România Mare, nr. 1669

internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

TUDOr

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nimeni nu poate cumpăra o Țară, deși sînt atîția dispuși să o vîndă.

COrNELiU VADiM TUDOr

Ferește-mă, Doamne, de prieteni...

...că de dușmani mă păzesc singur, zice înțelepciunea milenară a românilor. Ce folos că sîntem deștepți dacă nu ne ascultă nimeni și dacă e atîta trădare între noi? Bunăoară, prietenia europeano-americană, care durează de 100 de ani, a ajuns într-un impas taman acum, cînd europenii și-au dat seama că șmecherii de americani le cam trag preșul de sub picioare cu războiul din Ucraina. S-au și zborșit la ei prin ziarul Politico, din care voi cita în continuare, dar dacă europenii nu iau taurul de coarne și nu dau cu yankeii de pămînt, vom trage cu toții ponoasele.

Cotidianul american World Street Journal scria pe 20 noiembrie despre modul în care s-au întețit schimburile comerciale dintre americani și europeni. Astfel, într-un articol amplu ni se explică ce ajutor extraordinar ne oferă nouă, europenilor, ca de fiecare dată, economia americană. „SUA au importat mai multe bunuri din Europa decît din China în acest an, o schimbare majoră față de

anul 2010, cînd China a devenit partenerul comercial dominant al Americii. De la ceasuri elvețiene la mașini germane și articole de lux italiene, banii și produsele inundă piața de peste Atlantic mai mult ca niciodată. (...) Exporturile Germaniei către SUA au crescut cu aproape 50%, doar în septembrie. Moneda euro, slăbită de război, oferă firmelor europene un avantaj suplimentar pe vasta piață din SUA. De asemenea, companiile europene varsă resurse în America de Nord, inclusiv în Mexic, atrase de accesul la energie ieftină”. În acest context politico-economic, în care multe companii din Europa se mută în Statele Unite, acestea „au primit investiții străine directe în valoare de 74 de miliarde de dolari în perioada martie-iunie, de departe cea mai mare dintre toate țările, și în comparație cu 46 de miliarde de dolari pentru China, potrivit unui raport din octombrie al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică”.

(continuare în pag. a 16-a)

NiCU MAriUS MAriN, antreprenor HOrECA

România – dincolo de parada militară

România uitată

În numărul trecut al „româniei Mari” – astfel cum se cuvine de ziua de naștere a Țării noastre – 1 Decembrie 1918 – am omagiat această zi cu un florilegiu de versuri închinate româniei, adunate într-un buchet de trandafiri albi – simbol al iubirii pure pe care autorii selectați, pe lîngă milioane de concetățeni ai lor, au nutrit-o și o nutresc pentru Patria-Mamă. Citind (și recitind) zeci de poezii pînă să mă hotărăsc asupra cărora să mă opresc pentru ilustrarea temei propuse, am avut prilejul (și privilegiul) să trăiesc momente de deplină desfătare și înălțare sufletescă, poeziile citite, dincolo de marcarea personalității autorilor în actul propriu de creație, avînd ca generic Dragostea și iubirea de Țară, mi-au umplut inima de bucurie, convingîndu-mă, încă o dată, de forța de penetrație a operei poetice, centrată pe cel mai profund sentiment de sorginte națională – iubirea de Țară!

Suprapusă cu deschiderea unor „Tîrguri de Crăciun”, în mai multe orașe din Țară

(evenimentul devansînd cu o lună de zile Sărbătoarea

Nașterii Pruncului isus, ne apare ca ceva desuet și deplasat, toată hărmălaia din aceste piețe, devenite tîrguri, nu este decît o mișcare comercială, care –dincolo de atracția miilor de beculețe și de brazii împodobiți – consider că împietează mult rigurozitatea și puritatea adevăratei Sărbători de Crăciun), sărbătorirea Zilei Naționale a româniei ne-a făcut, pe moment, să ne rupem de realitate și să ieșim din cotidian, lăsîndu-ne „orbiți” de luminile de sărbătoare. Întorși acasă din minivacanța prilejuită de Sărbătoarea Sfîntului Andrei și de Ziua Națională, după ce am urmărit și parada militară, cum ne-am uitat în jur sau am deschis televizorul, am tresărit și am aterizat în realitatea imediată.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CiOLCAN

Iarna româneascã prinde iar a-si cerne Mos

iarna românească prinde iar a-și cerne Zestrea de lumină şi de bucurii, Ţara-i încrustată în comori eterne Fildeşul zăpezii cade din tării. În Carpaţi domneşte pacea milenară, Cerbii poartă-n frunte giuvaiere vii, Prin văzduh îşi lasă urmele de ceară Veveriţe roşii, vrăbii argintii.

regină e iarna pe fiinţe şi lucruri Feeric e totul, prin munţi şi prin văi Ce dulce e viaţa cînd ştii să te bucuri Şi zarea răsună de zurgălăi.

Şi în orice casă preacinstită, iată, Dansul şi ospăţul sînt de-acum în toi iarna asta pare binecuvîntată Semne bune are anul pentru noi. Aibă tot poporul bucurii supreme Fie steagul păcii semnul tutelar, Purpură şi aur picură din steme, Să veghem mai aprig piatra de hotar.

Ţării noastre scumpe fără de prihană, Dragostea să-i fie înstelat veşmînt Din înalt de poartă maramureşană

Pînă la Danubiul legendar şi sfînt Să trăiască veşnic, scumpa românie, Pacea ne-nflorească dulce pe obraz, Fie ca de-a pururi lumea să ne ştie Ca pe-un neam de oameni harnic şi viteaz.

COrNELiU VADiM TUDOr, 1979

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Ciorbea e viu, dar nu-i sănătos F O canalie fără Ţară: Sergiu Cunescu

F Kalașnikov – mortul viu, din lada goală, de sub scara fără trepte F Mişu Navetistul se va echipa de luptă F Cîţi cîini m-au lătrat, toţi au turbat!

PArTEA A ii-A

F Pe aceeaşi linie blestemată, a trădării de Ţară, se menţine şi flaşnetarul ăla bătrîn de Sergiu Cunescu. Nenorocitul ăsta, păcăleşte politica de vreo 7 ani, cheltuind pînă acum mai multe miliarde de lei de la gura populaţiei. Dacă cineva ne va spune ce-a produs capul acestui evreu bulgar, în cele 3 legislaturi de cînd zice că e deputat, îi vom da un premiu de 1 milion de lei. Priviţi ce-a ieşit pe gura de babă cîrîitoare a acestui impostor, care, dacă ar fi lăsat de capul lui, cu partidulețul lui de pleşcari, n-ar culege nici 0,5% din voturile electoratului: „P.S.D.r condamnă manifestările de intoleranţă şi xenofobie abundente în partidele fostei Puteri şi le vom condamna în continuare, din partea oricui ar veni“. Dar U.D.M.r.-ul cum e? Păi, U.D.M.r.-ul e băiat bun, e gigea: „Ne exprimăm speranţa că U.D.M.r. va putea convinge opinia publică românească şi internaţională că este o formaţiune încrezătoare în valorile democraţiei şi ale convieţuirii interetnice“. Aici, în aceste două texte paralele, se observă cel mai bine ticăloşia „monstruoasei coaliţii“. Românii sînt suficient de deştepţi ca să-şi dea seama ce joc murdar practică partidele respective pentru a se menţine la Putere, cu orice preţ. Deci noi sîntem „abundenţi“ de xenofobie şi intoleranţă, iar ucigaşii românilor sînt democraţi! Dizenterie, numele tău e Sergiu! Tricofiţie, numele tău e Cunescu! F Am pomenit de Omida. Tămbălău mare în lumea prezicătoarelor: după moartea Omidei, în anul 1995, zeci de ţigănci au pretins că ele sînt fiicele naturale ale acesteia, deci o moştenesc întru totul. Din fericire, ziarul „Național“ ne-a liniştit: în urma unei anchete riguroase, pe bază de cromozomi și Carbon Paişpe, reporterul Tache a stabilit că numai Lucreția și rodica sînt fetele Omidei. Uf, bine ca s-a terminat cu această dilemă care nu dădea pace românilor, întrucît nu poate orice impostoare să susţină că ar fi urmaşa acestei ioana d’Arc a ţiganilor, Omida. Reportajul junelui Tache făcut la vila din Chitila, unde trăieşte Lucreția, e mortal: „Primul care te primeşte cînd intri în curtea unei vile de zici că te-ai teleportat în Beverly Hills, este nepotul mamei Omida. Puştiul, cu pletele fluturîndu-i pe spate, cu cercel în ureche şi jucîndu-se cu o «Săbiuţă» cu buton se prezintă foarte serios: «Salut. Am 6 ani. Mă cheamă llie renegatul Lorenzo Lamas»“. Lume bună, nimic de zis, renegatul e nepotul Omidei şi cînd va creşte mare vă daţi seama ce săbiuţe cu butonaşe va mînui el. O altă nepoată a Omidei e Desdemona, care, după cum se vede, n-a mierlit sugrumată de Othello, care îi ceruse, cu ochii scoşi din orbite, batista („davai zdreanţa!, davai zdreanța!“, în varianta bulgară), ci trăieşte, bine mersi, în Chitila. Aflăm că una dintre clientele Omidei era însăşi Elena Ceauşescu: „În 1985, la mijlocul nopţii, Omida a fost chemată la Elena Ceauşescu. Aceasta i-a spus că s-a hotărît să-l pună pe Nicuşor şef al Ţării în locul lui Ceauşescu. Pusese deoparte haine şi de-ale lui Nicuşor, şi de-ale lui Nea Nicu. Doi ani au durat farmecele pentru scăparea de Nea Nicu. Coana Elena a renunţat, dar a cerut alte farmece. Era orbită de gelozie pe femeia de serviciu de la C.C., ileana Stan, spunînd că l-a văzut pe Nea Nicu că a ciupit-o de fund. A făcut scandal, dar Nea Nicu i-a luat apărarea femeii. Pe urmă, a cerut să i se dea nişte buruiene de dragoste. Era nebună de durere că maiorul Vişan de la Securitate nu vrea să se culce cu ea“. Dar cele două femei au dat colțul, între

timp. Acum începe Era Lulu (Lu’ Lucreția). Figură nostimă, Piranda. Ete ce dă pe gură, încălcînd Jurămîntul lui Hippocrate (or avea şi vrăjitoarele un Hippocrate al lor): „Anul trecut, Lucreția a reuşit «să-l desfacă» pe Cornel D., un milionar român din Florida. «Acesta a vrut să mă ia în America, să fiu vrăjitoarea comunităţii româneşti de acolo»“. Dacă nu ne înşelăm noi, e vorba de Cornel Dumitrescu, din New York care face pe monarhistul şi scrie în „Ziua“ tot felul de gugumănii. Numai că nu-i deloc milionar, decît, fireşte, în măsura în care fiecare şofer de taxi din S.U.A. e aşa ceva. În privinţa „desfacerii”“, avînd în vedere că acest C.D. este obez în ultimul hal (168 kile la 1,68 m înăltime) noi credem, mai dearabă, că Lucreția l-a desfăcut la şireturi, fiindcă Godzila nici nu mai poate să se aplece. Ni se spune și care e începutul descîntecelor rostite de Lucreția: „Să iasă răul/ Din Zgîrciul nasului/ Din gura obrazului“... Auzi la ea, cică răul se cuibăreşte în zgîrciul nasului! Închipuiti-vă că asemenea incantaţii a stuchit fiica Omidei şi la cea mai palpitantă întîlnire a vieţii ei: „Dar, cel mai celebru caz al Lucreției a avut loc cu doar cîteva zile înainte de alegerile din noiembrie, cînd soţiile a doi actuali înalţi demnitari – «sînt în primii cinci şefi ai Ţării, dar nu pot să spun cine» – au invocat duhurile pentru succesul Convenţiei. Acum, pe respectivii politicieni îi înjură Sindicatele“. Răul din zgîrciul nasului nostru ne spune că cele două cucoane sînt Mioara roman şi Lacrima Ciorbea. La Crima lui Ciorbea nu se gîndeşte nimeni? F Dacă mai trăia Maxim Gorki, ar fi adaptat celebrul său aforism astfel: „Omida, ce minunat sună acest cuvînt!“. F Dar cum de-a murit ea, Omida, din moment ce avea puteri supranaturale și-i ţinea pe alţii în viață? Noi credem că s-a întîmplat următoarea chestie: tocmai atunci, în 1995, a dat ordin Sanepidul să se stropească cu insecticid din aeroplan, împotriva dăunătorilor, aşa că biata Omida a intrat şi ea la grămadă, inhalînd acele substanţe toxice care au făcut-o să se ducă după colega ei de Academie. F Din aceeaşi publicaţie cristoiană, „Național“, sare în ochi rubrica intitulată „Ce au fost în vieţile anterioare personalităţile politice actuale?“. A venit marţi, şi rîndul miliardarului în chiloţi: ni se spune că „Sever Mureşan a fost gropar!“, și că el a mai trăit o dată, începînd cu anul 1100, în Nordul Chinei. Tot ce se poate, numai că nu înțelegem de ce se pune totul la timpul trecut?! Pentru că ce-a fost în viața anterioară Sever Mureşan, e și în viața actuală, dacă ne gîndim că el e groparul Băncii Dacia Felix. F Actriţa şi manechina Daniela Nane a căzut de pe iapa Murguţa, fiica Vijeliei. „Dacă nu mă învăţa Szoby Cseh cum trebuie să te prăvăleşti ştiinţific de pe cal (fapt pentru care îi datorez o bere!) mă alegeam precis cu cîteva oase rupte. Aşa am scăpat cu bine“. Ai scăpat pe naiba, Nană dragă, lasă că ştim noi, nu ţi-ai rupt coastele, dar de păsărică ce zici, întreagă e ea oare? Credem că ştii care e diferenţa dintre o furnică şi o păsărică, fiindcă tot eşti tu om de ştiinţă acum: păsărica te furnică, dar furnica nu te păsărică! F Cu ocazia vizitei lui Bill Clinton, cică nişte minţi babiuce, adepte ale ideilor ciu-ce, de prin M.Ap.N., au împărţit cerşetorilor din Bucureşti tot felul de pantaloni de călărie, cizme, vestoane şi chiar căciuli milităroase. Principalii beneficiari sînt apreciaţii cerşetori (fala plaiurilor strămoşeşti!) Cioroiu, Schelet şi Dolar. F O nouă ispravă a lui Valeriu Stoica, relatată de ziarul „Adevărul“: „La Arad, Ministerul Justiţiei aruncă în stradă singurul liceu de meteorologie-hidrologie din Țară“. F Se împlinesc 160 de ani de la naşterea junimistului și politicianului Petre Carp (1837-1919). F Ştiaţi că „alcool“ este un cuvînt arab? Al Kuhul era,

la început, un produs cosmetic în formă de pudră fină, de culoare neagră, cu care femeile îşi colorau sprîncenele. Spaniolii au preluat cuvîntul, de la ocupanţii lor, arabii, şi l-au metamorfozat în „alcohol“. Alchimistul Paracelsus (1493-1541) a avut ideea de a da „alcoolului“ înţelesul de azi, în sens de produs foarte fin. F Revista „Ţara“ din Chişinău anunță că în baza unui Protocol încheiat între Ministerele învăţămîntului din românia şi republica Moldova, 750 de tineri moldoveni vor învăța în facultăţile și universitătile din Țara Mamă. E bine. Aşa se face Unirea, pas cu pas. F În zona Polovragi (din jud. Gorj) se pare că a apărut un mic Triunghi al Bermudelor. Cică unor turişti le-au dispărut cîrnaţii, lăzile cu bere, maşina etc. Păi, în cazul acesta întreaga românie e un Triunghi al Bermudelor, fiindcă de prin toate gospodăriile au început să dispară şi cîrnații, şi berica, şi maşinuța... F Presa anunță şi dispariţia unei tinere femei, de 21 de ani, pe nume Nicoleta. „Ultima oară a fost văzută în compania lui Vali Piticu, cunoscut personaj al lumii interlope bucureştene“. Acum, să ne ierte Dumnezeu, dar cînd umbli cu banditul Piticu ți se poate întîmpla orice. O fi fost Piticul din „Twin Peaks“. F La propunerea ziaristului Sorin Satmari, senatorul Corneliu Vadim Tudor ține o rubrică în ziarul „Sportul românesc“, sub genericul „Toată lumea ştie fotbal“. Tableta poate fi citită în fiecare luni. F Un francez pe nume Daniel Mariot a făcut un pariu ieşit din comun: el va parcurge înconjurul lumii, în 10 ani, pe jos şi în patru labe. Ehe, să fie el sănătos, diplomaţia română i-a dat 7 ani handicap! F Ziarul „Curierul Naţional“ publică un interviu interesant cu Valeriu Tabără, preşedintele P.U.N.r.: „Cazul Ceorge Păunescu se încadrează în zona politicului, a răfuielilor politice“. F Ţiganul infractor Gh. Mocuţa e disperat că încep să iasă la iveală toate matrapazlîcurile lui. Faptul că viața acestui nemernic e un găinaț, din adolescență şi pînă acum, asta o ştie şi el. I-a păsat lui de Legi vreodată? L-a interesat pe el Dreptatea în Ţara asta? Aiurea! Lui să-i fie bine, el să facă o carieră rapidă, burta lui să se umfle de mîncăruri bune și băuturi fine, mutra lui morocănoasă şi amenințătoare, cu buze vinete, să inspire teamă, peste tot, fiindcă el are încă o mentalitate de nepot de primsecretar, tot judeţul trebuie să înghețe cînd apare el. Ştiţi ce-a mai făcut căpiatul ăsta? A dat în judecată ziarul „Libertatea“ şi pe senatorul Vadim, cerînd, de la fiecare, cîte 7 miliarde (?!) de lei daune. El ştie că n-are nici o şansă, dar e atît de şucărit din pricina dezvăluirii că a luat mită de la Mafia Ţigănească, încît a hiperbolizat toată chestiunea, ca să cadă în derizoriu. Băi, Mocuţa, proasta satului, te pui tu cu ziarişti ca Octavian Andronic şi Corneliu Vadim Tudor? Ăştia nu publică nimic fără să verifice de 10 ori, băiețică. Ţi-e foame? Ai nevoie de 14 miliarde de lei? Ce vrei să faci cu ei, să-i joci la rișcă? Ascultă acilea un proverb românesc, pe care ți-l oferă gratis „românia Mare“: „Cîți cîini m-au lătrat, toţi au turbat!“ F Poliţia a prins în flagrant delict doi homosexuali care îşi satisfăceau poftele într-un WC din Piaţa Sfatului din Braşov. Aşteptăm reacţia lu’ fraulein Leni Fischer şi a Consiliului Europei. Intuiţia noastră ne spune că e vorba de Andrei Pleşu şi Dide Puşcărie. F Ministrul de interne Gavril Dejeu începe să dea semne de deplasare mintală: i-a pus pe jandarmii români (ca pe nişte slugi proprii, sau guvernante unguroaice!) să păzească inscripţiile bilingve din zona Municipiului Tg. Mureş, pe care le-a instalat, ilegal, primarul U.D.M.r.-ist Fodor imre. Nu ți-e ruşine, Gavrilă? Toată viaţa ai pozat în victimă a horthyştilor, pentru ca acum să intri în cîrdăşie cu ei. Poate nu ştii cum te înjură cadrele Ministerului de interne, de la sectorist la general, precum şi colegii ţărănişti, liberali etc. Lasă, că o să-ţi spunem noi, în curînd.

(va urma)

ALCiBiADE

(Text reprodus din revista „românia Mare“, nr. din 25 iulie 1997)

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Cum s-a unit Maramureşul cu Þara (I)

Vechi leagăn de cultură şi civilizaţie românească, Ţara Maramureşului, locul de baştină al voievozilor Dragoş şi Bogdan, este cuprins între munţii vulcanici din grupa nordică a lanţului carpatic (Ţibleş, Gutîi, Oaş), masivul Rodnei şi Munţii Maramureşului. Ţara Maramureşului reprezintă una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafaţă de aproape 10.000 km pătrați.

Abordarea problemei Maramureşului istoric în contextul creat de organizarea lumii după Primul Război Mondial prin Conferinţa de Pace de la Paris a adus în atenţia opiniei publice româneşti o serie de realităţi pînă atunci neglijate. Punerea în discuţie a frontierei de nordvest a României a condus şi la elaborarea unor ample memorii de către autorităţile locale din Maramureş, menite să aducă la cunoştinţă poziţia acestora în ceea ce priveşte trasarea noilor graniţe.

Prin Tratatul de Alianţă încheiat la 4/17 august 1916 la Bucureşti între România şi Marea Britanie, Franţa, Rusia şi Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestică a ţării se fixa pe talvegul Tisei, astfel încît în componenţa statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramureş. La baza acestei decizii politice credem că au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicînd preponderenţa elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramureşul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoaşterea sau omiterea realităţilor de ordin istoric și economic specifice Ţării Maramureşului. Caracterul secret al tratatului, prevăzut prin articolul 7, a împiedicat opinia publică să aibă cunoştinţă de respectiva prevedere.

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 că: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România“. La baza respectivei prevederi se afla principiul naţionalităţilor.

Telegrame către Brătianu

Atunci cînd Ştefan Cicio-Pop şi-a terminat cuvîntarea strigînd: „Trăiască România Mare de la Nistru şi pînă la Tisa!“, maramureşenii prezenţi au protestat afirmînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca să împingă hotarul pînă la graniţa Galiţiei, ca România să cuprindă între hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa. La acestea Ştefan Cicio-Pop a dat lămuriri, declarînd că expresia „pînă la Tisa“ se referă numai la ţinuturile

dinspre Ungaria şi că ţinuturile româneşti dinspre Galiţia, deşi situate dincolo de Tisa, vor aparţine României, subliniindu-şi convingerea cu strigătul: „Trăiască România Mare de la Nistru şi pînă dincolo de Tisa!“. Dezideratele susţinute de maramureşeni la Alba Iulia nu au fost urmate de către diplomaţii români prezenţi la Conferinţa de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Brătianu şi Nicolae Mişu, expunînd la 31 ianuarie - 1 februarie 1919 revendicările teritoriale ale României, păstrează, în ceea ce priveşte hotarul de miazănoapte, frontiera trasată în 1916. Această situaţie a încurajat Cehoslovacia să solicite la 13 februarie 1919 încorporarea „ţării locuite de rutenii din Ungaria“, deşi Cehoslovacia, din perspectivă istorică, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveşte Maramureşul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptată la lucrările Conferinţei de Pace şi s-a materializat prin trasarea unei linii de frontieră care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatică.

În acest stadiu al negocierilor, contextul internaţional se complică prin declanşarea de către Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor) a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut şi joncţiunea cu trupele bolşevice din Ucraina si Rusia. Acţiunea a obligat armata română să contraatace. Victoriile acesteia sînt menţionate clar în telegramele trimise lui Ion I.C. Brătianu aflat la Conferinţa de la Paris: „La dreapta am atins Huszt, limită etnografică“; „Am luat Sătmarul, de asemenea limită etnografică“. Conţinutul acestora redă nu numai avansarea armatei române, ci şi limita geografică stabilită în funcţie de preponderenţa populaţiei româneşti vizată de aceasta. Imposibilitatea armatei cehe de a face față ofensivei maghiare şi propunerea făcută României de a ocupa Rutenia şi partea de miazăzi a Galiţiei, pentru a asigura legătura între armata polonă şi cea română, coroborate cu dorinţa de a bloca orice comunicare directă între ucraineni şi ruşii bolşevici, a determinat depăşirea Tisei şi ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramureşului de la nord de Tisa.

Memorii

La 3 august 1919 însă se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasă de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate şi Asociate, care menţinea cursul Tisei ca linie de frontieră, dar numai pe o porţiune delimitată astfel: „De la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galiţiei şi Cehoslovaciei o linie orientată sensibil către vest-sud-vest prelungită printr-o linie care atinge rîul Tisa la nord de confluentul acestuia, rîul Vişeu, apoi continuă spre vest talvegul Tisei pînă într-un punct la

cca 9 km vest de Apşa de Jos, o linie care să întîlnească şi să urmeze linia de despărţire a apelor între Tisa şi Tur“. Recunoaşterea pe plan internaţional a acesteia a fost confirmată prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, a Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: „Austria recunoaşte, precum au făcut-o deja Puterile Aliate şi Asociate, deplina independenţă a statului cehoslovac care va cuprinde şi teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpaţilor”.

Refuzul lui Ion I.C. Brătianu de a semna acest tratat datorită unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amînarea ratificării de către statul român a acestui act internaţional. Răgazul a fost folosit de oficialităţile române, centrale şi locale, pentru a pregăti documentaţia necesară care să probeze dreptul asupra întregului Maramureş.

Între timp, şi în ţară s-au conturat opinii privind problema Maramureşului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 şi adresat Ministerului de Război, prefectul judeţului Maramureş prezenta în mod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat să depăşească graniţa impusă prin tratatul din 1916 şi să introducă administraţia românească şi la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea menţinerii unei vieţi economice care să permită furnizarea produselor alimentare în zonă şi menţinerea funcţionalităţii mijloacelor de comunicaţie, folosindu-se totodată de argumente de ordin istoric: „Judeţul Maramureş întreg este un vechi leagăn al românismului recunoscut de istorie în care valurile rutenești venite din alte ţări au îngropat o mulţime de elemente româneşti care aşteaptă să fie reînviate“; „Maramureşul prezintă nu numai o unitate geografică bine definită şi foarte pronunţată, ci o unitate organică indivizibilă“.

La 9 decembrie 1919, senatorii şi deputaţii din Maramureş, Ugocea şi Satu Mare adresau guvernului un memoriu „nu numai în interes local, ci şi în interesul întregii Românii Mari şi al întregului neam românesc”, solicitînd ca graniţele Maramureşului să fie stabilite conform liniei de demarcaţie trasate în iunie 1919 de către Comandamentul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeaşi perioadă, Alexandru VaidaVoevod, ministru de stat în timpul guvernului Văitoianu, înaintează un raport documentat asupra Maramureşului, cerînd toate comunele româneşti de peste Tisa împreună cu hotarele lor şi propunînd o frontieră care începea la vest de Teceu şi continua pe culmea munţilor spre nord, vizînd încorporarea în graniţele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras şi jumătate din Teceu.

Cea mai veche episcopie (1)

Concomitent cu aceste acţiuni au avut loc și primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat şi populaţia întregului Maramureş. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat şi ruteni care şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui şi Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea să semneze Tratatul de pace cu Austria, România recunoscînd astfel încorporarea Maramureşului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. În acelaşi timp însă, preşedintele Consiliului de Miniştri a numit pe lîngă delegaţia română ca expert pentru Maramureş pe dr. G. Iuga, deputat de Maramureş, care în timpul şederii sale la Paris întocmeşte mai multe memorii, documentaţii, hărţi dovedind caracterul românesc al Maramureşului de la nord de Tisa şi drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodată, el iniţiază tratative cu delegaţia cehoslovacă pentru rectificarea liniei de frontieră preconizată şi face lucrări pregătitoare pentru ca problema să fie prezentată Conferinţei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

(va urma)

ANA-FELiCiA DiACONU, CriSTiNA TiNEGHE

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SC rii TO r

Singur la baricadă

În poeziile sale, Traian Vasilcău, scriitor din Republica Moldova, îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca salvator al omului, întru perpetuarea vieții pe pămînt, cu bune și cu rele. El face referire la credincioșii creștin-ortodocși care, potrivit constatărilor poetului, într-un fel se manifestă în fața altarului, și altfel în afara bisericii. Poetul, prin felul lui de a fi, este patriotul român cu state vechi în apărarea limbii materne și a obiceiurilor străvechi, cîntînd cu durere în suflet soarta neamului său, care cu greu își mai adună puterile și liniștea pentru a merge mai departe: ,,Lumea n-are nici o taină/ Seamănă cu o sudalmă,/ N-are pace sufletească,/ Scuipă-n Înger păzitor./ Lumea e un lagăr mare,/ Lagăru-i de concentrare/ Și-i de-o boală grea/ Viața mea și-a tuturor” (Doina Apocalipsei). Sau, cu o și mai mare îndîrjire, poetul se manifestă ca un foc aprig pîrjolind malarița, ciuma; ,,Lume îmbrăcată-n sac,/ Fără haine, fără leac,/ Unde mergi, fără cuvînt?/ Goală pleci la Domnul Sfînt?// Lume lepădată-n grabă,/ Fără neamuri, lume-iarbă,/ Cum doar cîinii-s lepădați/ De-ale lor surori și frați” (Bocetul anului 2020). Pentru unii, Dumnezeu nu există, iar pentru alții, bucuria împlinirii vieții lor este rugăciunea, smerenia, mai ales pentru poet, care e plămadă din plămada maicii sale, România, chiar dacă trăiește în Basarabia, de cînd se știe, cu ai lui... El nu dă verdicte, însă anticipează,

voalat, că omenirea merge pe un drum care nu mai e cel al credinței strămoșești, ci al facerii banilor din orice și cu orice prilej... În versurile sale întîlnim momente de revoltă personală, ca un strigăt din pustiu, compătimindu-i și prevenindu-i într-un fel pe cei care acum au de toate – telefon mobil, internet, servicii bănoase – că toate acestea, cîndva, se vor întoarce împotriva lor... Șocantă ca mesaj, lirica lui Traian Vasilcău exprimă sentimentele celui care, chiar dacă trăiește în libertate, vorba vine, este frămîntat de problemele sociale ale semenilor săi, de pe ambele maluri ale Prutului. El încearcă, prin strigătul său, să-i trezească pe toți la sentimente mai bune, mai umane, iar identitatea să le fie recunoscută, ca frați creștini de același sînge. Poetul transmite, în lirica sa, starea românului obidit de toate nelegiuirile vremii, care îl determină să vorbească asemenea unui părinte ajuns la limita răbdării, cînd nu mai are ce pune copiilor săi pe masă, frămîntat fiind de gîndul de a-și lua lumea în cap, să plece oriunde va vedea cu ochii. Și zice poetul, ca în doinele și cîntecele haiducești: ,,Cîtă jale-n mine-am strîns!/ Lumea s-a-mbrăcat în plîns” (Pacea mondială). Cale de întoarcere nu există, nici de împăcare cu sine, ar însemna să-și trădeze frații, surorile, efectiv, conștiința și, în cele din urmă, pe Bunul Dumnezeu. Ajuns la saturație, nu se sfiește să exclame, aflat parcă în fața unui pluton de execuție: ,,Sătul de lume, aș fugi din ea”... Iată nemulțumirile poetului, îndreptățite de altfel, oferind ocazia fiecăruia ca, de la vlădică la opincă, să reflecteze adînc la mersul vieții sale. Autorul basarabean Traian Vasilcău descrie, într-un minunat poem, marcat

Din Bucure ş tii de altădată

Povestea lui Zoltan – regele vagabonzilor

Societatea românească interbelică – asemeni celei de azi – era o lume a contrastelor. O lume cu lumini, dar și cu multe umbre, în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni, meseriași, muncitori și funcționari, și, de asemenea, cu lumea mahalalelor, diversă și pestriță și ea. Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevărată molimă societatea interbelică. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, tîrg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi mai pașnicul sau mai agresivul „Faceți-vă milă și pomană!”. Nu am scăpat nici azi de această tară a societății. Ba chiar am exportat-o pe întreg cuprinsul continentului – și nu numai…

Cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, „faimosul stăpîn al cerşetorilor din Bucureşti, Regele Mizerabililor, după bănuielile unora schiloditor de copii furaţi pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloşie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool şi pervertit de prigoana societăţii”? Era un fost „geambaş de cai de pe la Sibiu, misterios proprietar al cocioabei cerşetorilor din marginea groapei Floreasca, templul celor fără de soartă, de unde se împrăştia armata infirmilor şi pseudo-infirmilor, copii cu fluierul piciorului uscat şi răsucit, bătrîni cocîrjaţi de povara anilor şi dospiţi în murdăria îngrămădită de la naştere, femei pline de bube puroioase”. Zoltan era un om care „cutreiera coloniile de muncă aşa cum criminalii pierduţi în contabilitatea păcatelor colindă ocnele în

neisprăvita osîndă a vieţii. Zoltan Dumitru, posesorul celui mai formidabil cazier al triajului vagabonzilor din Bucureşti – omul veşnic înghesuit de cei puşi să oprească întinderea mînei pe stradă. (…) Zoltan, starostele mizeriei, a cărui căutătură piezişe, îmbrumată de permanenta beţie, nu se înduioşa în faţa nici unei suferinţe, fiindcă tronul lui se înălţa pe tentaculele ei...”. Zoltan, un personaj din lumea umbrelor, a crimei și a delicvenței, dar un om cu o soție legitimă și cu șapte copii, care trăia într-o cocioabă dărăpănată și care cerșea împreună cu toți ceilalți. „A cerși și a pune pe ceilalți să cerșească era rațiunea lui de a fi”.

