România Mare, nr. 1672

Binecuvîntare de Anul Nou

Un An Nou, pe un nou drum, Dă, Doamne, să vină bun, Inima fie-vă plină Cu flori din lumină lină!

Anul ce se vede-n zori, Să vă dea multe comori: Dragoste și vrednicie, Credință și bucurie!

Un An Nou cu stea în frunte, S-aveți sporul cît un munte, Gîndul bun ca o grădină, Fapte bune să tot vină.

Un an binecuvîntat, În Christos înveșmîntat, S-aveți clipe minunate, La Mulți Ani și pace-n toate!

Colind de Anul Nou

În luminata zi de Anul Nou, Mîntuiește, Doamne, poporul Tău! Sfințește-ne anul ce a venit, Cu daruri bogate fie-mpodobit!

Prin Fiul Tău Sfînt blagoslovește! Poporul creștin de-apururi grăiește: Iubirea Ta, Doamne, sfințească-i pe toți, Părinți și copii, bunici și nepoți! La anul și La Mulți Ani!

Preot EMIL NEDELEA CăRăMIzARU

Pomul de iarnã

O, mamă, dulce mamă, la cumpăna de ani spăl tălpile cu smirnă la oamenii sărmani

Să-ţi fie mai uşoară ţărîna casei noi să-ţi lumineze calea făclii de ceară moi

E ziua de pe urmă a unui an nebun şi nu îmi aflu tihna, şi nu ştiu ce să spun

Un pom de iarnă arde la fiecare geam pocnesc colindătorii din bice mari de hram

Cît de frumoasă-i viaţa, şi sufletul ce plin cînd scapără-n potire podgorii de rubin

Dragi români, aș dori ca în Noul An Bunul Dumnezeu să ne ajute să clonăm cîteva dintre marile figuri ale Istoriei Naționale, de care avem atîta nevoie:

 Vlad Țepeș – să scape țara de hoți.

 Mihai Viteazul – să refacă unitatea românilor și a teritoriilor străbune.

 Constantin Brâncoveanu – să ne reînvețe iubirea creștină, fără de care nu se poate clădi nimic durabil pe acest pămînt al suferinței.

 Tudor Vladimirescu – să le arate tuturor că „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”.

 Nicolae Titulescu – să ne vorbească iar despre „Dinamica Păcii” și să ne dea înțelepciunea de a ne ține departe de războiul care bate la ușile Planetei.  Iar de la mine primiți urarea tradițională: Jos Mafia! Sus Patria!

CORNELIU VADIM TUDOR, 2000 –o urare atît de actuală

Trimite tărie prin Duhul cel Sfînt, Doar pacea să fie pe-ntregul pămînt, Și soare și ploi, zăpezi luminate, Pogoară-se lin întru puritate!

Doar eu rămîn cu tine, doar eu te priveghez legenda fiinţei tale sub pleoape mi-o aşez

Dezlănţuită-i lumea, departe de noi doi deşertăciunea vieţii va fi mereu în toi

Nu plînge pentru asta, tu eşti din cei aleşi iar talgerul dreptăţii nu poate să dea greş

La jilţul judecăţii în pace să rămîi e scris că cei din urmă sînt mîine cei dintîi

O, mamă, dulce mamă, luceafărul de zi la prima înviere pe fruntea ta va fi.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Poliţia ţărănistului Dejeu a declanşat vînătoarea de români F Singurii instigatori sînt U.D.M.R.-ul şi Guvernul Ciorbea. F Plouă cu brotăcei F Emil Constantinescu a refuzat să ia parte la un bairam al lui Pavel Abraham-hamham! F Cum au fost dezvirginate personalităţile noastre politice

PArTEA A II-A

F Un năpîrlit fără nici o urmă de talent este Dorin Sălăjan, refugiat la fiţuica lucioasă şi antiromânească

„Privirea“ a lui Mihai Tatulici. Ştiţi ce scrie nătărăul ăsta? Atenţiune: „Din surse confidenţiale, dar absolut credibile, am aflat că între Corneliu Vadim Tudor şi Cochinescu există o simpatie ceva mai veche, din perioada în care procurorul general publica asiduu în revista «România

Mare»“. Mare e grădina lui Dumnezeu! Măi, Talulici, cine ți l-a vîrît pe gît pe prostănacul ăsta? Cînd a publicat Nicolae Cochinescu în „România Mare“, fie sub semnătură proprie, fie sub pseudonim? Arată-ne un singur text! Ce fel de presă faci tu, Tatuliciule Ariciule, încît provoci repulsie la toată lumea? Ce boală de piele ai? F Specialiştii au stabilit că în românia fiscalitatea este de 9 ori mai mare decît în S.U.A. În sfîrşit, există un domeniu în care i-am bătut măr pe americani! F Ziarul „Libertatea“ publică o ştire de senzaţie: „În Sudul Țării a plouat cu brotăcei“. Mai concret, e vorba de următorul fenomen atmosferic: „Şoferii ce străbăteau, miercuri noaptea, Drumul Național Urziceni – Ţăndărei – Tulcea au constatat cu mirare că din înălţimi cădeau, odată cu ploaia, mii de brotăcei“. Cunoaştem problema: unul dintre batracieni a ajuns chiar ministru de Externe. F Cuvîntul „trivial“ vine din limba latină. Romanii spuneau „trivium“ la „răspîntia a trei drumuri“, mai apoi la „piață“. A vorbi trivial înseamnă deci a vorbi ca în Piaţa Golanilor. F De cînd a intrat pe mîna C.D.r.-ului basarabean, ziarul „Țara“ din Chişinău face gafe impardonabile. Priviţi titlu la această gazetă odinioară lăudată de noi: „35 de miliarde de oameni vor viziona meciurile C.M. de Fotbal din Franţa“. Biata noastră Planetă! Are o populație de 6 ori mai mare decît bănuiam! F Pentru împrospătarea memoriei. Într-un articol publicat în ziarul „The Guardian“ din Londra, la 23 iunie 1997 (deci înainte de Madrid), e reprodusă o declaraţie a lui Emil Constantinescu: „S.U.A. riscă să-şi înstrăineze cel mai proamerican popor din Europa, dacă înţeleg să se opună în continuare intrării României în NATO“. Mai bine rămîneai pe poziţia asta, Emile. Ia să fi angajat românia nişte negocieri militare şi economice cu Rusia, să fi văzut matale cum ar fi intrat yankeii în panică şi ne-ar fi băgat în nATo nu cu primul val, ci cu primii clăbuci! F O figură sinistră face muierea aia acră ca o murătură, pe nume Biljana Plavsici – un fel de Jana Gheorghiu a sîrbilor. Recent, ea s-a declarat de acord cu arestarea fostului preşedinte Radovan Karadzici – adică a binefăcătorului ei, a omului care a recomandat-o să-i succeadă în înalta funcţie. În ultima vreme, cam multe purtătoare de fustă au umplut lumea de scîrbă: Madeleine Albright (se bagă hoaşca asta peste tot, da-i-aș cu ardei iute pe la bot); Tansu Ciller, Biljana Plavsici, Adriana Severina... F Ştiţi cum se numeşte poetul la modă din Ucraina? Ne zice revista „Curierul Ucrainian“ care apare la Bucureşti: Ivan Draci! În mod normal, poeziile maistrului Draci se numesc Drăcii. La nuntă, pe nevasta lui au luat-o Dracii, evident, chiar din biserică. Un festival de poezie consacrat lui Draci, se va numi Draciada ş.a.m.d. F Nouă ne-a fost milă de bătrînul Todor Jivkov, dar se vede treaba că am greşit. Individul care a condus Bulgaria din 1954 pînă în 1989, deci 35 de ani, a fost şi a

rămas o lichea. Recent, zarzavagiul asta şi-a publicat „Memoriile“, în care se năpusteşte cu copitele lui de berbec asupra amintirii lui Ceauşescu, pe care îl numeşte „un dezechilibrat, cu reacţii imprevizibile“. De ce era Nea Nicu aşa? O spune tot jivina de Jivkov, lua-l-ar gaia mai repede: „Îi displăcea profund poziţia conducătoare a Bulgariei în Balcani“ (?!) Ce-ați condus voi mă, păduchioşilor, în Balcani? TIR-uri cu pătlăgele? F Cică Radu Nicolau (limbricul cu barbă), care n-are studii superioare dar e şef pe la Televiziunea Naţională, este în Consiliul de Administraţie de la Casino Palace (Casa Vernescu). Oare cîte sute de milioane de lei şi-o trage de la spelunca asta agresivul spoitingir? Vine el, procesul mafiei din Ţara asta! F Cumplită sărăcie de idei şi lipsă de imaginaţie trădează, uneori, presa noastră! Haideţi să luăm doar meciul tur dintre Steaua Bucureşti şi Ţ.S.K.A. Sofia. Trei cotidiene centrale au declanşat trei războaie, încă din titlu: 1) „«Războiul» româno-bulgar a început chiar de la aterizarea pe aeroport“ („Libertatea“); 2) „Războiul româno-bulgar a început de la aeroport“ („ziua“); 3) „Război în Balcani: Steaua –Ţ.S.K.A. Sofia“ („Naţional“) F Ceva mai temperat, „Evenimentul zilei“ are şi el ceva belicos: „Fanii stelişti au dat cu pietre în loja lui Marcel Puşcaş“ (păcat că nu l-au nimerit). După care a început o „Bătaie între poliţişti şi galerie“. Revista „Politica“ a fost singura publicaţie din românia care a găzduit joi o cronică la acel meci: „Babiuc, Puşcaş şi Matei/ Ne-au bătut cu 3 la 3!“, sună titlul articolului semnat C.V.T. F În legătură cu acelaşi meci de pomină, scriitorul Mircea Micu zice în „Sportul Românesc“: „N-am fost pe stadion, deoarece nu sînt VIP (ca domnul Dide, de exemplu), nici milionar, tot ca dînsul, de exemplu“. O corectură se impune: Dide Puşcărie nu e milionar, cum poate fi jignit în halul ăsta? E miliardar! F Românii se trezesc greu, dar odată treziţi, rămîn cu ochii ficşi, cu dinţii rînjiţi şi cu mîna pe ciomag: „Deoarece cuprindeau şi culorile Ungariei, şase drapele ale Comunei Iratoşu au fost arse de oficiali ai Prefecturii Arad“. Bravo, feciorii moşului, dar de ce v-aţi oprit aici? Nu mai aveţi beţe de chibrit? Vă dăm noi aparatul de pîrlit porcul... F Aşa după cum se ştie, pe Victor Ciorbea l-a uşuit Muntele Găina cu o cufăreală din abisurile cerului ce nu s-a mai pomenit. Nici Muntele nu l-a vrut pe handicapatul de Ciorbea! Aşa că ce şi-a zis el? Ia să dau o fugă pînă-n comuna natală Ponor, că dă bine la Popor. Acolo, a zăbovit peste 20 de ore, primind (zice el) peste 20 de invitații la nuntă, de la verișorii lui (?!). Ăștia sînt neam de sifilitici, fraţilor, se însoară între ei; verişor cu verişoară, fiindcă nu-i ia nimeni, dacă au priviri aşa sticloase şi capete atît de bolovănoase. Neamul asta, al Ciorbeţilor, trebuie împiedicat, prin Ordonanţă de Urgență, să se mai înmulţească, fiindcă e jale mare... F Ziarul „Curierul Naţional“ continuă seria demascărilor lui Gh. Mocuța. Aşa după cum a recunoscut chiar infractorul la emisiunea lui Lighean Aragazian, el a luat un împrumut de la BANCOREX, în valoare de 80 de milioane de lei. Numai că Mocuța a declarat că a luat banii fără dobîndă preferenţială. Evident, mințea. Fiindcă, în vreme ce majoritatea oamenilor au luat credite cu o dobîndă de peste 60%, banditul de Mocuţa a scăpat numai cu... 26%. Şi apoi, e o chestie de moralitate: după ce te împrumuţi la o bancă, te ții scai de directorul ei și-l arestezi?! F Un caz ieşit din comun s-a petrecut pe calea ferată dintre Urziceni şi Slobozia, în apropierea localităţii Sărăţeni.

La un moment dat, trenul de persoane a frînat şi a oprit. Trecuse peste o femeie! Într-adevăr, sub garnitura de tren se afla ghemuită o bătrînă care, aşa după cum s-a văzut, scăpase nevătămată. Aceasta a mărturisit că s-a săturat de viață şi că dorea să moară. Dincolo de caracterul aproape supranatural al întîmplării, rămîne fondul problemei: Epoca Ciorbea e vremea în care bătrînii disperaţi se aşază pe calea ferată. Poate de aia vinde Băsescu şinele și traversele, din spirit umanitar. F La münchen a apărut lucrarea „Nunta secolului: Charles şi Diana“. Pînă acum, nimic senzaţional. Numai că, la un moment dat, printre legăturile amoroase ale moştenitorului tronului Marii Britanii apare şi... Margareta de Hohenzollern. După spusele unui prieten comun, Margareta „îl plictisea de moarte pe Charles“. Carevasăzică, de-asta îmi eşti, margareto? I-ai povestit lui Radu Duda de combinaţia asta? Unde o frigeai cu Charlie: pe coceni, în spatele, grajdurilor? Acum Charlie deveni cumnat cu Duda, iar margareta se făcu cumnată cu Diana. Dacă o ascultau cîrlanii ăştia pe Baba Omida, ghicitoarea din Chitila, bobii hărăzeau cum era mai bine pentru integrarea euro-atlantică a româniei şi implementarea reformei: margareta se mărita cu Charles iar Radu Duda o lua pe coana mare, Regina Angliei, făceau cele două nunți la Bufetul Ostropel din Jegălia, beau adălmaşul şi acum „Făcutu“ ne chema pe toţi. Casa regală britanică ar fi intrat în Istorie sub denumirea de Casa Windsor-Duda, şi ar fi urmat în Almanahul Gotha, alfabetic, imediat după clanul Ştoacă – Duduianu. F La 5 ani de la îndemnul scriitorului Eugen Barbu, uite că Nelu Cotrocelu, în sfîrşit, s-a încoiat! Acum e furios, tună şi fulgeră împotriva şmecherilor care i-au şterpelit sceptrul Puterii. Ultima declaraţie a fostului preşedinte e realistă: „Acest domn Dejeu ameninţă pe toată lumea şi încearcă să introducă în Țară o notă de teroare“. F Ce face snobismul din om: Crainicul PRO TV, Lucian Mîndruţă, a pronunţat, la un moment dat, ceva în legătură cu „Ai-A-Ei“. Am crezut la început că băiatul brunetei se bîlbîie, sau şi-a prins limba într-un tacîm de peşte. Pînă la urmă ne-am lămurit: bursierul Sörös se chinuia să pronunţe în engleză iniţialele faimoasei IRA – Armata de Eliberare Irlandeză. F Indiferent ce s-ar spune despre Ioan Gavra, el are umor. Zilele trecute, deputatul P.U.n r l-a pictat deosebit de plastic pe ţărănistul cu chimir de legionar, care vrea să modifice Legea Fondului Funciar, dat fiind faptul că nevastă-sa are de revendicat vreo 50 de hectare de pădure: „Deputatul Vasile Lupu este un cetăţean turmentat al agriculturii româneşti care, împreună cu cioclii de la Ministerul Agriculturii, habar nu au ce se întîmplă cu grîul în Ţară“... F Revista „VIP“ şi-a creat un stil inconfundabil: vrei, nu vrei, ea se vîră în viața ta! De pildă, în numărul din 22-28 iulie apare, pe pagina I, un titlu f. f. mare, care ne produce îngrijorare şi frisoane pe spinare: „Ion Cristoiu are o nouă amantă“. Numele acesteia este Doina Diaconu. Pe urmă, aflăm că „Fiica lui Pavel Abraham a făcut două nunți cu acelaşi mire“ – una la Restaurantul Pescăruş, din Herăstrău, alta la Restaurantul Minerul, din Baia mare. Cu ce bani, Pavele? Ei, asta-i bună, oi fi făcut și matale un credit la vreo bancă, doar acum ai intrat în lumea bună, sau George Copos o fi dăruit masa cu ceva marafeţi ca să-ţi scoţi pîrleala, nu te mai uiţi la românii simpli, dai comunicate alambicate, în care foloseşti termeni ca „extrapolare“, învăţaţi la cursurile de epistemologie, care nu prea au legătură cu munca de miliţian (fiindcă asta ai fost, nea Abracadabra!). De remarcat că preşedintele Emil Constantinescu, deşi invitat, n-a participat. Aoleu, Pavele, dacă te schimbă? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 august 1997)

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Noaptea Anului Nou – tradiţii din străbuni

Noaptea în care se face trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou – Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pămînt, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întîmplă în credinţele existente şi la alte popoare” (Julia Maria Cristea, „Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...”). Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a „prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista „Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – cîteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Al zecelea par – „În noaptea Sfîntului Vasile, la miezul nopții, cînd prin orașe se destupă cu zgomot sticlele de șampanie, fetele de la țară se duc la gard și numără cu ochii închiși zece pari. Pe cel de al zecelea îl leagă cu un fir roșu. Dacă acest par este drept și neted, atunci fata va găsi un flăcău voinic și frumos. Iar dacă e strîmb și noduros, bărbatul va fi urît și mojic. Alte fete se duc în livadă și – tot cu ochii închiși –leagă un fir roșu în jurul unui pom, ales la întîmplare. După cum e pomul, frumos sau urît, plin de zăpadă sau mai scuturat, tot așa va fi și viitorul bărbat, chipeș sau pocit, bogat sau sărac. Prin orașe e însă mai greu să găsești garduri cu pari și livezi. Totuși, dacă veți citi acest reportaj pînă la sfîrșit, veți găsi cîte ceva interesant chiar și pentru bucureștence”.

Busuiocul revelator – „Pe cînd băieții pocnesc zgomotos din bice și fac să răsune buhaiul, pe cînd se aud chiuiturile prin sat: «Mînați, măi! Hăi! Hăi!», fetele pornesc pe furiș cu ulcioarele la fîntînă. Ele duc și busuioc, pe care îl pun în jurul ghizdului sau cu care împodobesc cumpăna puțului. Fata care-i cuminte și cinstită, făcînd așa, va visa pe flăcăul care-i este ursit”.

Cele 12 oale – „Tot în noaptea de Sf. Vasile, o nevastă de curînd măritată pune sub pat 12 oale cu gura în jos. Sub fiecare oală așază cîte ceva: puțină sare, o bucățică de pîine, cărbune, piper, un ban sau o oglinjoară, puțini cîlți și așa mai departe. Fiecare fetișcană saltă cîte o oală. Dacă găsește sub oală cărbune, se va mărita cu un țigan. Piperul prevestește un bărbat arțăgos, banul de argint un bogat, cîlțul un bătrîn, oglinjoara un Făt-Frumos, păhărelul de vin un bețiv, pieptenele un prost, în fine, boabele de grîu pe un bărbat harnic și isteț”.

Timpul măritișului – „Dar nu-i destul ca fetișcana să-și cunoască ursitul. Ea arde de dorința de a se mărita cît mai repede și ar trebui să știe cînd se întîmplă asta. Pentru a-și satisface curiozitatea, foarte îndreptățită de altfel, tînăra țărăncuță intră în grajdul vitelor, la miezul nopții, în noaptea de Sf. Vasile și lovește cu piciorul unul dintre boii pe care-i găsește culcați. Dacă animalul se ridică la prima lovitură, fata se va mărita în același an. Dacă boul se ridică la al doilea îndemn, atunci nunta se va face la anul. Dacă însă e nevoie de mai multe lovituri, atunci asta înseamnă o mîhnire foarte mare, căci vor trece mulți ani pînă se va ivi mult așteptatul tovarăș de viață”.

Valurile vieții – „Iată însă un obicei pe care îl au și tîrgovețele:

în noaptea Sfîntului Vasile, fata pregătește un lighean cu apă în jurul căruia lipește fîșii de hîrtie cu numele tuturor băieților pe care îi cunoaște, urîți, frumoși, bătrîni, tineri, bogați, săraci, proști sau isteți. Într-o coajă de nucă așază o lumînărică mică de ceară, punînd totul, cu băgare de seamă, deasupra apei din lighean. Cînd ceasul arată ora 12 și se socotește că s-a născut Anul cel Nou, atunci fata aprinde lumînărica, închide ochii și face cu mîna valuri în lighean. Apoi deschide ochii. Coaja de nucă saltă încolo și încoace, aprinzînd în treacăt una dintre fîșiile de hîrtie. Pe capătul celălalt al hîrtiei, care atîrnă afară peste lighean, fata poate citi numele viitorului ei soț. Dacă în noaptea de Sf. Vasile e vreo șezătoare, fiind de față tineri și fete de măritat, atunci o nevastă tînără așază în lighean mai multe coji de nucă cu lumînărele. Fiecare are un bilețel pe care e scris cîte un nume de băiat sau de fată. După cum se întîlnesc cojile de nucă pe valurile din lighean, se pot face prezicerile pentru viitor”.

În final, mă întreb și eu asemeni reporterului interbelic al „Realității Ilustrate”: „Arătînd obiceiurile de mai sus, am sau nu dreptul la recunoștința duduilor de măritat?”.

Primiţi cu Sorcova?

E timpul urărilor pentru anul ce vine și vremea sorcovei. Lumea de azi e cu totul alta decît cea de acum un secol. Oare? Să vedem dacă urările scrise acum aproape un secol mai sînt actuale și astăzi:

Introducere:

După cum e obiceiul, Anul Nou, cînd bate-n prag, Cititorii, abonații, Sorcovim și noi cu drag:

Fericire dă-le Doamne, Prinde-i cu-al iubirii foc! Anul care azi începe Să le-aducă mult noroc!

Sătenilor:

Le dorim dări micșorate. Vite scumpe, nutreț bun. Să nu uite stăpînirea Nici de țuică sau tutun.

Bogaților și săracilor:

Cerșetorii toți s-ajungă Proprietari de comori, Iar bogații să se schimbe Pentru-o clipă-n cerșetori.

Comercianților:

Cînd sînt prețuri maximale, Toți se plîng: comerțu-i mort! Le dorim, deci, anu-aceasta: Libertate la import.

Celor de la C.F.R.:

Le dorim trenuri mai bune, Căci încep a rugini. Deraieri pot fi mai multe, Dar nu-atîtea pungășii.

Bancherilor:

Le dorim multe-mprumuturi

De la Stat. Ei țara-ajută: Cînd primesc cu 8 procente Dînșii iau optzeci la sută.

Politicienilor:

Toți cîți vor și se agită, Urcă-i, Doamne, la putere, Și din fagurele țării, Stoarcă toți mai multă miere.

Le urăm azi și acelor

Ce nicicînd nu au visat: Să ajungă prim-miniștri Ori sub-secretari de Stat.

Consilierilor municipali:

Ei sînt mucenicii vremii, Sărăcia îi înghite: Să le dăm fonduri… secrete Și bugetele sporite!

Muncitorilor:

Fie-le și lor pe voie: Celor cu nădejdi pierdute. Să își vadă realizată Ziua cea de… opt minute.

Industriașilor:

Le dorim urcarea vămii, Tocmai precum se închină: La hotare zid puternic, Pentru marfa cea străină.

militarilor:

Au și dînșii-o rugăminte Falnicii eroi ai țării: Cu-Anul Nou să eșueze Conferința dezarmării.

Răspunsul Anului Nou: Arlequin, ce cînți în rime, Croncănind ca și un corb, Roata lumii nu se-ntoarce, Nu uita: norocu-i orb.

Îi atrage pe-unii noaptea, Pe-alții poate aurora: Ce e scris în cartea sorții Voi aduce tuturora.

(„Realitatea Ilustrată”, 31 decembrie 1927) D E IERI -DEA z I BLOGSPOT COM

TABLET ă DE SCRIITOR

Rugăciune fără conștiința rugăciunii

Am auzit în viața mea pe unii oameni spunînd că nu sînt credincioși, unii argumentîndu-și poziția, în timp ce alții nu ofereau nici o explicație, poate aveau motivele lor și nu doreau să le exprime public. Unde mergem, în stînga și în dreapta, întîlnim oameni care strigă din adîncul inimii că Dumnezeu e totul pentru ei și că nu pot trăi fără El. Frumos ar fi, dacă lucrurile ar sta așa! Din păcate, de multe ori, faptele lor rușinoase, care contravin legilor creștine, îi dau de gol, fiind evident că, în realitate, lucrurile nu stau deloc așa cum pretind ei. Altfel, nu se explică numărul mare de avorturi, incesturi, crime și alte nebunii care nu au nimic de-a face cu lumea creștină și cu Dumnezeu. Și ei, totuși, își clamează credința ca de la o tribună, oriunde, în mașini, în tren, în tramvai, în piețe, că nu știi ce să mai crezi, în ce lume trăiești, în nici un caz în cea a oastei lui Dumnezeu. Te sperii auzind fel și fel de indivizi închinători la icoane, cum se roagă smerit, spre a-l mulțumi pe slujitorul Domnului, care poposește în curtea bisericii cu automobilul său cu mulți cai putere, sau merge la împărtășania vreunui bolnav și nu știe cum să facă să se ferească de ochii familiei aflate în suferință. Și toți aceștia se mîndresc cu credința lor, pe care zic ei că o au de la strămoși... Doar că, în timp ce strămoșii lor chiar au trăit în evlavie, astăzi, unii credincioși trăiesc rugăciunea în falsitate și minciună, nu mai vorbim de alte vicii, care nu au nimic comun cu moralitatea creștină. Să nu fim înțeleși greșit, ne referim aici la acei credincioși care zic că sînt cu Dumnezeu, dar care, prin faptele lor reprobabile, demonstrează că sînt doar niște farisei. E vorba aici de omul zilelor noastre, de tot ce se petrece sub ochii noștri și ai duhovnicului, dar toată lumea se face că nu vede... Că biserica a ajuns

Scrieri umoristice

Reclama

După ce s-a convins că nu-s jigodie nici primar, că adică nu mă scumpesc și dau și bacșiș, ucenicul bărbier Epurici mi-a încredințat următorul secret: se însoară și își deschide o frizerie. Are însă nevoie de-o firmă ,,știi, colea”.

I-am propus, pentru aceasta, ca un zugrav să facă portretul vreunui ghiuj jovial, un fel de barbă-cot încărunțit, de prin partea locului, și care de pe firmă să strige cîntecul poporan:

Nu te uita că-s bătrîn, Că-s cu dragostile-n sîn!

Nu te uita că-s băbari

Că iubesc fetele mari!

Nu te uita că-s bărbos Că m-oi rade pîn-la os, M-oi face băiat frumos.

fabrică de bani pentru unii, e o altă poveste, și nu e rolul nostru s-o lămurim aici. Așa sînt orînduite lucrurile pe lumea asta, unii oameni încercă să le limpezească, însă vin alții, cu alte păreri, și le încurcă de nu le mai dai de capăt. Asta este viața, fiecare cu darul lui, unii știu numai să ia, alții numai să dea. Chiar dacă se zice că toți sîntem egali în fața morții, și nu negăm acest lucru, în realitate, unii mor cu burta prea plină, ghiftuiți cu de toate, după un trai îndestulat, iar alții, lihniți de foame, cu burta lipită de spinare, după o viață plină de nevoi și lipsuri. Pocăința își are și ea rostul ei, nimeni nu contestă faptul că ea contează în viața omului, dar după cum se precipită lucrurile, tare mă tem că, într-o bună zi, slujitorii Domnului nu vor mai avea cui să țină slujba, duminica, la biserică... Sînt destule lăcașuri de cult cu lacătele puse, mai ales în mediul rural, unde satele s-au depopulat masiv, dar nici la oraș situația nu e mai brează... Tinerii au alte preocupări decît să vină la biserică, pentru ei, să asiste la slujbă înseamnă timp pierdut... Uită, însă, că, odată cu trecerea anilor, tinerețea se duce, iar ei vor fi schimbul de mîine al părinților și bunicilor lor care, acum, se află pe ultimul drum al trecerii lor pe pămînt. Totul e bine și frumos pînă te paște vreun necaz – iar cînd încep să te roadă remușcările, dai fuga la biserică, să te rogi Mîntuitorului pentru iertarea păcatelor. E prea tîrziu însă, cum se zice în Biblie: Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu o lumînare, cu un parastas sau cu o liturghie, ci cu dragostea nemăsurată față de El, de cînd te

cîmpul topografiei umane, îl apropia oarecum de breasla sanitarilor.

Nemaipomenind nimic despre manicure, poezia a fost însă găsită insuficientă; și, ca să dreg omiterea involuntară, i-am sugerat viitorului patron să placardeze în frizerie următoarea povățuire a vellogofătului Iordache Golescu: ,,Unghii ca de cal nicicum să aibi la mîini, că degetele tale nu se potcovesc...”. Mi-a declarat că sfatul acesta ar fi în stare să-i alunge toți mușteriii.

Se puteau versuri mai adaptate ad-hoc? El, totuși, nu le-a găsit (cum s-ar spune juridicește) vreo noimă justificatoare. Ar fi dorit să compun eu, nu să aleg de pe la scripcari. A trebuit să propun ca pe firmă să figureze, în mărime naturală, însuși meșterul, iar drept legendă am alcătuit următoarele versuri: Știu a rade Cumsecade, Știu a tunde Orișiunde.

Acel orișiunde – nu cu sensul de oriîncotro, ci ca adverb anatomic, cu intenția de a manifesta că zisul mînuitor al briciului și al foarfecelor nu-și restrînge

naști și pînă mori. Mulți dintre noi uităm că am venit pe această lume ca într-o gară a călătoriei sufletului nostru și că, odată sosit trenul despărțirii de trup, singur se va urca în el și își va urma drumul, dînd socoteală la judecata Domnului pentru faptele pe care le-a făcut. Din păcate, în zilele noastre, omul modern își conduce pașii în viață după principiul ,,o viață am și trebuie să mi-o trăiesc după bunul-plac”. În fața lui Dumnezeu, nu merge... Fiindcă, pornind de la acest principiu, se dă frîu liber preacurviei, în primul rînd, iar de întunericul din lumea de dincolo de moarte nu te mai poate scăpa nimeni, cum ar zice poetul Liviu Zanfirescu, care scrie la nouă cișmele de apă argintie poeme cu tentă socială, să dea spinii năvală pe șira spinării politicii românești: ,,Cînd omul și-o face cu mîna lui, își merită soarta. Cu divinitatea și curentul electric nu e de glumit”. Subscriem la aceste generoase opinii, care vin din partea unui om modest, ce și-a trăit toată viața sub jurămînt militar, și nu de la vreun latifundiar, adăugînd că, fără Biserică și Dumnezeu, viața noastră s-ar afla într-o nebuloasă de nedescris și într-un zbucium sufletesc permanent, pentru că îi lipsește legătura dintre rugăciune și omniprezentul nostru Părinte Ceresc, bunul Dumnezeu.

