România Mare, nr. 1666

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Imperiul rus, care s-a construit în 500 de ani, nu poate să dispară în 500 de săptămîni – asta e naivitatea Occidentului.

CORNELIU VADIM TUDOR

O analiză profundă

Zilele trecute a apărut pe piață un sondaj național de opinie finanțat de ambasada SUA și efectuat de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române. De ce or fi dorit americanii să afle opinia românilor despre ei și despre situația creată în contextul războiului din Ucraina? Au cumva intenția de porni operațiuni militare de pe teritoriul României și simt nevoia să afle dacă au suportul nostru? Alt scop nu văd, fiindcă îmi e greu să cred că ambasada SUA a plătit mulți bani pentru un sondaj de opinie de care nu e interesată.

Rezultatele sondajului au scos la iveală extrem de multe lucruri interesante despre felul în care simt și gîndesc majoritatea românilor în aceste luni de toamnă, el fiind realizat în perioada 29 septembrie - 10 octombrie. Din întrebările adresate, care au beneficiat de răspunsuri în proporție de peste 60%, am înțeles că românii se informează în special de la televizor, că își doresc pace în Ucraina chiar dacă asta ar însemna ca țara vecină să piardă teritorii, că Rusia e de vină pentru începutul războiului de la frontiera noastră de nord și

Motto: ,,Omul trist cade pe gînduri şi seapropie de foc…” – Vasile Alecsandri Înaintăm pe brînci în noul veac

E tot mai trist şi plouă mocăneşte, Un nou sicriu se-ntoarce din Irak, Românii sînt săraci şi mor prosteşte.

Iar frigul toamnei intră pîn’ la os, Miroase-a transhumanţă şi-a zăpadă, Un cer de plumb coboară tot mai jos

Pe străzi pustii ca-n antica Eladă.

Ce ar simţi Bacovia acum?

Ce-ar scrie cu cerneală violetă?

Din case zgribulite iese fum, Fete bătrîne trag din ţigaretă.

Nu sînt abecedare, nu sînt bani, Lumea trăieşte doar din împrumuturi, Invazie TV de mitocani, Îţi vine să îi iei pe toţi la şuturi.

că, în materie de politică externă, ar trebui ca România să-și urmărească propriile interese, nu ale UE sau SUA.

Din cîte văd nu s-au schimbat prea multe în felul în care știam că gîndim noi, românii: ne dorim pace, nu avem încredere în ruși și vrem ca interesul național să fie mai presus de orice. Acest ultim punct de vedere naționalist mă face să mă gîndesc că poate, nu întîmplător, Eduard Hellvig, Dudu Ionescu, consilier al președintelui Iohannis, sau chiar Andrei Marga au avut discursuri naționaliste, suveraniste, patriotice, după ce, în ultimii 30 de ani, dacă rosteai astfel de discursuri naționaliste erai „tamponat” sub cuvînt că ești împotriva Europei și a principiilor democratice.

Nu mă bucură prea tare această schimbare de atitudine a politicienilor români, fiindcă o consider a fi oportunistă, iar oportuniștii strică și murdăresc chiar și o idee nobilă, cum este cea națională. Sper ca acest curent naționalist, suveranist și patriotic să ne aducă în prim plan mai mulți oameni cu un discurs ca al lui Andrei Marga, fiindcă avem nevoie de ei pentru a trimite în fruntea țării oameni culți, inteligenți, cu dragoste de țară, care să muncească pentru binele ei și al națiunii.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Bogãtiile toamnei ,

Cacealmaua numită Schengen (1)

România –între struguri și lalele

Undeva, în vestul Europei, există un stat numit Luxemburg, oficial Marele Ducat de Luxemburg, țară care se învecinează cu Belgia la vest și la nord, cu Germania la est, și cu Franța la sud. Un stat micuț (peste 2500 de kilometri pătrați, al 177-lea stat, ca întindere, la nivel mondial, cu pînă în 690.000 de locuitori). Amplasarea sa centrală și politica dezvoltată de o democrație reprezentativă cu un monarh constituțional, condus de un mare Duce, au făcut din micul stat Luxemburg unul din cele mai dezvoltate state din lume (luînd în considerare PIB-ul pe cap de locuitor). De asemenea, ca urmare a experienței și suferințelor în cel de-al II-lea Război Mondial, Luxemburg a manifestat o largă deschidere spre medierea dintre Franța și Germania, ceea ce a condus la fondarea Uniunii Europene. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Bacovianã

E toamnă iar, mai grea decît credeam

Ce vreme rece, ca de Bobotează! Nu mai rezistă frunzele pe ram Ultimii cuci spre India migrează.

Cînd a trecut şi acest an nebun?

Mai ieri ne îmbăta Revelionul Şi ne uram noroc şi-un an mai bun Şi artificii ne ţineau isonul.

Însă s-au dus atîţia dintre noi, Atîtea locuri goale sînt la masă, În boxe de ciment şi de noroi Ei şi-au găsit, cuminţi, o nouă casă.

Cu candele şi vîsc îi îmbunăm, Ne reproşăm că i-am scăpat din mînă, Că n-am făcut destul să îi salvăm, Iar ochii lor orbecăie-n ţărînă.

An funerar, dar ce mai ai de gînd?

Mai ai trei luni şi nu sînt buni augurii, Nu vrei să pleci în haos mai curînd, Să nu dai foc la Volga şi Missouri?

Nişte netrebnici fără Dumnezeu Ne taie pofta de-a trăi sub soare, Eşarfă neagră pun la curcubeu Şi jură strîmb, şi jefuiesc popoare.

Pămîntul e condus de satanişti, Îi vezi cum ne dau lecţii de morală, De-aceea, astăzi, ochii mei sînt trişti, Iar boala omenirii e mortală.

Tristeţi duminicale… Arbori goi… Parcă-i mai multă viaţă-n cimitire, Isus n-o să învie pentru noi –E pregătit de-o nouă răstignire.

CORNELIU VADIM TUDOR, 1 octombrie 2014

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ana Ipătescu-Neulander F Călătorie sprîncenată, Alfred Mozes! F Un primitiv: Ștefan Haralamb F Chiloței cu muzică F S-a dat drumul la nebuni!

PARTEA A II-A

F Titlul săptămînii: „Chiloțeii cu muzicuţă au ajuns şi la Tg. Mureş“. Este vorba despre o inimioară din dantelă, sub care năstruşnicul creator de lenjerie a aplicat un minuscul mecanism muzical. Imediat cum aflară, o serie de personalități ale vieţii noastre socialpolitice şi-au comandat bikini şi izmenuţe cu melodia preferată, după cum urmează: EMIL CONSTANTINESCU: „Ţa-ța-ța căpriţă ţa!; MIRCEA ClUMARA: „Deschide gropare mormîntul“; VICTOR CIORBEA: „Lae Chiorul“; ION RAŢIU: „Spune, spune moş bătrîn“; MIHAI VON HOHENZOLLERN: „Republică, măreaţă vatră“; ADRIAN SEVERIN: „Ciobănaş cu 300 de oi“; GILDA LAZĂR: „Inima e-un telefon“; VALERIAN STAN: „Stane, taie muzica!“; VIRGIL ASZTALOS MĂGUREANU: „Că sînt şarpe de dudău...“; ALINA MUNGIU-PIPPIDI: „S-a suit scroafa-n copac, măi dodă!“; ANDREI PIPPIDI: „Săriţi mamă, săriţi tată, luai nevasta cocoşată, şi-n vreo 7 ani de zile umplui casa de cămile!“. F Dar, să revenim la Bill Clinton, fîindcă subiectul e prea gras, nu putem să dăm rasol. Potrivit specialistei în metempsihoză Leontina Diaconescu – zice ziarul „Naţional“ – săracul Billă ar fi fost într-o viață anterioară o... siberiancă energică! Hai, că asta nu near fi trecut prin cap! Citiţi şi vă minunaţi, iar cu gura bere luaţi: „Născut pe 19 august 1946 în viaţa actuală, Bill Clinton s-a născut în viaţa sa anterioară în 1425, în Siberia. Era nevastă de crescător de vite şi muncea de dimineaţa pînă seara de-i săreau ochii din cap (?!). Ţinea gospodăria, supraveghea copiii şi călărea nebuneşte prin taigaua nesfîrşită să vadă dacă n-au luat-o vitele razna. Soţul ei obosea repede, se retrăgea într-un colţ şi-i trăgea vîrtos la măsea, motiv pentru care energica lui nevastă îl mai altoia. Dornică de cunoaştere, cînd noaptea cobora peste aşezare şi liniştea se cuibărea prin case, siberianca citea (?!), la lumina focului din vatră, tot ce-i pica în mînă“. Formidabil, ce destin! Carevasăzică, lapona asta de Biljana Plavsici Clintonova devora cărți acolo, în fundul Siberiei îngheţate, încă înainte de inventarea tiparului de către Gutenberg! Şi în vremea asta, pezevenghiul ăla de bărbatu-su, probabil Hillarin Clintonov, machitor fruntaş pe economie, sugea din pîlnie pînă cădea lat, insensibil la apropourile nevestei lui, care îl făcea atent cu privire la ce comori citeşte: „Ia ciuleşte pavilioanele acilea, bărbate, ce bine combate Brucan ăsta, stupid people, stupid people! Dar ce zici de ungurii care-au intrat în Guvernul lui Vlad Ţepeş? Io zic să-i mai lăsăm puţin şi, dacă om vedea noi şi-om vedea că sînt pe calea Reformei, să-i băgăm în NATOV!“ F Probabil ca Billă şi-a epuizat toată potenţa sexuală pe vremea cînd era muiere, de vreme ce acelaşi ziar „Naţional“, pe aceeaşi pagină, publică aprecierile doamnei psiholog Gabriela Enache: „Are un libidou crescut, dar o potenţă sexuală redusă“. Cu alte cuvinte, numai gura e de el. Bine ca Billă nu l-a găsit cu privirea pe Victor Ciorbea, prin Piaţa Universităţii, că i-ar fi tras o hărţuială sexuală, mamămamă, ar fi fugit Chiorul împrăştiat, nu s-ar mai fi oprit decît în turla Bisericii Colţea, sub pulpana lui Sarsailă zugrăvit în Apocalipsa, în vreme ce Popa Țeavă ar fi dat cu cădelniţa şi ar fi intonat pe nas: „Te lepezi de Satana? Dacă te lepezi de Satana, atunci fă ce-a făcut Blandiana, care tot aşa s-a hîrjonit cu Gogu Rădulescu, pînă a rămas gravidă și l-a născut

pe Motanul Arpagic. Îndură-te, păcătosule, spre folosul Națiunii, şi acceptă avansurile celui mai forțos, poate rămîi borţos şi ne înrudim şi noi cu americanii!“ F Tot presa ne-a anunţat, triumfătoare, că printr-un Ordin emis de Direcția Sanitară a Municipiului Bucureşti, spitalelor de nebuni li s-a interzis ca, în perioada vizitei lui Clinton, să facă externări. Cu alte cuvinte, trebuia ca nebunii să fie ţinuţi departe de preşedintele S.U.A. Din păcate, Ordinul n-a fost respectat, în jurul acestuia mișunînd tot felul de zurbagii, în frunte cu Ticu Dumitreseu, Adrian Severin şi Petre Roman F Întîi ne-am frecat la ochi cu boia, ca să ne convingem că nu visăm. Apoi ne-am aruncat îmbrăcați în apa învolburată a Stăvilarului Ciurel ca să ne trezim la viață. Nu ne-a venit, pur şi simplu, să credem: tenismana Doina Stanescu îl face albie de porci pe Sever Mureşan! E vorba de un pamflet publicat de graseiata cronicară în ziarul „Pro-Sport“, sub nu mai puţin de 3 titluri vitriolante: „România, Ţara tuturor posibilităţilor. Sever Mureşan a pasat Justiţia. Miliardarul de carton a dispărut fără urmă, după ce ieşise dn închisoare spre a fi judecat în libertate. Ca și Fane Spoitoru, el a profitat de ocazie“. Aici s-a terminat cu trompeta titlurilor. Acum urmează contrabasul denunţului: „Bîrfele pomeneau chiar de implicarea lui în transportul ilegal al armelor către Iugoslavia în perioada embargoului. Şi de oarecare relaţii cu Mafia. Toată imaginea lui era construită pe un suport fals, dar nimeni nu dorea să vadă asta“. Măi, fetițo, oricine are dreptul să-i tragă un perdaf lui Sever Mureşan, în afară de tine! Crezi oare că lumea a uitat cum te extaziai în fața „generozităţii“ lui, atunci cînd comentai pentru TVR „Romanian Tennis“ și îi luai interviuri în direct? Nu dorea nimeni să vadă cu ce se îndeletnicea mafiotul? Iarăşi minţi precum „coţofana hoață“ a lui Rossini! În august 1995, senatorul Vadim l-a dibuit dintr-o ochire pe miliardarul în chiloţi, publicînd în „România Mare“ ancheta pamflet cu titlul „Un proprietar de sclavi – Sever Mureşan“, reluată în volumul „Jurnal de Vacanţă“, tipărit în iulie 1996. Din toată porcăria asta a Doinei Stănescu, stă în picioare o singură propoziţie – într-adevăr, România e Ţara tuturor posibilităţilor, dacă o profitoare ca fetița asta e capabilă acum să tragă cu praştia în cineva pe care îl adula în urmă cu 2-3 ani. Cum poţi să publici chestii deastea, Ovidiu Ioaniţoaia? F Ce n-a scris nimeni pînă acum, vom scrie noi: între Sever Mureşan şi frumoasa fiică a unui comentator de la Radio Bucureşti s-a înfiripat o idilă de dragoste demnă de un film din seria „Romance“. Înăltuţă şi zveltă, blondă şi cu ochi albaştri, domnişoara l-a aşteptat pe marele gangster la poarta puşcăriei, zîmbindu-i galeş, fluturîndu-i prin dreptul cheliei de pepene coada ei ca de in împletit, apoi strîngîndu-i mîna complice, cu subînţeles, adică „ți-am fost credincioasă, vezi ce faci, hai să evadăm prin lumea largă, eventual în Insulele lui Azor!...“. F A trebuit să moară deputatul Toma Năstase ca ziarul „Adevărul“ să scrie cîteva rîndulețe omeneşti şi despre P.R.M.! Ăştia ne urăsc sincer. F În acelaşi număr al „Adevărului“, Cristian Tudor Popescu iar sare peste cal şi-şi bate cuie-n talpă, pînă i se face părul vîlvoi. E clar că avem de-a face cu un nevrotic. Băiatul ăsta nu scrie rău, are şi ceva cultură dublată de o oarecare doză de curaj (atîta cît îi permite lesa în care îl ține Asztalos). Aşadar, merge el ce merge o bucată de drum, după care zbang – cu mucii în fasole! Şi încă o dată zdrang – cu mămăliga-n geam! De ce o ia el pe mirişte cîteodată? Pentru că e smucit, asta se citeşte pe ochii lui. Şi pentru că a început să se creadă buricul pămîntului, tot ce zice

el e „curte de casaţie“, gata, mucles, musca-n pod, a vorbit conştiinţa Neamului Cristinel, băiatule, stai în banca ta, fiindcă în Ţara asta sînt oameni și mai deştepţi, şi mai talentaţi, şi mai curajoşi, şi mai cinstiţi decît tine. Deocamdată, în afară de nişte articole aparent „rele“ în care te lupți cu umbra şi îţi dai cu stîngu-n dreptul, tu n-ai produs nimic. Credem că nuţi faci vreo iluzie că eşti scriitor. Nu ne-am fi ocupat de băiatul ăsta (pe care uneori l-am şi lăudat, pentru ce a făcut bun), dacă în ultimele zile nu ar fi sărit la beregata P.R.M., aşa, din senin. Săptămîna trecută scria de „scuipaţii“ (?!) pe care i-ar fi azvîrlit P.R.M. în obrazul lui Ion Iliescu, şantajîndu-l (?!) pe acesta pe cînd era preşedinte. Am închis ochii. Ne-am zis că Cristinel e în vreo criză trecătoare şi, dacă are o nevastă grijulie, aceasta o să-l povățuiască de bine şi o să-l pună cu picioarele în ligheanul cu apă rece, aplicîndu-i şi un cotor de castravete proaspăt pe fruntea vastă, acolo, în vila lor de la Breaza, pe care tot încercă să ne-o prezinte la Antena 1 ca pe dărăpănata colibă a unchiului Tom. Dar, văzînd el că nu i-am dat nici un răspuns, Popescu s-a înfoiat ca curcanu-n mărgele şi iar a dat cu cataroiul în P.R.M. Nouă mult ne place cîntecul oşenesc: „După pui de moroşan/ Să nu dai cu bolovan/ Că dacă l-ăi nimeri/ Vai de capul tău va fi!“. În articolul lui de luni, 14 iulie, acest C.T.P. scrie (agramat) nişte idioţenii mai agasante chiar decît boala de nervi care îl face să scrîşnească din măsele pînă i se zburleşte şoriciul pe spinare: „Iată de ce, eu, unul, (el, el, el, mereu numai el, totul se raportează la el – nota red. R.M.) am crezut că dl. Constantinescu va folosi momentul istoric al «venirii americanilor» pentru a topi în plan intern caratele imaginii externe. Pentru a încerca să convingă şi pe ultimul nostalgic al mizeriei ceauşiste, pe ultimul adept al P.R.M. sau P.S.M., că viitorul României înseamnă Occidentul, capitalismul, democraţia liberală, adică «putreziciunea» înfierată odinioară pe toate gardurile“. Dacă acest copil născut bătrîn şi chelios încă de cînd era pionier fruntaş – n-ar fi nebun, cu acte în regulă, am fi tentaţi să spunem că-i măgar. De ce, de ce, de ce şi pentru ce, bre? Vorba cîntecului studenţesc: „Fiindcă-i rost de zumbai diridam, zumbai diridam, zumbaidiri dam!“. 1) Emil Constantinescu nu trebuie să mai convingă pe nimeni de nimic, fiindcă el a făcut dovada, în fața a peste 20 de milioane de români, că o-ntoarce ca la Ploieşti, el şi cînd spune că afară plouă, lumea nu-l va crede. 2) Nici un membru al P.R.M. nu e „nostalgic al mizeriei ceauşiste“. Şi apoi: care „mizerie ceauşistă“, mă, cartof bărbierit? Cumva aia care te-a ţinut pe tine gratis prin şcoli şi care a construit în România cît n-o să construiască „democraţii“ tăi în 100 de ani? Cumva acea „mizerie“ de la care aţi preluat voi, infractorii de la „Adevărul“, întregul patrimoniu, de mai multe miliarde de lei (la valoarea anului 1989), al organului C.C. al P.C.R. „Scînteia“? 3) A-i cere lui Constantinescu să spună Țării că viitorul României e „democraţia liberală“, cînd el se afişează ca un „creştin democrat“, candidînd pe listele P.N.Ţ.C.D., este o dovadă de analfabetism politic, dacă nu chiar o gafă de proporţii. Acest individ care e rău de rupe lanţul chiar și atunci cînd se screme să zîmbească, superior (copiindu-l la moacă şi la comportament mitocănesc pe fostul premier debarcat al Franţei, Alain Juppé), ar trebui să ştie că „democraţia liberală“ şi „creştin democraţia“ sînt două noţiuni total diferite. 4) Viitorul României, nu e Occidentul, băi, puță bleagă. Viitorul României e chiar România, bagă bine la dovleacul ăla cu tărîţe. Şi să nu te mai legi de un partid naţional, că te tăvălim pînă strigi „Help“! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 iulie 1997)

Însemnări inedite • Însemnări inedite

142 de ani de la nașterea lui

Mihail Sadoveanu s-a născut pe 5 noiembrie 1880 la Pașcani și a fost fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursache, fiica unor răzeși din localitatea Verșeni. La acel moment, părinții scriitorului nu erau căsătoriți, astfel că paternitatea lui și a fratelui Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) a fost recunoscută unsprezece ani mai tîrziu. Tînărul a urmat școala primară în orașul natal, perioadă din care își va aminti de profesorul său favorit, dl. Busuioc, care l-a inspirat să scrie colecția de povești „Domnu Trandafir”. A urmat apoi gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceul Național din Iași. În 1896, la vîrsta de 16 ani, Sadoveanu și-a propus să scrie, împreună cu un coleg, o monografie despre domnitorului Ștefan cel Mare, dar a renunțat la idee. A debutat un an mai tîrziu în revista bucureșteană „Dracu” cu schița „Domnișoara M. din Fălticeni”, pe care a semnat-o cu pseudonimul „Mihai din Pașcani”. În 1898, a început să colaboreze la „Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unde semnau și Gala Galaction, N.D. Cocea sau Tudor Arghezi, apoi la revistele „Opinia” și „Pagini literare”. În 1900, Sadoveanu a plecat la București pentru a studia Dreptul la Universitatea din București, dar a renunțat pentru a se dedica literaturii.

Mihail Sadoveanu (I)

un prieten dintre prietenii mei buni de la Iaşi: Nicuşor Beldiceanu. Mama sa, căsătorită a doua oară, locuia în Capitală şi el venise din Iaşi la ea. Poate se hotărîse la asta şi din pricină că debarcasem eu în acest liman. Beldiceanu era încredinţat că bucureştenii mă vor primi cu flori. Deocamdată mă deprindeam cu răbdarea, nenădăjduind nimic. Poate voi fi avut între străbunii mei un schivnic care a izbîndit să realizeze ajunări tot mai lungi. Aşa făceam eu, găsind în mine pentru asta puteri latente, întîi am cheltuit, pentru mișelnica îndestulare fizică, douăzeci de centime zilnic. Pe urmă cincisprezece. După aceea am răbdat pînă ce cuconu Alecu mi-a mai trimis o importantă sumă de paisprezece lei, îndemnîndu-mă, într-o scrisoare vioaie, să păşesc la stabilirea mea într-o situație care să mă facă în fine independent.

Tînărul Sadoveanu, amintiri din București

Despre dificultățile cu care s-a confruntat în prima sa perioadă bucureșteană, scriitorul va povesti: „Tatăl meu, cuconu Alecu, mi-a hotărît să fac facultatea juridică la Bucureşti. Capitala, zicea domnia-sa, e un centru mai important decît Iaşii; în Capitală mi-aş putea găsi mai cu uşurinţă o îndeletnicire din care să pot trăi; căci timpurile se arătau grele şi domnia-sa ar fi dorit să-şi uşureze cheltuielile dinspre partea mea. O îndeletnicire însemna o slujbă la vreun minister. Nu bănuiam cum s-ar putea face asta; în București n-aveam absolut pe nimeni; pe îndrăzneala mea personală nu mă puteam bizui. Acceptam vag – stînd la sfat cu mine însumi – că s-ar putea să găsesc o întrebuinţare în vreo redacţie de gazetă. Nu-mi vedeam, însă, nici o însuşire de gazetar. S-ar putea să fiu de ajutor la vreo revistă? Nu vedeam la care şi nici nu-mi închipuiam că aş putea pretinde bani în schimbul încercărilor mele. O posibilitate mi se lămurea totuşi între îndoieli. M-aş putea adresa unuia dintre maeştrii breslei. M-am şi gîndit la Vlahuţă. Cu această umbră de nădejde, am intrat în cetatea Dîmboviţei. Eram ca d’Artagnan: aveam extrem de puţini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vînzare şi nici resursele Gasconului. El avea spada, eu eram complet dezarmat. Domnul de Tréville, prieten de copilărie al tatălui său, îi putea deveni protector. Vlahuţă n-auzise niciodată de numele unui avocat Alexandru Sadoveanu din Paşcani. Din primul moment am amînat vizita plănuită.

Cartierul meu, în toamna anului 1900 în Bucureşti, se afla în strada Justinian numărul 9, la o văduvă italiancă, fiinţă blîndă şi năcăjită. Tovarăş de cameră l-am avut pe Neculai Dunăreanu. El urmărea o diplomă de maistru care să-i îngăduie a dobîndi o catedră la un gimnaziu din provincie. Eu căutam potcoave de cai morţi; mă simţeam cu desăvîrşire străin şi dezarmat. Despre o slujbă nu putea fi vorba; la asta aveau drept studenţii din ultimul an sau băieţii cu protecţii politice. Nu îndrăzneam să mă opresc la uşa unei redacţii, ca să nu fiu întrebat de vreun domn cu privirile răuvoitoare ce poftesc şi ce caut. Mi-ar fi fost absolut cu neputinţă să răspund. Grăbeam paşii ca să mă salvez mai curînd dintr-o asemenea regiune blestemată.

Pe lîngă tovarăşul de cameră, mai aveam în Bucureşti

Găseam sprijin deosebit de mare în cei doi prieteni ai mei, nu ca să mă statornicesc în dobîndirea bunurilor vieţii, cum pretindea cuconu Alecu, ci făcîndu-i auditori ai producţiilor mele. Libertatea mea deplină o întrebuinţam ca să scriu şi să copiez. Amîndoi pretindeau că operele mele sînt destinate celebrităţii. Lauda lor îmi ţinea întrucîtva de foame şi de sete. După ce mă trezeam din visul meu artistic, simţeam în măruntaie muşcătura unor lupi flămînzi. Dunăreanu cîteodată avea ideea bună de a cere, cu grabă şi la timp potrivit, gazdei noastre, trei pahare de ceai. Altădată Nicuşor Beldiceanu m-a dus pînă la el acasă, prezentîndu-mă mamei lui. Cucoana Aglaie tocmai scotea din cuptor nişte plăcinte poale’n brîu, ca la noi în Moldova. Mi-a dat una şi prima îmbucătură am înghiţit-o amestecată cu lacrimi.

Neculai Dunăreanu mă îndemna cîteodată să mă despart de una din cărţile mele, pentru care un anticar cunoscut de el mi-ar fi dat un preţ bun. Aşa a făcut şi el şi acuma nu mai are grija bibliotecii.

- Eu îţi propun să duci anticarului meu pe „Madame Bovary” a lui Flaubert.

- Imposibil, am protestat eu, scandalizat.

- Pentru cartea asta anticarul oferă doi lei, a stăruit el. Cărțile bune franceze de trei franci cincizeci au curs doi lei la anticarii bucureşteni.

- Cu neputință, am strigat eu iar.

- De ce? Flaubert ți-i tată? Madame Bovary ți-i mamă?

- Nu; asta ar fi un motiv mai mult ca să-mi dea de mîncare. Dar nu pot. M-am gîndit și eu, dar nu pot; am un sentiment nebiruit de rușine numai la gîndul să mă duc să tratez asemenea afacere.

- Numai asta-i? Atunci dă-mi mie cartea şi mă duc imediat să tratez eu. Cu suma de doi lei benchetuim. Într-adevăr, cu doi lei primiți pe „Madame Bovary”, ne-am dus pe cheiul Dîmboviţei, mai la vale de anticării, şi am mîncat acolo crap prăjit în ulei, o bunătate, şi am adăugat două gogoşi şi o jumătate de kilogram de prune brumării. Ca răsplată pentru că a dus afacerea la bun sfîrşit, Dunăreanu s-a mulţumit cu cîteva ţigări”.

Un an mai tîrziu, în 1901, Sadoveanu s-a căsătorit cu Ecaterina Bîlu, sora unui tînăr coleg decedat, s-a stabilit la Fălticeni și a decis să trăiască din cariera de scriitor, începînd să lucreze la romanul „Frații Potcoavă”. Despre această perioadă va povesti în 1944, în Revista Fundațiilor Regale: „În 1901, m-am însurat cu Ecaterina Bălu, sora prietenului meu. Încă nu eram major. M-am aşezat în Fălticeni şi întîmplarea a făcut ca locul şederii mele să se afle chiar pe uliţa în care trăise Ion Creangă, cînd era învăţăcel la şcoala de catiheţi. Mai mult, căsuţa în care locuiam fusese cîndva a lui Vasile Fieraru şi găzduise în ea şi pe Creangă, după ce fusese izgonit, cu Trăsnea și Mogorogea, de la Pavel Ciubotaru, în urma istoriei cu poştele”.

Cei 11 copii ai scriitorului

În iunie 1903, Mihail Sadoveanu a fost încorporat și a făcut armata în apropiere de Tîrgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”, apoi a revenit la Fălticeni. Scriitorul și soția sa au avut unsprezece copii: Ligia-Marioara, Alexandru, Mircea, Dimitrie, Teodora, Despina, Ecaterina-Tincuța, Livia-Lucia, Bogdan, Profira și Paul Mihu. Profira a fost, și ea, scriitoare, Dimitrie a devenit artist plastic, iar mezinul, Paul-Mihu, a fost autorul romanului „Ca floarea cîmpului…”, publicat postum, după moartea lui prematură pe front, în anul 1944.

„În 1909, Sadoveanu este ales preşedintele Scriitorilor Români. Era în vîrstă de 29 de ani. Peste un an, e numit directorul Teatrului Naţional din Iaşi, în 1913, ca ofiţer în rezervă, face campania din Bulgaria şi se îmbolnăveşte de holeră. Neutralitatea este un lung prilej de concentrări. La începutul războiului pentru întregire, primeşte conducerea periodicului bucureştean «Gazeta ostaşilor», în octombrie 1916, iar în refugiu, la Iaşi, a ziarului «România», la care au colaborat numeroşi scriitori: Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Agîrbiceanu, Voiculescu, Demostene Botez, Minulescu, Claudia Millian, Ion Vinea şi Lucian Blaga. Scriitorul urmăreşte ca reporter de război fronturile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, coboară în tranşee, asistă la bombardamente şi depune pana cu prilejul păcii de la Bucureşti”, scrie Șerban Cioculescu.

Cărțile lui Sadoveanu, arse în 1937

În 1936, după ce a preluat conducerea ziarelor „Dimineața” și „Adevărul”, Sadoveanu a fost atacat dur de adversarii săi politici din mișcarea legionară care au mers pînă la gestul extrem de a-i arde cărțile în public. Colegii de breaslă au semnat un protest public ce a fost publicat în presa vremii: „De cîtva timp se încearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ şi mai autentic scriitor român contemporan, Mihail Sadoveanu. E terorizat omul şi scriitorul cu o ură care nu cunoaşte nici cruţare şi nici margini. Sub influenţa avalanşelor de denigrare, s-au găsit naivi care – crezînd că săvîrşesc o faptă românească – au ars cărţile lui Sadoveanu, cele mai româneşti, ca suflet şi preocupări, ca mentalitate şi expresie, din cîte a produs literatura noastră.

Cînd s-a ajuns pînă aici, lucrurile nu mai pot fi privite cu nepăsare obişnuită. Ne aflăm în faţa unei grave primejdii pentru literatura şi cultura românească. Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atîta uşurinţă, fără a se ţine seama măcar de opera care rămîne o mîndrie a literaturii româneşti, înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut orice valoare şi că fanatismul politic copleşeşte manifestările spirituale cele mai curate şi mai preţioase pentru însăşi fiinţa neamului nostru. Dacă un mare scriitor poate fi pus la stîlpul infamiei pentru credinţele sale, înseamnă fărîmarea oricărei ierarhii a valorilor şi bolşevizarea tuturor criteriilor de judecată. Faţă de asemenea intoleranţă, ne credem datori să ne ridicăm cu toată energia. Poporul român nu-şi poate permite luxul de a fi barbar, înainte de a fi atins culmile civilizaţiei. Nu putem îndura în tăcere distrugerea valorilor culturale româneşti şi uciderea morală a creatorilor lor sînt pretexte de duşmănie politică.

Fără a ne însuşi credinţele-i politice, cerem pentru marele scriitor Mihail Sadoveanu libertatea de a-şi exprima părerile pe care i le dictează conştiinţa sa românească, libertate asigurată de altfel oricărui cetăţean român în cadrul legilor şi sentimentelor naţionale fireşti. Reclamînd acest drept elementar pe seama lui Mihail Sadoveanu, apărăm totodată drepturile de a gîndi şi libertatea conştiinţei pentru toţi scriitorii şi oamenii de cultură români, făuritorii progresului şi exponenţii specificului românesc în toate domeniile. Păstrînd lui Mihail Sadoveanu preţuirea şi cinstirea noastră întreagă, credem că accentuăm primatul spiritualităţii în viaţa românească de azi şi de mîine”.