E de înțeles că Zoltan – regele vagabonzilor – nu dădea interviuri. Reporterul „Realitatea ilustrată” a recurs la o stratagemă pentru a afla mai multe despre el: s-a deghizat în cerșetor și s-a prefăcut că leșină de foame pe stradă, în apropierea locului în care cerșea Zoltan. Acesta l-a ridicat pe „reporterul cerșetor” și l-a dus într-o crîșmă „să-i dea ceva de mîncare” (o bucată de pîine, o ceapă și o „jumătate de vin”). Zoltan, „la a patra jumătate”, a devenit vorbăreț și a început să își depene povestea: „Vezi tu, mă boule! Eu am fost om gospodar cu rost la mine la Sibiu. Eram geambaş. Cumpăram şi vindeam cai. Într-o zi m-au prins fiindcă-n loc să-i mai cumpăr, i-am furat. M-au chinuit! Ca pe hoţii de cai. După ce-am isprăvit socoteala, am intrat rîndaş la un boier. Un ungur bogat cu o fată frumoasă. Într-o noapte am dat peste fată. Se plimba singură-n grădină. Ne-am drăgostit. Adicam drăgostit-o eu că şerpoaica era logodită c-un văr al ei şi voia să-i fie credincioasă. Cînd a scăpat şi-a început să strige, au

prin trei steluțe în loc de titlu (ce păcat!), avatarurile lumii contemporane, privind însă în urmă, la părinții săi, la vremea copilăriei, cînd iarba creștea pe pajiști îmbăiată în faguri de rouă, iar izvoarele erau limpezi ca privirea căprioarei, exprimîndu-și regretul că azi nu mai există nimic din lumea aceea patriarhală: ,,Azi, cînd mă duc, mi-i pururi teamă/ Că-n mine cîntecele mor./ Atîtea cîntece frumoase,/ Pe care n-am cui le mai spune!/ Numai în Dragoste-mbrăcate,/ N-ai să le-auzi pe vreun culoar./ Ce falsă-a devenit Pleneta,/ Unde-n amurg sau dimineață/ Ne-or pune și pe lacrimi vamă,/ Să rîdem ca la teatru doar!// Asta e lumea evropeană,/ Occidentală și burgheză,/ În care se incinerează/ Psalmul ce-l plîng, taina ce-o văd!/ Să plec din lume rău nu-mi pare,/ În ea să mai rămîn mi-i groază!/ Ce fericiți mi-au fost părinții,/ Că n-au știut de-acest prăpăd!”. Chiar dacă în creația sa se simte din parfumul poeziei lui Octavian Goga, poetul Traian Vasilcău are originalitatea lui. Poezia sa este o pagină vie de istorie, scrisă din izbucnirea simțămintelor sale profunde, ca martor al unor timpuri tribale, în care tema războiului a devenit subiect de dezbatere în mass-media și de îngrijorare pentru oameni. Iar în opinia lui, aceste timpuri ar trebui să fie ale poeziei și nu ale armelor și minciunii. Aflat singur la baricadă, pentru osteneala sa de a scrie inspirate versuri de înalt nivel patriotic, Traian Vasilcău merită toată dragostea românilor, oriunde ar trăi ei. Poetul, cu spiritul său artistic, redă imaginile lumii în care trăim și pe care mulți dintre noi o acceptăm. Curajul lui de a scrie cu foc de la inimă este de apreciat, chiar dacă pe unii îi deranjează. Asta înseamnă să fii poetul potrivit în momente istorice cruciale!

iON MACHiDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

sărit cîinii. Am fugit. Vreo două zile am umblat hoinar. A patra noapte – om păcătos, boule! – eram la gardul boierului. Şi ea – era şi ea tot în grădină. Am auzit: Zoltan! Am sărit gardul... Nu l-aş mai fi sărit! Gardul ăsta a fost nenorocirea mea. Vreo cinci vlăjgani au ieşit din tufiş cu pistoalele. Dintre ei se desprinse unul tînăr. Era logodnicul ei. Pe mine m-au trîntit la pămînt, m-au pisat cu picioarele, mi-au umplut gura cu ţărînă, m-au legat şi m-au aruncat peste gard. În urmă am auzit un ţipăt, un tipăt de moarte, ţipăt de înjunghiată... A doua zi m-au prins, m-au închis şi m-au cercetat. Ce m-au bătut, ce m-au chinuit ca să le spun c-am înjunghiat-o eu. Dar n-o înjunghiasem! Că doar mi se făcuse dragă, bat-o vina! Pe urmă am plecat! A venit războiul. Am trecut dincoace. S-au şters toate! Dar oamenii s-au făcut răi. Mi-am luat femeie și am făcut șapte copii. Am început să cerşesc. Munca nu-mi ajungea. Mi-am luat o cocioabă pe groapă la Floreasca. Am cerşit şi am învăţat şi pe alţii să cersească ca să-mi facă și mie parte. Eu am grijă de toţi. D’ aia-ţi dau să mănînci. O să te învăţ şi pe tine. Trebuie să ştii să cerşeşti. Parcă asta nu-i o meserie!

- E adevarat că schilodești copii furaţi ca să-i faci să cerşească?

- Cine ţi-a spus ţie asta? Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! M-au mai întrebat asta! Pentru ce mă întrebi? Cine eşti tu?

Zoltan se ridică brusc. Ochii aruncau scîntei de furie.

- Nae! Nae! Adă lampa-ncoace să mă uit la ăsta!

Am înţeles că interview-ul se sfîrşise şi că tabloul final se apropia.

Să vă mai spun că n-am aşteptat să aducă Nae altă lampă? Că m-am pomenit în stradă în braţele gardistului? Că a fost nevoie de multă tevatură la circumscripţia respectivă pînă cînd mi s-a recunoscut identitatea? Că domnul comisar m-a compătimit:

- Ce ţi-e şi cu gazetarii ăştia! Nu pot să stea și ei liniştiţi ca omul? Dac-o păţeai? Aud?”.

Reporterul nu știa însă să stea liniștit. Boală a meseriei. A revenit peste cîteva nopți la coliba lui Zoltan.

Sursa: Art. „Zoltan – regele vagabonzilor”, DiNU DUMBrAVĂ

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

I.L. Caragiale – epigramist

Pentru i.L. Caragiale (1852-1912), membru postmortem al Academiei Române (1948) – dramaturg, scriitor prolific, ziarist –, umorul, ironia mușcătoare, satira constituie substanța scrierilor sale, fibra sa spirituală, așa că nu putea rămîne departe de epigramă.

Ironia sa, izvorîtă din profunzimea unui mare spirit, din inteligență și din sclipirile duhului său mușcător, l-a apropiat structural de epigramă: o practică fie ca armă de atac sau replică, fie pentru a-și exprima, la modul umoristic sau satiric, convingeri, idei, pentru a marca evenimente pe care vrea să le scoată în relief.

Cînd un cunoscător al literaturii române sau un cititor avizat e întrebat dacă I.L. Caragiale a scris epigrame, acesta își va aminti cel puțin două-trei catrene cu adresă ale marelui dramaturg. Iată epigrama adresată Unui filozof pleșuv, în care conjuncția ci exprimă un puternic raport adversativ, ,,contrastele cele mai violente” – cum scria Profesorul meu de Latină și de Literatură română de la Timișoara, Gh. Tohăneanu, ,,prăpastia dintre două lumi, despicată de ci, se cască și mai adînc:

Măiastră-i Natura! În veci nu greșește, Ci toate le pune la loc potrivit:

Deasupra o lună sub care domnește

O noapte adîncă și fără sfîrșit!

Printre creațiile literare cu care debutează în GHIMPELE se numără și epigrama, fapt descoperit de Șerban Cioculescu în 1940 și făcut cunoscut într-un studiu salutat de Nicolae Iorga. În 1874, își manifestă antipatia față de tînărul poet Macedonski, publicînd epigrama ,,Unui poetastru”, din care aflăm că e vorba de ,,Tînărul Aamski” (adică Macedonski, care avea 20 de ani, iar Caragiale, 22):

Tînărul X... are darul

De a scrie poezie, Dar carte ceva știe?

A-nvățat abecedarul.

Deci, debutul lui Caragiale include și epigrama. Imperfecțiunile ritmice dovedesc faptul că însuși Caragiale se afla la nivel de improvizație în materie de epigramă și că această specie literară cultă încă își căuta drumul spre afirmare în literatura noastră. Acest debut demonstrează dispoziția războinică a tînărului Caragiale pe care îl deranjau zgomotul publicitar, aroganța, ifosele nobiliare, fronda turbulentă ale lui Macedonski. De altfel, mai tîrziu, în nr. 1, 1893 din MOFTUL ROMÂN, dramaturgul își exprimă indignarea împotriva ,,moftangiilor” care au luat în stăpînire ,,literatura, presa, școala, comerțul, armata chiar”, împotriva superficialității ,,straturilor mijlocii din societate, a spiritului de căpătuire al celor de la vîrf, a trăgătorilor de sfori politice, a stricătorilor de limbă...”. Un timp, se pare, a fost în relații amiabile cu Macedonski, dar, după aceea îl atacă pe toate fronturile, inventînd expresia ,,simbolist macabru” și denumirea Macabronsky. Nu-i iartă nici pe ,,copiii macabrului”, printre care se află și Cincinat Pavelescu, ,,tînărul fiu al muzelor cu nume clasic”, pe care Macedonski îl proclamase drept cel mai mare poet al veacului, după Victor Hugo. Totuși, ironia lui la adresa lui Cincinat n-a dat naștere la animozități ireversibile, și prietenia acestuia față de autorul Scrisorii pierdute se menține pînă la sfîrșitul vieții dramaturgului. Între cei doi a existat, se pare, și colaborarea la compunerea binecunoscutei epigrame referitoare la Caragiale birtaș și scriitor, din perioada berăriei ,,Gambrinus”:

Caragiale și Macedonski

Iancu Luca Caragiale, Negustor de băutură, Face și literatură, Însă nu face parale.

Această epigramă este revendicată, în exclusivitate, de Teleor, dar cercetătorul Nicolae Țimiraș consideră că e scrisă de însuși Caragiale (ADEVĂRUL, 13.X.1931, p.2). ȚAȚA (Teleor) i-a adresat și o epigramă în care-l asociază pe marele dramaturg cu obiectele din berărie: Și erau în berărie

Mese, scaune, pocale, Chelneri, sticle și butoaie Și nea Iancu Caragiale.

Revista MIȘ-MAȘ care, după stil, se pare că aparține lui C. Bacalbașa (fratele lui Tony), publică următorul catren despre ocupația de moment a scriitorilor:

Barbu tot interpelează, Caragiale-i dă cu berea, La Ploiești ghiveciuri face ,,Eminentul critic Gherea”. Nu e lipsit de interes să reamintim de unde vine expresia ,,a o întoarce ca la Ploiești”. Drept hatîr pentru Dobrogeanu Gherea, trenul de la București la Cîmpina, Brașov și de la Cîmpina la București, se oprea în Ploiești Sud o jumătate de oră, ,,ca să aibă lumea timp să facă dever antreprenorului cu pricine”, ale cărui sarmale ,,erau mai bune decît studiile lui critice”. În această ,,pauză”, se schimba locomotiva, ultimul vagon devenind primul, și trenul se întorcea cîțiva kilometri, luînd-o spre Ploiești Vest, Cîmpina, Brașov sau, în sens invers, spre București. De aici, expresia ,,o-ntorci ca la Ploiești”.

Te-ai înălțat atît de sus, Iubitul meu amic, Încît să nu te miri de-mi pari, De jos, atît de mic.

La MOFTUL ROMÂN au sosit și alte scrisori din țară pe aceeași temă. N-au lipsit nici înțepăturile epigramatice la adresa lui Teleor:

Precum scînteia licărește De zgîndărești oleacă spuza, Oricine-ar zgîndări găsește Sub Teleor pe A.C. Cuza

sau:

Teleor, dragă țățică, Te prinsei, mînca-ți-ai muza, Și nu cu ocaua mică, Ci cu ocaua lui Cuza.

În urma apelului făcut lui Teleor, care e rugat să spună adevărul, revista care găzduise epigrama cu pricina publică următoarele rînduri: ,,Țața, cu mult sînge rece, ne-a răspuns că este dinastic și nici n-a fost cuzist, că nici nu vrea să știe că a existat vreodată un domn Cuza. – Bine, toate astea sînt frumoase, cum le spui D-ta, dar orișicum pentru cititorii noștri ar trebui să avem o scuză! – Cine se sCuză, se A.C.Cuză! răspunse Țața impenetrabil”.

Publicarea acestor rînduri a umbrit oarecum relația cu Teleor, care-l atacă pe Caragiale în SECOLUL XX:

Creația epigramatică a lui Caragiale e destul de amplă, publicată, în special, în MOFTUL ROMÂN, ediția a II-a (1901-1902), semnată cu pseudonime precum CAIR, CAR, FAR, FIRFIRIC, UZZU, MECMET, dar, în spațiul restrîns al articolului, ne permitem să redăm disputa epigramatică

A.C. Cuza – Teleor-Țața – Nenea iancu, care a făcut vîlvă.

Numărul 2 al revistei, din 8 aprilie 1901, publică ,,daravela” despre epigrama pe tema ,,de jos te vezi atît de mic”, apărută în numărul anterior, semnată de Teleor-Țața și adresată unui burghez parvenit: E lucru natural, Iubitul meu amic: Cu cît te-nalți mai sus, Cu-atît te văz mai mic.

Or, EVENIMENTUL din Iași ia imediat atitudine și afirmă că, printre epigramele domnului A.C. Cuza, ,,scrise mai demult /.../ e una la fel cu a Țaței” și o citează: Caragiale, caricatură de C. Jiquidi

Lui i.L. Caragiale

Și după ce pe la Regie

Fuseși atîta timp mai mare, Este păcat să-ți zică lumea Că n-ai și tu nițică sare.

Au mai urmat și alte asemenea epigrame. Totul este relatat în MOFTUL ROMÂN, seria a II-a, nr. 3, 15 aprilie 1901, unde citim următoarele: ,,Cu toată mîhnirea ce simt că amicul meu d. Teleor nu-mi găsește nici un pic de sare, tot am o mîngîiere văzîndu-l cum recunoaște că am fost cinstit și n-am profitat de sare străină. Ca semn de recunoștință dar, mă simt dator a-i dedica aceste

EPIGRAME:

Lui Teleor

Că n-am destulă sare-a mea, Te rog, amice,-a mă sCuza, Dar c-aș fura-o altuia Nu cred că poți a m-A Cuza.

Aceluiași Teleor

Nu zic... Poate că n-am haz, Dar, te rog, admite-mi scuza, Scumpe-amice,-n orice caz, Eu sînt eu și – nu sînt Cuza“. Apoi, în nr. 4 al MOFTULUI ROMÂN, se adresează din nou cititorilor care au urmărit ,,procesul-literar” CAZU-CUZA, făcîndu-le cunoscut că, tocmai cînd ,,amicul Teleor era amenințat să fie osîndit de Tribunalul republicei literelor”, în același EVENIMENTUL din Iași, sare să-l apere un avocat nou care-și bazează pledoaria pe această judecată simplă: ,,Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osîndit, că ar fi răpit bunul d-lui Cuza. Pentru ce? Pentru cuvîntul simplu că acel bun nu era al d-lui Cuza. Poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osîndească mai întîi pe acel cineva care a răpit acel ceva de la altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onor Curte, pe Teleor și să regulăm pe Domnul Cuza”. Apoi prezintă Curții următorul document: (cotinuare în pag. 6) Dr. ELiS rÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Păsările cerului

O pasăre în zbor pare o CRUCE, amintindu-ți parcă să te închini Semnului Divin, ce-ți va da Încrederea, cea fără de care cum ai mai urca zidul vieții, oare?

Cocorii au plecat în zbor, lăsînd în urma lor, la sfîrșit de toamnă, frunzele de-aramă, ca un semnal de-alarmă. S-au dus și berzele, vîslind pe cer agale, convinse că nimic nu le va sta în cale în drumul spre Soare-Răsare, sperînd ca la primăvară să se întoarcă iară... O rîndunică, adormită, cînd s-a trezit, a înmărmurit. Panicată că iarna la ușă bate, știind că nu are scăpare, a zburat spre Mare. Obosită, a vrut să se dea bătută și, dezolată, a privit în apă. În luciul ca o oglindă, a văzut o rîndunică. Primind curaj, crezîndu-se însoțită, a plecat pînă a dat de uscat. Acolo a constatat că e singură, iar surata pe care o văzuse în oglinda apei fusese ea însăși. În drumul greu, aflat mereu în umbra ei o însoțise Dumnezeu. Să luăm aminte de la rîndunică, să nu ne mai fie frică, căci El este Lumina ce ne însoțește mereu.

Pe cerul purpuriu, în prag de seară, rîndunica zboară, părînd o cruciuliță neagră ce pictează mister pe bolta din Cer.

În singurătatea mea, mi-am găsit liniștea într-un stol de porumbei care zilnic vin la geam pentru hrană și-mi ciugulesc boabe din palmă.

Iarna, pe cerul lăptos ca un cîmp alb pufos, se aude un croncănit și un fîlfîit, de la un corb cernit, care se învîrtea și se fălea cu mantia-i neagră de catifea, ce

lucea ca părul voinicului din poveste, gonind călare pe creste...

În zori, trec în zbor stoluri nesfîrșite de ciori. De unde vin, unde se duc și se întorc apoi în amurg? Cerul cernit de aripile negre zugrăvesc în negru și gîndurile mele și picură negră vopsea în inima mea. Le privesc cînd trec în zbor: oare ce gîndesc, ce spun, ce vor? De ce n-au culori de curcubeu, să coloreze și sufletul meu?

Plecaţi voi păsări călătoare, Dar oare mai veniţi la noi?!

Vă rog, daţi timpul înapoi, Să fie cald, să fie soare!

În stoluri negre aţi fugit Purtate de năvalnic vînt. Atunci cînd aripa s-a frînt, Ca pe Christos v-au răstignit.

Vă rog, daţi timpul înapoi, De dragul meu şi-al tuturor!

Să depănăm poveşti de dor, Veniţi sub streaşină la noi! (Mihaela Banu)

LiLiANA TETELEA

I.L. Caragiale – epigramist

(urmare din pag. 5)

Neamțul

(Fliegende Blaetter, de acum 16 ani)

Manch Kleiner un sich gross zu zeigen Hat versucht, empor zu steigen Auf ein Gerüst.

Ach! Wenn er doch würst, Dass man in der Höh’ noch kleiner ist. (S-arate cît e dumnealui de mare, Pe scară vrea să urce un pitic Și, ah!... de-ar ști, dar bietul habar n-are: La înălțime-arată și mai mic!) – (trad. Elis R.)

gaura covrigului”. Și, cum documentarea celui care a vrut să iasă în relief nu era la înălțimea unui cercetător științific în domeniu, n-a aflat încheierea adevărată a acestei dispute, făcută cunoscută de noi acum două decenii. Iată adevărata surpriză: nici neamțul ,,de acum 16 ani” nu e original! Motivul apare într-o epigramă încă din Secolul al XVII-lea! În antologia epigramei germane Deutsche Epigramme aus fünf Jahrhunderten (1965), aflăm că ideea aparține, de fapt, lui Friedrich von Logau (16041655). Iat-o tradusă de Florea Ștefănescu:

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Cred că e cazul să ne rugăm...“

Motto: „Te chem în ziua necazului meu, căci îmi vei răspunde” – Psalmul 86.7

În anul 1945 a trebuit să mă refugiez împreună cu alți nouăzeci de elevi în Austria. Împreună cu trei colegi eram responsabil să fac rost de mîncare. Aveam bani, dar nimeni nu voia să ne vîndă nimic. Eu crezusem cîndva în Dumnezeu și mă rugasem. Dar în timpul războiului am renunțat la tot. În acele momente însă mi-am amintit de Dumnezeu și le-am spus colegilor mei: „Cred că e cazul să ne rugăm, ca să găsim ceva de mîncare“. Ei au fost de acord și atunci m-am rugat: „Doamne Isuse, Tu știi cît de flămînzi sîntem. Te rugăm, atinge inima următorului sătean, ca el să ne dea ceva de mîncare“.

Cînd am ajuns la gospodar, el ne-a întrebat: „Ce ați făcut cînd ați stat acolo grupați?“. I-am spus că ne-am rugat. Omul nu a rîs de noi, ci ne-a dat făină, zahăr și ovăz; și ne-a spus: „V-aș fi cerut 30 de mărci, dar voi v-ați rugat, desigur, pentru o minune și vă las totul la 15 mărci“. Și următorul țăran a fost dispus să ne dea grîu și cartofi. Am rămas uimiți… De atunci am învățat din nou să mă rog și să mă încred în Tatăl ceresc; eram rușinat că mi-am adus aminte de Dumnezeu, de Cel care m-a ajutat cînd mi-a fost cel mai greu, abia atunci cînd am avut din nou nevoie de ajutorul Său. Poate și tu ai crezut cîndva în Isus Christos, te-ai rugat și L-ai primit în viață, dar apoi ai trecut printr-un necaz și L-ai uitat. Domnul Isus te așteaptă! Oare crezi că aceasta Îl bucură pe Domnul, să ne aducem aminte de El doar la nevoie?

Artificii

` ,,Ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea”. MiHAi EMiNESCU

` ,,Niciodată nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”. SOFOCLE

` ,,Înseninează, Doamne, e grea o zi noroasă”. C.A. rOSETTi

` ,,iubirea este aripa pe care Dumnezeu a dat-o sufletului pentru a urca pînă la El”. MiCHELAGELO

` ,,iubim mai mult ființele dificile”. ANDrÉ MAUrOiS

` ,,Lumea e condusă numai de interese”. Fr. SCHiLLEr

Pe pagina MOFTULUI ROMÂN, apar epigrama lui Cuza din 1886, despre care Caragiale specificase, în nr. 3, că ,,se găsește în toate antologiile didactice”, și epigrama lui Teleor. ,,Avocatul” așază epigrama neamțului între cele două – a lui Cuza și a lui Teleor –și își încheie astfel pledoaria: ,,Putem zice, Onor curte, punînd pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe neamțul la mijloc, că bietul neamț șade răstignit ca Domnul Christos între doi epigramiști români”. Așa se încheie această dispută care a avut un mare răsunet în epocă, dar și în zilele noastre. A fost publicată în 1983 în volumul ,,Epigramiști cu sau fără voia lor”. Începînd cu 2001, am publicat-o de trei ori, apoi, cei dornici de ,,afirmare”, au prezentat-o ca pe o mare noutate, pentru că, de fapt, ,,descoperiseră și ei

Parvenitului

Un înțelept a spus

De cel ce-i de nimic: Cu cît e dus mai sus, De jos îl vezi mai mic.

Iar Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017) compară situația zugrăvită de marele dramaturg cu cea de azi:

Scrisoare pierdută

Și Cațavenci, și Tipătești Apar mereu pe-a vieții cale; Păcat că nu mai întîlnești Și-un Caragiale.

Prin creațiile sale epigramatice, Caragiale – un umorist complet – scoate în relief virtuțile catrenului cu poantă. El se dedică epigramei ca oricărui produs literar ce stă sub semnul umorului, al ,,moftului”, al ironiei, al satirei, al sarcasmului. Deși scrie încruntat lucrurile hazlii, după cum spunea Barbu Lăzăreanu, el își varsă pojarul ironiei, nu pe apa de trandafiri a glumei dulcegi. Raportată la întreaga sa operă, putem afirma, în spiritul său, că epigrama e o bijuterie cu diamant, purtată pe degetul mic al literaturii.

Romulus Vulpescu (1933-2012), în EPIGRAMA, nr. 36, iunie-august 2006, p. 16, consideră că, odată cu Nenea Iancu și Cazu’ Cuza, asistăm la primul duel epigramatic de răsunet din literatura noastră.

` ,,Bărbații și femeile de caracter alcătuiesc conștiința unei Națiuni”. C. rĂDULESCUMOTrU

` ,,După ce ai făcut prostii, încerci, cu tot dinadinsul, să le susții cu calomnii”. VOLTAirE ` ,,Viața e o alergare spre moarte”. DANTE ALiGHiEri

` ,,Noi ne vom da bucuroși și viața, numai să se vorbească despre asta”. BLAiSE PASCAL ` ,,Vinul este nebunia tinereților și toiagul bătrîneților”. ANTON PANN

` ,,Un om care vindecă oamenii face cît o sumă de oameni”. HOMEr

` ,,Ziua e pentru negustori, noaptea pentru poeți”. OCTAViAN GOGA

` ,,Dacă zeii săvîrșesc ceva imoral, nu sînt zei”. EUriPiDE ` ,,Copii, iubiți-vă, și dacă nu puteți –tolerați-vă unul pe altul!”. J.W. GOETHE

` ,,Acei intelectuali care stau în rezervă fac asta nu fiindcă au caracter, ci tocmai fiindcă n-au caracter. Caracter nu este a te sustrage. Caracter înseamnă a înfrunta”. GEOrGE CĂLiNESCU

` ,,Copiii învață bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni”. NiCOLAE iOrGA

` ,,Nimic, pare-se, nu intră mai ușor în deprinderea omului decît bogăția”. rADU TUDOrAN

A.C. Cuza

File de istorie

Arcul de Triumf, simbol al curajului şi eroismului

Una dintre construcţiile emblematice ale Bucureştiului, Arcul de Triumf, a trăit mai multe „vieţi“ pînă să ajungă la actuala sa formă. Ridicat pentru a celebra participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaților şi Marea Unire, monumentul are o înălţime de 27 de metri şi a fost inspirat de arhitectul Petre Antonescu după modelul celebrului monument din Paris.

Monumentul se află la intersecţia Șoselei Pavel Kiseleff cu Bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi Alexandru Constantinescu, şi a fost construit în perioada anilor 1921-1922 sub atenta supraveghere şi îndrumare a arhitectului Petre Antonescu. La serviciile acestui renumit arhitect a apelat ,,Comisia pentru organizarea serbărilor încoronării”, cu ocazia numirii regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, suverani ai României Mari. Monumentul a fost renovat în perioada 19351936, și din nou renovat începînd din 2014.

Semnificaţie

Alături de Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, de Mausoleul de la Mărăşeşti, Mausoleul din Parcul Carol din Bucureşti dar, nu în ultimul rînd, de Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf din capitală se numără printre monumentele care comemorează participarea ţării noastre în Primul Război Mondial alături de Aliaţi. Trebuie menţionat faptul că Arcul de Triumf nu este primul monument de acest gen ridicat în Bucureşti, fiind precedat de alte cîteva edificii temporare, avînd ca simbolistică intrarea României în Războiul de Independenţă (1878), jubileul celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I (1906), revenirea familiei regale din exilul de la Iaşi (1918).

Scurtă istorie

În Bucureşti au mai fost ridicate si alte arcuri de triumf, însă au avut un caracter temporar. Abia după terminarea Primului Război Mondial, s-a luat, în urma mai multor discuţii tensionate, decizia de a se ridica un monument cu caracter permanent. În timpul mandatului primarului Matei Gheorghe Corbescu (februarie 1922-decembrie 1922), acesta a luat decizia de a ridica un alt arc de triumf în cinstea celebrării Marii Uniri de la 1918. Deoarece Arcul de Triumf construit în anul 1918 nu rezista intemperiilor, primarul capitalei a luat decizia în 1922 de a ridica un alt edificiu, de data aceasta din lemn pînă se vor fi găsit fonduri pentru o construcţie mai impunătoare şi cu o rezistență mai mare. Matei Corbescu a fost criticat de opinia publică pentru inițiativa sa, chiar și compozitorul George Enescu l-a întrebat într-una dintre scrisori: ,,Dar adevăratul Arc de Triumf, pe cînd?”.

În contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe Șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat din beton armat, basoreliefurile exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, cînd s-a organizat un spectacol, evocînd lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participînd reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungînd, la începutul anilor 1930, un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. Pentru a scăpa de acest aspect negativ pe care populaţia începuse să-l afişeze faţă de monument, mai multe persoane au sugerat să fie dărîmat. Presa vremii, în frunte cu Mihai Mora, care a scris un articol sugestiv , intitulat,,O datorie imperioasă”, aduce Arcul

Armatei Române

de Triumf în atenţia publică cerînd renovarea lui. Astfel, s-a procedat la înlocuirea basoreliefurilor din stuc cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerînd artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți fiind nume cunoscute în perioada interbelică.

Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare cîte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii, create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Lucrările decorative de la vechiul Arc de Triumf, realizate în 1922 de sculptorul Dumitru Mățăoanu, nu au mai fost folosite la refacerea definitivă a Arcului de Triumf.

