România Mare, nr. 1670

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Diferența dintre un lider politic și un geniu este aceasta: primul poate fi trădat, al doilea, nu.

CORNELIU

VADIM TUDOR

Obiectivele Americii

Pe data de 5 decembrie a.c., redactorulșef al ziarului conservator american The Wall Street Journal, Matt Murray, i-a luat un interviu secretarului de stat american, Antony J. Blinken. Vă reamintesc că această funcție echivalează cu cea de ministru de Externe, fiind una din cele mai importante din guvernul SUA. Discuțiile au fost axate pe cîteva teme: Ucraina, Rusia, Europa, China, Taiwan. Haideți să vedem împreună ce crede America despre situațiile pe care le traversează aceste țări și care e poziția adoptată în raport cu acestea.

Primul subiect a fost cel referitor la Ucraina, redactorul-șef Matt Murrey întrebîndu-l pe Blinken ce părere are despre faptul că SUA a trimis rachete HIMARS modificate în țara atacată de Rusia, tocmai pentru a nu putea trage rachete care să atingă puncte din interiorul acesteia, contribuind astfel la escaladarea conflictului. Iată răspunsul: „Accentul nostru este să continuăm ceea ce am început, și anume să ne asigurăm că Ucraina are în mîinile

Opt ani degeaba (1)

O ascensiune artificială

Parcă mai ieri trăiam începutul de noiembrie 2014, cînd, la alegerile prezidențiale, pe lista de candidați se afla un nume nou, un candidat ale cărui nume și prenume aveau rezonanțe de pe Rin, indicîndu-ne etnia din care venea: germană – KLAUS WERNER IOHANNIS. La politica de vîrf Klaus Iohannis a apărut într-un mod aproape suspect, țîșnind realmente din fotoliul de primar al Sibiului și din funcția de președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, cocoțîndu-se – după cum vom vedea – taman în fotoliul din Dealul Cotrocenilor, în jilțul lui Nicolae Ceaușescu. La momentul respectiv mulți dintre noi au fost luați prin surprindere, și chiar unii analiști politici au fost depășiți de rapiditatea cu care forțele politice interesate au operat „mutarea în plic”, pregătind înscrierea pe orbită a unui simplu profesoraș de țară, neindentificat profesional prin cine știe ce realizări de excepție.

sale tot ceea ce are nevoie pentru a se apăra, pentru a respinge agresiunea rusă, pentru a lua înapoi teritoriul care i-a fost confiscat din 24 februarie, pentru a ne asigura, de asemenea, că are sprijinul economic și umanitar pentru a rezista la ceea ce se întîmplă în țară în fiecare zi. Acesta este obiectivul nostru”. Înțeleg de aici că Ucraina e ajutată să se apere și să-și recupereze teritoriile pierdute din 24 februarie încoace, nu să atace Rusia. Referitor la acest punct, iată ce declara același secretar de stat pe data de 23 august a.c.: „În observațiile mele la Summitul Platformei Crimeei, am îndemnat comunitatea internațională să crească în continuare costurile și presiunea asupra președintelui Putin și a susținătorilor săi pînă cînd toate trupele ruse părăsesc Ucraina. Crimeea este Ucraina. Aceasta a fost poziția noastră în 2014 și rămîne în 2022”. Cum adică? Între timp s-au răzgîndit cu privire la Crimeea? Rămîne rușilor? Bine de știut.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN,

antreprenor HORECA

Pentru a demonstra aranjamentul murdar prin care s-a țesut întreaga plasă de păianjen veninos pe care a urcat Klaus Iohannis pînă la cea mai înaltă demnitate în Stat, cîteva repere calendaristice ne sînt de mare ajutor: pe 20 februarie 2013 se înscrie în PNL; trei zile mai tîrziu, pe 23 februarie, la Congresul PNL, este ales vicepreședinte al partidului Brătienilor; pasul 3: călcînd în picioare Statutul partidului și sfidînd, cu rînjetul pe buze, opinia zecilor de mii de membri PNL, la nici un an și jumătate de cînd primise carnetul de partid, la 28 iunie 2014, fostul președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România este ales președinte al Partidului Național Liberal, de parcă această formațiune politică ar fi fost, preponderent, formată din etnici germani!

Obișnuit să conducă mereu ceva, măcar, acolo, o mică sinecură, neamțul de pe Cibin, momit la București ba cu funcția de ministru de Interne, ba cu cea de premier, a speculat fulgerător infatuarea lui Crin Antonescu, care – într-un puseu de aroganță cinică, a declarat că își va da demisia (de la conducerea PNL) dacă partidul nu trece de 20% la alegerile europarlamentare.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

, E iarnã, Doamne, si te strig din nou

E iarnă, Doamne, și te strig din nou Lupoaicele extazului mă pradă Fluorescentul inimii halou Revarsă raze purpurii-n zăpadă.

Și corbii mari din ceruri cad perechi Par stelele feerice cochilii Decembrie, topind arginturi vechi Și-a dantelat Sagradele Familii.

Trec magi călăuziți de-un viu colind În omenire-s patru miliarde Și-un singur Christ – și-acela suferind.

Îngenunchez, în jur se sparg petarde Deșertăciune-i totul, mă desprind Și te trezesc prin candela ce arde.

CORNELIU VADIM TUDOR

ACTUALITATEA PE SCURT

● Premierul Nicolae Ciucă a anunţat care sînt următorii paşi în vederea aderării României la spaţiul Schengen, după ce Austria a refuzat să voteze pentru în Consiliul JAI. ,,Prin MAE, a fost chemat ambasadorul nostru la Viena pentru consultări. În atare condiţii, nivelul relaţiilor diplomatice va scădea la nivelul însărcinatului cu afaceri de la Viena. În continuare, vom efectua toate demersurile pentru aderarea la Schengen, pentru a ne îndeplini obiectivul naţional. Este nevoie să continuăm acest demers din respect pentru români şi pentru partenerii noştri europeni. În acest moment, se discută cu instituţiile europene şi cu preşedinţia cehă a Consiliului“, a declarat premierul Nicolae Ciucă.

(continuare în pag. a 17-a)

R.M.

Istorii puþin ºtiute

Cum s-a unit Maramureşul cu Þara (II)

Cea mai veche episcopie (2)

Redăm în continuare cîteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniază toate argumentele care îndreptăţesc statul român să revendice acest teritoriu: „Consiliul Suprem pînă acum nu a comunicat României direct şi oficial linia de frontieră cu Cehoslovacia; rugăm Conferinţa să binevoiască a examina şi a lua în considerare următoarele propuneri:

● Linia de frontieră să se stabilească definitiv conform liniei demarcaţionale ce s-a croit în luna iunie 1919, de către Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Această linie a fost stabilită pe culmea înălţimilor la fața locului de către experţi militari ai ambelor state vecine şi interesate, ţinîndu-se seama de interese locale, istorice şi administrative.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii

● Teritoriul ce zace spre est de această linie gravitează spre Tisa şi este parte întregitoare a Transilvaniei, formînd o unitate geografică indivizibilă.

● Pe bază istorică am avea dreptul să pretindem mai mult decît s-a stabilit prin linia de demarcaţiune. Provincia numită Maramureş este «Leagănul Neamului Românesc», unde poporul român a trăit mai multe veacuri sub voievozi independenţi şi cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni, atît în Maramureş, cît şi în comitatele vecine: Bereg şi Ung. Chiar şi ungurii, inamicii noştri cei mai neîmpăcaţi, recunosc acest fapt istoric. În memoriul lor, Chestia Ruteană, înaintat Conferinţei de Pace, ei recunosc că cei dintîi locuitori ai Maramureşului au fost românii. De asemenea, şi istoricii ruşi recunosc acest fapt.

● De partea dreaptă a căii ferate şi a şoselei principale este situată renu-

Țara Maramureșului

în Secolul al XIV-lea

mita comună istorică Peri, care a fost sediul primei şi celei mai vechi episcopii româneşti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreşte reînfiinţarea acestei episcopii istorice în acelaşi loc pe care îl consideră şi azi ca loc sfînt.

● Teritoriul dintre linia demarcațională și Tisa nu a putut fi ocupat militar şi nici administrat de către Cehoslovacia pentru că geograficeşte gravitează spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus să-l ocupăm noi, să-l alimentăm și să-l administrăm“.

Memoriul se încheia cu următoarele concluzii: „Chestiunea acestui teritoriu, deşi neînsemnat ca mărime, din consideraţiile mai sus înşirate, este de o mare însemnătate pentru România. Dacă Conferinţa de Pace nu ar acorda României acest mic ţinut, el va forma o rană veşnică, un izvor veşnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreşte să întreţină raporturile cele mai bune. Pe baza acestor consideraţiuni propunem ca frontiera între România şi Cehoslovacia să fie stabilită definitiv pe linia de demarcațiune de azi“. Cehoslovacii păreau dispuşi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei alianţe militare, ceea ce îl face pe Alexandru Vaida-Voevod să declare, la 16 decembrie 1919, în Camera Deputaţilor, că „speră să găsească remediul pentru salvarea integrală a Maramureşului“. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în condiţii favorabile pentru România. La 15 martie 1920, Osusky, şeful delegaţiei cehe, îl înştiinţa pe şeful guvernului român că frontiera Maramureşului era pe cale de a fi rezolvată. În acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu. Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentînd că în urma demisiei guvernului Vaida delegaţia română nu mai dispunea de împuternicirea legală pentru a putea semna acordul încheiat.

Steaua lui David –Povestea din spatele simbolului

Deși majoritatea oamenilor au impresia că Steaua lui David este un simbol evreiesc din cele mai vechi timpuri, se înșală, acesta fiind un simbol relativ nou. Magen David, așa cum se numește în ebraică, este tradus literal ca Scutul lui David. David era fiul cel mai mic al păstorului Ieseu din tribul lui Iuda. Era cunoscut pentru abilitățile sale atît în scrierea de psalmi, cît și ca un războinic neînfricat. În copilărie, a început să-și ajute tatăl ca și păstor. Dar toate acestea s-au schimbat cînd regele Saul l-a chemat pe David să cînte pentru el la palatul său. I-a plăcut interpretarea și l-a păstrat pe David ca muzician personal.

Prima manifestare a curajului lui David a apărut atunci cînd s-a confruntat cu gigantul Goliat din Gath, înarmat doar cu un băț și cîteva pietre. A stat să-i facă față lui Goliat timp de 40 de zile, în timp ce soldați experimentați au fugit la simpla vedere a uriașului. Cu o praștie pe care și-o făcuse singur și invocînd numele lui Dumnezeu, a aruncat o piatră și l-a ucis pe uriaș. Atunci Saul l-a numit pe David comandant al trupelor sale. În ciuda acestui fapt, succesul lui David în lupta împotriva filistenilor a stîrnit gelozia lui Saul, care a încercat să-l omoare pe acesta. David s-a văzut nevoit să fugă. În perioada în care a fost plecat, a adunat 600 de oameni și, la un moment dat, asteptîndu-l cu aceștia într-o peșteră, l-a înconjurat pe regele Saul și pe garda

acestuia. Nu l-a ucis, ci l-a confruntat. Saul a recunoscut că David va fi într-o zi rege și a cerut milă pentru urmașii săi. Mai tîrziu, David s-a alăturat regelui filistean al GatAchiș, sub al cărui steag a atacat așezările nomazilor ce hărțuiau evreii. Toate prăzile pe care le-a cîștigat din acele raiduri le-a dat oamenilor lui Iuda, care, în recunoștința lor pentru curățarea lui David de hărțuitorii lor din deșert, și-au adus aminte de el, ulterior numindu-l rege.

După 7 ani și jumătate de domnie asupra evreilor, David a devenit rege peste tot Israelul și prima sa acțiune a fost cucerirea a ceea ce este cunoscut sub numele de Orașul lui David din Ierusalim. El l-a fortificat și și-a construit un palat. După ce și-a asigurat tronul, a vrut să-i construiască un templu lui Dumnezeu, dar profetul Natan i-a spus că nu poate construi templul pentru că era un războinic și vărsase sînge, iar fiului său îi revine construirea templului. Pe măsură ce se cu vecinii Ierusalimului și regatul său creștea, David a îmbătrînit și a venit timpul ca fiul său, Solomon, să domnească peste tot Israelul. Tînărul a împlinit visul tatălui său de a construi un templu pentru Dumnezeu, loc cunoscut și în zilele noastre sub numele de Templul lui Solomon.

Posibilitatea fructificată

La 1 aprilie 1920, prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Străine şi Ministerului de Război, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului său cererea de evacuare de către trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informînd totodată partea română de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontieră care ar urma să fie stabilită de o comisie mixtă româno-cehoslovacă.

Ca urmare, Legaţia cehoslovacă din România era anunţată la 18 aprilie 1920 de hotărîrea guvernului român de a-şi retrage trupele, cerîndu-i-se ministrului Cernak să comunice numele delegatului militar cehoslovac însărcinat să regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dădea astfel curs stipulaţiilor Tratatului de pace cu Austria, care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatică să fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimţise prin semnarea lui. Pe de altă parte, se sublinia disponibilitatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizînd obţinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesată să integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu naţional, ceea ce în condiţiile geografice respective presupunea obţinerea căilor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan internaţional apartenenţa Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

Sfîrșit

ANA-FELICIA DIACONU, CRISTINA TINEGHE

luptă. Nu există nici o înregistrare istorică care să arate că această presupunere este corectă. Unii cărturari acordă Stelei lui David o semnificație teologică profundă, deoarece spun că triunghiul superior arată în sus spre Dumnezeu, iar celălalt triunghi arată în jos către lumea reală. Alții spun că cele trei laturi ale Stelei lui David reprezintă cele trei tipuri de evrei: koheni, leviți și israeliți. Oricare ar fi semnificația Stelei lui David, aceasta a protejat personajul biblic într-un mod foarte puternic și pozitiv în cele mai importante provocări ale sale. Prin urmare, evreii l-au adoptat și ei. În Secolul al XVII-lea, Steaua lui David era un mod popular de a identifica sinagogile, casele de cult evreiești, care aveau simbolul plasat la intrarea din față.

Steaua lui David este simbolul pe care mulți îl consideră a fi forma scutului său, sau simbolul pe care l-a folosit pentru a decora scuturile pe care le-a purtat în

Steaua lui David a devenit un simbol oficial pentru iudaism în 1897. Mișcarea sionistă a adoptat-o ca o emblemă, dar simbolul a fost controversat mulți ani după aceea. Chiar și atunci cînd Israelul modern a fost fondat, au existat dezbateri îndelungate dacă să se folosească steaua lui David pe drapel sau nu. Evreii credincioși din ziua de azi au impresia că purtînd steaua lui David, vor fi protejați de Dumnezeu și vor avea parte de energia pozitivă care l-a binecuvîntat pe David cu o viață minunată și împlinită. ENIGMATICA

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR Farul interviului românesc din timpuri predecembriste

În anul 2007, la Editura Călăuza din Deva, sub îngrijirea poetei Mariana Pândaru, a apărut volumul de interviuri postum ,,Generație și creație”, al regretatului prozator, publicist și editor Valeriu Bârgău (1950-2006), soțul acesteia. Este vorba despre o carte document privind literatura generației de scriitori de dinainte de 1989, cuprinzînd interviuri luate mai multor scriitori tineri la acea vreme. Volumul a luat ființă în urma unui dialog profesionist între Vasile Sălăjan și Ion Cristoiu, care dezbăteau profilul scriitorului de mîine... Nu era vorba de scriitorii angajați în preamărirea regimului comunist, ci, pur și simplu, de cei cu opinii și puncte de vedere diferite pentru programul unei literaturi moderne. Și zice autorul în cuvîntul său de început: ,,Cei doi interlocutori discutau idei extrem de interesante, rubricile pe care le țineam eu și Traian Coșovei în SLAST li se păreau bune, iar incomplete autorilor foarte tineri de pe întreg cuprinsul țării. Acestora li se cuvenea un spațiu în plus, în care ei să vorbească despre creațiile lor atîtea cîte erau, despre generația lor, li se voia o încăpere pe ușa căreia să se scrie: «Așa va arăta lumea de mîine, lumea literaturii române»”. Aceste cuvinte probabil i-au deschis apetitul autorului către interviu, ca metodă de dialog, după o studiere aprofundată a biografiei celor care urmau să răspundă întrebărilor. Nu cu scopul de a-i așeza în ierarhia valorică a istoriei literaturii, așa ceva era exclus din programul lui de lucru, ca strategie, ci de a afla de la interlocutorii săi care le era scopul pentru care și-au ales să urmeze un drum în literatură, precum și ce anume trebuia știut și pus în valoare pentru promovarea lor ca generație și o consacrare binemeritată. Despre interviurile apărute în Revista ,,Tribuna”, autorul precizează că acestea ,,au urmărit un fenomen în plină desfășurare și cristalizare a autorilor la tribună, tineri scriitori pe care numai o conștiință estetică mereu trează îi va putea «conserva» pentru lumea de mîine, pentru literatura română de mîine, spre care selecție pare să-și fi înzecit și însutit... «sitele», literatura devenind limba proprie omului modern”. Am redat aceste rînduri pentru a lămuri, pe de o parte, rostul interviului și, pe de altă parte, pentru ca generația de scriitori postdecembriști să știe la ce să se aștepte pentru ziua de mîine. De asemenea, ca să să afle cine au fost optzeciștii, cu cîtă seriozitate se așezau la masa de lucru și cu cîtă temeinicie își priveau demersurile literare, preocupați de consacrarea prin scrieri care să le onoreze numele în revistele literare. Din păcate, astăzi, vedem că, din cauza mediocrității unora, literatura a devenit un coș de gunoi, fiind transformată, astfel, într-o Cenușăreasă a spiritului neamului românesc. În rest, toată lumea e cu toată lumea, trăind și scriind într-o devălmășie greu de descris și de stopat.

corectă a generației sale de prozatori și poeți. Și nu numai... Cunoscînd destul de bine biografia autorilor intervievați, el vine cu noi precizări în studiul introductiv, arătînd că volumul său este nu al unor visători, ci al unor scriitori implicați de-a dreptul în climatul literar autohton: ,,Unii fac interviu pentru că e un gen publicistic atractiv pentru cititori, alții pentru a aduce în paginile publicațiilor unele nume celebre, «investigațiile» în aceste cazuri fiind «utile» și, pînă la urmă, bune de uitat”.

Fără să dăm vreun nume din cei peste 50 de scriitori intervievați de el, vom remarca faptul că, în dialogul purtat, deși aceștia se dovedeau cu toții înzestrați în arta dialogului, nu a fost omisă partea artistică, cu slăbiciunile ei, lăsînd deoparte acele elemente care țin de sfera senzaționalului... Cartea este, prin biografia angajată, un produs literar elevat ca mod de gîndire și stil, ca gest tipografic demn de un studiu amănunțit. Se naște întrebarea: oare în zilele noastre să mai fie scriitori de notorietatea lui Valeriu Bârgău care să se aplece cu atîta dăruire asupra cărților confraților săi, militînd pentru o literatură socială fără implicare politică, așa cum a făcut-o el în ,,Generație și creație”? Nu întîmplător am pus această întrebare. Am pornit de la faptul că nu oricine poate stăpîni arta interviului, dacă nu are cunoștințele necesare despre cel pe care intenționează să-l facă partener de dialog și despre temele pe care și le-a propus spre dezbatere. În cărțile de interviuri pe care le-am citit, și nu sînt puține la număr, editate după 1989, miza lor literară e scoasă din context, din cauza slabei pregătiri profesionale, și de o parte, și de alta, constatîndu-se, adeseori, lipsa chiar a unei culturi generale, ceea ce face imposibilă realizarea unui interviu de nivel înalt.

Valeriu Bârgău a fost un profesionist în arta dialogului literar, bine pregătit, un literat de ținută, la care se adaugă meritele sale incontestabile de scriitor cu o gîndire călăuzită spre binele literaturii. Scriitorul își cunoaște potențialul de lucru și, vorbind autocritic, admite că e loc de îndreptare: ,,Recunoaștem, zice autorul, unele dialoguri au fost mai puțin interesante. Asta s-a datorat în primul rînd mie și, poate, într-o mică măsură, celor care au răspuns și n-au realizat șansa ce li se oferea”.

De reținut este faptul că cei ce vor să se implice în arta interviului și vor să facă o meserie din asta, îl pot lua ca exemplu pe scriitorul Valeriu Bârgău. Pentru acest lucru trebuie răbdare, har și priceperea de a trece prin sita rațiunii pe scriitorii aleși pentru interviu, așa cum sînt ei și nu pe sprînceană (obicei la ordinea zilei astăzi – n.n.), care să reprezinte societatea de mîine și pe cititorii săi.

Volumul ,,Generație și creație” este oglinda talentului unui scriitor fundamental, care, acum, cînd nu mai este printre noi, îl putem socoti farul interviului românesc din timpuri postdecembriste. Sintagmă care i se potrivește cel mai bine, întru aducere aminte pentru tot ceea ce a făcut pentru literatură și recunoaștere a talentului său de scriitor pentru vremuri viitoare și pentru toate timpurile, dimpreună cu ai săi. Pentru că acest scriitor chiar a crezut în prosperitatea unei lumi literare moderne.

Floare albã

Cine-a lăsat așa deodată să se cearnă

Căderea asta-apocaliptică de fluturi Peste pămîntul cufundat în iarnă...!? Ce zei naivi, iscoditori de glume, Trecînd azi-noapte nevăzuți prin lume, Dintr-o ușoară jucărie fără vină

Au încărcat toți pomii și copacii

Cu vifore de scame de hermină

Și-ntreaga lume albă de pe-afară

O prefăcură-ntr-o feerică grădină!?

... Olimpică tăcere și lumină –Pe sub copacii grei de floare albă...

Atîta gîlgîire de lumină, Încît mă doare sufletul privind-o Și toate dorurile-au început să-mi țipe, Bătînd cu neastîmpăr din aripe: ,,Adapă-ne, cufundă-ne-n fîntîna Minunilor ce s-au vărsat pe-afară!”

... Tremurător am pus pe clanță mîna Și-am năvălit c-o sete lacomă-n grădină, Pe sub copacii grei de floare albă... Și-am năvălit ca o văpaie- afară, Crezînd cu toate dorurile mele

Că-n miriadele de albe stelișoare, Poate găsesc magia și fiorul

Comorilor care trăiesc în veci!

Dar ce-am găsit, dar ce-am găsit în ele?

... A fost de-ajuns doar să le-ating cu-n deget Și se porniră hohotind deodată Să-mi cadă-n miriade de steluțe

Pe frunte și pe fața-nfierbîntată, Fără mireasmă, veștede și reci!

TEODOR MURĂȘANU (poezie reprodusă din revista ,,Țara Noastră”, 1925)

Artificii

` ,,În mijlocul iernilor înghețate am învățat că există în mine o vară fără putință de învins”. Albert Camus

` ,,Uneori, destinul nostru se aseamană cu cel al unui pom fructifer în timpul iernii. Cine ar putea sa creadă că acele ramuri golașe vor înverzi și vor purta din nou flori după trecerea iernii? Dar sperăm din toată inima … simțim acest lucru”. J.W. Goethe

` ,,Atunci cînd sînt fericiți, oamenii nu mai bagă de seamă dacă în jurul lor stăpînește vara sau iarna”. Anton Cehov

` „Cînd întemeiezi biblioteci, pregăteşti hambare publice, strîngi rezerve menite să preîntîmpine o iarnă a spiritului”. Marguerite Yourcenar

` ,,În unele regiuni îndepărtate, frigul este atît de atroce încît cuvintele îngheață imediat cum sînt pronunțate, și au nevoie de oarece timp pentru a fi dezghețate de căldură și a putea fi auzite. În acest fel, se poate întîmpla ca unele cuvinte rostite în timpul iernii să fie percepute abia atunci cînd vine vara”. Plutarh

` ,,La ce bun căldura verii, fără frigul iernii care îi dă dulceața?” John Steinbeck

Valeriu Bârgău, el însuși membru al Uniunii Scriitorilor din România, a dat dovadă de o percepție

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

` ,,Iarna este peste creștetul meu, dar primăvara eternă este în inima mea”. Victor Hugo

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

N EMURITORII Ș I EPIGRAMA

Academia Română apreciază epigrama

Mulți susțin că epigrama nu se potrivește cu Academia, nici stilul academic cu stilul ,,năzbîtios” al epigramei. E drept, nimeni nu-și imaginează un discurs academic împănat cu expresii umoristice, cu argouri precum mișto, șuț, bulău etc. sau cu elemente dialectale ca barabulă, budigăi, coleașă. Dar, vorba neuitatului doctor care-și mînca pacienții (era doctor veterinar) – N. Ghițescu, una-i una, alta-i alta! Academicienii sînt și dumnealor cu picioarele înfipte în acest pămînt pe care au trăit și trăiesc oameni cu gluma, cu rîsul, cu rîsu’-plînsu’ în sînge, au și domniile lor familie, copii care fac giumbușlucuri, năzbîtii, mai participă la cîte o agapă... și nu se poate să nu guste o poantă ingenioasă, o vorbă de duh bine plasată. Pe lîngă aceste ocazii, să nu uităm că acești Nemuritori culeg multă lumină din cărți, din documente și, cum ca tot românul sînt înzestrați cu umor, sînt spirite deschise (numai spiritele ,,constipate” nu apreciază umorul – spunea scriitorul Romulus Vulpescu) și cînd le cade în mînă o carte ,,cu vervă”, care le animă spiritul, gustă savoarea, acea bună dispoziție, prin care autorul intră, parcă, în dialog cu cititorul. Într-o scrisoare inedită (aflată în posesia regretatului Victor Crăciun [1934-2018]), adresată lui Cincinat la 1 februarie 1926, Tudor Vianu (1897-1964) scria: ,,Am petrecut o seară bună cetind, la rînd, minunatele dumitale catrene, în care admir deopotrivă verva incurabilă, humorul elegant, sentimentul prompt al replicii și acel spiritual tablou al epocii noastre literare care se întregește din șirul epigramelor dumitale”.

Pentru orice spirit informat, Academia Română – for din care fac parte cele mai luminate minți ale românilor și a cărui principală atribuție este promovarea științei și culturii din toate domeniile –, prin mulți dintre reprezentanții săi, n-a rămas insensibilă nici la valorile epigramei, ,,copilul năzbîtios” al literaturii, dar cu iscuțime și înțelepciune care țin de vîrsta celor cu părul alb, cu idei-surpriză, cu ironie și sarcasm, dar și cu galanterie plină de spirit (madrigal epigramatic), precum și cu ironie strecurată în laudele aduse celor plecați dintre noi (epitaf epigramatic). Și nu e lucru de mirare că sînt și academicieni atrași de arta epigramei în slujba căreia și-au pus condeiul ascuțit, alăturîndu-se celor care-i deranjează pe mulți cu ,,țepii” lor. Și, în climatul în care sînt promovate nonvalorile, cînd ,,avalanșa” străină tinde să înlocuiască tradițiile românești, cînd Uniunea Scriitorilor, în frunte cu acad. Nicolae Manolescu, pune ștampila de nescriitor nu numai pe numele unor adevărați scriitori, dar și pe cei careși ,,permit” să fie și epigramiști de talent notoriu, cu opere validate de înalți reprezentanți ai culturii, solidaritatea reprezentanților Academiei cu acest produs literar se constituie într-o pledoarie în favoarea epigramei românești. Și să nu uităm că această creație literară există și se manifestă încă la înalte cote, ducînd mai departe, cu noi cîștiguri în spiritualitate și idei, o tradiție de peste un Secol și jumătate. Forma ei de catren a fost impusă de multe Secole în literatura occidentală, dar și poeziile primilor noștri poeți sînt constituite, de preferință, din catrene. Cînd a apărut moda, tot sub formă de catrene se scriau amintirile în caietele adolescenților, dedicațiile din albume, precum și micile rugăciuni alcătuite pentru copii: Doamne, ține fericiți

Pe părinții mei iubiți

Să mă poată crește bine Să se bucure de mine.

Ca produs spiritual prin excelență, cu trăsături specifice, epigrama se circumscrie sferei contemporane de sensibilitate și receptare, fiind în

consonanță cu reprezentările, ideile, simbolurile omului de pe toate treptele de evoluție. Cresc, pe de o parte, dimensiunea spirituală exprimată de metafora ,,ingenioasă”, pe de altă parte, gradul de obiectivitate, cîștigînd astfel în valoare epigrama aforis tică, prin semnificațiile de universalitate, precum și cea cu evidentă tentă politică. Iată un exemplu de epigramă aforistică antologică:

Tot omu-n lume-i efemer, În el e și pămînt, și cer, Dar în poet, pe drept cuvînt, E cer mai mult decît pămînt. (I.St. Bogza)

Și una cu tentă politică:

Fie-i lauzi, fie-i critici, Nu căta să-i ai amici Că prietenii politici

Nu-s prieteni, ci complici.

atenție un număr atît de mare de academicieni și mari personalități ale științei și culturii. Acest lucru demonstrează impactul pe care-l are epigrama asupra spiritelor alese. Alături de alte scrieri umoristice, ea îmbogățește și adaugă o notă aparte literaturii române. Se impune, așadar, ca Uniunea Scriitorilor din România să instituie și o Secție de literatură umoristică

Se cade, deci, ca epigrama să fie privită ca o ,,ființă” aparte care s-a insinuat și printre academicieni, sub mai multe aspecte. Putem spune că legătura dintre epigramă și Academie/Academicieni poate fi privită din trei perspective: pe de o parte, Academia și Academicienii ,,vizați” de epigramă, pe de altă parte, cum văd domniile lor acest ,,copil jucăuș”, această ,,balerină năzbîtioasă” care face piruete neașteptate pe vîrful ascuțit al condeiului și, în sfîrșit, cum se implică academicienii în scrierea acestui produs literar, devenind adevărați epigramiști.

Un studiu cuprinzător, dar niciodată complet, pe această temă, îl constituie volumul ,,Nemuritorii și epigrama” (Ed. Semne, 2016, 646 pagini), Omagiu Academiei Române la 150 de ani în serviciul Națiunii, în care e prezentat un număr impresionant de academicieni (precum și personalități de cultură) autori de epigrame sau luați în vîrful săgeții epigramatice și academicieni care s-au aplecat să studieze epigrama, realizînd lucrări în care prezintă argumente privind valoarea ei. Cităm cîteva nume: Vasile Alecsandri, I.L Caragiale, Mihai Cimpoi, Șerban Cioculescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Solomon Marcus, Valeriu Matei, Gh. Păun, Alexandru Surdu, Gabriel Țepelea, Tudor Vianu, Radu Voinea, Ștefan Cazimir, Tudor Nedelcea, Valeriu Râpeanu, Romulus Vulpescu și mulți alții.