(va urma)

DOSARESECRETE RO

TABLETĂ DE SCRIITOR

În slujba cărții

Cine a zis că omul sfințește locul nu a făcut-o pentru a se afla în treabă, ci a plecat de la propriile observații și constatări. Vorbele acestea, devenite proverb, sînt o dovadă a trăirilor personale, pornind de la fapte concrete de viață, petrecute de-a lungul istoriei... Pentru că nici o poveste nu poate exista fără să aibă un sîmbure de adevăr la mijloc. Unul dintre cei cărora li se potrivește cum nu se poate mai bine zicerea ,,Omul sfințește locul” este Ioan Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene ,,Ovid Densusianu” din Deva, județul Hunedoara, un om dedicat culturii și cărții în general, care organizează de ani buni, în acest oraș, pentru cititorii din comunitatea sa, un frumos Salon de carte Anul acesta, manifestarea a ajuns la cea de-a XXI-a ediție, avînd invitați speciali și expozanți de marcă pe plan național. În cadrul acestui eveniment, la care am luat și noi parte, Ioan Sebastian Bara a dat posibilitatea tuturor participanților să se manifeste liber, prin susținerea de recitaluri de poezie din creațiile proprii, prezentarea de prelegeri și simpozioane educaționale, cultural-artistice pe diferite teme. Totodată, el le-a oferit expozanților nu doar simpatia sa, ci și ocazia de a-și face cunoscute cărțile personale sau ale scriitorilor pe care i-au editat, ba mai mult, să se cunoască între ei, să schimbe opinii, să închege prietenii literare. Așa cum s-a întîmplat cu oaspeții noștri: consilier juridic Alex Dragoș, însoțit de familia Elena și Eugen Cristea, veniți din localitatea Pâncota, jud. Arad, cu cele mai frumoase

Din Bucure ş tii de altădată

vorbe din partea primarului Dan-Ștefan Pocrișer, ca să ne cunoască...

Dar cine este Ioan Sebastian Bara? Este omul de la care întotdeauna ai ce învăța... Un iscusit dascăl al dialogului, un Mecena al cărții... El este îndrumătorul bibliotecarilor de pe întreg ținutul hunedorean, căci meseria de bibliotecar nu înseamnă a fi doar un simplu scriptolog, care să înregistreze niște cărți și apoi să le raporteze serviciului de contabilitate, pentru întocmirea raportului statistic...

A fi bibliotecar presupune mult mai mult, și anume să te implici în avizarea celor care trec pragul bibliotecii, prin promovarea și recomandarea titlurilor și autorilor de volume intrate în Casa cărților, căci asta înseamnă o bibliotecă în esența ei. Esențială este, în această meserie, iubirea de cultură, de cartea tipărită, căreia, în momentele de răgaz, să-i vorbești ca și cum i-ai avea în față pe membrii propriei familii. Am simțit toate acestea în privirea și în cuvintele molcome rostite de Ioan Sebastian Bara, un ardelean plin de noblețe. ,,A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gînd pînă la capăt”, iar Sebastian Bara tocmai acest lucru l-a făcut cu Salonul său de carte. Nu s-a oprit din drum, știind de la început că nu-i va fi ușor să izbîndească în realizarea generosului său proiect. Pe chipul fiecărui participant la această nouă ediție a Salonului de carte am descoperit încrederea că, atîta vreme cît vor exista

„Bufetul de la Şosea”, creaţia arhitectului Ion Mincu, a împlinit 130 de ani

Casa Doina. Seamănă cu un mic conac boieresc. Parcă ar fi o culă. Sau poate fi sora cea mică a Școlii Centrale de Fete. Aduce bine cu Casa Lahovary, clădire în care funcționează astăzi Maternitatea Spitalului Cantacuzino. O fi casa unui țăran avut din Argeș sau din Vîlcea sau casa popii din Hurezi. Bufetul de la Șosea, clădire proiectată de Ion Mincu în anul 1892, a împlinit 130 de ani, la sfîrșitul lunii septembrie. O lecție de stil național, care integrează în modernitate vechea arhitectură țărănească. Proiectul „Bufet românesc” a fost gîndit de Ion Mincu, părintele arhitecturii neoromânești, pentru a găzdui Pavilionul României la grandioasa Expoziție Universală de la Paris, din anul

1889. Planul său va fi realizat însă abia trei ani mai tîrziu, în 1892, la București. La Paris, Ion Mincu a impresionat prin ineditul și frumusețea celor celor două Pavilioane naționale, Restaurantul și Pavilionul degustării vinului. A construit Pavilionul degustării vinului din trunchiuri de lemn de brad suprapuse, cu acoperiș din paie, cum n-a văzut Parisul. Restaurantul era asemănător unei cabane, cu turnuri și ziduri proprii, cu streașină, prispă, lambriuri și grinzi de lemn. Bufetul din București avea să fie însă trainic, unic, făcut pentru totdeauna. În anul 1892, la inițiativa lui Petre P. Carp, Ministrul Comerțului și Domeniilor, arhitectul Ion Mincu, dăruiește Bucureștiului o clădire-manifest a stilulului neoromânesc, stil național pe care avea să-l impună capitalei, în mod special. Bufetul de la Șosea a funcționat dintotdeauna ca restaurant și întotdeauna a fost cu pretenții; o cîrciumă care să se ridice la nivelul clădirii în care a fost deschisă. Nu știm de ce regimul comunist l-a botezat Casa Doina, dar bine că nu i-a spus Miorița, Hora, Alunelul sau Sîrba din bătrîni. Clădirea de pe Bulevardul Kiseleff se află pe Lista Monumentelor Istorice și a fost bine conservată, de-a lungul timpului. Pentru Bufetul de la Șosea, Ion Mincu a preluat și a reinterpretat elemente din arhitectura caselor țărănești din Argeș, Vîlcea și a bisericii de la Hurezi, foișorul cu arcade în acoladă fiind componenta dominantă, S-au păstrat pînă azi elementele decorative din ceramică smălțuită, în care predomină culoarea verde-azuriu, butonii de faianță, stîlpii din lemn. Deasupra ancadramentului se găsește o friză cu însemnele vechilor podgorii românești: Berbeci, Panciu, Cotnari, Odobești, Drăgășani. „Ceea ce am făcut eu este un lucru mic și simplu: am văzut în țara asta semănată cu lucruri vechi, frumoase, o biserică, o casă, un acoperiș, o ușă, o rozetă, un chenar cum nu mai văzusem în

printre noi oameni ca Ioan Sebastian Bara, cartea nu va pieri, mai ales dacă, în aceste timpuri nu tocmai ușoare, cititorii de toate vîrstele se vor întoarce la lectură... Aici, la Deva, aveam să descopăr, prin cărțile expuse pe raft, că fibra Neamului românesc este încă vie, dinamică, renăscută din vechi pagini de istorie pentru istorie, prin glasul celor de la microfon și prin simpozioanele culturale actuale. Meritul incontestabil pentru toate acestea revenindu-i lui Ioan Sebastian Bara, care a reușit să ofere fiecărui participant la eveniment confortul potrivit, pe măsura rolului asumat de acest Salon de carte, complex prin valoarea și varietatea titlurilor lansate, precum și prin prezența unor scriitori de valoare. Dacă, pînă mai ieri, în raport cu ținuturile Hunedoarei se vorbea doar despre cetăți, castele și războaie, iată că, de ceva timp încoace se vorbește despre cărți, despre poezie, despre o cetate a culturii, cu toate ingredientele necesare pentru a lăsa în timp pagini scrise cu litere de aur pentru generațiile care vor veni. Salonul de carte de la Deva, din toamna acestui an, a fost cu adevărat o reușită, grație unui Om care se cheamă Ioan Sebastian Bara, nume devenit emblematic pentru binele cărții și al bibliotecarilor, truditorii care slujesc în Casa cărților.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

altă parte și mi-am zis că, adunînd pe una de ici, pe alta de dincolo, s-ar putea începe cu ele un stil în țara noastră, iată ce am făcut eu. Dacă încercarea aceasta, atît de modestă, mi se aprobă de dvs, eu sînt fericit”, spunea Ion Mincu în cuvîntul luat la Banchetul anual al arhitecților români din anul 1913, organizat la Hotel Boulevard din București.

Luli August-Sturdza, pictoriță, graficiană și artistă decoratoare descrie viața bucureștenilor la Șosea în cartea sa de memorii, „Așa s-au întîmplat, așa le-am însemnat”, apărută la Editura Humanitas. „Șoseaua Kiseleff, mult arcuită, pavată cu piatră de rîu lustruită oglindă de roatele trăsurilor și copitelor cailor, este promenada de căpetenie a Bucureștilor între cele două războaie. Fetele de pension îi zic «la șosé» și se pozează grupuri în fața cutiilor de lemn pe trepied înalt ale fotografilor la minut. Kiselefful nu e o șosea, o stradă, un drum al unei capitale. E Sărbătoarea orașului. E umbră. Răcoare. Foșnet. Miros de tei. Cucii își răspund dintr-un parc întraltul. De la verdele palid din martie la arămile toamnei, la albul fără pată al straturilor de zăpadă, nu lipsește nici o culoare. Bătăi cu flori. Expoziție de automobile. Fanfară militară. Sănii cu zurgălăi. Nu lipsește nici o manifestare a bucuriei. Între solstițiul de vară și echinox, cînd crapă de ziuă, se aude privighetoarea”.

„Arcuită, lustruita șosea Kiseleff parcurge Parcul pînă la a doua piață circulară, pînă la Bufet, încrucișarea cu strada arhitect Ion Mincu. Bufetul, grădinarestaurant la umbra castanilor bătrîni. Vreo două sute de mese cu scaunele lor, fier forjat vopsit alb, fețe de masă impecabil albe în competiție cu haina chelnerilor, cu spuma halbelor plină, cu făcliile albe ale castanilor în floare. Forfotă mai mare, mai variată, mai colorată nu cred să fi fost altunde decît cea de la și din jurul Bufetului în serile de vară și în duminicile bucureștene. Umbrele, pălării înflorate și fuste cu volane aleargă după copii. Baloane, baloane, naționale baloane. Ia steluța, ia steluța”, se mai arată în cartea citată. Restaurantul cu chelneri ceremonioși și mîncare românească impresionează și astăzi. Nicu Hotin, șef de sală, spune că „în cei 32 de ani dedicați Casei Doina am servit de la ambasadori la prințese și președinți de țară și chiar pe prima Doamnă a SUA, Jill Biden, pe atunci în calitate de soție a Vicepreședintelui. Anul acesta ies la pensie și o să îmi lipsească eleganța și atmosfera din fiecare seară, precum și oaspeții care ne trec pragul”. La mulți ani, Bufet românesc.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemulțumirea epigramei (I)

Vă rog frumos să nu-mi puneți mie în spinare ceea ce veți citi în acest articol. Știu că azi nu mai poate omul să-și spună părerea/opinia despre cutare sau cutare lucru, au apărut interdicții și în zilele noastre. Tot ce veți citi aparține năzbîtioasei și curajoasei epigrame, care le vede pe toate – bune și rele – și nu-și ține gura, o spune pe de-a dreptul: Cînd întreaga țară plînge Dînd în patru zări alarmă, Să lovim în minți nătînge, Din umor, noi facem armă.

Epigrama, ca și aforismul, a devenit un spirit dominator și își permite să-și bage nasul în orice problemă care ne domină, se insinuează în gîndul românului deziluzionat de aceste vremuri. În ’90, și rîul, ramul Spuneau că am avut noroc –Atunci s-a deșteptat tot neamul, Apoi a adormit la loc.

S-a pierdut și momentul reîntregirii neamului, deși noi ne rugam, cu gîndul la Basarabia și Bucovina: Întoarce-Ți, Doamne, fața înspre Țară, Ajută-mi frații să se-adune-acasă Și n-or mai fi românii ,,de afară” Împinși ca sluga la un colț de masă

În Săptămîna Mare, cea Pascală, Simțim pe frunte stropii de aghiasmă, Se-ntinde Țara ca o Catedrală Cu două lacrimi pe catapeteasmă.

Și durerea se insinuează în catrenul cu spiritul mereu la pîndă:

Constat că timpul este slut, Chiar și norocul este spîn Cît timp pe malul stîng de Prut

Curg și-astăzi lacrimi de român.

Astfel, putem să spunem și noi că prietena noastră, blînda epigramă (uneori e iubitoare):

Românul cu românu-i frate, Dar vremurile sînt haíne: Trăind în state separate, Românul e vecin cu sine.

În plus, fraților noștri li s-a băgat în cap că limba pe care o vorbesc nu e română, ci e ,,limba moldovenească”, așa că:

Pe-un moldovean venit în Țară

Un lucru-aparte îl uimește: Pe străzi, românii-au vorbă clară Și toți vorbesc ,,moldovinește”!

Această anormalitate însîngerează ideea din versurile lui Adrian Păunescu, și norocul mi-a surîs: poezia mi-a sărit în ochi de pe prima pagină a revistei ,,Flacăra lui Adrian Păunescu”, apărută cînd am început să scriu aceste rînduri (14 oct. 2022). Grăitoare e toată poezia, dar citez această strofă: ,,Dar, de peste Prut ridică, frate, Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei, Le vom face rînd pe rînd, pe toate Dacă eu mai vreau și tu mai vrei”.

Ingenioasă idee, cu un substrat ușor de deslușit. La fel, frăția, pe care o simțim reciprocă, și chemarea sînt exprimate clar, precum și îndemnul, în poezia ,,Frate către frate”, publicată în volumul ,,Zăpezile ard ca un colind”, pe care l-am publicat în 2011, poezie recitată la despărțirea de confrații din Chișinău, după Festivalul de poezie și epigramă ,,Donici, cuib de-nțelepciune”, pe 13 noiembrie 2010. Citez două strofe: Mi-ești frate și rămînem frați mereu, De sărbători ne închinăm la hram, Aceeași mamă, același Dumnezeu Și-aceeași limbă ne-au născut ca neam

Să nu te simți orfan pe-acest pămînt, Dar n-aștepta minunea în pridvor

Cînd însuți o să-nalți drapelul sfînt, Îți vor sări și frații-n ajutor.

Deci, ce să spunem – nu numai noi, cei ,,expirați”, ci și cei mai tineri – despre situația actuală, despre sărăcia românilor de rînd din ziua de azi? Oare ne pedepsește Dumnezeu? De ce pe noi? Se face tot ce e posibil să fim ,,ușurați”, să ni se ia și puținii ani care ne-au rămas în spate și să ne ducem lîngă cei care au fost împușcați în Sfînta zi de Crăciun?

Epigrama-și amintește ce-a spus un mare regizor, de la Opera Română, revenit pe meleagurile natale: Acest regizor ce s-a-ntors în Țară –Stătuse omul zece ani pe-,,afară” –A declarat, ca primă constatare, Că România e-n alunecare.

Dar această năzbîtioasă creație literară, avînd rîsu’plînsu’ românesc în suflet, accentuează ideea, o aduce în adîncime:

Am avansat, nimic de zis, Că-n ’89, afirmăm, Eram pe margine de-abis Și-am fost împinși să avansăm.

Și-ntr-adevăr, am ,,avansat”. Omului nostru i s-au anihilat gîndirea și comportamentul, s-a făcut tot ce e posibil ca individiul să nu mai realizeze ce înseamnă civilizație, politețe, decență. Totul e manifestare instinctuală, lipsă de cultură (nici ministerul de resort nu mai e al ÎNVĂȚĂMÎNTULUI, ci doar al Educației [?] fără carte), totul e distracție, zbînțuială, exaltare, haleală (iertare!), menită să schimbe fizicul omului, care-și deschide cărarea cu burta făloasă, absolvenți cu licență-n trei luni, cu teză de doctorat plagiată etc. Și, în fond, femeile de ce să mai depună efort cu pieptănatul, cu aranjatul părului (îl lasă lațe, cu breton care acoperă nu numai sprîncenele, ci și ochii, schimbînd, de fapt, figura), iar băieții/bărbații, cu băgatul cămășii-n pantaloni (e-he-he, încă din ’62, cînd mi-am început cariera de dascăl, predînd Româna la străini, au apărut cubanezii cu cămăși scoase din pantaloni [au plecat în ’63]); în plus, de ce să-și pună femeile probleme cu poale fără ,,coade”? Acum se poartă, cu mîndrie, poale cu atîrnături inegale și, eventual, tăiate într-o parte, să se vadă vorba aia!... sau, pur și simplu fără poale, că le-au redus pînă foarte sus, chiar și prezentatoarele TV, care-și pun picior peste picior, arătîndu-și dedesubtul.

Pe sub coloanele de la Sala Palatului, trecea-ntr-o zi o domnișoară (ce e drept, mișto!) cu o fustiță pînă la încheietura picioarelor, fîțîindu-se și-mprăștiind un miros curios, poate chemător. Dar ea nu știa că epigrama era cu ochii pe dedesubturile ei, în parte evidente: Cu minijupa faci lipeli, Dar după legile firești, E mult mai important s-o speli Decît s-o tot aerisești.

Nici bărbații nu mai au grija pantalonilor cu dungă (ba îl vezi și pe cel care nu-i fitecine, chiar și la televizor, în blugi ,,prespălați”) – au apărut pantalonii strîmți pe picior precum ciorapii, lăsînd gol spațiul dintre picioare și punînd în evidență ,,crăcăneala” și parantezele

rotunde sau pătrate! Ba, ’mnealor, ca să scape de grija elementară de a se bărbieri, își lasă barbă, bărbișoară, țăcălie etc. sau umblă, pur și simplu, nebărbieriți. Și știți de unde au preluat moda?

Alesul nostru, mi se pare, Mai ieri se bărbierea frecvent; De-o vreme-ncoace grijă n-are: Se bărbierește-n Parlament.

Și, în față se bagă cel fără scrupule, fără cultură, profitorul. Unul cinstit, drept, iubitor de Țară n-ar rezista: ar fi dat, cu tămbălău și fapte înveninate, la o parte. Deși au salarii și pensii să cumpere animalentregi pentru fleici la grătar, fripturi etc., au prins șmecheria că, deși

La gătit, mai de folos

Este carnea fără os, În politică, folosu-l

Trag acei ce-apucă osul!

Așa că, deși

Cu lefuri cît n-am eu pe-un an, În funcții ce le-aduc prinosul, Se țin cu dinții de ciolan

Cum cîinii țin în labe osul.

Totuși, să nu uităm:

Se-nghesuie la funcții că folosul Îl trag toți profitorii-n fel și fel Și dînșii nu vor pur și simplu osul, Ci măduva și carnea de pe el.

Și știți de ce candidează atîția pentru postul cel mai înalt? Vă spune curajoasa care vă iubește și-și deșartă sacul cu adevăruri: Din interes și din orgoliu, La Cotroceni, ca suveran, Cam mulți ar vrea să stea-n fotoliu Că are formă de ciolan.

Doamne, și cîte promisiuni neonorate înșiră în campaniile susținute în ajunul alegerilor, totuși, nu știu cum, Doamne Sfinte, tot ei cîștigă voturile! Se duc iar candidații-n toată țara, Cotcodăcesc promisiuni cu sacul... De crezi găina care cîntă seara, În loc de ouă, capeți cotcodacul. Înșiră minciuni și de la tribuna Parlamentului, și epigrama sugerează o soluție, dar cred că nici asta nu va funcționa: Demagogia, azi, perfida, Se ia în Parlament ca SIDA, Deci, să se pună, preventiv, La microfon, prezervativ.

Am ajuns să nu mai credem nici în urările binevoitoare care se fac, la TV, cînd se încheie Știrile: ,,Vă doresc să aveți o seară așa cum vă place!”. Oare hoțului ce-i place? Ca prada să fie consistentă! Pînă și nevinovata formă ,,O seară frumoasă să aveți” poate fi speculată negativ de răufăcători: pentru ei, o seară frumoasă e una cu cîștig, oricum și l-ar realiza! Pentru omul obișnuit, adică majoritatea românilor, ,,o seară frumoasă” ar fi cea în care-și bea în tihnă ceaiul sau vinișorul, se uită la televizor, unde află vești bune, și se culcă liniștit, satisfăcut că la ’89 n-au murit atîția oameni degeaba. Dar românii care mai respectă țara, tradiția, religia strămoșească sînt, în majoritate, ,,expirați”, ,,duși în spinare” de cei activi. Dar aceștia din urmă oare în ce blocuri locuiesc? Nu în cele construite, pe vremea ,,împușcatului”, de cei care azi sînt pensionari? Și toate bunurile moștenite, pe care le-au risipit/vîndut (pe nimic, dar pe comisioane imense) profitorii de azi, de unde au provenit? Nu de la actualii pensionari? Și, azi, cine încasează salarii și pensii ,,nesimțite” – cei care au produs și produc bunuri, sau cei care s-au împăduchit în funcții, în primării, în afaceri? Să fim, totuși, drepți: De pensii guvernanții spun Ca-n țara toată să se știe Că iau măsuri de-un trai mai bun, Cu indicații de sicrie.

(continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Povești culinare

În pofida dificultăților în traiul de zi cu zi, pe care majoritatea românilor le întîmpină în aceste vremuri, marcate de crize de tot felul, fiecare încearcă, pe cît posibil, să urmeze tradițiile moștenite de-a lungul generațiilor, în materie de pregătire a hranei. Toamna aceasta a așezat pe tarabe o mare varietate de produse, multe dintre ele neaoșe, dar prețul lor a impus austeritatea pentru o bună parte din populație. Pensionarii și oamenii cu venituri modeste au fost nevoiți să se mulțumească cu puțin, chibzuindu-și cheltuielile și drămuindu-și cumpărăturile, alegînd, mai cu seamă, cartofii și... fasolea, dar și astea, parcă tot mai scumpe pentru buzunarul lor.

Se pare că, pînă și în vremea Imperiului roman, exista tendința către moderație. De pildă, spre deosebire de marii potentați, care își ofereau reciproc festinuri fastuoase, romanii de rînd criticau stăruitor, adesea în termeni foarte violenți, luxul meselor. După spusele lor, semenii își munceau mintea să cheltuiască averi întregi pentru satisfacerea lăcomiei și fanteziei lor. Piețe urbane, așa cum arată în zilele noastre, ar fi părut monstruoase romanilor, care se mîniau pentru că oamenii îndrăzneau să cultive sparanghelul ca să se amelioreze speciile, în loc să se mulțumească cu varietățile sălbatice. Pliniu cel Bătrîn condamna global comerțul cu produse exotice și chiar pe cel cu pești de mare, proveniți de pe țărmuri îndepărtate. De altfel, încă din vremea Republicii, Senatul votase legi care restrîngeau luxul mesei, acestea integrîndu-se în politica generală de menținere a tradițiilor de austeritate, considerate necesare salvgardării unor moravuri pure.

Trei întrebãri

Voi care prin bogăție

Ați ajuns ce n-ați gîndit, Voi care prin strîmbătate Astăzi v-ați îmbogățit, Spuneți dacă se cuvine Să-mpilați bietul popor, Cînd cu voi, doar știți prea bine, Fu atît de iertător!

Voi care prin slugărie Cariera v-ați format, Trădători de meserie, Ce-i Românul vinovat

Despre noi, românii, avem nenumărate mărturii și istorisiri despre mîncărurile tradiționale. Una dintre ele, la care m-am oprit, pentru ,,culoarea” și savoarea ei, aparține unui personaj din lumea României de altădată, necunoscută de contemporani. E vorba de actorul Iancu Brezeanu (18691940), unul dintre marii boemi ai societății bucureștene – celebru atît datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Național, cît și datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii și butade în epocă. Iată ce spunea el în ,,Amintiri... vinurile mele pritocite de Gaby Michailescu” (1939): ,,Bunii noștri bătrîni, icoane vechi afumate de un veac tulbure și nestatornic, știau de toate, nimic nu le era străin și prea îndepărtat”. El povestește, de pildă, că marele Vellescu, la care Vasile Toneanu îl dusese ca să-l vadă și să-l prețuiască, l-a invitat ,,la o fasolică”. Și, spune el: ,,Chiar că-și merită leguma asta chivernisită bunul ei nume, dacă-i gătită cum se cade și-n ceasul ei de iarnă, cu logodnă de murături acre și cu vin roșu țărănesc de la Murgenii Prutului, însoțită, mîncată caldă, cînd afară-i viscol amarnic și lumina zilei mică, cînd se strîng tăcute ciorile prin salcîmii goi și dorm mîțele cu săptămînile, și-i pace în casă și în lume ca-n versurile așezate ale lui Coșbuc. (...) Odată, am mîncat fasolea gătită altfel, făcăluită, cu pîine neagră de secară, proaspătă de tot, rumenă la coajă”. Mai spune Brezeanu că după un lung praznic cu mîncări, cu vinațuri și cîntări, la care actorul atît de drag lui Caragiale cărase și două rațe tîrguite cu bani de coșniță, l-a întîlnit, pe cînd nu era tocmai reavăn, un prieten: ,,- Ce-i cu tine, Iancule?

- Ce să fie, nene, mă beau ăstea de două zile și două nopți...”.

LILIANA TETELEA

Să o sugeți cu furoare, Fără teamă de păcat, Precum suge-o lipitoare Sîngele-i bun și curat?

Și tu, cel adus o dată Cu atîtea greutăți În care ne era toată

Speranța de bunătăți, Ce ți-a făcut biata țară S-o dai pradă la ciocoi

Și să-i lași s-o sugă iară Gurile lor de strigoi?

,,GHIMPELE”, 16 aprilie1872

Nemulțumirea epigramei (I)

(urmare din pag. 5)

E drept că la toți ne vine rîndul, o viață-ntreagă Tot alergăm spre cimitire –Bătrîni și tineri, pe-ntrecute Și tinerii-s mai iuți din fire, Dar tot bătrînii-ajung mai iute.

Așa că, ne-am convins: Cei care s-au înfipt în șa Vor da bătrînilor ceva: Cu o grimasă milostivă, Le pun colacul pe colivă.

Aceeași grijă o manifestă ,,cei de sus” și față de românii care au rămas fără locuință – în urma retrocedărilor fără măsură, multe făcute cu dovezi false/contrafăcute –, și chiar față de boschetari: Pe gerul cum nicicînd aici n-a fost, Guvernu-a spus, c-o inimă miloasă, Că oamenii lipsiți de adăpost Să nu mai iasă nicidecum din casă.

Motto: „Privind țintă la Isus, Căpetenia și Desăvîrșitorul credinței noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea” – Evrei 12.2

În urmă cu mulți ani, într-un parc din orașul Eugene din statul Oregon (America) a fost ridicată o cruce uriașă de beton (de 21 de metri înălțime). Ea a devenit un fel de simbol al orașului și un punct de referință. Cu ocazia anumitor sărbători, autoritățile o împodobeau cu lumini multicolore și era o atracție pentru oameni. În ultimii ani, cineva a dat în judecată autoritățile și a cerut ca respectiva cruce să fie îndepărtată, deoarece profanează principiul separării Bisericii de Stat. Curtea Supremă a statului Oregon a luat hotărîrea să nu fie îndepărtată crucea, „deoarece ea este doar un simbol universal acceptat și nu mai are nici o semnificație religioasă“. Cu alte cuvinte, crucea nu mai duce pe nimeni cu gîndul la jertfa Mîntuitorului, nici la păcatul omului care a cerut această lucrare divină și nici la bunătatea lui Dumnezeu.

Multor oameni din zilele noastre crucea nu le mai arată nici răutatea inimii lor, nici bunătatea lui Dumnezeu. A devenit doar un talisman. Iată cît de mult ne-am îndepărtat de valorile creștine! Să nu privim numai la forma exterioară cînd este vorba de sufletul nostru! Ceea ce contează în fața lui Dumnezeu este o viață nouă, adevărată, o viață care ia naștere prin credința în Mîntuitorul Isus Christos care a murit pe cruce.

Cu taxele, curentul, gazele, benzina, prețurile la alimente ne-au dat gata. Cu taxe mari inventate, cei ce ne conduc, slugi umile ale UE, foarte ascultătoare ca să rămînă pe posturile care le aduc avere, au pregătit mai de mult terenul. Și judecata cinstitei epigrame este următoarea:

Cu taxele ne-au cocoșat, Aleșii-n schimb, s-au îmbuibat! Să pună, neică, dacă vor, Impozit pe hoția lor!

Ea critică, dar nu poate să-și impună dorința, ba chiar se teme:

Bugetul țării e util, Dar fiscul prea de gît ne-a strîns!

Pe cînd și dări pe rîs și plîns

Sau chiar pe zîmbet de copil?

Teama românului e tot mai mare. Se gîndește cît va fi factura la curent, la căldură...

Epigrama a asistat la o-nmormîntare: un melc a fost dat afară din casă că, vezi Doamne, fusese a nu știu cui. În plus, a ascultat plîngerea unui limax care a primit factură de impozit pentru casă.

Chiar cînd noaptea e plecată Și afară-i zi senină, Nu cumva ne cere plată

Domnul că ne dă lumină? (va urma)

File de istorie

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

în conştiinţa posterităţii

În conferința radiofonică rostită de Nicolae Iorga în seara zilei de 24 ianuarie 1935, vorbind despre solidaritatea națională ce a condus la Unirea din 1859, marele istoric afirma că, în ansamblul generației sale, implicată profund în evenimentele majore ale veacului XIX, ,,înainte de toate răsare figura impunătoare a lui Mhail Kogălniceanu. Însă, semnala el cu tristețe, față de acesta, ,,nu ne-am plătit nici pînă astăzi, cîtuși de puțin, datoria de recunoștință”. Remarca lui Iorga a fost reluată de Pamfil Șeicaru în articolul intitulat sugestiv ,,Mustrări festive” (Curentul, 25 IANUARIE 1935): ,,Cine mai pomenește de acest uriaș politic al Unirii și al înfăptuirii României moderne? Unde-i muzeul Mihail Kogălniceanu? Unde-i monumentul acestui mare arhitect al primei Uniri – să stea ca îndemn crescător de suflete și poruncitor de idealuri? Trecutul –această catedrală a sufletului unei națiuni – se cere împodobit de altare; și noi plimbăm priviri triste în cuprinsul pustiu al catedralei”.

Istoria unui aşezămînt cultural dedicat marelui om politic

Răspunsuri la astfel de întrebări nu au întîrziat să apară, mai ales în plan practic. Inițierea unei acțiuni reparatorii de amploare avea să revină însă lui Mihail I. Kogălniceanu – nepot al marelui bărbat de stat. Dragostea pe care acesta a purtat-o bunicului său l-a determinat nu numai să păstreze cu venerație bunurile moștenite – o impresionantă colecție de documente și cărți vechi, acte publice, corespondență, tablouri etc. –, ci a continuat să adune și să sporească zestrea moștenită cu noi și valoroase piese. Pentru ca acest material istoric, de o valoare inestimabilă, să nu se împrăștie ori să se piardă, el s-a decis să-l pună în circuit public. ,,De aceea – se menționa în actul înaintat și aprobat de Tribunalul Ilfov la 13 martie 1935 –, crezînd că Dumnezeu îmi va da încă zile ca să pot, cu ajutorul tuturor românilor, să măresc patrimoniul strîns de mine și să-l așez întrun cadru folositor culturii neamului, m-am hotărît să întemeiez, prin acest act de fundațiune, aici în București, în capitala țării, un așezămînt de cultură care să poarte numele Fundația culturală «Mihail Kogălniceanu»”.

M.I. Kogălniceanu a devenit administrator delegat și director al noii fundații. I s-au alăturat personalități ale vieții politice și cultural-științifice, în consiliul de conducere al Fundației figurînd: N. Iorga – președinte de onoare, G.G. Mironescu – președinte activ, Octavian Goga – prim-vicepreședinte, Mihail Sadoveanu –al doilea vice-președinte, mitropolitul Nicodim al Moldovei, C.I.C. Brătianu, Nicolae Titulescu, dr. C. Angelescu, dr. Nicolae Lupu, Gh. I. Brătianu, Pamfil Șeicaru – membri.

Între obiectivele pe care și le propunea Fundația: ridicarea unui monument în București, menit să perpetueze memoria lui Mihail Kogălniceanu; publicarea unei ediții complete a operelor acestuia, reapariția revistei istorice Arhiva românească și a unui supliment – Dacia literară

Pentru traducerea în faptă a acestor obiectiv, a fost lansat un Apel către români, cu următorul conținut: ,,Alături de contemporanii săi, și mai presus de cei mai mulți dintre ei, Mihail Kogălniceanu a pus bazele statului român modern și a fost cel mai mare răspînditor de cultură din secolul său. Se cuvine ca România întregită să-și aducă aminte de Mihail Kogălniceanu. Aici, în București, capitala României, trebuie să se ridice un așezămînt de cultură, demn de dînsul și de contribuția sa la cultura românească și să se perpetueze chipul lui. Adresăm un călduros apel poporului român de a găsi mijloacele necesare pentru dotarea Fundațiunii culturale ce poartă

Un potret mai puțin cunoscut al lui Mihail Kogălniceanu

numele său și pentru ridicarea unui monument lui Mihail Kogălniceanu. Această Fundațiune va avea menirea să publice o ediție completă a tuturor operelor lui Mihail Kogălniceanu, să adăpostească un muzeu și o bibliotecă publică. Domnul Mihail I. Kogălniceanu, nepot de fiu al lui Mihail Kogălniceanu, a donat ca prim fond pentru înzestrarea muzeului și a bibliotecii Fundațiunii întreaga sa colecțiune compusă din obiecte ale ilustrului defunct, o colecțiune de medalii, statui, tablouri, masca mortuară a lui Mihail Kogălniceanu, o colecțiune de documente vechi ale familiei Kogălniceanu și ale altor familii înrudite, acte publice, diplomatice, scrisori și întreaga sa bibliotecă de cărți vechi românești. Avem credința că oriunde va bate o inimă românească, apelul nostru va găsi un răspuns generos, astfel ca în curînd monumentul lui Mihail Kogălniceanu să se ridice falnic în Capitala țării, iar Fundațiunea ce poartă numele său să-și desfășoare activitatea, spre cea mai mare cinste a culturii române”.

