România Mare, nr. 1667

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR La 28 noiembrie, Tribunul ar fi împlinit 73 de ani. Acum, mai mult ca niciodată, România ar fi avut nevoie de un patriot desăvîrșit ca el, care să lupte cu demnitate pentru bunăstarea poporului român și deplina suvera­ nitate a țării. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ițele rămîn încurcate

Întîlnirea liderilor celor mai industrializate 20 de state ale lumii, cunoscută sub denumirea de G-20, s-a desfășurat în perioada 15-16 noiembrie în Bali, fiind precedată de mai multe evenimente. Primul dintre ele a fost întîlnirea dintre șeful spionilor americani din CIA și cel al spionilor ruși din FSB, pe un teritoriu neutru, la Istanbul. Conform declarațiilor oficiale ale purtătorilor de cuvînt, cei doi oficiali nu s-au întîlnit pentru a purta negocieri de pace, ci în alt scop, după cum titrează și ziarul american Wall Street Journal: „William Burns a sosit luni la Ankara pentru a discuta despre amenințările Rusiei cu folosirea de arme nucleare, iar detenția de la Moscova a cetățenilor americani era, de asemenea, de așteptat“. Așadar, Burns s-a întîlnit cu omologul său, Serghei Naryshkin, directorul Serviciului de Informații Externe al Rusiei, și cu alți oficiali. „El transmite un mesaj cu privire la consecințele utilizării armelor nucleare de către Rusia și la riscurile escaladării către stabilitatea strategică”, a declarat purtătoarea de cuvînt a Consiliului Național de Securitate într-un comunicat. Burns și

omologul său ar fi trebuit să discute, de asemenea, cazurile cetățenilor americani deținuți, inclusiv Brittney Griner și Paul Whelan. Administrația Biden, inclusiv președintele Joe Biden, a început să semnaleze interesul de a pune capăt conflictului din Ucraina prin discuții, iar consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan a semnalat deschiderea Kievului în soluționarea conflictului prin mijloace pașnice. Sullivan a purtat, de asemenea, discuții confidențiale cu consilieri de top ai președintelui rus Vladimir Putin, într-un efort de a reduce riscul unui atac mai larg asupra Ucrainei și de a avertiza Moscova asupra utilizării armelor nucleare sau a altor arme de distrugere în masă, au declarat oficialii americani și aliați. Aceștia au subliniat că depinde de Ucraina să decidă următorii pași. Dar vizita lui Burns la Ankara nu a vizat purtarea unor discuții despre Ucraina, a spus purtătorul de cuvînt. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA

Cacealmaua numită Schengen (2) De la Vadim citire

Continuăm articolul început în numărul precedent al revistei, încer­ cînd să dezvoltăm subiectul abordat, ducîndu-l pe coordonate și mai potrivnice intereselor naționale ale României, demonstrate, în mod fățiș sau mascat, de guverne ale unor state și de indivizi care se consideră rase umane superioare față de Poporul Român, acționînd, în consecință, împotriva unor drepturi internaționale deja adjudecate de Țara noastră în atentul travaliu de pregătire a teritoriului nostru pentru aderarea la Spațiul Schengen. După cum veți citi, exploatînd servilismul clasei politice românești în fața galonatului Occident, prin metode murdare, de șantaj și intimidare, coroborate cu anumite promisiuni vagi de susținere la putere a unor clanuri politicianiste autohtone, un guvern al unei țări europene, membră UE, ca și România – în speță, Olanda – se pretează în a condiționa accesul (normal, după ce am îndeplinit criteriile strict legate de Schengen) în spațiul cu același nume. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

ACTUALITATEA PE SCURT

● Procurorii polonezi nu vor fi de acord să includă partea ucraineană în ancheta declanșată după ce o rachetă a căzut și a ucis doi oameni într-o localitate lîngă graniță, scrie presa poloneză, citînd surse apropiate investigației. În 15 noiembrie, în timpul unui atac masiv al rușilor asupra orașelor ucrainene, două persoane au murit într-o explozie după ce o rachetă a căzut în satul polonez Przewodow, la aproximativ șase kilometri vest de granița cu Ucraina. Potrivit lui Jakub Kumoch, șeful Biroului pentru Politică Internațională al președintelui polonez, echipa de investigații polonoamericane a găsit dovezi că a fost o rachetă ucraineană de apărare aeriană, care a fost folosită pentru a doborî o rachetă rusească, dar a ratat ținta și a căzut în Przewodow. Ucraina a negat acuzațiile și a cerut acces la anchetă. Participarea deplină a Ucrainei ar fi posibilă doar prin intermediul comisiei internaționale de anchetă, care nu a fost înființată, a scris presa poloneză. (continuare în pag. a 17-a) R.M.

Flautele fricii Sat de lemn, biserică de piatră cum s-a dus copilăria mea în cadenţa ploilor de toamnă nicovala soarelui pleznea. Timp înalt şi fără nici o grijă nu ştiam ce vreau şi cine sînt flori de cositor topit pe plită pocnitori de fosfor şi pămînt Anii mei de glorie supremă demiurg am fost, şi nu credeam ce n-aş da acum să-ntorc ocheanul să mă văd din nou copil la geam. Să simt iar mirosul sărăciei ca de rufă înflorată-n ger să-l aud pe tata de cu noapte cum se rade cu un ciob de cer Te revăd la vremea de cireşe te revăd în jilţ de iarnă grea rău erai, măicuţă, îmbrăcată ţi-era teamă şi de umbra ta. Cum venea din cruciada foamei cu o pîine cît un asfinţit iar la piept strîngeai ca pe-o icoană cîte-un pui de cîine rătăcit Astăzi ce departe-s toate astea răvăşite ca de-un vast prăpăd cînd mi-e dor de tine închid ochii pe ecranul pleoapelor te văd. Parcă un fachir nebun îmi sună flautele fricii la fereşti – sat de lemn, biserică de piatră viaţă, viaţă cît mă pedepseşti... CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1667 l ANUL XXXIII l 22 – 28 NOIEMBRIE 2022 l 24 PAGINI l 6 Lei


2

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

poate că reprezintă Senatul? Aiurea, n-ați ghicit. Ticu îl reprezintă chiar pe Emil care vrea să dovedească împăratului Japoniei (așa cum a vrut să dovedească și Preşedintelui Americii) că el n-a fost comunist, nici secretar de partid, de vreme ce însuşi şeful deținutilor politici e mîna sa dreaptă şi-l spală de păcate... Eroare, Emile: cea mai frumoasă perioadă a vieţii tale nu e aceea de preşedinte, ci aceea de secretar de partid! F Neobrăzarea radicalilor din U.D.M.R. nu poate fi tratată decît cu două leacuri ale medicinii naturiste: fiertură de ciomag şi rădăcină de rangă! Ştiţi de ce-au fost în stare, criminalii ăştia, reuniţi sîmbătă și duminică în inima Ardealului românesc, la Cluj Napoca? Katona Adam a cerut modificarea Constituţiei, afirmînd că România nu este un „stat naţional unitar“, ci un „stat multinaţional“. I-a ţinut isonul Dracu-n Sutană, adică Popa Tokeş. Şi U.D.M.R. guvernează România, alături de voi, domnilor din C.D.R. şi U.S.D.! La românaşii noştri nu vreţi deloc să vă gîndiţi, nu vă pasă decît de „imaginea externă“. O s-o luaţi peste bot cît de curînd, dar nu aşa simplu, cum bănuiţi, ci în „două viteze“: întîi de la şerpii unguri pe care îi creşteţi la sîn, şi apoi de la români. F În aceeaşi problemă, excelent pamfletul publicat de Marius Tucă în „Jurnalul Naţional“, sub un titlu care nu mai are nevoie de nici un comentariu: „Kakatona“. F Un alt titlu licenţios, dar tot nostim, a apărut în „Evenimentul zilei“: „Cîte-un pic, pic, pic pînă n-o mai rămînea nimic: toţi cei 37 de ciclişti din Turul României au făcut, simultan, pipi la Baicoi“. Hai că-i tare! Să recapitulam: carevasăzică Băicoi, Pipi... Dar dacă o fi fost şi madam Pippidi printre ei, cu chiloți colanţi şi tricou galben? F Generalul Vasile Ionel a fost internat în spital, pentru un început de surzenie. L-a ajuns blestemul lui Victor Surdu... F După o „scufundare“ de vreo 4 ani, vechiul infractor Dan Petrescu (condamnat la Iaşi, înainte de 1989, pentru viol și furt) reapare cu o rubrica în ziarul „Național“. Poate că nu ne-ar fi deranjat, avînd în vedere că fiecare om are dreptul la o şansă în viață, la o reabilitare.

Numai că puşlamaua asta, umflată cu pompa de Monica Lovinescu la „Europa Liberă“, după ce-a violat o fată nevinovată – acum vrea să violeze şi Istoria Literaturii! Pur şi simplu, boshetarul ieşean îl înjură pe genialul romancier Petru Dumitriu cu calificativul „stalinist“, „canalie“ şi „bufon“. Hai sictir bă, fiul scroafei! Cînd o să fii capabil să scrii şi tu măcar o pagină de valoarea sutelor de pagini ale capodoperei „Cronică de familie“, atunci vei avea dreptul nu să-l pălmuieşti pe Petru Dumitriu, ci să-i lustruieşti pantofii cu barba. F În acelaşi ziar, un anume Virgil Comănescu face bancuri deplasate şi de prost-gust la adresa senatorului Vadim. Dacă s-ar fi documentat cu adevărat, acest V. Comănescu (hai să nu-l prescurtăm V.C.) ar fi aflat că năbădăioasa, dar talentata Floriana Jucan a fost introdusă în lumea literară şi politică de Dan Deşliu şi Emanuel Valeriu, primele ei idei (iubiri) fixe. F Jos pălăria în fata lui Nistor Bădiceanu! Sfidînd porunca dată de conducerea P.N.Ţ.C.D., acesta a votat, în Senat, împotriva Tratatului criminal cu Ucraina! Uite că se poate, moşule, perseverează... F La mijloc de iulie comemorăm 30 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui poet, prozator şi pamfletar Tudor Arghezi. Ar trebui ca măcar acum detractorii lui să tacă din gură, să nu-i mai auzim o perioadă. F Există un sector în care România seamănă, ca două picături de apă, cu Rusia. E vorba de neplata salariilor, timp de 6 luni, la Herghelia de la Mangalia. Ce-i drept, problema hranei pentru cei 500 de cai s-a rezolvat, dar cum rămîne cu hrana oamenilor? Facem apel la ministrul Agriculturii, Dinu Gavrilescu, precum şi la directorul Regiei Calului (de care depind toate hergheliile din Ţară), pe nume Petre Nicolae, să rezolve, de urgență, această dureroasă chestiune. F În peisajul dezolant al turismului românesc, agravat de prestaţia previzibilă a ministrului U.D.M.R.-ist Birtalan (care are o gîndire de Birt din pusta maghiară), străluceşte, totuşi, o mică bijuterie: Complexul Călțun-Zănoaga, din Staţiunea Venus, unde o mînă de oameni gospodari, în frunte cu ing. Ion Stoica, a făcut veritabile minuni şi a dat, printre altele, o grădină de vară care te duce cu gîndul la faimosul Grinzing, de lîngă Viena. Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 iulie 1997)

greșită, Franța va spune că eu sînt neamț, iar Germania mă va proclama evreu. (Albert Einstein, 1929) â^ Ajutorul internațional este un sistem de a strînge bani de la oamenii săraci din Țările bogate și de a-i da oamenilor bogați din Țările sărace. (Lordul Bauer, economist englez) ^ Mînia desfigurează pe om. Tot trupul i se umflă, venele la fel, vocea devine aspră. Cînd mînia ajunge la culme, nu mai cruță pe nimeni. Dacă un singur om arată astfel la mînie, ce va fi cu doi sau mai mulți oameni mînioși? (Sf. Vasile cel Mare) ^ De ce te plîngi de dușmani? Ar putea, oare, să îți devină prieteni niște oameni pentru care o personalitate ca a ta le este, în taină, un mare reproș? (Goethe) ^ NATO există din trei motive: să îi țină pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe nemți la pămînt. (Hastings Lionel Ismay, primul secretar general al NATO, 1949) ^ Expresia „The wind of change” („Vîntul schimbării”), care a dat și titlul unui cîntec de răsunet, a fost folosită, pentru prima oară, de Harold Macmillan, fost prim-ministru al Marii Britanii, la Cape Town, în 3 februarie 1960, și se referea la eliberarea Africii de sub dominația colonială: „Vîntul schimbării suflă pe continent și, indiferent dacă ne place sau nu, creșterea conștiinței naționale a Africii este o realitate politică”. ^ Bomba atomică e un tigru de hîrtie cu care reacționarii din SUA încearcă să sperie oamenii. Ea pare teribilă, dar, de fapt, nu este… Toți reacționarii sînt tigri de hîrtie. (Don Marquis, poet și ziarist american)

^ Cine a zis că Lenin a fost un dictator limitat, se înșală. Mujicul cu 7 spițe în sînge era foarte inteligent. Dovadă și aceste două cugetări care, din păcate, nu figurează în manualele cu care au fost intoxicate Țările din Europa de Est: • Libertatea este prețioasă – atît de prețioasă, încît trebuie raționalizată. • Atîta timp cît statul există, nu poate fi Libertate. Cînd e Libertate, nu mai e Stat. ^ În mine sălășluiesc toate viciile, și încă în cel mai înalt grad: și invidia, și interesul, și zgîrcenia, și voluptatea, și vanitatea, și ambiția, și murdăria, și răutatea. Nu, răutate nu e, dar în schimb sînt mînia, prefăcătoria, fățărnicia. (Lev Tolstoi) ^ Lucrul cel mai sinistru este că noi ne pregătim de război ca niște uriași precoce și ne pregătim de pace ca niște pigmei întîrziați. (Lester Pearson, fost primministru al Canadei) ^ Un om de stat este politicianul care se pune pe sine în slujba Națiunii. Un politician este omul de stat care pune Națiunea în slujba lui. (Georges Pompidou) ^ Noi ne îndreptăm spre o lume care va trebui întemeiată pe solul libertății. Prima este libertatea de gîndire și de expresie – pretutindeni în lume. A doua este libertatea fiecărui om de a se ruga la Dumnezeu așa cum dorește el – pretutindeni în lume. A treia este eliberarea de sărăcie. A patra este eliberarea de frică. (Franklin D. Roosevelt, mesaj către Congresul SUA)

RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ana Ipătescu-Neulander F Călătorie sprîncenată, Alfred Mozes! F Un primitiv: Ștefan Haralamb F Chiloței cu muzică F S-a dat drumul la nebuni!

PARTEA A III-A F Un titlu care ne pune pe gînduri a apărut în ziarul „Ziua“: „Alfred Mozes şi Mircea Geoană sînt amestecaţi în «Scandalul Temeşan». Ex ambasadorul S.U.A. s-a întors din drum pentru a ridica o scrisoare semnată de ex-directorul BANCOREX. Ghinion“. Reproducem începutul articolului semnat de Sorin Roșca-Stănescu: „Controversatul ex-ambasador al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, Alfred Mozes, a părăsit vineri România, beneficiind de privilegiul de a urca în aeronava lui Bill Clinton «Air Force One». Nu înainte însă de a se întoarce din drum. Aflat la mijlocul scării, l-a văzut, jos, pe la fel de controversatul ambasador român la Washington, Mircea Geoană. Acesta îi făcea semne disperate. Mozes a coborît, l-a îmbrățişat pe Geoană şi a preluat de la acesta un plic. Plicul îi aparţinea ex-preşedintelui BANCOREX Răzvan Temeşan, aflat în prezent în cercetare penală pentru infracţiuni deosebit de grave. Destinatarul nu e nimeni altcineva decît preşedintele S.U.A., Bill Clinton, căruia Mozes a încercat să-i predea misiva“. Atunci cînd se va afla cîte milioane de dolari a umflat bătrînul tejghetar evreu Alfred Mozes din România, o să vă luaţi cu mîinile de cap! Aveţi numai puţintică răbdare, timpul scoate totul la lumină, mai ales într-o Ţară ca România, unde nu se poate păstra nici un secret Și atunci de ce ne mai faceţi pe noi antisemiţi mă, hoţomanilor? Fiindcă nu vă lăsăm să jefuiţi Poporul Român, în numele „democraţiei“? F Ne este greu să pricepem la ce s-o fi gîndit Emil Constantinescu atunci cînd l-a luat cu el, în vîjîială prin Japonia şi Indonezia, pe Ticu Dumitrescu. Pe banii cui? Pe banii unui Popor înfometat, fireşte. Pe cine reprezintă Piticul Isteric pe meleagurile Asiei? Poporul Român? Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, unde Pigmeul şi-a făcut loc cu bombeul, cu pumnii şi cu dinţii, astfel încît e contestat de mai toată lumea? Sau

Caseta cu bijuterii

^ Cei mai mari oameni de stat au fost Stalin, Roosevelt și Mussolini… acesta din urmă a fost chiar cel mai mare dintre toți, pentru că a avut curajul să-și împuște ginerele. (Winston Churchill) ^ Peste două zile sau peste două săptămîni, cînd mi-oi aduce aminte de necazul meu de azi, am să rîd; de ce să nu rîd, deci, acum? (Sextil Pușcariu) ^ România! Da, îmi imaginez foarte bine: un steag care are la mijloc Roma și în jur numai raze! (Victor Hugo bătrîn, către adolescenta Elena Văcărescu) ^ Poporul nostru a crezut că Dracul, fiind bărbat, nu poate fi destul de rău. Și atunci a creat pe mama dracului! (N. Iorga) ^ Ungaria trăiește sau, mai precis, supraviețuiește din propaganda peste hotare. Este adevărat că Ungaria este o țară prea slabă ca să-și permită să fie uitată măcar o lună de zile, să nu se vorbească de ea. Noi sîntem un popor istoric – ei sînt o insulă medievală, fără viitor și fără speranțe. (Mircea Eliade) ^ Întîi te vor înjura. Pe urmă vor rîde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un tîrziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viață din toate acestea, vei fi un om mare. (Mahatma Gandhi) ^ Dacă Teoria Relativității se va dovedi corectă, Germania mă va proclama neamț, iar Franța mă va proclama cetățean al lumii. Dacă ea se va dovedi

RM


RM

3

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

În amintirea lui Corneliu Vadim Tudor, în ziua în care ar fi împlinit 73 de ani

TRIBUNUL ȘI LECȚIA DE ISTORIE Fascinat de cunoașterea Istoriei – știință care ne spune cine sîntem și de unde venim – cu întrega suită de eroi care au pecetluit prin jertfa lor neasemuita frumusețe și dărnicie a pămîntului românesc, aducîndune în față imagini de icoană a României – trăiesc momente de plenară împlinire sufletească atunci cînd citesc pagini în care se reflectă un act istoric sau în care Istoria este chemată în ajutor, în varii situații, evocarea unor pagini de Istorie Națională luminîndumi ziua cu fulgerul generat de impactul emoțional al clipei. Fie că este o carte de Istorie, fie că este o revistă specializată pe această tematică, sau, pur și simplu, un articol într-un ziar, sentimentul că revăd aievea scenele și întîmplările descrise îmi oferă o stare de bine, confortul meu intelectual, împrospătat de noua scriere, respiră din plin aerul sacru al vechilor cronici. Astfel de trăiri am avut zilele acestea cînd, pregătindu-mă pentru numărul Revistei „România Mare” care cuprinde data de 28 noiembrie, ziua în care Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 73 de ani, m-am gîndit ce tematică să aibă articolul meu închinat acestui eveniment. N-a fost decît un grăunte de timp pînă să ajung la raftul bibliotecii cu volumele semnate de Corneliu Vadim Tudor (multe cu autografe măgulitoare), și să găsesc subiectul căutat: Istoria, mai bine zis, Istoria reflectată în cuvîntările scriitorului, jurnalistului și, nu în ultimul rînd, senatorului Corneliu Vadim Tudor. Desigur, numărul extrem de mare în care problematica expunerii Tribunului este axată pe Istorie, invocată în ipostaze multiple, te obligă la o minimă trecere în revistă a acestor cuvîntări, alegerea însemnînd alegerea unui bob de rouă de pe o pajiște imensă. Acest bob l-am găsit în articolul de astăzi, rămînînd ca și pe viitor să ne dăm întîlnire în fața „Catedrei” de Istorie, cum, simbolic, poate fi numit cel ce-a fost Corneliu Vadim Tudor. Pentru astăzi, aflîndu-ne în preajma Zilei Naționale a României, m-am oprit la discursul din 29 noiembrie 1990, rostit liber la Marea Adunare Populară desfășurată la Palatul Sporturilor și Culturii din Tîrgu Mureș. Alegerea Tîrgu Mureș pentru a ține un discurs într-o zi atît de însemnată pentru România, s-a datorat amintirii sîngeroaselor evenimente din acest oraș transilvan – conflictul interetnic din 19-21 martie 1990, în urma căruia 5 oameni și-au pierdut viața, aproape 300 fiind răniți (printre care și patriotul român Mihăilă Cofariu din Ibăneștii de Mureș). La 8 luni de la aceste evenimente care au produs un val de indignare în populația de etnie română din zonă – momentul fiind folosit pentru ațîțarea etniei maghiare și pentru deturnarea realității în defavoarea românilor – patriotul Corneliu Vadim Tudor a venit la fața locului pentru a-i încuraja pe românii nu numai din Tîrgu Mureș, ci din întreaga Transilvanie, într-un moment în care forțele antinaționale puseseră la cale declanșarea unui război civil. Momentul istoric special și cadrul specific în care mocnea tensiunea dintre românii și maghiarii din Transilvania, dezvoltată de politica UDMR (înființată la 25 decembrie 1989), au constituit fundalul pe care a venit fulminantul discurs al Tribunului. Cu regretul că nu-l putem reda integral, voi încerca, fragmentat să vă țin în priză în fața unei adevărate (și mari) lecții de Istorie. Începutul este eroic: „Am venit să v-aduc salutul «României Mari», care alături de «Vatra Românească», a îmbrăcat cămașa morții pentru cauza națională! Am venit împotriva tuturor restricțiilor, a tuturor acelora care mi-au spus să nu vin că-i pericol. Am venit pentru că, dacă acum, de Ziua Națională a României, nu sîntem în mijlocul tragediei românești din Transilvania, nu mai merită să trăim!”. Răspunzînd valului de aplauze care veneau din sală, într-o atmosferă de bucurie și de încredere – sentimente sădite de acest început de discurs – Corneliu Vadim Tudor ridică sala în picioare:

„Nu sînteți singuri! Toată Țara e cu Transilvania! Inima Țării bate la Tîrgu Mureș și la Alba Iulia, bate la Cluj, peste tot unde românii au început să se simtă străini la ei acasă!”. Pentru că ecoul sîngeroaselor evenimente mai plutea în aer, Corneliu Vadim Tudor nu putea să nu amintească de acest incident interetnic, arătînd care este una din acuzele alimentării cu ură a relațiilor dintre românii și maghiarii din Transilvania: „Nu știu care este opinia Puterii noastre la nivel central, dar eu cer chiar aici, la Tîrgu Mureș, desființarea, prin Lege, a organizației teroriste U.D.M.R! Dacă nu le place în România, n-au decît să se ducă în Ungaria! Aș dori să dea Dumnezeu din ceruri să nu mai avem asemenea tragedii ca aceea din 20 martie”. Întorcînd filele Istoriei oratorul aduce în fața auditoriului momente din viața interetnică a României interbelice, cînd, în 1935, în urma Mesajului Tronului, adresat de Carol al II-lea, un deputat maghiar, de la București, Gabriel Bethlen, s-a plîns de faptul că minoritățile din România nu au drepturi depline. Pe loc, marele politician și diplomat Nicolae Titulescu i-a dat o replică, redată din memorie de către Corneliu Vadim Tudor, din care reproduc următoarele: „Domnule deputat, nu veți găsi în toată Istoria României un om politic care să aprecieze mai mult calitățile Poporului maghiar. Sînt primul care recunoaște că sînt oameni minunați, sînt buni mizicieni, buni muncitori, pot fi camarazi desăvîrșiți, dar dumneavoastră nu doriți egalitate cu noi, dumneavoastră doriți privilegii, dumneavoastră aveți o boală foarte ciudată: boala persistenței pe retină a imaginii Ungariei Mari, care, în realitate era de operetă”. Iată un răspuns care s-ar potrivi de minune și astăzi pentru a potoli unele derapaje ale unor conaționali de etnie maghiară, în special, la nivelul județelor Covasna și Harghita. Dar, ce folos dacă nu mai avem în Parlamentul României de acum patrioți asemenea lui Nicolae Titulescu și Corneliu Vadim Tudor! Presa otrăvită, cea dirijată pentru a inocula în mintea românilor idei malefice, minciuni și atitudini defetiste, l-a prezentat pe Corneliu Vadin Tudor, ori de cîte ori a primit ordin să-l atace, ca pe un antimaghiar și antisemit, încercînd să sape la temelia încrederii pe care o aveau milioane de români în cuvîntul Tribunului. Că toate aceste atacuri și macularea imaginii acestui patriot român au fost nedrepte, o demonstrează și partea de încheiere a discursului de la Tîrgu Mureș, din 29 noiembrie 1990. Prin cuvinte simple, motivate de credința conviețuirii între hotarele României a tuturor semințiilor aduse cîndva de valul Istoriei pe aceste meleaguri, oratorul se adresa de la tribună: „Noi plecăm de aici, dar voi veți rămîne cu conaționalii maghiari și mă rog lui Dumnezeu din ceruri să vă dați mîna, ca pînă acum, și să trăiți ca frații, altfel nu se va putea. Și bine ar fi dacă cerul le-ar lumina calea liderilor maghiari cinstiți, să-și potolească conaționalii, să le spună că pot înflori în limba, civilizația și datinile lor foarte bine, mai bine decît pînă acum. Poarta către viitor este deschisă. De ce forțează extremiștii unguri cursul Istoriei? Pentru că ce vor ei nu se poate! Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului!”. Minunat legămînt de credință și de inimă, exprimat în ajunul Zilei Naționale a României, într-un oraș din Ardealul invocat cu atîta dragoste de poet și de istoric, în fața unor semeni de-ai noștri, care, în primăvara aceluiași an, trăiseră tragedia din 19-21 martie! Pentru ca acțiunea de la Tîrgu Mureș să aibă un final apoteotic, în deplină rezonanță cu starea oratorului și cu atmosfera de sărbătoare din sală, Corneliu Vdim Tudor a recitat „Triptic la Marea Unire”, un poem amplu, din 180 de versuri, urmat de poemul „Călăii” (104 versuri), poem cenzurat în anul 1985 de reprezentanții maghiari de la nivelul Comitetului Central al PCR. Pentru frumusețea lirică a versurilor și pentru transfigurarea emoțională a noastră, propun cîte un fragment din fiecare poem amintit.

Triptic la Marea Unire I. Basarabia, 9 aprilie 1918 Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul, ne-au vînturat în cele patru zări, tribunii noştri, unul cîte unul, i-au răstignit în jug de lumînări. Procesiuni prin stepa asiată, familii smulse-n zori din aşternut, vechi pămînteni ce-au stăpînit odată mînaţi de patul puştii şi de cnut. E sfîrtecată harta cu hangerul, un rîu secat ne minte în zadar, pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul adevărata piatră de hotar. II. Bucovina, 28 noiembrie 1918 Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină, acum ori niciodată e timpul să renaşti, n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti. Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară, pe vechile cazarme sînt flamuri româneşti, poştalioane trase de cerbi se desfăşoară din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti. Sînt toate ale noastre, podoabe şi minee şi fluiera cioplită în inimă de plop, veşmintele alb-negru, icoane ce scînteie şi acoperămîntul Mariei de Mangop. III. Transilvania, 1 decembrie 1918 Zi de iarnă, zi lumină înstelată-n calendar, cronică de aur plină, piatră albă de hotar. Timp înalt de-ntemeiere, flamură cu vulturi grei, semn că Patria nu piere cît mai are pui de lei. Zi de brazi reverberată şi-nflorită de ecou, bucuria ta curată azi o celebrăm din nou.

Călăii Noi n-o să ne-nţelegem niciodată şi casă bună n-am făcut prin ani căci mîna voastră veşnic e pătată de sîngele românilor sărmani Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură nici fiarele pădurii nu-s ca voi cu ochii tulburi, injectaţi de ură visînd la un mileniu de noroi (...) Definitiv, tenace şi firesc: cît or să fie cerul şi pămîntul ARDEALUL VA FI VEŞNIC ROMÂNESC! Iar el va fi de-a pururi casă bună pentru român şi pentru fraţii lui aici trăim de veacuri împreună şi nu dăm socoteală nimănui! GEO CIOLCAN


4

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

RM

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Regrete pentru marele patriot Corneliu Vadim Tudor

Regret că Vadim Tudor nu a fost președintele României: mulți români l-au votat cu amîndouă mîinile, dar alții l-au trădat, interesați mai mult de punga de mălai oferită de adversarii lui politici. Cu el la Cotroceni, am fi fost, în lumea civilizată, un popor cu o cultură aleasă și cu un statut de țară europeană demnă. Regret că Vadim Tudor a murit sărac, dar mă bucur că în urma lui a lăsat două mîndrețe de fete, care se îngrijesc de posteritatea lui ca de un lan de maci veșnic în floare. Regret că lui Vadim Tudor nu i s-a ridicat o statuie din marmură albă în București, la care românii patrioți să vină să se roage ca țara noastră să scape de impostori, lingușitori și trădători. Regret că în mai toate parcurile din București, în urma deciziilor luate de edilii locali, s-au ridicat peste noapte fel și fel de monumente de-ale străinilor, care nu au nimic de-a face cu pămînturile noastre și pe lîngă care românii trec rușinați. Regret că nu am învățat într-o școală care să poarte numele lui Corneliu Vadim Tudor, aș fi știut mai multe despre cum e să fii român patriot. Regret că în țara noastră nu există o școală de patriotism, cu profesori de talia lui Corneliu Vadim Tudor. Regret că românii, după ce s-au lăsat duși de nas de niște detractori străini și cozi de topor din țară, au înțeles abia acum că Vadim Tudor a avut dreptate spunîndu-le mereu că țara merge într-o direcție greșită. Regret că Vadim Tudor a fost ,,executat” de adversarii lui politici, pentru demersurile întreprinse de el în numele unei democrații corecte.