Faptul că Academia Română – forul tutelar a tot ce se cheamă cultură și știință în România – printrun număr impresionant al membrilor ei acordă atenție epigramei, cu studii, cronici, articole sau chiar practicînd-o, constituie o recunoaștere și o încurajare a acestei specii literare, fapt ce-i onorează pe epigramiști, dar îi și obligă să împiedice decăderea ei, așa cum se întîmplă azi cu toate valorile. Însuși N. Iorga, în Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (Ed. Minerva, 1977, p. 166), e de părere că epigrama are ,,un neprețuit element de vioiciune, care lipsește adeseori din celelalte literaturi. Ea nu aleargă după spirit, dar e străbătută de un spirit umoristic special care nu se întîlnește aiurea (...) este totdeauna un ușor zîmbet de îndoială, chiar și în jurul credinței noastre celei mai puternice (...) Nu ne codim să luăm ce vine de aiurea, ba ne ducem puțintel înainte în descoperirea de forme pe care mai înainte nu le cunoscusem, dar ne rezervăm fondul acesta al nostru, care este ca o comoară ascunsă în sufletul neamului (...) care vine din instinct”. Nu cunoaștem altă specie literară căreia să-i dea

Academicienii – cei din trecut și de azi – sînt lumini care se aprind lîngă noi, pentru noi și pentru alții, au fost și sînt făclii arzînde pentru cauze nobile. Sînt oameni sortiți să rămînă în eternitate prin opera lor științifică, literară, pedagogică, artistică, muzicală etc. Sînt Nemuritori. Dorința de a-i aduce mai aproape, de a sublinia deschiderea lor spre umor, în general, spre epigramă, în special, rezultă nu numai dintr-o chemare veche, ci și din datoria de a așterne pe hîrtie, alături de noi, epigramiștii, numele unora dintre cele mai înalte minți românești. Insist asupra faptului că acești oameni, prin muncă și creație, au cucerit libertatea interioară și un loc privilegiat în cinstirea oamenilor. O lumină cu care s-au născut și pe care au intensificat-o în ani și ani de acumulări, pentru a o revărsa și asupra altora. Și-au înmulțit, prin muncă asiduă, ,,talanții”, căci harul necultivat e ca o floare neudată, nesăpată, care se usucă. Și, o viață întreagă, Academicienii șiau dus crucea. A-ți duce crucea e o metaforă care exprimă chinul la care a fost supus Hristos, obligat să-Și care crucea grea, s-o urce în spate pe Dealul Golgotei, făcînd șapte opriri, pentru ca apoi să fie răstignit pe ea, să urce la ceruri. Și Academicienii, nu numai că-și poartă crucea de lumină, dar, pe ea, ei înșiși se crucifică încetul cu încetul. Și torța lor de lumină o transferă altor minți demne s-o primească. Multe dintre aceste făclii au luminat și epigrama –specie literară pe care, azi, o slujesc numai românii, oriunde s-ar afla. Respectîndu-se pe ei înșiși, respectă și produsul condeiului cu care ies în față. Un Academician numește epigrama ,,domnișoara literaturii”, pe care adevărații ei părinți n-o scot la bal în zdrențe, desculță sau cu pantofii scîlciați, ci în rochie scînteietoare, cu pantofi cu tocuri înalte, ascuțite, să lase urme pe unde trece. Aceasta este epigrama căreia îi dau atenție Academicienii. În fond, și un Academician e un om între oameni, trăiește și moare, iubește și e iubit, e vesel și trist, participă la evenimente, ciocnește un pahar de vin... și spiritele se încing, gluma naște altă glumă, se mai spune un banc, o anecdotă etc.

Academicianul Dr. Constantin BălăceanuStolnici mărturisește că, deși n-a scris niciodată epigrame, încă din tinerețe a fost atras de acest ,,gen de compoziții literare. M-a atras aspectul extrem de concis și scînteia de inteligență ce definește orice epigramă care, este evident, nu se adresează întîi minții și, poate, mai apoi, inimii” (EPIGRAMA, nr. 39, martie 2007).

În sufletul lui, fiecare epigramist aduce mulțumiri acestor înalți reprezentanți ai științei și culturii românești, NEMURITORILOR, care, prin solidaritatea lor, validează epigrama. Deci, Academia Română ia în considerație acest produs literar, pe care Uniunea Scriitorilor îl respinge ca ,,fușereală” (probabil, reprezentanții acestui for scriitoricesc n-au ajuns să citească decît ,,însăilături”... păcat, mare păcat!). Aducem omagiul, respectul și prețuirea noastră Academiei și tuturor membrilor ei –Nemuritorii.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Drumul spre lumină

Deschideți Poarta Soarelui să intre-n case razele...

Înfofolită, stînd pe canapea, privesc micul ecran, unde se discută aprins de eșecul neadmiterii României în Spațiul Schengen. Toți politicienii, de la mic la mare, se lamentează că nu pot înțelege ,,poziția inflexibilă” a Austriei. Ei se declară dezamăgiți de votul ,,nejustificat” al reprezentanților austrieci, dar, pentru noi, românii de rînd, această încrîncenare înseamnă nici mai mult, nici mai puțin, decît umilirea țării noastre. Dar de ce ne mirăm? Nu spunea, nu demult, ,,Cel înalt”, de la Cotroceni, că România e un stat eșuat? Se pare că a avut dreptate...

Între TRECUT și PREZENT se poate pune semnul egal, cu deosebirea că, acum, ai 33 de ani în plus. Ce mai e de spus? Treizeci și trei de ani în care am sperat că vom putea șterge pata neagră ce s-a pus atunci, de ziua Nașterii lui Isus.

Românii, însă, pare că s-au resemnat... cu lipsa de căldură și de apă caldă în case, cu facturile care îi vor îngropa în datorii, cu neliniștea în suflet că aproape de graniță se poartă un război ce nu dă semne că se va sfîrși prea curînd...

E criza-n toi, o simt pe pielea mea

Un om integru tot mai greu rezistă

Cînd Imnul țării s-a făcut manea

Iar Tricolorul parcă-i o batistă (Corneliu Vadim Tudor)

Privind celebrul Palat, unicat, ai sentimentul ciudat că te-ai sacrificat pentru a fi declarat ,,defavorizat” și pentru a-ți număra banii pentru o pîine, de azi pe mîine. Dar nu-i bai, mai devreme ori mai tîrziu, toți plătim. Gîndesc, înseamnă că trăiesc, însă pe noua lungime de undă, viața îmi pare tot mai absurdă.

Am construit între trecut și prezent un pod în vid. Ce stupid! Din ieri am alunecat în azi cu lacrimile de pe-obraz. În sfîrșit, încerc să urc către podul suspendat în vid, încrezătoare că, în amurg, visele către Soare curg. Dar vai, amiaza e amară, se îndreaptă către seară și, de îndată, către noaptea întunecată, iar zorile nu se mai arată ca altădată. Acum știu ce înseamnă suferința, ea dă prilej la dialog cu conștiința. Revăd viața mea în sens invers și constat că Speranța nu duce nicăieri, rămîne pierdută în Univers. Viața e dincolo de glumă, moartea dincolo de lacrimă, disperarea e în toate.

Cea care am fost ieri, astăzi, nu mai sînt, iar cea de azi nu rămîne în prezent. Mă zbat în cuvîntul TIMP și mă întreb: mîine, oare, unde sînt?

LILIANA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

O incursiune în lumea viciului

Vă invităm să hoinărim, însoțiți de reporterul Ion

Tik al revistei „Ilustrațiunea Română”, prin cîteva taverne bucureștene din perioada interbelică. Vom pătrunde ,într-o lume a hoției și a viciului, a păcatului și a întunericului”, vom pleca în insolita noastră plimbare prin crîșmele rău famate de ieri însoțiți de comisarul Niculescu, de cîțiva polițiști și de un medic. Urmează, așadar, povestea unei vizite prin localuri în care pungașii, spărgătorii și borfașii își urzeau loviturile, cîrciumi în care oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intrau cu mîna pe revolver.

„Café New-York”

„Intrăm într-un ochi de prăvălie din strada Cantemir, mărunt și tenebros, căruia i se spune în limbajul curent al clienților «cafeneaua mică». Fum de țigară, miros de cafea, ceai, cremă de ghete, ceapă, acreală de trupuri nespălate, un ciudat amestec, care te sufocă. La mese, oameni cu fețele cafenii, afumate, par mai mult manechine de panoramă scăpate dintrun incendiu decît oameni care trăiesc. Totuși, prezența noastră tulbură imobilitatea oamenilor asupra cărților de joc sau asupra partidelor de biliard. Cîteva siluete de tineri cu șepcile trase pe ochi încearcă să se strecoare pe lîngă noi. Zadarnic omul stăpînirii, cu arma la umăr, baricadase ușa. Și consemnul este destul de aspru: nimeni nu intră, nimeni nu iese!

Comisarul Niculescu îmi arată mai multe cunoștințe vechi, care-și petrec viața în taverne:

- Uite-l pe Severică, client vechi, învîrtind cărțile!

Severică, surprins de vizita noastră și de amestecul numelui său în discuție, ridică mirat capul... Doi ochi inteligenți fixează mustrător pe comisar, ca și cînd ar fi vrut să spună: ce ai cu mine, domnule?

Patronul localului, un bătrîior simpatic, încearcă să-mi demonstreze că mica lui «cafenea» este local public ca oricare altul, care nu poate refuza ospitalitatea nimănui și că dacă se strecoară, cînd și cînd, cîte un urmărit de poliție, el n-are nici o vină...

- La urma urmei, cine te întreabă pe dumneata? – se răsti un uscățiv cu cotleții roșii.

- Domnul vrea să știe ce-i aici, să bea cafea și să privească...

Omul cu cotleții roșii, pe cînd vorbea, zări în norii de fum ai cafenelei figura comisarului. El amuți, se aplecă pe una din mese și se făcu atît de mic încît avui impresia că a intrat... într-o ceașcă cu cafea.

- Este singurul stăpîn de a cărui frică știe. Încolo, agresiv și obraznic. Nae Doktorul, cunoscut pungaș de buzunare, v-ar fi spus poate și o necuviință, spuse un alt «client» al New-York-ului...

Comisarii și medicul care ne însoțeau procedează la cercetarea actelor... Iată unul fără acte, unul cu mutra de apaș care stă nepăsător, ca și cînd controlul nu-l privea nici pe departe. Este un vechi client al Văcăreștilor, o tristă «celebritate» a cartierului, pe care politiștii îl cunosc ca pe un cal breaz.

- Tot pe aici, «Ciocolată»? – întrebă unul din polițiști. De ce nu te apuci de muncă de vreme ce ai scăpat de închisoare?

«Ciocolată» clătină din cap apoi răspunse:

- Ce să muncesc? N-au oamenii de treabă ce muncii, dʼapoi eu!”.

„Clubul ambulanþilor”

„În drumul tavernelor, m-am oprit la un local din Dudești căruia i se zice «Clubul ambulanților». Un fel de cafenea-tavernă, ceva mai spațioasă decît celelalte, dar deopotrivă de afumată și de tenebroasă. La mese, ici și colo, capete de funcționari îmbrăcați cu paltoane, gata de fugă. În fund, două domnișoare destul de suspecte, jucau de asemeni cărți. Într-o cameră restrînsă, o mare

Primul

Motto: „Totul este deșertăciune și goană după vînt!” – Eclesiastul 1.14

Roald Amundsen (1872-1928) a fost primul om care a ajuns la Polul Sud pe 14 decembrie 1911. De fapt, norvegianul a vrut să ajungă la Polul Nord! El scria: „Nu pot spune că am ajuns la ținta vieții mele. Cred că niciodată nici o făptură omenească nu s-a aflat mai departe de ținta dorințelor sale decît mine atunci… Din zilele copilăriei mele m-a atras Polul Nord, iar acum mă aflu la Polul Sud. Ți-ai putea închipui ceva mai absurd?“.

Copil fiind, a visat să ajungă la Polul Nord și s-a antrenat de timpuriu pentru aceasta. În anul 1907 a început cu planificările și cu pregătirile pentru o călătorie la Polul Nord. Dar deodată o veste i-a năruit toate planurile: americanul Robert Peary a afirmat că a ajuns primul la Polul Nord pe 06 decembrie 1909. Atunci Amundsen și-a văzut visurile năruite și a luat decizia să cucerească Polul Sud. El a ajuns primul la Polul Sud – însă nu a simțit nici triumf, nici satisfacție. La 55 de ani, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica, el a dispărut.

Oamenii caută fericirea, își doresc dragostea și pacea. Dar se împovărează cu vină și rănesc oameni iubiți… și deodată viața lor este doar o grămadă de cioburi! Încearcă din nou în altă profesie, în altă localitate, în altă relație! Dar golul interior reapare! Numai Unul dă vieții sens și împlinire: Isus Christos! „Veniți la Mine… și Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11.28) este îndemnul Lui și astăzi.

de capete. S-au legitimat în cele din urmă cu cărți de «vînzători ambulanți». Dar ei, probabil, jucau cărți pe bani. Patronul mi-a explicat că aici se întrunesc seara ambulanții – «cei cu... marfa de la foc» – și că toți cîți defilează pe dinaintea noastră sînt din aceiași categorie.

«Ambulanții» – printre care se strecuraseră destule haimanale – au ieșit doi cîte doi, oarecum grăbiți. Comisarul mi-a explicat că a recunoscut o sumă de tipi care ar prezenta un interes deosebit pentru «galeria tavernelor», dar că este mai prudent să renunțăm pentru moment la identificarea lor. Mi-a arătat în schimb cîțiva care merită să fie pomeniți.

Unul Leiba, cunoscut sub numele de «Gașperu», maestrul tuturor pungășiilor, unul care se mișcă ca argintul viu, care «operează» toată ziua și care scapă de cele mai multe ori «printre degete». Cum face, cum drege, «Gaşperu» cade totdeauna ca pisica în picioare. Scandalagiu cu fălcile forfecate de cuțitele apașilor, Gaşperu’ pare o pisică cu ochii de sticlă, care miaună, sforăie, se lingușește. Figurează pe toate fișele poliției, cu «observațiile» necesare: «furt prin grant», «pungaș de buzunare», «uite popa, nu e popa», «marfă de furat», «bătaie cu rănire».

Altul, Take Ocnașu – omul cu ochiul de sticlă – este un stîlp al tavernelor. Condamnat pe vremuri pentru crimă, Take se îndeletnicește cu jocuri de noroc care întotdeauna sînt jocuri la sigur. Dacă de o bucată de vreme nu mai calcă pragul pușcăriei, îl calcă în schimb pe cel al poliției, unde are de regulă «treburi încurcate»: un cap spart la un chef, un portofel sfeterisit cu viteză de scamator, o mînă scăpată în poșetă, un caraiman (portvizit) «anexat» de la un provincial. Take Ocnașul este temut de «colegi» și de aceea, adeseori, alții se scuză pentru a scăpa pe «omul cu ochiul de sticlă»”.

Sursa: Art. „COLINDÎND TAVERNELE”, 1931

File de istorie

Istoricul A.D. Xenopol, una dintre cele mai însemnate personalităţi ale culturii române

Alexandru Dimitrie Xenopol este al doilea român care aduce o contribuție de mare valoare în domeniul istoriografiei europene, după Dimitrie Cantemir, al cărui nume figurează pe lista marilor învățați ai lumii, săpată în zidul de piatră al bibliotecii Sainte Geneviève din Paris. Această observație îi aparține istoricului Constantin C. Giurescu (1901-1977), care a evocat personalitatea marelui său înaintaș într-o Conferință ținută la Radio, în ziua de 12 mai 1934, și din care am selectat prezentarea celor mai semnificative aspecte din viața și opera lui A.D. Xenopol.

Familia şi studiile

● ,,Alexandru Xenopol s-a născut la 23 martie 1847 în Iași, în mahalaua Păcurari. Tatăl său, de origine «din o veche familie anglo-saxonă» cu numele de Brunswik, venise încă de tînăr în țară, la Galați. Aici, el trece de la protestantism la ortodoxism, botezîndu-se din îndemnul colonelului Scheleti și își schimbă, cu acest prilej, și numele, luîndu-l pe acela de Xenopol, care înseamnă în românește fiul străinului. Așa citim, și n-avem nici un temei să ne îndoim de adevărul acestor afirmații, în autobiografia lui Alexandru Xenopol, intitulată Istoria ideilor mele. Din cauza botezului și a noului nume, unii au crezut că originea familiei ar fi evreiască; este un neadevăr împotriva căruia s-a ridicat cel dintîi Alexandru Xenopol.

Mama sa se numea Maria; era fiica unui fabricant de țigle, Vasiliu, din Păcurari”.

● ,,Alexandru a fost cel mai mare dintre copii. Clasele primare le-a făcut mai tot timpul acasă, cu tatăl său. Cursul secundar l-a urmat în Iași, la vestita «Academie», care pe urmă s-a transformat în Liceul Național. Încă de atunci se trezește în tînărul licean gustul pentru istorie. Știa bine, nu-i vorbă, latinește, ceea ce-i va ajuta mai tîrziu, în timpul studiilor din Germania; pentru istorie însă, avea o deosebită predilecție. În clasa a V-a, ca președinte al Societății studioase a elevilor, el citi într-una din ședințe o lucrare asupra «importanței și utilității istoriei». Era primul indiciu al preocupărilor de mai tîrziu, din care avea să rezulte importanta operă: Principiile fundamentale ale istoriei. În 1867, la vîrsta de 20 de ani, dădea Bacalaureatul; plecă apoi, cu ajutorul «Junimii», în Germania, unde a studiat dreptul și istoria universală. În 1871, Al. Xenopol își lua doctoratul «magna cum laude» la amîndouă specialitățile urmate.

Întors în țară, e numit în magistratură, în care rămîne timp de 7 ani, pînă în 1878, cînd își dă demisia în urma unui conflict cu procurorul general. Profesează apoi avocatura pînă în 1883, cînd ocupă prin concurs catedra de Istoria Românilor la Universitatea din Iași, unde a rămas pînă la sfîrșitul carierei sale. Printre studenți, i-a avut pe Neculai Iorga, pe A.C. Cuza și Gh. Ghibănescu. «Cariera de avocat – spune Xenopol în autobiografia amintită – ar fi putut deveni o stavilă pentru îndrumarea spiritului istoric care fierbea în mine». Și el înțelegea să se dedice acestui spirit istoric”.

Naţionalist şi patriot

●,,Prima lucrare pe care a publicat-o Xenopol datează din timpul studiilor la Berlin și poartă titlul Cultura națională. Ea cuprinde o afirmare de naționalism pe care socotesc util s-o reproduc: «Trebuie bine să ne însemnăm..., spune Xenopol, că orice pas pe calea propășirii nu poate avea însemnătate pentru noi decît în măsura în care reflectează asupra naționalității noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi»”.

● ,,Ideea națională a fost întotdeauna un fir conducător în activitatea lui Xenopol: o afirmă, după cum am văzut, în cea dintîi publicație a sa, o va spune și spre sfîrșitul carierei, în 1913, în amintita autobiografie, prin următoarele cuvinte: «Naționalist am fost de la cea dintîi îngînare a minții mele pe tărîmul cugetării... așa am rămas pînă acum și așa nădăjduiesc să trec în pămînt». Nu era șovinist, dar nici nu iubea pe străini, mai ales pe cei neasimilabili”.

● ,,În răstimpul de 12 ani dintre întoarcerea sa în țară și numirea la Universitate, Xenopol a scris o serie întreagă de studii, cele mai multe de caracter istoric, publicate toate în «Convorbiri literare». În special trebuie amintit studiul Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra țărilor române, pe care îl publică apoi și sub formă de extras, în două volume, la Iași, în 1882, dedicîndu-l profesorului și binefăcătorului său, Titu Maiorescu. Doi ani mai tîrziu, în 1884, apărea o altă lucrare de proporții mai mari, anume Teoria lui Roesler, în care Xenopol apără cu îndîrjire teza continuității românilor în Dacia Traiană, împotriva tezei contrare a istoricului german”.

● ,,Ca urmare a cursului pe care îl făcea la Universitate, Xenopol începu redactarea operei sale de sinteză Istoria Românilor din Dacia Traiană. În 1888 a apărut primul volum, de peste 600 de pagini și avînd aproape 1.000 de note. Volumul a fost prezentat Academiei Române, care îi acordă un premiu de 5.000 de lei, alegîndu-l, totodată, membru corespondent pe autor. Celelalte cinci volume au apărut regulat, cîte unul pe an, așa încît, în 1893, zece ani după ce începuse redactarea, opera era terminată”.

● ,,Istoria Românilor din Dacia Traiană cuprinde întreaga dezvoltare a poporului nostru de la origini pînă la Unirea Principatelor, îndoita alegere a lui Cuza fiind ultimul fapt povestit. Ea este scrisă în cea mai mare parte pe temeiul izvoarelor și e însuflețită de un cald patriotism. Xenopol recunoaște chiar că, în unele locuri, acest sentiment a fost covîrșitor, că l-a influențat, ca să întrebuințez propriile lui cuvinte «poate mai mult chiar de cum o învoiește o tratare absolut științifică a istoriei». Și adaugă: «Pe atunci nu cercetasem încă natura istoriei și nu formulasem principiile după care ea trebuie tratată». Să nu se creadă, însă, din această mărturisire, care de altfel onorează pe autorul ei, că întreaga sinteză a lui Xenopol ar avea acest caracter de patriotică exagerare. Sînt capitole și epoci întregi în care obiectivitatea cea mai perfectă, spiritul cel mai imparțial domină. De altfel, Xenopol singur, dîndu-și seama de părțile slabe pe care în chip fatal orice primă încercare – și aceasta era întradevăr una – le are, a refăcut ediția sa întîi aducîndu-i numeroase îmbunătățiri și transformări, printr-o nouă muncă de 20 de ani. În 1913, începea să apară la București a doua ediție. Ea urma să cuprindă și Domnia lui Cuza Vodă, o lucrare pentru a cărei alcătuire, într-un spirit de aleasă obiectivitate, Xenopol pusese patru ani de zile”.

tipărirea după al 5-lea volum. Xenopol n-a apucat să mai vadă isprăvită această a doua ediție. După moartea sa, întîmplată în 1920, Editura Cartea Românească a luat însă asupră-și realizarea ei, retipărind și primele cinci volume apărute înainte de război”.

● ,,Pînă astăzi, Istoria Românilor în Dacia Traiană a lui Alexandru Xenopol n-a fost înlocuită. Ea constituie încă, prin cele 14 volume ale sale, cea mai dezvoltată sinteză din cîte s-au scris asupra trecutului nostru. Și chiar atunci cînd necontenita acumulare a materialului istoric și necontenita prelucrare a lui vor face necesare noi sinteze, aceea a lui Alexandru Xenopol va rămîne totuși un monument al istoriografiei române, însemnînd o dată importantă în dezvoltarea ei”.

Filozof al istoriei de talie mondială

Cu deosebire creator și original, A.D. Xenopol s-a manifestat activ pe terenul studiilor istorice, dar și pe cel al studiilor filozofice. La théorie de l’histoire îl situează în rîndul fondatorilor filozofiei istorice, ridicînd, în același timp, știința istorică românească la nivelul celei europene, prin demonstrarea caracterului științific și sistematic al istoriei.

● ,,O serie de lucrări – articole și comunicări, publicate mai toate în limba franceză în diferite reviste – mai cu seamă aceea intitulată La théorie de l’histoire ne arată o altă față a spiritului lui Alexandru Xenopol, și anume cea filozofică. Preocupat de problema ce se dezbătea cu însuflețire pe atunci asupra caracterului pe care îl are istoria, dacă este anume o știință sau nu, dacă poate pretinde să formuleze legi, el încearcă și izbutește în parte să facă teoria acestei discipline, să-i arate esența, caracterul, metoda și utilitatea. (...) În explicarea evenimentelor istorice, susține el, trebuie să ținem seamă de o serie întreagă de factori, unii constanți, alții variabili. Între acești factori se numără «rasa, personalitatea și hazardul». Încercările de a explica evoluția omenirii printr-un singur factor, așa cum de pildă susțin simplist materialiștii istorici, sînt unilaterale, deci incomplete”.

● ,,Scopul istoriei este «stabilirea adevărului» în ce privește trecutul. Preocupările estetice sau utilitare nu trebuie să întunece niciodată obiectivitatea istoricului. Istoria, mai mult ca alte discipline, ajută la înțelegerea stărilor actuale: «aceasta e –spune Xenopol – utilitatea ei practică cea mai însemnată». Această concepție a găsit un deosebit răsunet în cercurile specialiștilor”.

● ,,Academia Franceză, în urma publicării operei Les principes fondamentaux de l’histoire, a acordat autorului ei titlul atît de prețuit de membru corespondent. Era prima dată cînd se făcea această deosebită cinste unui român. Revistele de specialitate consacră lungi coloane acestei opere care e considerată, cu toate criticile îndreptățite ce i se pot aduce, una din lucrările fundamentale în ce privește teoria istoriei”.

● ,,Sub toate raporturile, ca profesor, ca istoric și ca teoretician al istoriei, Alexandru Xenopol a fost una din valorile remarcabile ale spiritualității românești și, ceea ce merită să fie subliniat, unul dintre cei dintîi care au făcut ca această spiritualitate să contribuie la sporirea patrimoniului comun al culturii universale”.

Sursa: Constantin C. Giurescu, Conferință ținută la Radio, în 12 mai 1934

● ,,Războiul mondial și boala autorului – o veche boală care i-a pricinuit multe necazuri – au întrerupt însă

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (III)

Corpul diplomatic bucureștean (2)

Turcia nu avea reprezentant decît în Comisia europeană a Dunării, întrucît relaţiile politice ale României cu Imperiul otoman mai erau încă de competenţa agentului român la Istanbul, iar problemele referitoare la frontiere de aceea a valiului Bulgariei sau a paşei de Rusciuc. Consulul olandez la Bucureşti era, în viziunea lui von Radowitz, „un domn bătrîn şi foarte levantinizat“, pe nume Keun. În schimb, primul trimis al Statelor Unite ale Americii la noi, Benjamin Franklin Peixotto, s-a bucurat de toată atenţia consulului general prusian, care recunoaşte că avea motive bine întemeiate să fie părtinitor în judecata lui. Într-adevăr, în 1887, în amintirile asupra perioadei petrecute de el la Bucureşti, Peixotto i-a făcut un portret foarte măgulitor lui von Radowitz, care s-a şi grăbit să-l reproducă in extenso în propria relatare. În felul acesta, ne putem face şi noi o imagine asupra impresiei pe care o producea Joseph Maria von Radowitz celor pe care-i cunoştea. Văzut de Peixotto, von Radowitz se înfăţişa privirilor ca un bărbat frumos, cu trăsături fine şi pielea albă ca de femeie. Mustăţile lungi şi răsucite, mai deschise la culoare decît părul castaniu, îi acopereau numai în parte o gură expresivă, cu dinţii ca de mărgăritar, iar bărbia frumoasă şi o statură potrivită, trupul zvelt, denotau un aer de autentic gentilom. Sau, ceva mai departe, tot după Peixotto: „Vorbind cu egală uşurinţă franceza şi engleza, el amesteca deseori în graiu-i natal expresii împrumutate din cunoaşterea şi folosirea celor dintîi“. Mai mult, n-ar fi putut, desigur, pretinde nici chiar von Radowitz.

Acreditat pe lîngă prinţ, Joseph Maria von Radowitz a avut, în mai mare măsură decît alţi agenţi diplomatici din epocă, posibilitatea de a cunoaşte resorturile intime ale Curţii şi demnitarii ei. Căci a întreţinut excelente relaţii cu mareşalul Curţii, Filipescu, care – ne asigură el – „îşi îndeplinea bine misiunea“; soţia acestuia, o femeie frumoasă şi agreabilă, a ţinut să adauge totuşi perfid consulul general, juca şi ea un rol de seamă în înalta societate bucureşteană. Secretariatul particular al prinţului era condus de un consilier, alsacian de origine, pe nume Vogel, „un om vrednic, dar nu prea reprezentativ“, în schimb „foarte devotat“. Cu unul din subalternii acestuia, von Radowitz a intrat însă din cauza „lipsei lui de tact în societate“, într-un conflict ce n-a putut fi stins decît graţie intervenţiei prinţesei Elisabeta. Slujbaşul în cauză, consilierul financiar Abegg, fusese trimis de tatăl prinţului la Bucureşti spre a pune ordine în finanţele oarecum în derivă ale Curţii. Von Radowitz l-a găsit „necuviincios“ şi ne încredinţează că ar fi „atras multe critici şi necazuri prinţului“, deşi tot el recunoaşte că se prea poate să-l fi şi „scutit de anumite treburi superflue“.

Tertipul colegului francez

Abia pornit pe calea familiarizării cu noile realităţi de care lua cunoştinţă, von Radowitz a avut ghinionul să contracteze o enterită, dublată de o afecţiune a ficatului, care l-a ţintuit mult timp la pat. Iar cînd s-a însănătoşit, a trebuit să abordeze şi cea de a doua latură a misiunii lui, aceea de reprezentant în Comisia europeană a Dunării, pentru care, atîta vreme cît a rămas la noi, a şi arătat, de altminteri, o nedisimulată predilecţie. Ne explică chiar el: „După larma politică şi viaţa zgomotoasă a Bucureştiului, era, de fiecare dată, o plăcere să cobor spre gurile Dunării, la bordul excelentului vas cu aburi şi să mă îndeletnicesc o vreme numai cu treburi bine puse la punct şi concrete, să iau parte la o acţiune importantă, care realiza şi obţinea lucruri realmente utile“. Această desluşire comportă însă cîteva lămuriri suplimentare. Comisia europeană a Dunării fusese creată prin Tratatul de la Paris din 1856, odată cu o alta: Comisia statelor riverane. Cea dintîi avea doar mandatul de a se îngriji de amenajarea pentru navigaţie a gurilor fluviului, urmînd ca, ulterior, să se contopească cu consoarta ei. În realitate însă, în curgerea vremii, relaţia dintre cele două comisii a luat un sens total contrar prevederilor tratatului

Von Radowitz și P.P. Carp au avut o relație de prietenie strînsă

prin care fuseseră create. Comisia riveranilor nu şi-a putut impune autoritatea, iar următoarele conferinţe ale marilor puteri europene au tot prelungit mandatul Comisiei europene a Dunării. În răstimpul cît von Radowitz se afla la Bucureşti, mandatul acestei comisii ar fi trebuit tocmai să expire. Dar cum nu s-a întîmplat aşa, ea continua să exercite o autoritate suverană asupra cursului fluviului de la Brăila şi, pînă la vărsarea în mare, poseda propria-i poliţie, preleva impozite, promulga ordonanţe obligatorii, contracta împrumuturi şi avea propriu-i drapel. Prusia, Rusia şi Austria – ne spune von Radowitz – erau reprezentate în Comisia europeană a Dunării prin consulii generali sau agenţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti; Anglia, Franţa, Italia şi Turcia aveau însă comisari speciali desemnaţi în acest scop. Deşi fluviul străbătea în cea mai mare parte teritoriul ei, România nu era încă admisă a face parte din Comisie, al cărei secretar general era un alsacian, pe nume Wehler, „o perlă de şef de cancelarie“, după opinia lui von Radowitz. Oricum, dar spre necazul diplomatului prusian, la prima-i tentativă de a lua parte la lucrările Comisiei, n-a fost admis decît la o singură şedinţă, din cauza opoziţiei categorice a colegului francez, care a refuzat să-i accepte acreditarea în calitate de reprezentant al Confederaţiei statelor germane de nord, ci doar al Prusiei. „Împrejurarea că tocmai francezul s-a prevalat de acest tertip m-a frapat. Căci, se vede că el nu bănuia că, în scurt timp, voi reclama pentru mine o împuternicire infinit mai cuprinzătoare“ – va remarca, maliţios, după decenii, von Radowitz, făcînd o aluzie cum nu se poate mai străvezie la rezultatul războiului francoprusian izbucnit în primăvara aceluiaşi an şi la crearea celui de al II-lea Reich.