Dacă ființa umană își va urma cursul după principiul ,,Dumnezeu e cu noi!”, în orice moment, sufletul nostru se va transforma, dintr-o frunză de brusture ofilită, în floarea bucuriei depline pentru tine și cei dragi ție, care vibrează, la nivel de emoție, întru toate legile sfintei cruci și ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, între tine, omule, și Dumnezeu, trebuie să existe o legătură puternică, în stare să te conecteze la lumina Lui, prin participarea la slujbele religioase, în biserică, locul de mîntuire a păcatelor și de protecție a demersurilor tale în această viață pămînteană, pregătindu-te pentru momentul plecării pe ultimul drum, către odihna cea veșnică.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Cum se vede, reclama nu-i lucru tocmai ușor. Printre talentele lui George Ranetti, talentul de suplu și îndemînatec, panegirist în stihuri, fie și al unor magazine de coloniale și delicatese, nu trebuie să fie nesocotit. Băcănia ,,Mercur”, bunăoară, a fost cîntată de el cu o varietate îmbelșugată de cadențe.

În ritm popular (cu toate că din cînd în cînd se strecoară, hibrid, și cîte un cuvînt citadin): Haide, dura, dura, dura.

Traiu-n București e dur; Mîncarea și băutura

S-au scumpit trecînd măsura!

Numai singur la ,,Mercur”

Om calic și om chiabur

Pot să-și sature azi gura!

Haide, dura, dura, dura.

În chip salonard:

Mon premier amour –Îl știți: ,,La Mercur”.

Iar în modul funebru, cu versul tărăgănător, al elegiei, poetul spune că, dacă în Ereb (partea cea mai întunecată a Infernului) se află cumva o sucursală a magazinului sus-pomenit,

Atunci gătiți sicriul și puneți-mi capacu!

Vreau să mă ieie dracu!

* * *

Nu e astăzi vremea prielnică pentru versuri? Parese că numai pentru cele scrise nu e. Căci pentru cele pronunțate, lucrurile se schimbă. Radio-București dă zilnic anunțuri-reclame în stihuri făgăduitoare a tot felul de noroace.

Numai că servirea zilnică, și de două ori pe zi, a acelorași antifoane nu mai este o dulce obsesie, ci o exasperare mnemotehnică.

BARBU LăzăREANU (1881-1952)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

nE m U r ITor II Ș I EPIGRAMA

Vasile Bogrea (1881-1926), membru corespondent al Academiei (1920)

Calitatea de epigramist a acestui mare filolog este subliniată de Ioan Dodu Bălan (1929-2018) – Profesorul meu de la prima facultate de Filologie pe care am urmat-o între anii 1957-1962. Pe lîngă spiritul său înalt, universul larg în care ne plimba și pe noi, ,,învățăceii” săi, avea un dar aparte de dialog cu studenții, nu coborîndu-se dumnealui la nivelul nostru, ci ridicîndu-ne pe noi pe treapta superioară a comunicării. A păstrat legătura cu noi, participînd la manifestările noastre, scriind despre lucrările realizate de noi. În articolul ,,Să nu uităm epigrama” (publicat în „NAȚIUNEA“, săptămînal independent, nr. 127, 27 februarie – 5 martie 2002, p. 5), profesorul face referire la lucrarea ,,Epigrama în literatura română”, apărută în 2001, lăudînd-o pe autoare (,,longeviva” de azi care scrie aceste rînduri): ,,Iată, a apărut pentru prima dată la noi o carte impunătoare, de aproape 600 de pagini (...). Elis Râpeanu a realizat o lucrare solid documentată” etc. În acest articol – care poartă drept motto catrenul Epigrama e hulită/ Doar de spirite înguste/ Care nu pot nici s-o-nghită,/ Nici s-o guste... – scrie despre Vasile Bogrea: ,,Ilustrul filolog e un spirit epigramatic scînteietor, care a creat remarcabile epigrame îndrăznețe și pline de inteligență, apreciind și definind memorabil chiar specia”:

Cînd fulger trece o idee, Prin ea, o epigramă face Mai mult decît o epopee

În care acțiunea zace

De ce superior zîmbești

Cînd frate bun cu mine ești?

Ce alta decît mine faci?

Eu disec gînduri, ... tu gîndaci!

Iată cum speculează chelia unui filozof: Mister rămîne pe vecie:

Cum, cu o biată țeastă goală, Putuși să faci filozofie Și să devii chiar cap de școală?

Fără vrere, gîndul se duce la altă epigramă

în care chelia are un rol pozitiv, scrisă de Cincinat la adresa unui poet netalentat:

Găsesc că prea se-ngîmfă el Cu păru-i arhiabundent... Alecsandri era mai chel, Dar parcă-avea mai mult talent

Nu sînt uitate nici soacrele (care, la epigramiștii care l-au urmat, a devenit o temă predilectă), apelînd la calambur:

Socrofobie

Nu vor bărbații să se-nsoare Fiind convinși că însurat Înseamnă-n... general oroare: Un om ce s-a socrificat.

În revista sa, CUGET CLAR. NOUL SEMĂNĂTOR, n. Iorga îl citează în mai multe numere, începînd cu 7 octombrie 1937. De altfel, și marele savant e în admirația acestui filolog. Folosind adresarea directă, V. Bogrea îi închină un madrigal în care lauda capătă nuanță epigramatică prin poanta pe care o conține: pentru a nu se transforma în scrum, omuleții de paie fug de văpaia sufletului și de lumina care arde în gigantul enciclopedist.

Domnului Iorga

Cînd arde luminos întruna

A sufletului tău văpaie, Să nu te miri că fug de tine

Atîția omuleți de paie

Solidar cu spiritele care îi vizau pe admiratorii lui Dionysos, scrie următorul epitaf, a cărui structură logică i-a atras și pe alți epigramiști:

Un om de viță odihnește

Aici, ce fost-a printre vii, Cinstește-l, ,,dormi în pace!” zi-i, Dar nu-l trezi că amețește!

Ideea ,,nu-l treziți” i-a trecut prin condei și lui Aurelian Păunescu, care a publicat următorul epitaf, în 1940, în volumul ,,FABULE ȘI EPIGRAME”, motivînd altfel ,,interdicția” de a-l trezi pe cel care ,,doarme” (scriu din memorie):

Aici zace Păstorel, Suflet bun și spirit fin, Dacă treceți pe la el, Nu-l treziți că cere vin.

Păstorel a dorit să i se scrie pe cruce acest epitaf care-l încîntase. Poate de aceea mulți cercetători și cititori îi atribuie, în mod greșit, chiar lui acest epitaf. În epigrame, V. Bogrea cuprinde universul existențial, cu nuanțe care i-au căzut sub condei. Astfel, ,,definește”, la modul ingenios, profesiile. Iată diferența dintre etimolog (care cercetează originea sau filiația cuvintelor) și entomolog (cel ce studiază insectele) pe care-l ironizează, profitînd de apropierea sonoră a cuvintelor:

Și în epigramă se-ntîmplă înrudiri de idei (dar nu în proporția plagiatului din tezele de doctorat ale politicienilor de azi) și Vasile Bogrea se adresează direct Lui Ioan Dragu, epigramă plagiată ,,Sînt fiul operelor mele” –Ai proclamat în lumea lată... Atîta nu-i destul, voinice, Vezi să le fii și fiu, și tată!

De altfel, prețuirea manifestată pentru marele savant N. Iorga, îi deranjează pe ,,pigmei”, drept care V. Bogrea i se adresează unuia care îl învinuia de ,,iorgolatrie”: ,,Amici” sau ,,dușmani” ai lui Iorga Sîntem cu toții ,,iorgolatri”, Noi pentru că-l slăvim pe față, Tu pentru că, din dos, îl latri!

În următorul catren, printr-o întrebare ingenioasă, închină un adevărat imn organului care ne bate în piept: Psihofiziologie: inima

Doar patru cămăruțe are –Spun învățații, dar ei mint: Se poate-așa de mic să fie Cel mai teribil labirint?

Față de un profesor de Zoologie care, probabil, folosea un limbaj nepotrivit, e de-a dreptul dur: Unui profesor

Preda la noi Zoologia Și, cînd vorbea ca o fosilă, Îl ascultam cuprinși de milă

Cum își făcea biografia!

La fel de neîndurător este față de un poet netalentat: Pe un volum de ,,Opere complete“

Avea dreptate Pumnul, bietul, Cu regulile-i învechite: ,,Complete” le-a numit poetul, Dar noi le socotim cumplite.

De ironie mușcătoare dă dovadă și față de un traducător al poetului comic latin Plaut (254-184 î.Chr.), apelînd la localitatea în care a apărut traducerea: Unui traducător al lui Plaut (de la Rîmnicu Vîlcea)

De-a fost ursit să se înece În Rîmnic, ar fi meritat

Un om ca Plaut s-aibă parte Măcar de unul mai Sărat!

Ca și în cazul asocierii ,,operelor complete” de ,,operele cumplite”, V. Bogrea speculează cu predilecție

calamburul – jocul de cuvinte bazat pe omofonia (forme sonore asemănătoare) a doi termeni (sau grupuri de termeni):

Ereditate

Bătrînii satului cînd spun Că bunul [bunicul] lor a fost nebun, Nu-i de mirat c-un strănepot Ajuns-a, bietul, stră-netot!

Cu aceeași abilitate, asociază cuvintele dintr-o arie semantică pentru a aduce o laudă: Acelorași Ulmu, Plopșor etc. Au fost și alte vegetale În cîmpul nostru literar, Și nu copaci, doar o Creangă

Din vastul codru popular.

Din epigrama adresată Curții de la Haga, înțelegem că și pe vremea aceea se tolerau neregulile privind drepturile omului:

În orice important litigiu, Ea dă sentințe cu prestigiu: Întreaga lume le salută

Și nimeni nu le execută.

Prin inversarea elementelor componente ale unui verb, autorul realizează surpriza poantei cu tentă satirică:

Unui predicator

De-ai fi un om cu minte-ntreagă, Ai ști-o tu și fără minte!

Toți popii binecuvintează

Dar nu toți cuvintează bine!

Alteori, poanta, plină de ironie, se naște prin ciocnirea antonimelor:

Unui conferențiar

Mergea atîta lume-n grabă

Că m-am simțit și eu atras Și-am ascultat pe-un belfer gras Citind o conferință slabă.

Abil mînuitor al cuvintelor, Vasile Bogrea creează efecte umoristice printr-o aparentă răsucire a elementelor sintactice, implicînd autoironia:

Colegialitate

Mă-mpac cu toți colegii mei, Pot zice, ideal de bine:

O parte nu vorbesc cu mine, Ceilalți – eu nu vorbesc cu ei.

Dintre jocurile de cuvinte, după cum am afirmat, folosește calamburul care ,,se hrănește” din toate figurile de stil ce exprimă echivocul, adesea combinîndu-le, speculînd similitudinea sonoră a cuvintelor, ligamentul sau descompunerea acestora. Calamburul speculează și afereza, și apocopa (reducerea unuia sau a mai multor sunete de la începutul cuvîntului și, respectiv, din interior sau de la sfîrșit). Iată o epigramă în care autorul își exprimă ironia acidă:

Unui politician

Un partizan prea devotat Te-a comparat cu Juvenal; Tu, mai puțin exagerat, Te mulțumești să fii venal. Prin subiectele diverse ale epigramelor, creația sa atacă păcate omenești generale, dar vizează și aspecte ale vieții social-politice, transformîndu-le într-o mică oglindă a epocii sale. Valorile comicului – de la umor la ironie și satiră –, armonia catrenelor, ingeniozitatea mecanismului epigramatic, spiritualitatea modernă pentru acel moment al evoluției societății, caracterul dialogal al mesajului îl situează pe Vasile Bogrea printre epigramiștii notabili care au impulsionat creația în domeniu. Volumul postum de epigrame (Sacria via, 1973) îl include în breasla epigramiștilor și, astfel, acest Membru Corespondent al Academiei Române devine confrate al mînuitorilor condeiului în vîrful căruia așteaptă, să se îndrepte spre țintă, săgeata cu străluciri de spirit.

Dr. ELIS rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Sarea în bucate

Ajun de An Nou, moment în care sentimentele umane se exprimă cu bucurie și cu nădejdea că viitorul ne va aduce numai lucruri bune. Pentru a întîmpina această sărbătoare, am scos și eu ,,din ladă” datini de zăpadă: casa curată, bradul luminat, arome de cozonac... În așteptarea invitatelor mele, Primăvara, Vara și Toamna, pe masa din sufragerie am așternut o dantelă albă, de mama mea croșetată, într-un colț am pus o floare, o lumînare de sărbătoare, un tacîm și un pahar cu vin, iar platoul de porțelan fin l-am ornat cu bucăți de lebăr, tobă, caltaboș, cîrnat... Dar, oroare, cînd am luat din fiecare, gustul era doar de sare. Supărată, mi-am amintit de celebra poveste ,,Sarea în bucate” și mi-am spus că, dacă Petre Ispirescu ar trăi, ,,Bucatele în sare” titlul ei ar fi...

Pe micul ecran, lumea își urează ,,La mulți ani!”, unii criticînd cu ardoare perioada fastă în care, din moștenirea interbelică precară, ,,conducătorul iubit” a făcut o țară industrializată... ca afară! Din păcate, prezentul se încăpățînează să asmileze perioada stalinistă cu perioada ceaușistă, pentru a putea fi întinată țara toată...

Ce s-a moștenit din epoca anterioară s-a spulberat în vînt. La spectacolele de Revelion, ținutele elegante de altădată au fost înlocuite cu costume cît mai sumare, iar în prim-plan, pe micul ecran, în ritm de manele, dansatorii etalează mișcări deșucheate și provocatoare.

În sfîrșit, invitatele mele au sosit și, alături de ele, amintirea soțului meu s-a așezat cu noi la masă, cerînduși dreptul la noaptea tăcerii... Acum, lacrimile mele curg în amintirile din trecut.

Afară, zgomote infernale: pocnitori, colindători, urări zgomotoase în clinchet de pahare... Anul Nou a sosit...

,,Bine-ai venit, An Nou!

Bine-ai venit

De cînd te-aștept aproape-am și albit...

Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntîia oară, Te rog să nu-mi faci casa de ocară...

Nu te grăbi să-mi intri pe furiș

C-abia sosiși...

Noroc că te-așteptam deștept

Să te previn la timp să fii atent, Și-n clipa marelui eveniment

Să-mi calci în casă cu piciorul drept...

Și nu uita

Să-ți lași ciubotele afară

Și bunda de urs albă, ce mă-nfioară...

Că România nu-i Siberia!

Așa te vreau!

Te vreau la trup curat... neprihănit...

Și tot așa la suflet și la minte –

Te vreau sub chipul celui arvunit

Pe treizeci de arginți

Și-un blid de linte... (...)

An nou...

Ai auzit ce-ți cer?

Nu-ți cer să faci nimic în casa mea

Mai mult decît ai face tu-ntr-a ta!”

(Ion Minulescu, ,,Rînduri pentru Anul nou”)

LILIAnA TETELEA

Sărbătorile în „Micul Paris“ (II)

„Sîntem trei, mititei, ca bobul de mei“

Copii din mahalalele bucureştene, văzuţi de autorii vremii, cu „picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape pînă la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lînă pînă peste nasuri, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprîncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mînuţele înmănuşate în lînă şi înfundate în buzunare, luptînd din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh”, nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate.

„Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi ori nu ne daţi?” – aşa strigau micii colindători, aşteptînd zgribuliţi să fie primiţi de către gazde. Gospodarii îi întîmpinau cu drag şi-i întrebau: „Cîţi sînteţi?”, iar copiii, şireţi, răspundeau: „Sîntem trei,/ Mititei/ Ca bobul de mei!”

Treptat, farmecul colindelor ce întîmpinau Naşterea lui Christos învăluia cu evlavie întregul oraş. Veche şi frumoasă datină răspîndind fericire şi smerenie, colindul rostit de copii şi de tineri prindea viaţă şi înduioşa sufletele creştinilor. Voci curate răsunau în noapte, aducînd în toate casele vestea cea minunată a Naşterii Pruncului sfînt. Şi Isus se naşte în fiecare an, iarăşi şi iarăşi, pentru fiecare, în inimile şi în casele tuturor.

„Ia sculaţi boieri sculaţi, florile dalbe,/ Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel,/ Curge mirul de pe el/ Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă”. La fel ca la ţară, şi la Bucureşti gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere şi nuci poleite. Pe drum copiii primeau şi bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorţişoară sau pe o ceaşcă de salep, după care îşi continuau colindatul.

Corul bisericilor din Bucureşti, în seara de Crăciun

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cîntînd troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie în Ţara Românească şi Moldova în anii 1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre Naşterea lui Christos, toţi preoţii din diferite tîrguri, însoţiţi de germani, de citeţi şi de corişti, să se adune în bande, purtînd icoane şi să umble toată noaptea dinspre Naşterea Domnului şi în noaptea următoare”. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în braţe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă. Odinioară, întregul Bucureşti era învăluit, în seara Crăciunului, în sunetele profunde şi atît de diferite ale clopotelor multelor biserici existente în oraş. Efectul era copleşitor: unele clopote sunau falnic şi maiestuos, pe cînd altele, tainic, stins, ori vesel şi zglobiu. Astfel, se auzeau „glasul tînguitor al clopotului de la Sfîntul Gheorghe, sunetul jalnic şi mîndru al Antimului, bătaia rară şi falnică

„Ultimul capitol“

Motto: [Apostolul Pavel scrie:] „… timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfîrșit alergarea, am păzit credința“ – 2 Timotei 4.6,7

În încăperile Societății Biblice Britanice din Londra se poate vedea un tablou impresionant al pictorului irlandez James Doyle Penrose. Tabloul din 1926 prezintă o scenă din anul 735: un bătrîn șezînd într-un fotoliu cu un manuscris în mîini. În fața lui șade un tînăr care scrie ceea ce i se dictează. Bătrînul este Bede Venerabilul, care face traducerea Evangheliei după Ioan în limba engleză veche. Tabloul poartă titlul: „Ultimul capitol“. Bătrînul este conștient de slăbiciunea lui, simte că și în viața lui a început ultimul capitol. Dar este convins că moartea are putere numai asupra trupului său și doar pentru un timp, pentru că el privește mai departe spre înviere. Duhul său, care simte pacea lui Dumnezeu, va merge după moarte „acasă la Domnul“. O strălucire plină de pace luminează chipul bătrînului.

„Ultimul capitol“ – aceste două cuvinte sînt impresionante și ne amintesc că și pentru fiecare dintre noi va veni clipa cînd se va scrie „Sfîrșit“ sub ultima pagină a cărții vieții noastre. Ești pregătit să pășești în fața lui Dumnezeu? Îl cunoști pe Isus Christos ca Mîntuitor al tău? Atunci poți aștepta cu bucurie clipa întîlnirii cu Cel fără sfîrșit.

a Sfîntului Spiridon cel Nou, îngînîndu-se cu Sărindarul şi cu sunetul clopotului de la Curtea Veche”, după cum aminteşte Ion Ghica în scrierile sale.

În ziua Crăciunului, din nici o casă din Bucureşti, oricît de săracă ar fi fost, nu lipseau de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roşu, ori de ce culoare preferau stăpînii, şi cozonacii rumeni şi gustoşi. Nimeni însă nu mînca înainte de a da de pomană pentru sufletul morţilor din familie. Pomana era dată rudelor şi vecinilor, dar şi celor nevoiaşi.

Vicleimul, obicei adus de saşii din Ardeal

După slujba bisericească, fiecare îşi petrecea diferit ziua de Crăciun. Copiii ieşeau la săniuş ori să se dea pe gheaţă, tinerii plecau la petrecere, iar bătrînii mergeau şi ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii. Ziua trecea repede şi seara copiii se duceau cu Steaua. Treptat, uliţele oraşului prindeau a răsuna de cîntece de Stea.

În paralel cu Steaua, se mai umbla şi cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi: Balthazar, Gaspar şi Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul şi ostaşii. Era un obicei adus probabil tot de către saşii din Ardeal, la fel ca şi bradul de Crăciun. Primele forme, încă rudimentare, în care versurile colindelor de Stea se împletesc cu Vicleimul, sînt menţionate din Secolul al XVIII-lea.

Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, deoarece cîntau colinde vechi şi frumoase şi apoi erau şi strălucitor îmbrăcaţi. Cu timpul, obiceiul decade, căci locul tinerilor de altădată e luat de tot soiul de haimanale, care urmăreau doar cîştigul şi să se încaiere între ei, iar scandalurile nu mai conteneau. În anul 1896, ocîrmuirea Capitalei interzicea oficial Vicleimul, fără nici un rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp după aceea. Sfîrșit H ISTor IA.ro

Din Bucure ş tii de altădată

File de istorie

Revelionul anilor ’90

– file de jurnal –

31decembrie 1989. E ultima zi a anului. Ce an nebun! Ce cutremur extraordinar! Îmi trag radiatorul mai aproape de birou, la picioare. Afară e un ger de crapă pînă și pietrele la rinichi. Nu mai ninge. De printre blocuri răzbat miresme întretăiate, ba cozonac, ba vin din butoaie, de la contrabandiștii de băuturi care roiesc în jurul depozitului Vinalcool din apropiere. Agenda pe care îmi scriu impresiile e galbenă, a fost tipărită de ADAS în 1986, iar jumătate din file le-am înnegrit cu note și adevăruri istorice, despre alt an de foc, 1918, desprinse în lungile mele șederi la Biblioteca Academiei. (...)

Și cu ce ne face fericiți Televiziunea în acea ultimă zi a anului? Ni se spune că, în ziua de 22 decembrie, mulțimea care a dat năvală în casa lui Ceaușescu a găsit pepene verde pe masă și numeroase cărți incriminatoare, printre care și volumul meu de articole și studii istorice „Mîndria de a fi români“, trimis în 1986 cu dedicație. Și ce-i cu asta? (...) Ce vremuri trăim! Nu m-ar mira să aflu că pepenele verde tot eu i l-am trimis la masă acum, în decembrie, lui Ceaușescu! Istericii ăștia l-au omorît pe el și acum nu mai au cu cine să se răfuiască, aleargă după noi victime, apetitul lor de sînge e dezlănțuit. Doi moți apar la TV și anunță Națiunea că s-a săvîrșit o faptă eroică: două fete de la ei au tăiat cu toporișca gorunul plantat de Nicolae Ceaușescu lîngă gorunul lui Horea de la Țebea, l-au făcut surcele și l-au ars pe rug în orașul Brad! Bravo, fraților, războiți-vă și cu copacii! Cortegiul derbedeilor care reazemă de zile întregi holurile Televiziunii, ca să apară și ei pe post și să toarne gaz, peste foc, este sporit în această ultimă zi a anului de Victor Parhon. (...) Spre seară, îmi telefonează Adrian Riza, care îmi spune că tipografii de la Casa Scînteii refuză să mai folosească culoarea roșie (?!). În cazul ăsta, nu le mai rămîne decît să-și facă transfuzii de sînge, să-l scoată p-ăla roșu și să-l arunce la canal, iar dacă e posibil, săși bage cerneală albastră. Ies să plimb cîinii. Afară e o pudră sticloasă, ca o vată de zahăr. Străzile s-au liniștit. Ici-colo, pe la ferestre, clipesc beculețele colorate ale Pomului de Crăciun. De un an de zile, mama putrezește în pămînt. Mă toropește din nou liniștea interioară că ea n-a apucat vremurile astea de izbeliște și ocară! (...) Ce ne vei da, Doamne, în 1990, în afară de schimbarea prefixului la deceniu? La Mulți Ani și ajută, Dumnezeule, acest Popor, să nu mai moară nimeni, nimeni, e destul...

1ianuarie 1990. An Nou, bine ai venit! Ce ne vei aduce oare? Unde vor fi toți ai noștri la sfîrșitul tău? Cam așa obișnuia mama să scrie pe calendare la început de an. Ce înfricoșător sună, totuși, cifra asta: 1990! Are ceva gigantic și tenebros, o rezonanță necunoscută. Parcă mai ieri vorbeam de Beatles în curtea Liceului Bălcescu, în 1963. Parcă mai ieri mă îndrăgosteam de o colegă de Facultate, în practica de vară, la Pitești. Îmi apăruse un mic grupaj de versuri în „Luceafărul“ și eram tare mîndru, pe cînd ea mă ținea de mijloc, îmi cînta „Retiens la nuit“ al lui Aznavour, îmi recita versuri de Blaga și-mi colora existența cu ochii ei albaștri și rochița de imprimeuri cu cireșe coapte, dar oh, Doamne, cînd s-au întîmplat toate astea? Acum am păr alb, însă, ce ciudat, inima mi-a rămas de copil. (...) Cu exact 150 de ani în urmă, Grigore Alexandrescu scria epistola elegiacă „Anul 1840“. Ce-aș putea să scriu eu acum, în 1990? O filă de Jurnal, desigur. Mai am starea de spirit de a crea vreun poem? Hotărît, nu! Fără să vreau, îmi amintesc de ultima replică a piesei „Rinocerii“ a lui Eugen Ionescu. Înnebunit de rinocerizarea tuturor, Beranger strigă: „Carabina, unde e carabina mea?“. Zău că-ți vine să pui mîna pe armă... 2ianuarie 1990. Mahmureala de după sărbători. Deși n-am băut mai nimic, decît un pahar de

vin cu apă minerală. Numai că așa sînt zilele astea de la cumpăna anilor. Parcă anul cel vechi mătură cu coada lui de veveriță totul, lăsînd în urmă frigul unei pustietăți sufletești inexplicabile. O explicație tot există: am îmbătrînit cu un an. Nu timpul este cel care trece. Noi trecem. Timpul stă pe loc. De fapt, mai mult se mișcă spațiul decît timpul. Și timpul e o formă de energie. Azi e marți. Trei ceasuri rele. Dar ce-ar putea să fie mai rău decît a fost pînă acum? Poate doar să-mi sprgă cineva ușa și să mă lichideze. Ar fi, recunosc, calea cea mai scurtă de a-mi revedea mama. Privesc pe micul ecran cum soldații din curtea Televiziunii fac un Om de Zăpadă cu brasardă Tricoloră. Lîngă el scriu cu crenguțe de brad: LIBERTATE. Da, e un cuvînt înălțător. Dacă stau bine să mă gîndesc, celebra poezie a lui Schiller se numea „Oda Libertății“, dar Beethoven i-a schimbat titlul în „Oda Bucuriei“. Se difuzează un reportaj de la Stația de Metrou Aviatorilor, unde încă mai fac niște civili de strajă cu arma în mînă. Mult s-a mai tras în aceste 10 zile! Incredibil de mult. Ca la fiecare cutremur social de genul acesta, își fac apariția, precum ciupercile după ploaie, toți șarlatanii, toate mințile rătăcite, toți demagogii nerușinați, care propun momente de reculegere din oră-n oră și țin cuvîntări penibile la orice răscruce. Cine i-a văzut pe-ăștia pînă acum? Cine știa de ei, ce-au făcut în viață? Tinerii sînt pierduți pe drum, treptat. Se pomenește mereu despre ei, dar nu mai sînt chemați la TV să vorbească în direct. Acum nu mai sînt buni, stînjenesc, n-au haine frumoase și sînt nebărbieriți. Imaginile unor femei care-și bocesc morții mă sfîșie. Ar fi ideal să nu se mai ajungă niciodată ca românii să se împuște între ei. În toată Istoria n-a fost niciodată așa ceva în România. Sună telefonul. „La Mulți Ani!“. Răspund cu plăcere, e Pierre Gherase, un cunoscut deal meu care a muncit din greu prin America și pe care l-am ajutat să-și cumpere o casă. Nu l-am ajutat .cu bani, fiindcă n-aveam, dar am izbutit să aflu de la Institutul Proiect București că zona aceea nu va fi demolată. E mare lucru. Acum îmi spune la telefon un paradox de bun-simț: „România, dintr-o societate politică ce făcea bani, trebuie să treacă la o societate financiară ce face politică“. Îmi aduc aminte de cîte ori am cerut directorului general Agerpres, Alexandru Ionescu, să ies din presă și să muncesc pe un șantier, sau într-o fabrică. Nu m-a lăsat nimeni. Dar nici nu-mi tipăreau cărțile. Din 1986 pînă în 1990 n-am mai publicat nimic. Rabinul era mai tare. (...)

Fac ce fac și revin la televizor! Uneori, încep să cred că acesta nu-i „Jurnalul Revoluției“, ci „Jurnalul unui telespectator“. Mă revoltă dialogul a doi colonei, Gh. Arădăvoaicei și Nicolae Cenușă, care lovesc într-un om căzut: generalul Ilie Ceaușescu. Motivul? Ei zic că

era incult, limitat, despotic, birocratic etc. Din păcate pentru ei, ambii au făcut carieră pe spinarea lui Nea Ilie. Pînă nu i-a publicat el, nu auzise nimeni de răcanii ăștia. De unde atîta ură și ingratitudine? Sînt tare curios dacă cei doi maiori care îi datorează enorm lui Ilie Ceaușescu – Ioan Talpeș și Mihail Ionescu – vor să-și mai amintească de el. Dar unde-o fi generalul acum? Se aude că e închis. De ce? Pe motiv de frate. Dar un asemenea motiv nu există în toată Justiția lumii. Nu cu multe zile în urmă apăruse și dr. Sergiu Tănăsescu, cel care, beat fiind, omorîse un om cu mașina, prin 1986. Și mai și fugise de la locul faptei. A izbutit să facă numai 1 an de închisoare. L-a salvat colonelul Marin Bărbulescu. Acum, deșiratul ăsta bătrîn ne vorbește de... drepturile omului și de libertate! Păi dacă în condiții de nelibertate a făcut terci un om, vă dați seama ce măcel o să iasă în libertate?!

Primec telefon de la Nuțu, din Germania, pe la ora 6 după-amiază. Îl înștiințez că, împreună cu Barbu, vreau să scot o revistă.

– „Cum se va chema?“, mă întreabă el. „Tricolorul“ – îi răspund eu, cu voce stinsă. Știu că n-am șanse să o scot. De unde bani? „Pe aici se vorbește că ai fost arestat“ – mă iscodește amicul. „De ce aș fi fost arestat, Nuțule? Poate pentru că în mai 1989 l-am scos pe fratele tău mai mic din închisoare și m-am umilit pe la toate cabinetele...“.

Primesc telefon și de la Patronul (Eugen Barbu –n.red.): „Suzănica și cu Dulea au fost arestați pentru că în 5 mașini ale Ministerului Culturii au fost găsite arme. Soldații au ciuruit mașinile cu gloanțe...“. Nu mai știu ce să cred. Neajutorata „mamă dragă“ să umble ea cu arme? Eu sînt cel care a poreclit-o Suzy Quatro, încă de prin 1980, pentru că mînca și cîntărea cît 4. Multe porecle am dat eu, au intrat în folclor și nu se mai știe autorul.

În sfîrșit, interviul cu Silviu Brucan a fost reluat. Trebuie să știm de stăpîn! Mă șochează o afirmație a acestei Caiafe: „Iată de ce am luat măsura în noaptea de duminică pentru judecata și executarea Ceaușeștilor“ – se scapă Pithya stalinistă. Așadar, nu Tribunalul a hotărît? Totul fusese stabilit înainte? Atunci ce rost a mai avut înscenarea aia?

