România Mare, nr. 1673

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pentru a nu fi singur pe lume, al III-lea Război Mondial a așteptat, răbdător, să vină Mileniul III.

Compania Internațională Scaraoțchi

„Comportamentul hrăpăreț al americanilor ajunge să confirme un articol publicat în revista «Flacăra» din luna august a anului 1962, intitulat «International Scaraoțchi Company», care vorbea exact despre această poftă de înavuțire a corporațiilor din SUA și despre lipsa lor de scrupule”. Așa îmi încheiam articolul intitulat „Obiectivele Americii” din data de 12 decembrie 2022, gîndindu-mă că, dacă am ajuns să consider actual un articol de acum 60 de ani, scris într-o revistă din România condusă de GheorghiuDej, asta nu poate însemna decît că ne-am întors de unde am plecat. Voi relua și voi comenta aici fragmente din acel articol, completîndu-l, desigur, cu realitățile anului 2022 pentru a vă avertiza asupra pericolului imminent de repetare a istoriei.

Articolul începea astfel: „La cartierul general al blocului NATO, de la Paris, a avut loc una din reuniunile protagoniștilor acestei alianțe agresive. Personajele prezente nu erau însă nici miniștri și nici generali, ci maxi businessmeni, versați în tranzacțiimamut. Întîlniri asemănătoare au avut loc – desigur, în alt cadru – și înaintea celui de-al II-lea Război Mondial. În anii de după război, însă, ele s-au ținut periodic în «momentele-cheie». Prima, în mai 1954, la hotelul «Bilderberg» din Oosterbeck (Olanda); în martie 1955, la Barbizon, lîngă Paris. Participanții

Colind

Lin, mai lin coboară cerbii pe la sate

Au în coarne ramuri tinere de brad

Trece Vicleimul, ceas de taină bate Pruncii prind cu mîna stelele ce cad.

Pomul plin de iarnă iarăşi luminează

Poleite daruri, globuri de rubin

Parcă e un vultur care stă de pază Ca să nu se piardă un popor creştin

La Mulţi Ani! – cu bucurie, florile dalbe

Domnu-n pace să vă ţie, florile dalbe

La Mulţi Ani! – şi spor în toate, florile dalbe Cu belşug şi sănătate, florile dalbe.

Îmbătat de slavă, sufletul se pleacă În străvechi legende, iar ne regăsim

Cît avem colinde, ţara nu-i săracă Glorie acestui sanctuar sublim.

Scoală, gazdă mare, vin colindătorii N-auzi cum pocneşte biciul din Carpaţi?

la aceste consfătuiri au devenit cunoscuți sub numele de «grupul de la Bilderberg», după numele hotelului unde s-au întîlnit pentru prima dată. Ei se adună periodic, constituind un fel de «consiliu al zeilor» marii finanțe imperialiste, care coordonează acțiunile oligarhiei financiare internaționale și își fixează punctul de vedere în legătură cu problemele politicii interne și internaționale a țărilor capitaliste. Reuniunile lor seamănă cu o ședință de guvern – mai bine-zis «supraguvern». În cadrul lor se pun la punct probleme ca: împărțirea piețelor, schimbul de patente industriale, standardizarea producției; în atenția participanților stă, mai ales, militarizarea continuă a economiei țărilor capitaliste”.

După cum observați, alianța militară din care țara noastră face parte era considerată a fi una agresivă de către semnatarul acelui articol, lucru firesc dacă ținem cont că ei erau atunci inamicul. Istoria ne-a dovedit că, din păcate, au avut dreptate, NATO demonstrînd pe parcursul deceniilor care au trecut că nu e deloc o alianță defensivă, ci una ofensivă, pentru că doctrina „atacului preventiv” care justifică agresiunea sub cuvînt că te aperi e una de o ipocrizie totală cum, de altfel, sînt și cei care au inventat-o.

(continuare în pag. a 16-a) nIcU mArIUs mArIn, antreprenor HorEcA

Din adînc de veacuri luminează zorii Ies din nou la viaţă zîne şi-împăraţi.

La Mulţi Ani! – cu bucurie, florile dalbe Domnu-n pace să vă ţie, florile dalbe

La Mulţi Ani! – şi spor în toate, florile dalbe Cu belşug şi sănătate, florile dalbe.

Să vă fie casa-casă, Pîinea albă şi gustoasă Şi-un pahar de vin cinstit Tocmai bun de-mpărtăşit.

Pruncii să vă crească mari Ca la oameni gospodari.

La casa de oameni buni Dumnezeu face minuni Pune îngeri lîngă ea Să le rîdă inima.

Anul Nou vă-ntinerească, Neamul nostru să trăiască!

Pace, pîine, gologani, La anul şi La Mulţi Ani!

cornELIU VADIm TUDor

CARTEA DE RELIGIE

Botezul Domnului în apa Iordanului

Fascinația

și misterul Religiei

De-a lungul anilor, în aceste pagini din „România Mare” am publicat materiale diverse, cu subiecte dintre cele mai complexe și, de multe ori, inedite, cu tematici încadrate între reportaj și articol politic, completate cu interviuri, istorie, portrete literare, cronici de carte, versuri, pagini aniversare, puse sub emblema unor generice care aveau menirea să creeze cadrul general și spațiul (geografic sau spiritual) în care se desfășoară evenimentul, ca subiect al narării respective.

Întreg acest travaliu: migăloasa muncă de documentare și reliefare a ceea ce este mai semnificativ dintr-un subiect, formularea unor întrebări, în concordanță cu presupusul interes public față de un anumit subiect, interpretarea mai multor variante ale aceleiași probleme sau prezentarea acesteia prin metoda paralelă, eliminarea, cu discernămînt, a unor date și întîmplări pe care le consider nocive pentru cititori și, nu în ultimul rînd, efortul personal de a-mi înfrîna, într-o măsură cît mai mare, subiectivismul și parti-pris-ul – iată, sînt tot atîtea coordonate pe care se înscrie munca de jurnalist, în confruntarea cu publicul cititor, dornic să fie informat cu lucruri concrete și să ia cunoștință, prin intermediul diverselor formule jurnalistice, despre ceva ce nu cunoaște sau despre ceva care îi este neclar.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Botezul Domnului (Boboteaza)

cornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Poliţia ţărănistului Dejeu a declanşat vînătoarea de români F Singurii instigatori sînt U.D.M.R.-ul şi Guvernul Ciorbea. F Plouă cu brotăcei F Emil Constantinescu a refuzat să ia parte la un bairam al lui Pavel Abraham-hamham! F Cum au fost dezvirginate personalităţile noastre politice

PArTEA A III-A

F Totuşi, „VIP“ sare peste mîrţoagă, uneori. Sub titlul „Nevasta lui Radu Vasile cam bea“ („cambei“, în chinezeşte înseamnă „hai noroc“) a apărut un text de-ți vine să-ţi baţi copiii cu şapca. Şi asta nu pentru că n-ar fi adevărat obiceiul proaspetei banchere, care, într-adevăr, trage la măsea mai tare ca un matroz din Flota Mării Negre, ci pentru că autorul, C. Tăbăraş, e greşit informat. Iată ce scrie el despre senatorii Corneliu Vadim Tudor şi Radu Vasile: „Rîca dintre cei doi vecini din Cartierul Cotroceni s-a iscat, zice-se, din cauza soției ţărănistului. Din cînd în cînd, vecinii obişnuiau să joace table sau poker“. Stop cronometrul, că am prins nisetrul! Pentru simplul motiv că preşedintele P.r.m. habar n-are să joace nici table, nici poker, nici un alt joc de genul asta. În rest, relaţiile lui cu Radu Vasile sînt cît se poate de bune. F O poveste emoţionantă ne împărtăşește revista „Magazin“: „Există cîini capabili să întreprindă acţiuni extraordinare. Lupo, de exemplu. Acest cîine lup german (de 6 ani) a parcurs în 10 zile peste 300 de km, pentru a se întoarce la stăpînul său. O acţiune excepţională, mai ales că Lupo este complet orb!“. Lupul ăsta e mai deştept ca Lupu de la P.N.Ţ.C.D. F Revista „Star Magazin“ are o rubrică de mare atracţie: „Prima noapte de dragoste“. Rînd pe rînd, tot felul de oameni istorisesc cum s-a petrecut miracolul dezvirginării lor. Intrigat de succesul nebun al rubricii, Alcibiade a realizat şi el o ancheta. Răspunsurile sînt de un dramatism rar întîlnit. 1) ALCIBIADE: Domnule Silviu Brucan, cum s-a petrecut minunea dezvirginării în viața dvs.? SILVIU BRUCAN: Asta s-a întîmplat demult, prin anii ’30. Mă aflam în Siberia. Primisem o misiune de propagandă din partea P.C.U.S. însuşi tovarăşul Stalin m-a chemat la o întîlnire de taină, lîngă Mausoleul lui Lenin, şi mi-a spus: „Tovarăşe Bruckner, partidul are o mare încredere în dumneata. Du-te la Irkuţk şi vezi de ce nu intră laponii aia în colectivă!“. M-am dus, ce era să fac? Ajuns acolo-şa, am nimerit într-o comunitate primitivă: mîncau carne de ren şi fumau traversele de tren, în chip de mahorcă. Vîjîia viscolul sălbatic, îmi îngheţase buricul. ALCIBIADE: Buricul? Dar de ce nu v-ați înfofolit bine? SILVIU BRUCAN: Nu puteam, fiindcă băştinaşii ăştia, n-aşa, dădeau la peşte, în copcă, şi făceau baie goi puşcă. Pentru reuşita misiunii mele, trebuia să fac ca ei. Făceau ei ca Crucişătorul Potemkin, făceam şi eu! Schimbau ei locomotiva pe vodcă, o schimbam şi eu!

ALCIBIADE: Cîte grade erau afară? SILVIU

BRUCAN: Minus 40 de grade. Dar aveau o canistră cu spirt medicinal, n-aşa, şi făceam gargară cu ea, mă magnetizasem bine. La un moment dat, tocmai ce plonjasem eu într-o copcă, haț, mă apucă ceva de organele genitale! ALCIBIADE: Era o ştiucă!

SILVIU BRUCAN: Nțțț! ALCIBIADE: Era un tigru siberian! SILVIU BRUCAN: Unde ai mai văzut dumneata tigru siberian să m-apuce de ciocan? Nu ghiceşti pînă mîine: era o agentă a N.K.V.D.-ului, care patrula pe-acolo, îmbrăcată în scafandră. „Hait, te-am prins, tavarişci Brucan! Ai cotizaţia plătită la zi?“ N-o aveam, asta-i nenorocirea. M-a cuprins o ruşine de-mi venea să mă ascund în fundul taigalei. Noroc că ea era fată bună, din popor: m-a luat pe umerii ei şi m-a dus, ca pe un sac, tocmai în craterul

lăsat de meteoritul Tungus. ALCIBIADE: Formidabil, ce forță avea! Şi laponii ce făceau? SILVIU BRUCAN: Laponii aprinseseră un foc de tabără şi cîntau arii din Opera „Cneazul Igor“ de Ceaikovski. ALCIBIADE: „Cneazul Igor“ e de Borodin, maistre. SILVIU BRUCAN: Ştiu, dar pe gerul ăla, cine se mai uită la aşa ceva? O dată ajunşi în crater, namila aia de femeie a început să mă giugiulească şi să rostească tot felul de citate educative din opera lui Makarenko, cum ar fi: „Raz-dva-tri/ nu faceţi prostii/ Vine menșevicul/ și beliţi pisicul/ Planul GOELRO/ E cel mai mişto!“ ALCIBIADE: Originală încălzire! Şi, pînă la urmă, cum s-a finalizat? SILVIU BRUCAN: A început să mă dezmierde după manual. O pupătură pentru tovarăşul Stalin, alta pentru tovarăşul Troțki, alta pentru tovarăşul Kalinin ş.a.m.d. La un moment dat, a dat un strigăt de groază! ALCIBIADE: A mușcat-o ceva! SILVIU BRUCAN: Cine s-o muşte pe zdrahoanca asta, că avea carnea tare ca racheta lui Tiolkovski?! Pur şi simplu a constatat că sînt tăiat împrejur. „Ah, tavarişci Brukner, carevasăzică din ăştia îmi eşti? Au îndrăznit hahamii să-ți rupă ața înaintea mea? Vei plăti pentru asta!“. ALCIBIADE: Imprevizibilă reacţie. Deci, pînă la urmă a avut loc penetrarea? SILVIU BRUCAN: A avut loc, n-aşa, dar eu nu mai aveam demult puță, ci un biet țurțure. Oricum, a fost frumos. Eram tînăr. Odată întors la iglu-uri, laponii m-au uns cu untură de ofiţer ţarist şi mi-au dat să mănînc friptura de crocodil la proţap. ALCIBIADE: Cresc crocodilii în Siberia? SLVIU BRUCAN: Acum nu mai cresc, n-așa, ăla era utimul. Oh, ce amintiri frumoase am! Ruskii celavek.

2) ALCIBIADE: Domnule Victor Ciorbea, care a fost prima aventură sexuală pe care ați avut-o?

VICTOR CIORBEA: Nostimă întrebare! Așa după cum se știe, io mi-s moț mi se zice Toduț. Cînd aveam fo paişpe ani, m-am urcat pe Muntele Găina, să mă dau cu moțopina. ALCIBIADE: Să vă dați cu moțopina? Asta ce-o mai fi? VICTOR CIORBEA: E un fel de țapină electrică, pe care noi, pruncuții, ne suiam cu popoul, ambalam cu torpedoul şi ne lăsam la vale: dacă scăpam cu viaţă, eram daţi la liceu, dacă ne tăia drujba, ajungeam la Muzeul Ţării Crișurilor, ca material didactic. Şi eu am ajuns acolo, am stat 2 ani. ALCIBIADE: Deci ați mierlit-o? VICTOR

CIORBEA:Aşa s-a crezut la început, da’ pe urmă un paznic de noapte a văzut că sticlea ceva într-un borcan cu formol, la secţia Brontozauri. Era ochiul meu. Imediat cum m-au readus în simţire şi m-au tras la maşina de cusut, țușt, am zbughit-o din nou, sus, sus, sus, la munte sus! Atunci s-a întîmplat miracolul primei frăsuieli. ALCIBIADE: Dacă înţeleg bine, ați nimerit la Tîrgul de Fete. VICTOR CIORBEA: Exact. Pentru că toţi mă credeau mort, normal că au dat de două ori din lăbuţe, au scuipat în sîn şi au căzut laţi, în frunte cu cei 20 de verişori ai mei. Nu mai mişca unul, pe tot Muntele Găina. Atunci, m-am apropiat de o fată, pe nume Ilonka, şi i-am făcut felul. ALCIBIADE: Cum, chiar aşa, hodoronctronc? VICTOR CIORBEA: Ea nu-şi dădea seama, fiindcă făcuse mărgelușe, de horincă la gură şi ofta; „Stri-StriStri!“. ALCIBIADE: Poate îl chema pe dramaturgul Strindberg! Sau pe fotbalistul Strizu! VICTOR CIORBEA: Aiurea, ea intenţiona să strige „Strigoiul!“, dar pînă la urmă şi-a dat seama că sînt băiat bun şi m-a acceptat. Mai ales că, locuind 2 ani la Muzeul respectiv, eu eram familiarizat cu chestiile anatomice şi posedam