Pînă una-alta însă, nevoit să se întoarcă curînd la Bucureşti, consulul general al Prusiei a aflat la cîrma ţării un nou guvern. „Golescu – notează el – nu mai izbutise să facă faţă Camerei şi nici să alcătuiască un alt cabinet «alb»; unul «roşu» nu voia prinţul, încît se apelase la o nuanţă intermediară, absolut nouă, Partidul Junimist. Cei mai mulţi dintre noii miniştri erau homines novissimi, doar primul ministru Manolache Costache Epureanu avea îndărătul lui un trecut parlamentar mai îndelungat. Printre proaspeţii numiţi se afla, spre plăcuta mea surpriză, şi colegul de corporaţie studenţească şi prietenul Petre Carp, ca ministru de Externe De la venirea mea la Bucureşti ne mai salutasem cu multă căldură, însă nu ne întîlnisem prea des. El făcuse parte dintr-o gaşcă politică gălăgioasă care desfăşurase o acerbă opoziţie faţă de prinţ, prin ziarul «Payis Roumain», coredactat de Petre Carp. Aceasta a fost prima şi cea mai puţin recomandabilă activitate a lui. Dar din momentul în care a fost chemat la o activă colaborare în sînul guvernului, a renunţat la fostele lui reminiscenţe şi a devenit un convins, devotat şi bun reprezentant al intereselor dinastiei. În calitate de ministru de Externe al ţării în care eram acreditat, el a arborat faţă de mine un aer cordial, însă nici unul, nici celălalt n-am luat acest lucru au serieux şi atît în timpul serviciului, cît şi în afara lui, am conservat intimitatea noastră din tinereţe. Eu am ţinut totdeauna mult la Carp pentru prospeţimea, căldura şi probitatea lui, de care nu s-a dezis nicicînd în cursul lungii lui cariere ulterioare. Din păcate, atunci nu era încă copt pentru a îndeplini

cum se cuvine o asemenea misiune, însă era, totuşi, cel mai de seamă dintre colegii lui“.

Peste hotare, noul guvern făcuse, în genere, o bună impresie – nota von Radowitz – întrucît se considera că era alcătuit din oameni integri. Dar superiorii berlinezi ai consulului von Radowitz, care îşi culegeau informaţiile din sorginte fanariotă, n-au fost, se pare, de aceeaşi părere. Căci, ne spune tot von Radowitz: „Într-o scrisoare cu caracter privat, secretarul de stat Thiele mi-a comunicat că trimisul turc la Berlin, Aristarchi bey, îi spusese: «Prinţul Carol a vrut să se înconjoare de oameni mai onorabili decît cei care au format pînă acum reprezentanţa naţională. Alteţa Sa se înşală. Printre supuşii lui nu există oameni cinstiţi»“.

Pentru Thiele, model de corectitudine era, probabil, cavalerul industriaş Strousberg, tocmai întors în ţară, nu cu multă vreme înaintea unui răsunător faliment, soldat nu numai cu ruinarea multor speranţe şi a multor averi, ci şi cu convulsii politice atît în Germania, cît şi în România şi, un timp, chiar cu o mare tensiune în relaţiile dintre cele două ţări.

Consulul general prusian s-a întîlnit cu Strousberg la Giurgiu, unde cel din urmă venise să inspecteze lucrările căii ferate ce urma să lege Capitala de portul dunărean. „Strousberg mai era încă – îşi va aminti peste ani diplomatul – o mărime ce impunea publicului; era omul ce împărţea aur şi cîştiguri şi de la care oricine putea trage un folos“. Dar în cercurile guvernamentale româneşti, observa tot el, „în măsura în care nu fuseseră direct interesate de Strousberg, începea să se facă simţit un sentiment de ostilitate, pricinuit, mai ales, de atitudinea lipsită de tact şi de aroganţa pletorii lui de funcţionari şi agenţi, mulţi germani“. Bancherului părea însă să nici nu-i treacă prin minte că norocul şiar putea întoarce faţa de la el. Reuşita combinaţiilor lui depindea de menţinerea atmosferei de euforie pe care o crease în jur şi, de aceea, cu orice prilej, afişa un dinamism ostentativ, ce nu îngăduia nici o rezervă. Strousberg afirma că „primea de pretutindeni rapoarte, iar acestea îl îndrituiau să fie foarte sigur că n-o să aibă loc nici un război în Europa, în ciuda agrehensiunilor nutrite de diplomaţi. Naţiunea franceză dorea să-şi dezvolte în pace bunăstarea, împăratul Napoleon nu se gîndea să rişte un război fără rost, iar Prusiei nici prin gînd nu-i putea trece să-i atace pe francezi“. Mai mult, spre a-şi întări argumentele şi ca o dovadă de specială bunăvoinţă faţă de von Radowitz, Strousberg s-a arătat chiar gata să-l ajute şi pe diplomat să-şi croiască „o situaţie materială independentă“. Singura condiţie era ca acesta să-i acorde toată încrederea. Dar von Radowitz s-a arătat – ne încredinţează el – reticent şi, mai tîrziu, n-a avut decît să se felicite pentru această prudenţă. Oricum, pînă una-alta, sosirea soţiei îi cerea să caute, cu şi mai multă stăruinţă decît pînă atunci, să cultive relaţii cu familiile ce „contau“ în viaţa mondenă a Bucureştilor şi, mai cu seamă, cu cele care, „prin diverse recomandări“, îi fuseseră semnalate a nu avea sentimente antigermane. Printre acestea, se numărau, după spusele diplomatului, soţii Oteteleşanu „care trăiau pe picior mare şi practicau o strălucitoare ospitalitate în frumoasa lor reşedinţă de vară de la Măgurele“. De aceea, în fiecare duminică, acolo, la Măgurele, se reunea „crema“ înaltei societăţi.

O altă familie prietenă era aceea a lui Grigore Cuza, care mai păstra vechiul stil de viaţă boieresc; apoi vecinii diplomatului, familia lui Dimitrie Ghica, fost prim-ministru, soţii Cantacuzino, socrii lui Dimitrie Sturza (şi ulterior şi ai lui Petre Carp), Ştirbeii, care nu zăboveau însă prea mult la Bucureşti, Coco Sturza, Pathouri, Zoe Bibescu şi alţii.

Sub aceste aparenţe calme, odihnitoare, ale începutului de vară a anului 1870, un observator atent, cum se voia von Radowitz, putea totuşi distinge şi „multă nelinişte şi nesiguranţă”. Guvernul recent numit organizase noi alegeri, dar acestea „nu-i asiguraseră decît o precară majoritate parlamentară, «roşii» agitau mai departe spiritele împotriva prinţului“. În schimb, în viaţa politică internaţională nu se întrevedeau semne îngrijorătoare. Singurul eveniment care reţinuse cu adevărat atenţia lumii pînă la începutul lunii iulie fusese uriaşul incendiu care devastase cartierul constantinopolitan Pera (20 iunie). (va urma)

„MAGAZIN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (155)

Arta (3)

Artele decorative (3)

Vasele rituale erau obiecte folosite de aristocrați în ceremoniile de sacrificiu și prezentate oaspeților. Includ recipiente pentru alimente, pentru vin etc. Alte tipuri de bronzuri sînt Gui și You, Dui și Jue, Gu și Zhong. Cărțile rituale ale Chinei vechi descriu minuțios cui îi era permis să folosească vasele de bronz, ce fel de vase de sacrificiu și cîte anume. A doua artă decorativă din China veche, jadul, o puteți urmări în capitolul „Tradiții chineze perene în Dinastia Tang“, în cadrul acestui serial găzduit de Revista „România Mare“. Vom aborda în continuare cea de a treia artă decorativă din tradiția chineză.

Sculptura (1)

Alături de bronz, jad și ceramică, sculptura este considerată în China o artă decorativă. Rememorăm faptul că bronzurile ritualice chineze din timpul dinastiilor Shang/Yin și Zhou au exercitat influențe asupra artei chineze. Ele sînt împodobite cu modele complexe și decorațiuni zoomorfe, dar evită figurile umane, spre deosebire de statuile descoperite la Xi’an, provincia Shaonxi, cunoscute sub numele de „Armata de teracotă a Împăratului Qin Shihuang“. Această „Armată de teracotă“, care redă de extrem de veridic, realist figurile umane, a fost amplasată în mormîntul lui Qin Shihuangdi, primul împărat al Chinei unificate. În tradiția chineză, sculptura este considerată o artă minoră. În domeniul ei nu se constată remarcabila continuitate, prezentă la alte arte din China veche, cum sînt caligrafia și pictura. În mod tradițional, în China sculptura se bucură de un prestigiu destul de scăzut. Cu foarte puține excepții tardive, sculptorii chinezi rămîn aproape toți anonimi. Ținînd de domeniul artizanatului funerar, religios sau decorativ, în schimb în China sculptura nu a ajuns niciodată să dețină

Bolile și Istoria (33)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (3)

Printre alte maladii genetice, porfiria este de un interes aparte, pentru că a generat una dintre cele mai amănunţite investigaţii medicale din istorie şi de asemenea pare să fi avut un efect incontestabil asupra cursului evenimentelor istorice. La propriu, denumirea bolii s-ar traduce prin „urină roşie“ şi se referă la cel mai comun simptom, micţiunile de culoare purpurie. Dereglarea survine de obicei în a doua sau a treia decadă de viaţă, sub forma unor atacuri subite, însoţite de dureri abdominale şi de constipaţie, precum şi de tulburări de origine neurologică, dureri reumatice şi probleme psihice. Regele George III, născut în 1738 și mort în 1820, a suferit 8 pusee de boală, toate de caracter similar, între 1762, cînd avea 24 de ani, şi 1804. În octombrie 1810, el s-a îmbolnăvit iarăşi şi, după 2 ani de exacerbări ale crizelor şi remisii, a fost cuprins de o nebunie definitivă. A sfîrșit nebun, orb si surd, la vîrsta de 81 de ani. Boala care i-a cauzat propriu-zis decesul a debutat în jurul verstei de 72 de ani, şi probabil nu avea legătură cu porfiria, aducînd mai mult cu o senilitate avansată de tip Alzheimer. Au fost făcute multe încercări de a lega „nebunia“ regelui de cele mai notabile evenimente ale guvernării sale, pierderea coloniilor britanice din America şi naşterea Statelor Unite. Incontestabil, George III a fost un monarh încăpăţînat şi conservator, nu foarte inteligent şi total lipsit de imaginaţie; mai mult, a avut proasta inspiraţie de a-l sprijini pe premierul britanic, lordul North, în provocările ce au dus la izbucnirea Revoluţiei americane, în 1775. Dar el nu a dovedit, în perioadele dintre crizele de nebunie, nici un semn că ar

prestigiul pe care îl are lucrul în jos sau în ceramică și nici vorbă să se apropie de prestigiul caligrafiei sau al picturii. Chipul omenesc nu va juca niciodată în sculptura chineză rolul preponderent pe care îl ocupă în sculptura occidentală și numai. Egiptenii și mai ales grecii antici ne-au obișnuit cu un antropomorfism, care merge pînă într-acolo încît conferă formă umană zeilor. Pentru chinezi, omul este unul dintre elementele lumii, nedistingîndu-se de celelalte elemente printr-un caracter particular și, deci, el nu va constitui ca atare un model de reprezentare. De abia din Dinastia Han sculptura va deveni monumentală. Începînd cu Dinastia Han, mormintele imperiale și princiare au fost în mod permanent decorate cu bestiare de piatră. Apogeul în acest domeniu a fost atins la renumitele morminte ale Dinastiei Ming. Pornind din Secolele al III-lea și al IV-lea ale erei creștine, pătrunderea budismului în China a conferit sculpturii un nou elan, sub influența reprezentărilor venite din India și din Asia Centrală. Această sculptură are uneori o notă electrizantă, transmisă de regatele greco-budiste din India. Ulterior, tot datorită înfloririi budismului, se va dezvolta sculptura în temple amenajate în grote. Stilul acestei arte stă sub influențe hinduse, iraniene și elenistice. La Longman, în valea Rîului Yi, provincia Henan, au fost construite sanctuare rupestre în perioada dintre sfîrșitul Secolului al V-lea și mijlocul Secolului al VIII-lea, în plină Dinastie Tang. Aici, stilul este mult mai chinezesc, iar în Epoca Tang sculptura va căpăta un mare realism. Mai tîrziu, influența Budismului tibetan și relativa decadență a Bisericii budiste, nu vor constitui un mediu propice elaborării unui stil propriu al sculpturii. Mare parte a activității sculptorilor va consta în comenzi și lucrări de restaurare. În regiunile cuprinse între India și Iran, influențele elenistice erau destul de sensibile pentru a marca puternic arta budistă, mai ales sculptura. Arta budistă, din simbolică precum fusese la origini, a devenit figurativă, mai ales sub influența elenistică. Astfel, o artă cu influențe indiene, iraniene și grecești s-a răspîndit din bazinul Indusului și al Gangelui pînă în oazele Asiei Centrale. Pornind de aici, a pătruns în China de Nord, în Coreea și Japonia. Amintirea

fi avut minţile rătăcite. Era o fire vorbăreaţă, deschisă, gata oricînd să pună întrebări copilăreşti, precum „Cum o fi ajuns mărul ăsta în aluat?“, mai pasionat de mecanismele ceasornicelor decît de arta guvernării. Cu toate acestea, cît a fost sănătos, a domnit cu înţelepciune şi chiar cu oarecare fermitate, ştiind să se facă respectat de supuşii săi. Începînd cu 1762, el nu va mai suferi nici un atac pînă în ianuarie 1766, dată la care a avut unul, cu o durată de cîteva săptămîni. Din nou, simptomele nebuniei au dispărut total, pînă în iulie 1788. Prin urmare, cum în intervalul de timp de peste două decenii, între 1766 şi 1788, nu putem vorbi despre vreo criză de nebunie, ar fi absurd să punem pierderea coloniilor americane, în urma războiului dintre 1775-1781, pe seama porfiriei de care suveranul suferea. Politica greşită a regelui, judecata lui pripită, pot să fi precipitat criza, iar cerbicia sa proverbială a fost, desigur, de natură să aprindă şi mai tare spiritele, dar greşelile sale au fost împărtăşite de miniştrii cabinetului de la Londra, de majoritatea deputaţilor din Camera Comunelor şi de o mare parte a opiniei publice engleze.

Mai curînd am putea spune că în privinţa Irlandei, nu a Americii, s-a manifestat cu precădere maladia regelui George. De-a lungul veacului XVIII, coloniştii protestanţi şi localnicii catolici trăiseră în bună înţelegere, deşi catolicilor nu li se permitea accesul în Parlamentul irlandez. În ultimii ani ai Secolului însă, Franţa republicană s-a oferit să elibereze Irlanda de sub „jugul tiranic“ al monarhiei engleze şi a stimulat declanşarea unei revolte de proporţii a catolicilor irlandezi, în 1798, cînd aceştia au încercat să proclame „Republica Celtică“, produs politic bizar, pus sub conducerea... preoţilor! După ce răzmeriţa a fost reprimată cu brutalitate de către trupele engleze, ajutate de protestanţii irlandezi, premierul William Pitt a decis să pună cele două

îndepărtată a artei sculpturale grecești, ce se păstrează în faldurile, atitudinile și chipurile unor statui budiste din China, este una dintre cele mai frumoase dovezi ale unității umanității. În domeniul sculpturii, simultan cu arta statuilor, în China de Nord a pătruns o tehnică arhitecturală proprie fruntariilor indo-iraniene și Indiei: aceea a construcțiilor de grote săpate în stîncă. Aceste sanctuare rupestre – despre care am amintit deja – din India, Afganistan și Asia Centrală sînt semnalate de către călugărul Faxian, cu ocazia pelerinajului din Secolul al V-lea, de către călugărul misionar Song Yuan, cu prilejul misiunii în India din Secolul al VI-lea și, nu în ultimul rînd, de către cel mai celebru pelerin chinez în India, învățatul călugăr Xuanzang, la începutul Dinastiei Tang. Cel mai remarcabil ansamblu rupestru budist din China sînt „Grotele celor O Mie de Buddha“, în apropiere de Dunhuang, provincia Gansu; sînt începute în Secolul al IV-lea. Odată cu Secolul al V-lea și pînă în plină Dinastie Tang – Secolul al VIII-lea – sanctuarele rupestre, în care statui adesea colosale au fost sculptate chiar în pereții din stîncă, se înmulțesc în China de Nord, din Sichuan pînă în Shandong și Gansu pînă în Hebei. Ansamblurile sacre budiste cele mai frumoase și mai impunătoare sînt edificate adesea la inițiativa împăraților, însă cu ajutorul credincioșilor. Ele mărturisesc, precum catedralele europene pentru Creștinism, despre uriașa mișcare de fervoare religioasă, ce cuprinsese în acele vremuri lumea chineză. Pentru Dinastia Tang menționăm operele de artă religioasă budistă din grotele de la Longmen, la sud de Luoyang, amintite deja, unde au fost sculptate statui, printre care și cea a sfîntului budist Vairocona și ale celor doi discipoli ai săi; acestea au fost executate între anii 672-675. Perioada de înflorire a artei statuare și a arhitecturii budiste chineze datează din dinastia Wei pînă în Dinastia Tang. Influențele venite din Taxila, din Mathura, din oazele Khotan, Kucha ori Turfan explică varietatea de stiluri în arta budistă a grotelor. După Secolul al X-lea, deci după încheierea Dinastiei Tang, fervoarea religioasă budistă intră în declin, iar arta legată de ea își pierde vigoarea. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

insule britanice sub jurisdicţia unui parlament unic, întrunit la Westminster, în speranţa că această măsură va oferi speranţa restaurării păcii şi ordinii. El a obligat Parlamentul irlandez să se auto-dizolve şi să declare uniunea cu Marea Britanie, în 1800, făcînd promisiunea că în noul organism legislativ îşi vor găsi loc şi catolicii irlandezi. Cu alte cuvinte, abilul om politic a înlesnit astfel emanciparea catolicilor, pentru a-i cîştiga de partea sa.

Dar Pitt a omis să-l informeze despre intenţiile sale şi pe bătrînul rege, care se considera „apărătorul adevăratei credinţe prostestante“. Cînd Lordul Cancelar i-a atras atenţia suveranului asupra propunerii lui Pitt, regele George s-a înfuriat, a respins imediat iniţiativa, iar premierul şi-a prezentat demisia. Zece zile mai tîrziu, în februarie 1801, monarhul a suferit un alt atac de porfirie, însoţit de grave tulburări mintale. Şi-a revenit abia în martie, şi Pitt i-a promis că niciodată nu-i va mai vorbi despre emanciparea catolicilor. „Acum mintea mea poate în sfîrşit să se odihnească“, ar fi răspuns regele. Astfel, pentru a nu mai prilejui stări de încordare augustului creier, şi aşa afectat de boală, problema emancipării catolice a fost pusă la index pentru următoarele trei decenii. Acum, lipsindu-i ingredientul principal, schema ingenioasă născocită de Pitt pentru pacificarea Irlandei s-a văzut expusă eşecului. Uniunea cu Anglia nu a însemnat, pentru catolicii irlandezi, decît dominaţia unei naţiuni străine şi opresive, de religie diferită. Şi nu greşim afirmînd că şi porfiria poate fi blamată pentru tulburările survenite în Irlanda, în Secolele XIX şi XX.

Rolul fatidic pe care regina Victoria l-a deţinut în istorie a fost să transmită o dereglare genetică extrem de rară, numită hemofilie, unora dintre descendenţii ei. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce ştiau ruşii despre americani acum mai bine de o jumătate de Secol...

... Știau destule, dar nu ca astăzi. Sau, ca să fim obiectivi, știau cam ce știau și americanii despre ruși. Pe atunci, era o vreme cînd informațiile nu circulau cît ai clipi, fiindcă Pămîntul se învîrtea mai încet și mijloacele de comunicare moderne erau la începuturile lor. Radioul, cînd se auzea, se auzea cu paraziți. Telefoanele erau o raritate de care beneficiau doar cei cu bani mulți. Iar despre nebunia cu cablurile, așternute pe fundul oceanelor, aflai doar dacă citeai romanele lui Jules Verne. E adevărat, mai era telegraful care, săracul, presimțind că în curînd îi va suna ceasul, bătea să-i sară inima din piept. Sigur, mai erau și ziarele, dar ce încredere să ai în ele cînd știai că mint, fiindcă așa e capitalismul, minte de stinge. Sau filmele, dar legea după care se conduc atît Hollywoodul, cît și Mosfilmul era și este propagandă, care tot vrăjeală înseamnă. Iar pînă la sateliții care te împozează și cînd ești la masă și bagi dumicatul în gură sau te pune în situația să auzi ce vorbesc huidumele alea de muieri de la Mondialul de rugby din Noua Zeelandă, urma să mai treacă ceva vreme.

În atare situație, mai rămîneau în discuție vizitele pe care americanii și rușii puteau să și le facă unii altora. Din păcate, unii n-aveau bani, iar ceilalți, după ce că erau săraci, în țara lor nu se votase legea despre libera circulație a persoanelor de colo colo. De aceea rușii au avut noroc cu compatrioții lor Ilia Ilf (pe numele lui din buletin Ilia Arnoldovici Fainzilberg) și Evgheni Petrov (Evgheni Petrovici Kataev) care, în anul 1937, au publicat la Moscova volumul ,,America fără etaje”. Și, în felul acesta, pe lîngă ce mai știau dinainte, au mai aflat cîte și mai cîte. Cartea aceasta a fost tradusă și publicată la noi de Editura ,,Polirom” în anul 2012, după versiunea ,,Odnoetajnaia America”, Moscova, ,,Tekst”, 2003.

Din scurta prezentare, făcută de cei de la ,,Polirom”, aflăm că cei doi autori ai cărții, scriitori și ziariști notabili, au cerut și, fără să ni se spună cum, au primit permisiunea (dimpreună cu pașapoartele și valuta aferentă, cam subțirică) de a face o plimbare de o lună în Statele Unite și îndărăt, în perioada noiembrie 1935 - ianuarie 1936. Scopul voiajului? Nu afaceri, nu studii universitare și nici vreun tratament medical mai special. Ci, pur și simplu, în scopuri turistice. Mai precis, traversarea Americii de la Atlantic la Pacific și retur cu automobilul. ● Însoțiți de Mrs. Și Mr. Adams pe post de șoferi-ghizi (un fel de replică la indigo a lui Passepartout), cei doi turiști sovietici vor vizita orașe grandioase, dar și așezări mărunte și uitate de lume, vor cunoaște celebrități, dar și proletari, excentrici și tipi banali. Dar să nu anticipăm.

Buun, zis și făcut. Și după cinci zile de navigat pe un ocean liniștit, iată-i pe cei doi debarcînd la New York, unde nu-i aștepta nimeni, și cazîndu-se la etajul 27 al unui hotel oarecare, de 32 de etaje. ● New York. Grandoarea orașului aproape că-i sperie. Taxiurile sînt pictate în culori stridente. Lumea nu merg alene pe stradă, ca la Moscova, ci aleargă, se grăbește. Unde se grăbește? Ce vă pasă? Business. Pe Broadway, cel plin de lumini și reclame. Confortul în SUA nu e un semn al bogăției. E un fapt comun și accesibil. Retragerea în camere. A doua zi, încep pregătirile pentru expediția spre vest, prin cumpărarea unui automobil, căci călătoria cu trenul este foarte costisitoare. Aleg un Ford nou-nouț și cel mai ieftin, dar le trebuie și un șofer care să știe drumul. Iar pentru asta i-au găsit pe soții Adams. Din observațiile făcute după primii pași spre vest, cartea devine un jurnal de călătorie, iar domnii Ilf și Petrov, veritabili agenți de turism și publicitate pe bani puțini. Încep să semene cumva cu oamenii-sandviș, care cară două panouri publicitare, unul pe burtă și altul pe spinare. ● Un plan de călătorie cu un buget subțirel prin America? E cam greu, dar să vedem ce putem face, mormăie cei doi ghizi, rînduindu-se la volan.

Așezați pe bancheta din spate, Ilf și Petrov cercetează o hartă: acesta e drumul spre vest.

● Pînă să intre în statul Ohio, notăm primele impresii despre America văzută cu ochii unor ruși: ,,New York este un oraș înfricoșător. Milioane de oameni se luptă pentru viața lor. E un oraș cu prea mulți bani. Prea mulți la unii și prea puțini la alții. Iar lucrul acesta aruncă o lumină tragică peste tot ce se petrece aici”. Ah, drumurile americane, numai beton și asfalt, stații de benzină și pensiuni pentru toate buzunarele! ● O călătorie de-a latul Americii este ca un voiaj de nuntă. În plus, limbaj relaxat, bonomie, lectură plăcută. Aceleași virtuți le-am mai întîlnit, cu ani în urmă, în capodopera ,,Douăsprezece scaune”. Ce-i drept, ,,Vițelul de aur”, continuatorul ,,Scaunelor”, nu l-am citit, dar nu mi-am pierdut speranța. ● În farmaciile americane găsești de toate: rechizite școlare, îmbrăcăminte și încălțăminte, unelte de muncă, hrană. ● Român absolut, pe măsură ce mă adîncesc în lectură, aud ecouri din Creangă, Sadoveanu și Voiculescu, și ei creatori de literatură gastronomică. ● Mereu spre vest. ,,Orașele mici, sub 30.000 de locuitori și fără blocuri-turn, se înșiră ca mărgelele: Siracuza, Pompei, Batavia, Geneva, Moscova... Există cîteva Parisuri și Londre, un Shanghai, cîteva Petersburguri. Lîngă un Neapole, văd coșul unei fabrici de conserve”. ● ,,Într-o prăvălie, fac ochii mari: au pus la vînzare Redwood (climă, aer proaspăt la cutie). Curat șarlatanie”.

● Ce curios: citind cu atenție cartea lui Ilf și Petrov, ajungi să te îndrăgostești de America. Urmarea e că ori îți dorești să ajungi cît mai repede acolo și să nu te întorci prea curînd acasă, ori să vină America la tine, cum visau bunicii noștri prin anii ’50, cînd așteptau, cu mîna streașină la ochi, să vină yankeii, să ne fecundeze cu dolari sau măcar să ne gratuleze cu ciungă și prezervative. Dar acum, în 2022, situația s-a schimbat radical și nu mai visăm la binefacerile americane. Ne-a ieșit pe nas ,,Parteneriatul strategic” cu Mr. Biden, ,,agresor american, cădea-i-ar drona-n ocean!”.

● De la Cascada Niagara, vira spre Detroit, centrul industriei de automobile Ford. ● Altă idee a lui Ford vizionarul: în loc de o fabrică mare, mai multe făbricuțe risipite una lîngă alta pe o cîmpie, și legate între ele cu drumuri bine întreținute. Realizînd acest proiect, Ford putea să le mărească salariile muncitorilor săi fără teama că hoții de comercianți și de bancheri vor crește imediat prețurile și ratele. Printre fabrici, muncitorii puteau cultiva legume și crește animale și păsări. Un panseu

de-al lui Ford: ,,Fermierul face hrană, noi facem automobile. Dar între noi se interpune Wall Street cu barierele lui, care vor să ia o cotă-parte din munca noastră, fără să facă nimic”. ● Ford era singura firmă din SUA care nu depindea de bănci.

● Teribilul oraș Chicago. După o săptămînă de mers, cei patru călători au ajuns la Chicago. Dormeau în ,,campusuri” sau în ,,tourist houses”, căsuțe cochete, dotate cu tot confortul. Dejunul și prînzul le luau în mici pensiuni de toată lauda. ● Chicago este situat pe malul Lacului Michigan. ● Hotelul ,,Stevens” cu cele peste 3.000 de camere era (mai e?) cel mai mare hotel din lume. Puteai să-ți petreci toată viața acolo fără să fie nevoie să ieși pe stradă. (Marele actor Telly Savalas - ,,Kojak” locuia într-un hotel împreună cu nevasta și copiii. Acolo l-a găsit moartea.) ● Voiai să te plimbi? Plimbă-te, domnule, pe acoperișul Hotelului ,,Stevens”, acolo nu sînt mașini să dea peste tine. ● În Chicago, bogăția și sărăcia se țin de mînă. ● ,,Rackeții” nu sînt bandiți ruși, fiindcă termenul nu vine de la rachetă. Sînt mai cunoscuții amatori de taxe de protecție. ● Al Capone ● Cap. 19. Spre Oceanul Pacific (,,Din Oceanul Pacific a ieșit un pește mic...”). ● Pînă acum, călătorii noștri străbătuseră statele: New York, Pennsylvania, Ohio, Michigan, Indiana și Illinois. Trecuseră prin Estul industrial și ajunseseră în Vestul Mijlociu. ● HOT DOG = cîine fierbinte, crenvurști fierți, hrana obișnuită în Est. În Vest, lucrurile se schimbă: BARBECUE = carne friptă de porc. ● La fel stau lucrurile și cu formulele optimiste în conversație: ALL RIGHT și OK în Est și YOU BET, în Vest = pui pariu?. ● În Vest sînt și căruțe trase de catîri pe care bărbații îi mînă d’ampicerili. ● Cine merge spre vest, trebuie să tot dea ceasul înapoi cu o oră. ● Uite o noutate pe vremea aceea: berea la cutie. ● În localitatea Hannibal, Missouri s-a născut Mark Twain (Samuel Clemens). Casa Memorială. Tot acolo au locuit și Tom Sawyer și Huck Finn, eroii celebrei cărți ,,Aventurile lui Tom Sawyer”. ● În statul Oklahoma, mult petrol și duium de sonde. Dar, curios, și oficii de pompe funebre. ● Spaima de rate îi chinuie pe americani. Ți-ai pierdut jobul și nu mai ai cu ce să-ți achiți ratele la casă sau la mobilă? Banca te dă afară din casă și-ți confiscă mobila. Deh, capitalism american exportat și la noi. ● Tot capitalism este și următoarea poveste. La cîtă populație numără SUA, doar cîteva mii au nevoie de truse de desen, subțirele și complicate, care trebuie făcute manual, nu în producție de masă, precum automobilele, să zicem. Și alea costă de te rup. De aceea, este mai rentabil pentru toată lumea să fie importate din Germania. ● Statul Texas, cowboys. ● În America de atunci, dacă te lăsa mașina în pană pe șosea, toți ceilalți șoferi opreau să te ajute. La noi, solidaritatea asta o mai găseai doar la proprietarii de Trabanturi. ● New Mexico, Santa Fé-Albuquerque ● Munții Stîncoși, frig, lanțurile de la roțile mașinii se rup îngrozitor. Derapaje. ● Deșertul Arizona – o rezervație naturală infernală. ● Marele Canion ● Un dialog spiritual: te-ai născut la două ore de Paris, de ce nu vorbești franceza? De kiki! Fiindcă m-am născut la două ore cu avionul. Sînt londoneză. ● Mormonii din Statul Utah (Salt Lake City) ● Las Vegas ● Barajul de pe Fluviul Colorado ● În SUA, gloria înseamnă publicity. Te bucuri de publicitate doar dacă aduci profit cuiva. Și încă ceva: ești faimos doar dacă faci bani pentru tine sau alții. Indiferent cum. Uite și o vorbă de duh: cum dracu’ te crezi deștept dacă ești așa de sărac? Faimoși sînt și bandiții, căci de pe urma lor trăiesc televiziunile și ziarele. Așa se explică și nenorocirile de la televiziunile noastre.