Niște tineri se plîng, tot la TV, că o doamnă le-a spus „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu!“. Eram sigur că o să înceapă lumea să-l regrete. Păcăleala nu ține mult. Între un român patriot și gospodar ca Nicolae Ceaușescu și un slinos, prosovietic și sangvinar ca Silviu Brucan, pe cine alegeți voi, românii mei dragi? Aflu de la Soby Cseh că Sergiu Nicolaescu se deplasează prin județe, pentru a verifica dacă noua Putere e instalată. Soby e revoltat. Evenimentele se rostogolesc ca o avalanșă. Granițele sînt deschise. La Uniunea Scriitorilor se află în vizită președintele Adunării Naționale a Franței, Laurent Fabius, care perorează că „sîntem frați latini“. Asta înseamnă că și evreii care au umplut România de sînge sînt tot latini, frați de cruce cu Napoleon și Balzac, care erau... antisemiți! Două reporterițe TV compromise total (adică politruce de dragul politruciei!) transmit o emisiune de la Timișoara. Un cetățean de pe malul Begăi îl salută pe Ion Iliescu, pe motiv că acesta a lucrat acolo. Se zvonește prin București că Tudor Postelnicu supraveghea nu mai puțin de 2 milioane de posturi telefonice! La Ministerul Turismului a fost instalat ca șef suprem căpitanul Mihai Lupoi, iar în subordinea lui este generalul-colonel Costache Smeu! Acest Lupoi o fi vreun Bonaparte la sediul Toulonului, cînd nu împlinise 24 de ani, din moment ce el, căpitan, a devenit șef peste un general! Nu mai am chef de nici o casetă video, de nici un film. De filme ne arde nouă acum, cînd viața e atît de palpitantă? Nu pot să-mi explic cum de s-a ruinat, ca un castel de nisip, P.C.R.ul. Înseamnă că n-a avut nici o bază de masă serioasă... CornELIU VADIm

TUDor

(fragmente din volumul „Jurnalul Revoluției de la Crăciun la Paște”)

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (V)

În „rolul principal“ (II)

În versiunea lui von Radowitz, despărţirea de primul ministru s-a produs însă în condiţii cel puţin neprotocolare, într-adevăr, cînd, la scurtă vreme după aceea, a sosit la Palat Ion Ghica, prinţul i-ar fi strigat, de faţă cu consulul general german: „Je vous donne votre demission. Je vous chasse tous du ministére“. Şi, adaugă von Radowitz: „Cred că am auzit că, în enervarea lui, a adăugat: «Vous n’etes qu’ un tas de canailles», dar nu pot să jur dacă aşa s-a exprimat mai înainte, în cursul discuţiei noastre, sau i-a spus-o direct lui Ion Ghica“. Ceea ce, însă, sigur a ştiut von Radowitz chiar după trei decenii este că, bucuros de violenta ieşire a prinţului, el nu s-a putut împiedica să-i şoptească: „Bravo, înălţimea Ta! Aşa ar trebui să procedaţi mereu cu aceşti inşi!“.

arţăgoasă şi, de cele mai multe ori, pe cale să izbească cu piciorul în ceva sau în cineva (ca, de pildă, statuia lui Ion Ghica)“.

După demiterea guvernului Ion Ghica, primul gînd al prinţului Carol a fost să predea puterea în mîna Locotenenței domneşti – alcătuită din Lascăr Catargiu, N. Golescu şi N. Haralamb, de la care o şi primise la venirea în țară – şi să plece. „Comunicîndu-mi acest lucru – afirmă von Radowitz – el s-a arătat, în acelaşi timp, îngrijorat, întrebîndu-ne dacă, «în oraşul rămas fără o conducere sigură, va mai putea fi păstrată ordinea pînă a doua zi dimineaţa». Mihălescu, prefectul de poliţie trădător, mai avea puterea în mînă”.

În faţa acestei situaţii – ne încredinţează tot von Radowitz – el a plecat imediat la generalul Solomon, „singurul în care puteam avea încredere“, întrebîndu-l dacă garanta pentru loialitatea garnizoanei de care depindea acum totul. Solomon i-a calmat aprehensiunile şi în aceeaşi noapte a ocupat cu armata toate străzile şi pieţele oraşului, încît în zori, cînd conducătorii opoziţiei au vrut să-şi adune din nou forţele, au găsit pretutindeni drumurile închise.

A doua zi, prinţul a consacrat-o pertractărilor cu cei doi membri ai fostei Locotenențe domneşti aflaţi în Bucureşti: N. Golescu şi Lascăr Catargiu şi, pînă în urmă, cedînd insistenţelor lor, a consimţit să renunţe la abdicare, dar cu condiţia formării unui guvern în stare să menţină ordinea şi să obţină votarea legilor financiare aflate în curs de dezbatere. Aşa s-a născut guvernul conservator Lascăr Catargiu, rămas apoi în fruntea treburilor publice pînă în 1876.

Neiubit de români şi... decorat de sultan

Prestigiul şi poziţia lui von Radowitz n-au ieşit deloc consolidate din vîltoarea nopţii de 10/22 martie. Lucru, de altfel, recunoscut şi de memorialist, chiar cu lux de amănunte. Într-adevăr, arată el: „în ce priveşte propriami situaţie, ea n-a fost de fel plăcută în zilele care au urmat lui 22, întrucît toată mînia roşilor s-a revărsat asupra mea şi a amestecului meu în treburile interne ale ţării, în urma căruia se produsese criza de guvern. Furia pricinuită de eşecul planului de alungare a prinţului şi-a găsit expresia în zbieretele presei radicale împotriva umilirii statului român de către străinii aroganţi, iar prea stimata gloată bucureşteană a fost poftită să mă facă s-o simt cu prisosinţă. Cînd ieşeam în stradă, ca de obicei într-o trăsură deschisă sau într-o «birjă», eram bombardat cu pietre, din fericire fără să fiu atins sau cu injurii verbale, care aveau avantajul că nu le înţelegeam. Acasă mi s-a pus un post de pază, care mă deranja, însă, din cauza vorbăriei şi a altor zgomote făcute ziua şi noaptea, încît pînă la urmă am renunţat la el. Ziarele cît de cît rezonabile din Bucureşti chemau la calm şi la respectarea reprezentanţelor străine. Dar în special gazetele umoristice înfeudate intereselor de partid ale roşilor au continuat şi ulterior să se ocupe stăruitor de persoana mea, făcînd din ea un simbol: un ins lung şi deşirat, cu mustăţi pleoştite şi o bască mare în cap, dar, altminteri, mereu în frac, cu o atitudine

În schimb, afirmă von Radowitz, oficialităţile s-au grăbit să-şi exprime pe toate căile dezacordul cu cele întîmplate. Prima măsură a noului guvern a fost astfel ca, imediat după depunerea jurămîntului, să se prezinte, in corpore şi în frac la el, pentru a-i prezenta scuzele. Apoi a urmat mitropolitul, însoţit de mai multe feţe bisericeşti, care a depus mărturia propriei dezaprobări şi, în sfîrşit, şi tot în acelaşi scop, primarul oraşului. S-au mai perindat şi alte cîteva figuri, dar cei mai mulţi reprezentanţi ai „societăţii“ bucureştene – admite von Radowitz – au rămas mai departe fideli simpatiilor lor pentru Franţa; iar unul dintre ei, ziaristul şi publicistul Pantazi Ghica, a publicat chiar în ziarul de limbă franceză Journal de Bucarest un articol ce-l făcea pe consulul general german răspunzător de evenimentele de la 10/22 martie, caracterizate drept „une provocation du peuple roumain de la part des Preussiens“ (o provocare a poporului român de către prusieni).

În ceea ce-l priveşte, von Radowitz ar mai fi dorit ca, pe lîngă satisfacţia morală spontană oferită de oficialităţi şi de suma de 16.000 franci acordată ca despăgubire pentru daunele materiale pricinuite asediaţilor din sala Slătineanu, prinţul să trimită împăratului Germaniei, aflat la Versailles, un aghiotant purtător al unei scrisori de scuze. Dar Bismarck l-a sfătuit să se mulţumească, totuşi, cu cele dobîndite şi să-i comunice prinţului că, de vreme ce izbutise să găsească un guvern ce-i putea garanta menţinerea ordinei, era bine să rămînă la postul lui. La rîndul său, sultanul i-a acordat lui von Radowitz – pentru atitudinea din timpul „afacerii Slătineanu“ –Ordinul Medjidie, cu motivarea: „En reconaissance de votre courage et de votre énergie dans l’intérét de l’ordre public lors des événements du 22 mars à Bucarest“. Iar „bravii“ conaţionali bucureşteni – cum îi caracterizează diplomatul – i-au adresat o caldă scrisoare de mulţumire, şi, ceva mai tîrziu, şi un album cu fotografiile tuturor celor aflaţi în sala Slătineanu cu ocazia agitatei sărbători a izbînzii armelor germane.

După toate acestea, mult crescut în proprii săi ochi, la 16 aprilie von Radowitz a plecat din nou la Comisia dunăreană la Galaţi, îngăduindu-şi – cum chiar el mărturiseşte – „o foarte îmbucurătoare întrerupere a sejurului bucureştean“. După cîteva zile, s-a întîlnit acolo cu prinţul şi prinţesa, aflaţi într-o călătorie al cărei principal obiectiv era familiarizarea celei din urmă cu zonele necunoscute ale ţării. Apoi, perechea princiară şi-a continuat drumul spre Moldova, unde a fost, de asemenea, bine primită, ceea ce, după părerea lui von Radowitz, dovedea că „partidul roşu pierduse pretutindeni terenul“. Şi, adaugă tot el: „de acest lucru era, mai cu seamă, mulţumit Constantinopolul, care arătase foarte multă reticenţă faţă de eventuala necesitate a ocupării României“.

Concediul consulului și grijile cancelarului

Tot la Galaţi, euforia lui von Radowitz a fost sporită de o altă veste care i-a produs o nedisimulată plăcere, anume aprobarea cererii sale de concediu, sosită odată cu invitaţia de a veni la Berlin spre a raporta verbal, îndeosebi despre afacerea Strousberg „a cărei reglementare, într-un fel sau altul, devenise tot mai presantă“. În acelaşi timp, însă, i se îngăduia să se ducă şi la München, unde soţia sa tocmai trebuia să nască.

Aşa se face că, la 29 aprilie, diplomatul a plecat din Bucureşti, spre a face mai întîi o scurtă oprire la Viena, oraş pe care l-a găsit mult schimbat în bine şi înfrumuseţat de noile construcţii ridicate după anul 1862, cînd îl văzuse ultima oară. În capitala Imperiului austro-

ungar, diplomatul a avut o întrevedere cu cancelarul Beust, mai binevoitor faţă de România „după ultimele evenimente“ şi care l-a asigurat că „acum nu mai dorea nimic altceva decît consolidarea tinerei dinastii şi bune relaţii cu Poarta“. „Altminteri însă – n-a uitat să noteze von Radowitz, în stilul lui caracteristic – cu ocazia acestei prime cunoştinţe marele bărbat de stat mi-a lăsat impresia unei anume distracţii şi superficialităţi, impresie rămasă neschimbată şi în cursul ulterioarelor mele relaţii cu ei, deşi trebuie să recunosc că faţă de mine a dovedit totdeauna o amabilitate pentru care se cuvine să-i fiu îndatorat“.

La München, soţia diplomatului a născut, la 13 mai, o fetiţă, botezată în ziua de 15 ale lunii, iar la 16 mai von Radowitz a şi plecat spre Berlin, unde îl aştepta – spune el – „o perioadă pe cît de interesantă, pe atît de plină“. Şi tot după propria-i mărturie, aflăm că atît la Curte, cît şi în cercurile de cunoscuţi şi prieteni i s-a făcut o „primire călduroasă“ şi s-a putut convinge cît de mare fusese „înrîurirea evenimentelor de la Bucureşti“. La 17 mai, a fost primit de Bismarck, tocmai înapoiat de la Frankfurt, unde încheiase cu Jules Favre acordul definitiv de pace cu Franţa. Cancelarul „îi avea la stomac pe români“, dar în noile împrejurări, dorea să-l vadă menţinut pe prinţ şi, mai presus de orice, să vadă „o reglementare a problemei căilor ferate, în care publicul nostru a investit mult prea mulţi bani“, încît, mai subliniază cancelarul: „Dacă totul s-ar termina printr-un faliment şi prin pierderea capitalului german, urmările de aici ar fi foarte neplăcute. Deci, încordarea forţelor spre a le împiedica“.

De fapt, operaţiile premergătoare încheierii unei înţelegeri între guvernul român şi acţionarii germani începuseră cînd von Radowitz ajunsese la Berlin. Din partea română, convorbirile erau purtate de Th. Rosetti, în calitate de comisar, şi de Petre Carp care, între timp, fusese numit agent diplomatic la Berlin şi Viena. Şi, într-adevăr, după laborioase negocieri s-a ajuns la un modus vivendi: cupoanele ajunse la scadenţă să fie plătite de statul român, obligaţiile cu dobînda de 7,2%, ale căilor ferate, să fie convertite în efecte publice cu dobînda de 5%, iar consorţiul Strousberg să verse suma de 4 milioane taleri în bani lichizi şi să ducă la bun sfîrşit tronsoanele de cale ferată începute.

Întru acestea, von Radowitz avea în capitala proaspătului imperiu şi o foarte bogată şi măgulitoare activitate mondenă. Însuşi Kaiserul – povesteşte el – l-a poftit de mai multe ori la dejun, exprimîndu-i, într-un chip mişcător şi nobil, „compasiunea“ pentru evenimentele în care fusese amestecat la Bucureşti; Prinţul s-a arătat şi el foarte interesat faţă de „tot ce privea România“ şi pe prinţul Carol; de cîteva ori s-a putut întîlni cu generalul Moltke, făuritorul zdrobitoarei victorii militare asupra Franţei, iar serile şi le-a petrecut în salonul lui Bismarck sau în acela al doamnei von Steinitz, din înalta societate berlineză.

Înainte de a se înapoia la Bucureşti, ne informează von Radowitz, a mai trebuit, însă, să facă şi două importante comisioane pentru prinţul Carol personal. Mai întîi, să-l viziteze la Dusseldorf pe bătrînul tată al prinţului, căruia i-a ţinut „o prelegere despre România şi despre situaţia fiului său“, stăruind asupra necesităţii ca, în cazul consolidării poziţiei acestuia, el să fie în mai mare măsură ajutat, „material şi pecuniar“. Dar asupra acestui punct – afirmă diplomatul – el nu l-a putut de fel convinge atunci pe „Herr-Papa“, care, ulterior, „a desfăcut, totuşi mîna, lucru devenit, de altfel, absolut imperios pentru prinţul Carol“.

Al doilea comision a fost o vizită la Neuwied, la soacra prinţului, prinţesa de Wied. Spre deosebire de prinţul din Dusseldorf, castelana de Monrepos s-a arătat, însă, gata să audă şi să creadă numai lucruri bune despre România, încît relatările lui von Radowitz, „mai conforme cu realitatea – după cum le caracterizează tot el – n-au găsit nici cel mai mic ecou“. Şi astfel, comentează diplomatul, „am părăsit-o cu percepţia, nouă pentru mine, că exista totuşi pe lume o persoană, convinsă sau care voia să pară convinsă de excelentele calităţi politice şi morale ale moldo-valahilor“. Oricum, la 14 iunie, von Radowitz a ajuns din nou la Bucureşti, după o călătorie pe Dunăre care i-a lăsat cele mai frumoase amintiri.

(va urma)

„MAGAzIN ISTORIC”

Joseph Maria von Radowitz

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (157)

Arta (5)

Sculptura (3)

În dinastia Han s-a dezvoltat un mobilier funerar foarte bogat, cu figurine reprezentînd personaje, construcții, ustensile, animale confecționate din teracotă. Cărămizile cu motive ornează atît mormintele, cît și palatele și casele. Gresiile conțineau uneori caolin, care este specific porțelanului, ceea ce a determinat ca acestea să fie numite „proto-porțelanuri“. În limba chineză, sînt denumite prin același cuvînt: ci. Formele de gresie pre-Tang sînt foarte variate, iar smalțul este tot mai rafinat. În Dinastia Tang are loc o mare înflorire a artizanatului și mai ales a ceramicii. Simbolul acestei epoci sînt „cele trei culori“, care sînt date cu un strat ce provine din amestecul celor trei culori de bază: verde, galben, alb. Extinderea consumului de ceai, pe de altă parte, favorizează producerea unei vesele specifice, de o finețe și un rafinament, care vor crește cu vremea, uneori sub aparența unei simplități din ce în ce mai mari. În dinastia Song, calitatea și varietatea porțelanului ajung la cote foarte înalte, înainte de inventarea porțelanului alb-albastru din dinastia Yuanmongolă. În ultimele două dinastii, Ming și Qingmanciuriană, culorile variază, ornamentele devin mai complexe, iar o producție în masă, destinată exportului, alimentează circuitele comerciale, care ajung pînă în Europa și Statele Unite.

Ceramica este, fără îndoială, domeniul care a făcut cunoscute lumii, în modul cel mai eficace, rafinamentul și maiestria artistică și tehnică a civilizației chineze. Această tradiție s-a pătrat fără întrerupere pînă în zilele noastre. Ceramica chineză prezintă o evoluție ce a început încă din preistorie, fiind una dintre cele mai importante forme de artă chineză.

Bolile și Istoria (35)

regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (5)

Nicolae, fiul lor, a moştenit nu doar statura, dar şi farmecul mamei sale. Spiritual, viteaz, pasionat de sport, dar şi timid şi ezitant, inteligent, însă lăsîndu-se dirijat de personalităţile puternice din jurul său, Nicolae nu măsura, la maturitate, decît 1,50 m, apărînd la recepţii ca un pitic printre „giganţii“ din familia Romanov.

Regina Victoria a sprijinit cu dragoste idila tînărului cuplu, pentru că în felul acesta intuia posibilitatea unui mariaj strălucit pentru strănepoata ei favorită. Dar relaţia de dragoste dintre Nicolae şi Alix nu era privită cu ochi buni de către ţar şi ţarină, ambii profund germanofobi. Pe de altă parte, o eventuală viitoare ţarină a tuturor ruşilor trebuia să fie de religie ortodoxă, iar Alix se arătase o luterană ferventă. Ascultătorul duce Nicolae nota în jurnalul său: „De multă vreme încerc să rezist sentimentelor ce mă animă, şi caut să mă conving că visul cel mai scump este doar o deşertăciune, că nu se va îndeplini niciodată“. Şi totuşi, acest vis va prinde contur, peste nici doi ani. În aprilie 1894, ţarul s-a îmbolnăvit serios de o afecţiune a ficatului şi prin urmare căsătoria fiului său a devenit o chestiune de importanţă vitală pentru stat. Cum Nicolae nici nu voia să audă de o altă pretendentă, în afară de Alix, părinţii săi au fost nevoiţi să se supună dorinţei sale.

Tehnica de fabricare a ceramicii chineze. Cum am mai menționat, sub termenul general de ceramică sînt grupate obiecte care diferă semnificativ între ele prin compoziția lor, modul în care este acoperit acest corp și modul în care a avut loc fabricarea.

Materialele utilizate. Ceramica chineză folosește mai multe elemente amestecate în diferite proporții. Aceste elemente joacă fiecare un rol diferit în rezultatul final. În funcție de elementele utilizate – nisip, cuarț, argilă, caolin – și în funcție de diferitele fluxuri – potasiu, feldspat etc. – și în funcție de gradul lor de puritate, prezența sau absența oxidului de fier, a titanului etc., conform cu proporțiile lor și, în cele din urmă, în funcție de temperatura de ardere, se va spune că corpul ceramicii este format din teracotă, gresie sau porțelan.

Teracota a fost obținută pornind de la argile impure, la care s-au adăugat nisip și potasiu; potasa obținută din cenușă, a jucat rolul de fondant. Gresia, prezentă sub formă de placă, este un „hard ceramic“, vitrificat la temperatură ridicată și obținut prin adăugarea de fuzionabile feldspatice la lut, pentru a permite vitrificarea. „Baidunzi“ este o rocă de feldspat, amestecată cu potasiu (flux); se topește pentru a ajunge la particulele refractare ale caolinului.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

China este o țară plină de resurse naturale, foarte bune pentru realizarea diferitelor tipuri chinezești de ceramică. Primele tipuri de ceramică datează din timpul Paleoliticului, fiind lucrate manual. De la culturile neolitice chineze au rămas, de asemenea, multe vaze sau cioburi, cele ale culturii Peiligong fiind destul de simpliste. Ceramica elegantă, care este mult mai tîrzie, era produsă la scară industrială, sînt cunoscute doar cîteva nume de olari individuali. Unele obiecte de olărit aveau doar una sau cîteva utilizări, cum erau vasele folosite în ritualuri, ceremonii sau altare. Olăria chineză poate fi împărțită în două categorii: de Nord și de Sud. Această clasificare se face pe baza resurselor geologice ale teritoriului Chinei. Materialele din categoria de Sud conțin mult de oxid de siliciu, puțin aluminiu și mult oxid de potasiu. La cele din Nord este exact invers – puțin de oxid de siliciu, mult aluminiu și puțin oxid de potasiu. Ceramica chineză este cunoscută în primul rînd prin porțelanul pe care l-a inventat, dar este, de asemenea, bogat printr-o lungă tradiție de inovații tehnice și stilistice. Arta ceramicii datează din antichitate: în jurul anilor 1700-1600 î.Chr., în China, dar și în Coreea și Japonia, primele obiecte ceramice din lume apar în contextul activităților culegătorilor și vînătorilor din perioada Paleoliticului tîrziu. Cultura neolitică Yangshao a fost mult timp considerată ca fiind prima care a furnizat ceramică de calitate în număr mare. Dar, din ultimii ani ai Secolului al XX-lea, numeroase situri arheologice cu ceramică de bună calitate au fost descoperite peste tot în China, mai ales culturile Cishan în provincia Hebei și Peiligong în provincia Henan. În Epoca neolitică, după cultura Yangshao, apoi cultura Majiayao, producțiile culturii Longshan atestă utilizarea unui strung rapid, indispensabil datorită fineții și înălțimii anumitor piese prestigioase. Ceramica s-a dezvoltat în continuare, atît în ceea ce privește formele și decorațiunile, cît și la nivel tehnic în dinastiile Shang/Yin și Zhou. Multe piese notabile provin din bunurile funerare: Armata de teracotă a împăratului Qin Shihuang; reprezentări ale clădirilor, formelor și figurinelor umane; dansatori și muzicanți; reprezentări umane sau animale în „trei culori“, specifice dinastiei Tang, uneori de mari dimensiuni. Fabricarea vaselor „albastre-albe“, care a început sub dinastia Yuan-mongolă, s-a dezvoltat pe deplin sub dinastia Ming, apoi din nou la începutul dinastiei Qing-manciuriană, în timpul împăratului Kamgxi. În dinastia Qing-manciuriană s-a dezvoltat porțelanul „roz“ și „verde“ binecunoscut în Occident. Ceramica și porțelanul chinezești au avut o mare influență asupra dezvoltării tehnicilor și a stilurilor în Coreea, Japonia și Europa.

Declinul lui Alexandru a fost rapid. În octombrie, era clar că ţarul se afla deja în pragul morţii. Convocată rapid, Alix a ajuns la Livadia, reşedinţa de vară a suveranilor ruşi din Crimeea, pe 23 octombrie, iar ceremonia abdicării lui Alexandru a avut loc chiar în dormitorul unde acesta zăcea. Tipicar pînă şi pe patul de moarte, ţarul a insistat să fie îmbrăcat în costumul de ceremonie, pentru această ocazie deosebită. Pe 28 octombrie, Alix nota în jurnalul lui Nicolae, ca o profetică viziune asupra viitorului: „Dragă copile, a ta dulce Sunny se roagă pentru tine şi pentru iubitul tău tată. Fii ferm şi ordonă-le medicilor să-ţi dea raportul asupra sănătăţii pacientului, în aşa fel încît tu să fii primul care să afle orice modificare ar surveni în evoluţia ei. Demonstrează că eşti puternic şi nu le da nicicînd celorlalţi motive să uite cine eşti“. Pe 1 noiembrie 1894, atotputernicul autocrat Alexandru III murea, la vîrsta de 49 de ani, iar fiul său, Nicolae, în vîrstă de 26 de ani, urca pe tronul Rusiei.

Trecerea tinerei prinţese luterane la ortodoxism, sub numele de Alexandra Feodorovna, şi căsătoria ei cu Nicolae au avut loc pe 26 noiembrie, într-o atmosferă sumbră. Nicolae, prins cu treburile de stat, nu şi-a putut acorda o lună de miere. Dar scopul primordal al unui mariaj regal, indiferent că el era rodul unei iubiri pure sau doar al unui calcul politic, trebuia să fie îndeplinit şi din acest punct de vedere, Alexandra şi-a făcut din plin datoria faţă de patria ei adoptivă. Primul ei copil a venit pe lume în octombrie 1895, iar alţi trei aveau să urmeze, pînă în 1901. Dar cu fiecare naştere, dezamăgirea ţarului creştea, fiindcă nici unul dintre cei patru prunci nu era băiat. În fine, pe 12 august 1904, în mijlocul dezastruosului conflict ruso-japonez, tunurile din Petrograd (actualul Sankt Petersburg) vesteau lumii, prin bubuitul lor grav, un eveniment care, mai mult ca oricare altul, va schimba cursul istoriei Rusiei. În această zi s-a născut nefericitul Alexei, singurul fiu al ţarului şi moştenitorul de sex bărbătesc, atît de dorit, fiu care, odată cu întreaga suflare rusească şi cu nesfîrşitele ţinuturi ale imperiului, primea, drept moştenire, şi cumplita boală numită hemofilie.

Acesta este motivul pentru care familia regală s-a retras, în recluziunea de la Ţarskoe Selo, ducînd o viaţă tipic burgheză, în mijlocul unui anturaj restrîns. În multe privinţe, Alexandra semăna bunicii sale, Victoria. Ea şi-a ascuns tristeţea şi disperarea la Ţarskoe Selo aşa cum Victoria a făcut la Windsor, cînd iubitul ei soţ, Albert, a trecut în lumea drepţilor. Deşi personalităţi dominante, cele două suverane simţeau nevoia unui sprijin puternic şi ambele l-au găsit în oameni din păturile de jos ale societăţii. Iar dacă Victoria i-a avut alături pe John Brown şi pe Munshi, Alexandra s-a simţit ocrotită de un mujic rus, analfabet și alcoolic. Aceste înstrăinări de lume au dat însă naştere la tot soiul de zvonuri. La Londra, se bîrfea că Victoria ar fi înnebunit, ca şi bunicul său, regele George III, în vreme ce înalta societate petersburgheză vorbea că ţareviciul nu este prezentat în public fiindcă ar suferi de epilepsie şi de idioţie congenitală. Ţarul nu încerca să curme aceste zvonuri, căci băiatul suferind de hemofilie era singurul urmaş la tron şi opinia publică nu trebuia să ştie adevărul în privinţa sa.

Dar atotputernicul suveran, ce avea drept de viaţă şi de moarte asupra a zeci de milioane de supuşi, era neputincios în faţa bolii. La fel erau şi medicii şi curtenii. Rugăciunile făcute în capela regală rămăseseră fără răspuns, la fel şi pelerinajele la moaştele sfinţilor ortodocşi. Dar Dumnezeu nu-şi putea întoarce faţa definitiv de la o persoană care, precum Alexandra, îi implora ajutorul cu atîta credinţă şi umilinţă. Undeva trebuia să existe cineva, suficient de pur şi puternic, din punct de vedere spiritual, însărcinat de Creator să-l salveze pe fragilul Alexei. Cum o asemenea făptură era dorită cu atîta ardoare, apariţia sa a devenit inevitabilă. Şi doar întîmplarea a făcut ca ea să se numească Rasputin, „omul sfînt” venit din nesfîrşitele întinderi siberiene... (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT M ICHAEL B IDDISS

Primul semn al bolii a apărut cînd bebeluşul nu împlinise încă şase săptămîni, sub forma unei sîngerări ombilicale. Foarte curînd, apariţia unor julituri pe pielea micuţului, survenite fie în timp ce se juca, fie chiar cînd se ţîra pe covoarele palatului, au confirmat diagnosticul. Alexandra, o mamă posesivă şi iubitoare, era distrusă la gîndul că ea îi transmisese copilului cumplita boală. Vestea că Alexei avea hemofilie a reprezentat pentru ea un şoc din care nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin. Numai o mamă a unui astfel de copil poate înţelege chinurile prin care devotata Alexandra a trecut, scufundîndu-se într-o lume de tăcere și întuneric. Lui Alexei, ce urma să devină într-o zi ţar, nimeni nu trebuia să-i spună adevărul despre boala de care suferea, după cum nimeni, în afara medicilor Curţii, nu trebuia să ştie acest adevăr.

LECTURI LA

Ilie Dobre s-a lăsat de fotbal şi s-a apucat de cărţi

Să mă picați, dar nu mi-am închipuit nici o clipă că Ilie Dobre, cunoscutul comentator sportiv de la Radio, cel care striga, să-i iasă sufletul, GOOOL!, uitînd să mai respire, este și el scriitor. Mai exact, prozator, autor de monografii de sportivi celebri români de ieri și de azi. Nu de scriitori, cum ne-au lăsat G. Călinescu și alți critici literari. Dar mi-a făcut surpriza un amic din București, mare fan al firmei ,,Courier Express”, care mi-a trimis la noul meu domiciliu rural romanul lui Ilie Dobre, ,,Paradisul însîngerat”, ediția a V-a (!), apărut anul anul acesta la Editura ,,Bibliotheca”. Nedumerit, am întors cartea și pe-o parte, și pe alta, întrebîndu-mă, cum dom’le, și Ilie Dobre scrie cărți?

Eu știam că doar vorbește, cum clănțăne o mitralieră. Eu de ce nu mă învrednicesc să scriu măcar una, ceva ușor, să zicem proză scurtă? Și întorcînd prima copertă cu o barcă plutind pe o baltă într-un luminiș de pădure, spre asfințit, am înțeles de ce amicul s-a deranjat să-mi trimită cartea. Era dedicată de Ilie Dobre unui Vasile Suditu, și omul și-o fi închipuit că ăla fiind vreo cimotie cu mine, sau chiar eu sub nume conspirativ, poate îmi face o bucurie. Nu, nu eram nimic.

Și nici vreo bucurie nu mi-a făcut, fiindcă, în ciuda celor aproape 50 de cărți publicate, orice s-ar zice și s-ar scrie, Ilie Dobre nu e prozator. Așa cum nici toți cei care comit versuri sînt și poeți. O fi publicat el atîtea monografii, dar cîte o fi vîndut, căci, după titlurile alese, banale și uscate - ,,Lăcătuș, săgeata Carpaților” sau ,,Mariana Târcă – pasărea măiastră a semicercului” – mai mult au gonit și așa puținii mușterii ai librăriilor.

Nu altfel se prezintă și romanul ,,Paradisul însîngerat”, întins pe vreo 200 și ceva de pagini, pe care, cu greu, l-am străbătut pînă la capăt. Pentru că, în primul rînd, Ilie Dobre scrie cum vorbește la microfon: ritm alert, cu propoziții scurte, de 2-3 cuvinte, îngrămădite în fundul gurii, și verbe la prezent, melanj care conferă narațiunii un ritm nefiresc și enervant. Ilie Dobre este un alter-ego al lui

Klaus Iohannis, dar pus pe repede-înainte.