o tehnică de invidiat. ALCIBIADE: Iertați-mă că vă întreb ceva mai intim: v-a durut în momentul intromisiunii? VICTOR CIORBEA: Dacă vă interesează m-a durut. Dar nu sexul, ci capul, fiindcă tocmai cutreierau pe Muntele Găina nişte Vînători de Munte cu o stație goniometrică, de-aia care numără gonococii din atmosferă. Atunci nu ştiu cum am intrat în radiofonie cu Armata şi am început să transmit tot felul de emisiuni radio. Se strînsese lumea ca la bîlci: la urechea stîngă stăteau ciorchine ăia care doreau să asculte Radio Londra, iar la urechea dreaptă năvăliseră, puhoi, microbiştii, fiindcă juca Rapidul finala Cupei României. Pînă la urmă, m-am fixat singur la un „purpuriu“ al Fraţilor Petreuş, ni, măăă! Pe loc, m-o pălit ideea de a cînta şi io la un ostroment. Şi ce credeţi c-am găsit? La ce-am cîntat io? ALCIBIADE: La fluierul piciorului, tirli-tirli-tirli-poc! VICTOR CIORBEA: Zero, n-ai imaginațiune, şcolerule! Am cîntat la ţeava de eşapament! Tocmai urcase, gîfîind cu greu, un camion Molotov, care ne aducea materiale de propagandă. Nici una, nici două, mi-am suflecat ițarii, m-am întins pe spinare şi am pus gura la teavă, nu înainte de a-i da cu brişca fo şapte găurele, ca s-o fac să buciume! ALCIBIADE: Și-a scos vreun sunet? VICTOR CIORBEA: Hă, hă, hă, se vede că nu ştii ce face arta din om! Am reuşit să cînt următoarele piese, acompaniindu-mă la tamburină, fiindcă băteam ritmul cu deştele, woogyboogy, în două scroafe din Obor: „Curaj, găină, că te tai!“; „Trecea fanfara militară“; „Bolero“ de Ravel; „Speedy Gonzales“; „Cine are fată mare“; „Republică, măreață vatră, născută-n fum de bătălii“ şi alte cîntece de-ale noastre, din popor. ALCIBIADE: Au gustat moţii acest spectacol? VIcTor CIORBEA: Ba bine că nu, le ploua-n gură, cu maioneza de la Sfîntul Văsălie, de anțărț. Din păcate, şoferul camionului era cam bolund: nu m-o văzut trîntit între roți, o dat o dată cu spatele marşarierului şi o dată cu botul, pînă mi-o intrat ţeava în gît și-am făcut f.f. urît. ALCIBIADE: Şi Ilonka cum a rămas? VICTOR CIORBEA: Ilonka a rămas gravidă, trebuie să nască dintr-o zi în alta. ALCIBIADE: Hai, dom’le, că-ți baţi joc de mine. Ce sarcină mai e și asta, timp de 25 de ani? VICTOR CIORBEA: E sarcină de partid, tinere! Dar, poţi fii liniştit: n-a rămas cu mine, ci cu Akoş Birtalan, în decembrie 1996, o dată cu instalarea Guvernului. 3) ALCIBIADE: Doamnă Adriana Severina, cititorii noştri vor să ştie cum v-ați pierdut virginitatea? ADrIAnA sEVErInA: Foarte scurt, că plec la Tel Aviv. Asta s-a întîmplat într-o noapte la Balul Bobocilor. Mă machisem ceva îngrozitor, fiindcă pe atunci nu aveam măsură la băutură: amestecasem rom Jamaica, vodca Pufoaica, vin de Buturuga, bere de Azuga şi, la sfîrşit, nişte hidrogen sulfurat. Trotil, nu alta! Mai ţin minte că dansam cu lectorul C.C. al P.C.R. care răspundea de Facultatea de Drept, Petre Roman-Neulander. M-am lăsat purtată în braţele sale vînjoase ca nişte bețigaşe de la jocul Marocco, în ritmul valsului „Rom-romrom, m-ai făcut din om neom,/ cînd fac piş mă țin de pom!“. ALCIBIADE: Cine-a compus valsul ăsta? ADRIANA SEVERINA: E un vals marinăresc, îl ştiu de la Traian Băsescu. Într-un tîrziu, din neatenție Petrică m-a scăpat pe fereastră. Noroc că m-am agăţat de statuile alea de la Drept... ALCIBIADE: Le ştiu care sînt: Cicero, Solon, Lycurg. ADRIANA SEVERINA: Ei, bine, acolo mi-a implementat reforma. A fost ceva de vis! Ţin minte că degetul mustrător al lui Cicero mi-a intrat în popou, ceea ce mi-a dat un avînt nou, spre comunism în zbor!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 august 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

Alexandru Flechtenmacher, fondatorul Conservatorului, uitat la sfîrºitul vieţii

Născut la Iaşi, pe 23 decembrie 1823, într-o familie de origine germană, Alexandru Flechtenmacher a făcut studii muzicale aprofundate la Viena şi Paris, iar la întoarcerea în ţară a devenit un animator al ideilor progresiste. Ideea valorificării tradiţiilor și a obiceiurilor poporului a găsit în tînăr unul dintre primii adepţi. El va fi cel care, în perioada 1841 - 1843, a cules şi a publicat în tipografia lui Gheorghe Asachi o „Culegere de cîntece moldave, aranjate pentru voce şi pian de Alexandru Flechtenmacher”. Anul revoluţionar 1848 l-a găsit alături de intelectualii progresişti moldoveni, iar printre cîntecele pe care le-a compus în această perioadă s-a aflat şi „Apelul moldovenilor de la 1848″.

domnitorului, s-ar cuveni a se pune şi şcolile de muzică pe un picior stabil spre a putea deveni pe viitor un adevărat Conservator“. În consecință, pe 6 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înfiinţare a Conservatorului de muzică şi declamaţiune din Bucureşti, în al cărui prim regulament de funcţionare se formula şi scopul său: „de a forma artişti români în muzica instrumentală, vocală şi în arta dramatică, precum şi de a lucra cu toate mijloacele la întinderea şi îmbunătăţirea gustului muzical“.

noastre populare şi contribuind la trezirea conştiinţei româneşti din acest punct de vedere, înlătura, într-o măsură, gustul pentru imitaţia palidă a muzicii străine”. Biografii relatează că în activitatea creativă a fost ajutat şi însufleţit de soţia sa, Maria, fiica lui Constantin Mavrodin, distinsă artistă a Teatrului Naţional şi profesoară de declamaţie la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti. Soția muzicianului a coordonat revista „Femeea română” şi a publicat, în 1871, un volum de scrieri literare în proză şi versuri.

Alexandru Flechtenmacher a încetat din viață pe 28 ianuarie 1898, la vîrsta de 75 ani, lăsînd în urmă zeci de piese de muzică de teatru şi canţonete scenice, muzică simfonică şi de cameră, corală şi vocală. Telegraful român scria cu tristețe la dispariția sa: „Eri, vineri, a fost înmormîntat bătrînul Alexandru Flechtenmacher, unul din luptătorii renaşterei române, primul director al Conservatorului din Bucuresci.

Aflat permanent în pas cu timpurile, Alexandru Flechtenmacher a dedicat multe dintre compoziţiile sale actului Unirii de la 1859 („Marşul Unirii”, „Hora Unirii”) și Războiului pentru Independenţă („Hora ostaşilor români”, „Libertatea naţională”). În calitate de şef al orchestrelor Teatrelor naţionale din Bucureşti, Craiova și Iaşi, muzicianul a fost cel dintîi creator de muzică dramatică din Principatele Române.

Revista „Steaua” scria despre el: „Alexandru Flechtenmacher e o figură care în acmeul său face parte din perioada încă tulbure a începuturilor noastre culturale organizate. E primul director al Conservatorului de muzică din Bucureşti (din 1864)”.

Documentele arată că mai mulți intelectuali, susţinători inimoşi ai vieţii culturale a timpului, în frunte cu Alexandru Flechtenmacher, au cerut domnitorului Cuza să înfiinţeze o şcoală a muzicii şi declamaţiei „pentru că, spuneau ei în memoriul adresat

Tot arhivele ne spun că prima şcoală înaltă de muzică avea mai puţin de 100 de elevi, iar disciplinele care se predau erau restrînse: vioara, violoncelul, pianul, cîntul, solfegiul, armonia şi declamaţiunea. Revista „Steaua” menționează: „Evocînd personalitatea sa, trebuie să ne transpunem în epoca vodevilurilor şi canţonetelor lui Alecsandri, în epoca în care făcea furori Matei Millo. Melodiile multora dintre «comediile cu cîntece» ale bardului din Mirceşti au fost opera lui Flechtenmacher şi se cîntau cu frenezie în toată ţara: «Coana Chiriţa», «Iaşii în Carnaval», «Piatra din casă», «Crai nou», «CinelCinel», «Florin şi Florica», «Scara Mîţei» şi-au dobîndit o îndoită putere de pătrundere în public graţie colaborării dintre cele două mari talente. «Baba Hîrca» a lui Matei Millo e, ca scriere dramatică, destul de modestă, dar jocul lui Millo şi melodia lui Flechtenmacher îi imprimau o valoare pe care azi cetitorul textului n-o poate descoperi. E foarte probabil că nici «Doi ţărani şi cinci cîrlani» a lui Costache Negruzzi n-ar fi repurtat succesul de atunci şi nu s-ar fi păstrat în amintirea generaţiilor următoare fără ajutorul artei lui Flechtenmacher.

De altfel, şi dintre compoziţiile sale mai scurte, care nu erau destinate scenei, multe au avut un larg răsunet în public. Să ne amintim de «Hora Unirii», pe versurile lui Alecsandri, sau de marşul «Saltă, române», pe care generaţia mai veche l-a învăţat pe băncile şcolii. Evident, «Hora lui Cuza» era fatal să fie uitată cînd Cuza a fost surghiunit, iar «Barcarola veneţiană» nu putea să învingă concurenţa unor «barcarole» sau ale unor «veneţiene» mai autentice, mai cu seamă că Flechtenmacher, el însuşi, cultivînd stilul muzicii

Ellen Louise Demorest, creatoarea de modã care a inspirat milioane de femei

Ellen Louise Demorest s-a născut pe 15 noiembrie 1824 în Schuylerville, New York, fiind al doilea din cei opt copii ai Electrei Abel Curtis și ai lui Henry D. Curtis. Tatăl ei era fermier și proprietar al unei fabrici de pălării bărbătești. La 18 ani, Ellen a înființat un magazin de pălării pentru femei în Saratoga Springs, cu ajutorul tatălui său și după un an și-a mutat afacerea în Troy, apoi în Williamsburg, în Brooklyn. În 1858 tînăra s-a căsătorit cu William Jennings Demorest, un bărbat văduv în vîrstă de 36 de ani care avea doi copii, iar Ellen i-a mai dăruit încă doi, un fiu născut în 1859 și o fiică născută în 1865.

La începutul căsătoriei, familia Demorest a înființat un mic magazin în Philadelphia. Ellen și sora ei, Kate, căutau o soluție pentru a-și face rochii fără să muncească prea mult la fiecare piesă în parte cînd au văzut-o pe menajera familiei tăind un model de bluză din hîrtie maro și astfel Ellen s-a inspirat de la ea și i-a venit ideea de a crea tipare din hîrtie pentru articolele de îmbrăcăminte pe care și le făcea singură acasă. Familia s-a mutat apoi la New York și a început să producă în serie tipare de hîrtie pentru diverse piese vestimentare. În toamna anului 1860, cuplul a lansat o revistă trimestrială numită „Mme. Demorest’s Mirror of Fashions” și a deschis un mic magazin de haine pentru femei pe Broadway. Afacerea lor s-a bazat pe o inovație care a mizat pe aspirațiile femeilor din clasa de mijloc care doreau să arate ca doamnele elegante din aristocrația de la Paris, Londra și New

York, oferindu-le acestora instrumentele prin care puteau deveni asemenea celor pe care le admirau. În multe privințe, citirea unei reviste de modă la mijlocul Secolului al XIX-lea nu era cu mult diferită de răsfoirea uneia de astăzi. Paginile erau pline cu desene cu haine frumoase, sfaturi utile, rețete de bucătărie și povești interesante. Și, la fel ca astăzi, era acordat un spațiu considerabil reclamelor care permiteau editorilor să scadă prețul revistelor și să crească tirajul. Revista Ellenei Demorest a avut mare succes și curînd a început să apară lunar, ajungînd la un tiraj de 60.000 de exemplare, iar pe măsură ce mașinile de cusut au devenit populare în locuințele femeilor clasei de mijloc, numărul

Alexandru Fechtenmacher a murit miercuri, în etate de 75 ani. El era fiul jurisconsultului Flechtenmacher din Iaşi, care, deşi străin de origine, ajunsese bun român prin sentimente şi muncă patriotică. Pe vremea aceea, generaţia tînără, entuziastă pentru redeşteptarea naţională, pricepuse că această redeşteptare trebue făcută prin întoarcere la izvoarele vii ale geniului popular. Precum Alecsandri consacră o mare parte a muncii sale poetice la culegerea şi epurarea poeziei poporale, tot aşa Flechtenmacher îşi căută inspiraţia în motivele de rînd, de o dulce melancolie şi de o veselie exuberantă ale cîntului popular. Flechtenmacher nu s-a mărginit să fie culegător pur şi simplu de arii naţionale, ci s-a inspirat din cîntul popular pentru a face compoziţii muzicale cu caracter naţional.

Acest procedeu de altminteri nu e fără analogie în străinătate. Cine nu cunoște, de pildă, fermecătorele compoziţii ale lui Grieg, clădite pe motive populare norvegiene? Flechtenmacher a scris muzica la o mulţime de opere dramatice ale lui Millo şi Alecsandri; şi cu cît succes ne-o spune însuşi Alecsandri într-o scrisoare adresată ministrului de culte din 1881, care propusese Camerei votarea unei recompense naţionale pentru bătrînul maestru. «Scumpe prietene», scria poetul, «eu am existat numai pentru neamul românesc numai din ziua cînd stihurile mele au răsunat sub arcuşul lui Flechtenmacher!».

Vai, merituosul muncitor pentru arta naţională a murit în mizerie… În 1881 îi votaseră o recompensă naţională de 300 de lei şi în 1896 dl V. A. Urechia a stăruit să i se voteze încă un adaus de 200 de lei pe lună. Bolnav, singur – băiatul său unic, un copil care manifesta predispoziţii muzicale uimitoare, îi murise –sărac, astfel a murit una din gloriile noastre naţionale. Înmormîntarea a trebuit să se facă cu bani străini”.

DosArEsEcrETE.ro

revistelor scoase de Ellen a crescut și mai mult. Articole din publicația ei ofereau tot felul de sfaturi utile, iar cititoarele erau încurajate să aibă încredere în talentele lor de croitorese.

Rochiile purtate de împărăteasa Eugenie de Montijo aveau un loc aparte în paginile revistei de modă, fiind prezentată în amănunt fiecare ținută în care apărea soția lui Napoleon al III-lea al Franței. Jurnalista Jane Cunningham Croly a devenit editor al revistei lunare ilustrate a familiei Demorest și, sub conducerea ei, publicația a pledat pentru educația femeilor, alte colaboratoare fiind Louisa May Alcott și Theodore Dreiser. Aboliționistă declarată și avocată informală pentru drepturile femeilor, Ellen Demrest a angajat atît femei albe, cît și de culoare în compania pe care o conducea, iar celor care comentau disprețuitor le-a cerut să-și facă cumpărăturile în altă parte. În 1876, creatoarea de modă și-a îndreptat atenția către filantropie și, împreună cu Jane Cunningham Croly, a devenit membră fondatoare a primului club dedicat femeilor din Statele Unite.

Demorrest nu a reușit să breveteze tiparul de hîrtie, o altă inventatoare, Ebenezer Butterick, făcînd acest demers. Dar succesul afacerii ei nu a fost afectat de lipsa unui brevet. Pînă în 1874 imperiul său s-a extins din America de Nord în Europa, avînd peste 100 de filiale și a rămas și astăzi un centru al industriei tiparelor din hîrtie. Ellen a murit pe 10 august 1898 și este considerată și astăzi una dintre femeile care a marcat industria modei din toate timpurile. r.m.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR Vînt bun din pupă, profesore Iulian Machidon!