Dar să vedem în ce măsură au fost îndeplinite obiectivele Fundației.

⁕ Ridicarea unei statui în București. Un monument în București era cu atît mai necesar, cu cît celelalte, ridicate pînă atunci, se aflau toate în Moldova (un bust la Galați, datorat sculptorului V. Hegel – în 1893, alte trei, la Bacău, Dorohoi și Piatra Neamț – ridicate în 1896 și 1913; după multe eforturi, în 1911, în fața Universității din Iași fusese dezvelită o statuie a lui M. Kogălniceanu – operă a sculptorului italian R. Romanelli).

Apelul realizării acestui monument s-a bucurat de o bună primire, îndeosebi în rîndurile dascălilor și elevilor din școlile primare, normale și liceele de pe întreg cuprinsul țării, ale unor organe administrative, ecleziastice, precum și ale unor industriași și oameni de afaceri. Pînă la mijlocul anului 1936 se strînsese o sumă de 1,2 milioane lei, ceea ce a permis încheierea unei convenții între sculptorul Oscar Han și M.I. Kogălniceanu, în numele Fundației, din care cităm: ,,Conform planurilor, monumentul va avea în total înălțimea de 9 metri. Statuia va fi executată în bronz, și va avea înălțimea de 4 metri, iar soclul, în plăci de piatră de Baschioi (în final, s-a folosit piatra de Vrața, mai bună – n.n.), va avea înălțimea de 5 metri. Pe soclu, în spatele monumentului se va așeza un basorelief în bronz reprezentînd un fapt istoric din viața poporului român la care a participat M. Kogălniceanu. Conform planurilor, monumentul va fi executat și așezat definitiv pînă la 1 noiembrie 1936, cînd Fundațiunea de cultură «Mihail Kogălniceanu» va putea face inaugurarea lui. Costul acestui monument, executat și montat în Piața Kogălniceanu din București, este de 800.000 (opt sute mii) lei”.

Și, într-adevăr, la 8 noiembrie 1936, în prezența unor înalte oficialități ale vieții publice, statuia a fost inaugurată, dominînd și astăzi cunoscuta piață din centrul Capitalei.

⁕ Publicarea unei ediții complete a operelor lui M. Kogălniceanu. De-a lungul anilor, prin donații și achiziții (ca aceea din 1943, a unei colecții de acte vechi și scrisori din succesiunea lui Gh. Ghibănescu), arhiva Fundației s-a îmbogățit continuu. Aflat, astăzi, în patrimoniul Bibliotecii Naționale, acest fond arhivistic constituie un adevărat tezaur documentar de primă importanță în cunoașterea vieții și activității marelui bărbat de stat. Dat fiind faptul că personalitatea lui Mihail Kogălniceanu a suscitat interesul multor cercetători, care i-au consacrat sinteze, monografii, lucrări de analiză a activității sale în diverse domenii (politic, economic, literar, cultural etc.), au fost publicate antologii de texte, volume de corespondență și acte publice. Au existat și proiecte de editare sistematică a vastei sale opere, precum inițiativa din 1893 a lui Vasile M. Kogălniceanu, fiul marelui om politic, sau aceea istoricului Andrei Oțetea, din 1946, dar ambele n-au depășit fața unui singur volum. Abia în 1974, prin eforturile unor istorici (Dan Simonescu, Al. Zub, Vladimir Diculescu, Dan Berindei, Georgeta Penelea), Editura Academiei a lansat publicarea unei ediții critice complete, cuprinzînd beletristică, studii literare, culturale și sociale, scrierile istorice, precum și oratoria (1856-1883).

⁕ Reapariția revistei istorice Arhiva românească. În anul 1939, cu sprijinul cald și dezinteresat al unui grup de istorici și sub egida Fundației, peisajul istoriografic românesc a înscris apariția revistei Arhiva românească De la bun început, ea s-a dorit – și de aceea a pornit la drum cu tomul III – o reluare, evident pe alte planuri, a vechii Arhive românești de la mijlocul Secolului al XIX-lea. Dacă activitatea de istoric desfășurată de M. Kogălniceanu a marcat – cum se arată în cuvîntul de început al noii publicații – ,,deschiderea drumului ce a dus la cercetarea trecutului românesc”, în noile împrejurări, revista și-a propus, mai întîi de toate, să dea la lumină alte și alte mărturii istorice. Sînt demne și azi de interes exegezele semnate de C.I. Andreescu despre familia Kogălnicenilor, de N. Cartojan, referitoare la anii de studii ai lui M. Kogălniceanu la Lunéville și Berlin și despre creațiile sale din acest răstimp, de G. Zane, privind activitatea de întreprinzător a lui Kogălniceanu în domeniile industriilor tipografică și textilă. De asemenea, Victor Slăvescu, Emil Vîrtosu, Gh. Adamescu, C. Gane, G.G. Mironescu, Aurelian Sacerdoțeanu, Constantin Moisil, Șerban Cioculescu ș.a. au înfățișat în paginile revistei un bogat material inedit, cu referire la momente distincte din viața și activitatea lui Al. Beldiman, August Treboniu Laurian, Barbu Catargiu, N. Suțu, C. Negri, I. Ghica, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu.

Consecințele războiului, noile structuri politice implantate în societatea românească după cea de-a doua conflagrație mondială s-au resimțit în existența Fundației. Activitatea sa a diminuat treptat. După evacuarea din clădirea din Strada Izvor nr. 110 – unde fusese locuința lui Mihail I. Kogălniceanu și unde își avusese sediul inițial –, mobilierul, documentele și cărțile au fost împrăștiate, fiind depozitate în diferite locuri din Capitală. Prin decretul-lege din 15 august 1945, Fundația a fost supusă autorității și controlului direct al Ministerului Artelor. Componența Consiliului Fundației a cunoscut schimbări simptomatice: locul președintelui G.G. Mironescu a fost luat de dr. N. Lupu. Eliminarea lui Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu în vara lui 1945 a fost urmată de îndepărtarea, în decembrie 1947, a lui C.I.C. Brătianu și Gh. I Brătianu. Locurile vacante au fost completate de L. Pătrășcanu, P. Constantinescu-Iași și Constantin Daicoviciu. După destule peripeții, valorile documentare ale Fundației se găsesc astăzi ca un Fond distinct Kogălniceanu, în patrimoniul colecțiilor speciale ale Bibliotecii Naționale, în așteptarea cercetătorilor, a tuturor iubitorilor de istorie, de adevăr. Sursa: ,,MAGAZIN ISTORIC”, iunie 1991

(Biblioteca Națională – Colecții speciale)

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Unde au dispărut comorile incaşilor? (III)

Partea leului

Cuzco părea a fi o comoară inepuizabilă, capabilă să satisfacă lăcomia spaniolilor. Dar, între timp, conchistadorii aveau să constate că cele mai importante bogăţii dispăruseră brusc din oraş, din toate lăcaşurile sfinte, unde le zăriseră cercetaşii lui Pizarro. Cei cinci spanioli văzuseră, de exemplu, în palatul lui Huayna Capac (care domnise 37 ani), unul dintre cei mai renumiţi strămoşi ai lui Atahualpa, trei firide pline cu piese de aur şi cinci cu argint, ca şi 100.000 lingouri de aur, extras din minele imperiului; fiecare lingou cîntărea 50 castellanos, adică aproape 250 grame. O parte din această comoară a fost într-adevăr transportată la Cajamarca, pentru răscumpărare, dar alta, mult mai mare, a dispărut fără urme. Yupanqui, un alt strămoş al lui Atahualpa, pusese să se toarne în aur masiv o statuie enormă, denumită Inti-Illopa. Şi această statuie pornise spre Cajamarca transportată de o mulţime de oameni. Dar înainte chiar de a fi părăsit zidurile Capitalei, mîini nelegiuite au sfărîmat-o în mici fragmente de aur, mult mai uşor de ascuns, de împărţit şi de adus pe pămîntul spaniol, fără a da socoteală controlorilor regali din Sevilla.

obicei foarte vechi, pe care proaspătul guvernator nu avea nici un interes să-l uite. Generalul care cîştiga o bătălie avea dreptul să-şi aleagă, în afara repartiţiei legale, orice obiect din pradă. Pizarro şi-a luat o somptuoasă litieră de aur masiv, cizelată, una dintre cele mai frumoase piese găsite în Peru. Avea peste 92 kg. În cursul expediţiei lor, conchistadorii au descoperit două asemenea litiere. Una într-un palat din Cuzco, cealaltă era a lui inca Atahualpa. Pizarro a devenit proprietarul primeia. A doua a fost topită.

La locul supliciului

Preţul de răscumpărare a ajuns astfel în întregime la Cajamarca, în timp ce nefericitul împărat aştepta în palatul său, în temniţă. Obiectele de aur au atins linia promisă din uriaşa încăpere a palatului, iar piaţa din Cajamarca a fost acoperită cu minereuri şi obiecte de argint, conform înţelegerii. Spre a înlesni împărţirea prăzii, Pizarro a ordonat topirea acelor obiecte păgîne, artistic decorate. Indienii, printre care existau aurari talentaţi, au trecut la treabă, folosind cele nouă cuptoare de care dispuneau. Împărţirea prăzii a avut loc în ziua de 18 iunie 1533. Familia Pizarro îşi luase partea leului. În armata spaniolă exista un

În acest timp, împăratul aştepta în temniţa lui luxoasă să fie eliberat. De vreme ce preţul de răscumpărare fusese plătit, rămînea ca Pizarro să-şi respecte cuvîntul şi să-i redea libertatea. Dar conchistadorul, care abia îşi potolise setea de aur, era frămîntat acum de puterea captivului său. Ea trebuia să fi fost considerabilă, din moment ce supuşii lui acceptaseră să se lipsească de bunurile lor cele mai preţioase pentru a-şi elibera suveranul. Nu s-ar fi putut converti ea într-o rezistenţă violentă împotriva spaniolilor, dacă inca ar fi fost pus în libertate? Atunci Atahualpa ar fi devenit periculos. Ce era de făcut? Pizarro şi-a propus să-l

Marea păcăleală din strada Berners, cea mai elaborată farsă din istorie

În urmă cu două secole, o casă de pe strada Berners, situată într-o zonă înstărită a Londrei, a devenit scena uneia dintre cele mai elaborate și mai îndrăznețe farse din istorie. Această păcăleală, care ajuns să paralizeze o parte din capitala Angliei, a devenit cunoscută drept „farsa din strada Berners”. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1810, la ușa casei cu numărul 54 de pe strada Berners a bătut un coșar care susținea că doamna Tottenham, văduva bogată care era proprietara casei, îl chemase să-și facă meseria. Valetul nu știa nimic

despre asta, așa că l-a trimis pe coșar la plimbare. În curînd, la ușa casei au apărut și alți coșari, potrivit History Today În timp ce servitorii doamnei Tottenham alungau coșarii unul după altul, acestora li s-au alăturat niște căruțe pline cu cărbune. Erau atît de multe, încît, alături de coșari, au blocat strada Berners, de obicei foarte liniștită. Apoi, au început să sosească birje, în scopul de a prelua niște persoane care nu existau. În strada Berners au apărut și medici cu instrumente pentru amputarea membrelor, avocați veniți să ajute la rezilierea unor contracte, precum și numeroși practicanți ai altor meserii. Artiști gata să facă portrete, clerici gata să dea binecuvîntări, cofetari cu torturi de nuntă, măcelari cu pulpe de miel, negustori de pește și comercianți de tot soiul încercau să pătrundă pe ușa casei de la numărul 54 din strada Berners. A sosit chiar și un cioclu, cu un sicriu pentru doamna Tottenham, care era cît se poate de vie. Apoi, au apărut niște muncitori care încercau să livreze 12 piane. Apoi, la ora

omoare. Unii conchistadori i-au sugerat guvernatorului să-l trimită pe inca în Spania. Departe de poporul său, acesta n-ar mai fi prezentat nici un pericol. Dar mulţi dintre colaboratorii lui Pizarro îi puseseră gînd rău împăratului incaş. Printre ei se distingea Filipillo, indianul care îi servea ca interpret spaniolului şi care rîvnea la o soţie a lui Atahualpa. Acesta i-a dezvăluit conchistadorului un pretins complot ţesut de indieni împotriva invadatorilor. O impunătoare armată inca urma, chipurile, să se năpustească asupra „oraşuluiînchisoare“ al împăratului şi să-l elibereze. Pizarro a hotărît atunci să-l încătuşeze în lanţuri pe prizonierul său. A fost apoi constituit în grabă un tribunal, format din părintele Valverde, un jurist, patru căpitani de cavalerie şi cîţiva ofiţeri, care au formulat cele mai aberante capete de acuzare împotriva deţinutului: trădare, imoralitate, idolatrie. Cum era de aşteptat, sentinţa a fost moartea. Atahualpa a încercat să-l ademenească pe conchistador cu alte bogăţii ale imperiului său, dar acestuia i-a fost suficient să ştie că ele există. Nu a schimbat sentinţa. A acceptat numai rugămintea suveranului de a nu-l incinera, ceea ce, în concepţiile religioase inca, însemna dispariţia definitivă, fără păstrarea nici a corpului, nici a sufletului. Conchistadorul i-a promis moartea prin strangulare, cu o condiţie însă: inca să accepte botezul catolic.

La 29 august 1533, Atahualpa a fost condus la locul supliciului. Drept pildă pentru indieni, Pizarro hotărîse ca execuţia să fie publică. Ea s-a desfăşurat în piaţa principală din Cajamarca, în faţa a zeci de mii de oameni. Inca, foarte demn, a fost dus de soldaţi în faţa călăilor. Părintele Valverde nu şi-a putut ţine litania. Atahualpa şi-a bătut joc de cuvintele pe care acesta i le repeta în ureche. Cu un gest scurt, împăratul l-a oprit, întorcîndu-şi privirea spre Pizarro, căruia i-a spus: – Ai grijă de copiii mei!

Au fost ultimele lui cuvinte. Nu se ştie dacă copiii erau propriile lui odrasle sau supuşii fabulosului său imperiu, pe care îi considera ca atare. N-a avut timp să explice mai mult. Călăii coroanei Spaniei l-au fixat solid sub spînzurătoarea de lemn, înălţată în mijlocul pieţei. Fără a-i pune nici o legătură pe ochi, călăul i-a trecut în jurul gîtului o frînghie solidă, cum era obiceiul pe pămîntul spaniol. Un gest scurt şi sigur, şi inca a ajuns în regatul tatălui său, Soarele. În ziua aceea, 29 august 1533, comoara incaşilor a intrat în legendă.

Sfîrșit

PATRICK BRAUN (în româneşte de Paul B. MARIAN)

11, pe stradă a apărut o trăsură frumoasă, în care se afla însuși primarul Londrei. Potrivit relatărilor, primarul primise un bilet „de la doamna Tottenham, care spunea că fusese citată să apară în fața primarului, însă era țintuită la pat de boală”. Procesiunea a continuat pînă seara, iar negustorii și demnitarii au venit fără oprire, doar ca să afle că nu fuseseră chemați deloc. La ora 17, la ușa casei s-a prezentat un grup de servitori care doreau să-și ia în primire locurile de muncă. Pe lîngă cei care fuseseră înșelați să vină aici, pe stradă se aflau mulți spectatori, care se distrau de minune de fiecare dată cînd mai sosea cineva, de la cei care aduceau orgi și pînă la negustorii de mărunțișuri și fabricanții de peruci. Astfel de farse, în cadrul cărora o casă era asaltată de numeroși negustori și nenumărate livrări, nu erau ceva nemaivăzut. Însă diferența a făcut-o amploarea pe care o luase farsa. Pentru a pune totul la cale, cineva trebuia să fi scris mii de comenzi și scrisori. Cei care au avut de suferit de pe urma farsei erau furioși că timpul lor fusese irosit. S-au făcut apeluri pentru găsirea și arestarea celui care orchestrase o farsă de o asemenea amploare. Nu s-a făcut nici o arestare, însă consensul general este că autorul farsei a fost Theodore Hook, scriitor și om de litere cunoscut pentru farsele sale. Nu s-a confirmat niciodată că el ar fi fost responsabil de marea păcăleală, însă Hook a recunoscut acest lucru prin intermediul unui personaj din cartea sa semiautobiografică, „Gilbert Gurney”. INCREDIBILIA RO

Întîlnirea dintre Atahualpa și Franciso Pizarro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (151)

Pictura (7)

3. Peisaje și oameni. Maestrul Jing Hao din Epoca „Cinci Dinastii ne spune: „Pentru a reda adevărata fizionomie a unui peisaj, trebuie să existe un acord între suflul vital și structura formală. Trebuie într-adevăr a ști să observi și să distingi multiplele elemente ce compun un peisaj. În ceea ce privește un munte, un vîrf ascuțit formează un feng (pisc), un vîrf aplatizat formează un ding (culme), un vîrf rotunjit formează un luan și un grup de munți formează un ling (lanț). O cavitate în versantul muntelui se numește xiu. Un povîrniș dinspre pisc se numește ya. Poala unui povîrniș se numește Yan. Un drum care trece prin inima muntelui creează o gu (vale). Cînd drumul ajunge într-o fundătură, se formează o yu (văgăună). Un curs de apă ce se strecoară prin albia unui torent se numește qi. Un fir de apă ce curge prin chei se numește jian. Să amintim că, dacă la partea lor superioară munții își au piscurile și culmile lor, ce se disting unele de altele, la bază sînt legați între ei prin coline și văi, presărate cu păduri și izvoare. Rînd pe rînd vizibile și ascunse, acestea contribuie la a le varia tonalitățile și a le sublinia distanțele“. Maestrul Guo Xi din dinastia Song ne spune: „Munții sînt lucruri mărețe. În configurația lor, ei se înalță drept în sus sau se încovoaie, se întind majestuos sau se ghemuiesc cu umilință. Ei pot apărea îndrăzneți și puternici sau grei și masivi, mîndri și aroganți sau vii și plini de însuflețire ori, uneori, austeri și gravi. Anumiți munți au aerul că se privesc unii pe alții sau că se salută, înclinîndu-se reciproc. Sînt astfel situați, încît par să aibă deasupra lor un acoperiș, iar dedesubt un jilț, în fața lor un reazem și înapoia lor un spătar. Își pot ridica privirile pentru a contempla un spectacol în înălțimi; pot privi în jos, ca și cum ar porunci. Acestea sînt înfățișările grandioase ale muntelui“.

Muntele este legat de apă, iar Maestrul Guo Xi ne spune în acest sens: „Apa este un lucru viu. Ea poate fi adîncă și secretă, calmă și lină. Cînd vastă ca un ocean, cînd îngustă și plină de meandre, ea poate

Bolile și Istoria (29)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (9)

Acesta este motivul principal al prevalentei unei alte afecţiuni, cunoscute de localnici drept „kwashiorkor”, o boală ce afectează în primul rînd copiii şi se datorează lipsei de proteine animale din alimentaţie. Eradicarea muştelor depindea în primul rînd de curăţarea unor largi suprafeţe de teren şi de limitarea deplasării turmelor de vite pe timpul zilei. Amănuntul, deloc neglijabil, pornea de la observaţia făcută cu multe secole în urmă de către păstorii băştinaşi, că muştele sînt active doar pe timpul zilei şi strămutarea vitelor către alte locuri de păşunat, noaptea, împiedica infectarea lor. Totodată, populaţiile africane au apelat la îngrădirea de vite sălbăticite în rezervaţii uriaşe, în speranţa că acestea vor dobîndi suficientă rezistenţă spre a evita îmbolnăvirea de nagana şi vor da mai mult lapte decît vacile domestice, afectate grav de boală. Acţiunea s-a dovedit doar parţial profitabilă pentru că, deşi numărul de îmbolnăviri de nagana a scăzut, a crescut în schimb riscul transmiterii la om a altor maladii, vacile sălbatice constituind un veritabil rezervor de paraziţi.

Toate încercările de a veni de hac celor două forme de boală a somnului s-au dovedit inutile pînă în 1920. Medicii prescriau un medicament numit atoxyl şi doze puternice de tartar emetic, administrate intravenos, în vreme ce călătorii europeni care se încumetau să plece în Africa erau sfătuiţi să aibă în permanenţă faţa şi gîtul, ca şi membrele, protejate de plase împotriva muştelor ţeţe, precum şi cizme înalte şi pantaloni strîmţi, un echipament deloc confortabil în atmosfera irespirabilă a Africii Ecuatoriale, dar care a făcut totuşi ca numărul albilor bolnavi să fie mult mai mic

oferi o aparență uleioasă și lucioasă sau spumoasă și clocotitoare. Ea se poate împărți în izvoare multiple sau angaja în goană prelungită, să irumpă în jeturi tumultoase spre înalt sau să curgă la vale, în cascade, spre cîmpie. Ea aduce fericire atît pescarilor, cît și arborilor și ierburilor. Învăluită de cețuri și de nori, ea își dezvăluie cu atît mai mult farmecul; strălucind în soare pe fundul unei văi, ea va fi cu atît mai minunată. Acestea sînt aspectele vii ale apei. Muntele are drept artere cursurile de apă, drept păr arborii și ierburile, iar ca expresie cețurile și norii. Muntele datorează astfel viața sa apei, frumusețea sa arborilor și ierburilor, misterul său cețurilor și norilor. Apa are drept chip Muntele, drept sprîncene și ochi, chioșcurile și pavilioanele. Simpla prezență a unui pescar îi conferă spirit. Apa datorează grația ei Muntelui, claritatea sa chioșcurilor și pavilioanelor, iar pescarului în barca lui îi datorează aspectul ei indiferent și liber“. Maistrul Guo Xi ne mai spune: „Munții au trei tipuri de distanță sau de perspectivă. Cînd spectatorul își înalță privirea dinspre poala unui munte către vîrf, aceasta înseamnă gao-yuan; cînd dinspre fața muntelui, spectatorul se bucură de o vedere plonjantă a munților din spate, aceasta înseamnă shen-yuan; cînd, de după un munte din apropiere, spectatorului își îndreaptă privirea pe orizontală spre munții îndepărtați, aceasta înseamnă ping-yuan. Într-o perspectivă în înălțime, tonalitățile peisajului sînt pure și clare; într-o perspectivă în adîncime, ele pot fi grele și întunecate; într-o perspectivă plană, ele pot fi închise sau deschise, după împrejurări. Liniile de forță ale unei perspective în înălțime sînt abrupte. Și, structura perspectivei în adîncime se bazează pe supraetajare a straturilor; atmosfera unei perspective plane se remarcă prin caracterul său omogen, imperceptibil.

Cît despre figurile umane din sînul peisajului, ele sînt distincte, bine afirmate în cazul perspectivei în înălțime, ușor fragmentate și abia schițate în adîncime, simple și estompate în perspectiva plană. Există trei raporturi de mărime înăuntrul unui munte: muntele este mai mare decît arborele, iar arborele este mai mare decît omul. Un munte nu este mare dacă nu este de mai multe zeci de ori mai mare decît un arbore. La fel, un arbore nu este mare dacă nu este de zeci de ori mai mare decît omul. La un arbore, ceea ce permite a se stabili

decît cel al persoanelor de culoare, ce se deplasau prin junglă aproape goale. În 1922, firma germană Bayer a introdus un medicament pe bază de arsenic, numit Trypasamid, urmat curînd de alte medicamente utile atît în tratamentul bolii somnului, cît şi în profilaxia ei. Combinate cu un război intensiv dus pe toate fronturile împotriva muştelor ţeţe, care au fost distruse cu insecticide, aceste măsuri au reuşit punerea sub control a bolii somnului şi bolii nagana, în anii ’60 ai Secolului XX. Totuşi, instabilitatea politică din centrul Africii a dus la mişcări masive de populaţie, urmate de diminuarea calităţii serviciilor medicale, fapt ce a dus la un reviriment al acestor boli.

Lunga bătălie de aproape patru veacuri împotriva focarului african de infecţie a făcut ca populaţia locală să se confrunte cu probleme extrem de dificile. Zonele din nordul continentului – Maroc, Algeria, Tunisia şi Libia – au evoluat mai mult sau mai puţin în paralel cu vecinii europeni. Vechea civilizaţie egipteană a sucombat, în cele din urmă, în faţa atacurilor barbare, dar s-a dezvoltat totuşi într-un ritm apropiat de cel al europenilor. Climatul plăcut şi pămîntul bogat al Africii de Sud, neglijate în mod curios de către exploratorii portughezi, au atras în schimb emigranţii olandezi şi britanici, în Secolele XVII şi XVIII. Odată cu descoperirea importantelor zăcăminte de diamante şi aur, între 1870-1880, un flux nesfîrşit de imigranţi din toate colţurile globului au luat cu asalt această regiune, aducînd cu ei atît beneficiile civilizaţiei, cît şi maladiile specifice acesteia.

Nimeni însă nu a reuşit să pătrundă, pînă la mijlocul Secolului XIX, în adîncurile misterioase ale continentului. Cînd omul alb a înţeles că traficul de sclavi nu este deloc un gest creştinesc, iar acest ruşinos comerţ a încetat, în jurul anului 1830, comunicaţiile dintre coastă şi platoul central african practic au încetat.

o comparație cu proporțiile omului este frunzișul, iar la om, ceea ce îngăduie a se stabili o comparație cu proporția arborelui este mărimea capului. Căci, în general, se ia volumul unui anumit număr de frunze ca echivalent al capului omenesc. Se instituie astfel raporturile corecte de mărime între munte, arbore și om. Dacă vreți să dați înălțime unui munte, faceți în așa fel încît el să nu se zărească integral. Va apărea cu atît mai înalt, dacă va fi înconjurat de cețuri și de nori. Dacă vreți să dați impresia că apa curge în depărtare, faceți în așa fel încît să nu se zărească întregul ei curs. Ea se va vedea cu atît mai îndepărtată, cu cît parcursul său va fi, din loc în loc, ascuns și parcă întrerupt. Cînd un munte este vizibil din toate părțile, el va fi lipsit de acea prestanță trufașă ce îl caracterizează. Și, este ca și cum ai desena un mojar de pisat orezul! Cînd este reprezentată fără nici un obstacol, apa este lipsită de farmecul pe care i-l dau meandrele. Cînd învățăm să desenăm flori, înfigem o tulpină înflorită într-o gaură adîncă și o privim de sus pentru a o putea pricepe din toate părțile. Cînd învățăm să desenăm bambuși, într-o noapte cu lună, contemplăm umbra unui bambus reflectată pe zid, pentru a înțelege forma adevărată. Cel ce învață a picta peisaje, nu trebuie să procedeze altfel. El trebuie să umble pe lîngă munți și ape și să se lase în întregime pătruns de spiritul lor. Un peisaj adevărat, trebuie să-l privim de departe pentru a-i percepe liniile de forță și, de aproape, pentru a-i extrage substanța. Atmosfera norilor ce animă un peisaj de munte nu este aceeași, ci variază în funcție de anotimp: primăvara este dulce, îmbătătoare; vara, densă, bogată; toamna, clară, diafană; iarna, sumbră, insipidă. Pentru a o reda vie, trebuie, înainte de toate a reliefa mișcarea generală, fără a se simți nici cea mai mică urmă de efort. La fel, din cauza cețurilor și a pîclelor ce-l înconjoară, muntele are el însuși aspecte ce se schimbă în funcție de anotimp. Primăvara, el este atrăgător, deschis; vara este verde, proaspăt, parcă îmbibat de apă; toamna el este conturat și clar, împodobit magnific; iarna este melancolic și șters, parcă abandonat somnului. Și în acest caz este necesar să restituim impresia de ansamblu și să ne ferim a ne împotmoli prea mult în descrierea detaliilor. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Apoi, interesul pentru explorarea acestor tărîmuri enigmatice a crescut iarăşi. Misionari şi doctori, înfruntînd dificultăţi supraomeneşti, şi-au croit drum spre interiorul continentului. Pe măsură ce cunoştiinţele despre bolile tropicale se acumulau, iar folosirea chininei devenea tot mai la îndemînă, eforturile acestor temerari au fost încununate de succes. Cel mai cunoscut dintre exploratorii Africii Ecuatoriale este doctorul David Livingstone, care din 1841 şi pînă la moartea sa, pe 1 mai 1873, a fondat numeroase misiuni umanitare, a predicat religia creştină băştinaşilor, le-a tratat bolile şi a explorat zone întinse ale centrului continentului. Activitatea sa a fost continuată de către un alt personaj remarcabil, un orfan provenit din Ţara Galilor, John Rowland, care a fugit din orfelinat la vîrsta de 15 ani spre a se îmbarca pentru America, pe post de camerist pe vapor şi a fost adoptat de un negustor din New Orleans, Henry Morton Stanley, al cărui nume l-a preluat. Însărcinat de publicaţia New York Herald să-l caute pe Livingstone după ce se răspîndiseră zvonuri privind moartea acestuia, în 1869, Stanley l-a găsit totuşi în viaţă pe inimosul explorator, deşi foarte slăbit, pe 28 octombrie 1871. Maladiile tropicale împotriva cărora luptase o viaţă întreagă i-au pus deseori sănătatea în primejdie lui Livingstone, iar Stanley a fost şi el grav bolnav de malarie şi dizenterie. Nici una dintre misiunile creştine fondate de Livingstone nu a supravieţuit mai mult de cîteva luni.

Adevărata importanţă a muncii depuse de Livingstone şi Stanley nu constă însă în ceea ce au reuşit să facă, propriu-zis, ci în entuziasmul cu care și-au asumat o misiune titanică, entuziasm care îi va determina pe mulţi să le urmeze exemplul. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Cum au migrat doinele în Lituania

Mi-am pus în gînd să scriu despre un subiect cunoscut mai puțin spre deloc. Este vorba despre manuscrisele rusești ale tînărului B. P. Hasdeu din perioada cînd era licean la Chișinău (1850-1852) și se arăta interesat de scrierile unor filologi ruși, polonezi și nemți privitoare la limba și cultura lituanienilor. În lucrările sale filologice de mai tîrziu, cum ar fi, de exemplu, studiul ,,Cine au fost Dacii?”, publicat în Revista ,,Familia” (1868), Hasdeu, cunoscînd contribuțiile unor savanți străini, a încercat să pună originea lituanienilor în prelungirea civilizației dacilor. În acel articol, Hasdeu se referă mai ales la o lucrare despre Lituania a renumitului scriitor polonez J.I. Kraszewski: ,,La lituani, scrie el, daine se numesc un fel de cîntece, în care nu se cîntă rezbel și omor, ci sentimente liniștite, amoroase, casnice, iar mai cu seamă jalea!”. Ca model de daină lituaniană, Hasdeu reproduce una dintre ele, în traducere proprie, fără a preciza dacă a tălmăcit-o după original, ori s-a condus după traducerea lui Kraszewski în limba polonă: ,,Pe-al mării mal, un munte alb se vede,/ Pe albul munte stă stejarul verde;/ M-am dus la el de jalea mea cuprins/ La pieptul meu, cu mare dor, l-am strîns;/ Și i-am șoptit: - stejare, fi-mi părinte,/ Al frunzei freamăt tu-l prefă-n cuvinte,/ Iar creanga-ți s-o prefaci în braț duios:/ de desmierdări orfanul e setos!/ Dar, vai, tu te-nduri a fi un tată,/ Și trist mă-ndepărtez, amar plîngînd:/ Nici creanga verde nu e brațul blînd/ Nici frunza nu e vorba alintată...”.

E din ce în ce mai verosimilă aserțiunea privitoare la originea noastră pelasgo-iliro-traco-getodacă, o limbă ariană provenind din limba proto-indo-europeană (PIE), adică o limbă străveche, continuă și remarcabilă. Însuși împăratul Traian, cu care ne lăudăm atîta, că, alături de băștinașul Decebal, ar fi creatorul poporului daco-roman, substratul românilor, deși născut în Peninsula Iberică, la origini, era dardan, o ramură traco-geto-dacă, trăitoare în sudul Dunării. Și chiar viteazul Achile (,,Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Achil Peleianul,/ Patima cruntă ce-aheilor multe amaruri aduse...” – Homer, ,,Iliada”) era, putem spune, de-ai noștri, mirmidon, înrudit îndeaproape cu geto-dacii. Pentru acest motiv fusese înmormîntat, între ai săi, pe Insula Șerpilor din Marea Neagră. Tot mirmidon era și Eneas, întemeietorul Romei antice din provincia Latium, precum și tatăl său, Anchise, dar și Priam, regele Troiei. Și Dionysos era de origine tracă.