Subiectul romanului pare preluat din ,,Aflăm de la Miliția Capitalei”, deci nu strălucește prin originalitate: Melisa, o tînără de 18 ani, moare într-un accident de circulație, din cauza unui biciclist imprudent și un căruțaș beat-mort, ieșit noaptea la furat, după care fuge de la locul accidentului. În scenă intră doi milițieni și proști, și cu basamacu-n nas. Apoi un procuror și un judecător de aceeași factură etc. Ceva banal în zilele noastre, ați spune, cu niște instituții de rahat în care justiția în uniformă și în robă, după ce că e și oarbă, și proastă, mai așteaptă și șpăgi ca să-și miște burdihanele pentru aflarea adevărului. În fapt, niște putregaiuri, cum bine se exprima, recent, un ministru de specialitate. Așadar, prin subiect, romanul este cam subțirel, rămînîndu-i să se salveze prin limbaj și măiestria artistică. Dar și la acest capitol Ilie Dobre ne dezamăgește. Căci el nu scrie cărți presărate cu studii de caractere, sondaje psihologice, întorsături de frază, ironie și stil elevat. Nu, el adoptă un limbaj comun, de lemn și fără muzicalitate, ca la televizor. Ce mai tura-vura, dumnealui nu știe sau încă n-a aflat că o scriere beletristică nu e un proces-verbal de constatare a depășirii vitezei legale în localitate, întocmit de milițianul din colț, ieșit la făcut șpăgi, fiindcă e Sfîntul Dumitru și l-a invitat nașul la onomastică și n-are bani de cadou, vorba lui Dem Rădulescu într-un scheci cu hoți (,,Bă, politica are alt fel de hoție!...”). Și că, în principal, artistul trebuie să recurgă la transfigurarea realității, recurgînd la sugestii și mijloacele artistice. Altfel spus, una scrie maestrul și alta trebuie să înțeleagă cititorul. Cum e în poezia ,,Plumb”, a lui Bacovia, în care nici un îndrăgostit nu intră în cavou peste iubita defunctă, căci n-o fi nebun să-și convertească durerea într-o profanare de mormînt sau, Doamne ferește,

chiar în necrofilie. Tînărul este transfigurarea poetului în căutarea măiestriei artistice, iar cavoul inospitalier este lumea aceasta plină de proști și rău întocmită, în care artistul de geniu este un nefericit. Plumbul ăla care apare de șapte ori în poezie sugerează starea de apăsare și nefericire a omului superior. Bă, Ilie, acolo e vorba de simbolism!

Punînd nod la ață, mai spun doar că romanul lui Ilie Dobre pare mai degrabă o compunere școlărească, un comentariu la o operă literară recomandată de profesori la școală. Nu vreau să fac vreun păcat, dar temele pentru acasă, făcute de foștii mei elevi, păreau mai elaborate, fiindcă erau trase de pe net, iar eu mă făceam că nu bag de seamă hoția. La teze, copiau cu telefonul, nuși mai bătea nimeni capul să-l citească pe Călinescu. Ce era să fac? Să las toată școala corigentă? Nu se putea, că mă dădea directoarea afară. Bacul se lua cu șpagă. Păi, dacă și cunoscuta profesoară universitară Zoe Dumitrescu-Bușulenga se plîngea că tot mai mulți dintre studenții ei nu mai intrau în bibliotecă, eu ce era să fac? Nu mai vorbesc de librării care erau pline de culegeri, rezumate și comentarii la toate materiile. Se ajunsese pînă-ntr-acolo că trilogia ,,Frații Jderi” era comentată pe 3 pagini, cu caracterizarea personajelor cu tot. Vremea culegerii de probleme și exerciții a lui Gheba sau dificultăți de analize gramaticale și stilistice a lui Drașoveanu și Zdrenghea trecuse. La fel cum trecuse și vremea lui Makarenko, pedagogul care punea mare preț pe calculul mental și pe memorarea poeziilor. Mie mi-a prins bine vremea aceea, că, uite, în timp ce Alzheimerul și Parkinsonul fac ravagii pînă și la cei de 40-50 de ani, eu mă mai ajut de memorie. Într-un fel, mă luam de mînă cu scriitorul Radu Cosașu care, în romanele lui autobiografice spunea că taică-su l-a tuns la chelie pînă la 20 de ani, și acum, la aproape 90, are un păr minunat, des și cu firul sănătos, măcar că e alb. Plus că mai scrie, pe ici, pe colo, cronici sportive șmechere, cum Ilie Dobre nu e în stare să facă.

N-am citit nici o monografie de sportiv a lui Ilie Dobre, dar cred că, în acest gen literar, se descurcă mai bine, fiindcă nu e nevoie de cine știe ce comentarii și limbaj elevat privind starea psihică a lui Dumitrache, de exemplu, cînd a bătut acel 11 metri cu Cehoslovacia la Mondialele de Fotbal din Mexic, 1970. Monografii de acest fel mai citisem încă de pe vremea liceului, cînd le cumpăram cu 50 de bani de la anticariat. Una era semnată de fostul mare fotbalist Titus Ozon, care și-a încheiat cariera la Rapid. Tîrziu, prin anii ’80, cînd, pe un viscol parșiv, am intrat în Restaurantul ,,Mediaș” din Piața Iancului, să rad o vodcă, nu zici că nu m-au primit, fiindcă tocmai îi făceau parastasul lui Ozon care abia se dusese de Alzheimer. A doua monografie și-o scrisese Nicolae Linca, primul român campion olimpic la box (Melbourne, 1956) și, pînă acum, ultimul. Ce mă amuzase la Ozon era că, într-o zi, îi venise pe chelie să plece de la Dinamo și să joace la Jiul Petroșani, într-o echipă muncitorească. Ce să vezi, îl găsise dragul de mineri, nu spunea că ăia îl momiseră cu promisiunea că-l fac inginer de mine, cu un salariu uriaș și fără să coboare vreo clipă în abataj. Dar nu i-a mers: coloneii de la Dinamo i-au dat cîteva zile de bulău, numai cu

pîine și apă, și s-a cumințit. Alții o pățiseră și mai rău: fuseseră trimiși după hoți prin Pantelimon sau Colentina, precum Leon Rotman, campion olimpic la canoe, care se alesese cu capul spart, încercînd să pună laba pe un țigan din Dudești.

Într-o bună zi, și lui Necula Răducanu i-a venit ideea să plece de la Rapid. Era spre sfîrșitul carierei, adunase vreo 70 de selecții în echipa națională, ce mai, omul își făcuse datoria față de Rapid, așa că hai, dom’le, să-i dăm drumul, și-au zis mai-marii clubului, să-și facă și el un viitor, după ce s-o lăsa de fotbal.

Era prin 1977, după legenda de mai jos. Și s-a dus Rică la Craiova. Bă, aveți nevoie de un portar?

Avem. Eu sînt ăla! Săr’na, Ricane, și ce pretenții ai? Păi, în afară de casă și mașină, am vrea să ne băgați la facultate pe mine și pe nevastă-mea. Unde, Rică? La Veterinară, să avem și noi o bătrînețe liniștită. Bine, dă-ne diploma. Na-vă diploma. Nu asta, Rică, aia de Bacalaureat. Uite-o și p-aia. Dar e a nevesti-tii. Alta nu mai am. Voi băgați-mă la Cărniță și, mai încolo, peste vreo 2 ani, vă aduc și diploma. Nu se poate, Rică, cu 7 clase, ce dacă ți-a cîntat Imnul de vreo 70 de ori?

După asta, s-a dus la Sportul Studențesc, unde l-au tratat la fel.

Dezorientat, s-a dus la Steaua. Ăia nu făceau doctori, dădeau grade. Aveți nevoie de un portar? Avem. Buun, făceți-mă colonel și sînt al vostru. Nu se poate, Ricane. Cu 7 clase te putem face maximum tablagiu...

... Hai, bă, ce faci?, l-a luat nevasta în primire pe fostul portar al Naționalei. Începe campionatul și tu n-ai nici un servici. Din ce-o să trăim?! Și s-a dus îndărăt la Sportul.

Vara lui 1978, ultima etapă. Mai era încă un meci, cu Steaua, și dacă lua măcar un punct, Sportul devenea campioană. Seara, Rică primește un telefon: mai vrei, puiule, grad la noi? Mai vreau. Atunci, hai să discutăm. Fii atent: așa cum ești, te facem căpitan și, într-un an, aranjăm să prinzi două avansări la excepțional. Mișto? Mișto! Dar vrem și noi ceva: mîine, prin minutul 90, te împiedici, aluneci, treaba ta, noi dăm un gol și ești al nostru. Astăzi, Ricanu zice că Valentin Ceaușescu l-a făcut direct maior, fără nici o condiție. Treaba mergea bine: mai mult stătea decît să se ostenească la antrenamente, căci i-l dăduseră în grijă pe Vasile Iordache, un puști înalt și subțirel, abia adus de la Iași, să-l învețe cum se bagă ața-n ac. Leafa și primele mergeau, ce mai voia de la viață?

Dar auzise că ăia de la Baia Mare i-ar da 7.000 pe lună. Așa că și-a băgat demisia la Steaua și s-a dus la Baia Mare pe o spinare de bani. Apoi, dă-i cu nasuleală: s-a accidentat, ăia au început să strîmbe din nas... A plecat la Reșița. Dar și acolo: departe de casă, alte accidente, că începea să se îngrașe... ,,Am fost mare fraier, și-a încheiat simpaticul Rică spovedania la televizor, că făcea rating mare cu cioacele lui. Dacă rămîneam la Steaua, acum eram general, ca Năstase...”.

Revenind la Ilie Dobre, că el ne-a prilejuit acest text, degeaba spune în cartea lui că ar deține recordul mondial la transmiterea la radio a unui gol fără să respire (35 de secunde). Pentru că recordul îl dețin ex-aequo un brazilian și un argentinian care au strigat GOOOL!, pînă n-au mai putut, aproape două minute, unul în prelungirea celuilalt, la o sutime de secundă, și nu s-a prins nimeni de hoție, decît tîrziu, cînd au venit americanii cu niște aparate șmechere, împrumutate de la US-ARMY.

Românii dețin alt record, însă prin enervant de plictisitorul Ionel Stoica, părintele unor lozinci mobilizatoare idioate (sper că n-am făcut un pleonasm), enunțat la fiecare meci al Naționalei noastre: ,,În meciul de mîine, să le zdrobim rinichii nemților!”... Sau: ,,Să le rupem oasele francezilor!”. Sau: ,,Să le scoatem mațele pe gură și fotbalul din capul ungurilor!”. Iar cînd băieții dădeau vreun gol, se dezlănțuia: GOL-GOL-GOLLL!

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Calendarul pe stil nou. Cum au dispărut 13 zile din an

În România, calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919 de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, astfel că data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919, dar anumite publicații și chiar documente oficiale au folosit un timp ambele stiluri, pentru a fi mai ușoară trecerea de la un sistem la celălalt.

În Transilvania, calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în 1773, iar în Rusia, calendarul gregorian fusese acceptat după Revoluția din octombrie, printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care prevedea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.

În Grecia noul calendar a fost adoptat în 1924, dar măsura nu a fost adoptată și de bisericile ortodoxe răsăritene, care, încă din mai 1923 propuseseră un calendar iulian revizuit, care tăia 13 zile ale acelui an. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru au adoptat calendarul revizuit pe 1 octombrie 1924 și, pentru a explica motivele deciziei, Mitropolia ortodoxă din Sibiu s-a văzut nevoită să publice următorul comunicat „spre ştiinţa tuturor”: „Cu ziua de 1/14 octomvrie 1924 avem un calendar îndreptat. Acest calendar nu se potriveşte cu calendarul gregorian, căci, în asămănare cu acesta, al nostru este mai perfect în măsurarea vremii. Cel gregorian, în 800 de ani are 6 ani seculari (care se sfîrşesc cu doi zero) de cîte 365 de zile şi doi ani seculari de cîte 366 de zile. Calendarul nostru, îndreptat, în 900 de ani are 7 ani seculari de cîte 365 zile şi doi ani seculari de cîte 366 zile. Prin urmare, anul calendarului nostru este mai apropiat de lungimea anului ceresc decît anul calendarului gregorian. De aceea greşesc toţi cei ce zic că ortodocşii s-au lăsat de vechiul calendar ca să primească un calendar dat celor străini de legea noastră. Prin calendarul îndreptat al Sfintei noastre biserici creştine ortodoxe de răsărit se păstrează neatinse toate rînduielile bisericeşti privitoare la praznice, pomeniri, poduri, denii. Sfintele Paşti nu le prăznuim în aceeeşi zi cu evreii, nici înainte de ei, cum fac cei care nu sînt de o lege cu noi, ci le vom prăznui după Paştile evreieşti, păzind legea dată de Sinodul de la Niceea în privinţa timpului serbării Paştilor. Îndreptarea calendarului iulian trebue prin urmare primită cu toată încrederea”.

Deoarece decizia privind schimbarea calendarului a stîrnit multe controverse și revolte, mai ales în mediul rural, publicațiile vremii au oferit cititorilor o serie de articole menite să lămurească întrebările pe care și le puneau oamenii.

Lumea regilor şi culisele ei

Regii au dreptul la propria lor opinie politică? (5)

Ultimul împărat austriac nu a rămas singurul fost monarh eşuat în Portugalia care, în anii ’20, s-a transformat într-un adevărat regat al regilor detronaţi. Iar Estoril, un orăşel de coastă, a devenit cartierul lor general. Ei, cel puţin, reuşeau să-şi ţină rangul. Se lăsau finanţaţi de cine ştie ce binefăcători bogaţi şi îşi petreceau vremea la cocktail party-uri, în chip de atracţii pentru neveste de milionari americani mai vîrstnice, cărora le vindeau poveşti despre vremurile cele bune. Alţii, ca Faruk, regele exilat al Egiptului, preferau să-şi facă veacul pe Cote d’Azur, risipindu-şi la ruletă rămăşiţele averii păstrate în străinătate. Sora lui Faruk, prinţesa Fathia, a avut o soartă şi mai tristă. Fathia a muncit mai întîi ca femeie de serviciu, pentru ca apoi să se mărite cu un tînăr de la o benzinărie, care mai tîrziu a împuşcat-o într-un motel din Los Angeles. Regatul francez a stabilit standarde nu numai prin existenţa, ci şi prin ieşirea sa din scenă.

Calendarul iulian sau vechi

Cu 46 de ani înainte de Naşterea Domnului Isus Christos, un învăţăt cu numele Sosighenes află că numărătoarea vremii, deci calendarul, e greşit. Şi, cu socoteli întinse, îi arată consulului roman Iuliu Caesar ce a aflat el şi-l sfătuieşte să îndrepte greşeala. Acest domnitor luminat ascultă sfatul şi dă poruncă de îndreptare. Lumea întreagă a primit îndreptarea cu bucurie şi după numele de botez al domnitorului i-au dat şi nume calendarului, zicîndu-i calendar iulian.

După acest calendar anul e de 365 de zile, dar fiindcă anul adevărat e ceva mai lung (socotind vremea drumului pămîntului împrejurul soarelui) de 365 de zile, tot la patru ani mai pui o zi, şi atunci anul e de 366 zile, sau insect (bisect).

Calendarul creştin

La anul 325 după Naşterea Domnului Isus Christos se ţine cel dintîi sinod al întregii biserici (ecumenic, cum i s-ar zice bisericeşte). Aici, între alte multe lucruri hotărăsc cînd să se ţină Sfintele Paşti, cînd celelalte sărbători, ba caută ziua morţii fiecărui mucenic şi o pune pe o zi a anului. Dar acum ce calendar primesc? În care calendar să însemne zilele sfinţilor şi zilele Domnului? Sfinţii Părinţi cei luminaţi au ales pe cel mai bun calendar al vremii de atunci. Şi care era? Cel al păgînilor, cel al lui Iuliu Cesar, adică cel iulian. Deci au numărat zilele şi au pus săptămînile şi lunile una după alta, ca păgînii, dar în fiecare zi au aşezat amintirea unui sfînt din legea creştinească. Acest calendar s-a păstrat neschimbat pînă azi în biserica noastră ortodoxă.

Calendarul gregorian sau nou

Calendarul iulian, aşa cum l-a primit şi stabilit Sfîntul Sinod de la Niceea, s-a întrebuinţat de toată lumea creştină pînă la anul 1582. Atunci s-a băgat

Dinastii europene, pe scurt (1)

AnHALT (Ascania) – Cel mai important ascanian a fost Albrecht Ursul, care a creştinat în secolul al XII-lea, cu ajutorul coloniştilor renani şi olandezi, Brandenburgul actual, regiune care, din punct de vedere al civilizaţiei, era rămasă în urmă. Cea mai cunoscută membră a familiei a fost Ecaterina cea Mare, intrată în istorie ca suprafemeie nimfomană (deşi afirmaţia că ar fi recurs la armăsari e o pură invenţie).

AUSTrIA (Habsburg) – Cea dintîi dinastie domnitoare din zonă a fost Babenberger. La stingerea ei, în Secolul al XlII-lea, cîrma a fost luată de o echipă promovată din Elveţia, Habsburgii, care, graţie unei politici de alianţe matrimoniale iscusite, au făcut carieră mondială şi au dat secole la rînd împăraţii Sfîntului Imperiu Roman. Penultimul împărat, Franz Joseph I (cel cu barbă de intendent), a domnit peste o jumătate de secol (1848-1916), dar nu a trebuit să asiste la decăderea Occidentului, murind înainte.

BADEN (Zähringer) – Ascensiunea familiei Zähringer din Secolul al XIII-lea a coincis cu stingerea dinastiei Staufen, care i-a permis să se extindă în sud-vestul

de seamă că anul nostru după calendar şi cu drumul pămîntului în jurul soarelui nu se potrivesc. Anume anul după semnele cerului se începea cu 10 zile mai devreme decît arăta calendarul. Şi atunci Papa Grigorie al XlII-lea a pus pe un învăţat cu numele Luigi Lilio să facă socoteala şi să îndrepte calendarul. Acesta a găsit greşeala: Sosighenes măsurase 6 ceasuri peste 365 de zile şi ele nu erau decît 5 ceasuri şi 48 de minute şi 48 de secunde. Şi iaca cele 12 minute mai multe puse de Sosighenes la an, începînd de la sinodul de la Niceea pînă la 1582, făceau 10 zile mai mult. Atunci Papa a dat poruncă să se îndrepte calendarul, şi aşa catolicii şi după ei toată lumea din Apus încep anul 1583 cu 10 zile mai de vreme ca noi. Ei s-au ţinut de socoteala lui Luigi Lilio, iar noi de a lui Sosighenes, şi aşa am ajuns de azi ei încep cu 13 zile mai de vreme ca noi. Pe acest calendar apoi şi-au pus ei atunci sfinţii lor şi sărbătorile lor; şi acesta e calendarul nou sau gregorian. Dar nici acest calendar nu e bun.

Astronomii (cei ce socotesc mersul stelelor, al soarelui, al lumii şi altele) au găsit că şi acesta e greşit. Şi acum lumea se frămîntă să afle altul şi mai bun. Cu aceasta se străduieşte Liga Naţiunilor. Dar biserica noastră ortodoxă la Patriarhia din Constantinopol (pînă cînd să afle Liga Naţiunilor) a găsit şi hotărît un calendar mai bun, care se apropie mai bine de mersul pămîntului în jurul soarelui, socoteşte deci vremea mai bine ca cel gregorian. Seamănă însă cu cel gregorian aşa de mult, că deosebirea numai învăţaţii o pot cunoaşte. De aceea n-o mai arăt aici în foaie.

Ce s-a schimbat în calendar?

Nu s-a schimbat nimic afară de numărarea zilelor. Am făcut să înceapă anul din calendar deodată cu începutul din nou al mersului pămîntului în jurul soarelui sau, mai pe înţeles, am ras cele 13 zile, cu care am lungit noi anul pînă acum. Deci nu mai începem anul în ziua a 14-a după ce a plecat pămîntul din nou la drum, ci în ziua întîi a plecării. Încolo tot a rămas neschimbat; sfinţii rămîn în şirul cel din calendarul de la Niceea, aşa că la 1 ianuarie e Sf. Vasile, în 6 ianuarie – Bobotează, în 2 februarie – Întîmpinarea Domnului, în 25 martie – Bunavestire, în 23 aprilie – Sf. Gheorghe şi aşa mai departe. (…)

Aşadar, calendarul Bisericii ortodoxe nu s-a schimbat în ce priveşte sfinţii şi sărbătorile; s-a schimbat numai numărarea zilelor de peste an. Şi aceasta aduce mult bine, mai ales la oraşe. Bieţii oameni nu vor fi siliţi să ţină sărbătorile tot de două ori, odată fiindcă stăpînul e sas şi nu-l lasă să lucre şi apoi fiindcă el, muncitorul, e român, şi nu se cade să lucre. Şi mai sînt şi alte feluri de bine, care răsar pe urma schimbării”.

Sursa: „R EALITATEA ILUSTRAT ă ”, 1924 Germaniei de astăzi. Bunicul şefului actual al familiei a fost ultimul cancelar imperial sub Wilhelm al IIlea, care în 1918 a proclamat (cu de la sine putere) abdicarea împăratului.

BAVARIA (Wittelsbach) – Nici o altă dinastie germană nu a lăsat în urmă o moştenire culturală mai grandioasă şi nu a fost mai venerată de poporul său –şi asta indiferent de starea mentală a celui ce ocupa tronul. Ludovic al III-lea a refuzat să recunoască republica în 1918 şi oficial nu a abdicat niciodată. Şeful actual al casei, ducele Franz von Bayern (n. 1933), nu s-a căsătorit şi trăieşte într-o aripă laterală a Castelului Nymphenburg din München.

BELGIA (Saxa-Coburg) – În 1830, cînd Belgia s-a separat de Ţările de Jos, în căutarea unui rege, a fost găsit Leopold de Saxa-Coburg. I-a urmat Leopold al II-lea, care a întemeiat Congo Belgian (ca domeniu al său privat!), unde a jefuit îngrozitor. Regele de astăzi, Albert al II-lea, şi-a permis o serie de escapade extraconjugale, dar belgienii tot îl respectă. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

Opt ani degeaba (3)

Am ajuns la episodul al treilea al acestui serial jurnalistic, în încercarea de a scrie (deși, cu multă neplăcere) despre ineficiența, timp de opt ani, a președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, în a conduce destinele României – nu ca un hatîr personal – ci ca o obligație sfîntă, rezultată din îndatoririle sale constituționale, și nu numai. Cine a urmărit atent activitatea președintelui Iohannis, indiferent că l-a votat sau nu, este imposibil să nu fi remarcat nenumăratele hiaturi în îndeplinirea acestor îndatoriri oficiale, care, din păcate, au adus pierderi grave României, pe mai multe planuri: politic, economic, social, juridic, militar, extern, moral, și al încrederii poporului în forțele politice, în prezent.

Dacă în episodul anterior materialul s-a axat pe dezvăluiri care veneau în contextul (destul de alambicat) al eșuării României de a fi primită în spațiul Schengen, cu semnele de întrebare care planează asupra unor întîlniri ale președintelui României, în același plan, adică problema Schengen, în episodul de față narațiunea va fi de altă factură, aceasta îmbrăcînd haina unor aspecte controversate din viața și activitatea actualului președinte al Țării, fostul profesor de fizică din Sibiu, domnul Klaus Werner Iohannis. Dincolo de indignare și regret, rămîn 8 ani pierduți, în care România – sîntem siguri – n-ar fi trăit deziluzia de la Bruxelles, din 8 decembrie!

Apropo de acest „incident”: indiferent cît ne-ar durea și indiferent cu cîtă doză de supărare am primit această veste, ratarea (deocamdată) a intrării în Schengen, nu înseamnă ceea ce a clamat o parte dintre „analiștii” și „istoricii” invitați, cu duiumul, la posturile de televiziune – anume că am „pierdut un moment istoric”! Nu este adevărat! Am pierdut o oportunitate economică; de fapt, am pierdut un drept căpătat pe bune, din cauza unui șantaj de natură economică, glazurat cu obiective politice. Dacă intrarea în Schengen (cu tiruri, cu droguri, cu export masiv de carne vie – cu toată suita de factori nocivi pentru societatea românească), după ce vom primi acceptul, semnifică „un moment istoric”, atunci, vă întreb: 1859 –Unirea Principatelor, 1877 – Plevna și Independența României, 1917 – Mărăști - Mărășești - Oituz, 1918 –1 Decembrie, Alba Iulia – ce momente au fost? Hai să nu ne aprindem și să nu cădem în derizoriu, sub apăsarea de moment a emoției naționale...

Președintele României –legături periculoase

În contextul scurgerii inexorabile a timpului, cînd, în opt ani, președintele Klaus Iohannis a fost deseori absent (la propriu) din peisajul național, fiind plecat ba

la schi, ba la golf, ba în excursii exotice sau (săptămînal, 2 - 3 zile) în cuibușorul familiei din Sibiu – totuși, i-au mai rămas zile pentru diferite activități prezidențiale, bineînțeles, toate acestea avînd un scop unic și măreț: servirea Patriei și a Poporului! Fără să punem la îndoială onorabilele intenții ale domnului președinte Klaus Iohannis, vom arăta cîte ceva dintr-un soi de relații și de legături, care – în momentele dificile prin care trece România (sau nu e adevărat?) – s-ar putea contoriza într-un fel de notă de plată, nemeritată pentru cei care trăim (și vrem să trăim normal) în acest colț de lume, hărăzit de Dumnezeu cu tot ce are nevoie pentru a fi îndestulător – pămîntul numit România! Printre companiile austriece care funcționează în România, „ajutînd Țara să prospere din punct de vedere economic” (cum ar spune cancelarul de la Viena, Karl Nehammer), se află și „Automobile Bavaria SRL”, cu o mînă de angajați – puțin peste 500 – și cu o cifră de afaceri, pe anul trecut, de 946.770.159 lei. Cînd se va trage linie și se va socoti rezultatul economic al acestei firme, pe anul curent, sînt sigur că realizările vor fi mai bune decît cele anterioare, motivul fiind unul întemeiat. De ce spun acest lucru? Iată dovada: anul acesta, în condiții de licitație dubioasă, Ministerul de Interne a cumpărat de la „Automobile Bavaria SRL”, cu sediul în Șoseaua București-Ploiești, 600 de automobile BMW, în valoare de 98.000.000 lei fără TVA Dincolo de condițiile impuse în caietul de sarcini, cu elemente de construcție care (întîmplător?) se găseau numai la marca BMW, presa iscoditoare a descoperit că, în anul 2022, firma în cauză a obținut contracte cu Statul Român atingînd un plafon de 223 milioane lei. Acum urmează... motivația acestui demers al ministrului de Interne, Lucian Bode, vicepreședintele PNL și un excelent ascultător disciplinat al domnului Klaus Iohannis: firma cu pricina, deși pare germană, are sediul în Austria, unul dintre administratori fiind Michael Schmidt. Pînă aici, nimic (sau aproape nimic) ieșit din comun! Căutînd, însă, în trecutul acestui om de afaceri, găsim explicația unui vechi proverb: „Sîngele, apă nu se face!”, zicală materializată printr-o veche prietenie dintre neamțul Michael Schmidt și neamțul Klaus Iohannis. Poate tot nu este ceva nepotrivit, ceva putred în această relație tovărășească, dacă... dacă aceasta nu s-ar fi materializat în substanțiale cîștiguri bănoase trecute în contul firmei neamțului... vienez, „norocul” domnului Michael Schmidt chemîndu-se... Klaus Iohannis! Omnipotent, mai deținînd și alte firme, Michael Schmidt, conform presei românești, a încheiat numai în ultimii 6 ani, de cînd președintele României este Klaus Iohannis, contracte în valoare totală de aproape 250 de milioane de euro, cu entități ale Statului Român. Întorcîndu-ne în timp, prin 2014, în toiul campaniei electorale, încolțit de ziariști, candidatul la Președinție, Klaus Iohannis, declara, demonstrînd de pe atunci predilecția pentru a „ameți” auditoriul cu banalități salvatoare: „Am o relație apropiată cu Schmidt. Am puțini prieteni. E un om de afaceri de bună calitate. E foarte adevărat că firma lui a pus la dispoziția Sibiului un BMW pe care să-l folosim așa cum dorim noi. A fost un lucru mult speculat. Acum nu mai există nici o mașină BMW în comodat la Primărie” Cum bunele prietenii se leagă și se consolidează pe

dovezi palpabile, legătura dintre cei doi s-a întărit ulterior, urmînd ascendent drumul spre Cotroceni al domnului Iohannis, care a simțit din plin binefacerile unei astfel de prietenii, contabilizate în cîteva momente, cum ar fi:

1. În timpul campaniei electorale din 2014, Klaus Iohannis a locuit, cu chirie, într-un apartament aparținînd omului de afaceri Michael Schmidt;

2. În 2021 (octombrie), familia Michael și Veronica Schmidt a luat parte în Germania, la Aachen, la ceremonia de decorare a președintelui Klaus Iohannis cu Premiul „Carol cel Mare”;

3. În iulie 2021 și în iulie 2022, președintele României a participat la Festivalul „Săptămîna Haferland” din satul Criț, comuna Bunești, județul Brașov, eveniment organizat de aceeași familie germană, Michael și Veronica Schmidt.

Toate bune și frumoase, numai că trebuia să vină și răsplata președintelui pentru cîte s-au adunat în contul domniei sale, ca urmare a prieteniei cu omul de afaceri din Brașov. Ultima expresie este cea de la care am pornit incursiunea în acest mediu în care pot fi găsite și alte exemple, în conjunctură directă cu Palatul Cotroceni: cumpărarea de către servilul Lucian Bode a celor 600 de BMW-uri de la firma domnului Michael Schmidt. Bineînțeles că domnul Iohannis a recționat în felul său binecunoscut, încercînd să așeze o perdea de fum peste afacerile unui privat bavarez, pe banii Statului Român: „Cred că este evident pentru toată lumea că eu nu am nici o treabă cu această achiziție”. Dacă tăceai, filozof rămîneai! Pardon, domnule președinte! Analizînd contextul europen în care a fost realizată această investiție, este tot mai evidentă „licitația” cu adresă precisă, dacă ținem cont de aureola omului de afaceri Michael Schmidt – ca prieten vechi și finanțatorul dumneavoastră, astfel cum este cunoscut în mediul de afaceri din România. În această postură, cine avea curajul să-l concureze pe domnul Schmidt? Dacă introducem în ecuație și cîțiva termeni care bat la ochi, cu privire la acest contract, cred că demonstrația este asigurată 100%. Iată aceste argumente:

1. Noi dotăm Poliția cu mașini scumpe, în timp ce țări cu mult mai bogate decît România (Italia, Franța, Spania, Olanda) nu aruncă banii pentru mașini care să fie dotate cu o cutie automată cu 8 plus 1 viteze;

2. Pentru adaptarea acestor mașini la misiunile Poliției, vor fi necesare o serie de modificări, adică alți bani;

3. Mentenența celor 600 de mașini, făcută de firma vînzătoare, va aduce mulți euro în buzunarul lui Michael Smidth.

Problema acestei achiziții a devenit și mai complicată după ce Codruța Koveși a intrat pe fir, banii în cauză provenind din fonduri europene.