La propunerea fiului meu, prof. Iulian Machidon, de a se ocupa așa cum va găsi el de cuviință de editarea noii ediții a ,,Cărții cu autograf în spirit confratern”, am fost încîntat de idee și am fost de acord din primul moment. Nu am ezitat nici măcar o secundă, avînd în vedere că mulți dintre cei care mi-au oferit cărțile lor cu autograf - Corneliu Vadim Tudor, Valeriu Gorunescu, Adrian Păunescu, Ion Horea, Ioan V. Maftei Buhăiești, Ioan Mazilu Crângașu, Radu Cârneci, Valeriu Crețu ș.a. – nu mai sînt printre noi, iar prin acest gest editorial, le aduc omagiile mele, așa cum am făcut-o și în 2014, cînd a apărut prima ediție, iar tirajul de mult s-a epuizat... Mulți dintre ei mi-au fost ca și frați de condei și le datorez întreaga mea gratitudine, fiindu-le recunoscător pentru cărțile pe care mi le-au oferit cu atîta drag și pentru cuvintele sincere, scrise din suflet, mai ales că pe mulți nu i-am cunoscut, dar mi-au oferit bucuria să-i citesc cu plăcere... Iar despre cărțile lor am comentat la momentul respectiv. Nu poți mulțumi pe toată lumea, mai ales în vremurile de acum, cînd inflația de carte crește de la o zi la alta... Și oricît ai vrea, nu ai cum scăpa breasla de orgolii și vanități. Autografele sînt așezate în pagină în ordine alfabetică, după numele autorilor, și nu după alte principii... Ele aparțin atît unor autori pe care i-am cunoscut personal, cît și altora, pe care nu i-am văzut vreodată în viața mea, iar cărțile lor au ajuns la mine prin colet poștal... Am lăsat lucrurile să curgă în voia lor... Încă un motiv în plus de a-l fi mandatat pe fiul meu, profesorul Iulian Machidon, să se îngrijească de editarea acestei noi ediții a ,,Cărții cu autograf în spirit confratern”, mai ales că inițiativa îi aparține, și a avut la bază respectul pentru literatură și nu obligația față de mine, ca părinte, scopul fiind acela de ajunge la sufletul

APARIȚIE EDITORIALĂ

Rugã de Boboteazã

La Editura ,,Amurg sentimental” a apărut recent, sub semnătura prof. Iulian Machidon, lucrarea ,,În spirit confratern – Carte cu autografe oferite tatălui meu, scriitorul Ion Machidon, de diferite personalități ale vieții noastre culturale”. Dedicația autorului: ,,Ofer această carte «În spirit confratern» redacției Revistei «România Mare», drept omagiu pe care-l aduc celor care i-au oferit scriitorului Ion Machidon autografele lor. Colectivului redacțional – un An Nou cu bucurii! Prof. Iulian Machidon, 22.12 2022”.

cît mai multor cititori. O poate face și cu alte opere ale mele, la care, indirect, și-a adus contribuția, fiind singurul moștenitor... Lui îi datorez curajul de a merge înainte, iar această apariție tipografică sub semnătura lui mă face să cred că între mine, ca părinte, aflat în prag de ofilire, și el, ca fiu al meu în puterea vieții, a existat o relație frumoasă, o chimie specială, ca între doi prieteni adevărați, care se respectă reciproc. Și toate aceste legături strînse au făcut posibilă crearea fenomenului cultural ,,Amurg sentimental”, care, în curînd, va împlini trei decenii de la fondare.

Așa cum am urat și altor tineri dornici să se afirme în literatură, aflați prima oară față în față cu mirosul proaspăt al cernelei tipografice, la fel o fac și cu profesorul Iulian Machidon, în calitatea lui de editor, urîndu-i, prin intermediul acestor rînduri, vînt bun din pupă! ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Din Bucure ş tii de altădată

Palatul Adina Woroniecka de la Şosea ºi soarta prinţesei transformată de comuniºti în Cenuºăreasă (I)

După instaurarea comunismului, pro prietarii vilelor și palatelor din București și din toată țara, clădiri pe care le vedem astăzi mutilate, în ruină și rareori restaurate, au avut aceeași soartă amară, trasă la indigo. Marele Jaf a devenit Lege prin decretul 92 din 19 aprilie 1950, act prin care comuniștii de frunte își însușeau – naționalizau, chipurile – imobilelele care aparțineau „elementelor fostei burghezii”. Printre aceste elemente dușmănoase se aflau Prințul Jan Korybut Woroniecki și soția sa, Prințesa Adina Woroniecka, cu palatele lor din centrul orașului. Prezentăm astăzi o poveste emblematică pentru destinul pe care l-au avut arhitecții, aristocrații și palatele lor extraordinare ridicate în București.

să vîndă din lucruri, cum făceau mai toți în epoca aceea. Diadema, smaraldele pe care le vedeți în fotografii s-au preschimbat în bani. S-a desprins ușor de bijuterii și de briliante. A vîndut apoi, pe rînd, covoarele Aubusson, vasele de Sèvres și celelalte lucruri de preț din casă. Ca să aibă ce mînca a lichidat argintăria și tacîmurile en vermeil. Ultimul bun vîndut a fost cavoul de la Cimitirul Bellu”, mărturisește nepotul Prințesei, Mircea Nasta.

Coboară, Doamne, pe acest pămînt Ce se distruge-n crize și războaie, Pe-un car de foc și cu-n potop de ploaie Dă un avertisment, cu greu cuvînt!

Mai vinʼ o dată, iarăși, printre noi, Să vezi popoarele cum se-nvrăjbiră, N-au loc între hotare și se miră Cum de-au ratat al treilea război,

Cum ura se-adîncește între frați Ce-au devenit dușmani aprigi, de moarte. Nu mai găsești credință-n nici o parte, Noi am trădat, păgîni, Munții Carpați.

S-a-mbolvăvit și Țara de la știri Care propagă numai cataclisme, Vin morți-n marș forțat și, fără cizme, Mărșăluiesc fantome de oștiri.

Coboară, Doamne, cum citim prin cărți, Că mai veneai și ne dădeai de știre. Chiar supărat pe-această omenire, Deschide ale Tale albe porți

Și dă-le drumul Sfinților pe-o stea,

Și-n bunătatea lor primordială, Să ne aducă pacea mondială Pe-un timp îndelungat, de s-ar putea! Și-nvață oamenii, și din nou, rîzînd, Să se iubească iar între popoare, Nu-i mai lăsa, nătîngi, să se omoare, Și-n urma lor măicuțele plîngînd,

Cine au fost Prințul Jan Korybut Woroniecki și soția sa, Prințesa Adina Woroniecka? Doi nobili care, după naționalizare, au avut norocul să li se permită să supraviețuiască în dependințele Palatului lor de la Șoseaua Kiseleff, nr. 7. Clădire al cărei stil de arhitectură mediteraneană amintește de o altă proprietate a soților Woroniecki, Micul Palazzo de pe strada Atena, nr. 25, astăzi Take Ionescu. Palatul de la Șosea a fost scos la vînzare în octombrie 2022 și a fost listat la valoarea de 6 milioane de euro, iar în Micul palazzo, nou proprietar, Mario Antico, un avocat italian, intenționează să deschidă o Școală Italiană. „În anii ’50, Prințesa Adina Woroniecka începuse

Adina Olmazu, fiica unor mici boieri din Buzău, a fost soția omului politic Take Ionescu timp de 3 ani. S-au căsătorit la Londra, în anul 1919, iar între cei doi era o diferență de vîrstă de 33 de ani. În ziua de 22 iunie 1922, Take Ionescu avea să moară pe neașteptate la Roma, din cauza unei infecții provocate de o porție de stridii. În anul 1928, Adina Olmazu se va recăsători cu Prințul polonez Jan Korybut Woroniecki și va deveni Prințesa Woroniecka. Doamnă de onoare a Reginei Maria, Adina Olmazu Woroniecka va cunoaște toată faima, bogăția și strălucirea lumii. Va avea totul și va pierde totul. Prințul Jan Korybut Woroniecki va muri în Palatul de la Șosea în anul 1960 iar Prințesa Woroniecka îi va supraviețui încă 15 ani dînd meditații la limba franceză și engleză. A murit în ziua de 3 august 1974. Urna cu cenușa sa se află în mausoleul lui Take Ionescu de la Mînăstirea Sinaia.

(va urma)

Să plece-n căutare pe pămînt, Măcar de niște albe oseminte Strigînd la mame dintre reci morminte. Dar cine știe unde-i un mormînt?

Căci, tot pămîntul este tras la sorți Și-n poligon al morții se preface. Conducători optuzi nu doresc pace, Ei numără succesele în morți!

Coboară, Doamne-acum, și ne botează, Cu-aghiazmă sfîntă, purificatoare, Dă-ne botezul Tău la fiecare

Și viața noastră strîmbă, luminează, Cu fulgere din Steaua Ta Polară!

Botează-ne cu Pace-acum, de Bobotează!

GEO

B365.RO

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

nE m U r ITor II Ș I EPIGRAMA

George Topîrceanu – epigramist

George Topîrceanu (1886-1937) – Membru corespondent al Academiei (1936), e caracterizat, succint, în Dicționarul enci clopedic MINERVA (Cluj, 1930), unde se comunică, drept dată de naștere, 1890: ,,A scris, atît în versuri, cît și în proză, bucăți vesele, remarcabile prin bogăția formei de expresie artistică a umorului său variat, bazat pe spontaneitatea asociațiilor de imagini scăpărătoare, pe contrastul dintre fondul melancolic și forma glumeață de expunere, pe o simțire rafinată, uneori discretă, în care ironia plină de spirit se strecoară zglobiu, desfășurîndu-se în chipul cel mai firesc” (p. 923).

Legătura lui Topîrceanu cu umorul și ironia este intrinsecă – trăsătură subliniată de Academicianul mihai ralea (1896-1964) care îi dedică un eseu în volumul Scrieri din trecut. În literatură, ESPLA, 1957, pg. 59, din care desprindem următoarele: ,,Filistinii urăsc rîsul. /.../ Într-o societate ipocrită e greu să fii respectat de proștii serioși ori de ipocriții gravi /.../ Mulți se abțin să atribuie lui G. Topîrceanu epitetul de mare poet, fiindcă printre poezii de o definitivă frumusețe, și-a trecut timpul cu parodii ușoare ori de cronici vesele [și epigrame]. Comicul e o probă de sensibilitate. /.../ Armonia și împăcarea, la el, sînt efectul unei adînci lupte, a unei victorii, în care materia amorfă e turnată într-o formă. Zbuciumului elaborării îi urmează calmul creației. /.../ Umorul său, consecvent aceleiași linii de gust și măsură, nu cade nici în bufonerie, nici în farsă. E atitudinea pince sans rire – poate cea mai valoroasă formă a comicului”.

Următoarea aserțiune se adresează, parcă, direct epigramistului: ,,Umoristul trebuie să aibă o rezervă de vitalitate, poate chiar în grad mai mare decît semenii lui. Căci, fără a se confunda cu veselia, cu buna dispozițiune, humorul trebuie, totuși, grefat pe un exces de vitalitate, pe un fond autentic de veselie nativă, oricît de mascată ar fi ea – deoarece umor amestecat cu duioșie sau melancolie poate să existe, dar humor trist (subl. în text) nu există, e o contradicție între termeni”.

În plus, autorul Baladelor vesele și triste, al Parodiilor originale, e preocupat, și ca teoretician, de umor: a scris un studiu cuprinzător cu titlul Problema rîsului și humorului românesc, publicat la rubrica intitulată CONFERINȚE, în volumul G. TOPÎRCEANU, Pagini de proză, Ed. Junimea, Iași, 1985, p. 335-345, în care susține că ,,Un humorist nu e totdeauna un om vesel prin natura lui, că umor nu înseamnă totdeauna veselie”.

Un scriitor cu umorul lui Topîrceanu și cu preocuparea de a defini această nuanță a comicului, care învăluie, de cele mai multe ori, ironia, nu putea rămîne străin de epigramă, pe care o definește, atrăgînd atenția domnilor ,,scribălăi”: Epigrama, măi băiete, Nu se scrie cu copita –Omu-nțeapă cu condeiul, Nu cu coarnele, ca vita!

că sînt improvizate pentru că sînt ,,prea dichisite”. ,,Într-adevăr, pe unele le-am mai moșit, recunoscu Topîrceanu, dar majoritatea au țîșnit atunci, în fața clientului”, și-i dă cîteva exemple dintre ele:

Unui medic chirurg

Noi amîndoi avem destul talent, Dar știi ce-mi spune muza speriată?

Ca dumneata să-mi fii mereu client Și eu al dumitale, niciodată!

Nota epigramatică este evidentă. În următorul catren, dă îndemn

Unui elev

Ioan Buduca afirmă că aceasta este limita de sus atinsă de Topîrceanu: ,,Astăzi nici un spirit cît de bine cultivat nu mai asociază umorul cu rîsul. Umorul și-a cîștigat independența spirituală. Nu mai este înțeles ca un mijloc prin care se produce rîsul, ci ca o atitudine intelectuală. Nici măcar rîsul nu mai este acceptat ca un efect al umorului. Spiritul modern face distincție între umor, ironie și rîs, chiar dacă nu le poate defini”. Autorul acestui articol (Umorul lui Topîrceanu și al nostru) propune trei definiții: umorul este o atitudine de superioritate a subiectului față de obiectul vorbiriiscrierii; ironia este subminarea retorică ori existențială a oricărei superiorități (a subiectului și a obiectului) prezente în discurs ori în conștiință, iar rîsul este un efect de surpriză pe care îl induce descoperirea spontană a superiorității subiectului față de alt subiect sau obiect” (Ioan Buduca, Umorul lui Topîrceanu și al nostru, în Almanahul FLACĂRA, 1986).

În lucrarea ,,Poezia satirică”, Vera Călin, care include epigrama în ,,genul” poeziei satirice, consideră că poeții se apropie rar de acest ,,gen”, cu o tematică inepuizabilă, deși ,,se poate lăuda cu o bună tradiție, ambele au fost ilustrate strălucit de Caragiale, Topîrceanu și în cazul epigramei, și de Cincinat Pavelescu” (În vol. E.P.L., București, 1964).

În Iași, copleșit de ,,atmosfera Eminescu” și de poezia Luceafărului, în romantismul toamnei care ținea din primăvară pînă venea iarna, cel ce devenise de-al urbei simțea nevoia să se-ndrăgostească și el ,,de vreo iubită cu păr de aur și să regret dragostea pierdută înainte de a o fi început, suspinînd pe aceeași ulicioară, ca-n Eminescu /.../ Și a căzut păcatul tocmai pe o femeie măritată, o cucoană serioasă și cu trei copii, singura femeie din anturajul meu care se brodise să aibă ochi albaștri și părul oxigenat, ca să semene cu copila din Luceafărul sau cu castelana din Scrisoarea a doua”. Și, cînd și-a luat inima în dinți să-i citească ,,iubitei” cîteva poezii pe care i le închinase, și persoana vizată ,,a înțeles despre ce-i vorba și că ea este aleasa inimii mele, s-a indignat, săraca, așa de tare, că m-a luat imediat de-o ureche și – m-a dat afară /.../ Îmi ziceam că dacă nici femeia iubită nu-mi apreciază versurile, ce era să mai aștept de la alții? Și m-am lăsat iar de literatură, nu însă înainte de a-i fi dedicat o ultimă strofă de despărțire: Te-am iubit o lună-ntreagă, Dar ca luna m-ai trădat, Azi te las, adio, dragă, Ești femeie, sînt bărbat.

Catrenul poartă ecoul romanței ,,Fă-ne, Doamne, iar copii...”, pe versuri de Const. D. Ticu Ștefănescu și muzica lui Năstase Ionescu: Cînd eram copii odată,/ Mii de sărutări ne-am dat,/ Astăzi nu-mi mai dai niciuna,/ Ești femeie, sînt bărbat... Dar mai important este faptul că a simțit nevoia să-i replice cu un catren. Era moda autografelor despre care scrie și Aurel Leon în Evocări ieșene. Scriitorii erau solicitați precum actorii, cîntăreții și sportivii astăzi. Și, cum un scriitor se cuvenea să lase o dedicație pe măsura talentului său, aceste autografe deveneau o corvoadă, așa cum mărturiseau, prin 1932, Ionel Teodoreanu și Topîrceanu însuși. Acesta recunoștea, într-o discuție cu Sadoveanu, că își ia în serios această muncă și că reușește să scrie chiar catrene spirituale, citînd cîteva acordate pe volumul ,,Scrisori fără adresă”. Lui Sadoveanu îi vine greu să creadă

De altfel, a trăit în atmosfera efervescentă a Iașului, în care epigrama a avut un rol de frunte. S-a încadrat în această atmosferă, a asimilat în ființa sa spiritualitatea complexă a acestei urbe nemuritoare. E orașul pe care el însuși îl caracterizează drept ,,orașul culturii prin excelență, nu mai încape îndoială. De aceea are el uneori atîtea geamuri sparte” (În conferința ținută la Săptămîna cărții, op.cit. p. 377). În aceeași conferință, subliniază popularitatea epigramiștilor: povestește întîmplarea în care ,,un domn oarecare din București s-a dus la Constanța și-a spus acolo că el e Topîrceanu. A ținut o conferință-n locul meu – și nimeni n-a băgat de seamă... A fost aplaudat, a fost felicitat. Și nu-mi pare rău. /.../ Dar ia să poftească te miri cine de pe acolo să ne spuie că el e Păstorel Teodoreanu, și-ar vedea el ce-ar păți – cînd l-am pune la probă”. Interesant e și faptul că Topîrceanu insistă pe ideea că între umor și rîs există o relație strînsă: ,,Cînd zici despre un om – fie el scriitor, fie simplu cetățean – că are umor, toată lumea înțelege că acest om are darul de a face cu intenție, cu bună știință, pe semeni să rîdă” (Almanahul FLACĂRA, 1986, p.66).

Citind ,,Scrisori fără adresă” Ajungi departe, nu zic ba, Dar cu condiția expresă Să mai citești și altceva.