De fapt, minerii, crescătorii de animale, agricultorii și tăietorii de poduri, aduși aici de Traian, proveneau din sudul Dunării, adică Moesia și Dardania, nu din Italia, și vorbeau o limbă traco-geto-dacă.

În zona Munților Apuseni, atît de bogați în zăcăminte de aur, locuitorii se numeau dacisci și se aflau într-un război necurmat cu coloniștii romani. În restul de 86% din teritoriul dac, locuiau amalii, dacii liberi. Pînă prin anul 500, amalii îi vor conduce pe traco-geto-daco-romani în războaiele lor cu migratorii. (Gerula, personajul inventat de regizorul Sergiu Nicolaescu, o fi fost dacisc sau amal?)

Spre ținerea de minte a urmașilor, s-ar cuveni o simplificare a lucrurilor:

- daciscii locuiau în Dacia ocupată de coloniștii lui Traian (14% din teritoriu);

- amalii locuiau în Dacia liberă (86% din teritoriu). * * *

Reproducem, în continuare, fragmente din dainele lituaniene, dovezi ale trecerii geto-dacilor prin țările baltice, descoperite și traduse de B.P. Hasdeu.

Se știa demult că, fugind din calea popoarelor migratoare în Europa, consecutive retragerii aureliene din anul 274 d.Chr., dacii au ajuns pînă în nordul Europei – țările baltice, Scandinavia, insula britanică – bazele Imperiului Roman de Apus de mai tîrziu.

Printre lingviștii și istoricii străini, consultați de Hasdeu, s-a numărat și profesorul german G.H.F. Nesselmann care, în 1853, publicase o carte despre cîntecele populare lituaniene, printre care se găsea și o daină (la români doină), transcrisă în lituaniană și germană: ,,Am trecut cu noroc nouă valuri și, la valul al zecelea, m-am scufundat; astfel, fratele meu a scăpat de nouă gloanțe, dar la al zecelea fu ucis; și acolo, unde căzu capul său, a crescut un trandafir, iar unde a stropit sîngele, a ieșit un mărgean...”. Textul acestei scurte daine îl găsim transcris în cartea lui Nesselmann în limbile lituaniană și germană, copiată și tradusă pe vremea cînd era licean la Chișinău.

Mai departe, în arhiva ,,Hașdeu”, păstrată în Biblioteca Academiei Române, printre alte hîrtii valoroase despre viața și opera marelui om de cultură, se păstrează și un caiet voluminos în care se găsesc alte patru daine lituaniene, traduse de scriitor în românește și datate 1857, ceea ce denotă că preocupările sale, legate de aceste scrieri, începuseră cam pe la vîrsta de 19 ani. Acest motiv i-a determinat pe redactorii Revistei ,,Manuscriptum” să publice în nr. 3(64)/1986 cele patru daine, cu un comentariu semnat de N. Romanenko.

Așadar, mi-am pus în gînd să scriu despre ceva rar. Dar, pentru mai buna înțelegere a lucrurilor, e musai să începem discuția mai de departe, cu 4000 de ani înainte de Christos, în Neolitic. Sînt semne că românii au apărut atunci între Carpați și Dunăre. Aceasta însemnînd că ne numărăm printre cele mai vechi seminții cu care Dumnezeu a umplut Pămîntul –egiptenii, asiro-babilonienii, indienii, chinezii, evreii.

Dacă am amintit de strămoșii noștri, eroi peste eroi, ar fi nedrept să ignorăm faptul că pe la 1400, cu puțin înainte de înscăunarea lui Ștefan cel Mare ca domn al Moldovei, toată Peninsula Scandinavă, precum și țările baltice purtau numele generic de Dacia. Tot cam pe atunci, sau poate mai tîrziu, căci migrațiunea în străvechea Dacie a barbarilor a durat secole întregi, alți daci au ajuns în Marea Britanie. Umorul englezesc, prazul (însemnul dinastiei Plantageneților), crucea Sfîntului Petru (X) sau nume precum Tudor și Gheorghe sînt tot atîtea dovezi ale extinderii strămoșilor noștri în toată Europa, și motive să-i dăm dreptate cărturarului nostru Edgar Papu care, în lucrarea ,,Din clasicii noștri” (1977), afirma că protocronismul românesc stă la baza culturii europene. Dar teoria a fost primită cu ostilitate de marile puteri, intolerante cu alte păreri decît cele cunoscute.

Din ce în ce mai mulți specialiști au ajuns la concluzia că, pe vremea poeților Ovidiu și Juvenal, adică în preajma cuceririi Daciei, în Peninsulă se vorbea latinește doar în provincia Latium. În rest, în toată Italia se vorbea limba traco-geto-dacă. Limba latină din Latium, cu multe influențe grecești, era limba administrației și a elitei intelectuale și acoperea doar 5% din țară. Limba aceea era o limbă minoritară, care a făcut carieră mult mai tîrziu, ca limbă moartă, fiind reinventată de Biserica și intelectualitatea Renașterii. Iar la noi, în perioada pașoptistă, odată cu cărturarii ardeleni, deveniți, peste noapte, mari latiniști. Coloniștii lui Traian, cetățeni romani, vorbeau un hibrid popular, latina vulgaris sau volgata, și dacă au influențat pe cineva, au influențat doar 14% din Dacia, unde au săpat în căutarea aurului.

⁕ ,,Deasupra mării, deasupra schelei, se înalță un munte alb; pe munte, pe culme stă un stejar verde. Am plutit pînă acolo, sermanul! L-am îmbrățișat cu amîndue mînele: «O, iubitul meu stejar! Oare pentru mine nu te vei preschimba în tată? Care ramurile cele verzi nu se vor preface în nesce brațe albe, iar verzile tale frunze în nesce vorbe dulci?» Dar vai!, m-am depărtat, sermanul, de acolo, plîngînd cu lacrime amare; căci stejarul nu s-a schimbat în tată iubit, nici ramurile cele verzi în nesce brațe albe, nici verzile frunze în nesce vorbe dulci”.

⁕ ,,Grăbesce, luntrioară, grăbesce plutînd pe repedele Nieman, grăbesce la acel deal unde stă verdele stejar. Acolo doarme într-un mormînt verde iubitul meu tată: mă voi plînge tătîni-meu, cum mă chinuiesce vitrigul, cum mă chinuiesce săracul de mine, și mă gonesce din casă. Grăbesce, luntrioară, grăbesce, plutind pe repedele Nieman, pînă la acea curte verzișoară. În acea curte verzișoară sînt trei frumoase fetițe: una întinde ghergheful, alta toarce ața subțire, a treia coasă cu mătasă. Care coastă cu mătasă îmi va fi mie drăguță, iar deacă n-ar dao mie, desigur voi muri de jale, și atunci unde mă veți îngropa oare, deacu mă va ucide jalea? Aci în grădinița de crini, sub copăcelul de trandafir. În toate duminicile dimineața, vor veni copilițe să culeagă flori: împletiți cunune, fetișoarelor, cît vă place, numai din copăcelul meu nu rumpeți trandafiri! Va veni și tînăra surioară în duminica dimineață, va rumpe un boboc de trandafir din copăcelul meu. O! cît de frumos miroasă floricica, drăguțul boboc de trandafir. – Iar muma îi va zice plîngînd: aceasta nu e floricică de trandafir, dar este sufletul junelui ce a murit de jeale”.

Aflat într-o expediție științifică în Nepal, în căutarea unor plante cu efect curativ, savantul naturalist român Ovidiu Bojor (ajuns acum la vîrsta de 97 de ani) a cunoscut o populație care purta haine tradiționale identice cu hainele maramureșenilor. Mai mult, practicau și obiceiul Colindelor de Anul Nou, cîntînd versuri cu refrenul: ,,Dă și mie!”. La fel, beau băutură din fructe fermentate, numită ,,Răchie”. Și dansurile lor semănau cu cele ale maramureșenilor. Explicația? Substratul indo-european, care a funcționat spre Europa, dar și înapoi, spre Asia. Sau poate altceva: România și Tibetul sînt două regiuni cu un bogat potențial energetic. ⁕ ,,Ieri seară, ieri mi-a pierit mioara. O, Doamne! Cine-mi ajută să-mi găsesc singura mea oiță? Mers-am la Aurora, dar ea mi-a răspuns: «Eu trebuie dimineața să-mi ațîț foc pentru soarele». Mers-am la luceafăr, luceafărul mi-a răspuns: «Eu trebuie seara să aștern patul soarelui». Mers-am la craiu-nou, craiu-nou mi-a răspuns: «Sum tăiat în doo cu sabia, mă vezi în ce stare mă aflu». Mers-am la soarele, soarele mi-a zis: «Vei căuta 9 zile, în a zecea zi nu vei găsi»”.

PAUL SUDITU

B.P. Hasdeu, portret de Mirea Demetrescu

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Femeile fumează!

Vă vom povesti azi despre un pas important făcut de reprezentantele sexului frumos în lungul lor drum pentru cîștigarea drepturilor egale cu ale bărbaților. De această dată va fi vorba despre un viciu interzis doamnelor pînă pe la sfîrșitul Secolului al XIX-lea: fumatul. La începutul Secolului al XX-lea femeilor nu le era permis să fumeze în public. În acea epocă doar femeilor „de bar sau de cabaret” le era îngăduit, uneori, să fumeze în public. Chiar și ele o făceau înfruntînd dezaprobarea fățișă a „tradiționaliştilor”. Chiar și Regina Maria – despre care se știe că „fuma ca o turcoaică” – își satisfăcea acest viciu doar în camerele sale private.

Pas cu pas însă, femeile au cîștigat și acest drept: de a fuma în public. Și au făcut-o cu eleganța ce le caracterizează: tabacherele, „șpițurile” și portțigaretele destinate doamnelor au devenit adevărate bijuterii. Moda fumatului, care la început a fost mai mult o formă de snobism, a prins din ce în ce mai mult în lumea femeilor pe măsură ce și ocupațiile lor au cucerit domenii destinate pînă atunci exclusiv bărbaților. Prin anii ’30 femeile care fumau nu mai erau de mult timp o ciudățenie. Un articol interesant destinat femeilor fumătoare a fost publicat în numărul din 14 octombrie 1931 al revistei „Ilustrațiunea Română”:

„Femeia nu mai consideră fumatul ca pe o poză de salon și își ia toate libertățile în practica acestui viciu. Prima preocupare a fumătoarei este dobîndirea unui stil cît mai personal și cît mai original. Alegerea rechizitelor de fumat și a tutunului trebuie să corespundă tipului și ocupațiunei fumătoarei. Sportiva cu umerii drepți, cu

Lumea regilor şi culisele ei

De ce nu au regii cărți de credit? (3)

Din 1378, există la curte funcţia oficială de Paznic al Lebedelor Regelui (Keeper of the King’s Swans). O dată pe an, acesta străbate Tamisa în sus şi în jos, într-o barcă, numără şi marchează toate lebedele care-i ies în cale – gest simbolic, cunoscut drept Swan Upping. În Marea Britanie, o lebădă moartă trebuie să fie imediat declarată la Administraţia Domeniilor Regale (Crown Estate), dar, de fapt, e suficient dacă este anunţată poliţia şi oricum ar fi cam ciudat să intri în Palatul Buckingham cu o lebădă moartă sub braţ! Premierul englez Gordon Brown, la scurt timp după preluarea funcţiei, şi-a anunţat intenţia de a înlătura unele privilegii „arhaice“ ale reginei, spre exemplu dreptul ca ea să fie considerată Doamnă a Lebedelor. Paznicul Lebedelor a anunţat de pe atunci că se opune cu tărie.

De ce regii sînt mai afectuoși față de cai decît față de oameni? (1)

Există trei animale regale: leul, vulturul şi calul. E cît se poate de limpede de ce regilor le face plăcere să se recunoască în fiinţe auguste, ca leii şi vulturii – dar care să fie motivul relaţiei obsesiv de strînse cu aceste copitate sfioase şi mai degrabă neghioabe, care se pîrţîie şi baligă pe unde le apucă, şi în mers, şi stînd pe loc? Pentru iubitori, nu există pe pămînt ceva mai frumos, mai demn de veneraţie, decît caii de curse pur sînge. Prin forţa şi eleganţa lor, prin fiecare fibră a corpului, reprezintă o esenţă, un ideal al rasei cabaline. Dragostea lor comună pentru aceste făpturi superioare o lega pe regină de omul numit cu tandreţe „Porchie“, cu titlu oficial de Earl of Carnarvon. Porchie era nepotul celui care a descoperit mormîntul lui Tutankhamon, în 1922. Dar, mai mult decît atît, era administratorul grajdurilor regale şi, astfel, în oarecare măsură, al doilea bărbat, ca importanţă, din viaţa reginei. La 11 septembrie 2001, cînd întreaga lume se afla sub şocul atacurilor teroriste din America, regina avea cu totul alte griji.

mușchii bine legați, nu-și va potoli niciodată setea de tutun cu o țigaretă fină, prinsă într-un șpiț de fildeș; iar blonda suavă și mlădioasă nu va lua niciodată între dințișorii ei de lapte pipa scurtă englezească. Da, doamnelor, pipa scurtă, engleză, care nu cuprinde mai mult tutun decît o țigaretă, i se potrivește de minune femeii sportive, care de cele mai multe ori e și o profesionistă. Această mică extravaganță o face mai atrăgătoare, mai originală și-i desăvîrșește tipul. Desigur că această pipă reclamă două șiruri de dinți albi și puternici, de mic animal de pradă. Pipa însă nu va fi scoasă din buzunar decît în cadrul potrivit: la sport, în munți sau la mare, sau cel mult la meditațiuni solitare între patru pereți.

Toaleta de vizită sau de seară îngăduie în locul acesteia un mic ciubuc umplut cu tutun parfumat, avînd totuși un gust diferit de țigareta obicinuită. Poate și mai originală să vi se pară fumătoarea havanei. Aceasta își aprinde cu predilecție o impozantă țigară de foi în timp ce-și soarbe cafeaua de dimineață, fierbinte și aromată. Deși este obișnuită cu un tutun mai tare, va renunța le această pasiune atunci cînd iese în lume. Gestul excentric ar cere foarte mult curaj și o «bravare» a opiniei publice. Nu l-ar putea risca decît o femeie de o rară frumusețe, căreia havana n-ar face decît să-i adauge un farmec în plus. Femeia modernă preferă însă, în general, țigareta elegantă cu tutun străin, sau numai cu denumiri exotice, pe care o găsește în sute de varietăți: țigareta turcească, în vîrful unui șpiț lung, cît mai lung posibil... care se pretează la cele mai cochete poze și atitudini; țigareta egipteană, care nu se va profana cu nici un fel de șpiș (acesta alterează în general gustul tutunului). La sfîrșit vom numi obicinuitele țigarete de dans, fumate pe

Atunci, în 11 septembrie 2001, a aflat că Porchie se stinsese cu o seară în urmă; avea şaptezeci şi şapte de ani şi suferise un infarct. Trei zile mai tîrziu, cînd regina a luat parte în St Paul’s Cathedral la marea slujbă de pomenire a victimelor atentatelor şi supuşii au văzut-o pentru prima oară cu lacrimi în ochi, au ştiut, cel puţin, care era motivul adînc al tristeţii ei...

În cariera sa de treizeci şi trei de ani, Porchie a reuşit să producă zeci de cai campioni pentru Queen. Nu mai există nici un alt grajd pentru cai de curse cu un asemenea succes constant, de-a lungul ultimelor trei decenii. Un singur lucru nu i-a reuşit din păcate lui Porchie: să-i aducă reginei o victorie în cea mai veche şi mai de prestigiu cursă din lume, Derby-ul de la Epsom. Şi încă o greşeală care-i umbreşte palmaresul: în 1982 a sfătuit-o pe regină să vîndă armăsarul Height of Fashion, în vîrstă de patru ani, pentru un milion şi jumătate de lire sterline şeicului Al Maktoum şi grajdurilor sale Godolphin. Un preţ bun, şi o hotărîre cît se poate de proastă: Height of Fashion s-a dovedit unul dintre cei mai valoroşi armăsari de prăsilă care au existat vreodată. Printre urmaşii săi se numără Nashwan, care la doar trei ani a cîştigat renumitul Derby, şi alţi cai de curse absolut formidabili, printre care Unfuwain şi Nayef. Din cîte se pare, regina nu 1-a iertat niciodată cu totul pentru sfatul grăbit de a-1 vinde pe Height of Fashion.

Singurul cotidian pe care suverana nu îl neglijează niciodată (contrar tuturor celorlalte zvonuri, potrivit cărora regina ar citi zilnic The Times) este Racing Post, gazeta care cuprinde ultimele ştiri din cursele de galop. Inaugurarea postului cu plată Racing Channel i-a deschis reginei posibilităţi nebănuite. Reuşeşte, fără să fie de faţă, să urmărească permanent performanţele celor două duzini de cai activi de curse ce-i aparţin. Una dintre foarte rarele crize de furie din ultimele două sau trei decenii s-a consumat în acea duminică din iulie 2006, cînd armăsarul ei Banknote a alergat în cursa de la Haydock şi a cîştigat cu avans senzaţional – iar ea nu a putut să asiste la triumf, pentru că un angajat al palatului uitase să înnoiască abonamentul la Racing Channel. Fireşte, iubirea reginei pentru cursele de galop este foarte intensă. Dar dacă ar fi să comparăm pasiunea sa pentru cai cu a altor capete încoronate, mai cu seamă din spaţiul cultural arab, nu pare deloc neobişnuită. Care să fie motivul? Din cîte bănuiesc, ţine de faptul că aceste

nerăsuflate de legionarele acestui viciu, în orice ocazie, dar mai ales la ceremonia toaletei matinale.

Dar nu există posibilitatea de a fixa genurile sau categoriile modului de a fuma. Cîte femei fumătoare, tot atîtea feluri de pipe, țigări, țigarete, cu sau fără șpiț! Dacă înainte, numai grație concursului unor «împrejurări fericite» se putea defini tipul unei femei în gingașă, robustă, pasionată, blîndă, indiferentă, rece sau pătimașă – astăzi, o privești umblînd și, fără greș, o poți plasa în genul care-i este propriu. Femeia a găsit în fumat, ca în atîtea alte preocupări și pasiuni, un nou mijloc de exteriorizare a caracterului și temperamentului ei”.

Sursa: ART. „FEMEILE FUMEAZĂ!“, 1931

curse nu sînt un pur scop în sine, ca alte sporturi, ci urmăresc un ţel cît se poate de concret, care înaripează peste măsură fanteziile regale: „Scopul propriu-zis al curselor este reproducerea. Sensul curselor de galop este descoperirea celor mai buni armăsari şi iepe“, mi-a explicat odată un văr de-al soţiei mele, prinţul Bernhard von Baden. El este preşedintele clubului care organizează cursele de galop de la Baden-Baden, din 1871. „Prin reproducţia cailor campioniֽ, mi-a spus, obţii, peste ani, exemplare tot mai alese. în asta constă, de fapt, fascinaţia curselor de galop şi a reproducţiei raselor pure: căutarea perpetuă, ca a Sfîntului Graal, a calului perfect, care să combine viteza şi agilitatea cu robusteţe şi rezistenţă“. Capetele încoronate şiau descoperit slăbiciunea pentru oportunităţile de manipulare genetică mult timp înaintea proiectului genomului uman al zilelor noastre. Slăbiciunea lor pentru arborii genealogici şi puritatea sîngelui este legendară. În cazul casei Baden, faptul este demonstrat, pentru că, după cum se povesteşte, un prinţ, a cărui mamă nu avea obîrşie mai presus de orice bănuială, şi-a petrecut mulţi ani în izolare – Kaspar Hauser. Toţi caii pursînge de pe acest pămînt se bucură de un arbore genealogic demonstrat fără cusur, pornind de la exact trei strămoşi, armăsarii legendari Byerley Turk, Darley Arabian şi Godolphin. Să fie fascinaţia capetelor încoronate faţă de reproducţia cailor o urmare a realităţii că animalele de curse sînt singurele fiinţe al căror pedigri este garantat imaculat, în comparaţie cu arborele celor mai alese alteţe?

E uşor să te amuzi pe seama obsesiilor cabaline ale regilor. Dar poate merită să ne oprim o clipă, gîndindune dacă nu există totuşi şi un sens mai profund al strînsei relaţii dintre rege şi cal. Adesea se lansează ipoteza că simbioza dintre monarh şi calul său, exprimată în nenumărate monumente ecvestre, ar fi rezultatul simplu al situaţiei privilegiate de secole la rînd. Deoarece stăpînitorii ar fi descoperit de timpuriu călăritul, ca hobby exclusivist. Cît se poate de neadevărat. Doar cine s-a priceput la cai a putut să atingă, dintotdeauna, suveranitatea, nobleţea şi bunăstarea. Iar pentru cititorii noştri latini: Omnis nobilitas ab equo. Toată nobleţea de la cal vine.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România sub dominatia lumii contemporane , Cacealmaua numită Schenge n (1)

(urmare din pag. 1)

Astăzi, capitala, Luxemburg, este, împreună cu Bruxelles și Strasbourg, una din cele trei capitale ale Uniunii Europene și sediul Curții Europene de Justiție.

În partea de sud a statului Luxemburg se află localitatea Schengen la întretăierea granițelor dintre Luxemburg, Germania și Franța. Fiind legată de capitală, Schengen este un canton al Luxemburgului. Deși nu are nici 2.000 de locuitori, avînd gospodăriile întinse pe 10 kilometri pătrați, Schengen a devenit un fel de emblemă europeană, începînd cu 14 iunie 1985 cînd, pe vasul „Princesse Mavie-Astrid”, care naviga pe rîul La Moselle, în dreptul cantonului Schengen, șefii guvernelor din Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat „TRATATUL DE LA SCHENGEN”, privind controlul frontierelor interne în Uniunea Europeană.

Pe parcursul anilor, în etape succesive, acest document a fost amplificat și completat, ajungîndu-se la textul de astăzi, cînd „spațiul Schengen” dă atîta bătaie de cap românilor. Cu modificările de rigoare și cu atragerea altor state europene în această convenție (26 de țări, majoritatea membre UE – Elveția, Norvegia, Liechtenstein și Islanda, sînt din afara UE), Schengen a devenit un adevărat miraj pentru milioanele de locuitori ai bătrînului continent, pentru unii dintre aceștia (români, bulgari, croați, ciprioți) Schengen poate fi considerat o Fata Morgana. Desigur, eliminarea controalelor la frontierele interne ale statelor semnatare, la care se adaugă alte beneficii: cooperare polițienească, judiciară și vamală între statele semnatare, precum și prevederi comune în materie de vize, migrație și azil, sînt cîștiguri efective la nivelul civilizației Secolului XXI, în contextul dezvoltării supranumerice a lumii contemporane și a fenomenului circulației indivizilor peste granițe, în căutarea unui loc de muncă mai bun sau, aiurea, atrași de aventuri internaționale.

Dacă pînă la acest punct putem înțelege coordonatele mirajului numit „Spațiul Schengen”, exploatarea acestei facilități extranaționale doar în folosul unor state europene, altele nefiind „demne” de acest statut privilegiat, iată că ajungem să analizăm acest spațiu și prin prisma unor discriminări artificiale, așa cum se petrec lucrurile cu România. În acest caz, brodînd chestiunea Schengen pe evantaiul de

compromisuri la care este supusă România de către un alt stat membru al Uniunii Europene, marșînd, în mod pervers, pe impactul emoțional al țintuirii țării noastre la porțile de miere ale Schengen-ului, propun să întoarcem și cealaltă față a medaliei – cea sumbră – și să arătăm, în mod deschis, pînă la ce nivel dizgrațios a coborît clasa politică din România anului 2022, stînd în genunchi înaintea ingratei promisiuni de a primi cale liberă spre... Raiul Schengen!

Fără a eluda avantajele acestei comuniuni europene, croșetate, totuși, pe haina generoasă a țărilor care sînt îndrituite în a lua caimacul economiei europene, vă provoc în a privi acest fenomen și de pe poziția unui român simplu, un cetățean neimplicat în dese călătorii în afara Țării, în scop de business sau, de ce să ocolim realitatea – călătorii în scopuri frauduloase, despre care ni s-a dus buhul pe toate meridianele și paralelele Globului Pămîntesc, scop în care deschiderea totală a frontiereler și desființarea controalelor vamale ar fi o mană cerească pentru astfel de „turiști”. În această cheie vă provoc să citiți acest material jurnalistic, urmărind, în prim-plan, cum, pentru un drept cucerit, forțele politice românești de la cel mai înalt nivel (Președinție, Parlament, Guvern) pun pe tavă resurse însemnate din economia României (din ceea ce a mai rămas nefurat pînă acum), stînd ghiocel în fața Guvernului Olandei –singura țară care se încrîncenează ca România să rămînă pe dinafara Schengen-ului.

După ce vom trece în revistă suita de erori și lista de sacrificii pe care – cu o ușurință condamnabilă le săvîrșește Puterea de la București – concluzia aparține fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare avem de cîștigat sau de pierdut din această ecuație. Depinde ponderea procentajului în cele două entități.

Pornind de la stema localității Schengen – un vultur războinic, avînd deasupra doi struguri stilizați, dovada zonei viticole în care se află, și extrapolînd cu denumirea Olandei ca „țară a lalelelor”, ceea ce ați citit pînă acum poate fi așezat, simbolic, sub intertitlul „România – între struguri și lalele”.

Uniunea Europeană –între Parlament și Consiliu

În acest an bătălia pentru Schengen a căpătat proporții neverosimile. De parcă de acest vot ar atîrna însăși existența României,

forțele politice de la București se zvîrcolesc de ceasul morții spre a îmbuna guvernul olandez (singura țară care, deocamdată, este împotriva aderării României la spațiul Schengen) să ne deschidă și nouă poarta Raiului. După ce votul din Parlamentul olandez, potrivit căruia Olanda nu trebuie să voteze pentru aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen, a fost favorabil neacceptării (85 la 65), o gură de aer am primit-o din partea Parlamentului European, care s-a declarat pentru aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen. Numai că... numai că votul decisiv nu este al Parlamentului, ci al Consiliului European, din 8 noiembrie 2022 (o variantă). Analiștii politici trag un veritabil semnal de alarmă amintind că, de fapt, nu este pentru prima dată cînd Parlamentul European este în favoarea aderării Țării noastre la spațiul atît de rîvnit, Schengen. Dacă politicienii noștri stau prost cu memoria, le reamintim noi marile promisiuni ale Europei pentru liniștea României: așa cum forul Parlamentului European și-a încălcat pe inimă și a catadicsit că putem intra și noi în rîndul lumii, adică în spațiul Schengen, au mai făcut-o și în sesiunile din anii 2018, 2020 și 2021. Rezultatul? De fiecare dată, în Consiliul Europei, țările vestice (cu rîndul) s-au opus. De data aceasta se pare că Olanda rămîne cea mai inflexibilă, „tainul” pretins de „Țara lalelelor” însemnînd pierderea autorității naționale asupra unor obiective economice de anvergură considerabilă, națională, despre care voi scrie la momentul oportun.

Dovada palpabilă a cacealmalei de mai sus –optimism neverosimil, în urma votului Parlamentului European – a venit imediat: în întrunirea Consiliului European de la Bruxelles, din 20 și 21 octombrie 2022, pe agenda de lucru nu a figurat nici un punct care să fi făcut referire la România, în raport cu spațiul Schengen. Și asta după votul favorabil din plenul adunării generale a parlamentarilor, nu? Cu ce ne încălzește pe noi, românii, faptul că Rezoluția Parlamentului European ne-a fost, în mare parte, favorabilă, dacă, după ajungerea ei la Consiliul European, unde este nevoie de unanimitatea statelor membre, Olanda (și mai nou – ca rezervă –Danemarca) votează împotrivă? Și în obținerea acestui vot, ca și în alte prilejuri în care România avea ceva de „primit”, la mare trecere sînt șantajul și intimidarea, prezente fie în mod direct, fie cu un fel de perdea de fumigene! De ce să băgăm capul în nisip, precum struțul și să orbecăim pe cărările întortocheate ale Uniunii Europene, tot sunînd din zurgălăi, poate, poate ne-o auzi Bruxelles-ul? Numai premierul României nu aude și nu vede jocul de glezne al omologului său olandez, Mark Rutte! Altfel nu s-ar fi entuziasmat la înșelătorul vot din Parlamentul European, uitîndu-se-n oglindă și lăudînduse pe el însuși, cu PNL, cu tot. Ascultați vocea civilă a unui cazon, pe post de prim-ministru: „România a mai făcut încă un pas către admiterea în spațiul Schengen: Parlamentul European a votat o rezoluție prin care cere Consiliului Uniunii Europene să aprobe intrarea țării noastre în spațiul de liberă circulație. Votul covîrșitor în favoarea cauzei României a venit pe fondul susținerii pe care o avem din partea Partidului Popular European, care are cel mai numeros grup de europarlamentari. Azi am văzut cît de important este sprijinul marii familii europene de centru-dreapta, din care PNL face parte.

Admiterea în spațiul Schengen tocmai a intrat pe ultima sută de metri”.

Desigur, încurajați de succesul votului din Parlamentul European (547 voturi pentru, 47 împotrivă și 46 abțineri), politicienii de la București (nu numai premierul Ciucă) și-au făcut curaj, visînd și ei că sîntem pe „ultima sută de metri” pînă la înfrîngerea barierelor artificiale, coborîte de către Olanda în fața tirului numit România. Analizînd unele declarații venite de la București, descoperim deosebiri și nuanțe diferite în cuantificarea ultimelor rezultate de la Bruxelles, ceea ce ne face să credem că, existînd păreri contrarii (optimism versus scepticism) din acest dualism politic se pot naște propuneri, măsuri și hotărîri viabile, care să demonstreze Europei că România nu cerșește o anume facilitate, realitatea istorică (și faptică) atrăgînd după sine un vot în Consiliul European pe măsură. Nu ascund faptul că, imediat după acceptarea României în spațiul Schengen (odată și odată, va fi!) autoritățile centrale de la București vor dansa și vor chiui de bucurie, împăunîndu-se cu epocala victorie a României contemporane sub înțeleapta și curajoasa lor conducere! Astfel au procedat și cu prilejul aderării Romîniei la NATO și la UE, după care, încet, dar sigur, au apărut fisuri grave în aceste două entități multinaționale, mulți români ajungînd la concluzia că era mai bine cu România în afara acestor organisme, dovedite, pe alocuri, improprii dezvoltării Țării noastre, ba chiar cu daune neprevăzute.

Adevărata miză a unui refuz perpetuu

Vorbind pe românește, din atîtea amînări bazate pe obiecții neverosimile sau care nu făceau parte din canavaua pregătirii Țării pentru marea aventură numită Schengen, putem spune franc: ne-am cam săturat de mofturile europarlamentarilor lui Mark Rutte și de speculațiile la care sîntem supuși, doar ne vom „disciplina” și vom cădea la pace cu exigența birocratică a Țărilor de Jos. Pentru a le arăta că românii nu sînt proștii Europei, iar România nu este un sat fără cîini și nici nu are statutul unui om nevoiaș, care se tîrăște într-un cărucior pentru ologi, cerșind o bucată de pîine și milă de la vecini, vom trece în revistă cîteva etape parcurse de România postdecembristă, în efortul de a se încadra în noul șuvoi democratic european, cu reperele principale din această epopeee numită Schengen.

Atracția pentru valorile europene (nu întotdeauna reale!), precum și contextul dezvoltării societății românești după 1989, cărora li s-a alăturat ambiția noii clase politice de la București de a se afirma pe plan european, au generat o serie de orientări și hotărîri politice și administrative care au pregătit terenul pentru faza actuală, refuzată cu încrîncenare României – anume, acceptarea intrării Țării noastre în Spațiul Schengen. Dacă dăm filele calendarului înapoi constatăm că, încă de la hotarul dintre milenii (2000), România acceptase propunerea de a face parte din marea familie europeană, a țărilor cu statut de membru al Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2007 devenind stat membru al Uniunii Europene.