● În continuare: San Francisco – în jos spre Los Angeles. ● Drumul îndărăt spre New York pe traseul: El Passo-San Antonio-(Golful Mexic)- statele populației de culoare: Louisiana, Mississippi, Alabama. Urmează New Orleans cu nordul Floridei: Tallahassee, SavanahCharleston-New York. ● Alte aventuri și locuri interesante de vizitat, alte amintiri pentru bătrînețe. PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Viaţa genialului compozitor Maurice Ravel

Originar din Versoix, cantonul Genevei (Elveția), tatăl viitorului compozitor, Pierre Joseph Ravel, şi-a obţinut diploma de inginer mecanic şi a decis să se stabilească în Franţa. Studiile l-au deturnat de la muzică, nu fără regrete. Pionier al industriei de automobile își datorează reputația construirii unui generator cu aburi pentru locomotivă şi punerii la punct a unui motor în doi timpi.

Un tată inginer genial

Pentru locuitorii din Neuilly, Pierre Joseph Ravel era omul care a făcut să meargă pentru prima oară o maşină cu petrol. El s-a alăturat lui Gustave Eiffel pentru a participa la construcţia căilor ferate din Spania. În Noua Castilie se îndrăgostește de Marie Delouart, cu care se căsătorește la 3 aprilie 1873, la Madrid. Doi ani mai tîrziu, vede lumina zilei Joseph Maurice Ravel, la 7 martie 1875. Cuplul Ravel se stabileşte apoi la Paris, pe strada Martirilor. Aici vine pe lume fratele compozitorului, Edouard. În familia Ravel se cînta mult. Frustrat că nu şi-a desăvîrșit o carieră muzicală, Pierre Joseph se arată foarte atent față de educaţia muzicală a fiului cel mare. Micul Maurice era sensibil la orice fel de muzică. La vîrsta de şapte ani, a primit prima lecţie de pian de la compozitorul Henry Ghys, care îl găsește inteligent.

Absorbit de pasiunea pentru muzică, viitorul compozitor se înscrie la Conservator, unde seduce juriul cu un extras dintr-un concert de Chopin. Își încearcă apoi puterile în compoziţie cu „Serenade grotesque” şi „Ballade de la reine morte d’aimer”. Anturajul, Iichiorul sorbit pe terasa unei cafenele în vogă, „La Nouvelle Athѐnes”, îl dau însă înapoi.

„Eşti un criminal, ar trebui să fii primul în clasă şi eşti ultimul”, se revoltă unul dintre profesorii săi. Atras

Lumea regilor şi culisele ei

Regii au dreptul la propria lor opinie politică? (3)

Regina Elisabeta a II-a a ales să-şi lanseze cel dintîi act de răzbunare cu prilejul tradiţionalului său discurs de Crăciun, în care a criticat politica de reducere a programelor de asistenţă socială a doamnei Thatcher. A făcut-o, desigur, doar indirect, mulţumindu-se să dea o notă pronunţat socială cuvintelor sale – dar oricine ştia la ce se referă. „Cea mai mare problemă a zilelor noastre“, spunea ea, „este abisul dintre ţările bogate şi cele sărace ale acestei lumi. Trebuie să ne asumăm inegalitatea socială...“. A lăsat să transpire şi că nu agreează respingerea sancţiunilor economice împotriva Africii de Sud – ceea ce Downing Street a considerat un atac frontal. Ziarul Times, devotat doamnei Thatcher, a făcut scandal că regina, chiar în calitatea ei de Head of the Commonwealth, nu ar avea dreptul să se împotrivească politicii guvernului. Runda finală a avut loc în vara lui 1984. Sunday Times a publicat în numărul din ultima săptămînă a lui iulie un articol exploziv, în exclusivitate, care trata deschis diferendele politice dintre Palatul Buckingham şi Downing Street. „Din cercurile cele mai apropiate ale reginei“, se putea citi în titlu, „ziarul nostru a primit informaţii care subliniază dezacordurile politice fundamentale dintre coroană şi guvern“. Story-ul respectiv a fost considerat o „dezvăluire senzaţională a atitudinii politice a reginei”. Din cîte spunea gazeta, suveranei nu-i convenea deloc direcţia politicii lui Thatcher, considerînd thatcherismul un sfîrşit al consensului social, „rece, crud şi separator“.

Articolul de scandal din Sunday Times a fost dezastruos pentru Margaret Thatcher. A dat un avînt

în continuare de compoziție, Maurice Ravel creează „Menuet antique” şi „Habanera”. Încîntat, profesorul său, faimosul muzician Gabriel Fauré, își introduce elevul în „bastionul intimității artistice”, pe care îl constituie „miercurile Doamnei de Saint-Marceaux”. Aici, Maurice o cunoaşte pe Colette, viitoarea sa libretistă. Pe atunci, muzicianul era timid, păstra un aer distant şi era un mare amator al bluzelor cu jabou. Prinţesa de Polignac îi comandă compoziţia „Pavane pour une infante défunte”.

Ghinionist la premii

Deşi foarte talentat, Ravel nu reușește să cucerească premiul Romei, deşi concurează de trei ori! Apărat de presă şi de Romain Rolland, muzicianul se resemnează şi compune „Quatuor en fa” şi „Scheherazade”. Împreună cu Camille Saint-Saens, el fondează Societatea Naţională Independentă, care promovează libertatea unei muzici în mişcare, ca protest faţă de atitudinea Societăţii Naţionale de Muzică, care refuză un poem simfonic compus de Maurice Delage.

În 1912, prezintă baletul „Daphnis et Chloe”, pe care un „oarecare” Serge de Diaghilev l-a comandat

neaşteptat opoziţiei din propriul său partid şi din propriul său cabinet. Am putea afirma chiar că povestea din Sunday Times a provocat, în cele din urmă, căderea lui Thatcher. Pentru că, abia după acea vară a lui 1984, opoziţia din interiorul partidului, inofensivă vreme de mulţi ani, a prins din nou curaj. Imediat după publicare a început, bineînţeles, vînătoarea după vinovaţi, după aşazisa „cîrtiţă“. Este interesant că palatul nu s-a obosit să iasă cu o dezminţire, ci dimpotrivă, a oferit confirmarea că şeful biroului de presă regal, Michael Shea, a stat de vorbă cu reporterii de la Sunday Times. La intervenţia celor din Downing Street, Shea a renunţat, trei luni mai tîrziu, la postul său.

Margaret Thatcher a supravieţuit exact cinci ani atacului de la Palatul Buckingham. Iar dacă a trăit cumva cu impresia că regina ar fi o nobilă de ţară vîrstnică şi inofensivă, fericită doar printre cîinii şi caii săi, lipsită de putere în arena politică, şi-a meritat lecţia primită. Monarhiile constituţionale din Europa le atribuie în orice caz regilor şi reginelor funcţia de arbitri nepărtinitori, care trebuie să vegheze la bunul mers al instituţiilor. Dar capacitatea de influenţare politică este de fapt (cu excepţia Suediei, unde monarhul îndeplineşte cu adevărat doar o funcţie ceremonială) cu mult mai mare, în practică, dar şi în culise. Să ne gîndim la Albert al II-lea al Belgiei, care a acţionat o mare parte din anul 2007 ca negociator politic, pentru a forţa alcătuirea unui guvern capabil de acţiune, împotriva rezistenţei înverşunate a forţelor politice aflate în derivă din ţara sa. Sau la Juan Carlos I al Spaniei, care a moştenit de la Franco puteri depline, aproape nelimitate, şi a trebuit chiar să-i promită continuarea regimului autoritar, fără să aibă nici cea mai mică intenţie să se ţină de promisiune. În 1975, după moartea lui Franco, Juan Carlos s-a folosit imediat de puterea sa pentru iniţierea unor reforme democratice – pentru a se lipsi de putere pe sine însuşi, în cele din urmă. A reuşit să depăşească şi lovitura de

cu trei ani înainte. Nijinski şi Karsavina dețin rolurile principale. Primirea publicului e triumfală. Dar în 1914 vine războiul şi Ravel vrea să plece pe front ca observator în aviaţie. Nu reuşeşte, fiind înrolat ca șofer militar. Întors acasă deprimat, în 1917 sosește la Paris pentru a-i închide ochii mamei sale. Compune „Le Tombeau de Couperin”, lucrare pe care o dedică prietenilor căzuți pe cîmpul de bătălie. Scrie apoi o operă pe libretul Colettei („L’Enfant et les sortileges”). Moartea lui Debussy îl propulsează, însă refuză Legiunea de Onoare, declanșînd o nouă furtună pariziană. Dar compozitorului nu-i pasă. În faţa sa se deschide o carieră internaţională.

În 1928 se îmbarcă pentru SUA. La New York, într-o seară de martie, Gershwin îl aşteaptă pe Ravel la sfîrșitul unui concert pentru a-i cere să-I înveţe compoziţia. „Rişti să-ţi pierzi spontaneitatea şi să faci un Ravel prost”, îl avertizează maestrul.

Victima unui accident

Comandat de dansatoarea Ida Rubinstein, genialul „Bolero” – iniţial intitulat „Le Fandango” – este prezentat pentru prima oară la 22 noiembrie 1928 la Opera din Paris, în coregrafia Borislavei Nijinska. Edouard, fratele compozitorului, a asistat la premieră. La căderea cortinei, o spectatoare a început să strige. Nimeni nu bănuia atunci că această lucrare muzicală va intra în legendă.

În noaptea de 8-9 octombrie, compozitorul este victima unui banal accident de maşină. Este proiectat în geamul unei maşini, fiind rănit în mai multe locuri la cap. Lovit de tulburări ale creierului, Ravel începe să-şi piardă încrederea în forţele sale. În 1937, după mai multe ezitări, acceptă să se supună unei intervenţii chirurgicale. La o zi de Ia operaţie intră în comă. La 28 decembrie, inima sa, comoară de cîntec, încetează să mai bată.

ENIGMATICA.RO

stat militară care a urmat. A reformat armata şi a pus statul spaniol pe baze noi, de monarhie constituţională. Nu a existat în istoria modernă a Europei Occidentale nici o altă „schimbare de regim“ la fel de radicală. Şi iniţiată nu de popor, nu de parlament, ci de rege.

Interpretarea clasică, potrivit căreia, monarhul ar fi un paradox viu – şi anume cel mai puternic şi cel mai neputincios om de la el din ţară – rămîne, prin urmare, un simplu clişeu.

E greu să-ţi păstrezi demnitatea ca rege detronat. O demonstrează cît se poate de clar exemplul lui Wilhelm al II-lea, care şi-a petrecut o jumătate de zi chinuitoare la graniţa cu Olanda, înainte ca trenul cu vagonul său special să poată părăsi Germania, în vreme ce guvernul de la Haga îi căuta o reşedinţă potrivită. Cît a aşteptat, la punctul de frontieră Eijsden, împăratul şi-a dezmorţit puţin picioarele şi s-a apropiat de un grănicer olandez, care stătea în post puţin prea relaxat pentru gustul său, şi i-a atras atenţia: „Ia poziţie de drepţi, tinere, eu sînt împăratul Germaniei“. Abia după ce funcţionarii de la Haga, telefonînd furibund încolo şi încoace, au reuşit în sfîrşit să găsească o persoană, şi anume pe contele Godard Bentinck, dispusă să-l găzduiască pe împărat „pentru maximum trei zile“ pe domeniul său din Amerongen, a putut şi trenul să îşi continue drumul. Odată ajuns la Bentinck, Wilhelm al II-lea şi-a frecat mîinile şi a cerut „o ceaşcă de ceai ca lumea“. Se pare că a fost un oaspete foarte pretenţios. Iar cele trei zile, spre neliniştea crescîndă a contelui Bentinck, s-au transformat în nu mai puţin de şaptesprezece luni. Nouîntemeiata republică germană îi lăsase totuşi o parte din avere, ceea ce i-a permis să semneze, în primăvara lui 1920, contractul de cumpărare a locului în care se putea retrage, la Doorn. Împăratul de la Doorn a devenit o atracţie turistică.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

Opt ani degeaba (1)

(urmare din pag. 1)

Cum a pierdut acest „pariu”, și-a dat demisia, deschizînd cale liberă imposturii lui Klaus Iohannis, care a reușit să păcălească o parte din electorat cu promisiunile cu iz nemțesc, adică ale „lucrului bine făcut”, adăugînd la această victorie emoțională și răsturnarea (cu semn de întrebare) a scorului din primul tur (Victor Ponta – 40,44%; Klaus Iohannis – 30,37%, 2 noiembrie); turul 2, la 16 noiembrie: Klaus Iohannis – 54,43%; Victor Ponta – 45,56%. După cum se poate constata, la doar două săptămîni distanță, neamțul a recuperat față de român cele 10 puncte care-i despărțeau inițial, acumulînd încă 10 puncte peste acestea, deci un total de 20 de procente adunate în turul 2, cu mult peste jumătatea cifrelor din primul tur (30,37%)! Chiar dacă au fost voci care au ridicat anumite semne de întrebare pertinente, acestea s-au pierdut în pustiul democrației dîmbovițene, astfel că noul nume din cartea de Istorie a României – Klaus Werner Iohannis – a ajuns al cincilea președinte al Țării, care ne-a „pricopsit”, astfel cum vom citi, în continuare, cu cea mai neagră și mai dureroasă „domnie” în funcția atît de importantă, de Președinte al României.

Lăsînd la o parte posibila mistificare a numărării voturilor (avem pe retină imaginea cu doamna Clotilde Armand care umbla cu sacii cu buletine de vot, după alegeri, și n-a pățit nimic – ba da: a ajuns primăriță la Sectorul 1, acțiune chiar documentată), Poliția și Justiția (probabil, de partid) se fac a nu vedea nici o neregulă, dînd ca bun cîștigător pe cel care „trebuie”. Enigma cea mare rezidă din naivitatea acestui Popor și ușurința cu care se lasă păcălit (pe românește – mințit) de acești politicieni potlogari. Cu ce sloganuri concrete și adiacente interesului și preocupărilor românilor i-o fi îmbrobodit Iohannis pe frații noștri de s-au obosit să pună ștampila pe frumosul lui nume? Cu „România lucrului bine făcut”? Cu „Împreună pentru România normală”? Mai tîrziu, cu „România educată”? Toate aceste trei sintagme se constituie în tot atîtea prețiozități Iohanniste, menite să-i creeze o aureolă de mare român (român de naționalitate germană), mai ales că fiecare lozincă prezidențială cuprinde numele Țării noastre, în speranța că bieții români vor fi pătrunși de credința în România a candidatului la Președinție, Klaus Iohannis!

Desigur, astfel precum ne-au demonstrat acești 8 ani petrecuți sub președinția fostului primar de Sibiu, totul a fost o amăgire nerușinată, bazată pe două elemente constitutive ale rădăcinii naivității Poporului României: 1. Credulitatea oarbă, neverificată, în promisiuni cu indici mari de satisfacții materiale; 2. Acordarea unei

atenții megaexagerate unor indivizi (colective) fie de alte naționalități, fie generatoare de programe sociale exotice, născătoare de vise de mărire. Ar mai fi și o a treia variantă, pe care, din jenă pentru substratul acesteia, n-aș fi vrut s-o consemnez, dar realitatea crudă a ceea ce a ajuns România după 8 ani de bătaie de joc a unsului de la Cotroceni, mă obligă s-o recunosc: lipsa de cultură și de informare politică adevărată, la care se adaugă sărăcia lucie a unei pături sociale care cedează îngrijorător de ușor la ademenirea cu o sticlă de ulei, un kilogram de zahăr și (cu atît mai bine) o sticlă de băutură! Prin acest hățiș de „impedimente” sociale și colective s-a strecurat – culmea! – chiar de două ori –nevolnicul Șef de Stat, Klaus Werner Iohannis, adus la putere de forțe oculte, pentru a avea în Președintele României un pion (și un pilon) de siguranță a stăpînirii României de către puteri din exterior.

Jurămîntul către Țară – o vorbă goală!

Un Președinte de Stat nu trebuie să fie neapărat un om frumos, un artist, nici un balerin, dar nici un comedian, ca vecinul Volodimir Zelenski. Un Președinte de Stat trebuie, în primul rînd, să fie un om integru și să respecte Constituția Țării, punînd mai presus de persoana și de familia sa, ȚARA, POPORUL. Apoi, trebuie să respecte Jurămîntul pe care l-a depus la învestitură, indiferent prin ce implicații personale ar trece. Să respecte și să iubească Țara pe care a fost ales să o conducă, și să respecte și să iubească Poporul care i-a încredințat această sarcină sacră și greu de dus pe umeri. Mai sînt multe calități care se cer unui viitor șef de Stat, dar, în cazul de față, măcar pe cele enumerate mai sus să ni le fi demonstrat domnul Iohannis. Dar, de unde!

Pentru a avea acoperire în ceea ce voi scrie la adresa președintelui Klaus Iohannis, încep cu Jurămîntul depus de acest domn în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României, la solemnitatea de învestitură. Acest Jurămînt, ca și Jurămîntul Militar, de altfel, trebuie să te urmărească tot timpul cît te afli sub sceptrul de Președinte al României, fiecare cuvînt trebuie respectat și îndeplinit, altfel ești considerat un trădător, cum, pe front, ești tot astfel catalogat. Iată, dragi români, spre comparație cu ceea ce a realizat pînă în prezent actualul Președinte al României, textul acestui Jurămînt: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Ceremonia predării colanului, 21 decembrie 2014

(Constituția României, Cap. II – Președintele României – art. 82, al. 2).

Pentru a vă produce o și mai mare încărcătură emoțională, provocîndu-vă la o analiză sinceră a activității domnului Președinte Iohannis, în raport cu Jurămîntul depus în fața aleșilor Poporului Român, voi corobora cerințele stricte din acest Jurămînt cu un fragment din discursul prilejuit tot cu învestitura domniei sale, din data de 21 decembrie 2014: „Lucrul bine făcut înseamnă că periodic avem datoria a veni în fața românilor, de a comunica onest și responsabil ce etape am parcurs, în ce stadiu sîntem, cît am făcut din ce ne-am angajat și ce urmează mai departe”. Acum vine personalizarea acestui angajament, pentru că, exprimîndu-se la plural, putem bănui că este vorba despre întrega clasă politică românească. Dar m-am temut degeaba, angajamentul era pe persoană fizică, citiți: „Așa voi proceda eu, în calitate de președinte”. Bine că ne-am liniștit: angajamentul era ferm, personal și cu girul înaltei funcții de Președinte al României!

După aceste vorbiri, obosit de lumina reflectoarelor și sictirit de lecturarea atîtor felicitări cu prilejul noului său serviciu de la București, s-a gîndit că i-ar prinde bine o vacanță în străinătate, departe de proștii de români care l-au votat și care, acum, așteaptă de la el să demareze proiectul „România lucrului bine făcut”. Întorcînduse pe la jumătatea lunii ianuarie 2015, după ce și-a condus consoarta la Sibiu, la una din multiplele locuințe personale, a adunat la Palatul Cotroceni crema politichiei autohtone (reprezentanții partidelor parlamentare) și, pregătind terenul pentru a burduși buzunarele samsarilor americani de armament cu cîteva miliarde de euro, le-a cerut partidelor să fie de acord cu noua cifră de 2% din PIB pentru Armată; pe loc, dorind să dea bine în fața noului stăpîn de la Cotroceni, toate partidele au fost de acord, omițînd sectoare vitale pentru dezvoltarea și sănătatea Poporului Român, sectoare care ar avea nevoie de fonduri suplimentare de la Buget (Învățămînt, Cultură, Sănătate, Agricultură etc.)

Astfel a început lansarea pe traiectoria orbitală a României postdecembriste a „satelitului” Klaus Iohannis – președintele de Țară care, așa cum aveam să constatăm, și-a consumat cei 8 ani din viață, de cînd a fost ales în fruntea Țării, mai mult pe drumuri și în vacanțe exotice, lăsînd să se aștearnă praful indiferenței și nesimțirii pe tot ce-a promis, inclusiv pe literele Jurămîntului depus. Uitîndu-mă, din nou, peste textul Jurămîntului de credință, citit în fața Camerelor legiuitoare ale Țării, nici nu știu cum să reacționez: să mă indignez? Să mă enervez? Să urlu și să strig în piața publică? Să dau foc Constituției în care sînt prevăzute îndatoririle Președintelui României? Să mă las doborît de un profund sentiment de lehamite, de silă și de neputință că am răbdat 8 ani de zile sub dominația unui individ complet rupt de viața și de respirația României, sau să merg la Cotroceni – în somptuosul „sanatoriu” de odihnă al „sultanului” și să arunc cu pietre în splendidele vitralii care interpretează Legenda Meșterului Manole?

Pînă să mă hotărăsc în ce cheie să concep revolta mea, care, pînă la urmă, va rămîne dimensionată la mărimea și

conținutul unui articol de ziar, mă năvălesc droaia de întrebări legate, în mod peremptoriu, de înscrisurile din Constituție vizavi de îndatoririle Președintelui Țării: Care... dăruire totală și pricepere pentru propășirea spirituală și materială a poporului român?

Care... respect al Constituției și al legilor țării, a apărării democrației, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor? Care... apărare a suveranității, independenței, unității și integrității teritorile a României? Vi se par întrebări retorice, care ar umbri activitatea actualului Președinte al României? Nu cred! Aceste întrebări vin să scaneze inerția providențială a Președintelui Iohanis, în contextul unui început de mileniu încărcat cu provocări interne și internaționale, care pot determina oricînd deturnarea României de pe orbita ei națională.

Multe lucruri pe care ar fi trebuit să le facă (în conformitate cu prerogativele sale de șef de Stat) nu le-a făcut, în schimb s-a amestecat în probleme de justiție, a nesocotit deciziile Curții Constituționale, participînd la acel miting pentru anularea Ordonanței 13, agitînd masele și poziționîndu-se de partea unor partide politice împotriva altora. Iată modul dizgrațios în care își autoapreciază încălcarea Constituției prin îndemnarea la răzmeriță colectivă, ceea ce l-a pus deja în afara Legii pe Președintele României: „Atunci, probabil, vă amintiți, la începutul anului 2017, au venit cu acea infamă Ordonanță de Urgență a Guvernului 13. Acea Ordonanță am reușit să o oprim împreună. Sute de mii de români de bună credință au protestat atunci în stradă pentru acest lucru”.

A conduce România, în stilul personal al domnului Klaus Iohannis, înseamnă a uita tot la ceea ce s-a angajat oficial, în calitate de Președinte de Țară, și a domni liniștit peste un Popor parcă în stare amorfă, care așteaptă din cer salvarea de sărăcie și de boli. Unde a rămas acea „comunicare onestă și responsabilă în fața românilor”? De cîte ori l-ați văzut pe actualul Președinte al României prezentînd Poporului un Raport serios, document și real, asupra Națiunii, din care să reiasă „în ce stadiu sîntem, cît am făcut din ce ne-am angajat și ce urmează mai departe”? De cîte ori a apărut la televizor, în situații critice prin care a trecut România în cei 8 ani de președinție au domniei sale, să ne spună că nu sîntem singuri, să ne încurajeze și, cel mai important, să vină cu soluții concrete și urgente pentru rezolvarea unor cazuri dramatice, doar are toate pîrghiile puterii în mînă? Pardon! A ieșit la TV, cu prilejul apariției pandemiei de Covid (dar, mai bine merge la golf, la schi, sau la Sibiu, pentru că, de fiecare dată a debitat prostii, uitîndu-se cu indiferență în ochii românilor): la început, pe cînd se îmbolnăveau cîteva sute și mureau cîteva zeci de oameni pe zi din cauza Covidului, președintele ne spunea să fim liniștiți, că este o exagerare, fiind vorba de o banală răceală; după aceea, în plin exod al Salvărilor și al izoletelor, dînd iar cu bîta în baltă, președintele a comunicat Națiunii un lucru inexistent, mințind cu bună știință, anume

înșelătoare, menite – chipurile – să-i liniștească pe români!

Bilanțul unor minciuni programate

Astfel a înțeles domnul președinte Iohannis să „comunice onest și responsabil” cu Poporul, cu Țara! Pronunțîndu-se în situații grave, după apariții

Ca să vedeți cît de proști ne consideră domnul Iohannis pe noi (și pe unii și pe alții, indiferent că l-am votat sau nu), la finele mandatului 2014-2019, Administrația Prezidențială a publicat un cărțoi de 833 de pagini cu „realizările” sublimei sale ființe în cei 5 ani de domnie la Cotroceni.

Ce realizări?

Ce succese?

Ce proiecte de anvergură?

Numai vorbe, trăncăneală literară, un set de minciuni atît de ignobil prezentate încît să creeze impresia că, nici mai mult, nici mai puțin, Klaus Werner Iohannis este trimisul lui Dumnezeu în Curbura Carpaților, spre a salva poporul român de la o catastrofă iminentă! Numai că, așa cum noi știm foarte bine că acea perioadă de „glorie” a sasului pe Tronul de la Cotroceni a fost una de eșecuri, de „Stat eșuat”, perioadă marcată printr-o absență semitotală a șefului Statului în actul de conducere, putem afirma că, de fapt, Iohannis nu numai că nu ne-a salvat de la catastrofă, ci chiar președintele în persoană s-a întrupat, simbolic, în catastrofa României. Cu un cinism fără margini și, într-un volum de nesimțire crasă, documentul amintit încearcă să-l albească pe domnul președinte, mințind fără nerușinare. Din tot materialul pus la dispoziție e greu să selectezi vreun capitol fără să te năpădească sila și nedumerirea față de nivelul infam la care poatre coborî un șef de Stat (și camarila înconjurătoare) doar pentru a-și apăra și a-și masca impotența și indiferența în îndeplinirea prerogativelor unui Președinte de Țară. Să ne oprim, aleatoriu, la următorul pasaj: „Obiectivul fundamental al Președintelui Klaus Iohannis pentru România a fost încă de la începutul mandatului acela de a construi o țară puternică, prosperă, cu o democrație autentică”. „Puternică”, „Prosperă”, „Democrație autentică” – iată primele trei minciuni mari cît Palatul Cotroceni, unde au fost clocite! De ce?

Pentru că România domnului Iohannis nu este deloc puternică. Cum să fie puternică, dacă datoria publică a României a ajuns la 600 miliarde lei (depășind 50% din PIB), crescînd de la 269 miliarde lei, cît era în anul 2015, cînd de-abia își începuse mandatul actualul președinte; cum să fie România prosperă, cînd, pe harta Uniunii Europene, Țara noastră este pe primul loc la rata sărăciei populației, recentele scumpiri deteminînd o creștere a sărăciei absolute cu 15% față de nivelul de 4%, media din statele UE – fenomen unic ce a generat exodul a mai mult de un sfert din populația României! Dacă vom continua în acest ritm, ce țară va mai conduce domnul Iohannis și ce populație? La nivelul unui județ sau al unui municipiu, precum Sibiul? (tot îi place dumnealui la Sibiu!) Ce democrație autentică în politica dîmbovițeană, cînd, sub directul patronaj al Președintelui Țării (neutru politic, da?), au fost dărămate toate barierele adevăratei democrații?

Doriți un exemplu și în acest sens? Nimic mai ușor pentru un jurnalist onest, documentat și pus în slujba cititorului român și nu a clasei politice: nerespectarea voinței poporului, prin „anularea” rezultatului alegerilor parlamentare din 6 decembrie 2020! La acele alegeri, conform datelor finale, comunicate de Biroul Electoral Central, rezultatele de la urne au fost următoarele: PSD –28,9%; PNL – 25% etc. La cele două camere rezultatul a fost acesta: Camera Deputaților: PSD – 28,9%; PNL –25,19% etc.; Senat: PSD – 29,32%; PNL – 25,58% etc. Cum a procedat președintele României după validarea alegerilor? După bunul său plac și în totală sfidare a celor 3.218.677 de români, dintr-un total de 5.905.915 alegători, care au votat PSD: a desemnat un premier de la formațiunea politică de pe locul 2, trimițînd PSD-ul în opoziție! Măcar dacă ar fi numit un premier de Doamneajută! Cu Ludovic Orban și cu Florin Cîțu, România a atins pragul cel mai de jos, economic și social, după cel de-al II-lea Război Mondial!

