor fără opoziție. După cum a spus Margaret Thatcher despre privatizarea sa neoliberală care a distrus sectorul public britanic, „There Is No Alternative” (TINA). (va urma) Michael Hudson (michael-hudson.com)

RM

19

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Doza de sãnãtate

Cum ajungeți la 100 de ani?

Oamenii ating vîrste tot mai înaintate. Cine nu dorește să ajungă la o vîrstă venerabilă dacă beneficiază de o calitate a vieții satisfăcătoare? Omenirea a fost și este în continuare preocupată de acest fenomen. Dar cred că cea mai bună informare în domeniu se poate obține de la cei care au atins acest prag. În cadrul clinicii întîlnesc des pacienți cu vîrste cuprinse între 94 și chiar 97 de ani. Oameni stăpîni pe corpul și pe psihicul lor, oameni pe care simți nevoia să-i admiri și în compania cărora îți face plăcere să stai, să le asculți poveștile de viață, adevărate romane scrise de mîna lui Dumnezeu.

Numeroase studii de specialitate au relevat faptul că un om ar putea trăi, teoretic, pînă la vîrsta de 150 de ani. Odată la 7 ani, celulele corpului sînt înlocuite total, în spatele fiecărei celule fiind situat gîndul, care poate fi creator sau nimicitor. Este fascinant faptul că omenirea a atins acest nivel de viață, ținînd cont de faptul că, în urmă cu două sute de ani, media de viață era sub 60 de ani, iar în perioada romană de aproximativ 30 de ani.

Longevitatea a preocupat omenirea dintotdeauna, începînd de la marii filosofi și scriitori și terminînd cu numeroși cercetători care au efectuat studii în domeniu. Statistici exacte găsim abia din Secolul al XX-lea. Desigur, înaintașii noștri au traversat și au supraviețuit unor epidemii grave, de holeră, pestă, malarie, dar în epoca modernă alți factori de risc ne influențează sănătatea: tensiunea oscilantă, fumatul,

drogurile, bolile metabolice, accidentele – toate acestea ne influențează durata de viață.

Pe scurt, ne ruinăm singuri sănătatea. Sedentarismul și obezitatea sînt, de asemenea, factori de risc pentru sănătatea individului actual, la care se adaugă, desigur, moștenirea genetică.

Cum poate un om să își conserve sănătatea și să atingă vîrste de peste 100 de ani? În Antichitate, atît medicii cît și filozofii s-au preocupat de domeniul prelungirii vieții, în căutarea diferitelor elixire. Chiar Socrate a încercat să găsească modalități de prelungire a vieții. O preocupare intensă o demonstrează cercetările medicului curant al lui Goethe – Christoph Wilhelm Hufeland (1762-1836), care s-a bazat în cercetările sale pe biografiile unor personalități extrem de longevive.

Astfel, a ajuns la concluzia că patru factori sînt hotărîtori pentru a atinge vîrsta de 100 de ani: moștenirea genetică, uzura fizică a corpului, metabolismul și capacitatea de refacere a organismalui. În România, au fost efectuate cercetări remarcabile, îndeosebi de prof. dr. Ana Aslan (1897-1988), care punea accentul pe injecțiile cu procaină, menite a încetini procesul de îmbătrînire.

Omul modern are la dispoziție numeroase modalități de a se informa, iar datorită fizicii cuantice nu mai este un secret pentru nimeni faptul că sîntem ființe energetice

și că sănătatea noastră depinde de fluxul energetic din organism. Faptul că alimentația noastră este diferită de cea a înaintașilor noștri este o consecință a epocii pe care o traversăm. Munca fizică este tot mai redusă, tehnica a luat locul activităților grele. Trăim într-o lume a roboților și a sistemelor computerizate. Omul modern trebuie să se adapteze la noutățile cu care se confruntă, fapt care îi dă multe bătăi de cap, mai ales persoanelor aflate la pensie, mult mai pasive din punct de vedere profesional. Societatea modernă suprasolicită individul, implicîndu-l în activități de care nu este pregătit. Abuzul de medicamente este un alt factor care scade calitatea vieții.

Fizica cuantică ne oferă informații aproape de neconceput în urmă cu cîțiva ani, informații care ne ajută să ne îmbunătățim calitatea vieții. Dacă individul este mulțumit de viața pe care o trăiește, dacă are preocupări fizice și intelectuale și o alimentație echilibrată, generația noastră are șansa de a atinge pragul de 100 de ani.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

săracă de pe Bowery, după care a ajuns în O istorie a farselor (275) prostituată închi­soare pentru furt, unde a murit la vîrsta de treizeci

Farsa literară a unui profitor fără scrupule

În ianuarie 1836, o tînără femeie de nouăsprezece ani din Canada, cu un nou-născut în braţe, a devenit senzaţia comunităţii protestante din oraşul New York. Pretinzînd că este o călugăriţă salvată dintr-o mănăstire din Montreal de un curajos bărbat pe nume Hoyt, sfîrşietoarea ei poveste a fost aşternută pe hîrtie de către Hoyt într-o carte cu titlul Îngrozitoarele dezvăluiri ale Mariei Monk. Acest expozeu senzaţional detalia modul în care pivniţele mînăstirii erau unite prin tuneluri cu o altă mînăstire din apropiere şi cum călugăriţele care se împotriveau dorinţelor călugărilor desfrînaţi erau ucise şi îngropate acolo. Impresionat de cele povestite, pastorul bisericii reformate consistoriale germane din New York şi soţia lui nu numai că au adăpostit-o pe sărmana Maria în casa lor, dar i-au şi oferit banii necesari publicării cărţii de către editura Harpers. După ce romanul a devenit best-seller, Maria a fugit cu un preot pe nume Slocum care, dîndu-şi seama că drepturile de autor asupra cărţii se îndreptau în folosul pastorului bisericii reformate germane, a dat în judecată editura Harpers pentru a căpăta şi el o parte din cîştiguri. Dar în cadrul procesului, adevărul a ieşit la suprafaţă: romanul Îngrozitoarele dezvăluiri era un pachet de minciuni. Mama Mariei a mărturisit sub jurămînt că fiica ei era mitomană de la vîrsta de şapte ani, cînd suferise un accident la cap. Maria nu reuşise să-şi păstreze nici una din slujbele obţinute pentru că era înclinată patologic să mintă şi, după o perioadă petrecută în casele de corecţie, se dedicase prostituţiei. Tatăl copilului era probabil un poliţist din Montreal. Cît îl priveşte pe Hoyt, acesta exagerase invenţiile Mariei cu mituri europene obscene, josnice, ce se refereau la mînăstiri şi torturi. Farsa fiind dezvăluită, Slocum a pierdut procesul, iar pastorul s-a spălat pe mîini de Maria.

Liniştită, Maria s-a trezit slujitoare a unei mînăstiri din Philadelphia, aşa cum descrie în cea de-a doua sa carte, Alte dezvăluiri ale Mariei Monk.

Păcălind-o, Hoyt a plecat la Londra şi a cîştigat o avere din vînzarea drepturilor de autor asupra ambelor creaţii. Între timp, Maria a devenit o alcoolică şi

Linite

şi doi de ani.

„El Chorro“ – regele escrocilor (1) Guvernele occidentale care oferă sisteme de asigurări sociale pentru şomeri sau persoane invalide tună şi fulgeră întotdeauna împotriva celor care pretind beneficii pentru care nu sînt îndreptăţiţi. Auzi la tot pasul poveşti despre escroci care cîştigă o avere pe cheltuiala contribuabilului cinstit, plătitor de taxe – dar rareori astfel de fraude dau dovadă de adevărată măiestrie sau imaginaţie. În SUA, Dorothy Mae Woods („regina asigurărilor sociale din America”) a demonstrat că este o minte sclipitoare, ieşită din comun; dar pentru adevărata îndrăzneală, ţiganul spaniol Antonio Jiminez Moreno (cunoscut şi sub porecla „El Chorro”, „Fîntîna”) trebuie, cu siguranţă, încoronat ca „regele escrocilor” în acelaşi domeniu. Falsificînd certificate de naştere şi foi matricole, în perioada cuprinsă între 1960 şi 1968, el a inventat 197 de familii şi peste 3000 de copii pentru care a pretins ajutor financiar de la sistemul francez de asigurări sociale, în valoare de peste 3.500.000 de dolari.

Plecînd din Spania şi colindînd toată Franţa, oprindu-se oriunde găsea o slujbă temporară, tribul de ţigani al lui El Chorro a dat naştere mai multor copii. Rata natalităţii în Franţa fiind scăzută, sistemul de asigurări sociale de aici transformă naş­terea şi creşterea unui copil într-o afacere extrem de profitabilă.