Populația și, cu precădere, numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial au contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzînd cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este aceea a unui paralelipiped, avînd o temelie de 25×11,5 m și o înălțime de 27 m. Monumentul are o înălțime de 11m, o lățime de 9,5m și o boltă. Stîlpii pe care se sprijină monumentul au scări interioare, care duc spre terasa acestuia. Arhitectul Victor G. Ștefănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate.

Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, cînd se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României, alături de numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.

După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în Războiul de Întregire și cu prilejul Încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică a monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu. Acestea au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră.

După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale.

Arcul de Triumf, în prezent

Pe impozantul monument pot fi observate cîteva elemente arhitecturale cu semnificație istorică:

● Inscripția centrală de pe frontonul fațadei de nord, care amintește de încoronarea Majestăților Lor Regele Ferdinand și Regina Maria la Alba Iulia: „LIBERATOR DE NEAM ȘI ÎNTREGITOR DE HOTARE PRIN VIRTUTEA OSTAȘILOR SĂI, VREDNICI URMAȘI AI EROILOR CREȘTINĂTĂȚII, FERDINAND I DOMN ȘI REGE AL ROMÂNILOR ȘI-A

16 OCTOMBRIE 1922 ÎN CETATEA SA DE SCAUN A BUCUREȘTILOR DUPĂ ÎNCORONAREA LA ALBAIULIA”

● Inscripția centrală de pe frontonul fațadei de sud, care aduce aminte de victoria în Primul Război Mondial: „DUPĂ SECOLE DE SUFERINȚE CREȘTINEȘTE ÎNDURATE ȘI LUPTE GRELE PENTRU PĂSTRAREA FIINȚEI NAȚIONALE, DUPĂ APĂRAREA PLINĂ DE SACRIFICII A CIVILIZAȚIEI UMANE, SE ÎNDEPLINI DREPTATEA ȘI PENTRU POPORUL ROMÂN, PRIN SABIA REGELUI FERDINAND, CU AJUTORUL ÎNTREGII NAȚIUNI ȘI GÎNDUL REGINEI MARIA”

● Inscripția centrală de pe frontonul fațadei de est, dedicată oamenilor politici și de cultură care au făcut posibilă Unirea: „GLORIE CELOR CE PRIN LUMINA MINTEI ȘI PUTEREA SUFLETULUI AU PREGĂTIT UNITATEA NAȚIONALĂ”

● Inscripția centrală de pe frontonul fațadei de vest, care amintește de eroii de război care au luptat pentru Unire: „GLORIE CELOR CE PRIN VITEJIA ȘI PRIN JERTFA LOR DE SÎNGE AU ÎNFĂPTUIT UNITATEA NAȚIONALĂ”

● Lista localităților unde s-au purtat bătălii în Primul Război Mondial, reprezentată chiar pe interiorul Arcului: ,,CERNA”, „JIU OLT”, ,,DRAGOSLAVE”, ,,NEAJLOV”, ,,OITUZ”, ,,MĂRĂȘTI”, ,,MĂRĂȘEȘTI”, ,,RĂZOARE”, ,,VRANCEA” ,,MUNCELU”, ,,COȘNA”, ,,BUDAPESTA”

● Mesajul Regelui Ferdinand, la 27 august 1916, cu prilejul intrării în război

● Proclamația către țară rostită de Regele Ferdinand la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, cu prilejul încoronării ca Rege al României Mari

● Efigiile Regelui Ferdinand și Reginei Maria, pe fațada sudică

● Stema Regală a României (în forma ei veche, de dinainte de 1922, varianta mijlocie), reprezentată în două basoreliefuri simetrice aflate sub Arc

● Cifrul Regal al Majestății Sale Regelui Carol al II-lea, în timpul domniei căruia a fost construită forma actuală a monumentului

● Medalionul intitulat „Bărbăția”, pe fațada de nord a Arcului, de sculptorul Ion Jalea, , cu referire la deviza ,,Bărbăție și Credință”

● Medalionul intitulat „Credința”, pe fațada de nord, de sculptorul Constantin Baraschi

● Cîteva date ale confruntărilor din Primul Război Mondial pe frontul românesc: (15 august 1916, 8 ianuarie 1918, 14 octombrie 1918, 10 noiembrie 1918)

Astăzi, Arcul de Triumf, unul din simbolurile capitalei României, adăposteşte un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale și unde cei interesați pot vedea patru expoziţii: ,,Marele Război al Reîntregirii Neamului”, ,,Heraldica Marilor Familii Boiereşti”, ,,Arcul de Triumf în Imagini”, ,,Marea Unire de la 1918”. r.M.

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (II)

Primele impresii la faţa locului

Oricum, odată ajuns în capitala României, von Radowitz s-a instalat, provizoriu, la hotelul Hugues şi, fără să piardă timp, a început să se orienteze pe noul tărîm. De aici încolo, să-l lăsăm însă chiar pe el să ne înfăţişeze primele-i impresii.

„Prinţul Carol m-a primit, într-o audienţă privată, la două zile după sosire; între timp, făcusem să-i parvină scrisoarea dată de Bismarck. Ea cuprindea, cum mi-a comunicat prinţul, o caldă reco mandare a persoanei mele şi o observaţie finală: orizontul politic avea acum o coloratură atît de liniştitoare, încît singurul lucru de dorit era să nu intervină vreun eveniment neaşteptat care să pună sub semnul întrebării proaspăt reînviata încredere într-o pace generală.

noi. Este cea mai bună descriere, deşi este făcută doar din punctul lui de vedere, a epocii atît de importante şi de critice pe care a cunoscut-o ţara. În însemnările mele, eu nu pot include o istorie atît de completă, ci trebuie să mă mulţumesc a povesti doar ceea ce se referă la mine personal, iar în privinţa altora numai atît cît să contribuie la înţelegerea propriei mele individualităţi“.

De la hotel Hugues la Şosea

Toate acestea, la care se adăugau, fireşte, şi inerentele obligaţii protocolare şi mondene, ar fi putut umple din belşug timpul lui Joseph Maria von Radowitz. El s-a socotit însă îndrituit să joace şi un rol de eminenţă cenuşie, de consilier ocult al prinţului Carol, ceea ce, în chip firesc, s-a dovedit ulterior un izvor de nedorite şi nu puţine complicaţii. Dar să nu anticipăm...

marilor puteri la Bucureşti, precum şi boierii de vază, călătoreau prin oraş însoţiţi întotdeauna de un lacheu şi adaugă: „În felul acesta, am avut şi eu parte, singura dată în viaţa mea, de un «chasseur», cu multe galoane, egretă fluturînd în bătaia vîntului şi cuţit de vînătoare – scînteind în soare, podoabă acum tot mai anacronică în casele diplomaţilor şi la ambasade“.

Corpul diplomatic bucureştean (1)

Un alt demers, ba chiar prioritar, al lui von Radowitz a fost, se înţelege, stabilirea de contacte cu membrii corpului diplomatic acreditaţi la Bucureşti. Reprezentanţii celorlalte mari puteri erau învestiţi cu titlul de „agent diplomatic“, în vreme ce acela al Prusiei trebuia încă să se mulţumească cu titulatura de consul general. Ceea ce nu crea totuşi vreo discriminare pentru cel din urmă – ne linişteşte von Radowitz, „căci şi mie mi se spunea «Mr. l’agent», iar cînd mi-a venit soţia – remarcă el ironic –, cei care i se adresau, o complimentau de cele mai multe ori cu apelativul «Madame I’agente», ceea ce era oricum mai bine decît un altul uzitat uneori, cel de «Madame la Console»“.

Din prezentarea împrejurărilor locale, făcută de prinţul Carol cu prilejul acestei prime convorbiri, nu rezulta că el era într-o situaţie atît de primejdioasă cum părea văzută din Constantinopol. E adevărat, prinţul se afla într-o continuă defensivă împotriva înaintării radicalismului roşu, ce-şi propunea o răsturnare a regimului princiar în fiinţă şi o dominaţie necontrolată a plebei; cu toate acestea, el nădăjduia să-şi poată impune pînă la urmă voinţa acestor elemente nefaste, mai ales în armată, pe care el a creat-o, căreia îi acordă toată solicitudinea şi în care spera să afle un reazem atît pentru dînsul, cît şi pentru ordinea publică. În fruntea guvernului se află acum un om onest, A Golescu, cu care prinţul considera că va putea colabora şi în continuare.

Prezentarea solemnă a scrisorilor mele de acreditare a avut loc în ziua de 24 februarie şi, cum am avut impresia, cu o desfăşurare de etichetă şi ceremonial cît se poate de fastuoase pentru circumstanţele existente la Bucureşti. Am fost luat de acasă, împreună cu personalul meu, în două trăsuri domneşti, escortate de două escadroane de călăreţi, de un aghiotant al prinţului, iar la Palat am fost aşteptat de toţi demnitarii Curţii. Audienţa, cu schimbul de discursuri oficiale, s-a petrecut ca la orice curte suverană. În această ultimă privinţă nu mai erau prea multe de schimbat! Apoi am fost primit de prinţesă, pe care o vedeam pentru prima oară, o apariţie graţioasă şi atrăgătoare, deşi atunci oarecum împovărată şi marcată de starea în care se afla. Unica mare rugăminte pe care mi-a făcut-o aceasta a fost: să-mi aduc cît mai curînd soţia, întrucît simţea o acută nevoie de un asemenea anturaj. Mai tîrziu, după ce demult ajunsese la deplina suveranitate, într-o lucrare care, pînă acum (la începutul anului 1901), numără patru volume, prinţul Carol a publicat, sub formă de jurnal, o relatare exactă şi foarte interesantă a tuturor evenimentelor şi schimbărilor prin care a trecut de la începutul domniei sale. Ea cuprinde şi perioada pe care am petrecut-o eu alături de dînsul, la Bucureşti, amintind amănunţit şi despre relaţiile dintre

Pentru moment, să-l însoţim însă în primii săi paşi prin capitala României. Sosit la post, von Radowitz s-a instalat la hotelul Hugues, cel mai elegant stabiliment de acest fel din Bucureştii vremii. Cum intenţiona totuşi să-şi aducă şi soţia, iar prinţul Carol îşi exprimase de la bun început – ne asigură von Radowitz – dorinţa şi speranţa de a-l vedea aranjîndu-şi o casă frumoasă şi de a face ceva pentru societatea bucureşteană, „ceea ce era şi cel mai bun mijloc de a dobîndi influenţă şi a fi şi pentru el util“, noul consul general a început să caute o reşedinţă potrivită. În cursul acestor căutări, spre surprinderea lui, a trebuit să constate că viaţa la Bucureşti era „extraordinar de scumpă“ şi că salariul său (de 8.000 de mărci) nu era îndestulător pentru a-i asigura o „reprezentare“ demnă de ceea ce el considera că se cuvenea rangului său. Pus în faţa acestei situaţii nescontate, von Radowitz a scris la Berlin superiorului său direct, Keudell, pentru ca acesta, la rîndul lui, să intervină pe lîngă Bismarck spre a i se pune la dispoziţie mijloacele necesare. Dar, în locul răspunsului sperat, s-a pomenit cu un reproş prea puţin diplomatic şi ieşit parcă mai degrabă de sub pana vreunui Feldwebel (plutonier) de intendenţă, care îi preciza ritos mai întîi că, „aşteptările prinţului“ cum că o reprezentare adecvată i-ar putea fi de folos din punct de vedere politic erau „oarecum copilăreşti“, iar în al doilea rînd că „un popor decăzut nu putea fi ţinut în frîu prin dineuri fine, ci prin cîteva batalioane energice“.

Mai mult, răsfoind Notele şi amintirile consulului general al Prusiei ajungem la convingerea că acesta nu numai că nu încerca vreun sentiment de inferioritate, ci, dimpotrivă, avea o senzaţie exact contrară faţă de colegii săi din Bucureşti, asupra cărora ne-a lăsat o descripţie, poate uneori fidelă, dar sigur dezbărată de orice curtoazie. Oricum, după părerea lui von Radowitz, cel mai bun cunoscător al locurilor şi oamenilor din România vremii era trimisul ţarului, baronul baltic Offenberg, venit în ţară ca ofiţer, cu trupele de ocupaţie ruse, în 1853, şi, ca atare, „văzuse născînduse mai multe Românii“. Acest baron, afirmă von Radowitz, „reprezenta, însă, o politică prea puţin favorabilă intereselor ţării şi avea o atitudine plină de dispreţ faţă de tot ce era moldo-valah, ceea ce nu-l împiedica, totuşi, să se bucure de o mare popularitate, îndeosebi în cercurile feminine”. Graţie recomandării căpătate la Istanbul din partea contelui Keyserling, baronul Offenberg s-a arătat cît se poate de prietenos faţă de consulul general prusian, care ne şi asigură că i-a fost „cel mai de încredere şi util coleg”.

Întrucît trimisul prusian a renunţat la ideea de a găsi o casă frumoasă în centrul Capitalei, s-a mulţumit cu una situată spre margine, mai exact într-o latură a Şoselei Kiseleff şi aparţinînd „unei doamne Filipescu, născută prinţesă Bibescu“. După o seamă de amenajări ale sistemului de încălzire, întrucît casa era, de fapt, o reşedinţă de vară, von Radowitz a avut plăcerea să constate că soţia sa a găsit-o totuşi cît se poate de convenabilă, aşa că au continuau să locuiască acolo şi în cursul iernii următoare. Singurul inconvenient era acela că, locuinţa fiind departe de centrul politic şi comercial al oraşului, se impunea neapărat cumpărarea de trăsuri şi cai. „Lucru oricum obligatoriu la Bucureşti“ – ne explică, de altfel, von Radowitz – unde „lumea bună“ nu se deplasa decît cu echipaje care mai de care mai luxoase, încît şi-a adus şi el trăsuri de la Viena şi a cumpărat nişte cai frumoşi din Transilvania pe care, la rechemarea sa, i-a vîndut chiar cu cîştig. În plus, ne mai povesteşte tot el, trimişii

Un personaj foarte original era însă, neîndoios, consulul general austro-ungar Zulauf-Pottenburg. Acesta era un fiu natural al bătrînului prinţ Nikolaus Esterhazy, care-i legitimase situaţia civilă sub numele mamei – Zulauf. Dar diplomatul austriac nu numai că ignora superb obîrşia-i cam echivocă, dar se remarca tocmai prin faptul ca era extrem de fudul, oricînd gata să facă caz de ascendenţa-i prea aristocratică. Altminteri, pe plan politic, ne asigură von Radowitz, colegul său Pottenburg era nul şi, de altfel, nici nu se sinchisea de nimic, îndeletnicindu-se, mai ales, cu treburi mărunte, „reminiscenţă posibilă a fostei sale activităţi din cadrul poliţiei politice“.

Dar nici reprezentantul englez nu găsea mai mult har în ochii lui von Radowitz. „Mr. Green – ni-l descrie diplomatul prusian – era un bătrîn semi-oriental, cum mai erau mulţi pe vremea aceea în serviciul consular britanic şi nu se mai potrivea deloc cu epoca în care metoda minciunilor viclene şi a făgăduielilor ipocrite începuse să devină depăşită pînă şi în politica moldo-valahilor. Era de mult recunoscut ca un fauxbonhomme şi nu se bucura de nici o influenţă“.

Dimpotrivă, în izbitor contrast cu el, se detaşa, sub raport etic şi comportamental, personalitatea trimisului francez, Mellinet, care avea să plece însă în scurtă vreme din Bucureşti, înlocuit, de altfel, de un fost coleg de la München al diplomatului prusian. Trimişii Greciei şi Italiei au fost scutiţi şi ei de comentariile acide ale lui von Radowitz.

(va urma)

„MAGAZiN iSTOriC”

Von Radovitz a fost cazat, pentru scurt timp, la Hotel Hugues

Regele Carol I și von Radowitz au întreținut relații cordiale pe timpul șederii diplomatului la București

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (154)

Arta (2)

Artele decorative (2)

Bronzurile ritualice, de obicei, nu erau folosite pentru a mînca și a bea. Ele erau niște versiuni mult mai mari și elaborate ale vaselor folosite cotidian. În urma unor analize din epoca modernă, s-a constatat că ele conțin între 5% și 30% staniu și între 2% și 3% plumb. Fabricarea acestor bronzuri ritualice în timpul dinastiei Shang/Yin și în timpul dinastiei Zhou a împăcat extracția minieră a cuprului, a staniului și a plumbului, transportul și apoi prelucrarea lor. Aliajul era topit în segmente de tipare de argilă (forme segmentale) de către meșteșugari specializați, avînd un înalt statut social. În dinastia Zhou, aceștia au devenit un simbol al aristocrației.

Aspectul. Bronzurile ritualice chineze de la sfîrșitul Dinastiei Shang/Yin au o decorație complexă și radiantă, al cărei stil și ale cărei motive, relativ constante și limitate ca număr, se regăsesc identice pe obiectele de jad, fildeș sau lemn. Aceste ornamente sînt reliefuri sau forme zoomorfe foarte stilizate, dispuse simetric de o parte și de alta a unui ax median. Acest stil zoomorfo-stilizat, complet absent în arta chineză neolitică, apare dintr-odată și pare caracteristic Epocii Bronzului din nord-estul Asiei. Îl regăsim chiar și în sudul Siberiei, mai ales în cultura Kurasuc (din văile superioare ale fluviilor Obi și Enisei), ce pare a fi avut legături cu bronzurile chineze de la sfîrșitul Dinastiei Shang/Yin și începutul Dinastiei Zhou. Vasele din timpul Dinastiei Shang/Yin poartă doar inscripții foarte scurte sau mărci cu valoare de blazoane familiare.

Folosirea. Bronzurile sînt unele dintre cele mai importante opere ale artei chineze antice. Epoca Bronzului chineză începe odată cu dinastia

Bolile și Istoria (32)

regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (2)

Aceste gene, provenite de la ambii părinţi, stabilesc nu doar înfăţişarea progeniturii lor, dar şi modul în care aceasta va reacţiona la influenţele de mediu. Fiinţa umană derivă de la o singură celulă feminină, ovulul, şi de la o singură celulă masculină, spermatozoidul. Ambele celule conţin un nucleu, care la rîndul său conţine o materie numită cromatină, vizibilă numai la microscop sub forma unor fire încîlcite, formate în principal din acid nucleic – un constituent foarte important, numit în zilele noaste, în mod uzual, ADN. Cînd ovulul este fertilizat de spermatozoid, cei doi nuclei se unesc şi formează o singură celulă. Miliardele de celule ce formează organismul unui om derivă toate din această celulă. Cînd celula-ou se divide în două, noile celule conţin în egală măsură elemente masculine şi feminine şi acest proces continuă de-a lungul creşterii embrionului şi a dezvoltării corpului său. Înainte ca celula fertilizată să se dividă pentru prima oară, firele încîlcite ale cromatinei fuzionează pentru a forma un număr de organite avînd forma aproximativă a literei „x“, numite cromozomi. Aceştia poartă genele moştenite de la strămoşi.

Teoria originală a lui Mendel se baza pe observaţiile făcute cu ochiul liber. El nu putea vedea ce se întîmplă de fapt atunci cînd plantele folosite în experienţe se încrucişau. Studiile moderne, efectuate cu ajutorul microscopului, au confirmat postulatele sale, potrivit cărora „factorul ereditar” (TT sau Tt, de pildă) este întotdeauna dublu la un individ şi că doar jumătate din acest element se transmite de către fiecare părinte progeniturii. La om, ovulul feminin şi celulele spermatice masculine conţin fiecare 23 de cromozomi, în așa fel încît celula fertilizată va conţine 46, deşi rareori acest număr poate fi mai mare, cu rezultate nedorite din punct de vedere al sănătăţii. Numărul de cromozomi rămîne constant cu fiecare diviziune celulară, la

semilegendară Xia, iar vasele/containerele de bronz formează cea mai mare parte a antichităților, atingînd apogeul în timpul Dinastiei Shang/Yin și la începutul Dinastiei Zhou. Majoritatea bronzurilor chineze antice au mai multe utilizări ritualice decît practice. Armele, ca pumnalele și topoarele, au o semnificație sacrificială, simbolizînd puterea cerească a conducătorului. Asocierile puternice dintre bronzuri și religie, au dat naștere unui număr mare de tipuri și forme de vase. Clasificarea artefactelor din colecția imperială. Aprecierea bronzurilor și a colecțiilor formate din ele ca opere de artă și nu ca obiecte ritualice a început în Dinastia Song și a atins apogeul în Dinastia Qingmanciuriană, mai exact în timpul împăratului Qianlong. Colecția lui masivă a fost conservată de două Cataloage: 1. Xiqing Guijian și 2. Xiqing Jijian. Ele sînt categorisite în funcție de utilizare: vase sacrificiale; vase pentru vin; vase pentru mîncare; vase pentru apă; instrumente muzicale; arme; containere pentru măsurat; bani antici și diverse. În general, cele mai prețuite bronzuri sînt vasele sacrificiale și cele pentru vin, ele formînd marea parte a mai multor colecții. Adesea, aceste vase sînt decorate cu taotie, un simbol mistic redat prin doi ochi. Este cea mai interesantă, și mai misterioasă formă de decor a vaselor rituale. Acest decor ne aduce aminte de coifurile războinicilor daci, dintre care unele au fost decorate cu doi ochi enormi, larg deschiși care, se pare, semnificau atenția îndreptată spre lumea de dincolo, spre viața veșnică întru Marele Zeu Zamolxe. Și despre decorația taotie pe bronzurile chinezești se poate avansa ideea că reprezintă atenția îndreptată spre Eternitate și spre Shangdi. Foarte puține bronzuri ritualice chineze sînt decorate cu motive antropomorfe, majoritatea fiind zoomorfe sau abstracte.

După ce minereul era extras, acesta era topit și turnat întru un model de lut. Cînd toate piesele erau modelate, apoi erau asamblate și li se puneau mînere; acest proces se numește „turnare în piese“. Desenele piesei particulare ies din laturi, arătînd că obiectul de

toţi membrii rasei umane, dar mărimea şi forma cromozomilor diferă, şi această diferenţă influenţează natura moştenirii genetice.

În vreme ce cromozomii poartă diferite gene şi doar jumătate din cromozomii materni şi paterni sînt transmişi urmaşilor, este extrem de improbabil ca un copil, împrumutînd 23 de cromozomi de la un părinte şi tot atâţia de la celălalt, să semene perfect doar cu unul dintre părinţi. Este de asemenea improbabil ca el să nu semene cu nici unul dintre ei. De asemenea, este puţin probabil ca doi copii din aceeaşi familie să fie foarte asemănători, excepţie făcînd cazul cînd ei sînt gemeni identici, formaţi prin divizarea unei singure celule fertilizate şi prin urmare, similari din punct de vedere genetic.

Foarte adesea, există asemănări fizice între membrii aceleiaşi familii, de-a lungul a generaţii întregi, şi acestea se pot observa admirînd portrete ale strămoşilor familiei respective, cum ar fi de pildă Habsburgii, cu buzele lor căzute şi bărbia îngustă. Totuşi, dacă am avea posibilitatea să urmărim portretele tuturor reprezentanţilor acestei familii, de un milion de ani încoace, să spunem, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim vreo asemănare cu urmaşii ei, care stăpîneau Austria la începutul Secolului XX. Diferenţe vor fi chiar mari decît cele ce ar putea fi explicate prin infuzia constantă de gene proaspete, prin căsătorii. Faţa şi corpul acestor înaintaşi ar fi, de fapt, puţin asemănătoare cu orice om care trăieşte astăzi.

Faptul se datorează genelor înseşi, care se schimbă permanent, iar această mutaţie genetică a dus, în decursul mileniilor, la apariţia omului dintr-un strămoş asemănător maimuţei şi, mergînd mult mai departe, pe firul istoriei, din creaturi care au precedat hominizii. Astfel de schimbări genetice sînt esenţiale pentru un proces evolutiv ordonat, pentru că ele permit fiinţelor să se adapteze schimbărilor graduale de mediu şi unei vieţi mai complexe. La nivelul actual de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, a apărut tentaţia de a încuraja mutaţiile pe cale artificială. Unul dintre principalele motive pentru care trebuie totuşi să recunoaştem că

artă a fost înscris în model. Bronzurile au fost destul de populare de la sfîrșitul epocii neolitice pînă în dinastiile Qin și Han. Obiectele de bronz fabricate în dinastiile Shang/Yin și Zhou erau bine cunoscute și apreciate pentru calitățile lor rafinate și designul elegant. Cele mai vechi obiecte de bronz erau mici unelte și ornamente. În dinastia semilegendară Xia au fost inventate vasele de bronz și armele de bronz. La mijlocul dinastiei Shang/Yin existau deja mult mai multe articole de bronz, iar pe bronzuri au fost sculptate inscripții și modele decorative delicate. Perioada de glorie a bronzurilor durează de la sfîrșitul dinastiei Shang/ Yin pînă la începutul dinastiei Zhou. Existau diverse feluri de bronzuri, erau mai colorate și mai solemnă, cu inscripții din ce în ce mai multe și cu modele decorative complicate și frumoase. În epoca respectivă, obiectele de bronz puteau fi folosite ca ustensile rituale exclusiv de către aristocrație. Mai tîrziu părțile principale ale bronzurilor au devenit din ce în ce mai subțiri, iar modele decorative au fost din ce în ce mai simple. De la sfîrșitul Perioadei „Primăvară-Toamna Statelor Dezbinate“ și pînă în Perioada „Statelor Combatante“, ca urmare a utilizării pe scară largă a produselor de fier, obiectele de bronz au fost tot mai puțin prezente în viața oamenilor. În dinastiile Qin și Han, porțelanurile și produsele din lac au fost inventate și utilizate pe scară largă În viața de toate zilele. Prin urmare, se fabricau tot mai puține obiecte de bronz, care acum erau tot mai simple și tot mai subțiri. Armele de bronz sînt în multe varietăți, cum ar fi sabia, cuțitul, sulița, halebarda, toporul și pumnalul. Obiectele diverse sînt, în general, ustensile de bronz făcute pentru uzul zilnic.

Ding-ul este unul dintre cele mai importante tipuri de bronzuri din dinastia Shang/Yin. Este un trepied, cu trei picioare desigur și două mînere; poate avea înălțimea de 23 cm și lățimea de 18 cm. Era folosit pentru sacrificii ceremoniale.

(va urma)

CHriSTiNA MEiŢĂ-TANG

tehnicile de „inginerie genetică” sînt riscante derivă din cunoaşterea faptului că se pot produce accidente şi în timpul procesului natural de muaţie genetică, deci este posibil ca accidente similare să se repete şi la mutaţiile efectuate artificial.

Căci uneori, lucrurile chiar iau o întorsătură nedorită. Gena mutantă produce caracteristici care nu erau prezente în modelul genetic original. Schimbările produse pot lua deseori forma unor boli grave. Adevăratele maladii genetice nu sînt comune, deoarece, cum boala se manifestă doar la individul respectiv, familia acestuia va fi ameninţată cu dispariţia definitivă, în decurs de cîteva generaţii. O excepţie şi totodată prima dereglare genetică recunoscută, este coreea lui Huntington, care provoacă o degenerare mentală progresivă, însoţită de ticuri nervoase şi mişcări spasmodice involuntare. Afecţiunea a fost prima dată descrisă în 1872, de către medicul american George Huntington, care a avut cîţiva pacienţi, în Long Island, suferind de bizara maladie. Unii dintre aceştia aparţineau unor familii tratate de tatăl şi respectiv bunicul lui Huntington, care fusese medic acolo încă din 1797. Nepotul a fost astfel capabil să studieze antecedentele patologice ale familiei în cauză. El a demonstrat că boala – cauzată de o genă mutantă – exista într-o familie din Bures, un sătuc din comitatul britanic Suffolk, care emigrase peste Atlantic în 1630, stabilinduse la Boston. Simptomele bolii, mai ales cele de natură neurologică, au trezit suspiciunea comunităţii şi nu-i de mirare că bieţii bolnavi au fost acuzaţi de posesiune demonică, în cadrul faimosului „proces al vrăjitoarelor din Salem”, din 1692. Coreea lui Huntington reprezintă un exemplu rar de dereglare genetică persistentă deoarece, deşi incurabilă, apare de obicei la adulţi. înainte de a fi afectaţi, ei pot avea copii, şi doar jumătate dintre aceştia sînt pasibili de a face la rîndul lor boala. Se cunoaşte cazul unui suferind a cărui moştenire genetică defectuoasă îi afectase constant familia, de-a lungul a nu mai puţin de douăsprezece generaţii! (va urma)

Fr EDE ri CK C A rTW ri GHT Mi CHAEL Bi DD i SS

LECTURI LA

Impresii dintr-un voiaj prin America

De cînd e lumea, în general, călătoriile s-au făcut în două feluri. Mînați de curiozitate, cei mai îndrăzneți s-au suit în aeroplan, vapor sau automobil și au bătut Pămîntul în lung și-n lat.

Alții, poate mai sedentari sau neajutorați bănește, dar, prin compensație, imaginativi peste măsură, s-au închis în casă, învîrtind Globul pămîntesc. Ori, după caz, deschizînd atlasul geografic și, cu pixul în mînă, au străbătut mările și continentele într-o veselie. Și zicînd aceste vorbe, îmi vine în minte celebrul romancier Jules Verne, autorul atîtor cărți de călătorii și aventuri extraordinare: ,,Ocolul Pămîntului în 80 de zile”, ,,Insula misterioasă”, ,,Castelul din Carpați”, ,,Căpitan la 15 ani” și atîtea altele. Dar, cercetîndu-i mai atent biografia, aflăm că Jules Verne a ieșit totuși din Franța, bătînd cu precădere nordul Europei, de unde a tras o fugă și pînă-n State.

Cam de aceeași factură a fost și Radu Tudoran care, toată viața, și-a dorit să navigheze hai-hui pe mările și oceanele lumii. În acest scop și-a încropit chiar și o goeletă, cum afirmă istoricii săi. Dar, de călătorit cu mult-visata barcă, a călătorit doar în imaginație, inventînd chiar și cîteva figuri de marinari pricepuți și îndrăzneți: Anton Lupan, Pierre Vaillant, cîrmaciul Gherasim, Irimia, Haralamb, Ismail și Mihu, pe care i-a fixat, pentru eternitate, în best-sellerul ,,Toate pînzele sus”.

Revenind la călătorii adevărați, ne vine în minte diplomatul aromân Constantin Constante, care în 1917, urcîndu-se în tren, a călătorit prin Rusia, spre răsărit și îndărăt. Cu un an înainte, ca funcționar guvernamental, și-a însoțit superiorii în exilul lor la Iași. Dar, supraaglomerarea orașului a provocat foamete și molime, motiv pentru care familia Constante s-a mutat la Odessa. Din păcate, izbucnirea revoluției bolșevice a lui Lenin, Stalin și Troțki, urmată de ruperea relațiilor diplomatice dintre Rusia și România, a făcut tot mai grea viața refugiaților. Ca atare, valahii pleacă la drum pe calea ferată, spre Siberia, de unde sperau să ajungă în Extremul Orient, la Vladivostok, și de acolo să ia un vapor spre Marea Britanie sau SUA. Dar atacurile germanilor au silit trenul cu refugiați să o apuce spre nord, către Murmansk, pe malul Oceanului Înghețat.