Printr-o atitudine complet nefirească unui președinte de Stat, nedemocratică și vădit partizană, Klaus Iohannis s-a poziționat fățiș în slujba unui partid politic, procedeu datorită căruia a împărțit Țara în două, incitînd la ură între cele două tabere, artificial formate, domnia sa asistînd de pe margine și savurînd cu cinism marea „operă națională”, înfăptuită sub cîrmuirea sa înțeleaptă – dezbinarea propriului popor! Timp de 8 ani, președintele Țării, chemat să fie conciliatorul și liantul tuturor straturilor societății românești („Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate” – Constituția României, art. 80, al. 2), a persiflat societatea românească, într-un mod neegalat pînă în prezent de nici un alt președinte al României, lansînd, ori de cîte ori se ivea prilejul, lozinca morbidă și descalificantă pentru un președinte de Țară: „P...S...D..., să moară Ciuma Roșie!”. Atît de obsedat a fost de distrugerea Partidului Social Democrat încît și-a înscris în gena lui umană deviza belicoasă „Eu sînt în război cu PSD-ul”. Poate ați uitat, stimați cititori, dar, în ura lui viscerală împotriva celui mai mare partid din România postdecembristă (uniunea pe care a făcut-o în ultima vreme între PNL și PSD este tot o formă de distrugere a celui din urmă), în momentul în care, într-o emisiune televizată, ca un ecou la constatările massmedia că petrece prea mult timp în străinătate, Klaus Iohannis, afișînd un rînjet disprețuitor, a replicat: „Eu nu plec, rămîn aici să vă păzesc de PSD! Ha! Ha! Ha!”. Să închidem prima parte a acestui articol cu încă o aberație din cartea de la Cotroceni, „Testamentul” primului mandat al președintelui Klaus Iohannis: „În viziunea Președintelui Klaus Iohannis România puternică este (...) o țară care își apără valorile, interesele, simbolurile, dar și bunurile naționale și resursele naturale”. Valorile s-au împrăștiat în cele patru vînturi! Interesele... sînt de partea camarilei! Simbolurile... sînt batjocorite! Bunurile naționale și resursele naturale... majoritatea (cele esențiale) au trecut în stăpînirea străinilor, România devenind o colonie a lumii moderne!

„Așa să-mi ajute Dumnezeu!” – se termina Jurămîntul Președintelui.

Așa să-ți ajute! (va urma)

că, pandemia, în România, a fost eradicată!

Recepția privată cu ocazia învestirii în funcția de președinte al României, 21 decembrie 2014

Participare la sedința solemnă comună a Camerei Deputaților și Senatului consacrată ceremonialului de depunere a jurămîntului de învestire în funcția de Președinte al României, 21 decembrie 2019

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Anton Pann, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb“

Anton Pann s-a născut în jurul anilor 17961798 în localitatea Sliven, aflată astăzi în Bulgaria (la acel moment era parte a Imperiului Otoman) și a fost fiul unui căldărar numit Pantelimon Petrov și al Tomaidei. Rămasă văduvă, avînd trei copii în grijă, mama viitorului poet și cîntăreț își ia copiii și pleacă în Basarabia, stabilindu-se la Chișinău, unde Anton Pann a intrat la vîrsta de 10 ani în corul bisericii, continuîndu-și în adolescență cariera de psalt la mai multe biserici din București.

Un personaj cu totul aparte în lumea românească a Secolului XIX, Pann a fost un neobosit culegător de folclor, a fost poet, compozitor de muzică religioasă, tipograf, profesor, traducător și publicist. Printre cele mai cunoscute volume ale neobositului Anton Pann se numără „Calendarul lui Bonifatie Setosul”, „Versuri musicești”, „Poezii deosebite sau cîntece de lume” (1831, 1837), „Îndreptătorul bețivilor” (1832), „Hristoitia sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune”, „Fabule și istorioare” (1841), „Poezii populare și Calendare” (1846), „Marș de primăvară”, „Memorialul focului mare” (1847), „Povestea vorbei” (1847), „Spitalul amorului sau Cîntecul dorului” (1850), „O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu” (1851), „Versuri sau Cîntece de stea”, „Cîntătorul beției. Care cuprinde numele bețivilor și toate faptele care decurg din beție”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), „De la lume adunate și iarăși la lume date”.

Anton Pann a murit pe 3 noiembrie 1854, la vîrsta de 58 de ani, la scurt timp după ce s-a întors dintr-o călătorie prin Oltenia și a fost înmormîntat la Biserica Sfîntul Stelian (Lucaci) din București, aflată în apropierea casei sale. În 2018, Muzeul Național al Literaturii a inaugurat Casa Memorială „Anton Pann”, un mic muzeu aflat în București, spațiu pe care recomandăm să îl vizitați pentru a descoperi nu doar un concept inedit și modern (ce aparține arhitecților Constantin Goagea și Justin Baroncea), ci și o atmosferă fascinantă care vă va introduce în lumea lui Pann, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”.

Scurta biografie publicată de istoricul și criticul Barbu Brezianu în 1943 în Revista Fundațiilor Regale și prezentarea romanului „Viaţa minunată a lui Anton Pann” (Romulus Dianu și Sergiu Dan, 1929) completează profilul unuia dintre cei mai fascinanți creatori români ai Secolului al XIX-lea.

„Băştinaş din ţinuturile şesului dunărean, Anton Pann intră în viaţă aproape la cinsprezece ani, în 1812, ca psalt începător, la strana bisericei ruseşti din Chişinău, Îl regăsim, cu slujba de paracliser, la biserica Olari din Bucureşti, apoi cîntînd în strană la biserica boierilor Creţuleşti de pe Podul Mogoşoaiei. Îl aflăm «dascăl domnesc» la Rîmnicu Vîlcea, cantor la biserica Șcheilor de lîngă Brașov. Și peste tot, la Bucureşti, la Chişinău, Rîmnic, Braşov, Sibiu – poet şi compozitor de muzică bisericească, «învăţător în arta muzichiei» cunoscînd pe de rost greaca, slavona, limba turcă, şi probabil şi latina, franceza, bulgara, de vreme ce întocmise Evanghelia lui loan, în opt limbi tălmăcită, cu note şi lămuriri, în ceea ce priveşte accentele şi felul în care trebueşte cetită: «…cu acşii după cuviinţă, ca să puteţi păzi tonurile zicerilor…», aşa cum ne spunea admirabilul poliglot. Pann, la drept vorbind, n-a învăţat aproape nimic. «N-a trecut chiar prin nici o şcoală, mulţămindu-se cu ucenicia pe la unul şi altul, care-i dă mai bine decît orice «clasuri» ştiinţa de cîntări şi ştiinţa de greceşte din care e în stare a traduce, de la un capăt la altul, în tacticoase versuri…», cum scrie d. prof. Iorga.

Cunoscut astăzi abia din cartea lui cu vorbe de la lume adunate şi la lume iară date, şi din viaţa lui, în 1929 romanţată de Sergiu Dan și R. Dianu, Anton Pann era de pomină prin 1827, cînd, înamorat lulea de nepoata stareţei Mînăstirei Dintr’un Lemn (Anica pre nume), şi neputînd s-o aibă de soţie pe calea pașnică şi

legiuită, răpi nepoata, stîrnind o mare vîlvă printre maici. Perechea fugi de la Mînăstirea Dintr’un Lemn şi peregrină cine mai ştie cum (în căruţă, în teleguţă, pe jos, pe cal), trecură şi munţii şi hotarul ajungînd într-o frumoasă dimineaţă la Kronstadt. Aci, ca să nu dea nici măcar vreo bănuială la careva, îşi îmbrăcă iubita băieţeşte, prezentînd-o în lume «fiul meu»! (Cu care fiu a avut apoi unul veritabil şi o copilă din flori).

Acest Anton era într-adevăr o inimă albastră pe care astăzi încă o mai simţi cum bătea de iute prin scrierile sale, în cîntecele care-i alinau dragostea, în Spitalul Amorului, cum îşi botezase cu atîta haz cartea! Pentru timpul şi ţara lui, craiul nostru a scris un număr nemaipomenit de mare de opere, cărţi, dar mai cu seamă cărţulii. Numai în 35 de ani a dat el la iveală peste 100 de broşuri şi volume. În covîrşitoarea-i rodnicie s-a sprijinit mult şi pe ajutorul tiparniţei care izbutise cu trudă să şi-o înjghebe «cu mari iconomii şi cu ajutorul multor prea cuvioşi archimandriţi, igumeni şi stareţi ai osebitelor monastiri, începînd-o de la anul 1843, cu încetul-încetul abia am adus-o în starea în care se află, adică cu două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rînduri de slove» (A. Pann, «Diată», 20 August 1854).

Anton Pann avea chiar năravul frumos de a scrie aproape orişice numai în versuri. Astfel, unele jalbe către domnie; astfel, testamentul său (de două ori redactat poetic); astfel, epitaful său, admirabil ca şi cel al lui François Villon, mai cunoscut însă decît al nostru, acesta: Aci s-a mutat cu jale/ În cel din urmă an,/ Care în cărţile sale/ Se citeşte Anton Pann./ Împlinindu-şi datoria/ Şi talentul ne ’ngropînd,/ Şi-a făcut călătoria/ Dînd în lume altor rînd. Rămăşiţele lui Anton Pann stau ca aceste versuri uitate, sub o lespede înmărmurită în curtea bisericei Lucaci. Se pare că absenţa de la cultul moaştelor şi lipsa politeţei la români sînt două noţiuni înrădăcinate prejudecăţii naţionale.

Pentru ce am scris viaţa lui Anton Pann

Astăzi îmi permit să vorbesc cu prilejul apariţiei unei cărţi al cărei critic nu trebuie să fiu («Viaţa minunată a lui Anton Pann», roman, la «Cultura Naţională»). Motivul serios care ne-a îndemnat, pe Sergiu Dan şi pe mine, să scriem cartea, se află expus în prezentarea ei:

«Am scris romanul acestei vieţi, pentru că am vrut aşa. Din lumescul Anton Pann nu mai rămăsese memoriei celor de azi decît poza unui dascăl isteţ ca un proverb

Din pasionatul chimist fie mistere, dar şi pofticios la cele trupeşti, care se definea atît de simplu şi de fericit în vorbele trăiesc doar ca să fac plăcere inimii mele, nu mai rămăsese nimic. Eroismul vieţii sale a fost uitat.

Noi iubim eroii. De aceea în tot ce am scris se ghiceşte o arşiţă de adorare infinită şi dulce faţă de Anton Pann, care ne umbreşte binefăcător din apusul său istoric. În ordinea spirituală a valorilor româneşti, el e Eroul Necunoscut. Cetitorul să fie prevenit: lectura e ca drumul, cu văi şi cu prigoare. Nu se poate alerga pretutindeni cu iuţeală constantă. Drum bun».

Sergiu Dan şi cu mine am scris această carte cu destulă dificultate. Nu ne lipsea nici timpul, nici informaţiunea, dar ne lipsea locul prielnic. Şi atunci neam despărţit şi ne-am dus fiecare dintre noi cu planul cărţii dinainte făcut şi cu fişele necesare, în locul în care ne pria. El a scris la Piatra Neamţ şi la Vatra Dornei, iar eu în casa iubitului meu, doctorul Ion Ciulin de la Valea-Mare, unde, în vara anului 1927, la umbra raiului său casnic, primele pagini au fost începute. Întreţineam o corespondenţă grea cu Sergiu Dan, iar rezultatul a fost că fiecare am scris cîte un roman al vieţii lui A. Pann. Cel care a apărut în librărie astăzi la 7 ore de dimineaţă este al treilea şi e produsul unei contopiri rezonabile şi al unor discuţii pe toată gama. Fiecare capitol a fost scris din nou cu deliberarea amîndurora, astfel că romanul, aşa cum se înfăţişează, este rezultatul luptelor dintre cei doi colaboratori.

Dacă Anton Pann a fost român

Chestiunea aceasta a interesat, pare-ni-se, pînă acum, mai mult decît însăşi valoarea operii lui Anton Pann. Din decepţia pe care au înregistrat-o căutătorii originei lui, a răsărit ignoranţa în care e ţinută această operă. Unii cred că eroul nostru a fost bulgar. Bulgarii însă nu-l revendică. Alţii îi atribuie fel de fel de origini.

Pe scurt, el a fost român. Aliații noştri în această afirmaţiune sînt domnii Octavian Goga şi T. Arghezi, lăsînd la o parte frumoasele deducţii ale lui Speranția, publicate în «Revista Nouă» în anul 1889. Şi judecata se întemeiază pe aceea că Pann nu numai că ştia româneşte, dar simţea chiar greşelile pe care le fac străinii şi românii din alte ţări. În sfîrşit, noi îi atribuim o origine românească, bizuindu-ne pe numele şi prima îndeletnicire a tatălui său, apoi pe înclinările fireşti ale fiului Anton, ce s-a găsit mereu alături de evenimentele naţionale româneşti, cînd s-ar fi putut întoarce prea bine în Bulgaria, unde ar fi dus o viaţă mai tihnită. În afară de aceste consideraţii, trebuie ţinut seamă că elementul străin al unei ţări e întotdeauna factor propice al revoluţiilor. Or, iată-l pe Anton Pann trăind cea mai agitată istorie a Europei (epoca napoleoniană), iată-l contemporan cu Thiers (Franţa), cu Daniel O. Colén (Anglia), cu Cosuth (Ungaria), aceşti agitatori primejdioşi, iată-l trăind în timpul cînd clocoteau toate revoluţiile deslănţuite mai tîrziu, şi el, Anton Pann, în loc să se preteze acestei molimi, ia atitudine împotriva ei, se consolidează într-o filosofie paşnică şi clădeşte acel monument de linişte şi echilibru sufletesc propriu inimilor sănătoase şi româneşti, pe atunci.

De ce e necunoscut Anton Pann

Anton Pann a început să fie discutat la inventarierea tuturor valorilor românești cu puțin înainte de 1900, epocă de naționalism feroce, dar destul de mediocru înțeles. Cercetătorii s-au împiedecat de misterul originei lui. Nici în viață n-a avut un noroc mai mare. El era, oricum, tot dascălul cu basmaua-n băţ care culegea ouşoare ca să-şi facă filosofia. Deşi avea un mare prestigiu printre boierii tineri cu care a iubit Bucureştii pe cartiere, aceştia nu erau scriitori cu destulă obiectivitate pentru a vedea un geniu în dascălul învăţat care captiva cele mai frumoase femei. Apoi în anul al cincilea al «Convorbirilor literare», Vasile Alecsandri se pronunţă cu destulă zgîrcenie despre Anton Pann, dar trebuie să se ţină seamă de limitele generozităţii acestui boier pe care-l urăsc profund şi care a ignorat (cu atît mai grav dacă s-a făcut că ignoră) chiar pe Mihail Eminescu… Nu e oare concludent că Alecsandri a continuat opera de folclor românesc, în care el, ca şi Anton Pann, a văzut tot geniul poporului românesc?

Dar în viaţa lui Anton Pann, nimic nu poate fi şters. El a scris în versuri (vorbea în versuri), cele mai însemnate evenimente prin care a trecut și cutez a spune că vreo cîteva din liniile mari ale romanului nostru sînt încheiate în coloanele de versuri scrise de însuşi Anton Pann.

Omul ales pentru a cunoaște epoca

N-am vrut să limităm subiectul romanului nostru la acest nume scump, ci sa dăm de exemplu acest om din Secolul trecut, unul dintre puținii care au văzut clar destinele neamului. Avem cea mai frumoasă istorie din lume, după Franţa. Totuşi, n-am scris o carte de istorie, ci un roman. Un roman adevărat. Anton Pann spune într-un loc (citez din memorie): «Eu, dacă aş fi putut scrie cu iuţeala cu care gîndeam, multe lucruri aş fi lăsat următorilor». Cert, da. Căci a te naşte în Secolul al XVII-lea, a trăi cele mai cumplite evenimente prin care a trecut Europa şi a lupta conştient pentru destinele spiritului românesc, însemnează un noroc şi o faptă, mari deopotrivă. Apoi viaţa lui! Ca să împrumut un cuvînt al prietenului nostru, Jacques Costin, invidiez pe cei ce o vor citi! Viaţa lui Anton Pann e fabuloasă şi neverosimilă, ca însăşi fiinţa lui literară. Dar în faldurile ei se întrezăresc acele virtuţi care au fost cauza rezistențelor noastre de peste veacuri”. DOSARESECRETE RO

p

Bucureştii în acuarelele lui Amedeo Preziosi (II)

Primul artist oficial al Bucureştilor

Despre ultimii ani ai vieții contelui Preziosi nu se cunosc prea multe detalii. Se ştie că pe 27 septembrie 1882 a participat la o partidă de vînătoare și, din cauza unei descărcări accidentale a propriei arme, a fost rănit grav. A murit probabil în aceeași zi și a fost înmormîntat în cimitirul catolic din localitatea Yeșilköy.

Revista Fundațiilor Regale din aprilie 1943 publica, sub semnătura lui Giuseppe Sabbarese, un articol elogios despre pictorul maltez, document care oferă detalii inedite, dar incomplete: „În prima jumătate a lungii şi atît de rodnicei domnii a Regelui Carol I, s-au perindat la Curtea sa o seamă de artişti străini. Rostul lor, într-o vreme în care daguerrèotypia nu luase încă avînt, nu izbutise deci să uzurpe locul artei, era de a făuri icoana unei domnii ce avea greaua şi delicata menire să aşeze ţara pe temelii noi. În ce măsură şi-au îndeplinit acest rost, ne-o dovedeşte însuşi faptul că odată cu vremea le-a apus şi numele. N-au izbutit să contribuie cu o cît de mică strălucire la purpura domniei, pe care marile ei fapte din timp de pace şi de război au încununat-o de glorie. Nobila sarcină de a slăvi cum se cuvine domnia luminatului şi viteazului Carol I a revenit — ca un drept pe care Providenţa a ţinut să-l respecte — artiştilor români, începînd cu Carol Popp de Szathmáry (român transilvănean de la Satu Mare, a cărui familie a fost înnobilată de împărat), cu marele Grigorescu şi sfîrşind cu aceia pe care Regele i-a trimis la o mai înaltă învăţătură în străinătate, şi care s-au arătat demni de sprijinul domnesc. Din rîndul acestor artişti străini de la Curtea românească din care făceau parte germanii Volkers, Kaiser şi Becker, polonezul Adjukiewicz, englezul Schonberg, americanul Healy, se deosebeşte italianul Preziosi, care n-a rîvnit la poziţia tovarăşilor săi întru meşteşug, mulţumindu-se cu aceea – mai modestă, dar mai aproape de artă şi adevăr – de observator plin de inteligenţă şi de interes, de măsură şi de bun gust, al locurilor şi oamenilor noi, spre care a venit, judecînd după o seamă de elemente din cuprinsul mărturiilor lăsate de el, mînat şi de alte imbolduri decît cele care ar fi putut porni din faptul exercitării profesiei. În chipul acesta, el se află mult mai aproape de artiştii români, cu care de altfel are mari asemănări, care nu sînt deloc întîmplătoare şi nu se

mărginesc la cele din cadrul vremii trăite laolaltă” (Giuseppe Sabbarese, Revista Fundațiilor Regale, aprilie 1943).

Ceea ce se poate spune cu precizie, însă, este că Preziosi a lucrat în România în verile anilor 1868 şi 1869, cînd a făcut parte din suita Domnitorului care călătorea prin ţară. În acuarele înfăţişînd „Primirea Domnitorului Carol la Slănic de Prahova”, îl vedem pe Preziosi călare, luînd schiţe. În afară de aceste date nu mai ştim nimic despre artistul italian, după cum nu ştim exact nici cum a ajuns la curtea Domnitorului Carol. Despre viaţa lui Preziosi nu ştim aproape nimic, în ciuda rîvnei celor doi cercetători români care s-au ocupat de el: prof. Al. Busuioceanu şi dl. Al. Bădăuţă, care a apelat şi la truda binecunoscutului critic de artă venețian, contele Elio Zorzi, fără, însă, să fi putut, nici după cercetările în arhivele italiene, căpăta elemente noi întru cunoaşterea acestuia, am fi înclinaţi să-i spunem tainic artist italian. Prof. Al. Busuioceanu a găsit, o singură dată, într-un catalog al expoziţiei organizată în 1873 de „Societatea amicilor Bellelor-arte din România”, numele artistului precedat de iniţiala D., care ar putea să însemne tot atît de bine Domenico cum şi Davide, Damiano, Desiderio, Dino, Demetrio, Dionisio sau chiar Diodoro, dacă ţinem seama că astfel de prenume întîlnim destul de des în Italia.

„Părerea de rău că nu s-a putut afla pînă acum nimic mai mult despre Preziosi este cu prisosinţă compensată de faptul că el ne înlesneşte, prin opera sa, cunoaşterea României adevărate, a României cu nenumărate comori de frumuseţe şi neistovite bogăţii sufleteşti, pe care le-a putut afla sub măştile vremii, fără s-o nesocotească pe aceasta în ceea ce avea demn de amintire. Şi, după cum a ştiut să desprindă orînduirea imprimată peisajului de spiritul românesc, Preziosi a izbutit să ne înfăţişeze şi viaţa gloatelor din tîrguri sau alaiuri, în care se manifestă însufleţirea unui popor vioi şi ager, care nu iese din cadrele unei rînduieli sigure aflate înlăuntrul fiecăruia şi în afara tuturor. În aceste adunări de oameni artistul italian a ştiut să vadă lipsa desăvîrşită a neorînduelii şi a desmăţului, întîlnite aiurea. O altă

trăsătură a poporului românesc, tot atît de însemnată ca şi măsura asupra căreia se opreşte Preziosi, este dragostea sa caldă şi sinceră faţă de Domnitor, care izvoreşte dintr-un simţămînt adînc monarhic, rod al experienţei istorice care a învăţat pe români să preţuiască rostul mare al statorniciei voievodale. Ţăranul român apare în opera lui Preziosi cu însuşirile care l-au ajutat să biruie vremuri de o vitregie fără seamăn. Ţăranca este înfăţişată cu toate atributele care o fac părtaşă, cu ţăranul, la chezăşia unei rase puternice şi frumoase: carnea bine plămădită şi trupul cioplit după canoanele rodniciei, sfiiciune – pe care o ştim întemeiată pe o morală nezdruncinată, însoţită, fermecător, de inteligenţa străfulgerînd în privire; straie purtînd semnul hărniciei, al ştiinţei bizuită pe experienţa străbunelor şi al fantesiei sale bogate şi veşnic, dar nerăzvrătit, înnoitoare, împodobită cu gust şi măsură cum nici o altă ţărancă n-a ştiut să se împodobească. Ţăranului, Preziosi a ştiut să-i citească pe chip, în privire şi atitudine, marile sale însuşiri, care au făcut în toate timpurile mîndria poporului românesc, şi de la care pornesc toate celelalte: inteligenţă, vigoare, dar şi sensibilitate, dîrzenie, hărnicie. Portul, potrivit cu aceste însuşiri: sobru şi armonizat cu trupul. Înfăţişarea atît a ţărăncii cît şi a ţăranului român a fost redată de artistul italian cu adevărul care mărturiseşte o îngrijire ce a fost mereu la români o lege păzită cu sfinţenie”, se mai arată în sursa citată.

Opera lui Preziosi cu privire la România poate fi împărţită în trei categorii: schiţele şi studiile, dintre care o parte, sub forma unui caiet, se află într-o colecţie particulară (unele au fost publicate de dl. Al. Bădăuţă în albumul amintit mai sus); acuarelele făurite pentru Domnitorul Carol, din care Colecţia regală numără astăzi 41 de piese; acuarelele hărăzite amatorilor din acea vreme, răspîndite în ţară. Din punct de vedere al artei ca şi al documentului, mai interesante decît acuarelele, lucrate în tihna căminului, sînt notele spontane, studiile preliminare. Ele sînt luate la faţa locului şi au căpătat, din această pricină, de la natură, temeinicia adevărului. Rar ne-a fost dat să întîlnim un artist ilustrator străin, sau chiar băştinaş, care să fi înţeles şi redat cu un simţ mai ascuţit realitatea românească.

„Biserica

Această prietenie regală apărută între Regele Carol I și Contele Amedeo Preziosi – pictorul orientalist al Bucureștiului, ne-a lăsat moștenire picturi unicat cu viața de zi cu zi din România acelor ani și cu chipurile oamenilor de atunci, de la finele anilor 1860. Să-i privim și să recitim istoria, pentru a înțelege de ce s-a trăit așa și nu altfel. Și poate să reedităm un album color cu minunatele picturi și acuarele ale contelui maltez, o adevărată reverie și simfonie de culori…

Sfîrșit

R.M.

„Obor, tîrg de animale“, 1868

Batişte“, 1869

„Primirea Domnitorului Carol I la Slănic Prahova“

„Domnitorul Carol I primit într-un sat din Carpați“

Obiectivele Americii

(urmare din pag. 1)

Bun. Dacă obiectivul SUA este acela de a ajuta Ucraina să recupereze Donbass și Lugansk, să vedem ce zice Blinken despre obiectivul ucrainean; în urmă cu ceva timp, declara că „un obiectiv al ucrainenilor era să obțină cît mai mult pămînt înainte de sosirea iernii pentru a încerca să-și maximizeze poziția pe cîmpul de luptă”. „Primul și cel mai important lucru – răspunde Blinken –, așa cum președintele a spus în mod constant, este acela că nu facem nimic pentru Ucraina, fără Ucraina. Asta înseamnă că, în principiu, ucrainenii iau decizii cu privire la unde vor să meargă, cînd vor să ajungă acolo și cum vor să facă asta, dar cu sprijinul nostru și al altor cîteva zeci de țări din lume. Pentru a răsturna întrebarea pentru o secundă, să ne uităm la ce a încercat Rusia să facă, deoarece asta vă va spune și unde încearcă să meargă Ucraina. În primul rînd, Rusia a încercat, de fapt, să șteargă identitatea Ucrainei ca țară independentă, pentru a o absorbi înapoi în Rusia. Acesta a fost obiectivul numărul unu, auto-descris, al lui Putin. A eșuat și nu va reuși. Apoi s-au angajat într-o acaparare de pămînt pentru a obține cît de mult pot în estul și sudul Ucrainei. Și asta eșuează acum”.

Blinken dovedește că nu a fost atent la declarația de război a președintelui Putin, care spunea următoarele: „Scopul acestei operațiuni este protecția concetățenilor care au fost, vreme de opt ani, victime ale abuzurilor și genocidului regimului șovin și neo-nazist de la Kiev. În acest scop, vom căuta să demilitarizăm și să denazificăm Ucraina, să-i aducem în fața justiției pe cei ce au comis numeroase crime sîngeroase contra civililor, inclusiv a cetățenilor Federației Ruse. Planurile noastre exclud ocuparea oricăror teritorii ucrainene. Nimănui nu vom impune ceva cu forța”.

Trag concluzia că Blinken dorește să arate opiniei publice mondiale că obiectivele lui Putin în Ucraina au eșuat și că președintele rus e aproape de a fi învins. Mie, în schimb, mi se pare că a făcut exact ceea ce și-a propus: a protejat rușii din Donbass și Lugansk și a dezmembrat Batalionul Azov. Cu ce scop? O să aflăm curînd.

În continuare jurnalistul M. Murray vrea să știe dacă angajamentul SUA de a sprijini Ucraina e unul nelimitat, iar secretarul de stat spune foarte clar că „angajamentul față de Ucraina, de a ajuta Ucraina să se apere, de a ajuta Ucraina să facă față agresiunii ruse, de a ajuta Ucraina să recupereze teritoriul care i-a fost confiscat, de a o susține pe o bază umanitară, de a o sprijini economic. –acest angajament este puternic, este robust!”. Așadar, nici vorbă de un ajutor în a ataca Rusia în vreun fel.

A urmat, desigur, subiectul Rusia, pe care Matt Murray îl deschide spunînd că rușii au eșuat pe cîmpul de luptă, „iar acum abordarea principală a Rusiei este să se îndrepte către civili, zonele civile, în speranța de a eroda războiul”. Replica lui A. Blinken a fost una foarte profundă: „Ei bine, rețineți: cîmpul de luptă este încă acolo”, lăsînd să se înțeleagă că multe se mai pot întîmpla, cu toate că evaluarea sa privind armata rusă e aceea că „au primit forțe care sînt abia antrenate, prost echipate, aruncate în acest amestec. Și este groaznic, dar nici ele nu sînt, în general, unități deosebit de eficiente. Chiar dacă s-au mobilizat 300.000 de oameni, există o altă latură a poveștii. Din 24 februarie, peste un milion de ruși și-au părăsit țara – unii pentru a scăpa de potențiale mobilizări, alții pentru că, în general, nu vor să trăiască cu asta. Este groaznic pentru Rusia și pentru viitorul ei. Aceștia tind să fie printre cei mai educați și cei mai contributivi membri ai societății, în special la economia lor. S-au dus. Acest lucru va avea un impact devastator asupra Rusiei în viitor”. Chiar crede că cei mai educați și mai contributivi membri ai societății au plecat? Mă îndoiesc, fiindcă de obicei pleacă oportuniștii și oamenii fără spirit patriotic.

O altă întrebare a vizat speranțele de pace și o eventuală ieșire din povestea asta. Secretarul de Stat american răspunde că, în opinia lui, rușii ar dori să înghețe conflictul și apoi, după ce-și refac forțele, să reia atacurile. Ca și pînă acum, nu-și asumă o soluție de pace și spune că totul depinde de ucraineni, de ceea ce vor ei și de dorința Rusiei de a demonstra că e deschisă la discuții.

Un efect al războiului, spune ziaristul american, este relația SUA – Europa, una deteriorată de recenta lege care „reprezintă cel mai mare angajament de a face față în mod eficient schimbărilor climatice pe care l-am văzut vreodată, care promovează de fapt un obiectiv comun,

deoarece atît Statele Unite, cît și Uniunea Europeană doresc să se miște în acea direcție și trebuie să avem resursele pentru a o face. În al doilea rînd, cred într-o recunoaștere a faptului că există beneficii imense care decurg din aceasta pentru toată lumea, indiferent de care parte a Atlanticului vă aflați. Acestea fiind spuse, știm că europenii sînt îngrijorați cu privire la aspectele specifice ale IRA. Aceste preocupări au fost ridicate cînd a devenit lege pentru prima dată. Am înființat aproape imediat un grup operativ între Statele Unite și Uniunea Europeană pentru a rezolva aceste preocupări. Cînd președintele Macron a fost aici, el și președintele Biden le-au discutat. «Vom lucra pentru a răspunde prin intermediul acestui grup de lucru preocupărilor pe care le aveți, pentru a vedea unde putem interveni în mod eficient», a declarat președintele american”.

Adică au făcut un grup de lucru, ca sovieticii pe vremuri, deci e clar ce soluții vor găsi. De spus ceva despre faptul că economia europeană e praf, că se mută companiile la ei în State sau despre faptul că ne vînd GPL cu niște prețuri uriașe – Blinken nu zice nimic. Zice în schimb ceva foarte important despre China: „Am văzut impactul dramatic pe care încetinirea economiei Chinei, ca urmare a restricțiilor COVID, îl are în întreaga lume. Asta nu este în interesul nimănui. Așadar, speranța noastră este că ei vor găsi o modalitate de a merge mai departe”.

Referindu-se la planul general al relațiilor cu marele stat asiatic, secretarul de stat ne spune că „sîntem hotărîți să susținem foarte clar și ferm propriile interese și valori. Nu există nici o surpriză. În același timp, este important pentru noi să vedem dacă putem găsi modalități de a coopera în problemele care ne afectează ambele țări, dar care afectează și țări din întreaga lume, fie că este vorba despre climă, sănătatea globală, macroeconomie”.