Familiile numeroase sînt încurajate. În anii ’60, un tată putea obţine aproape 10 dolari pe lună pentru fiecare din primii doi născuţi, mai mulţi bani pentru al treilea şi o sumă şi mai mare pentru al patrulea. Suma plătită pentru fiecare copil nu a mai crescut de atunci, dar a rămas constantă la limita superioară, indiferent de numărul copiilor dintr-o familie. Pentru a primi aceste beneficii, trebuia să fii cel puţin rezident permanent al Franţei, nu neapărat cetăţean. Neavînd un domiciliu stabil, ţi­ganii îşi puteau înregistra copiii absolut oriunde. Situaţia exploatată de Moreno a luat amploare cînd Franţa a pierdut imperiul său din Africa de Nord, şi mulţi ţigani analfabeţi, fără să-şi dea seama de drepturile ce li se cuvin, au început să intre în ţară. (va urma) STUART GORDON

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Te face să plîngi; 2) Pun piatra de temelie; 3) În mod prielnic – Degradat; 4) Statul pe nisip – Nu se descurcă singure; 5) Plecat toamna la cules – Grămadă neorga­ nizată; 6) A face apelul – Tras în gol!; 7) Din capul locului – Prelucrat pentru a deveni imper­ meabil; 8) Un cerc unic pe glob – Plin de magie!; 9) Se vrea cuceritor; 10) Stau bine cu tehnica.

VERTICAL: 1) Indice de toleranță; 2) Dătător de viață; 3) Pragul de jos (fem.) – Vită pe platou; 4) Spațiu de emisie – Neprihănită; 5) Ultimii beduini... nomazi în deșert! – Om la răscruce – Coadă de ciocan!; 6) Făcute din aluat fraged – Ridicați de la opincă; 7) Produs de bobinaj – Ne face cu ochiul; 8) Jale mare – Selecționer de frunte; 9) Porniți spre ieșire – Cotă medie!; 10) Băgate în siguranță – Date pe canal.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ÎNSEMNĂRI” 1) ATROCITATE; 2) TREMURATOR; 3) RI – EPILATE; 4) ABONAT – CAT; 5) GURI – AGALE; 6) ALATURATI; 7) TAS – MIR – TG; 8) OTELI – ACAR; 9) RIL – LITERA; 10) IENICER – S.

20

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

RM

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Mărturii nepieritoare

Frumoasa, mereu născătoare de mîndrie naţională este ziua în care, nesocotind dorinţa unor potrivnici lăuntrici și din afară, moldovenii şi valahii au pus sigiliul patriotismului lor fierbinte pe actul Unirii. Atunci, prin văzduhul de un verde cediriu al Bucureştilor, peste forfota mulţimii de ţărani şi tîrgoveți frenetici, prin aerul de pe Dealul Mitropoliei, din Cîmpia Filaretului, de la barierele oraşului, împovărat de drapele și muzici, mirosind a piei tăbăcite şi a flori de ger, atunci, da, fără îndoială, peste toate acestea a trecut călare duhul marelui Mihai, iar Matei Basarab şi Vasile Lupu şi-au strîns, în sfîrşit, mîinile întru frăţia principatelor lor.

Cum ne apare astăzi, după 117 ani, acest act de o valoare inestimabilă pentru edificarea României moderne? Care sînt testimoniile păstrate de la cei care au scris atunci o pagină de aur în epopeea noastră naţională? Am colindat în căutarea lor, curios şi pătruns de evlavie, muzeele de istorie şi străzile vechi ale Capitalei. Adică acele locuri menite să întoarcă spre lumină faţa nevăzută a acestui astru frumos care e istoria patriei. Iată, de pildă, la Muzeul Arhivelor Statului, documentul original al „Tabloului de înscrierea voturilor pentru alegerea Domnului stăpînitoriu a Principatului Moldovei în al 6-lea şedinţă al Adunării elective din 5 ianuarie anulu ura mie opiu sute cincizeci și nouă“. Prima semnătură, din totalul de 48 care au pecetluit în unanimitate alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aparţine, de bun augur, unui poet: Vasile Alecsandri. La acelaşi muzeu, în dosarul complet al documentelor Unirii, se află şi Jurămîntul depus de Cuza după învestitura sa la Bucureşti, în fața Camerei: „Jiuru în riumele Prea Sfintei Treimi şi ni faţa Ţării, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea invoiu priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea Naţiei Române“. Înălţătoare cuvinte, aşa cum se și cuveneau unei noi şi desăvîrşite descălecări a celor două principate! Întîlnim, de asemenea, bilele albe şi negre care au servit la alegerea prin vot a lui Cuza ca domn al Moldovei. Ele se găsesc la Muzeul de istorie a Republicii Socialiste România, în timp ce urna lor a rămas la Iaşi. La acelaşi muzeu, poate fi văzută o ploscă enormă, de 5 litri, pe care, printre ornamente măiestre şi flori de culoarea cinabrului, stă scris: „Vivat 1859“. Ea a fost achiziţionată de la Muzeul din Gherla, fiind rodul muncii unui meşter ardelean, care a dat glas, într-un mod foarte original, bucuriei de nedescris care i-a cuprins pe românii din Transilvania la aflarea veştii Unirii. În aceeași vitrină se poate vedea, alături de alte mărturii concludente ale ecoului pe care l-a avut Unirea peste munți, un exemplar din prima ediţie a lucrării revoluționarului maghiar Ludovic Kossuth „Amintiri şi însemnări din exilul meu“. Iată ce stă scris în această carte apărută la Paris, în anul 1880: „Astfel trebuie să fie spiritul unui popor pentru ca el să poată fonda o patrie, sau să o recunoască dacă a pierdut-o“.

Dar, Bucureștii ne vorbesc despre Unire nu numai prin exponatele existente din belşug în muzee, ci şi prin străzile și casele lor. Aleea din Dealul Mitropoliei, pe care poporul a urcat-o cîntînd şi sperînd, pînă aproape de ușile şi ferestrele Camerei, într-un entuziasm de nedescris ni se arată astăzi ca o mărturie intactă şi ca un simbol al urcuşului nostru către împlinirea unui ideal vital, către frăţie, demnitate şi libertate naţională. Există, de asemenea, în aceeaşi parte a oraşului, pe strada Ienăchiţă Văcărescu, la nr. 7, locuinţa înflăcăratului unionist N.T. Orăşanu. În această casă (care printr-o nobilă coincidenţă a fost, la 1821, cel dinţii domiciliu

bucureştean al Domnului Tudor) au avut loc multe întruniri de taină ale partizanilor Unirii, prigoniţi de căimăcămie. Iată şi clădirea hotelului „Concordia“, aflată în zona Curţii vechi, unde în noaptea de 23 spre 24 Lanuarl după dezbateri furtunoase, deputaţii partidei naţionale au înfrînt rezistenţa reacţiunii, hotărîndu-se alegerea îndoită, şi în Ţara Românească, a lui Cuza.

De numele lui Victor Place, fostul consul al Franţei la Iaşi şi partizan al Unirii, se leagă multe dintre evenimentele premergătoare şi imediat următoare celui de la 24 ianuarie. Pe strada Boteanu, la nr. 3, locuieşte astăzi nepotul direct al acestuia. Se numeşte Lucian Place, e în vîrstă de peste 70 de ani, şi, deşi a oferit statului multe documente referitoare la Unire rămase de la bunicul său, mai păstrează încă o serie de acte şi scrisori originale, de valoare indiscutabilă, care aşteaptă să fie studiate de istorici. În drumul şi căutările noastre am poposit, în cele din urmă, la Muzeul de istorie a municipiului, printre multe alte exponate, am întîlnit unul de-a dreptul emoţionant în faţa căruia vizitatorii zăbovesc vreme îndelungată. Nu este un act scris, nici vreun obiect de mare preţ, nu este nimic din ceea ce ar putea fi consemnat din punct de vedere al interpretării strict ştiinţifice. Este pur şi simplu o luminare. Mai precis un fragment de luminare, din ceară de albine harnice, cu sfîrcul de borangic înnegrit de o flacără demult stinsă, încondeiată frumos, în culori vii, cu stele şi cu stemele celor două principate: capul de bour şi vulturul cruciat. Ea, făclia aceasta, a fost lucrată şi strînsă cu durere în mîini de ţăranii care l-au petrecut pe Cuza pe ultimul său drum, în anul 1873, luna lui mai. La Ruginoasa şi în întreaga ţară era atunci primăvară. O primăvară tristă asemeni raiului prădat din cărţile noastre vechi, şi ţăranii români, veniţi din toate colţurile ţării, din Oltenia, şi Bucovina, din Banat şi Ardeal, au înţeles să cinstească asfel, după datini, memoria celui care i-a iubit şi pe care l-au iubit, la rîndul lor, din tot sufletul. (1976)

Mama şi patria Iubirea de patrie, de adevăr şi dreptate, iubirea de oameni şi de libertate – iată numai cîteva dintre cele mai alese haruri cu care ne-a înzestrat firea, comori nepreţuite pe care le moştenim din generaţie în generaţie, de mii de ani, de la care luăm putere şi pe care, la rîndul nostru, le îmbogăţim neîncetat cu experienţa de viaţă a fiecăruia dintre noi. Dacă ne vom apleca privirea asupra fluxului neîntrerupt, din adînc de veacuri, prin care aceste simţăminte primordiale au ajuns la noi nealterate, vom vedea chipul scump, adumbrit de muncă şi griji, al unei femei de efigie: Mama. Da, Mamei îi datorăm nu numai apariţia noastră pe lume, ci lumea însăşi, nu numai naşterea, ci naşterea ca oameni ai acestui pămînt. Este uimitor cît de multe pagini din istoria noastră au fost scrise de această femeie fără prihană, suavă şi puternică, milostivă şi dîrză, în fiinţa căreia parcă îşi face cuibul pasărea de purpură a devoţiunii.