Așa cum dezvăluie presa dîmbovițeană, omul din umbră al lui Iohannis, Michael Schmidt, are două dosare la DNA, astfel că viitorul nu sună bine deloc. Pentru că se vorbește despre încrengătura dubioasă în care a fost prins șeful Statului, s-a aflat că, în demisia fostului ministru al Apărării, Vasile Dîncu, pentru că a refuzat să semneze achiziționarea a două elicoptere AIRBUS (la un preț triplu față de cel de pe piață), situație pe care ministrul Dîncu era pregătit s-o prezinte în ședința CSAT, care ar fi bulversat afacerea, un rol important îl avea și

Omul de afaceri Michael Schmidt și soția sa, Veronica Schmidt, alături de cuplul prezidențial, la Aachen, unde Klaus Iohannis a primit premiul „Carol cel Mare“

reprezentantul „frăției săsești”, Michael Schmidt, în calitate de consultant, prin firma ELSIT.

Pentru a încheia acest capitol cu iz de frățietate de tip german, să așezăm direct bomboana pe colivă și să personificăm, fără subtilități, o părticică din anturajul președintelui Klaus Iohannis. „Am o relație apropiată cu Schmidt. Am puțini prieteni. E un om de afaceri de bună calitate” – vă amintiți textul? Să detaliem subiectul, reproducînd dintr-un jurnal bucureștean un citat definitoriu pentru acest caz de prietenie la cataramă: „Michael Schmidt, liderul de facto al «Coloanei a cincea săsești» și omul cu cea mai mare influență asupra lui Klaus Werner Iohannis, de cînd acesta era doar un profesor de provincie”. Cred că este suficient pentru a ajunge la chintesența problemei care poate genera acele legături periculoase amintite în acest articol, dar mai este ceva: fratele soției domnului Michael Schmidt, frumoasa doamnă Veronica, este Renato Usatîi, acel Usatîi care s-a lăudat public, vorbind despre faptul că este colaborator acoperit al FSB-ului de la Moscova (Serviciul Federal de Securitate) și nu s-a sfiit să ceară oficial autorităților de la Chișinău să declanșeze „vînătoarea fasciștilor români”!

Acesta este cadrul mai intim al unor relații bolnăvicioase, în care este vîrît actualul șef al Statului. Dacă lărgim cadrul, vom da, de pildă, de cazul „spioanei” cecene Marina Sircovscaia, care a primit cetățenia română taman la ambasada noastră de la Washington, depunînd Jurămîntul de credință față de România în prezența ambasadorului român în capitala americană Alexandru Moraru, omul președintelui Klaus Iohannis, singurul care l-a propus și susținut pentru această importantă funcție diplomatică! Dar, despre această filă neagră din Istoria Diplomației românești contemporane, sub dirijarea mult lăudatului ministru Bogdan Aurescu, poate vom reveni cu un material de sine stătător.

România – atrasă în războiul ruso-ucrainean?

Să ne întoarcem la Constituția României, cărticică ce nu trebuie să lipsească de pe biroul de lucru al Președintelui Țării, ba chiar să doarmă cu ea sub cap. Da, dar, în principal, s-o pună în practică, pentru că, ne aducem aminte, am avut un președinte (marinar de meserie), care, deși purta Constituția în buzunarul de la piept, o încălca fără nici o remușcare! Deci, la capitolul 2 din Constituție, intitulat „Președintele României”, la articolul 92, „Atribuții în domeniul apărării”, la primul aliniat scrie clar: „Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”. Plecînd de la acest paragraf din „Cartea de căpătîi a Țării”, într-o interpretare halucinantă, președintele Klaus Iohannis, crezîndu-se Napoleon Bonaparte, se consideră stăpîn pe Armata României și, ca orice patron, ia măsuri pe cont propriu, în acest fel aducînd mari prejudicii Armatei, în principal, și Țării, în general. Noi nu știm ce pregătire militară are Șeful Statului, dacă a trecut sau nu printr-o cazarmă înainte de a fi ales în fruntea Statului Român. Indiferent de acest aspect, în calitatea supremă pe care o are în prezent, aceea de comandant al forțelor armate ale României, domnul Klaus Iohannis trebuie să discearnă între obligațiile de Stat și credința sa personală, fiind capabil să traseze o

Ministrul de interne Lucian Bode a susținut sus și tare că licitația care viza achiziția celor 600 de BMW-uri de la firma lui Schmidt este corectă

linie de demarcație între obligațile impuse de Constituție și anumite stări emoționale sau cerințe venite din afară, care ar pune în pericol pacea în Țară, intrînd în conflicte care nu sînt ale Țării noastre. Dar, din păcate, din cîte s-au întîmplat pînă în prezent, președintele României ne-a demonstrat că își folosește puterea dată de funcția de șef de Stat și de comandant al Armatei pentru a pune această forță militară națională în slujba altor autorități statale, executînd ordinele Pentagonului, sub pretextul subțire că România este membru NATO.

În motivația de mai sus poate exista ceva ce nu cunoaștem în legătură cu atitudinea de luptător a domnului Klaus Iohannis, o fi curgînd în vinele domniei sale sînge de cuceritori, oameni neînfricați, care să se arunce în luptă pentru o cauză personală, aceea de a se împăuna cu titlul de mercenari. Nu știm... poate e vreo fibră din arborele genealogic al familiei sale! Noi, însă, românii, am fost și sîntem un neam pașnic. Istoria ne-a învățat doar să ne apărăm în fața unor hoarde năvălitoare, nu să trimitem armate să moară pe pămînturile altor țări și pentru interesul altor state. Indiferent de adăpostirea sub umbrela NATO, invocînd obligațiile asumate de România, odată ce am intrat în această organizație paramilitară, menită, chipurile, să vegheze la menținerea păcii pe pămînt (în realitate, provocînd conflicte militare și distrugînd țări și popoare), cine mai redă familiilor pe cei 27 de tineri români morți în Afganistan, și cine a îmblînzit suferințele celor peste 200 de răniți? Doar cu covoare de flori și cu decorații de tinichea nu putem reface vieți și destine.

În Kosovo, Irak, Mali și în alte țări de pe glob, militarii români stau gata să intervină, fiind obligați, dacă e cazul, să împuște oameni, la rîndul lor găsindu-se în orice moment în fața morții. Dacă executăm orbește ordinele NATO, s-a întrebat președintele Klaus Iohannis, de ce, din cele 30 de armate aparținînd celor 30 de state care fac parte din același NATO ca noi, în misiunile cu statut de mercenariat din teritorii de aiurea nu se găsesc reprezentanții tuturor acestor armate, noi, românii, alergînd în orice colț de lume, acolo unde NATO are nevoie de carne de tun? Desigur, întrebarea este retorică, domnul președinte are doar interesul să-și aureoleze activitatea sa în slujba „păcii”, impusă cu forța de SUA, viața militarilor români fiind sacrificată pe altarul acestei ipocrizii prezidențiale.

Ce este și mai grav, sub conducerea „înțeleaptă” a Comandantului Suprem, este pericolul care se întrevede din confruntarea militară de la granița de Est a României. Făcînd pe viteazul, președintele României, cu sprijinul servitorilor din Guvern și din Parlament, dă semne neîndoielnice de angajare a României în acest război care nu este al nostru. Greșelile săvîrșite de șeful Statului, începînd cu atragerea generalului Nicolae Ciucă în politică, de partea PNL (unde a ajuns chiar președintele acestui partid), continuînd cu cedarea unei părți din suveranitatea națională, prin admiterea instalării de baze americane la Mihail Kogălniceanu, la Cîmpia Turzii, la Deveselu și la Cincu (împreună cu forțe armate ale altor state din NATO) – în prezent, aceste teritorii avînd alt statut decît cel românesc – și permițînd aprovizionarea armatei ucrainene cu armament și muniție de pe teritoriul României – fapte la care se adugă și alte elemente care adeverează cum a sărit președintele Iohannis peste cal –sînt tot atîtea dovezi ale jocului periculos pe care-l face Klaus Iohannis, în ambiția sa de a fi remarcat de Casa Albă, vizînd funcția de secretar general al NATO.

Cît de cinic să fii încît să te împăunezi cu titlul de lider al grupării anti-ruse, în cadrul conflictului dintre această țară și Ucraina, permițînd instalarea pe teritoriul Țării tale a unor armate și tehnică de luptă străine, de atac, preconizînd utilizarea acestor forțe împotriva unui vecin al României de la Răsărit, indiferent cum se numește acesta și ce i se pune în cîrcă?

Cît de iresponsabil să fii încît să accepți, ca șef de Stat, pregătirea teritoriului Țării tale ca pe un cap de pod într-o eventuală ripostă a NATO împotriva Rusiei? Cît de orb să fii încît să nu descoperi realitatea Țării tale din scenariul pregătit de Pentagon, care pune la cale o reacție colectivă a NATO împotriva „agresorului” european, Putin, punînd România vîrf de lance la hotarul de Est? Și, cît de ahtiat după putere să fii încît să nu observi situația precară a Poporului Român – sărăcia generalizată – și să te preocupe, zi și noapte, soarta lui Zelenski și a poporului ucrainean, dirijînd spre banca Ucrainei 60 de milioane de euro, la ordinul americanilor, după ce ai mai cotizat la „fondul de investiții” NATO, cu alte 34 de milioane de euro?

Răspunde cineva la aceste întrebări, dintre politicienii care-l pot împiedica pe Klaus Iohannis să transforme România într-un cîmp de luptă? Este în stare vreun om de stat român să-i spună domnului președinte că militarii NATO de pe teritoriul României n-o să ne apere pe veci de pericolul pe care-l reprezintă „ursul” de la Răsărit? Pînă atunci răspund eu: nu va răspunde numeni! Lașitatea este mai puternică decît iubirea de Țară!

România – arsenal nuclear pe teritoriul ei!

De parcă n-ar fi fost îndeajuns balamucul în care am intrat de cînd cu războiul dintre Rusia și Ucraina, de curînd, Guvernul de la București – slugă plecată a politicienilor străini care conduc, de fapt, destinul României – printr-un ordin al ministrului Apărării, a aprobat intrarea arsenalului nuclear pe teritoriul României. Fapt inedit, ce permite intrarea în Țară a unor forțe militare străine nu doar cu echipament, tehnică militară, muniții, armament etc., ci și cu material radioactiv!

Problema este cu atît mai gravă cu cît acest ordin iresponsabil a fost un fel de stratagemă prin care să adoarmă vigilența opiniei publice și a mass-media, prin strecurarea într-un ordin de ministru (publicat în 29 noiembrie în Monitorul Oficial), modificînd art. 232 din Ordinul MapN M4 din 2014. Fără a intra în amănunte tehnice și birocratice, deosebim diferența dintre conținutul aceluiași articol al Ordinului din 2014 și cel din 2022, prin fixarea unui termen de 4 zile lucrătoare a cererii pentru obținerea aprobării de intrare (ieșire) și staționare a unor forțe armate aparținînd statelor membre NATO, Uniunii Europene și Partenariatului pentru Pace, înainte de data planificată. Noutatea care premerge halucinanta „dezlegare” la introducerea pe teritoriul României a arsenalului nuclear, constă în faptul că, din „Partenariatul pentru Pace” face parte, la ora actuală, și Ucraina – de fapt, destinatara acestui Ordin de ministru! Mai mult decît atît, în caz de intervenție a armatelor din NATO și UE pe teritoriul României, noul document reduce termenul de aprobare la 48 de ore, la jumătate față de termenul vechi. Și, acum urmează „bomba” zilei, care ar putea implica România într-un război nuclear, „pe mîna Pentagonului”. Iată textul incriminat: „Pentru desfășurarea operațiilor/ exercițiilor organizate de NATO sau UE sau împreună cu state membre NATO și UE, ale căror planuri/scenarii includ trecerea frontierei de forțe armate străine pentru gestionarea situațiilor de urgență sau de criză, cererile pentru obținerea aprobării de intrare/ieșire și staționare sau tranzitare a teritoriului României se înaintează cu cel puțin 48 de ore înainte de data planificată a intrării transportului pe teritoriul național”. Acum, crezînd că nimeni nu se mai obosește să mai piardă timpul cu niște adnotări generale, MApN a introdus „șopîrla”, creînd un precedent de o gravitate imensurabilă pentru România: „Cererile vizează deplasarea de forțe, produse și echipamente militare, armament, muniții, explozivi, MATERIALE RADIOACTIVE (n.a.) și alte bunuri periculoase”. (continuare în pag. 14)

Klaus Iohannis a dobîndit peste un sfert de milion de euro din chiriile încasate pentru casa din Strada Nicolae Bălcescu nr. 29, Sibiu

(urmare din pag. 13)

Iată, dragi comparioți, pe cînd Națiunea este conectată la a „ne lua Țara înapoi”, în contextul eșecului de la Bruxelles, privind neadmiterea României în Schengen, cînd Poporul se simte trădat de Europa (se aștepta vreun român la altfel de tratament?), încercînd să repare ceea ce au stricat politicienii, în frunte cu șeful Statului Român, chiar sub ochii somnoroși ai acestuia, Guvernul provoacă o mare îngrijorare, punînd România în postura de a fi ținta numărul unu în cazul unui viitor conflict între Rusia și trupele NATO! Cine va fi răspunzător de acest adevărat act sinucigaș?

Președintele României? Nu! Pentru că 29 noiembrie (data publicării acestui Ordin aberant, în Monitorul Oficial) căzînd într-o zi de marți, domnia sa numai ce se înapoiase de la Sibiu și, încă, mai adulmeca aerul tare de la Păltiniș;

Premierul Nicolae Ciucă? Nu! Pentru că, în acel moment, domnia sa, deși general, nu mai îndeplinea funcția de ministru al Apărării, care, în mod direct, trebuie să răspundă de funcționarea feudei sale, adică a ministerului;

Ministrul Apărării, noul ministru, adică domnul Angel Tîlvăr? Nu! De ce? Foarte simplu – Ordinul în cauză nu era semnat de domnia sa, ci de secretarul de stat din MApN, domnul Eduard Bachide! Iată că am găsit, în sfîrșit, țapul ispășitor! (dacă va fi nevoie)

Din cînd în cînd, mai ales ca jurnalist, ești obligat să operezi cu elemente prin metoda comparativă, pentru a releva un anume aspect, o anumită situație din prezent, în raport cu același domeniu, dar, pe altă scară a timpului. Aplicînd acest procedeu în cazul de față, ce constatăm, comparînd cele două atitudini ale celor doi șefi de Stat (Nicolae Ceaușescu și Klaus Iohannis), într-o chestiune atît de importantă, precum suveranitatea națională și siguranța teritorială? Deși România era membru al Tratatului de la Varșovia (conglomerat militar al unor țări socialiste, asemănător NATO), și, deși Armata Română era integrată – tactic și operativ – în misiunile de apărare ale acestui Tratat, participînd împreună cu armatele celorlalte state din organizația amintită la exerciții și manevre militare comune, cînd Statul Major al Tratatului de la Varșovia a vrut să planifice aplicații militare cu trupe străine pe teritoriul României, Nicolae Ceaușescu – șeful Statului și Comandantul Suprem al Armatei – s-a opus categoric, admițînd, cu măsuri excepționale de siguranță pe timpul transportului, doar tranzitarea teritoriului României de către garniturile feroviare încărcate cu trupe, materiale și tehnică de luptă, în drum spre țările afiliate, unde erau planificate exerciții și aplicații militare.

Cum se comportă actualul șef al Statului, domnul Klaus Iohannis, în aceeași problemă? Total neadecvat. Lipsit de coloană vertebrală, în ipostază totală de serv al unor țări de mai aproape sau de mai departe, de peste Ocean. În special, după declanșarea conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, domnul președinte parcă ar fi intrat într-o fibrilație perpetuă și într-o alarmă universală! Stă aproape în genunchi, se roagă de America, de Franța, de Germania, de Olanda și de alte state din NATO, să trimită cît mai multe trupe, armament și tehnică de luptă cît mai sofisticate, să vină să se instaleze în România, pe cheltuiala românilor, bineînțeles, crezînd că, astfel, Țara noastră va fi apărată în caz de atac din partea Rusiei. Atît din punct de vedere militar, național, cît și psihologic, politica de apărare practicată de domnul Iohannis, în cazul de față, este o utopie (ca să nu spun, o prostie!). Iată un argument irefutabil, formulat printr-o simplă întrebare: crede președintele României că 1.000 de militari americani, 500 de soldați francezi și alte cîteva sute din alte țări NATO, staționați pe teritoriul României, vor fi capabili să „salveze” Țara și Națiunea Română în caz de un atac armat rusesc, atunci cînd, în 12 minute, rachetele Moscovei vor exploda în inma Țării, la București?

Dincolo de această percepere a apărării teritoriului Țării cu armate străine, bazîndu-se pe articolul 5 din Tratatul NATO, Klaus Iohannis uită un fapt real: acești militari, oricît de bine ar fi echipați, înarmați și antrenați, tot statut de mercenari vor avea, și o psihologie că

practică acest serviciu pentru bani, încercînd să se pună la adăpost cu viața, pentru a-și putea cheltui în voie dolarii sau euro primiți drept răsplată. Crede oare domnul președinte că, în caz de intrare a României în război, ne vom mai întîlni cu exemple și cu jertfe ca la Mărăști, Mărășești, Oituz, Sfîntu Gheorghe, Valea Oltului, Oarba de Mureș? Nici mercenarii, dar nici soldații din noua Armată Română nu vor fi capabili să repete – dacă va fi cazul – faptele eroice, de arme, ale înaintașilor noștri! Va fi un dezastru total! Va fi o fugă ca acum 80 de ani, a armatelor Axei, în fața Stalingradului! În aceste condiții, de ce apasă președintele Republicii și Comandantul Suprem al Armatei pe pedala periculoasă a deturnării realității și forțării atragerii României întrun război care, nu numai că nu este al nostru, dar va duce, în final, la dispariția de pe hartă a României, în condițiile pe care le cunoaștem astăzi! Nu vă bazați pe articolul 5, domnule președinte Klaus Iohannis! În loc să vă gudurați pe lîngă generalii americani, care sînt vîrf de lance în aranjamentul de înzestrare a Armatei Române cu tot felul de vechituri ce ar trebui casate, mergeți într-o seară, incognito, la Deveselu – Baza militară americană, de suflet, a dumneavoastră – și vizitați cîrciuma din comună! Veți vedea cu proprii ochi, în practică, aplicarea articolului 5, pe care îl clamați mai abitir ca un pustnic moaștele unui sfînt!

În acest context, cînd vedem cum comandantul Suprem al Armatei (un civil, totuși) îndreaptă, încet, încet, România spre un conflict major cu un Stat puternic, fiind asmuțit de marii producători străini de armament (în timp ce industria autohtonă de apărare a intrat în colaps), și bazîndu-se orbește pe acel articol 5, nu înțelegem de ce nu se găsește nici un general, specialist adevărat în probleme și tactici de apărare, să-i explice șefului Statului, cu harta în față, la ce pericol iminent împinge România. Ajungînd în acest punct sensibil, al influenței generalilor asupra deciziilor lui Iohannis, să nu omitem cum încearcă președintele României să „cumpere” loialitatea și servilismul acestor generali la care facem apel. Cum? Prin avansări rapide și multiple, care atrag după ele funcții babane, la birou și solde generoase. Ultima operațiune de acest gen explică, dacă mai era cazul, muțenia baștanilor din Armată: peste 60 de avansări la gradul de general, anul acesta (la întreg sistemul de apărare și siguranță națională, numai la MapN, 32), față de 48, în 2020 și 44, anul trecut, per total! Cercetătorii militari au semnalat faptul că în Armata Română sînt mai mulți generali decît în cea a Marii Britanii!

Quo vadis, domnule președinte?

Au trecut 8 ani degeaba. Au mai rămas doi ani. Dacă pentru Țară, acești ultimi ani de domnie a lui Klaus Iohannis vor fi aproape inexistenți, pentru cel care nu va mai fi, din 2024, președintele României, ultimele 700 de zile se vor transforma într-o alergătură continuă pentru a-și asigura viitorul. Din cele întîmplate pînă în prezent, cam știm ce sfori trage domnul Klaus Iohannis pentru a fi sigur că va avea o bătrînețe linștită, deși o parte din aceste sfori s-au cam rupt. Astfel s-a întîmplat cu postul de secretar general al NATO, după ce Stoltenberg își va îndeplini misiunea. Atît s-a gudurat președintele nostru pe lîngă oficialitățile americane, făcîndu-le toate poftele (2,5%, în realitate este 3% din PIB pentru armată); zeci de miliarde de euro pentru achiziționarea din SUA de tehnică și armament militar; baze militare americane pe teritoriul României cu gîndul că-i va îndupleca și-l vor cadorisi cu acest post, vizibil pe plan mondial.

Acesta era un vis de-al președintelui. După cum devoalează analiștii politici de la NATO, orientarea lui Biden și a liderilor europeni s-ar opri la un secretar general NATO de gen feminin, pe tapet fiind enumerate și nume concrete: președintele Slovaciei (Zuzana Caputova), vicepremierul Canadei (Chrystia Freenland), primministrul Estoniei (Kaja Kallas), fostul președinte a Croației (Kolinda Grabar-Kitarovic). Dacă pentru șefia NATO speranțele par a fi zero, totuși, domnul Iohannis nu disperă – mai are o speranță, speranță ce se numește președintele Consiliului European. Și în acest sector se pare că sînt preferați tipi asemănători actualului șef, Charles Michel – oameni activi și rapizi în a lua hotărîri, politicieni cu o largă manevră de diplomație și

Iohannis, nedespărțit de Schmidt încă de cînd acesta i-a dat primul BMW

cu dovezi de inteligență comunitară, ceea ce, probabil, s-a constatat că îi lipsesc domnului Iohannis. În fine, să lăsăm aceste posturi din afara României și să încercăm, totuși, să răspundem la întrebarea de mai sus, proiectînd cariera actualului președinte (cînd va ajunge un fost președinte) la posibilitățile interne. Unii spun că, așa cum tot a ținut PNL-ul în brațe, cîntînd peste tot că e „partidul meu”, ar vrea chiar să-l ia de-a binelea, adică să ajungă președintele PNL, apoi să-și croiască drum spre Palatul Victoria, în fotoliul de premier. Scenariul nu este unul SF, poate funcționa, știind, mai ales, pe cîte legi și regulamente, și pe cîte cadavre a călcat de cînd a fulgerat în politica românească fostul primar al Sibiului!

Da, dar, în această variantă, s-ar putea să-i pice destul de rău fostului profesor de fizică, materie la care nu se va mai întoarce niciodată. Iată cum s-ar putea scrie Istoria.

Pierderea fotoliului de secretar general al NATO poate fi o pierdere grea de tot. Punînd piciorul în acel fastuos birou, sub pavăza steagului cu 50 de stele și a lui Biden, bineînțeles, Klaus Iohannis se asigură de un factor de imunitate beton, cu platoșă americană și europeană, care domină imunitatea autohtonă, ce poate fi zdrobită (cum s-a mai întîmplat, în multe cazuri) de un procuror „dirijat”. Președintele știe mai bine decît noi că trebuie să se pună la adăpost pentru dosarele păstrate la naftalină: 640.000 de euro – bani încasați din chiria unei case, în posesia căreia familia Iohannis a intrat în mod fraudulos (hotărîre rămasă definitivă), problema chiriei primite rămînînd în aer. Dar, asta nu e tot. De-a lungul timpului, presa a dezvăluit gravele ilegalități, cunoscute din documente publice, cu hotărîri judecătorești anapoda și sfidarea pe față a Legilor Țării. Și, aici nu vorbim despre casă, fostul sediu al băncii Raiffeisen, filiala Sibiu, ci de cu totul alt dosar – cel al retrocedărilor ilegale a averii Statului Român – zeci de imobile cedate, într-o totală sfidare a realității, Forumului Democrat al Germanilor din România, al cărui președinte (în timp ce era și primar al Sibiului) a fost actualul președinte al României.

Aici este buba!

Deși, deocamdată, se prezintă cam bleagă, mîna Justiției se poate înzdrăveni, după 2024, și va da la o parte praful de pe aceste dosare ținute de judecători obedienți și (probabil) corupți, pe fundul unor sertare. Atunci, dacă NATO nu e, dacă nici Consiliul Parlamentului European nu e, Quo vadis, domnule Klaus Iohannis? Pînă să aflăm răspunsul la această întrebare, apropo de titlul acestui articol, după 8 ani împreună cu președintele Klaus Iohannis, se cade să întrebăm: Mai are Țara Președinte? Mai are Președintele Țară?

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Notă: Pentru că am promis, iată cîteva titluri din presa noastră, referitoare la președintele Klaus Iohannis: „Mai trăiește profesorul de la Cotroceni?”; „Disprețul izolatului. Iohannis, un provincial cu aere de upperclassman”; „O previziune din 2014: Klaus Iohannis, viitor asasin al economiei naționale”; „Ce profiterol joacă acest robot?”; „Iohannis, ți se rupe de România: Rools-Royce la München, vilă la Marbella!”; „BMW-ul și asfaltul. Cazul Iohannis –Schmidt, un remake după Dragnea – Teldrum”; „Iohannis, jos laba de pe Statul Român”; „Iohannis, copilul de trupă al banilor mulți”.

Dacă ne gîndim bine, aceste înșiruiri de titluri pot forma o enciclopedie a Cotrocenilor, cu un titlu generic de Rușinea Națională. (G.C.)

Pe plaiurile Loviştei... (I)

Ne aflăm în posesia a două fragmente memorialistice reunite de autorul lor sub titlul „Din amintirile altora şi ale mele”. Pe pagina de titlu a unuia dintre ele există dedicaţia „Nepotului meu, Ion C. Brătianu“ şi data „5 octombrie 1922“. Fragmentul respectiv este numerotat cu cifra III, ceea ce ne face să credem că manuscrisul iniţial a fost mai amplu. Acest manuscris a existat cu certitudine, din moment ce George Fotino a extras din el un mic pasaj citat în cadrul unei conferinţe rostite la Universitatea „Radio“, cu prilejul împlinirii a trei ani de la moartea Iul I.I.C. Brătianu. Conferinţa, publicată în „Viitorul” din 26 noiembrie 1930, a fost inclusă în volumul „Pagini răzleţe. Cîteva articole şi cuvîntări”, Bucureşti, 1934, unde, la pagina 64, citim: „Acea primă călătorie în plaiurile Loviştei şi la Sibiu – scrie el undeva în memoriile sale“. Împrejurările în care a scris aceste memorii sînt, parţial, prezentate de însuşi Ionel Brătianu: „Recitind cu sora mea Sabina scrisori ale părinţilor noştri am văzut că multe lucruri din cuprinsul lor, foarte desluşite pentru noi, ar fi greu de înţeles de urmaşii care n-au cunoscut fiinţele şi împrejurările despre care ele vorbesc. Pentru a le lămuri şi a păstra în familie unele amintiri, vreau să arăt – mai pe scurt sau mai pe lung, după cum îmi va veni – pe acei cu care părinţii noştri au fost în legături de rudenie, de prietenie sau de afaceri֧“. Nu credem, deci, a greşi atunci cînd afirmăm că sora sa, Sabina Cantacuzino, a fost aceea care l-a determinat să ia condeiul în mînă, căci tot în aceeaşi perioadă a anilor 1921-1922 ea însăşi începuse redactarea primului volum al lucrării „Din viaţa familiei l.C. Brătianu”, în care sînt preluate numeroase completări şi precizări ale fratelui ei.

Oricum, pînă la întregirea informaţiilor privitoare la manuscris (şi poate, pînă la depistarea şi altor eventuale pagini), reproducem cele două fragmente, precizînd că am respectat întocmai originalul, cu excepţia unor intervenţii impuse de normele ortografice în vigoare. Acolo unde s-a simţit nevoia, am inclus unele completări, ori am redactat scurte note de subsol.

Mărturiseam cîndva farmecul cu care munţii noştri m-au atras totdeauna şi puterea cu care ei miau arătat unitatea ţării şi a neamului nostru. De cîte ori pătrundeam în plaiurile lor, se desvelea stăpînitoare nevoia integrităţii geografice şi naţionale a ţinuturilor care îi înconjoară şi crestele lor înfăţişau vrăjmaşe și fără rost vechile și nefireștile graniţe.

Nu e, dar, de mirare dacă, chiar de la întîia oară, cînd am plecat spre munţi, am alunecat pe văile lor pînă în Ardeal. Acea primă călătorie, în plaiurile Loviştei şi la Sibiu, a întipărit în creierul meu tînăr, mai viu ca orice altă lecţie de geografie şi istorie, imaginea sbuciumatului nostru trecut; din pildele lui bărbăteşti şi din vorbele morarului de la Tălmaci, miam lămurit mai limpede înţelegerea putinţelor noastre pentru viitor.

Eram, un an după războiul Independenţei, în vacanţele de vară la Florica. Ne aflam numai cu guvernantele şi cu fraţii mai mici, părinţii şi sora mai mare, tovarăşa mea de studii şi de petreceri, fiind la Paris, unde tata fusese trimis de doctori, în urma unui atentat care îi sdruncinase grav sănătatea. Sfîrşisem cele patru clase gimnaziale şi mă simţeam nerăbdător să inaugurez şi eu „independenţa“, ce cu o mîndrie lesne de înţeles socoteam că se cuvine unui licean din cursul „superior“. Nu puteam să-mi manifest mai cu drag neatîrnarea decît mergînd, fără

mentor, să îmbrăţişez pe scumpa noastră mătuşă – Anica Furduiescu – care ne îngrijise ca cea mai iubitoare bunică în tot cursul copilăriei noastre şi care de curînd se retrăsese pentru totdeauna în mînăstirea Vălenilor din Argeş, unde cu cîţiva ani mai înainte, sora ei mai mare, maica Maximilia, murise ca stareţă. Cu o geantă în mînă şi cu jambiere la picioare, mă urcai la Piteşti în brișca zisă diligenţă, care, prin Curtea de Argeş şi Tigveni, lega Rîmnicu-Vîlcei cu Bucureştii.

Lîngă vizitiul care, chiuind şi plesnind din bici mîna patru bălani în ceatlău, sui rîzătoarea vale a Argeşului pînă la cel „mai frumos“ loc, unde Negru Vodă a ridicat Biserica Domnească, în care mai tîrziu s-au descoperit aşa minunate picturi şi aşa scumpe rămăşiţe ale întemeietorilor statului muntenesc și în a cărei tindă, sub pietre cu slove bătrîne frumos săpate, se odihnesc Dincă şi Anas tasia Brătianu, părinţii tatălui nostru, cu nora lor Elena, alături de care se aşeză în urmă şi mormîntul soţului ei, Teodor.

După o pioasă cercetare a bisericii şi o scurtă gustare la hanul din vecinătate, ne reluarăm drumul cu alt surugiu

şi alţi cai. Trecînd Argeşul şi apucînd spre deal zărirăm în depărtare, în încîntătorul ei decor de munţi, biserica lui Neagoe Basarab, care atunci se reclădea din temelie, după focul ce o arsese şi după intervenţiunea arhitectului care îi desăvîrşise distrugerea.