Spusele lui Blinken trădează poziția bățoasă a țării sale în relația cu China și vedem la ce a dus aceasta în cazul Ucrainei, ca să nu mai vorbesc despre faptul că bățoșenia enervează pe cei din jur și e posibil ca într-o zi americanii să o regrete.

Vorbind despre China, firește că discuția s-a îndreptat spre Taiwan, ocazie cu care secretarul de stat ne explică foarte clar de ce țara sa este atît de interesată în a proteja independența micii insule. „Uite, ceea ce se întîmplă cu Taiwan, cel puțin după părerea mea și în opinia noastră, este următorul lucru: am dori să vedem status quo-ul păstrat. Și prin status quo vreau să spun asta: timp de decenii, Statele Unite și China au gestionat în mod responsabil provocarea Taiwanului și am gestionat-o prin politica «o singură China», cele trei comunicate, cele șase asigurări. Și în centrul acestui lucru este înțelegerea faptului că diferențele dintre Taiwan și Beijing vor fi rezolvate pașnic și că avem o miză puternică în securitate și stabilitate în strîmtoarea Taiwan. (...) Această miză pentru pace și stabilitate peste strîmtoarea Taiwan nu este doar o problemă profundă. Interesul nostru în aproape fiecare țară din întreaga lume. De ce? Cincizeci la sută din traficul de containere din lume trece prin strîmtoare în fiecare zi. Dacă vă uitați, desigur, la microcipuri și semiconductori, marea majoritate a acestor cipuri sînt produse chiar acum în Taiwan. Dacă ar fi o criză – care este, desigur, chiar ceea ce vrem să evităm – impactul asupra țărilor din întreaga lume, impactul asupra economiei mondiale ar putea fi devastator”.

Am înțeles cu toții, da? E vorba tot despre un interes economic, adică de foarte mulți bani pentru oamenii ultrasuper-mega-putred de bogați din SUA și mai știu eu de unde. Pentru asta, oameni nevinovați ar putea să moară într-un război americano-chinez, așa cum se moare acum la nord de țara noastră.

Concluzionînd, obiectivele americane sînt aceleași ca întotdeauna: americanii controlează și gestionează singuri problemele actuale, mînați fiind de mari interese economice și, prin urmare, îi vor ajuta pe ucraineni să se bată cu rușii, pînă vor face o înțelegere de pace care să le convină în primul rînd lor. Pe europeni o să-i trateze de acum ca pe ruda săracă și mai slabă de minte. Cît despre chinezi, vor să negocieze problema Taiwan conștienți de cît au de pierdut economic cu toții, dacă se face război.

Comportamentul hrăpăreț al americanilor ajunge să confirme un articol publicat în revista „Flacăra” din luna august 1962, intitulat „International Scaraoțchi Company”, care vorbea exact despre această poftă de înavuțire a corporațiilor din SUA și despre lipsa lor de scrupule.

Presa austriacă după veto-ul față de aderarea României la Schengen: Coaliția guvernamentală de la Viena este în criză

În urmă cu patru zile, încă se făceau eforturi pentru a trece cu vederea diviziunile profunde din cadrul coaliţiei. Acest lucru s-a terminat acum. Vetoul împotriva aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen a pus coaliţia într-o situaţie dificilă. Verzii sînt foarte supăraţi pe ÖVP. Aceştia cer o regîndire a acestei probleme, scria sîmbătă cotidianul austriac Kronen Zeitung. Verzii sînt parteneri minoritari ai conservatorilor din ÖVP în guvernul de coaliţie aflat la putere la Viena.

„Deşi vicecancelarul Werner Kogler (reprezentant al Verzilor – n.red.) şi liderul Verzilor, Sigi Maurer, au rămas tăcuţi vineri, au trimis-o în schimb pe ministrul justiţiei, Alma Zadic, să îşi exprime nemulţumirea. Aceasta a subliniat la Bruxelles că partidul său nu a susţinut veto-ul”, scrie Kronen Zeitung. Potrivit publicaţiei, chiar înainte de întîlnirea decisivă de joi din Consiliul JAI, vicecancelarul Kogler a încercat să-l convingă pe ministrul de interne, Gerhard Karner, care e din ÖVP, să găsească soluţii de compromis. „Cu toate acestea, fără succes. Karner şi-a pus casca de oţel şi a mers înainte cu veto-ul”, scrie aceeași publicație. Prin diverse „contorsionări argumentative”, Verzii au încercat să scape de orice asumare a responsabilităţii pentru acest vot. Pe Twitter, Michel Reimon, una din vocile Verzilor, a explicat că fiecare ministru a fost liber în decizia sa atunci cînd a votat la Bruxelles. Prin urmare, Verzii nu au avut nici o influenţă asupra lui Karner. De asemenea, Reimon şi-a exprimat speranţa că această decizie ar putea fi reparată în cadrul unei alte coaliţii. Cu toate acestea, el a subliniat ulterior că nu este un motiv pentru ruperea coaliţiei şi convocarea de noi alegeri. De asemenea, ÖVP a primit palma de rigoare şi din partea preşedintelui federal Alexander Van der Bellen (care provine tot din rîndul Verzilor –n.red.). Şeful statului a spus că regretă „extraordinar de mult” acest comportament al Austriei în Consiliul JAI. El a recunoscut că Austria se află într-o situaţie dificilă din cauza afluxului de imigranţi. „Dar legătura dintre această problemă şi aderarea României şi Bulgariei la Schengen, trebuie să mărturisesc, din păcate, că nu o văd”, a spus Van der Bellen, citat de publicația amintită.

Un veto de nevoie

În Ministerul de Interne, dar şi în Cancelaria Federală, oamenii încearcă să tempereze spiritele. „Din păcate, a trebuit să se recurgă la astfel de metode pentru a fi auziţi la Bruxelles”, este scuza invocată la Cancelarie. În plus, conservatorii nu înţeleg de ce se face atît caz, deoarece şi Olanda a votat împotriva admiterii Bulgariei. De altfel, potrivit aceleiaşi publicaţii, ministrul de externe Alexander Schallenberg (ÖVP) a apărat refuzul Austriei faţă de aderarea României şi Bulgariei la Schengen. sugerînd că Viena a fost nevoită să recurgă la acest gest pentru a se face auzită la Bruxelles. „Noi nu sîntem un stat care blochează şi pune veto-uri. Este mai degrabă un strigăt de ajutor”, a subliniat ministrul austriac de externe. Austria nu a blocat aderarea României şi Bulgariei la Schengen, ci doar „nu a vrut să se facă acum”, a explicat Schallenberg într-un interviu acordat vineri canalului tv Puls24. De fapt, susţine ministrul de externe, Austria a vrut chiar să scoată subiectul Schengen de pe ordinea de zi a Consiliului JAI şi să se vorbească din nou despre asta peste şase luni. El a negat însă că acest veto are de-a face cu alegerile locale din Austria Inferioară, unde partidul său a pierdut teren în favoarea extremei dreapta, care are poziţii radicalizate faţă de imigraţie. În acelaşi timp, el a criticat reacţia României, pe care o consideră prea „emotivă”, după ce joi, Ministerul român de Externe l-a rechemat în ţară pe ambasadorul din Austria, Emil Hurezeanu, pentru consultări.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Președintele social-democrat Marcel Ciolacu a declarat că trebuie făcută o distincţie între cetăţenii austrieci şi liderii politici din Austria şi a precizat că atunci cînd a vorbit de sancțiuni s-a referit la situații în care și România ar putea să-și folosească dreptul de veto contra Vienei. ,,De exemplu, cînd Austria o să solicite şefia OSCE, să nu se aştepte ca România să nu folosească acelaşi drept de veto. Pînă se ajunge la această paralelă, există totuşi demersuri diplomatice de a închide aceste lucruri”, a explicat Marcel Ciolacu. ● În presa din Austria au apărut primele declarații ale unor oficiali români, care cer despăgubiri pentru companiile românești, ca urmare a refuzului admiterii României în Spațiul Schengen. Publicaţia vieneză Kurier îl citează pe Răzvan Nicolescu, preşedintele Asociaţiei pentru Energie Curată şi Combaterea Schimbărilor Climatice (AECCSC), care a avansat şi o sumă lunară pe care Austria ar trebui să o plătească. Acesta a afirmat că, în baza unei analize realizată de o companie de consultanţă, „fiecare lună de întîrziere în aderarea României la Schengen înseamnă minimum 200 de milioane de euro mai puţin la Produsul Intern Brut al ţării”. ● În urma deciziei nedrepte a Republicii Austria, de a bloca accesul României la Spaţiul Schengen, clubul Universitatea Craiova a anunțat că a luat decizia de a sancţiona companiile austriece partenere cu un boicot total. Începînd din această lună, clubul îşi va muta conturile de la banca cu acţionariat austriac Raiffeisen Bank, iar alimentarea cu combustibil şi consumabile a parcului auto al Ştiinţei nu se va mai realiza în staţiile OMW-Petrom. Totodată, începînd de anul viitor, tradiţionalul cantonament de vară al leilor nu se va mai face în vreo staţiune montană din Austria, ci într-o altă ţară europeană care are condiţii de pregătire similare, se arată în comunicatul clubului din Bănie. ● Tîrgul de Crăciun al Olguței Vasilescu a obținut locul al treilea al site-ului specializat europeanbestdestinations. com, fix în ziua în care Austria s-a opus intrării României în Schengen. ,,Măcar sîntem răzbunaţi, noi, românii, că sîntem înaintea Austriei, astăzi. Realmente este o surpriză şi faptul că sîntem înaintea Vienei cred că astăzi, pentru români, este o bucurie foarte mare”, a declarat primarul Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, imediat după aflarea rezultatului. Craiova a urcat în clasament de pe locul al șaselea, unde se afla anul trecut. Între Craiova şi Gdansk din Polonia, oraş clasat pe locul al doilea s-a înregistrat o diferenţă de 6.137 de voturi, iar Budapesta a cîştigat locul I cu 51.253 de voturi. Clasamentul a fost completat de locul 5- Montbeliard, Franţa; locul 6Essen, Germania; locul 7 - Valkenburg, Olanda; locul 8 - Madeira, Portugalia; locul 9 - Govone & Asti, din Italia, iar pe locul 10 - Madrid, Spania. ● Într-o conferinţă de presă la Bişkek, capitala Kîrgîztanului, Vladimir Putin a declarant, vineri, că Rusia nu are mandat să lanseze prima o lovitură nucleară preventivă, spre deosebire de Statele Unite, dar că armele hipersonice avansate ale Rusiei ar asigura că aceasta ar putea răspunde cu forţă dacă va fi vreodată atacată. Printre altele, preşedintele rus Vladimir Putin a afirmat că Rusia va trebui probabil să ajungă la acorduri cu privire la Ucraina în viitor, dar că Moscova s-a simţit trădată de prăbuşirea acordurilor de la Minsk. Liderul de la Kremlin s-a declarat ,,dezamăgit” de comentariile fostului cancelar german Angela Merkel care, într-un interviu publicat miercuri în săptămînalul Die Zeit din Germania, a afirmat că acordurile de la Minsk au fost o încercare de a acorda timp Ucrainei pentru a-şi construi apărarea. ● Bulgaria va trimite primul său ajutor militar în Ucraina de la începutul invaziei ruse, după ce Legislativul de la Sofia a aprobat vineri o listă de

arme stabilită de guvernul interimar, relatează Reuters şi EFE. Parlamentul a aprobat de asemenea trimiterea unui număr de pînă la 50 de militari în misiunea UE de instruire a forţelor armate ucrainene. Bulgaria a fost una din cele cîteva ţări din UE care nu au trimis ajutor militar, în contextul în care Partidul Socialist, membru al precedentei coaliţii de guvernare şi binevoitor faţă de Rusia, a blocat în mai o propunere anterioară. Deşi Bulgaria nu a trimis pînă acum arme Ucrainei, producătorii săi de armament au înregistrat o creştere a exporturilor, conform unui raport din noiembrie al Asociaţiei Industriale Bulgare. ● Revista americană TIME l-a desemnat pe preşedintele Volodimir Zelenski ,,Omul anului 2022” pentru determinarea şi curajul cu care şi-a apărat ţara în faţa agresiunii ruse. Anul trecut, aceeaşi revistă l-a desemnat pe antreprenorul Elon Musk ca persoana anului 2021. La rîndul său, Kremlinul a criticat joi ,,rusofobia” şi ,,orbirea” revistei americane Time: ,,Vedem că linia editorială a acestei publicaţii nu trece dincolo de curentul dominant în toată Europa, care are un caracter de orbire absolută, antirusă şi furios rusofobă”, a declarat purtătorul de cuvînt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov, potrivit AFP. ● Planul unei femei din Ucraina, în vîrstă de 25 de ani, de a jefui o bancă din orașul Prezmysl, din sudestul Poloniei, a fost dejucat de o localnică de 90 de ani cu un baston. Tînăra ucraineană a intrat în bancă, marți după-amiază, a pus un cuțit la gîtul unuia dintre angajați și a cerut 12.500 de zloți (2.700 de euro) în numerar. În timpul jafului, o femeie de 90 de ani s-a apropiat fără teamă de tînăra înarmată cu un cuțit, și a început să o lovească cu bastonul ei ortopedic, ceea ce a permis angajaților băncii să se impună în fața femeii. Potrivit poliției, femeia de 25 de ani are dublă cetățenie, ucraineană și rusă, și a locuit anterior la Moscova. Avea asupra ei medicamente care indicau că urma un tratament psihiatric. În fața procurorului, femeia acuzată de tîlhărie, care riscă o pedeapsă de cel puțin trei ani de închisoare, a recunoscut comiterea faptei și a explicat că „nu avea bani și nici unde să locuiască și avea nevoie de bani pentru a călători la Varșovia”. ● Patru persoane, printre care un fost eurodeputat, au fost arestate vineri în Belgia în cadrul unei anchete privind fapte de corupţie în Parlamentul European legate de o ,,ţară din Golf”, a anunţat Parchetul belgian, transmit agenţiile AFP şi EFE. Potrivit publicaţiilor belgiene Le Soir şi Knack, este vorba despre Qatar. În cadrul anchetei au fost efectuate 16 percheziţii la Bruxelles, care au vizat inclusiv consilieri parlamentari din Parlamentul European. Conform Parchetului Belgian, faptele de corupţie ar fi constat în ,,plata unor sume de bani substanţiale şi oferirea de cadouri importante unor persoane cu poziţie politică sau strategică importantă în Parlamentul European”. De asemenea, în arestul poliției a ajuns, potrivit poliției federale belgiene, și Eva Kaili, vicepreședinte al Parlamentului European, care nu a putut beneficia de imunitatea sa parlamentară, deoarece infracțiunea de care este acuzată a fost constatată ,,în flagrant delict”, aceasta aflîndu-se în posesia unor ,,saci cu bani” cînd a fost arestată. Poliția a confiscat „aproximativ 600.000 de euro în numerar”, telefoane mobile și echipamente informatice în cadrul perchezițiilor. ● Armata poloneză are în vedere să convoace anul viitor circa 200.000 de civili, rezervişti, voluntari şi cetăţeni fără experienţă în armată care urmează să primească instrucţie militară în cazărmi, relatează agenţia EFE. Programul de instrucţie va avea o durată de două săptămîni pentru cei 28.580 de polonezi care s-au înscris ca voluntari şi pentru circa 38.000 de rezervişti care au mai efectuat în ultimii ani antrenamente militare. Vor fi convocaţi de asemenea mai mult de 130.000 de cetăţeni fără experienţă militară, pentru aceştia programul de instrucţie urmînd să se desfăşoare în weekend. Criteriile de selecţie pentru acest al doilea grup nu au

fost dezvăluite. Pe de altă parte, armata poloneză va încorpora anul viitor încă 17.128 de noi soldaţi profesionişti și preconizează să-şi crească efectivele totale pînă la 250.000 de membri, faţă de circa 110.000 în prezent, iar în contextul războiului din Ucraina a început recent să ofere programe de instrucţie militară şi de tehnici de supravieţuire tuturor cetăţenilor doritori cu vîrste între 18 şi 65 de ani. Vara aceasta a fost de asemenea creat un serviciu militar voluntar pentru tinerii polonezi, participanţii primind ca stimulent o soldă lunară de 1.000 de euro şi numeroase facilităţi fiscale, burse de studii şi credite preferenţiale. ● Ioan Holender, fost director al Operei de stat din Viena din 1992 pînă în 2010, a adresat un mesaj canceralului austriac Karl Nehammer, după votul împotriva aderării României la Spațiul Schengen: „Fiind de peste cincizeci de ani cetățean austriac, distins cu cele mai înalte decorații, respectat și foarte cunoscut în cadrul acestei societăți, mă simt jenat, ba chiar rușinat de hotărîrea acestui Guvern, care acționează în politică externă în interes propriu și limitat, doar în folosul partidului. Rămîn cu speranța că actuala decizie va fi rectificată în curînd, la următoarea întrunire, și că României i se va face dreptate prin anularea prezentei rezoluții Schengen, și că astfel iubita noastră Austrie, cu Viena cu tot, va rămîne cu «fundul în baltă», cum se spune în Banatul meu iubit!”, a transmis Ioan Holender, conform Adevărul. Bariton, impresar artistic şi cel mai longeviv director al Operei din Viena, Ioan Holender s-a născut într-o familie de evrei la Timişoara și, în 1959, a părăsit România, emigrînd împreună cu familia în Austria. ● Viktor Bout, traficantul rus de arme eliberat joi, după 14 ani în închisoare în Statele Unite, în schimbul vedetei americane de baschet Brittney Griner, s-a alăturat Partidului Liberal Democrat din Rusia, ultranaţionalist şi loial Kremlinului, a anunţat luni liderul formaţiunii, citat de Reuters. Bout a susținut de asemenea că sprijină „din toată inima” „operațiunea militară” - numele oficial dat de Kremlin invaziei din Ucraina – și că „ar pleca cu siguranță voluntar pe front”. Declarația a fost făcută la postul rus de propagandă RT, într-un interviu, potrivit CNN. ● Premierul Ungariei, Viktor Orban, va semna pe 17 decembrie, la București, un acord cu privire la rețeaua de tansport a energiei electrice către Ungaria din Azerbaidjan, prin Georgia și România, conform Agenției de Presă MTI. La eveniment vor participa preşedintele României, Klaus Iohannis, premierul georgian, Irakli Garibashvili, preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, şi preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. ● Cetăţenii Croaţiei vor fi printre puținii din Uniunea Europeană care vor folosi un paşaport digital stocat pe telefonul mobil pentru verificarea identităţii, atunci cînd călătoresc în străinătate, a anunţat luni cotidianul Jutarnji List (JL), citat de agenţia Hina. Doar Finlanda și Olanda mai folosesc pașaportul digital. Croaţia şi Finlanda, împreună cu Ţările de Jos şi Canada, au lansat proiectepilot pentru a dezvolta un paşaport digital pentru telefoanele mobile. Paşaportul digital va permite călătorilor să informeze autorităţile de frontieră în prealabil cu privire la sosirea lor, reducînd astfel timpul de trecere a frontierei. ● Primarul Capitalei, Nicuşor Dan, a făcut o scurtă călătorie, sîmbătă, cu unul dintre cele 15 tramvaie noi ce au fost puse în circulaţie, timp în care cîțiva călători i-au reproșat administrarea defectuoasă a Bucureștilor, respectiv lipsa de căldură și a apei calde în blocurile de locuit. La doar cîteva ore de la inaugurare, tramvaiul Imperio fabricat de Astra Arad s-a defectat la capătul liniei 41 de la Casa Presei, potrivit relatărilor unor jurnaliști. Se pare, însă, că ,,defectul” invocat a fost de fapt o greșeală a vatmanului, care a apăsat pe butonul greșit. În plus, a fost anunțată Primăria, nu echipa de intervenție, așa cum ar fi trebuit. R.M.

Europa a decis să renunțe treptat la petrolul rusesc. Va putea supraviețui?

Pe 5 decembrie au intrat în vigoare mai multe interdicții inițiate de țările occidentale, legate de furnizarea de petrol rusesc în străinătate. În jurul lor au fost multe controverse, inclusiv printre autorii restricțiilor și aliații lor, dar pînă la urmă au reușit să cadă de acord asupra datei stabilite. Interdicțiile vor afecta, evident, economia mondială, dar nimeni nu știe exact care vor fi consecințele specifice. Oficialii ruși amenință deja Europa cu o iarnă extrem de rece și cu o închidere a industriei. Cu toate acestea, Uniunea Europeană pare să nu se teamă de probleme.

Un exemplu deloc de neglijat

Statele Unite au fost primele care au refuzat să cumpere petrol, produse petroliere și gaze rusești. Acest lucru s-a întîmplat la începutul lunii martie. „Vă anunț că SUA vizează sectoare majore ale economiei ruse: interzicem toate importurile de petrol, gaze și energie rusești. Aceasta înseamnă că petrolul rusesc nu va mai fi acceptat în porturile americane”, a declarat președintele american Joe Biden, subliniind că interdicția este susținută de ambele partide ale Congresului. Casa Albă a avertizat că embargoul nu va trece neobservat, iar americanii așteaptă o creștere a prețului la benzină, dar pînă la urmă situația s-a dovedit a nu fi atît de dramatică pe cît se prevedea.

Mai mult, după intrarea în vigoare a interdicției, petrolul rusesc a continuat să intre în Statele Unite, au aflat jurnaliștii The Wall Street Journal. Comercianții eludează restricțiile ascunzînd faptul că combustibilul rusesc a fost folosit în producția de benzină, motorină și alte produse prelucrate. Rutele de livrare a combustibilului, obținut parțial din petrolul rusesc la rafinăriile indiene, trec prin Canalul Suez și Oceanul Atlantic și astfel marfa ajunge în porturile din New York și în vecinătatea New Jersey.

În mod tradițional, Europa depinde de resursele energetice rusești mult mai mult decît Statele Unite. Și deși această dependență este semnificativ mai mică decît de gazul achiziționat din Rusia, un refuz complet și brusc ar fi prea dureros pentru țările UE. Moscova a furnizat Europei aproximativ jumătate din exporturile sale, echivalentul a 4,5 milioane de barili pe zi.

O greșeală care nu se poate repeta

De aceea, mai multe țări au suportat măsurile similare cu cele luate de Washington pentru o lungă perioadă de timp. Germania, Olanda şi Ungaria au fost cele mai active în obiecţii. Situația a fost complicată de faptul că, spre deosebire de Statele Unite și alte țări, livrările rusești către Europa sînt efectuate prin și conducte. Aproximativ două treimi din combustibilul rusesc este furnizat țărilor UE pe cale maritimă, o altă treime prin conducta petrolieră Druzhba, împărțită în două ramuri. Pînă la sfîrșitul primăverii, Bruxelles-ul a reușit încă să convingă membrii UE să ajungă la o soluție comună.

La 31 mai, a fost anunțată o interdicție treptată a importului de petrol și produse petroliere rusești pe mare. În același timp, Germania și Polonia au decis în mod voluntar să renunțe la achizițiile de la Moscova. Astfel, de fapt, după introducerea interdicției, aprovizionarea se va face doar prin ramura de sud a conductei, care reprezintă circa 10% din volumul total, iar reducerea va fi de 90%.

of London, cu sediul în capitala britanică, joacă, de asemenea, un rol semnificativ pe piață. Este adesea numită în mod eronat o companie de asigurări, dar în realitate este o platformă în care asigurătorii și subscriitorii (evaluatorii de risc) se întîlnesc cu brokerii (reprezentanții asiguraților).

Astfel, țările occidentale, conduse de UE, au decis să influențeze nu doar propria lor piață, ci și piața globală a petrolului și a produselor petroliere și tranzacțiile efectuate pe aceasta. A fost clar de la început că acest lucru nu va fi ușor de realizat.

Un avans timid

Nici interdicția europeană nu a intrat imediat în vigoare. Pînă pe 5 decembrie era permisă executarea unică a contractelor încheiate înainte de 4 iunie în cazul petrolului și pînă la 5 februarie 2023 în cazul produselor petroliere. Bulgaria va putea continua să primească petrol și produse petroliere din Rusia pe mare (pînă la sfîrșitul anului 2024), iar Croația a primit dreptul de a cumpăra petrol (pînă la sfîrșitul anului 2023). Ungaria, Republica Cehă și Slovacia se deosebesc, conectate la ramura de sud a conductei. Autoritățile lor au realizat o excepție sub forma capacității de a cumpăra petrol pe mare în cazul unei opriri neprevăzute a aprovizionării prin conducte. Un astfel de scenariu aproape s-a materializat în noiembrie, cînd Ucraina a încetat să mai pompeze petrol prin secțiunea Druzhba din cauza unei scăderi puternice a tensiunii în rețeaua electrică, dar nu s-a ajuns la reluarea aprovizionării maritime cu drepturi depline. O altă excepție de la regulile generale a vizat posibilitatea de a cumpăra petrol și produse petroliere exportate din Rusia, dar produse într-o altă țară și care nu sînt deținute de companii rusești. Un astfel de exemplu este combustibilul kazah transportat prin portul Novorossiysk, conectat la Consorțiul Caspian Pipeline.

Restricționarea exporturilor de petrol rusești a comportat inițial multe riscuri și nu a fost lipsită de efecte secundare, principalele dintre acestea fiind creșterea prețurilor. O limitare artificială a aprovizionării ar duce inevitabil la aceasta, iar costul resurselor energetice s-ar modifica în mod inegal. Pentru consumatorii europeni, oferta, conform planului de bază, ar fi trebuit să scadă, în timp ce pentru consumatorii asiatici, dimpotrivă, ar fi trebuit să crească – companiile rusești ar fi redirecționat acolo volumele eliberate. Pentru a atenua impactul sancțiunilor, unii oficiali europeni au început să vorbească în primăvară despre necesitatea de a ajusta embargoul asupra transportului și asigurării petrolului rusesc în întreaga lume.

Lor li s-au alăturat ulterior țările UE dispărute și Australia. În Uniunea Europeană discuțiile au durat cel mai mult.

Plafonul a fost atins

Dezacordurile au început atunci cînd s-au discutat anumite niveluri de plafon. Polonia și țările baltice au fost radical hotărîte să coboare barilul la 30 de dolari. Țările cu o industrie de transport maritim dezvoltată, inclusiv Grecia și Malta, în schimb, au fost în favoarea a 70 de dolari pe baril, ceea ce era practic în conformitate cu nivelurile actuale ale prețurilor mondiale. Statele Unite au jucat un rol important, vorbind în mod neașteptat în favoarea unor restricții mai blînde. Poziția Washingtonului este de a păstra motivația și stimulentul economic al Rusiei de a furniza combustibil pieței mondiale și astfel să nu provoace o penurie. Susținătorii unor restricții mai stricte au subliniat că, în ultimele săptămîni, costul mediu al petrolului rusesc de export Urals a fost de 52 de dolari pe baril. Statele Unite, ca răspuns, au cerut să nu se lase ghidate de aceste date, referindu-se la opacitatea pieței petrolului. Potrivit Casei Albe, un preț mai relevant este de 66,47 de dolari per baril de Urali. Acordul a fost stabilit cu doar două zile înainte de intrarea în vigoare a embargoului, pe 2 decembrie. În seara acelei zile, s-a anunțat că plafonul va fi stabilit inițial la 60 de dolari pe baril. În viitor, nivelul limită poate fi ajustat în orice direcție, în funcție de situația de pe piețele mondiale. În același timp, ar trebui să fie întotdeauna cu cel puțin cinci procente mai mici decît cotațiile globale actuale.

Este de remarcat faptul că în acest caz există și excepții: inițiatorii restricțiilor au convenit să scoată Ungaria din regulile generale, iar primul-ministru Viktor Orban a pledat în mod constant pentru relaxarea sancțiunilor anti-ruse încă din primăvară. Ministrul de externe Peter Szijjártó a vorbit despre concesiile pentru Budapesta. Adevărat, nu este clar cum anume pot fi folosite de o țară care nu are acces la mare și nu joacă un rol semnificativ pe piața transportului maritim și asigurărilor. O altă excepție a devenit cunoscută după intrarea în vigoare a interdicției. În dimineața zilei de 5 decembrie, Ministerul de Externe japonez a anunțat că plafonul nu va afecta importul de petrol produs în cadrul proiectului Sakhalin-2.

Nu este clar cum va fi monitorizată respectarea interdicției. Statele Unite, cunoscute pentru practica de aplicare extrateritorială a propriei legislații, participă la coaliția de țări care au convenit asupra plafonului. Potrivit acesteia, cei străini care încalcă regimul de sancțiuni riscă să cadă ei înșiși sub restricții secundare. Cu toate acestea, de data aceasta o interdicție directă a transportului de combustibil și a asigurării acestuia se aplică numai companiilor din țările participante la acord.

Rusia a declarat în repetate rînduri că nu va accepta introducerea unui plafon de preț și nu va fi supusă restricțiilor artificiale din partea țărilor occidentale. Politicienii și oficialii au spus că Moscova va coopera doar cu cei care au fost de acord cu prețurile de pe piață. Cu toate acestea, după ce UE a căzut de acord asupra nivelului plafonului, Financial Times a scris despre „flota din umbră” de tancuri, care ar fi concepută pentru a transporta petrol către cumpărătorii asiatici și nu va depinde de companiile de transport occidentale.

Pe lîngă achizițiile directe de combustibil de către statele membre UE, interdicția se aplică și facilitării livrărilor către țări terțe de către companiile europene, în primul rînd companiile de transport și asigurări. Multe dintre acestea joacă un rol semnificativ pe piața mondială sau chiar o domină. Aproximativ jumătate din petrolul din porturile rusești este transportat de companii elene și membri ai asociației britanice International Group of P&I Clubs, care, conform propriilor declarații, asigură 90% din toate transporturile din lume. Piața asigurărilor Lloyd’s

Ideea principală a fost construită în jurul stabilirii unui „plafon de preț” – nivelul maxim al contractului, peste care este imposibil să se transporte petrol și produse petroliere în țări terțe, precum și să se asigure un astfel de transport. Treptat, inițiativa a cîștigat din ce în ce mai mulți susținători. Potrivit șefei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, introducerea plafonului va reduce semnificativ veniturile Rusiei și va stabiliza prețurile mondiale la energie. Cu toate acestea, membrii G7, care include SUA, Canada, Japonia, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, au fost primii care au ajuns la un acord de principiu privind implementarea noii măsuri.

În dimineața zilei de 5 decembrie, purtătorul de cuvînt al președintelui, Dmitri Peskov a declarat că Rusia se pregătește și va prezenta în curînd propriul răspuns la plafonul de preț. Cum va funcționa mecanismul, purtătorul de cuvînt al Kremlinului nu a explicat. Fostul președinte și prim-ministru, acum șef adjunct al Consiliului de Securitate Dmitri Medvedev, care a vorbit anterior despre riscurile pentru populația țărilor europene și economiile acestora în legătură cu refuzul de a cumpăra resurse energetice rusești în plină iarnă, a reacționat cu fraza: „Ceea ce este bun pentru un rus este moarte pentru un german”. La rîndul lor, majoritatea țărilor europene au putut refuza să cumpere petrol și produse petroliere rusești în avans, reiese din datele agenției Argus N.K.