În dedicația Unei dudui, răzbat note cavalerești de Don Juan: În tot volumul acesta nu e Nici o scrisoare de amor Și cînd mi-l ceri mata, duduie, Îmi pare rău ca autor.

Este vizibilă natura epigramatică a acestor catrene, al treilea avînd o nuanță de madrigal.

În antologia Epigramiști români de ieri și de azi de N. Crevedia, din 1975, acesta scrie: ,,G. Topîrceanu, cel atît de strălucitor în strofele sale caustice, a scris puține epigrame” (p. 84). ,,În realitate – susțin autorii volumului Epigramiști cu sau fără voia lor, Antologie, Cuvînt înainte și note de Giuseppe Navarra și George Zarafu, Ed. Albastros, 1983 – Topîrceanu era un epigramist înveterat și poseda un dezvoltat dar de improvizator” (p. 177). Și-a răspîndit catrenele în diverse publicații, unele căpătînd circulație liberă, ca folclorul, precum cele adresate lui Păstorel:

Gastronomică

În literatură, Cînd vorbim de burtă Eu sînt prăjitură, Păstorel e turtă.

Muze

N-are rost să o mai scald, Nici să mint nu-i manieră: Muza o prefer la cald, Păstorel... la frapieră.

În următoarea epigramă, întorsătura expresiei, ca-ntr-o metateză izvorîtă de la sine, autorul, într-o chemare voalată, dă invitației o nuanță picantă: Greu mi-i, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori Nu din zori și pînă-n sară, Ci din sară pînă-n zori.

Iată o epigramă adresată Doctorului Ar. Amîndoi avem talentul Să ucidem biata lume: Eu cu stihuri și cu glume, Dumneata... cu tratamentul!

Făcînd parte din grupul VIEȚII ROMÂNEȘTI, manifesta o vie prețuire față de Ibrăileanu, căruia îi audia cursurile. Într-o asemenea ocazie, o studentă îi trimite un bilețel pe care scria: ,,Aș fuma o țigară”. El îi trimise următorul răspuns:

Un regat pentr-o țigară Dă, poete, dacă poți Că eu, unul, pentru-o fată, Vă dau dracului pe toți!

Reușita catrenului, structura epigramatică evidentă îl recomandă drept epigramist ,,de profesie”: în primul vers, parafrazează replica lui Richard al III-lea din piesa lui Shakespeare - ,,Un regat pentru un cal!” pentru ca poanta să se bazeze pe o expresie șocantă care deturnează sensul, întărindu-l. (continuare în pag. 6)

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Fîntîna

,,Afară ninge liniștit/ Și-n casă arde focul/ Iar noi, pe lîngă mama stînd/ Demult uitarăm jocul/ E noapte, dar cine să se culce/ Cînd mama spune de Isus/ Cu glasul ei cel dulce?/ Cum S-a născut în ieslea cea săracă/ Iar boii peste el suflau/ Căldură ca să-i facă”…

Din păcate, noi nu avem BOI să sufle peste noi ca să ne încălzim, iar în bătătură nu-i căldură, nici apă caldă, în schimb avem facturi nenumărate, care te îngheață.

În urmă cu 33 de ani, la ora de culcare, soțul meu, îngrijorat să nu cumva să răcesc, îmi spunea: ,,Îmbracăte bine, dragă, în pat e ca afară”. Soțul meu a plecat pe un tărîm mai ,,cald”, iar eu, privindu-mă acum în oglindă, văd imaginea ,,Babei cu 7 cojoace”. Îmi vine să rîd, dar mai ales să plîng, pentru traiul nătîng. Mă simt plină de ură pe factură pentru apa caldă și căldură care lipsesc din bătătură.

Știu că asta nu e bine, așa că mă voi spăla de ură cu apa din FÎNTÎNĂ:

Fîntîna noastră sacră

De fiecare seară.

Gustați și dumneavoastră,

Spălați-vă pe față,

Ce poate face omul,

Ce poate face-n viață.

În poarta curții noastre

De-un veac și de-o țărînă

Se află o chemare

Se află o fîntînă…

Decît să pierdem vremea

Cu fleacuri și lozinci

Din care nimic

Nu va fi să rămînă

Mai bine

Punem mînă de la mînă

Să săpăm o fîntînă

Izvoarele într-însa

Tresar de bucurie

Că vii sînt fîntînarii

Că apa lor e vie.

Noi o purtăm pe brațe

Ca nu cumva să moară

Din păcate, FÎNTÎNA lui A. Păunescu a secat, ca și speranțele noastre pentru un trai fericit... Poate că VIITORUL va fi, în sfîrșit, MĂRIA SA POPORUL. Deocamdată, PUNCT… și atît.

LILIAnA TETELEA

George Topîrceanu – epigramist

(urmare din pag. 5)

Antonimia constituie una din coordonatele în jurul căreia se ordonează sistemul lexical al unei limbi, influențînd și gîndirea. Pustnicii indieni din Mileniul II. î.Chr. considerau că, cu ajutorul contrariilor, omul poate cunoaște mai bine tot ce-l înconjoară. Dar antonimia nu exprimă totdeauna relația de incompatibilitate/ contrarietate, precum tînăr – bătrîn, cald – rece etc., ci și sensuri care exprimă raporturi de complementaritate (adevărat –fals, umed – uscat) sau opoziții de tip conversiv (a cumpăra – a vinde, a cîștiga – a pierde). Există și alte elemente diferențiale corelative, precum unulaltul/ una-alta. Într-o gramatică din Secolul XVIII, cuvinte ca a spune – a asculta sînt considerate ,,reciproc relative”, pentru că se cheamă unul pe altul (Cf. sorin stati, Douăzeci de scrisori despre limbaj, Ed. Științifică, 1973, p. 119). Aceste corelative sînt speculate și de Topîrceanu:

Multe-i spun cînd nu m-ascultă, Dar tresar și tac din gură Cînd, c-un zîmbet, își ridică

Ochii de pe cusătură.

(Calendarul Umorului, 1997)

Dornic de apropierea unei ființe dragi, poetul care, adresîndu-se Lunii - ,,Scump al nopților tezaur”, pe cînd el - ,,Subsemnatul – proletar/ N-am nimic în buzunar”, își exprimă regretul în următorul catren:

Unei dudui

Trec zîmbete pe la ferestre... Eu stau aici de-o zi întreagă

Și toți îmi spun mereu maestre Și nimenea nu-mi spune dragă!

Volumul amintit – Epigramiști cu sau fără voia lor – cuprinde numeroase asemenea creații care-l recomandă pe Topîrceanu drept epigramist. Dar autorul Parodiilor originale parcă se întrece pe sine cu ,,epigrame – parodii originale”. Era cunoscut duelul epigramatic dintre cincinat și Nigrim, care a antrenat și alți autori; Topîrceanu își imaginează și el un duel asemănător (inclus în Parodii originale):

Ieșind de la șezătoarea literară din Galați, unde se citise și o epigramă de Nigrim, prietenii m-au rugat să improvizez ceva

De ce e tristă luna oare În noaptea asta? Da, ghicim: A ascultat la șezătoare O epigramă de Nigrim.

Nigrim i-ar fi răspuns lui Cincinat: Cînd suspini pe la ferestre Întristate madrigale, Luna-i veselă, maestre, Ca... chelia dumitale!

Nigrim, chipurile, insistă: Domnului poet și judecător I se-ntîmplă des lucrul următor: Cetitorii rîd de magistratură, Inculpații rîd de literatură!

Un inventat anonim, din Craiova, sare și el: Lui Cincinat

Maestre dragă, ce mai vrei?

Nigrim ți-a spus un adevăr Încît îți vine să te iei

Cu mîinile de păr!

De fapt, toate aceste catrene conduc spre final, adică spre omagiul adus lui Cincinat, care ar fi dat un

SĂMÎNȚA BUNĂ

motto: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru” –Isaia 59.2

Multor angajați li se stabilesc țeluri de către șeful lor, pe care trebuie să le îndeplinească în anul următor. Vor atinge oare aceste țeluri? La început de an avem intenții bune. Cineva vrea să renunțe la fumat, un altul să practice mai mult sport. Vom putea pune în practică aceste intenții? În pragul unui an nou avem dorințe. Dorim să rămînem sănătoși, să avem mai mult timp pentru noi și să fim fericiți. Care vise se vor împlini? Multe intenții și dorințe rămîn în necunoscut. Doar cînd se încheie anul, știm dacă a adus ce ne-am propus și am sperat. Trebuie să începem așa de nesiguri noul an? Nu! Dumnezeu cunoaște viitorul nostru. El știe ce va veni asupra noastră. Cu El putem merge bucuroși și siguri în anul următor. Dacă pînă acum am trăit fără El, legătura noastră cu El poate fi reglementată. Cum? Mai întîi trebuie să fim conștienți de următoarea problemă: există o despărțire între noi și Dumnezeu. Așa este? Din nefericire, da! Cine ar putea să afirme că pînă acum nu a făcut niciodată ceva rău?

Dumnezeu numește fiecare greșeală, păcat. Și păcatul ne desparte de El, pentru că El este sfînt. Din fericire, această problemă poate fi rezolvată.

răspuns dirimant care a ajuns celebru, cunoscînd o circulație liberă:

Talentul vostru-ntr-adevăr

S-a mărginit numai la păr, Dar toată strălucirea mea Nu stă-n chelie, ci sub ea!

Topîrceanu a avut un duel epigramatic și cu C. Argetoianu, ministru de Finanțe care, afînd că, în volumul Epigrame (1925), Cincinat publicase schimbul de epigrame avut cu el, a achiziționat, pentru biblioteca ministerului, 400 de exemplare: Deși nu am ca el chelie

Și Cincinat nu prea mă cheamă, Nu s-ar putea să-mi faci și mie Măcar un sfert de epigramă?

Argetoianu replică dur: Ți-aș face chiar acum și ție, Dar nu sînt tocmai inspirat... Așteaptă-ntîi să faci chelie Și să te cheme Cincinat.

Iată concluzia lui Topîrceanu, în care apelează la o expresie populară: Atunci n-am nici o bucurie, Promisiunea este nulă Căci pîn’ să am și eu chelie, Îmi iese părul prin căciulă.

Observăm cum ideile se cheamă una pe alta, pentru a înțepa; totodată, se remarcă prozodia fără cusur a catrenelor. De altfel, mihai ralea în Scrieri din trecut (p. 63) notează următoarea apreciere: ,,Topîrceanu e cel mai virtuos dintre făuritorii versului român, că arta poetică la el a atins perfecțiunea”. Darul pentru armonia catrenului, umorul cu care a fost înzestrat de la natură și mintea ascuțită s-au reunit în condeiul său, mînuit, astfel, cu har de epigramist demn de a fi încadrat printre reprezentanții de seamă ai acestei specii literare – epigrama

File de istorie

Domni români şi soţiile lor din Caucaz

Se cunosc puține lucruri despre căsătoriile domnilor români cu soţii necreştine, respectiv circaziene. Manifestat într-un spaţiu geografic aflat pe linia de contact dintre două civilizaţii, creştină şi musulmană, acest fenomen prezintă un interes aparte.

,,Cea mai nobilă națiune”. Circazienii sau cerchezii, aflaţi în celălalt capăt al Mării Negre, în regiunea caucaziană, nu erau necunoscuţi vechilor noştri cronicari. În Letopiseţul Ţării Moldovei... al lui G. Ureche, la capitolul De împărăţia Tătărască şi de obiceiurile lor şi cît loc cuprindea Ţara Tătărască, întîlnim, între multele „hoarde tătărăşti”, şi pe cirhesari. La rîndul său, Miron Costin, în De neamul moldovenilor, scriind despre întinderea ,,împărăţiei Rîmului”, anticul Imperiu roman, localizează foarte exact regiunea locuită de cerchezi. Principele Dimitrie Cantemir, în vestita sa Istorie a Imperiului Otoman, arăta că aceştia locuiau între Pontul Euxin şi Marea Caspică.

Exista, în lumea otomană, un adevărat mit în privinţa circazienilor, referirile la această seminţie făcîndu-se mereu la superlativ. Astfel, ei erau consideraţi ca fiind „cea mai nobilă naţie între toate popoarele scithice”, precum şi ,,cei mai frumoşi dintre popoarele orientale”. Datorită frumuseţii şi bărbăţiei lor, tinerii circazieni erau preferaţi de către sultani pentru gărzile palatului de la Istanbul. Virtuţile lor militare erau asemănate de Miron Costin cu acelea ale vechilor romani. Dimitrie Cantemir arăta că cerchezii „inventează totdeauna ceva nou în îmbrăcămintea şi armele lor, şi tătarii îi imită în aceasta cu toată pasiunea, încît s-ar putea zice că ei sînt francezii tătarilor”.

„Invenţiile” lor au fost apreciate şi în spaţiul românesc. Astfel, calpacul împodobit cu blană, întrebuinţat la noi de boieri, pare a fi de modă circaziană. De asemenea, cabaniţa - mantia în care erau căftăniți domnii români la Istanbul şi pe care aceştia o purtau la cele patru mari sărbători (Crăciun, Sf. Vasile, Bobotează şi Paşti), precum şi la alte ceremonii însemnate - era, cel puţin în veacul XVIII, „ţesută din fir alb, serasir, în formă cerchezească, cu mînecile despicate...”. Cerchezească era şi numele unei hore jucate în Moldova şi Dobrogea, după masa de cununie, iar la vecinii noştri bulgari, cerkeska era un tip de sabie. Caii de rasă cercheză, buni pentru războaie şi foarte arătoşi, s-au bucurat în trecut de o faimă binemeritată, fiind rîvniţi de către domni şi boieri. Chiar şi icrele negre de Circazia şi Crimeea, comercializate la Istanbul, erau considerate ca fiind superioare celor de Dunăre, de la Chilia.

femeilor din această ţară, cîntată cu predilecţie de poeţii osmani. La circazieni, scria Cantemir, „femeile sînt considerate nobile dacă au degete subţiri şi picioarele mici... Îndată ce o fată împlineşte vîrsta de şapte ani, o încing cu un cerc de fier, patru pene în cinci degete de lat, iar picioarele i le strîng în papuci de lemn... Iată dar că ceea ce fac franţuzoaicele prin os de peşte [corset] şi alte măiestrii penibile, aici se face fără cea mai mică incomoditate, încă de la o vîrstă fragedă”. Corectînd în acest mod imperfecţiunile naturii se modelau nişte făpturi care întruchipau idealul de frumuseţe orientală. Dacă adăugăm şi faptul că aceste tinere erau capabile de instrucţie (adică de învăţătură), aveau aptitudini artistice excelente şi erau foarte modeste (fiind educate într-un spirit aspru, aproape spartan), vom înţelege de ce circazienele erau atît de apreciate.

Influenţele circaziene s-au făcut simţite în Ţările Române nu doar indirect, prin intermediari, ci şi prin prezenţa efectivă a unor reprezentanţi ai acestei etnii pe pămîntul românesc, care, prin calităţile lor, au fost acceptaţi chiar în rîndurile aristocraţiei locale.

În Descriptio Modaviae, scriind despre boierimea moldovenească, Dimitrie Cantemir arăta că „apoi de curînd, mai ales în secolul trecut, cînd au început să se trimită domni în Moldova de la Constantinopol, mai multe slugi, cerchezi şi abhazi, cumpărate pe cînd aceştia trăiau ca particulari la Constantinopol, după ce şi-au dovedit prin îndelungi servicii credinţa faţă de stăpînii lor, au fost ridicate mai întîi la slujbe de curte, apoi la cele boiereşti şi prin aceasta au căpătat rangul boieriei”. Referirile principelui se făceau mai ales la originea familiilor boiereşti Cerchez şi Abaza, existente în vremea sa. Ceea ce a contribuit cel mai mult la faima Circaziei în întreg Orientul a fost frumuseţea

La mare preţ în tîrgul sclavelor. În timpul lui Soliman Magnificul (el însuşi fiul unei cercheze, ca mulţi alţi sultani) haremul padişahului era mereu împrospătat cu frumuseţi aduse din nordul Mării Negre şi mai ales din Transcaucazia. La tîrgul roabelor albe din Istanbul, circazienele se vindeau cu un preţ de aproape două ori mai mare decît oricare alte sclave. Aşa cum s-a putut vorbi în istoriografia noastră despre soţiile catolice ale domnilor români sau despre cele polono-lituaniene, sîrbe, greceşti, o anumită problematică poate fi ridicată de căsătoriile vechilor voievozi cu soţii circaziene, nu foarte numeroase, dar suficiente pentru a fi studiate ca fenomen. O primă menţiune poate fi întîlnită în Cronica moldo-germană, unde se consemnează faptul că, la 14 septembrie 1471, „au adus Ştefan voievod pe doamna din Mangop, cu numele Maria; ea era o circaziană şi a avut două fiice cu dînsa”. Se ştie, pînă acum, că Maria de Mangop era o prinţesă byzantină, din ramura Paleologilor. Rămîne de văzut care este semnificaţia afirmaţiei din cronică. Din veacul XVI, fiii de domn crescuţi pe malurile Bosforului drept garanţie pentru fidelitatea părintelui lor faţă de padişah, au adus în Ţările Române gusturi şi deprinderi ţarigrădene, alegîndu-şi chiar soţii circaziene, după exemplul sultanilor şi al înalţilor demnitari otomani. Primul dintre ei pare a fi Petru Şchiopul, cel dintîi domn muntean pe tronul Moldovei. În suita sa şi a doamnei sale levantine, Maria Amirali, au fost aduse la Iaşi mai multe roabe circaziene. Nu ştim dacă Irina Botezata - mama lui Ştefan beizadea şi cea de-a doua soţie a voievodului - aparţinea, în mod sigur, acestui neam. Supranumele de Botezata ne lasă doar să presupunem că ea fusese de origine necreştină. Celelalte roabe din anturajul ei erau însă circaziene.