La aceeaşi soartă era osîndită şi Biserica Domnească, nu din partea focului dar a arhitectului, dacă n-ar fi voit Dumnezeu să îi vin în ajutor. Eram în Consiliul de Miniştri, la începutul veacului curgător, cînd ni s-a înfăţişat proiectul reconstructorului catedralei episcopale, cerînd să dărîme pentru a reclădi din nou şi biserica lui Negru Vodă. Din fericire, cunoştinţa stării clădirei îmi îngăduia să afirm că restaurarea era cu putinţă fără dărîmare şi studiile mele tehnice îmi dădeau dreptul să ridic în faţa colegilor părerea mea împotriva acelei a arhitectului. Pentru a risipi orice îndoială, am propus ca o comisiune de bărbaţi tehnici, cu autoritate recunoscută, să hotărască la faţa locului; şi astfel s-a scăpat de peire cel mai mîndru monument al României, de la Descălicătoare.

Depărtîndu-ne de biserica lui Manole, sau, mai drept vorbind, de locul unde ea fusese, urcarăm în tropot şi galop, cu spor de strigăte, de înjurături şi de bice, pe un drum ce veşnic se năruieşte, greul deal al Mămaii, în surpăturile căruia opt ani mai tîrziu era să ne prăvălim cu tata în mult sbuciumata şi întunecoasa noapte, cînd la ştirea detronărei lui Battenberg alergam de la Govora, în fuga cailor des schimbaţi, ca să prindem trenul la Piteşti. Prin pădurea de stejari seculari, care astăzi a dispărut şi în care altădată haiducise căpitanul Radu, brişca diligență cobora coasta în goana mare pînă la Tigveni. Aci ne oprirăm la hanul poştei, pe malul Topologului, sub zidurile înconjurătoare ale bătrînelor curţi în fundul cărora se vede micul turn al bisericei, iar în mijloc, între bătătură şi ograda de pomi, se ridică casele cu foişor şi cu înalt acoperiş şindrilit. Ele găzduiseră prin veacuri călătorii de seamă ce intrau în ţară prin Cîineni, în ele copilărise tata şi locuia fratele lui mai mare, Teodor Brătianu, pe atunci, ca în toate verile, în cură la Elopatac.

La Poştă mă aştepta Petre Slăvescu, nepotul de fată al mătuşei noastre şi proprietarul Bîrseştilor Cepari dintre Tigveni şi Şuiei. La dînsul mă dusei în gazdă după ce mai întîi, în trecere în lungile grajduri care închideau pe două laturi spaţioase curtea lui Teodor Brătianu, admirasem parte din herghelia lui, una din cele mai renumite din ţară. Ea se trăgea din faimoasa herghelie a Tigvenilor, pe vremea ei vestită pînă în Ţarigrad şi fusese, de atunci, de bunicul şi de unchiul, neîncetat primenită cu sînge arăbesc şi englezesc, împărtăşeam şi eu ca nepot mineiria stahlmeisterului, căci cu un an înainte pe unul din caii ei intrase regele Carol la Plevna. (va urma)

ANASTASIE IORDACHE, MARIAN ŞTEFAN

Biserica Domnească Sf. Nicolae, Curtea de Argeș

„Acum 33 de ani am avut o fată frumoasă şi mîndră… ne-au furat-o!”

În urmă cu trei ani scriam despre unul dintre ucigașii nației. Acum, în apropierea sfîrșitului acestui an, cred că ar trebui amintit românilor cine poartă vina stării catastrofale în care se află colonia cu doi stăpîni declarați: SUA și UE.

După vechile tradiţii, înainte de Crăciunul acestui an, am adresat unuia dintre puţinii patrioţi adevărați ai zilelor noastre o urare cu trimitere la sărbătoarea creştinătăţii, la Anul Nou ce-şi grăbea paşii spre capătul celor 365 de zile, apoi, anilor tinereţii, unor fiinţe frumoase la chip şi nobile la suflet și Țării Românilor. Am primit un răspuns care m-a adus cu picioarele pe pămînt: „Acum 30 de ani am avut o fată frumoasă şi mîndră… neau furat-o!”. Fireşte, era vorba de România! Avea dreptate! Cei ce pretind că ar fi condus România au tratat-o vreme de peste trei decenii ca pe o damă de consumație. Nemernicii au agresat-o, au siluit-o, i-au umilit strămoșii și i-au alungat urmașii…

În imensul și machiavelicul puzzle al lui decembrie ’89, în care Nicolae Ceauşescu a fost piesa „nr.1”, s-au adunat mii de documente, stenograme, mărturii, articole din presa vremii, rapoarte declasificate, manipulări, dezinformări şi, conform romglezei la modă, o pădure de știri și documente măsluite. Urmare a „Pactului diavolilor” (a se citi întîlnirea de la Malta din 2-3 decembrie 1989 pe care Gorbaciov, păcălitul de serviciu, o denumea atunci „Cotitură istorică”, dar de care s-a dezis cînd a deschis ochii înainte de a pleca să treacă Styxul), pe primul preşedinte al României, o mînă de nemernici l-au acuzat pe baza fakenews-urilor Europei libere, de uciderea a „64.000 de victime” inventate. De fapt, l-au „judecat” printr-o mascaradă oribilă, l-au condamnat şi para-condamnat, l-au mitraliat ca pe o fiară agresivă, pentru că ştia şi putea spune prea multe adevăruri.

Cu mult timp în urmă, am afirmat că televizorul este un drog mult mai nociv decît heroina, cocaina, LSD-ul şi, în general, produsele amfetaminice, că este cea mai eficientă armă de deformare a realităţii, de falsificare a istoriei şi de îndobitocire. Cu această armă, cetăţenii României au fost „ciuruiţi” timp de 29 de ani, fiindu-le indus în subliminal un miraj, o Fata-morgana a unei Europe care nu mai poate de dragul nostru, care ne-ar vrea binele (chiar cu de-a sila). În realitate, ni s-a dat brînci în „Imperiul celor 12 stele”, doar pentru a fi transformaţi în sclavi moderni şi piaţă de desfacere a Occidentului. Ni s-a impus desfiinţarea armatei proprii, pentru a nu ne mai putea apăra. Am pierdut independenţa economică, iar suveranitatea şi puterea de decizie am dat-o pe gratis împreună cu resursele minerale, umane, și materia cenuşie a Ţării.

Pe fondul mult trîmbiţatei „Mari Uniri” de la sfîrşitul anului 2018, lamentabil şi voit ratată de nenumărate ori prin nevolnicia conducătorilor României postdecembriste, a continuat haosul „Ţiganiadei” dintre Faraonul Carpaţilor şi „marţienii” politichiei dîmboviţene. Echilibrul, şi aşa instabil din „Ţara lui Papură Vodă”, a fost afectat profund de nemernicia căţărată şi aşezată pe Tronul Ţării, de luptele fratricide, de nesocotirirea intereselor naţionale, inclusiv de pomenile dăruite clovnului de la Kiev și transformarea României în ținta fixă a Kremlinului.

Mult prea numeroasele mutări pe tabla de şah a componenţei guvernamentale i-au oferit Faraonului Carpaţilor prilejul să-şi facă mendrele, să se dea în stambă după cum „vor muşchii lui”. Cu zîmbetu-i tîmp, între două navete Bucureşti-Hermannstadt (sau Nagyszeben) – ori Bucureşti-Bruxelles via Carmencita & Mutti Merkel – Faraonul nu-

şi mai ascunde intenţiile, de altfel, destul de străvezii. A vrut și și-a instalat „Guvernele lui”. Certitudine este şi faptul că, strecurînduse printre dosarele sale penale spălate machiavelic chiar în anul catapultării pe tron, a dat de atîtea ori cu oiştea-n gard, încît este greu de crezut că ar putea fi posesor de carnet de conducere al vreunui vehicul și n-ar mira pe nimeni dacă într-una din relaxările sale pe pîrtia de schi ar maltrata vreun copac ieșit în cale.

După aplicarea cu „copy-paste” a procedurii navetei săptămînale la şi de la nevastă, Faraonul şi-a instalat fundul în două luntrii şi trage cu sîrg de sforicele. În anii de huzureală pe banii statului român n-a construit nici măcar un castel de nisip. Acum vrea la Bruxelles –lîngă vrăjitoarea Ursula, căreia, prin vocaţia de slugă, nu-i iese din vorbirea-i crispată. Vrea şi la Cotroceni pentru a agita băţul prin gard ca să menţină spiritele aţîţate şi Colonia în degringoladă. O tragere de timp pentru ca jongleriile cu casele obţinute „din meditaţii” (asemenea termopanelor mătuşii Tamara ale lui Năstase) să nu apară la TV sau, mai rău, pe banca acuzării pentru comiterea de fals şi uz de fals… poate şi de alte fapte, la fel sau mai puţin onorabile. Beleaua este că mizeria a dat pe afară şi cele 16 dosare „lăzărite” cu grijă prin soluţii de neurmărire penală (8 dosare), dispoziţii de disjungere/declinare (7 dosare), un dosar a fost preluat de la P.C.A. Alba Iulia la P.I.C.C.J. (dosarul nr. 411/P/2013) – au fost deconspirate. Dacă-şi va pierde imunitatea, nici Costa Rica, nici Madacascarul nu-l mai scot basma curată pe inculpat. Scrîşneşte din maxilare, arătîndu-şi fasolea „spălată de două ori pe zi”, precum în reclamele „Colgate” sau „Sensodyne” şi, în aroganţa sa fără limite se crede „ales al Facebook-ului”.

Cu certitudine, realitatea a demonstrat că entitatea humanoidă, cu eticheta K.W.I., lipită pe jacheta roşie nu este altceva decît o uriaşă calamitate abătută asupra României pe post de pradă. O clonă modelată după tipicul alogenilor care au cîrmuit România anilor ’40 - ’50 ai Secolului al XX-lea, cu scopul reciclat de a sluji interese străine Neamului Românesc. Al patrulea chiriaş postdecembrist la Cotroceni a debutat prin muţenie. Mult mai tîrziu, cînd a deschis gura, convins pînă peste poate de impresia că ar fi stăpînul României şi în absenţa oricăror argumente logice, a atacat limba română „la baionetă”. Unicul fapt demonstrat în anii de cotroceneală este dependenţa de navetă, de bicicletă și de perechea de schiuri, precum spune sloganul Caţavencului: „În ţara asta de gugumani în care eu sînt cel dintîi”, faptele sale mulîndu-se perfect pe ipocrizia demagogică a personajului din „Scrisoarea pierdută” a lui Nenea Iancu: „Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat «de drept» ca al nostru”, bla, bla… replica lui „În ţara asta de gugumani în care eu sînt cel dintîi”… Cartea de căpătîi a Faraonului din Carpaţi nu este Constituţia României. El se crede deasupra românilor, de care şi-a bătut joc în repetate rînduri. Fără strop de originalitate, ceea ce nu-l scuteşte de vinovăţie, el nu este autorul ideilor „fără formă şi fără fond” transformate în sunete şi expulzate cu mare trudă pe cale orală, auzibile la un difuzor defect. E doar un magnetofon uzat care reproduce porunci vocale. Treziţi-vă, români din „somnul cel de moarte” – la propriu, pentru că moartea politică a ucigaşului naţiei nu este o alternativă, ci act de supravieţuire.

ION MăLDăRESCU (Art-emis.ro)

Pacea – un obiectiv greu de atins

Am găsit în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung (Noul Ziar din Zürich), care apare încă din anul 1780, o hartă interactivă a evoluției situației din Ucraina, pe care o puteți consulta aici https://www.nzz.ch/english/interactivemap-how-the-ukraine-war-is-developing-day-by-day-ld.1688087. Conform acestei hărți, invazia rusă din 24 februarie a cuprins toată Ucraina, trupele Armatei Roșii avansînd către Kiev. Între 17-23 martie însă, are loc ocuparea zonelor Donețk și Lugansk, pe care Rusia le-a și anexat în urmă cu ceva timp. La trei zile după acest moment, începe retragerea unităților de luptă din zonele ocupate pe lîngă Kiev, iar peste o săptămînă, între 3 și 5 martie, se retrag complet din zonele ocupate, întărindu-și pozițiile din estul Ucrainei. Asistăm la un război de uzură pînă în perioada 9-11 septembrie, cînd rușii se retrag din nou din Kupiansk și se repliază lîngă Harkov, pentru ca peste 20 de zile, pe 21 septembrie, armata Ucrainei să recupereze toată acea zonă îndreptîndu-se spre Izium. Între 1 și 3 octombrie, rușii se retrag și din orașul Lyman pentru ca Ucraina să recupereze în zilele următoare mai multe localități în apropiere de Herson. Cîteva zile mai tîrziu, în perioada 8-9 octombrie, are loc atentatul de pe podul Kerci din Crimeea. Iar rușii, ca răspuns, declanșează un mare atac cu rachete asupra teritoriului Ucrainei. Din acel moment și pînă în prezent, armata rusă a distrus aproximativ trei sferturi din sistemul energetic ucrainean, provocînd numeroase alte pagube materiale fără a se mai înregistra schimbări de poziție. Din toată această evoluție și la cum îi știm pe ruși din istorie, înțelegem că, momentan, și-au atins scopul. Spun asta bazîndu-mă pe declarațiile lui Vladimir Putin de la începutul războiului: „În conformitate cu Tratatele de prietenie și de asistență mutuală cu Republicile Populare Donețk și Lugansk, tratate ratificate de Adunarea Federală, la 22 februarie curent, am luat decizia de a efectua o operațiune militară specială, imediată. Scopul acestei operații este protecția concetățenilor care au fost, vreme de opt ani, victime ale abuzurilor și genocidului regimului șovin și neonazist de la Kiev. În acest scop, vom căuta să demilitarizăm și să denazificăm Ucraina, să-i aducem în fața justiției pe cei ce au comis numeroase crime sîngeroase contra civililor, inclusiv a cetățenilor Federației Ruse. Planurile noastre exclud ocuparea oricăror teritorii ucrainene”.

Cum vedeți, au început războiul atacînd Kiev pentru a-i determina pe ucraineni să-și mute trupele din Donețk și Lugansk, unde se băteau cu separatiștii pro-ruși, în apărarea capitalei, ca să le poată ocupa cu pierderi cît mai mici. Cînd au realizat aceasta, s-au retras de bunăvoie din zonele ocupate pentru a-și întări pozițiile care-i interesau, ba mai mult, le-au integrat în teritoriul Federației Ruse. Atunci, de ce mai continuă războiul? Fiindcă se pregătesc de negocieri și același lucru îl fac și ucrainenii, după cum declară și Jens Stoltenberg, secretar general al NATO, pentru ziarul elvețian citat mai sus: „Accentul nostru principal acum este pe ajutorul acordat Ucrainei. Cele mai multe războaie se termină la masa negocierilor și cel mai probabil se va întîmpla și acesta. Dar mai știm că orice negociere este inseparabilă de situația militară. Dacă vrem ca Ucraina să prevaleze, trebuie să o susținem militar. Tocmai aceasta este ceea ce va crește probabilitatea ca, prin negocieri, să se ajungă la o soluție pașnică. Dar numai Ucraina însăși poate decide în privința asta. Cel mai bun mod de a susține pacea este sprijinirea Ucrainei”.

Adevărul spus de Jens Stoltenberg, anume că „orice negociere este inseparabilă de situația militară”, îl cunosc, desigur, și rușii, motiv pentru care așteaptă negocierile de pe poziții de forță, pisînd structura energetică a inamicului, integrîndu-i teritoriile între propriile granițe și făcînd tot ce se poate pentru a se prezenta la negocieri de pe o poziție care să le permită să păstreze tot ceea ce au cîștigat. Toate „narativele” – ca să folosesc un termen modern despre victoriile Ucrainei și pierderile rușilor – sînt, în opinia mea, povești menite să justifice cetățenilor plătitori de impozite și taxe din Occident ajutorul în bani și echipament de luptă dat armatei președintelui Zelenski. În cadrul aceluiași interviu, oficialul NATO declară că „Nimeni nu știe cît va dura acest război. Războaiele sînt în mod inerent imprevizibile. Dar trebuie să ne pregătim pentru o perioadă lungă de timp. Rusia a lansat un război de agresiune împotriva unei națiuni independente și suverane și ar fi o tragedie pentru Ucraina dacă președintele Putin ar triumfa. De asemenea, ar fi periculos pentru fiecare țară din Europa, pentru că atunci Putin ar ști că își poate atinge obiectivele cu o forță militară brutală. Este în interesul nostru de securitate să ne asigurăm că Ucraina prevalează și Putin nu cîștigă. De aceea, vom fi alături de Kiev atîta timp cît va fi necesar”.

Sigur că Stoltenberg reiterează din nou povestea conform căreia Putin dorește să ocupe statele europene independente, de parcă ar fi nebun sau ar avea forța necesară să o facă. Din ce se vede pînă acum, tehnica și tacticile NATO i-au dat mare bătaie de cap pînă în prezent și el știe că, dacă ar începe un război convențional cu NATO, acela ar fi ultimul război al Rusiei; prin urmare, nu cred că va provoca o asemenea confruntare. Problema lui este acum modalitatea de a face pace rămînînd cu teritoriile pe care și le-a dorit, fiindcă va fi greu să prostească opinia publică în așa fel încît să accepte înțelegerile cu americanii.

Din acest motiv, cred că războiul din țara vecină se va mai prelungi ceva timp, fiindcă pregătirea opiniei publice pentru o pace aranjată se poate face doar după îndelungi negocieri secrete, care să ofere publicului occidental în primul rînd senzația că Ucraina a cîștigat și că sacrificiul lor nu a fost zadarnic. Rămîne de urmărit cu atenție felul în care presa occidentală va reflecta intențiile mai-marilor lumii pentru a ne da seama ce urmează să se întîmple. Pînă atunci, vă doresc tuturor un An Nou mai bun, sănătate, pace și împlinirea tuturor dorințelor, împreună cu tradiționalul „La Mulți Ani!”. NICU MARIUS MARIN, antreprenor Horeca

Dincolo de Austria, cît de pregătită e România pentru a intra în Schengen?

Emoțiile pre și post-vot pentru acceptarea țării noastre în spațiul Schengen suscită interes în România și străinătate, mai ales în rîndul politicienilor și autorităților. De la prognosticul pesimist, adeverit de altfel, pînă la comentarii de toate nuanțele pe tema votului oferit de Austria, țara care s-a opus din nou acceptării României (și Bulgariei), paleta discuțiilor a cuprins o diversitate de opinii. Mai puțini însă, și aici vorbim îndeosebi despre vocile din România, au adus în discuție situația la zi a frontierelor naționale și răspunsuri concrete la cîteva întrebări pertinente, la care autoritățile locale ar trebui să aibă răspunsurile potrivite. Și, bineînțeles, soluțiile ca atare.

România gestionează aproximativ 2.000 de km din frontiera terestră externă a Uniunii Europene, a doua ca lungime după Finlanda. În ciuda acestei similitudini de responsabilități, România și Finlanda se află pe poziții diametral opuse în clasamentul privind TVA necolectată, de exemplu, din motive de fraudă fiscală, potrivit raportului Comisiei Europene, publicat recent, pe 5 decembrie 2022. Mai precis, Finlanda este pe locul 1, cu doar 1,3% TVA necolectat, iar România, pe ultimul loc (27), cu 35,7% TVA necolectat (pe baza cifrelor anului 2020). După cum se observă din grafic, media europeană este de 7% TVA necolectat, potrivit datelor publicate de Comisia Europeană. Poziția României pe ultimul loc în acest clasament a fost constantă, de altfel, în ultimii 10 ani, începînd cu 2012, deși restul statelor membre au înregistrat progrese uriașe în creșterea gradului de colectare a taxei pe valoarea adăugată.

An de an, România a pierdut și pierde în continuare sume uriașe reprezentînd TVA necolectată la bugetul de stat, doar la nivelul anului 2020 această pierdere fiind estimată la 7 miliarde de euro. Croația, de pildă, a înregistrat doar 1% TVA necolectat în 2019, respectiv 5% în 2020, ca derapaj în colectarea TVA la bugetul naţional. Cele 7 miliarde de euro/an reprezentînd TVA necolectat provin, printre altele, și din fraudele vamale, mai precis mărfuri de contrabandă trecute ilegal prin vamă, din subevaluarea mărfurilor declarate sau, pur și simplu, din mărfuri nedeclarate la trecerea frontierei.

Dacă, însă, coroborăm datele furnizate de Raportul anual de performanță a Uniunii Vamale cu cele din Strategia privind reforma autorității vamale din România pentru perioada 2022 - 2024, găsim indicii serioase cu privire la eficiența activității de control vamal a României. Iată doar cîteva exemple:

● La nivelul anului 2019, deși s-au controlat de patru ori mai multe mărfuri la import față de media UE, în România s-au găsit de 29 de ori mai puține nereguli;

● Procentul de utilizare a procedurilor simplificate de declarare în vamă în România este de 18%, comparativ cu o medie de 62% înregistrată la nivelul Uniunii Europene;

● Dintre cele 338 de echipamente de control nedistructiv (de exemplu, scanere de diverse tipuri și dimensiuni), 332 nu au mai fost utilizate din 2017! Adică 98%! Cu alte cuvinte, controlul vamal se bazează pe numai șase echipamente de control nedistructiv la nivelul întregii țări.

Raportul Comisiei Europene, 5 decembrie 2022

● Două treimi (64%) dintre echipamentele de analiză ale Laboratorului Vamal Central (singurul laborator vamal din România ce poate analiza probele prelevate din mărfurile importate în vederea încadrării tarifare, combaterii traficului ilicit de droguri etc.) sînt mai vechi de 15 ani, iar 11,5% mai vechi de 10 ani.

Intrarea în Schengen trebuie să vină la pachet cu o vamă modernă, funcțională, bazată pe sisteme IT, pe algoritmi de inteligență artificială, capabilă să asigure cu adevărat nevoia de securitate și siguranță a României, dar și a Uniunii Europene. Un singur scaner funcțional (și acela cu intermitențe) în Portul Constanța, ce nu stochează nici o imagine pentru un control ulterior/ validare independentă de la distanță, nu poate asigura nevoia de securitate și siguranță a României. Iar o frontieră nesecurizată permite importul de bunuri contrafăcute, subevaluate, droguri, arme, trafic de carne vie și cîte și mai cîte.

Războiul de la granița de nord a țării a trezit o bună parte din România adormită – vedem refaceri de urgență ale liniilor ferate din Portul Constanța, extinderea capacității și rezilienței sistemului energetic național, proiecte serioase de infrastructură, achiziții și producție de tehnică militară și altele. Refuzul de a fi, din nou, acceptați în Schengen trebuie să trezească încă o parte din România adormită.

Anii 2023 și 2024 vor înfățișa o Românie dedicată cu adevărat securizării frontierelor externe, o Românie dotată cu un număr suficient de scanere de mare capacitate de stocare a imaginilor, validare și interpretare a lor de la distanță, pe baza unor algoritmi de inteligență artificială, cu drone ce vor survola neîncetat cei 2.000 de km de frontieră, cu sau fără culoare de zbor segregate, care vor oferi o imagine clară asupra fenomenelor migraționiste și încercărilor de fraudare a granițelor Uniunii Europene. La acel moment, România va intra în Schengen pe ușa din față, pe covorul roșu.

Vom bifa dosarul Schengen, dar nu vom scăpa de corupția endemică

Ne plîngem de votul împotrivă al Austriei, dar nu ne întoarcem în urmă cu 15 ani pentru a vedea corupția din Ministerul de Interne, impotența miniștrilor de Externe, lipsa crasă de profesionalism a politicienilor. Încă de la aderarea României la Uniunea Europeană liderii partidelor au trimis în Parlamentul European politicieni după cu totul alte criterii decît cele de competență, de experiență politică, de integritate, de patriotism, prin care să reprezinte interesele statului.

Pentru a fi puși pe o poziție eligibilă pe listele electorale, unii dintre candidații pentru legislativul european au vărsat în buzunarele partidelor sume impresionante. Alții sînt apropiați prin relații reciproc avantajoase de liderii politici, implicați împreună prin interpuși în afaceri ilicite.

Un europarlamentar cîștigă în cei cinci ani de mandat aproape un milion de euro din salariu, sume forfetare, diurne și deconturi pentru cazare și transport. Merită să doneze partidului cîteva amărîte de zeci de mii de euro? Sigur că merită, cu atît mai mult cu cît după încheierea mandatului nu va fi lăsat pe drumuri de partidul-mamă. Fiecare eurodeputat român ar trebui să aibă și abilitățile unui diplomat care să se bată pentru interesele statului român. Ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare abia după 15 ani de la aderarea României la UE ar fi trebuit să fie o prioritate și pentru aleșii noștri în legislativul european. La fel, și pentru acceptarea în spațiul Schengen. Singura performanță notabilă în acest sens a fost adoptarea, în 2014, de către Parlamentul European a unei directive propuse de Monica Macovei privind confiscarea extinsă a averilor ilicite. „Prioritatea noastră trebuie să fie urmărirea banilor dincolo de granițe și confiscarea profiturilor

din infracțiuni. Abia atunci putem spera să reducem infracționalitatea gravă. Să trimitem infractorii la închisoare, lăsînd banii murdari în circulație, este intolerabil“, a declarat la vremea respectivă.

Repetenți la alfabetul politic

La polul opus, România a fost reprezentată în executivul european de oportuniști cu studii superioare făcute la fără frecvență, de îmbuibați ai regimului comunist deveniți peste noapte democrați, de analfabeți de carieră. Să ne aducem aminte, de pildă, de mezina fostului președinte, Elena Băsescu, trimisă de tatăl ei în Parlamentul European în mandatul 2009-2014. A făcut o serie de gafe pe care presa le-a prezentat copios.

A rămas celebră o zicere a pupilei fostului președinte cu ocazia lansării lui Emil Boc pentru primăria Clujului: „În timp ce unii dintre noi spunem numai cîteva cuvinte, dînsul editează perfect cîteva fraze“. Viorica-Vasilica Dăncilă, fostă profesoară la un liceu industrial din Videle și marioneta lui Liviu Dragnea cît a fost prim-ministru, a deținut două mandate în Parlamentul European. Au rămas în memoria colectivă gafele gramaticale și de protocol din întîlnirile cu înalți oficiali europeni. În postura de europarlamentar, nimic nu a calificat-o drept un susținător al intereselor României. E la fel de străină de politica europeană ca și de limba română.

Lista poate continua. Ne plîngem acum de votul împotrivă al cancelarului Austriei Karl Nehammer în dosarul Schengen, dar nu ne întoarcem cu 15 ani în urmă pentru a vedea corupția din Ministerul de Interne, impotența miniștrilor de Externe, lipsa crasă de profesionalism și indiferența politicienilor care ne reprezintă în instituțiile Uniunii Europene. Toate acestea converg spre corupție și clientelism. Spre interesul personal în dauna intereselor românilor.

Un pedagog de școală veche – studiu de caz

Produs al comunismului, Adrian Severin a deținut mai multe funcții în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România), ulterior fiind lector la Academia Ștefan Gheorghiu, școala de cadre a PCR. După decembrie 1989 s-a înscris în FSN, fiind pe rînd deputat în mai multe legislaturi, ministrul Afacerilor Externe, europarlamentar.

Ca membru în Parlamentul European, în 2011 a fost implicat într-un răsunător scandal de corupție în urma unei investigații realizate sub acoperire de jurnaliști de la Sunday Times. Severin împreună cu alți doi europarlamentari, unul din Austria, iar celălalt din Slovenia, au acceptat oferta jurnaliștilor de a iniția amendamente la legislația europeană în schimbul a 100.000 de euro. După demascarea afacerii „bani pentru amendamente“ de către jurnaliștii britanici, ceilalți doi europarlamentari care acceptaseră oferta șiau dat imediat demisia din legislativul european. Dar nu și Adrian Severin, care în 2016 a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru luare de mită și trafic de influență. După un an și două luni, a fost pus în libertate pentru „bună purtare“. Filorus pînă-n măduva oaselor, cu un an înainte de a intra pe porțile închisorii, fostul activist PCR și demnitar al FSN-PSD și-a postat pe blogul său profesiunea de credință împotriva parteneriatului strategic româno-american: „Pentru toţi cei care credem în valoarea şi chiar în caracterul indispensabil al parteneriatului strategic românoamerican, este cutremurător să vedem cum românii, care au aşteptat totdeauna cu un entuziasm aproape naiv «venirea americanilor» pe meleagurile lor, ajung să fie tot mai convinşi că apropierea de Rusia este acum soluţia optimă pentru supravieţuirea lor ca naţiune liberă, adică pentru evitarea statutului de protectorat (american)“ („Adevărul”, 30 august 2015).

Potrivit mai multor sondaje de opinie de la acea vreme, doar în jur de 10% dintre români aveau încredere în Federația Rusă și aproape 40% se temeau că există riscuri reale ca în următorii ani România să fie amenințată militar de către Rusia. Pe ce s-a bazat Adrian Severin cînd i-a pus pe români în brațele Moscovei ca „soluție optimă“? Să fi avut oare legături cu Serviciile secrete ale lui Putin? Rămîne istoriei să răspundă la întrebare.

SPoTmEDIA.ro

Catastrofe naturale, criza economică și moartea reginei. Cum va intra anul 2022 în istorie?

Anul 2022 a fost plin de evenimente importante care au avut loc în toate colțurile globului. Fotografii Associated Press, care au urmărit schimbările prin care a trecut planeta, au surprins nu numai liderii politici și dezastrele naturale de amploare, ci și cei mai obișnuiți oameni și chiar animale în situații limită.

Biden a promis că va trimite trupe americane în Europa de Est

Anul 2022 a debutat într-o atmosferă tulburătoare: de la sfîrșitul anului 2021, liderii mondiali monitorizează îndeaproape mișcarea trupelor ruse în apropierea graniței cu Ucraina. Cu cîteva săptămîni înainte de începerea operațiunii speciale, la sfîrșitul lunii ianuarie, președintele american Joe Biden a organizat o întîlnire cu presa la baza aeriană Andrews. Nu au fost făcute anunţuri semnificative, în afară de promisiunea de a trimite un contingent limitat de trupe americane în ţările NATO din Europa de Est.

Rusia a recunoscut independența

Donețk și Lugansk

Pe 21 februarie, refugiații din Republicile Populare Donețk și Lugansk (DPR și LPR), ca și alți rezidenți ai republicilor, au urmărit îndeaproape discursul președintelui rus Vladimir Putin. Decretele semnate de liderul rus arătau faptul că menținerea păcii în cele două regiuni era încredințată armatei ruse.

Imediat după aceasta, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri Medvedev, a prezis sancțiuni și amenințări la adresa Rusiei. „Știm ce se va întîmpla în continuare. Din nou sancțiuni, amenințări, presiuni politice din diferite părți. Țipete nebunești și fluxuri de dezinformare. Am trecut deja prin toate acestea și am încetat de mult să ne mai fie frică. Avem nervi puternici. Mai mult decît atît, experiența arată că, mai devreme sau mai tîrziu, actualii noștri adversari vor veni ei înșiși la noi cu o cerere de a reveni la masa negocierilor”, a declarat Medvedev atunci. Una dintre cele mai sfîșietoare fotografii înfățișează locuitorii din Kiev, care se adăpostesc sub un pod distrus în timp ce încearcă să treacă rîul Irpin. Fotografia a fost făcută pe 5 martie, la începutul invaziei Rusiei în Ucraina.