Doza de sãnãtate

Pruritul cronic în rîndul vîrstnicilor

Tot mai mulți oameni, îndeosebi cei trecuți de 50 de ani, se plîng de o mîncărime (uneori insuportabilă) a pielii, care, în cele mai multe cazuri, se cronicizează. Aceste mîncărimi care apar îndeosebi în timpul nopții, cauzează o permanentă stare de nervozitate și scad semnificativ calitatea vieții. În cazul persoanelor vîrstnice, pruritul este cauzat de dereglarea cîmpului bactericid al pielii, iar funcționalitatea barierei pielii este de asemenea în dezechilibru. Influența complexă a mai multor factori ai acestui mecanism complex este, cel mai adesea, necunoscută sau neînțeleasă și, de cele mai multe ori, pacientul trece din medicație în medicație fără a observa o ameliorare.

Medicina energo-informațională, o medicină care tratează omul în integralitate, se focusează în terapii pe refacerea barierei pielii, a florei și pe readucerea corpului în balanța energetică din care este ieșit.

Pielea este cel mai mare organ al corpului nostru. Ce apare pe piele vine din interiorul nostru. Bolile dermatologice sînt destul de puține ca număr, iar tot ceea ce apare pe piele este un semnal că organismul întîmpină dificultăți în reglarea proceselor fiziologice.

Repunerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem oferă corpului o șansă majoră

O istorie a farselor (280)

Pace prin alcool (2)

Deşi Ministerul de Externe a considerat ideea „intoxicantă“ şi atît Sunday Times („singura sugestie militară raţională pe care am auzit-o vreodată”) cît şi Spectator s-au declarat în favoarea ei, reprezentanţii Campaniei pentru Dezarmare Nucleară au fost extrem de mîniaţi. Totuşi, parlamentarul Sir Philip Goodhart a observat cum, în Petrograd, slăbiciunea ruşilor faţă de vodcă aproape că a distrus revoluţia din 1917. Marinarii de la baza navală Kronstadt au pătruns prin forţă în Palatul de Iarnă, unde au descoperit cantităţi imense de vodcă în pivniţe şi s-au îmbătat pînă şi-au pierdut cunoştinţa. Gardienii revoluţionari trimişi să-i trezească din beţie au ajuns în aceeaşi stare, şi aşa mai departe, pînă cînd se părea că bolşevicii nu mai dispun de soldaţi în stare să opereze. Bucuria celor ameţiţi de alcool le-a fost spulberată de cîteva persoane treze, care au avut ideea să inunde pivniţele cu apă şi astfel, revoluţia a fost salvată. Cel puţin aşa se povesteşte. Mai multe voci de la mijlocul anilor ’80 sugerează că propunerea asociaţiei „Pace prin alcool“ ar fi putut funcţiona. SOLDAŢII SOVIETICI AU DAT TANCURI ÎN SCHIMBUL VODCII, era titlul unui articol din ziarul TIMES (5 august 1985), care descria modul cum soldaţii sovietici aflaţi în manevre în Cehoslovacia şi-au vîndut tancul unui patron de bar pentru două lăzi de vodcă. Cînd militarii au fost găsiţi dormind două zile mai tîrziu, din tanc mai rămăsese doar carcasa – restul fusese vîndut, în piese, pentru o nimica toată. Şi mai trist a fost articolul (Times, 9 iulie 1986) conform căruia, după dezastrul nuclear de la Cernobîl, mii de de cetăţeni ruşi din regiune au crezut că dacă vor consuma cantităţi foarte mari de vodcă vor fi protejaţi împotriva radiaţiilor. În ceea ce-l priveşte pe Mihail Gorbaciov – autor al perestroika – soarta lui a fost mai mult ca sigur pecetluită de lipsa de popularitate pe care şi-a atras-o încercînd să reducă, pe plan naţional, consumul de vodcă. Cursul oficial al vînzărilor de alcool în 1985 a condus la o asemenea creştere a producţiei ilegale, încît, pînă în 1988, zahărul devenise practic imposibil de obţinut aproape în toată fosta Uniune Sovietică. Preşedintele Reagan a crezut că el singur i-a rupt spatele ursului rusesc, dar oficialităţile de la asociaţia „Pace prin alcool“ ştiu mai bine!

de a se reechilibra. Terapiile se focusează, de asemenea, pe restabilirea comunicării energetice între sistemul neurovegetativ și fiziologia corpului.

Studii recente susțin că pruritul poate fi provocat și de ramificațiile fibrelor nervoase care se excită. În aceste situații, medicina energo-informațională intervine prin curățarea energetică a nervilor și prin echilibrarea lor vibrațională, iar pruritul începe să cedeze.

O altă cauză este poli medicamentația, mai ales la persoanele în vîrstă care care au comorbidități. Alte studii arată că persoanele care iau cinci sau mai multe medicamente de sinteză suferă mult mai des de prurit decît persoanele care nu iau nici un medicament. Aproape orice medicament de sinteză poate produce prurit local sau generalizat. Pruritul cronic are o durată mai mare de șase săptămîni. Diabetul zaharat, dereglările tiroidene, afecțiunile ficatului sau ale rinichilor, bolile vasculare, diferite forme de cancer se numără, de asemenea, printre cauzele pruritului.

Legendă, sau farsă?

În Evul Mediu, multă lume credea (unii mai cred şi astăzi) că, în Secolul al IX-lea, o femeie pe nume Ioana şi-a ascuns sexul cu o atît de mare îndemînare, încît a devenit Papa Ioan al VIII-lea. Domnind timp de douăzeci şi cinci de luni, între 855 şi 858 d. Chr., se spune că ea i-a urmat lui Leon al IV-lea şi l-a precedat pe Benedict al III-lea, şi că demascarea ei a avut loc doar pentru ca rămăsese însărcinată. Ascunzînd această stare fiziologică pînă în ultimul moment, a dat naştere unui copil în timpul unei procesiuni către Lateran, de unde va fi tîrîtă în afara Romei de către mulţimea înfuriată şi omorîtă cu lovituri de pietre. O altă versiune susţine că această predecesoare deghizată a lui James Barry a murit la naştere, că a fost îngropată chiar în locul în care şi-a dat sufletul şi că, mai tîrziu, procesiunile papale evitau strada pe care acest eveniment şocant şi criminal avusese loc.

De fapt, aşa cum se întîmplă atît de des, adevărul este altul. Doar cîteva săptămîni au trecut de la moartea lui Leon al IV-lea (847-855) pînă la urcarea pe tronul papal a lui Benedict al III-lea (855-858). Povestea se pare că a fost inventată de către un călugăr dominican francez din Secolul al XIII-lea, Stephen de Bourbon, care a datat alegerea Ioanei în jurul anului 1100. E foarte probabil ca el să fi auzit legendele despre influenţa exercitată de un senator roman din Secolul al X-lea, Marozia, şi de mama acestuia, la fel de puternică, Teodora. Legenda fiind înfrumuseţată de călugări călători, pînă la începutul Secolului al XIVlea toată lumea credea că Ioana fusese o englezoaică născută la Mainz, în Germania, care se îndrăgostise de un călugăr benedictin englez şi care se deghizase în bărbat pentru a-l urma pe iubitul ei la Atena. Acolo, ea devenise atît de învăţată, încît, mutîndu-se la Roma în timp ce îşi păstra deghizajul masculin, obţinuse mai întîi titlul de cardinal şi apoi, cel de Papă.

Legenda a fost crezută în multe părţi ale lumii, chiar şi la sfîrşitul Secolului al XVII-lea. Protestanţii o foloseau pentru a ataca Roma în timpul Reformei şi doar în 1647 a fost pusă cu adevărat sub semnul întrebării de către un calvinist sceptic, David Blondei. Povestea nu poate fi redusă complet la nivel de farsă, mai mult la cel de imaginaţie bogată. Oamenii doreau să creadă în această legendă şi, de aceea, au considerat-o adevărată.

(va urma)

STUART GORDON

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

În domeniul medicinei energo-informaționale avem posibilitatea, prin captarea vibrațiilor patogene, să influențăm în mod pozitiv evoluția bolii. Terapiile se focusează pe obținerea unei balanțe energetice în organism, pentru întreruperea fenomenului de autodistrugere și refacerea sistemului de autovindecare. Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără efecte secundare, fără durere sau medicamente, care are la bază fizica cuantică, care se impune tot mai mult și care ne aduce cunoștințe valoroase mai ales în domeniul medical. Toate studiile de neurobiologie din lume au la bază fizica cuantică. Terapiile sînt personalizate, vibrațiile patologice din organism sînt captate de aceste aparate și reglate așa cum poate corpul pacientului să le prelucreze în scop benefic pentru el.

Desprinderi

ORIZONTAL: 1) Se întind la drum;

2) Nu umblă cu minciuni – Purtat pe umeri;

3) Semnale telegrafice; 4) Văzute prin lupă! –Ochi la pîndă; 5) A lua cu sila – Trase razant pe lîngă poartă; 6) O masă în stil popular;

7) Apele folosite la spălat – Efect de groază;

8) Supus unor presiuni – Ține calea apelor;

9) Fac mișcări deplasate; 10) Primii clasați la Olimpiadă – Drum în penumbră;

VERTICAL: 1) Fază... de coacere; 2) A servi la botul calului – Tare frumos și lăptos; 3) Casă cu intrări și ieșiri secrete – Bătute pe muchie; 4) KO Tehnic (pl.) – Încălțat fără ciorapi;

5) Potou într-o cursă... acvatică – Nu pot fi trecuți cu vederea; 6) Lăsata secului (pl.); 7) Se ține de pereți – Atac pe centru!; 8) A scăpa de greutăți – Clasa star... pentru amatori; 9) Degajat la distanță – Proces de degradare; 10) Veste din port – Comisariat cu mulți sergenți (od.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LA GHEAȚĂ”

1) ALUNECARI; 2) NEPASATORI; 3) DI – SOL – VIS; 4) ENE – POL – SL; 5) RO – N – TAU – A; 6) S – MAZAGRAN; 7) ELANI –ASID; 8) NENA – L – ISE; 9) NISTEA – OZ; 10) RAU – DEGERA.

Poezia de care avem nevoie

Indiferent de ce ton şi veşminte îmbracă, poezia, dacă este cu adevărat poezie, trebuie să aibă o finalitate. Aceasta nu în sens îngust, utilitarist, ci în sensul celei mai largi accepţii axiologice, al existenţei unei valori capabile să îmbogăţească omul, fără de care nici o creaţie umană nu poate dura în timp şi spaţiu. Finalitatea despre care vorbesc apare în cea mai înaltă expresie a ei în opera marilor maeştri ai genului, cărora noi, tinerii, le datorăm respectul. Ei, înaintaşii de geniu care se înalţă în urma noastră aidoma unor gigantice statui de sare, au trudit şi au lăcrimat pentru triumful celor mai alese virtuţi ale speciei: binele şi frumosul, omenia şi dreptatea, demnitatea şi puterea de a iubi. Istoria lumii e plină de iluştri cetăţeni ai agorei lor care, bineînţeles, nu au fost şi mari poeţi. Însă, categoric, nu există nici un mare poet care – fie în chip activ, ca participant, fie prin mesajul şi încărcătura de valori a operei lui – să nu fi fost un vajnic cetăţean.

Noi, românii, avem privilegiul unor astfel de poeţi intraţi în pantheonul universalităţii tocmai pentru că erau profund naţionali şi fideli pînă la jertfa de sine idealurilor nutrite de poporul care i-a născut. Ei toţi aveau o ideologie, o linie românească. Este greu, dacă nu imposibil, de imaginat cum ar fi arătat spiritualitatea română în cazul că Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Goga şi atîtea alte „sfinte firi vizionare“ ar fi întors spatele istoriei neamului. În primul rînd că n-ar mai fi fost ei înşişi. Cred că este bine uneori să ne amintim că ştacheta ridicată a înaintaşilor nu era numai una estetică, ci şi una socială şi politică. La lumina de ceară verde şi de fulgere a celor care au fost, noi, oştenii de astăzi, mai mari sau mai mici, de pe frontul poeziei româneşti, trebuie să ne înmuiem condeiele în apa vie a existenţei adevărate, de zi cu zi.

Personal, nu cunosc poem mai frumos scris de Lucian Blaga, decît aceste cîteva cuvinte în proză, aşternute de seraficul slujitor pe altarul lui Zamolxis, la adresa noilor construcţii: „Izbînzile sînt o evidenţă a tuturor simţurilor, le vezi, le auzi, le pipăi. S-a pornit un fluviu, cota apelor o poţi citi pe ţărm“.

Dacă, în 1956, George Călinescu scria despre autorul „Primelor iubiri“ ca despre un posibil răspuns dat tuturor detractorilor de aiurea care susţineau pe atunci că soarele poeziei a apus în anii socialismului, astăzi se poate vorbi despre un întreg detaşament de mari şi grăitoare talente afirmate sub cerul paşnicei revoluţii româneşti. În ansamblu, se poate spune, fără teamă de a greşi, că ne aflăm într-un stadiu nou al poeziei româneşti, pe care critica de specialitate deja îl înregistrează în fenomenalitatea lui. Este stadiul unei mai adînci înţelegeri a rosturilor artei.

Fireşte, nu vom avea o artă, o poezie valoroasă nici prin versuri festiviste, mimetice, goale de orice emoţie autentică, după cum nici expresiile tendinţelor izolaţioniste, produsele căzute din „turnul de fildeş“, al confuziei şi ermetismului gratuit, nu reprezintă ceea ce aşteaptă oamenii de la noi. Trebuie să luăm o poziţie fermă împotriva simplismului de ocazie, care tinde uneori să ducă la proporţiile unei veritabile inflaţii. Ştiu o serie de poeţi – de altfel, talentaţi – care îşi mai permit uneori să se joace cu propriul lor har: pe lîngă faptul că în acest mod îşi creează singuri un prejudiciu, ei mai consumă şi hîrtie tipografică, izbutind să deturneze (prin puterea exemplului lor de autori consacraţi!) o parte a gustului public şi înclinaţiile unor mai tineri confraţi ce se află încă în faza de modelare. Inaccesibile sau lipsite de miez, vidate de frămîntarea autentică a vieţii şi de o emoţie sinceră a gestului poetic, astfel de produse nu satisfac nici pe departe calitatea gustului public. La celălalt pol, cel al bizareriilor căutate cu lumînarea, al cîlţilor mestecaţi dinadins pentru a crea impresia profunzimii şi unicităţii, vom găsi, dincolo de mimetism, o condamnabilă lipsă de pudoare civică. Şi chiar dacă unii dintre corifeii întîrziaţi ai dicteului automat sînt

sinceri în zbuciumul lor lăuntric, nu putem să nu ţinem seama de răspunderea educativă ce revine creatorului în raport cu publicul său.

Am luat parte, împreună cu alţi tineri scriitori, la mai multe spectacole de poezie şi muzică într-o serie de aşezări ale ţării, invitaţi fiind de mineri, constructori, ţărani, ostaşi aflaţi sub drapel şi alte categorii de „zei lucrători“ ai României. Impresia cu care ne-am despărţit de aceşti minunaţi fii ai clasei muncitoare a fost aceea că ei au nevoie de o poezie bună (pe care nu ştim dacă izbutim mereu să o scriem) şi că noi avem şi vom avea nevoie stringentă de ei. Le-am văzut chipurile ostenite după o zi de muncă, transfigurate frumos de o lăuntrică sete de artă; într-un fel reacţionau la poezia adevărată, care le punea balsam pe bătăturile palmei şi le înteţea bucuria de a trăi, iar în alt fel la ceea ce simţeau, cu stetoscopul inimii, că sînt falsuri, versuri obosite sau cosmopolite. Noi toţi am învăţat de la ei, de la alţi oameni, tot atît de mult cît se poate învăţa din „Georgice“, „Didahii“ sau „Faust“. Avem, prin urmare, nevoie de o poezie care să depăşească neîncetat condiţia unei opţiuni personale şi să intre în cîmpul de gravitaţie al unei opţiuni de ordin social. Fie că este de ţară sau de pace, de dragoste, jale sau notaţie caligrafică a altor zăcăminte sufletești, poezia trebuie să conțină acele vine aurifere care să te determine să cauți să o explorezi, să ți-o anini de suflet, să-ți fie uin adevărat pandantiv de aur. (1978)

Al doilea soare, cultura

Am ales ca titlu acest frumos adagiu heraclitian pentru că, în ceea ce ne priveşte pe noi, ca popor, bolta ne-a fost luminată, din cele mai vechi timpuri, şi de un fabulos soare al spiritului. Privind în urmă, la vastele orizonturi ale culturii carpatine – de la întîiele incizii ceramice, pînă la porţile înflorate de lemn, de la cavalerii danubieni pînă la policandrele Bucovinei, de la îngînduratul Hamangiei pînă la silueta monumentală a baladelor noastre străvechi – putem mulţumi înaintaşilor, cu deplină veneraţie, pentru moştenirea pe care, trăind vitrege vremuri, ne-au putut-o lăsa. Am fost, aşa după cum se cunoaşte, cel mai îndepărtat şi mai vitregit vlăstar din nobila spiţă a Romei. Am fost însă şi cel mai eroic, iar asta nu o decretăm noi, ci tot filele istoriei. Iată, bunăoară, ce scria Jules Michelet în anul 1854, un text care comprimă în cîteva cuvinte pline de dragoste o serie de mari adevăruri ale existenţei şi culturii româneşti: „Temelia acestei rezistenţe e un principiu viu: iubirea înverşunată a trecutului, calda legătură cu această nefericită patrie, care e cu atît mai iubită cu cît e mai nenorocită. Românul nu o părăseşte niciodată, pentru totdeauna. El păstrează intact tot ceea ce i-a rămas de la străbuni: îmbrăcăminte, obiceiuri, limbă si, mai cu seamă, marele său nume de român!”.

Au trecut, prin urmare, 125 de ani de la scrierea acestor gînduri şi nu mă pot opri de a nu face unele comparaţii. Este limpede că în cei 125 de ani de cînd istoricul francez scria cele arătate despre noi, România a cunoscut o modernizare rapidă, o înflorire fără precedent: şi totuşi, pînă către jumătatea acestui Secol, cultura noastră se afla încă, după o plastică expresie a ţăranilor, în veliştea vîntului. Nu era suficient, prin urmare, geniul poporului, nu erau de ajuns scăpărările tulburătoare ale unor creatori de excepţie – cultura avea nevoie, pentru maturizarea ei deplină, pentru democratizarea şi îmbogăţirea vistieriei sale, de o bază social-politică sănătoasă. Or, aceasta era încă departe de a prinde viaţă. Reproducem spre exemplificare un text emoţionant, pe care am avut şansa de a-l găsi într-un almanah tipărit cu prilejul sărbătorilor de iarnă de la sfîrşitul anului 1919. El se intitulează, grăitor, „Fie-vă milă de arta noastră!“ şi, cel puţin, mie, ca tînăr creator care nu a cunoscut convulsiile societăţii româneşti antebelice, mi se pare pur şi simplu zguduitor: „Isvorînd din nepăsarea conducătorilor ţării faţă de arta noastră, durerea, umilinţa şi revolta neputincioasă a acelor care înţeleg rolul artei în înălţarea unui popor,

Vulturii Carpaþilor

Zbor spre voi

Vulturii mei, Războiu-i în toi

Pe cer între zei.

Cînd țara-i răpusă

De sus pînă jos, Istoria-i scrisă

De-un pilot curajos.

Cade cîte unul

Dușmanul demonic, Merge pe drumul

Visului platonic.

În orizontul ceresc

Acoperiți cu flori, Și-ai noștri-și găsesc Mormînt între nori.

Spre glie de sus Avioane se strivesc, Ai noștri s-au dus

Aripi de îngeri le cresc.

Zbor spre voi Îngerii mei, Războiu-i în toi Pe cer între zei.

CRISTIAN BODNĂRESCU

se încheagă în strigătul acesta de jale: Fie-vă milă de arta noastră! Muzicei şi picturei i-aţi răpit Ateneul, singurul lor lăcaş de manifestare; editurile literare sînt aproape toate acaparate de negustori analfabeţi şi speculanţi; artiştilor dornici de a-şi întregi sufletul la lumina artei şi a culturii de aiurea le opriţi avîntul, refuzîndu-le putinţa de a-şi lua cu ei banii pe care samsarii şi negustorii îi obţin cu uşurinţă. Oameni mari ai neamului nostru, astăzi întregit, luaţi aminte la vorbele acestea isvorîte din avînt şi din durere curată: Fie-vă milă de arta noastră“. Era, să nu uităm, la trei decenii de la stingerea din viaţă, în condiţii de pietate publică, a lui Eminescu.

Nu ştiu dacă ne dăm seama totdeauna, din locul unde ne aflăm azi, de ceea ce am avut de recuperat, de îndreptat, de schimbat şi de cucerit în anii revoluţiei. Şi, încă, de aceea ce a mai rămas de făcut, destul pentru noi şi generaţiile următoare: de la umilinţa şi precaritatea condiţiei de viaţă de care mărturiseşte tulburător textul de mai sus şi pînă la ceea ce ştim bine că avem şi putem astăzi, la prestigiul real de care arta şi slujitorii ei trebuie să se bucure. Această uriaşă recuperare înseamnă, întîi de toate, o eliberare a omului de teama zilei de mîine, de umilitoare nesiguranţă. Sigur, cu toate aceste zăbale de tristă memorie, cu toate piedicile puse de o protipendadă semidoctă şi străină de interesele naţiei, cultura română a mers înainte. Asta, ca semn al vitalităţii sale, al faptului că, prin ceea ce a avut mai de preţ în ea, a fost o expresie vie a filonului de geniu al poporului nostru. Şi, dacă vorbim de geniul creator al poporului, trebuie să spunem că acele condiţii de care grăieşte „apelul“ citat de noi au făcut ca puterea creatoare a naţiunii noastre să nu fie decît în mică măsură valorificată. Nu vom fi niciodată atît de departe de înaintaşii noştri din grelele Secole trecute încît să nu gîndim tulburaţi, întristaţi la soarta talentelor, a geniilor anonime risipite, pierdute pe drum, care au murit necunoscute! Şi poate că nu este pierdere mai mare, afectînd viitorul însuşi al unui popor, decît poprirea talentului, a geniului creator, a gîndului îndrăzneţ menit să ducă înainte carul istoriei, în rînd cu dezvoltarea generală a lumii întregi. (1979) CORNELIU VADIM

TUDOR

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Cum să le pui (sau nu) rușilor capac pe țiței

Am catalogat acest război ca fiind unul „ciudat” încă din primele sale zile, iar desfășurarea sa ulterioară mi-a confirmat impresia. Privind planul general, am senzația, uneori, că dincolo de toate crimele, tragediile și distrugerile, există o scenetă bine pusă la punct și jucată ca la carte.

Unul dintre punctele acesteia este decizia europenilor și americanilor de a pune capac gazului rusesc. Mai precis, prețului la gaz și țiței. Ca și cum vă duceți la piață să cumpărați varză și îi spuneți țăranului că vreți să vă vîndă cu prețul pe care îl stabiliți dumneavoastră.

Ca să înțelegeți cum funcționează năzdrăvănia, citez din ceea ce scrie grupul de experți de la institutul de cercetări Consiliul Atlantic: „Plafonul

împiedică firmele din țările participante să furnizeze servicii de transport maritim, asigurări și alte servicii, inclusiv tranzacționare și brokeraj, pentru transporturile de țiței rusești, care sînt vîndute peste un anumit preț pe baril, în acest caz, 60 de dolari. În practică, sarcina de a cere clienților lor dovada că au cumpărat la un preț care respectă plafonul va reveni acestor furnizori. OFAC (Biroul pentru Controlul Activelor Străine) crede că firmele de transport maritim și de asigurări ar putea să nu dețină informații complete despre cît plătesc clienții lor pentru fiecare transport“.

(continuare în pag. 22)

N.M.

ETICHETA

SUA nu vrea să lovească Rusia prea tare

Cred asta nu doar fiindcă de la începutul războiului SUA lui Biden s-a ținut deoparte de orice intervenție care ar putea deranja Rusia lui Putin într-atît încît să-i inducă acestuia ideea de a se război oficial și direct cu susnumitele state.

Recent, am aflat din ziarul american

The Wall Street Journal că „SUA au modificat lansatoarele de rachete Himars pentru a împiedica Ucraina să tragă rachete în Rusia”. Jurnaliștii

Michael R. Gordon și Gordon Lubold scriu că, „începînd cu luna iunie, SUA

au furnizat forțelor ucrainene 20 de lansatoare cu sistem de artilerie de înaltă mobilitate – prescurtat Himars – și un inventar mare de rachete ghidate de satelit, cu o rază de acțiune de aproape 80 km. Acele rachete, cunoscute sub numele de Sistemul de rachete cu lansare multiplă ghidată, sau GMLRS, au fost folosite pentru a lovi depozitele de muniție, proviziile de logistică și centrele de comandă rusești de pe teritoriul ucrainean“.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Motto: ,, – Ionel, unde îți este manualul de educație sexuală?

– L-a luat tata să-l schimbe, pentru că pozele sînt încețoșate”. (UMOR ROMÂNESC)

Că vă vine să credeți sau nu, lucrurile sînt clare ca lumina zilei: homosexualitatea intră oficial în școlile din România, prin ,,Manualul pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen”. Păi, frați români, părinți, bunici, preoți, dascăli, politicieni, jurnaliști, mai sînteți pe aici? Nici acum nu simțiți că tînăra generație din România, deci viitorul Țării, a intrat în vizorul cioclilor apocaliptici, aceia care, așa cum am mai spus, sînt stăpîni pe planurile lor, pentru că ,,idioții merg singuri la tăiere”? Așa spunea Jacques Attali, completat de un alt cirac de-al său, David Rockefeller: ,,Oamenii viitorului vor trăi într-o deplină egalitate: toți vor fi sclavi”.

Acum, nu cred că vă veți întreba de ce vă fac ăștia idioți și sclavi sau de ce, întrun viitor cît mai apropiat, copiii și nepoții noștri își vor da seama că au ajuns sclavi din cauză că au avut părinți și bunici... idioți. Da, așa va fi, și asta pentru că, spre exemplu, dacă se va anunța un mare concert de muzică digitală, oamenii vor rupe porțile stadionului în care se va desfășura evenimentul, iar dacă se va programa un miting pentru normalitate socială, medicală, juridică, sexuală, morală..., în stradă vor ieși doar cîteva zeci de persoane. A se reține că Attali i-a făcut idioți și pe cei care și-au vacccinat copiii ca să meargă la mall, la cazinou sau în excursii exotice. Și lucrurile astea se întîmplă fiindcă, în timp și cu migală, omul a fost îndepărtat de Credință, Sănătate și Educație, adică s-a pus în practică exact definiția termenului de IDIOT: om ateu, bolnav și incult.

Uitați-vă cum sînt bisericile, spitalele și școlile din România! De fapt, aici este șmecheria, sataniștii ne aduc la stadiul de idioți, iar dacă mai îndrăznim să ne văităm de ceva, reacția lor va fi pe măsură: ,,Ați ajuns sclavi pentru că sînteți idioți”. Vorba poetului: ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim/ Trăim fără vlagă, cu frica în minte/ Pierduți în statistice și false cuvinte/ Și știrile breaking ne sperie-n casă/ Că nu vom avea ce pune pe masă” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”). Iată de ce împărtășesc pe deplin revolta poetului: ,,Poporul meu, sînt supărat pe tine,/ Nu ești așa cum am crezut cîndva,/ Faci pactul cu dușmanul, ce rușine!/ Aștepți momentul ca să poți trăda./ Purtat de mînă ești, de toți borfașii,/ Te mint că îți vor binele, în fond,/ Prin mărăcini și rîpe îți duc pașii,/ Te păcălește orice vagabond” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Poporul meu, sînt supărat pe tine”).

Și, pentru că aceasta este adevărata stare de fapt, am și eu o întrebare: Ce reacție a avut acest popor, de pildă, împotriva lui Raed Arafat, cel care a păcălit o nație întreagă cu izoletele lui și cu acele vaccinuri care salvau oamenii de la viață, nicidecum de la moarte? Pentru toate astea i-am făcut plîngere penală, dar ce așteptări pot să am de la cea mai coruptă Justiție din Europa? Dar oare ,,Ce lege se mai respectă?/ Legea Junglei, asta-i clar!/ Biserica e suspectă/ Școala este un calvar,/ Iar Justiția, greu coșmar” (Vadim Tudor, ,,Deșteptarea, fata mea!”).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Statuia Trianonului (III)

Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Woodrow Wilson

Iată de ce îl serbăm noi, astăzi, aici, în Transilvania românească, pe președintele Woodrow Wilson. Fiindcă fără geniul lui clarvăzător, România Mare ar fi fost greu de făurit. În 1920, ca o recunoaștere a contribuției sale decisive la cîștigarea Marelui Război de către forțele binelui, Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace. Printr-un asemenea laureat, acest premiu căpăta consistență și prestigiu, iar lupta pentru pace devenea o constantă a conștiințelor lucide. La 2 februarie 1924, Wilson se stinge din viață, în plină glorie – mai mare în Europa, ce-i drept, decît în America. Priviți ce ciudată numerologie: 02-02-24! El lăsa în urmă 3 realizări excepționale: 1) A condus America în timpul celui mai mare măcel pe care îl cunoscuse, pînă atunci, Istoria, și a condus-o bine, fără reparații capitale, cum se spune, ducînd corabia țării sale la destinație. 2) A elaborat Declarația în 14 puncte, intrată în analele politicii și ale diplomației ca „Bazele principiale ale Păcii formulate de Wilson”, rostită la 8 ianuarie 1918, anul cînd, de altfel, avea să se și încheie războiul; de precizat că, la

12 februarie 1918, președintele a mai rostit un discurs important, în care a adăugat încă 4 puncte la cele 14. 3) A fost inițiatorul și fondatorul Societății Națiunilor, fără de care ar fi greu de imaginat pacea din acea perioadă, scurtă, ce-i drept, de numai 20 de ani, dar poate cea mai rodnică epocă a Secolului XX, cel puțin pentru noi, românii. În studiul intitulat „Originea și ființa Societății Națiunilor”, tipărit de savantul român Dimitrie Gusti în iunie 1925 – așadar, la un an de la moartea eroului nostru – am descoperit o spectaculoasă caracterizare: „Woodrow Wilson a fost personalitatea care a jucat un rol decisiv în formidabila criză ce a durat din 1914 pînă la iscălirea tratatelor de pace; aici ne interesează contribuția acestei mari figuri la crearea Societății Națiunilor. Balustrada ce servește la îngrădirea frumoasei grădini engleze a localului Societății Națiunilor din Geneva are o placă de piatră albă, unde sînt săpate aceste cuvinte: «În memoria președintelui Woodrow Wilson, fondatorul Societății Națiunilor»”. Dacă Wilson a fost fondatorul, Titulescu al nostru a fost executantul acestui grandios

Cum să le pui (sau nu) rușilor capac pe țiței

(urmare din pag. 21)

„Firmele care le solicită atestări că plafonul a fost respectat prin prevederi contractuale simple și deja standard (și nu au nici un motiv să creadă că sînt false) nu sînt susceptibile să se confrunte cu măsuri de executare. Această abordare oferă OFAC și omologilor săi autoritatea de a urmări pe oricine ar fi mințit într-o atestare, de exemplu, făcînd o tranzacție separată deasupra plafonului. Deocamdată, plafonul nu este atît de mic pe cît și-ar dori unii. Petrolul rusesc se tranzacționează deja la reducere: aproximativ 69 de dolari pe baril, comparativ cu 86 de dolari pentru țițeiul Brent.