În anturajul din exil al lui Petru Şchiopul mai este amintit un bărbat cerchez şi alte cîteva roabe, dintre care Mutaha şi Lathina erau sigur circaziene. Mutaha cercheza, „fata ce îngrijeşte pe Ştefan” beizadea, îndeplinea, se vede, rolul de doică a fiului domnesc, aşa cum doică pare să fi fost (iniţial) - după părerea lui Iorga - şi Irina Botezata. Faptul că roabele cercheze erau preferate pentru a alăpta pe moştenitorul tronului aminteşte de obiceiul existent la tătari şi consemnat de Dimitrie Cantemir, potrivit căruia fiii hanilor de Crimeea, îndată ce se năşteau, erau trimişi în Circazia, pentru a fi crescuţi acolo. Li se căuta o doică („nutrice”) care să-1 hrănească pe micul prinţ şi care să-i transmită, prin lapte şi educaţie, virtuţile acestui neam.

Cadiul fuge. În veacul următor, Vasile vodă Lupu, „elev la şcoala fastuosului absolutism al lui Radu Mihnea, nu face decît să strămute la Iaşi obiceiurile şi ideile Byzanţului”, după cum scria Nicolae Iorga. Cum altădată basileii se căsătoreau cu cea mai frumoasă femeie din vremea lor, la fel şi Vasile vodă şi-a dorit drept doamnă, după moartea Tudoscăi, pe cea mai strălucitoare dintre toate urmaşele Evei, iar aceasta nu putea fi decît o circaziană. Niccolo Barsi relatează, în detaliu, cum domnul a trimis pe postelnicul Enachi Catargiu în ţara Cerchezască, pentru a-i aduce pe fata unui mîrzac al cerchezilor de o rară frumuseţe, alături de care a trăit pînă la sfîrşitul zilelor sale.

A treia soţie a domnului Petru Şchiopul, botezată tot Maria, ca şi prima doamnă, era o circaziană. maria Cercheza, cum apare aceasta în documente (numită anterior şi Rada) avea aproape dublul anilor doamnei Irina (decedată în 1592, înainte de a împlini, se pare, douăzeci de ani). Cu toate acestea, ea a înlocuit-o, cucerind inima voievodului şi căsătorindu-se legal cu acesta în timpul pribegiei. Despre ea scria von Künbach, la 1594, că era prima dintre soţiile bătrînului domn, fiind o sclavă răscumpărată de la tătari. Acelaşi nota că ea avusese anterior doi bărbaţi, însă în acel moment era văduvă. Maria „i-a condus toate afacerile băneşti şi ştie aproape despre toate lucrurile” domnului. Despre ea se zicea că este bogată şi că avea multe haine frumoase. Chiar soarta averii nevîrstnicei beizadele, Ştefăniţă vodă, a rămas pe seama ei după moartea domnului.

La 28 septembrie 1639, bailul (ambasador la Poartă) Aloisio Contarini raporta dogelui Veneţiei că Vasile Lupu, „fiind rămas văduv, şi-a luat o soţie circaziană, de neam domnesc, de o frumuseţe privilegiată şi că, aducînd-o spre Moldova, aceasta a fost oprită din drum de paşa de Silistra, pentru că, după legea turcească, nu este permis femeilor circaziene, ca unele ce sînt de lege mahomedană, să trăiască cu creştini; însă Vasile Lupu vodă trimise sultanului 50.000 de reali şi caimacamul vizirului au dat ordin să-i dea drumul în Moldova”. Ea se pare că era creştină încă din patria ei originară. Niccolo Barsi scrie că, în timpul captivităţii provizorii la pașa de Silistra, a avut loc un episod amuzant: cadiul însărcinat cu convertirea ei la mahomedanism o găsea ospătîndu-se mereu, demonstrativ, cu carne de porc, interzisă de Islam, fapt ce îl făcea pe cadiu să o ia, de fiecare dată, la fugă. Originea creştină a acestei soţii cu numele de Ecaterina pare a fi confirmată şi de sursă musulmană: Evlia Celebi arăta că, în ciuda insistenţelor unchiului doamnei, Derviş Mehmed paşa, de a o aduce pe calea dreaptă, a religiei musulmane, aceasta „a rămas în credinţa rătăcită”. Posibilitatea ca Ecaterina să fi fost creştină încă din Circazia este sprijinită, indirect, de afirmaţiile lui Dimitrie Cantemir, care arăta că genovezii, pe cînd stăpîneau Kaffa, i-ar fi convertit pe circazieni la credinţa creştină, dar, după ce turcii au cucerit Crimeea, le-au luat preoţii, făcîndu-i pe cei mai mulţi să cadă în păgînismul lor de mai înainte. În anul 1639, pe cînd viitoarea doamnă era dusă în Moldova, acelaşi Niccolo Barsi remarca în suita ei pe fratele minor al acesteia, un băieţel de o frumuseţe desăvîrşită, precum şi pe „o altă tînără (roabă), nu mai puţin frumoasă decît doamna însăşi”. Cîtă vreme Ecaterina a fost reţinută de paşa de Silistra, această roabă a însoţit-o, împărtăşindu-i soarta.

Naș, patriarhul Antiohiei. În cazul căsătoriei domnilor români cu soţii catolice (sec. XIV-XV) vedem clar motivaţia politică precum şi presiunile Papalităţii pentru convertirea la catolicism a voievozilor „schismatici”. În familia domnească puteau convieţui ani de zile cele două confesiuni, ortodoxă şi catolică, fără ca una să biruie pe cealaltă, ajungîndu-se de multe ori la divorţ. În cazul căsătoriilor cu soţii necreştine, posibilitatea acestui compromis nu exista, soţiile fiind nevoite, în cazul ajungerii la altar, să urmeze confesiunea domnului lor: cea creştin-ortodoxă.

Sursa: MAGAZIN ISTORIC

Ecterina Cercheza

Maria de Mangop

O neobișnuită prietenie epistolară – Olahus și Erasmus (I)

Nicolaus Olahus, cel mai de seamă reprezentant român al umanismului din Secolul al XVI-lea, s-a născut la Sibiu, în ziua de 10 ianuarie 1493. Tatăl său, Ştefan Olahus, „os de domn“, se refugiase din Ţara Românească pentru a nu fi „scurtat“, ca unul ce putea fi bănuit că rîvneşte la domnie. Copilul Nicolaus a învăţat carte în oraşul natal şi la Orăştie, vechi centru de cultură românească, apoi la şcoala capitulară din Oradea (1505-1512). La vîrsta de 17 ani a fost acceptat paj la curtea regelui Vladislav, pe care a părăsit-o la moartea acestuia (1516) pentru a ocupa funcţia de secretar al episcopului de Pecs, apoi canonic de Pecs (1518) şi canonic de Strigoniu (1522). În martie 1526, el a fost numit secretar şi consilier al regelui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria. După bătălia de la Mohacs (1526), Olahus a însoţit-o pe regina văduvă în pribegia ei prin Boemia, Austria şi Germania (1526-1531). Din anul 1531 şi pînă în 1541 îl

29 august 1526: 100 000 de turci, ieniceri, spahii, azapi şi achingii, comandaţi de însuşi Soliman Magnificul, întîlneau pe cîmpia mlăştinoasă de la Mohacs cavaleria maghiară, comandată de tînărul rege Ludovic al II-lea, de nobilul Petre Pereny şi de episcopul Paul Tomori. Bătălia a fost scurtă şi de o violenţă rar întîlnită. Armata maghiară, lipsită de orice ajutor din afară, slab legată de ţărănimea autohtonă, a fost complet nimicită. În două ore s-a hotărît soarta unei armate şi a unei ţări. Regele Ludovic al II-lea s-a înecat în mlaştini, iar regina Maria, tînăra lui soţie, a pornit în pribegie spre apus, poposind, în cele din

Nicolaus Olahus

găsim în Bruxelles. Aici a întreţinut o intensă corespondenţă cu toate personalităţile epocii, printre care şi cu Erasmus de Rotterdam, a compus versuri latineşti şi greceşti, a scris două lucrări de istorie – în care se referă şi la români –şi a fost un sprijinitor al savanţilor şi poeţilor umanişti din Ţările de Jos. Olahus este primul român care a demonstrat în faţa Europei culte originea latină şi comunitatea de neam a românilor din Țara Românească, Moldova şi Transilvania. A revenit în Ungaria în 1541, unde a ocupat, rînd pe rînd, demnităţile: episcop de Zagreb şi cancelar (1543), episcop de Agria (1548), arhiepiscop – mitropolit primat de Strigoniu (1553), regent al Ungariei (1562). Nicolaus Olahus este considerat întemeietorul învăţămîntului superior din regatul ungar. A murit în al 75-lea an al vieţii, în ziua de 17 ianuarie 1568, fiind înmormîntat în biserica Sf. Nicolae din Tyrnavia (Slovacia).

urmă, la Bruxelles. O întovărăşea un român, Nicolaus Olahus de la Argeş, ajuns secretar şi consilier de vremuri grele. Aici, în 1531, fratele ei, împăratul Carol Quintul, a numit-o regentă a Ţărilor de Jos. Întîmplarea face ca, în acelaşi timp, să se afle în pribegie şi Erasmus de Rotterdam, scriitor umanist cu faimă şi teolog cu reputaţie de savant reformator, inovator de idei şi adept al libertăţii de a gîndi, care, fiind şi el consilier al lui Carol Quintul, a primit însărcinarea să scrie un tratat cu scopul de „a o mîngăia pe regina Maria și a-i linişti sufletul, foarte îndurerată de moartea soţului prea iubit“.

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (VI)

Bucureştiul înţelege scrîşnind din dinţi

Aici îl aşteptau, însă, alte motive de nemulţumire. Guvernul şi Camera nu voiau să accepte înţelegerea cu Strousberg, pe care o considerau total nesatisfăcătoare pentru partea română. Von Radowitz vedea, însă, astfel lucrurile, şi de aceea a notat: „Toată ura adunată împotriva germanilor s-a dezlănţuit cu prilejul dezbaterilor din Cameră... Reglementarea propusă şi din toată inima sprijinită de noi a fost, la 18 iulie, respinsă şi în locul ei votată o «Lege de despăgubire», prin care creditorii străini erau lăsaţi în întregime pradă guvernului. Prinţul Carol a şovăit mai întîi să sancţioneze legea, dar, ulterior, a consimţit totuşi, după ce miniştrii săi au făcut din acest lucru o problemă de existenţă a cabinetului“. Drept represalii, Bismarck s-a adresat Porţii, cerînd o intervenţie a acesteia, spre a apăra „interesele germane ameninţate“. Iar Poarta a acţionat în consecinţă, solicitînd prinţului să accepte pretenţiile germane în problema căilor ferate. „Asta a atins, însă, coarda cea mai sensibilă a românilor – a observat ursuz von Radowitz —, care şi-au putut da acum seama că nu se puteau aştepta la nici un menajament din partene. Faptul că poziţia prinţului putea fi astfel şubrezită nu mai era hotărîtor pentru pasul nostru. La Berlin, se considera, probabil, că presiunea exercitată va fi suficientă pentru a duce lucrurile la bun sfîrşit pe alte baze, fără a dăuna situaţiei prinţului – punct de vedere împărtăşit şi de mine – dar se luase hotărîrea de a acţiona chiar dacă prinţul ar fi căzut. Pe moment, pentru el cel mai bine era să nu se despartă pe acest motiv de guvern şi de Cameră, dar să acţioneze în aşa fel încît atît cel dintîi, cît şi cealaltă să cedeze în faţa forţei majore şi, în locul intervenţiei Porţii, să prefere o altă soluţie a conflictului în problema căilor ferate“.

De unde, o dată mai mult, se vedea cît de puţin, dezolant de puţin, cîntăresc în politică sentimentele. Deşi evenimentele politice îi pot, uneori, marca grav pe oameni, atît sufleteşte, cît şi trupeşte. În orice caz, ne spune von Radowitz, prinţul Carol s-a resimţit serios din cauza „dezagreabilelor oscilaţii şi a neplăcerilor“ pricinuite de cruntele dispute şi s-a îmbolnăvit, cu febră. Iar însuşi von Radowitz a fost atît de încercat de oboseală şi de munca depusă „încît a ajuns – spre a uza din nou de propriile-i cuvinte – la o stare de iritare împotriva românilor, pe care singurătatea şi arşiţa ce domnesc la Bucureşti în iulie şi august au sporit-o şi mai mult”. Încît, într-o bună zi, „sătul de toată scribăluiala oficială şi de căi ferate“, a lăsat baltă toate treburile serviciului şi şi-a vărsat năduful într-o satiră la adresa românilor, scrisă şi trimisă – dar nesemnată – celebrei reviste umoristice Kladderadatach, care i-a şi publicat-o. Poezia a fost, evident, foarte rău primită la Bucureşti, guvernul român a confiscat numerele din revistă intrate în ţară, presa s-a dezlănţuit într-o nouă campanie de recriminări împotriva Germaniei şi de atacuri împotriva lui von Radowitz, bănuit că l-ar fi inspirat pe autor, iar însuşi consulul general a avut, pe aceeaşi temă, o „amară controversă cu prinţul“. Încît vara anului 1871 i-a rămas în amintire ca „una din cele mai grele etape din cariera diplomatică“.

Noroc că, la mijlocul lui august, întrucît nu mai era nimic de negociat, superiorii săi berlinezi i-au îngăduit să-şi ia concediu. Şi, astfel, împreună cu familia a petrecut două luni întremătoare în Bavaria, revenind abia la 12 octombrie la Bucureşti. Aici a găsit o vreme neprimitoare nu numai sub raport meteorologic, ci şi sub acela al atmosferei din cercurile oficiale şi din societatea pe care o frecventa de obicei. Căci relaţiile cu guvernul român cunoscuseră, între timp, o nouă şi sensibilă

Tratatul solicitat a fost intitulat de Erasmus „De Vidua Christiana“. Citindu-l, regina detronată a Ungariei a devenit o admiratoare şi o protectoare a renumitului învăţat, adăpostit în acei ani la Frieburg, în Elveţia. De întocmirea acestui tratat se leagă şi prietenia lui Nicolaus Olahus cu Erasmus, prietenie care, documentată azi de o preţioasă corespondenţă, a durat pînă la moartea lui Erasmus.

La 1 iulie 1530 a pornit din Augsburg, prin intermediul poetului şi istoricului silezian Ursinius Velius, prima scrisoare a românului originar din Argeş către prinţul umaniştilor, născut la Rotterdam.

După ce-i mulţumeşte pentru „De Vidua Christiana“, Olahus continuă: „Deşi chipul meu îţi este necunoscut, totuşi îmi eşti atît de drag şi de cunoscut din cărţile tale pe care le ţin în mină ore întregi, citindule, încît, în această privinţă, nu sînt mai prejos decît cei care trăiesc zilnic cu tine, bucurîndu-se de tovărăşia ta fermecătoare, în ce mă priveşte, respectul pe care ţi l-am purtat totdeauna se datoreşte geniului tău divin şi strălucitelor tale virtuţi“. Încheie, cerîndu-i să-1 numere printre prieteni, asigurîndu-l „că-l iubeşte din suflet“.