Regret că Vadim Tudor nu a avut susținători loiali nici în interiorul Partidului România Mare, fondat de el, nici din afară. Regret că Vadim Tudor nu figurează în nici o monografie, iar lipsa lui din paginile de istorie literară este o dovadă în plus că patriotismul nu e pe placul multor intelectuali și literați români. Regret că Vadim Tudor a întins o mînă de ajutor tuturor, dar cînd a avut nevoie, mai mult ca oricînd, de sprijin electoral, toată lumea i-a întors spatele, fiind trădat pe față chiar de cei mai apropiați oameni politici din anturajul său. Regret că, după ce i-am citit creațiile poetice, nu i-am achiziționat volumele în care vibrează știința lui de carte, demnă de un enciclopedist. Regret că Vadim Tudor nu mai este printre noi, probabil că așa a hotărît Dumnezeu, să-l ia la El în Ceruri. Poate că are lucruri mai importante de făcut acolo decît pe pămînt, luptîndu-se singur cu morile de vînt. Regret că Vadim Tudor a murit, răpus de ura vrăjmașilor săi, pentru că era de nestăvilit cînd era vorba de această țară, considerată pe drept cuvînt Grădina Maicii Domnului. Regret că nu-l mai văd pe Vadim Tudor la tribuna Parlamentului, cu discursurile lui înflăcărate, care trezeau în sufletul românilor un sentiment profund de dragoste de Neam și Țară. Regret că nu mai e printre noi un Vadim Tudor, căruia să nu-i fie teamă de lupta politică și care să se bată pînă la capăt pentru bunăstarea și demnitatea poporului său. Nici nu ar fi posibil, pentru că el avea darul omeniei în el și simțul românismului adevărat, moștenit de la voievozii acestui neam. Regret că Tribunul s-a stins fără să-și fi văzut poporul eliberat din robia acestui capitalism construit pe minciună, corupție și hoție: pentru oligarhi mumă, iar pentru sărmani, ciumă.

Uimitoarele comori naturale de la Racoş

România pitorească nu e doar o expresie, ci o realitate. Iar frumusețile pe care nu încetăm să le descoperim o demonstrează permanent. Este și cazul satului Racoș, unde se află trei comori naturale, de care puțini au aflat. În nord-estul județului Brașov, în apropierea drumului județean care leagă orașul de sub Tâmpa de Sighișoara, își duc viața liniștită locuitorii unui sat uitat parcă de toți și de toate, Racoș. Casele modeste și simplitatea locului încearcă să ascundă parcă minunățiile care se dezvăluie dincolo de hotarul satului. Cel care ajunge însă aici descoperă trei dintre cele mai frumoase obiective turistice din Transilvania: Coloanele de bazalt, Lacul de Smarald și Vulcanul Stins de la Racoș . Coloanele de bazalt reprezintă, de fapt, o operă uimitoare a naturii. Nu poți rămîne impasibil în fața acestui decor unic, pregătit cu atîta migală de un meșter binecuvîntat cu talent și iscusință. Masivele coloane de bazalt, cu o geologie ce păstrează urmele scurgerilor de lavă, sînt rezultatul unei cariere

exploatate în Secolul XX. Vechi de peste un milion și jumătate de ani, spectaculoasele forme de tip poliedru stau mărturie activităților vulcanice din Munții Perșani. Privind impresionantul perete chiar de la baza sa, ai senzația că stai în fața unei orgi uriașe care atinge, prin tuburile sale, cerul. Te aștepți, dintr-un moment în altul, să fii martorul unui concert dedicat frumuseților înconjurătoare. Se spune că fiecare moment petrecut în preajma acestei minunății înseamnă o încărcare energetică pozitivă și o schimbare a stării de spirit. Unii susțin faptul că cei care au trecut prin Racoș și au petrecut cîteva ore lîngă coloanele care se întind pe aproximativ 30 de metri și se înalță pînă la 15 metri, au scăpat de afecțiuni supărătoare sau li s-au ameliorat anumite simptome mai mult sau mai puțin trecătoare. Lacul de Smarald de la Racoș este o altă comoară a zonei, iar peisajul pe care îl descoperi te lasă efectiv fără cuvinte: un luciu de apă de o culoare ireală, de o claritate rar întîlnită, înconjurat de un perete lung de 300 de metri și înalt de aproximativ 50 de metri. Lacul Brazi, acesta

APARIȚIE EDITORIALĂ

Scriitorul Ion Machidon sem­nea-­ ză un nou volum de versuri, apărut recent la Editura „Amurg sentimental”, sub titlul ,,Scrisoare pentru Basarabia”. Cartea s-a tipărit, așa cum stă scris pe pagina de gardă, în cinstea apropierii celor trei decenii de cînd instituția de cultură Amurg sentimental a luat ființă, prin strădaniile fondatorului ei, cunoscutul și apreciatul scriitor Ion Machidon. Dedicația autorului: ,,Memoriei celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, dat fiind faptul că dumnealui, cu spiritu-i vulcanic, a militat pentru întregirea României Mari. Pentru noi, el va rămîne simbolul românului patriot, înscris de pe acum în galeria marilor voievozi ai neamului românesc. De-a pururi, dragi români, cu pioșenie să-i rostim numele! Ion Machidon, 3 noiembrie 2022, București”. Regret că Vadim Tudor nu mai poate fi ceea ce a fost, ca România întreagă, ca noi toți... Pentru toate cîte a făcut pentru această țară, va rămîne o stea luminoasă pe firmamentul culturii și politicii românești. ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental” este numele său, este rezultatul încetării activității miniere în cariera cu același nume. Căldarea uriașă rămasă în urma exploatării bazaltice a acumulat de-a lungul timpului apă de la ploi și din topirea zăpezilor. Imaginea este spectaculoasă, nu doar pentru că apa are acea culoare de smarald, ci și pentru că de jur împrejurul ei se înfățișează un spectacol geometric. Coloane bazaltice se afundă lin în apa limpede, iar deasupra lor, linii șerpuite povestesc în tihnă cum s-a format acel colț de lume. Vulcanul Stins Racoș întregește salba de comori a zonei. Spectaculozitatea locului nu este dată doar de culoarea roșiatică a pămîntului, ci și de mărimea craterului care se dezvăluie în față și care te poartă cu gîndul că te afli pe o altă planetă. Specialiștii spun că în zona Racoș au avut loc cele mai recente activități vulcanice de pe teritoriul țării noastre, asta însemnînd perioada Cuaternarului, adică, cu mai bine de 10 mii de ani în urmă. Urmele acestor erupții vulcanice sînt mai mult decît vizibile și, datorită exploatărilor din zonă, în prezent, alcătuiesc un peisaj unic. R.M.


RM

5

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Nemulțumirea epigramei (II) (pamflet)

De țărani ce să mai spună prietena noastră epigrama? Oare mai avem țărani, în sensul obișnuit al cuvîntului? Mulți primesc ,,ajutor” de la stat (să încurajeze lenevia!), de fapt de la primărie (ca primarul să-și asigure voturile la alegerile care vor urma), și harnicul de ieri, care era mereu cu sapa/ lopata/ foarfeca de tăiat vița/ secera în mînă, stă azi în poartă, cu țigara în colțul gurii și cu sticlonțul de bere (cu care se ,,alimentează” de la minimarket) în mînă. Și, dacă sînt chemați de vreun gospodar la munca viei, a grădinii, a cîmpului, aceștia pretind să fie plătiți cu 200 de lei pe zi, 3 mese, băutură, cafea și țigări. Iar dacă proprietarul nu lucrează alături de ei (se duce după alte treburi), cînd vine să vadă care-i starea lucrului, îi găsește la umbra tufișului, fumînd și bînd: ,,Ce vrei, domnule, ne odihnim și noi!”. Așa că puținii fermieri care au rămas sînt dezavantajați și de cei de alături, și de cei ,,de sus”: Se-adeverește spusa gazdei – Un moș cu chip de înțelept: Țăranii-s tot cu trasul brazdei, Aleșii tot cu trasu-n piept. E clar, în toate domeniile s-a produs o inversare de valori. Politica e o monedă cu mai multe fețe, nu numai cu două. Democrația a-nceput de jos, și multora li s-a urcat la cap, invadîndu-l cu apă plată. Cîndva pădurea era plină de viorele, ghiocei, toporași, azi e invadată de topoare. Gogoșile nu se mai fac în tigăi, ele ies, mai frecvent, din gură. Morții nu mai sînt lăsați să se odihnească, sînt antrenați în treburi necurate, și parcă-l auzi pe cîte unul zicînd: Îmi fac și-aicea datoria Servind activ democrația: Deși de mult zac mort, eu știu Că azi, la vot, sînt încă viu. Ba, uneori, cică mortul însuși își manifestă această dorință și ne face cu sîc: Deși deasupra-mi cresc lăstarii Și sînt schelet, mă doare-n cot! Îi duc de nas pe toți groparii Și mă prezint din nou la vot. Ce pretenție ai, coniță epigramă? Orientează-te, că altfel dispari – îi zice un pretins epigramist, că și-n breasla asta ,,bate vînt de libertate”. Dar ea nu se lasă, rezistă datorită minților treze, cu talent. E drept că, la concursuri, premiile sînt date după principiul ,,dacămi dai, îți dau și eu”, dar, pe lîngă cei ce primesc diplome și plicuri, se strecoară, modești, și cei cu epigrame adevărate, pe care nu le gustă cei din juriu, că sînt, uneori, picante, și dumnealor confundă gustul epigramei cu plăcerea tocanei de castraveți acri. Și merituoșii sînt dați la o parte. Astfel, epigrama sentreabă cu înțelepciune: Cînd doar profitul și-a intrat în pîine O întrebare ne cam pune-n pom: Mai rea e mușcătura de la cîine, Sau mușcătura de la om la om? Și, ca să ai profit, trebuie să fii șef – în politică, în cultură, în instituții, șef al vreunui grupuleț, pardon, grupușor constituit în grabă... principalul e să ieși în față, să fii băgat în seamă – chiar și printr-un fapt sau printr-o ținută cîndva revoltătoare – și, mai ales, să mergi în direcția politicii noi. Cu vreun partid. Dar ce politică, fratele meu? Că se schimbă ,,direcția” de azi pe mîine, după cum bate vîntul! Ce, în fond, omul n-are două picioare? Calcă și-n stînga, și-n dreapta, ba le și-ncrucișează. Că, vorba aia, numai picioarele care calcă strîmb se despart, celelalte se unesc sau calcă în altă direcție: Mai toți puterea o adoră Și cei cu-averi se strîng în horă, Dar schimbă pasul pe moment Să joace hora-n Parlament.

Și-atîta și-au umflat salariile și ,,pensiile nesimțite” încît nu mai sînt bani pentru salariați și pensionari. Destui aleși prind astăzi cheag Cînd banu-a devenit magnet, Și gaura făcută-n steag Mutată-i astăzi în buget. Așa că multe declarații de venit ar trebui să fie de plecat. De fapt, de plecat unde? Poate ,,în afară”, unde și-au făcut vile, averi în bănci străine, cîte 4 mașini de lux etc. Se spune că hoția-i subterană, dar zburdă la lumina zilei. În noua democrație, binele o duce tare rău. Și, vorba unui epigramist plecat dintre noi (N. Dărăbanț): Isărescu îi cere, în zadar, leului laba ca s-o dea la redresat, cînd bietul leu e deja paralizat. Chiar și Caragiale se miră, de Dincolo, că piesele lui se joacă azi pe viu. Toți politicienii îi critică pe adversari, dar, cînd vin în locul lor, fac tot ce făceau ei. Avînd în vedere că atît cei puternici dinăuntru, cît și cei din UE și chiar cei de peste Ocean vor să pună laba pe tot ce se cheamă bogăție, lucru util nouă, dar acaparat de ei, ne întrebăm și noi, ca Mitică Dragomir (Realitatea TV, 16 octombrie 2022, ora 19,12): ,,Cu românii cine ține? Ucrainienii, pe care-i pupăm în fund (n-am folosit cuvîntul existent chiar și în DEX!) - cheltuim cu ei, riscăm să fim tîrîți în război, deși ei dețin teritorii din România întregită?”. În plus, românii nu uită (românii de jos, nu cei de sus!) că, după vizita, din aprilie 2022, a reprezentanților României în Ucraina, zidul-monument, pe care încă se păstra inscripția (adevărată pisanie) ce atesta faptul că orașul Cernăuți a fost fondat de Alexandru cel Bun, a fost refăcut, s-a șters înscrisul, și toată suprafața zidului a fost acoperită de culorile steagului ucrainian, galben și albastru. Știrea privind această insultă la adresa noastră și lipsa de recunoștință a fost dată la televizor, apoi s-a pus batista pe țambal. În aceste condiții, singura care are dreptul să facă ordine e epigrama: Ea e unică-ntre noi: Lumea luptă pentru pace, Epigrama vrea război, Însă victime nu face. Și ce poate să facă omul de rînd, mai ales acela care simte, cu adevărat, că e român și speră să-și păstreze Țara unită și independentă, cînd, ducînd ani în spate, e considerat ,,expirat”, ,,povară”, deși pe spinarea lui, pe ce a lăsat el în urmă, trăiește și azi prezentul? Să scuture din amorțeală, Cînd viața asta-i mult prea hîdă, Cu rîsu’-plînsu’, fără școală, Românul a-nvățat să rîdă. Ne-am convins că și pe planul extins la UE, puterea legii scade sau se anihilează cînd forța fărădelegii e mai mare. Și anormalul devine normal, iar normalul se ascunde la ,,secret”: Dup-același vechi tipic, Toți corupții-au hotărît Să-și păstreze ,,ciocul mic”... Uită că, de fapt, au rît. Și domnul (sau individul, că nu mai e domn) care ajunge șef se crede Dumnezeu. Cînd subalternul se duce să-l informeze, el se tolănește și mai tare în fotoliu, doar urechea e ciulită. Și tot epigrama îl alină pe subaltern:

Domnu’ șef stă jos, eu în picioare, Cînd merg să-i spun ce am de spus; Pe mine asta nu mă doare: Așa-l privesc și eu de sus. Nu-i vorbă, că și subalternii s-au degradat: Cînd domnul nu-i mai este șef Și pînă ieri îl lăudase, Îi trage un picior, cu chef, Acolo unde-l tot pupase. Un mînuitor al condeiului săltăreț făcea pe naivul și susținea că ne-nrudim cu japonezii care au linii ferate la-nălțime, dar și noi avem trenuri suspendate. Și chiar companii care concurează CFR-ul. Epigrama nu s-a documentat în domeniul trenurilor, dar știe că sînt multe companii-fantomă, dar cu profit real! Și aleșii dorm în Parlament, că, vorba aia: La cei ce-n funcții vor să salte Se cere cap și minte trează, Dar în fotoliile-nalte Ei doar cu fundul se așază. Dar, de fapt, mulți se prefac că dorm: Văzurăm că, de ani de zile, Aleșii fac efort enorm Să strîngă-averi, să-și facă vile – Dovadă că ’mnealor nu dorm. Ca oameni cu simțul realului, ne-ntrebăm de ce se face atîta tămbălău cu ,,foștii securiști”: Mirați n-am fi dac-am afla Că ,,vulturii” ce-și varsă focul Pe foștii securiști sadea Mai ieri dădeau și ei cu ciocul. Nu cumva să te atingi de hoți sau de cei cu funcții: De te-atingi cumva de hoți, Dai într-unu, țipă toți; Dac-atingi acționarii, Țipă toți parlamentarii. Se umplu paginile și ecranele televizoarelor cu toate prostiile, țopăielile, cu cîntece urlate, fete aproape despuiate, ,,delir total” (România Tv, 22 oct. 2022) și comentariile ne conving că gogoșile nu se fac doar în tigăi, ci ies și din gură, să fie servite naivilor: Pe ecrane, vrei-nu vrei, Vezi tot felul de prămătii, Cînd citi ,,În puii mei”, Badea zise ,,Ba, p-a mă-tii!”. Astăzi, după cum sublinia Părintele Constantin Galeriu (Ziarul ,,Lumina”, 19 noiembrie 2020), răul e din ce în ce mai prezent, și e de datoria celor cu dar de comunicare – scisă sau vorbită – să-l amintească, dar nu să-l adîncească; nădejdea ascultătorilor/cititorilor e întărită prin dezvoltarea/sublinierea subiectelor pozitive. Dar și mai grav e cînd negativul e prezentat drept pozitiv. Epigrama, de bună credință, consideră că toți cei trecuți prin școală au aflat de pedepsele aplicate în Apus, în Evul Mediu: arderi pe rug, tăierea capului cu sabia (apoi, în mod ,,civilizat” cu ghilotina), tragerea pe roată etc. Și la bieții români se reactualizează aceste ,,pedepse”: La fel și-n UE, așadară, Se-ntîmplă și-azi ca și-altădată: Românul nostru-i tras pe sfoară Atunci cînd nu e tras pe roată. Dar epigrama n-are de gînd să stea și să privească nepăsătoare, ci are o soluție pentru care se autopropune: Pe politicieni vom da cu parul – Pe toți acei ce-n fruntea Țării stau Că ne luară comuniștii carul Și ni-i lăsară p-ăia de-l trăgeau. Vedeți ce vigilentă și curajoasă e epigrama? Ca să-i atragă ,,atenția”, cineva i-a adresat o întrebare, și ea a răspuns: Un confrate aiurit, Ce se crede în Olimp, M-a-ntrebat de n-am murit Și-i spusei că n-avui timp. Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU


6

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale

Belșugul apărător de țară

Trăim timpuri grele, despre care puțini oameni credeau că vor mai fi posibile. Zilnic vedem la televizor scene de război care ne înspăimîntă, sîntem asaltați de crize fără precedent. Zilnic ni se spune că e nevoie să economisim consumul de electricitate și de gaze, și să ne drămuim alimentele. Costurile vieții au crescut într-atît încît cei cu venituri modeste, tineri și familii aflate la început de drum, pensionari care au muncit o viață întreagă sperînd la un trai decent la bătrînețe, toți se întreabă cum o vor scoate la capăt, cum vor reuși să treacă iarna aceasta, care se anunță una grea. Discrepanța dintre bogați și săraci e tot mai mare, iar politicienii care ne conduc destinele nu fac parte din ultima categorie... Cu conturile și buzunarele pline, ei doar mimează preocuparea pentru bunăstarea nației, miluindu-i pe pensionari și pe cei mai amărîți dintre români cu ,,ajutoare” pe care nu ei, și nu din bugetul țării le oferă, ci din fondurile puse la dispoziție de U.E., care îi obligă să le distribuie. Adică, sîntem tot la mîna străinilor... Ce se întîmplă cu omenirea, spre ce ne îndreptăm? România, o țară bogată, care are tot ce îi trebuie ca poporul ei să o ducă bine, parcă se afundă pe zi ce trece. Spun vechii scriitori despre nemaivăzuta bogăție a pămînturilor românești, la care zadarnic au rîvnit în lungul timpului atîtea neamuri lacome de binele altuia. Numai că binele-i făcut să-l bucure pe cel ce l-a muncit și-l stăpînește și-i învățat cu el. Așa, bunăoară, zice Dimitrie Cantemir că, ,,în Moldova cea bătrînă, prisosul de poame era așa de mare, încît leșii cînd năvăleau pe vremuri în Moldova, socoteau că nu e nevoie să-și aducă merinde, fiindcă poamele de care țara are din belșug îndestulau toată oastea. Numai că în mai multe rînduri s-au îmbolnăvit, mîncînd peste măsură, și au fost bătuți greu, fără să mai fie nevoie de armele dușmanului, au învățat astfel să fie mai cu băgare de seamă”. Și, desigur, să mai stea și pe acasă... Se apropie sărbătorile de iarnă, care întotdeauna au însemnat bucurie, speranță, grijă frățească pentru cei singuri și nevoiași, dar și dorința de a petrece cele mai frumoase zile din an alături de cei dragi, în jurul unei mese îmbelșugate. Așa e tradiția la români, conform obiceiurilor pe care ne străduim, după putință, să le respectăm. Dar, hai

SĂMÎNȚA BUNĂ

Au scăpat cu viaţă Motto: „«Cu toate acestea, tot nu v-ați întors la Mine», zice Domnul. «CăutațiMă, și veți trăi!»“ – Amos 4.11; 5.4

„Piața din Craiova“, de Eustațiu Stoenescu (1911) să vedem cum se pregăteau odinioară românii gospodari să întîmpine sărbătorile de peste an. Un tablou plin de culoare, înfățișînd bogăția roadelor acestui pămînt darnic, ni-l oferă scriitorul Ion Marin Sadoveanu (1893-1964), autorul romanului ,,Sfîrșit de veac în București” (1944): ,,Pentru alcătuirea unei mese sărbătorești, cum nu face omul într-o viață decît cîteva, mai întîi se cereau tîrguite cele de trebuință de prin piață, un fel de tîrg ce se înșirase în stradă printre paie risipite, aducînd un miros de sat, în care coșari cu ouă ușoare și limpezi, doniți cu bradul, din care erau făcute, încă ud și verde, scoarțe cu țesătură aspră și bătătoare la ochi se întindeau printre pașii călătorului... Pe dreapta și pe stînga erau numai mărfuri; din ele se umpleau cu vîrf coșurile oltenilor, ce porneau apoi pe străzi cu gură mare, plescăind de pietre tălpile goale. Erau acolo de toate: maldăre de dovlecei cu floarea galbenă, fragedă... morcovi lemnoși și cărămizii; cartofi cu miros de pămînt, verze înfoiate, tighelite pe frunze cu picături de rouă; cireșe sticloase; crapi cu burțile pline de icre, cu aramă pe solzi și cercuri roșii împrejurul ochilor rotunzi; lini pămîntii, cu o mireasmă de iaz; plevușcă bună de ciorbă; bibani de saramură și coșuri multe cu plăși pe ele, sub care țopăiau și cotcodăceau găinile, în mirosul lor înecăcios de pene și praf. Abia acum venea truda pricepută, gingaș cumpănită, a gospodinei, gătitul adică, și la urmă încununarea mesei, o plăcintă groasă și parfumată cu scorțișoară, din care vișinile dulci cădeau zemoase sub cuțit și răcitoarele cu vin în iarbă deasă la umbră de nuc”. LILIANA TETELEA

Din Bucureştii de altădată

Povestea hotelului Hugues, locul unde bucureºtenii au gustat prima dată trufele ºi locul primului restaurant de lux

La București, acum mai bine de două secole, se mînca, se bea și se ședea cu iz oriental – influența otomană de sute de ani se observa în toate – de la narghilele la dulcețuri și rahat, de la cafea la fel de fel de mîncăruri care au „migrat” odată cu vremurile. Totuși, la începutul Secolului al XIXlea dinspre Occident vin schimbările – întîi de organizare a statului, apoi de muzică, modă și mîncare. Astfel, nu mult mai tîrziu pe străzile și în saloanele Bucureștiului aveau să se poarte haine după moda Vienei ori a Parisului și să auzim ici-colo expresii și cuvinte din franceză sau germană. Mai mult, în oraș începuseră să apară și hotelurile de lux, cu restaurante, care lipseau categoric din oraș. Unul dintre primele restaurante și hoteluri de lux din București a fost Hugues, unul dintre locurile cele mai de vază ale acelor timpuri, motiv pentru care vă prezentăm povestea acestuia. Odată cu încercarea principatelor de a se apropia de valorile occidentale la începutul Secolului al XIXlea au venit și o serie de schimbări. Trenduri, obiceiuri, haine și mîncăruri – Bucureștiul se transforma încetîncet, pe zi ce trece, după secole de influență otomană.

RM

Mai mult, deoarece la acea vreme nu reprezenta un oraș atît de atractiv, în Capitală lipseau aproape cu desăvîrșire hotelurile. Spre exemplu, în planul orașului din 1842 sînt în evidență doar patru hanuri în întregul oraș, și acelea cu servicii departe de ce ar fi dorit cei care le călcau pragul. Un belgian ajuns la București, desăvîrșitul bucătar Donat Hugues, avea să schimbe acest lucru. Avea să devină „părintele” bucătăriei fine pe aceste meleaguri – ar fi ajuns în țară pentru a fi bucătar fie al unei case boierești, fie chiar al curții domnești, motivul din spatele stabilirii sale în Capitală este neclar, însă la acea vreme persoanele înstărite își aduceau adesea bucătari de rang înalt din Occident. Peste două decenii, Hugues a început construirea hotelului care avea să îi poarte numele și care avea să își deschidă porțile în anul 1860. Hotelul se afla în „furnicarul” Bucureștiului de la acea vreme – Piața Teatrului Național de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), chiar vizavi de locul unde era vechiul Teatru Național, actualul loc al hotelului Novotel. Hotelul fusese ridicat pe locul unde Consulatul Austriei avea înainte grajdurile. Inițial, avea două etaje și dispunea de 40 de camere pentru cei care erau dispuși

„Stimați pasageri, în cîteva minute vom face o escală neprogramată la Viena!“. În timp ce avionul cobora, s-a simțit o vibrație, apoi s-a făcut o liniște neobișnuită. Motoarele s-au oprit! Avionul a pierdut mai repede decît de obicei din altitudine. Cînd însoțitoarele de bord le-au cerut pasagerilor să ia poziția „brace“ (cu capul peste genunchi, protejat de mîini), toți au înțeles că va fi o aterizare forțată. Doar cîteva secunde îi separau pe cei 142 de turiști de contactul cu solul și nimeni nu a știut dacă vor coborî vii din avion. După aterizarea în bune condiții, pasagerii au fost întrebați la ce s-au gîndit în acele momente. Unii au afirmat că le-au venit deodată în minte lucruri de mult uitate sau amînate, o anumită vinovăție față de cineva, dar mai ales vina lor față de Dumnezeu… Atunci s-au rugat sau și-au făcut promisiuni: „Dacă scap cu viață de aici, atunci…“. Ați trecut prin astfel de situații limită? Ce s-a ales de toate intențiile voastre bune? Dumnezeu folosește de multe ori situații nefericite pentru a ne vorbi și așteaptă să ne respectăm promisiunile, chiar și pe acelea pe care nici un om nu le-a auzit cînd le-am rostit. Dumnezeu nu uită! În relatarea de astăzi, toți au scăpat cu viață. Avionul nu s-a prăbușit; nici un incendiu, nici un fum, nici un fuselaj rupt… Dar oare cîți au respectat ce I-au promis lui Dumnezeu în acele secunde amare?

să plătească tarifele ridicate – pentru un pachet format din dormitor, salon și cameră pentru servitori doritorii erau nevoiți să scoată în jur de 15 franci din buzunar, o sumă însemnată la acea vreme. Mai mult, Donat Hugues este considerat pionierul bucătăriei franceze la București, dar și primul bucătar care a delectat papilele bucureștenilor cu trufe, sau, după cum le numea scriitorul moldovean Dimitrie Ralet, „cărbuni stinși și negri, dar arzători, fără brînzeturi, care se prețuiesc de unii după gradul stricăciunei”. Din nefericire, orice început are un sfîrșit, iar în 1890 Donat Hugues avea să vîndă hotelul și restaurantul rivalului său cu care împărțea podiumul culinar al Bucureștiului, Iordache Ionescu, un adevărat maestru al bucătăriei tradiționale. Doar 10 ani mai tîrziu, fostul „Hugues” are un nou proprietar – celebrul cofetar Georges Riegler preia această afacere, o redenumește Hotel Riegler și în perioada interbelică reface fațada în stil Belle Époque, total opus trendului art deco ce avea mare succes în Capitală. Mai mult, clădirea este înălțată cu un etaj și este mansardată, iar pe fațadă rămîne doar balconul central. Totodată, pe frontispiciul clădirii apare stema regală a României, cofetăria celebră fiind furnizor al Casei Regale. Anii trec, în București răsar hoteluri și clădiri din ce în ce mai mari și mai frumoase, cu care actualul Riegler nu avea cum să țină pasul. Vine războiul, iar bombardamentele din 1944 nu au iertat din păcate hotelul. Palatul Telefoanelor a fost una dintre țintele principale ale germanilor, iar palatul se afla vizavi de Riegler, astfel că era aproape imposibil ca hotelul să scape teafăr. B.365.ro


RM

7

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

File de istorie

28 noiembrie 1918 Unirea Bucovinei cu România Actul istoric de la 28 noiembrie1918, de revenire a Bucovinei la Țara-mamă, a fost un pas necesar și important pentru împlinirea vechiului ideal al tuturor românilor, Marea Unire sau formarea României Mari. Actul nu ar fi fost posibil dacă figuri ilustre ale elitelor culturale, politice, militare, religioase nu ar fi acționat și nu ar fi luat decizii ferme în acele vremuri. Primul război mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative.

Destrămarea Imperiului austro-ungar Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. La tratativele de la BrestLitovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grîu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vîndută de Austria pe mîncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decît atît, prin Pacea de la București, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din județul Dorohoi şi Dornele româneşti pînă la Broșteni. La 3/16 octombrie, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărîrea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918, Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rîndurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

Congresul general proclamă unirea cu România La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale, Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi avînd în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rîndul lui, acest guvern provizoriu

Dor de Bucovina Se leagănă în cîntece de dor Întreaga Bucovină cea duioasă Cu deal şi vale, şoapte de izvor, Cu spaţiul mioritic de acasă

Cu sufletu-ncărcat de Bucovina, Mă-ntorc la Vama ca un vechi oştean – E locu-n care-n spirit simţi lumina Şi-auzi şi glasul Marelui Ştefan Mai simţi cum veacurile sînt ţesute Din jale, bucurii şi suferinţe, Legendele în cronici sînt cusute Cu fir de lupte şi de biruinţe avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor. În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, însă după proclamarea unirii, lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercînd să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii statu-quo-ului, dar care nu avea nici un mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor, care nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi pînă în Caucaz.

Intrarea armatei române în Bucovina Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina şi, la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

Congresul General al Bucovinei consfinţeşte Unirea Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au strîns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întîmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei. În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit să participe la marele eveniment. Au fost prezenți reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan și Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Cu acest prilej, s-a dat citire Declarației de unire a Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918: ,,După sforțări și jertfe uriașe din partea României și

Bucovinenii, harnici şi vioi, Cu dor de viaţă-au înfruntat Destinul Şi au trecut prin viscol şi nevoi Rugîndu-se la Dumnezeu Divinul I-au înălţat sălaşe de cinstire Cu sfinţi pictaţi ce ne privesc cuminţi Şi-n orice turn de veche mînăstire E-o cruce dusă-n spate de părinţi Se leagănă în doină rîu-n maluri, Se zbuciumă, în melodie, clipa Și nu-i bucovinean pe văi și dealuri Să nu-l atingă dorul cu aripa Fii binecuvîntată, Bucovină, Cu plaiurile tale legendare Ce-ngînă din colină în colină Chemarea Sfîntului Ştefan cel Mare. ELIS RÂPEANU a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și cînd, în urma loviturilor zdrobitoare, monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au cîștigat dreptul la libera hotărîre de sine, cel dintîi gînd al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupînd suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărîm: Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarbia se unise cu Țara Mamă în aprilie 1918. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvîrşire al României Mari.