Constantin Constante ne-a transmis bucuria voiajului său prin țara Sovietelor în volumul ,,Colindînd prin Rusia sovietică. Note și impresii de călătorie 1916-1918”. Pe lîngă aspectele de natură social-politică și economică, turistul a reținut și multe amănunte privind modul de viață a rușilor, religia, obiceiurile și tradițiile, psihologia omului de rînd, precum și farmecul diferitelor cuvinte și expresii rusești. Bunăoară, în Gara Dolinskaia a văzut militari și civili care, mînați de foame, cumpărau ieftin într-un loc și vindeau mai scump în altă parte. La comuniști, practica aceasta se numește speculă, la capitaliști, business, profit. În multe localități se dădeau lupte grele între ,,gaidamaci”, trupe ale armatei naționale ucrainiene, și ,,krasnovardiști”, Armata Roșie, înființată de Troțki. Indiferent de anotimp, rușii nu puteau trăi fără ceai. De aceea, în fiecare gară, piață sau intersecție, găseai ,,kipiatok”-uri, cazane uriașe cu apă fiartă. Altă observație: Rusia era patria galoșilor și a mîncătorilor de semințe de floarea-soarelui.

După instalarea comunismului și începutul sovietizării României, mulți scriitori au avut privilegiul să călătorească prin URSS: M. Sadoveanu, G. Călinescu, E. Barbu, Camil și Cezar Petrescu, E. Jebeleanu. Cu toții s-au grăbit să-și publice impresiile de călătorie, reținînd doar aspectele demne de lăudat.

După 1990, dorința românilor de a vizita Rusia a scăzut. Cauza a fost, în primul rînd, politica tîmpită a guvernanților români de a se îndepărta de acest vecin care ne-ar fi fost de ajutor în schimburile comerciale. În timp ce Occidentul întărea relațiile economice și

politice cu Rusia, noi făceam ochi dulci Mafiei NordAtlantice și ne căutam ,,parteneri strategici” peste Ocean.

Printre puținii vizitatori ai zonei din jurul Mării Negre și deci ai spațiului ex-sovietic s-a numărat și o femeie: ziarista Sabina Fati. Publicînd și ea mai multe cărți, consacrate țărilor din jurul Mării Negre, am reținut cîteva aspecte care mi s-au părut mai interesante.

În primul rînd, în 2016, cînd a făcut prima vizită în regiune, Sabina Fati a remarcat că, de jur-împrejur, patrulau militari înarmați pînă-n dinți, semn că în zonă se pregătea ceva. Și, din primii pași făcuți prin Ucraina (Cetatea Albă-Nicolaev-Herson-Mariupol-Harkov) și Rusia (Crimeea-Odessa, Feodosia-Sevastopol-Soci), a înțeles cum stăteau lucrurile: ,,SUA și aliații lor vest-europeni poartă cea mai mare responsabilitate a crizei din Ucraina, și rădăcina răului provine din ideea expansiunii NATO, ca element central al strategiei de a scoate Ucraina de pe orbita Moscovei”. Iar războiul care se poartă, în zilele noastre, în Ucraina, între Putin și Zelenski, confirmă aprecierea corectă a reputatei ziariste. O situație la fel de sumbră a întîlnit-o și în Georgia. În perioada 1991-1993, s-a desfășurat războiul dintre georgieni și abhazi, soldat cu 20.000 de morți și 200.000 de refugiați. Pînă atunci, georgienii și abhazii trăiseră în pace și armonie, dar, ca și la noi, și-au băgat coada politicienii criminali și tîmpiți. Iar rușii au profitat și au pus mîna pe Abhazia...

Dar au fost situații cînd și rușii, doritori să cunoască oameni și locuri noi, au pornit de acasă, spre alte zări. Așa cum s-a întîmplat cu celebrii scriitori ruși ilia ilf și Evgheni Petrov care, în intervalul noiembrie 1935-ianuarie 1936, au străbătut cu mașina de-a curmezișul Statelor Unite, de la Atlantic la Pacific și înapoi. Cei doi scriitori, pe numele lor adevărate Ilia Arnoldovici Fainzilberg și Evgheni Petrovici Kataev, care deveniseră cunoscuți prin romanele ,,Douăsprezece scaune” (1928) și ,,Vițelul de aur” (1931) – și-au început periplul mai întîi cu trenul pe traseul MoscovaLe Havre, unde s-au îmbarcat pe transatlanticul ,,Normandie”, care i-a dus în SUA. Urmarea acestei excursii transcontinentale a fost volumul ,,America fără etaje” (1937), apărut la noi la ,,Polirom”, în 2012. Drumul peste ocean a durat 5 zile, pe o vreme în general liniștită. Marele oraș New York le-a lăsat o impresie deosebită prin mulțimea zgîrie-norilor, a taxiurilor colorate, dar mai ales prin felul americanilor de a trăi într-o veșnică alergătură. Pregătirile de drum au constat în achiziționarea unei mașini, căci folosirea trenului ar fi însemnat o cheltuială uriașă, dar mai ales în găsirea unui șofer-ghid, care să-i ducă, în bune condiții, pînă-n California pe traseul: New York-BuffalloDetroit-Chicago-Kansas City-Oklahoma-Texas-Santa Fé-Albuquerque. Urmează traversarea Munților Stîncoși-Grand Canion-Las Vegas-Rîul Colorado cu uriașul Baraj Boulder Dam. Sosirea în California traversînd Munții Sierra Nevada-San Francisco, în jos spre Los Angeles-Hollywood-San Diego. Nesfîrșit traseu și cu bani puțini! Ziua mergeau, noaptea dormeau în pensiuni ieftine și mîncau mai mult sandvișuri,

hrana americanului sărac spre mijlociu. Întoarcerea la New York urma să se facă pe alt traseu: El PassoSan Antonio-statele populației de culoare: LouisianaMississippi-Alabama. Urmează New Orleans cu nordul Floridei: Tallahassee-Savanah-Charleston-New York. În total, 10.000 de mile care trebuiau parcurse în 60 de zile. Tuspatru călătorii au folosit un Ford nou-nouț, cumpărat pe bani puțini și condus, pe rînd, de soții Mrs Becky și Mr. Adams, doi prieteni foarte amabili. Rușii noștri, Ilf și Petrov, ocupînd bancheta din spate, stau numai ochi și urechi la explicațiile șoferilor și la peisajul care li se derulează prin fața ochilor.

Mari pișicheri acești doi domni Ilf și Petrov! Pretextînd că vor să ne împărtășească impresiile lor dintr-o călătorie ieșită din comun, ca niște evrei adevărați, dumnealor au făcut o reclamă excelentă și foarte ieftină turismului din America, ba ne-au învățat și englezește fără să ne dăm seama. Oferind, la tot pasul, cuvinte și expresii americane, atît din estul, cît și din vestul țării, cartea aceasta s-a transformat într-un fel de abecedar pentru cei interesați de limba engleză și dialectul ei american. (În tinerețea lui, filozoful Constantin Noica născocise o metodă de a învăța englezește în doar 10 lecții. Concomitent, Radu Rosetti ne-a dezvăluit cum a învățat și el englezește fără profesor, cunoscînd franceza: a citit o carte în englezește de fix 10 ori, pornind de la principiul că engleza este franceza citită invers.) Parcurgînd cele peste 500 de pagini ale cărții, ne lăsăm fermecați de virtuți lingvistice nenumărate, umor, bonomie, haz de necaz și note de histrionism. Descoperim, de asemenea, și observații inteligente: ,,New York este un oraș înfricoșător. Milioane de oameni se luptă bărbătește pentru viața lor. Lumea nu merge alene pe stradă, fuge, se grăbește. Pe Broadway, puzderie de reclame și înghesuială de nedescris. Un azil de bătrîni și vagabonzi”. ● Obicei americănesc: într-un lift, plin de bărbați, intră o femeie. Pe dată, bărbații își scot pălăriile și nu le mai pun pe cap. La fel ca în filmul ,,Unora le place jazzul”. ● Întîlnire cu Hemingway. ● O vizită la Închisoarea ,,Sing-Sing”. Din 2.299 de deținuți, 85 sînt condamnați pe viață, iar 16 la scaunul electric. ● Tot spre vest. Orașele mici de maximum 30.000 de persoane și fără zgîrie-nori se înșiră ca mărgelele: Siracuza, Pompei, Batavia, Geneva, Moscova... Există și cîteva Parisuri, Londra, Shanghai, cîteva Petersburguri. ● Chiar dacă America e sufocată de școli, copiii se joacă de-a gangsterii și trag cu tot felul de ,,machine guns” din plastic și tablă. ● Baza comerțului american este plata în rate. Proprietatea e o ficțiune. Toate lucrurile americane aparțin băncii sau firmei unde lucrezi, și rămîi fără ele dacă nu mai poți să-ți achiți ratele. ● Specificul național american în materie de hrană: ouă cu bacon sau șuncă, pîine prăjită și o ceașcă de coffee (antropologie). ● America nu poate fi luată prin surprindere, căci supraviețuiește prin reclamă. Fiecare reclamă își are cititorul ei. ● ,,Gray Hound”, Ogarul Cenușiu, cursă directă New York-Los Angeles. (Prin anii ’70, Adrian Păunescu și Constanța Buzea s-au urcat în acest autobuz. La întoarcere, au publicat o carte de călătorie: ,,America Ogarului Cenușiu”) ● Cascada Niagara ● Detroit, centrul industriei de automobile Ford, un adevărat imperiu. Produce cîte 7.000 de automobile pe zi. ● O idee a lui Ford, încă nerealizată: ,,Viața la țară și un salariu de oraș”. Omul visa mini-fabrici pe cîmp printre semănături și lîngă păduri. După ce muncesc în fabricile lui, întinse ca mărgelele, muncitorii se ocupă și de fermele lor. Aer curat, hrană curată, bani. (Îmi vine-n minte Marinuș Moraru într-un film cu țărani, și el președinte de CAP cu idei: ciuperci... purcei... crizanteme... bani...). În felul acesta, nici o criză economică nu mai putea să-i atingă pe muncitorii de la Ford: toți aveau de lucru și de mîncare.

PAUL SUDiTU

Ilia Ilf și Evgheni Petrov (1932)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre „braşoavele” şi cofeturile din oraşul de sub Tîmpa

Brașovul a fost, mult timp, punct nodal – vamă –pentru negustorii care aduceau mărfuri din Orient și le vindeau în țări din Europa Centrală și de Nord. Ei petreceau cîteva zile sub Tîmpa și aveau cu ce să se îndulcească. Se numeau „neguțători” sau „cupeți” și erau oameni întreprinzători, diferiți în funcție de mărfurile pe care le tranzacționau pe rutele comerciale mai mult sau mai puțin cunoscute ale vremurilor, care ajungeau pînă la Viena și la Lipsca ori mai departe, în Orient, pînă la Adrianopole sau cine mai știe pe unde. Pe lîngă ei, istoria acestor îndeletniciri mai reține și alte categorii, pomenite de Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureștilor”. „E vorba de brașoveni, udricani, lipscani și gabroveni. Brașovenii erau români din Șcheii Brașovului care făceau la București și în restul țării negoțul de «brașovenie» sau articole de Brașov (țesături, veșminte, obiecte de podoabă, fierărie, lăzi). (…) În legătură cu felul cum știau să-și laude marfa, să-i facă reclamă, exagerînd și, uneori, inventînd, s-a format în limba noastră termenul «brașoave», cu sensul de «palavre, minciuni»”, povestește istoricul Constantin C. Giurescu.

Totuși nu de dragul „brașoavelor” am făcut această scurtă incursiune în istoria negoțului de dincolo și de dincoace de munți, ci datorită curiozității de a afla cu ce se îndulceau brașovenii pe vremuri, știut fiind că ardelenii sînt nu doar consumatori vajnici de produse de acest fel, ci și foarte pricepuți în a crea feluri deosebite, cu specific local, de cofeturi, zaharicale sau produse de simigerie. Dar mai întîi să vedem ce preferințe aveau brașovenii cînd venea vorba de ispititoarele dulciuri cu aer oriental din vremurile de sfîrșit de Secol XIX. În acest sens, apelăm la amintirile lăsate de academicianul român Sextil Pușcariu (1877–1948): „Cînd venea din București, tata ne aducea totdeauna rahat de Belavista din Galați, în cutii de lemn, și halva ce se fărîma cînd o tăiai cu cuțitul; și aceasta în cutii de lemn în formă cilindrică. (…) Odată a venit la Brașov un grec care vindea baclavale scăldate în sirop de zahăr cu miere. Umbla cu o tavă mare de tinichea pe cap, pe care o lua de jos de cîte ori tăia pentru cineva un romb rumen umplut cu nuci”.

Parfumul Orientului n-a ocolit, firește, nici așezarea de la poalele Tîmpei: „Tot orientale erau și dulcețurile, la care cocoanele din Brașov țineau tot atît de mult, ca și la cafelele turcești, servite în casele vechi negustorești din filigene mici în zarfuri. Morișca de cafea nu lipsea din nici o casă, dar nici chiseaua de dulceață. Străinii, cînd veneau din alte regiuni

la Brașov, nu prea știau cum să se servească din dulceață și odată unul, care a rămas de pomină, a luat chiseaua înaintea lui și a început să ia din ea cu lingurița pînă a golit-o. Bună era mai ales dulceața de chitre și șerbetul de zmeură pe care îl lingeai de pe linguriță”, povestește academicianul Sextil Pușcariu.

Totuși exista ca peste tot și un fel de mîndrie locală cînd venea vorba despre produsele dulci autohtone: „Din prăjiturile indigene amintesc numai două: «călăia» cea galbenă făcută cu smîntînă, brînză, mărar și ou, în tave mari, și «bomul» cilindric și înalt ca un turn, gol pe dinăuntru, din aluat de cozonac înfășurat în jurul unui sul gros de lemn și uns pe deasupra cu un sirop de zahăr. Pe cînd călăia e o plăcintă cunoscută de țăranii noștri, bomul l-am învățat de la sași, de la care am luat și numele, care e forma săsească a cuvîntului german «Baum», scurtat din «Baumstritzel», adică colac făcut pe pom, căci lemnul pe care se coace e rotund ca un arbore”.

Despre produsele brutarilor brașoveni, profesorul Sextil Pușcariu ne precizează următoarele: „Pîine ca în orașul nostru nu se cocea nicăiri. Desigur că și făina din grîul rumen al Țării Bîrsei contribuia mult la gustul bun al «pitei», dar și amestecul cu cartofi, frămîntatul îndelungat și coptul îngrijit erau elemente care făceau ca din cuptoarele brașovene să iasă niște pîini cum nu le găseai aiurea. Ele erau mari și aveau o coajă groasă de pe care se bătea cu muchea cuțitului scoarța neagră și arsă de deasupra. Cînd erai flămînd și treceai pe lîngă o brutărie, aroma binecuvîntată a pîinii proaspete și calde te țintuia locului, abia stăpînindu-ți pofta să rupi o bucată din «dontul» ei. Alături de pîinea obișnuită, mai era pîinea albă, cu chimen. Costa opt creițari, dar se vindea și împărțită în patru, de aveai coajă multă la fiecare bucată, iar cel ce prefera miezul avea și din acesta destul. Pîinea albă se potrivea cu anumite mîncări cu sos sau cu slănină și brînză de oaie în scoarță de brad”. Am ținut să amintim de priceperea brutarilor brașoveni deoarece

nici cînd venea vorba de produsele dulci de simigerie aceștia nu se lăsau mai prejos: „De la brutari luai și colacii «împletiți» făcuți cu lapte; cornurile diferite, începînd cu cele obișnuite la cafeaua cu lapte, cu doi creițari, din ce în ce mai mici cu cît treceau anii, continuînd cu cele «late», cu aluat cu lapte, și sfîrșind cu cele cu mac și cu «chiflele» cu zahăr, care se serveau mai ales la cafenea. La Siegens, sub Bucium, erau vestiți pesmeții copți de două ori, pe care vînzătoarea îi presăra încă o dată cu zahăr, cînd ți-i împacheta, și de care cumpărau mulți oaspeți din România în trecere prin Brașov. Aceste diferite feluri de colaci și cornuri leau învățat brașovenii de la «bècherii» din Viena și s-au deprins cu ele în cafenelele din capitala Austriei, pline cu ofițeri, funcționari și pensionari”.

Ca și în București, meșteșugul producerii cofeturilor brașovene a fost tot de import: „De acolo (Viena –n.red.) ne-au venit cele mai multe prăjituri și «torte». Italian din Austria era și «conditorul» – cofetarul – cel mai vestit pe timpul meu, Montaldo, cel cu cele două fete roșcate și cu obrazul plin de pistrui. De el, de Spuderca, Müller și Bozianu a mai fost vorba… De la acești cofetari cumpăram «indianele» cele bune. De la doi cofetari ai copilăriei au venit, în copilăria mea, și cele două prăjituri care au rămas pînă astăzi, Doboș și Pisinger”, amintea profesorul Sextil Pușcariu în cartea sa, „Brașovul de altădată”.

În zilele de tîrg, urbea era asurzită de strigătele comercianților care își lăudau marfa. Normal, fiecare încerca să atragă cît mai mulți mușterii, lăudînd calitățile nemaivăzute și nemaiîntâlnite alte produselor sale, uneori înflorind realitatea. Pesmeții de Brașov sînt unul dintre primele produse de la noi care are indicație geografică.

Lumea regilor şi culisele ei

Regii au dreptul la propria lor opinie politică? (2)

Margaret Thatcher îşi datora războiului supravieţuirea politică. Exact cu un an înainte de scrutin, era considerată „cel mai nepopular şef de guvern din istoria Marii Britanii“, iar acum dispunea de acea majoritate legislativă, spaima experţilor constituţionali britanici, care, în lipsa unei Constituţii scrise şi a unui sistem de checks and balances, de separare a puterilor în stat, furnizează prim-ministrului o putere echivalentă cu cea a unui dictator.

Oricum, convenţia constituţională engleză i-a atribuit monarhului un gen de putere moderatoare – şi coroana şi-a asumat acest rol atît după Primul, cît şi după cel de-al Doilea Război Mondial, cînd George al V-lea şi George al VI-lea au ţinut în frîu excesele reformiste ale guvernelor laburiste prin discrete manevre de culise. Instrumentele de influenţare din arsenalul monarhului englez sînt, prin tradiţie, subtile. Şi eficiente. „Regina nu va critica niciodată deschis politica guvernului“, spune istoricul Ben Pimlott, „cel mult va face aluzie la propria ei opinie. Spre exemplu, dacă premierul îi va povesti

despre planurile sale, regina l-ar putea întreba: «Şi credeţi că va funcţiona?» Sau ar putea recurge la un subterfugiu, aducînd în discuţie opinia contrară a altcuiva. Sau ar putea să tacă îndelung şi sugestiv, exprimîndu-şi astfel dezacordul. Dar, de fapt, este suficientă bine cunoscuta sa privire neîncrezătoare, care îl poate deruta şi pe cel mai aprig prim-ministru“.

Însă ce-i de făcut dacă, totuşi, ca în cazul Thatcher, premierul se arată opac la orice subtilitate? Epoca Thatcher a reprezentat o provocare pentru regină, deoarece excesul reformist, de această dată, nu mai venea dinspre stînga, aşa ca după ambele războaie mondiale, sub Callaghan şi Wilson, ci, ca o noutate, dinspre dreapta. Felul în care a abordat regina pseudorevoluţionarismul neoliberal al lui Thatcher rămîne unul dintre capitolele mai puţin cunoscute din istoria constituţională engleză şi îşi aşteaptă rîndul să fie atent cercetat. Thatcherismul a fost pentru suverană o provocare doar şi pentru simplul fapt că premierul avea un mandat copleşitor din partea electoratului. Cum poate reacţiona un monarh pentru care orice amestec în legislativ reprezintă un tabu, fiind totuşi obligat să menţină coeziunea socială în regat, atunci cînd o Margaret Thatcher – după cum considera regina – denunţa consensul naţional, declarînd război statului preocupat de asistenţa socială? Conservatorismul englez clasic, de care partidul Tory condus de Thatcher începuse să se îndepărteze, se întemeia pe modelul de

Brașovul, fiind secole de-a rîndul una dintre cele mai importante vămi, devenise o piață importantă de desfacere a unor alimente perfecte pentru comercianții care trebuiau să se aprovizioneze pentru drumurile lungi de multe zile. Produsul de patiserie despre care vorbim ajunsese atît de cunoscut și de dorit încît devenise marfă tranzacționabilă, iar unele hanuri și ulterior băcănii din alte orașe îl cumpărau și îl revindeau clienților. „La Siegens, sub Bucium, erau vestiți pesmeții copți de două ori, pe care vînzătoarea îi presăra încă o dată cu zahăr, cînd ți-i împacheta, și de care cumpărau mulți oaspeții din România în trecere prin Brașov”, scrie Sextil Pușcariu în volumul amintit. Una dintre cele mai vechi rețete ale posmagilor/ pesmeților de Brașov apare în 1841, în volumul „200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”, de Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi.

DULCErOMANiE.rO

societate tradiţional, cu deschidere socială, mai degrabă paternalist. Ideologia thatcherismului, însă, se simţea obligată să adopte mai degrabă un fel de darwinism social. Cei slabi, care pînă atunci se bucuraseră de o protecţie specială din partea politicienilor Tory, se vedeau deodată consideraţi piedica progresului economic. Prăpastia ideologică dintre conservatorismul tradiţional, interesat de asistenţa socială, şi neoliberalismul lui Margaret Thatcher avea, lucru uitat astăzi cu uşurinţă, elementele unei lupte de clasă. Iar regina se poziţiona, fără discuţie, de partea vechii gărzi a social-conservatorilor, combătute cu atîta patimă de Doamna de Fier.

Imediat după alegerile pentru Camera Inferioară din 1983 s-a ajuns la o primă ciocnire directă. Pe o insulă din Caraibe, în Grenada, cu o populaţie de sub o sută de mii de locuitori, şeful executivului a fost victima unui atentat. Guvernul american a trimis trupe pentru menţinerea ordinii politice a statului insular. Exista însă o mică problemă: conducătorul statului din Grenada nu era nimeni alta decît regina. Care nu a fost anunţată de Margaret Thatcher şi s-a înfuriat peste măsură. Gîndul că trupele unui alt stat au intrat într-un stat al Commonwealth-ului fără ca ea să fie înştiinţată i s-a părut o provocare fără limite. Aşa a început războiul rece dintre Downing Street şi Palatul Buckingham. (va urma)

ALEXANDEr VON SCHŐNBUrG

România de lîngã noi – România realã

România – din colo de parada militară

(urmare din pag. 1)

Realitatea imediată?

Fără să stau pe gînduri, răspunsul se materializează brusc în noianul de probleme care ne frămîntă mintea și ne umbresc viața de zi cu zi: • scumpirile exagerate la energie și combustibil; • scumpirea generală a alimentelor, în special a celor de bază, și, mai special – acum, în preajma Sărbătorilor de iarnă, a produselor de strictă necesitate, precum și a celor de folosință îndelungată; • asistarea, în mod incalificabil, la pingpong-ul pe care îl fac guvernanții, cu salariile și cu pensiile românilor; • dispariția din peisajul economic al unor firme emblemă ale industriei autohtone; • îndatorarea României pe plan extern, într-un ritm alert, cu milioane de euro care nu se regăsesc în economia reală a Țării; • pericolul creat de războiul de la frontiera de Est a României, pe al cărui foc, Președintele, Guvernul și Parlamentul Țării noastre aruncă, într-un mod inconștient și perfid, tone de „benzină”, tradusă prin amenințarea directă a Rusiei lui Putin; • problemele multiple pe care le creează refugiații ucraineni în România, fără ca Statul să intervină energic și concret, etalîndu-și autoritatea pe care i-o conferă Constituția României etc., etc.

Semnalate, acum, doar ca simple repere ale unui subiect care doare mult, voi încerca (în raport cu spațiul tipografic disponibil), să aduc exemple concrete, în sprijinul teoriei dezvoltate mai sus. Pînă atunci însă, așa precum scrie și în primul intertitlu – „România uitată” –să întoarcem filele Istoriei (nu cu prea mulți ani – doar cu cei scurși din 1989 pînă în prezent) și să revedem fața României antedecembriste, care, dincolo de lipsurile pe care nu vrem să le ascundem, prezintă un tablou bogat în realizări la nivel național, etalat în fiecare an cu prilejul defilării oamenilor muncii de Ziua Națională – 23 August. Pentru cine nu știe cum era sărbătorită Ziua Națională a României pînă în 1989, este nu atît de greu de explicat, ci foarte greu de înțeles și de trăit acele momente. Desigur, nu putem tăgădui propaganda de Partid și de Stat –acțiune conjugată, care urmărea realizarea unui binom de trăiri: organizarea politică a manifestației și armonizarea momentului cu emoția naturală a participanților la un eveniment de asemenea magnitudine emoțională,

coroborată cu explozia de tinerețe și de voie bună care pluteau în universul românesc al acelor timpuri.

Ce știam noi, atunci, despre România comunistă? (de fapt, România n-a fost nici comunistă, nici socialistă 100%, ci doar un fel de compromis din cele două sisteme). Acum, dacă vrem să nu cădem în facil, punînd totul în talerul materialist, trebuie să privim lucrurile în mod pragmatic, la nivel macro, fără a ignora, desigur, lipsurile, în special în domeniul alimentar. Dar, pentru că veni vorba despre un subiect destul de sensibil în amintirea multor români, să privim, astăzi, cînd magazinele gem de alimente diversificate, și reversul medaliei: ați văzut îmbulzeli și chiar bătăi, la propriu, între românii care dau buzna în anumite magazine, cu prilejul unor reduceri de cîțiva lei? Cum se calcă în picioare conaționalii noștri chiar și pentru un kilogram de banane sau pentru o amărîtă de tigaie? Vedeți cum s-a întors lumea pe dos? Atunci aveam bani și nu găseam (întotdeauna) ce doream să cumpărăm! Astăzi găsim de toate, dar este imposibil ca dintr-o pensie de 1.000 de lei să achiți întreținerea la bloc, să cumperi medicamente, să plătești facturile la utilități, să-ți mai și rămînă pentru a cumpăra ce-ți face cu ochiul în supermarketurile

străine! Iată, este o diferență pe care nu putem și nu avem voie să n-o evidențiem în orice fel de analiză a trecutului, în comparație cu prezentul, sau invers. Întorcîndu-ne la întrebarea „Ce știam noi, atunci, despre România?”, pentru a afla un răspuns la obiect, am apelat la cîteva statistici ale României de dinainte de 1989, care înmănunchează, în date și grafice, cu trimiteri la surse reale, un bogat evantai de împliniri pe toate planurile, desenînd o impresionantă hartă economică și socială a României, pe care, de atunci încoace, au apărut mii de pete albe, dovadă peremptorie a dispariției a mii de obiective (economice și sociale) înălțate prin truda Poporului Român și distruse prin „grija” noii clase politice, instalate la putere după împușcarea Președintelui României, Nicolae Ceaușescu, chiar în sfînta zi de Crăciun a anului 1989...

Am la dispoziție atîtea capitole și elemente încît sînt nevoit să renunț la majoritatea dintre ele, în caz contrar mi-ar trebui mai multe numere de revistă spre a le consemna. Voi încerca, totuși, să comunic date și realizări din cîteva domenii relevante, pentru a fixa România lui Nicolae Ceaușescu pe o anumită treaptă de dezvoltare. Urmăriți aceste date și comparați-le cu cele din zilele noastre (dacă aveți cu ce!).

Ca un fel de corolar al democrației cu care vreau să încep această așezare în temă a subiectului propus, încep cu Monitorul Oficial nr. 133 bis din 11 iunie 1948, în care a fost publicată „Legea pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport”. În conformitate cu prevederile Legii amintite, au fost naționalizate toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției din aprilie 1948, precum și întreprinderile individuale sau societăți industriale, miniere, bancare, de asigurări, transporturi și telecomunicații al căror rol economic prezenta importanță pentru stat. Acum urmează proba veridicității în care se vede amprenta Statului asupra dezvoltării României: în timp ce, după decembrie 1989 – prin trădări repetate și prin vînzări ilicite sau fictive – Guvernele Țării, începînd cu cel condus de „revoluționarul” Petre Roman și terminînd cu actualul Guvern condus de Nicolae Ciucă, au distrus sute și mii de întreprinderi, aruncînd în șomaj milioane de oameni de înaltă calificare și experiență în muncă, obligînd, în acest fel, un sfert din populația Țării să ia calea bejeniei peste hotare, în căutare de lucru, iată modul de rezolvare a aceleiași teme, dar după 1948. Guvernele de după 1948, începînd cu cel condus de Dr. Petru Groza, urmat de cele conduse de Gheorghe Gheorghiu- Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer (cel mai longeviv: 21 mai 1961 – 18 martie 1975), Manea

Mănescu, Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu, au aplicat o politică economică și socială adresată Poporului (format, la vremea aceea, din clasa muncitoare, țărănime și intelectualitate), construind și reconstruind, nu demolînd. Astfel, plecînd la drum (după Legea amintită mai sus) cu o avuție de 8.894 de întreprinderi, dintre care 3.560 de interes local (practic, mici ateliere), aceste guverne au acționat, în principal, pe două paliere: în primul rînd – consolidarea și dezvoltarea unor întreprinderi vechi, cu modernizarea acestora și cuprinderea lor mai mult în circuitul de valori naționale și extranaționale (Malaxa, Mociornița, Guban, Hunedoara, Adesgo etc.); în al doilea rînd – edificarea de noi întreprinderi (unele reprezentînd industrii noi pentru România): Electroaparataj – București, Electrobanat – Timișoara, Tractorul – Brașov, Autobuzul –București, ARO – Cîmpulung Muscel, Tehnoton – Iași, Întreprinderea de calculatoare electronice – București, Unio – Satu Mare, Întreprinderea Mecanica Cugir, Strungul – Arad, Unirea – Cluj Napoca, Independența – Sibiu, Traductoare – Pașcani, Electroputere –Craiova, Contractoare – Buzău, Tricodava – București, Oțeluri speciale – Tîrgoviște, Oțeluri speciale, foraje – Cristuru-Secuiesc...