Știm cu toții, cei care urmăream pe atunci politica noastră de aderare, că nu a fost ușor să îndeplinim unele cerințe care făceau parte din drepturile și obligațiile

acestui statut. Măsurile de acompaniere ce au fost luate de România pe parcursul pregătirii pentru aderare, dintre care notăm: prevenirea sau remedierea deficiențelor în domeniul siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Ultimele două componente ne dau și acum bătăi de cap – Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) – fiind folosit, în prezent, de Guvernul Olandei, pe post de Bau-Bau, în frîna pusă României la poarta dinspre Schengen (acest lucru, ca și fenomenul corupției, nu are nici în clin nici în mînecă legătură de determinare cu definirea aderării României în Spațiul Schengen).

Odată cu recomandarea Comisiei Europene (2011), ca România și Bulgaria să poată accede la Schengen – în urma multiplelor controale și verificări din partea organismelor de specialitate de la Bruxelles, constatîndu-se îndeplinirea condițiilor tehnice cerute, problemele securității frontierelor fiind de primă urgență – ne consideram în rînd cu Europa. După cum s-a văzut, a fost doar o iluzie a noastră, calculele meschine, socotite pe abacul poziției de „guvernator” de unele state din Spațiul Schengen, ne-au ținut pe tușă, motivele inventate fiind prezentate drept rămîneri în urmă ale României în ceea ce privește condițiile aderării la Schengen. La rezoluțiile anterioare ale Parlamentului European, cu vot favorabil primirii României în Schengen, în Consiliul Europei, inițial, se opuneau 5 state, printre care Germania, Franța, Finlanda. Astăzi, pe baricade a rămas Olanda, cu probabila ei înlocuitoare – Danemarca.

De ce se încăpățînează Olanda în a umili România, în ultimii ani?

Neintrodușii în tematica Schengen și neinițiații în jocurile de culise ale puterilor politice naționale și transnaționale, pot pune atitudinea Olandei pe seama unei exigențe și a unei rigurozități exagerate olandeze. Realitatea, pusă în evidență de ultimele manifestări ale Guvernului de la Haga, configurează plastic demersul acestuia – esența întregii tevaturi fiind de proveniență politică. Iată cum, interese politice, înfrățite cu aranjamente economice, pot determina – în condiții de necesitate guvernamentală – măsuri aberante, care pot înclina balanța dreptății unei națiuni în zona periculoasă a dezvoltării sale.

Hai să exemplificăm o parte a cacealmalei pe care ne-a pregătit-o Guvernul olandez, încercînd să mascheze otrava unor jonglerii politice prin frumusețea și fragilitatea lalelelor de pe tarabele țigăncilor din piețele de flori bucureștene.

1. Amenințarea portului românesc Constanța.

Portul olandez Rotterdam este cel mai mare port industrial din Europa și se află în Top 10 pe plan mondial. Portul Constanța, situat pe coasta vestică a Mării Negre, nu se poate compara cu cel olandez, însă are un mare atu din punctul de vedere al reducerii semnificative a distanței de transport a mărfurilor venite de pe continentul asiatic. Un calcul făcut de specialiști demonstrează că destinația mărfurilor asiatice fiind Portul Constanța, în locul Rotterdamului, drumul pe apă ar fi scurtat cu 5.000 de kilometri. Consecința acestei noi rute de transport maritim? Reducerea timpului cu săptămîni de zile și, implicit, o economie financiară însemnată.

Aceasta fiind formula de eficiență financiară, cu pierderi imense pentru Rotterdam, politica olandeză ne spune că România trebuie să mai stea departe de Schengen, în acest fel portul Constanța constituind o amenințare zero la adresa portului Rotterdam. Sau, mai există o variantă: cedarea cu prioritate a modernizării Portului românesc unor firme olandeze, probabil, Damen, și privatizarea acestuia, situație în care tragerea de timp și modificarea proiectelor de lucru ar scoate din joc încă pe multe decenii Portul Constanța, Rotterdamul rămînînd să-și desfășoare liniștit (și în cîștig)

activitatea portuară, sfidînd ocolul imens (și inutil, în cazul intrării în joc a Portului Constanța); din Canalul Suez, prin Mediterană, strîmtoarea Gibraltar, Marea Mînecii, Marea Nordului și Marea Baltică; în loc de: Canalul Suez, puțină Mediterană, Strîmtoarea Bosfor, Marea Neagră – Constanța!

Apropo de această variantă, iată că, încă de acum 8 ani, din 2014, ministrul de Externe de atunci în Guvernul de la Haga, Frans Timmermans, avansa ideea cooperării între cele două porturi, afirmînd: „Noi dorim să împărtășim din experiența noastră în domeniul logisticii și organizării portuare și nu doar că ar fi în folosul Constanței, dar și pentru că ar fi în beneficiul Rotterdamului”, considerînd că o asemenea alianță ar permite României și Țărilor de Jos să controleze întregul transport european de mărfuri pe cale maritimă și fluvială. Interesantă această viziune a unui fost ministru olandez, doar că e una de complezență sau de tatonare, realitatea arătînd altfel: guvernele conduse de Mark Rutte, începînd cu anul 2010, au respins la indigo cererile României de aderare la Spațiul Schengen. Diferență între teorie și practică...

2. Războiul corvetelor.

Un alt punct forte pe care mizează Guvernul olandez în menținerea presiunii asupra României în ceea ce privește aderarea Țării noastre la Spațiul Schengen, punct bazat pe dezvoltarea unui șantaj mediatic, este problema celor 4 corvete comandate de M.Ap.N. Istoria acestei comenzi a început acum 3 ani printr-o licitație cîștigată de Naval Group (Franța), asociat cu Șantierul Naval Constanța, cu o ofertă de 1,2 miliarde de euro, în detrimentul firmei olandeze Damen, care oferise un preț de construcție mai mare cu 50 de milioane de euro. Din acest moment a început povestea construcției celor 4 corvete, materializată printr-o contestație din partea firmei olandeze și prin amînări succesive, de data aceasta intrînd în joc politicul pentru adjudecarea miliardului și ceva de euro.

Folosindu-se de avantajul firmei Damen, care are în România două șantiere navale (Galați și Mangalia), în care se pot construi cele 4 corvete și moderniza cele două fregate Tip 22 din dotarea Forțelor Navale, față de Naval Group, care a intrat în asociere cu Șantierul Naval Constanța, prin toate mișcările ulterioare (diplomatice, politice, militare, emoționale), Guvernul de la Haga dorește să impună cîștigarea acestui contract economic. Pe acest curs al filonului de sorginte economică, politicul de la Haga se pretează la un adevărat șantaj, ținîndu-ne într-un șah perpetuu în ceea ce privește acceptarea României în Spațiul Schengen, folosindu-se de votul Olandei în Consiliul European, forțînd mîna Guvernului de la București, guvern în stare de orice compromis și sacrificiu național, numai pentru a se putea lăuda cu „victoria de la Schengen”

Evenimentele din ultima vreme, avînd în centrul acestora acțiuni directe din partea Guvernului olandez, cu încrengături la ministerul Economiei de la București și la Palatul Cotroceni, converg spre un final descurajator și îngrijorător pentru România. Despre jocurile murdare care preced încă o formă politică a intereselor naționale românești, precum și despre forțele implicate în cacealmaua numită „Schengen”, în numărul viitor al revistei noastre.

(va urma)

Portul Rotterdam

Portul Constanța

Destine remarcabile • Destine remarcabile Titu Maiorescu la apogeul carierei sale politice (II)

Greul îl reprezintă tratativele separate dintre Grecia şi Bulgaria care, după multe stăruinţe, se apropie de etapele finale. Între timp, pregăteşte documentele finale ale conferinţei care, la 25 iulie/7 august ajunge aproape de sfîrşit, convenindu-se asupra armistiţiului nelimitat. Regele „îmi mulţumeşte şi mă sărută“, iar acasă Maiorescu primeşte scrisori, telegrame şi „telefonări“ de felicitare. La 25 iulie/8 august se citesc şi se votează primele 6 articole ale tratatului. Maiorescu începe să creadă în dezlegarea bună a conferinţei. E vizitat de ministrul Marii Britanii la Bucureşti, care îl anunţă că e însărcinat de guvernul pe care îl reprezintă să-i transmită felicitări „pentru opera de pace ce am făptuit-o“. A doua zi, după o noapte de insomnie, datorată neliniştei, la redeschiderea conferinţei, „toate au aerul că se regulează, neliniştea mea nu era justificată. Am dispus scrie 5 exemplare din tratat, care să fie semnate mîine dimineaţă şi sigilate cel puţin de cei 5 şefi ai delegaţiunilor, iar panglicile, toate 5, cu pecetea mea“. Seara Maiorescu oferă un mare dineu la Capșa, rostind un toast pregătit dinainte. A doua zi, la 28 iulie/10 august, prezidează ultima şedinţă a conferinţei, în cadrul căreia se semnează, solemn, tratatul de pace. Pentru sublinierea solemnităţii se trag salve de tun. Apoi, după-amiază, are loc un Te Deum, iar primul ministru e invitat, oficial, la Palatul regal, unde „regele mă sărută şi-mi atîrnă în jurul gîtului Colonul ordinului Carol, ultima distincţie ce mi-o mai poate da“. Pe drumul spre Mitropolie pentru Te Deum mulţimea, adunată în număr impresionant, îl aclamă. Continuă să primească felicitări din partea miniştrilor la Bucureşti ai celor şase mari puteri, iar cumnata sa, Juca Bengescu, prima doamnă de companie a reginei Elisabeta, vine să-i povestească laudele regelui că „în România numai eu singur puteam conduce conferinţa, cum am condus-o“. Copleşit şi mimînd modestia, observ „epidemie de entuziasm pentru mine“. Era, de fapt, încîntat de triumf. Ar fi meritat un triumf de durată. Nu a fost să fie. Nici la un an după acest triumf atît de elogiat, avea să izbucnească războiul mondial. De altfel, împăratul Austro-Ungariei nu a voit să recunoască tratatul de la Bucureşti, declarînd că numai un război general va aduce, în această zonă, o soluţie convenabilă. A făcut tot ce a putut ca acest război să izbucnească foarte repede. Oricum, triumful lui Maiorescu din vara lui 1913 a fost efemer. Ca orice triumf.

lapidar al celor 4 volume“. Fireşte că primul ministru n-a ratat ocazia de a-i vorbi de necesitatea retragerii, la sfîrşitul anului, a guvernului pe care îl conducea. În sfîrşit, regele i-a acceptat propunerea, specificîndu-i, pentru prima oară, că Marghiloman i se pare acum cel mai indicat pentru o viitoare şefie a conservatorilor.

Dar Maiorescu, totuşi leal cu rivalul său pe care îl îngenunchease, îl propune regelui, la 27 august/9 septembrie, pe nimeni altul decît pe Petre Carp drept şef al Partidului Conservator. În opoziţie, i-a demonstrat Maiorescu regelui, Carp e acum cu deosebire util, „fiindcă liberalii vor pune chestia agrară pe tapet şi Carp va fi de 80 ani, prin urmare «hors de cause», iar în opoziţie nu e periculos. Regele a admis fără greutate“. Sentimentul de culpabilitate îl îndemna să-i acorde rivalului său o reparaţie. Din păcate, Carp nu o va afla, iar proiectul nici nu se va realiza. Înfăptuirea lui nu depindea numai de Maiorescu şi rege. Avea de învins destule adversităţi, active şi latente. Dar chiar de ar fi aflat Carp de propunerea reparatoare a lui Maiorescu şi ea s-ar fi împlinit, seniorul de la Ţibăneşti nu l-ar fi iertat. Carp nu era făcut să ierte acte de trădare, cum considera el gestul din 1912 al fostului său prieten politic, pe care acum îl detesta. Pentru că îl detesta efectiv pe cel pe care, în februarie 1910, la banchetul aniversar de la hotelul Bulevard, îl elogiase ca fiind „un caracter“. Diagnosticul lui Carp din 1910 se dovedeşte a fi, totuşi, în lumina acestui episod rămas în taina jurnalului, exactă. Surprinde apoi plăcut, întregindu-i fortifiant caracterologia, decizia lui Maiorescu de a se retrage de la guvernare. De obicei, un prim-ministru se crampona de putere, prelungind cît putea guvernarea. Ar fi putut-o obţine, acum, după eclatantul succes recoltat cu Conferinţa de pace din 1913. Şi apoi nici nu trecuseră cei patru ani legiuiţi de guvernare a conservatorilor. Termenul se împlinea tocmai în decembrie 1914. Dar Maiorescu, extenuat fizic şi sătul de disputele şefilor conservatori, nu mai voia să prelungească existenţa guvernului de colaborare. Misiunea lui pacificatoare se încheiase şi, probabil, el se hotărîse să pună capăt tranzitoriului care nu izbutise să pregătească terenul unei fuziuni între cele două partide conservatoare.

astfel că sînt nerăbdători. Voiau succesiunea. Iar primul ministru în funcţiune, contrar tuturor uzanţelor, era de mult pregătit să se retragă. Mai ales că episodul proclamaţiei lui Brătianu a dovedit, iarăşi, lipsa unităţii de vederi între cele două partide conservatoare (vechii conservatori şi gruparea lui Take Ionescu). În timp ce conservatorii vechi resping proiectul liberal reformator, takiştii îl acceptă. Marghiloman şi Arion îl sîcîiau să rezolve vacanta şefiei partidului, asigurîndu-l că şi Filipescu o doreşte. Îi propuneau să o primească el, ştiindu-se că se retrage din viaţa politică. Şi, neexercitîndu-şi funcţiunile prezidenţiale, succesiunea le va reveni lor. Marghiloman, fostul om de încredere al Iui Carp, urmărea să-1 elimine pe şeful său de mai ieri de la preşedinţia conservatoare. Şi voia să o facă prin intermedierea lui Maiorescu. Dar acesta amîna, cît putea, decizia la care era forţat. Presiunile continuau pentru a accepta o preşedinţie pe care „n-o vreau... Mi-e greaţă“. Dar va fi nevoit să accepte, la 11/24 noiembrie, în urma unei consfătuiri a unor lideri conservatori. „Şefia mea (grozav mă plictiseşte vestea) proclamată şi de parlamentarii conservatori“. Cîteva zile mai tîrziu, Take Ionescu i-a comunicat reacţia lui Carp. Ierta pe toţi, inclusiv pe Marghiloman, Filipescu şi Arion. Dar pe Maiorescu nu-l va ierta niciodată. Mai avea de trecut, prin Parlament, cîteva legi minore, dar de oarecare importanţă. Le legiferează. Brătianu a găsit totuşi nimerit să atace într-un discurs „Cartea verde“, la care muncise Maiorescu în septembrie. Trebuia să răspundă. Dar era obosit, scîrbit, îndurerat de boala soţiei şi „mai dezgustat decît alte daţi fiindcă mă simt acum, în ajunul retragerii din luptele politice, mai străin de pasiunea politică“. Era, oricum, de mult decis să demisioneze în această lună decembrie. I-a răspuns totuşi lui Brătianu, cu succesul aşteptat („multă lume, fireşte aplauze, felicitări“). Participa, ce-i drept, zilnic, la discutarea proiectului de program al Partidului Conservator. Era însă cu totul detaşat de tot ceea ce se dezbătea; îl anunţă pe Marghiloman, la 8/21 decembrie, „de delegaţiunea ce vreau s-o dau lui şi lui Jean Lahovary de a conduce Partidul Conservator la plecarea mea“. A mai asistat, în 11/24 decembrie, la şedinţa noului Comitet Executiv al Partidului Conservator. Ţine chiar un discurs de o oră. După cîteva zile de dezbateri, e aprobat, în unanimitate, noul program, cu „aplauze pentru mine şi Marghiloman, adevăratul autor“.

Scăpat de dineuri şi recepţii, abia la 2/15 august poate pleca la Sinaia. Mai avea aici, ce-i drept, şi treburi ministeriale (regele se afla la castelul Peleş). Dar era răcoare, făcea dese excursii cu maşina (avea la dispoziţie un Mercedes de vară), ajungînd o dată pînă la... Elopatak (Vîlcele), staţiunea unde îşi petreceau vacanţele părinţii săi pe vremea cînd locuiau la Braşov sau Bucureşti. La 9/22 august, în timpul unei convorbiri cu regele, îi propune să se retragă, la sfîrşitul lui decembrie. Regele (din curtoazie?) îi declară că ar dori să mai menţină guvernul Maiorescu. Mai ales că i se părea că e încă de văzut dacă liberalii îl mai vor pe Ionel Brătianu sau îl preferă pe M. Pherekyde. Vestea nu l-a bucurat deloc. Era efectiv, extenuat, fizic şi nervos. La 16/29 august a avut o recidivă a simptomelor stenocarditei. Avea nevoie de odihnă. Dar în afară de plimbările pe jos nu şi-o putea îngădui. De relaxare nici că putea fi vorba, copleşit cum era de treburile ministerului şi ale guvernului, întreţinea relaţii intensiv cordiale cu regele care, la 22 ale aceleiaşi luni august, îl sfătuieşte să scrie Istoria contimporană, „inclusiv timpul de astăzi, lăudînd stilul

Deşi obosit, în septembrie s-a decis să publice o „Carte Verde“, cuprinzînd toate documentele conflictului balcanic, inclusiv lucrările Conferinţei de pace. A lucrat la ea intens, voind să redacteze un amplu preambul (ceea ce el numea „raportate M.S. Regelui“) în care să relateze convorbirile purtate cu miniştrii străini. Şi era iritat că nu o poate face, pentru că multe dintre aceste convorbiri aveau un caracter confidenţial şi nu puteau fi publicate. Or, fără ele i se părea că tabloul despre Conferinţa de la Bucureşti e sărăcit şi neadevărat. Scriitorul sau istoricul era în conflict cu omul de stat. S-a supus, din nou, realului şi a scris-o, inclusiv ciuntitul capitol (citit, după elaborare, regelui). A încredinţat-o tiparului la sfîrşitul lui septembrie, lucrarea apărînd la mijlocul lui octombrie. Voia să plece într-un concediu în străinătate. Întîmpina însă greutăţi pentru că takiştii din guvern nu-i acceptau interimarul, pe Marghiloman. După discuţii (care au demonstrat, încă o dată, fragilitatea combinaţiei guvernamentale pe care o conducea Maiorescu), a izbutit să plece în concediu. Se înapoiază la 22 octombrie/5 noiembrie singur. Soţia rămîne la Heidelberg, unde se supusese unei noi operaţii. Era profund nefericit şi nu mai avea altă pretenţie decît lichidarea onorabilă a gestiunii guvernului pe care îl conducea. Luase de mult cunoştinţă de manifestul program al lui Ionel Brătianu, de fapt o proclamaţie către ţară, publicată la 8/21 septembrie, şi care propune reforma electorală şi exproprierea parţială a marei proprietăţi în favoarea ţărănimii. Liberalii anunţau

A fost ultima manifestare publică de partid în care a apărut. Pentru că după cinci zile, în şedinţa Consiliului de Miniştri se decide retragerea de la guvernare. Nu putea demisiona fără ca ambele camere să aprobe ceea ce se numea votarea Adresei şi să se închidă Parlamentul. Obţine această aprobare la 21 decembrie/3 ianuarie. Era sfîrşitul aşteptat: „Seara eu sînt uşurat, cu povara de pe suflet luată“. Făcea pregătiri pentru demisie şi plecarea la Heidelberg. Îşi redactează cererea de demisie, pe care o înmînează la 31 decembrie/13 ianuarie. Adică, aşa cum conveniseră, exact la sfîrşitul anului. E primit de rege cu două zile mai înainte. Acesta „mi-a spus că i-am fost prieten, nu ministru“. Chiar în ultima zi a anului e primit din nou. Regele era bolnav, în pat. Îi dă cererea de demisie a guvernului. I-a comunicat, potrivit protocolului, că va aviza în cîteva zile. La 3/16 ianuarie 1914 demisia e acceptată şi I.I.C. Brătianu e însărcinat cu formarea noului guvern. În aceeaşi zi de 3/16 ianuarie, Maiorescu îşi ia „ziua bună“ de la funcţionarii Ministerului de externe, îl primeşte regele şi îl „sărută de adio“. A doua zi, seara, noul guvern depune jurămîntul. Potrivit uzanţelor, noul prim-ministru îi face o vizită protocolară. Şi apoi cortina a căzut grea şi mohorîtă. Înapoia ei, cel ce îşi terminase misiunea rămînea trist, îngrijorat de boala rea şi nevindecabilă a soţiei. Voia să fie un final fără întoarcere, retrăgîndu-se total din viaţa publică. Nu va fi. Pentru că evenimentele venite curînd, după declanşarea conflagraţiei mondiale, îl vor readuce în for. Nu a rezistat tentaţiei sau patimii nevindecabile a celui ce era, din tinereţe, un zoon politikon?

Sfîrșit

Z. ORNEA

OVESTI ADEVARATE p

Pe urmele lui Sadoveanu la Hanul Ancuţei

Printre legendele descrise cu o măiestrie desăvîrşită de către marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu în „Hanul Ancuţei” se află şi povestea lui Haralambie. Preluată dintr-o legendă şi povestită într-un volum de schiţe literare, tragedia lui Haralambie a ajuns la cunoştinţa publicului cititor românesc din anul 1928, iar mai tîrziu, prin traducerea lui Yves Auger (L’Auberge dʼ Ancoutza, Paris, 1943), a început să circule şi peste hotare. Legenda, păstrată şi astăzi de bătrînii de pe meleagurile moldovene, povesteşte cum la Curtea domnească din Iaşi, în epoca fanarioţilor, au fost înrolaţi, ca neferi sau arnăuţi în garda domnească, doi fraţi. Unul se numea Haralambie, celălalt Gheorghe. Cel dintîi a rămas simplu ostaş, nefer, cel de-al doilea a devenit ofiţer cu gradul de maior-tufecci-başa şi comandant al gărzii domneşti.

Călugărul Gherman, în gura căruia pune Mihail Sadoveanu povestea de la Hanul Ancuţei, ar fi fost fiul nelegitim al lui Haralambie, care, rămas orfan după tragica moarte a tatălui său, a ajuns monah la Schitul Durău de sub muntele Ceahlău. Trecînd întîmplător pe la Hanul Ancuţei în drum spre Iaşi, unde mergea în pelerinaj la mînăstirea Sf. Haralambie să-şi pomenească părintele, el povesteşte cum Haralambie, în urma unui incident avut la Curte cu un boier sau dregător, şi, poate, sătul de viaţa de ostaş, părăsise de la o vreme meseria armelor şi începuse să prade casele marilor boieri şi ale negustorilor înstăriţi din Iaşi. Urmărit de autorităţi, el s-a retras în părţile împădurite ale Moldovei. Acolo, fiind după vreme de ciumă şi secetă, a găsit uşor alţi nemulţumiţi şi persecutaţi, cu care şi-a alcătuit o ceată de haiduci. Cu această mică, dar bine organizată trupă, Haralambie lovea uneori curţile boiereşti de prin sate şi chiar Curtea domnească de la Dumbrăveni, împărţind averile la nevoiaşi. Alteori, mai ales în timpul verii, cutreiera drumurile care duceau spre munte şi ţinea calea marilor boieri, ce mergeau în pelerinaj spre mînăstiri, uşurîndu-le bagajele şi golindu-le pungile de bani.

Într-o zi, adunîndu-se divanul domnesc la sfat, a fost pusă în discuţie, printre alte treburi ale ţării, şi aceea a tulburătorilor ordinii sociale şi publice. Domnul, fiind supărat mai ales din cauza încălcării Dumbrăvenilor, i-a cerut marelui vornic să aducă, viu sau mort, pe Haralambie. Înaltul dregător propuse domniei să însărcineze cu prinderea haiducului pe fratele acestuia, Gheorghe, comandantul gărzii domneşti, singurul considerat în stare să-1 prindă pe căpitanul haiducilor.

Gheorghe, deşi primi ordinul cu strîngere de inimă, fiind vorba de urmărirea, prinderea şi înaintarea spre judecata scaunului domnesc a propriului şi unicului său frate, îşi alese, totuşi, cincizeci din cei mai viteji neferi călări şi după cîteva ceasuri porni spre drumurile de munte. Trupa călare adulmecă repede locurile pe unde hălăduia Haralambie, după casele boiereşti prădate şi, în curînd, începu operaţia de urmărire. Hăituit în ascunzişurile munţilor, strîmtorat în raza lui de activitate şi obosit, Haralambie fu în cele din urmă înconjurat, împreună cu întreaga sa ceată, în satul Bozieni, din ţinutul Neamţ, la una din gazde – mama călugărului povestitor Gherman. După mai multe schimburi de focuri, încercuit şi somat să se predea, Haralambie ieşi în grădină şi descarcă pistolul asupra urmăritorului, care nu era altul decît fratele său Gheorghe. Dar, în timp ce căpetenia haiducilor, vlăguită de nesomn şi oboseală îşi greşi ţinta, comandantul gărzii domneşti, ţintaş desăvîrşit, trase în plin şi Haralambie se prăbuşi la pămînt. Tăind apoi capul fratelui său, Gheorghe îl luă şi se prezentă cu el la Curtea domnească. În sala tronului, în prezenţa întregului Divan, Gheorghe, îngenuncheat în faţa Scaunului domnesc, a depus capul fratelui său spunînd: „Măria Ta, am îndeplinit ordinul, am liniştit ţara şi am adus capul fratelui meu. Dar pentru că mi-ai poruncit de am vărsat sîngele părinţilor mei care curgea în el, îţi depun, odată cu capul fratelui meu, şi armele mele cu care l-am ucis, iar mie să-mi dai voie să mă retrag din oaste şi să mă pocăiesc”. Scena a fost aşa de zguduitoare, încît a plîns întregul Divan şi a smuls lacrimi chiar domnului. Copleşitoare prin natura ei, drama, ai cărei actori au fost cei doi fraţi, s-a răspîndit

repede în popor, intrînd curînd în legendele populare, iar de aici în literatura română.

Dar tragedia din legendă, prin natura ei, reţinută de popor şi povestită de la o generaţie la alta, trebuie totuşi să pornească de la un eveniment istoric. Zguduit personal de această povestire tragică din curiozitate ştiinţifică şi din dorinţa de a afla adevărul istoric, am întreprins cercetări pentru a stabili care este faptul istoric şi unde porneşte legenda. Şi osteneala nu mi-a fost zadarnică. Cercetînd istoricul mînăstirii Sf. Haralambie, am găsit noi dovezi despre ctitorul ei, Gheorghe Leondarie, care din persoană legendară devine istorică. Cine era acest Gheorghe Leondarie? Ne spune cronicarul Manolachi Drăghici, în „Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani” (Iaşi, 1857), care scrie că domnul Moldovei, Constantin Ipsilante (domn între 7 martie 1799 şi 28 iunie 1801), a dăruit lui tufeccibaşa o moşie „pentru că au împuşcat pe frate-său“. Acolo s-a retras Gheorghe Leondarie. Părăsindu-şi meseria de arnăut şi adunîndu-şi veniturile, el a zidit biserica din Iaşi cu hramul Sfîntului Haralambie la Sărărie, ce se zice şi tufecci-başa (descrisă de N A. Bogdan, în „Monografia oraşului Iaşi”, 1913,), făcîndu-i multe acareturi împrejur pentru purtare de grijă a slujitorilor. Lăcaşul a ars în mai multe rînduri, păstrîndu-se astăzi numai biserica. „Putem dar să venim a crede – adaugă cronicarul – după starea zidurilor însemnate, că o fatalitate se ţinea de dînsele necurmat, fiind fondate din preţul sîngelui“. Condica vistieriei domneşti din anii 1795 – 1796 menţionează că un Gheorghe era tufecci-başa în aceşti ani, plecînd la Constantinopol cu un odobaş şi 28 de neferi, cu garda domnească la mazilirea lui Mihail Constantin Şuţu voievod şi venirea în țară a lui Alexandru Calimah voievod.

După un sinodic găsit în arhiva bisericii, s-ar putea spune că construcţia acesteia ar fi fost începută în 1797. Majoritatea dovezilor însă confirmă ridicarea ei între anii 1800 – 1804, după marea dramă. La 19 martie 1805, biserica era gata şi Gheorghe Leondarie tufecci-başa cerea domniei să-i aprobe închiderea unei stradele spre a lărgi curtea bisericii. Biserica a fost înzestrată cu trei clopote; pe unul din clopote se află o inscripţie din care se constată că Gheorghe tufecci-başa şi, deci, şi fratele sau Haralambie, erau fiii lui Leondarie. Urmărit toată viaţa, ca şi Cain, de conştiinţa sa, pentru crima săvîrşită, el spune că „a înălţat şi aceste trei clopote din banii lui, în biserica pe care a ridicat-o cu rîvnă caldă şi roagă pe toţi cei ce vor auzi dangătul lor, toţi cei mici şi cei mari să-i spuie cu glas tare «Dumnezeu să-l ierte»“. După terminarea bisericii, Gheorghe Leondarie a mai trăit încă treizeci de ani. A murit în vara anului 1835 şi a fost înhumat, la 27 august, în curtea bisericii.

Prin prezentarea acestor probe documentare s-a putut dovedi că persoanele în jurul cărora s-a format întreaga legendă au existat în realitate şi că faptele s-au petrecut aidoma.

ALEXANDRU I. GONŢA

Hanul Ancuþei – un loc de legendă

După unele documente păstrate, hanul ar data încă din Secolul al XVIII-lea, cînd se pare că și-a deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Roman, Suceava sau spre Iași. Pe atunci, Hanul Ancuței se afla la marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi. În orice caz, la 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea de tîrguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul Șiretului și drumul care leagă Iașul de Piatra Neamț sau Tîrgu Neamț prin Tupilați – se construiește un han nou, ce va servi și ca stație de poștă.

Se pare că numele orașului a fost preluat de la numele voievodului Roman I Mușat (1392-1394), considerat de unii cercetători ca fiind întemeietorul acestuia, deși existau probe materiale care să ateste existența curții de la Roman încă de pe vremea lui Petru I Musatinul. Imaginea hanului este frumos surprinsă de către Mihail Sadoveanu: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici pînă colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. Pe lîngă adăpost, hanul oferea oamenilor și prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zilele de toamnă, puteai vedea valea

Moldovei cît bătea ochiul și pîclele munților pe păduri de brad pînă la Ceahlău și Halauca. Iar după ce se cufundă soarele înspre tărîmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea cîte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile…”.

Această clădire a dăinuit multă vreme pînă cînd, prin anul 1943, proprietarul a dărîmat-o, rămînînd doar leagănul unor minunate povestiri sadoveniene. Cu zidurile în ruină, a vegheat întinderile pustii pînă acum două decenii și jumătate, cînd a redevenit locul de popas atît de vestit odinioară, dar cu alte povestiri și alți eroi trăitori în acele vremuri. Amenajat cu tot specificul unui interior de epocă, Hanul Ancuței se întipărește puternic în amintirile vizitatorilor săi, cărora le oferă ospitalitate.

Asemenea păsării Phoenix, hanul a renăscut, păstrînd parfumul de odinioară devenind un spațiu al poveștilor, unde oaspeții trăiesc „la modul Canaanului, ospătînd numai cu carne friptă și bînd vin, însă după o orînduială care cere inițiere”. Aici fiecare povestește cu ulcica în mînă, încă din timpul Ancuței celei de demult: „de cînd țin eu minte, încă de pe vremea Ancuței celei de demult, am luat obiceiul să întemeiem sfaturi și să ne îndeletnicim cu vin din Țara-de-Jos. Gustînd băutură bună, ascultăm întîmplări care au fost. Socot eu că nu se mai găsește alt han ca acesta cît ai umbla drumurile pămîntului. Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa pivniță, așa vin în alt loc nu se poate” – remarca unul din povestitorii lui Sadoveanu.

Existența tihnită la han s-a perpetuat de-a lungul anilor și se păstrează cu mare sfințenie și astăzi. În același decor, dar o altă Ancuța întîmpină și astăzi cu zîmbetul pe buze oaspeții veniți din toată lumea, cu pîine și sare. Fie să rămînă un loc vrăjit de popas și desfătare sufletească pentru călătorii pămîntului. HANU-ANCUTEI RO

Biserica Sf. Haralambie, Iași

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

O analiză profundă

(urmare din pag. 1)

Revenind la sondaj, un alt lucru pe care îl observ cu îngrijorare este scăderea încrederii în Biserică și în Armată, instituții care se situau mereu în fruntea clasamentului la capitolul încredere. Laolaltă cu scăderea încrederii în aceste două înstituții s-a înregistrat neîncrederea în președinte, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe, NATO și UE.