De numele ei, mai ales, se leagă perpetuarea noastră, creşterea sutelor de generaţii la lumina dragostei de glie şi a dulcei limbi româneşti, poveţele ce ne-au învăţat să ţinem dreaptă cumpăna vieţii şi să creştem neînfricaţi, ca oameni de omenie şi de nădejde. „Mamă“ – cuvînt fără pereche, primul şi, de cele mai multe oriv ultimul cuvînt pe care-l rostesc oamenii, de la copilul din leagăn pînă la cel căzut pe cîmpul de luptă. Nu, niciodată n-o să putem răsplăti îndeajuns viaţa de muncă şi jertfă a fiecărei „alma mater“ în trupul căreia am navigat spre tărîmul miraculos al vieţii. Mama este, la urma urmei, un nucleu al patriei. Eu nu cunosc o mamă, o adevărată mamă, care să fi făcut rău. Şi poate tocmai în acest demers aproape inconştient, în această emisie de fluid energetic al dragostei, rezidă valoarea de arhetip a fiecărei mame în parte. (1977)

Catrene patogene Superlativul absolut

Statul s-a afișat Jucînd politichie Cel mai „dăștept băiat” Din... energie!

Egoism cu empatie Nicicînd cap într-un jurămînt Să aibă grijă de popor Căci își doresc, nimic mai mult Doar pentru ei, mereu, un... spor!

Liviu ZANFIRESCU

Elogiu ţărănimii

Din „Spiritul legilor” de Montesquieu ne luminează peste veacuri o foarte justă reflecţie politică: „Este mai binr să spunem că cel mai firesc dintre guvernăminte este cel a cărei osebită întocmire se potriveşte mai mult cu felul de a fi al poporului pentru care e statornicit“. Trăim, aşadar, epoca pe care o merităm. În întreaga lume se deapănă acum un timp de convulsii şi de schimbări. Există mari probleme politice şi economice, care, în ul­ timă instanţă, sînt probleme ale oamenilor, de a căror rezolvare raţională depinde însăşi soarta umanităţii.

Ei, bine, în miezul acestui ocean de patimi, cum spune poetul, în larma acestor metamorfoze istorice, noi, cetăţenii României, ne găsim vremea necesară şi registrul sufletesc cel mai autentic de a celebra, cu evlavie şi dragoste, un om. Acest om este Ţăranul român. Uitîndu-ne în istoria patriei, nu ne putem stăpîni a întreba: putem noi să aducem vreo ofrandă la înălţimea îndurerării sale, a braţului său viteaz pus împrejurul ţării, a grumazului său vîrît în jug, a foametei şi bolilor pe care le-a dus în spate, a spiritului său de cleştar limpezit, care, în ciuda tuturor acestora, sau tocmai din pricina lor, a dat naştere doinei, mînăstirilor dintr-un lemn încrustat şi Mioriţei? De la geto-dacii care, înainte de a pleca la război, se împărtăşeau cu apă din Dunăre şi jurau să nu se întoarcă la vetrele lor pînă nu vor fi omorît pe duşmani, şi pînă la eroii de la 1877, 1917, 1944 ţărănimea română a parcurs un îndelung drum de sacrificii, la capatul căruia poporul nostru avea să-şi afle independenţa, unitatea naţională şi libertatea deplină. Tot astfel, de la afirmaţia lui Dio Chrysostom – „Dacii sînt mai înţelepţi decît aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor“ – şi pînă la cea a lui Nicolae Iorga – „Cred în două lucruri: în ţăranul român şi în cultura română pe care nu-i pot despărţi“ – aceşti minunaţi fii ai patriei, ţăranii, au întemeiat şi îmbogăţit continuu civilizaţia noastră materială şi spirituală, au făcut ca numele ţării să fie asociat, din toate timpurile, acestor alese comori ale spiritului uman care sînt creativitatea, înţelepciunea şi originalitatea. Arbore-simbol al ţării, din trunchiul viguros al căruia aveau să se ramifice muncitorimea şi intelectualitatea, ţăranii noştri ne-au dat, din punct de vedere etnic, măsura conştientă a iubirii de patrie, a omeniei şi muncii. Se întîmplă ca în primăvara aceasta să celebrăm 7 decenii de la cea mai mare răscoală ţă­rănească din istoria României, care avea să zdruncine din temelii o orînduire ce s-a dovedit a fi nu numai strîmbă şi anacronică, ci şi asasină. Ţăranii români care au făcut, prin veacuri aspre, istoria ţării, o mai fac şi astăzi, în strînsă alianţă cu ceilalţi fii ai patriei pentru viaţa liberă şi tot mai îmbelşugată a acestei ţări sublime pe care o numim, cu cel mai frumos cuvînt existent în graiurile lumii, România. (1977) CORNELIU VADIM TUDOR

RM

21

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Alegerile din SUA, dezinformarea și Elon Musk

Pe data de 8 noiembrie în SUA se desfășoară alegerile pentru Congres.

Acum doi ani, cînd fostul președinte Donald Trump a pierdut în fața lui Joe Biden, au fost multe voci care au acuzat furtul alegerilor respective, așa cum s-a întîmplat și la noi în seara în care Mircea Geoană era considerat cîștigător, iar peste noapte s-a transformat în învins.

De data aceasta, teoria furtului alegerilor a început să fie vehiculată încă de acum, parcă pentru a avertiza cetățenii asupra a ceea ce urmează să se întîmple și să-i determine pe posibilii făptuitori să se abțină de la săvîrșirea unei asemenea fapte. Astfel ziarul Politico scria, pe data de 2 noiembrie, într-un articol intitulat „Conspirațiile despre furtul alegerilor pentru Congresul american se răspîndesc deja”, următoarele: „Cu mai

ETICHE

TA

puțin de o săptămînă înainte de alegerile intermediare din SUA, din 8 noiembrie, zeci de grupuri locale din state cu o contribuție importantă în alegeri, precum Arizona, Michigan și Georgia, răspîndesc teorii ale conspirației despre presupusa fraudă electorală și solicită alegătorilor să ia măsuri. Afirmațiile, care apar pe rețelele principale Facebook și Twitter, precum și pe platformele marginale, includ acuzații conform cărora buletinele de vot vor fi modificate și alegătorii de dreapta vor fi privați de drepturi, precum și amenințări cu violența în lumea reală. Unele dintre aceste acuzații sînt alimentate de personalități importante, inclusiv de fostul președinte al SUA, Donald Trump”. (continuare în pag. 23) N.M.

La chinez vine un german...

Cancelarul german vine la „pașa” Xi cu „ochii stinși și glasul slab” (exact ca arabul lui Coșbuc), dată fiind situația dezastruoasă în care se găsește țara pe care o conduce, ca urmare a decuplării de la gazul ieftin al rușilor. Astfel, Olaf Scholz merge personal în China să poarte discuții cu proaspătul reales Xi Jinping, pentru a vedea cum își pot înteți colaborarea și pe ce bani, pentru că, în mod cert, prețurile produselor germane vor exploda din cauza creșterii costului de producție.

În ediția germană a Politico, Scholz arată motivele care l-au făcut să viziteze China. „Astfel de întîlniri nu au fost posibile multă vreme din cauza pandemiei și a măsurilor stricte adoptate de autoritățile de la Beijing pentru a o limita. Conversația directă este, așadar, cu atît mai importantă acum. Și tocmai pentru că doar afacerile nu mai sînt o opțiune în aceste circumstanțe, călătoresc la Beijing cu cinci considerente în minte. (...) În primul rînd, China de astăzi nu este aceeași cu China de acum cinci sau 10 ani. Căutarea securității naționale – sinonimă cu stabilitatea sistemului comunist – și a autonomiei naționale va fi mai semnificativă în viitor. Și pe măsură ce China se schimbă, trebuie să se schimbe și felul în care tratăm cu China”. (continuare în pag. 22) MARIUS MARIN

EDITORIAL

Citiți și vă cruciți!