Să mai amintim de marile combinate petrochimice, de marile combinate siderurgice, de zecile de institute de cercetare, de aplicarea cercetării în producția industrială și în agricultură? Exemplele sînt într-atît de zdrobitoare încît unul singur valorează cît investițiile actuale pe un an. Totuși, să nu omitem înfăptuirea planului de electrificare – opera magnifică a conducerii României, care a înlocuit lampa de petrol, de sute de ani, cu electricitatea lumii dezvoltate: 1951 este anul în care au început lucrările la Hidrocentrala de la Bicaz, pe baza proiectului îmbunătățit al inginerului Dimitrie Leonida, elaborat în 1908. Apoi, numai în cincinalul 1951-1955 au fost construite termocentralele de la Ovidiu, Doicești, Comănești, Paroșeni, Sîngiorgiu de Pădure, Hunedoara, hidrocentalele Moreni și Sadu V. Pentru a avea o imagine de ansamblu în ceea ce privește noile construcții industriale, comparînd cu moștenirea trecutului intebelic, doar într-un singur plan cincinal au fost ridicate 1.500 de întreprinderi –consecință a acestui ritm, cu doi ani înainte de lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, populația ocupată a României se ridica la cifra de peste 11 milioane de oameni. Să mai întrebăm acum cîți sîntem? Pe cine mai interesează? Mai știe cineva ce era în locul unde astăzi se desfășoară mall-urile pe mai multe hectare? Unde era Electroaparatajul? Unde era Tricodava? Unde era Vulcan? Doar niște nostalgici înrăiți și emoționați, la gîndul că, oricît ar încerca, nu pot afla răspunsul la întrebarea: De ce le-ați demolat?

N-am vorbit de cultură, de educație, de știință – de aceste 3 diademe ale formării viitorimii, ale celor care să ducă pe umerii lor povara acestei Țări și a acestei lumi. În acest plan este o adevărată catastrofă. De la peste 11 milioane, în anul școlar 1987-1988, în toate formele de învățămînt, astăzi cifra nu atinge nici jumătatea acesteia, iar analfabetismul funcțional (40% dintre elevi) pune capac acestui subiect!

România de astăzi

Gata. Cei care au avut curajul să înfrunte vremea potrivnică și să fie prezenți la Arcul de Triumf, să privească Parada militară de la fața locului, au căutat rapid drumul spre casă, iar cei care am stat comod în fotoliu, în fața televizoarelor, am apăsat pe butonul „stop”, deconectîndu-ne de la atmosfera de mare revelație, de forță și de rigoare – sentimente ce ne-au plasat de Ziua Națională a României în miezul unei sărbători tradiționale. Nimic de zis: parada uniformelor militare îngemănate, care a conferit impresia unui podium de modă cazonă, urmată de huruitul și zăngănitul tehnicii militare, aliniate la perfecție, au creat cadrul unei demonstrații de forță și de siguranță – două formule magice de care avem nevoie în prezent. Desigur, momentul festiv nu a scăpat comentatorilor pupincuriști, copleșiți pînă la lacrimi de „ajutorul vital” pe care ni-l dau americanii, înzestrîndu-ne Armata cu tehnică de luptă marca SUA. Cu cîte miliarde de euro ne-au sărăcit samsarii americani de armament bugetul Țării, vocalii comentatori n-au vrut să ne informeze și nici n-aveau această intenție. Ce să mai vorbim de banii dați în avans, cu mulți ani, de pildă, pentru „salvatoarele” rachete „PATRIOT” –marele „Scut” de la Deveselu – nici în prezent instalate, premierul Nicolae Ciucă fiind gata să arunce încă 2,7 miliarde de euro firmei Raytheon, pentru un nou sistem NASAMS! (Despre afacerile cu înzestrarea Armatei, în viitoarele materiale).

Elogiind capacitatea de apărare a României, în contextul războiului de la frontiera de Est a Țării noastre, zeloșii (și plîngăcioșii) comentatori n-au omis să introducă în temă efortul făcut de Ucraina în lupta împotriva trupelor lui Putin, efort sprijinit de ajutorul frățesc al României. Din păcate, ca și în cazul înșelător al „tehnicii înaintate” cu care ne-au pricopsit americanii, nici la acest capitol n-au spus adevărul. Care adevăr? Acela că, sub presiunea nesimțită a SUA, Uniunea Europeană a fost „obligată” să întrețină războiul din Ucraina, ajutîndu-l pe nesăbuitul Zelenski cu o sumă

frumușică (6 miliarde de euro), partea României – ruptă din bugetul național – fiind de peste 60 de milioane de euro! Aceasta, în afară de armamentul și tehnica militară făcute cadou de România Ucrainei. Dar, să nu ne alarmăm: ce mai contează 6 miliarde de euro pe lîngă cele primite pînă acum (în armament): 23 de miliarde de euro, alte 38 de miliarde sînt pe drum...

În fine, Parada militară de 1 Decembrie, de la București, precum și alte activități din această zi cu semnificații aparte pentru România, ne-au arătat adevărata față a clasei politice românești, în speță – ruptura ei de Popor și dezbinarea care se manifestă între partidele și formațiunile politice, inclusiv între cele care formează actuala coaliție. O expresie clară a acestei probleme ne este ilustrată și de cele trei momente reprezentative pentru celebrarea Zilei Naționale: Ședința comună din Parlament; Parada militară; Recepția de la Palatul Cotroceni. La toate aceste trei evenimente clasa politică s-a dat în spectacol, ipocrizia și grotescul făcînd casă comună cu nimicnicia din capul guvernanților noștri, măcinați de ambiția de parvenire și, în același timp, indiferenți la grija față de Popor și de respect pentru înaintașii care au făurit această Țară. Cele trei momente penibile au fost: scandalul din timpul ședinței Camerelor reunite ale Parlamentului, stare amplificată și de poziția reprezentantului UDMR în privința Ardealului; absența de la Parada militară a multor politicieni și a unor personalități de seamă ale culturii și artei românești; neparticiparea președintelui PSD, Marcel Ciolacu, în același timp și președintele Camerei Deputaților, pe de o parte, neinvitarea opoziției, pe de altă parte, la recepția de la Palatul Cotroceni, în cinstea Zilei Naționale a României – operă a gîndirii rudimentare a președintelui Klaus Iohannis. Apropo de președinte: cînd s-a dat jos din limuzina prezidențială și a înaintat pentru a primi raportul de la comandantul paradei militare, a schițat un început de zîmbet cam în colțul gurii, dar, imediat ce și-a luat locul de unde a privit Parada militară, chipul lui a luat o înfățișare chinuită, trădînd incapacitatea de a suporta frigul și ploaia mocănească ce se cernea peste București, așteptînd chinuit sfîrșitul evenimentului, chiar dacă, între timp, pe cap îi apăruse o pălărie ce ținea loc de umbrelă... Oricît de impozantă a fost Parada militară și oricît de spectaculoasă a fost retragerea cu torțe, la capătul acestei zile istorice majoritatea românilor au intrat în hora preocupărilor cotidiene, cele care formează apăsarea tot mai grea a lipsurilor și preocupărilor milioanelor de nemulțumiți pentru traiul din România mileniului trei. Românii asistă neputincioși la circul politicienilor care jonglează cu procentele cu care promit mărirea pensiilor, considerată de aceștia din urmă ca un fel de pomană de sărbătorile care vin: românii asistă, ca la un teatru de revistă, la metoda Statului de a oficializa furtul de energie – plafonarea, care se promite de un an și ceva, conduce la scumpiri nejustificate, puse toate în cîrca războiului din Ucraina, în timp ce companiile din energie, în frunte cu OMV – Petrom, Romgaz și Hidroelectrica, raportează profituri imense.

(continuare în pag. 14)

(urmare din pag. 13)

În timp ce românii de rînd sărăcesc tot mai mult, ajungînd să cumpere carne cu suta de grame, sub ochii adormiți ai guvernanților, străinii jubilează, afacerile lor în România merg ca unse. De pildă, un Raport al Consiliului Concurenței arată, negru pe alb, că, anul trecut, cifra de afaceri a marilor lanțuri de magazine a ajuns cît jumătate din bugetul României, în timp ce 30% din întreprinderile românești au înregistrat pierderi, iar 10% au raportat rezultat nul. În spatele acestor cifre reci trebuie să vedem dramele românilor rămași fără locuri de muncă, dramele familiilor acestora, concretizate, de multe ori, prin tragice hotărîri de a-și pune capăt zilelor.

Cam aceasta este România după ce au trecut festivitățile prilejuite de Ziua Națională. Oricît ai fi de orb și de indiferent nu te poți preface că aceste realități nu există! Numai guvernanții nu le văd, sau se prefac a nu le vedea. Totuși, ei nu lîncezesc, ei lucrează, dar nu în folosul României și al Românilor, ci execută orbește ordinele care vin de la „Dama de pică”, doamna Ursula von der Leyen, de la domnul Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, sau de la domnul Lloyd Austin, Șeful Pentagonului.

Apropo de NATO: știu românii, de pildă, că Guvernul României, printr-o Ordonanță de Urgență, s-a angajat să cotizeze la un așa-zis fond de investiții al NATO, cu o cotizație de 34 milioane de euro, bani furați de la gura milioanelor de români, salariați și pensionari – care suferă în tăcere? Pînă cînd, oare? Nota bene: din cele 30 de state membre NATO, doar 22 au acceptat să finanțeze acest fond de înarmare!

Cu toate că ar fi multe, prea multe de spus despre ce trăiesc românii după ce au asistat la Parada militară de 1 Decembrie, grila de probleme grave, funcționale, care sufocă Poporul Român putînd ocupa spații mari de expunere, mă opresc în acest punct, cu promisiunea că, sub alt titlu, voi reveni la a arăta indiferența criminală cu care guvernează clasa politică actuală din România.

În această viziune – a dramei prin care trece Țara, de peste 30 de ani – încheiem cu trei poezii semnificative, concepute pe același fior de dragoste de Țară, în acești ani greu de suportat. Scrise în stiluri diferite, dar luminate de sentimente comune și de emoții virale, poeziile de mai jos sînt ca o lacrimă pe obrazul de suferință al României de azi. Cînd și cum vom putea șterge această lacrimă?

Tînguie-te tînguire

Codrul meu nemuritor, Victimă de peste fire

A absenței de iubire Și a cozii de topor

Tînguie-te tînguială

C-au venit soldați străini

Ca o boală infernală, Ca o moarte infernală

Să te ia din rădăcini

Tînguie-te lungă tîngă

Să nu uiți în veci de veci

Trenuri puse să te strîngă, Neamul pus să nici nu plîngă Împrejur de sobe reci,

Dar n-ajunge, nu ajunge

Nici un veac de tînguiri

Plînsul vechi acum în prunci e

Pe creion cînd scriu, simt sînge

Că-i din carne de martiri.

Tîngă lungă

Vale stîngă

Crîng nătîng, Ajung și strîng

Vreascuri sarbede de lîngă

Codrule bătut de moarte Și de firme mari de hoți Ți-aud lemnul de departe

Parcă-aduni vioare sparte

Să ne-aflăm acasă toți, O iau pietrele pe pantă, Pleacă rîuri la azil

Foaie verde emigrantă Și cenușă delirantă, Foaie verde, bun exil, Codrule răpit cu totul

Din pămînt ne mai înveți

Cum să fie iarăși codru

Codrul nostru fără codru Și rămas numai puieți.

Tînguia-m-aș tînguire

Codrule întreg să fii

Dar mai bine pune-n fire

Pune arboret subțire

Să renaști deplin în fii. (Adrian Păunescu)

Românie, sat fără cîini

Românie, sat fără cîini țara mea vraiște și flămîndă Istoria te-a scăpat din mîini imperiile stau încă la pîndă

Nu se mai vede nici cerul de-atîtea fulgere și păsări de pradă de ce-au înroșit mieii hangerul? Unde-i neprihănita zăpadă?

Ce ancestrale păcate vin dintr-o mie de ani de urgii?

Plătește-le astăzi pe toate ca mileniul să poată muri

Poate martiriul lui Horia ori vînzarea lui Tudor, exilul lui Cuza războaiele noastre vitale, și gloria de-a apăra Europa, Iehuza?

Poate blestemul românilor de-a fi proști de buni cu zapciii? Pentru desfătarea păgînilor ți-ai umilit ca o mașteră fiii

Românie, ce țară ești tu?

Faci haz de necaz și pornești mai departe avem biblice vicii, dar nu oh, nu ne e frică de moarte

Ți-au murit poeții nebuni nimic nu-i prea grav, Orientu-i aproape i-ai prețuit prea tîrziu pe tribuni un zeu al batjocurei calcă pe ape

Acest balcanism n-are leac zadarnic vom da proclamații, decrete plătim noi în fiece veac tributul de plîns al acestei Planete

Ce taină ascunzi, ce comori încît fariseii nici azi nu te lasă nici să trăiești, nici să mori nici să se simtă românii acasă?

De ce te pîndesc, oare, toți își dau cu părerea, te țin sub teroare? Hăituită și ruptă de hoți mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare

Plîngi, Românie, plîngi!

Fiecare Vale-Lungă, Fiecare Cîmpulung.

Precum în aluatul magicei pîini în inima ta a-ncolțit veșnicia –Românie, sat fără cîini, nu vine odată Mesia?

(Corneliu Vadim Tudor)

Motto: „Ziua Națională a trecut. Au rămas tristețea și suferințele românilor. Dar și speranța” Ard flăcări mari în mine și-n cuptor Și lava lor îmi mistuie rărunchii, Albit de iarnă și umbrit de dor Încerc să-mi țin, încă, tot drepți genunchii;

Să nu abdic din planul vertical Al trupului, dar și-al moralei drepte, Să nu devin un tîrîtor banal

Pe scara Țării cu mai multe trepte;

Deși acum, cînd șansa s-a redus La minim de speranță asumată, Cînd spectrul răului a fost indus În toată Țara, veșnic bulversată;

E tot mai greu să ții privirea sus Și mintea-minte să-ți rămînă trează, Să spui deschis tot ce-ai avea de spus, Să crezi că-n lume vocea ta contează!

Ce tristă iarnă ninge peste noi, Zăpada-n munți pare o pată neagră, În suflete bat clopote de ploi

Și Țara-Țară parcă nu e-ntreagă;

Ați rupt din trupul ei bucăți, în chin, Și-ați desenat hotar între hotare, Să despărțiți destin de alt destin, Doar despărțiți ne învrăjbiți mai tare;

Ați sugrumat, în matcă, un izvor Care ne-a adăpat din vremuri triste, Și gaură-ați făcut în Tricolor Vrînd răzbunare Erei Comuniste;

Ați scos din cărți și lupte, și eroi, Plevna, Oituz, Carei... le dați uitării, Istoria-i o carte pentru voi

Pe care-o azvîrliți la ghena Țării; Vreți să NU fim o vorbă și un port, Și țăndări ne-ați făcut mințind, Idealul! Astfel, o să ne scoatem pașaport Ca să putem să vizităm Ardealul, Sau să privim de-aproape la Banat Cu admirație și cu măsură.

Habar n-aveți ce faceți, ce păcat, Instituind politica de ură,

Și dezgropînd securea de război

Ca pe-o emblemă-a unei lumi vetuste, Să trageți bariere între noi, Nemailăsînd nici trei poteci înguste;

Chiar dacă, pe moment, intimidînd Pe cei mai slabi de înger, cu minciuna, Amenințați mereu că, în curînd, Peste români va izbucni furtuna,

Odată și odată veți claca

Servindu-ne din ciorba re-ncălzită, Tacîmul vostru, chiar de alpaca, A ruginit, rămîne doar ispita!

De Ziua Țării-am fost în gînd cu toți, Acei care-au creat-o chiar prin moarte, Cei duși, cei drepți, cei mulți, cei patrioți, Cei despre care nu se scrie-n carte;

Așa va fi și-n alte zile – toate, Să tragem clopotele, rînd pe rînd.

Treziți-vă, români! Nu se mai poate!

PLÎNGI, ROMÂNIE, PLÎNGI... DAR, PÎNĂ CÎND? (Geo Ciolcan)

Bucureştii în acuarelele lui Amedeo Preziosi (I)

Primul artist oficial al Bucureştilor a fost un conte maltez, pe care Regele Carol I l-a chemat în România pentru a imortaliza viaţa de aici de la finele anilor 1860. Numele său complet era Aloysius Rosarius Amadeus Raymundus Andreas Preziosi, dar i se spunea, mai pe scurt, Amedeo Preziosi. Acesta s-a născut în Malta, la 2 decembrie 1816, ca primul fiu al unui înalt funcţionar al Maltei, căsătorit cu o franţuzoaică. Micul Amedeo a primit o educaţie aleasă, luînd lecţii de pictură cu maestrul maltez Giuseppe Hyzler. Înclinaţia sa pentru arte era atît de puternică, încît mai tîrziu, la ceasul alegerii unei cariere, Amedeo şi-a înfruntat tatăl, care dorea o carieră în Drept pentru moştenitorul său, şi s-a înscris la Arte Frumoase la Paris. Nu se știe cînd a ajuns la Constantinopol, dar cel mai probabil anul 1840 l-a găsit în capitala Imperiului Otoman. Locuia la Hamalbași Sokagi din Pera şi se căsătorise cu o grecoaică cu care a avut patru copii – Mathilde, Giulia, Catherine și Roberto. Pentru că vorbea la perfecţie mai multe limbi străine, Amedeo a deținut diferite funcții oficiale pe lîngă diplomații care erau acreditați în capitala Imperiului Otoman. Locurile, oamenii, atmosfera, viaţa Istanbulului sînt atît de pitoresc redate în acuarelele şi litografiile sale, încît lucrările îi sînt cerute de oficiali din diplomaţia britanică. Aşa apare albumul „Costumele Constantinopolului“, apoi albumul intitulat „Stamboul“, publicat în 1858, la Paris. Datorită prietenului său ardelean Carol Popp de Szathmári, primul fotograf care a documentat viaţa din România monarhică, intră în legătură cu ţara noastră. În vizita sa de la Istanbul din 1866, Regele Carol I, impresionat de talentul lui Preziosi, îi cere să realizeze albume asemănătoare în România, pentru a reda tabloul unei naţii sărace, care încerca să îşi găsească drumul spre modernitate. La sfîrșitul lunii iunie 1868, artistul a ajuns în sfîrşit în Capitală și și-a început munca. A pictat un tîrg din București pe 27 iunie, rîul Dîmbovița pe 29 iunie, Oborul pe 30 iunie, a realizat panorama Bucureștilor de pe dealul Filaretului pe 1 iulie, apoi Strada Bărăției pe 2 iulie. În următoarele zile a plecat într-o excursie prin țară împreună cu suita principelui Carol, pornind de la Buzău, prin Carpați și Valea Prahovei. Preziosi a pictat pretutindeni peisajele pe care le-a întîlnit, precum și adunările entuziaste ale oamenilor care-l întîmpinau pe domnitor. Artistul a făcut o a doua vizită la București în perioada 30 mai – 15 iulie 1869, schițele sale fiind adunate în caietul care se păstrează astăzi la Muzeul Municipiului București, document ce are, pe prima pagină, inscripția „La Valachie par Preziosi”. Astfel ajunge unul dintre ultimii pictori orientaliști ai Europei capabil să capteze în picturile sale combinația fascinantă de oriental și occidental, tradițiile și cosmopolitismul

din țara noastră în cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Așa cum la Istanbul pictorul este atras mai degrabă de stradă, de agitația din bazaruri, de cafenele și de peisajele citadine, și în București principalele puncte de atracție sînt tîrgurile, piețele, mahalaua în care mișună continuu furnicarul de lume într-un du-te-vino amețitor. Cafeaua joacă și în cazul lui Preziosi, ca și în cazul celorlați pictori orientaliști, un rol important.

O serie de picturi înfățișează cafenelele din Istanbul, cafegiii ambulanți de pe străzi sau ritualuri restrînse de preparare și servire a cafelei. La București situația este diferită: urmărind ca și în Istanbul viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți, Preziosi are ocazia de a surprinde frumusețea porturilor populare de la noi, lumea pestriță de la tîrgul de Moși, poștalionul trecînd prin Cotroceni, malul Dîmboviței, mahalelele bucureștene, bisericile vechi frumos ornamentate. Cafeaua, în schimb, este absentă din peisajul bucureștean tipic oamenilor obișnuiți, al țăranilor ce vin cu marfă la tîrguri sau ai locuitorilor mahalalei. Intrată la noi pe filiera turcească, moda cafelei se păstrează inițial numai la curtea domnitorului și în casele boierești, iar apoi în cafenelele apărute după moda franceză în marile orașe. Ceea ce rămîne important pentru noi din creația lui Preziosi este puntea care se crează prin lucrările sale între orientalismul de Bosfor și orientalismul de Dîmbovița.

Pînzele pictorului ne dau și astăzi posibilitatea de a compara și de a observa asemănările și diferențele dintre două metropole aflate la granița cu Occidentul: București și Constantinopole. Dacă Istanbulul apare ca un tărîm magic, plin de farmec, de culoare, de zgomot, de turbane și valuri, de ciubucuri și ibrice, Bucureștiul pare a fi orașul contrastelor care se potrivesc perfect unul cu celălalt, orașul noului și vechiului, al tradiției și inovației. Natura este mai sălbatică decît în Istanbul, clădirile, cu exceptia bisericilor, sînt rustice, așezate în mahalale în care atunci cînd Dîmbovița se revarsă, apa aduce rămășițe din pîntecele rîului pe stradă. În București Orientul întîlnește Occidentul în modul cel mai original și cel mai plăcut, estetic și vizual. Porturile tra-

diționale românești ale țăranilor români găsesc o îmbinare reușită cu colbul străzilor înguste și aglomerate ale Bucureștilor, cu arhitectura bisericilor, cu portul turcesc al boierilor și portul după moda austriacă a tineretului intelectual. Dacă Istanbulul pare desprins din „O mie și una de nopți”: un spațiu magic, cu derviși, palate somptuoase în care locuiesc prea fumoasele cadîne ale sultanului, bazarul imens în care găsești toate minunile lumii și cafenele unde bărbații se adună să dezbată, să joace table și să fumeze ciubuc, Bucureștiul nu este nici complet oriental, nici complet modern. În picturile lui Preziosi, dar și în general, Bucureștiul este de fapt orașul contrastelor prin excelență. Dar aici contrastele ajung să se completeze atît de bine încît devin parte componentă a întregului; în fapt devin întregul însuși.

În aceasta constă de fapt magia Bucureștiul în Secolul al XIX-lea, oraș ce datorează ceea ce este felului în care Occidentul și Orientul s-au îngemănat perfect între zidurile clădirilor sale. Și după această frumoasă explicitare a tuturor celor vizibile și vizuale, putem adăuga și invizibilul suflet al bucureșteanului, care este un summum al unor experiențe complexe ce îl face mai aplecat către cele filosofice, cu tente leneșe de detașare. Artistul Bucureştilor s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1882, într-o partidă de vînătoare unde a fost împuşcat accidental. Opera sa cu trimitere „românească“ poate fi admirată la muzeele de artă din Bucureşti, iar marile case de licitaţie se întrec să vîndă lucrările lui Amedeo Preziosi. Astfel acestea ajung în colecţiile unor cunoscători care apreciază arta „urbană“ din capitalele europene.

Picturile acestuia ne introduc în atmosfera unei Românii așa cum nu am mai văzut. Sînt biserici importante (Sfîntul Anton din București, Biserica Radu Vodă, Biserica Schitu Măgureanu, Biserica Stavropoleos, Biserica Batiștei, Biserica Sărindar, Catedrala Episcopală Curtea de Argeș, Mînăstirea dintrun lemn etc.), sînt peisaje fără pereche (Porțile de Fier, Valea Prahovei, Rîul Dîmbovița, Vidin, Cladova etc.), sau panorame create din puncte „strategice” (din Dealul Filaretului, din Turnul Colței, etc.), diferite evenimente importante (primirea domnitorului la Slănic, trecerea poștalionului prin Cotroceni, horă tradițională românească, trecerea Oltului etc.), diverse tîrguri (tîrgul de Moși, de animale, de pește etc.), sînt reprezentate diferite grupuri social-profesionale (secerătorii, surugiii, negustorii, țăranii, călugării etc.) și tipuri umane diverse (fete, băieți, orășeni, țărani etc.). Privim și parcă nu ne mai săturăm.

(va urma) r.M.

„Tîrg

„Țărani la Turnu Severin“

Amedeo Preziosi, fotografie de Félix Nadar

în București“

„Seceratorii“

Ferește-mă, Doamne, de prieteni...

(urmare din pag. 1)

După cum observați, investițiile europene și americane se retrag din China și „cresc exporturile companiilor germane de inginerie mecanică, un sector care angajează aproximativ un milion de oameni, cu aproape 20% mai mult în cele nouă luni pînă în septembrie, la 18 miliarde de euro. În schimb, vînzările sectorului către China au scăzut cu 3% în timpul perioadei, pînă la 14 miliarde de euro, potrivit Asociației Germane a Industriei Ingineriei Mecanice, sau VDMA, un grup comercial. (...) Investițiile străine directe europene în SUA au crescut cu 13,5%, pînă la aproximativ 3,2 trilioane de dolari anul trecut, față de un an mai devreme, potrivit datelor publicate de Departamentul de Comerț al SUA în iulie”, ne informează Politico. „Există obstacole din ce în ce mai mari de înfruntat în China, în timp ce SUA sînt deschise”, a declarat Ralph Wiechers, economistul-șef al asociației, referindu-se parțial la blocajele stricte recurente ale Chinei pentru Covid-19 în ultimul an. „Între timp, SUA se transformă într-unul dintre cei mai mari furnizori de energie și armată ai Europei, înlocuind Rusia ca furnizor de gaze naturale și ajutînd europenii să-și consolideze apărarea. Germania intenționează să cumpere 35 de avioane de luptă americane F-35, construite de Lockheed Martin Corp. Exporturile de servicii americane către Uniunea Europeană sînt în creștere, cu 17% în 2021, pînă la 305 miliarde de euro, echivalentul a 315 miliarde de dolari, potrivit datelor din UE”.

Ați înțeles ideea. Ei prosperă pe spinarea noastră, a fostului lor concurent economic. De chestia asta șiau dat seama pînă la urmă unii din europeni atunci cînd, scrie World Street Journal, „noul program de stimulente fiscale al SUA pentru vehiculele electrice –conceput pentru a reduce dependența de componentele bateriilor chineze în timp ce abordează schimbările climatice – a declanșat proteste puternice din partea UE și a altor aliați americani care spun că politica discriminează producătorii lor.

Reprezentanții UE au declarat, într-un comentariu transmis în această lună Departamentului de Trezorerie, că stimulentele „alimentează o competiție dăunătoare pentru inputuri într-un moment în care atît SUA, cît și UE s-au angajat să coopereze mai strîns cu privire la reziliența lanțului de aprovizionare”. În timp ce guvernele protestează, companiile europene, de la producătorii de panouri solare pînă la producătorii de baterii, se grăbesc să profite de noile subvenții din SUA. Gigantul energetic italian Enel a anunțat săptămîna trecută că va construi o fabrică de celule solare în SUA, într-un proiect care ar putea costa peste un miliard de dolari, potrivit estimărilor ziarului american.

Acum, după ce am aflat despre bucuria americanilor referitoare la situația lor economică prosperă, reflectată de acest articol din WSJ, o să vedeți că acest ajutor american face mai mult rău decît bine. Principalul om care profită de pe urma fricțiunilor americanoeuropene se numește Vladimir Putin, care probabil e foarte încîntat de disensiunile dintre inamicii săi. Un înalt oficial declara, pentru ziarul german Politico, pe 24 noiembrie 2022, că „Europa acuză aliații americani că profită de pe urma războiului”, amintind că „înalți oficiali europeni sînt furioși pe administrația lui Joe Biden și acum îi acuză pe americani că fac avere din război, în timp ce țările UE suferă. Adevărul este că, dacă te uiți cu atenție, țara care profită cel mai mult de pe urma acestui război este SUA, deoarece vînd mai mult gaz și la prețuri mai mari și pentru că vînd mai multe arme”. Nu știm cine sînt acești înalți oficiali europeni pentru că ziariștii Politico, Barbara Moens, Jakob Hanke Vela și Jacopo Barigazzi nu ne spun, dar putem bănui că e vorba de parlamentari europeni cu funcții de conducere la Bruxelles. Acești oameni își dau seama că jocul Americii se poate întoarce împotriva

ei. „Ne aflăm într-adevăr într-un moment istoric”, a declarat un oficial european, argumentînd că dubla lovitură a perturbării comerțului din cauza subvențiilor americane și a prețurilor mari la energie riscă să întoarcă opinia publică atît împotriva efortului de război, cît și a alianței transatlantice. „America trebuie să realizeze că opinia publică se schimbă în multe țări ale UE”.

Nu știu dacă Americii îi pasă prea mult de opinia publică din Europa, atîta timp cît investițiile și fabricile de pe continent se mută la ei acasă. În condițiile acestea, cetățenii europeni n-au decît să facă ce vor, mai ales că nu au în fruntea lor conducători care să știe cum să pună problema în fața văcarilor de peste ocean. Un exemplu în acest sens este răspunsul dat de SUA la aceste răbufniri ale europenilor. „SUA au respins plîngerile Europei. Creșterea prețurilor la gaze în Europa este cauzată de invazia Ucrainei de către Putin și de războiul energetic al lui Putin împotriva Europei”, a spus un purtător de cuvînt al Consiliului Național de Securitate al lui Biden, adăugînd că exporturile de gaze naturale lichefiate din SUA către Europa „au crescut dramatic și au permis Europei să se separe de Rusia”.

Vedeți bine că „Putin e de vină”, fiindcă el a început acest război absolut neprovocat, nebun fiind. Oare? O să vedem mai spre final dacă chiar așa este. Pînă atunci, germanii de la ziarul Politico scriu că „în timp ce încearcă să-și reducă dependența de energia rusă, țările UE se îndreaptă spre gazul din SUA, dar prețul pe care europenii îl plătesc este de aproape patru ori mai mare decît același cost al combustibilului în America. Apoi, există o creștere probabilă a comenzilor pentru echipamente militare de fabricație americană, deoarece armatele europene rămîn fără muniții și echipamente după trimiterea armelor în Ucraina. Totul este prea mult pentru oficialii de rang înalt din Bruxelles și alte capitale ale UE. Președintele francez Emmanuel Macron a declarat că prețurile mari ale gazelor din SUA nu sînt «prietenoase», iar ministrul german al economiei a cerut Washingtonului să dea dovadă de mai multă «solidaritate» și să contribuie la reducerea costurilor cu energia. Miniștrii și diplomații aflați în altă parte a blocului și-au exprimat frustrarea față de modul în care guvernul lui Biden pur și simplu ignoră impactul politicilor sale economice interne asupra aliaților europeni. Cînd liderii UE l-au abordat pe Biden din cauza prețurilor ridicate la gaze din SUA, în cadrul reuniunii G20 de la Bali, președintele american pur și simplu părea să nu conștientizeze această problemă, potrivit înaltului oficial citat mai sus. Alți oficiali și diplomați UE au fost de acord că ignoranța americanilor cu privire la consecințele pentru Europa este o problemă majoră”.