Recunoaşterea unirii După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iași, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1918 era promulgat Decretul-lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la București. Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales din cauza refuzului Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai tîrziu, la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint-Germain, dintre Puterile Aliate şi Austria. R.M.


8

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

RM

erau, desigur, în acel moment în centrul conversaţiei generale. În faţa lui Mihai Viteazul femeia blondă s-a oprit în loc, prezentînd senină, pe o tipsie însîngerată, un cap de om, de curînd despărţit de trunchi. Aluzia este transparentă. De hatîrul sau la cererea acestei frumoase femei, Irod (Mihai Viteazul) a Două tablouri şi o carte veche par să ofere sacrificat un om. Pe cine jertfise, voievodul român, răspuns la întrebarea: „Cine este femeia blondă din satisfăcînd, în felul acesta, dorinţa necunoscutei preajma lui Mihai Viteazul?”. doamne? La întrebarea aceasta credem că am putea răspunde citind cîteva rînduri din cartea lui N. de Sînt mai bine de şaptezeci de ani de cînd, în Montreux, intitu­lată Histoire universelle des Guerres paginile „Analelor Academiei Române“, se dădea la du Turc depuis l’an 1565 jusqu’à la trefue faicte en iveală o admirabilă pînză în ulei, interesînd trecutul l’année 1606. À Paris MDCVIII, Tome seconde. poporului nostru. Tabloul, descoperit în Muzeul de Să reconstituim evenimentele care au avut loc Artă şi Istorie din Viena, reprezenta o alegorie inspirată în Transilvania în 1599. Sigismund Báthory fusese din Antichitate: Cresus arătîndu-şi comorile lui Solon. înlocuit de cardinalul Andrei, vărul lui, care, pe Scena se petrecea totuşi în martie 1601, în Palatul lîngă tron, spun contemporanii că ar fi vrut să-i ia şi Hradčany, la curtea pragheză. Pe planul întîi apărea soţia, pe Maria Cristina. De altfel prinţul Ardealului însuşi împăratul Rudolf al II-lea, în rolul bogatului renunţase de mult la ea. Cardinalul era ceea ce se Cresus, într-un costum de epocă, puţin orientalizat. chema un „detestabil cleric“, cu atît mai mult cu cît În rîndul celorlalte personaje care compuneau încercase să-l otrăvească pe Sigismund. Pe de altă anturajul împăratului, se arăta, acum pentru prima parte, Mihai Viteazul se pregătea să intre în Ardeal, oară într-un tablou occidental, statura impunătoare cu sau fără consimțămîntul imperialilor. Se ştie că a lui Mihai Viteazul, cu trăsăturile feţei energice, cu aceştia n-ar fi fost de acord cu intrarea lui Mihai în torsul îmbrăcat în platoşă, cu mantia – agrafată la gît Ardeal: îl cunoşteau prea bine şi se temeau de el. – atîrnînd pe umeri, şi, pe cap, cu nelipsita cuşmă cu Iată însă că de Montreulx ne spune că, la curtea din Praga, fosta soţie a lui Sigismund Báthory, detronata surguci şi pene de cocor. arhiducesă Maria Cristina, dorea din tot sufletul acest Din 1601 şi pînă astăzi tabloul a cunoscut o lucru. Ea cerea lui Rudolf al II-lea să intervină pe lîngă oarecare râspîndire, fiind copiat în culori, reprodus Prințesa Maria Cristina de Habsburg Mihai pentru ca acesta „să gonească pe uzurpator“. Ce şi descris de N. Iorga şi de alţii. Între timp au fost descoperite şi alte versiuni ale acestui tablou, aflătoare în aşa măsură pe împărat, încît acesta nu vorbi vreme de a urmat, se cunoaşte: Mihai a biruit oștile cardinalului la Avignon, St. Petersburg, Roma, Bruxelles, Berlin, cîteva zile decît despre unirea lui cu frumoasa valahă“. şi acesta, prins de secui în munţi, a fost decapitat. Paris etc. Se identificase cu acest prilej şi autorul Dar domniţa Florica nu putea să se afle la Praga în acest Dacă însă doamna lui Mihai se înduioşa acum sincer prototipului, în persoana pictorului Frans Franken timp. Căci în nici o ştire din cîte avem despre sosirea şi munteneşte („Vai, săracul popă!“), doamna lui II, singurul care, la 1601, se putea găsi în postul de lui Mihai în „oraşul de aur“ nu se aminteşte un singur Sigismund Báthory, divorţată de soţul ei, nu avea se pictor oficial al împăratului Rudolf. Doi ani mai cuvînt despre prezenţa ei alături de voievod. Unii au pare nici un motiv să se întristeze de pieirea celui care-i tîrziu, tot în publicaţiile Academiei, N lorga aducea la crezut că recunosc în această persoană pe însăşi fiica uzurpase tronul şi o jignise cu peţirea lui. Izgonită cunoştinţa cercetătorilor o nouă descoperire făcută, un împăratului, uitînd cu desăvîrsire că Rudolf nu numai din Transilvania, ea va fi jubilat la gîndul că fusese răzbunată. Necunoscutul pictor de curte, socotind acest nou tablou cu Mihai Viteazul, găsit, de data aceasta, că nu avea copii, dar, în acea vreme, îşi căuta el însuşi eveniment ca pe un triumf al frumoasei prinţese, găsea printre pînzele Muzeului Prado din Madrid. o nevastă. nimerit să-l celebreze printr-un tablou, o compoziţie În cele din urmă, rămînînd infructuoase, încercările remarcabilă, în care să exprime, în felul lui, sentimentul „O foarte elegantă doamnă“ de identificare a personajului au fost abandonate. de compasiune al omului de casă al Báthoreştilor, Cine era personajul femenin din centrul ambelor Pomenind despre ea, în 1930, N. Iorga o numeşte doar o pentru tragicul sfîrşit al cardinalului. Explicaţia aceasta tablouri, femeia blondă care apărea ca un „pandant“ „foarte elegantă doamnă, în rochie largă“. Şi de atunci, ne ajută să stabilim, cu oarecare aproximaţie, vremea nelipsit al voievodului nostru, atît în tabloul de la după cît ştim, însoţitoarea voievodului nostru la curtea la care a fost lucrat tabloul, el putînd fi datat cam de din Praga a rămas la fel de necunoscută, cum fusese la pe la mijlocul anului 1600, adică în urma cuceririi Viena, cît și în pînza de la Madrid? Prinţesă ori numai doamnă de la curte, ea părea să- început. Transilvaniei şi, mai precis, puţin timp după 21 iulie, şi ofere cu gingăşie braţul temutului voievod în tabolul dată la care Mihai Viteazul primise, din partea lui Capul de pe tipsie lui Fr. Franken; în pînza anonimă de la Madrid (pe care Rudolf al II-lea, colanul „Vulturului habsburgic“ (pe astăzi o bănuim lucrată din îndemnul ardelenilor) era În ceea ce ne priveşte, credem că am putea spune care-i poartă la gît, în pictură). plasată de pictor în imediata vecinătate a voievodului astăzi, cu probabilitate, cine se ascunde sub masca Şi acum, după ce am expus temeiurile bănuielii nostru (un Irod superb), ea jucînd rolul, cu tîlc, al acestui personaj. Enigma pare să se dezlege cu ajutorul noastre, potrivit căreia însoţitoarea lui Mihai la Praga şi „Irodiada“ de la Madrid ar fi una şi Irodiadei. „irodiadei”, pînza des­ aceeaşi persoană cu fosta principesă Maria S-a crezut la un moment dat că femeia din tabloul co­perită la Madrid, Cristina, credem că e necesar să scriem lui Franken n-ar fi decît domniţa Florica, fiica lui Mihai precum şi cu ajutorul cîteva rînduri şi despre această femeie, Viteazul. Proiectul de căsătorie între împăratul Rudolf unor pasaje dintr-o carte cu atît mai mult cu cît chiar unii dintre al II-lea şi fata voievodului era cunoscut de cărturarii veche, contemporană cu contemporani au ignorat calitatea în care se noştri. Astfel Mihail Kogălniceanu era convins că eroii. găsea ea la curtea pragheză. Astfel, pentru domniţa Florica însoţise pe voievod la Viena şi la Din personajele tade Montreulx însuşi, Maria Cristina era Praga: „La 23 martie voievodul apăru prima oară la ­bloului madrilen, nu­ nepoata lui Rudolf, iar cronicarul român de curte; statura sa impunătoare și frumuseţea sa stîrniră mai două deţin roluri mai tîrziu o socotea sora împăratului. Or, admiraţia lui Rudolf al II-lea şi a întregii nobilimi principale, jucînd cu Maria Cristina nu era nici fiică, nici soră, germane, dar mai ales frumuseţea fiicei sale făcu o adevărat drama biblică; nici măcar nepoată, ci vara lui Rudolf impresie încă şi mai mare şi farmecele ei emoţionară la curtea lui Rudolf, ele al II-lea, tatăl arhiducesei fiind frate cu Maximilian, tatăl împăratului Rudolf. Ea se născuse la Graz, în ziua de 10 noiembrie 1574, ca fiică a arhiducelui Carol de Stiria şi Carintia şi a prinţesei Maria de Bavaria. Avea, aşadar, aproape 20 de ani cînd a fost cerută în căsătorie de Sigismund Báthory, prin solul Ştefan Bocskay, unchiul prinţului, trimis în acest scop la Praga, în anul 1595. În 1667 Maria Cristina se călugărea la mînăstirea din Halle. Şase ani mai tîrziu, Sigismund Báthory murea la Praga fără glorie, miseramente cum scrie, la 5 aprilie 1613, un corespondent al dogelui Veneţiei. În 1621 fosta lui soţie îl urma în mormînt. Detaliu din tabloul lui Frans Franken Tabloul aparține lui Frans Franken și a fost realizat în 1601 AL. ALEXIANU

Necunoscuta de la curtea împărătească din Praga


RM

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (152) Pictura (8) Printre temele legate de primăvară există: scene cu nori, la începutul primăverii; rămășițe de zăpadă, la începutul primăverii; luminiș după topirea zăpezii la începutul primăverii; luminiș după ploaie la începutul primăverii; ploaie și ceață, la începutul primăverii; nori reci, la începutul primăverii; apus, la începutul primăverii; munte, primăvara, la răsăritul soarelui; nori de primăvară, înainte de ploaie; nori de primăvară, ridicîndu-se din vale; jocuri de primăvară pe rîu; vînt de primăvară, înecat de ploaie; ploaie măruntă, căzînd pieziș în bătaia vîntului; munte, primăvara, în plină lumină; nori de primăvară, avînd imaginea unui cocor alb etc. Pentru vară există următoarele teme: zi frumoasă vara, la munte; luminiș după ploaie, vară la munte; plimbare în zori, vara, la munte; pădurea adîncă, vara, la munte; stînci ciudate, vara, la munte; pini și stînci pe o distanță întinsă, plană; munți de vară, după ploaie; nori groși înainte de ploaie; vînd brusc și ploaie rapidă sau vijelie și aversă; muntele după ploaie, vara; ploaie de vară ce alungă norii; torent năvălind dintr-o văgăună; zori cețoase, vara, la munte; seară cu ceață, vara, la munte; trîndăveală plăcută, vara, la munte; nori de vară, în forma unor piscuri ciudate etc Pentru toamnă există: început de toamnă, după ploaie; luminiș de toamnă, la cîmpie; munte de toamnă, după ploaie;

Bolile și Istoria (30) Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (10) Livingstone şi Stanley au fost primii dintr-un lung şir de pionieri care, în a doua jumătate a Secolului XIX, au stimulat interesul internaţional faţă de oportunităţile pe care le putea oferi acea parte din Africa încă neexplorată. Ei au fondat comunităţi, poate necivilizate potrivit standardelor europene, ai căror locuitori erau adesea înveşmîntaţi în costumul lui Adam şi duceau aceeaşi existenţă simplă a strămoşilor omenirii. Rapoartele lor au sugerat nu doar că existau naţiuni întregi care nu doar că puteau fi creştinate şi educate, de cetăţenii lumii civilizate, dar din păcate şi exploatate, din punct de vedere comercial... Pînă în 1877, anul în care Stanley şi-a încheiat călătoria pe cursul fluviului Congo, singurele puteri coloniale ce deţineau proprietăţi în Afria erau Marea Britanie, Portugalia şi Franţa. Portughezii reclamau suveranitatea asupra unui teritoriu de peste un milion de kilometri pătraţi, dar controlau efectiv doar o suprafaţă de 80.000 kilometri pătraţi. Francezii, ale căror posesiuni se limitau la ţărmurile sudice ale Mediteranei, deţineau circa 350.000 km pătraţi, iar britanicii, împreună cu burii olandezi, 500.000 kilometri pătraţi, în special în sudul continentului. Suprafaţa „deţinută” de europeni nu depăşea 2,5 milioane kilometri pătraţi, adică mai puţin de o zecime din suprafaţa totală a Africii. Pe lîngă uriaşele deșerturi ale Saharei şi Libiei, aproape jumătate din suprafaţa continentului era fie nelocuită, fie guvernată de triburi sălbatice. O mare parte a acestei regiuni se găsea în partea centrală a continentului și în interiorul acestuia. Războiul franco-prusac din 1870-1871 a afectat profund cursul istoriei europene. Victorioasă şi unită, Germania s-a arătat interesată de festinul colonial, la care participau marile puteri ale vremii, Marea Britanie şi Franţa. Aceasta din urmă era la fel de interesată în acapararea cît mai multor teritorii peste mări şi ţări, văzînd în asemenea practici singura soluţie pentru renaşterea puterii sale. Conflictul pentru coloniile africane a fost precipitat de o acţiune iniţial de bună credinţă, iniţiată de regele belgian Leopold II. În septembrie 1876, acesta a convocat reprezentanţii puterilor coloniale la Bruxelles, pentru a discuta posibi­ lităţile de explorare şi civilizare ale Africii Centrale. Dar delegaţii la conferinţă nu fuseseră împuterniciţi de

9

vînt de toamnă, ce alumgă ploaia; nori de toamnă ce coboară peste cîmpuri; cețuri de toamnă, ridicîndu-se din vale; vînt de toamnă înainte de ploaie sau vîntul de la apus aducînd ploaie; ploaie ușoară în bătaia vîntului sau ploaie bruscă, adusă de vîntul de apus; seară de toamnă cu ceață; amurg la munte, toamna; soarele apunînd la munte, toamna; seară de toamnă la cîmpie etc. Pentru iarnă există: nori de iarnă ce anunță zăpada; zăpadă groasă în lumina palidă a iernii; zăpadă cu grindină în lumina palidă a iernii; zăpadă învîrtejită de vînt; zăpadă în depărtare, pe rîu etc. Profanii care ne văd luînd penelul și pictînd, nu își dau seama că a picta nu este un lucru ușor. Zhuangzi vorbește despre un pictor care, „«cu veșmintele descheiate, se așeza cu picioarele încrucișate». Numai așa se poate înțelege adevăratul comportament al unui pictor. Într-adevăr acesta trebuie să mențină în el o totală disponibilitate, precum și dorința fericită de a crea. Cum se spune: «cînd ai sufletul liniștit și sincer, ești de la sine receptiv». Atunci, diversele expresii ale oamenilor și multiplele aspecte ale lucrurilor se dezvăluie spiritului lui și se ivesc spontan de sub penelul său. Gu Kaizhi din dinastia Jin a pus să se construiască un pavilion cu etaje drept atelier. Putem vedea aici semnul unui înțelept cu o gîndire elevată. Căci, lipsită de bucuria unei perspective ample, gîndirea și-ar pierde din vigoarea sa și s-ar bloca asupra detaliilor. Cum să mai ajungi atunci să pictezi natura reală a lucrurilor și sentimentele profunde ale oamenilor? După o părere mai veche, un poem este o pictură invizibilă, iar o pictură este un poem vizibil. Teoreticienii esteticii au dizertat mult despre asta; la rîndul meu, eu îmi însușesc

acest mod de a vedea. Adesea, în zilele mele de odihnă, citesc poeme din timpul dinastiilor Jin și Tang. Acolo aflu versuri frumoase, ce exprimă lucruri pe care omul le poartă în forul său interior sau care descriu spectacole ce se oferă ochilor. Și totuși, eu n-aș ști să le degust întreaga savoare, dacă n-aș fi ars mai înainte un bețigaș de tămîie pentru a alunga din spiritul meu toate grijile. Ceea ce tocmai afirm este valabil deopotrivă și pentru propria mea pictură. Numai după ce totul s-a maturizat în mine, iar spiritul și mîna își răspund fără greș, numai atunci pot să încep un tablou. Atunci găsesc adevărata măsură pentru fiecare din gesturile mele și nu lipsește niciodată în timpul execuției. Pictorii de azi se lasă purtați de sentimente și își termină operele în grabă“. Deși subiectul picturii chineze este, practic, inepuizabil, vom încheia capitolul dedicat picturii cu o foarte scurtă menționare a unui gen de artă, tipic chinezească, aceasta făcînd trecerea spre sculptură. Așa-numitele „peisaje sculptate“ sînt un tip de artă – sculptură în lemn, inventată în dinastia Tang. Acest tip de artă se păstrează pînă în zilele noastre, cel mai reprezentativ centru fiind orașul Dongyang din provincia Zhejiang. Sculpturile în lemn sînt bogate în imagini și peisaje, lucrate minuțios. Cele mai multe spun povești din istoria Chinei. Exemple de sculpturi realizate în acest mod se găsesc pe tot cuprinsul Chinei, dar mai ales la palatele imperiale. Este artă spectaculoasă, pentru că vorbim, pur și simplu, de peisaje sculptate de o complexitate extraordinară. (va urma) Christina Meiţă-Tang

guvernele ţărilor lor, care nu le-au dat nici un sprijin oficial. Conferinţa a stabilit înfiinţarea unei Asociaţii Internaţionale pentru Africa, cu sediul în capitala belgiană. Ca rezultat al intrigilor, neînţelegerilor şi lipsei de cooperare între membri, instituţia s-a dovedit curînd falimentară, iar zona aflată sub jurisdicţia ei, în speţă statul Congo, a fost trecută direct sub conducerea suveranului belgian. Dar domnia acestuia a stîrnit ostilitatea altor state, care nu priveau cu ochi buni delăsarea reprezentaţilor lor, ale căror certuri sterile facilitaseră succesul belgienilor. Fluviul Congo, despre care Stanley dovedise că ar fi navigabil de la vărsare şi pînă la aproape două mii de kilometri în interiorul continentului, reprezenta un punct de atracţie pentru comercianţii europeni. În ianuarie 1879, Stanley a primit împuternicirea de a-l reprezenta pe regele Leopold II în „statul liber Congo“, ca agent acreditat. El a înfiinţat puncte comerciale şi a purtat tratative cu şefii de trib de pe malul sudic al fluviului. Dar portughezii, care considerau că deţin drepturi în regiune mai întemeiate decît suveranul belgian, prin faptul că fuseseră primii exploratori ai coastei, şi-au revendicat aceste drepturi. Francezii au intrat şi ei în horă, arătîndu-se suspicioşi faţă de îndrăzneala belgienilor. În 1880, Savorgnan de Brazza, acţionînd în numele Franţei, a încheiat tratate şi a întemeiat puncte de negoţ de-a lungul malului nordic al fluviului, în încercarea de a uni aşezările de pe coastă cu oraşul Tinbuctu, vechi centru comercial situat în centrul Africii şi extremitatea sudică a imperiului colonial francez, cel puţin din punct de vedere teoretic. În 1884, Germania a anunţat anexarea unui vast teritoriu, pe coasta de vest, cît şi a zonei corespunzătoare din centrul continentului, adică Togo şi Camerun. Britanicii, care pînă atunci stătuseră deopare de la împărţirea Africii, ei deţinînd pe continentul negru doar colonia Capului, în sud, şi-au proclamat rapid suveranitatea asupra deltei Nigerului, a regiunilor Lagos şi Sierra Leone. Încercările hrăpăreţe ale geambaşilor europeni de a acapara hălci cît mai mari din teritoriul african au dat naştere unor tensiuni care, era clar, nu mai puteau fi ţinute mult timp sub control, dacă nu se ajungea la un acord paşnic. În acest scop s-a deschis la Berlin, pe 15 noiembrie 1884, o conferinţă a marilor puteri europene, care stipula că posesiunile existente la ora respectivă în Africa vor rămîne în stăpînirea proprietarilor lor şi că nimeni nu trebuia să încalce acest status quo şi să cucerească noi teritorii fără înştiinţarea prealabilă a celorlalţi membri prezenţi la conferinţă. Sintagma, atît de

sumbră, „sfere de influenţă“, a apărut pentru prima dată în acest tratat, iar „goana după Africa“ avea să menţină încordate relaţiile internaţionale pentru următorul sfert de veac. În 1914, aproape 20 de milioane de kilometri pătraţi din Africa intraseră în stăpînirea europenilor, şi doar un milion de kilometri pătraţi nu fuseseră încă ocupaţi de lacomii colonişti. Consolidarea controlului efectiv asupra regiunilor cucerite s-a făcut cu ajutorul chininei, dar, din nefericire pentru băştinaşi, mai ales cu ajutorul puştii şi gîrbaciului. Doar trei state independente existau în Africa la începutul celui de-al II-lea război mondial, în 1939, Uniunea Sud-Africană, Egiptul şi Republica Liberia, care fusese înfiinţată de către aboliţioniştii americani spre a le servi drept cămin sclavilor eliberaţi. Peste doar două decenii însă, în 1962, 28 de state africane îşi proclamaseră independenţa şi fuseseră acceptate ca membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. În decurs de trei decenii, întreaga populaţie a Africii Centrale a primit dreptul de a-şi alege singură forma de guvernămînt. Nu există dubii că schimbarea a fost totuşi prea rapidă, căci în 1962, mulţi africani au fost practic obligaţi să treacă brusc de la civilizaţia epocii de piatră la cea din epoca atomică. Ne putem da seama de ritmul impetuos al acestor schimbări estimînd, de pildă, lungimea căilor ferate africane în 1934, într-un moment cînd locomotivele cu aburi mai erau încă în funcţiune, în Europa şi America. Rezumînd, putem spune aşadar că Africa a fost locul unor extraordinare experimente tehnologice şi sociale. Iar pînă la sfîrşitul Secolului XX, aceste experimente nu se încheiaseră cu succes, pentru că foametea, sărăcia, bolile, supraaglomerarea în locuinţe mizere, ostilităţile tribale şi ura rasială încă mai erau prezente. Nimeni nu poate prezice ce soartă rezervă viitorul continentului african sau care va fi rezultatul final al experimentelor desfăşurate aici. Iar dificultăţile constau, oricît ar părea de curios, în însăşi ritmul ameţitor al schimbărilor, în această parte a lumii, schimbări care nu au fost însoţite şi de o implementare adecvată a măsurilor sanitare luate în regiunile „civilizare“ ale planetei. Din această cauză, maladiile africane, care fac încă victime şi în debutul mileniului III, riscă oricînd, în lipsa unei asistenţe medicale eficace, să genereze, în următoarele decenii, probleme grave, pe plan mondial. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss


10

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... E o vorbă: coperta vinde cartea

Fac ce fac și, periodic, revin la colecția mea de peste 100 de numere disparate din Revista ,,Manuscriptum”, fondată de criticul Perpessicius în anul 1970, și editată de Muzeul Literaturii Române din București. Unele numere sînt chiar de atunci, de la fondarea revistei, urmate de altele și altele, cu o apariție lunară. Ultimul număr, cvadruplu, tocmai din 2010, cînd, cu mari sacrificii, abia mai pîlpîia, a avut doar o apariție lunară. De atunci, a trecut mai mult de un deceniu și n-am mai văzut ,,Manuscrisul” pe nicăieri. Mai mult ca sigur că și-a încetat apariția, îmbălsămat și lepădat într-un șanț, așa cum s-a întîmplat cu atîtea publicații literare de la noi. Fiindcă trăim vremuri grele, copii ai plebei proletare – foamete, Covid, războaie, Globalizare și Iohannis. Trăim într-un secol nivelator de sexe și animale, nu ne mai arde de Voltaire și Eminescu. A sosit vremea să ne gîtuim, tovarăși!, vorba lui Maiakovski. Revista ,,Manuscriptum”, pentru cine nu a frunzărit-o vreodată, semăna cu o carte de vreo 200 de pagini numărul și figura printre cele mai bune publicații literare de la noi, dacă nu chiar cea mai bună. Doar revistele de altădată, precum ,,Convorbiri literare”, ,,Sămănătorul” sau ,,Viața Românească” (dacă nu mă înșel, singura care își plătea colaboratorii, și asta fiindcă redactorul ei șef, Garabet Ibrăileanu, aderase la doctrina socialistă), cu apariții, tot așa, lunare și bilunare, să fi fost la fel de voluminoase. Mulți redactori-șefi s-au perindat la sediul din Bd. Eminescu (fost Dacia): Perpessicius, N. Prelipceanu, Al. Oprea, Romulus Vulpescu, Petru Creția, Lucian Chișu. Conținutul revistei noastre, anunțat de Sumarul, expus pe paginile 2 și 3, era foarte variat și putea să satisfacă toate gusturile, exigențele și așteptările: pagini de istorie literară (începînd cu manuscrise de-ale cronicarilor și ajungînd pînă la literatura anilor ’80), literatură originală inedită și de sertar (versuri, proză scurtă și momente dramatice), memorialistică (amintiri și pagini de călătorie), testamente (cum ar fi cel lăsat de Elena Văcărescu și Mihail Kogălniceanu), arhivistică (certificate de naștere, căsătorie și de deces: Sadoveanu, Mateiu, Arghezi, Nenea Iancu sau Ion Minulescu), fotografii rare, mobilă și alte piese de muzeu din casele memorialistice etc. Prima copertă era punctul cel mai atractiv al revistei, cu o pronunțată încărcătură persuasivă, fiindcă trebuia să atragă cititorii în fața chioșcurilor de ziare. De aceea, de multe ori, pe coperta întîi, străluceau portrete în ulei sau acuarelă, schițe sau desene în creion și peniță, fotografii mai originale. Cum ar fi, de exemplu: - Alecu Văcărescu – miniatură pe piele, cu autor necunoscut; - Nicolae Bălcescu – portret în ulei de Gh. Tattarescu și alt portret de un autor necunoscut; - Mihai Eminescu – cu portrete de: Șt. Luchian, G. Sanielevici, Sabin Bălașa și atîția alții, printre care, surprinzător, și un desen al lui Nichita Stănescu; - Titu Maiorescu – cu o gravură de Gabriel Popescu; - Ion Creangă – desen de I. Baciu; - I.L. Caragiale – într-un desen de Aurel Jiquidi; - Mihail Sadoveanu – mare amator de fotografii și tablouri cu dînsul, narcisist fără pereche; - Două portrete cu G. Călinescu și Mihail Sorbul, executate de Corneliu Baba. (Același pictor i-a făcut un portret și lui Arghezi. Nemulțumit, poetul ar fi exclamat: ,,Hm! La cravată seamănă...”); - Ion Vinea purtînd o pălărie cu calota înaltă, văzut de Marcel Iancu; - Eugen Lovinescu – desen în culori cu tentă spre caricatură, executat de caricaturistul Neagu Rădulescu.