Ucraina se confruntă cu pene de curent

La sfîrșitul lunii noiembrie, majoritatea regiunilor Ucrainei au rămas fără electricitate. O

întrerupere completă sau parțială a avut loc în regiunile Dnipropetrovsk, Poltava, Mykolaiv, Odesa, Rivne, Hmelnițki, Kirovohrad, Cernihiv, Sumi, Harkiv, Lviv, Kiev și Cerkasy, precum și în părți ale regiunilor Zaporojie și Herson. Avariile au afectat și Republica Moldova și Transnistria. Primul-ministru al țării, Denys Shmygal, a declarat că jumătate din sistemul energetic al Ucrainei a fost scos din funcțiune. „Acum se face mult zgomot despre atacurile noastre asupra infrastructurii energetice a unei țări vecine. Da, o facem. Dar cine a început? Cine a lovit podul din Crimeea? Cine a aruncat în aer liniile electrice de la centrala nucleară Kursk?”, a declarat la acea vreme Vladimir Putin.

Marea Britanie a rămas fără regină

Regina Elisabeta a II- a, care a condus Marea Britanie timp de 70 de ani, a devenit unul dintre simbolurile țării. În timpul domniei suveranei, lumea s-a schimbat: ea a văzut moartea imperiului colonial, dezvoltarea rapidă a tehnologiei și zborul omului în spațiu. Monarhia britanică însăși s-a schimbat. Sub Elisabeta a II-a, ea a devenit mai deschisă. Membrii familiei regale au început să se îmbrace ca britanicii obișnuiți și chiar să se căsătorească cu oameni din popor. Viața personală a acestora a devenit publică, iar Palatul Buckingham a fost deschis vizitatorilor. În ultimele luni de viață, regina s-a luptat cu mielomul, dar din păcate a murit pe 8 septembrie la Castelul Balmoral din Scoția, la vîrsta de 96 de ani. Înmormîntarea a avut loc pe 19 septembrie la Londra.

Prințul Charles a devenit regele Marii Britanii

Ca prinț, a așteptat 70 de ani, stabilind recordul coroanei britanice pentru cea mai lungă promovare la titlul regal. Pe 14 septembrie, sicriul Reginei a fost dus de la Palatul Buckingham la Westminster. Familia regală a parcurs acest traseu pe jos.

Imediat după aceea, britanicii au manifestat o antipatie față de noul conducător din cauza numeroaselor scandaluri și a anturajului dubios. Compatrioții monarhului au fost deranjați de preferința noului rege pentru viața luxoasă. Chiar înainte de accederea la tron, îi plăcea să-și schimbe costumele de cinci ori pe zi, aruncîndu-și hainele pe jos și forțînd servitorii să le ridice. Prințul avea chiar și un slujitor care trebuia să îi pună pasta de dinți pe perie. În plus, britanicii l-au criticat pe Charles pentru numeroasele sale aventuri amoroase.

Statele Unite ale Americii nu au reușit să facă față secetei În 2022, populația din California trebuit să fugă din nou din calea incendiilor de vegetație. O astfel de soartă au avut, de exemplu, locuitorii orașului Hemet, cînd incendiile forestiere s-au apropiat de oraș la începutul lunii septembrie. Mii de pompieri au fost mobilizați, dar eforturile lor au fost în zadar din cauza temperaturii anormal de ridicate: termometrul a urcat la 46 de grade Celsius.

Căldura a afectat și alte părți ale SUA. De exemplu, Marele Lac Sărat, pe malul căruia se află orașul Utah, nu este în nici un fel conectat cu alte rezervoare sau rîuri, așa că oamenii de știință sînt nevoiți să-și facă griji cu privire la soarta lui. Pînă la sfîrșitul lunii septembrie, nivelul apei din lac a atins cel mai scăzut nivel din ultimii 20 de ani.

Gîndacii au mîncat pădurile germane

Cu o problemă similară se confruntă și ecologiștii germani, doar că pentru ei natura a alcătuit o întreagă triadă de nenorociri: uraganele și un gîndac de scoarță s-au alăturat secetei și, împreună, distrug pădurile din munții Harz. Pădurea distrusă trebuie pusă la pămînt pentru a o recrea ulterior. Va dura zeci de ani pentru a restaura pădurea și, prin urmare, imaginile apocaliptice din această regiune vor domina colecțiile fotografice mondiale mult timp de acum înainte. Nigeria inundată încearcă să evite foametea în masă

În timp ce America era afectată de un val de căldură extremă, Nigeria, unde temperaturile recunoscute în SUA și Europa ca fiind anormale nici măcar nu sînt considerate așa, a fost devastată de inundații istorice. Se întîmplă în fiecare an și coincid cu sezonul ploios, dar în 2022 natura a făcut ravagii. De la începutul lunii iunie pînă la sfîrșitul lunii octombrie, peste 600 de nigerieni au fost uciși (chiar și echipamentele agricole au fost distruse). Țara a fost în pragul înfometării. Acum Nigeria încearcă să stabilizeze piața internă cumpărînd alimente de la vecinii săi.

Africanii fug pe insula Lampedusa

Mulți africani fug și de adversitate. Baza tradițională de tranzit pe drumul către o viață mai bună pentru imigranții ilegali din Continentul Negru este insula italiană Lampedusa. Africanii sînt gata parcurgă distanța de 113 de kilometri din Tunisia nu numai pe bărci cu motor, ci și pe bărci de pescuit din lemn și chiar pe plute. Mulți dintre imigranții ilegali se îneacă fără să-și atingă visul. În 2022, fluxul de refugiați a crescut semnificativ: numai în primele opt luni ale anului, numărul acestora s-a ridicat la 56.000 de persoane. Din Lampedusa sînt trimiși în Sicilia în lagăre de detenție temporară. În acest an, guvernul italian va cheltui peste două miliarde de euro pentru întreținerea africanilor. n.K.

Doza de sãnãtate

Sănătatea – o comunicare energetică echilibrată a celulelor corpului

De o funcționalitate intactă și echilibrată a organismului sînt răspunzătoare toate celulele corpului. Medicina energo-informațională are un aport tot mai important în îmbunătățirea calității vieții oamenilor. Vorbim de o medicină care are la bază fizica cuantică și care se dezvoltă pe informația energetică a pacientului aflat în terapie și care oferă terapii personalizate.

Funcționalitatea unui organ și a țesutului său este corelată cu un cîmp magnetic care poate fi pozitiv modulat, fenomen denumit de fizica cuantică „restabilirea funcției celulare”. Se restabilește o circulație optimă în energia corpului, urmînd ca natura să aibă grijă ca vindecarea să se producă. Bolile cronice sînt un semnal că unitatea comunicării energetice a celulei s-a întrerupt și bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ energetic de celulă – cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol.

Psihostructura personală a fiecărui individ este răspunzătoare pentru sănătatea lui. Boala nu stă în simptom, ci într-o informație greșită pe care creierul o transmite țesutului. Paleta bolilor cronice reprezintă harta psihostructurii dereglate a individului. Boala apare mai întîi în cîmpul energetic al corpului și reprezintă talentul pierdut al celulei de a se regla în oscilațiile ei. Medicina energo-informațională tratează omul în integralitate, deoarece boala trebuie

Oistorie a farselor (282)

Farsa unor exploratori la Polul Nord (2)

Trecutul lui Peary este, în mod straniu, similar cu cel al lui Cook. Cook şi-a pierdut tatăl la vîrsta de cinci ani, Peary la vîrsta de doi ani. Ambii au suferit de bîlbîială. Ambii s-au simţit inferiori din punct de vedere social.

Mama lui Peary era dominatoare şi acaparatoare. Fără a se recăsători vreodată, după moartea soţului ei, s-a întors în oraşul natal, Maine, crescîndu-l pe „Bertie“ aproape ca pe o fetiţă, mutîndu-l dintr-o şcoală cu internat în alta. Cînd băiatul a ajuns la facultate, mama lui a anunţat: „Voi merge la facultate“.

Nici nu este de mirare că Robert a fugit în Arctica. Dar mama sa nu era o femeie de care puteai scăpa aşa de uşor. La vîrsta de 23 de ani, Peary a început să lucreze la Centrul de Expertiză Geodezică şi de Coastă din Washington. Anul următor, cînd i s-a oferit un post pentru efectuarea studiilor premergătoare construirii Canalului Panama, proiect ce tocmai fusese propus, i-a cerut permisiunea mamei. Ea a refuzat, iar el a ascultat-o. De-abia în 1881, la vîrsta de 28 de ani, a reuşit să-şi „comande“ singur plecarea într-o expediţie în Nicaragua, dar tot împotriva mamei sale. Cinci ani mai tîrziu a venit vremea pentru prima lui expediţie arctică, în Groenlanda. Şi de această dată s-a lovit de opoziţia părintească, dar, ciudat, mama i-a împrumutat banii necesari călătoriei. Între timp, în 1882, el o cunoscuse pe Josephine Diebitsch, fiica unui om de ştiinţă de la societatea Smithsonian. Cînd cei doi tineri s-au căsătorit în 1888, mama lui Peary i-a însoţit în luna de miere.

Josephine a mers alături de soţul ei în două dintre expediţiile acestuia, iar în 1893, în Groenlanda, a dat naştere fiului lor, „Copilul de zăpadă“ – primind această poreclă din partea eschimoşilor. Cel puţin, aici erau departe de controlul mamei, dar Peary încă îi cerea aprobarea. În ciuda devotamentului faţă de Josephine, Robert şi-a luat ca amantă o eschimosă de 14 ani, Allakasingwah. Ea i-a născut cel puţin un copil şi conform bîrfelor din Groenlanda, Peary a împărţit patul şi cu alte femei băştinaşe.

Între timp, obsesia lui de a atinge Polul Nord se intensificase în aşa măsură încît, tînăr fiind, se aventurase în ascensiuni multiple în urma cărora îşi pierduse toate degetele de la picioare, cu excepţia a două, din cauza degerăturilor. Pasiunea lui era atît de

tratată dinamic, ținînd cont de informația eergetică pe care o emană organul aflat în terapie. Medicina devine tot mai fizicală, astfel că sănătatea corporală și psihică depinde de fluxul echilibrat și continuu al energiei în corp.

Blocajele energetice se produc mai ales cînd în corp coexită mai multe boli cronice, iar noxele toxice depășesc limitele normale. Cînd meridianele energetice ale corpului sînt blocate (asemănătoare străzilor unui oraș atunci cînd se produc ambuteiaje), organele aferente meridianului blocat se îmbolnăvesc. Gîndirea noastră joacă un rol esențial în menținerea unei imunități stabile.

Faptul că unele boli debutează la vîrste fragede trebuie să ne dea de gîndit. În practica mea am întîlnit pacienți cu Alzheimer în fază avansată la 60 de ani, copii de 9 ani cu diabet sau pacienți ușor trecuți de 30 de ani ce suferă de afecțiuni renale. Omul modern este chimizat și greu mai poate face față stresului permanent survenit din alimentație și din mediul înconjurător agasant.

Aciditatea produsă de diverse alimente influențează negativ țesutul organelor, unde se depun majoritatea toxinelor. Pe etajul fizical al corpului, noxele toxice pot fi ușor depistate și îndepărtate, fără să agaseze în mod suplimentar corpul.

mare încît, după cum se estimează, a parcurs în total peste 20.000 km. Deşi în astfel de permisii prelungite din marina în care îşi crease o carieră lua totul drept o glumă, căpătase meşteşugul de a obţine sprijin financiar pentru expediţiile sale. Pînă în 1908 se baza pe „Clubul arctic Peary“, care îi finanţa călătoriile şi genera publicitate pentru următoarele încercări de a ajunge la Polul Nord. Echipa aleasă pe sprînceană îi includea pe George Borup, Donald MacMillan, Matthew Henson şi căpitanul Bob Bartlett. Era pe punctul de a porni în aventura sa cînd a aflat de expediţia planificată de Cook. Toţi colegii lui considerau că adversarul Cook pleca la drum cu prea puţine bagaje pentru a obţine succesul, dar Peary era furios. Pînă atunci, bătuse cu piciorul atîtea ţinuturi necunoscute, încît avea impresia că traseul îi aparţinea de drept, la fel ca eschimoşii „lui“ sau cîinii „lui“. De asemenea, ştia că era ultima sa şansă, acum ori niciodată. Din păcate, nu întinerea. Şi poate că îşi făcea griji şi din cauza încrederii tot mai mari pe care şi-o punea în canadianul Bartlett. Planul său pentru acest atac polar era ca Bartlett să plece primul şi să strice urmele pînă la ultimul punct de posibilă retragere. Rămînea o neclaritate dacă însuşi Peary avea de gînd să ajungă la Polul Nord.

La 6 iulie 1908, echipa a plecat din New York cu vasul Roosevelt, însuşi preşedintele american urcînd primul la bord. Suportînd frigul iernii la Cape Sheridan de pe insula Ellesmere, Bartlett a condus, la 28 februarie, primul grup de expediţie spre nord, peste întinderile de gheaţă. Ceilalţi l-au urmat. Erau 24 de bărbaţi, 19 sănii şi 133 de cîini în această expediţie, fiecare cu sarcina sa. Pînă la mijlocul lui martie, doar două grupuri se mai îndreptau către nord: cel al lui Bartlett şi cel al lui Peary. Epuizarea îşi spunea cuvîntul. Cea mai mare distanţă parcursă într-o zi a fost de 27 km. Pînă la 1 aprilie, Bartlett se afla doar la 214 km de Polul Nord. În acest moment, Peary l-a informat că trebuie să se întoarcă. Nu mai era loc pentru greutăţi în plus şi toate proviziile erau deja consumate. Dezamăgit şi amărît, Bartlett l-a implorat să-l lase să continue, dar Peary a refuzat. Mărinimos în autobiografia sa, Bartlett scrie: „Să nu uităm că Henson a fost mai priceput cu săniile decît mine, ştia cum să le comande cîinilor. Deci consider că raţionamentul lui Peary a fost îndreptăţit; şi nu i-am purtat niciodată pică pentru asta“. (va urma)

STUART GORDON

Diagnosticarea este urmată de un buletin de analize energetic în urma căruia se propun terapiile necesare. Totul într-un singur centru! În perioada pe care o traversăm avem nevoie mai mult ca oricînd de un psihic și de un corp sănătoase. Reglarea imunității și a metabolismului, reglarea sistemului neuro-vegetativ, detoxifierea la nivel celular sînt cîțiva din pașii urmați în cadrul terapiilor personalizate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIzONTAL: 1) Susținătorul casei, alb ca varul – Autorul romanelor ,,Roșu pe alb”, ,,Bufnița albă” și ,,Patima urșilor albi” (Nicolae); 2) Autoarea schiței ,,Dinastia albă” (Lucia Nenati) – Realizatorul peliculei ,,Rochia albă de mireasă” (Dan); 3) ,,Miracol la Casa Albă”, peliculă din creația acestui regizor american (Gregory) –Marele alb de la Răsărit (od.); 4) Note schimbate! – Aici se prepară un praf alb; 5) Traficant de praf alb... pus la zid – Ion Grigorescu; 6) Petre Ispirescu – A pictat pînza ,,Orientală cu văl alb” (Iosif); 7) Sportul alb – Trib în Africa de Sud; 8) Liric rus, autor al poeziei ,,Brîu ca de flacără, alb chepeneag” (Serghei) – Damian Ureche; 9) Mircea Toma – Mat... dat în alb (fem.; pl.); 10) Albul zăpezii – Ne-a lăsat poezia ,,O noapte albă” (Ion).

VERTICAL: 1) Sticla cu apă înghețată –Compoziție în alb; 2) Cu lopeți pe un covor alb – Bibanii cu carnea albă; 3) Plantă tîrîtoare cu flori albe (pl.); 4) Scuze negru pe alb, ca la carte (sg.) – Localitate în Grecia; 5) Trecute prin etuvă! – Regizorul italian al filmului ,,Telefoanele albe” (Dino); 6) Stea din constelația ,,Gemenii” – Nicolae Oancea; 7) Alb, de fel din Asia – Panait Brad; 8) Liric ieșean, prezent în context cu titlul ,,În zori ne trezim cu alba-n sat” (Aurel) – Un negru care se ține cu albii; 9) Albii țărănești – Autorul tragicomediei ,,Alb și Negru” (Ion); 10) Regretat actor român, protagonist al filmului ,,Procesul alb” (Toma) – Emilia Dobrin.

DICȚIONAR: zULU; INIO; TUV; AMAS GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ÎMPăRăȚIA CERULUI”

1) CARIANOPOL; 2) ORION – LARA; 3) NAS – URANUS; 4) SCAI – ER – CE; 5) TI – SENIN – R; 6) ATEI – AUER; 7) N – MANU –AOL; 8) TAU – ODA – AE; 9) IN – CR – SUTO; 10) NAUM – BARAN.

MÎNDRIA DE A

2050 (II)

În jurul anului 80 e.n. şi-a început domnia Decebal (lăsat de bunăvoie să conducă de către bătrînul rege Duras), care a refăcut unitatea poporului său şi a reînviat gloria ilustrului predecesor. Evenimentele istorice, deşi nu abundă în mărturii scrise, sînt astăzi binecunoscute şi nu insistăm asupra lor. Am vrea numai ca de aici, din acest colţ de pagină, să aducem un omagiu fierbinte acestui popor extraordinar de viteaz şi drept, poporul geto-dac, care ne-a lăsat ca diată o ţară întreagă, substratul nostru etnic de bază şi o civilizaţie, la proporţiile timpului, cu totul impresionantă. La ora cînd multe seminţii trufaşe nici nu apăruseră pe harta lumii şi încă peregrinau orbeşte în goana cailor, stîrnind pulberea stepelor din sol-oriens, ei, dacii, zideau în coroana Carpaţilor şi pe văile lor o cultură de factură clasică, originală şi încărcată de frumuseţi.

Ei sînt pomeniţi laudativ de Ovidiu în „Epistulae ex Ponto“: „Am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare sînt aşezate după ritmul versurilor noastre, şi le-au plăcut – felicită-mă – şi am început să am nume de poet printre geţi... Cînd am terminat de citit aceste versuri inspirate de o muză străină, cînd ultima pagină a venit prin degetele mele, toţi au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline: un murmur lung s-a auzit din gura geţilor”. La fel, Horaţiu, în Ode, scrie: „O viaţă mai bună duc (...) geţii cei aspri, cărora pămîntul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere”. Tot Horaţiu, în Satire, scrie despre ecourile forţei politico-militare a dacilor, ajunse la Roma: „Oricine îmi iese în cale mă întreabă: Hei! bunule, (tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai strînse cu zeii) ce-ai mai auzit despre daci?”.

Forţa dacilor ajunsese atît de mare încît cel puţin în două rînduri a existat pericolul ca ei să-i ocupe pe romani (şi nu invers, cum avea să se întîmple începînd din 106 e.n.). În sprijinul acestei afirmaţii personale, pe care o lansez şi mi-o asum, stau mărturiile istorice privitoare la alianţa lor cu Antonius, împotriva lui Caesar, cînd au fost la un pas de a înainta pînă în Peninsula italică, precum şi textul lui Frontinus despre înţelepciunea regelui dac Scoryllo: „Scoryllo, conducătorul dacilor ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa oamenilor săi doi cîini, şi pe cînd se luptau între ei cu îndîrjire, le-a arătat un lup, şi imediat cîinii s-au aruncat asupra acestuia, uitînd de cearta lor: prin acest exemplu i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor” (Sexti Iuli Frontini, Strategemata). Ptolemeu, celebrul geograf al lumii antice, afirmă că Dacia avea nu mai puţin de 44 de oraşe, ceea ce atestă nu numai un grad ridicat de dezvoltare civică, ci şi o solidă organizare politicosocială. Neam sedentar şi harnic, dacii erau maeştri neîntrecuţi în cultivarea pămîntului, grîul fiind atît de înalt încît Alexandru cel Mare şi falangele sale, cînd au trecut în stînga Dunării, au trebuit să-l culce la pămînt cu suliţele. Arhitecţii şi urbaniştii moderni se uimesc încă de sistemul în care dacii legau pietrele de construcţie între ele (acel murus dacicus) şi de tehnica de construcţie cu ziduri oblice. Renumite erau, de asemenea, vinurile lor, viile înmulţinduse într-o vreme atît de mult şi ameninţător pentru sănătatea fizică şi morală a naţiei, încît Burebista, de comun acord cu marele preot Deceneu, care îşi avea sediul într-o peşteră de pe muntele Cogheon, le-a redus considerabil, înfăptuind ceea ce astăzi am putea numi prima mare prohibiţie din istoria lumii civilizate. Îndeletniciri de căpătîi mai erau creşterea vitelor şi exploatarea metalelor – aur,

argint şi fier, în urma căreia îşi îngăduiau să emită monede asemănătoare cu drahmele greceşti şi staterii macedoneni. În depozitele topitorii de pe teritoriul ţării noastre au fost găsite obiecte de bronz în greutate totală de cea 5.000 kg, ceea ce este cu totul fabulos, atestînd bogăţia vieţii materiale a traco-dacilor. Erau meşteri în ştiinţa astronomiei (rămîne şi astăzi, drept o enigmă a antichităţii, calendarul lor astral) şi în cea a medicinei, domeniu în care i-au uimit chiar şi pe greci. Aceştia din urmă erau impresionaţi în mod special de felul în care dacii vindecau bolile punînd în strînsă legătură sănătatea trupului cu cea a sufletului. Platon (care înseamnă în greceşte „cel cu fruntea lată“, numele lui adevărat fiind Aristocles) scrie despre acest principiu dacic – practicat, perfecţionat şi glorificat astăzi de toate marile şcoli medicale din lume – în felul următor: „Zalmoxis... spune că precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm mai întîi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim şi de suflet, şi că tocmai de aceea sînt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe”. Adăugînd la toate acestea şi valoarea cu totul deosebită, cu adinei filoane filosofice şi politice, a religiei dacilor, care se credeau nemuritori (trimiţîndu-şi cîte un sol la Zalmoxis, o dată la cinci ani, prin vîrfurile a trei suliţe), ne putem face o idee despre prezenţa unică, în timp şi spaţiu, a acestora, despre traseul de lumină pe care l-au lăsat trecerea şi întipărirea lor în univers, despre virtuţile viguroase pe care le-au implantat în esenţa poporului român şi care aveau să înflorească exploziv, în vîrste succesive, de-a lungul marilor momente ale istoriei naţionale. Tot ceea ce a urmat în era modernă, fuziunea lentă şi firească a dacilor şi a colonilor veniţi ex tot orbe romano, creştinarea ţării de către întîiul nostru apostol Niceta din Remesiana (cel care, după cum scrie Hasdeu, a propagat cultura creştină şi printre huni, a călătorit la Roma, ca, pe malurile Tibrului, să salute Columna lui Traian în numele Daciei), pavăza dîrză pusă împotriva migraţiilor, făurirea primelor formaţiuni statale şi apoi, începînd cu anul 1290, a ţărilor române – totul, absolut totul, izvorăşte din conştiinţa comună a graniţelor şi a aceleiaşi fiinţe etnice, conştiinţă pe care a zămislit-o acel gigant tarabostes care a fost Burebista. El a existat cu adevărat şi a dat întîia măsură viabilă a fiinţei şi permanenţei noastre, nimeni nu poate contesta aceste evidenţe fără a se face de rîsul istoriei. Limba românească, religia şi hotarele fireşti de pe vremea lui Burebista au constituit trinitatea sacră a conştiinţei naţionale, factorii coagulanţi care i-au ţinut strînşi pe români, timp de două milenii, în jurul vetrei lor părinteşti, oricîte viscole aveau să spulbere pămîntul şi zăpada, roadele ogorului şi cenuşa, în pofida tuturor sacrilegiilor şi pustiirilor barbare. Laudă veşnică părintelui Burebista, şi fie-i împodobită memoria cu foi de laur şi dafin verde! El a fost primul păstrător al sculelor de aur ale idealurilor noastre, sub cîrmuirea lui înţeleaptă au prins strălucire pe firmamentul patriei întîii luceferi ai mîndriei, lui i-au jurat supunere vulturii imperiali ai Carpaţilor şi întreaga natură, lui i-au prosferat tămîieri ursitoarele unui destin falnic pentru acest popor. (1980) Sfîrșit

Adevărata iubire

Adevărata iubire e tăcută şi adîncă, fără zgomote, exagerări sau violenţe patetice. Toate la timpul şi la locul lor, trebuie să avem deci o măsură în toate şi o armonie a bunei-cuviinţe. Tot astfel iubirea de patrie se cere distilată prin ţevile ca de orgă ale inimii şi făcută să iasă la lumină atunci cînd e nevoie. Nu trebuie, nu este bine să strigăm sus şi tare cît de mult ne iubim ţara. Ea, această zeitate sacră, cu coiful de aur al păcii

La cumpăna dintre ani

Anul care a plecat Fie binecuvîntat!

Iar de-a fost plin de încercare, Dumnezeu ne-a dat răbdare, Și de-am fost certați de boală, Pentru toți a fost o școală... Să-nțelegem și acum, Că viața este un drum, Ce ne-arată uneori

Spini pe calea de-nsoțire, Pentru a noastră înțelepțire, Dar și pîinea spre ființă, Ca s-avem multă credință! Anului ce a sosit, Să-i urăm un bun venit!

Duhul Sfînt să îl însoțească, Țara întreagă s-o unească, În pace și cu iubire, Demnitate și sfințire, Gînduri bune, luminate, Cu daruri sfinte-mbrăcate, Domnul fie-ne aproape, De mai bine să avem parte!

Preot EMIL NEDELEA CăRăMIzARU

pe creştet, ea, minunea rodniciei şi fertilităţii care ne-a născut şi ne ţine pe toţi la sînul ei cel dulce şi tămăduitor, are auzul foarte delicat, ca o membrană de privighetoare, aude şi înţelege totul, pe o infinită scală a nuanţelor. Ea ştie bine cine se bate cu pumnii în piept şi poate că, la greu, va da bir cu fugiţii; tot aşa de bine cum ştie că din milioanele de martiri care s-au prăvălit ca frunzele sîngerii ale toamnei pentru slava sa, nici unul nu a declamat ce vrea să facă pentru ea, dar cînd a fost momentul, la auzul clopotelor, toţi şi-au lăsat rostul şi au sărit ca leii. Frumos glăsuia Vasile Pârvan despre modestia şi sanctificarea prin jertfă a eroilor neamului: „care om a contemplat vreodată floarea crescută pe marginea prăpastiei în înălţimile ameţitoare? Ea totuşi a înflorit în ziua care i-a fost hotărîtă de destin şi la al doilea răsărit de soare a murit. Noi înşine ne simţim plini în înflorirea noastră deplină... Suprema caritate e darea vieţii tale spre a păstra viaţa celui iubit: cu atît mai mult a păstra viaţa patriei tale. Va chema naţiunea, să o lumineze, pe cei singuratici şi tăcuţi, ori pe cei care îşi strigă la răspîntii preţul vieţii lor?”. În ceea ce ne priveşte, naţiunea noastră a ştiut să opteze în contemporaneitate pentru cei dintîi. Am scris toate acestea acum şi aici, pentru că primăvara, tocmai fiindcă e exuberantă şi plină de viaţă, tocmai pentru că are proprietatea rară de a reînvia totul, ne îndeamnă să ne aducem aminte de cei ce au făcut posibil să ne bucurăm astăzi de existenţă. E frumos şi moral să ne gîndim din cînd în cînd la strămoşi, mai cu seamă acum, cînd izbucneşte la viaţă tot ceea ce le-a încîntat şi lor simţurile şi le-a fost răpit atît de brutal: zorii de zi fumegînd pe întinderile ţării, aburii ce se ridică în zare pe Carp violacei, ca într-o dezvelire de monument, rouă perî a ierburilor, mierla chemîndu-şi puii, forfota înnoito a stupilor şi a turmelor, satele şi oraşele proaspăt stropite cu văpsele aidoma unor gigantice picturi murale multe, multe alte încîntări ale vieţii. Noi trebuie si urmăm pilda de modestie şi devotament şi să dăm triei, în condiţiile noi şi specifice ale epocii noastre, puţin tot atît de mult cît i-au dat ei, Eroii. (1980)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Ofensiva rusă

De cîteva zile, citînd surse ucrainene, presa mondială a început să vorbească despre pregătirea de către ruși a unei ofensive de iarnă. Unul dintre specialiștii în politică internațională care vorbește despre acest lucru este Maxim Samorukov, membru al grupului de experți de la Carnegie Endowment citat de Foreign Policy. În opinia expertului, „există un consens în Occident conform căruia Rusia a pierdut deja războiul împotriva Ucrainei. Momentul, costul și amploarea victoriei Ucrainei nu pot pot fi cunoscute încă, dar supraviețuirea statului suveran al Ucrainei nu mai este pusă în discuție (nu a fost niciodată –n.m.). În mod similar, este obișnuit să

spunem că președintele rus Vladimir Putin a ruinat odată pentru totdeauna lăudata stabilitate politică internă a Rusiei, mobilizînd bărbați de vîrstă aptă pentru a lupta în Ucraina. Observarea a mii de oameni care scăpau din țară pentru a evita chemarea la arme a fost luată ca o confirmare a faptului că Putin a calculat greșit și a riscat să strice legitimitatea regimului. Cu toate acestea, ceea ce contează pentru Kremlin este realitatea crudă că proiectul a permis Rusiei să atenueze deficitul de trupe de pe front. Desfășurarea forțelor mobilizate la Lugansk a împiedicat Ucraina să facă progrese majore în regiune de la ocuparea orașului ucrainean Lyman, la începutul lunii octombrie“.

(continuare în pag. 23)

ETICHETA

Sărbătorile la români

Anul Nou vine, ca de obicei, cu multe tradiții și sărbători românești. Am să caut să vă descopăr motivele care stau la baza nașterii acestora. în rîndurile care urmează. Pentru a putea da un curs acestor sărbători, tradiții și obiceiuri, la care se poartă portul popular, se cîntă cîntece, se spun povești, snoave și ghicitori, legende și se folosesc unelte și obiecte gospodărești sau măștile care

acompaniază jocurile populare sau colindele – vom începe tratarea lor cu Anul Nou.

Sărbătoarea Anului Nou este o sărbătoare ciclică, o trecere peste prag. Cele 12 zile care încep pe 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie reprezintă o chintesență a celor 12 luni care vin.

(continuare în pag. 22)

mArIUS mArIn

EDITORIAL

motto: ,, – Mărie, am intrat în Schengen!/ – Oi..., în ce-am călcat?”