Bun. Vedem clar că americanilor nu le prea pasă de noi, cît despre faptul că președintele Biden nu conștientizează problemele noastre nu mă miră, fiindcă el are multe momente în care pare să nu știe pe ce lume se află, deși de fapt știe foarte exact.

Ca și cînd nu ar fi fost de ajuns tot ce a făcut pînă acum, SUA au promulgat o Lege de reducere a inflației (IRA) adică un pachet uriaș de taxe, climă și asistență medicală care a pus temerile legate de un război comercial transatlantic din nou pe agenda politică. Miniștrii comerțului din UE urmează să discute răspunsul lor, în timp ce oficialii de la Bruxelles elaborează planuri pentru un cufăr de subvenții de război de urgență pentru a salva industriile europene de la colaps. „Legea de reducere a inflației este foarte îngrijorătoare”, a declarat ministrul olandez al comerțului, Liesje Schreinemacher. „Impactul potențial asupra economiei europene este foarte mare”. „SUA urmează o agendă internă, care, din păcate, este protecționistă și discriminează aliații americani”, a declarat Tonino Picula, responsabilul Parlamentului European pentru relația transatlantică.

Un oficial american a subliniat că stabilirea prețurilor pentru cumpărătorii europeni de gaze reflectă deciziile pieței private și nu este rezultatul vreunei politici sau

acțiuni guvernamentale americane. „Companiile americane au fost furnizori transparenți și de încredere de gaze naturale în Europa”, a spus oficialul. Capacitatea de export a fost, de asemenea limitată de un accident din iunie, care a forțat o instalație cheie să se închidă. Ce convenabil, nu-i așa? Ei, micuții, nu sînt de vină, ci piața privată și un „accident” care a diminuat producția.

La toate aceste atacuri economice ale „prietenilor” de peste ocean, ziarul german scrie că UE își pregătește răspunsurile, cum ar fi o mare forță de subvenție pentru a preveni distrugerea industriei europene de către rivalii americani. „Ne confruntăm cu o criză de încredere în problemele comerciale în această relație”, a declarat europarlamentarul german Reinhard Bütikofer. „La un moment dat, trebuie să te afirmi”, a spus europarlamentarul francez Marie-Pierre Vedrenne. „Sîntem într-o lume dominată de lupta pentru putere. Cînd te lupți, dacă nu ești musculos, dacă nu ești pregătit atît fizic, cît și mental, pierzi”.

În culise există, de asemenea, o iritare tot mai mare în legătură cu banii care curg în sectorul american de apărare. SUA au fost de departe cel mai mare furnizor de ajutor militar Ucrainei, oferind peste 15,2 miliarde de dolari în arme și echipamente de la începutul războiului. UE a furnizat pînă acum aproximativ 8 miliarde de euro de echipament militar Ucrainei, potrivit lui Borrell. De asemenea, reaprovizionarea unor arme sofisticate poate dura „ani” din cauza problemelor din lanțul de aprovizionare și producția de cipuri. Acest lucru a alimentat temerile că industria de apărare din SUA poate profita și mai mult de pe urma războiului.

Așadar, industria și economia Europei sînt la pămînt, relația cu Rusia, distrusă pentru cel puțin 20 de ani (ca să fiu optimist), a devenit dependentă în foarte mare măsură de SUA, are stocurile de armament golite, neputîndu-se apăra singură, moneda euro e slăbită, probabil că va începe exodul creierelor tinere și inteligente spre America, iar în fruntea UE sînt niște băieți incompetenți. Nu vi se pare că această jumulire a UE de către americani, seamănă foarte bine cu ce neau făcut ei nouă în ultimii 30 de ani? Mie așa mi se pare și nu mă bucur de răul lor, fiindcă este, de fapt, și răul nostru, dar mă rog să înțeleagă ceva din asta și să reacționeze corespunzător. Asta încearcă zilele acestea și președintele francez Emmanuel Macron, care efectuează o vizită de lucru în SUA, pentru a discuta despre această lege protecționistă americană. Una dintre măsurile potențiale ale Europei poate fi, conform France24, „aceea de a crea un act de protejare a industriilor verzi ale Europei. Conștient de faptul că Biden nu se va întoarce niciodată asupra acestui plan, care este un plan politic crucial, președintele francez va încerca să-și determine omologul american să accepte unele ajustări. Scopul este de a negocia scutiri pentru companiile europene, în special pentru producătorii de vehicule electrice, pe linia celor deja obținute de Mexic și Canada”. Dar, potrivit lui Villers, este puțin probabil ca administrația Biden să accepte cererile „celui mai vechi aliat al său”. „Este important să înțelegem și că acest lucru nu este în spiritul Statelor Unite, care și-au favorizat întotdeauna comerțul și economia în detrimentul altor puteri”, a explicat ea.

Pentru a calma tensiunile, Europa și SUA au înființat luna trecută un „task force”, care este programat să se întîlnească pe 5 decembrie. Dacă discuțiile eșuează, Legea de reducere a inflației ar putea deveni o piedică serioasă între Bruxelles și Washington DC. Comisia Europeană ar putea merge chiar pînă acolo încît să sesizeze Organizația Mondială a Comerțului. Dar acest proces ar dura cel puțin un an, conform Financial Times. În plus, UE, formată din 27 de state, are propriile diviziuni și interese interne atunci cînd vine vorba de menținerea unui front unit occidental împotriva Moscovei și de consecințele invaziei ruse a Ucrainei.

Acum, ca o posibilă explicație la toată situația asta și pentru a reliefa încă o dată faptul că poporul

 emigranților europeni de peste Atlantic ar face orice pentru bani și putere, inclusiv să permită dezastrul din 11 septembrie 2001 și să pună la cale –sau măcar să creeze – premisele izbucnirii războiului din Ucraina, am să fac referire la un document foarte interesant, publicat de ziarul suedez „Nya Dagbladet” și pe care l-a obținut printr-o „scurgere internă excepțională de la think tank-ul RAND Corporation, cunoscut, printre altele, că a stat în spatele strategiei americane de politică externă și de apărare în timpul Războiului Rece. Se oferă o relatare detaliată a modului în care criza energetică din Europa a fost planificată de Statele Unite. Think tank-ul (un corp de experți care oferă sfaturi și idei cu privire la probleme politice sau economice specifice) RAND Corporation are o forță de muncă uriașă de 1.850 de angajați și un buget de 350 de milioane de dolari, are scopul oficial de a îmbunătăți politicile și procesul decizional prin cercetare și analiză”. Este legat în primul rînd de Departamentul

de Apărare al Statelor Unite și este renumit pentru că a avut influență în dezvoltarea strategiilor militare și de altă natură în timpul Războiului Rece.

Documentul, care datează din ianuarie, recunoaște că politica externă agresivă care era dusă de Ucraina înainte de conflict ar împinge Rusia să fie nevoită să întreprindă acțiuni militare împotriva țării. Scopul său real a fost să preseze Europa să adopte o gamă largă de sancțiuni împotriva Rusiei, sancțiuni care fuseseră deja pregătite. Economia Uniunii Europene, afirmă acesta, „se va prăbuși inevitabil” ca urmare a acestui fapt, iar autorii săi se bucură de faptul că, printre altele, resurse de pînă la 9 miliarde de dolari vor reveni în Statele Unite și vor fi bine investite, iar tinerii din Europa vor fi forțați să emigreze. „Obiectivul cheie descris în document este împărțirea Europei – în special Germania și Rusia – și distrugerea economiei europene prin plasarea unor idioți utili în poziții politice pentru a împiedica aprovizionarea cu energie a Rusiei să ajungă pe continent”.

Actualitatea pe scurt

● Ia românească a fost inclusă în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanității. Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat, Maroc, a decis, la 1 decembrie a.c., chiar de Ziua națională a țării noastre, includerea dosarului ,,Arta cămăşii cu altiţă - element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanităţii. Anunţul a fost făcut de deputatul Ana-Maria Cătăuţă, preşedinte al Comisiei permanente comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO. ● Preşedintele Volodimir Zelenski a anunţat joi că Ucraina va limita activităţile organizaţiilor religioase afiliate Rusiei pe teritoriul său şi va pune în discuţie statutul Bisericii Ortodoxe dependente de Patriarhia Moscovei, informează AFP. În acest sens, se are în vedere înaintarea către Rada Supremă a unui ,,proiect de lege pentru a face imposibilă desfăşurarea în Ucraina a activităţilor organizaţiilor religioase afiliate centrelor de influenţă din Rusia”. Această inițiativă urmează percheziţiilor efectuate în noiembrie de Serviciile de securitate ucrainene în principala mînăstire a capitalei Kiev, reşedinţa Întîistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, şi în alte cîteva lăcaşuri de cult, pe fondul suspiciunilor unor legături cu Moscova. Serviciile ucrainene au susţinut ulterior că, în urma acestor percheziţii, au confiscat cîteva mii de dolari şi ,,literatură pro-rusă”. ● Preşedinţii Joe Biden şi Emmanuel Macron şi-au manifestat, joi, la Washington, dorinţa de a căuta împreună o soluţie la războiul din Ucraina, dar fără a reduce sprijinul pentru Kiev, în timpul unei vizite de stat a preşedintelui Franţei în SUA. ,,Sînt gata să vorbesc cu Putin în cazul în care caută o modalitate de a pune capăt războiului. Nu a făcut-o încă”, a declarat preşedintele SUA în cadrul unei conferinţe de presă cu omologul său francez. Kremlinul a respins vineri condiţiile menţionate cu o zi înainte de preşedintele american Joe Biden, care s-a declarat gata să discute cu Vladimir Putin dacă acesta din urmă îşi retrage trupele din Ucraina pentru a pune capăt conflictului, informează Reuters şi France Presse. ,,Biden a spus de facto că negocierile vor fi posibile numai după ce Putin va părăsi Ucraina”, ceea ce Moscova ,,evident” că respinge, a declarat purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, care a adăugat: ,,Operaţiunea militară continuă”. ● Cel mult 13.000 de militari ucraineni au fost ucişi de la declanşarea invaziei de către Rusia, în februarie, a afirmat joi, la postul ucrainian 24 Kanal, Mihailo Podoliak, unul dintre consilierii preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski, informează AFP, precizînd că şeful statului ucrainean va face publice datele oficiale ,,atunci cînd va veni timpul”. În luna iunie, pe cînd forţele ruse luptau pentru a ocupa întreaga regiune Lugansk, în estul Ucrainei, Zelenski a declarat că ţara sa pierde ,,între 60 şi 100 de soldaţi pe zi, ucişi în acţiune, şi în jur de 500 de persoane

rănite în acţiune”. În tabăra adversă, ministrul rus al apărării Serghei Şoigu a afirmat în septembrie că 5.937 de soldaţi ruşi fuseseră ucişi pînă la acea dată de la începutul conflictului pe 24 februarie. Cele două părţi adverse sînt suspectate că minimizează amploarea pierderilor de vieţi omeneşti, pentru a evita să afecteze moralul trupelor lor. Şeful Statului Major american, generalul Mark Milley, a estimat în noiembrie că peste 100.000 de militari ruşi au fost ucişi sau răniţi de la declanşarea invaziei şi că pierderile erau probabil de acelaşi ordin de partea ucraineană. ● Germania a început să livreze mai multe sute de generatoare de curent electric către Ucraina, în condiţiile în care infrastructura energetică a acestei ţări a suferit distrugeri importante după bombardamentele ruse din ultimele săptămîni, informează dpa. Agenţia federală germană pentru ajutor tehnic (THW) a anunţat vineri că a livrat pînă acum aproape 150 de generatoare, iar 320 de generatoare sînt pregătite pentru a fi transportate către Odesa, Nicolaev (Mikolaiv) şi în regiunea Herson. Unele dintre echipamente sînt potrivite pentru a fi montate pe remorci auto, astfel încît utilizarea lor este foarte flexibilă. ● Maria Zaharova, purtătorul de cuvînt al Ministerului rus de Externe, a lansat un atac dur la adresa Maiei Sandu, președintele Republicii Moldova. ,,Cine a lăsat cetățenii R. Moldova în întuneric și frig, Rusia? Atîția ani i-am ajutat, livrîndu-le și asigurîndu-i cu tot ce este posibil, primind cetățeni moldoveni, oferindu-le de lucru. Aceasta a fost o investiție în economia Republicii Moldovei în toți acești 30 de ani. Ce, cetățeanca României Maia Sandu nu știe asta? Ce-a făcut ea pentru poporul ei? Și ce face actuala conducere, care deține cetățenia unui alt stat, nimeni nu înțelege. Această stare a lucrurilor provoacă regrete. La fel, noi vedem că tentativele de a băga în conștiința prietenosului popor moldovenesc imaginea de agresor a Rusiei nu funcționează. Oamenii au văzut cum Rusia a rezistat de una singură, formînd un stat nou. Și, în ciuda tuturor acestor greutăți, am ajutat R. Moldova și cetățenii săi. Poporul R. Moldova știe și ține minte acest lucru și sînt sigură că nimeni nu va uita”, a afirmat Zaharova. ● Prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, a declarat vineri postului public Kossuth Radio, citat de agenția MTI, că extinderea sancțiunilor Uniunii Europene asupra gazului rusesc și energiei nucleare ,,ar avea consecințe tragice” pentru țara sa, anunțînd că guvernul lucrează pentru a obține scutire de la orice astfel de decizii. Guvernul trebuie să lupte împotriva ,,presiunii constante” pentru ,,a ne proteja interesele”, a adăugat el. Ungaria e pusă sub presiunea blocării fondurilor. PNRR-ul țării e condiționat , de asemenea, de Comisia Europeană, care se pregăteşte să recomande îngheţarea a peste 13 miliarde de euro fonduri europene destinate Ungariei, ca răspuns la problemele de corupţie identificate în această ţară, comentează AFP. ● Comisia Europeană a subliniat luni că Bulgaria, România și Croația îndeplinesc ,,în totalitate toate cerințele” pentru

Documentul, care a fost catalogat de către grupul de experți de la RAND Corporation drept bizar și străin lor, este extrem de detaliat în ceea ce privește modalitățile de acțiune ale americanilor în Europa. Nu știu în ce a constat „scurgerea” sa în afara cercului de oameni care l-a creat, dar se potrivește extrem de bine lucrurilor care se întîmplă de la 24 februarie încoace, iar în ceea ce îi privește pe americani, eu îi cred în stare de orice blestemăție doar ca să-și stingă foamea de bani și de putere. Într-o atare situație nici nu știi cum să te comporți ca să te protejezi, ca țară, de lupta Marilor Puteri.

Mărturisesc că m-aș fi simțit mai liniștit dacă îi aveam în viață pe Vadim, pe Păunescu sau la putere niște oameni de cultura și inteligența lui Andrei Marga. Cum nu-i avem, ne rămîne doar să urmărim ce se întîmplă și să ne rugăm ca în 2024 să avem posibilitatea de a alege în funcții de răspundere oameni capabili să conducă țara prin vremurile tulburi pe care le trăim.

a fi membru cu drepturi depline ale spațiului de liberă circulație Schengen și se așteaptă ca cei 27 să dea undă verde primirii lor, joi, 8 decembrie a.c., în pofida faptului că unele țări se opun, transmite EFE. Este vorba de Austria, care nu este de acord cu primirea României, deși firmele austriece, sau mai bine spus firmele românești cu capital austriac sînt primele afectate de blocajul Schengen și ar fi primele care ar cîștiga din libera circulație a mărfurilor, peste granița de la Curtici. A bloca prin veto România pentru că în Austria intră refugiați din Serbia, prin Ungaria…e un pretext imposibil de argumentat. ● Societatea pe Acţiuni Energocom din Republica Moldova a semnat contractul de livrare a energiei electrice cu Centrala electrică din Dnestrovsc (MGRES) pentru luna decembrie și s-a convenit să fie analizată opțiunea extinderii contractului în perioada ianuarie - martie 2023 pentru a asigura toată ţara cu electricitate, a anunțat sîmbătă vicepremierul moldovean Andrei Spînu, ministru al Infrastructurii şi Dezvoltării Regionale, transmite Agerpres, citînd Moldpres. Vicepremierul a subliniat că acest contract este un compromis rezonabil pentru a asigura cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului cu energie electrică şi gaz. Chişinăul a cerut vineri Tiraspolului producerea unui volum de curent electric cît mai mare pentru consumatorii de pe malul drept al Nistrului. Solicitarea a fost făcută în cadrul întrevederii de lucru a reprezentanţilor politici, în procesul de negocieri pentru reglementarea transnistreană, după ce grupurile responsabile de sectorul energetic au încheiat dialogul. ● Volodimir Zelenski a fost desemnat „Personalitatea anului” de publicația Financial Times. Președintele ucrainian, care se descrie ca un om obișnuit, cu „gusturi umile și un profund simț al umanității”, a spus că este „mai mult responsabil decît curajos” și urăște să dezamăgească oamenii. Într-un interviu acordat FT, care l-a numit „personalitatea anului” și l-a comparat cu Churchill, președintele ucrainean a spus că, după nouă luni în lupta cu Rusia, îi este dor de pescuit alături de fiul său. ● Fostul preşedinte georgian Mihail Saakaşvili a fost „otrăvit” cu metale grele în închisoare în Georgia şi riscă să moară dacă nu este tratat în mod corect, potrivit unui raport medical difuzat luni de echipa sa juridică. În vîrstă de 54 de ani, Saakaşvili, care este şi liderul opoziţiei în această ţară din Caucaz, a fost transferat la spital anul trecut după o grevă a foamei de 50 de zile, ţinută ca protest împotriva încarcerării sale pentru abuz de putere, încarcerare pe care el o denunţă drept politică. Tengiz Tsuladze, membru al unui consiliu de medici format de mediatorul pentru drepturi georgian, a dezvăluit că Saakaşvili „a pierdut peste 40 de kilograme” în timpul detenţiei sale. Preşedinte al Georgiei din 2004 pînă în 2013, Mihail Saakaşvili a fost întemniţat în octombrie 2021, la cîteva zile după ce se întorsese dintr-un exil de mai mulţi ani, în condiţiile în care el era căutat de justiţia georgiană. r.M.

A executat necondiţionat cererile SUA şi ale Bruxelles

Aflăm în postul Crăciunului că Instanţa Supremă l-a graţiat pe Dinu Păturică al zilelor noastre, alias Iohannis, la fel cum americanii graţiază un curcan de Ziua recunoştinţei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea lui Iohannis de anulare a amenzii de 5.000 de lei, primită în mai 2020 de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), în urma declaraţiilor făcute cu privire la un proiect de lege referitor la autonomia inventatului Ţinut Secuiesc. Vă amintiţi că Iohannis a acuzat PSD-ul că ar vrea să dea Ardealul ungurilor. Probabil, atunci, n-a avut căştile în urechi şi i-a luat-o discursul pe arătură. Trădătorul striga: „trădătorii!”. Mesajele şi apariţiile lui Iohannis trebuie tratate cu „flit”, precum el a tratat poporul!

care şi-a dorit războiul din Ucraina şi i-a planificat pînă şi provocările. Nişte idioţi congenitali în care cred românii, înşelînduse. Motiv pentru care România va continua să ofere gratuităţi medicale, cazare, mîncare, băutură, bani şi femei, fără restricţii, unui popor corupt, cu un radicalism dus la extreme, fiindcă ăsta e ordinul partenerului strategic, fără să ia în considerare relele tratamente la care sînt supuşi românii noştri în statul lor artificial.

de a rezista. Relaţia cu patria-mamă conţine pentru români o formă de rezilienţă, o componentă supremă de iubire pentru patrie, chiar dacă alogenii armatelor străine ne-au invadat, instalîndu-se la noi, acasă, cu corturi, cîini, tancuri, porci, puşti şi tehnică războinică de ultimă generaţie.

Acest Iohannis, uneori, violent în exprimare (Jó napot kívánok, PSD), alteori repetent, şi-a pierdut ultima fărîmă de credibilitate! Cu privire la ridicarea MCV, anunţată cu pompă de acelaşi Dinu Păturică, e clar, România n-a făcut mari progrese. MCV-ul a fost ridicat pentru că Iohannis a executat necondiţionat cererile SUA şi ale Bruxellesului. Dacă nu dai un lucru la schimb, nimeni nu te acceptă la tribuna marilor puteri. Şi Iohannis a dat destul străinilor, inclusiv suveranitatea României. Poporul şi-a pierdut încrederea în preşedinte şi în guvernanţi, pentru că, de la an la an, ei îndeasă tot mai adînc mîna în buzunarul poporului! Recent au permis UE să ia din stocurile de siguranţă ale României 40 de transformatoare şi generatoare grele de curent să le livreze Ucrainei. Înţelegem din acest fapt că nu vom scăpa curînd de mîna lungă a Uniunii şi a partenerului strategic,

Să ne amintim declaraţia scamatorului Zelenski: „Vom face (sigur, împreună cu americanii) din Ucraina – Marele Israel!”. De atunci, zilnic ni se servesc minciunile lui şi gogoşile aliaţilor. Cu toate că a fost vorba de auto distrugerea celor două conducte de gaz şi de auto bombardarea centralei nucleare de la Zaporajie şi alte bombardamente efectuate chiar de către ucraineni în casa lor. Dacă Ucraina va deveni „Marele Israel”, fiţi liniştiţi, va rămîne şi României un kil de făină pentru praznic! Zelenski uită că Ucraina e un balon umflat prea mult, drept urmare, se va sparge, iar vîntul îi va împrăştia bucăţile de unde au venit.

Să nu priceapă ei de ce îi urăşte poporul român? Voi încerca să le explic, chiar dacă ar avea acelaşi efect ca atunci cînd i-aş explica unui copil ce înseamnă „honorificabilitudinitatibus”. În fine, poporul are mai multă demnitate decît poate avea un lider de stat în trei vieţi. Oricît de puternic şi susţinut din afară s-ar crede, dacă Iohannis a ignorat mereu misia patriotică şi își batjocoreşte neamul, ura poporului s-a înscris în cartea lui de vizită şifonată din start. Patriotismul şi corupţia – două săbii, una de credinţă şi alta de război – nu încap în aceeaşi teacă. În concluzie, corupţia la vîrf, trădarea de ţară, hoţia şi manipularea sînt partea cea mai murdară a politicii de stat, pe care n-avem cum s-o evanghelizăm. E la fel cum m-aş strădui să acopăr cu metafore goliciunea personajelor lui Michelangelo din „Judecata de apoi”.

Tovarăşe Iohannis, tovarăşi guvernanţi, n-aveţi nici un drept în universul valorilor Istoriei României, decît acela de a îngenunchea în faţa strămoşilor! Mă întreb faustian: pînă cînd, şi cît o să vă mai rabde poporul? Faceţi-vă mici, mici de tot şi dispăreţi din faţa naţiunii! Dar cît de mici ar putea să se mai facă, de vreme ce sînt nişte micimi fără morală, nişte tablouri false scoase la licitaţie, ornamente nule de afiş, decupate de naivi şi lipite în oracole. În atmosfera de emulaţie democratică, „nulităţi au fost, nulităţi sînt încă, şi-or fi în neamul românesc”, cazuri de maculatură, nişte nume scrijelite pe garduri de copiii obraznici. Chiar de întoarcem capul sau ne astupăm urechile, ei ne invadează ca furnicile.

Iarna va înclina balanța pentru armata ucraineană cu o singură condiție

Trupele Kievului intenționează să continue operațiunile ofensive în iarna care abia s-a instalat pentru a profita de recentele succese de pe cîmpul de luptă și pentru a împiedica forțele rusești să recîștige inițiativa pe frontul din Ucraina, potrivit oficialilor ucraineni, care îi contrazic pe cei occidentali, notează Institutul pentru Studiul Războiului în cea mai recentă analiză a conflictului. Inițiativa trupelor de la Kiev va putea fi susținută, însă doar dacă vor fi ajutate de aliați.

Militarii ucraineni profită de temperaturile scăzute și avansează cu vehiculele grele pe roți și șenile pe solul care a înghețat, spune purtătorul de cuvînt al Grupului de Est al Forțelor Armate Ucrainene, Serhii Cherevatyi. Rușii recent mobilizați și mercenarii recrutați din închisori de grupul Wagner nu sînt pregătiți pentru a lupta în timpul sezonului rece. Forțele ucrainene intenționează să continue contraofensiva în lunile reci care vin, Ministerul ucrainean al Apărării contrazicîndu-i pe cei care au spus că iarna va pune pauză ostilităților, precizînd că aceștia „probabil că nu au făcut niciodată plajă în ianuarie pe coasta sudică a

Crimeei”, sugerînd că inițiativa lor contribuie la obiectivul de recucerire a Crimeei. Declarațiile oficialilor ucraineni privind contraofensiva în curs de desfășurare în regiunea Herson sînt o dovadă în plus că forțele ucrainene vor să stăvilească trupele ruse, notează ISW.

Înalți oficiali guvernamentali americani identifică în mod eronat fereastra optimă de oportunitate pentru ca Ucraina să desfășoare mai multe contraofensive în primăvară și nu iarna, în ciuda declarațiilor oficialilor ucraineni care afirmă contrariul.

Șefa Serviciilor Secrete din SUA, Avril Haines, a apreciat sîmbătă că ritmul războiului din Ucraina va încetini în timpul iernii, astfel încît ambele armate să se regrupeze și să se reaprovizioneze, în ciuda dovezilor că pe teren există condiții care favorizează o nouă ofensivă și în ciuda tendinței demonstrate a forțelor ucrainene de a iniția noi eforturi de contraofensivă relativ repede. Capacitatea Ucrainei de a menține inițiativa militară și de a continua ritmul actualelor sale succese operaționale depinde de faptul că forțele Kievului vor continua să desfășoare operațiuni succesive în timpul iernii.

Ucraina a cîștigat și păstrat inițiativa din august

Rusia a pierdut inițiativa în vară, în timp ce forțele ucrainene au cîștigat și au păstrat inițiativa din august și au desfășurat de atunci o serie de operațiuni succesive de succes:

● Ucraina a eliberat cea mai mare parte a regiunii Harkov în septembrie;

● Orașul Herson în noiembrie;

● În prezent, creează con-

MAriA-DiANA POPESCU (Art-emis.ro)

Să ne întoarcem la oile noastre. Luaţi şi anul acesta cu „cut & paste” şi aruncaţi la periferie, trataţi ca nişte deşeuri toxice, sătui de sărăcie, de umilinţă şi de hărţuiala constantă, românii aşteaptă sărbătorile ca să mănînce un pic mai bine. În schimb, „înalţii dregători” ai statului – false vipuri politice cu porcăriile lor infam-infinite, schimonosiţi de patriotism şi îmbuibare, vor lua drumul păsărilor spre ţinuturi calde. Clasa politică românească coruptă şi rapace va continua să sugă banul public după plac, poporul considerînd, în supuşenia lui condamnabilă, că e un lucru normal. Totuşi, în ciuda tuturor furcilor caudine, poporul român a afişat întotdeauna capacitatea dițiile pentru mai multe ofensive în alte părți în această iarnă. Seria de operațiuni succesive de contraofensive ucrainene în regiunile Harkov și Herson demonstrează remarcabila abilitate de planificare operațională a armatei ucrainene și cunoașterea punctelor forte ale artei operaționale sovietice. Arta operațională sovietică subliniază faptul că armatele își pot obține obiectivele strategice doar prin succesul operațional cumulativ al unor operațiuni succesive desfășurate în mod ideal fără pauze operaționale între ele, subliniază ISW.

Declarațiile oficiale ucrainene recente arată clar că designul campaniei ucrainene este conceput pentru a permite ca o serie de operațiuni succesive să priveze Rusia de inițiativă, să învingă armata rusă și să elibereze mai mult teritoriu ucrainean.

Condițiile meteorologice din această iarnă vor dicta probabil un interval de timp în care Ucraina va putea să desfășoare un război de manevră și să își continue șirul de succese operaționale cu pauze minime, care ar crește riscurile ca Ucraina să piardă inițiativa.

Ce va ajuta armata ucraineană

Și în toamnă ambele armate au continuat ofensiva și contraofensiva în ciuda sezonului noroios, în ciuda previziunilor occidentale că acest lucru va suspenda pentru o perioadă operațiunile, iar pe măsură ce temperaturile scad, forțele ucrainene vor putea să exploateze condițiile meteo, iarna fiind un sezon bun pentru războiul mecanizat în Ucraina, primăvara fiind un sezon de coșmar, din cauza noroiului. Acest lucru va ajuta trupele Kievului, care se pregătește să profite de solul înghețat, potrivit ISW.

Dar dacă aliații Kievului nu vor ajuta trupele ucrainene în această iarnă pentru a desfășura operațiuni decisive de contraofensivă, așa cum ar putea fi interpretate declarațiile directorului pentru Informații Naționale al SUA, Avril Haines, atunci capacitatea lor va fi limitată pînă, cel mai probabil, în martie 2023, ceea ce ar oferi forțelor rusești un impuls valoros, conchide ISW.

Doza de sãnãtate

Infecțiile urinare recidivante

Infecțiile urinare fac parte din categoria afecțiunilor care se tratează cel mai adesea ambulatoriu. Deși nu prezintă risc, sînt tratate cu antibiotic, astfel că există studii care atestă faptul că 10% din antibioticele recomandate sînt destinate infecțiilor urinare. Folosirea abuzivă a antibioticelor duce la o rezistență crescută, drept pentru care eficacitatea lor scade, fără să mai evidențiem dereglarea masivă a microbiomului intestinal.

Infecțiile urinare se manifestă prin cistite, pielonefrite și uretrite, care pot să nu dea simptome, dar provoacă disurie, polichisurie și, eventual, nicturie. La golirea vezicii urinare, unele persoane simt dureri.

Foarte multe femei suferă de infecții urinare, dar cel mai mult ne îngrijorează creșterea numărului de infecții la vîrste fragede (8 ani). Statisticile urologice ne arată că femeile sînt mai predispuse, o mare legătură avînd construcția anatomică. În cazul bărbaților în vîrstă, infecțiile sînt cauzate de creșterea adenomului de prostată. Aproximativ 80% din cazurile lipsite de complicații sînt generate de bacteria Escherichia coli (E-coli). Rar se întîlnesc alte forme de bacterii. Factorii de risc în recidivarea infecțiilor urinare sînt: dereglările

O istorie a farselor (279)

Escrocii din comerțul cu artefacte (2)

Osmun şi-a atribuit succesul (dacă poţi numi „succes“ douăzeci şi cinci de ani petrecuţi în închisorile turceşti) abilităţii sale de a evalua rapid cît de credulă este o persoană. El afirma că „atîta vreme cît există oameni cu mintea goală şi buzunarele pline, cei ca mine vor avea mereu succes“. Eliberat din închisoare cu ocazia unei amnistii generale de la începutul anilor ’60 şi hotărîndu-se să devină cetăţean cinstit, a fost ajutat în ambiţia lui de către ziarele locale ale căror articole (şi vînzări) prinseseră viaţă în urma mediatizării isprăvilor lui Osmun. Editorii de presă au decis să contribuie la îmbunătăţirea sorţii lui şi i-au cumpărat un magazin. În cele din urmă, Solun s-a statornicit, fără îndoială recompensînd cadoul primit, prin sfaturi ocazionale despre cum să împiedici tocmai acele activităţi în care, altădată, el era un adevărat expert.