Răspunsul de la Frieburg a venit neobişnuit de repede (în şapte zile) şi începea chiar cu ceea ce-l interesa pe secretarul reginei: „Admir cu bucurie sufletul tău, mărinimosule Olahus; numele tău îl voi scrie printre cei mai de seamă prieteni ai mei“. Această scrisoare a produs senzaţie în cercurile umaniştilor; Erasmus era considerat spiritus rector al acelei epoci, preţuit de toţi puternicii zilei care-i ofereau adăpost şi ocrotire, îi cereau să le scrie şi-i vînau elogiile.

Olahus a răspuns cu o lungă scrisoare în care făcea interesante consideraţii asupra prieteniei; se plîngea că secolul în care trăieşte zămisleşte tot felul de monstruozităţi omeneşti; în schimb credinţa, caritatea și umanitatea nu mai au trecere, ba chiar sînt pe punctul de a fi îngropate. „M-am născut cu o fire simplă, îmi face plăcere să am legături cu prieteni sinceri, aşa cum am înţeles clar că îmi eşti, din scrisorile tale“. (va urma)

CORNELIU ALBU

înrăutăţire, dat fiind că von Thielen, locţiitorul lui von Radowitz, se prezentase la Curte cu o acreditare a consulului general al proaspătului Reich sub forma unui berat al sultanului, adică o scrisoare a acestuia, ce recomanda prinţului să-l recunoască pe trimisul străin. Or, de la suirea prinţului Carol pe tron, reprezentanţii puterilor străine se dispensaseră de acest berat, prezentînd pur şi simplu, aşa cum o făcuse, de altfel, şi von Radowitz, propriile lor scrisori de acreditare. Procedura la care fusese împins von Thielen fusese voit vexatorie şi destinată să arate guvernului român că noul Reich german era hotărît să treacă la aspre represalii pentru resoluţionarea, în sensul dorit de el, a afacerii Strousberg, trăgînd cele mai grave consecinţe din subordonarea formală a României faţă de Poartă. „Lucrul a fost înţeles şi la Bucureşti dar scrîşnind din dinţi, încît după înapoiere – a trebuit să constate von Radowitz – am putut să-i scriu mamii: «Starea de spirit duşmănoasă s-a înteţit şi mai mult, încît acum am plăcerea să trăiesc într-un mediu în care despre oricine pot crede că ar prefera mai degrabă să mă otrăveasc㻓. În aceste condiţii, prima întrevedere cu prinţul a fost şi ea mai puţin amicală ca de obicei. Iar prinţesa de Wied, sosită pentru prima oară la Bucureşti, a contribuit şi ea „cu optimismul ei confuz faţă de tot ce era românesc, ca sentimentul de jignire pricinuit de procedeul german să fie şi mai puternic resimţit“.

Cîştig de cauză a avut, în cele din urmă, poziţia fermă a guvernului de la Bucureşti. Dar von Radowitz n-a mai fost de faţă la deznodămîntul afacerii Strousberg, întrucît – aflat la Galaţi la o şedinţă a Comisiei dunărene – la 10 noiembrie 1871 a primit, din Berlin, înştiinţarea că fusese numit ministru al Germaniei la Istanbul, în locul contelui Keyserling, grav bolnav.

Sfîrșit

„MAGAZIN ISTORIC”

Erasmus de Rotterdam

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (158)

Arta (6)

Sculptura (4)

Compoziția chimică. Spre deosebire de aceștia în Europa, unde există o diferență între majolică și porțelan, distincția este mai puțin clară în China, deoarece ceramica chineză are o istorie neîntreruptă de la prima teracotă pînă la cel mai fin porțelan. În China, termenul ci desemnează în mod tradițional ceramica arsă la temperatură ridicată, care include ceea ce în Europa ar putea fi considerat gresie, deoarece nu este translucid. Adevărata diferență este între ceramica Shang/Yin și protoceladonul Zhou și porțelanul Ming. Aceste diferențe constau în primul rînd în scăderea impurităților: oxidul de fier, a cărui eliminare permite obținerea unei paste albe, și celelalte elemente, care includ în special mangan, magneziu, var și diverse reziduuri. Celălalt element important este creșterea ratei de silice, atunci cînd vine vorba de celadon și porțelan. Conținutul de alumină, de exemplu în caolin, este în creștere, dar slab. În cele din urmă, rata de potasiu este stabilă. Chinezii consideră că anumite proto-celadonuri sînt ceramică. În realitate, este foarte devreme; începînd cu dinastia Han de Răsărit, în jurul Secolelor I sau II apare ceramica, considerată azi de majoritatea experților drept primele porțelanuri.

Ceramica neolitică pictată. În timpul Neoliticului chinezesc, culorile folosite pentru ceramica pictată erau roșu, alb, maro și negru. Galbenul era rar întîlnit în această epocă. Roșul era obținut din fier, cu o proporție mare de ocru și oxid de fier simplu. Albul conținea proporții foarte slabe de lut, un lut apropiat de cel din porțelan (caolin), care era folosit pentru a fabrica teracotă albă. Pigmenții maron și negru conțineau o

Bolile și Istoria (36)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (6)

În iulie 1907, Alexei zăcea la pat de trei zile, fiind pe punctul de a muri. Cuprinsă de disperare, ţarina a apelat la Rasputin, care-i fusese recomandat de prietena ei intimă, Anna Virubova. Sălbaticul călugăr, a cărui înfăţişare era de ajuns spre a-i cutremura pe toţi, s-a aşezat pe patul țareviciului, i-a strîns palma micuţă între palmele lui uriaşe şi a început să-i povestească vechi bălane ruseşti. În ziua următoare, durerile lui Alexei încetaseră ca prin farmec şi băiatul putea chiar să stea în picioare. O „vindecare“ temporară, prin acest tratament bizar este foarte posibilă, ea putînd fi explicată însă nu numai prin puterile bioenergetice ieşite din comun ale lui Rasputin, ci şi prin odihna prelungită de care a beneficiat bolnavul. Următorul incident se încadrează într-o categorie cu totul aparte. În septembrie 1912, cînd Alexei avea opt ani, familia imperială a făcut o vizită la Bialowieza, în Polonia Orientală. Băiatul s-a rănit, sărind dintr-o barcă şi s-a ales cu o julitură mare, pe partea superioară a coapsei stîngi. El a început să se plîngă de dureri atroce, iar doctorul familiei, Eugen Botkin, i-a prescris să stea la pat pentru cîteva zile. După două săptămîni, cînd Alexei părea să-şi fi revenit, familia ţarului s-a mutat la Spala, o cabană de vînătoare situată în adîncul pădurii. Ţareviciul nu se simţea deloc în largul său în acele împrejurimi sumbre, era palid şi nefericit. Alexandra a fost de părere că o călătorie cu trăsura îi va face bine, dar drumurile erau proaste, iar roţile atelajului i-au hurducat zdravăn pe cei doi pasageri. După cîţiva kilometri, Alexei a început să se plîngă de dureri sfîşietoare în coapsă şi în partea inferioară a abdomenului. Îngrozită, mama sa i-a ordonat vizitiului să întoarcă imediat spre cabană. Călătoria s-a transformat într-un coşmar. Era evident că Alexei trebuia pus cît mai grabnic cu putinţă la pat, sub supraveghere medicală, dar orice accelerare a vitezei cailor îl făcea pe bietul băiat să urle de durere. Cînd au ajuns la Spala, deja ţareviciul era aproape inconştient.

anumită proporție de fier și mangan și materiale ca cromit de fier, dioxină de mangan. Pămînturile colorate selectate erau folosite pe rezervoare de decantare, colorate cu oxizi de fier (ocru: galben, roșu și maron) sau mangan (violet, negru).

Vitrina, pătura și emailurile. Vitrina este un material sticlos care acoperă ceramica și o face impermeabilă. Vitrina chinezească se obține dintrun amnestec de silice și plumb, un amestec în care plumbul se comportă ca un flux. Vitrina poate fi colorată cu oxizi metalici. Principalii oxizi metalici utilizați în vitrine sînt oxidul de cupru, care dă o culoare verde, albastru turcoaz sau chiar roșu, în funcție de condiții; oxidul de cobalt, care dă culoarea albastră, mai mult sau mai puțin strălucitoare; oxidul de fier, care dă culoarea roșie. Alte culori se obțin datorită aurului (roz), titanului (galben), manganului (violet). Pătura este, de asemenea, un material sticlos, destinat acoperirii gresiei și a porțelanului. Se obține din feldspat amestecat cu cenușă vegetală (potasiu). La fel ca vitrina, pătura poate fi colorată cu oxizi metalici. Vitrina și pătura sînt adesea așezate pe un engob, care este un strat subțire de lut crud sau amestecat cu coloranți, aplicat pe obiectul ceramic pentru a-i masca impuritățile sau în scopul de a-i servi drept fundal pentru o decorație pictată. Glazurile sînt acoperite de sticlă, care se aplică la ceramică sau metale. În China, compoziția glazurilor este apropiată de cea a vitrinelor, dar folosește o proporție mai mare de plumb, ceea ce crește fluiditatea glazurii.

Temperaturi și metode de fabricare. O ceramică poate fi arsă în două moduri diferite: prin oxidare –în acest caz focul este limpede, deoarece oxigenul alimentează cuptorul din abundență; prin reducere – în acest caz, cuptorul este alimentat cu foarte puțin oxigen. Cuptorul este apoi umplut cu monoxid de carbon, care se transformă în gaz carbonic, prin preluarea oxigenului din oxidul de fier. Teracota este arsă la o temperatură scăzută, aproximativ de la 600°C la 800°C. Oxidul

Dar ce se întîmplase, de fapt? Atunci cînd căzuse din barcă, în urmă cu două săptămîni, Alexei se lovise serios în paleta uneia dintre vîsle, dar julitura aparent banală de la suprafaţa pielii îi indusese în eroare pe doctori. Sub straturile superficiale ale pielii avusese loc însă secţionarea unui vas de sînge destul de mare, situat fie în partea superioară a coapsei, fie în peretele abdomenului în regiunea inferioară. Sîngerarea fusese redusă, atîta vreme cît ţareviciul se aflase în repaus.

Hurducăturile trăsurii nu doar că provocaseră o nouă hemoragie, dar probabil că amplificaseră şi ruptura vasului de sînge afectat.

Nimic nu putea opri hemoragia. Timp de unsprezece zile, Alexei a pendulat între viaţă şi moarte, vlăguit de sînge, cu febră ridicată, chinuit de dureri. În toată această perioadă, ţarina nu s-a mişcat de la căpătîiul lui, furînd cînd şi cînd cîteva minute de somn pe o sofa din încăpere. În cele din urmă, doctorul Feodorov l-a anunţat pe ţar că trebuie să-şi pregătească poporul pentru cumplita pierdere a moştenitorului tronului. Au fost ordonate rugăciuni în toate bisericile din ţară, au fost emise buletine medicale, dar adevărata natură a bolii de care suferea moştenitorul tronului nu a fost specificată. Pe 10 octombrie, preoţii i-au administrat bolnavului ultima împărtăşanie şi în aceeaşi zi, a fost dat publicităţii un buletin medical care să-l preceadă pe cel de deces. În noaptea aceea, Alexandra a decis să apeleze din nou la Rasputin, omul a cărui putere o fascinase. „Omul sfînt“ se întorsese în Siberia şi nu putea fi contactat decît prin telegraf. În loc să se arunce în primul tren, spre a veni în ajutor ţareviciului, el a telegrafiat următorul mesaj: „Dumnezeu a văzut lacrimile tale şi ţi-a auzit rugăciunile. Nu te mai jeli. Micuţul nu va muri. Doar nu-i mai lăsa pe medici să-l mai sîcîie cu leacurile lor“. Coincidenţă sau nu, la puţin timp după primirea acestui mesaj, hemoragia ţareviciului s-a oprit. Nu există nici un dubiu că povestea este adevărată, deşi vindecarea micului pacient poate fi considerată de domeniul miracolului. Să ne mai îndoim că, după această „minune“, ţarina a fost convinsă că depravatul călugăr era „unsul lui Dumnezeu“? Pentru ea, indiferent ce spunea lumea,

de fier pe care îl conține va da teracotei o culoare roșie, dacă este fabricată prin oxidare și gri, dacă este fabricată prin reducere. Gresia sau porțelanul are duritate și porozitate slabă, datorită fuziunii cu silicea folosită în amestec. Dar acestă topire are loc numai peste 1.000°C. Gresia a fost obținută astfel în China încă din dinastia Shang/Yin. Chinezii consideră că în dinastia Shang/Yin s-a descoperit secretul porțelanului. „Porțelanul“ acesta era, de fapt, o gresie „imperfectă“, o textură relativ grosieră, destul de îndepărtată de cea a porțelanului, chiar dacă din punct de vedere chimic este foarte aproape de acesta.

De la prima ceramică din Paleolitic pînă la inventarea porțelanului. Pentru multe culturi, ceramica servește pentru a indica influența evoluției umanității asupra materialelor naturale, începînd cu apariția omului, apoi cu rafinarea tehnicilor, formelor și a decorațiunilor. China are o abundență de materiale cu calități excepționale – loessul, materia primă a ceramicii sale, utilizată încă din Neolitic. De asemenea, materialul cărămizilor refractare a făcut posibilă construirea cuptoarelor care funcționau la temperaturi ridicate. China are și o abundență de caolin, materie primă pentru porțelan.

Paleolitic. Ceramica chineză este una dintre cele mai vechi din lume, și-a văzut istoria îmbogățită considerabil în ultimii 30 de ani, cînd descoperirile arheologice referitoare la Paleolitic și Neolitic s-au îmbogățit. Astfel, o ceramică foarte grosieră, sub formă de vase, a fost realizată de vînătorii-culegători din Pleistocen, din sudul Chinei, în peștera Yuchanyan. Datarea cu C14 a reziduurilor organice asociate ceramicii dă anii 16.100 –14.500 î.Chr. Deoarece cioburile sînt asociate cu orezul, arheologii au dedus că gătitul orezului sălbatic a fost la originea inventării ceramicii. Alte cioburi de ceramică au fost găsite în Miaoyan, provincia Guangxi, datate 17.100 – 15.400 î.Chr.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Rasputin rămînea cel care ceruse divinităţii viaţa micului prinţ, iar ruga îi fusese ascultată. Şi, pentru că Dumnezeu îi asculta rugăciunile, era logic ca Rasputin, despre ale cărui orgii şi beţii vuia Petrogradul, să fie de fapt un om bun, iar cei care îl bîrfeau se făceau uneltele Satanei. O logică mai bună, pentru o mironosiţă crescută în spiritul victorian nici nu se putea...

Despre bizarul Grigori Eftimovici, mai cunoscut sub numele de Rasputin, au fost scrise nenumărate cărţi şi articole, şi totuşi el continuă să rămînă un mister. Ne vom referi aici strict la relaţia sa cu ţarina şi ţareviciul, şi la efectul pe care vraja exercitată de el asupra Alexandrei a avut-o asupra destinelor Rusiei. Rasputin, născut în sătucul siberian Pokrovskoie, undeva între 1860 şi 1865, şi-a făcut pentru prima dată apariţia în Petrograd în 1903. Pe l noiembrie 1905, ţarul îşi nota în jurnalul său personal: „Am întîlnit astăzi un om al lui Dumnezeu, Grigori, din provincia Tobolsk“. „Neghiobii sfinţi“, prezicătorii şi monstruozităţile făcuseră întotdeauna parte din rutina Curţii ţariste. Rasputin nu era primul „făcător de minuni“ care căuta să intre în cercul strîmt al familiei imperiale. Alexandra, disperată să aibă un prunc de sex masculin, fusese atît de influenţată de un şarlatan pe nume Philippe Nizier-Vachot, care se pretindea a fi medic, încît a dezvoltat o sarcină falsă! Rasputin vizita rar familia ţarului, probabil de cinci-şase ori pe an, dar bunăvoinţa cu care era primit la Ţarskoe Selo, intimitatea pe care o vădea faţă de aristocratele ruse şi puternicii industriaşi ai imperiului şi în primul rînd comportamentul său libertin, toate reflectate în presă (eliberată de povara cenzurii după 1905) i-au alarmat pe mulţi lideri responsabili din Rusia. Ca unul dintre puţinii intruşi acceptaţi în cercul imperial de la Ţarskoe Selo, Rasputin ar fi fost desigur de mare folos oricui ar fi dorit să influenţeze politica guvernului rus. Este greu de crezut că el îi selecta cumva pe cei cu care venea în contact, iar acesta este unul dintre cele mai dezastruoase aspecte ale ascendentului deţinut asupra familiei ţariste.