Un alt fapt interesant care reiese din faptul că românii se informează de la televizor în proporție de 70% este acela că 64% dintre ei sînt „total de acord și mai degrabă de acord” că trebuie să cheltuim mai mulți bani pe apărare ținînd cont de comportamentul Rusiei, în timp ce 56,1% sînt „total de acord și mai degrabă de acord” că Ucraina va învinge Rusia și își va recupera teritoriile. În opinia mea, cel puțin aceștia din urmă vor avea o mare dezamăgire în lunile ce vor urma și sper să înceapă să se informeze din ziare și site-uri românești și internaționale, așa cum fac 39% dintre români; după cîte inexactități, ba chiar dezinformări, am văzut în ultimul an pe tv, de la jocul pe calculator prezentat de un important post de știri, drept imagini reale de luptă din Ucraina, pînă la anunțarea morții lui Florin Salam, care era bine mersi, și la povestea prezenței lui Elon Musk la Bran de Halloween – eu m-aș cam reorienta.

Vorbind despre calitatea știrilor, observ că, deși 45,2% dintre români consideră că informațiile despre războiul din Ucraina sînt „în general corecte”, există un procent de 23,9% care consideră că acestea „favorizează Ucraina”, ceea ce înseamnă că, după atîtea luni de propagandă intensă, oamenii au început să-și dea seama că sînt induși în eroare. Cu toată propaganda asta pro război care îl face pe Putin vinovat și de ceea ce nu este, 15,2% dintre români au spus că, după război, două țări vor avea o situație „mult mai bună” ca înainte: SUA și China. Cît despre România – 36,2% dintre cei intervievați consideră că vor avea o situație mult mai proastă, în timp ce 42,9% consideră că situația Uniunii Europene va fi la fel ca înainte. Să-mi dea voie acești români să nu fiu de acord cu părerea lor, pe care, probabil, și-o vor schimba în următoarele luni.

Observ că teama noastră principală legată de război este aceea că el va duce „la creșteri foarte mari ale prețului energiei și ale prețurilor în general”, fiindcă noi sîntem preocupați în principal de viața de zi cu zi și mai puțin de atacul Rusiei sau de un război nuclear. Lucru firesc, pînă la urmă, fiindcă ne interesează mai mult ceea ce punem pe masă la finalul zilei decît ceea ce fac alții. Ideea asta arată că în ultimul an ne-am dat seama că UE și NATO au treburile lor, care sînt foarte diferite de ale noastre și, prin urmare, ne-am întors către ceea ce e important pentru noi, lucru reliefat de sondaj printr-o dublare a procentului de români care credeau anul trecut că trebuie să ne preocupăm mai mult de interesul nostru decît de cel al UE sau NATO, de la 27,7% la 51,1%.

Legat de acest punct, să vedem cîtă încredere avem în celelalte state importante ale lumii. Nu prea știu la ce se referă întrebarea. Cum adică „cîtă încredere aveți în următoarele țări?”? Încredere că ce? Că nu pornesc război, că își vor respecta angajamentele? Cred că era mai potrivită întrebarea „cît de mult vă place politica sau comportamentul internațional al următoarelor țări?”? Să vedem totuși ce au răspuns românii intervievați. Observ că la varianta de răspuns „foarte multă” (încredere – n.m.) procentul de anul trecut a scăzut extrem de mult și s-a transformat în procente la categoria „multă” (încredere – n.m.). Astfel, pentru SUA, încrederea a scăzut de la 39,30%, la 11,5%; pentru Anglia de la 30,8%, la 9.8%; pentru Germania de la 35,4%, la 8,4%, aceleași scăderi de aproximativ 20 de procente înregistrîndu-se și în cazul Franței, Republicii Moldova, Chinei, Ungariei și, desigur, Rusiei. Cu adevărat interesant este faptul că

încrederea în Ucraina a scăzut de la 17% la 5,3%. Oare de ce? Ce i-a făcut pe români să spună asta despre țara vecină, cînd social media era plină la un moment dat de „Slava Ucraina”, iar, la un moment dat, centrul Clujului era înțesat de steaguri galben-albastre. S-or fi prins românii că lucrurile nu stau chiar așa cum le prezintă presa noastră și cea internațională?

Pe măsură ce parcurg sondajul îmi dau seama nu doar că a fost plătit de ambasada SUA, dar, cu siguranță, tot americanii l-au și comandat. Altfel, nu văd de ce un institut românesc de sondare a opiniei publice ar fi interesat de poziția românilor în cazul unui conflict SUA - China. Pe dumneavoastră vă interesează un astfel de conflict? Ei bine, nici pe 60,3% dintre respondenți nu-i interesează de vreme ce consideră că, în caz de război între cele două puteri, România ar face bine „să nu se implice sub nici o formă în conflict”, situație despre care 61,3% dintre românii întrebați au spus că nu va avea loc, față de 49,5% cîți susțineau același lucru în 2021. În privința organizării geostrategice a planetei, 54,6% dintre români au înțeles că „vor fi mai multe superputeri care vor concura între ele într-un fel sau altul”, ceea ce înseamnă că sîntem o națiune care gîndește, chiar dacă se uită prea mult la televizor. Vorbind despre viitorul Uniunii Europene și al așa-zisei Europe de Est din care facem parte și noi, numită așa din cauze pe care le-am detaliat în articolul meu „Teoria continuității (II)”, românii cred că importanța UE este dată de protecția militară americană, că SUA nu se va retrage în viitorul apropiat din zona noastră și că puterile occidentale nu vor mai părăsi niciodată România. Cu alte cuvinte, avem încredere în protecția NATO și a Americii, chiar dacă nu ne place politica internațională a SUA, lucru reliefat de scăderea încrederii în această țară, de la 39,30%, la 11,5%. Pînă acum, datele arată că sîntem total dezamăgiți de instituțiile de forță ale statului nostru, de Marile Puteri, și că este necesar ca politicienii aflați în slujba țării și a noastră să fie mai preocupați de România și de poporul ei decît de alte țări și popoare.

România, în timp ce 28% dau vina pe politicile UE pentru energia verde. Deci nu Putin e de vină. Înseamnă că cei care susțineau asta ne-au mințit? Cum este posibil ca oameni politici de marcă să ne fi mințit în legătură cu asta? Uite că se poate, din moment ce încrederea românilor în lideri internaționali importanți s-a dus și ea la vale, deși propaganda oficială se chinuie de luni și, uneori, chiar de ani de zile să ne facă să îi iubim. Se vede treaba că au muncit degeaba. Astfel, românii au, în proporție de 34% - 45% „foarte puțină încredere” în următorii conducători de stat, pe care vi-i enumăr în ordinea crescătoare a procentelor, începînd cu 34%: E. Macron, O. Scholz, V. Zelenski și J. Biden. Adică gradul de neîncredere în cei din „tabăra noastră” e atît de mare și la distanță atît de mică de cel al „inamicilor” noștri, adică Xi Jinping –47,2% și V. Putin – 69,7%? Pe ce lume trăim?

Cum percepem noi Uniunea Europeană din care facem parte, la 15 ani de la aderare – acesta este un alt segment al sondajului de care americanii sînt interesați. Concluzia este aceea că românii nu își doresc să părăsească Uniunea, ci vor ca ea să devină „o Europă a națiunilor, în care țările să aibă mai multă autonomie decît azi”. Este exact punctul de vedere pe care și eu l-am scris de cîte ori am avut ocazia. Nici nu ai cum să faci din UE un stat federal, cum este SUA, pentru simplul motiv că nu poți topi mii de ani de istorie, cultură și tradiții ale popoarelor ce compun Uniunea Europeană, așa cum ai topit milioanele de emigranți europeni ajunși în America după Columb. Interesant este că, deși românii cred că „UE și unele din țările membre profită economic de țara noastră”, că „multe dintre politicile UE nu sînt potrivite pentru România”, iar „UE impune prea multe reguli României”, totuși „e mai bine în interiorul Uniunii decît în afara ei” și „au mai multă încredere în Uniunea Europeană decît în statul român”. Cum ar zice un proverb românesc: „Rău cu rău, dar mai rău e fără rău”.

Întorcîndu-ne la consecințele economice ale războiului, 47,7% dintre români cred că prețul energiei electrice nu a crescut din cauza lui Putin, cum ni se tot repeta într-o vreme la TV și cum ne-a spus chiar președintele Iohannis, ci din cauza celor care conduc

În finalul sondajului, românii sînt întrebați ce ar face dacă țara noastră ar fi atacată. 36,3% au răspuns că ar participa la apărarea țării, iar 33.2% ar aștepta să vadă cum decurg lucrurile. Cum să decurgă, dragi români, altfel decît prost? Dacă i-am socoti și pe nehotărîții aceștia ca mergînd pînă la urmă pe front, eu zic că avem un procent decent de peste 50% din cetățeni care ar lupta pentru țară, oricum mai bine decît la sondajul inițiat de mine în 14 februarie pe Twitter și LinkedIn, unde 70% mi-au răspuns că nu ar apăra România. Întrebați fiind de ce nu ar merge pe front, 32,3% au spus că e normal să se ducă întîi militarii, în vreme ce alții au spus că în primul rînd au obligații față de propria familie, nu față de țară, sau că nu merg la război să apere averile șmecherilor care fug din țară, adică ale 29,1% din respondenți.

În încheiere, această analiză profundă a stării națiunii ne arată o Românie atașată de Uniunea Europeană, pe care și-o dorește ca o mare familie în care fiecare să aibă individualitatea și locul său sub protecția militară americană și care vrea să trăiască în pace cu toate popoarele lumii, neintervenind în conflicte care nu o privesc.

Pentru un astfel de drum e nevoie de o altă clasă politică, formată nu din oportuniști care astăzi au o culoare politică și mîine alta, ci din oameni dedicați patriei, inteligenți, instruiți, cultivați, specializați în economie, diplomație, industrie, agricultură, care să creeze cadrul legislativ în interiorul căruia să poată dezvolta România așa cum ne dorim cu toții, redîndu-i verticalitatea pierdută în ultimii 30 de ani și locul între națiunile creatoare ale lumii.

Avem ocazia de a alege acești oameni în 2024. Îi îndemn să iasă din „pătrățica lor”, să facă pasul în față și să ne ajute să folosim creativitatea și potențialul acestei națiuni în primul rînd în beneficiul nostru, pentru că de la binele nostru va surveni și o părticică din binele Uniunii Europene din care facem parte și, de ce nu, al lumii.

Actualitatea pe scurt

● China a redus timpul pe care călătorii care intră în țară trebuie să-l petreacă în carantină și a eliminat o restricție majoră asupra zborurilor internaționale, în semn de relaxare limitată a politicii sale stricte de zero COVID. Noile măsuri au fost anunțate vineri în urma unei întîlniri a organului de decizie al Partidului Comunist, în timpul căreia liderii au promis să mențină protocoalele COVID, subliniind în același timp necesitatea de a minimiza perturbările economice și sociale. Anunțul mult așteptat, însă, nu menționează în mod explicit cînd vor intra în vigoare modificările. China este ultima economie majoră care a aderat la o politică zero COVID, folosind carantine rapide, teste în masă, urmărire extinsă a contactelor pentru a elimina infecțiile de îndată ce acestea apar. ● Unsprezece copii care au participat la un joc de masă Ouija au fost găsiți leșinați în incinta școlii în care învață, Institutul Tehnic Agricol din Hato, Columbia, scrie Mirror. Aceștia au suferit vărsături violente și spasme musculare, despre care medicii au spus că s-au datorat toxiinfecțiilor alimentare. Tinerii cu vîrste cuprinse între 13 și 17 ani și-au petrecut o zi la spital pentru a primi tratament, dar cauza misterioasă a bolii lor a lăsat personalul nedumerit. Se presupune că elevii au fost implicați întrun joc de masă Ouija - o tablă cu litere, cifre și alte semne pe marginea ei, folosită pentru a intra în contact cu morții. Rectoratul Institutului Tehnic a spus că nu se va pronunța asupra cazului pînă cînd cele întîmplate nu vor fi clarificate de autorități. ● Comisia Europeană a cerut joi țărilor membre UE să reducă riscurile asociate cu echipamentele de telecomunicații chinezești în rețelele 5G, denumind Germania în special drept țară care trebuie să implementeze liniile directoare comune de securitate 5G ale blocului. „Îndemnăm statele membre, care nu au impus încă restricții furnizorilor cu risc ridicat, să facă acest lucru fără întîrziere, în regim de urgență”, a declarat Margrethe Vestager, vicepreședinte executiv al Comisiei responsabile cu problemele digitale. În 2020, țările europene au convenit asupra unui set de măsuri numite 5G Security Toolbox pentru a reduce dependența lor de ,,vînzătorii cu risc ridicat” pentru viitoarele rețele de telecomunicații, în ceea ce a fost văzută, în general, ca o politică de a reduce achizițiile de echipamente de la Huawei, scrie Politico. ● Bruxelles-ul vrea să pregătească rețeaua rutieră transeuropeană pentru ,,mișcarea vehiculelor grele ale armatei”, cu scopul de a face față unei posibile amenințări comune. Documentul, a subliniat Executivul UE, vine chiar în mijlocul unei ,,deteriorări a mediului de securitate” din cauza ,,agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei”. Printre măsurile pe care Bruxelles-ul vrea să le implementeze pînă în 2026 se numără și adaptarea rețelei rutiere transfrontaliere la trecerea vehiculelor de război. ,,Trebuie să ne asigurăm că atunci cînd apare o criză, forțele armate ale statelor membre se pot mișca rapid. Că podurile și drumurile folosite pentru naveta zilnică pot sprijini vehiculele grele ale armatei”, a explicat la conferința de presă vicepreședintele Comisiei Europene, Margrethe Vestager, precizînd: ,,Acest lucru se aplică personalului militar, dar și echipamentelor”. ● Președintele rus Vladimir Putin a încercat să facă totul ,,pentru a aduce Europa în genunchi”, dar a eșuat complet, potrivit președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În timpul discursului său ținut la sesiunea plenară a Parlamentului European de la Bruxelles, Ursula von der Leyen a declarat: „Nu am uitat cum Putin a încercat să facă presiuni asupra noastră prin intermediul energiei”, președintele Comisiei amintind preocupările cu care a trebuit să se confrunte Europa de la începutul conflictului din Ucraina. ,,Nu doar că acest scenariu întunecat de întreruperi de curent în UE nu s-a împlinit, dar acum sîntem pe deplin pregătiți pentru iarnă. Și mai presus de toate, prețurile la gaze au scăzut cu aproximativ două treimi față de august”, a continuat ea în discursul său. ,,Putin a încercat să facă totul pentru a ne aduce în genunchi, dar a eșuat complet. Fiecare dintre noi și-a făcut partea lui pentru ca acest lucru să se întîmple, și putem fi mîndri de asta”, a concluzionat von der Leyen. ● Într-un nou episod de confuzie,

președintele Biden a spus din greșeală că trupele ruse se retrag din „Fallujah” (localitate din Irak), în timp ce intenționa să facă referire la orașul Herson din sud-estul Ucrainei. Cea mai recentă gafă a lui Biden a venit după ce liderul forțelor ruse, Serghei Surovikin, a anunțat că a ordonat trupelor sale să se retragă dintr-unul dintre singurele orașe mari capturate de Rusia după invazia din 24 februarie. „Contextul este că, indiferent dacă se retrag sau nu din Fallujah și se retrag pe malul de est al rîului [Nipru]”, a răspuns Biden la întrebarea unui reporter privitoare la război. După gafă, președintele a avut o pauză în care s-a gîndit, după care un reporter i-a amintit că este vorba de orașul Herson din Ucraina, iar Biden s-a corectat. ● Comisia Europeană a îmbunătăţit estimările privind creşterea economiei româneşti în acest an, potrivit raportului „Prognoza economică de toamnă”. Mai exact, estimarea creșterii economiei României din acest an a urcat de la 3,9%, cît anticipa Comisia Europeană în iulie, pînă la 5,8%. În 2023, însă, economia ar urma să crească cu cel mult 1,8% situația îmbunătăținduse ușor în 2024, cu o creștere de 2,2%. „După un an 2022 puternic, economia României urmează să încetinească şi să aibă o creştere a PIB-ului real de aproximativ 2% în următorii ani, din cauza inflaţiei mai mari, a condiţiilor financiare mai stricte şi a efectelor războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Inflaţia ar urma să atingă vîrful la sfîrşitul anului 2022, rămînînd însă ridicată în 2023, dar scăzînd în 2024”, precizează Comisia Europeană. ● Curtea de Apel Braşov a suspendat aplicarea ordinului ministrului Mediului privind aprobarea vînătorii la cocoş de munte. Procesul prin care s-a solicitat suspendarea ordinului de ministru a fost intentat de Asociaţia ,,Alianţa pentru Combaterea Abuzurilor”. Decizia este executorie, transmite News.ro. Ordinul a fost suspendat pînă la pronunţarea instanţei de fond. Ordinul semnat de ministrul Mediului şi suspendat de instanţă permite vînarea, pînă la sfîrşitul lunii noiembrie, a 239 de cocoşi de munte. Cea mai mare cotă de recoltă era stabilită pentru judeţul Harghita, unde puteau fi vînate 38 de exemplare. În Suceava, puteau fi împuşcaţi 28 de cocoşi de munte, iar în Mureş şi Sibiu cîte 22, conform anexei la ordinul ministrului Mediului. România riscă o procedură de infringement în ceea ce privește cocoșul de munte, explica recent reprezentatul Agent Green, Gabriel Păun, la RFI România. ● După invazia rusă în Ucraina, pe 24 februarie, mass-media a avertizat adesea că politica Uniunii Europene a fost cel puțin ambiguă, dacă nu chiar ipocrită, pentru că, în timp ce UE a susținut verbal Ucraina, Bruxelles-ul a ajutat de fapt financiar Moscova, cumpărînd masiv energie rusească. Ultimele calcule arată că, de la sfîrșitul lunii februarie, UE i-a plătit Federației Ruse pentru petrol, gaze și cărbune de cel puțin trei ori mai mult decît ajutorul financiar pe care i l-a trimis Ucrainei. Din datele actualizate de Institutul pentru Economie Mondială din Kiel, rezultă că din februarie pînă în august statele membre au cumpărat petrol, gaze și cărbune din Rusia pentru care au plătit 103,6 miliarde de euro, în timp ce la începutul lunii octombrie ajutor militar, economic și umanitar acordat Ucrainei de statele și instituțiile UE se ridica la un total 29,2 miliarde de euro. Sprijinul financiar total al Occidentului pentru Ucraina se ridică pînă acum la 93,8 miliarde de euro, dar pînă la 60 la sută din această sumă este acoperită de Statele Unite. Astfel, America a dat sau este pe cale să dea Ucrainei mai mult de două treimi din armele pe care le foloseşte pe front, împotriva Rusiei. ,,În iunie 2022, mai mult de jumătate dintre veniturile rusești din exporturile de energie veneau din UE“, se arată în analiza institutului german. ● Diplomatul Andrii Kartysh, care conduce consulatul Ucrainei la Milano, a adresat o scrisoare șefului Operei La Scala din Milano și liderilor politici locali, în care protestează față de proiectul punerii în scenă, în luna decembrie, a operei ruse ,,Boris Godunov”, compusă de Modest Mussorgsky în Secolul al XIX-lea. Spectacolul este unul dintre cele mai importante momente ale calendarului cultural al Italiei, în rolurile principale ale operei fiind distribuiți basul Ildar Abdraxakov și soprana Anna Denisova. Oficialul ucrainian a declarat că astfel de spectacole nu ar trebui folosite pentru a sprijini „elementele potențiale de

propagandă”, a informat joi agenția de presă italiană Ansa. Kartysh a acuzat Rusia că „folosește cultura pentru a acorda greutate afirmațiilor sale de măreție și putere” după invazia sa în Ucraina în februarie. Mai multe asociații care reprezintă ucrainenii care locuiesc în Italia au protestat, de asemenea, împotriva alegerii operei clasice a lui Mussorgski în acest moment, cerînd ca o operă diferită să fie pusă în scenă și să nu fie reprezentată nici o operă rusească pînă la încheierea războiului. Dominique Meyer, directorul artistic al teatrului, a declarat că a prezentat programul încă din luna iunie și că nu are planuri pentru un boicot cultural al Rusiei. O sursă din mediul artistic al operei din Milano a spus că este prea tîrziu pentru a schimba planurile de mult stabilite pentru seara de deschidere. ● Secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, a declarat luni că încetarea războiului din Ucraina este cea mai bună modalitate de a aborda problemele economiei globale, fiind un mesaj aparent adresat Rusiei înainte de summitul G20 din Indonezia, relatează AFP. ,,Încetarea războiului dus de Rusia constituie un imperativ moral şi pur şi simplu cel mai bun lucru de făcut pentru economia globală”, a declarat Janet Yellen jurnaliştilor, în marja întrevederii cu omologul său francez Bruno Le Maire. Oficial, invazia Ucrainei nu se află pe agenda clubului celor 20 mari economii, ai cărui lideri se reunesc marţi şi miercuri pe Insula indoneziană Bali. Moscova a cerut G20 să se concentreze mai degrabă pe problemele economice şi financiare decît pe probleme politice şi de securitate. Gazda summitului, Indonezia, preluînd astfel poziţia multor ţări din Sud, cere negocieri de pace şi refuză să condamne direct Moscova. Vladimir Putin, care a decis să nu participe la G20 şi este reprezentat de ministrul de Externe Serghei Lavrov, se află sub presiune pentru a prelungi acordul existent care permite exporturile de cereale ucrainene şi care expiră la 19 noiembrie. ● Persoana care a plasat duminică o bombă pe Strada Istiklal din Istanbul, omorînd cel puţin şase persoane pe această arteră comercială, a fost arestată, a anunţat luni ministrul de Interne turc Souleyman Soylu citat de Anadolu, relatează AFP. Preşedintele Recep Tayip Erdogan şi vicepreşedintele Fuat Oktay au indicat anterior că o ,,femeie” este responsabilă pentru acest atac. Ministrul de Interne a acuzat luni Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) că a provocat atacul din Istanbul. Atentatul, care nu a fost revendicat, s-a soldat cu şase morţi şi 81 de răniţi, dintre care jumătate au necesitat spitalizare. Ministrul Justiţiei, Bekir Bozdag, a declarat: ,,O femeie a stat pe o bancă 40-45 de minute şi, ceva timp mai tîrziu, a avut loc o explozie. Toate datele despre aceasta femeie sînt în prezent în curs de revizuire”, a explicat ministrul turc. ,,Fie această geantă conţinea o bombă cu ceas, fie cineva a activat-o de la distanţă”, a adăugat el. Preşedintele Erdogan a fost primul care a denunţat un ,,atac josnic”, chiar înainte de a pleca spre Indonezia, la summitul G20 din Bali: ,,Primele indicii sugerează un atac terrorist”, a declarat şeful statului turc, adăugînd că ,,o femeie ar fi implicată”. PKK, considerată organizaţie teroristă de Ankara, dar şi de aliaţii săi occidentali, între care Statele Unite şi Uniunea Europeană, luptă împotriva guvernului turc de la mijlocul anilor ‘80 şi a fost considerată deseori responsabilă de atacuri sîngeroase comise pe teritoriul turc. ● Franţa şi Marea Britanie au semnat luni un nou acord privind cooperarea în lupta împotriva trecerilor ilegale de migranţi prin Canalul Mînecii, o sursă de tensiuni constante de mai mulţi ani între Paris şi Londra, transmite AFP, citînd surse de pe lîngă Ministerul francez de Interne. Acest nou acord prevede în special ca britanicii să aloce 72,2 milioane de euro în 2022-2023 Franţei care, în schimb, va creşte cu 40% forţele sale de securitate (350 de poliţişti şi jandarmi suplimentari, între care şi rezervişti) pe plajele sale, de unde migranţii pleacă în Marea Britanie, potrivit unei declaraţii comune ale celor două ţări, consultată de agenţia franceză de presă. Acordul intervine la o zi după anunţul făcut de Ministerul britanic al Apărării, potrivit căruia numărul migranţilor care au traversat Canalul Mînecii de la începutul anului a depăşit pragul record de 40.000 de persoane. R.M.

Un punct de vedere Războiul actual este planificat să țină 20 de ani și va fi devastator pentru Europa (II)

Punctul meu de vedere este să subliniez analogia dintre sancțiunile pe care Statele Unite le impun astăzi tuturor țărilor care nu își urmează propriile cerințe diplomatice. Sancțiunile comerciale sînt o formă de excomunicare. Ele inversează principiul Tratatului de la Westfalia din 1648, care a făcut ca fiecare țară și liderii săi să fie independenți de interferențele străine. Președintele Biden caracterizează amestecul SUA ca asigurînd noua sa antiteză între „democrație” și „autocrație”. Așa cum ziceam mai sus, prin democrație, el presupune o oligarhie clientelară controlată de SUA, care creează bogăție financiară prin reducerea nivelului de trai al lucrătorilor, spre deosebire de economiile publice/private mixte care vizează promovarea standardelor de viață și a solidarității sociale. Așa cum am menționat, prin excomunicarea Bisericii Ortodoxe centrate în Constantinopol și a populației sale creștine, Marea Schismă a creat fatidica linie religioasă de demarcație care a separat „Occidentul” de „Răsărit” în ultimul mileniu. Această diviziune a fost atît de importantă încît Vladimir Putin a citat-o în discursul său din 30 septembrie 2022, pentru a descrie ruptura actuală cu economiile occidentale centrate pe Statele Unite și NATO.

În Secolele al XII-lea și al XIII-lea, cuceritorii normanzi ai Angliei, Franței și altor țări, precum și regii germani, au protestat în mod repetat, au fost excomunicați de mai multe ori, dar în cele din urmă au cedat cererilor papale. Abia în Secolul al XVI-lea, Martin Luther, Ulrich Zwingli și Henric al VIII-lea au creat în cele din urmă o alternativă protestantă la Roma, făcînd astfel creștinismul occidental multipolar. De ce a durat atît de mult? Răspunsul este că cruciadele au oferit un centru de greutate ideologic organizatoric. Aceasta a fost analogia medievală cu noul Război Rece de astăzi între Est și Vest. Cruciadele au creat un focar spiritual de „reformă morală” mobilizînd ura împotriva „celuilalt” – Estul musulman și al evreilor și creștinilor din ce în ce mai europeni, care se despărțeau de sub controlul roman. Aceasta a fost analogia medievală cu actualele doctrine neoliberale ale „pieței libere” ale oligarhiei financiare americane și ostilitatea acesteia față de China, Rusia și alte națiuni care nu urmează această ideologie.

În actualul Război Rece, ideologia neoliberală a Occidentului mobilizează frica și ura față de „celălalt”, demonizînd națiunile care urmează o cale independentă ca „regimuri autocratice”. Rasismul categoric este încurajat împotriva unor popoare întregi, după cum reiese din rusofobie și „Cancel Culture – Anularea Culturii”, care sînt în prezent agresive în Occident. Așa cum tranziția multipolară a creștinătății occidentale a necesitat alternativa protestantă a Secolului al XVI-lea, ruperea inimii Eurasiei cu Occidentul NATO centrat pe bănci, trebuie consolidată printr-o ideologie alternativă cu privire la modul de organizare a economiilor mixte publice/ private și a infrastructurii lor financiare.

controlul asupra creștinătății. Nu mai era „rău” de luptat, iar „binele” își pierduse centrul de greutate și coerența. În 1307, francezul Filip al IV-lea a confiscat averea marelui ordin bancar militar al Bisericii, cel al templierilor Templului din Paris. Alți conducători au naționalizat averile templierilor, iar sistemele monetare au fost îndepărtate din mîinile Bisericii. Fără un dușman comun definit și mobilizat de Roma, papalitatea și-a pierdut puterea ideologică unipolară asupra Europei occidentale. Echivalentul modern al respingerii templierilor și al finanțării papale ar fi ca țările să se retragă din noul Război Rece american. Ei ar respinge standardul dolarului și sistemul bancar și financiar american, ceea ce se întîmplă pe măsură ce tot mai multe țări văd Rusia și China nu ca adversari, ci ca prezentînd oportunități mari de beneficii economice reciproce.

Promisiunea încălcată de cîștig reciproc între Germania și Rusia

Dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a promis sfîrșitul Războiului Rece. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat, Germania a fost reunificată, iar diplomații americani au promis sfîrșitul NATO, pentru că amenințarea militară sovietică nu mai exista. Liderii ruși au cedat speranței că, așa cum a exprimat președintele Putin, va fi creată o nouă economie paneuropeană de la Lisabona la Vladivostok. Germania, în special, a trebuit să ia inițiativa de a investi în Rusia și de a-și restructura industria în conformitate cu principii mai eficiente. Rusia ar plăti pentru acest transfer de tehnologie prin furnizarea de gaze și petrol, precum și nichel, aluminiu, titan și paladiu. Nu s-a intenționat ca NATO să fie extins pînă la punctul de a amenința cu un Nou Război Rece, cu atît mai puțin să sprijine Ucraina, recunoscută drept cea mai coruptă cleptocrație a Europei, condusă de partide extremiste care se identifică cu însemnele naziste germane.

atît de ofensivă încît merită sancțiunile comerciale și investiționale care au fost impuse din februarie. Asta înseamnă o cruciadă.

Rezultatul este că lumea este împărțită în două tabere: NATO centrat pe SUA și respectiv, coaliția eurasiatică emergentă. Un efect secundar al acestei dinamici a fost acela de a lăsa Germania în imposibilitatea de a urmări politica economică a relațiilor comerciale și de investiții reciproc avantajoase cu Rusia (și poate și cu China). Cancelarul german Olaf Scholz a efectuat o vizită în China pentru a-i cere să-și dezmembreze sectorul public și să înceteze subvenționarea economiei sale, în caz contrar Germania și Europa urmînd să impună sancțiuni asupra comerțului cu China. Nu există nici o șansă ca China să poată satisface această cerere ridicolă, atîta timp cît Statele Unite sau orice altă economie industrială continuă să subvenționeze propriul sector de microcipuri și alte sectoare-cheie. Consiliul German pentru Relații Externe este o aripă neoliberală „libertariană” a NATO care cere dezindustrializarea Germaniei și dependența acesteia de Statele Unite pentru comerțul său, cu excluderea Chinei, Rusiei și aliaților lor. Acesta promite astfel să fie ultimul cui în sicriul economic al Germaniei.

Un alt produs secundar al noului Război Rece din SUA a fost de a pune capăt oricărui plan internațional de a opri încălzirea globală. Una dintre pietrele de temelie ale diplomației economice americane este că companiile sale petroliere și cele ale aliaților săi din NATO controlează aprovizionarea globală cu petrol și gaze – adică reduc dependența de combustibilii pe bază de carbon. Acesta este scopul războiului NATO din Irak, Libia, Siria, Afganistan și Ucraina. Nu este la fel de abstract ca „Democrații versus Autocrații.” Este vorba despre capacitatea Statelor Unite de a dăuna altor țări prin perturbarea accesului acestora la energie și la alte nevoi de bază.

Fără narațiunea „bine versus rău” a noului Război Rece, sancțiunile americane își vor pierde rațiunea de a fi în acest atac american asupra protecției mediului și asupra comerțului reciproc dintre Europa de Vest și Rusia și China. În acest context, are loc lupta de astăzi din Ucraina, care va fi doar primul pas într-o luptă de 20 de ani pe care Statele Unite intenționează să o ducă pentru a împiedica lumea să devină multipolară. Acest proces va bloca Germania și Europa, ce vor fi aflate în dependență de aprovizionarea cu GNL din SUA. Trucul este să încercăm să convingem Germania că pentru a fi dependentă de Statele Unite în chestiunea securității militar, trebuie cu adevărat protejată de războiul SUA împotriva Chinei și Rusiei care marginalizează și „ukrainizează” Europa.

Guvernele occidentale nu au cerut încetarea negociată a acestui război, deoarece nu a fost declarat nici un război în Ucraina. Statele Unite nu declară război nicăieri, deoarece acest lucru ar necesita o declarație a Congresului în conformitate cu Constituția Statelor Unite ale Americii. Astfel, armatele Statelor Unite și NATO au bombardat, au organizat revoluții colorate, au intervenit în politica internă (făcînd învechite Tratatele de la Westfalia din 1648) și au impus sancțiunile care au sfîșiat Germania și vecinii săi europeni.