Și exemplele ar putea continua. Dar, rețineți: n-am acordat aceeași atenție și ultimei coperte, cine știe ceaș fi descoperit și acolo. Poate altădată. Pînă atunci, să zăbovim și asupra altui portret, chiar dacă n-a fost expus în ,,Manuscriptum”, ci în lucrarea ,,Întregiri documentare la biografia lui Eminescu”, publicată de Augustin Z.N. Pop. Este vorba de portretul Ralucăi Eminescu, executat de pictorul vienez Anton Zigri în 1845 la Ipotești, cînd dulcea mamă avea 29 de ani și născuse deja 3 copii. *** Un țăran e un țăran. Dar, cînd se ridică deasupra nevoilor și ajunge cineva, lucrurile se schimbă. Atunci pune haine boierești, vorbește și se poartă boierește. E musai să marcheze această schimbare. Dar, în forul său interior, rămîne tot țăran. Ion Creangă, ajuns institutor în Iași, se deprinsese să grăiască și se purta boierește, iar prietenia cu Eminescu îi conferise prestanță. Dar, odată acceptat la ,,Junimea”, scorțoșii domni de acolo, cu greu își stăpîneau un zîmbet ironic, știind de unde se ridicase. Așezat într-un ungher, Eminescu zîmbea pe sub mustață, așteptînd ca Bădia să se dezlănțuie. Și curînd, inteligența și geniul său popular, dublate de o ironie biciuitoare, aveau să le închidă gura la toți. La fel, chiar

dacă a ajuns mare domn în București, cu domiciliul în Cotroceni, țăranul Marin Preda nu se lasă și taie porc de Crăciun, ,,să moară toți vecinii de invidie”. Dintre atîtea modele, uite-l, de exemplu, și pe Zaharia Stancu, fiu de țărani săraci de la Omida, sat riveran cu îngusta și săraca vale a Călmățuiului, Teleorman. Suferind de mic exploatarea nemiloasă a boierilor și moșierilor – cum se scriau odată biografiile în manualele de școală și în ,,Scînteia” la moartea vreunui Brucan –, și Zăricuță a plecat de acasă, să se arănească prin străini. (Chestia cu boierul acela hapsîn, care pune botnițe țăranilor chemați să-i culeagă via, pe care tot el o pusese în circulație, a părut multora neverosimilă. Dar, mai tîrziu, Fănuș Neagu a susținut că botnița boierilor nu e vreo exagerare de-a Padișahului. Și pe cîmpia Bărăganului natal, boierii puneau botnițe amărîților chemați să le culeagă strugurii și prunele. ,,Ei au ținut România în sclavie pînă la jumătatea Secolului al XX-lea, precizează Fănuș. Boierii au tîlhărit țara alterîndu-i istoria și ducînd-o în pragul dezastrului. Tănase Scatiu e însuși Duiliu Zamfirescu”.) Darie a fost, pe rînd, salahor, băiat de prăvălie, argat la oi, paznic de cai prin Dobrogea, ucenic într-o tăbăcărie din Roșiori, dar ce n-a fost în copilăria sa viitorul membru al C.C., deputat în M.A.N., director al Teatrului Național din București și președinte al Uniunii Scriitorilor... Cu greu a făcut liceul. Din vînzător de ziare și corector în București, a ajuns mare gazetar de stînga. A început cu poeziile. Celebra creație ,,Mîndră-i corabia, meșter cîrmaciul” este isprava lui, chiar dacă nu e clar cui îi este dedicată: partidului sau lui Ceaușescu? Dintre toate romanele sale, au rezistat timpului doar două: ,,Ce mult te-am iubit” și ,,Jocul cu moartea”. Am

păcătui mortal dacă n-am aminti și de unele însușiri­ ale dînsului mai speciale: înalt și suplu (chiar dacă era șchiop), ochi albaștri și neînfricați, cărora multe poetese le-au căzut victime. Petre Pandrea, în amintirile sale, descrie o întîmplare petrecută la ,,Capșa”, cînd Zaharia Stancu, izolat, distins și distant, într-un ungher, pusese ochii pe o doamnă (ziarista Catinca Ralea), aflată la o masă împreună cu soțul (Valentin Lipatti, frate cu pianistul). Stăpînul a făcut un semn discret, și un sclav a venit fuguța la el, să ia dispoziții. A aplecat urechea, a ascultat și a zbughit-o spre masa celor doi. Au urmat șușoteli, după care sclavul s-a întors cu răspunsul: ,,Doamna vă așteaptă în hotelul cutare, camera cutare... Dar și soțul vă roagă să interveniți unde trebuie, pentru că pașaportul său pentru Paris s-a înțepenit undeva sus...” (Curat Zoe, care i-a făcut oameni și pe Zaharia, și pe Fănică.) În 1927, artistul plastic Dan Demetrescu i-a tras un portret lui Zaharia Stancu, foarte tînăr pe atunci. Nu se cunosc împrejurările acelui demers, dar am reținut măiestria artistului. Pe un fond albastruoptimist, se profilează chipul ca de haiduc (sau de ilegalist), executat în tușe energice de pensulă. Ochi melancolici, dar vizionari, sprîncene frumos arcuite și nasul aristocratic, buze senzuale, bărbia voluntară etc. Și, rețineți: la data aceea, Zaharia Stancu nu era nici președintele scriitorilor, nici nimica-nimicuța. Cînd era furios, Marin Preda se purta ca la Siliștea-Gumești. Cine nu crede să citească romanul ,,Războiul undelor” de Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail, ultimul capitol. Dar, după o vizită la Paris, venise cu o pălărie elegantă și un baston de care nu se mai despărțea, deși nu era bolnav. Uneori, nu ezita să dea după cîinii de la Mogoșoaia, căci îi tulburau somnul. Deși ros de inhibiții și frustrări, bolnăvicios și vindicativ, Aurora Cornu îl iubea ca o nebună. Și cînd era țăran, și cînd se purta ca un boier. Ca într-un tablou superb, publicat pe prima pagină a Revistei ,,Manuscriptum” nr. 2(59)/1985. Tabloul, realizat în stilul său inconfundabil de pictorul Constantin Piliuță, ne relevă un intelectual rasat, surprins într-un moment de meditație. Stă pe un scaun cu spătarul tapițat în maro, are părul negru, puțin rărit spre frunte, și ochelari mari, ca de filozof miop. Poartă un costum alb-coajă de ou, o cămașă de o albeață impecabilă și cu gulerul răsfrînt peste revere. Nu poartă cravată, situație care sugerează o stare de liniște interioară, pe care doar popasul într-o grădină verde ți-o mai procură. Mîinile le ține țărănește, a odihnă, în poală. Între dește a prins o floare sau poate o frunză roșie de mesteacăn, de forma unei inimi. Pictura vine să ilustreze un articol omagial consacrat prozatorului care se remarcase și ca publicist, în paginile 14-16, însoțit de textul unei cuvîntări despre problematica socială în literatură. Avînd la îndemînă un material iconografic bogat, redactorii revistei au așezat cuvîntarea între 3 fotografii alb-negru. Prima, un bust al scriitorului, surprins acasă în 1973, probabil de Crăciun, iarăși în alb și cu ochelarii aceia ca de savant, puțin mirat, spre vesel-șăgalnic, doar era la o sărbătoare. Celelalte 2 fotografii par niște instantanee de serviciu. Cea de sus, cu scriitorul surprins între cîțiva confrați și țărani colectiviști, într-un sat din Dobrogea. Și cea de jos, la Librăria ,,Mihail Sadoveanu” din București, cînd criticul Eugen Simon își lansase o carte, tipărită la Editura ,,Cartea Românească”, condusă de Marin Preda. Marin Preda-cetățeanul, coborînd între țărani, și Marin Preda-boierul intelectual, surprins între cărțile sale. (Păcat că nu se mai găsește fotografia aceea cu Mihail Sadoveanu cu un carnețel și creion în mînă, sorbind vorbele unui strungar, căci se afla într-o vizită de documentare.) PAUL SUDITU


RM

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Primele femei primar din România

Drepturile politice ale femeilor au fost stipulate, pentru prima dată în România, în Constituția din 1923. Actul normativ prevedea că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”. Legea electorală adoptată în anul 1926 nu clarifica însă dreptul femeilor de a alege și le interzicea dreptul de a fi alese în Parlament. În 1929 însă, prin votarea „Legii pentru organizarea administrativă”, în perioada guvernării Partidului Național Țărănesc, cîteva categorii de femei (femeile care erau absolvente ale învățămîntului secundar, normal sau profesional, ciclul inferior, funcționarele de stat, județ sau comună, văduvele de război, femeile care fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului și cele care conduceau societăți culturale, filantropice sau de asistență) primeau dreptul de a vota și de a fi alese – doar în consiliile comunale și în cele județene. Ca urmare, votul pentru consiliile locale din anul 1930 au fost primele alegeri organizate în România în care femeile au fost incluse pe listele supuse la vot. Această premieră a prilejuit dezbateri intense în toate mediile societății. Unii dintre români au primit această noutate cu entuziasm: „Se anunță din unele centre din țară că femeile intenționează să țină adunări politice pentru a-și fixa metodele și planul de lucru în alegerile comunale, legea administrativă nouă dîndu-le și lor dreptul de vot în aceste alegeri. Este semnificativ interesul pe care îl poartă femeia română pentru viața publică. Occidentul recunoscuse mai dinainte acest drept și legea nouă administrativă a Partidului Național Țărănesc, prin acordarea votului și femeilor, în anumite condițiuni, a dat o nouă dovadă că intenționează a ne ridica pe planul vieții publice occidentale. Este un drept incontestabil ce nu se putea refuza femeii române, după atîtea sacrificii ce le aduse luptînd alături de bărbați în trecut și pînă în timpul din urmă, în răsboiul mondial. Altruismul și generozitatea care se împerecheau cu celelalte frumoase calități de obîrșie au trebuit în sfîrșit să găsească teren de afirmațiune și în viața publică unde atîta nevoie este de a crește calități. (...) Bărbatul,

Lumea regilor şi culisele ei De ce regii sînt mai afectuoși față de cai decît față de oameni? (2)

Caii au fost cele dintîi arme-minune din istoria omenirii. Cine învăţa să stăpînească puternicele şi sălbaticele făpturi avea întotdeauna ascendent asupra tuturor. Cine ştia să stea în şa putea să cucerească. Şi să domine. Încălecatul calului – care trebuie să se fi petrecut pentru întîia oară în jurul anului 2000 î.Chr. – a însemnat actul simbolic de autoritate asupra întregii creaţii. Sumerienii au reuşit probabil primii să domesticească aceste mîndre animale pe la anul 3000 î. Chr., folosindu-le însă pentru tracţiune, în agricultură. Apoi, în Mesopotamia, caii – pe atunci de talie mult mai redusă, mai degrabă de statura unui măgar sau a unei zebre – au fost înhămaţi la care de luptă, spre impresionarea mulţimilor, la paradele regale. Încălecarea capricioaselor făpturi a fost un gest epocal, comparabil cu inventarea avionului, din vremurile noastre. Pentru început, a fost nevoie de un cal mai mare şi mai puternic. Iată de ce istoria calului, ca animal de călărie, este mai presus de toate o istorie a creşterii sale, o artă pe care au cunoscut-o mai întîi triburile nomade din Asia. Tocmai de aceea sciţii, aşa

cedînd greu acest drept de vot și femeii, trebuie să înțeleagă că femeile își au rostul lor în viața publică. Mama care își crește copiii trebuie să urmărească din aproape toată desvoltarea vieții sociale în brațele căreia și-a dat copilul după ce acesta a atins majoratul. Sentimentul de caritate, de binefacere trebuie astfel să-și găsească un spațiu de afirmare. Dacă guvernul a dat vot și ei, trebuie să recunoaștem că a realizat o dorință de mult exprimată în adunările femeilor și nu putem decît să felicităm pe legiuitori pentru fapta lor. Ziarul nostru, convins de importanța activității femeii în progresul social, își deschide coloanele sale în apărarea drepturilor femeilor și dorește să aibă colaborarea condeiului feminin, care să dea țării de știre intențiunile frumoase pe care le urmăresc” (articolul „Femeile la votare”, publicat în ziarul „Românul”). Alți români au fost de-a dreptul revoltați: „- Apăi, la batjocura asta nu ne așteptam, domnule prefect. Îi mare rușine pe țara românească! Să ne ducă pe noi de nas o muiere! O fost ea în tranșee, a suferit ea cu noi în război?... Poate duce cu capul ei gospodăria noastră? Să știți că noi nu ne ținem... Facem contistație!” (articolul „În satul care a ales o femeie primar” – semnat H. Soreanu – publicat în ziarul „Dimineața”, numărul din 3 martie 1930). Umorul nu putea să lipsească în această situație: „Se părea că unele funcții sînt rezervate exclusiv nouă bărbaților, după cum altele sînt de competință feminină. Drumurile celor două sexe prezentau zăgazuri peste care nu se putea trece. Cu timpul însă, s-a produs un fel de zăpăceală întru tot și întru toate; drumurile și competințele s-au încîlcit, bărbații au devenit menajere, bone și moașe, femeile, la rîndul lor, se ocupă cu sportul, politica și alte lucruri violente; o harababură întreagă. În

România Mare, s-au ales pînă acuma 3 femei primar, în fruntea a 3 municipii. Cele 3 fericite cîștigătoare a celor 3 titluri şi-au comandat probabil îndată după alegere, la croitoreasă, rochii: de serviciu, de gafă, de inspecție, de consiliu, de vizită electorală şi de audiență. Leafa bărbatului femeei primar a suferit ravagii crude. Bietul soț, care la primărie nu figurează decît în calitate de consort, se simte săracul, tare umilit... Bineînțeles, menajul îl conduce bărbatul, fiindcă nevasta conduce menajul tîrgului și n-are vreme... În casă cîntă găina, iar cocoșul vede de ouă, le clocește, și stă pe cuibar cotcodăcind încetișor... Cînd îi vine cîte un prieten, se spovedește amărît, și blastămă ceasul în care s-a născut bărbat... Bărbatul femeei primar va adopta cu vremea pasiunile pe care le avea celălalt sex, înainte de acordarea drepturilor... Va juca «maus» sau «lotto»... Va deveni superstițios și se va duce de două ori pe săptămînă la cărturăreasă ca să vadă ce ghinion îi mai rezervă ziua de mîine... Împovărat numai cu treburile casei, cu vremea, bărbatul va deveni un parazit leneș, care după ce-a spălat copiii și a așezat oalele pe plită, se va cuibări în fundul patului să citească romanul-foileton din «Universul»... Iar noi trebuie să ne deprindem bine cu termenul: «Sărut mîna, doamnă primar»” (art. „Doamna primar”, publicat în ziarul „Opinia”, 1930). Femeile și-au luat treaba în serios. „A treia femeie primar din țară: Tîrgoviște 29 martie: În prezența prefectului județului, a parlamentarilor, membrilor comisiunii interimare județene etc. s-a făcut instalarea consiliului comunal din Cobia, comună fruntașă din județul nostru. Primar al comunei a fost ales o femeie, d-na Maria I. Eisenberg, proprietara moșiei din localitate. E a treia femeie primar în țară: prima a fost aleasă într-o comună din județul Vaslui, a doua soția d-lui Sever Bocu, iar a treia e d-na Eisenberg” (ziarul „Universul”, 1930). Aceste victorii nu au fost însă obținute cu ușurință. Trebuiau învinse și depășite vechile mentalități patriarhale, puternic înrădăcinate, mai ales în lumea satului românesc. Mulți dintre români considerau femeia ca fiind inferioară bărbatului și incapabilă să se preocupe cu succes de „treburile publice”. Ca să vă conving, o să vă invit să face împreună o vizită în în „satul Buda-Rafaila, din județul Vaslui”, acolo unde în primăvara anului 1930, „fără vărsări de sînge, fără răsturnări sociale, fără pălălaia conacurilor incendiate și irupția războiului civil”, a fost aleasă și investită în funcția de primar d-na Luiza Zavloschi. Deieri-deazi.blogspot.com

cum îi numeam noi, europenii, în neştiinţa noastră, pe persanii, afghanii şi mongolii de demult, au fost şi cea dintîi mare putere a lumii. Stîrneau groaza oriunde îşi făceau apariţia. Să încercăm să ne imaginăm spaima răspîndită de aceste hoarde de călăreţi în lumea antică, atunci cînd şiau făcut apariţia în Europa Răsăriteană! Noi, europenii, nu mai văzuserăm niciodată asemenea creaturi colosale, apropiindu-se uluitor de repede, aparent de nestăvilit! Iar cînd au dat năvală călăreţii sciţi, grecii au crezut că omul şi calul sînt o singură fiinţă – şi aşa s-a născut legenda centaurilor. Cu adevărat fiinţe înfricoşătoare, de pe un alt tărîm. În Antichitate, o cavalerie, dacă ar fi să aplicăm criteriile prezentului, era ca o bombă atomică. Iar cucerirea Orientului Apropiat şi Mijlociu de către persani, în Secolul I î. Chr., şi apoi victoria lui Alexandru cel Mare asupra persanilor au fost cele dintîi războaie mondiale din istoria umanităţii – iar calul, ca armă-minune, a jucat rolul central. Armăsarul de luptă al lui Alexandru, Bucefal, este şi primul cal din istorie al cărui nume ni s-a păstrat. Bucefal se traduce prin „cap de bou“. Prin urmare, putem bănui că omul care a cucerit întreaga lume cunoscută la acea vreme, în Secolul al IV-lea î.Chr., călărea un animal nu tocmai graţios. Potrivit legendei, Bucefal aparţinea tatălui lui Alexandru. Şi arunca la pămînt pe oricine încerca să-1

încalece. Dar Alexandru, în vîrstă de doar doisprezece ani, 1-a cercetat atent şi a înţeles că numai teama îl făcea pe Bucefal atît de îndărătnic, deoarece se speria de orice umbră. Şi atunci, pe înserat, l-a luat şi 1-a dus într-un loc unde nici el, nici calul nu aveau umbră. Astfel a reuşit să-i cîştige încrederea. Echitaţia autentică, sau horsemanship, cum se numeşte această artă în Anglia, după cum demonstrează minunat povestea, nu se bazează pe supunerea calului, supunerea unui animal care, potrivit naturii sale, e rebel şi iubeşte libertatea, ci pe mai mult de atît şi infinit mai complicat: dintr-un punct de vedere, relaţia dintre călăreţ şi cal corespunde celei dintre domn şi supus. Căci pentru cal omul de deasupra lui este profund nefiresc. Instinctul, format în procesul de evoluţie, îi spune că fiinţa aceea nu poate fi decît un duşman care urmăreşte să-l doboare. Şi astfel trebuie să-i dea ascultare omului, împotriva propriului său instinct. Iar cheia simbiozei dintre călăreţ şi cal este nu doar ascultarea, ci tocmai respectul reciproc. Şi încrederea. Iată de ce, privită la lumina zilei, relaţia dintre călăreţ şi cal corespunde întrucîtva „relaţiei de încredere“ dintre rege şi vasal. Monarhia ideală nu funcţionează ca un mecanism de stat, ci reprezintă o relaţie personală, ce pendulează perpetuu între iubire şi rezistenţă. (va urma) ALEXANDER VON SCHŐNBURG


România sub dominatia lumii contemporane ,

Cacealmaua numită Schengen (2)

(urmare din pag. 1) Fără a nega acele avantaje determinate de intrarea României în Spațiul Schengen (în primul rînd, de ordin economic), cred că nu putem accepta, în schimbul unor atuuri, deocamdată virtuale, fie cedarea unor entități naționale, cu un sigur viitor economic dezvoltat și lucrativ, fie acceptarea unor importuri nejustificate, atît ca obiect propriu-zis, cît și ca valoare supraevaluată. Iată, în acest sens, o mică parte din discursul istoric rostit de regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 17 septembrie 2006, în Sanctuarul lui Avram Iancu de la Țebea, text care reflectă întocmai poziția pentru care pledăm și noi în articolul de față: „Iar, dacă vom intra în Europa – și eu mă rog la bunul Dumnezeu să intrăm cu fruntea sus la 1 ianuarie 2007 (ruga i-a fost ascultată – n.a.) – vom intra cu România întreagă, dar și cu aspirațiile, cu datinile, cu tradițiile, cu limba, cu portul nostru, cu identiutatea noastră de români. Așa au intrat francezii, așa au intrat italienii, așa au intrat toți”. În continuare, ritmînd cu bătăile inimilor tuturor patrioților români, dar și cu amintirea Iancului, la căpătîiul căruia le rostise, cuvintele Tribunului se transformă într-un program cu puternică viziune națională și naționalistă, vrînd să penetreze zidul artificial ce-l ridicau unele state europene între acestea și România: „Românii sînt în Europa încă înainte de nașterea Europei, ce Dumnezeu?! Să se termine odată cu fumigenele și cu minciunile, cum că dacă sîntem cuminți vom fi acceptați la masa celor bogați. Vă spun eu cum vom fi acceptați: în picioare, nu în genunchi, nu în zdrențe! Pentru că așa cum avem noi nevoie de Europa, în egală măsură are nevoie și Europa de noi”. Citiți încă o dată rîndurile în care am reprodus un pic din fulminantul discurs de la Țebea al senatorului Corneliu Vadim Tudor, și comparați această atitudine cu decăderea morală, insuportabilă, la care a ajuns majoritatea politicienilor români de astăzi, atunci cînd facem referire la drepturile românilor și la locul lor în Uniunea Europeană și în Spațiul Schengen! Și, hai să ne imaginăm ce poziție ar fi avut Corneliu Vadim Tudor, astăzi, față de nerușinarea unor țări europene de a ne pune în postura de a cerși un drept reglementat pe plan european!

Mark Rutte Bey – la București Pentru a se asigura de tainul pe care România trebuie să-l dea pentru Fata Morgana numită Schengen, dita­ mai premierul Olandei, Mark Rutte (i-am agățat în coadă cuvîntul Bey, care vine de la trimișii sultanului la București, fie pentru a primi peșcheșul, fie pentru a-l mazili pe domnitorul muntean care refuzase – a se citi întîrziase – plata pungilor cu aur, pentru a-și păstra scaunul de domn) a venit într-o vizită fulger în Capitala României, cea iubitoare de Schengen, lăsîndu-și treburile și obligațiile diurne de la Haga neterminate. Mobilizarea generală a staff-ului local i-a umplut inima de bucurie domnului Mark Rutte, primirea cu vizibile ploconeli din partea românilor dîndu-i speranțe premierului

olandez în a-și depăși mandatul inițial, mizînd pe un plocon cît mai voluminos (și bănos) din partea anemicului Guvern de la București. Săritori precum îi știm pe români, aceștia (prin reprezentanții lor la vîrf – șefii Ministerului Afacerilor Interne, în frunte cu șeful cel mare, Lucian Bode, secondat de secretarul de stat Raed Arafat), au și semnat un contract în valoare de 44 milioane de euro, vizînd achiziționarea a două nave de pompieri. Furnizoarea acestor nave speciale? Cine putea fi? O Cine putea fi? Ați ghicit: Compania olandeză Damen, condusă de Kommer Damen, prieten la cataramă cu premierul olandez, acesta din urmă promovînd în România firma Damen, gata să-și pună la bătaie greutatea sa oficială în a promite Guvernului generalului Ciucă... marea cu sarea (mai mult sarea din Spațiul Schengen)! Se pare că astăzi, cînd forțe politice centrifuge pun mare preț pe angajamente interțări, scopul acesta este sacrificat pe altarul unui cîștig ilicit, astfel cum procedează Olanda vizavi de opoziția acesteia cu privire la admiterea României în Spațiul Schengen. În fața intereselor de ordin economic, cînd diferite înscrisuri și tratate devin caduce, semnăturile unor conducători politici pe aceste documente par a fi depuse pe niște petice de hîrtie. Un exemplu concludent în acest spațiu al speculației politice și al prezervării unui tupeu fără limite ni-l oferă chiar tartorele Olandei, prin persoana premierului Mark Rutte. Semnalăm faptul, poate că domnul Rutte și-a pierdut agenda de lucru, e drept, ceva mai veche: în urmă cu trei ani, în luna mai 2019, în orașul de pe Cibin, liderii țărilor membre UE semnau Declarația de la Sibiu, document care punea baza, în 10 puncte, a spiritului solidarității și a egalității cetățenilor statelor Uniunii, ceea ce, se înțelege, obliga Olanda la respectarea celorlalte națiuni-surate din conglomeratul Uniunii Europene. Ștergîndu-se pe la părțile ascunse cu această Declarație, Mark Rutte a venit la București cu un plan minimal (cele două nave de stins incendii, cu o valoare de 44 milioane euro), planul maximal (deturnarea contractului cu Naval Group – Franța, costurile fiind de 2,4 miliarde euro, spre Damen, Olanda, aceeași companie a prietenului Kammer Damen). Tupeul de Bey al premierului olandez a fost încurajat și de decidenții politici de la București, tergiversarea punerii în practică a rezultatului licitației celor patru corvete pentru Marina Militară Română, adică încredințarea execuției lor de către compania cîștigătoare a licitației, Naval Group, dînd apă la morile olandeze. Dar, și pînă la venirea premierului olandez la București, balanța se înclina în favoarea companiei olandeze Damen, cea care deține șantierele navale de la Galați și Mangalia. În ce fel? Printr-o stratagemă pe cît de ingenioasă, pe atît de perfidă și de provocatoare de pierderi economice pentru România. Iată schema pusă la cale tocmai de către Guvernul Ciucă, cu trimitere directă la compania olandeză Damen, viitoarea beneficiară a licitațiilor Ministerului Apărării (chiar și a celor pierdute de firma respectivă): actualul ministru al Economiei, Florin Spătaru, a lucrat anterior devenirii ministru la Șantierul Damen Galați, în funcția de Director Resurse Umane și Afaceri Corporatiste, fiind membru în Directoratul societății. Ce poate face ministrul Spătaru privind cu nostalgie spre Damen și spre Olanda? Să țină în șah propulsarea Portului Constanța

în defavoarea Portului Rotterdam; în ce privește soarta corvetelor, același ministru a reușit să blocheze majorarea prețurilor cu inflația și costul la zi al materiilor prime la negocierile purtate cu Naval Group, pregătind astfel terenul pentru un preț rezonabil, dar sub cel francez. Dacă avem un caz al ministrului Florin Spătaru, devenit din angajat al firmei Damen direct ministru al Economiei, avem un caz pe cale inversă: fostul șef al Direcției Generale de Informații a Armatei, generalul Gheorghe Savu, după ieșirea la pensie, a intrat în slujba lui Damen. Și, tot mergînd în siajul companiei Damen ce mai aflăm? Încă o încrengătură bolnăvicioasă, care consolidează dominația olandezilor de la Damen în șantierele navale din România: reprezentantul companiei olandeze Damen, în litigiile juridice, este avocatul Gheorghe Mușat, avocat agreat și de Palatul Cotroceni. Iată un șir de coincidențe bizare, care pun într-o lumină și mai clară prețul care ni se cere pentru a fi în rîndul lumii, adică pentru a fi primiți în Schengen. Dincolo de natura șantajistă a acestui „troc”, metodele murdare ale Olandei în a cîștiga bani prezintă o altă fațetă a Țării lalelelor.

România – stat LGBT – plata pentru Schengen? Incredibil, dar adevărat! Pornit pe mai multe canale, asaltul diavolului asupra Poporului Român, înfățișat sub diverse forme, a îmbrăcat de data aceasta culorile LGBT! Bombardați frecvent cu imagini dizgrațioase ale unor manifestări publice și, în același timp, criticați pentru că nu defilăm pe marile bulevarde ale orașelor din România echipați în costume provocatoare, care răstoarnă legea firii și a bunului-simț, noi, majoritatea, sîntem pasibili de pedeapsă pentru că nu ne înregimentăm în corpul armatei fără Dumnezeu, iubitorii de iubiri contra naturii. În timp ce aceste manifestări hilare iau amploare, organele


Statului tremurînd de frică în fața unui adept ale acestei anormalități ale naturiii și ale Bibliei, ceilalți oameni de pe trotuar trebuie să aplaude acest cortegiu original, cu teama în suflet că vom fi acuzați de discriminare! De fapt, în acest caz, cei discriminați formează majoritatea, obligați să fie martori oculari la unele dereglări umane, manifestate în public, în loc ca acestea să se petreacă într-un perimetru intim, între cei care îmbrățișează acest gen de conviețuire. Iată că, în contextul politicii europene, de subjugare a țărilor mici, conduse de politicieni obedienți, practica LGBT a început să devină un fel de monedă de schimb pentru aceste țări, în contul unor facilități, așa cum este accederea la Spațiul Schengen. Deși ar putea, la o analiză sumară și dominată de un substrat emoțional, să ni se pară ceva de poveste această stratagemă, realitatea imediată confirmă afirmațiile de mai sus. În acest sens, presa dîmbovițeană (cea cu adevărat independentă, care nu acoperă gafele impardonabile ale actualului Guvern Ciucă și nici nu se pleacă evlavioasă spre cota zero, să sărute botina „stăpînului” venit din Occident) a devoalat o descoperire uluitoare, anume că „Mark Rutte a venit în România cu «soțul», fie și el pe deplin acoperit!”. Mai departe, făcîndu-ne să încrețim frunțile și să refacem în gînd, drumul plin de hîrtoape al României, pentru a spera la „pașaportul” Schengen, iată completarea acestei informații: „Șefii statului român fiind urechiați, în spatele ușilor închise, nu pentru MCV, crimă organizată sau corupție, ci pentru că nu iau exemplu de la Slovenia vecină. Cea care, aflată la doar o aruncătură de băț de «heterosexuala» Românie, tocmai ce a «acordat cuplurilor formate din persoane din același sex dreptul de a se căsători și dreptul de a adopta copii în aceleași condiții de care beneficiază și cuplurile heterosexuale». Și, pentru că exemplul nociv este foarte molipsitor, deja în România prinde contur „experiența” lui Mark Rutte. În ce fel? Citiți și convingeți-vă! La puțin timp de la vizita premierului olandez la București, bulevardele principale ale Capitalei au cunoscut o animație deosebită. Era, de fapt, un marș de protest al „Societății civile” împotriva Guvernului Ciucă. Credeți cumva că manifestarea străzii era împotriva măririi nesimțite a prețurilor la energie? N-ați ghicit. Marșul era împotriva amînării transpunerii în practică a „Directivelor europene” care cer ca și în școlile din România să fie predată, începînd cu clasa a doua, „Cultura LGBTQ”. După manifestarea în forță a corpului LGBT-ist bucureștean în stradă, a venit și confirmarea oficială, din partea Statului Român. Adept fidel al orientării sexuale a lui Mark Rutte, ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, a tras sforile astfel că, în noul „Pachet al legilor Justiției”, instanțelor de judecată li se permite ca, în mod individual, să se pronunțe și asupra legalității căsătoriilor între persoane de același sex. De aici pînă la instaurarea Statului LGBTQ în România mai este doar o jumătate de pas, pe care, pînă la intrarea în Schengen, îl vom face. Ofensiva LGBTQ este în plină desfășurare în țările Europei de Est, „rămase

în urmă” față de suratele lor din Vest. Un caz revoltător este în Republica Moldova, unde Ambasada Olandei finanțează campania de promovare a homosexualității în școli și grădinițe. Da, ați citit corect! Sub conducerea iresponsabilă a președintei Maia Sandu (venită la putere cu sprijinul comunității LGBT), copiii din învățămîntul preuniversitar din Basarabia au fost supuși unei campanii agresive de promovare a homosexualității, considerată zona de normalitate a momentului. Aceasta este realitatea, dragi români! Lipsită de orice pudoare și sentimente curate, fără frică de Dumnezeu și fără pic de rușine față de semeni, dominată doar de instincte primare, animaliere, o minoritate infimă umbrește lumina curată a bătrînului continet, murdărind, în special, puritatea și inocența copilăriei acelora care cad pradă propagandei de felul celei pe care o generează Olanda, sub diferite formule – inclusiv prin a ne șantaja cu mirajul Schengen! Găsind un teren slab în politica externă românească, aceste state din Vest își permit atitudini și aroganțe mai abitir decît și le manifestau, pe vremuri, față de fostele lor colonii. Față de toate aceste subiecte sensibile, cu repercusiuni grave în viitor, societatea românească actuală – cea care simte, într-adevăr, românește – stă prea mult în expectativă, țintuită de o inerție inexplicabilă. Sîntem toți o masă amorfă, lipsită de reacții puternice la unele din deciziile politicienilor noștri, cum este cazul de față, în care ni se pretind sacrificii degeaba și compromisuri inutile, doar, doar s-o îmbuna (cum să-i spun: domnul, doamna?) Mark Rutte! După cum se prezintă situația de fapt, premierul Olandei nu se va mulțumi în totalitate. După nave de stins incendii, vrea să ne vîndă și corvete, apoi să ne pricopsească cu ceva submarine etc., etc. Pofta nesătulului sporește odată cu terminarea felului trei...