,,Umorul este arma oamenilor neînarmați; îi ajută pe cei oprimați să zîmbească atunci cînd situațiile sînt dureroase pentru ei” (Simon Pegg) sau, cum se zice prin popor, ,,să faci haz de necaz”. S-a demonstrat științific că rîsul dizolvă tensiunile, stresul, anxietatea, iritarea, mînia și depresia. După o repriză de rîs, experimentăm o stare de bine extraordinară. Și să ne aducem aminte de un fapt: dacă nu poți să rîzi pe seama unui lucru, nu poți trăi cu acel lucru în viața ta. Mai mult, cercetările medicale și studiul relației dintre minte și corp au demonstrat că rîsul întărește sistemul imunitar. Profesorul de psihiatrie William Fry, din cadrul Universității Stanford, a constatat că un copil, la grădiniță, rîde în medie de 300 de ori pe zi, în timp ce un adult nu o face mai mult de 15-20 de ori pe zi, de unde și concluzia că încetăm să rîdem nu pentru că îmbătrînim, ci îmbătrînim pentru că încetăm să rîdem.

De reținut și faptul că Ziua mondială a rîsului se celebrează, anual, în prima duminică a lunii mai, și asta din inițiativa indianului Madan Kataria, fondatorul mișcării ,,Laughter Yoga” (Hasyayoga), adică terapia prin rîs, el fiind și autorul cărții ,,Laugh for no Reason” (,,Rîzi, fără motiv”), apărută în 2002. Efectele acestei terapii sînt cît se poate de serioase și de importante, rîsul dovedindu-se a fi cel mai bun medicament în relația dintre trup și suflet. În acest sens se poate da ca exemplu concluzia trasă de cercetătorul englez Norman Cousins: 10 minute de rîs echivalează cu două ore de somn fără dureri.

Adevărul este că rîsul produce o stare pozitivă, dintre cele mai benefice pe care omul le poate avea de-a lungul vieții. În Coran se spune: ,,Cel care își face prietenul să rîdă merită să se ducă în Rai”, iar în Biblie (Pildele lui Solomon, la Capitolul 17) stă scris: ,,O inimă veselă este un leac minunat”

Sursele umorului sînt infinite: de la bancuri la ghicitori, proverbe și zicători sau de la caricaturi, epigrame, filme, poezii, narațiuni de tot soiul, pînă la știri media, anunțuri publicitare și chiar discursuri politice, adică, orice are, în această lume, o urmă de umor, fie el voluntar sau involuntar. Spre exemplu, cînd spui ,,Caut o femeie care să-mi scoată din cap gîndul că vreau să mă însor” – este umor voluntar, iar cînd te rogi ,,Ferească Dumnezeu să ne trezim morți!” (Raluca Turcan) este vorba, evident, de umor involuntar. Umorul mai poate fi voalat, mai cu perdea, cum se zice, sau, pur și simplu, total dezinhibat, ca în dialogul următor. Întrebare: Cînd crede un bărbat că face dovada unei bune educații? Răspuns: Cînd clătește chiuveta după ce a făcut pipi în ea!

De-a lungul timpului, în România umorul s-a afirmat prin crearea unor personaje devenite celebre. Să ne amintim de Mitică al vremurilor lui Caragiale, de Păcală, Tîndală sau de Gîgă. Mai recent, a fost personajul Bulă care, în anul 2006, în cadrul unui show al Televiziunii Române, s-a clasat pe locul 59 în urma voturilor acordate de telespectatori pentru stabilirea celor mai mari 100 de români ai tuturor timpurilor. Perioada sa de glorie a fost în anii ’70, cînd se spunea că este un erou creat după chipul și asemănarea poporului, așa după cum autorul acestor rînduri susține că românii prezentului seamănă izbitor cu personajele popularului serial ,,Las Fierbinți”. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Sărbătorile la români

(urmare din pag. 21)

Vorbim de o îngemănare de vechi și nou, cunoscut și necunocut, prezent și viitor. Sărbătorile sînt trecerea peste pragul anului. În timpul lor se întîmplă acte rituale și ceremoniale. Greu de diferențiat cît e ritual și cît e ceremonial, fiindcă fenomenele folclorice sînt în general globale. Ceea ce e sigur e că în timpul celor 12 zile nu este ceva cotidian. Ce se întîmplă, de fapt?

Întîi căutăm prin divinație să vedem cum va fi anul ce vine. Atunci facem calendarul de ceapă să vedem cum va fi anul agricol, sau fetele caută să vadă cum o să se mărite și unde le vor fi drăguții. Este, deci, primul lucru pe care oamenii îl fac în această perioadă pentru a-și da seama cum trebuie să treacă din trecut în viitor, cum, în acest prezent, ei trebuie să hotărască asupra viitorului.

Al doilea act pe care îl facem de obicei reprezintă actele augurale. Trebuie să faci în acest prezent tot ce poate fi de bun augur pentru anul care vine. Anul nou este, în Maramureș, „o zi la anul” sau „festum incipium”. Cum începeai, așa era și anul celalalt. Nu trebuia doar să faci acte augurale dar și să eviți să faci ce putea fi de rău augur. Pe urmă, trebuia să urezi, să faci acte de propițiere, ca să îți meargă bine. Tot sistemul sărbătorilor de Anul Nou se centrează pe axa perpendiculară în care ne jucăm cu cele trei opoziții pe care căutăm să le împăcăm, ca să putem trece din anul vechi în cel nou. În acest fel, o lectură a textului ceremonial sau ritual, care este Anul Nou, este un mare discurs pe care comunitatea omenească îl face asupra trecerii ei din trecut în viitor, în această segmentare a timpului neîntrerupt în perioade recurente care se repetă.

Soluțiile pe care le dăm pentru trecerea dintr-o perioadă în alta sînt de fapt niște strategii de comportare. Adică omenirea a spus: pentru ca să treci în anul care vine, trebuie să nu faci „cutare și cutare”. De fapt, toată operația aceasta pe care noi o numim rituală sau ceremonială, nu este decît o operație de strategie, de comportament față de noi înșine.

Ceea ce este mai important este că, fiind o zi de la anul, un „festum incipium”, Anul Nou, adică cele 12 zile, sînt o prefigurare a întregului an viitor. Nu doar o prefigurare matematică. Adică nu doar că cele 12 zile corespund celor 12 luni, ci o prefigurare a situațiilor în care omul ar putea să se găsească și a soluțiilor pe care le-ar putea elabora. Astfel, Plugușorul ardelenesc e un mic tratat primitiv de agricultură, o prefigurare a ceea ce trebuie să facă omul de la semănat pînă ajunge la colaci. În acest sens, putem găsi prefigurate aceste soluții în poezia colindelor. De aceea, nu ne mirăm că există Meșterul Manole, Miorița, Soarele și Luna, Cerbul, fiindcă aceste colinde sînt, de fapt, forme poetice ale unor vechi rituri.

În ceea ce privește jocurile cu măști, poate că acestea nu se leagă de chestiuni foarte complicate în legătură cu strămoșii. Ele pot fi pur și simplu niște jocuri cum au fost Saturnaliile Romane, sfîrșitul perioadei rituale și ceremoniale, perioadă grea, pentru că nu-i ușor să trăiești în cotidian cu atît mai mult să trăiești în ceremonial. Dimpotrivă, uneori e mai greu să trăiești în acest plan superior sacral. Pentru ca să iesi din acest plan și să intri înapoi în cotidian ai nevoie să te dezlegi. Jocurile cu măști sînt un fel de refulare ca să poți face ce nu poți face în cotidian. În acest fel, jocurile cu măști sînt la sfîrșitul perioadei de ritual sau de ceremonial, un fel de purificare, permițîndu-ne să

intrăm mai liberi în perioada nouă care vine. Adică, am făcut tot ce am putut pentru a ne da seama cum va fi anul care vine prin ritualurile citate, pentru a acționa asupra sa prin ritual, ne-am rememorat toate soluțiile elaborate timp de secole pentru diversele situații în care ne-am găsi și, la sfîrșit, ne eliberăm de toate greutățile, presiunile și constrîngerile sociale ca să intrăm mai liberi în anul ce vine.

Obiceiuri de Anul Nou

În perioada Anului Nou se respectă o mulțime de obiceiuri în comunitățile rurale. Mai jos voi prezenta cîteva dintre ele, care au loc în Maramureș.

a) Din primul aluat se face un colac, neumplut cu nimic, numit „Stolnic”. Acesta se așază pe o masă ale cărei picioare se leagă pentru ca uniți să fie și membrii familiei. El nu se așază direct pe masă, ci pe o tavă plină de flori.

b) La Văleni, Călinești, în seara de Anul Nou de pe Dealul Babelor se face strigare peste sat pentru a pomeni toate faptele bune și faptele rele. Dialogul este atent urmărit de cei din sat, la unii stîrnind rîsete, iar la alții supărare.

c) Dimineața de Anul Nou, gunoiul strîns în timpul sărbătorilor se duce în grădină, se împrăștie pe sub pomi și se spune: „Măr frumos (păr, cais, prun)/ De nu-oi face mere/ Te-o-i tăie,/ Și-n foc te-o-i arunca (ie)”

d) Vergelul – pe cursul mijlociu a Someșului, obiceiul are și astăzi un caracter mult mai distractiv. Se organizează în special pentru cei căsătoriți. Discuțiile încep între cuplurile de căsătoriți care, duminica la horă, numesc chizeșii (organizatorii vergelului). Aceștia numesc și angajează muzicanții. Formația de ceterași e compusă din: primaș (vioara 1), contrălăul sau contra (vioara a doua) și gordonașul sau gorduna (contrabasul).

După ce chizeșii dau acont primașului și iau de la el cetera ca garanție că nu va cînta la altă petrecere, au siguranța că vergelul va avea loc.

Tinerele neveste dar și cele în vîrstă se pregătesc atît vestimentar cît și cu mîncare. Coșul împletit din nuiele albe este umplut cu gogoși, micșunele, plăcinte cu brînză, cîrnați, sticla de horincă și un ol (damigeană) cu vin, numit și lămpaș.

Se mai pregătesc horele dar și inventarea altora noi care să fie reținute de toată lumea și să se răspîndească în satele din zonă. Fiecare participant se pregătește cu cîteva cimilituri ca să se afirme ca o persoană iscusită satirizînd năravurile. În seara zilei cînd are loc vergelul, chizeșii urmați de ceterași merg pe ulițele satului cîntînd și chiuind pentru a face cunoscut tuturor că începe Vergelul.

Cine se simte bărbat

Să vină cu noi prin sat

La Vergel să ne adunăm

Să petrecem, să cîntăm

La geamuri, cei din casă le fac cu mîna semne de bucurie. Perechi, perechi de căsătoriți ies pe uliță și se îndreaptă spre casă, unde are loc Vergelul. Femeile duc în mînă coșarca cu bunătăți, bărbații duc olul într-o mînă și cu cealaltă își cuprind nevasta. Vuietul horilor face ca satul să primească un cadru sărbătoresc. Ajunși la casa unde va avea loc Vergelul, coșurile sînt așezate în semicerc după care începe jocul. Atît în timpul jocului

cît și între pauze bărbații invită la joc și alte neveste. Jocul e însoțit de chiuituri adresate celor prezenți pentru a crea bună dispoziție.

1. L-a făcut nașu’ tărcat

De mîndre l-a înțărcat Și de vin și de bucate

Cu ciomagul peste spate

2. Mîndra bea țuica cu cana Și nu ști freca tocana Învîrtește ce-nvîrtește Stă pe loc și tropotește

3. Bădița se îneca mămăligă cînd mînca.

4. Mîndruța cu gurița, bate ca și melița.

La miezul nopții se oprește jocul și toți se așază la masă ca la nuntă, În capul mesei se așază starostele, care poate fi un chizeș, stăpînul casei sau altă persoană care știe sub o formă veselă să-i facă pe toți să se simtă bine. Starostele va ține o cuvîntare în versuri prin care arată că în timpul Vergelului și, mai cu seamă, al ospățului, fiecare trebuie să se simtă bine și să guste din mîncarea adusă de ceilalți. Cuvîntul starostelui e așteptat cu nerăbdare.

Să tacă casa!

Să asculte masa!

Cine-o vorbi de amu înainte

I-om astupa gura cu plăcinte!

La număr douăsprezece Și încă douăsprezece!

Iar dacă nu i-or fi bugați

I-om mai da încă pe atîtea.

Am trecut prin mol și țină

N-avem drum ca prin slănină, Nici gardul p’îngă tărnat

Nu-i împletit din cîrnat

Gardul cu nuieli se-noadă

Ca la cîini colacu’ în coadă.

Cum pe pom nu-i pîine coaptă

Așa pe văi nu curge lapte, Nici pe baltă nu e vin

Ca lacul de broaște plin

Poți căsca gura la soartă

Ca să-ți pice pară coaptă

De la sine n-o pica

Numai șoareci de-or intra

Cine-o fost la lucru harnic, Pentru el tot anu-i darnic

Are grîu, are secară

Colo-n pod, colo-n cămară Și colo pe prispă afară

Din vară în altă vară.

După ce starostele a toastat și a băut din sticlă cîteva înghițituri oferă și celorlalți din sticla sa. Cînd se trece la consumarea vinului de către bărbați, se retrag în grupuri de 3-4 perechi. După reînceperea muzicii jocul durează pînă dimineața. În încheiere, ceterașii intonează marșul care anunță că Vergelul e pe sfîrșite. Perechile se îndreaptă spre case binedispuse după o noapte de petrecere. Rămînînd cu o impresie plăcută de care își reamintesc cu drag chiar după ce au trecut ani și ani de zile.

Sper că toate cele prezentate mai sus v-au lămurit o parte din motivele care au determinat, așa cum spuneam, nașterea tradițiilor de Anul Nou. Vă doresc tuturor un an mai bun, cu sănătate, pace și prosperitate, alături de tradiționalul La Mulți Ani!

Să fim veseli de sărbători! (1)

(urmare din pag. 21)

Deși, în acele vremuri, Ițic și Ștrul îi făceau concurență lui Bulă, poziția supremă a acestuia nu a putut fi nici măcar zdruncinată. Păi, cum s-ar putea detrona Bulă, cel care, la plecarea musafirilor săi spunea: ,,Ce păcat că, în sfîrșit, plecați!”. Și tot el era capabil de umor negru. De pildă, după ce își anunțase mama că ta-su s-a spînzurat în garaj și femeia, alergînd într-acolo nu găsește pe nimeni, Bulă îi spune rîzînd: ,,Păcăleala de 1 Aprilie, tata e spînzurat în pod!”.

Și, dacă tot veni vorba de Ziua Păcălelilor, aflați că aceasta a fost instituită în Secolul al XVI-lea, cînd Regele Carol al IX-lea al Franței a mutat serbarea Anului Nou în prima zi din luna aprilie, pentru că atunci exista deja tradiția de a împărți cadouri. Obiceiul a continuat, dar darurile au devenit farse și glume. Legat de farse, păcăleli și glume, iată una scurtă:

- Vecine, sînt distrus. Nevasta mă înșală! Mi-a zis că azi-noapte a dormit la Nuți.

- Și?

- Păi, la Nuți am dormit eu.

Ceva asemănător a scris și Corneliu Vadim Tudor, numai că în acest caz a intervenit și doza de genialitate a scriitorului: ,,Și-a înșelat soția cu amantul ei”. Acum nu cred să existe cineva care să susțină că Vadim nu prea are ce căuta într-un articol despre umor. Să nu uităm că el a fost ,,cel mai mare pamfletar acidulos al lumii” (Episcopul de Argeș, Calinic Argatu), ca să nu mai vorbim de faptul că Profesorul George Pruteanu spunea despre Tribun că ,,este cel mai bun vorbitor de limbă română din întreaga clasă politică”.

Ca să vă amuzați copios, voi reda cîteva exemple din umorul lui Vadim, extrase din volumul ,,Aforisme” (2002): ,, ⁕ Pe patul morții, cocoșatul era, totuși, fericit: trecea și el în lumea celor drepți! ⁕ La reconstituirea faptelor, hoțul a mai reușit să fure

Ofensiva rusă

(urmare din pag. 21)

„În Herson, întăririle au facilitat retragerea ordonată a Rusiei, ajutînd la evitarea repetării înfrîngerii dezastruoase de la Harkov. Armata rusă a realizat chiar cîștiguri progresive lîngă Bakhmut, în regiunea Donețk, cu prețul a zeci de soldați și prizonieri nou mobilizați”.

Imaginea rezultată de aici este aceea a unei Rusii aproape de înfrîngere (deși am explicat în articolul „Cum se cîștigă un război” ce înseamnă acest lucru), care încearcă să evite dezastrul. În acest context, ucrainenii presupun că la începutul anului viitor, cînd din pricina temperaturilor scăzute solul va îngheța, acesta va putea fi folosit pentru avansul unităților motorizate ruse într-o mare ofensivă care să ajungă pînă la Kiev. Pe 19 decembre agenția Reuters scria că circa 9.000 de militari ruși au ajuns în Belarus pentru exerciții comune cu armata țării gazdă.

Discutînd despre aceeași posibilă ofensivă rusă, al doilea ziar al Spaniei ca număr de cititori, 20 minutos, titra, pe data de 17 decembrie: „Putin plănuiește un nou scenariu de război pentru ianuarie 2023: așa își pregătește ofensiva totală”. Articolul ne spune că, „potrivit surselor din Ucraina, președintele rus Vladimir Putin pregătește un nou scenariu de război”. Sursele citate bănuiesc că bombardamentele aeriene din ultimele luni sînt doar o manevră de uzură brutală, în vederea marii ofensive pe care o vor lansa la începutul anului viitor. Pentru a face acest lucru, Putin a vizitat comandamentul operațional comun și s-a întîlnit cu oficialii statului major al Armatei care luptă în țara vecină, a informat Kremlinul sîmbătă. (...) Ucraina consideră că, în ciuda eșecurilor din

ceva de la păgubaș: o pereche de palme. ⁕ Tabla de șah e singurul loc de pe pămînt în care un nebun poate deveni rege. ⁕ Încercarea moarte n-are – a spus el la ultima tentativă de sinucidere. ⁕ Adevăratul bețiv nu e unul care bea mult, ci unul care bea orice. ⁕ Nimeni nu poate cumpăra o Țară, deși sînt atîția dispuși să o vîndă! ⁕ Învățați! Învățați! Învățați! – a spus Lenin, cînd a văzut carnetul de note al lui Stalin. ⁕ Pe zi ce trece, proștii fac progrese: devin și mai proști! ⁕ În filmele de groază, bătaia cu frișcă din final va fi înlocuită de bătaia cu colivă. ⁕ România e singura Țară din lume unde aviația e la pămînt și agricultura e în aer. ⁕ A băga o grupare șovină, ca UDMR-ul, la guvernarea României echivalează cu promovarea lui Rîmaru ca director la o școală de fete. ⁕ Crima organizată? În sfîrșit, bine că avem și noi ceva organizat în Țara asta! ⁕ Cînd doi îți spun că ești treaz, du-te și te-mbată. ⁕ Lumea e un imens bordel: prostituatele vor să ajungă la bani prin sex, politicienii vor să ajungă la sex cu bani. ⁕ Ce obraznic, nici spînzurat nu e cuminte: ia uitați-vă cum scoate limba la oameni! ⁕ Era așa de plin de sine, încît și-a tipărit o carte vizită în două volume. ⁕ Cine se dă cocoș la femei riscă să fie cocoșat de bărbați. ⁕ Curvele politice care se fandosesc pe lîngă NATO văd un portavion și se gîndesc la un portjartier. ⁕ Dă-te prins, ești încercuit! – a strigat bețivul către butoiul de vin. ⁕ Femeile fac plajă dis-de-dimineață, la mare, pentru că le place să fie ultraviolate. ⁕ Și ce dacă are America vreo cîteva zeci de avioane invizibile? România are milioane, nu le-a văzut nimeni, niciodată! ⁕ Eschimoșii ăștia sînt niște moși care se eschivează. ⁕ Limba maternă n-are nici o valoare pentru copil dacă nu e dublată și de palma paternă. ⁕ Eu te-am făcut, eu te omor! – a strigat evreul către comunism. ⁕ Perechea ideală în socialism: el turnător, ea filatoare. ⁕ Curvele au primit carte de muncă și au intrat în rîndul lumii: au devenit prestatoare de servicii. ⁕ Nevasta unui prelat se numește prelată?”.

regiunile Harkov și Herson, liderul rus nu a renunțat la obiectivele inițiale ale campaniei militare, care includ «denazificarea» întregii Ucraine (am arătat în multe articole că, prin denazificarea Ucrainei, Putin înțelegea capturarea membrilor Batalionului Azov, lucru întîmplat după cucerirea orașului Mariupol – n.m.). De la numirea noului comandant al forțelor ruse din Ucraina, Serghei Surovikin, strategia a fost aceea de a cîștiga timp pentru a antrena cei 300.000 de rezerviști mobilizați de Putin în septembrie. Președintele însuși a recunoscut că doar 77.000 au intrat în componența unităților de luptă, în timp ce restul își continuă antrenamentul pe teritoriul Rusiei”.

Așadar, ucrainenii consideră că li se pregătește o lună ianuarie extrem de „fierbinte” în ciuda frigului ce va veni. Articolul din 20 minutos continuă să ne informeze despre faptul că „la începutul acestei săptămîni, ministrul de externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, a asigurat că Rusia va lansa o «mare ofensivă» la sfîrșitul lunii ianuarie sau februarie, pentru a cuceri noi teritorii, spunînd că armata rusă a mutat în ultimele săptămîni arme grele pe front, în special în Lugansk. El a fost susținut de șeful Statului Major General, Valeri Zalujni, care a considerat că în ianuarie va avea loc cel mai rău scenariu pentru Kiev, iar martie cel mai puțin rău. Nu mă îndoiesc că din nou (rușii) vor avansa spre Kiev”, a spus el. „Aceste bănuieli sînt probate de faptul că președintele rus Vladimir Putin intenționează să poarte luni, 19 decembrie, discuții cu liderul Belarus Aleksandr Lukașenko, pe fondul îngrijorării crescînde că președinția rusă dorește să folosească teritoriul vecinului său pentru a redeschide un front împotriva Ucrainei și a lansa un nou atac la sol asupra Kievului”, scrie ziarul Irish Times

După cum, probabil, ați constatat, toate aceste aforisme au rădăcini adînci în realitatea pură, iar cum Vadim avea un acut simț al observației, era de așteptat să producă astfel de cugetări de-a dreptul geniale. Știți cum se zice: ,,Cînd lucrurile nu merg bine, americanii fac războaie, rușii fac revoluții, polonezii fac grevă, iar românii fac umor”.

Ei bine, un astfel de umor a produs și tatăl meu, în urmă cu zeci de ani, cînd eu aveam vreo 15 ani și credeam că am un părinte curajos, ferm, rezistent și hotărît, adică un bărbat adevărat, mai ales că era ofițer al armatei române. Pe atunci, mama se pricopsise cu un furuncul pe spate, cît o gutuie de mare, viața ei fiind în pericol pentru că infecția săpase în organismul său pînă la 2-3 milimetri de zona inimii. Medicii au decis o operație de urgență, dar pentru că mama suferea de inimă, s-a hotărît ca intervenția să fie făcută fără anestezie, adică pe viu. În acele condiții, tata a solicitat să o însoțească pe mama în sala de operație, pentru a-i susține moralul. Chirurgul-șef a fost de acord, și operația a început, dar, în momentul în care medicul a tăiat buboiul, toată coptura parcă explodase, stropindu-i pe toți cei din jurul pacientei. Mai mult, cînd mama a răcnit de durere, tata a leșinat, căzînd din picioare. Atunci, toată echipa de medici și asistente au lăsat-o pe mama și s-au ocupat de cel prăbușit la podea. I-au dat palme, l-au stropit cu apă, i-au pus masca de oxigen, pînă și mama a încercat să coboare de pe masa de operație pentru a-l ajuta săși revină. Ce mai, ca în filmele cu Stan și Bran, dar important este că, pînă la urmă, totul s-a terminat cu bine. Atîta doar că tata i-a povestit chirurgului ce a simțit în timpul leșinului:

,,Se făcea că m-am trezit într-o ambulanță și am întrebat:

- Unde mă duceți?

- La morgă!

- Păi nu am murit!

- Nici noi nu am ajuns încă!”. (va urma)

Referindu-se la această întîlnire, site-ul postului

TV Al-Jazeera arată că Putin și Lukașenko doresc să stabilească un spatiu de securitate în regiune, deși Comandantul forțelor comune ucrainene, Serhiy Nayev, e de altă părere; acesta a declarat înainte de sosirea lui Putin că „în timpul acestor discuții vor fi rezolvate chestiuni pentru a pregăti o agresiune ulterioară împotriva Ucrainei și pentru implicarea mai largă a forțelor armate din Belarus în operațiunea împotriva Ucrainei în special”.

Am citat din mai multe surse pentru a vă arăta că se încearcă justificarea acestei anunțate ofensive ruse, prin aceea că Vladimir Putin dorește să ocupe întreaga țară sau măcar capitala Kiev pentru ca apoi să-și continue nestingherit planurile de ocupare și a altor țări, altfel el fiind deja „înfrînt” în război. Dacă ucrainenii știu sigur de existența unor planuri ofensive, înseamnă că contraspionajul rus e praf și instituțiile ruse au fost penetrate de oamenii lui Zelenski rău de tot, ceea ce nu-mi prea vine să cred. Dacă ei doar presupun, atunci „vorbim discuții”, cum se spune.

Părerea mea e că o astfel de ofensivă va avea loc chiar în direcția Kiev, amenințînd capitala, pentru ca „Țarul Putin”, să poată apoi, în cadrul discuțiilor de pace, să negocieze retragerea din capitală și din noile regiuni ocupate în schimbul celor furate deja și integrate în Federația Rusă. Așa cum spunea Jens Stoltenberg, „negocierile se poartă pe baza situației de pe front”.

Vom vedea dacă așa va fi sau nu, dar mă rog, ca noi toți, de altfel, ca acest conflict să se încheie cît mai repede și să nu mai vină altă nenorocire de felul acesta peste noi, fiindcă trei ani pierduți, din 2020 pînă acum, eu cred că sînt suficienți.

PLUGUSOR DE criZA Si speraNTA

Iată, anul se-nnoiește, Plugușorul se urnește Și începe-a colinda

Pe la case a ura.

Noi umblăm și colindăm

Doar vești bune să vă dăm, Dar, după cum veți vedea, Veștile-s de vreme rea!

Aho, aho, Copii voinici, Trageți sfoara, Dați din bici, Să se-audă-n Țara mare

Un colind ca o mirare.

S-a sculat mai an, Din opt ani de somn baban, Domnul de-i zici președinte, Și-a privit, dîrz, înainte, Și-a-nțeles ce se petrece, După-un duș cu apă rece, Și, după ce doamna Dinu, L-a făcut frumos ca crinul, Și i-a spus, în trei cuvinte:

- Totuși, sînteți președinte!

- Aoleu, ce prost cuvînt, Președinte zici că sînt?

Atunci, începînd de mîine, M-am trezit și intru-n pîine! Aho, aho, Copii și frați, Stați, nu vă entuziasmați, Nu puneți bază prea multă Pentru proștii care-ascultă, Că nu știi din ce visare S-a trezit domnul cel mare, Și, ori pleacă la plimbare, Ori la piramide-n soare, Cu soția zîmbitoare!

În anul ce pleacă-ndată, Ne-a fost viața blestemată, Covidul să nu ne lase, Aleșii ne-au dat angoase, Ei se fac a ne conduce, Dar metehnele-s caduce, Fac tot ce făceau odată

Pe vremea lui Moș Ion Roată, Fură chiar și apa chioară, Poporul? Poate să moară!

Sînt imuni chiar și la moarte!

Ia mai mînați, măi flăcăi, zdrăngăniți din zurgălăi, Bateți toba cu putere Să se-audă-n ministere, Să se-audă-n Parlament, Dacă-i vreunul decent, României ducînd dorul, De-aia i-au ales Poporul!

Anul ce acum se-ncheie

Ne-a lăsat fără scînteie, Peste Țară e urgie, Apropo de energie.

Deși avem bogăție, Noi trăim în sărăcie, Și-așa vom rămîne-n veci!

Petrol – la austrieci,

Nu de-a voastră congelată, Și găsim destul pe-aici

Spanac și multe urzici. Ia mai dați din bice, măi, Să-i urzicăm, că sînt răi!

Aho, aho, voinici bărbați, Senatori și deputați, Europarlamentari, D-ăia mici, d-ăia mai mari, De mînă cu-n președinte

Care nu mai ține minte

Care-i misiunea lui În slujba Poporului!

Sunați zurgălăii tare Să le facem o-ntrebare: Iată, anul se-nnoiește Și vă-ntrebăm românește:

Și pădurile, la fel, Prea făceau umbră de fel!

Apa, deși-i românească,

Din Sena pare să nască, Să ne bage-n urît vis:

Apa Nova – din Paris!

Cu cît mai puțini vom fi, Cu atît ei vor trăi Mai liniștiți în palate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în

presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Trăim așa, într-o doară, Nu avem nimic din Țară: Mere – de la polonezi, Din Turcia – pepeni verzi, Castraveți – de la bulgari, Că noi n-avem grădinari; Cartofi – de la egipteni, Roșii – de la italieni, Căpșuni – de la spanioli.

Cum să stai, să nu te scoli, Și să le spui tuturor

Exact ca la Plugușor: Ia puneți în galantare Fructe de la noi, că-s tare Bune și coapte la soare!

Avem fructe și legume S-ajungă la multă lume, Și avem pîine pe vatră,

Ce-ați făcut? Oameni de stat, În Schengen nu ne-ați băgat, Viena v-a-mpiedicat, Ați dormit și ați clacat. Ne-or primi cu-averi și bani? La anul și la mulți ani!

Aho, aho, De sărbătoare

Vrem să facem o urare, O luăm cu binișorul Să nu rupem Plugușorul.

Ia mai dați din bice, frați, Să se-audă în Carpați, Din Carpați pînă la Mare, O strămoșească urare: Lăsați cearta la partide, Tot nu v-ajung cele blide, Dacă v-am ales pe voi, V-am crezut oameni de soi, Nu dormiți în Parlament

Că nu-i cel mai bun moment. Luptați toți, c-aveți putere, Și Poporul, azi, vă cere Cum ați depus Jurămîntul, Să vă țineți drept cuvîntul. Să avem căldură-n casă, S-avem ce pune pe masă, Prețurile ponderate, La orașe și la sate, Locuri de muncă dați iară, Să mai stea românu-n Țară, Să-l încălzească iar glia, Să prospere România!

Urați, nu sînteți coceni, Să se-audă-n Cotroceni: Mai încet cu înarmarea

Că ne-apucă disperarea

De atîta tărăboi.

Noi, vrem pace, nu război! Vrem mașini și biciclete, Nu tancuri și nu rachete, Nu vrem să ne moară frații

Duși în război pentru alții.

Stați aici, c-avem o Țară Mai frumoasă ca afară, Numai că-i condusă prost, Fără cap și fără rost!

Aho, aho, așa să fie, Vă urăm cu veselie, Măcar acum, ca ecou, Că începe Anul Nou, Cu datina din bătrîni

Și speranță la români, Pentru-n an mai bun în toate: Prețuri, muncă, sănătate, Bucurii și gînd de pace, Cum românului îi place! Să trăiți, contemporani!

LA AnUL

ȘI LA MULȚI ANI!

GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

casa