Motto: ,,Școala nu este o cheltuială, ci o investiție cu cea mai mare dobîndă” – BENJAMIN FRANKLIN În anul 2018, Fundația europeană pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și muncă a realizat un sondaj, al cărui rezultat a venit ca un trăsnet: ,,România, pe primul loc în UE privind corupția în școli”, pe locurile doi și trei aflîndu-se Croația și, respectiv, Ungaria. La polul opus s-au situat Danemarca, Suedia și Finlanda.

De reținut că Federația Națională a Asociațiilor de Părinți (F.N.A.P.) nu a negat rezultatul sondajului, ba mai mult, prin președintele său, Iulian Cristache, am aflat că ,,mulți părinți își mută copiii la școli private pentru că la stat sînt costuri mari”.

Deși se spune că învățămîntul este gratuit, totul costă, șpaga este mare și ea pleacă de la noi și ajunge la profesori, corupția fiind o chestiune biunivocă, un fel de dare și luare de mită. Astfel, o corigență se trece cu bani, la fel și intrarea la liceu, absolvirea Bacalaureatului și admiterea la facultate. Despre obținerea doctoratelor ce să mai vorbim, la asta sîntem campioni mondiali. În aceste condiții, este evident faptul că nu mai putem spera ca învățămîntul românesc să renască, pentru a fi siguri de un viitor demn, liniștit și prosper, și asta, fiindcă ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Sub genericul ,,Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim și pe toți îi păcălim”, unii dascăli s-au dovedit a fi total paraleli cu noțiunea de PEDAGOGIE, adică arta de a ști să predai astfel încît să poți fi înțeles de elevi și să-i faci să iubească materia predată. Încă din anul 2004, Corneliu Vadim Tudor făcea următoarea constatare: ,,Niciodată n-a domnit în sistemul educațional românesc un haos atît de cumplit ca acum! Iar cele mai multe ziare, posturi de Radio și de Televiziune contribuie, din păcate, la îndepărtarea tinerelor vlăstare de tabla de valori a unei vieți morale, a traiului în cultul dragostei față de Dumnezeu, a respectului pentru părinți și profesori, în cultul muncii, al iubirii de Țară”. Da, frumos spus și 100% adevărat, dar ce folos, dat fiind că, în acele vremuri, autorul acestor vorbe era etichetat ca fiind ,,nebun”, iar acum, cînd el nu mai este printre noi, se aud tot mai multe voci care-și exprimă regretul: ,,Ce bun ar fi fost un Vadim Tudor în aceste vremuri!”.

Dacă în 2004, Vadim Tudor nu a fost înțeles, hai să vedem ce spune un alt român adevărat, din acest prezent tumultuos: ,,Iohannis, prin al său proiect «România Educată», ne-a ucis copiii. El este cu mult mai vinovat decît Irod, spre exemplu, care a omorît fizic mii de copii. Iohannis a ucis sufletul copiilor noștri și continuă să facă asta cu zîmbetul pe buze. Este singurul conducător de țară din istoria României, care, prin CRIMĂ, a distrus pentru totdeauna viitorul țării” (Dan Puric, România TV). Și, dacă, așa cum spunea Mihai Eminescu, ,,Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dînsa sîntem noi” (,,Epigonii”), hai să vedem cum ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă” (,,Scrisoarea III”), se preface că educă nația română în așa-zise ,,coordonate științifice moderne și aliniate celor mai noi cerințe europene”. (continuare în pag. 22) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Un om, o viaÞă, o epocă

Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (II)

Dar, să revin la vizita-fulger pe care am făcut-o în Italia. Am primit mai multe plachete și medalii ale Parlamentului italian, unele de argint, altele suflate cu aur, pe care le voi expune, public, odată. În seara zilei de miercuri, la sediul Ambasadei noastre din Roma, eu m-am aflat în mijlocul reprezentanților Asociațiilor Românești, cărora le-am ascultat doleanțele și propunerile pentru rezolvarea crizei existente și evitarea altor situații de acest gen. Fiindcă, hai să fim realiști, dacă se va mai petrece o singură crimă, sau un singur viol, ori un singur act de tîlhărie care să aibă ca protagonist un individ provenit din România, atunci nu ne vor mai spăla toate apele Dunării și Tibrului. Am să expun, telegrafic, ceea ce mi-au spus românii aflați la muncă în Italia, dintre care vreau să-i menționez pe: Romulus Popescu (de la Milano), Eugen Terteleac (de la Roma), pastorul Gh. Pomohaci, de la Biserica Penticostală din Roma, dr. Constantin Cîlțea, cu soția, familia Bouriță, Diana Harja, Elena Stuparu, Mihaela Giurgea, Geta Lupu, Simona Farcaș, cărora li s-a alăturat Giancarlo Germani, președintele Partidului Identitatea Românească. Am aflat, cu acest prilej,

că se pîndea mai demult momentul pentru declanșarea unei prigoane antiromânești. În primul rînd, din motive economice, avînd în vedere că după aderarea la moneda unică euro, Italia are probleme social-economice din ce în ce mai mari. De asemenea, se dorește ca, prin alungarea românilor, să se creeze locuri de muncă pentru italienii ceva mai săraci din Sud (Mezzogiorno). Majoritatea românilor lucrează ca niște sclavi pe plantații, munca ,,la negru” fiind o plagă tolerată de autoritățile italiene. Așa cum au fost tolerate, ani de zile, șatrele țiganilor nomazi, veritabile focare de infecție, din mai multe puncte de vedere. Românii sînt pe primul loc în ceea ce privește accidentele mortale de muncă. De pildă, cca. 30 de români au murit în astfel de accidente, în 2007, și anul încă nu s-a încheiat. Cele mai multe accidente mortale de muncă se petrec în Roma (zona Lazio): nu mai puțin de 17,5% dintre cei care au murit în anul 2006 în astfel de nenorociri au fost români. Unii sînt atît de săraci, încît nu-și pot permite să trimită în țară trupurile neînsuflețite ale tovarășilor de muncă, și nici rudele din România nu au bani – de exemplu, o româncă tînără, de 30 de ani, a murit la Napoli, dar cadavrul ei zace, de 3 luni, la morga unui spital. Parcă e o scenă dintr-un film de groază! Unii avocați

La chinez vine un german...

(urmare din pag. 21) Așadar, Scholz nu doar îl confirmă pe președintele Xi în funcție, dar recunoaște faptul că statul chinez și-a schimbat statutul, ceea ce va duce la schimbarea modalităților de purta tratative. Cu alte cuvinte, China a devenit o mare putere și trebuie s-o abordăm ca atare.

Vă amintiți probabil că aceasta era una dintre ambițiile președintelui Xi. „În al doilea rînd – spune cancelarul german – nu numai China s-a schimbat, ci și lumea.

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei pune în pericol brutal ordinea internațională de pace și securitate. (...)

La începutul acestui an, într-o declarație comună cu alți membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, China și-a exprimat o opoziție clară față de utilizarea sau chiar amenințarea cu utilizarea armelor nucleare. În calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate, China poartă o responsabilitate specială.

Cuvintele clare adresate de Beijing Moscovei sînt importante pentru a se asigura că Carta Națiunilor Unite și principiile acesteia sînt respectate. Aceste principii includ suveranitatea și integritatea teritorială a tuturor statelor. Nici o țară nu este «curtea din spate» a alteia.

Ceea ce este adevărat în Europa cu privire la Ucraina este adevărat și în Asia, Africa sau America Latină.

Aici apar noi centre de putere într-o lume multipolară și ne propunem să stabilim și să extindem parteneriate cu toți. Astfel, în ultimele luni am realizat o coordonare aprofundată la nivel internațional – cu parteneri apropiați precum Japonia și Coreea, India și Indonezia, precum și țări din Africa și America Latină. La sfîrșitul săptămînii viitoare, voi călători în Asia de Sud-Est și la summitul G20 și, în timp ce voi vizita China, președintele federal al Germaniei va fi în Japonia și Coreea. Dintre toate țările din lume, Germania – care a avut o experiență atît de dureroasă de divizare în timpul Războiului Rece – nu are nici un interes să vadă noi blocuri apărînd în lume.

Noua Strategie de Securitate Națională a Statelor Unite subliniază, de asemenea, pe bună dreptate obiectivul de a preveni o nouă confruntare între blocurile opuse.