Vrem sau nu în Schengen? Desigur, întrebarea pare superfluă, din moment ce atîtea forțe și energii (naționale și internaționale) sînt consumate pentru un singur deziderat – primirea României în Spațiul Schengen! Da, aceasta este dilema. Însă, de la teorie la practică este un drum lung și plin de obstacole – ridicate fie de Uniunea Europeană, fie de România. În viziunea ultimei fraze am formulat întrebarea din intertitlul de mai înainte. Pentru că, dacă am arătat (cu argumente solide) lacunele și încercările de șantaj ale Olandei, cu privire la acest subiect, trebuie să privim și în curtea noastră, unde politicienii par mai mult interesați de lupta politică dintre putere și opoziție sau chiar cea din sînul actualei coaliții de la conducere, decît de elaborarea de măsuri concrete pentru îndeplinirea cerințelor Uniunii Europene. Privind cu ochiul liber la semnalele pe care le dă massmedia, constatăm că am securizat granițele, dar nu am reușit stoparea traficului ilicit de țigări, de mărfuri contrafăcute, traficul de carne vie. În ciuda rapoartelor favorabile în ceea ce privește elementele de mai sus, statisticile ne prezintă cifre alarmante – de multe ori, creșteri însemnate în raport cu anii anteriori. Pînă cînd nu ne-am convins că Olanda se opune cu vehemență, ofensiva diplomatică a României pentru intrarea în Schengen a fost destul de fragilă. În Parlamentul European ai noștri reprezentanți nu au făcut un lobby continuu, cu argumente concrete, bazate pe îndeplinirea de către țara noastră a problemelor tehnice, încercînd să le desprindă pe acestea de MCV, de legile Justiției și de problema infracționalității. Atît la nivelul celor trei lideri din coaliție, la cel al șefilor

celor două Camere, ca să nu mai vorbim de Administrația Prezidențială, au trăit toți într-o dolce farniente, mizînd pe ascendentul căpătat de România în sprijinul Ucrainei în războiul cu Rusia, ceea ce pentru Mark Rutte nu se preta ca argument în vederea îndeplinirii normelor de primire a României în Spațiul Schengen. Degeaba se laudă acum Marcel Ciolacu, liderul PSD, cu faptul că, la Congresul socialiștilor de la Berlin, va fi adoptată o Rezoluție pentru susținerea aderării României la Schengen: „Mă bucură faptul că toate partidele de stînga din Europa susțin pe deplin aderarea țării noastre la Spațiul Schengen”. Iar liberalul Siegfried Mureșan se mîndrește cu grupul PPE care, la fel, va vota proiectul de rezoluție privind aderarea României la Schengen. Păcat că toate aceste sforțări au apărut numai după ce „răul” de Mark Rutte a afirmat (evaziv), că „în principiu” Olanda nu se opune, dar că „nu pot să vă dau un termen și, da, bineînțeles, nu vom lua mai mult timp decît e necesar”. Din aceste vorbe înțelege fiecare ce vrea și ce poate! În încheiere, vreau să reproduc două luări de poziții în acest caz, unde am descoperit două atitudini îndrăznețe, care pun în valoare curajul și demnitatea celor doi români adevărați: europarlamentarul Maria Grapini și profesorul Mircea Coșea. Maria Grapini: „Prim-ministrul olandez, cînd a venit în România, nu a fost contrazis de autorități, deși a vorbit de cu totul altceva. Că este corupție în România? Nu are legătură una cu alta. Corupție este și în Olanda, pedofili sînt și în Olanda, consumatori de droguri sînt și în Olanda. Am avut cazuri de copii români omorîți de pedofili olandezi și nu am cerut să iasă Olanda din Schengen. Deci domnul prim-ministru al Olandei și domnul prim-ministru al nostru mai bine s-ar pregăti cu regulamentul Schengen și cu faptul că România întrunește toate condițiile. Nu amestecăm nici MCV, nici funcționarea statului de drept, nici nivelul de corupție. Ca o paranteză, nu în România este nivelul cel mai mare de corupție”. Mircea Coșea: „S-ar putea să ne gîndim chiar la o anumită reacție de penalizare a acestor poziții, prin faptul că avem posibilitatea să «discutăm» mai bărbătește cu capitalul olandez care este în România. Aici s-ar putea lua niște măsuri, nu din cele pe care Băsescu voia să le ia, cu intezicerea importului de flori. Capitalul olandez în România beneficiază de o economie care îi facilitează mari, foarte mari profituri. Și atunci sigur că ar trebui să fim și noi mai atenți la felul în care se obțin aceste profituri, că nu întotdeauna capitalul olandez din România procedează așa cum ne cere nouă să procedăm. Ar trebui să fie o discuție luată foarte în serios, poate și la CSAT și în altă parte”. Sînt două opinii pertinente, care demonstrează că mai avem în România oameni care gîndesc logic, ținînd capul sus, în fața politicii de forță manifestată de guvernele unor state membre ale Uniunii Europene. Ce folos însă, dacă la nivel guvernamental reacția continuă să fie cea dominată de servilism față de aceste atacuri la independența de acțiune a României, în raport cu interesele noastre naționale. Un exemplu dureros al atitudinii de mai sus, care reflectă abdicarea de către organele statale, în cazul apărării intereselor Țării noastre, este îndemnul premierului Nicolae Ciucă, adresat europarlamentarilor noștri, ca nu cumva să facă vreo afirmație care să-i irite pe olandezi! Cu atîta lașitate din partea decidenților români nu intrăm în Schengen nici la Paștele Cailor! Și, vorba cunoscutului avocat mureșean Sorin Sabău: „Și dacă nu mai vrem? No, domnule premier al Olandei curate și neprihănite, uite că poate nu mai vrem să intrăm în Spațiul Schengen, că ne-am săturat de lalelele voastre cu miros de droguri, pornografie infantilă și pedofilie. No, hai, pa!”. Sfîrșit P.S.: Ca dovadă a faptului că premierul Nicolae Ciucă este complet în afara discuției concrete despre aderarea României la Spațiul Schengen, este apariția unui stat „satelit” al Olandei în a refuza cererea României – Suedia! Probabil, drept mulțumire pentru că, la solicitarea acestei țări de aderare la NATO, politicienii noștri au sărit în sus de bucurie, promițînd sprijin total și imediat!


14

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

RM

Însemnări inedite • Însemnări inedite

142 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu (II) Cărțile lui Sadoveanu, arse în 1937 (2)

Comunicatul a fost semnat de cei mai însemnați intelectuali ai momentului, printre care Liviu Rebreanu, Iaureat al premiului național, C. RădulescuMotru, membru al Academiei Române; Victor Eftimiu, laureat al premiului național; Pan Hallipa, membru corespondent al Academiei Române, fost ministru; Mihai D. Ralea, profesor universitar; E. Lovinescu, profesor, literat; G. Topîrceanu, laureat al premiului național; Demostene Botez, publicist; Otilia Cazimir, publicist; Ilie Bacinschi, profesor universitar, fost decan al Facultăţii de litere şi filosofie, fost director al Teatrului Naţional, fost deputat; I. Hudiță, profesor universitar; G. Călinescu, profesor, publicist; Al. Phillipide, publicist; dr. Gr. T. Popa, profesor universitar, secretar general al Asociației „Prietenii universităţii”. Sadoveanu a devenit ulterior un susținător al regelui Carol al II-lea, iar în timpul dictaturii lui Ion Antonescu nu a mai avut nici o activitate politică publică. Totuși, se pare că a sprijinit invazia Uniunii Sovietice și implicarea Armatei române pe Frontul de Est, considerînd că astfel România ar putea fi o șansă de a recuceri Basarabia și nordul Bucovinei. În 1941, la un an după moartea soției care îi dăruise 11 copii, scriitorul s-a recăsătorit cu jurnalista Valeria Mitru, care îi fusese secretară în perioada în care condusese cotidianul „Adevărul“.

„Lumina vine de la răsărit” În martie 1945, scriitorul, care devenise membru al PCR, a susținut la ARLUS celebra conferință „Lumina vine de la răsărit” prin care s-a poziționat fără echivoc în favoarea comuniștilor: „Îmi pun în această conferinţa problema aşa de gravă şi aşa de întîrziată a soartei ţăranului român pentru a face apel la toţi intelectualii români să acţioneze energic la soluţionarea ei. Trăim în vremi de răsturnări catastrofale și nu mai putem întîrzia; trebuie să aducem ţărănimea română la viaţa Europei moderne. Să lăsăm trecutului şi literaturii poezia peisajului, a costumelor şi datinelor; ţărănimea trebuie să participe la viaţa lumii moderne, să fie ajutată să facă o cultură raţională, să beneficieze de toate cîştigurile tehnice şi mai cu seamă să beneficieze de experienţele marii Uniuni Sovietice, în rezolvarea stărilor de lucruri identice din Uniune. Tuturor rezervelor directe față de lumea nouă răsăriteană le găseam răspunsuri precise și limpezi. Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele” („Scînteia”, martie 1945). Noua orientare a prozatorului s-a reflectat și în opera sa literară. După venirea comuniștilor la putere,

scrierile lui Sadoveanu au fost complet angajate în susținerea propagandei regimului. „Caleidoscop”, „Fantezii răsăritene”, „Mitrea Cocor”, „Păuna Mică”, „Nada florilor”, „Clonț de fier”, „Aventură în Lunca Dunării” sînt doar cîteva exemple foarte îndepărtate, ca stil și retorică, de volumele sale de început. La alegerilor falsificate de comuniști din noiembrie 1946, scriitorul a candidat din partea Blocului Partidelor Democratice și a obținut un loc în noul Parlament, iar trei ani mai tîrziu, cînd Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor, a ocupat fotoliul de președintele de onoare al organizației. Funcțiile și privilegiile politice l-au transformat pe Sadoveanu din prozatorul stimat și apărat de colegii de breaslă în perioada interbelică într-unul dintre puternicii zilei, iar poziția și avantajele pe care le primise l-au făcut un martor pasiv al odioșilor ani ’50 în timpul cărora mii de intelectuali au fost aruncați în penitenciare, interziși de la publicare, lipsiți de orice mijloace de trai. Sadoveanu a devenit președinte al Consiliului Științific al Academiei, a condus Comitetul Național pentru Apărarea Păcii, a fost reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii și a primit, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace. În noiembrie 1955, la puțin timp după ce a împlinit vîrsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste, iar în 1961 i se decernează „Premiul Lenin pentru Pace”.

Moartea lui Sadoveanu

La începutul aceluiași an a suferit un accident vascular-cerebral care i-a afectat vorbirea și l-a lăsat aproape orb, apoi s-a retras, împreună cu familia, în zona Neamțului, într-o vilă de lîngă localitatea Vînători. Mihail Sadoveanu a murit pe 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din București, beneficiind, datorită rangului său politic, de funeralii de stat. „Mihail Sadoveanu a murit într-o zi albastră şi blîndă, subit, într-o dimineaţă de toamnă, stînd în fotoliu şi întreţinîndu-se cu ai săi. Aşa se spune. Şi se mai spune că tocmai ar fi cerut creion şi hîrtie ca să scrie ceva. S-a pretins de asemenea de către unii, în primele ore, că autorul «Baltagului» şi al lui Nicoară Potcoavă a dat ochii cu veşnicia în grădină sub frunze auriu luminate, unde stătea într-un jeţ, avînd picioarele înfăşurate într-un pled, şi unde privea cerul, străin de orice suferinţă. A doua zi, cînd scriitorii au început deja gărzile, l-am văzut Casa memorială „Mihail Sadoveanu“, Fălticeni, Suceava pe catafalcul din holul

Mormîntul lui Mihail Sadoveanu, Cimitirul Bellu

Ateneului şi am fost surprins de limpezimea figurii, de liniştea şi deplinătatea trăsăturilor feţei. Noţiunea de moarte nu-şi are locul. Sadoveanu a trecut din viaţa contingentă imperceptibil, aşa cum prin cărţile lui, zeci şi zeci de ani, s-a situat undeva deasupra noastră, în memoria colectivă şi în fluxul veşnic al timpului. A acoperi cu ţărînă un asemenea chip, prin care un suflet uriaş se confesează cu atîta elocvenţă, desigur nimic mai lipsit de sens. La mitingul de doliu din Piaţa Palatului, pe un car negru înalt, între flori şi în vînt, Sadoveanu are ceva din legenda unui mare războinic, ridicat pe o piramidă de arme şi scuturi. Imaginea mi-o sugerează întrun fel şi o frază dintr-unul din discursurile rostite. Evident, acordurile funebre ale fanfarei militare sînt imnuri aduse unui ostaş al spiritului, unui inegalabil conducător de simţiri şi aspiraţii, iar armele, scuturile – cele o sută de cărţi ale lui. Cînd Sadoveanu-omul traversează în somnul său august Bucureştii, cu fața spre cer, sub un cer de nouri jilavi, imaginea se cere modificată. Din cortegiul în care mă aflu pot vedea mereu părul său alb, peste care din cînd în cînd vîntul întoarce, acoperindu-i fruntea, un văl alb scăpat de sub perna uşoară. Calea Victoriei îngustă, cu marile-i clădiri de piatră, ca un adînc defileu, realizează pe ambele-i laturi şiruri nesfîrşite de mulţimi cu fizionomii grave. Palatul Republicii, Palatul Telefoanelor, Palatul Poştei, alte instituţii care îmi sînt necunoscute, au geamurile pline pînă la ultimul etaj de oameni şi culori ce-l privesc într-o tăcere sfîntă. Pentru un moment am impresia că înaintarea lui s-a oprit şi că de fapt străzile toate cu edificiile lor vechi şi noi, cu luminile toamnei şi cu vîrstele toate sînt cele care se perindă pentru un ultim omagiu prin faţa celei mai sublime a lor oglinzi. Cînd puţin a mai rămas pînă la cimitirul Bellu, unde Mihail Sadoveanu va fi aşezat între Eminescu şi Caragiale, o ploaie vagă, rară, insezisabilă, începe să-i atingă faţa ca un prim semn al reîntoarcerii în ciclul elementelor. Cîteva umbreluţe, prin preajmă, se deschid. Ne despărţim de Sadoveanu, dar toţi ştim că participă la clipa de faţă munţii toţi şi rîurile toate, zilele de ieri şi de mîine, oamenii toţi şi suflarea toată din pămînturile care i-au dat graiul şi pe care i-l restituie mai frumos. În mulţimile nesfîrşite ce-l însoţesc, fără să-şi ascundă lacrimile, nu există desigur nici un ins de la vîrsta şcolară în sus care să nu-i fi citit cel puţin o carte. Şi în această realitate stă tîlcul întregii dureri sau melancolii pe care clipa o leagănă”, scria poetul Aurel Rău în Revista „Steaua”, după funeraliile lui Sadoveanu. Sfîrșit Dosaresecrete.ro


15

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

pO V E S T I

A D E V A R A T E

Prin marile muzee ale lumii – Wawel

În partea de sud-est a Cracoviei, pe malul Vistulei, se află o colină stîncoasă care domină oraşul. În vestul colinei se găseşte intrarea în aşa numita peşteră a balaurului. După relatările legendei, în această peşteră ar fi trăit un uriaş balaur care făcea mari prădăciuni populaţiei din împrejurimi. Fărădelegilor lui, spune legenda, le pune capăt primul prinţ cracovian Krak, fondatorul mitologic al Cracoviei, care într-o crîncenă luptă ucide monstrul. Pe colina despre care s-a ţesut legenda amintită se află, clădit de acum în realitate, renumitul castel Wawel – monumentul trecutului poporului polonez, cu o valoare ex­cepţională istorică, artistică şi culturală. Legătura lui cu istoria Poloniei, cu cele mai scumpe tradiţii naţionale ale poporului polonez, este indestructibilă. Cercetările arheologice întreprinse după cel de-al IIlea Război Mondial au constatat pe colina Wawelului o continuitate aproape neîntreruptă a unei aşezări, ale cărei începuturi se întrevăd în îndepărtatul paleolitic. Aşezarea favorizată, pe Vistula, alături de drumurile terestre comerciale, a făcut ca în vremurile contopirii triburilor slave în organisme statale, Wawelul să devină reşedinţa puterii supreme. Două construcţii din piatră păstrate în fragmente sînt cele mai vechi vestigii ale arhitecturii din aceste vremuri, În anul 1917 în zidurile vechilor bucătării regale au fost găsite multe urme ale capelei primitive a vechiului castel, de formă rotundă cu patru abside, construită probabil în a doua jumătate a Secolului al X-lea. În anul 1950 în partea de nord a curţii construită în stilul Renaşterii, au fost descoperite fundamentele unei construcţii laice în patru colţuri provenită de la sfîrşitul Secolului al X-lea - începutul Secolului al Xl-lea. Din anul 1000 Wawel devine şi sediul puterii bisericeşti – al episcopului. În Secolul al XI-lea şi al XII-lea sînt ridicate pe rînd două catedrale romanice. Din cea de-a doua s-a menţinut în întregime cripta subterană construită înaintea anului 1118. În sfîrşit, în anii 1322 – 1364 a fost clădită a treia catedrală, păstrată pînă în prezent, care reprezintă stiIul arhitecturii gotice poloneze, din perioada de înflorire a epocii lui Cazimir cel Mare (1333-1370). În Secolul al Xl-lea se schimbă caracterul construcţiei laice, iar în locul castelului de lemn este construit castelul din zid în stil romanic, lărgit continuu în special în părţile fortificate. Pe măsura cristalizării statului polonez, Cracovia cucereşte un rol tot mai important devenind în cele din urmă capitala acestuia, iar Wawel, începînd din Secolul al XIV-lea, devine reşedinţă regală. Cazimir cel Mare construieşte aici un impozant castel gotic. Epoca Renaşterii aduce schimbări esenţiale. Ca expresie a noilor curente umaniste şi artistice se construieşte, în prima jumătate a Secolului al XVI-lea, din iniţiativa lui Sigismund (Zygmunt) cel Bătrîn (1506 – 1548),

o nouă clădire – un splendid palat în stilul Renaşterii, iar lîngă catedrala-mausoleu al ultimilor Jagielloni, renumita capelă, a cărei cupolă e acoperită cu solzi de aur. Principalul ei constructor – Bartolomeu Berrecci, împreună cu alţi artişti, o împodobesc cu o bogată sculptură ornamentală şi figurativă creînd o adevărată capodoperă a artei Renaşterii. Noul palat de la Wawel este socotit în rîndul celor mai fastuoase şi mai importante monumente ale arhitecturii Renaşterii de la nord de Alpi. Proiectat de către artistul italian Francisco Florentinul, dar adaptat la condiţiile locale, construit şi decorat în mare măsură de către o echipă de meşteri locali, palatul de la Wawel a devenit o expresie vie a culturii ar­tistice poloneze. Patru aripi grupate în jurul unei curţi pătrate înconjurată de trei rînduri supraetajate de cerdacuri cu arcade formează curtea interioară a palatului. Impresionantă este decoraţia picturală bogat colorată a cerdacului superior, compusă din portrete medalion şi ghirlande în largi frize, precum şi din tavanele de sub acoperişul impunător, în ale căror ca­sete acoperite cîndva cu diferite culori erau încadrate rozete de aur. În această curte se ţineau turnirurile şi jocurile cavalerilor, precum şi serbările curţii regale. Astăzi se organizează aici concerte şi festivaluri de muzică. Arhitectura interioară a palatului reprezintă trei epoci stilistice: goticul Piaştilor, Renaşterea ultimilor Jagielloni, precum şi barocul timpuriu al dinastiei de Valois. Ea scoate în evidenţă pe de o parte legăturile cu marile curente artistice ale artei europene, iar pe de alta, legătura strînsă cu cultura artistică locală. În interiorul castelului atrag atenţia în mod special două săli: sala deputaţilor, numită de asemenea „sub capete“, în al cărei plafon din casete au fost fixate capete artistic sculptate în lemn, precum şi sala senatorială, în care se găsesc expuse corturile turceşti, cucerite de Jan Sobieski în renumita bătălie de la Viena (1683), precum şi copiile steagurilor cucerite de la teutoni în bătălia de la Grunwald (1410). Copiile au fost reproduse pe baza modelelor din cronica lui Jan Dlugosz, renumitul cronicar polonez din Secolul al XV-lea. În restul încăperilor sînt adunate mobile vechi, colecţii preţioase de arme, tablouri ale unor vechi maeştri, obiecte artistice din diferite epoci, o bogată colecţie de cărţi vechi, acte, pergamente etc. Din vechea zestre a castelului regal s-a păstrat o colecţie de tapiserii care numără 136 de bucăţi, executate în al doilea sfert al Secolului al XVI-lea în cele mai bune ateliere din Bruxelles, după proiectele lui Michail Coxien. Trimise din Polonia peste graniţă du­pă începerea operaţiunilor de război, în septembrie 1939, împreună cu alte piese de tezaur au ajuns în anul 1940 în Canada, de unde nu s-au reîntors nici pînă în ziua de azi. În criptele catedralei de la Wawel, fondată în anul 1000 de către Boleslaw cel Viteaz (992 – 1025), şi păstrată pînă în zilele noastre în stilul gotic din perioada lui Wladislaw Lokietek şi Cazimir cel Mare, se găsesc mormintele regale precum şi cenuşa marilor fii ai Poloniei:

(

RM

poeţii Adam Mickiewicz şi Julius Slowacki, precum şi eroii poporului polonez Tadeusz Koscivszko şi Józef Poniatowski. În navele catedralei se află splendide sarcofage, capodopere ale artei sculpturii, săpate în piatră şi marmură. Unul din ele, mormîntul lui Cazimir Jagiellonczyk (Jagiellonul; 1440 – 1492) este opera renumitului sculptor Wit Stwosz (cca 1445 – 1533) autor al cunoscutului altar din impunătoarea biserică Mariacka (Sfînta Maria) din Cracovia. În catedrală se găsesc numeroase opere de artă de o valoare nepreţuită. În tezaurul catedralei sînt păstrate vase preţioase liturghiale, însemnele şi coroanele regilor polonezi, relicve şi multe altele. Între ele se află şi o parte din tezaurele înapoiate poporului polonez în anul 1959 din Canada. Dezvoltarea reşedinţei de la Wawel cunoaşte o frînare în Secolul al XVII-lea ca urmare a mutării capitalei şi a curţii regale la Varşovia. A doua jumătate a Secolului al XVII-lea şi Secolul al XVIII-lea este perioada de stingere treptată a strălucirii Wawelului. Transferarea celor mai pre­ţioase opere de artă în castelul de la Varşovia precum şi războaiele şi in­cendiile care au trecut peste el au provocat pustiirea şi ruina castelului. În timpul incendiului din anul 1595, partea de nord-est a castelului a ars. Regele Sigismund al III-lea Vasa a reconstruit-o, în ciuda eforturilor sale doar Scările Senatorilor și șemineu din Cameră Păsărilor au rămas pînă astăzi. În 1609, regele Sigismund a mutat capitala la Varșovia, și au început vremuri grele pentru Wawel. Atît castelul și alte clădiri au fost neglijate, în ciuda preocupărilor guvernatorilor locali. Invaziile suedeze din 1655-1657 și 1702 au contribuit la deteriorarea în continuare a castelului. Dealul a fost ocupat de armata prusacă în 1794. Insignia Regală a fost furată și niciodată recuperată (în afară de Szczerbiec). După cea de-a treia împărțire a Poloniei (1795) Wawel, ca un important punct defensiv, a fost modernizat de către austrieci, cu ziduri de apărare. A fost modificat interiorul castelului și unele clădiri dărîmate. În a doua parte a Secolului al XIX-lea, austriecii au reproiectat zidurile de apărare, făcîndu-le o parte din fortăreață. Cu toate acestea, în 1905 împăratul Franz Joseph al Austriei a dat un ordin ca trupele austriece să plece din Wawel. Lucrările de restaurare au început cu descoperirea Rotundei Fecioara Maria, precum și alte relicve ale trecutului. Renovarea dealului Wawel a fost finanțată de subscrierile publice. După Primul Război Mondial, autoritățile din noul stat independent polonez, a II-a Republică Poloneză, au decis ca Wawel să devină o clădire reprezentativă a statului polonez și a fost folosită de către guvernatorul și mai tîrziu de către însuși președintele țării. În 1921 parlamentul polonez a adoptat o rezoluție, care i-a acordat lui Wawel statutul oficial de reședință a președintelui Poloniei. În urma ravagiilor războiului mondial, prin decret al Consiliului Național de Stat, Castelul Wawel a devenit muzeu național. Răscumpărat în anul 1905 de către populaţia poloneză, castelul Wawel a fost supus lucrărilor de restaurare, reluate după cel de-al II-lea Război Mondial. În 1945, complexul Wawel a fost declarat monument al culturii naţionale şi constituie în prezent unul din cele mai frumoase muzee de artă din Polonia. MILICĂ MOLDOVEANU


16

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Din ce am văzut pînă acum, scopurile americanilor Ițele rămîn încurcate au fost acelea de a-și ordona relația cu China asigurîndu-

(urmare din pag. 1) Din punctul meu de vedere, această întîlnire este un semnal că ceva se petrece, așa cum a fost și recomandarea lui Jack Sullivan sau declarația generalului american Mark Milley, șeful statului major comun al armatei SUA conform căreia ar fi găsit o oportunitate de a începe negocierile chiar dacă Ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, a declarat că discuția despre o înțelegere negociată este prematură, deoarece orice încetare a focului care ar putea deschide calea pentru discuții va fi exploatată de Rusia. „Acceptarea ultimatumurilor rusești nu va aduce pace”, a spus Kuleba în cadrul reuniunii Consiliului de Afaceri Externe al Uniunii Europene de luni, 14 noiembrie. „Dimpotrivă. Rusia dorește o pauză pentru a-și reface forțele și a lansa un atac și mai brutal de îndată ce va putea face acest lucru”. Al doilea eveniment care a precedat Summitul G20 a fost întîlnirea dintre liderul american Joe Biden și președintele Chinei, Xi Jinping. Discuțiile dintre cei doi președinți, titrează The Wall Street Journal, „sau întins pe parcursul a trei ore, acoperind probleme spinoase, precum diferențele dintre Taiwan, războiul Rusiei în Ucraina și modalități de a se asigura că rivalitatea dintre SUA și China nu declanșează un conflict deschis. Xi a vorbit despre Taiwan, oferind o istorie detaliată a insulei auto-conduse, pe care Beijingul o vede ca parte a teritoriului său, potrivit oficialilor chinezi. Dar Biden și consilierii săi au plecat cu impresia că China nu are planuri iminente de a invada Taiwan, deși președintele Xi nu a spus acest lucru în mod explicit, a declarat unul dintre oficialii americani. Pentru echipa lui Biden, se pare că liderul chinez caută stabilitate și predictibilitate într-un moment incert pentru China”. Din punctul meu de vedere, cei doi oficiali s-au întîlnit ca să-și regleze pozițiile și să stabilească regulile concurențiale, pentru a nu se ajunge la confruntări violente care ar putea degenera. În această fază a relației, au spus oficialii chinezi și americani, citați de aceeași publicație, „Beijingul și Washingtonul trebuie să stabilească cum să coexiste – și să evite, sau cel puțin să amîne, o conflagrație. Timp de decenii, președinții americani au urmat o politică de angajament cu Beijingul, concentrată pe dezvoltarea legăturilor economice și culturale. (...) China și SUA au lucrat odată împreună sub grila globalizării, dar acum cele două puteri se ciocnesc din ce în ce mai mult pe probleme de politică, comerț și tehnologie. Mulți parlamentari și analiști de la Washington sînt convinși că China reprezintă o amenințare gravă la adresa intereselor SUA. Între timp, Xi și locotenenții săi afirmă adesea că Estul se ridică, iar Occidentul este în declin și că China este destinată să-și recîștige locul de drept ca mare putere”. Al treilea eveniment interesant a fost cel legat de falimentul FTX, o mare companie de criptomonede, adică bani virtuali. Falimentul s-ar fi produs deoarece compania a transferat mai mult de jumătate din fondurile sale unei companii deținute de principalul sponsor al Partidului Democrat din SUA, din care face parte și președintele Biden. Teoria conspirației – fiindcă nimic nu e dovedit încă, ci sînt doar bănuieli – spune că Ucraina ar fi investit în firma FTX mare parte din miliardele primite ca ajutor din SUA, bani care ar fi fost „spălați” și s-ar fi dus în bugetul Partidului Democrat american. Desigur, cum s-ar spune, americanii au făcut bani din războiul ăsta, au distrus și legătura economică dintre Europa și Rusia via Germania, își reindustrializează țara prin relocarea industriei germane în sudul SUA, cum am scris și eu – prin urmare ar cam trebui să se gîndească la pace. Un alt lucru interesant este acela că Vladimir Putin nu a participat la întîlnirea G20, trimițîndu-l în locul său pe Serghei Lavrov. S-a gîndit probabil că prezența sa ar agita apele, în loc să le calmeze.

se că nu vor lupta pe două fronturi și de a lărgi coaliția împotriva Rusiei, motiv pentru care vor încerca să determine cel puțin statele prezente să considere ceea ce face Rusia în Ucraina drept război, și nu operațiune specială sau criză, cum o consideră China. Considerîndu-l război, datele problemei se schimbă și duc la izolarea Rusiei în organizațiile internaționale, cum este, spre exemplu, Adunarea Generală a ONU, care a votat zilele acestea o rezoluție prin care cere Rusiei să plătească despăgubiri de război Ucrainei. China urmărește să-și asigure relații pașnice cu SUA ca să-și poată consolida poziția în zona Asia – Pacific, scop în care președintele Jinping a purtat discuții cu primul ministru australian Anthony Albanese. Într-o declarație citată de Wall Street Journal, „Albanese a numit întîlnirea un pas important către stabilizarea relației Australia-China. La întîlnire, Xi i-a spus lui Albanese că relațiile bune dintre Beijing și Canberra sînt în «interesele fundamentale ale ambelor popoare» și «favorizante dezvoltării pașnice în regiunea AsiaPacific»”. În același articol din WSJ, se mai spune că „cele două țări au fost blocate într-o dispută comercială puternică și înghețare diplomatică de la începutul anului 2020, cînd China a impus taxe vamale asupra Australiei, ca urmare a cererii sale pentru o investigație privind originile coronavirusului. Geopolitica este, de asemenea, un punct dureros între cele două națiuni. Canberra este alarmată de influența crescîndă a Beijingului în insulele Pacificului, în timp ce China este furioasă de noua alianță militară a Australiei cu SUA și Marea Britanie, menită să furnizeze Australiei submarine cu propulsie nucleară și alte arme avansate”. În concluzie, John Lee, cercetător senior la think tank-ul Institutului Hudson din Washington și fost consilier pentru securitate națională al guvernului australian, citat de WSJ, a declarat că „obiectivele esențiale ale Chinei – cum ar fi politicile sale în Marea Chinei de Sud, Taiwan și Pacificul de Sud – sînt în contradicție fundamentală cu interesele de bază ale Australiei. Poate fi o resetare diplomatică de un fel, dar nu una în fond, în care ambele părți încep să se apropie cu adevărat una de cealaltă, cu bună-credință și pregătite pentru compromis”, a adăugat Lee. Nu văd scopurile europenilor. Probabil pentru că nu există sau se confundă cu cele ale noului stăpîn al continentului, SUA. Cînd ziceam și eu că poate lucrurile se așază cumva și se duc spre pace, aflu că o rachetă a omorît doi oameni în Polonia și bineînțeles că majoritatea presei s-a grăbit să anunțe că a fost vorba de o rachetă rusească, dorinduși parcă pornirea războiului dintre NATO și Rusia. Mă întreb dacă oamenii ăștia sînt sănătoși la cap. Ei au senzația că războiul e un subiect de presă care să le aducă lor glorie și bani? Sînt atît de neinformați încît nu știu că războiul înseamnă moarte, mizerie și tragedii umane? Băieții și fetele ăștia din presă, care susțin și își doresc războiul, sînt atît de egoiști și de singuri pe lume încît nu le pasă dacă mor mîine? Se pare că da. Problema e că noi, cei care nu ne dorim un război, am putea fi victime ale unor oameni inconștienți. Deocamdată cercetările sînt în curs, iar președintele american Biden a declarat pentru WSJ că: „informațiile preliminare despre lovitura cu rachetă indică faptul că este puțin probabil să fi fost trasă din Rusia și s-a angajat să investigheze incidentul. «Nu vreau să spun asta pînă cînd nu se finalizează investigațiile complet. Dar este puțin probabil, pe baza traiectoriei, ca proiectilul să fi fost concediat din Rusia. Dar vom vedea»”. Problema este că polonezii sînt foarte porniți contra rușilor și ar fi în stare de orice pentru a se bate cu ei, dar sînt parte a NATO odată cu noi și ne-ar putea atrage într-un război pe care marea majoritate a românilor nu și-l doresc. Ițele rămîn încurcate în continuare, deși sperasem ca acest summit G20 să le mai descurce și să le îndrepte spre un final pașnic, dar îmi e teamă că nu va fi așa. Sînt capete înfierbîntate care continuă să agite apele și să-și dorească război, sînge și moarte și mă rog la Dumnezeu să-i împiedice, fiindcă noi, cei nevinovați și pașnici, vom fi principalele victime, nu ei.