Călugărul Otrefiev, un impostor regal de succes

Anna Anderson şi alţi impostori ce au pretins că sînt membrii supravieţuitori ai familiei imperiale ruseşti ucisă de către bolşevici în 1918 nu sînt, nici pe departe, primii din istoria Rusiei care s-au dat drept personaje de spiţă regală. Într-adevăr, de-a lungul secolelor au existat atît de mulţi impostori, încît nu e de mirare că, la începutul anului 1917, revoluţionarii bolşevici se temeau de apariţia altor pretendenţi care să susţină că sînt ţarul Nicolae al II-lea sau fiul acestuia, Alexei. Dintre toţi, cel mai încununat de succes a fost un călugăr pe nume Otrefief, dublura virtuală a lui Dimitri, fiul mai mic al lui Ivan cel Groaznic. La moartea lui Ivan, fiul său cel mai mare, Feodor, cu o sănătate şubredă, i-a urmat la tron, dar a murit la scurt timp. Boris Godunov, odinioară unul dintre cei mai apropiaţi locotenenţi ai lui Ivan şi soţul surorii acestuia, şi-a deschis drumul către tron prin uciderea lui Dimitri. La început, domnia lui a fost una simpatizată de popor şi încununată de glorie. Cîştigînd sprijinul boierilor în 1597, a început să fie interesat de cucerirea şi colonizarea Siberiei şi a fondat Universitatea din Moscova. Dar cînd foametea şi ciuma s-au instalat în Rusia spre sfîrşitul domniei lui, popularitatea sa a intrat în declin.

În acest moment şi-a început Otrefief impostura. Datorită extraordinarei sale asemănări cu prinţul asasinat, nu a întîmpinat greutăţi în a convinge, în special pe tot mai numeroşii duşmani ai lui Boris, că el este adevăratul Dimitri şi că scăpase de tentativa de asasinat prin înlocuirea sa cu un alt tînăr. Otrefief nu

hormonale, relațiile sexuale neprotejate, slăbirea mușchilor de susținere a bazinului, infecțiile intraspitalicești, consumul insuficient de apă, diabetul, dereglările vezicii urinare.

În cazul infecțiilor urinare acute, întîlnim următoarele simptome: disurie, necesitatea urgentă de urinare, usturimi, chiar și durere la urinare, rar însoțite de febră. Cauzele reinfecției sînt, în general, legate de sistemul metabolic al vezicii urinare, care, împreună cu imunitatea locală, sînt în dezechilibru și decuplate de la imunitatea și metabolismul general al corpului.

Medicina energo-informațională este un ajutor real în tratamentul infecțiilor urinare. Aparatele de tratament au la bază fizica cuantică și sînt în măsură, prin programele aplicate, să depisteze patogenitatea bacteriilor, virușilor de pe tractul urinar și din vezica urinară. Prin conectarea pacientului la aparate se reglează energetic întregul organism, fiecare terapie este personalizată în funcție de energia celui aflat în terapie.

Cauza îmbolnăvirilor se găsește în cîmpul energetic al corpului. Acolo unde bolile se cronicizează în loc să

ducea lipsă nici de calităţi personale. Un cronicar al vremii îl descria astfel: „chipul îi era frumos, manierele impecabile şi elocvenţa viguroasă“. Căutîndu-şi aliaţi în Polonia, el a primit promisiuni de ajutor din toate părţile, chiar şi din partea regelui Poloniei şi i s-a făgăduit, spre căsătorie, mîna fiicei unui nobil bogat, Sendomir, atunci cînd Otrefief va deveni țar. Conducînd o mică armată de cazaci şi polonezi, prinţul-impostor a intrat în Rusia în 1604 împotriva mult mai numeroasei forţe armate a lui Godunov. Demonstrînd curaj şi calităţi de lider, ca şi nebănuite abilităţi strategice, faima lui s-a răspîndit atît de iute, încît mulţi dintre oamenii lui Godunov au început, în curînd, să dezerteze din armată. Disperat, Godunov s-a sinucis prin otrăvire şi Otrefief a intrat triumfător în Moscova, fiind încoronat cum se cuvine ca ţarul Dimitri al Rusiei – unul dintre puţinii impostori regali din istorie care a reuşit să ajungă pînă în vîrf.

Dar nu a durat prea mult. Era destul de greu pentru adevăraţii ţari să supravieţuiască, ca să nu mai spunem de cei falşi. Otrefief a început bine şi se părea că are adevărate calităţi de conducător, dar a făcut greşeala de a da prea multă atenţie supuşilor săi din clasele inferioare şi de a asculta nemulţumirile acestora. Cum boierii oricum bombăneau în tăcere, cea de-a doua greşeală a lui Otrefief a fost să aducă onoruri risipitoare polonezilor care îl ajutaseră în cauza sa. Detestînd influenţa poloneză la curtea lor regală, nobilii ruşi conduşi de contele Şiski au lansat o contrarevoluţie. Palatul a fost asediat şi Otrefief a murit. Şi-a meritat banii, dacă ţinem cont cît de departe a ajuns.

Pace prin alcool (1)

În 1981, cînd USRR era încă o putere mondială, organizaţia „Pace prin alcool“ (sloganul său: „Băutură, nu joacă“) cu sediul la Liverpool, a lansat o alternativă la forţa armată nucleară.

Într-o scrisoare deschisă trimisă tutoror membrilor parlamentari şi întregii prese, organizaţia sugera saturarea poziţiilor ruse cu „suficientă vodcă astfel încît să se asigure că toţi militarii, de toate gradele, se vor îmbăta complet“. Această „armă chimică“ ar putea fi livrată „sub forma unei sticle individuale, cu ajutorul unor paraşute mici, oferind astfel de lucru aviaţiei militare britanice“; deşi „ar exista o problemă tehnică în stabilirea aromelor potrivite pentru trupele ruseşti“, arma ar avea „avantajul de a nu se deteriora în timp“. Mai mult de atît, „dacă va veni într-adevăr ziua cînd săbiile vor trebui transformate în fier de plug, atunci stocurile de vodcă ar putea folosite drept combustibil pentru tractoare“. (va urma)

STUArT GOrDON

se vindece avem o hartă a unei structuri psihologice dezechilibrate. Reglînd energetic tractul urinar, se reglează jetul de urină, se întrerupe efectul patogen al noxelor toxice, se întrerupe fenomenul de autodistrugere și se activează sistemul de autovindecare a corpului. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională tratează organismul în totalitatea lui fizică, psihică și emoțională. Se tratează cauza îmbolnăvirii. O terapie blîndă, personalizată, care se aplică atît preventiv cît și curativ. Sănătatea este numai una, bolile sînt sute. Aveți grijă de sănătatea dumneavoastră, menținînd mereu un echilibru energetic în corp.

FLOriCA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.i.T. (Biorezonanz international Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

La ghea

OriZONTAL: 1) Deplasări periculoase pe gheață; 2) Oameni de gheață; 3) Dinu Ianculescu –Înghețat iarna – Reverie; 4) Morfeu indigen – Ținut la gheață – Sloi parțial dezghețat!; 5) Gros cît cuprinde – Apă plată... de la gheață; 6) Cafea tare servită cu bucăți de gheață; 7) Cerbii din Nordul înghețat –Golf în Filipine; 8) Cîntăreață germană realizatoarea albumului ,,Spărgătorul de gheață” – Fiord în Danemarca; 9) Poet român prezent în temă cu titlul ,,Am sărutat fruntea ta de gheață” (Victor) – Prinse în poză!; 10) Liric ardelean, autor al poeziei ,,Flori de gheață” (Aurel) – A îngheța.

VErTiCAL: 1) Celebru scriitor danez de la care ne-a rămas basmul ,,Fecioara ghețurilor” (Hans Christian); 2) ,,Îngheț nocturn”, volum liric aparținînd acestui poet finlandez (Erno) – Spărgător de gheață rusesc; 3) Rupt la mijloc! – Poet român prezent în context cu titlul ,,Seară de îngheț” (Adrian); 4) Posesorul canalelor de scurgere în caz de îngheț – Martor la cununie; 5) Scriitor antic grec (620-560 î.Chr.), autorul fabulei ,,Plugarul și șarpele înghețat de frig” – Stau la azil! – Toma Dumitriu; 6) Pălărie de gheață polară – Regizor american, realizatorul peliculei ,,Furtună de gheață” (Ang); 7) Înghețat la picioare! – Munți în Italia – În șagă!; 9) Rîu în Ucraina – Albi printre ghețuri și zăpezi; 9) Grup hard-rock românesc, de la care ne-a rămas melodia ,,Suflete de gheață” –Floare de gheață; 10) Femeia pămînturilor de gheață.

DiCȚiONAr: ASiD; iSE; LAGA; rOV

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,SiMFONiE ÎN GALBEN”

1) DEGETAr – LB; 2) iriSi – ASiA; 3) COrEEANA – i; 4) NU – N – GA – NE; 5) i – SiMA – CAS; 6) STANESCU – U; 7) EiL –rAUTU; 8) AVATi – MACi; 9) Ni – ATA – riG; 10) UTAN – DrETE.

MÎNDRIA

Viena sau fascinaţia istoriei (IV)

În sfîrşit, la Belvedere am fost impresionat, de data aceasta dureros, de memoria unui tragic eveniment aî istoriei noastre. Aici, în sala numită Goldencabinett (Cabinetul de aur) o mînă de sceleraţi şi-a pus degetul murdar de sînge, în loc de semnătură, pe Dictatul de la 30 august 1940. În acest cabinet de formă circulară, în care se află doar un tablou, înfăţişîndu-1 pe Eugen de Savoia, şi o măsuţă cu picioare strîmbe, s-a semnat sfîrtecarea ţării şi condamnarea la moarte a atîtor români nevinovaţi. Nu ştiu cît de plin de aur a fost acest birou din care a pornit acel viscol sîngeros către miazăzi, către Transilvania noastră binecuvîntată... Aflu însă de la unul din custozii palatului, că, printr-o miraculoasă justiţie imanentă a istoriei, exact la 15 ani de la odioasa manevră fascistă, un foc purificator a mistuit cabinetul.

Pretutindeni, aici, la Viena am auzit numai vorbe frumoase despre România. Există chiar un puternic nucleu la Institutul de studii sud-est europene al Austriei care se ocupă, printre altele, de cercetarea istoriei poporului român. Format din prof. dr. Richard Plaschka, directorul institutului, şi din doctorii în istorie Karlheinz Mack şi Max Demeter Peyjuss (ultimul, aromân, cunoscînd perfect limba noastră), acest nucleu a elaborat şi publicat, în revista „Caiete

Centenar glorios

La 9 Mai 1877, în Cartea de aur a neamului românesc s-a înscris realizarea celui mai fierbinte ideal al tuturor acelora care au luptat cu arma în mînă pentru neatîrnare: obştile şi uniunile tribale din perioada migraţiunilor (vestitele „Romanii populare“), Tatos, Seslav şi Satza din Dobrogea Secolelor X-XI, bolohovenii şi brodnicii din Moldova Secolelor XIIXIII, Litovoi, Seneslau şi Bărbat din Ţara Românească a Secolului al XIII-lea, Basarab I şi Bogdan, Mircea cel Bătrîn şi Ştefan Muşatin, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit şi Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi Tudor din Vladimiri. Independenţa n-a fost un act spontan, de conjunctură, nici vreo urmare a generozităţii marilor puteri europene ale epocii; ea a fost urmarea legică a evoluţiei ascendente a societăţii româneşti, în cuprinsul căreia desăvîrşirea procesului de formare a naţiunii române şi transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă naţională au jucat un rol proeminent. Pentru un comentator din zilele noastre este o sarcină, pe cît de dificilă, pe atît de generoasă şi plăcută, aceea de a desprinde din bogata documentaţie a evenimentului (căruia i s-au consacrat pînă acum peste 1000 de studii şi mai multe mii de articole de presă) acel şuvoi incandescent al elanului naţional, acel „sursum corda“ unanim care a pus stăpînire pe spiritul românilor de pretutindeni la aflarea proclamării Independenţei. Entuziasmul general de pe ambii versanţi ai Carpaţilor – munţi care, şi de data asta, ca în atîtea alte momente, s-au dovedit a nu fi despărţitori, ci factori geografici care unesc şi întregesc un orizont comun – era emoţionant. Dar, Independenţa a însemnat, înainte de toate, luptă. Acolo, pe cîmpurile de bătaie de la Plevnki, Rahova şi Vidin, „copiii Carpaţilor“, cum stă scris într-un ziar de epocă, „s-au luptat ca nişte lei”. Acolo, sub focul inamicului, tînăra oştire română a dat o pildă vie de ceea ce înseamnă eroismul unui popor viteaz, hotărît să-şi cucerească şi să-şi apere dreptul la o viaţă liberă, dovedind lumii întregi că marile virtuţi moştenite de la strămoşi se vor menţine de-a pururi vii. Premisă fundamentală a realizării statului naţional unitar român, înfăptuită la l decembrie 1918, cucerirea Independenţei s-a înscris definitiv în conştiinţa neamului nostru ca un eveniment cu urmări incalculabile pentru întreaga evoluţie a României moderne.

răsăritene” a institutului, numeroase studii referitoare la o serie de evenimente marcante din istoria noastră, la romanitatea incontestabilă a poporului român şi particularităţile luptei pentru independenţă şi unitate naţională.

Totodată, la universitate, în holul căreia se află un monument închinat studenţilor martiri, reprezentat prin bustul unui tînăr ce seamănă extraordinar cu Eminescu, am întîlnit alţi doi prieteni devotaţi ai poporului român: rectorul Kurt Komarek şi colaboratoarea sa apropiată, Christine Mayer, în compania cărora am petrecut ore de neuitat într-un străvechi han din Grinzing, la 28 noiembrie, cînd împlineam 29 de ani, în acordurile muzicii populare româneşti şi austriece. Şi, pentru că tot scriu despre prietenii noştri, nu aş putea să nu-i amintesc pe distinşii oameni de cultură dr. Roman Strusievici şi dr. Franz Putz, de la Cancelaria federală a Austriei, precum şi pe soţii Navlik, profesori de latină şi, respectiv, engleză. Aceştia din urmă mi-au mărturisit că au început să iubească civilizaţia noastră şi să înveţe româneşte în urma unei simple excursii, cînd au fost fascinaţi de frumuseţile Deltei Dunării, de mînăstirile Bucovinei şi de ospitalitatea noastră tradiţională.

Fără îndoială, cei care ne iubesc sînt mult mai mulţi, şi, dacă ar fi numai să mă gîndesc la colegii studenţi

Ziua de 9 mai va rămîne în calendarul nostru de inimă cu fila neîntoarsă. Este, într-adevăr, emoţionant să vezi cum un popor întreg se apleacă cu evlavie şi cu nesfîrşită cinstire în faţa acestei zile. În ziua aceasta, pămîntul patriei a împlinit cea de-a o suta rotire în jurul astrului solar al neatîrnării. Noi, românii, vedem în această zi, cum spunea principele Eminescu, „suma vieţii noastre istorice“.

La 9 mai 1877, letopiseţele ţării s-au deschis, iar marii noştri voievozi au însufleţit din nou, cu pilda lor vie, neamul de viteji al românilor. Atunci, marile virtuţi strămoşeşti au izbucnit, cu o forţă care a uimit întreaga Europă, în trupurile ca nişte lujeri de crin ale oştenilor ţării, cărora Nicolae Iorga avea să le închine pioasele cuvinte: „Veşnica lor pomenire, a tuturor, de la recrutul trimis de-a dreptul în foc, pînă la bătrînul rezervist căzut alăturea de feciorul lui, care şi el face parte din pomelnicul naţional. Fiecare gînd la dînşii este o curăţire morală“. Forţă motrice şi cap de coloană ale tuturor evenimentelor memorabile care s-au petrecut în România ultimului secol, cucerirea Independenţei a deschis calea, prin pîrghiile legităţilor istorice, către împlinirea celorlalte idealuri vii ale poporului român: unitate, libertate şi dreptate socială. Aniversînd în acest an gloriosul centenar al cuceririi Independenţei, poporul nostru a retrăit, cu tărie sporită, momentele de entuziasm înflăcărat care i-au stăpînit fiinţa în urmă cu un secol. Aceasta nu a însemnat numai celebrarea actului crucial de atunci, ci şi afirmarea puternică a voinţei noastre de a ne apăra şi consolida neîncetat Independenţa cu mijloacele impuse de circumstanţele politice ale contemporaneităţii. Practic, nu a existat aşezare a patriei în care marea sărbătoare să nu fie cinstită prin adunări populare, spectacole festive, reuniuni cultural-ştiinţifice. (1977)

Toamna luminată

Au început şi ploile de toamnă – reci, nostalgice, transparente ca o meduză. însă, aşa cum aşternea hîrtiei un inimos paşoptist, „bunului patriot şi fumul patriei sale i se pare dulce şi mirositor “. Ne place, prin urmare, şi această ipostază a toamnei, această lăcrimare străvezie a cerului care spală pămîntul de arşiţa verii. Flamură biruitoare, unitatea noastră de popor luminează creştetele munţilor şi cometele de

Catrene patogene „Orbeþi

Trăiri de pus în rame Promisiuni cu fente românii mor de foame Aleșii de... procente!

Imprevizibil

Haosul poți să-l asumi Că ne-a ajuns făcătura Știi vizibil, cît consumi Dar nu, cît vine, factura!

L i V i U ZANF ir ESCU

cu care intru în contact în amfiteatrele Facultăţii de istorie, enumerarea lor ar necesita pagini întregi.

Aceasta este, pe scurt, fascinaţia istorică pe care o exercită Viena. Este un simţămînt pe care noi, românii, îl încercăm poate mai mult decît alţi vizitatori, date fiind destinele, uneori interferenţe, ale ţărilor noastre, vocaţia lor contemporană pentru promovarea valorilor umaniste, a cooperării şi păcii. (1978 - 1979)

Sfîrșit

argint ale apelor, marile colectivităţi şi căminul fiecărui fiu al patriei. Am fost şi vom rămîne! Peste acest adevăr nimeni nu poate trece, nici un interes politic străin sau vreo poftă deşănţată nu ne pot speria sau întoarce din drumul pe care ni l-am ales. „În visurile mele înflorit arată viitorul României“ grăia, patetic, Costache Negri.

Am avut prilejul, personal, să colind în vremea din urmă drumurile ţării, să simt aerul tonifiant al satelor şi forfota fără precedent a aşezărilor citadine. Realmente, îți crește inima de mîndrie să vezi cum, în montura fără pereche a peisajelor noastre străvechi, pe tipsiile de platină ale cîmpiilor sau în căldările răcoroase ale văilor au prins viaţă forme de relief noi, care ţin de o superioară geografie a progresului. Fireşte, se poate vorbi despre patrie într-o infinitate de moduri, dar numai unul singur este identic cu registrul iubirii supreme, numai unul va dăinui în eternitate, şi acesta este munca pentru patrie, pilda concretă a dragostei faţă de ea. Aceasta este instanţa cea mai înaltă a patriotismului şi visez la vremea cînd, sfidînd sensibilităţile private sau teama de posibile animozităţi, să ne judecăm unii pe alţii în sensul nobil al cuvîntului, în funcţie de ceea ce am jertfit pe altarul ţării. Ei, oamenii care servesc patria, nu grăiesc vorbe mari, dar îi poţi vedea din zori şi pînă în noapte la postul lor. Şi, fie că sînt conducători politici, înzăpeziţi prematur la tîmple, de veghe şi griji, sau muncitori cu spinările ude, ţărani cu palmele noduroase, sau oşteni aflaţi sub Tricolor, intelectuali sau tineri în formare, bătrîni înţelepţi sau mame iluminate de dragoste –ei, toţi aceşti oameni, alcătuiesc generaţia de astăzi a României muncind şi trăind după legile străvechi ale demnităţii şi patriotismului, înţelegînd că, mai presus de nevoile lor individuale sau de familie, de cotele fluctuante ale nivelului de trai din lumea contemporană, se află fiinţa sacrosanctă a patriei. Luptînd pentru construcţia unei noi societăţi şi a unui om nou vom ajunge la izbîndă nu prin festivisme de prisos, nici prin elanuri şi florilegii facile, ci printr-o muncă asiduă, printr-o înţelegere superioară a complexului mecanism aî societăţii româneşti. A scrie despre muncă şi viaţă aşa cum sînt ele, ar trebui să fie, la urma urmei, o sarcină şi un efect al democraţiei noastre. (1979)

COrNELiU VADiM TUDOr

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

NATO ȘI Unirea

Miniștrii de Externe din statele membre

NATO s-au întîlnit zilele acestea la București pentru a discuta despre una, despre alta. Au dat mai întîi o declarație comună în 5 puncte, așa cum se obișnuiește pentru a marca un asemenea eveniment. Ce-au declarat? „Ne-am reunit la București, aproape de țărmurile Mării Negre, într-un moment în care invazia în curs a Rusiei în Ucraina amenință pacea, securitatea și prosperitatea euro-atlantică. Rusia poartă întreaga responsabilitate pentru acest război, o încălcare flagrantă a Dreptului internațional și a principiilor Cartei ONU”. Asta e cam ca atunci cînd

sovieticii strigau peste tot despre cum se înarmează americanii și organizația imperialistă NATO fără să-i provoace nimeni, deși și ei aveau arsenale uriașe. Parcă aș citi din Pravda anilor ʼ70. „Îl salutăm astăzi pe ministrul de Externe Kuleba, sîntem solidari cu guvernul și poporul Ucrainei în apărarea eroică a națiunii și pămîntului lor și aducem un omagiu tuturor acelor vieți pierdute. Rămînem fermi în angajamentul nostru față de independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Nu vom recunoaște niciodată anexările ilegale ale Rusiei, care încalcă în mod flagrant Carta ONU“.

(continuare în pag. 23) N.M.

ETICHETA

Aceeași Mărie cu altă pălărie

Documentîndu-mă zilele astea pentru o carte la care lucrez, am găsit pe internet, adresa www.bibliotecadeva. eu, exemplare din ziarul „Scînteia Tineretului” din anul 1962, dedicate crizei rachetelor din Cuba. Pe parcursul cîtorva numere de ziar se menționează momentul în care președintele Kennedy l-a invitat la discuții pe Alexandru Gromîko, ministrul de Externe URSS, fără a ni se spună subictul întrevederii. A doua zi, la cererea unor colective de oameni ai muncii, apare un articol despre Doctrina Monroe a SUA, pentru ca, în

final, să se dedice problemei cubaneze o serie de articole și știri pe ultima pagină, sub genericul „Jos mîinile de pe Cuba liberă!”.

Citind seria de articole, nu m-am putut abține să nu mă gîndesc la situația actuală din Ucraina și la modul cum este ea reflectată de presa democrată, aflată de partea păcii și a dreptății. M-a mirat foarte tare că discursurile și articolele din ultimele luni par inspirate din „Scînteia Tineretului”, nr 4181/24 octombrie 1962.

(continuare în pag. 23)

MAriUS MAriN

EDITORIAL

Motto: ,,Am intrat în Uniunea Europeană, dar, de fapt, am intrat într-un computer, care ne va număra și firele de păr din cap”. COrNELiU

VADiM TUDOr

În urmă cu vreo 20 de ani, NASA a alcătuit o listă cu un număr de 120 de evenimente care ar putea duce la dispariția omenirii. Deși era de așteptat ca pe primele locuri să se găsească un nou Potop biblic, război nuclear, cutremure sau ciocniri ale Pamîntului cu asteroizi imenși, iată că nu a fost să fie așa. În mod surprinzător, cel mai groaznic și posibil sfîrșit al omenirii ar putea fi produs de o... meduză uriașă, care trăiește în apele mărilor din preajma Arhipelagului japonez. S-a constatat că aceasta este mai tot timpul înfometată, crește rapid în dimensiuni, fiind în stare să înghită chiar și bărci ale pescarilor.

Marina japoneză a încercat să torpileze aceste creaturi ciudate, dar au sistat rapid respectiva metodă, pentru că, în momentul în care erau țintite, meduzele eliberau în apă miliarde de ouă. Mai mult, s-a preconizat că, într-un viitor nu prea îndepărtat, aceste meduze, nemaiavînd ce mînca în oceanul planetar, vor ieși pe uscat, unde se vor adapta în orice climat și, de aici încolo, nimic nu se mai poate face.

Pe lista cercetătorilor NASA se află și Marele Accelerator de Hadroni (LHC), construit la frontiera franco-elvețiană de Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN). Încă de la inaugurare exista teama că respectivul accelerator ar putea crea o gaură neagră, care va înghiți imediat Pămîntul. Nici acum nu a dispărut această teamă, ea fiind alimentată de multiplele erori de calcul ce s-ar putea ivi oricînd. Stephen Hawking a prezis că ,,LHC va distruge Universul!”. Există și temeri privitoare la faptul că CERN încarcă să demonstreze că Dumnezeu nu există și că se poate realiza un portal între Pămînt și Iad, de unde și observația că formele din sigla CERN reprezintă 666, numărul biblic al Fiarei. A se reține și faptul că la fața locului se află o statuie a lui Shiva, un zeu hindus al distrugerii, ca să nu mai vorbim de faptul că abrevierea CERN formează primele patru litere ale lui CERNunnos, zeul cu coarne al infernului din mitologia celtică. Există chiar și un videoclip în care apar persoane acoperite cu pelerine, adunate în jurul statuii Shiva de la CERN și care participau la un ritual ciudat, mulți teoreticieni ai conspirației concluzionînd că planurile CERN au un unic și precis scop: să intre în contact cu Satana.

După cum se poate constata, vinovați de o eventuală dispariție a omenirii pot fi doar două entități: natura și... omul, cel din urmă fiind cel mai vinovat, pentru că acționează cu discernămînt, premeditare și rea credință împotriva propriei sale existențe.

Ce comentarii mai putem face, spre exemplu, despre Bill Gates, care a afirmat că ,,Populația mondială trebuie să ajungă la 500 de milioane”, iar cînd a fost întrebat de ziariști cum se poate realiza asta, a răspuns fără nici o reținere: ,,Prin vaccinări repetate!”? Unde mai punem faptul că același lucru l-a spus și Ted Turner, fondatorul Cable News Network – CNN, adică exact cel cu care, acum, colaborează trustul Antena 3 din România.

(continuare în pag. 22)

VALENTiN TUriGiOiU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Statuia Trianonului (II)

Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Woodrow Wilson

Iată că ceea ce n-au reușit să realizeze gînditorii și politicienii europeni avea să facă un urmaș al lui George Washington. Este vorba despre Woodrow Wilson, neîndoielnic, părintele Societății Națiunilor. Din păcate, românii știu, încă, prea puțin despre acest om mare, cu adevărat mare, căruia România îi datorează enorm.

Așadar, cine a fost Woodrow Wilson? Născut la Sauton, Virginia, exact la mijlocul acelor sărbători cărora americanii le-au conferit mult farmec, mă refer la Crăciun și Anul Nou, deci născut la 28 decembrie 1856, Woodrow Wilson avea să primească de la ursitoare un trup plăpînd, dar o voință și o forță morală de-a dreptul impresionante. Ce se întîmpla, pe meleagurile acestei părți a Europei, la anul 1856? Lua sfîrșit Războiul Crimeii și se desfășura Congresul de Pace de la Paris, în urma căruia Moldova primea înapoi sudul Basarabiei. Principatele Române se aflau în plin proces de modernizare și ceasul Istoriei se îndrepta, ireversibil, către Unirea de la 1859 – zisă Unirea cea Mică, dar, de fapt, Uriașă pentru evoluția Neamului Românesc către identitate și împlinire. Era copil cînd a văzut trecînd prin Sudul în flăcări trupele care aveau să se confrunte în Războiul de Secesiune – fiindcă și America trebuia să plătească un astfel de tribut, o încerca Dumnezeu, pentru a o întări și mai mult și a o face indestructibilă. Era acea Americă a lui Longfellow și Whitman, a coloniștilor plecați de pe bătrînul continent din pricina persecuției religioase, și a mizeriei, și a „bolii cartofului”, era America tînărului Mark Twain și a vapoarelor cu sbaturi de pe Mississippi, a goanei după aur și a civilizației care, la acea oră, nu se putea impune altfel decît cu Biblia

News Alert

(urmare din pag. 21)

Mai mult, David Rockefeller a spus la rîndu-i: ,,Nu avem nevoie decît de o criză majoră credibilă pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială (NOM)”, dar ,,Nimeni nu va intra în NOM dacă nu va jura că se va închina lui Lucifer” (David Spangler, fondator al curentului New Age). Oare Patriarhul Daniel, așa Preafericit cum este el, pricepe ce spun oamenii ăștia?

Ce reacție a avut Biserica în momentul în care s-a decis ca elevii să aibă prezervative în ghiozdane și manuale școlare în care abundă termeni precum ,,transgender” (persoană care se identifică cu sexul opus) sau ,,genderfluid” (persoană al cărei gen este oscilant)? Știați că preoții ortodocși români au început să oficieze căsătoriile între homosexuali și că ,,generațiile viitoare vor fabrica ființa umană ca pe un artefact făcut la comandă într-un uter artificial, cu caracteristici alese în avans” (precum afirmă Jacques Attali, fost consilier al președintelui francez François Mitterrand, și cunoscut adept al Noii Ordini Mondiale)?

Ce mai, ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor). S-a ajuns aici pentru că ,,Toți conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărați conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells, ,,The Open Conspiracy” – 1928).