Ceea ce înseamnă asta, în ceea ce privește China, este că această țară, cu cei 1,4 miliarde de locuitori și puterea sa economică, va juca, desigur, un rol cheie pe scena mondială în viitor – așa cum a făcut-o pentru perioade lungi de-a lungul istoriei. Dar acest lucru nu justifică nici apelurile unora de a izola China, nici o căutare a dominației chineze hegemonice sau chiar o ordine mondială chino-centrică”.

Mărturisesc că sînt surprins de poziția cancelarului Olaf Scholz. Ar dori ca China să condamne operațiunea

specială a Rusiei în Ucraina, deși aceasta are niște treburi neterminate în Taiwan, așa cum am scris și eu acum o lună de zile în Revista „România Mare”. Apoi, Scholz le spune chinezilor că nu i-ar vrea într-un bloc economicomilitar cu Rusia și celelalte țări din BRICS și se declară împotriva „apelurilor unora de a izola China”, adică ale americanilor. Seamănă a gudurare pe lîngă jupîn. Ce să faci? Vorba proverbului: „cine-și taie singur craca, în China ajunge”! Parcă așa era, nu?

Al treilea considerent care face obiectul vizitei neamțului la chinez este acela că, „chiar și în circumstanțe schimbate, China rămîne un partener comercial și de afaceri important pentru Germania și Europa, iar noi nu vrem să ne decuplăm de aceasta”. „Sîntem departe, prea departe – a mai spus Scholz – de reciprocitate în relațiile dintre China și Germania, în ceea ce privește accesul la piață al întreprinderilor, la licențe, la protecția proprietății intelectuale sau la problemele de securitate juridică și de tratament egal pentru cetățenii noștri. Vom continua să insistăm asupra reciprocității. Și acolo unde China refuză să permită această reciprocitate, aceasta nu poate fi fără consecințe. O diferențiere în relațiile noastre cu China în acest fel este în conformitate cu interesele strategice pe termen lung ale Germaniei și Europei”.

Al patrulea motiv al vizitei cancelarului Scholz în China este legat de Taiwan. „Situația tensionată din jurul Taiwanului este, de asemenea, îngrijorătoare. La fel ca SUA și multe alte țări, urmărim o politică de o singură China. O parte a acestei politici este, totuși, că orice schimbare a status quo-ului trebuie să fie realizată prin mijloace pașnice și de comun acord. Politica noastră este aliniată cu obiectivele de a menține ordinea bazată pe reguli, de a rezolva conflictele în mod pașnic, de a proteja drepturile omului și drepturile minorităților și de a asigura un comerț mondial liber și echitabil”. Cu alte cuvinte: știm că insula vă aparține și că o vreți înapoi și o să vă susținem dacă va fi nevoie, dar ajutați-ne și voi economic. Așa aș traduce eu vorbele lui Scholz. În finalul expunerii sale ne lămurește că, deși a venit cu intenții bune și vrea cooperare economică strînsă cu imensa piață chineză, nu poate să se miște atît de liber cum ar dori, pentru că e ținut în chingi de regulile UE, așa cum o și recunoaște: „pentru că politica germană asupra Chinei poate avea succes doar atunci cînd este încorporată în politica europeană privind China”. „Prin urmare, în perioada premergătoare vizitei mele, am colaborat îndeaproape cu partenerii noștri europeni, inclusiv cu președintele francez Macron, și cu prietenii noștri transatlantici. UE a descris cu exactitate China

RM

din Italia au găsit, în această nefericire, „găina cu ouă de aur”, în sensul că află identitatea victimelor, se duc la familiile lor din România, cărora le dau o foarte mică sumă de bani, pentru a le cumpăra tăcerea, după care se întorc în Italia, dau în judecată Statul fiindcă nu a fost asigurată protecția celor dispăruți, cîștigă procesele și, firește, primesc și banii aferenți. Acesta e numai unul dintre motivele pentru care tot mai mulți români vor să se întoarcă acasă, dar nu au informații despre locurile de muncă existente, nivelul de salarizare, condițiile angajatorilor etc. L-am căutat, la telefon, chiar atunci, în toiul întîlnirii, pe ministrul Muncii, Paul Păcuraru, dar acesta, fiind, probabil, la ședința comună și stupidă a guvernelor României și Ungariei, desfășurată la Sibiu, n-a fost de găsit. Dacă eu, vicepreședintele Senatului României, aflat în misiune oficială peste hotare, nu pot să-l găsesc pe ministrul Muncii, e lesne de înțeles că românii simpli, din țară sau din străinătate, au toate căile de acces blocate.

Deosebit de periculoase mi se par accesele de xenofobie ale unora dintre italieni. Fiindcă nici cu ăștia nu-mi e rușine, nu sînt niște mielușei, iar Poliția comite abuzuri scandaloase. Au început să apară în presa din peninsulă anunțuri pentru tot felul de angajări, în care se specifică, în mod expres: „Nu români!”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (16 noiembrie 2007) ca avînd rolul triplu de partener, concurent și rival – deși elementele de rivalitate și competiție au crescut cu siguranță în ultimii ani. Trebuie să rezolvăm acest lucru acceptînd competiția și luînd în serios consecințele acestei rivalități sistemice și luîndu-le în considerare în procesul de elaborare a politicilor noastre. În același timp, trebuie să explorăm domeniile în care cooperarea rămîne în interesul nostru reciproc. În cele din urmă, lumea are nevoie de China, de exemplu, în lupta împotriva pandemiilor precum COVID-19. China are, de asemenea, un rol crucial de jucat în încheierea crizei alimentare la nivel mondial, în sprijinirea țărilor foarte îndatorate și în atingerea Obiectivelor de dezvoltare durabilă ale ONU. Fără acțiuni hotărîte de reducere a emisiilor în China, nu putem cîștiga lupta împotriva schimbărilor climatice. Prin urmare, este bine să vedem că Beijingul și-a stabilit obiective ambițioase pentru extinderea surselor regenerabile și voi susține ca China să ni se alăture și să-și asume încă mai multe responsabilități pentru protejarea climei, nu în ultimul rînd la nivel internațional. Sîntem conștienți că sîntem în competiție și în ceea ce privește tehnologiile ecologice – pentru cele mai eficiente produse, cele mai inteligente idei, cea mai reușită implementare a planurilor noastre. Cu toate acestea, acest lucru necesită ca China să nu-și închidă piața la tehnologiile noastre ecologice. Ne confruntăm cu concurența, deoarece mai puțină concurență înseamnă întotdeauna mai puțină inovație, caz în care pierderea ar fi protecția climei – și, prin urmare, noi toți”.

Cu alte cuvinte, o vizită cu propuneri de colaborare economică pentru Germania și una pentru China, de a-și deschide piața la tehnologiile ecologice ale Uniunii Europene ca să protejăm planeta, cică, nu ca să facă niște bani „băieții cu gulere albe” de la Bruxelles, care comercializează eoliene, panouri fotovoltaice, baterii pentru mașini electrice ori stații de încărcare. Sînt foarte curios cu ce rezultate se va termina vizita cancelarului german, dar tare îmi e teamă că Xi Jinping o să-i dea niște răspunsuri diplomatice, adică ambigue, și dacă va marșa la propunerile economice ale Germaniei, o va face pentru avantaje economice maxime în favoarea țării sale. Cît despre Taiwan, foarte probabil o să-i spună încă o dată că insula e teritoriu chinez și va face tot ce depinde de el să o readucă în granițele Chinei.

Probabil că Scholz nu va face mulți purici la Beijing, fiindcă chinezii arată, prin tot ceea ce fac, că își doresc să devină noul partener întru stăpînirea lumii al SUA, așa că nu se vor coborî să trateze cu o putere de rang inferior lor, al cărei reprezentant se grăbește „să-l firitisească” pe împărat, în speranța obținerii unor avantaje economice și politice.

RM

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

Alegerile din SUA, dezinformarea și Elon Musk

23

(urmare din pag. 21) Problema este că aceste acuzații nu au putut fi susținute de probe. Totuși, ele continuă să fie lansate în spațiul public, parcă spre a justifica o eventuală pierdere a alegerilor în fața adversarilor, cînd ar fi mult mai ușor ca tot electoratul părții care se teme că va fi furată să meargă la vot; probabil poți măslui cîteva procente, dar cu siguranță nu le poți măslui pe toate. „Autoritățile americane se tem că violențele de acum doi ani, soldate cu invadarea Congresului SUA de către manifestanți, s-ar putea repeta și anul acesta, ajungînduse chiar la fapte și acte violente împotriva oponenților.

Miza este mare: controlul asupra ambelor camere ale Congresului” scrie Politico.