Unele state membre ale UE făceau eforturi pentru un plafon mult mai mic – unul care ar elimina capacitatea Rusiei de a obține profit. Ei au obținut o scădere ușoară de la un nivel propus de 65 - 70 de dolari la un nivel final de 60. Chiar și acest lucru a fost suficient pentru a genera îngrijorări cu privire la implementare din partea Trezoreriei SUA. La 60 de dolari, Rusia ar avea în continuare un profit puternic”.

Am putea spune că rușii le vor vinde chinezilor și indienilor la ce preț vor ei, deși același grup american de experți avertizează că „mult discutații cumpărători chinezi și indieni pe care măsura este menită să îi afecteze ar folosi pur și simplu limita în tacticile lor de negociere”. Cu toate asigurările pe care și le iau semnatarii acestui acord, există riscul de a se ocoli acest acord, așa cum

s-a întîmplat și pînă acum, cînd navele rusești care ieșeau în apele internaționale transferau marfa în nave sub alt pavilion și vindeau produsele petroliere ca ne-rusești și cu un preț clar mai mare, europenilor.

O spun aceiași oficiali de la Consiliul Atlantic: „De asemenea, credem că vor exista oportunități de înșelăciune, mai ales dacă diferența de preț între țițeiul Urals produs în Rusia și țițeiul Brent crește. Istoria a arătat că este posibil ca transportatorul maritim să prezinte greșit sau să ascundă originea încărcăturii sale. Între timp, scutiri pentru anumite piese din complexul de producție rusesc (în special proiectul Sakhalin-2, care a fost finanțat în mare măsură de Japonia) sugerează că vor exista în continuare butoaie rusești fără plafon.

Plafonul nu abordează pe deplin amestecurile care includ țiței rusești (poate intenționat), sugerînd că ar putea exista oportunități suplimentare de a manevra butoaiele rusești prin produse rafinate sau parțial rafinate. În cele din urmă, va fi dificil pentru țările care aplică plafonul să urmărească cu adevărat prețul plătit, avînd în vedere opacitatea pieței. Sarcina principală pentru conformitate revine brokerilor și comercianților nereglementați de produse petroliere rusești.

Testul crucial al viabilității acestei politici va consta în aplicarea plafonului atunci cînd, în mod inevitabil, au loc încălcări. OFAC i-a amenințat pe cei care trișează

SUA nu vrea să lovească Rusia prea tare

(urmare din pag. 21)

„Lansatoarele Himars au o caracteristică unică menită să le împiedice să devină sisteme de luptă și mai puternice. Oficialii americani spun că Pentagonul a modificat lansatoarele astfel încît acestea să nu poată trage rachete cu rază lungă de acțiune, inclusiv rachetele Sistemului de rachete tactice ale armatei americane, sau ATACMS, care au o rază de acțiune de aproape 322 km”.

Cu toate acestea, așa cum titrează și The Washington Post pe 5 decembrie, ucrainenii au reușit, folosind drone, să lovească două baze militare situate pe Volga, la 650 km în interiorul țării, baze care adăposteau bombardiere strategice TU-95 (TU vine de la numele inventatorului, Tupolev), respectiv TU-22M. Asta este foarte grav, fiindcă înseamnă că radarele rusești nu și-au făcut treaba din moment ce două drone au putut zbura atîta amar de cale prin spațiul lor aerian fără să fie interceptate mai devreme.

Același ziar mai scrie următoarele: „Ministerul rus al Apărării a declarat că Ucraina a folosit drone pentru a efectua atacurile care au avariat două avioane și au ucis trei trupe rusești. Nu există nici o dovadă că armele furnizate de SUA au fost folosite în lovituri. Kievul nu

și-a revendicat oficial responsabilitatea pentru atac, dar oficialii ucraineni au sugerat că au capacitatea de a lovi adînc în Rusia. După lovituri, Rusia a lansat atacuri cu rachete asupra Ucrainei. SUA s-au abținut să furnizeze Ucrainei rachete ATACMS cu rază lungă de acțiune. Dar modificările asigură că Ucraina nu ar putea folosi lansatoarele Himars pe care SUA le-au furnizat pentru a trage rachete ATACMS dacă Kievul le-ar fi achiziționat din alte surse, cum ar fi națiuni străine care au achiziționat armele din SUA. Nici Ucraina nu ar putea folosi acele lansatoare pentru a trage alte tipuri de rachete cu rază mai lungă de acțiune dacă Kievul ar fi reușit cumva să le producă sau să le achiziționeze, spun oficialii. Pentagonul a refuzat să comenteze modificările, despre care oficialii americani au spus că implică hardware-ul și software-ul lor. Datorită considerentelor de securitate operațională, nu comentăm public configurația sistemelor furnizate aliaților și partenerilor”, a declarat generalul Patrick Ryder, purtătorul de cuvînt al Pentagonului. „Statele Unite rămîn angajate să ofere Ucrainei capacitățile de care are nevoie pentru a contracara agresiunea rusă”. Președintele Biden și consilierii săi au fost nevoiți să echilibreze sprijinul pentru forțele Ucrainei cu riscul escaladării conflictului cu Moscova”.

proiect. Și încă ceva din anecdotica aceea, care face studiul Istoriei mai atractiv: inițial, cei care dirijau Lumea au dorit ca Liga Națiunilor să-și aibă sediul într-un oraș însorit, mediteraneean, așa că a fost aleasă GENOVA; dar o dactilografă a greșit și, în loc de GENOVA, a apărut GENEVA, și așa a rămas. Să ne gîndim, uneori, la rolul întîmplării în Istorie. Sau, cum spunea un om de spirit: „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai lung”…

Doamnelor și domnilor, astăzi am mai trăit un eveniment: am lansat, la Librăria Universității, biografia unui alt laureat al Premiului Nobel pentru Pace, apărută la Editura Fundației „România Mare”, sub îngrijirea și cu prefața mea. E vorba de Albert Schweitzer, un luptător pentru dezarmarea nucleară. Destinul a făcut ca fiica acestui savant și teolog creștin, doamna Rhena SchweitzerMiller, în vîrstă de 83 de ani, să trăiască acum în America, ea fiind o sinteză admirabilă între tatăl ei, germano-francez din Alsacia, și mama ei, evreică. (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (Discursul a fost rostit la Cluj-Napoca, la 2 iulie 2002)

cu consecințe, dar luarea de măsuri împotriva lor poate reduce implicarea altor participanți la schemă și submina și mai mult obiectivele politice duale de a menține produsul rusesc pe piață, dar de a reduce veniturile pentru Moscova”.

Eu cred deja că acest proiect nu va da roade prea... gustoase pentru inițiatorii săi, fiindcă e greu spre imposibil să supraveghezi așa ceva, știut fiind faptul că rasa umană e foarte inventivă în a găsi soluții la probleme precum aceasta.

Care este impactul global al acestei soluții? Nu le e prea clar nici inițiatorilor, din moment ce declară că „pentru moment, plafonul nu este semnificativ sub prețul țițeiului rusesc, așa că nu este clar cum va răspunde Moscova. Într-adevăr, președintele rus Vladimir Putin tocmai a aprobat o creștere a producției. Presupunînd că cea mai mare parte a ofertei Rusiei rămîne pe piață, efectul asupra prețurilor va fi mic, iar odată cu creșterea prețurilor la petrol, plafonul devine si mai greu de aplicat”.

Cît despre impactul asupra economiei ruse, veniturile acesteia vor fi diminuate, dar eu știu dacă suficient pentru a o face să înceteze războiul, mai ales că s-ar putea ca acesta să se termine în condiții avantajoase pentru ea?

Una peste alta, soluțiile acestea cer timp pentru a avea eficiență și trebuiau aplicate încă din 2014, nu acum și nu așa, ci gîndite mai bine, calculînd consecințele, nu „pe genunchi”, cum se întîmplă de la începutul acestui război, de zici că feciorii de la Bruxelles și Washington nu știau cu cine au de-a face.

Din toate astea se vede că americanii vor să se bată cu rușii pînă la ultimul ucrainean, cum zicea cu cinism chiar Vladimir Putin acum ceva vreme. E un război mondial ciudat, care se desfășoară parcă după o înțelegere tacită a americanilor cu rușii de a-și goli stocurile de arme învechite ca să poată să și le umple cu altele noi. Aflu că Rusia și-a pus la bătaie tehnica din anii ʼ60 pentru a lupta cu Zelenski. Altfel, scrie acelasi ziar american, „Pentagonul a declarat în august că a furnizat rachete antiradiații de mare viteză sau rachete HARM, pe care Ucraina le trage de la luptătorii săi din epoca sovietică, pentru a ataca radarele rusești. Dar Casa Albă s-a mișcat cu prudență, cîntărind beneficiul militar pentru Kiev față de riscul escaladării cu Moscova, într-un echilibru care a lăsat Ucraina fără rachete americane cu rază lungă de acțiune care pot lovi cartierul general naval al Rusiei. Speranțele Ucrainei de a achiziționa avioane occidentale în termen scurt au fost, de asemenea, respinse de administrația Biden, deși SUA nu a exclus să le furnizeze la cîțiva ani după soluționarea conflictului din Ucraina”.

Pe de altă parte, de o vreme a început să se vorbească tot mai mult despre pace și despre negocieri, dar nu de Zelenski, ci de americani și francezi; chiar Papa Francisc a făcut apel la pace. Pînă la pace însă, e bine de știut că războiul nu se va extinde și nu va deveni unul nuclear.

Ministerul Învățămîntului: vitriolul tinerei generații din România

(urmare din pag. 21)

Grav este faptul că vinovat este nu numai Arafat, ci sînt și Vela, Cîțu, Musta, Cercel, Rafila, Iohannis și mulți alții; dar să nu-l omitem pe Valeriu Gheorghiță, cel care a ținut musai să-și demonstreze cumsecădenia față de concetățenii săi, declarînd că donează vaccinurile odraslelor sale în favoarea unor copii nevoiași. Doamne, cîtă ipocrizie, mama lui de șmecheraș de gang! De reținut și faptul că Nașul-TV a făcut investigații cu privire la uniforma de colonel pe care o purta Gheorghiță și s-a aflat că acesta nu figura în evidența celor din MApN.

Așadar, numai pramatii și lichele, care, în majoritatea lor, și-au terminat studiile liceale și universitare în perioada post-comunistă, atunci cînd, sub genericul mult visatei democrații, elevii și studenții făceau greve pentru a alunga din învățămînt profesorii sau rectorii așa-zis incomozi. Atunci s-au înființat și fabricile de doctorate, cînd aceste titluri nu se susțineau, ci se cumpărau, adică exact cum se obținea și se obțin încă posturile și funcțiile politicoadministrative. Lucrurile sînt clare și nu trebuie să ne mai mirăm de ce ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golan siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri”, adică ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Adevărul este că fără Credință și Educație, oricum ai suci-o, tot pramatie și lichea ajungi, iar dacă mai ești și puțin dus cu bidonul, ce mai, fotoliul ministerial al tău este. Legat de asta, o să vă povestesc o întîmplare de pe vremea cînd, la Interne, ministru era Gavril Dejeu, un nemernic, Dumnezeu să-l ierte, că eu n-am putut. Atunci, Vadim m-a rugat să fac un articol despre un mare infractor, un găinar de fapt, pe care Dejeu susținea că-l caută și, sanchi, nu-l găsea. De fapt, pe Dejeu îl durea la bască de notoriul infractor, motiv pentru care răspundea presei mai mult din complezență, în genul: ,,am decis, facem căutări, nu ne lăsăm, sîntem pe urmele lui...”, adică numai vrăjeli. După vreo 2-3 zile m-am prezentat la Vadim și i-am spus că nu se mai impune apariția articolului, pentru că aflasem unde se găsea infractorul. Era vorba de faptul că acesta practica boxul de performanță în cadrul clubului... ,,Dinamo” din București, club ce aparținea Ministerului de Interne. Mai mult, omul se calificase în finala unei categorii la celebra competiție internațională ,,Mănușa de Aur”, care se disputa la Galați. Pentru că respectiva finală urma să fie transmisă la TVR-1, în maximum trei ore, Vadim a luat telefonul și l-a sunat pe Dejeu:

,, – Toată stima și mîndria, domnule ministru, pentru infractorul pe care îl tot căutați și nu-l găsiți, dar care, peste trei ore, va reprezenta cu onoare și cinste România la turneul ,,Mănușa de Aur”, de la Galați.

– Cum ați aflat? Și oare cum aș putea eu să-l arestez direct din ring? Oricum, vă mulțumesc și o să pregătesc o dubă!

– Nu vă agitați prea tare, domnule ministru, că lucrurile sînt simple: după ce îl faceți pe infractor ministru de Interne în locul dumneavoastră, vă puteți urca singur în dubă!”.

Cu toate acestea, ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). S-a ajuns aici pentru că acest popor, în primul rînd, a fost lipsit de educație timp de mai bine de trei decenii postdecembriste, perioadă în care sistemul de învățămînt a fost condus mereu numai de caricaturi. Acum, ,,În această guvernare/ Cu o șefă cam zăludă/ Școala e în

degradare,/ Fără cărți și fără budă” (Aura Georgescu), dar ,,De-ai învăța, copile, carte,/ Ai s-ajungi și tu departe/ Și-o să ai atunci de toate.../ În Canada sau în State!” (Nelu Vasile). Fac referire la Deca Ligia, cea care, în urmă cu vreo opt ani, pentru că a lipit corect multe afișe electorale, a fost numită consilier prezidențial al lui Iohannis. Deși, la bază, Ligia Deca este inginer navalist, a făcut impresie cu doctoratul său în științe politice, susținut în... Luxemburg, țara în care astfel de titluri se obțin cu un pronunțat sprijin financiar din partea forțelor globaliste.

Ca să nu se plictisească în Palatul Cotroceni, Iohannis i-a trasat ca sarcină Ligiei Deca să stabilească bazele proiectului ,,România educată”, precum și strategia de implementare a acestuia. Dar, pentru că fătuca tăia și multă frunză la cîini, nu a avut timp săși termine treaba, ca să nu mai vorbim de faptul că Iohannis nu-și făcuse din asta nici un stres. Ba, mai mult, după vreo șapte ani, cînd jurnaliștii l-au întrebat de ce nu a fost demarat proiectul ,,România educată”, a răspuns: ,,Ce mă bucur că, în sfîrșit, presa și-a dat seama cît de necesar este acest proiect pentru țară!”.

Bravo, boss, ce ușor te-ai scos! Ai procedat precum șmenarii de gang, la modul ,,V-am pregătit ceva frumos, dar nu vă dau decît atunci cînd veți cere”. În cele din urmă, văzînd că funcționarii ministeriali se uitau ca mîța-n calendar la proiectul întocmit de Ligia Deca, de fapt niște coli albe de hîrtie, Iohannis a decis: ,,Du-te, draga mea, și arată-le prostovanilor ăia din minister despre ce este vorba, iar ca să nu cîrîie nimeni, te fac șefă peste ei”. Așa a ajuns Ligia Deca cel de-al 29-lea ministru al Învățămîntului din ultimii 33 de ani, dar să vezi și să nu crezi: Proiectul ,,România educată” nu poate fi implementat, pentru că actuala Lege a învățămîntului nu este bună. Cum, nu știți cine va face alta? Evident că tot Ligia Deca, a cărei minte de inginer navalist ne va scoate din impas. Chiar a schițat cîte ceva, numai că, după ce a postat lucrarea pe internet, pentru dezbatere publică, au apărut peste 9.000 de înjurăt..., pardon, amendamente la legea sa. Din acest motiv s-a cerut premierului Ciucă o păsuire de două săptămîni pentru apariția noii Legi a învățămîntului, dar a trecut aproape o lună de atunci, și Ligia Deca încă mai citește și analizează cu echipa sa opiniile cetățenilor.

Așadar, haos total și o bătaie de joc ce ne face să pricepem la cine s-a mai referit Jacques Attali atunci cînd a spus că ,,idioții merg singuri la tăiere”. E ușor de înțeles totul, numai dacă veți accepta că nu a fost o pură întîmplare faptul că, în ultimii 33 de ani, am avut în capul statului numai tîmpiți (sic) și cînd spun capul statului, mă refer la Președinție, Guvern, Parlament, Biserică, SRI, Justiție, primării ș.a.m.d.

Dacă ați uitat trecutul, priviți acum cine este președintele României, cine este premier, primarul Bucureștilor sau cel al Sectorului 1. Uitați-vă ce miniștri și parlamentari avem și cine sînt cei care vor să ia locul acestora. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s «spuma» țării. Ce rușine!” (,,Lumea românească”).

Cîndva, Napoleon Bonaparte a spus că ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor și idioților este vitriolul oricărei societăți”, ceea ce a devenit un motto al Noii Ordini Mondiale, adică: ,,Dacă vreți să supuneți mai ușor națiunile, puneți la conducerea lor numai idioți!”. Acest principiu a fost evidențiat și de Jim Mars, unul dintre cei mai importanți jurnaliști americani, care, în cartea sa ,,Iluminati – Societatea secretă care a deturnat întreaga lume”, a dezvăluit Protocoalele prin care se pun în aplicare Principiile de organizare și funcționare ale Noii Ordini Mondiale. De pildă, la Protocolul nr. 8 se spune că ,,Puterea va fi pusă în mîinile unor persoane ale căror trecut și reputație să fie de așa natură, încît între ele și popor să existe un abis, persoane care, dacă nu se vor supune total instrucțiunilor Noii Ordini Mondiale, se vor confrunta cu acuzații penale”.

Acum, poate vă întrebați de ce Băsescu, Iohannis, Clotilde, Arafat, Cîțu, Kövesi, Coldea, Macovei ș.a. nu au ajuns încă la pușcărie. Răspunsul îl putem afla dacă lecturăm Principiul nr. 3 de organizare și funcționare a NOM: ,,Scopul sfințește mijloacele –nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”. Așadar, cucerirea planetei se va face prin intermediul conducerilor statale, pline ochi de idioți, pramatii și lichele, bine încorsetați de regulamentele satanice ale mondialiștilor, neavînd decît opțiunea de a sta în genunchi și de a executa orbește orice li se cere. România a ajuns într-o situație cu mult mai grea decît aceea de colonie. Oricum, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950). Mai mult, strategul și analistul militar de elită, generalul cu patru stele, Sir Richard Barrons, în vîrstă de 64 de ani, care a fost – pînă la trecerea în rezervă, în 2016 – unul dintre cei șase comandanți ai Forțelor Armate Britanice, a declarat că ,,urmează carantina electronică, închiderea rețelelor sociale și a internetului. Vor funcționa doar televiziunile toxice, mercenare, ale Noii Ordini Mondiale. În această fază, s-ar putea ca începutul implantării microcipurilor să fie impus prin vaccinuri obligatorii sau prin internarea în lagăre”.

Ce ziceți, frați români? Acceptați o astfel de viață pentru copiii și nepoții voștri? Se pare că da, din moment ce considerați că a avea grijă de copil înseamnă a-l da pe tobogan și a-i cumpăra o ciocolată, iar prin educație înțelegeți că este suficient a-i da brînci pe poarta școlii cu un ghiozdan de 10-12 kg în spate, pentru a se obișnui cu viitoarea postură de sclav. Știu, veți spune că ghiozdanul este plin cu cărți și caiete, dar v-ați uitat vreodată într-un manual școlar și v-ați întrebat dacă acesta este folosit?

Întreb asta pentru că, recent, nepoata mea m-a rugat să o ajut la tema de matematică, sens în care am pregătit cartea respectivă, culegerile, volumele 1 și 11, iar pe calculator am accesat manualul digital. Așadar, am pregătit 4 manuale, toate cumpărate de părinții copilei, că nu degeaba se zice că învățămîntul e gratuit. Dar totul nu a fost decît o agitație inutilă, pentru că exercițiile pentru temă au fost inventate de profesoară și date elevilor pe niște fișe xeroxate. Iată, deci, încă un exemplu edificator, care ne duce la concluzia că școala românească a ajuns un adevărat pericol social, o otravă pentru tînăra generație, care, descurajată, își caută salvarea prin simplul abandon școlar. Asta, în timp ce guvernanții încă se mai fălesc cu faptul că, în România, s-au vaccinat antiCOVID-19 în jur de... 250.000 de copii. Desigur, cînd s-a întîmplat asta, părinții și bunicii lor nu erau acasă. Erau la meci sau la pomeni...

Breaking News: Se tot vorbește despre apariția unei legi prin care terenul din curtea școlilor va deveni proprietatea Ministerului Învățămîntului. Vă dați seama ce tunuri imobiliare vor urma și cît de ușor se poate ajunge apoi la vînzarea școlilor, a sălilor de sport și chiar a WC-urilor din fundul curților?

po L i T ică G eopo L i T ică

Veto-ul Austriei în

dosarul

Schengen: rea-credință și ignoranță

Presa de limbă germană, inclusiv cea din Austria, tratează într-un registru în general critic decizia Austriei de a respinge aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen.

Să acuzi România pentru fluxurile de migranți care vin spre Austria este rea-credință, iar oficialii de la Viena au dat dovada unor crase lacune în ce privește istoria propriei țări, scriu ziarele din Austria, după votul de joi de la reuniunea miniștrilor europeni ai Justiției și Afacerilor Interne. Iar jurnaliștii politici germani vorbesc despre obiceiul de a arăta cu degetul către rudele mai sărace din Est pentru a acoperi crizele statului de drept din Vestul Uniunii Europene.

Nu România, ci Rotterdam, Napoli sau Grecia!

„În cazul unor națiuni cum sînt Bulgaria sau România, mulți europeni se gîndesc la criminalitate și corupție. Nu este complet greșit. Dar asta ține mai mult de sistemul judiciar de acolo și de partidele adesea corupte. Respingerea bulgarilor și a românilor este un mesaj pur politic, în detrimentul unor națiuni care, pe de o parte, beneficiază de Uniunea Europeană, dar care, prin șomaj și migrație în Vestul mai bogat, plătesc un preț nu foarte mic pentru a fi europeni. Cine – cum a făcut Austria – acuză România și Bulgaria pentru fluxul de migranți de pe ruta balcanică, ignoră cu rea-credință faptul că cea mai importantă poartă de intrare, Grecia, este de mult timp în zona Schengen. Cînd vorbim despre mafie, ar trebui să ne gîndim mai degrabă la Napoli și Palermo (fac parte din Schengen) decît la București și Sofia. Dacă ar obține profitul traficanților din porturile Anvers și Rotterdam, Balcanii s-ar transforma într-o înfloritoare Elveție. Ar cam trebui să ia sfîrșit obiceiul de a arăta către rudele mai sărace din Est și a da vina pe ele pentru a acoperi crizele statului de drept din Vestul Uniunii Europene”, conchide jurnalistul Dirk Schümer, autorul comentariului din paginile ziarului conservator german Die Welt

Aceeași publicație interpretează, într-o relatare de la Bruxelles, o afirmație a premierului Olandei. Mark Rutte spunea că în Bulgaria se poate obține o trecere ilegală a frontierei pentru 50 de euro. Această declarație, scrie Die Welt, este o ilustrare a unei probleme pe care o au și Bulgaria dar și România și Croația: corupția în cele mai înalte sfere ale politicii și în administrație. Este, astfel, cît se poate de posibil ca funcționarii de la granițe să poată fi mituiți de migranții ilegali. Care, mai adaugă ziarul berlinez, sînt trimiși către nord, adică pe ruta balcanică de care se plînge Viena, tocmai de Grecia – fapt pe care ministrul austriac de Interne a evitat să îl puncteze.

„Este o zi a dezamăgirilor. În acest moment nu sîntem uniți și asta ne face foarte slabi”, a spus comisara europeană pentru Afaceri Interne, Ylva Johansson, citată de Frankfurter Allgemeine Zeitung. În vocea dezamăgită a oficialului comunitar, completează analiza publicată de ziarul german, se pot auzi cioburile vaselor de porțelan sparte joi la Bruxelles. Iar dacă Viena reclamă deficite ale politicilor europene de migrație, în special în privința înregistrării migranților în țările prin care aceștia intră în spațiul Schengen, dar și lipsa unor cifre credibile privind dimensiunile fluxurilor, comisarul european regretă existența unor state Schengen care fac posibile astfel de deficite legale.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43

redactie@revistaromaniamare.ro

grotescă

În Austria, partidul de guvernămînt suferă din cauza propriilor scandaluri de corupție și asta îi face complicată situația în sondaje, cu o presiune atît din interiorul partidului asupra conducerii sale, cît și dinspre opoziție, amintește FAZ, ziar apropiat conservatorilor germani, în textul semnat de corespondenții săi din Bruxelles și Viena.

„Nedrept!”

Despre subiect, pornind tot de la cei 50 de euro ai lui Rutte și de la dezamăgirea comisarei Johansson, relatează și elvețienii de la Neue Zürcher Zeitung Principalul cotidian al publicului german socialdemocrat, Süddeutsche Zeitung, titrează în același registru: „Nedrept”. Ce s-a întîmplat în cazul celor trei candidați analizați joi la Consiliul JAI este, scrie ziarul care apare la München, un proces european clasic de amînare a deciziilor: se stabilește o procedură complicată cu repere și jaloane de control, anii trec, iar la final apar state UE dintre cele care au stabilit criteriile, dar care, din motive neclare, spun că, deși totul e grozav, se opun. „Rezultatul este mereu același: frustrarea față de UE crește. E adevărat că sistemul Schengen nu funcționează, dar de vină sînt membrii acestui club exclusivist care nu mai respectă de mult propriile reguli (...) Or, pentru asta nu sînt de vină România și Bulgaria”, conchide SZ.

Deficit de spirit austriac și european

Faptele nu joacă nici un rol în decizia austriacă în privința României, scrie, la Viena, cotidianul liberal Der Standard. Iar „ministrului de Interne și cancelarului federal le lipsește nu doar spiritul european, ci și cel austriac”, observă ziarul vienez, care adaugă: „Cine cunoaște istoria țării noastre, trebuie să fie la curent cu puternicele legături istorice și culturale cu România”.

Vetoul de joi face rău investitorilor austrieci de acolo și persoanelor care îngrijesc pensionarele și pensionarii Austriei, continuă ziarul amintit. Der Standard scrie că România este țara est-europeană care a reușit cele mai consistente reforme din ultimii 30 de ani și laudă societatea civilă, mereu implicată în democratizare, combaterea corupției și apărarea independenței justiției. Semnalul transmis de Austria este fals într-un mod cît se poate de grotesc. Nu e cazul să te aliezi cu autocrați revizioniști, ci cu democrați, comentează Adelheid Wölfl în ziarul citat. În vreme ce guvernul Austriei oferă finanțări premierului Ungariei, Viktor Orban și președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić, țări pe unde de fapt vin cei mai mulți migranți clandestini, România este descurajată. „Naționaliști iliberali sînt mîngîiați, iar reformiștii umiliți. În Balcani, mesajul este interpretat ca o invitație la a înlocui susținătorii valorilor europene cu personaje brutale”, încheie Der Standard

„Irațional și ipocrit”

„Sînt învinuite România și Bulgaria, dar nu Ungaria sau chiar Croația – este irațional și ipocrit”, susține o expertă austriacă în politici migraționiste, Judith Kohlenberger, preluată de pagina de internet a televiziunii publice de la Viena, ORF. La fel ar trebui sancționate Grecia, care nu respectă drepturi fundamentale, și Ungaria, care împinge mai departe migranții veniți dinspre Serbia, adaugă sursa citată.

„Firmele noastre vor plăti prețul vetoului neglijent al (ministrului de Interne – n. red.) Karner”, este mesajul transmis de opoziția liberală austriacă NEOS și preluat de publicația de mare tiraj Kronen Zeitung, care apare la Viena. Kronen citează și declarațiile lui Marcel Ciolacu și relatează despre convocarea ambasadoarei Adelheid Folie la MAE român. „Există deja solicitări pentru o reacție din partea României pe probleme importante pentru Austria. Dacă Austria va continua să se opună aderării României, ar putea urma o contaminare de anvergură a veto-urilor în alte chestiuni și mai sensibile”, conchide publicația poloneză Visegrad Insight

În reacţie la decizia miniştrilor de Interne ai UE, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, profesorul Cristian Preda, a declarat: „România a ratat obiectivul pe care-l are de mai bine de un deceniu și nu va intra în Schengen peste trei săptămîni. Sînt de vină miniștrii Bode și Predoiu care gestionează cele două domenii acoperite de Consiliul JAI, și anume Afaceri Interne și Justiție. Ei nu au pregătit din vreme răspunsuri la întrebările care erau puse în mai multe state-membre. S-au trezit abia cînd a fost clar că va intra Croația și au încercat să folosească pretextul agresiunii rusești în Ucraina pentru a prinde trenul Schengen, plecat deja din gara Zagreb spre toate destinațiile din UE. Campania de lobby a fost una agresivă, alcătuită din amenințări la adresa olandezilor și austriecilor. În loc să caute cooperarea, pentru a clarifica anumite nelămuriri, oficialii români au ales confruntarea. S-a mers departe: deputați, inclusiv europeni, ca și miniștri din guvernul de la București au amenințat cu boicotul comercial sau cu arestarea unor directori de afaceri austrieci. S-a văzut acum că, la 15 ani de la aderare, mecanismele de decizie din instituțiile europene nu sînt cunoscute de către cei care reprezintă România. Ca și-n alte ocazii, președintele a reacționat cu mare întîrziere. El a căutat să obțină sprijinul cancelarului austriac. Nu a reușit. E un eșec nemaivăzut. Nici unul dintre predecesorii săi nu a fost pus într-o situație atît de stînjenitoare de către un partener european”.

DW.COM

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 24 RON – 3 luni – 72 RON – 6 luni – 144 RON

– 12 luni – 288 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.