COP27: După negocieri tensionate, s-a agreat un fond destinat dezastrelor climatice, dar multe decizii importante au fost amînate

COP27, conferinţa anuală a ONU dedicată climei, s-a încheiat duminică în zori la Sharm el-Sheikh, în Egipt, după negocieri lungi şi dificile, odată cu adoptarea unui text foarte disputat cu privire la ajutorul pentru ţările sărace afectate de schimbările climatice, dar fără noi ambiţii în ce priveşte reducerea gazelor cu efect de seră, transmite AFP. După mai mult de două săptămîni, COP27 a luat sfîrşit cu o întîrziere de o zi faţă de calendarul prevăzut, ceea ce face din ea una din cele mai lungi conferinţe din această serie. „Nu a fost uşor, dar în final ne-am îndeplinit misiunea”, a subliniat preşedintele conferinţei, egipteanul Sameh Shukri. O declaraţie finală, rezultatul a numeroase compromisuri, a fost în cele din urmă adoptată, chemînd la o reducere rapidă a emisiilor, dar fără noi ambiţii în raport cu ultima COP de la Glasgow din 2021. „Trebuie să reducem drastic emisiile acum – şi este o problemă la care COP nu a răspuns”, a declarat cu regret secretarul general al ONU, Antonio Guterres. La rîndul său, Uniunea Europeană s-a declarat „dezamăgită” de acordul privind emisiile. Totuşi, ediţia din acest an a fost marcată de adoptarea unei rezoluţii, descrisă drept istorică de către promotorii săi, ce prevede crearea unui fond dedicat pentru finanţarea daunelor climatice deja suferite de ţările cele mai sărace.

Un pas înapoi față de acordul de la Paris Textul privind reducerile de emisii a fost, de asemenea, foarte disputat, multe ţări denunţînd ceea ce consideră a fi un pas înapoi faţă de ambiţiile definite la conferinţele precedente, mai ales faţă de obiectivul cel mai ambiţios al acordului de la Paris, de limitare a încălzirii la 1,5 grade Celsius în raport cu era preindustrială, ce a fost totuşi reafirmat în decizia finală. Angajamentele actuale ale ţărilor semnatare ale acordului nu permit atingerea acestui obiectiv, nici măcar a celui de limitare a creşterii temperaturii la 2 grade Celsius faţă de era preindustrială. Aceste angajamente, dacă vor fi respectate integral, ar pune lumea, în cel mai bun caz, pe traiectoria unei creşteri cu 2,4 grade Celsius la sfîrşitul secolului şi, în ritmul actual al emisiilor, pe cea a unei creşteri de 2,8 grade Celsius. Or, la nivelul actual de aproape 1,2 grade Celsius, efectele schimbărilor climatice sînt deja dramatice.

Decizii amînate pentru 2023 Lupta nu se va încheia însă odată cu adoptarea rezoluţiei de la Sharm el-Sheikh, dat fiind că aceasta rămîne în mod premeditat vagă cu privire la anumite puncte controversate. Detaliile operaţionale urmează să fie definite pentru adoptare la viitoarea COP, la sfîrşitul lui 2023 în Emiratele Arabe Unite, promiţînd noi ciocniri între punctele de vedere, mai ales în legătură cu problema contributorilor, ţările dezvoltate insistînd ca dintre aceştia să facă parte şi China. Un alt subiect care a marcat COP a fost cel al ambiţiilor de reducere a emisiilor. Numeroase state au apreciat că textele propuse de preşedinţia egipteană constituie un pas înapoi faţă de angajamentele de a asuma cu regularitate obiective mai ambiţioase decît cele de la Glasgow. Fără a mai lua în calcul şi problema reducerii utilizării energiilor fosile, de-abia menţionate în majoritatea textelor privind clima. Dezvoltarea energiilor regenerabile face, totuşi, obiectul unei menţionări inedite alături de energiile cu „emisii scăzute”, expresie aplicată în general energiei nucleare. Spotmedia.ro


RM

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1) ● Comisia Europeană va solicita eliminarea revizuirii Tratatului privind Carta energiei (TCE) de pe ordinea de zi a summitului TCE de marți (22 noiembrie), după ce țările UE nu au reușit să obțină o majoritate în favoarea reformării cartei, scrie Euractiv. Reforma a fost denunțată ca fiind insuficientă de un număr tot mai mare de țări ale UE. Germania, precedată de Franța, Țările de Jos, Polonia și Spania, și-au anunțat recent intenția de a se retrage din tratat, invocînd incompatibilitatea cartei cu obiectivele UE în materie de climă, care impun o eliminare rapidă a combustibililor fosili. Săptămîna trecută li s-a alăturat Slovenia și, vineri, Luxemburg. ● Premieră în Parlamentul României. Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi a emis, în urma expunerii prezentate de deputatul AUR, Dan Tănasă, președintele comisiei, un aviz negativ în privinţa Planului de acţiune pentru tineret în cadrul acţiunii externe a UE pentru perioada 2022-2027, întrucît documentul conţine, între altele, referiri la „egalitatea de gen” şi „LGBTIQ”, scrie Agerpres. ,,Iată că se poate şi altfel, nu doar să aprobăm pe bandă rulantă ce ne trimit birocraţii de la Bruxelles”, a declarat deputatul Dan Tanasă. Proiectul de opinie negativ va fi transmis Comisiei pentru afaceri europene, potrivit art.176 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, mai precizează sursa citată. ● Țările membre ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) au cerut din nou Rusiei să se retragă de la centrala nucleară Zaporojie şi să pună capăt acţiunilor sale împotriva siturilor nucleare, relatează vineri DPA şi AFP, citînd surse diplomatice. ,,Moscova trebuie săşi retragă imediat personalul şi să renunţe la revendicarea nefondată de proprietate asupra acestei centrale nucleare din sud-estul Ucrainei”, potrivit unei rezoluţii adoptate joi de consiliul guvernatorilor AIEA reunit la Viena. Consiliul guvernatorilor şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea în legătură cu faptul că angajaţii ucraineni de la uzină sînt supuşi presiunilor de către partea rusă, care a operat mai multe arestări în rîndul acestora. Textul, prezentat de Canada şi Finlanda, a fost aprobat de 24 din cele 35 de state membre ale Consiliului guvernatorilor, au precizat doi diplomaţi contactaţi de AFP. Rusia şi China au votat împotrivă, iar şapte ţări s-au abţinut (Pakistan, India, Africa de Sud, Namibia, Kenya, Vietnam, Arabia Saudită). ● Asociaţia ligilor profesioniste europene de fotbal (EPFL) va acorda un ajutor de 2,3 milioane de euro ligii din Ucraina, aşa cum s-a convenit în cadrul celei de-a 40-a Adunări Generale a EPFL, desfăşurată joi la stadionul Dragao din Porto (Portugalia), informează EFE. Situaţia din Ucraina s-a aflat pe ordinea de zi a întîlnirii, la care a fost prezent şi directorul general al primei ligi ucrainene, Evgheni Diki. Acesta a asigurat cu această ocazie că, datorită acestui sprijin financiar, va putea fi încheiat un sezon fără precedent şi că ,,poporul ucrainean va primi un mesaj de speranţă în aceste vremuri de întuneric”. Încorporarea ca noi membri a ligilor din Albania, Bulgaria şi Malta a fost un alt punct al sesiunii la care au fost reprezentate peste o mie de cluburi din 40 de ligi profesioniste din 34 de ţări europene, potrivit EPFL. ● Banca Centrală Europeană va continua să majoreze dobînzile şi ar putea fi nevoită chiar să restricţioneze activitatea economică, pentru a contracara inflaţia, a declarat vineri preşedintele BCE, Christine Lagarde, la o conferinţă bancară organizată la Frankfurt. Inflaţia în zona euro a atins un nivel record de 10,6% în luna octombrie şi probabil va rămîne la un nivel ,,ridicat” timp de mai multe luni, iar ,,experienţa istorică sugerează că o recesiune este puţin probabil

să conducă la o reducere semnificativă a inflaţiei, cel puţin pe termen scurt”, a declarat Lagarde. ● Suedia anunță că, în urma anchetei întreprinse de experți, au fost descoperite urme de explozibil la locul unde au fost avariate gazoductele Nord Stream, rezultatele confirmînd că ,,a avut loc un sabotaj”, a anunţat un procuror suedez vineri, citat de Reuters. Autorităţile suedeze şi daneze investighează după descoperirea a patru găuri în conductele Nord Stream 1 şi 2 care leagă Rusia de Germania prin Marea Baltică şi au devenit un punct de tensiuni extreme în criza din Ucraina. ,,Analiza care a fost efectuată acum arată urme de explozibili pe mai multe dintre obiectele care au fost recuperate”, a declarat Autoritatea de urmărire penală suedeză într-un comunicat. Procu­ratura a refuzat să ofere comentarii suplimentare. Pe de altă parte, purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia va aştepta pînă ce va fi făcută o evaluare completă a pagubelor la gazoducte înainte de a lua o decizie cu privire la eventuale reparaţii, potrivit Reuters. ● Un tribunal turc a ordonat plasarea în detenţie preventivă a 17 persoane suspectate de implicare în explozia produsă duminica trecută în centrul oraşului Istanbul, în care au murit şase oameni şi peste 80 au fost răniţi, transmite vineri Reuters, preluînd agenţia turcă Anadolu. Cei 17 fac parte dintrun grup de aproape 50 de persoane arestate de poliţia din Istanbul după atac. Printre ei se află şi cetăţeana siriană Ahlam Albashir, suspectată că a amplasat bomba. Potrivit Anadolu, ceilalţi sînt şoferul care a adus-o pe presupusa autoare a atentatului, şi alte persoane acuzate de autorităţi de ,,crimă cu bombă” şi ,,subminarea unităţii şi integrităţii statului”. Mai mult de jumătate dintre suspecţii reţinuţi urmau să fie deportaţi, a transmis Anadolu. Nici o grupare nu a revendicat responsabilitatea pentru atacul de pe Strada Istiklal, o arteră comercială pietonală foarte circulată. ● Prim-ministrul ungar Viktor Orban a calificat, vineri, sancţiunile UE împotriva Rusiei drept ,,un pas spre război” şi şi-a intensificat criticile faţă de această strategie a Bruxelles-ului pe care o consideră ,,periculoasă”, informează France Presse. ,,Oricine intervine economic într-un conflict militar ia o poziţie”, a declarat liderul naţionalist în cadrul tradiţionalului său interviu la un post de radio apropiat de putere. ,,Încetîncet, alunecăm spre război”, a insistat el, îngrijorat de acumularea măsurilor luate pentru a sancţiona ofensiva rusă din Ucraina. Guvernul condus de Viktor Orban a lansat o ,,consultare naţională” pe această temă şi a plasat afişe în toată ţara, cu un mesaj flancat de imaginea unei rachete: ,,Sancţiunile de la Bruxelles ne aduc la sapă de lemn”. Premierul ungar s-a declarat gata să ,,lupte” împotriva unui posibil nou pachet de sancţiuni şi a subliniat că se va asigura ca Ungaria, foarte dependentă de hidrocarburile ruseşti, să fie ,,exceptată”, ca în cazul embargoului asupra petrolului. ,,Acum furnizăm arme distructive, antrenăm soldaţi ucraineni pe propriul teritoriu, impunem sancţiuni asupra energiei. (...) Devenim o parte integrantă” a conflictului, a insistat Orban. ,,Încă nu se trage asupra noastră, dar sîntem pe cale să devenim un beligerant. Europa joacă un joc foarte periculos”, a conchis el. ● Preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său american Joe Biden nu intenţionează să se întîlnească deocamdată, a declarat vineri Kremlinul, după ce un viceministru rus de externe lăsase să se înţeleagă că Moscova nu exclude întîlniri la nivel înalt între cele două ţări, potrivit Reuters. ,,Un summit iese din discuţie în acest moment”, a declarat laconic presei purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov. Ministrul adjunct de Externe rus Serghei Riabkov afirmase anterior vineri că Rusia nu exclude posibilitatea unor noi întîlniri la nivel înalt cu SUA privind ,,stabilitatea strategică”, după o preconizată reuniune între cele două state la Cairo privind proliferarea nucleară în viitorul apropiat. Conform

17 viceministrului rus, o reuniune a Comisiei consultative pentru Tratatul privind reducerea şi limitarea armelor strategice ofensive (START) - dacă partea americană se va arăta interesată - ar urma să aibă loc între 29 noiembrie şi 6 decembrie în capitala egipteană, notează TASS. Cu toate acestea, Riabkov a indicat că nu există nimic de discutat cu Statele Unite pe tema Ucrainei, în privinţa căreia cele două părţi au poziţii radical opuse, potrivit Reuters. ● Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea preşedintelui Klaus Iohannis de anulare a amenzii de 5.000 de lei primită în mai 2020 de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), în urma unor declaraţii pe care le-a făcut privind un proiect de lege referitor la autonomia Ţinutului Secuiesc. Iniţial, Curtea de Apel Bucureşti a respins în ianuarie 2021 solicitarea preşedintelui, însă Instanţa supremă a admis recursul lui Iohannis şi a anulat decizia CNCD. Pe 29 aprilie 2020, Klaus Iohannis declara: Jo napot kivanok, PSD’ (,,Vă doresc o zi bună, PSD”). ● Un fost ofiţer în rezervă din armata germană a fost găsit vinovat, vineri, pentru spionaj în favoarea Rusiei, a anunţat Înalta Curte Regională din Düsseldorf (vestul Germaniei), transmite DPA. Instanţa l-a condamnat pe rezervist la un an şi nouă luni de închisoare cu suspendare. Bărbatul, în vîrstă de 66 de ani şi originar din Erkrath, localitate aflată în apropiere de Düsseldorf, le-a furnizat serviciilor secrete ruse informaţii despre sistemul de rezervişti al armatei germane, efectele sancţiunilor Uniunii Europene împotriva Rusiei şi sectorul cibernetic. El a fost condus de o atitudine extrem de prietenoasă faţă de Rusia şi de dorinţa de a se face popular în rîndul personalului militar rus, a declarat şeful completului de judecată. Potrivit acestuia, făcînd acest lucru acuzatul acceptase că va afecta interesele Germaniei şi ale SUA. De partea sa, avocatul apărării a cerut achitarea clientului său, susținînd că nici o informaţie transmisă de rezervist nu era secretă. ● Joe Biden a împlinit 80 de ani, devenind, astfel, primul președinte al SUA care ajunge în funcție la această vîrstă. Joe Biden, a cărui etate înaintată ridică semne de întrebare în contextul în care intenţionează să candideze pentru un nou mandat, nu a marcat în mod special această aniversare, conform Agerpres. În schimb, sîmbătă, preşedintele american a sărbătorit la Casa Albă un eveniment important pentru familie: nunta nepoatei sale Naomi, de care presa a fost ţinută, însă, la distanţă. Dacă Joe Biden nu este o excepţie în peisajul politic american, unde nu este neobişnuit să întîlneşti personalităţi influente care au depăşit 70 sau chiar 75 de ani, alegerile de la jumătatea mandatului au adus, totuşi, începutul unei schimbări de generaţie în partidul lui. Foarte influenta Nancy Pelosi, 82 de ani, de exemplu, a renunţat joi să candideze pentru un nou mandat de preşedinte al Camerei Reprezentanţilor. ● Vorbind pe marginea unui summit al naţiunilor francofone în Tunisia, preşedintele Emmanuel Macron a acuzat Rusia că alimentează propaganda antifranceză în Africa pentru a servi ambiţiilor ,,jefuitoare” în rîndul naţiunilor africane cu probleme, unde Franţa a suferit eşecuri militare şi o mai mare pierdere de influenţă în ultimii ani, relatează duminică Reuters. Macron a fost rugat să răspundă criticilor că Franţa exploatează legăturile istorice economice şi politice în fostele sale colonii pentru a servi propriilor interese. ,,Această percepţie este alimentată de alţii, este un proiect politic”, a declarat Macron pentru TV5 Monde într-un interviu. ,,Nu sînt prost, mulţi influenceri, uneori vorbind despre programele voastre, sînt plătiţi de ruşi. Îi cunoaştem”, a spus el. Franţa, fostă putere colonială în cea mai mare parte a Africii de Vest şi Centrale, are legături militare de lungă durată în Africa francofonă; de asemenea, trupe franceze au fost staţionate în Mali timp de un deceniu ca parte a unei operaţiuni de combatere a terorismului.


18

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Războiul lui Putin remodelează comerțul global cu petrol

Magnații petrolierelor se bucură de o creștere a veniturilor, în condițiile în care sancțiunile declanșate de războiul inițiat de Rusia redesenează comerțul global cu țiței. Iar acest lucru este menit să dureze. Perturbarea este destul de evidentă. Europa, de zeci de ani principalul cumpărător de petrol rusesc, interzice de luna viitoare achizițiile de la Moscova. În schimb, aceste încărcături se îndreaptă către Asia. Rezultatul este că navele navighează mii de kilometri mai departe, ceea ce duce la creșterea unui aspect vital al cererii. „Nu pot spune că am mai văzut o întrerupere a comerțului la scara pe care o avem acum”, a declarat Halvor Ellefsen, broker de supertankere la Fearnley Shipbrokers UK, care lucrează în industrie din anii 1980. „De data aceasta, cred că este o schimbare de paradigmă, în timp ce evenimentele geopolitice anterioare au avut tendința de a fi de scurtă durată și de a reveni la normal mai repede”. Un indicator cheie al industriei, tonele care reprezintă volumul de marfă transportată înmulțit cu distanța parcursă, ar trebui să crească cu 4,3% în acest

an, potrivit Clarkson Research Services. Cîștigurile zilnice pentru cele mai mari superpetroliere au ajuns vineri la 99.628 de dolari, de patru ori mai mult decît media din ultimii patru ani, pe ruta de referință a pieței. Piața de transport de marfă va rămîne puternică pentru 2023 și 2024, în principal datorită schimbărilor „structurale” ale fluxurilor comerciale, subliniază Frederik Ness, analist la SEB. „Noile rute de tranzacționare dezvoltate în urma războiului au reprezentat un impuls extraordinar pentru o industrie în care creșterile de capacitate au fost scăzute în cea mai mare parte a acestui an. Marea schimbare a petrolului rusesc capătă amploare”, susține Jon Chappell, director general senior la Evercore ISI. În condițiile în care se așteaptă ca cererea de petrol să crească anul viitor, iar stocurile din țările dezvoltate se află la cel mai scăzut nivel din ultimii 18 ani, aceste națiuni ar putea deveni mai dependente de importuri. Este puțin probabil că va exista un răgaz din cauza creșterii costurilor de transport sub forma unei capacități mai mari, deoarece vîrsta flotei de petroliere este în continuă creștere, ceea ce sporește presiunea de a fi casate.

RM

Navele sînt livrate în mod normal la doi ani după ce sînt comandate, iar portofoliul de comenzi pentru cele noi este aproape de un minim istoric, notează Bloomberg. Sancțiunile europene intră în vigoare pe deplin pe 5 decembrie, după care blocul va trebui să oprească aproape în totalitate importurile maritime, ceea ce va face ca haosul din rutele comerciale să se adîncească. Analiștii Morgan Stanley au avertizat deja că reducerile ce vor urma vor înăspri în mod semnificativ piețele petroliere confruntate cu o subaprovizionare, iar Rusia va fi unul dintre beneficiari. În plus, expeditorii și rafinăriile duc petrolul spre export, ascunzîndu-i originile sub acoperirea intermediarilor și unor „flotefantomă”, parteneri comerciali cu Moscova. Totodată, petrolul este transferat între nave pe mare, o tactică de succes învățată din anii sancționării țițeiului din Iran și Venezuela. Transferurile au loc în Marea Mediterană, în largul coastei Africii de Vest și a Mării Negre, petrolul îndreptîndu-se apoi spre China, India și Europa de Vest, potrivit companiilor de transport maritim. Exporturile de petrol ale Rusiei au crescut cu 620.000 de barili, pînă la 8,1 milioane de barili pe zi, aproape de nivelul de dinainte de război, cea mai mare creștere fiind în India. Cotidianul.ro

socialiștii, adică familia politică a partidului De ce se opune Austria lărgirii Schengen tocmai de la guvernare la București, PSD. „Cînd vine vorba de Bulgaria și România, Suedia se confruntă în cu probleme cu cetățeni din aceste țări care pe ultima sută de metri? Revin „frugalii”? prezent abuzează de directiva de mobilitate existentă, ceea ce

Cu toate că sînt cîteva săptămîni de cînd Țările de Jos s-au poziționat împotriva intrării României și Bulgariei în Spațiul Schengen, Austria nu li s-a alăturat din capul locului. O face acum, cu doar 20 de zile înaintea Consiliului JAI în care era așteptat votul pentru extinderea Schegen. A fost Mark Rutte mai bun decît Nicolae Ciucă în ceea ce privește găsirea de aliați sau e în joc altceva? Să revedem mai întîi contextul: ● La începutul lunii octombrie, europarlamentarii români anunță că lucrează la un proiect de Rezoluție pentru aderarea României la Schengen. În acest context, eurodeputata olandeză Sophia In ‘t Veld (Democraten 66, partid din coaliția de guvernare din Olanda/ Renew Europe) afirmă, în plenul PE, că țara sa se opune acceptării României și Bulgariei în Schengen, în mod nedrept. Aceasta declară, într-un interviu pentru spotmedia.ro, că Bulgaria și România au întrunit criteriile pentru Schengen cu mult timp în urmă și că, în orice altă situație, odată ce asta se întîmplă, atunci trebuie să închei înțelegerea. Olanda e unul dintre puținele state care nu pare a vrea să facă asta, iar premierul Mark Rutte ar trebui să ia o decizie impopulară pentru Parlamentul național și să nu blocheze extinderea Schengen, spunea Sophia In ‘t Veld. „Trebuie să înțelegeți că avem în Olanda multe partide extremiste, unele sînt eurosceptice, dacă nu chiar anti-UE, așa că atmosfera nu e chiar favorabilă. De aceea, am și făcut acel apel din Parlamentul European către domnul Rutte: lidership-ul nu e despre a spune oamenilor ce vor ei să audă, ci despre a lua decizii grele și impopulare, în situații dificile și să fii consecvent în privința lor, să le aperi și să-i convingi pe oameni că așa e corect”. ● În 18 octombrie, Parlamentul European a adoptat Rezoluția privind aderarea României și a Bulgariei la Spațiul Schengen. Pentru a patra oară, Parlamentul a reiterat faptul că aceste țări îndeplinesc criteriile tehnice cerute de intrarea în Schengen. ● Două zile mai tîrziu, în 20 octombrie, Parlamentul de la Haga votează o Rezoluție proprie, în care afirmă că România și Bulgaria nu pot fi primite în Schengen, fără verificări și garanții suplimentare. Expunerea de motive a acestei Rezoluții readuce pe agendă problema corupției de la București, cu toate că, pe hîrtie, între aceasta și criteriile de intrare în Schengen nu există o cauzalitate directă. Totuși, parlamentarul olandez care a propus Rezoluția și care face parte chiar din partidul premierului Mark Rutte, arată că între corupție și criminalitate organizată există legături directe și acestea din urmă pot crea probleme de siguranță la frontiere.

Nu e deloc irelevant faptul că Parlamentul de la Haga este complicat, pragul electoral este atît de jos, încît sînt 17 formațiuni parlamentare, foarte multe dintre ele definite prin platforme populiste și discurs cu tente extremiste. Surse europene explică faptul că Mark Rutte, premier aflat la cel de-al patrulea mandat, își caută măcar un aliat, care să-i susțină un eventual vot negativ în Consiliul JAI, prevăzut pentru 8 - 9 decembrie. Nu e confortabil să fie singurul stat care sparge solidaritatea UE, în contextul agresiunii militare la scară largă a Rusiei în Ucraina. Imaginea României în Olanda este viciată de știrile care vin dinspre politica românească. Ele au fost fie în registrul nedemocratic – regimul Dragnea și abuzurile din Justiție – fie în cel mediocru, răspunsul public al președintelui Klaus Iohannis că ar putea lua în calcul șefia NATO, dacă i se va propune, asta însemnînd, dacă ne uităm la calendar, să accepte să-şi termine mandatul înainte de termen, adică să bage România în criză politică, într-un context marcat de crize mult mai serioase – de securitate, energetică, economică și socială. Între timp, în cercurile politice de la Bruxelles sînt puse în circulație cîteva scenarii alternative: 1) Fie o aderare condiționată a României și Bulgariei, cu un mecanism de supraveghere pe Shengen de tipul MCV; 2) fie o aderare etapizată, mai întîi aeroporturile; 3) fie temporizare a aderării celor două state, o amînare a votului pînă la un eventual JAI la finalul lunii decembrie; 20 decembrie este data avansată. Tonul este însă unul optimist: într-o discuție informală la Bruxelles, părea că Olanda a ratat să-și găsească aliați pentru un vot contra României și Bulgariei. Cîteva zile mai tîrziu, la începutul lui noiembrie, apare știrea că propunerea Guvernului de la Stockholm pentru un vot pozitiv dat extinderii Schengen a fost votată negativ de Opoziție. Dar cum partidul de la guvernare în Suedia este minoritar, acest vot preliminar, dat în comisia juridică deocamdată, are relevanță, mai ales că el a fost susținut și de SD, partidul socialist care sprijină Guvernul. Iarăși o remarcă importantă: se opun

este o provocare pentru ordinea publică din Suedia”, a explicat Adam Marttinen, membru SD al Comisiei pentru justiție. În 10 noiembrie, Parlamentul European adoptă și Rezoluția privind aderarea Croației la Spațiul Schengen. Tonul e de data asta mult mai optimist, la Bruxelles se vorbește practic despre o formalitate, Croația e o țară mică, nu pune probleme UE. De fapt însă, tocmai Croația va schimba datele problemele și va introduce pe agendă o temă presantă pentru Vest: migrația ilegală. Cîteva zile mai tîrziu, Colegiul Comisarilor adoptă un raport al Comisiei Europene, prin care se cere admiterea fără amînare a României, Bulgariei și Croației în Schengen. Raportul este salutat la București, România este prezentată exclusiv în tonalități pozitive. La două zile de la comunicarea Comisiei Europene, ministrul de Interne al Austriei dă un interviu în care spune clar că nu va aproba extinderea Schengen, în condițiile în care filtrele Schengen privind imigrația ilegală și așa nu funcționează. Amintește că în Austria au intrat imigranți care nu fuseseră înregistrați în alte state UE, ca argument. Este primul stat care pune pe masa celor respinși și Croația, asupra căreia nu plana nici un dubiu că va intra în Schengen, cu vot chiar la primul JAI, din 8 - 9 decembrie.