Ziarul german mai afirmă că a monitorizat, încă din vara acestui an, zeci de mii de postări de pe rețelele de socializare prin serviciul de mesagerie criptată Telegram, Gab, Parler, Truth Social, Facebook și Twitter, inclusiv cele scrise de alegători predominant de dreapta, care cred că alegerile prezidențiale din SUA din 2020 au fost furate. Analiza s-a concentrat în principal pe grupuri private – dintre care unele au zeci, dacă nu sute, mii de adepți – care au devenit creuzete pentru teoriile conspirației în ultimii doi ani. Munca grupului s-a concentrat pe identificarea modului în care grupurile de conspirație online axate pe stat au promovat afirmații false de negare a alegerilor, mai întîi către publicul online local și apoi în întreaga țară. Facebook și Twitter au politici de moderare a conținutului menite

să prevină răspîndirea dezinformării și nu au răspuns solicitărilor de comentarii pentru această poveste.

Cu ocazia asta vedem că orice narativ, cum se spune acum, adică orice teorie pe care o ai despre ceva, dacă e neprobată sau neconformă cu ce susține guvernul, e considerată minciună, știre falsă, iar tu ca autor ești blocat pe rețeaua de socializare. Firește că în acest fel libertatea de exprimare este restrînsă, fiindcă se consideră că discursul tău poate fi unul rasist, care să îndemne la ură etc., însă dacă zici că avortul, chiar și la șase luni, e de bine, toată lumea te aplaudă și te laudă fiindcă așa e modern, democratic și bine. Inutil să mai scot în evidență dubla măsură aplicată aici.

Toată această mișcare ce acuză fraudarea alegerilor, a plecat firește de la momentul pierderii celui de-al doilea mandat de președinte de către Donald Trump fiind numită „Marea Minciună”.

Studiul Politico scoate în evidență faptul că pe canalele marginale de tipul Telegram sau Parler apar postate idei despre „fraudă electorală, inclusiv că Beijingul este responsabil pentru manipularea pe scară largă a aparatelor de vot. Ei postează, de asemenea, laude pentru preluarea Twitter de către Elon Musk, atacuri personale împotriva lui Biden și afirmații nefondate conform cărora COVID-19 este un virus creat de om”.

Acest studiu încearcă să demonstreze că toate lucrurile ce s-au întîmplat în ultimii 3 ani au fost exact așa cum ni s-a spus, iar cei care vin cu versiuni diferite despre ele sînt niște mincinoși și niște oameni răi cărora ar trebui să

li se pună pumnul în gură, doar pentru că nu respectă versiunile oficiale.

Rău e că nici atunci cînd sînt puși în fața evidențelor, acești „-iști”, cum le-am spus eu în articolul meu omonim, nu se vor recunoaște înfrînți. Ce se va întîmpla la alegerile din SUA vom vedea, deși cu toate zbaterile presei care susține Partidul Democrat e posibil ca republicanii să devină majoritari în Congres, iar asta l-ar trimite pe domnul Biden în Bali la summitul G20, fără posibilitatea de a promite noi ajutoare lui Zelenski, știut fiind că aceștia nu prea vor să continue acest război.

Cert e că lecția cea mai importantă pe care trebuie s-o învățăm de aici este aceea că trebuie să mergem la vot dacă vrem să fim conduși de oameni mai buni ca cei de pînă acum. Trebuie să mergem toți la vot, fiindcă atunci reprezentativitatea partidelor va fi mai mare, iar dacă cuiva i-ar da prin cap să falsifice alegerile în România ar avea mai puține șanse să reușească în fața unui număr mare de alegători.

Pe de altă parte, referindu-mă la episodul „Elon Musk la Bran de Halloween”, care a fost susținut de toate marile noastre televiziuni și rețele radio, voi spune că el a fost o dezinformare, fiindcă sus numitul nu a fost în România și nici la Bran. Dezinformare pentru care ziarul Libertatea și-a cerut scuze. Restul nu. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că s-ar putea ca data viitoare cînd televiziunile noastre se vor apuca să dezinformeze, să fie pentru a ne determina să alegem un anumit candidat la președinție sau un anumit partid în Parlament, lucru care sper să nu se întîmple. Totuși ar fi bine să analizăm mai atent de acum încolo știrile care ni se livrează la TV.

Citiți și vă cruciți!

manualul de profil? Închipuiți-vă ce s-ar întîmpla dacă un elev dintr-un sat uitat de lume vine acasă și cere ajutor de la bunica sa, care mulge vaca. Parcă o și văd pe biata femeie dînd ochii peste cap, spunînd ,,Văleu, a venit Apocalipsa!”, în timp ce vaca, speriată, răstoarnă cu copita găleata cu lapte, iar bietul copil, izbucnind în plîns, declară că nu se mai duce la școală.

Iată un alt exemplu, de aceeași factură, din manualul de limba și literatura română, tot de clasa a VI-a, p. 66, în care textul lecției ,,Sobieski și românii”, de Costache Negruzzi, precizează la început următoarele: ,,Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfîrșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergînd”. Iar la exercițiul nr.1 al acestei lecții, elevului i se solicită: ,,Identifică locul și timpul desfășurării acțiunii”. Vă dați seama cîtă nerozie, să pui unui elev de 11-12 ani o astfel de întrebare, de parcă acesta ar fi un înapoiat mintal, incapabil să rețină ce a citit în clar.

E ca în gluma următoare: - Cum te numești?

- Vasile, răspunde elevul rîzînd.

- Și de ce rîzi?

- Mă bucur că am răspuns bine la prima întrebare...

După ce am observat că mai toate manualele școlare sînt realizate de indivizi care NU SÎNT PROFESORI, am solicitat Ministerului Învățămîntului să-mi răspundă oficial ce pregătire profesională au respectivii autori. Am trimis petiția la Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație – mamă, cum sună asta! – de unde, în data de 12 octombrie 2022, am primit, sub numărul 3424, următorul răspuns: ,,Manualele la care faceți referire sînt editate în 2018 (cînd a venit PNL la putere – n.a.) și au fost republicate (trase la xerox – n.a.) în anii ulteriori, inclusiv în anul școlar în curs”. Mai departe mi s-a comunicat că ,,autorii/coautorii manualelor sînt persoane fizice” (eu am întrebat ce pregătire profesională au, nu ce statut juridic au – n.a.), deci ,,persoane fizice responsabile pentru conținutul manuscriselor. Aceștia au declarat pe propria răspundere originalitatea lucrării (despre originalitate vorbiți, din moment ce manualele sînt xeroxate de la an la an? – n.a.), declarația fiind depusă împreună cu manuscrisul”.

La finalul răspunsului sînt informat că ,,proiectele de manuale (xeroxate de acele persoane fizice – n.a.) au fost evaluate de către experți, specialiști, cadre didactice în învățămîntul preuniversitar...”.

Păi, legat de aceste aspecte, am și eu o propunere, de simplu cetățean al acestei țări jefuite într-o veselie: Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație să fie demolat, să se facă curățenie, după care să se planteze panseluțe. Apoi, acele ,,persoane fizice responsabile” să se suie singure în dubele DNA, iar manualele școlare să fie realizate de acei specialiști în domeniu, care, sanchi, acum îi evaluează pe acești escroci.

Și încă ceva: Pe zi ce trece, tînăra generație a acestui popor nu mai dă doi bani pe acest sistem criminal de învățămînt. Manualele voastre i-au făcut pe elevi să treacă școala pe ultimul loc, după țigări, droguri, alcool, abandon școlar, violuri, LGBT, bullying ș.a.m.d. Rețineți că la toate acestea sîntem pe primul loc în Europa, iar în privința învățămîntului, ultimii. Sute de mii de tineri au părăsit țara și nimeni nu face ceva pentru a stopa această hemoragie de inteligență, adică ne prăbușim, murim.

Recent, la școala gimnazială ,,Maria Rosetti” din București s-a întîmplat ceva cutremurător, care demonstrează faptul că învățămîntul românesc ar putea fi amendat oricînd de SANEPID, că funcționează neîmbălsămat. Este vorba de faptul că, în timp ce participa la cursuri într-un laborator de la subsolul școlii, un elev a observat cum un șobolan i-a intrat în ghiozdan.

Ce a urmat nu vă mai spun, dar fac precizarea că această școală se află în proximitatea Pieții Dorobanți, așa-zisă zonă de lux, motiv pentru care respectiva școală este catalogată ca fiind de ,,fițe”.