Bisericile medievale din Occident au fost mobilizate pentru a contribui la alte subvenții acordate papalității pentru războaiele pe care le-a purtat împotriva conducătorilor care s-au opus cererilor papale. Anglia a jucat rolul de mare victimă pe care Germania îl joacă astăzi. Taxele uriașe englezești, aparent percepute pentru a finanța cruciadele, au fost deturnate pentru a lupta împotriva lui Frederic al II-lea, Conrad și Manfred I din Sicilia. Această delapidare a fost finanțată de bancherii papali din nordul Italiei și transformată în datorii regale transferate întregii economii. Baronii Angliei au purtat un război civil împotriva lui Henric al III-lea în anii 1260, punînd capăt complicității sale de a sacrifica economia la cererile papale. Ceea ce a pus capăt puterii papalității asupra altor țări a fost sfîrșitul războiului său împotriva Estului. Cînd cruciații au pierdut Acra, capitala Ierusalimului, în 1291, papalitatea a pierdut

Cum se explică faptul că potențialul aparent logic de cîștig reciproc dintre Europa de Vest și fostele economii sovietice s-a transformat într-o sponsorizare a cleptocrațiilor oligarhice? Distrugerea gazoductului Nord Stream rezumă această dinamică în cîteva cuvinte. Timp de aproape un deceniu, Statele Unite au cerut în mod constant Germaniei să nu se mai bazeze pe energia rusă. Aceste solicitări au fost respinse de Gerhard Schroeder, Angela Merkel și liderii de afaceri germani. Ei au subliniat logica economică evidentă a unui schimb reciproc de bunuri fabricate în Germania pentru materii prime rusești. Problema SUA a fost cum să împiedice Germania să aprobe conducta Nord Stream 2. Victoria Nuland, președintele Biden și alți diplomați americani au demonstrat că modalitatea de a face acest lucru este de a incita la ură față de Rusia. Noul Război Rece a fost prezentat ca o nouă cruciadă. Acesta este modul în care George W. Bush a descris atacul SUA asupra Irakului pentru a confisca puțurile sale de petrol. Lovitura de stat sponsorizată de SUA în 2014 a creat un regim ucrainean marionetă care a petrecut opt ani bombardînd provinciile estice vorbitoare de limbă rusă. Prin urmare, NATO a determinat un răspuns militar rusesc. Incitarea a reușit, iar răspunsul rus dorit a fost etichetat în mod corespunzător drept o atrocitate neprovocată. Protecția civililor a fost descrisă în mass-media sponsorizată de NATO ca fiind

Cum pot negocierile să „pună capăt” unui război care fie nu are declarație de război, fie este o strategie pe termen lung de dominație unipolară totală a lumii? Răspunsul este că nu se poate pune capăt pînă cînd nu se va înlocui o alternativă la actualul set de instituții internaționale centrate pe SUA. Acest lucru necesită crearea de noi instituții care să reflecte o alternativă la viziunea neoliberală centrată pe bancă, conform căreia economiile ar trebui privatizate cu planificarea dictată de către centrele financiare. Rosa Luxemburg a caracterizat alegerea ca fiind între socialism și barbarie. Am schițat dinamica politică a unei alternative în cartea mea recentă, „Destinul civilizației”.

Sfîrșit

MICHAEL HUDSON (michael-hudson.com)

Notă: Michael Hudson este economist american, profesor de economie la Universitatea Missouri–Kansas City și cercetător la Institutul de Economie Levy din Bard College, fost analist de pe Wall Street, consultant politic, comentator și jurnalist.

Doza de sãnãtate

Astmul bronșic din perspectiva medicinei energo-informaționale

Dificultăți de respirație, respirații scurte și sacadate – acestea sînt cele mai cunoscute simptome ale astmului bronșic. O inflamație cronică a căilor respiratorii duce la o sensibilizare extremă a sistemului imunitar și la îngustarea căilor respiratorii. Aproximativ 235 de milioane de oameni suferă de astm în întreaga lume, iar peste jumătate sînt femei.

Astmul poate fi alergic sau nealergic, primul fiind cel mai răspîndit în rîndul copiilor. Locuințele în care se fumează reprezintă un mediu nociv pentru copiii asmatici, iar în cazul oamenilor care suferă de neurodermită se dezvoltă, în timp și astmul bronșic.

Astmul alergic este provocat de diferiți alergeni, iar cu cît predispoziția genetică este mai mare, cu atît mai repede se manifestă astmul alergic. Cel nealergic, în schimb, este cauzat de o infectare a căilor respiratorii ca urmare a abuzului de medicamente, a noxelor iritative toxice, a muncii fizice, a fumatului excesiv etc.

Un rol decisiv în declanșarea astmului îl are inflamarea bronhiilor, alături de diverși alergeni care pot declanșa inflamarea mucozităților bronhiale; de asemenea, activitatea bronhială exagerată, o curățire superficială a bronhiilor pot îngusta lumenul căilor respiratorii, care duce mai departe la blocarea capacității de curățire a plămînilor.

Principalele simptome care atestă instalarea astmului sînt imposibilitatea acută de a respira, șuierături, tuse, dificultăți în vorbire, stări de vomă

O istorie a farselor (276)

„El Chorro“ – regele escrocilor (2)

Obţinînd cartea de identitate a unui anume Vincente Cortez, Moreno a depus cerere pentru ajutor financiar de la stat pentru cei şase copii ai lui Cortez. Cînd un asistent social a sosit în oraşul în care tribul lui Antonio îşi petrecea noaptea, pentru a verifica familia, Moreno i-a prezentat şase copii de vîrste corespunzătoare din familia sa şi din alte familii ale tribului – copii ale căror beneficii erau deja ridicate în mod legal. Extinzînd frauda, Antonio a intrat în posesia unui pachet de cărţi de identitate necompletate, furate de la sediul Asigurărilor Sociale şi a creat 3000 de copii. În curînd, şi alţi ţigani i-au „împrumutat” metoda, înregistrînd cel puţin 500 de copii. În plus, „mamele” copiilor fictivi primeau ajutor social pentru perioada de sarcină şi de maternitate, lucru izbîndit prin înregistrarea unei femei însărcinate în zeci de oraşe diferite, de fiecare dată sub un alt nume. Pentru a evita greşelile, Moreno ţinea, într-un singur registru, evidenţa meticuloasă și detaliată a tuturor căsătoriilor, naşterilor și deceselor.

Ani de-a rîndul, frauda a funcţionat perfect. Afacerea a luat sfîrşit doar cînd poliţia, investigînd o crimă ce avusese loc în timpul unei bătăi între doi ţigani cuţitari, a fost alarmată de bogăţia găsită în tabăra ţiganilor şi a început o anchetă ce a dus la descoperirea registrului lui Moreno. Pînă în acel moment, El Chorro nu doar că dispăruse, dar îşi mutase mare parte din cîştigurile sale ilegale în Spania, unde avea în curînd să reapară. Trimiţînd la închisoare alţi doisprezece ţigani, francezii i-au cerut Spaniei să-l aresteze şi să-l extrădeze pe creierul operaţiunii. Moreno a petrecut trei luni în închisoare pentru posesie ilegală de armă, dar a fost eliberat pe motiv că o ţară nu-şi extrădează propriii cetăţeni, putînd astfel să cumpere şi apoi să se bucure de o vila magnifică în apropiere de Barcelona. În ceea ce priveşte sistemul francez de asigurări sociale, familiile de ţigani se trezesc astăzi că fiecare cerere a lor pentru ajutor social este supusă unui scrutin amănunţit şi suspicios.

– toate pot provoca atacuri de panică, stări de frică.

Diagnosticarea astmului se face prin spirometrie, analiză care indică volumul inspirației și al expirației. Plămînii sînt ca două clopote, care trebuie să oscileze în permanență. În timpul pandemiei, cea mai mare parte a celor infectați a întîmpinat probleme destul de grave cu plămînii.

În timpul examenului radiologic pot fi identificate simptomele tipice ale astmului, dar și o iradiere a plămînilor și silueta inimii, o diafragmă coborîtă. În general, în medicina clasică investigațiile stabilesc tipul de astm. După diagnosticare este recomandată administrarea unor substanțe care se inhalează; dacă vorbim despre astmul alergic, este foarte important ca pacientul să nu aibă alergie la una dintre substanțele pe care le conține medicamentul. Copiiilor care suferă de astm alergic le sînt recomandate, de obicei, corticosteroide.

Este indicat ca medicina clasică să fie îmbinată cu medicina energo-informațională care, prin metode blînde, fără durere și fără efecte secundare, poate trata pacienții pînă la renunțarea la medicamentația de sinteză.

Corpul uman este format din energie comasată, deci și plămînii sînt tot energie. Astăzi, datorită aparatelor performante, sîntem în măsură să cuantificăm energia, respectiv să analizăm echilibrul plămînilor.

Farsori în sutană (1)

Farsele realizate cu scopul de a cîştiga profit nu s-au limitat niciodată doar la lumea laică. Mulţi aşa-numiţi „oameni ai lui Dumnezeu” s-au numărat dintotdeauna printre cei mai activi farsori, în special cei ce pretind că au linie directă cu Atotputernicul. Deosebit de inventivi s-au dovedit călugării şi preoţii medievali, încercînd permanent să înflorească veniturile abaţiei sau diocezei lor pretinzînd că deţin o bucată din „adevărata cruce” pe care a fost răstignit Isus sau moaştele unor sfinţi cunoscuţi sau orice alte relicve capabile să atragă peregrinaje.

O astfel de farsă a fost gîndită şi pusă în aplicare de către călugării de la mînăstirea Glastonbury din Anglia. Pînă în 1150, ei încurajaseră zvonul că Sfîntul Graal, despre care se presupunea că fusese adus la Glastonbury de către Iosif din Arimateea după moartea lui Christos, a fost depus (de o mînă invizibilă) în Fîntîna de Potire. În 1191, ei au afirmat că au descoperit, în curtea mînăstirii, mormîntul misticului rege Arthur şi al soţiei sale, Guinevere. Astfel, Glastonbury a devenit principalul obiectiv turistic medieval din Anglia

Cîteva date istorice: Arthur, despre care se spune că a reuşit să oprească invazia saxonilor în Secolul al VIlea, a fost o figură legendară în întreaga Europă erudită a momentului respectiv, datorită romanului best-seller Istoria regilor Angliei, al lui Geoffirey din Monmouth (1135). Totuşi, nimeni nu se îndoia că Arthur a existat cu adevărat: Nennius, un călugăr galez din Secolul IX, citise în „Analele de Paşte“ galeze, cum Arthur îi învinsese pe saxoni în bătălia de pe Dealul Badon din anul 518 şi apoi cum a murit luptîndu-se cu fiul său, Modred, în bătălia de la Camlann din 539. Poate că era sau nu era adevărat ceea ce călugării aveau să afirme mai tîrziu; şi anume că, în 1184, regele Henric al II-lea i-a spus abatelui său ceea ce aflase de la un bard galez: Arthur fusese îngropat la aproape cinci metri adîncime între două piramide de pe pămînturile mînăstirii Glastonbury. (va urma)

STUART GORDON

Terapiile se axeaxă în mod deosebit pe metabolismul plămînilor, dar și pe imunitate. Fiecare organ are imunitatea proprie care, în cazul îmbolnăvirilor, se rupe de imunitatea generală a corpului. Organul devine autoimun și trebuie să își regleze singur funcționalitatea.

Medicina energo-informațională se adresează atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Terapiile pot ajuta eficient corpul să se repună în balanța energetică din care este ieșit.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Aventuri

ORIZONTAL: 1) Celebru regizor italian, realizatorul peliculei ,,Aventura” (Michelangelo); 2) Vînarea lor este o adevărată aventură – Actriță franceză, protagonista filmului ,,Aventurile Caterinei” (Fanny); 3) Învins – Localitate în Belarus; 4) Zăpadă – Atac decisiv; 5) Bluză rustică – Actor austriac, protagonist al filmului ,,Aventură la Grand Hotel” (Hans); 6) Oglinda stelelor – Localitate în SUA; 7) Blaier Andrei – Cale! – Rații zilnice; 8) Regizor american prezent în temă cu filmul ,,Aventurierii” (Lewis); 9) ,,Aventurierul din arhipelag”, peliculă realizată de acest regizor englez (Carol) – Lipsită de vedere; 10) Fir de urzeală – Actriță americană, protagonista filmului ,,Aventurile lui Marco Polo” (Lana).

VERTICAL: 1) Autorul volumului de versuri ,,Aventura continuă” (George) – Cenușiu; 2) ,,Aventurile lui Poseidon”, peliculă din creația acestui regizor britanic (Roland) – Sărac; 3) Scriitor autohton, autorul volumului pentru copii ,,Aventurile tapirului” (Ștefan) – Cupa Olandei; 4) Localitate în Rusia – Bette Davis; 5) Ca tot omul – Localitate în Anglia; 6) Ioana Radu – Campion – Un aventurier, de fapt; 7) Se pretează la o serie de aventuri – Monarh slav; 8) ,,O aventură disperată”, peliculă cu acest actor american în rolul principal (Ramon) – Carene!; 9) Cerc prețios – Figuri impuse la cal; 10) Intră într-o aventură.

DICȚIONAR: IVE; ERAM; UTMA; OCLE GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LINIȘTE”

1) LAMENTABIL; 2) INITIATORI; 3) BINE – RACIT; 4) EMIRAT – ITE; 5) RAM – CEATA; 6) ATACA – R – TS; 7) LO – ARGASIT; 8) IRIS –AGI – I; 9) S – ATACATOR; 10) MECANIZATI.

MÎNDRIA

Viena sau fascinaţia istoriei (I)

Am intrat în Viena pe porţile hieratice ale înserării. Privită de sus, din avion, cu străzile sale tentaculare, de o luminozitate paradisiacă, ea pare un imens scarabeu de argint. Am venit aici avizat din timp că vechiul Vindobonensis este una dintre capitalele europene cele mai bogate în urme româneşti. Nici n-ar fi putut fi altfel, gîndesc eu, de vreme ce Dunărea şi relativa vecinătate pecetluiseră pe vecie celor două naţiuni destine interferenţe. Începînd cu Johannes dictus Olahus şi Latislaus Wolochus, intraţi în scriptele Universităţii cam pe la anul 1390, o mulţime impresionantă de români au trecut prin Viena, au studiat aici şi au adus în obidita noastră ţară cîte ceva din luminile apusului. Lista acestora este mult prea lungă, aşa că nu voi aminti decît acele nume care figurează pe plăci comemorative pe cîteva dintre casele metropolei – Mihai Eminescu, Al. I. Cuza, George Eneseu, Aurel Vlaicu – precum şi celebrul tablou înfăţişîndu-1 pe Mihai Viteazul în suita lui Rudolf al II-lea, aflat la Muzeul de istorie a artelor, şi troiţa domnitorului Şerban Cantacuzino, ridicată în amintirea asediului Vienei din anul 1683, asediu la care românul şi-a primejduit viaţa luînd în ascuns partea creştinătăţii...

Şi, pentru că tot am vorbit despre Eminescu, a cărui şedere aici pare că nu mai poate oferi cercetătorului contemporan vreo noutate, mă încumet a spune că am căutat, totuşi, cîte ceva. Nu am găsit ceea ce doream, ce-i drept: fotografia făcută în atelierul lui Lovy, de pe Mariahilferstrasse, redînd chipurile lui Eminescu, Isopescu şi Ştefanelli, despre care ştim (din mărturia lui Isopescu către Vasile Gherasim) că a existat cu adevărat. Nu am găsit-o, repet, deşi am căutat-o îndelung prin arhivele şi vrafurile de poze prăfuite ale anticariatelor vieneze. În schimb, mergînd pe urmele unor preţioase informaţii furnizate de Arhivele Statului din Bucureşti, am dat de cîteva mărturii inedite despre poet, rătăcite printre documentele Biroului de Informaţii din cadrul Arhivei casei imperiale, curţii şi de stat. Este vorba, mai întîi, despre o serie de referiri privind activitatea societăţilor culturale româneşti din Viena, Cernăuţi, Budapesta, Cluj şi România, printre care găsim şi o listă de membri ai societăţii „Carpaţi”, unde se află şi numele lui Mihai Eminescu. Acesta, aşa cum reiese din fişele de observaţie ale poliţiei imperiale, a propus într-o şedinţă „să se încredinţeze studenţilor transilvăneni de naţionalitate română care frecventează institutele de învătămînt din România, sarcina ca în timpul vacanţei petrecute acasă, în Transilvania, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei Dacii Mari֧“ (Akten, Karton 159) Al doilea document este un extras dintr-un articol de un vibrant patos românesc, care, aşa cum reiese din adnotările poliţiei, era „scris cu o mînă de maestru“ şi „strecurat“ în fruntea ziarului „Timpul“ prin intervenţia redactorului, „un oarecare Eminescu“... (Akten, Karton 174). Istoria avea să ironizeze pînă la umilinţă afirmaţia de mai sus, demonstrînd cît de „oarecare“ era Eminescu şi cît de imposibil ar fi de imaginat spiritualitatea românească şi lirica universală fără această splendidă plămadă a geniului uman. Aici, din fericire, stilul funcţional nu a izbutit să îl înlocuiască pe cel baroc. Iată, de pildă, catedrala Sf. Ştefan, sub bolta căreia sclipeşte încă soarele mov al „Missei solemnis“. Pînă şi în acest sanctuar de vitralii, marmoră şi odăjdii sofisticate pluteşte în aer ceva din duhul românesc. Şi mă gîndesc – cum să nu? – la domnitorul Radu Şerban, ale cărui oseminte, printr-o ciudată convulsie a destinului, au fost îngropate aici. În celălalt edificiu religios de volum impunător, „Votivkirche“, ce se aseamănă înşelător de mult cu cel amintit mai sus, las şi eu să treacă peste mine, aşa cum inspirat scria Tudor Vianu, „ca un plug care ară adînc, acordurile orgei uriaşe”. Fără a forţa cîtuşi

de puţin licenţele limbii, îndrăznesc a spune că, prin montura sa de monumente şi aerul muzeal pe care îl degajă, Viena pare un breloc imens şi daurit, aninat de chimirul Pămîntului. Dunărea nu mai e, ce-i drept, atît de albastră, poate că nu a fost niciodată, în schimb statuia lui Strauss atrage zilnic, într-un pelerinaj magnetic, zeci de mii de priviri încărcate de veneraţie. Nu pot să nu fac apel din nou la o mărturie românească, şi anume la aceea a lui Nicolae Filimon, care admira „pădurile de sălcii, plantate de mîna naturii, pe malurile amarandine ale bătrânului Danubiu“.

Iată-mă, din nou în căutarea unor posibile şi inedite urme româneşti de cultură şi civilizaţie. În arhiva Parohiei ortodoxe române, situată chiar în fostul sediu al Societăţii „România Jună“, am norocul de a găsi, prin bunăvoinţa parohului Marin Branişte, cîteva documente de o reală valoare pentru istoriografia noastră. Mă voi opri, dintre acestea, doar la trei. Întiiul provine de la Lucian Blaga, este datat 3 oct. 1917 şi reprezintă o cerere pentru acordarea „unei mese gratuite din fondul pentru masă al studenţilor români“. Viitorul mare poet şi filosof îşi argumenta rugămintea – emoţionantă, în perspectiva timpului – anexînd un certificat de paupertate, din care reiese că nu poseda „nici un fel de avere mişcătoare sau nemişcătoare“. Al doilea document (compus, de fapt, din două piese) îl constituie textul unei cuvîntări rostite de Tudor Arghezi, ca oaspete al Coloniei române, în septembrie 1962, precum şi o admirabilă tabletă scrisă de maestru în Cartea de Aur, din care spicuiesc: „Profund emoţionat de româneasca şi subtila caldă primire (...) mă simt deodată gol ca un copac scuturat peste rîndul de trandafiri, în mijlocul căruia sînt tot pe atît de ridicat, cît şi intimidat“. Cea din urmă mărturie este scrisoarea de condoleanţe adresată de conducerea Coloniei, la 28 septembrie 1913, părinţilor lui Aurel Vlaicu. Proiectînd o frumoasă lumină asupra memoriei tânărului inventator-martir, care, cu numai un an înainte, uimise populaţia Vienei la un concurs aviatic internaţional, unde obţinuse premiul I, mesajul este plăsmuit într-o încîntătoare limbă românească: „Din comorile mai de seamă ale durerii ne îndreptăm şi noi glasul de mîngîiere către Domniile voastre ca cei mai pătrunşi de jalea acelui sfîrşit, din sînul şi coasta căror mai simţitor şi mai sîngerat s-a zmuls, ca un osebit îşi crainic vlăstar, acel neobosit reprezentant al ingeniului omenesc, îngînînd din toată simţirea grai de alinare şi de întărire în trainica încredere că tot ce a fost bun şi adevărat şi de folosinţă pentru noi toţi în făptura şi-n nesămănata muncă a lui Aurel. Vlaicu nu s-a sfărîmat şi nu va pieri“.

Vorbind despre Colonia română, este de consemnat şi tradiţia ei de a oficia, în toamna fiecărui an, o ceremonie la mormintele ostaşilor români care, în cele două războaie mondiale, au trecut din tranşee şi de pe paturile spitalelor vieneze în eternitate. Tradiţie care s-a respectat întocmai şi în acest an, în prezenţa ambasadorului ţării noastre, Octavian Groza şi a episcopului Oradei, dr. Vasile Coman.

Jubileul unirii Transilvaniei cu patria-mumă a prilejuit şi aici, în inima continentului, manifestări pe măsura demnităţii sale istorice şi a bunelor legături statornicite între România şi Austria. Într-una din zilele trecute am luat parte la o astfel de reuniune –este vorba despre conferinţa prezentată de prof. univ. dr. Dan Berindei la Institutul austriac de studii sud-est europene, cu tema „Cultura naţională şi făurirea statului naţional unitar român“. Publicul numeros ce a luat parte – cadre didactice, cercetători şi studenţi ai universităţii vieneze – a arătat un profund interes faţă de trecutul de jertfă şi nădejde al poporului român. Apreciind în mod deosebit calitatea ştiinţifică a expunerii prof. univ. dr. Richard Plaschka, decanul Facultăţii de filosofie-istorie, directorul institutului, dr. Karlheinz Mack şi dr. Max Demeter Peyfuss, cunoscuţi prieteni ai poporului nostru,

Încă romantic

Străzi poleite-n amurgul solar

Tablou de nostalgice vremuri

Lingouri durate de vechi iconari

Fluturi... din frunze haremuri...

Tezaur de clipe în aur rodesc

Pași din trăiri efemere

Iubind am simțit că mai pot să iubesc

Tăceri întomnate himere...

În brumă de timp, rouă de rugăciuni

Cuvînt zămislind tot iubire

În aur veghează bucium străbun

În jarul din vie, rodire

Nostalgic poem risipit în hoinar

Vocale de trai milenare

De fluturi văratici, rotund legendar

Durat în istorii stelare

Puzzle forjat în aur... aramă...

Metalice șoapte prin pași sîngerînd

Arome de must, picantă pastramă

Parcă mă-ndeamnă spre cramă rîzînd

Încă romantic mai rătăcesc

Prin geometrii de cocoare

Autumnale clipe trezesc

Lumini sîngerînd, legendare...

Hamac de petreceri mereu trecător

Regal de nostalgic tezaur

Culorile toamnei timp răscolesc

Mustind jar de struguri în aur...

LIVIU ZANFIRESCU

au relevat, în cuvîntul lor, caracterul cu totul particular al luptei duse de neamul românesc pentru înfăptuirea idealurilor sale de emancipare, unitate şi independenţă naţională, precum şi însemnătatea istorică a actului de la 1 decembrie 1918 în procesul de făurire a României moderne.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, pe una din băncile Universităţii, afară pogoară amurgul timpuriu al unei toamne fără pereche. Pe statuia lui Goethe, de lîngă vechiul parc Burggarten, se aşterne o întreagă generaţie de frunze galbene, tuburile fluorescente încep săşi ţeasă păienjenişul, producînd un susur de izvor tirolez, iar puternica aortă a oraşului, care este Ringul, pulsează fără întrerupere zeci de mii de oameni, grăbiţi către casele lor şi către o binemeritată odihnă. Nu trebuie să zăboveşti prea mult în Viena ca să-ţi dai seama că lumea ştie o sumedenie de lucruri despre România, despre civilizaţia ei trecută şi actuală, despre politica sa de pace şi colaborare. Îmi rămîne de plăcută memorie o convorbire purtată cu studentul sirian de origine kurdă Brusk Hajo, care îmi vorbeşte la superlativ despre preşedintele Nicolae Ceauşescu, „unul din cei mai faimoşi oameni ai lumii contemporane, care şi-a cucerit celebritatea prin geniul lui politic“. Sînt cuvinte sincere şi spontane pe care, fie în germană, fie în engleză sau franceză, le aud la tot pasul atunci cînd spun că sînt român. Încerc, fireşte, un simţământ de satisfacţie gîndindu-mă că am şansa de a-mi continua studiile, propus de ultimul laureat al premiului „Herder“, maestrul Eugen Barbu, într-o ţară cu care România întreţine astăzi relaţii excelente, pe care recentele contacte la nivelul cel mai înalt au avut darul să le îmbogăţească şi diversifice. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (1978 - 1979)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Alegeri strînse în SUA

Alegerile din America ne prezintă încă un rezultat strîns. Sistemul lor de vot –unul extrem de complicat, de altfel – ne arată că în Camera reprezentanților, Partidul Republican are o bună majoritate de 211 la 194, în vreme ce la Senat diferența este mult mai mică, de doar 49 la 48. Firește că presa progresistă a răsuflat ușurată că „valul roșu” (culoarea Partidului Republican) nu a măturat totul în cale, aducînd o majoritate zdrobitoare a republicanilor. Pe undeva, consideră unii analiști politici, acest lucru servește chiar Partidului Republican, fiindcă îl scapă cumva de Donald Trump, care ar fi spus că victoria i se datorează în totalitate. Așa, fostul președinte care intenționa luna aceasta să își lanseze candidatura la președinția SUA, va trebui să mai

aștepte pentru a ști ce are de făcut. Înainte de a continua să comentez alegerile de peste ocean vreau să vă spun pe scurt cîteva lucruri despre sistemul lor electoral. Congresul Statelor Unite are două camere: Camera Reprezentanților și Senatul. Camera Reprezentanților este concepută pentru a reprezenta cetățenii din fiecare regiune de vot din America, iar membrii sînt realeși la fiecare doi ani. Fiecare stat este împărțit în districte, fiecare votînd un reprezentant. Numărul de districte depinde de populația fiecărui stat. De exemplu, California, cel mai populat stat, este împărțit în 53 de districte, deci are 53 de reprezentanți.

(continuare în pag. 22)

N.M.

ETICHETA

Semnele

Semnele sînt acele anunțuri pe care le primim despre evenimente viitoare. Sînt atît de discrete uneori, încît, dacă nu ești atent, vor trece neobservate. Semne ne trimite mai ales Dumnezeu, dar uneori și semenii noștri fac acest lucru. Bunăoară, în legătură cu războiul din Ucraina, semnele care au prevestit ceea ce bănuiesc că se va întîmpla curînd – încheierea unei păci – au început să apară în spațiul public încă din timpul Forumului Economic de la Davos, desfășurat în a doua jumătate a lunii mai a.c. La doar cîteva luni de la debutul „operațiunii speciale” ruse

în Ucraina, în cadrul reuniunii a fost invitat să vorbească Henry Kissinger, fost ministru de Externe american în timpul războiului din Vietnam. Pentru mine, a fost o surpriză faptul că acesta încă era în viață. Ceea ce a spus, însă, m-a surprins oarecum, fiindcă venea de la un om care făcea parte din sistemul american. Kissinger a menționat, printre altele, că „în maximum două luni ar trebui semnată o pace, chiar dacă asta ar însemna ca Ucraina să cedeze Rusiei teritorii”.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Motto: ,,Dacă ești credincios și Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic, dar dacă nu crezi și El există, pierzi totul”. ALBERT EINSTEIN

Recent, o știre de aiurea, pur și simplu, m-a șocat: ,,Actualul Papă intenționează să schimbe Biblia!”, ceea ce înseamnă că ,,Toți s-au stricat de tot, nu există nici măcar unul care să facă bine” (Psalmul, 52:4). Și, la urma urmei, în ce constă respectiva schimbare și de ce se vrea a fi făcută? Oare actualul Papă n-a aflat că Dumnezeu a spus ,,Daniele, ține ascunse cuvintele și pecetluiește Cartea pînă la sfîrșitul lumii!” (Daniel, 12:4)?

De fapt, chiar la sfîrșitul Bibliei se spune că ,,De va mai adăuga cineva ceva la aceste cuvinte, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sînt scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa, 22:18). Acum este bine de reținut că pedepsele lui Dumnezeu nu sînt de neglijat, precum o nuia peste fund sau o ciupitură de țînțar, ele sînt groaznice, de neînchipuit, cum a fost, spre exemplu, Potopul. Atunci, Creatorul lumii constatase cu regret că ,,răutatea oamenilor s-a mărit pe pămînt și că toate cugetele și dorințele inimii lor sînt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea, 6:5), motiv pentru care a hotărît: ,,Pierde-voi de pe fața pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea, 6:7).

Da, și a venit Potopul, dar omenirea nu a înțeles nimic din toate acestea, ba mai mult, le-a trecut prin cap să construiască Turnul Babel, adică un fel de ONU, OMS, NATO, UE, Banca Mondială din zilele noastre, unde oamenii să se aibă, sanchi, ca frații, și unde să-și facă de cap sau să se prostească unii pe alții. Din nou, Dumnezeu a intervenit rapid și ferm, a distrus acel turn și a sperat că oamenilor le va veni mintea la cap, dar nu a fost să fie așa. Au urmat orgiile din Sodoma și Gomora, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să slobozească peste ele ,,ploaie de pucioasă și foc din cer” (Facerea, 19:24).

Deși Dumnezeu l-a creat pe om ,,după chipul și asemănarea Sa”, idealul divin ,,precum în cer, așa și pe pămînt” (Tatăl nostru) demonstrînd faptul că omul a fost considerat egal cu Creatorul său, iată că, de mii de ani, omul nu a avut respect, recunoștință și credință în Cel care l-a făcut. Ba, mai mult, absolut toate pedepsele date de Dumnezeu au fost bagatelizate, luate în batjocură sau uitate.

În disperare de cauză, Dumnezeu Și-a trims pe Pămînt singurul fiu, Isus Christos, ,,pentru ca toți oamenii să se mîntuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei, 2:4), mai ales că ,,iubea nemărgit lumea” (Filipeni, 2:8) și dorea ca omul să devină ,,pescar de oameni”, nicidecum un criminal din ce în ce mai odios.

Da, numai lucruri bune și frumoase, dar ce au înțeles oamenii din toate acestea? Simplu: NIMIC! Acesta este și motivul pentru care pedepsele lui Dumnezeu au început să zguduie lumea. Un exemplu în acest sens este cel trăit recent chiar în România. După o serie de manifestări LGBT în marile orașe ale țării, după tamtamul sărbătorii de Halloween în grădinițe și școli, și după ce a ars aproape pînă în temelii o biserică din Constanța, ce credeți că a urmat? Un cutremur de 5,2 grade, și asta, așa, ca o mică încălzire, fiindcă, la ceea ce va urma, nici nu vreau să mă gîndesc. Știu că mai toți cîrcotașii vor spune că a fost vorba de o întîmplare întîmplătoare, dar hai să vă mai dau un exemplu pe aceeași temă

(continuare în pag. 23)

Alegeri strînse în SUA

(urmare din pag. 21)

Dar Alaska, cu o întindere imensă și cu o populație foarte mică, are un singur district și, prin urmare, un singur reprezentant în Cameră. Deci, candidatul cu cele mai multe voturi din fiecare district cîștigă un loc în Camera Reprezentanților.

Partidul care cîștigă majoritatea mandatelor în Parlament preia controlul. Situația ideală pentru un președinte, este ca legislativul să fie controlat de propriul partid. Cu toate acestea, cu alegerile care au loc la fiecare doi ani, la mijlocul perioadei de mandat al președintelui, dacă publicul consideră că președintele nu face o treabă grozavă, poate vota în mai mulți membri ai partidului de opoziție, ceea ce îngreunează activitatea acestuia. Senatul din Congresul SUA, ca și Camera Lorzilor din Parlamentul britanic, este numit Camera superioară. George Washington a descris Senatul drept „sursa care răcește cafeaua”, ceea ce înseamnă că este treaba lor să examineze și să pună în discuție toate propunerile făcute atît de Camera Reprezentanților, cît și de președinte înainte de a vota. Senatorii, ca și membrii Camerei Reprezentanților, sînt, de asemenea, aleși de către americani. Senatorii au un mandat de șase ani. Deci, la fiecare doi ani, o treime dintre senatori candidează pentru realegere. Fiecare stat este reprezentat de doi senatori, indiferent de populația sa. Și, din nou, se folosește sistemul în care candidatul cu cele mai multe voturi cîștigă.

Semnele

(urmare din pag. 21)

Tot în aceeași perioadă un articol al biroului de editorialiști de la The New York Times, ziar cunoscut pentru echidistanță, dar și pentru faptul că este vocea prin care „statul paralel” din SUA își transmite mesajele către lume, spunea că „Războiul în Ucraina se complică, iar America nu e pregătită”. În acest articol, Avril Haines, directorul de informații naționale, a avertizat Comisia pentru Servicii Armate a Senatului că „următoarele cîteva luni ar putea fi volatile. Conflictul dintre Ucraina și Rusia ar putea avea o traiectorie mai imprevizibilă și cu potențial de escaladare, cu probabilitatea ca Rusia să amenințe cu folosirea armelor nucleare”.