(va urma)

F REDERIC k C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Poveste de iarna (

Din 1990 și pînă astăzi, la fiecare 15 decembrie, începe să se dea la televizor un fel de serial-evocare tot mai prăfuit al evenimentelor din decembrie 1989, cînd au fost împușcați soții Ceaușescu. În același timp, au mai fost uciși atîția alți tineri nevinovați, pentru care încă n-a plătit nimeni și nici nu va plăti vreodată. Fiindcă așa e lumea făcută: unii nu uită niciodată răul suferit, în timp ce alții uită chiar de a doua zi. Interpretăm un fel de ,,Cîntare a României”, dar citind notele altminterea și într-un registru plin de tragism. Atunci însă nu înțelegeam că tot circul ăla cu democrația, piața liberă și drepturile omului prefigura, de fapt, începutul sfîrșitului din zilele noastre, prohodirea României. La fel și vorbele președintelui Ceaușescu - ,,Trăiască România liberă și independentă!” – rostite în fața plutonului de execuție, care aveau puterea unui destin nedrept. Dar cine, în acele momente, putea să amușineze catastrofa care se punea la cale în URSS, SUA și occidentul Europei?

Pentru că, în timp ce noi, beți-frînți, cîntam și dansam pe străzi, că scăpaserăm de dictatură, complotiștii lui Iliescu, ascultînd de ordinele venite de afară, aveau gata planurile privind distrugerea României.

Și în zilele acelea, și în anii care au urmat, de cîte ori s-au comemorat evenimentele sîngeroase din decembrie ’89, am tot văzut la televizor două filmulețe cu același subiect: asasinarea Mareșalului Ion Antonescu și a soților Ceaușescu. Ce mesaj trebuiau să transmită acele filmulețe, agrementate cu niște comentarii scurte și precise? Cumva să reiasă ideea că, pe lîngă acești asasini, alde Gingis-Han, Hitler, Stalin, Idi Amin sau Pol Pot au fost niște îngerași?

Și că, în genere, românii sînt un popor degenerat, care ar necesita un tratament mai special? Poate că, individual, am mai însemna ceva, dar, luați la grămadă, sîntem o catastrofă, o subspecie greu de definit și, ca atare, meritînd tot disprețul planetar, din moment ce, periodic și fără motiv, ne tot ucidem conducătorii care, de fapt, ne doresc numai binele și că, în schimb, ne căciulim la străini, făcîndu-i, sărmanii, să se rușineze cu insistența noastră prostească. Sau poate că sîntem un popor cumsecade, dar lipsit de noroc și blestemat să ne ridicăm și să ne prăbușim periodic, precum Sisif, cel cu pietroiul cărat pe munte.

Și una, și alta, sau poate nimic din toate acestea, din moment ce, de peste trei decenii, tot alergăm, cu limba de-un cot, să ne votăm călăii: Iliescu, Măgureanu, Isărescu, Năstase, Constantinescu, Băsescu, Iohannis, toți niște lepădături, la urma urmelor, că prea îi tot punem în fruntea țării, și ne tratează cu ură și batjocură, scurtîndu-ne zilele. Cine dintre noi o fi sortit să apuce clipa cînd nenorociții ăștia, tușapte sau doar unul-cîteunul or să piară împușcați, precum Rîmaru? Vorba e unde găsim un alt Ramón Mercader, usca-li-s-ar numele!

Față de aglomerația de Crăciun din Piața Universității, de la primele comemorări, cu lumînări aprinse în mîini sau lipite pe troița din apropiere, colivele și popii mormăind ,,Veșnica lor pomenire”, acum vin la ceremonie din ce în ce mai puțini și mai albiți dintre participanții sau martorii la evenimentele de atunci - ,,Revoluție”, după unii, sau ,,Lovitură de stat”, după alții. De ce totuși au mai ieșit din casă?

Fiindcă așa au simțit sau fiindcă li s-a spus să o facă?

Majoritatea pietonilor trec absenți, prin zonă, și rar cîte unul mai aruncă vreo ocheadă spre ,,Centrul de comandă a Revoluției”. În trei decenii i-au năpădit alte nenorociri, încît nu le mai arde de ceremonii față de ce a fost odată. Mai mult chiar, unii mai firoscoși se apropie de vreo plăcuță comemorativă cu fotografie sepia și cruce și șoptesc: ,,Ferice de voi...”.

Seara, la televizor, același civil din totdeauna, care s-a tot luptat cu declanșarea procesului asasinilor de atunci, dar mai albit, ne asigură că da, imediat după Sărbători, dosarul revoluției și dosarul mineriadelor vor merge negreșit în instanță și vinovații își vor primi, în sfîrșit, pedeapsa. Da, da, îl îngînă cîte un procuror sau general de justiție decrepiți, de data aceasta, vinovații nu vor scăpa...

Dar, după Bobotează, indolența și ticăloșia reintră în normal, și pînă la 15 decembrie 2023 se lasă o liniște mormîntală pe hîrțoagele alea. Cîteodată, în vreo casă, cîte un nepot de-ai supraviețuitorilor măcelului de atunci, întorcînd capul de la ecranul televizorului, își întreabă bunicul:

- Pentru canalia Băsescu și idiotul Iohannis ați murit voi atunci?

Și totuși, s-a mai schimbat cîte ceva. La ieșirea din metroul de la Universitate, cum o iei spre Bulevardul Elisabeta, era o placă de marmură pe care scria: ,,Aici au murit în decembrie 1989, împușcați de militari, milițieni și securiști...”. Cu timpul, aproape nimeni nu se mai oprea să citească ce scria acolo. Pînă cînd, anul trecut, cineva a pomenit de ea la televizor. Și a doua zi, plăcuța a dispărut. Alte popoare n-au uitat nenorocirile și nici pe aceia care le-au provocat. Noi, dimpotrivă, ne-am străduit să uităm tot. Alte nații țin mine înfrîngerile, consemnîndu-le în cartea de istorie, să nu mai fie repetate de urmași. Noi ni le ștergem din istorie, legănîndu-ne cu iluzia că, ce s-a întîmplat, s-a întîmplat altora, nu nouă, un popor ales de Dumnezeu, și fericit locatar în Grădina Maicii Domnului, jefuită și spurcată cu sălbăticie. A fost un gest prostesc jefuirea plăcuței de la Universitate, pentru că nimeni nu văzuse însă epitaful scris acolo: ,,Stai, oame, nu trece, ici zace om rece...”. Sau poate o fi furat-o vreun colecționar de antichități, speriat că cineva i-o va lua înainte: s-o fur, se strică; s-o las, mi-e frică, că vine altul și mi-o rădică...

Ei bine, sub aceste auspicii, acum vreo cîțiva ani, cînd nu ne invadase Covidul, dumnealui Petre Roman, unul dintre artizanii măcelului, care, cum se tot lăuda, a stat o noapte pe baricada de la Intercontinental, înfruntînd gloanțele lui Ceaușescu, ei bine, Petre Roman a venit la televizor și ne-a spus următoarea poveste. N-am avut cu ce să-l înregistrez, așa că reproduc totul din memorie.

Cică, pe la începutul lui ianuarie 1990, într-o seară liniștită, cînd caloriferele încinse pocneau ușor în Palatul Cotroceni, undeva, într-un salon, se adunaseră în jurul unei sticle cu uiskeanu și un bol cu alune prăjite o parte dintre cei care îl răsturnaseră pe Ceaușescu. Unii ziceau că ar fi bine să se continue investițiile făcute deja de Împușcat. Alții, cu Brucan în frunte, se opuneau, că de ce să mai risipim leuștenii, că, uite, se apropie campania electorală. Încă nu venise moda, așa că nimeni nu stingea tăria basamacului cu bere. În schimb, se fuma în draci. Iliescu, Bîrldeanu, Brucan și Militaru, cei mai bătrîni, nu fumau. Fumau doar lupii tineri, care se gîndeau la funcțiile înalte și la belșugul care îi aștepta. Chestiunea aceasta, ce-i drept, n-a spus-o Petre Roman. Se subînțelege, cum se subînțelege și subiectul din a doua propoziție, exprimat deja în prima propoziție, ca în fraza: ,,Nicu scrie1// și citește2/”.

Catrene aforistice

Cînd sufletul ți-l simți pustiu Și bătrînețea e stăpînă, Nu-i niciodată prea tîrziu Credinței să-i întinzi o mînă.   

Românii nu mai sînt uniți, Dar, cînd privim la curcubeu Și-apoi ne închinăm smeriți, Unește neamul Dumnezeu.

  

Paradoxu-i la-ndemînă –Poți să-l spui și celorlalți Gîndul e ca o fîntînă: Cînd îl adîncești, l-înalți.

  

Cînd un străin îmi bate-n geam, Sînt ospitalier ca neam, Dar de se vrea la noi stăpîn Îl strîng de gît ca pe-un păgîn.

ELIs rÂPEAnU

Cel mai exuberant era Petre Roman, deja numit prim-ministru al României, pe care Iliescu și Brucan îl cunoșteau de cînd era pionier.

Participant direct la evenimentele din decembrie ’89, el avea să devină, cu timpul, și narator al întrunirii cotroceniste. Fiindcă, pe lîngă darul vorbirii, are și șarm, știe să zîmbească și nu degeaba croitoresele de la ,,Apaca” strigau: ,,Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem pe Roman, Doamne-ajută...”.

... Și cum ședeam noi așa și puneam țara la cale, zice Petrică, cine crezi că se oprește în dreptul ușii deschise, să mai iasă fumul?, că geamurile de la Cotroceni, cum știți, nu se deschid înspre afară, din motive de securitate... Da, domn’le, trei gealați: unu mai bătrîn în față și doi mai tineri în spatele lui. Auzi bă, zice ăla mai bătrîn pe românește, dar cu accent basarabean, ce tot vă faceți planuri că așa și pe dincolo, fiindcă tot noi o să dictăm de aici încolo... Și au plecat. Iliescu s-a uitat la mine: ce-a fost asta, Petrică? Eu m-am uitat la un colonel, șeful pazei de la Cotroceni. Și omul a zis: n-a fost nimeni, domn’ președinte, cin’ să fie?... Iar noi ne-am continuat discuția liniștiți. Dar vreau să vă mai spun că băieții ăia, veniți claie peste grămadă în mașinile lor, ca ,,turiști”, încă din noiembrie, cînd cu realegerea lui Ceaușescu la congres, dar Ceaușescu, bătrîn și bolnav, nu știa, însă știa Leana care în cîrdășie cu Iulian Vlad, plănuise să-l pună pe Nicușor în locul lui ta-su. Și băieții ăia n-au mai plecat niciodată de aici. Sigur, au plecat cei mai tineri, militarii în termen, spătoși și tunși regulamentar, dar ofițerii mai mari în grad au rămas aici, și acum sînt miniștri, parlamentari, oameni de afaceri... Pe unii îi mai văd la televizor, prin Palatul Victoria și în Parlament. Nu vă faceți iluzii, ei stau aici și știu tot din ce se petrece... Ca niște extratereștri din serialul ,,Invadatorii” de acum nu știu cîți ani de la televizor...

Pe cale de consecință, să înțelegem că recenta ,,Defecțiune Schengen” și tot circul aferent au fost planificate din vreme la Moscova? Și că are o strînsă legătură cu Iohannis, Aurescu și Bode care sînt, dacă nu ăia de acum treizeci de ani de la Cotroceni, fiii lor? Că prea sînt înalți și blonzi unii dintre ei, cum ar fi Vladimir Vladimirovici Iohannis sau domnul Aurescu, zolotoi medaliu, cel lat în spete... PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ion Iancovescu – regele de altădată al comediei

Ion Iancovescu (1889 – 1966) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. De-a lungul unei cariere artistice care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strîns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F. O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică „87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: „Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.

Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în 20 decembrie 1889, iar gimnaziul l-a urmat la Rîmnicu Vîlcea: „Îmi plăcea școala nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într-o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre”.

Marele actor de mai tîrziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservator, în clasa maestrului Nottara. După terminarea Conservatorului și cîțiva ani ani petrecuți în Italia, s-a angajat ca „stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa „Nepoftitul”: „Aveam un rol mut: intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze”. A jucat apoi cu mare succes în „Banii” și a obținut un adevărat triumf în „Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:

„- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!

La care Iancovescu răspunde:

- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru «Cometa») nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!”.

Iancovescu a fost o figură importantă a societății bucureștene interbelice și de asemenea un mare caracter. Atunci cînd i s-a propus să preia catedra de artă dramatică a Conservatorului din București, catedră ocupată pînă atunci de maestrul C. I. Nottara, Ion Iancovescu a refuzat spunînd: „Eu să iau catedra

Lumea regilor şi culisele ei

Dinastii europene, pe scurt (1)

BULGARIA (Saxa-Coburg) – casa Saxa-Coburg a fost multă vreme considerată „crescătoria de armăsari a Europei”, la un moment dat patru tronuri erau ocupate de descendenţi ai familiei (Belgia, Portugalia, Bulgaria şi Marea Britanie). În 1887, tronul Bulgariei i-a revenit unui reprezentant ceva mai efeminat al familiei: Ferdinand I. Nepotul său, Simeon, s-a întors în Bulgaria după prăbuşirea regimului comunist, în 1996, iar din 2001 pînă în 2005 a fost prim-ministru al ţării. Astăzi este pensionar şi locuieşte la Sofia.

DANEMARCA (Oldenburg/Schleswig-Holstein) –Din Secolul al XVIII-lea, casa regală daneză poartă numele de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glucksburg. Strămoşii lor pot fi identificaţi încă în Evul Mediu timpuriu. Încercarea Prusiei de a readuce Schleswig şi Holstein sub dominaţie germană a fost una dintre cele mai încîlcite afaceri ale Secolului al XIX-lea. Nimeni nu ştia cui i se cuvine regiunea, din punct de vedere istoric. „Există doar trei persoane”, remarca premierul britanic, lordul Palmerston, „care au înţeles ceva din toată povestea: prinţul consort, decedat de curînd, un profesor german, care a înnebunit, şi eu, care am uitat totul.”

FRANŢA (Bourbon) – Cel dintîi principe al francilor rămas în istorie a fost Clovis, ai cărui luptători i-au înfrînt zdrobitor pe alemani în 496, lîngă Zülpich, în Eifel. Clovis îi promisese soţiei sale că va trece la creştinism, în caz de victorie. Probabil că promisiunea sa i-a provocat multe nopţi nedormite, presupunînd

maestrului meu? Cine ar cuteza să facă una ca asta?”.

În timpul Primului Război Mondial, Ion Iancovescu a luptat și a fost rănit, fiind încorporat în Regimentul 40 Infanterie Bazargic. După încheierea păcii a urmat o carieră cu adevărat extraordinară. A făcut parte din Compania Bulandra, a înființat propriile companii de teatru (Teatrul Mic, Fantasio etc.), a jucat nenumărate roluri pe cele mai importante scene ale țării (Național, Comedia, Modern etc.). Puiu – cum era cunoscut de apropiați – a fost și unul dintre primii actori români care au făcut cinematografie.

Vom încheia cu cîteva pasaje dintr-un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei „Realitatea Ilustrată”, articol care îi are în prim plan pe Ion Iancovescu, pe soția acestuia – actrița Țoța Yann, și pe... Mouche, cățelul lor mult iubit: „Văzînd că nu poate scăpa, Ion Iancovescu și-a aruncat o pijama pe umeri.

- Ce vrei Marg?

- Un mic interview. Nu pierzi nici măcar cîteva minute.

- Uite ce e. Vino, mîine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo sîntem mai în voie. Îți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m-am născut. A doua zi, la ora 12, pe cine întîlnesc pe Sărindar prin preajma cafenelei Capșa? Pe Iancovescu îmbrăcat în originalul palton sosit nu de mult de la Londra.

- Cum ne-a fost vorba?

- Du-te acasă că vin și eu imediat.

- Mi-e teamă că ai să uiți. Reporterul fotograf poate fi prins greu... și duduia Toța... și Mouche.

- Du-te... du-te... cînd am spus odată. Nu mă țin eu de cuvînt, e drept, dar nu sînt lipsit de bun simț.

În ziua aceea eu am fost aceea care am îmbrățișat alte drumuri. Abia în cea următoare sunam la ușa unuia din apartamentele etajului doi ale «Clădirii Românești» din Piața Senatului. O apariție tînără, suplă, învăluită într-un

lucruri de neimaginat: renunţarea la răzbunarea de sînge şi la închinatul în faţa copacilor, iubirea duşmanilor...