Alte comentarii fiind de prisos, rețineți aceste vorbe: ,,Frați români, înainte de a da un mesaj generației tinere din România, eu mă adresez vouă, celor maturi și loviți de talazurile vieții. Pentru evidentul naufragiu al tinerei generații noi toți sîntem de vină: și părinții, și bunicii care n-au timp, sau nu se pricep să asigure educația necesară, și dascălii, și Biserica, și Armata, și clasa politică, și mass-media. Mă refer la acea presă mincinoasă, care deformează realitatea și încearcă, din răsputeri, să împiedice venirea la Putere a forțelor cinstite și justițiare ale Neamului Românesc. Tînăra generație e pe marginea prăpastiei. Să o ferim de cei care nu știu altceva decît să mintă, să înșele, să învrăjbească, să fure, să întrețină un climat de ticăloșie morală! Să deschidem ochii și mintea tinerei generații asupra gloriei lui Dumnezeu – singurul izvor adevărat de frumusețe, de adevăr și înțelepciune. Avem datoria de conștiință de a trage continuu semnalul de alarmă și de a striga, din adîncul ființei noastre: Opriți crimele și atrocitățile! Stop mizeriei materiale și spirituale! Un «NU» hotărît barbarizării societății românești! Înapoi la Biblie și la valorile eterne ale Poporului Român” (Corneliu Vadim Tudor – text citit la Radio România, la 13 august 2003).

Așadar, deșteptarea și nu mai stați pe gînduri! Pe vremuri, copiii își îngropau părinții, iar acum e invers. A venit timpul să vă căutați parul prin pod și să constatați că ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Românie, sat fără cîini”).

(urmare din pag. 21) Dezastrul educațional a început după ce regimul comunist a fost înlăturat, nou-veniții la cîrma țării avînd un unic și precis scop: fraudarea bugetului de stat. Toate ministerele s-au declarat adepte ale unei organizări și funcționări moderne, civilizate și mai ales performante, dar în spatele acestor deziderate se afla o poftă nemărginită de „cașcaval“. Spre exemplu, la Ministerul Învățămîntului, Abramburica (Ecaterina Andronescu) a cheltuit un miliard de lei pentru schimbarea manualelor școlare, dar rezultatul a fost catastrofal, în sensul că realizarea acestui proiect a căzut în mîinile unor incompetenți, diletanți și proști făcuți grămadă.

Mai mult, după schimbarea fiecărui regim politic, noul ministru al Învățămîntului, pentru a demonstra că face și el ceva nou și util, ordona schimbarea manualelor școlare și, din schimbare în schimbare (de 28 de ori în 33 de ani!), am ajuns să avem cele mai imbecilizante manuale școlare din Europa. Să ne reamintim că Spiru Haret, marele reformator al școlii românești din Secolul al XIX-lea, cu trei mandate în fruntea Ministerului Educației, a reușit ca, prin măsurile gîndite de el în 12 ani, numărul știutorilor de carte aproape să se dubleze (de la 22% la 39%), iar școala românească să ocupe poziția a doua, în Europa, după Franța. De reținut că mandatele lui Spiru Haret nu au fost consecutive, dar succesorii săi la minister nu i-au răsturnat deciziile. După 1989, însă, a venit prăpădul! Bruma de împliniri acumulate între timp s-a scuturat brusc. Clientelismul politic a făcut ravagii. În școli, directorii, profesorii, portarii, femeile de serviciu sînt numiți politic. Toți lipitorii de afișe electorale au ajuns autori de manuale școlare, o treabă gras plătită și singura care contează. Sînt materii școlare, precum matematica de clasa a VI, care se învață după un manual făcut varză, dar profesorii îi obligă pe elevi să procure tot soiul de culegeri, care și astea sînt editate în 2-3 volume, ca părinții să cheltuie cît mai mulți bani, pentru că, nu-i așa, învățămîntul e gratuit... Și dacă tot am vorbit de respectivul manual, hai să vedem ce exercițiu se găsește la pagina 30, sub genericul ,,Proiect scratch”: Modelează scenariul: ,,Bebe M” intră în scenă și spune ,,Divizibilitate” pentru 2 secunde. Apoi spune ,,Dacă A={1,2,3,4,5}” (5 numere aleatorii). În acest moment apare ,,Big M” care întreabă: ,,Numerele din A divizibile cu 3 sunt: (listă cu virgulă)?” (număr aleatoriu). Și se așteaptă răspunsul.

Dacă răspunsul este corect, ,,Big M” spune ,,Bravo!”, dacă nu, atunci ,,Big M” spune ,,Of!”.

Problema n-ar fi grea, dar aparține mai degrabă de informatică și, dacă este așa, de ce nu se găsește în

24

Nr. 1665 l 8 – 14 noiembrie 2022

POLITICĂ

GEOPOLITICĂ

Omenirea, în pragul unei crize migraționale fără precedent ● 30,7 milioane de oameni au fost forțați să se mute în 2020 din cauza schimbărilor climatice. ● Printre cei care au migrat din cauze climatice se numără 12,8 milioane de copii și școlari cu vîrste cuprinse între 5 și 14 ani, precum și 10,5 milioane de tineri sub 24 de ani. Au fost 2,6 milioane de refugiați în vîrstă, 7,2 milioane de sugari și copii sub patru ani. ● Pînă acum, oamenii se mută individual sau împreună cu familia. Cu toate acestea, în viitor, lumea se poate confrunta cu un fenomen neobișnuit atunci cînd populații întregi își vor schimba domiciliul. ● În America Latină, 17 milioane de oameni se pot confrunta cu probleme climatice, în Africa de Nord - 19 milioane de oameni.

Populația Africii, care se află la sud de deșertul Sahara, se va confrunta cu cele mai multe probleme: 86 de milioane de oameni vor fi nevoiți să fugă acolo din cauza schimbărilor climatice. ● În 2050, 19% din suprafața planetei va fi de nelocuit. Planeta se află într-o situație dificilă: din cauza schimbărilor climatice, ne confruntăm cu dezastre naturale, în care mii de oameni mor. În urma secetelor și inundațiilor teritorii întregi devin complet nelocuibile. Mulți trebuie să-și schimbe drastic viețile și să-și părăsească casele. Cu toate acestea, ei nu se așteaptă întotdeauna la condiții de trai excelente deoarece nu pot conta pe ajutorul țărilor gazdă și nu primesc statutul oficial de refugiat. Perspectivele vagi devin viitorul lor.

Uraganele schimbării În fiecare an, condițiile de mediu se deteriorează din cauza încălzirii globale. Uraganele lovesc diferite țări ale lumii, incendiile pun la pămînt mii de hectare de pădure, iar oamenii își pierd casele sau sînt afectați în diferite moduri din cauza căldurii anormale și a ploilor abundente. În 2020, conflictele și dezastrele naturale au forțat strămutarea a 40,5 milioane de oameni din 149 de țări; 30,7 milioane s-au mutat din cauza problemelor de mediu, inclusiv inundații, uragane și secete. „Conflictele, violența și dezastrele naturale continuă să alunge milioane de oameni din casele lor în fiecare an. Niciodată pînă acum nu am mai experimentat atîtea strămutări forțate ca în prezent”, a declarat Alexandra Bilak, șefa Centrului de Monitorizare a Deplasărilor Interne (IDMC).

Unul dintre cele mai recente dezastre a avut loc în Pakistan, unde ploile abundente au provocat inundații. Ca urmare, 1,2 milioane de case au fost distruse, peste 1,1 mii de oameni au murit. Pagubele cauzate de dezastru economiei au fost estimate la 40 de miliarde de dolari. În următorii ani, oamenii vor trebui să-și refacă viețile doar dacă aceste anomalii naturale nu se vor mai repeta în regiune. După ce au experimentat asemenea evenimente naturale, unii încearcă să se întoarcă la modul lor de viață anterior, în timp ce alții refuză să-și asume riscuri și să se mute în locuri mai sigure. De-a lungul timpului, astfel de cazuri au încetat să fie izolate, transformîndu-se într-un proces la scară largă, care se numește migrație climatică sau ecologică. Potrivit experților, oamenii din întreaga lume au fost nevoiți să-și schimbe locul de reședință din cauza mediului natural, dar în ultimii ani dinamica a crescut semnificativ pe fundalul schimbărilor climatice. Unul dintre primii oameni care a vorbit despre migrația climatică ca fiind un fenomen grav a fost Lester Brown, un analist american de mediu și fondator al organizației de cercetare a mediului Worldwatch. În a doua jumătate a anilor 1970, el a propus identificarea celor care își părăsesc regiunea de origine din cauza dezastrelor naturale și i-a denumit refugiați. Mai tîrziu, astfel de oameni au fost numiți migranți. În prezent, Coaliția pentru Climă și Migrație insistă tocmai pe folosirea termenului propus de Brown: refugiați de mediu – refugiați care sînt nevoiți să se mute din cauza schimbărilor de mediu. Acest concept acoperă mai multe aspecte care ar putea să nu fie legate de climă și încălzirea globală. Printre acestea se numără erupția vulcanică sau eroziunea solului, așa că nu este în întregime corect să-i numim migranți climatici, în ciuda faptului că, recent, granița dintre mediu și climă a devenit din ce în ce mai puțin vizibilă. Cu toate acestea, în practica

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

RM

Consecințe ale uraganului Eta din Pimienta, Honduras de zi cu zi, datorită concentrării atenției publice pe tema schimbărilor climatice, astfel de refugiați sînt numiți refugiați climatici – termenul subliniază faptul că oamenii fug din cauza dezastrelor naturale asociate cu schimbările de mediu.