Revin „frugalii”? În discuții informale cu surse europene, a reieșit că migrația ilegală este o temă presantă pentru Vest, iar așa-numita rută balcanică ridică îngrijorări. Așadar, nu ar mai fi vorba doar despre corupția din România și nedreptatea ca aceasta să devină criteriu pentru refuzul de a intra în Schengen, ci despre funcționarea Schengen. Totuși, atitudinea atît de fermă a Austriei – pentru că aici și-a asumat mesajul chiar ministrul de Interne, nu, ca în Suedia, un membru al Opoziției – arată o confruntare care mocnește între state membre ale UE și instituțiile Uniunii Europene. Poziționarea Austriei confruntă fățiș Comisia Europeană, care a cerut extinderea Schengen cu cele trei state și încă fără amînare. Este o contestare a autorității UE, întrun context în care tocmai solidaritatea în interiorul Uniunii este cartea de aur pe care aceasta o joacă. Să ne amintim că, atunci cînd UE vorbea despre planul de relansare, „frugalii” Olanda și Austria erau iarăși umăr la umăr, contra viziunii pe care o aveau puterile tradiționale ale UE, Franța și Germania. MAGDA GRĂDINARU (Spotmedia.ro)


RM

19

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

Doza de sãnãtate

Sănătatea intestinului determină calitatea vieții

Tot mai mulți oameni acuză dureri de stomac, arsuri, reflux gastric, diaree cronică sau colon iritabil. De asemenea, senzația de balonare care apare imediat după masă, constipația și meteorismul sînt simptome întîlnite la una din trei persoane. Medicul trebuie să se axeze pe cauza dereglărilor digestive. Medicina clasică tratează simptomul, pe cînd cea energo-informațională pune accentul pe cauză, tratînd corpul în integritatea lui. Se impune schimbarea stilului de viață. Pe timp îndelungat, afecțiunile cronice ale tractului digestiv duc la pierderea masivă de minerale și vitamine, chiar la o subțiere a mucoasei intestinale, care face ca noxele toxice prezente în intestine să ajungă, prin sînge, în tot organismul. Factorii care indică o afecțiune a intestinelor sînt gazele, regurgitarea, durerile și modificările scaunului, senzația de oboseală după masă. Apariția sau acutizarea unor boli cronice de piele sînt, de asemenea, un semnal că în sistemul gastro-intestinal sînt probleme. Legătura dintre sistemul gastro-intestinal și calitatea somnului este dată de hormonii serotonină/ melatonină. În ultimul timp, este vehiculată legătura directă dintre depresie, lipsa de concentrare, pierderile de echilibru

și sistemul gastric. Diagnosticarea energetică ne poate arăta cu mare exactitate dereglările existente în sistemul gastric: disbalanța energetică, blocajele, prezența paraziților și a microbilor, virușilor, a metalor grele, candida, mai pe scurt a noxelor toxice care emit în permanență unde electromagnetice. Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să capteze aceste unde și să constate dacă sînt patogene (dacă depășesc limita admisă) și să le reechilibreze. Fiecare boală se manifestă diferit de la om la om. Terapiile personalizate, care tratează omul în integralitate, sînt viitorul. Înainte de admistrarea unui tratament medicamentos, trebuie restabilit echilibrul microbiotic al intestinelor. În practica zilnică vedem rezultate destul de rapide dacă intestinul este readus în balanță energetică. Fiind cel mai puternic organ din corpul nostru, acesta are un potențial foarte mare de refacere. Constatăm că tot mai mulți pacienti iau multe medicamente de sinteză din cauza problemelor de sănătate cronice cu care se confruntă; desigur, întrun final, nocivitatea se observă în funcționalitatea tot

mai dereglată a intestinelor. Consistența mucoasei intestinale începe să se deterioreze, iar microbiomul intestinal, odată dereglat, este foarte dificil de reechilibrat. Desigur că, în multe situații, din cauza unor boli cronice sau a unor infecții, este necesară administrarea unei medicamentații mai severe, iar apoi se recomandă o restabilire energetică atît a microbiomului intestinal cît și a mucoasei intestinale – cu alte cuvinte, o detoxifiere la nivel celular. O alimentație echilibrată oferă beneficii majore asupra sănătății noastre, deoarece este de preferat să prevenim decît să tratăm. Medicina energo-informațională oferă terapii blînde, fără efecte secundare, fără durere, destinate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

această poveste, iar Glastonbury a devenit, în O istorie a farselor (277) decurînd, cea mai bogată mînăstire din Anglia.

Farsori în sutană (2)

Probabil nu e nici o coincidenţă că această poveste a ieşit la iveală doar după ce abaţia a ars aproape complet, la 25 mai 1184. În timpul reconstrucţiei, în 1191, ultima rugăminte a unui călugăr pe moarte a fost să-l îngroape într-un loc unde două cruci stăteau pe doi piloni de marmură, sub formă conică. Probabil amintindu-şi profeţia, groparii au săpat mai mult decît de obicei şi, la 2,2 metri adîncime au dat de o lespede. Pe partea interioară a acesteia se afla o cruce din plumb inscripţionată: Hic jacet sepultus inclytus Rex Artorius in insula Avalonia („Aici se odihneşte renumitul rege Arthur, în insula Avalon“). Ţinutul Glastonbury, odinioară o insulă înconjurată de mlaştini, era cunoscut şi sub denumirea de Avallon, „Insula Merelor“. Săpînd în continuare, la 5 metri adîncime, au descoperit un mare coşciug din stejar, iar înăuntrul acestuia, scheletul unui om imens, al cărui craniu era zdrobit, aparent, în urma unor lovituri puternice. Un smoc de păr blond ce s-a desprins de schelet cînd acesta a fost atins aparţinea unui alt schelet, mai mic. Cel puţin aşa au pretins călugării. Gerald Galezul, unul dintre cei mai de încredere cronicari ai acelei epoci, afirma un an mai tîrziu că a văzut scheletele şi că inscripţia de pe crucea de plumb mai menţiona şi numele „Regina Wenneveria“. Scheletele au dispărut ca prin farmec, dar crucea a rămas în circulaţie secole de-a rîndul. În 1607, anticarul William Camden a publicat o imagine a acesteia, în care numele Arthur era scris Arturius. În 1962, arheologul doctor Ralegh Radford, începînd o operaţiune de excavaţii la locul mormîntului, a dovedit că, într-adevăr, călugării ajunseseră cu săpăturile la 5 metri. De ce ar fi făcut acest lucru dacă n-ar fi existat nici o fărîmă de adevăr în toată povestea sau dacă ei n-ar fi crezut în ea? Astăzi se vehiculează ideea că aceşti călugări au fost nişte şarlatani. Lingvistul James Hudson de la Oxford pretinde că stilul latinesc din inscripţie dovedeşte că această cruce este un fals din Secolul al XII-lea, la fel de îndepărtat de latina Secolului al VI-lea ca şi engleza modernă de engleza arhaică a lui Shakespeare. Mai mult de atît, oasele lui Arthur nu au fost singurele oase faimoase găsite, atît de convenabil, după incendiu. Călugării au pretins că ar fi deshumat şi moaştele Sfîntului Patrick, ale cărturarului Gildas din Secolul al V-lea şi chiar ale arhiepiscopului Dunstan – care, de altfel, se odihneşte în pace la Canterbury de peste două secole. Probabil ei au descoperit un mormînt anonim şi au inventat restul. În orice caz, publicul s-a îndrăgostit

Configurare

Nava spațială a lui Hamilton O altă farsă de lungă durată datează din 19 aprilie 1897, cînd, se spune, o navă spaţială cîrmuită de „şase fiinţe dintre cele mai ciudate pe care le-am văzut vreodată“ a zburat deasupra unei ferme din Kansas aparţinînd unui localnic respectat, Alexander Hamilton, şi i-a răpit acestuia o juncană. Mai tîrziu, un vecin a găsit pielea, picioarele şi capul vitei, dar fără nici o urmă în pămîntul moale şi fără nici un incidiu privind soarta ei. Astfel au trecut optzeci de ani, fără ca cineva să ridice un semn de întrebare. Dar în februarie 1977, redactorul-adjunct al revistei Fate, Jerome Clark, a informat publicul cum dăduse de urma nepoatei lui Hamilton, doamna Elizabeth Hamilton Linde. Aceasta îi spusese că bunicul ei, o persoană „cu o imaginaţie a naibii de bogată“, inventase toată afacerea cu ajutorul editorului unui ziar local, Farmer’s Advocate, publicat de Centrul Yates. După care, redactorul Robert J.M. Rickard de la Fortean Times a primit întîmplător un articol decupat din ziarul Buffalo Enterprise din 28 ianuarie 1943 – referitor la o scrisoare a lui Ben S. Hudson, fiul lui Ed Hudson, care era tocmai editorul fără nume menţionat de doamna Linde. Republicînd ştirea despre viţelul răpit, Ben întocmise scrisoarea pentru a informa că Hamilton şi tatăl acestuia, care inventaseră toată istoria, erau încîntaţi să descopere că evenimentul fusese preluat de marile ziare de la New York pînă la Berlin. Alertat de Rickard, Clark a căutat noi informaţii – şi le-a aflat de la doamna Donna Steeby din Wichita, Kansas. Mama acesteia, în vîrstă de nouăzeci şi trei de ani, pe nume Ethel L. Shaw, vi­zitase casa Hamilton „în acea după-amiază frumoasă“, pe atunci fiind doar o copilă. Conform spuselor ei, cînd s-a întors din oraş, domnul Hamilton a rostit: „Mamă, am născocit o poveste pe cinste, le-am spus-o băieţilor din oraş şi o să apară în Advocate la sfîrşitul săptămînii“. A reieşit că Hamilton fusese membru al unui club de mincinoşi, denumit „Anania“. Povestea lui Hamilton nu doar le întrecea celelalte scorneli, dar îi convinsese pe zece din prietenii lui (respectabili) să semneze o declaraţie sub jurămînt că vor atesta veridicitatea spuselor sale. Nici nu-i de mirare că Hamilton fusese aşa de încîntat – şi (a murit în 1912) nu ne îndoim că ar fi fost şi mai încîntat să afle că farsa lui a supravieţuit trei sferturi de secol înainte de a fi demascată... (va urma) STUART GORDON

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Datul din una în alta (pl.); 2) N-are pereche; 3) Altoi! – Verbul înaintașilor; 4) Vorba spusă la supărare – Stau în cort la Govora!; 5) A răsuna puternic – Ieșiți la vot; 6) Întîlnite prin parc! – Albul dulce cristalin – Puțină palincă într-un pahar sau într-o cupă!; 7) Restanțieri la economie; 8) Trage pentru plan – Provoacă un somn... de plumb; 9) Nume impus la varietăți – Alba-neagra (pl.); 10) Om lipit pămîntului. VERTICAL: 1) Modul de comandă; 2) Măriri de preț – Casa de nașteri pentru puii noștri; 3) Serviciu pentru părinți – Recunoscut după amprentă; 4) Nonvaloare respinsă de bunul gust; 5) A trăi cu adevărat – Desemnați ca adversari; 6) Ridicați de la opinci (dim.) – Uvertura uverturilor!; 7) Boxer în echipa juniorilor – Lot național; 8) Material dat la rabat! – Prezintă arma la umăr; 9) Respingeri în faza de proiectare; 10) Se întrec cu gluma – A căzut lovit de insolație (mit.). GH. ENE Dezlegarea careului ,,AVENTURI” 1) ANTONIONI; 2) LEI – ARDANT; 3) BATUT – IVE; 4) OMAT – ASALT; 5) IE – MOSER – E; 6) U – LAC – ERAM; 7) BA – LE – ORE; 8) GILBERT – AR; 9) REED – OARBA; 10) ITA – TURNER.


20

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

RM

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Viena sau fascinaţia istoriei (II)

Înmuiată in lumini solare, exalînd miros de frunze veştede şi de caldarîmuri spălate proaspăt, Viena acestei toamne poate pune orice comentator în încurcătură. Ce să alegi din abundenţa stimulilor vizuali, olfactivi şi acustici pentru a stîrni interesul cititorului? Zorii de ziuă au ceva din limpezimea chihlimbarului, soarele de amiază picură dulceaţă în fructe şi daureşte stucaturile faţadelor, iar serile, cu ecoul lor de valsuri răzbătînd din grădinile-restaurant, dantelează pînze arteziene şi fosforescenţe de neuitat pe toată întinderea. Între una din cele mai vechi clădiri – Catedrala Sf. Ştefan – şi una din cele mai moderne – Centrul O.N.U. – timpul a trasat arcul de timp al unei istorii fără de care însăşi istoria Europei poate fi cu greu concepută. Şi, pentru că tot am vorbit despre catedrală, care constituie punctul zero al oraşului, de unde pornesc în chip radial toate drumurile, este bine de ştiut că ea are acum mai mult o funcţionalitate muzeală, atrăgînd zilnic cîteva zeci de mii de turişti într-un pelerinaj de curiozitate şi veneraţie. Asimetrică şi grandioasă, cu al său catarg crenelat înalt de 137 metri, care a purtat corabia oraşului prin furtunile a peste şapte secole, construcţia e un bizar amestec de stiluri arhitectonice: gigantica poartă e romanică, turnul e gotic, iar altarul baroc. Nu mulţi dintre turişti ştiu însă că inegalabila construcţie avea, după cum scriu cronicile, să îi enerveze la culme, prin măreţia ei, pe turcii asediatori şi neputincioşi, în anul 1683, că aici şi-au celebrat căsătoriile, rînd pe rînd, Haydn, Mozart şi Strauss şi că puţin a lipsit, în urma bombardamentelor din 1945, ca din întregul ansamblu de piatră, vitralii şi orfevrării măiestre să rămînă o frumoasă amintire. Iată acum şi cealaltă mare construcţie de care vorbeam, care tinde din ce în ce mai mult să devină o nouă emblemă a oraşului, Centrul de conferinţe O.N.U. Prinzînd viaţă în urma unei decizii guvernamentale din anul 1970, uriaşul complex, apt a găzdui aproape 5.000 de participanţi, este situat pe malul stîng al Dunării şi beneficiază de o linie arhitectonică şi de un cadru natural care îl fac una dintre cele mai frumoase prezenţe edilitare ale Vienei. El este destinat a fi sediul principalelor organizaţii internaţionale rezidente în Austria – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriaală şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – precum şi al altor forumuri şi organisme ale Secretariatului O.N.U. Interesant este de ştiut că edificiul, prin intermediul căruia Viena devine „de facto“ al treilea oraş O.N.U., a fost lăsat în păstrarea Naţiunilor Unite de către gazdele austriece pe o perioadă de 99 ani, cu o chirie simbolică de 1 şiling pe an. Acest aspect, care ţine la prima vedere de domeniul anecdoticii, este cît se poate de grăitor în ceea ce priveşte marea ospitalitate a vienezilor, dorinţa lor întru totul lăudabilă de a se face utili în promovarea politicii de pace şi cooperare în viaţa internaţională. Românii au lăsat la Viena urme adînci – e un adevăr pe care îl simţi din plin aici, în această cetate a interferenţelor bătrînului continent, numită, nu fără dreptate, „placa turnantă a Europei“. Într-o evaluare a prezenţelor noastre pe aceste meleaguri fertilizate de Dunăre, nu am putea trece cu vederea detaşamentul de cavaleri daci „Alia Prima Ulpia Dacorum“, funcţionînd în cadrul garnizoanei romane ce administra provincia Norricum. Iar după 1800 de ani, ostaşi de la Carpaţi şi Dunăre aveau să sosească din nou pe aceste locuri, lăsînd pretutindeni amintiri extrem de frumoase. Mai întîi, cei 5.000 de ostaşi, care au păstrat ordinea şi liniştea oraşului, vreme de trei săptămîni, în haosul retragerii şi regrupării ruşilor, italienilor, ungurilor, sîrbilor şi nemţilor, după

Primul Război Mondial. Apoi, este vorba de membrii Regimentului 2 care de luptă şi ai subuni­tăţilor de căi ferate; aceştia, împreună cu ostaşii sovietici, au eliberat, în aprilie 1945, mai multe oraşe austriece. Faptele de eroism ale ostaşilor români, dintre care mulţi îşi dorm somnul de veci în cimitirele din Viena, Tulln şi Zwentendorf, au fost consemnate la loc de cinste de către istoricii militari ai Europei şi socotite un aport la triumful cauzei binelui şi adevărului în apriga conflagraţie mondială. Prezenţele româneşti sînt însă infinit mai numeroase, încît se poate spune, fără teamă de a greşi, că Viena este una dintre capitalele europene cu cele mai bogate mărturii despre civilizaţia noastră. Astfel, dacă despre pribegiile glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Horea se cunoaşte astăzi aproape totul, puţine erau însă mărturiile vieneze cu privire la mişcarea condusă de un alt mare corifeu al deşteptării naţionale – Tudor Vladimirescu. Recent au fost descoperite două documente inedite şi pe care am avut prilejul de a le consulta. Este vorba despre scrisoarea originală din 26 ianuarie 1821 adresată de Tudor, în numele întregului „norod românesc din Valahia“, împăratului Francisc I, prin care îl roagă să trimită şi să sprijine jalba lui către Poartă. Totodată, există jalba însăşi – un exemplar al celui dintîi act înaintat sultanului de către Tudor, precum şi traducerile latine ale acestor două scrisori. Un document demn de semnalat este şi memoriul lui loan Maiorescu, însărcinatul cu afaceri al Guvernului provizoriu la Berlin, despre amestecul reacţiunii externe în evenimentele din Principate. Alte documente cu caracter istoric, care proiectează noi lumini asupra vieţii sociale şi politice din ţările române vremelnic despărţite, sînt şi cele descoperite de către istorici ai Arhivelor Statului din Bucureşti în arhivele Biroului de informaţii: se scrie aici despre un anume C. Stephanide din Bucureşti şi cererea lui de a înfiinţa un falanster, în anii 1851-1852, despre poetul Cezar Bolliac, ca mijlocitor al corespondenţei revoluţionarului maghiar Kossuth între Atena şi Constantinopol, despre tragicul sfîrşit, într-o închisoare din Budapesta, al pictorului paşoptist C. Rosenthal, precum şi despre refuzarea vizei de intrare în statele chezaro-crăieşti solicitată de Nicolae Bălcescu. Toate aceste probleme, legate de lupta neîncetată a poporului român pentru libertate, unitate şi emancipare naţională, ca şi altele referitoare la mărturiile vieneze ale acestui proces, au fost, de altfel, dezbătute în cadrul celui de-al II-lea Simpozion de istorie româno-austriac, desfăşurat la Suceava, cu deosebit succes, avînd ca temă „Problema orientală şi independenţa popoarelor sud-est europene“. Am încercat, ca tînăr poet crescut în umbra fără pereche a marelui Eminescu, să aflu şi alte noutăţi despre trecerea acestuia prin Viena. Nu am găsit ceea ce am căutat – fişa de observaţie personală, prin care autorităţile poliţieneşti i-au consemnat prezenţa şi acţiunile, aşa cum se proceda cu orice străin – întrucît o parte din Arhivele poliţiei au ars în deceniul patru al acestui secol. Am aflat însă, în foaia „Albina“, editată la Viena de Gregoriu Pop, şi anume în numărul din 7/19 ianuarie 1870, un articol foarte interesant despre serbarea Anului Nou, pe care studenţii români l-au celebrat la Palatul Schönbrunn. Tot aici, la Viena, poetul, pe atunci în vîrstă de 20 de ani, avea să scrie şi să trimită „Familiei“ spre publicare acel excepţional articol „Teatrul românesc şi repertoriul lui“ în care, printre altele, aducea ideea înfiinţării unei societăţi de teatru pentru românii din Ardeal. Noua cultură română, bazată pe bogate moşteniri ale timpurilor trecute şi născută într-un climat de efervescenţă politică şi socială, în care se pune pe primul plan afirmarea plenară a omului şi dreptul lui

Catrene patogene Să fie cu noroc Obrajii ei, ca doi bujori S-au scuturat de „frunza rară“ Și s-a ivit gingaș, pe zori BUJORUL – noul brand de țară!

Strategie SUA Războiul din UCRAINA „prețuiește“ Valori europene-n prăbușire! Și-un vis american de stăpînire A lumii, care, iată-ntinerește!

Ultima strigare Ajunși la ananghie realmente La valuri-valuri pline de scumpiri Pentru mîncare și medicamente Bunicii vînd, în lacrimi... amintiri!

Ca la talcioc E mare bîlci, vînzări și cumpărări Bătrînii își sporesc trăirile La capătul uitărilor, mirări Românii-și vînd și... amintirile!

Criminala judecată Legiuitori ne bagă-n boală E Constituția la hoți Justiția nu e egală Pentru toți?

Sărăcie în Ajun De Crăciun scumpiri se văd Prețul dublu ne izbește Stăm în post ca-ntr-un prăpăd Dezlegare... fără pește! LIVIU ZANFIRESCU fundamental la viaţă şi creaţie, se face tot mai mult cunoscută şi apreciată în Viena zilelor noastre. Pentru justificarea acestei convingeri iau ca mărturie ultimele două festivităţi ale decernării prestigiosului premiu „Gottfried von Herder“, la care am avut onoarea să particip. Atît în privinţa lui Eugen Barbu, cît şi în cea a lui Suto Andras, laureaţii pe anii 1978 şi, respectiv, 1979, am putut constata, la faţa locului, cu mîndrie, că viguroasa literatură contemporană a noastră face parte integrantă din ceea ce străinătatea s-a obişnuit să numească „miracolul românesc“. Am avut prilejul, la festivităţile din acest an, să stau de vorbă cu neobositul umanist vest-german Alfred Toepffer, fondatorul premiului, aflat astăzi la venerabila vîrstă de 85 de ani. Aveam să aflu, astfel, de la cea mai autorizată sursă, că distincţia a fost creată în urmă cu 17 ani, ca un simbol al respectului datorat ţărilor sud-est europene care au avut cel mai mult de suferit de pe urma celui de-al II-lea Război Mondial, fiind menită, totodată, să contribuie la strîngerea legăturilor culturale şi ştiinţifice dintre ţările amintite şi cele de limbă germană. „Aş vrea, mi-a declarat domnul Toepffer, ca tinerii care beneficiază de bursele acestui premiu să îşi perfecţioneze formaţia intelectuală la Viena, să se înapoieze în ţările lor ca nişte adevăraţi amabasadori ai unor timpuri demult apuse”. Lunga şi aspra iarnă a imperiului a trecut însă, popoarele dezrobite şi-au ales pro­priile lor stele polare în limitele graniţelor lăsate din bătrîni, iar Viena s-a împodobit între timp cu florile şi cocardele spiritului republican. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (1978 - 1979)


RM

21

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

La Mulți Ani, Corneliu Vadim Tudor!

La 28 noiembrie, Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 73 de ani. O vîrstă frumoasă, pe care din păcate nu a mai apucat să o trăiască. A plecat mult prea devreme dintre noi creînd un gol imens în sufletele celor care l-au iubit și l-au admirat. Totuși, pentru că acum ne amintim de ziua lui de naștere, eu îi spun „La Mulți Ani!”, deși pare nefiresc să faci urarea aceasta unui om care nu mai este printre noi. Să mă explic. Urarea aceasta este, de fapt, rădăcina cuvîntului „mulțumesc” – așa ar trebui să citiți urarea mea din titlu: „Mulțumesc, Corneliu Vadim Tudor!”. Pentru cei care nu știu, cu sute de ani în urmă, cînd domnitorii noștri se urcau pe tron, boierii îi firitiseau spunînd „să ne trăiești întru mulți ani, Măria Ta!”. „De la această

ETICHE

TA

urare de «La Mulți Ani» a boierilor noștri – mai pe scurt «Mulți ani!», care a devenit, mai întîi, mulțan, încă utilizat ca regionalism prin Ardeal (conform unor atlase lingvistice) – a derivat (a) mulțăni, care a evoluat la (a) mulțămi. Cum? În graiurile transilvănene, în majoritatea cuvintelor, vocalele i și e înmoaie sonor cam toate consoanele ce le precedă și le palatalizează astfel (adică sînt pronunțate cu ajutorul cerului gurii, mai exact). Prin urmare, în unele zone întîlnim pronunțări regionale ca nʼere, adică «miere»; nʼilă, adică «milă»; nʼiros, adică «miros»; nʼierlă, adică «mierlă» în limba literară; nʼire, în loc de «mire», și așa mai departe. Ei bine, în cazul lui mulțănesc originar, vorbitorii ardeleni, din teama că este greșită ală­ turarea sunetelor [n] [e] în acest cuvînt, tocmai din cauza acestei specificități de pronunție, regională, a lui m sub influența lui e sau i, s-au gîndit că ar fi mai literar să îl pronunțe pe mulțănesc ca mulțămesc“. (continuare în pag. 22) N.M.

Istoria se repetă... sau nu?

Săptămîna trecută am fost la un pas de declanșarea celui de-al III-lea Război Mondial. O rachetă a lovit un sat de la granița ucrainiano-poloneză, omorînd doi oameni. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelensky, a avut imediat o intervenție prin intermediul rețelelor sociale, în care a afirmat că „ceea ce avertizăm de cîteva luni de zile s-a întîmplat. Teroarea nu s-a limitat la Ucraina, ci s-a extins și asupra Moldovei, iar astăzi rachete rusești au lovit teritoriul Poloniei vecine și prietene, omorînd oameni. Vă rog să acceptați condoleanțele

fraților voștri ucraineni. De cîte ori a spus Ucraina că acest stat terorist nu se va limita doar la ea? Lovind teritoriul NATO, acest atac rusesc cu rachete este un atac la securitatea colectivă și o escaladare importantă. Trebuie să acționăm. Vreau să le transmit tuturor fraților și surorilor noastre din Polonia că Ucraina vă va sprijini mereu. Teroarea nu poate înfrînge oamenii liberi, iar victoria este posibilă atunci cînd nu ne este frică! Vouă și mie nu ne e!”. (continuare în pag. 23) MARIUS MARIN

EDITORIAL

De ce tace B.O.R. (2)

Motto: ,,Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea zi, lumea L-a negat pe Dumnezeu” – CORNELIU VADIM TUDOR Încă de pe vremea cînd eram copil am auzit discuții privitoare la faptul că mai toți capii Bisericii Ortodoxe Române erau colaboratori și chiar ofițeri ai Securității. Punctul de plecare al acelor discuții era denunțul pe care anumiți preoți și medici îl făceau organelor statului împotriva femeilor care avortau. Cumplite vremuri, mai ales că toți denunțătorii depuseseră un jurămînt de loialitate față de Servicii înainte de a-și începe activitatea profesională. Se ajunsese pînă într-acolo încît procurorii și milițienii așteptau la ușa sălii de reanimare pentru ca ,,inculpatele” să-și revină din comă, după care le puneau cătușele și le aruncau în dubă. Mă întreb cît de lipsit de suflet trebuie să fii, încît să primești la spovedanie o femeie sau o copilă de 1314 ani, care își dădeau seama că au greșit și veneau în fața Domnului pentru a cere iertarea păcatului de moarte, iar tu să te duci apoi să le torni fără nici o remușcare. Acum să nu credeți că, după 1989, delatorii și-au făcut procese de conștiință, că și-au cerut iertare sau că au fost pedepsiți într-un fel sau altul. Ba mai mult, ei nu au putut oferi nici o explicație cu privire la legătura ce ar fi putut exista atunci între avorturi și Securitatea statului. Și mai grav este faptul că mulți preoți s-au îndepărtat cu mult de latura creștină a meseriei lor, demonstrînd că știu la perfecțiune definiția paralelelor. Mai toți s-au aliniat cerințelor globaliste, al căror Principiu nr.6 spune astfel: ,,Se va stabili o religie mondială care va coordona toate religiile pămîntului și care va avea în frunte un pontif ce va conduce alături de liderul suprem politic și mondial”. O completare în acest sens a făcut-o Rober Muller, fost subsecretar general al ONU: ,,Toți aceia care Îl recunosc pe Isus ca salvator, trebuie eliminați”. Mai mult, în cartea intitulată ,,Între două ere”, Zbigniew Brzezinski preciza că ,,a crede în Dumnezeu denotă îngustimea rezultată din ignoranță și lipsă de educație”. Acest Brzezinski, profesor la Columbia University, a fost numit de David Rockefeller șef executiv în cadrul Comisiei Trilaterale, înființată în 1973, aceasta avînd ca obiectiv stabilirea formei concrete a Noii Ordini Mondiale. Așadar, cu aceștia nu e de glumit, dar mă întreb: de ce, în fața unor asemenea evidențe, Biserica Ortodoxă Română tace precum peștele în acvariu? Păi, cum așa, fraților? Vă merge bine comercializarea lumînărilor și a tămîiei fără bon fiscal, și nu vă mai interesează nimic? Nici acum nu v-ați convins că trăim vremurile ultimului război al omenirii, cel dintre Dumnezeu și Satana? Iar voi, care sînteți ,,trimișii Domnului pe Pămînt”, ați ajuns să vă rugați pentru conducerile politice ale țării și să-i învățați pe enoriași cum și pe cine să voteze? Ați transformat Credința în afaceri private și nici acum nu ați observat că s-au golit bisericile de enoriași, în timp ce cazinourile, cluburile de noapte, cîrciumile și manifestațiile LGBTQ+ s-au înmulțit fără nici o opreliște. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

La Mulți Ani, Corneliu Vadim Tudor!