Observați că, deja, în România, instituțiile statului sînt complet anihilate, adică am ajuns la vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, incompetenți, criminali, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. Legat de asta, trebuie să știți că Noua Ordine Mondială are în plan abolirea tuturor guvernelor și armatelor naționale, abolirea tuturor religiilor recunoscute, a vieții personale și de familie, abolirea proprietății private și a dreptului la moștenire,

în stînga și cu Pușca în dreapta. Iubesc acea Americă a începuturilor și a elanurilor romantice, care polariza, ca un gigantic magnet, speranțele lumii întregi. Era nevoie de un nou pol al Umanității și, privind astăzi în urmă, ne dăm seama că lucrurile numai așa se puteau întîmpla și că aceea a fost voința Domnului. Atunci cînd un alt mare președinte american, cu nume de profet biblic, Abraham Lincoln, a fost asasinat, micul Wilson avea numai 9 ani. Prin 1972 aveam să țin în mînă un document oficial semnat de un alt președinte al epocii, și el erou al Războiului de Secesiune, Ulysses Grant, hîrtie care ajunsese la București datorită posesorului său, fostul ambasador al Franței la Washington, Victor Place, prieten cu Alexandru Ioan Cuza și bunic al lui Lucien Place, prieten cu mine și împămîntenit aici, pe meleagurile românești; era prima oară cînd simțeam, cu buricele degetelor, vulturul în relief și steagul cu stele și dungi. Fiindcă, trebuie să o recunoaștem, e frumos drapelul Americii, așa cum e frumos, chiar printre cele mai frumoase drapele din lume, și scumpul nostru Tricolor! La o vîrstă la care alții încă își caută vocația, Woodrow Wilson devine rector al Universității Princeton și apoi guvernator al Statului New Jersey. Asta se întîmpla în anul 1910. Peste numai 2 ani, candidează la funcția de președinte al Americii și, grație prestigiului pe care și l-a cîștigat și unui talent oratoric remarcabil, reușește să îl învingă pe contracandidatul său, Theodore Roosevelt. În discursul adresat Națiunii, la 4 martie 1913, el a afirmat ceva care avea să dea o nouă direcție politicii americane: „De acum înainte nu partidul, ci forțele umanității vor conduce”. După numai 1 an, umanitatea intra în cel mai devastator carnagiu cunoscut pînă atunci, rămas în Istorie sub titulatura de întîiul război mondial. Providența a făcut ca America –

legalizarea avortului, a drogurilor și a sexualității deșănțate. Vor dispărea și bugetarii, banii lichizi, totul urmînd a fi digitalizat.

Și, pentru că tot l-am amintit pe Jacques Attali, hai să vedem ce a scris jurnalistul francez Michel Salomon despre acest individ, în cartea sa ,,L’avenir de la vie” (Viitorul vieții): ,,Un copil minune. Pînă la împlinirea vîrstei de 40 de ani, Jacques Attali s-a remarcat ca un economist de renume internațional, educator, consilier politic popular al Partidului Socialist și scriitor versatil, autor nu numai de lucrări teoretice în disciplina sa, ci și de eseuri în domenii atît de diverse, precum politica, muzica și, mai nou, medicina”. Da, așa o fi, numai că și un astfel de copil minune poate să cadă în cap de pe tobogan sau să tragă pe nas fel de fel. Mai degrabă aceste aspecte au primat atunci cînd a fost cooptat în Noua Ordine Mondială, iar acum, cînd are 79 de ani și ar trebui să se suie sigur în prima dubă sau ambulanță, nu se lasă, devenind un adept convins al Satanei. În acest context, de remarcat că pe internet circulă un citat atribuit lui Attali: ,,În viitor, va trebui să găsim o modalitate de reducere a populației. Vom începe cu cei cu vîrste cuprinse între 60 și 65 de ani, care nu mai produc nici un beneficiu societății, iar acest fapt ne costă scump. Vom continua cu cei slabi, inutili, și vom termina cu proștii. Ne vom descotorosi de ei forțîndu-i să creadă că este pentru binele lor. Vom inventa o pandemie care va viza o anumită categorie de indivizi, o adevărată criză economică sau un virus la care vor ceda cei slabi. Ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”. Legat de asta, oare de ce credeți că la televiziuni a reapărut Arafat, care ne spune de cinci ori pe zi că va urma o criză energetică de trei zile, motiv pentru care va trebui să ne scoatem banii din bănci, să ne cumpărăm conserve și să ne închidem în case? În paralel cu asta, Guvernul, de vreo trei luni încoace, le spune pensionarilor că are pentru ei două vești: una bună și alta rea. Cea bună este aceea că

încă de atunci cea mai importantă țară a lumii – să fie condusă de un om de valoarea, de intransigența și de vizionarismul lui Woodrow Wilson. Atunci cînd, pe 2 aprilie 1917, el a apărut în fața Congresului pentru a cere intrarea Americii în război contra Puterilor Centrale, soarta conflagrației era pecetluită. Anecdotica ne spune că, la aflarea veștii că România intrase în război – în noaptea de Sfînta Maria Mare a anului 1916 soldații noștri pătrunzînd în Ardeal prin 18 pasuri ale Carpaților – Kaiserul Wilhelm al II-lea s-a făcut alb ca varul și a șoptit că totul este pierdut; cînd a intrat America în război, în 1917, împăratul Germaniei a bagatelizat evenimentul, declarînd, cu emfază, că vapoarele americane nu pot ajunge în Europa, din pricina submarinelor nemțești. Așa după cum se știe, s-a înșelat. Woodrow Wilson a condus America timp de două mandate. La începutul anului 1918, el a formulat, în fața Congresului SUA, faimoasa Declarație în 14 puncte privind capitularea Puterilor Centrale și viitorul Europei. Două dintre aceste puncte se referă și la români. Filonul de aur al Declarației lui Wilson este „principiul autodeterminării popoarelor”, în temeiul căruia aveau să se smulgă de sub dominația străină și românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Statuia Libertății, dăruită de francezul Bartholdy Lumii Noi, avea să lumineze, peste Ocean, pînă în străfundul bordeielor și stînelor românești. Fără această linie de forță, trasată de cea mai avansată democrație a lumii, poate că toate jertfele noastre pe cîmpurile de bătaie ar fi fost în zadar. Degeaba cîștigam războiul, dacă pierdeam pacea. Ceea ce a urmat, se știe. Nimeni și nimic nu mai puteau opri marșul popoarelor către libertate și democrație.

(va urma)

COrNELiU VADiM TUDOr (Discursul a fost rostit la Cluj-Napoca, la 2 iulie 2002)

pensiile se vor mări, iar cea rea se referă la faptul că... nu sînt suficienți bani. De fapt, nici nu mai știi ce să crezi. Guvernanții ori nu respectă legile corespunzător, ori le respectă necorespunzător, și asta ca o dovadă a faptului că nu poți împărți o suprafață în trei jumătăți egale, după cum se tot chinuie imbecilii ăștia. Demn de reținut că toate aceste aspecte, pe care le trăim din plin, au o strînsă legătură cu apariția unei noi și unice Religii Mondiale, denumită Chrislam, aprobată la cel de-al 7-lea Congres al liderilor religiilor tradiționale, documentele fiind aprobate și semnate în unanimitate. La prezidiu s-a aflat Papa Francisc, cel care, după cum am scris într-un recent articol, intenționează să schimbe Biblia, prin care Sfintele rînduieli, stabilite de Sfinții Părinți în Sinoadele Ecumenice, vor fi schimbate, și dogma Sfintei Treimi va fi batjocorită și combătută.

Iată de ce ,,Monahul, preotul, călugărul care socotește că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă la lupta dusă împotriva celei mai mari erezii a tuturor timpurilor, nu este monah, preot sau călugăr. Tăcerea în fața acestor pericole este o lepădare de adevăr, motiv pentru care în zadar este toată rugăciunea lui” (Pr. Iustin Pârvu), de unde și concluzia: ,,Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele”, sau, altfel spus: ,,Cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine” (Arsenie Boca).

Din păcate, Biserica Ortodoxă Română nu ne mai aparține, iar Prea Nepăsătorul Patriarh s-a dovedit a fi o slugă fidelă a sataniștilor, pe care îi asigur că, la cea de-a doua venire a lui Isus pe Pămînt, nu li se vor ierta păcatele și nu li se va mai garanta nemurirea în Împărăția cerurilor.

Pînă atunci, rețineți că cea mai puternică armă în aceste vremuri este Credința. Gîndiți-vă bine la asta, mai ales că ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Aceeași Mărie cu altă pălărie

(urmare din pag. 21)

La acel moment SUA avea o politică imperialistă agresivă care punea în pericol pacea lumii și aducea planeta în pragul unui război termonuclear, fiindcă „Președintele (american – n.red.) încearcă să justifice aceste acțiuni agresive fără precedent prin considerentul că Cuba ar amenința securitatea Statelor Unite”. În prezent, Rusia lui Putin se face vinovată de aceste fapte pentru că a invadat Ucraina. Ziariștii comuniști de atunci „uitau” să spună că sovieticii chiar plantaseră rachete nucleare în Cuba, pe cînd cei de astăzi „uită” că politica americană de apropriere a NATO de frontierele Rusiei va provoca pînă la urmă invazia țării vecine, Ucraina. Nu vă cutremurați la gîndul că democrații și drepții în care am crezut sînt la fel de perfizi ca sovieticii? Eu da.

Mai departe în articolul din 1962 se scria că „guvernul sovietic reafirmă din nou că întregul armament de care dispune Uniunea Sovietică servește și va servi în scopuri de apărare împotriva agresorilor”. Ce spun mai marii NATO de cîteva luni de zile? Aceasta este o alianță pur defensivă, care nu atacă pe nimeni și care se va apăra împotriva oricui, trecînd sub tăcere că, ajutînd cu arme, consilieri și mercenari Ucraina, desfășoară în mod indirect acțiuni ofensive contra Rusiei. Deja asemănările devin frapante, dar nu s-au terminat.

NATO ȘI Unirea

(urmare din pag. 21)

„Vom continua și vom intensifica sprijinul politic și practic acordat Ucrainei, deoarece aceasta continuă să își apere suveranitatea și integritatea teritorială și valorile noastre comune împotriva agresiunii ruse și ne vom menține sprijinul atît timp cît va fi necesar.

Aliații vor ajuta Ucraina în timp ce își repară infrastructura energetică și își protejează oamenii de atacurile cu rachete. (...) De asemenea, rămînem hotărîți în sprijinirea eforturilor pe termen lung ale Ucrainei pe calea reconstrucției și reformelor postbelice, astfel încît Ucraina să își poată asigura viitorul liber și democratic, să își modernizeze sectorul de apărare, să consolideze interoperabilitatea pe termen lung și să descurajeze agresiunile viitoare”. Altfel spus – „o să facem mulți bani reconstruind Ucraina și vînzîndu-i din armele noastre, pe care ni le va plăti cu bani sau teritorii”. Altă cale nu văd. Cu alte cuvinte, „am încurajat războiul ca să distrugem țara și acum venim s-o jupuim de ceea ce mai are; doar o ajutăm să se reconstruiască“, nu?

„Finlanda și Suedia participă astăzi (la reuniunea de la București – n.red.) ca state invitate să se alăture Alianței. Aderarea lor le va face mai sigure, NATO, mai puternică, iar zona euro-atlantică, mai sigură. Securitatea acestora este de o importanță directă pentru Alianță, inclusiv în timpul procesului de aderare. Reamintind că Balcanii de Vest și regiunea Mării Negre sînt de importanță strategică pentru Alianță, salutăm întîlnirea noastră cu miniștrii de externe ai partenerilor NATO din Bosnia și Herțegovina, Georgia și Republica Moldova, în timp ce NATO își consolidează sprijinul pentru construirea integrității și rezilienței lor, dezvoltarea capacităților și susținerea independenței lor politice. (...) NATO este o Alianță defensivă, care va continua să ne protejeze populațiile și să apere fiecare centimetru de teritoriu aliat în orice moment. Orice atac împotriva aliaților va fi întîmpinat cu un răspuns solidar și hotărît. Sîntem împreună, uniți si solidari, și reafirmăm legătura transatlantică durabilă dintre națiunile noastre. Vom continua să luptăm pentru pace, securitate și stabilitate în întreaga zonă euro-atlantică”. Asta cu „lupta pentru pace” o aveau și sovieticii, care una-două erau cu pacea în gură, deși se înarmau corespunzător și invadau țările vecine și prietene care-i ieșeau din cuvînt, cum au făcut

În articolul din „Scînteia Tineretului” se spune că „Uniunea Sovietică a fost întotdeauna credincioasă principiilor Cartei O.N.U., a promovat și promovează cu consecvență o politică îndreptată spre menținerea și întărirea păcii. Întreaga lume știe ce eforturi uriașe depune Uniunea Sovietică pentru destinderea încordării internaționale, pentru lichidarea focarelor de conflicte și litigii între state, pentru traducerea în viață a principiilor coexistenței pașnice a statelor cu orînduiri sociale diferite. Guvernul SUA acuză Cuba că ar crea o primejdie pentru securitatea Statelor Unite. Dar cine va crede că Cuba poate crea o primejdie pentru SUA? În ce privește ajutorul acordat de Uniunea Sovietică Cubei, acesta urmărește exclusiv scopurile de a contribui la întărirea capacității de apărare a Cubei. După cum s-a arătat la 3 septembrie a.c. în comunicatul comun sovieto-cuban cu privire la vizita în Uniunea Sovietică a delegației cubane, alcătuită din E. Guevara și E. Aragones, guvernul sovietic a mers în întîmpinarea cererii guvernului cuban cu privire la ajutorarea Cubei cu armament. În comunicat se spunea că acest armament și tehnica militară sînt destinate exclusiv scopurilor de apărare”.

Nu vi se pare cunoscut și acest narativ? NATO și UE luptă de partea păcii și a dreptății sociale, a democrației, a diversității, iar mica Ucraină nu putea să facă nici un

cu Cehoslovacia în 1968. Cît despre alianța defensivă NATO, eu zic să-i întrebăm pe irakieni și pe sîrbi, să ne spună ei cît este de defensivă.

Cu toată ipocrizia, propaganda, dezinformarea și minciunile pe care orice combatant le folosește ca să cîștige războiul, cu tot comportamentul lor duplicitar, occidentalii aștia pe care i-am criticat în permanență s-ar putea să ne facă, fără să vrea, un mare bine.

În cadrul aceleiași reuniuni și abia aici vine știrea, pe care o consider eu a fi cea mai importantă, Ministrul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a avut o întrevedere cu omologul ucrainean, Dmitro Kuleba, oficialul român reiterînd „sprijinul ferm” al Bucureştiului pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială ale Ucrainei, dar şi „solicitarea repetată” ca această ţară să recunoască inexistenţa aşa-zisei „limbi moldoveneşti”.

M-am mirat să văd această insistență a ministrului de Externe român într-o chestiune importantă pentru noi. Legat de Moldova și de toate zvonurile care au apărut în ultima vreme despre realizarea Unirii pe care o visăm de zeci de ani, pe scurt, lucrurile stau așa: Republica Moldova este o țară aflată în contact direct cu rușii, fiindcă are Transnistria și o importantă populație rusofonă. Nefiind înregimentată în UE sau NATO, poate fi controlată ușor de inamicul de serviciu, Rusia. Cea mai ușoară modalitate de a o integra în aceste două organizații este aceea de a-i sprijini dorința de unire cu România.

O să-mi spuneți că asta le-ar putea da idei maghiarilor să încerce același lucru cu Transilvania. Nu vor încerca nimic, fiindcă nu au permisiunea Occidentului, al cărui copil preferat sîntem noi, în momentul de față. Cînd au fost preferații lui Hitler, în 1940, au luat nord-vestul Transilvaniei și știm cu toții ce s-a întîmplat la Ip și la Trăznea, dar acum e puțin probabil să facă așa ceva.

Gîndindu-mă astfel, mai că-mi vine să cred că toată slugărnicia și jocul nostru politic din ultimele luni au fost înadins, ca să ne aducă la momentul Unirii. V-a bufnit rîsul, nu? Ca să mă gîndesc la așa ceva, ar trebui să-i consider pe politicienii noștri cel puțin egalii lui Brătianu, dacă nu superiori lui, ori asta... nu e posibil. Unirea, în schimb, ar fi posibilă ținînd cont de faptul că președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, i-a adresat această solicitare lui Klaus Iohannis, care inițial a refuzat-o, „însă, în urma escaladării conflictului din Ucraina și vizitelor fulger ale liderilor UE la Chișinău, și-a schimbat opinia”. Și-a schimbat-o, dragul de el,

rău Federației Ruse, la fel cum se punea problema și în cazul Cubei. Atunci, sovieticii susțineau că ajutorul în armament acordat Cubei era strict defensiv, deși știau foarte bine că acele rachete nucleare puteau ataca si lovi ținte în SUA, așa cum astăzi aliații noștri le spun rușilor că scuturile defensive Patriot sînt doar pentru apărare, deși sînt conștienți că mici modificări le pot transforma în arme de atac.

Ipocrizie și atunci și acum. Aceleași minciuni spuse de persoane diferite, la distanță de 60 de ani, în situații similare. Desigur, pagina este completată cu articole care arată protestele din Londra, New York, Cairo sau Montevideo împotriva instituirii blocadei americane contra navelor ce mergeau spre Havana. Firește că cei din Londra și New York erau manifestanți pentru pace în contextul Războiului din Vietnam aflat în derulare la acel moment, dar trebuia arătat că pînă și „ai lor” sînt contra.

Manipularea era totală atunci, ca și acum, iar la 60 de ani distanță de acel moment știm că a fost doar un episod al luptei pentru putere între cele două state la fel de imperialiste. Peste 60 de ani s-ar putea ca ziariștii să scrie despre războiul din prezent ca despre un eveniment ce a orînduit lumea după noi reguli și în jurul a noi poli de putere. Cert este că lupta pentru controlul resurselor și implicit al bogăției este cauza tragediei din Ucraina și că, foarte probabil, astfel de evenimente se vor repeta în viitorul îndepărtat, cu alți actori și pe altă scenă.

cum să nu? Păi dacă liderii UE au zis că e bine, cum să-i refuze tocmai el?

Mai departe, ziarul românesc de la Chișinău, timpul.md, scrie: „În condițiile black-out-ului energetic din Republica Moldova, este clar că doar România îi poate salva pe moldoveni de la o catastrofă umanitară. La Chișinău oamenii vorbesc pe stradă că Unirea cu românia e mai aproape ca niciodată în ultimii 30 ani, fiind în același timp singura soluție salvatoare pentru ieșirea din crizele suprapuse ce duc țara spre dezastru”. Dacă oamenii de pe stradă vorbesc despre asta, atunci înseamnă că sondajele care spun că 52,6% dintre românii de peste Prut vor Unirea sînt adevărate, iar procentul ar putea fi și mai mare dacă s-ar lua în calcul și diaspora.

Același ziar ne mai dă o informație interesantă: „Maia Sandu și șeful Serviciului de informații de la București au discutat despre transparentizarea activității Serviciului de informații și Securitate de la Chișinău, dezvoltarea unui mecanism de control parlamentar efectiv asupra domeniului securității naționale, creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile responsabile de securitatea spațiului informațional al țării și cooperarea regională și internațională eficientă”. Adică s-au apucat să lucreze la unificarea celor două servicii, aș zice eu.

Cît despre unificarea partidelor politice: „Partidul Social Democrat a debarcat la Chișinău pentru a-și crea propria platformă politică în Republica Moldova. Fostul partid al oligarhului fugar Vladimir Plahotniuc a fost rebotezat în Partidul Social Democrat European. Liderul PSD de la București a discutat și cu primarul Chișinăului, Ion Ceban, cunoscut ca un apropiat al lui Marcel Ciolacu. La fel, USR pregătește transformarea partidului PAS în USR-ul de peste Prut. Deputatul unionist Lilian Carp s-a înscris în partidul Uniunea Salvați România. Alianța pentru Unirea Românilor are deja o platformă politică cu același nume, care a și candidat la ultimele alegeri parlamentare. AUR are cinci parlamentari originari din Republica Moldova”. Cum vedeți, sîntem într-un moment extrem de favorabil realizării Unirii la care jinduim de 8 decenii și pe care am putea s-o realizăm cu sprijinul Marilor Puteri, care și-ar mai spăla păcatele din ultimii ani față de noi și ar arăta tuturor că Dumnezeu nu doarme, iar Maica Lui are grijă de grădina Sa.

P.S.: Cum ar fi ca la anul, pe vremea asta, să sărbătorim Ziua Națională reuniți cu toții între aceleași frontiere?

Internetul și globalizarea ar putea uni lumea și ar putea face oamenii mai fericiți (III) po

L i T ică G eopo L i T ică

O singură rețea – un singur om

Globalizarea și digitalizarea au deschis noi oportunități pentru companiile mari din multe state. Economiile naționale închise au fost transformate într-o singură piață mondială capabilă să furnizeze țărilor orice bunuri și resurse. S-a deschis accesul la cele mai inovatoare realizări tehnologice, a fost simplificată interacțiunea economică între țări. Cooperarea internațională în economie a făcut posibilă alocarea corectă a resurselor și separarea sferelor de muncă. Astfel țările au posibilitatea să nu producă anumite bunuri pe cont propriu, ci să le exporte din străinătate, unde este mai ieftin. Datorită acestui fapt, oamenii au început cu adevărat să trăiască mai bine –futurologii Schwartz și Leiden nu s-au înșelat în acest sens. Dar dezvoltarea continuă a modelului economic al lumii globale nu a fost la înălțimea așteptărilor lor.

Pe măsură ce globalizarea a crescut, statele șiau ocupat treptat nișele pe piața mondială. Unele țări exportă tehnologie, altele produc bunuri, altele furnizează personal calificat și forță de muncă. Cu toate acestea, aceste resurse au valori diferite. S-a dovedit că nu toți participanții la sistemul economic mondial au o contribuție egală la acesta. Unii încearcă să obțină mai mult decît să ofere și, de fapt, stau pe spinarea partenerilor mai bogați. O situație similară s-a dezvoltat și în Uniunea Europeană. Există cîteva țări bogate în bloc – în special Germania și Franța – care se angajează să ajute membrii UE mai săraci. Astfel, în timpul crizei datoriilor din zona euro din 2010-2012, Germania a fost nevoită să ofere un sprijin financiar important unor țări din sudul Europei, ale căror economii au avut mult de suferit. Germania a ajutat Italia, Portugalia, Spania și Grecia. Salvînd țara, UE și FMI au adoptat în mai 2010 primul program european de ajutor pentru Atena în valoare totală de 110 miliarde de euro, acesta fiind doar începutul. În total, pînă în 2014, statul grec a primit peste 167 de miliarde de euro din diverse surse, iar Berlinul a alocat majoritatea acestor bani. În 2015, UE a aprobat un pachet de ajutor suplimentar pentru Atena în valoare de 86 de miliarde. Țara a fost ajutată nu doar financiar, ci și politic, prin diverse planuri de depășire a crizei. Cu toate acestea, Grecia nu a ieșit din gaura datoriei pînă în prezent, în ciuda faptului că i s-a permis să nu plătească o parte din datoria externă.

În același timp, o țară care dorește să părăsească o uniune economică nefavorabilă pentru ea se confruntă cu dificultăți și consecințe negative. Aceasta este situația Marii Britanii. Statul contribuie cu sume mari la bugetul UE de ani de zile, fără să obțină beneficii tangibile din acesta. Lira sterlină a rămas mai scumpă decît euro, așa că Londra nu a trecut niciodată la moneda unică europeană. Sistemul juridic al Marii Britanii este prea diferit de cel comun european și, prin urmare, nu ar putea fi integrat în el. În cele din urmă, britanicii nu au fost mulțumiți de faptul că trebuiau să coordoneze cele mai importante decizii politice cu Bruxelles-ul, iar rezultatul acestor negocieri nu a fost întotdeauna în interesul Londrei. În special, în 2000-2010, țara s-a confruntat cu o criză a migranților din cauza politicii europene a frontierelor deschise. Drept urmare, Marea Britanie a decis să se retragă din Uniune. Cu toate acestea, părțile nu au putut conveni asupra unor condiții reciproc avantajoase, iar Bruxelles-ul, la rîndul său, a introdus numeroase restricții vamale. Împreună cu libertatea politică mult așteptată, Brexitul a adus Regatului Unit un deficit de mărfuri și o penurie de forță de muncă, a încetinit economia și a sărăcit britanicii. În plus, interdependența tot mai mare a economiilor, care se observă în contextul globalizării, oferă țărilor dezvoltate posibilitatea de a folosi acest domeniu ca instrument de presiune asupra altor state.

Prețul victoriei

Dacă linia politică a unei țări nu se potrivește proprietarilor corporațiilor globale și guvernelor statelor individuale, aceștia pot impune sancțiuni dure și pot doborî

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

economiile celor care sînt împotriva curentului. Acest lucru s-a întîmplat cu Venezuela, una dintre cele mai bogate țări din America Latină la începutul Secolului al XXI-lea. Pentru statul cu cele mai mari rezerve de petrol din lume, principala sursă de venit a fost exportul de resurse energetice în Statele Unite. În același timp, președinții Venezuelei –Hugo Chavez și Nicolas Maduro, care l-a înlocuit în 2014 – și-au exprimat deschis dezacordul față de politica externă americană și au căutat să mențină un curs independent de Washington. În 2007, Chavez a efectuat o naționalizare pe scară largă, astfel încît veniturile din petrol să ajungă direct la bugetul țării. Filialele giganților energetici occidentali Exxon Mobil, Chevron, BP, Total au fost naționalizate. Ca răspuns, Washington a impus sancțiuni dure împotriva Caracas, interzicînd furnizarea de tehnologie țării. În 2018, Statele Unite au refuzat să recunoască rezultatele alegerilor prezidențiale din Venezuela. Washington a intensificat sancțiunile, întrerupînd complet accesul republicii la piețele mondiale și privîndu-o de capacitatea de a vinde petrol. Acest lucru a dus la prăbușirea economiei și la o scădere bruscă a nivelului de trai în țară.

În același timp, de multe ori se dovedește că acțiunile agresive de pe piața globală, fie că este vorba de războaie comerciale sau de sancțiuni, îi lovesc nu numai pe cei împotriva cărora sînt îndreptate, ci și pe cei care le-au inițiat. Acest lucru s-a întîmplat cu deja amintita Marea Britanie. Din 24 februarie 2022, a impus cele mai dure sancțiuni Rusiei, dar aceste restricții au afectat și industria siderurgică britanică. O interdicție a importurilor de lemn din Rusia a condus la creșterea prețurilor mobilierului cu o medie de 17%, inflația a atins un nivel maxim în ultimii 30 de ani, iar restricțiile privind achiziționarea de pelete rusești au exacerbat criza energetică. Potrivit prognozelor Bloomberg, veniturile britanicilor pînă la sfîrșitul anului vor fi reduse cu 3,4%. Interdependența globală a economiilor nu duce la faptul că resursele sînt distribuite în mod rezonabil și echitabil. Dimpotrivă, datorită modelului de comerț liber pe piața mondială, apar țări lider resurse și influență. Iar sancțiunile îi amenință nu numai pe adversarii lor și pe ei înșiși, ci întreaga lume.

Astfel, în anii 2010, două superputeri au luat poziția de lideri economici: Statele Unite, care dezvoltă tehnologia și împinge globalizarea de zeci de ani, și China, care, datorită acestor tendințe, s-a transformat dintr-o țară agrară înapoiată în cea mai mare putere în acest domeniu din ultimii 50 de ani. Arma secretă a Chinei este reprezentată de resursele sale teritoriale și demografice. Țara avea multă forță de muncă ieftină – cetățeni dispuși să lucreze pe bani puțini în fabrici orientate spre export. Cînd economia RPC a atins un nivel suficient de dezvoltare, acestea au devenit baza dezvoltării pieței interne. Dar în loc de o cooperare reciproc avantajoasă care ar putea contribui la prosperitatea și dezvoltarea globală, Washington și Beijing au ales rivalitatea. În 2018, președintele Donald Trump a majorat cu 25% prețurile mărfurilor expediate în SUA din China. Ca răspuns, China a impus taxe suplimentare pe carne, fructe și alte bunuri importate din Statele Unite. Trump a început un război comercial care nu s-a încheiat nici după ce a părăsit președinția. Nu doar economiile statelor implicate sînt afectate de războaie comerciale. În era globalizării, lanțurile de producție sînt extinse la nivel internațional. Războiul comercial duce la o creștere imprevizibilă a costului componentelor individuale ale

produselor, ceea ce încetinește procesul de producție, în special în industriile de înaltă tehnologie precum industria auto. Tensiunile comerciale îi forțează pe investitori să fie mai precauți, ceea ce încetinește economiile țărilor în curs de dezvoltare. În plus, autoritățile de reglementare financiare în contextul războaielor comerciale sînt nevoite să compenseze prejudiciile aduse economiilor naționale prin înăsprirea condițiilor financiare globale. Un astfel de proces ar putea duce la un șoc pentru sistemul bancar global, așa cum s-a întîmplat în 2008.

În ciuda faptului că politicienii lumii au ales calea rivalității, ei trebuie să răspundă provocărilor globale, exact așa cum au prezis futuriștii din trecut. Numai că în previziunile lor oamenii de știință nu au ținut cont de crizele politice constante. Economia globală a început recent săși revină după pandemia de coronavirus. Lanțurile de producție și aprovizionare construite în întreaga lume au fost întrerupte din cauza restricțiilor. PIB-ul mondial s-a prăbușit. Toate țările și marile corporații trebuie să își recupereze pierderile, așa că cererea de energie a crescut brusc, ceea ce a dus la creșterea prețurilor la petrol și gaze și la exacerbarea crizelor de combustibil în întreaga lume.

O lovitură cu adevărat zdrobitoare adusă modelului pieței mondiale globale au fost sancțiunile economice impuse de Statele Unite și aliații săi ca răspuns la războiul din Ucraina. Acestea au condus la o nouă creștere a prețurilor la gaze și petrol și au creat o amenințare serioasă la adresa securității energetice pentru acele țări UE care nu își pot permite combustibili mai scumpi de pe continentul american. Companiile occidentale au părăsit piața rusă, înregistrînd pierderi.

Poziția deja de neinvidiat a economiei globale a fost exacerbată de schimbările climatice, marcate de o secetă fără precedent în toată Europa. Aproape toate țările Africii, cel mai sărac continent al lumii, puternic dependente de aprovizionarea cu produse agricole din regiunea Mării Negre, se confruntă deja cu penuria de alimente și cu creșterea rapidă a prețurilor alimentelor și carburanților. Comunitatea internațională vorbește despre recesiune, hiperinflație și o criză alimentară care va afecta în curînd întreaga lume.

Conceptul de sat global propus de McLuhan arăta ca o predicție realistă a structurii lumii noastre într-o eră a dominației tehnologice. S-ar părea că secretele dezvoltării comune au fost în mîinile omenirii, dar futurologii în previziunile lor nu au ținut cont de cel mai important lucru: diferențele politice și ideologice transformă avantajele acestui concept în instrumente de presiune. Tehnologia informației, menită să elibereze și să unească oamenii, dimpotrivă, a început să-i izoleze și să-i pună în posturi antagonice. Și corporațiile globale și politicienii au profitat de aceste mecanisme în beneficiul propriu, transformînd oamenii într-o marfă. Țările au ales să lupte pentru hegemonie în loc să coopereze de dragul prosperității comune, iar acest fapt va provoca crize fără precedent. Dar este destul de evident că nu corporațiile globale vor avea de suferit, ci oamenii obișnuiți. Sfîrșit N.K.

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la revista ,,românia Mare” se pot face prin intermediul Poștei române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 24 rON

– 3 luni – 72 rON

– 6 luni – 144 rON

– 12 luni – 288 rON

Codul de identificare în catalogul Poștei române este 19.360.

Vă mulțumim! rEDACȚiA

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press book ConsultIng srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIstrIbutIon srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.