Oamenii migrează pe fundalul schimbărilor climatice din mai multe motive. Cei mai afectați sînt cei care sînt forțați să fugă în timpul sau după un dezastru natural. Uneori, migranții climatici sînt cei care sînt deja martori la efectele încălzirii globale sau care gîndesc în viitor și nu vor să se confrunte vreodată cu evenimente de acest gen. O caracteristică a poziției migranților climatici este că aceștia nu au niciun statut juridic. Termenul este folosit la diferite întîlniri de specialitate, dar nu este consacrat în niciun document oficial.

Astfel de oameni nu sînt considerați în totalitate refugiați. În 1951, la Geneva a fost adoptată Convenția privind statutul refugiaților, document care definește clar motivele care duc la strămutarea forțată a persoanelor. Cu toate acestea, problemele naturale și schimbările climatice nu sînt incluse în această listă – în consecință, victimele nu pot conta pe asistență juridică într-o situație dificilă.

Numărul de refugiați este distribuit inegal între țări.

Pînă în 2020, cele mai multe mișcări de acest gen au fost înregistrate în China: din cauza dezastrelor, inclusiv a celor naturale, peste cinci milioane de refugiați și-au părăsit casele.

Urmează Filipine și Bangladesh, cu peste 4,4 milioane de oameni în fiecare țară. Mai jos în clasament se situează India, Congo, Etiopia și Siria. Dintre țările dezvoltate, Statele Unite s-au situat pe poziția a opta, cu 1,7 milioane de refugiați.

Cu bagajele la ușă Aproape jumătate din migrația climatică din 2008 pînă în 2020 a fost cauzată de inundații, iar 37,4% de uragane și furtuni. Incendiile de pădure, în ciuda intensității lor, au avut ca rezultat doar 1,05% din migrații. Seceta și temperaturile extreme au reprezentat ponderi de 0,74% și, respectiv, 0,36%.

Pînă la sfîrșitul anului 2020, migrația climatică a afectat în cea mai mare parte persoanele cu vîrste cuprinse între 25 și 64 de ani, cu 22 de milioane de persoane afectate. În general, se crede că locuitorii țărilor în curs de dezvoltare se mișcă – economiile lor nu sînt pregătite să reziste dezastrelor, motiv pentru care oamenii sînt forțați să-și părăsească casele. Într-o situație dificilă, în primul rînd, se află statele insulare, care simt cel mai puternic creșterea nivelului mării. Lista include statele din Asia, Africa, Orientul Mijlociu, America Centrală și de Sud. În ceea ce privește activitățile persoanelor strămutate intern, în majoritatea cazurilor aceștia sînt angajați în agricultură. Din cauza schimbărilor climatice pe scară largă, oamenii pierd oportunitatea de a-și desfășura activitățile obișnuite – să cultive anumite culturi sau să pescuiască. Cu toate acestea, familia Holden, din SUA, nu confirmă statisticile: soții Ellie și James, în vîrstă de 40 de ani, cu cinci copii, s-au mutat din California. După un incendiu uriaș care a avut loc în 2018, aceștia nu au vrut să-și pună din nou viața în pericol.

Dezastrul a fost numit Focul de tabără – cel mai mortal și mai distructiv incendiu din istoria statului. Din cauza furi ei naturii și a secetei, casa soților Holden a ars, restaurarea ei ar fi luat prea mult timp și ar fi necesitat investiții uriașe.

Drept urmare, au închiriat o casă în statul New York pentru doi ani, apoi s-au mutat în cele din urmă în orașul Proctor din Vermont. „Desigur, orice se poate întîmpla oriunde ai locui.

Casa ta poate arde. Totul este posibil. Dar am ajuns la punctul în care am vrut să reducem riscurile cît mai mult posibil”, a

explicat Ellie. Vermont s-a dovedit a fi un loc favorabil, deoarece nu a fost lovit de tornade și incendii de pădure. În ciuda dificultăților și a pierderii unei vieți stabile, familia a reușit să-și găsească un cămin. În unele țări, oamenii sînt forțați să se deplaseze din cauza inundațiilor și a consecințelor acestora. În Bangladesh, de exemplu, apa i-a lăsat fără adăpost pe Mohammad Jewel și Arzu Begum. Împreună cu cei patru copii ai lor, cuplul s-a mutat la Dhaka dintr-un mic sat din sudul țării. „Am crescut urmărind rîul, trăim pescuind în rîu. Dar acum ne-a luat totul”, a spus Jewel într-un interviu.

Istoria acestei familii este un exemplu de migrație internă în condiții dificile, deoarece autoritățile nu pot acorda asistență persoanelor care fug de dezastrene naturale. Se estimează că, în august 2022, peste 2.000 de migranți de pe coastă au ajuns în Dhaka în fiecare zi, fugind de intemperii, dar forțați să trăiască în adăposturi, să cheltuiască mulți bani pe chirie și să-și cheltuie cea mai mare parte din salariu pe mîncare.

Milioane de oameni și-au înfruntat destinul Problema refugiaților ia amploare în fiecare an. Centrul de monitorizare a strămutărilor interne (IDMC) a estimat că 16,1 milioane de persoane au fost forțate să își schimbe locul de reședință în 2018. Au fugit de secetă, temperaturi extreme, alunecări de teren, inundații, uragane și incendii. În 2019, cifra a crescut la 23,9 milioane de oameni. Un an mai tîrziu, pe fundalul încălzirii globale, 30 de milioane de oameni s-au mutat. În fiecare an, schimbările climatice încetează să mai fie o problemă abstractă – afectează direct un număr imens de vieți, forțînd oamenii să-și părăsească casele și să o ia de la capăt într-un mediu necunoscut. În 2021, după summitul ONU pentru climă (Cop26) din Scoția, ministrul Afacerilor Externe al statului insular Tuvalu din Oceania, Simon Coffee, a declarat că nivelul oceanului crește catastrofal în țară, o parte din teritoriu fiind deja inundat. Autoritățile au început să pregătească toți locuitorii să se mute în caz de dezastru. Deși Tuvalu încă există, situația se deteriorează în fiecare an. În următorii 50 de ani, între 1 și 3 miliarde de oameni se vor afla în condiții de nelocuit, în funcție de cît de mult se încălzește planeta. Dacă clima nu devine mai blîndă și nu există posibilitatea de a migra, oamenii vor trebui să reziste la temperaturi anormale. Astăzi, nici o regiune din lume nu este imună la efectele încălzirii globale și ale migrației populației. În Rusia, cei care trăiesc în zona de permafrost din regiunile de nord ale țării sînt predispuși amenințărilor schimbărilor climatice. Din cauza încălzirii globale, infrastructura unor astfel de teritorii poate fi afectată semnificativ, ceea ce va afecta grav modul de viață al populației. Ruslan Edelgeriev, consilier al președintelui Putin și reprezentantul său special pe probleme de climă, a recunoscut că, în acest caz, în viitor, Rusia se va confrunta cu „marea migrație a Nordului”.

Aproape orice zonă poate înceta să mai fie locuibilă, ceea ce va duce la o relocare masivă a rezidenților. Potrivit raportului Groundswell al Băncii Mondiale, pînă în 2050 numărul refugiaților climatici va crește la 216 milioane.

Această cifră este distribuită în șase regiuni ale planetei. În 2020, un procent semnificativ al globului era un teritoriu fierbinte, impropriu traiului. Pînă în 2050, 19% din suprafața planetei ar putea fi în această poziție. Pe lîngă temperaturile ridicate, lipsa apei potabile, productivitatea redusă a solului și creșterea nivelului mării sînt considerate a fi principalele motive ale deplasării oamenilor. Cu toate acestea, dinamica migrației poate fi redusă cu 80% pînă în 2050, de la 216 milioane la 44 milioane de oameni. Banca Mondială a anunțat necesitatea reducerii emisiilor nocive care contribuie la schimbările climatice.

Omenirea trebuie să-și formeze o politică clară în domeniul migrației climatice și să-i ajute pe cei care se confruntă deja cu strămutarea forțată. Oamenii își părăsesc casele nu numai din cauza dezastrelor naturale, ci și din cauza războaielor și a numeroaselor conflicte politice.

Lumea se confruntă deja cu numeroase condiții dificile, care sînt agravate de încălzirea globală. În viitor, multe țări s-ar putea confrunta cu fluxuri mai masive de refugiați și ar putea plonja în haos timp de decenii.

N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.