Iată că oamenii care trebuiau să cunoască evoluția conflictului erau în temă și ne informau și pe noi. Mai departe, „în martie, acest consiliu a susținut că mesajul din partea Statelor Unite și a aliaților săi către ucraineni și ruși, deopotrivă, trebuie să fie următorul: indiferent cît timp va dura, Ucraina va fi liberă. Ucraina merită sprijin împotriva agresiunii neprovocate a Rusiei, iar Statele Unite trebuie să-și conducă aliații NATO pentru a-i demonstra lui Vladimir Putin că Alianța Atlantică este dispusă și capabilă să reziste ambițiilor sale revanșarde. Acest obiectiv nu se poate schimba, dar în cele din urmă, nu este încă în interesul Americii să se cufunde într-un război total cu Rusia, chiar dacă o pace negociată ar putea cere Ucrainei să ia niște decizii grele”

Deci, analiștii americani știau încă de atunci că, pentru a încheia pacea și a nu destabiliza continentul european printr-un război deschis cu rușii, Ucraina trebuia să cedeze acele teritorii. Atunci de ce au continuat americanii să susțină războiul din Ucraina?

Cumva de neștiutori sau din cauză că le-a convenit să distrugă relația economică dintre ruși și europeni, să elimine UE din competiția economică și să o aducă la cheremul ei, dimpreună cu slăbirea Rusiei? Cred că această ultimă variantă e cea corectă.

Odată ce războiul a continuat și sancțiunile total ineficiente au afectat Rusia, lovind însă și în economia europeană, odată ce anotimpul rece s-a apropiat, a devenit extrem de clar pentru cetățenii UE că vor trebui să economisească energia electrică și gazul pe care nu-l mai primesc de la ruși. Vor trebui să se spele cu apă călduță, sau chiar să facă duș cîte doi odată, ba chiar să nu se mai spele decît o dată pe săptămînă, conform ultimelor cercetări ale savanților și, bineînțeles, să nu aibă mai mult de 19 grade Celsius la iarnă în case, fiindcă doar așa o să îl învingă pe Putin. Ei bine, cetățenii au protestat masiv în toate țările europene importante

Spuneam că democrații și presa mainstream din USA se bucură că au scăpat de ceea ce putea fi o dominație completă a oamenilor din partidul republican, așa cum scrie Thomas L. Friedmann, editorialist The New York Times. El susține că în 2020 președintele chinez Xi Jinping l-a felicitat pe președintele Biden pentru cîștigarea alegerilor, spunîndu-i că „democrațiile nu pot fi susținute în Secolul XXI; autocrațiile vor conduce lumea. De ce? Lucrurile se schimbă atît de repede. Democrațiile necesită consens și este nevoie de timp, iar timpul este scurt”. Din acest motiv, continuă jurnalistul, atît Xi, cît și președintele Rusiei, Vladimir Putin – și liderul suprem din Iran, care se confruntă acum cu o revoltă condusă de femei iraniene –au pierdut marți seara. Pentru că, cu cît politica americană este mai sălbatică și mai instabilă, cu atît americanii devin mai puțin capabili să transfere puterea în mod pașnic și cu atît le este mai ușor să justifice refuzul transferului de putere. După aceste alegeri, societatea americană este la fel de divizată ca și înainte, iar acest rezultat strîns este votul unui grup de alegători echilibrați și independenți, care atunci cînd au de ales un om competent, indiferent cărui partid aparține, nu vor ezita să o facă. Se pare că la fel au procedat și acum, cînd l-au ales în Pennsylvania pe candidatul democrat la Senat, John Fetterman, un individ controversat, de altfel, care candidase contra lui Dr. Oz, susținut de Trump.

Agenția Reuters scrie că „rezultatul curselor pentru Senat din Arizona și Nevada, în care democrații în exercițiu încercau să-i alunge pe concurenții republicani,

împotriva acestor aberații. Conform agenției Reuters, iată cum stau lucrurile: „Țările europene se confruntă cu mai multe greve și proteste din cauza prețurilor ridicate la energie și a creșterii costurilor vieții. Iată detalii despre cîteva acțiuni industriale și demonstrații.

Franța – grevele au afectat lucrările la 20 din cele 56 de reactoare nucleare ale statului, a declarat miercuri un reprezentant al sindicatului energetic FNME-CGT, amînînd întreținerea multora dintre ele înaintea discuțiilor planificate cu operatorul EDF (EDF.PA). Sindicatul a organizat greve repetate pentru salarii la unele centrale nucleare. Acțiunea industrială a continuat la trei dintre rafinăriile TotalEnergies (TTEF.PA) – La Mede, Feyzin și Normandia – și la locul de depozitare a combustibilului Dunkerque, în timp ce greva la rafinăria Donges a fost ridicată, au declarat miercuri reprezentanții sindicatului CGT. Aceștia au afirmat că fac apel la o grevă la compania de bunuri de lux L’Oreal pentru a obține salarii mai mari pentru personal. Mii de oameni au ieșit duminică, 16 octombrie, pe străzile Parisului pentru a protesta împotriva creșterii prețurilor.

Marea Britanie – aproape 2.000 de angajați de la Atomic Weapons Establishment, care produce și întreține focoase nucleare, vor vota organizarea unei greve după ce au respins o remunerație de 5%, a declarat miercuri sindicatul Prospect. Votul va începe pe 24 octombrie și va dura două săptămîni. Aproximativ 1.000 de șoferi GXO (GXO.N) vor intra în grevă timp de cinci zile de la sfîrșitul lunii într-o dispută cu privire la salariu, a anunțat marți sindicatul Unite, avertizînd cu privire la întreruperea livrărilor de bere. Sute de lucrători din portul Liverpool, unul dintre cele mai mari porturi de containere din Marea Britanie, urmează să întreprindă încă două săptămîni de grevă pentru salarii și locuri de muncă, începînd cu 24 octombrie. Communication and Workers Union, reprezentînd 115.000 de lucrători poștali Royal Mail, a ținut greve în septembrie și începutul lunii octombrie și au amenințat cu mai multe greve, după luni de negocieri eșuate privind salariile și schimbările operaționale. Peste 300.000 de membri ai celui mai mare sindicat al asistenței medicale din Marea Britanie au început să voteze pentru o grevă pentru a cere o creștere a salariului. Medicii stagiari și lucrătorii de la ambulanță intenționează, de asemenea, să voteze creșterile salariale. Lucrătorii feroviari au părăsit, de asemenea, disputele legate de salariu și securitatea locului de muncă.

Germania – piloții de la Eurowings a Lufthansa au început luni o grevă de trei zile pentru orele de lucru, a declarat sindicatul lor, grevă care a afectat zeci de mii de pasageri ai companiei aeriene bugetare. Retragerea se va încheia pe 19 octombrie, la orele 21.59. Mii de studenți și părinți maghiari au protestat pe 14 octombrie în cel de-al

ar putea să nu fie cunoscut timp de încă cîteva zile. Oficialii din ambele state au spus că ar putea dura pînă săptămîna viitoare pentru a termina numărarea buletinelor de vot.

Rezultatele de marți au fost cu mult sub «valul roșu» la care se așteptau republicanii, în ciuda cotelor mici de popularitate ale lui Biden și a profundei frustrări a alegătorilor din cauza inflației care a atins cote fără precedent.

Democrații i-au prezentat pe republicani drept extremiști, subliniind decizia Curții Supreme de a elimina dreptul la avort la nivel național și sutele de nominalizați republicani, care au promovat afirmațiile false ale fostului președinte Donald Trump conform cărora alegerile din 2020 au fost fraudate”.

Așadar, rezultatele nu sînt clare, Senatul fiind o cameră extrem de importantă. Oricum s-ar termina, cert e că președintele Biden va participa la întîlnirea G20 din Bali, cu o majoritate potrivnică în Camera Reprezentanților, ceea ce s-ar putea să-l împingă la negocieri de pace în Ucraina. Negocieri pe care le văd foarte posibile în Bali mai ales că majoritatea presei importante de peste ocean și din Europa a început să vorbească despre victoria Ucrainei în Herson, anunțînd retragerea trupelor ruse din oraș, lucru pe care eu îl consider a fi o retragere strategică, nu una definitivă, iar Zelenski a acceptat să poarte discuții de pace cu Rusia, fapt care s-ar putea petrece chiar în Indonezia, peste cîteva zile.

Vom vedea ce va fi, dar eu cred că acest război se va încheia în curînd, iar rezultatul alegerilor din America va ajuta la atingerea acestui țel.

doilea miting major din ultimele două săptămîni, pentru a sprijini profesorii care au fost concediați pentru că s-au alăturat unei greve pentru salarii mai mari, mai multe cadre didactice fiind avertizate cu privire la concediere.

Republica cehă – zeci de mii de cehi au protestat la Praga pe 28 septembrie împotriva gestionării de către guvern a creșterii prețurilor la energie și a aderării țării la NATO și Uniunea Europeană. Manifestația a fost organizată de grupuri și partide de extremă-dreapta și marginale, inclusiv comuniștii.

Belgia – mii de persoane au ieșit în stradă la Bruxelles pe 21 septembrie pentru a protesta împotriva creșterii prețurilor la energie și a costului vieții. Un protest similar din iunie a atras aproximativ 70.000 de muncitori belgieni.

Europenii nu vor să deconteze ambițiile americane în Ucraina și protestează. Adăugînd la aceasta faptul că senatori democrați au cerut de curînd, printr-o scrisoare negocieri de pace, iar de curînd agenția Reuters scria, citînd Washington Post, că „SUA cer în privat Ucrainei să arate Rusiei că este deschisă la discuții”. Cred că e posibil după atîtea luni de război să înceapă discuțiile despre pace. Citez în continuare din articolul Reuters: „Administrația Biden îi încurajează în mod privat pe liderii Ucrainei să semnaleze deschiderea de a negocia cu Rusia și să renunțe la refuzul lor public de a se angaja în discuții de pace, cu excepția cazului în care președintele Vladimir Putin este demis de la putere, a informat sîmbătă Washington Post. (…) Ziarul spune că oficialii americani au împărtășit evaluarea omologilor lor ucraineni că Putin nu este serios pentru moment în privința negocierilor, dar au recunoscut că interzicerea discuțiilor de către președintele ucrainean Volodimir Zelenski a generat îngrijorare în anumite părți ale Europei, Africii și Americii Latine, unde efectele asupra costurilor alimentelor și combustibilului sînt resimțite cel mai puternic”.

Mă gîndesc că americanii, după ce l-au folosit pe Zelenski, e posibil să îl lase din brațe, ba chiar să înceapă să spună public lucruri negative despre el, așa cum au făcut cu Stalin. Un semn în acest sens a fost dat de raportul Amnesty International, despre care am scris și eu. O să vedem ce se va întîmpla mai ales după alegerile pentru Congres, care au avut loc pe 8 noiembrie, știut fiind faptul că republicanii, partid favorit la cîștigarea acestor alegeri, nu sînt tocmai suporterii acestui război din Ucraina și ai cheltuirii miliardelor de dolari pentru Zelenski.

Cert e că trebuie să fim atenți la semnele din presa internațională pentru a intui ceea ce ne așteaptă.

De ce tace B.O.R. (1)

(urmare din pag. 21)

În anul 2001, în luna august, în SUA s-a aprobat o lege prin care rugăciunile au fost interzise în școli și, nu știu cum s-a făcut că, în mod absolut întîmplător, cum susțin cîrcotașii, în 11 septembrie al aceluiași an, au avut loc atacurile asupra Turnurilor gemene din New York.

De fapt, încă de la începutul începutului, cînd Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, pentru a forma o familie, în care cei doi să se respecte, să facă urmași pe care să-i adore și să-i educe, păcatele s-au produs în lanț. Să nu uităm că Dumnezeu a asigurat omului toate condițiile de trai, i-a dat sfaturi și i-a creat legi (Cele 10 Porunci), dar ce folos, că, încă de atunci, s-a produs un fratricid: Abel a fost ucis de fratele său, Cain, de unde și concluzia că a doua poruncă a Decalogului –,,Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” – a fost încălcată cu discernămînt, premeditare și rea-credință. De altfel, pînă și în zilele noastre, respectiva poruncă se încalcă într-o veselie. România chiar a devenit lider european în privința divorțurilor, abandonurilor în familie, violență domestică, incest, pedofilie, proxenetism, violuri și crime. Toate acestea s-au transmis din generație în generație pînă am ajuns proscrișii planetei.

Mai zilele trecute, într-un autobuz, un tînăr de vreo 16 ani s-a grozăvit cu voce tare, adresîndu-se unei fete cam de aceeași vîrstă: ,,Auzi, fă, cînt te fac și eu o dată?”, răspunsul fiind pe măsură: ,,Să o faci pe mă-ta, boule, dar ca să nu ne mai certăm, hai să coborîm și să intrăm în niște boscheți!”. În fața acestui dialog, cîteva persoane le-au atras atenția celor doi tineri că încalcă bunul-simț, însă restul călătorilor le-au sărit acestora în cap: ,,Lăsați-i în pace, ce, voi nu ați trecut prin deastea?”. Sincer să fiu, văzînd aproape zilnic astfel de scene, nu cred că greșesc cînd afirm că, în proporție de 80-90%, cetățenii societății noastre seamănă leit cu personajele îndrăgitului serial ,,Las Fierbinți”. De fapt, pentru că am primit reproșuri, retractez: nu este vorba de ,,Las Fierbinți”, ci de... ,,Las tîmpiți”, asta ca să corespundă zicerii lui Jacques Attali, un înfocat adept al Noii Ordini Mondiale: ,,Idioții merg singuri la tăiere”.

S-a ajuns aici pentru că a dispărut credința în Bunul Dumnezeu, iar, acolo unde e pustiu, belele sînt cît casa. Mulți oameni se roagă lui Dumnezeu, dar nu cred nici măcar o fărîmă în El, de unde și învățătura rămasă de la Arsenie Boca: ,,Cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine”.

Este adevărat că Dumnezeu a dat omului o largă libertate, dar iată că acesta abuzează de ea din ce în ce mai mult. Sfîntul Apostol Pavel chiar a spus că ,,omul este liber să facă orice, dar nu tot ceea ce face omul este bun”. Observați ce s-a întîmplat după ce omul a început să modifice genetic plantele și animalele sau săși modifice aspectul fizic natural.

Trebuie știut că, în tot ce a creat Dumnezeu, omul nu are voie să intervină. Nimeni nu poate modifica, spre exemplu, fluxul și refluxul anului planetar sau genetica umană, adică ingineria divină, cum au încercat să facă ăștia cu ,,vaccinul” lor anti-COVID-19, de fapt, o zeamă lungă vîndută la suprapreț și denumită pompos ,,ARN MESAGER”.

Numai un nebun poate susține că ar putea interveni chirurgical asupra sufletului uman sau la nivelul vaselor de sînge minuscule din creier, unde se produc adevărate minuni dumnezeiești. Spre exemplu, în drumul lor prin respectivele vase, moleculele de apă dau de porțiuni foarte înguste prin care nu pot trece mai departe, dar Dumnezeu s-a gîndit la asta și a rezolvat problema. Moleculele de apă se transformă în undă, trec în această stare de zona îngustă, după care revin la forma inițială și își continuă drumul.

În principiu, aici este vorba de o lege universală, în care se spune că ,,teama de Dumnezeu și supunerea în fața poruncilor Sale este lucrul cuvenit fiecărui om” (Ecleziastul 12:13), iar pentru asta, ,,oamenii trebuie să-L iubească din toată inima pe Dumnezeu, cu tot sufletul și din tot cugetul” (Marcu, 12:33), dar oare așa este? Nicidecum, și spun asta întrucît oamenii au ajuns să se creadă mai înțelepți, mai puternici și mai universali decît Creatorul lumii. Toți știm că, atunci cînd l-a creat pe Adam, Dumnezeu nu i-a pus țigara în gură și paharul cu alcool în mînă, iar pe Eva nu a servit-o cu o ceașcă de cafea. Toate acestea sînt invenții diavolești, care au un unic și firesc sfîrșit: cancer la plămîni (țigara), la ficat (alcoolul) și la colon (cafeaua). La fel, și în cazul radiațiilor atomice necontrolate, pe care nu Dumnezeu le-a creat, și care produc leucemie, adică tot un fel de cancer. Mai nou, am fost avertizați că becurile economice produc cancer la creierul copiilor mici, rezultatul experimentelor făcute în acest sens nefiind contestate pînă în prezent. Nici nu se va întîmpla asta, pentru că aici tot de creația divină este vorba, fapt ce nu poate fi contestat în veci. Să plecăm de la faptul că Soarele luminează pe cer zi de zi, iar luminozitatea sa, ca intensitate, este aceeași de mii de ani, iar la asta s-au adaptat pe deplin oamenii, animalele și plantele. Aceste lucruri se învață și la școală, dar oamenii ce și-au zis: ,,Dacă la lumina solară nu putem face economie, hai să economisim lumina emisă de becurile electrice!”. Zis și făcut, numai că ceea ce a urmat nu prea corespunde regulilor divine, omul nefiind obișnuit cu felul în care luminează un bec economic. Ca să înțelegeți despre ce este vorba, vom împărți timpul de funcționare al becului economic în sutimi de secundă, cu precizarea că, la fiecare 4 sutimi de secundă, becul stă aprins, iar apoi, timp de o sutime de secundă, se stinge și tot așa mai departe. Asta înseamnă că, timp de o secundă, becul luminează 80 de sutimi de secundă și stă stins 20 de sutimi, deci economia energetică este de 20%. Pînă aici, toate bune, dar omul, animalele și plantele sînt obișnuite de milioane de ani cu lumina continuă și uniformă produsă de Soare sau, de pildă, pînă de curînd, de becurile cu filament. Este vorba deci de o anormalitate insesizabilă de ochiul uman, dar care produce deranj mare la nivel cerebral, mai ales la copiii mici.

Iată de ce devin de-a dreptul șocat cînd aud că niște minți coclite vor să-și prindă urechile în ingineria divină sau să schimbe Biblia, după cum ne-a avizat actualul Papă, pe care îl plimbă ăștia peste tot în mașinuța aia scoasă parcă din desene animate. Păi, măi omule, ce treabă ai tu cu Biblia, ce te deranjează la ea? Matale nu ai aflat că ,,Biblia e jurnalul intim al lui Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor) și că ,,de va scoate cineva din cuvintele acestei cărți, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții” (Apocalipsa, 22:19)? Ce vrei să-i faci acestei cărți divine, pe care și așa ați zdrențuit-o de-a lungul mileniilor? Vreți să-i schimbați coperțile, să scoateți pasaje întregi din ea și să le înlocuiți cu poze despre Halloween sau cu benzi desenate cu unicorni? Și așa UNICA credință în Dumnezeu a fost împărțită de-a valma în tot soiul de confesiuni, fiecare cu Biblia și ritualurile lor. Așadar, un haos total, pe care Dumnezeu l-a prevăzut și l-a consemnat codificat în ultimul verset biblic – Apocalipsa, 22:21 – care conține 9 (nouă) cuvinte, cifra 9 însemnînd ,,un nou început”, adică se va termina ceva și va urma altceva. Acum să nu credeți că va fi vorba de sfîrșitul unei telenovele sau căsnicii nereușite. În mod sigur, aici este vorba de sfîrșitul civilizației umane, care timp de 2022 de ani nu a înțeles de ce a stat Isus Christos pe Cruce.

Aceste fiind zise, logica elementară mă face să-i dau un sfat prietenesc mult prea sfințitului Papă: avînd în vedere că se va alege praful și pulberea de întreaga civilizație umană, nu mai are rost ca Biblia să fie modificată. Ce-ai zice să faci matale una nouă, în care primul capitol să se cheme nu ,Facerea”, ci ,,Distrugerea”, iar ultimul, în loc de ,,Apocalipsa” să se intituleze ,,Apostazia”? Pînă atunci, poate ne spui și nouă de ce, în urmă cu aproape un an de zile, prelatul numărul doi din ierarhia papală și-a dat demisia. Poți scrie răspunsul și în noua Biblie, doar în noua Biblie, doar în nouă cuvinte, ca să înțelegem și noi că s-a ales praful de ceva și că, nu știm precis, dacă va mai urma altceva.

Din păcate, toate aceste aspecte vor fi ținute la secret în România, mai ales că Biserica face, ca instituție, mai mult politică decît treburi cu adevărat creștine. Cînd a fost întrebat ce e de făcut în aceste vremuri, un preot din buricul Capitalei a dat un răspuns nu doar penibil, ci și dezarmant: ,,Ne rugăm și stăm în așteptare!”. În primul rînd, se constată că nici acum nu se știe că ,,rugăciunea fără fapte e pustiu” (Părintele Galeriu), iar în ceea ce privește intrarea în starea de așteptare, comentariile sînt de prisos. Oare ce anume trebuie să așteptăm, sosirea trenului în gară sau să ia Rapidul campionatul?

Cam așa cred cei din Biserica românească că se va cîștiga lupta împotriva Satanei, care își tot ascute sabia de mii de ani. În timp ce popii își jupoaie parohiile, pentru că la rîndul lor sînt secătuiți de Patriarhie, Mult Prea Sfințitul și Nepăsătorul Patriarh stă surd și mut la toate cele.

Pe la colțuri de stradă și guri de metrou se vorbește despre faptul că Patriarhul Daniel ar fi fost înregistrat de securiști în timp ce a purtat o convorbire telefonică cu mai marele globalist sau ,,Șeful la lume” (cum îl numește Dana Budeanu): ,,Patriarhul Daniel: ,,Alo, Boss, sîntem pierduți, iar populimea s-a prins că am prostit-o pînă acum. Oamenii au început să-și facă altare în balcoane, debarale și garaje. Toți ne acuză că sîntem sataniști. Ce mai, miroase a tămîie. Șeful la lume: nu vă faceți griji, că oricum toți veți pieri pe aceeași limbă, mai ales că Principiul numărul unu de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale prevede că ,,Se va renunța la orice formă de religie”, ceea ce corespunde cu Principiul numărul patru: ,,Supunere totală față de Satana”. Oricum, noi vă mulțumim că, pînă ne-am realizat plan cu plan, voi ați stat în rugăciune și așteptare, dar grăbiți-vă să vă tatuați pe sub hainele preoțești cît mai multe steluțe pe umeri, ca să aveți și voi pensii mari, dacă le veți mai apuca! Patriarhul Daniel: Să trăiți, am înțeles, și vă rog să-mi permiteți să mă ridic! Mă dor genunchii. (va urma)

Europa se izolează în mod fatal.

Apare riscul de dezafectare majoră

„În timp ce Uniunea Europeană duce un război, Asia face comerț”. Acesta este modul în care marele academician singaporez Kishore Mahbubani rezumă situația actuală. Mahbubani nu este chiar oricine, e fost ambasador și președinte al Consiliului de Securitate, academician de renume, clasat printre cei mai influenți 100 de intelectuali din lume și cei mai importanți 50 de gînditori ai capitalismului, deci el nu este tocmai un teoretician al conspirației anti-globalist. Și totuși, el crede că Europa a făcut o greșeală uriașă în dorința de a exclude Rusia din sfera sa economică, dar și că Statele Unite greșesc azi crezînd că vor cîștiga Războiul Rece 2.0, care tocmai a început, doar pentru că l-a cîștigat pe primul. Argumentele lui? În anii 1950, China nu a însemnat mare lucru în economia mondială. Nici India, Asia de Sud-Est sau alte țări din BRICS. Ultima perioadă arată însă alte ierarhii. Spre exemplu, o știre ce a trecut neobservată în Occident, a remarcat că în august 2022 India a detronat Marea Britanie ca a cincea cea mai mare economie a lumii. În plus, în mod ironic, acum o lună, un fiu al unui imigrant indian a devenit prim-ministru al Majestății Sale Charles al III-lea. Cînd metropola este înlocuită

de fosta sa colonie și viața politică britanică se scufundă în mediocritate și insignifianță, devine clar pericolul decăderii. Aceeași nenorocire se întîmplă și cu Germania care, din fanatismul atlanticist, și-a lăsat conducta Nordstream să fie sabotată fără să reacționeze, iar astfel tocmai s-a izolat de sursele sale de energie ieftine pentru a se conecta la gazele de șist americane, dar și la mult mai scumpul GNL qatarez. Oricum, nu călătoria binevenită a lui Olaf Scholz în China va restabili situația.

În ceea ce privește Franța, care a permis flotei sale nucleare să se deterioreze în cel mai prost moment

Marea cumpănă pentru ţara noastră –Șacalii și România

Calcule ale analiştilor spun că viitorul lumii ar costa trilioane de dolari, necesari ieşirii din criza generată de războiul din Ucraina, başca, reconstrucţia Ucrainei, această „ţară artificial creată” de fostul URSS, o victimă tîrîtă de Zelenski la moarte. Se vorbeşte cu voce tare că Ucraina ar fi vrut războiul cu Rusia. Este cea mai importantă concluzie citată de „France Soir”, ca reieşind dintr-un interviu pe care l-a acordat în 2019 Oleksei Arestovitch, consilierul de acum al preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski. Cine ar putea să pună la bătaie această sumă? SUA, jucătorul global, pe o piaţă mondială din ce în ce mai şifonată? China, care i-a făcut pe americani să-i întindă de frică covorul roşu la Casa Albă, pe timpul lui Obama? Cei ce s-au distrat la Bran cu ritualuri satanice, de Halloween ‘22 şi l-au transformat pe Vlad Ţepeş - Domnitor român - în Dracula lui Bram Stoker? Vlad Ţepeş a fost cel mai inspirat conducător al timpului său, pentru că a folosit eficient lemnul pădurilor româneşti… nu ca austriecii de la Năstase încoace pîn-la Klaus & Comp… Deci, cine ar pune la bătaie suma? Turnul Babel, rebotezat Uniunea Europeană, care ne ţine ca pe nişte slugi sub scară?

ai planetei, ar trebui să le croim o uniformă militară pe măsură yes-menilor Iohannis, Ciucă, Ciolacu, Hunor şi acoliţilor şi să-i trimitem drept exemplu în prima linie a războiului, ca făcînd parte din oastea NATO, să poată simţi pe pielea lor avantajele parteneriatelor „strategice”. Păpuşarii reali i-au scos la înaintare pe ciudaţii ăştia pe considerentul că se pot lipsi de ei fără probleme.

Marea cumpănă pentru ţara noastră este că trădătorul de la Cotroceni ar vrea să copieze Ordinul Mareşalului Antonescu şi să strige: Români, treceţi hotarul de nord, în Ucraina - dar nu pentru a ne elibera fraţii de sub ocupaţia „Azov”-ului, ci pentru că aşa a primit poruncă! Este imperios necesar un referendum prin care românii să-şi exprime punctul de vedere cu privirea la intrarea României într-un război care nu-i al nostru. Nu ştim dacă se va ajunge la o confruntare directa NATO-Rusia (în fapt, GloboCapii din spatele SUA-Rusia), dar sper ca România să se abţină de la o implicare directă şi să refuze trupelor NATO atacuri de pe teritoriul românesc, demonstrîndu-şi astfel neamestecul şi suveranitatea. Apropo de „suveranitate”: după sentinţa suicidală a CCR din 9 noiembrie a.c., oficial, am cedat suveranitatea, iar Constituţia României a fost aruncată la tomberon.

posibil, fiind și contestată în majoritatea țărilor africane care sînt fostele sale colonii, situația franceză nu este deloc mai bună. Chiar și francofonia se ofilește vizibil, țările membre considerînd că nu mai rentează să învețe limba franceză, deoarece chiar și companiile franceze preferă să angajeze anglofoni.

Provocator, Mahbubani detonează o concluzie bombă. După performanțele din China și India (1,4 și 1,3 miliarde de locuitori fiecare), chiar și discretul Asean (care include Malaezia, Indonezia și Singapore) depășește acum Europa, cu cei 655 de milioane de locuitori și rata sa de creștere de două ori mai mare decît a noastră. Mai zice singaporezul că, în Secolul XXI, SUA sînt cele care joacă rolul fostului URSS din Secolul XX al, dar americanii au ca rival acum axa ruso-chineză.

Întrebarea-cheie este cine se izolează de fapt astăzi? În 1961, blocul sovietic a fost cel care a construit Zidul Berlinului și s-a desprins de lume. În 2022, șaizeci de ani mai tîrziu, europenii sînt cei care își acoperă granițele estice cu sîrmă ghimpată și își alungă vecinii ruși de pe teritoriul lor, în timp ce Statele Unite fac același lucru cu zidul său anti-imigranți din America Latină. Motivele expuse public sînt foarte similare: la acea vreme, Uniunea Sovietică a pretins că se protejează de fascismul occidental (Antifaschistischer Schutzwall), în timp ce astăzi Europa este cea care pretinde că își „protejează valorile” amenințate de fascismul rusesc.

Această simbolistică este devastatoare pentru cei care-i pricep consecințele.

Sursa: ARRETSURINFO CH

poartă marca Iohannis, o catastrofă de proporţii biblice, care, pe diferite căi slugarnice, împinge România în războiul „partenerului strategic”.

Cînd trăieşti în mijlocul haitelor mondialiste de şacali începi să urli ca ei. Pe mulţi i-a popit Iohannis şi i-a făcut să creadă că rusul ne e duşman, americanul - partener strategic, iar neamţul, naşul lucrului bine făcut. Pe fondul războiului, SUA au început tot felul de jocuri murdare, precum le stă în fire, ştiind că şiau luat o leapşă zdravănă cu Robinette Biden, care îi îngroapă pe americanii din clasa de mijloc. Treptat, treptat, lucrurile încep să se clarifice, iar cei cu mintea acasă au înţeles că miza războiului nu e doar o bucată de pămînt din Ucraina - o ţară coruptă pînă în măduva oaselor. „Putin e de vină!”, „Putin a invadat!”, „Moarte lui Putin!”, cam asta auzi de la cei drogaţi cu manipulare, dacă faci imprudenţa de a deschide cu ei o discuţie logică. Nu uitaţi, ceasul ticăie! În cazul în care NATO ar ataca Rusia, e clar, România va fi carnea de tun. Ne aflăm exact în aceleaşi împrejurări ale căderii Imperiului Roman şi apariţia Evului mediu întunecat. Iluminiştii şi Renaşterea nu se mai pot naşte, nici reînvia, pentru că nimeni nu se poate naşte de două ori, nici reînvia. De reînviat, doar Isus a reînviat.

Vă aduceţi aminte cum, în urmă cu doi ani, megafoanele de la Bruxelles anunţau jaful fără perdea al U.E.?: „Gazele din Marea Neagră nu sînt ale românilor, sînt ale Uniunii Europene”. Şi aşa s-a întîmplat. De fapt, nimic nu mai este al românilor. Vampirii din Turnul Babel sug totul, iar papagalii slugarnici autohtoni nu numai că nu se opun, ba papagalicesc cît îi ţin puterile, după cum li se ordonă, cu obedientul slogan: „Da, să trăiţi!”. Cum pămîntul ţării a devenit teren de fotbal pentru nebunii miliţieni

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Prezenţa Scutului de la Deveselu a făcut ca asupra unor obiective militare sau de infrastructură strategică din România să fie îndreptate rachete ruseşti. Doar un gest, o hotărîre criminală pot dezlănţui infernul şi în ţara noastră, şi nu ruşii vor fi iniţiatorii, fără o provocare. Provocarea va pleca din zona în care se vor afla simultan şi ruşii, şi ucrainenii (mercenarii NATO). Iată cum, aşazisul proiect de ţară „România lucrului bine făcut” - un matrapazlîc sforăitor, legat cu panglici ieftine, ne-a transformat în România falimentului bine gîndit, care

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

Nici în al noulea ceas nu pricepem că plandemia Covid a fost primul act din piesa călăilor mondiali, amestecul SUA în Ucraina fiind, de fapt, opera în sine, care a atîţat Rusia. Lucrurile au devenit extrem de murdare în ceea ce priveşte amestecul României în război, dacă Dîncu, mereu prezent la ciolan şi-a dat demisia cu puţin timp în urmă, fără să privească înapoi, decît aratîndu-l cu degetul pe Iohanis în CSAT, tocmai acum, cînd achiziţiile de armament şi tehnică militară sînt la apogeu, la fel şi comisioanele. Un personaj ca Dîncu n-a vrut să se murdărească, mai mult decît a făcut-o, sub considerentul că e prea mult pentru el. MARIA

DIANA POPESCU (Art-emis.ro)