(urmare din pag. 21) „Așa a avut loc depalatalizarea lui n (de fapt, o falsă depalatalizare) și înlocuirea lui cu m, așa cum era el literar și normal în cuvinte ca miros, mierlă, mire, exemplificate anterior. Doar că aici, etimologic vorbind, nu era cazul: mulțănesc era… firesc și corect” (literparc.ro). Așadar, acum, cînd ne amintim de nașterea unuia dintre marii oameni ai acestei țări, care a influențat prin activitatea lui generații întregi, să-i spunem cu recunoștință „mulțumesc”! Îți mulțumesc, Corneliu Vadim Tudor pentru toate poeziile tale transformate în cîntece pe care o țară întreagă le cunoaște, îți mulțumesc pentru discursurile tale prin care ne aduci

aminte că sîntem români, că sîntem creștini și că putem fi o națiune demnă între națiunile lumii. Mulțumesc pentru „Revista România Mare”, pe care o asemăn vechilor mînăstiri ale acestui pămînt, la fel ca ele avînd dublu rol: focar de cultură și patriotism, dar și bastion de apărare al românilor lăsați la voia neamurilor. Mulțumesc, Corneliu Vadim Tudor, pentru exemplul pe care ni l-ai dat, să stăm drepți în fața vînturilor și să nu ne lăsăm călcați în picioare de nimeni, închinîndu-ne doar lui Dumnezeu. Îți mulțumesc pentru că ne-ai condus atunci cînd nu știam încotro s-o luăm și că te-ai bătut pentru noi și pentru drepturile noastre asemeni unui Tribun roman. Îți mulțumesc pentru cărțile pe care le-ai scris și pentru învățăturile pe care ni le-ai dat și, dacă astăzi ne

Un om, o viaÞă, o epocă

Cum a decurs întîlnirea mea cu Papa Benedict al XVI-lea (III)

Foarte tristă este situația unor copii de români, care se află alături de părinții lor și sînt agresați – deocamdată verbal –, insultați, amenințați, somați să plece la ei acasă etc. Aici, autoritățile italiene au o mare responsabilitate și vinovăție, fiindcă nu iau măsuri împotriva recrudescenței manifestărilor cu caracter extremist, care unora le pot aduce aminte că fascismul s-a născut în Italia, sub Mussolini – și e mare păcat că se dă ocazia pentru astfel de raționamente și „execuții morale” sumare, care nu sînt în interesul nimănui. În toate întîlnirile mele cu parlamentarii și miniștrii din Roma le-am spus acestora că în România sînt înregistrate peste 10.000 de firme italiene și că acestea cîștigă bani mulți la noi în țară; unde s-ar ajunge dacă s-ar dezlega, în ambele țări, „cîinii intoleranței”? Nu e bine deloc ce se întîmplă. Noi, oamenii politici, precum și oamenii Legii, ca și cei care lucrează în mass-media și care, din păcate, au dat tonul isteriei din Italia, avem datoria să nu inflamăm spiritele și să căutăm soluțiile cele mai pașnice și mai raționale. Pentru mine a reprezentat un șoc ceea ce mi-a relatat pastorul Pomohaci, și anume faptul că la închisoarea Regina Coelli, din Roma, sînt întemnițați 250 de conaționali ai noștri, cărora nu li s-a stabilit încă nici o vinovăție, dar despre care șefii pușcăriei spun: „Lasă-i aici, că sînt români!”. În curînd, le va fi rușine unor italieni pentru această rătăcire jenantă! Iată de ce misiunea mea a fost una dificilă: în primul rînd pentru că mi-a revenit, mie, sarcina să repar ceea ce, de-a lungul timpului, au stricat alții. În al doilea rînd, fiindcă încă nu se înțelege suficient de bine ce diversiune periculoasă reprezintă utilizarea termenului inventat, de „romi”, pentru „țigani”, întrucît iată ce confuzii aberante se creează, într-o lume din ce în ce mai grăbită și dispusă să pună ștampile, etichete. Slavă Domnului că eu nutresc o simpatie reală față de țigani, pe care îi cunosc încă din copilărie. Dar atunci cînd numele țării mele e făcut praf și pulbere de unii primitivi din această etnie, mă văd nevoit să o spun, răspicat, că românii nu sînt țigani și că țiganii nu sînt români. Într-o recentă carte a mea am scris, păstrînd proporțiile, că Beethoven n-ar fi putut fi chinez, iar Confucius n-ar fi putut fi german. Firește, așa-zișii romi nu sînt infractori fiindcă sînt țigani, dar nu ne putem preface că nu vedem faptul că, proporțional, țiganii dau cel mai mare procent de oameni certați cu Legea. Merg mai departe și vreau să fiu corect pînă la capăt, afirmînd că nici măcar nu e vina lor, ci a tuturor acelor factori europeni care, de sute de ani, n-au făcut mare lucru pentru educarea, socializarea și creștinarea acestor semeni ai noștri atît de amărîți. Mă bucur că, în ultimele zile, și alți oameni politici din România au ajuns la vorba mea, și anume că țiganii sînt, acum, o problemă a întregii Europe. Ar fi revoltător de nedrept să fie pus la stîlpul infamiei Po­porul Român numai fiindcă e bun și tolerant, el primindu-i și pe țiganii respinși, sau alungați de alții. E de la sine înțeles că procesul integrării și civilizării țiganilor – dintre care unii sînt nomazi și încă trăiesc în orînduirea gentilică – necesită timp și fonduri, fiind un proces de durată, poate pentru cîteva generații de acum încolo, dar de undeva trebuie început acest drum, care e absolut necesar, fiind în interesul tuturor. Nu vreau să insist acum asupra implicării Serviciilor Secrete străine în crearea și amplificarea tensiunilor dintre România și Italia – două țări latine surori, membre ale Uniunii Europene. Istoria ne învață că nimic nu e întîmplător și, în asemenea crize majore, adevărul e cu totul altul decît ceea ce se vede la suprafață. Așa că dați-mi voie să apreciez vizita mea la Roma, reproducînd genericul publicat, ieri, pe pagina I a ziarului „Azi”: „Vadim, misiune îndeplinită”. Eu cred că ziarul are dreptate sau, cum spunea Iulius Cezar: „Veni, vidi, vici” – „Am venit, am văzut, am învins”. În condițiile date, nu se putea face mai mult. Rog doar să se observe că eu am fost singurul politician care a avut curajul să se ducă acolo, în „bîrlogul lupului” și în pragul iernii. Nu a fost deloc ușor. De ce n-au venit, la Roma, și alți membri ai Grupului Parlamentar de Prietenie România-Italia? De lași ce sînt! Rînd pe rînd, de la o zi la alta, ceilalți membri ai delegației inițiale au dat bir cu fugiții, aruncîndu-și, unii altora, prosopul, ca la box. Rușine, de o mie de ori rușine, mai ales că Parlamentul cumpărase biletele de avion, tur-retur, cu bani mulți. Țin să mulțumesc domnului Radu Horumba, însărcinatul cu afaceri ad-interim al României în Italia, care m-a ajutat și m-a însoțit pretutindeni. În încheiere, permiteți-mi să anunț apariția unui nou volum scris de mine: „Parfumuri și Culori”, carte subintitulată „Aforisme, Meditații, Cugetări”. Lucrarea a văzut lumina tiparului la Editura Fundației „România Mare” și beneficiază de prefața prof. univ. dr. Gh. Buzatu, de postfața prof. univ. dr. Mihai Ungheanu și de coperta și grafica lui Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române. Lansarea cărții va avea loc marți, 20 noiembrie 2007, la Librăria „Mihail Sadoveanu”, din București, unde îmi lansez volumele, prin tradiție, de 28 de ani, mai precis din 1979, de cînd m-am întors din studenția mea vieneză. Adresez presei și tuturor celor prezenți invitația de a participa la acest eveniment – singurul cadou pe care mi-l fac în apropierea zilei mele de naștere, 28 noiembrie. Sfîrșit CORNELIU VADIM TUDOR (16 noiembrie 2007)

RM

manifestăm recunoștința față de tine, e fiindcă ne-ai fost bun îndrumător și îți simțim lipsa. Noi, cei rămași în urma ta, ne dăm silința să fim demni de tine și să ducem mai departe frumoasa moștenire pe care ne-ai lăsat-o. Știm că nu ți-a fost ușor să răzbești, dar ai avut atît de multe realizări în timpul vieții tale, încît adversarii încă te pomenesc cu teamă și respect, așa cum odinioară turcii vorbeau de Țepeș, iar grofii maghiari de Horea și de Avram Iancu. Responsabilitatea continuării lucrului pe care tu l-ai început apasă greu umerii noștri, dar îți ducem moștenirea mai departe alături de oamenii care au crezut și încă cred în valorile tale, pe care acum le numim vadimiste și care stau la baza unui curent social și politic ce va schimba în bine fața României viitoare. Pentru tot zbuciumul tău, îți mulțumim și, dacă ai îndrăzneală la Dumnezeu, roagă-te pentru noi!

Artificii  Frumoasa și bogata fiică a hatmanului moldovean Toderaș Balș, Anica, se străduia, prin anii 1830, să-și învețe surugiii țigani să vorbească în limba lui Shakespeare. Atunci cînd unul dintre aceștia uita porunca și se adresa cailor în românește, Anica se ridica în picioare și răcnea ca o leoaică: ,,Vorbește englezește, cioară!”.  America s-a clădit cu Biblia în stînga și cu Pușca în dreapta. Astăzi, a rămas numai Pușca.  Măslinele erau mîncarea preferată a lui Platon; poate din cauza lor a trăit 80 de ani.  Eu cred că viața pe Pămînt ar deveni insuportabilă dacă am auzi urletele celor din Iad.  Locuitorii din Stupini sînt Stupizi?  Aflat la băile din Ems, în vara anului 1879, pentru a-și trata emfizemul pulmonar, Dostoievski îi scrie unui amic: ,,Totul este străin – este insuportabil. Asta va trebui să dureze așa 5 săptămîni. Ține seama: literalmente, jumătate sînt jidovi. În trecere prin Berlin, am remarcat că Germania, și mai ales Berlinul, se evreizează”.  În epoca modernă nu mai putem vorbi de popoare, ci de corcituri.  Profeție formidabilă a evreului german Heinrich Heine, cu cca. 100 de ani înainte de victoria nazismului: ,,Creștinismul a îndulcit, pînă la un punct, ardoarea războinică a germanilor; n-a putut însă să o distrugă și, atunci cînd crucea, talismanul care o înlănțuie, se va sfărîma, atunci se va revărsa, din nou, ferocitatea vechilor luptători, exaltarea frenetică, pe care goții din nord o cîntă încă și azi. Atunci cînd, vai, acea zi va veni, ve­ chile divinități războinice se vor scula din mormintele lor fabuloase și își vor șterge de pe ochi praful secular: Thor se va înălța cu ciocanul său uriaș și va demola catedrale”.  Lingouri lungi și arămii, în bănci Ca pulpele frumoaselor țigănci...  Descopăr încă un element comun al Daciei și Indiei: spiritele primare, care vin în ajutorul zeilor și zeițelor hinduse, precum și oamenii care fac yoga se numesc dakini.  Pe cei pe care îi iubește, Dum­nezeu îi ia înainte ca ei să se facă de rîs.  Alte cuvinte străvechi, indo-europene, care se regăsesc și în limba română, și în limba hindusă: IAMA (zeița morții, care ,,dă iama”) și VATRA (în sanscrită se pronunță VARTA, era numele unei mari civilizații, de care a vorbit, în 1962, în Parlamentul din Delhi, Jawaharlal Nehru, prim-ministru al Indiei).  Frumos cuvînt latinesc pentru ocnă de sare: salifodina.  Oh, sfîntă oboseală a muncii!  A luat-o razna și geriatria: a dat în mintea pediatriei!  Așa după cum i-a alungat din Rai pe îngerii căzuți, tot astfel Dum­nezeu a alungat culoarea neagră din spectrul luminii.  Întrebat unde dorește să fie îngropat, Schopenhauer dă un răspuns antologic: „Nu are nici o importanță locul – posteritatea mă va descoperi oriunde”. CORNELIU VADIM TUDOR


RM

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

23

Istoria se repetă... sau nu?

jocul pe care-l fac în Ucraina pentru a-și apăra și promova interesele economice și geopolitice. Altfel, la ora asta am fi fost în război cu Rusia. Cît despre reacția lui Zelensky de a cere urgent o reacție militară a NATO contra Rusiei, ce să zic? Este de înțeles, dacă te gîndești că este atît de plin de ură împotriva rușilor, încît nu mai știe ce să facă ca să-i calce în picioare. Dar nu provoca un război planetar, domnule dragă, ca să-ți rezolvi dumneata problema! Au fost nenumărate situații – și sînt sigur că vor mai fi – în care țări mici au fost violate și jefuite de țări mai mari, fără a provoca cataclisme planetare întru apărarea lor, iar România este un bun exemplu. The Wall Street Journal scrie, referindu-se la acest accident – cum l-a catalogat ambasadorul Poloniei la NATO, că „explozia de marți a unei rachete de apărare antiaeriană rătăcită în Polonia oferă o reamintire tulburătoare despre cît de aproape este războiul Rusiei în Ucraina de teritoriul NATO și, cu aceasta, riscul unei confruntări între puterile nucleare. Dar eforturile rapide ale ambelor părți pentru a atenua tensiunile în creștere indică faptul că, în ciuda brutalității conflictului și a escaladării, nici Rusia, nici țările NATO nu doresc să lupte în mod direct. Primul semn al eforturilor de prevenire a escaladării a venit la cîteva ore după ce racheta s-a prăbușit în Polonia și a ucis două persoane, cînd președintele Biden a spus că informațiile preliminare indicau că este puțin probabil ca racheta să fi fost lansată din Rusia și s-a angajat să investigheze incidentul”. Că Marile Puteri evită cît pot un război direct cu Rusia e bine, fiindcă înseamnă că au învățat ceva din greșelile trecutului, dar în opinia mea mai înseamnă și altceva: un semnal dat președintelui ucrainean de a nuși depăși limitele pe care le are, pentru că depinde întru totul de ele. La cît de cinici sînt occidentalii, parcă-i văd la un moment dat cum vor întoarce toată presa contra aliatului lor ucrainean, scoțînd la iveală tot felul de lucruri ilegale și mincinoase săvîrșite de acesta. Pînă atunci însă va trebui să învățăm să trăim cu războiul în coastă și să ne rugăm lui Dumnezeu să se încheie cît mai repede.

De ce tace B.O.R. (2)

său de cuvînt să bată cîmpii, ci într-un avansat proces de deteriorare. Chiar mă așteptam ca, după ce Iohannis ne-a anunțat că ,,România a eșuat”, să vină și Patriarhul Daniel să ne spună că Biserica românească și-a pus bomboana pe colivă. Știu că mulți vor sări ca arși și vor spune că nu există pădure fără uscături, dar la fel de bine se poate afirma că și uscăturile pot exista fără pădure. Comentariile sînt de prisos, îndeosebi fiindcă, mai nou, în Biserica Ortodoxă Română se practică amorul frățesc, intrasutană, cît și preacurvia mixtă, cu civilii. De la preot la episcop și de la stareț la călugăr, oamenii sfinți își leapădă Scriptura și se adîncesc în dezmăț, momiți de Diavol și de armatele lui de îngeri căzuți și destrăbălați. Preoții care mîngîie copii în chip păcătos și înghesuie femei la spovedanie au devenit un subiect frecvent al programelor de știri. Scandalurile sexuale din rîndul Bisericii au devenit fapte cotidiene care, iată, pare că nu se mai sfîrșesc. A fost cazul preotului cîntăreț Cristian Pomohaci, urmat, mai recent, de cele ale preotului Visarion Alexa, Episcopului Tulcei, Visarion Dumitru Bălțat, Episcopului de Huși, Corneliu Bîrlădeanu (Cornel Onilă), acuzat de viol și agresiune sexuală asupra unui elev de la Seminarul din Huși, și cîte alte exemple or mai fi. Oricum, se cuvine să atragem atenția televiziunilor ca, atunci cînd prezintă asemenea cazuri, cu relatări și declarații abundînd în amănunte dizgrațioase, să pună bulina roșie pentru copii. Pînă atunci, vă las să vă continuați orgia de nivel național, dar țineți minte: ,,N-am să tac, chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine!/ Nu mai vreau în țara asta să-mi fie rușine!/ Vreau să vă opriți odată din dezmăț și din trădare/ Vreau respect și demnitate! Vreau o Românie Mare!” (Eliana Popa, ,,N-am să tac!”). În ce mă priveșe, nu am decît să mă rog în al lacrimei pîrîu, pentru a mă apropia cît mai mult de Dumnezeu: ,,Of, Doamne bun,/ Mereu mă-nchin,/ Cînd o să mor,/ În raiul Tău să vin!”. Amin. Sfîrșit

(urmare din pag. 21) M-am cam speriat cînd am citit știrea, fiind clar faptul că vorbim despre o „făcătură”, așa cum a fost atacul polonez asupra postului de radio german, care a dus la declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial. Rușii nu erau tîmpiți să provoace un război cu forțele NATO, fiindcă, ținînd cont de starea jalnică a armatei, riscă să se trezească cu tancurile americane în Piața Roșie. Imediat, presa l-a întrebat pe președintele american Joe Biden ce părere are, iar răspunsul a demonstrat echilibru și cumpănire: „Racheta este puțin probabil să fi fost lansată din Rusia din cauza traiectoriei sale”. Conform ziarului britanic The Guardian, „secretarul Apărării lui Biden, Lloyd Austin, a declarat că SUA nu au văzut nimic care să contrazică evaluarea preliminară a Poloniei conform căreia racheta de marți seara a fost un proiectil de apărare aeriană ucrainean”. Rușii, prin vocea ministrului Apărării, au declarat că atacurile lor nu au vizat ținte pe o rază de 35 km de granița dintre Ucraina și Polonia. Declarațiile despre „rachete rusești” căzute în Przewodów au reprezentat „o provocare deliberată cu scopul de a escalada situația”.

(urmare din pag. 21) Cunosc preoți care scurtează slujba pentru a se duce la meciul de fotbal susținut de echipa comunală sau la o partidă de pescuit, la vreo terasă ori la cine știe ce întîlnire amoroasă. Ce mai, haos total, și asta în timp ce Patriahul și elita sa duc o viață de huzur, plină de lux și îmbuibare. Observați mașinile cu care se deplasează capii Bisericii, cum își plimbă ei potcapurile alea în formă de cazan de țuică și cum am umplut bisericile cu acele cutii ale milei. Unde au dispărut smerenia și, mai ales, Credința lor? Acum nu se mai știe că Isus mergea desculț și înfășurat într-o pînză ponosită, iar cînd a găsit într-un templu o pungă cu bani, a aruncat-o în pulberea drumului spunînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta în acest lăcaș”. L-aș întreba pe Patriarhul nostru dacă, înainte de a pleca de acasă, obișnuiește să se uite în oglindă și dacă nu cumva îl deranjează faptul că straiele sale sînt pline de sclipici, fire de aur, ciucuri, pietre prețioase și tot soiul de alte podoabe, potrivite mai mult pentru un pom de iarnă. Și încă ceva, Părinte: nu ai auzit pînă acum că ,,Lucifer lucrează în fiecare dintre noi pentru a ne duce la plinătate, îndreptîndu-ne spre o nouă eră” (David Spangler, lider proeminent al mișcării New Age) și că acest lucru se va realiza cu ușurință, pentru că, așa cum afirma Jacques Attali, ,,Idioții merg singuri la tăiere”? Se poate deduce de aici că și Sfinția Ta ai fost făcut ,,idiot”, dar nu se știe cum înțelegi să reacționezi la asta. Ce faci, te rogi și stai în așteptare, cum i-ai învățat pe preoți să spună? ,,Rugăciunea fără fapte e pustiu” (Părintele Galeriu) sau altfel spus, ,,Rugăciunea este cheia care deschide poarta Împărăței Domnului” (Petre Țuțea), dar pare că lucrurile astea au fost date uitării. E și firesc să se întîmple așa, cîtă vreme Patriarhia Română e sluga fidelă a puterii politice, în care toată lumea este cu gîndul numai la ,,cașcaval”, adică la ,,ochiul Dracului”.

Cu toate acestea, imediat după atac, Ucraina a solicitat „acces imediat” la locul exploziei din estul Poloniei. Oleksiy Danilov, un înalt oficial ucrainean în domeniul Apărării, a spus că Ucraina dorește un „studiu comun” al incidentului cu partenerii săi. Duda a spus că atît Polonia, cît și SUA vor trebui să cadă de acord înainte ca Ucraina să poată lua parte la investigație”, scrie The Guardian. Investigația s-a finalizat cu următoarea concluzie: a fost vorba de o rachetă ucraineană S-300 de fabricație sovietică trasă de ucraineni în încercarea de a doborî rachetele rusești care s-au revărsat marți peste infrastructura lor energetică, militară și civilă. Mizele din spatele încercării de a descoperi cine a lansat racheta sînt imense. Polonia, ca membră NATO, este acoperită de angajamentele comune de apărare ale pactului, care ar putea implica Alianța direct în războiul din Ucraina. Aliații Ucrainei nu dau vina pe Kiev pentru incident, menționînd că țara încerca să se apere. „Să fiu clar, aceasta nu este vina Ucrainei. Rusia poartă responsabilitatea supremă”, a spus Stoltenberg. „Nimic nu indică faptul că acesta a fost un atac intenționat asupra Poloniei”, a declarat președintele polonez Andrzej Duda. Polonia și-a întărit apărarea antiaeriană, iar autoritățile se află la locul exploziei rachetelor. Dar Tomasz Szatkowski, ambasadorul Poloniei la NATO, nu a semnalat că schimbări majore defensive sînt pe cale de a se petrece. „Cu siguranță vor ajusta sistemul, dar nu există nici un motiv pentru introducerea unor schimbări radicale”, declarat oficialul în fața presei. Szatkowski a remarcat că natura accidentală a incidentului a făcut mai dificilă detectarea rachetei. „Dacă ar fi fost un atac intenționat, este foarte probabil că am fi fost capabili să-l detectăm și poate chiar să contracarăm această încercare”, a spus el. Așadar, am fost la un pas de dezastru planetar și îmi dau seama că Marile Puteri au limitări în

Pînă și Isus a ajuns să-Și pună întrebări: ,,Am suferit atunci și-acum,/ Dar ce făcut-ați voi?/ Acum vă-ntreb în mila Mea:/ Urma-Mă-veți tot așa?” (folclor). Iar, judecînd după comportamentul Preanecăjitului Patriarh, răspunsul acestuia ar fi următorul: ,,Tot așa, Prea Sfinte, că așa am primit ordin, iar ordinul se execută, nu se discută”. Adevărul este că vorbim degeaba cîtă vreme slujitorii Domnului par să fie orbi și surzi la ceea ce ni se întîmplă. Iată de ce, ,,preoții”, pe mine, cel puțin, m-au pierdut. Ei au alt drum, către Iad și, în această călătorie, conștiința îmi interzice să-i însoțesc. Ce pretenții să avem de la niște preoți care au transformat Grădina Maicii Domnului în... Raiul sataniștilor? Deși cifrele statistice ne spun că 80% din populația României este creștin-ortodoxă, lucrurile nu mai par să arate așa. Pentru că, în zilele de duminică, în bisericile din București participă la slujbă în jur de 150 de persoane, maximum 200, și asta în cartiere de 20-30.000 de locuitori. Ce să mai vorbim de situația din provincie, în special la sate, unde vin în jur de 10 persoane, mai mulți fiind cei care cîntă în cor și salariații bisericii. Dar, a nu se confunda aici Biserica cu Credința în cele sfinte. Este vorba de faptul că oamenii preferă să se roage acasă, în intimitatea lor, decît să fie părtașii unor acțiuni bisericești făcute în bătaie de joc. Adevărul este că oamenii s-au îndepărtat de Biserică pentru că preoții ,,N-au nici plată, nici răsplată, nici cununi de mucenici/ Și cu cît mai mult se-nalță, cu atît devin mai mici,/ Dacă-n suflet au mîndria, dacă-i stăpînește ura,/ Degeaba citează Sfinții, degeaba cunosc Scriptura/ Unii tot repetă-ntruna că ei sînt în Adevăr./ Să nu uite că și Eva a căzut de la un măr/ Și Adam fiind în Slavă, și în grația divină/ A fost izgonit de Tatăl, din Cereasca Sa Grădină!” (Eliana Popa, ,,Ale mîntuirii căi!”). Este cert că Biserica Ortodoxă Română nu se află sub un atac mediatic sau străin, așa cum îi place purtătorului


24

Nr. 1667 l 22 – 28 noiembrie 2022

POLITICĂ

GEOPOLITICĂ

Internetul și globalizarea ar putea uni lumea și ar putea face oamenii mai fericiți (I)

Liderii economiei mondiale și-au împărtășit tehnologiile cu întreaga lume, iar umanitatea a intrat într-o eră a prosperității. Economiile naționale nu mai există, pentru că avem o singură piață mondială, iar granițele statelor au devenit convenționale – au fost minimalizate datorită progresului tehnologic și dezvoltării internetului. Locuitorii planetei au devenit de mult o singură comunitate și împreună răspund noilor provocări civilizaționale. Așa ar fi trebuit să arate lumea modernă, conform ideilor futurologilor de la sfîrșitul Secolului al XX-lea. Cu toate acestea, predicția lor s-a adeverit doar parțial. Piața unică i-a făcut pe bogați și mai bogați și nu a făcut decît să exacerbeze poziția dependentă a țărilor în curs de dezvoltare. Granițele de stat au fost desființate, dar imediat s-au ridicat altele noi, mult mai inexpugnabile – ideologice. Și Internetul a jucat un rol important în acest sens – poate cea mai importantă resursă a erei informației. S-a dovedit că este capabil nu numai să unească oamenii, ci și să-i întoarcă unul împotriva celuilalt. Și împărțirea lumii în prieteni și dușmani a devenit mult mai convenabilă decît lupta pentru un acord.

Cele două fețe ale monedei „Dezvoltarea fără precedent a Asiei, o Americă renăscută și o Europă unită vor crea un impuls economic pentru celelalte regiuni ale planetei”, au prezis futurologii Peter Schwartz și Peter Leiden. În 1997, revista americană Wired a publicat articolul „The Future of the World: A Chronology of the Great Leap Forward”, în care oamenii de știință priveau viitorul Secol XXI cu optimism și entuziasm. Conform previziunilor lor, ultimii 20 de ani ai secolului trecut și primii 20 de ani ai celui nou vor intra în istorie ca ani de transformări unice. Noile tehnologii ne vor face viața mai ușoară, iar producția va fi mai rapidă și eficientă. Granițele statelor vor deveni pur simbolice, țările dezvoltate vor deschide piețe pentru cele în curs de dezvoltare, care, în cele din urmă, vor duce întreaga lume către prosperitate și unitate. „Aceste două tendințe – schimbarea tehnologică fundamentală și un nou spirit de deschidere – vor transforma lumea noastră în originile unei civilizații globale, care va înflori în secolul viitor”, au precizat cei doi futurologi.

RM

Aceasta este doar o parte de adevăr. Globalizarea a creat o piață mondială unică, unde orice produs din orice colț al lumii este disponibil oricui: fructe exotice din America de Sud, electronice din China, ceramică italiană... Tehnologia a dus producția la un nou nivel și aproape cinci miliarde de oameni beneficiază de aceste inovații. La prima vedere, locuitorii planetei au devenit întradevăr o singură comunitate. Valorile și obiceiurile de zi cu zi ale multor oameni din întreaga lume sînt identice: se îmbracă de la H&M, mănîncă la McDonaldʼs, se uită la Netflix și își folosesc iPhone-ul pentru a comunica pe Facebook și Instagram. Cu alte cuvinte, lumea a devenit acel sat global despre care sociologul canadian Marshall McLuhan a scris în anii 1960. Conform teoriei sale, dezvoltarea civilizației a fost determinată de mijloacele de comunicare. Omul de știință a împărțit istoria omenirii în trei perioade: perioada culturii prealfabetizate cu forme orale de comunicare; perioada de formare a scrisului și tiparului; lumea modernă care a apărut odată cu dezvoltarea energiei electrice și a tehnologiilor de transmisie a datelor care au făcut-o transparentă. La mijlocul secolului trecut, un sociolog a prezis practica cumpărăturilor online și fluxurile de știri personalizate. Conceptul de sat global s-a dovedit a avea multe beneficii. Datorită dezvoltării tehnologiei, oamenii pot schimba liber informații, pot primi educație și pot comunica online. O persoană nu se mai simte singură, chiar dacă nu întîlnește sprijin în mediul său, îl poate găsi oricînd pe net. Dar, de-a lungul timpului, s-a dovedit că acest progres are un dezavantaj. McLuhan a avertizat că, pentru confortul spațiului cibernetic, o persoană va trebui să plătească cu individualitatea sa. Treptat, tehnologiile vor alimenta în oameni o nouă conștiință tribală, de care omenirea încearcă să scape de cîteva secole. „Ceea ce am inventat cu electricitatea ne-a furat sistemul nervos. Era electrică i-a lipsit pe oameni de individualitatea lor”, a subliniat sociologul. Inițial, internetul și instrumentele sale – rețelele sociale, forumurile tematice și serviciile de streaming – au fost concepute ca un mijloc de comunicare și schimb de informații. Acest lucru a făcut ca spațiul cibernetic să fie din ce în ce mai semnificativ pentru omul obișnuit, sporind credibilitatea a tot ceea ce găsește acolo. Și cu cît o persoană are mai multă încredere în cineva sau în ceva, cu atît este mai ușor să-l manipulezi.

Pereți în loc de poduri (1) „În loc să construim ziduri, putem ajuta la construirea de poduri” – spunea fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, la începutul carierei sale. Astăzi, cele mai cunoscute rețele sociale unesc 4,7 miliarde de utilizatori. În timpul anului de carantină 2020, numărul acestora a crescut cu 13%. Se poate spune că în prezent omenirea trăiește literalmente pe internet, iar granița dintre lumea reală și cea virtuală devine din ce în ce mai transparentă. Facebook rămîne cea mai populară rețea socială, cu 2,9 miliarde de utilizatori pînă în 2022. În primii ani ai Facebook, oamenii au trebuit să caute singuri conținutul de care erau interesați. În căutarea știrilor, dădeau click pe paginile prietenilor și intrau în grupuri tematice. Acest proces a durat mult. Dar în 2006, dezvoltatorii Facebook au creat o pagină de pornire alternativă, unde toate știrile prietenilor ajungeau automat acolo. Și așa a apărut fluxul de știri familiar. „Înainte de apariția fluxului de știri, internetul era un loc ciudat, liniștit și, poate, foarte retras”, își amintește Farhad Manju, jurnalist Slate. Dar de la actualizarea Facebook, spune el, nimic pe internet nu a mai fost la fel. Treptat, toate serviciile populare au trecut la același format, inclusiv Instagram, Twitter și YouTube. Și apoi rețelele sociale au creat un flux de știri inteligent, permițînd algoritmilor să selecteze conținutul special pentru preferințele fiecărui utilizator. La început, algoritmii au fost destul de primitivi: doar doi factori au influențat publicarea unei postări în feed – cît de proaspăt era mesajul și cîți utilizatori erau menționați. Dar în 2009, a apărut butonul de like, care a făcut mai ușoară urmărirea lucrurilor care ne plac. Tehnologiile de personalizare s-au îmbunătățit rapid, iar în scurt timp rețelele sociale au învățat să analizeze toate informațiile despre utilizator și acțiunile acestuia. Astfel, au început să înregistreze din ce în ce mai multe date despre o persoană: sexul, vîrsta, locația sa, tipul de computer sau smartphone, preferințele politice, orientarea sexuală, interogările de căutare, istoricul click-urilor și aprecierilor, folosind informațiile pentru a oferi utilizatorului conținutul preferat. În același timp, publicațiile pe care algoritmul le-a considerat nepotrivite – care conțineau un punct de vedere diferit sau care demonstrau gusturi diferite – nu mai apăreau în feed. Acest lucru a dus la formarea așa-numitei „filtru bubble” (din engleză – filter bubble), care izolează o persoană din punct de vedere informațional. (va urma) N.K.

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,Ro­mâ­ nia Mare” se pot face prin inter­mediul Poștei Române, astfel: - la Oficiul poștal de care apar­țineți (abonamentele se înnoiesc lunar); - pe site-ul www.posta-romana.ro, sec­țiunea Abonamente presă. Costul unui abonament variază, după cum urmează: – 1 lună – 24 RON – 3 luni – 72 RON – 6 luni – 144 RON – 12 luni – 288 RON Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360. Vă mulțumim! Redacția

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.