Cum-necum, s-a lăsat botezat în 499. Pînă în Secolul al XVIII-lea, toţi regii francezi au fost miruiţi, înainte de încoronare, cu acelaşi ulei – care, în mod miraculos, nu s-a uscat – cu care a fost uns şi Clovis la botez. În 1793, odată cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, Europa şi-a pierdut cea mai veche monarhie.

GRECIA (Schleswig-Holstein) – Intră în categoria noilor monarhii. Grecia a fost prima regiune desprinsă din Imperiul Otoman, în 1832, primul rege a fost Otto din dinastia Wittelsbach. După alungarea sa, Marile Puteri au căzut de acord asupra unui prinţ danez. Şeful actual al casei, Constantin (supranumit „King Kong”), s-a refugiat în 1967 din Grecia şi trăieşte la Londra.

HANOVRA (Welfi) – Una dintre cele mai vechi case domnitoare europene. Cel mai vestit Welf a fost Henric Leul, care la sfîrşitul Secolului al XII-lea a refuzat să urmeze armatele împăratului Barbarossa din dinastia Staufen, care atunci şi-a anexat ducatele lui Henric, Bavaria şi Saxonia. Lui Henric i-au mai rămas doar ţinuturile sale strămoşeşti, din Braunschweig. Cel de-al doilea Welf de renume este actualul şef al casei, Ernst August, care uneori se ia la bătaie cu fotografii.

HESSA (Brabant) – Casă domnitoare surprinzător de aplecată spre cultură, pentru normele regale, ai cărei strămoşi din Thuringia organizau încă din Evul Mediu la Wartburg cunoscutele competiţii de cîntăreţi. Landul Hessa îşi datorează existenţa Sofiei de Thuringia (fiica Sfintei Elisabeta), căsătorite cu Henric de Brabant, care a revendicat cu succes în 1265 domeniul pentru fiul său. Urmaşii ei au întemeiat universităţi, au transformat

peignoir rose mi-a deschis: duduia Toța, tovarășa de viață a artistului. (…) Dar nici în ziua aceea n-am putut prinde nimic pentru scopul vizitei mele și întorcîndu-mă acasă surîzînd, mi-am amintit de actorul care cu două zile înaintea premierei unei piese originale, supraveghind jocul celorlalți actori, cînd i-a venit replica, și-a prins partenera de talie, mulțumindu-se numai să mimeze rolul.

- Astăzi facem doar arhitectura piesei!, a strigat el, adresîndu-se indirect autorului. Azi doar mimăm… Mîine învățăm rolul.

Iar cînd un tînăr actor care-și făcea stagiul militar a cerut voie directorului Iancovescu să lipsească de la repetiție, acesta i-a răspuns:

- Eu mi-am făcut armata numai la închisoare, iar cînd scăpam, fugeam. Dacă pleci, te înlocuiesc.

Actorul a plecat, iar Iancovescu, chiar din clipa aceea, a uitat de amenințare, cum uita să-și achite datoriile care nu-l strîngeau prea puternic în chingi, cum uita să apeleze în momente critice la cei pe care îi blagoslovea cu daruri de preț, cum uita pe cei pe care îl bîrfeau etc. Cît de neînsemnată e suma primită la sfîrșitul fiecărei luni, pentru omul care bea zilnic peste 60 de cafele, fumează peste 120 de țigări de cea mai fină calitate, cumpără peste o duzină de jurnale, face de cîteva ori drumul cu taximetrul de piață, pînă la locul unde-și are garată mașina. Iar dacă o întîmplare neprielnică i-a scos în cale, printre obiectele dintr-o vitrină, un bibelou pe care-l socotește operă de artă, sufletul i se leagă de el, îl acontează și își scoate în grabă din casă ultima sumă de bani, chit că a doua zi începe vechea poveste a împrumutului.

Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tîlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Într-o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință.

- Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe? Pentru ce? Pentru că sînt sigur că după două minute toți adorm. Ce nu-mi place? Criticii!”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM oraşe ca Darmstadt şi Kassel în citadele ale culturii şi şi-au vîndut supuşii ca soldaţi.

ITALIA – Pînă în 1871 Italia a existat – asemănător cu Germania – doar sub forma unei cîrpeli din nenumărate principate şi oraşe-stat suverane. Au dispărut toate odată cu unificarea Italiei, printre ele şi un regat al Celor Două Sicilii, condus de la Napoli (de o linie colaterală a Bourbonilor). Regii Italiei unificate au provenit din casa Savoia. Monarhia a fost abolită în 1946, iar pînă în 2002 niciun membru al familiei Savoia nu a avut voie să intre în ţară. Ultimul rege, Umberto al Il-lea, împărţea titluri nobiliare în exil, pe bani peşin.

IUGOSLAVIA – Sultanii turci i-au ucis în Secolul al XV-lea pe toţi membrii dinastiei sîrbe originare (şi, odată cu ei, toată elita sîrbă). În perioada destrămării treptate a Imperiului Otoman, din Secolul al XIX-lea, două clanuri au rivalizat pentru putere: Caragheorghevici şi Obrenovici, ambele cu strămoşieroi care se distinseseră în războaiele antiotomane. Şi ambele stirpe au generat cîrmuitori setoşi de sînge, chiar şi după normele balcanice. Mareşalul Tito a pus capăt balamucului stîrnit de aceşti warlords, după cum ar fi numiţi astăzi, în 1946.

LUXEMBURG (Nassau) – Dinastia iniţială s-a stins în Secolul al XV-lea, ţara a revenit apoi Burgundiei, după aceea casei Habsburg, apoi Franţei, apoi Ţărilor de Jos şi, în sfîrşit, unei ramuri colaterale a familiei lor regale, casa Nassau. Actualul mare duce Henri s-a căsătorit în 1981 (spre uimirea părinţilor săi) cu fiica unor refugiaţi cubanezi, Maria Teresa Mestre. (va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

CARTEA DE RELIGIE

Botezul Domnului în apa Iordanului

(urmare din pag. 1)

Tocmai pentru că astfel am procedat în paginile puse la dispoziție, cu generozitate, de redactorul-șef al publicației noastre, domnișoara Lidia Vadim Tudor, fiind preocupați, în continuare, de diversificarea subiectelor reflectate în aceste pagini de centru, abordînd teme din cele mai variate, am hotărît, de comun acord, ca, începînd cu acest număr, să inaugurăm o nouă tematică, pusă sub emblema luminoasă a Religiei Creștine – religie pentru care Biserica și Sfinții ei sînt elemente definitorii pentru credincioși. Desigur, „România Mare” fiind o publicație laică, nu ne vom transforma într-una liturgică, dar, cu prilejul unor evenimente bisericești mai aparte, cu o încărcătură duhovnicească specială – din cînd în cînd, vom publica materiale inspirate din Cartea de Religie, aducînd (sau readucînd) la cunoaștința cititorilor noștri o serie de imagini, ca expresie a Religiei Creștine Ortodoxe, care oferă un teritoriu vast de credință și încredere în diamantul care strălucește de peste 2000 de ani deasupra omenirii – Domnul Isus Christos, Cel ridicat la Ceruri de către Tatăl Creator.

Fără a ne complica în explicarea etimologiei cuvîntului religie și formele pe care aceasta le îmbracă pentru că nu dorim un curs academic, vă provoc la un demers ale cărui finalități vor aduce în casele oamenilor – în această perioadă de nenumărate încercări și ademeniri periculoase – o oază de liniște și de lumină, de pace sufletească – condiție sine qua non pentru a putea înțelege locul și rolul nostru în această lume. În dragostea mea pentru a merge la inima cititorului cu materiale reușite, pe care le așteaptă, promit că, în cuprinsul noului format jurnalistic – „CARTEA DE RELIGIE” – veți afla răspunsuri și veți determina întrebări care, într-adevăr, să justifice (și să amplifice, dacă se poate) „Fascinația și misterul Religiei”.

Istorie și Religie

În ceea ce urmează, pășim pe un tărîm înnobilat, de mii de ani, de o Istorie fascinantă, care ne poartă prin ținuturi de o frumusețe tulburătoare, dar și presărate cu zone aproape improprii conviețuirii umane, totuși, locuite de oameni dîrzi, conduși de o credință puternică, motiv primordial în a învinge greutățile și stavilele impuse de natură. Nu prea departe de noi, în Orientul Apropiat, în timpul ocupației romane, se întindea ținutul Palestinei, locul unde Isus a propăvăduit învățătura Sa. Actualul peisaj, cel la care fac referire, s-a format și cristalizat în vremuri îndepărate, cînd, ca urmare a unor transformări tectonice, platforma stîncoasă a pămîntului s-a fracturat, creîndu-se o albie lungă și

adîncă, cunoscută sub numele de Valea Iordanului Respectivul fenomen a dat naștere la o vale cu o lungime de aproximativ 360 de kilometri, cu o lățime de 48 de kilometri și cu o adîncime respectabilă. Mișcarea pămîntului, de care am scris mai sus, a dus la formarea în Palestina a cinci regiuni geografice principale, fiecărei regiuni corespunzîndu-i o formă de relief: Șesul (o fîșie îngustă, care se întinde pe lîngă Muntele Tabor); Ținutul deluros (dealurile și văile care au dat naștere suprafeței dintre șes și albia Văii Iordanului. Pantele acestor dealuri pot fi cultivate); Deșertul (pustietatea stearpă care se întinde de la Marea Moartă spre Sud); Valea Iordanului (albia văii descrise mai sus, la care se adaugă Marea Galileii, la Est, și Marea Moartă, la Vest). Marea Moartă, cu o adîncime de 120 de metri, neavînd nici o scurgere decît prin evaporare, este apa cu cea mai mare salinitate de pe glob (aproape 30%), de 6 ori mai sărată decît oceanul planetar. Altă caracteristică – este oglinda de apă sub nivelul mării, la 420 m.; Munții Trans-Iordanieni (o platformă înaltă de pămînt, în partea fertilă și în partea sterilă). În acest perimetru încercat de Istorie, cu multe seminții adunate la un loc, înspre anul 28 al erei noastre, s-a răspîndit în întreaga Palestină vestea și reputația unui anumit Iohanan sau Ioan, un tînăr cu înzestrări personale deosebite, un ascet autentic, deși se trăgea din neam de sacerdoți. Acest personaj despre care voi scrie în continuare, va lua numele de Ioan Botezătorul, devenind Sfîntul Prooroc Ioan Botezătorul, ultimul și cel mai mare dintre proorocii Legii Vechi, el fiind acela care s-a învrednicit să-l boteze cu apă din Rîul Iordan pe Isus, Mesia așteptat. După ce săvîrșise actul (ritualul) Sfîntului Botez, însuși Mîntuitorul spunea despre acest prooroc, devenit emblematic pentru Religia Creștină: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare ca Ioan Botezătorul”.

O biografie dăruită cu Duhul Sfînt

Potrivit Evangheliei, așa cum întreaga Istorie a Creștinismului este jalonată de miracole dumnezeiești, și nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul s-a petrecut sub acest semn al minunii: părinții (tatăl – preotul Zaharia, și mama – Elisabeta), ajungînd la o vîrstă înaintată, la care nu mai puteau spera la procreere, prin rugăciuni curate și postire, minunea s-a întrupat într-un fecior a cărui naștere a fost anunțată prin Arhanghelul Gavriil, care s-a arătat lui Zaharia în timp ce slujea la templu. Deoarece viitorul tată n-a dat crezare mesajului primit prin intermediul Arhanghelului, Zaharia a fost pedepsit să rămînă mut pînă la nașterea pruncului, moment în care a rostit numele noului născut: Ioan.

Ioan Botezătorul de mic a trăit în pustiul Iudeii, în preajma Rîului Iordan, unde se învrednicea în post aspru, umblînd îmbrăcat în haine din păr de cămilă și încins cu o curea din piele, așa cum purtase, cu secole mai înainte, profetul Ilie. Era perpetuu în căutarea oamenilor și a propovăduirii pocăinței acestora, cei care-și mărturiseau păcatele fiind botezați de către Ioan în apa Iordanului.

Pentru că am ajuns la operațiunea care i-a creat renumele lui Ioan – Botezul – simt nevoia să lărgim acest subiect, explicînd, în cîteva rînduri semnificative, ce este cu acest botez, din punctul de vedere al Bisericii. Conform studiilor în speță, „botez” își are sorgintea în limba greacă, unde înseamnă „a te cufunda în apă”. În manifestarea primelor comunități creștine, practica botezului era ritualul, „certificatul” de intrare în comunitate a noului venit pe lume. Făcînd o conexiune cu tema articolului de azi, aceste studii ne arată că există un punct mort în a afirma cert că această practică a început cu epoca lui Isus, sau că acest ritual i se datorează Proorocului Ioan Botezătorul. Cert este

că, la cîteva sute de ani de la evenimentele la care ne raportăm, prin Secolul al IV-lea, un număr prea mare de morți în rîndul pruncilor, precum și umbra „păcatului originar”, au creat premisele botezului copiilor imediat după naștere, părinții și colectivitatea avînd credința că astfel vor salva viața pruncilor aduși pe lume de curînd. Vorbind de botez, cred că nu este român să nu poată să spună la cîte asemenea botezuri a fost, de cîte ori a fost naș la un asemenea eveniment de hotar în viața unui prunc, cîte amintiri frumoase îl leagă de un moment unic, cu rezonanță biblică în familiile de români. Dar, pentru a aprofunda subiectul, ajungînd la explicații benefice dezvoltării cunoștințelor noastre despre „Cartea de Religie”, cred că ar fi nimerit să mai privim o dată această carte și să aflăm noi date (pentru unii dintre noi) despre taina și miracolul unui act unic în lumea creștinității –Botezul – ca experiență universală. Atunci, să încercăm. Botezul, în multe religii, este o afundare a pruncului în apă, considerată o simplă acțiune locală, sau un rit de purificare. Dar, pentru că noi am îmbrățișat Religia Creștină, atît în Biserica Ortodoxă cît și în cea RomanoCatolică, botezul copilului constituie o Taină. În deplina înțelegere a acestei Taine, să deschidem Noul Testament și să deslușim unele particularități ale botezului. În contextul amintit se vorbește de trei feluri de botez, etalonate astfel:

1. Botezul lui Ioan sau „Botezul pocăinței”, pentru că îi cheamă pe oameni la pocăință, pregătindu-i sufletește pentru întîlnirea cu Isus. Acest fel de botez, pentru că ierta păcatele celor în cauză, era un ritual și nu o taină, pentru că ierta păcatele, fiind, deci, precum se și afirma, „spre iertarea păcatelor”;

2. Botezul lui Christos. Deși Christos nu a săvîrșit taina botezului, el i-a pregătit pe ucenicii săi să fie cuprinși de această taină. Cînd Ioan Botezătorul l-a botezat pe Mîntuitor, acest botez nu a fost „spre iertarea păcatelor”, din simplul motiv că Isus nu a avut păcate –nici păcatul strămoșesc, nici păcate personale;

3. Botezul creștin. Acesta este, într-adevăr, o taină sfîntă și un Botez al Sfintei Treimi. Conform credinței, botezul este asemenea unui „certificat” de acces în Împărăția Cerească. Prelungind semnificația botezului creștin, cele trei cufundări constituie un triptic în numele Sfintei Treimi, însemnînd: moartea noastră pentru păcat; apoi îngroparea, prin scufundare, împreună cu Christos, în moarte, prin Botez, și învierea cu El.

Înaintemergător și botezător al Domnului

Cu toate că botezul devenise o ceremonie obișnuită în rîndul iudeilor, înainte de acțiunea lui Ioan Botezătorul

nu prea se acorda o importanță deosebită acestui ritual. Ioan Botezătorul, în perioada în care se afla în apropierea Iordanului, probabil în Betania sau la Batabara, fie în dreptul Ierichonului, sau lîngă Salim, la locul numit Aanon sau „Fîntînile”, era asaltat de iudeii care veneau la el și primeau botezul, ajungînd să fie venerat ca un profet, unii considerîndu-l chiar Mesia, deși acesta nu afirmase niciodată o asemenea poziționare. În acest sens, devoalîndu-și speranțele în adevăratul Mesia, pe care îl aștepta, Ioan Botezătorul propovăduie constant: „Pocăiți-vă, pentru că împărăția lui Dumnezeu se apropie”.

Cu toate că lumea în care se învîrtea Ioan Botezătorul era din perimetrul Iudeii, faptele și renumele său au ajuns la urechile lui Isus, în Galileea, unde acesta își formase un cerc de auditori. Receptiv la noua „școală” din preajma lui Ioan, Isus a părăsit Galileea, alăturîndu-se admiratorilor lui Ioan Botezătorul, și, bineînțeles, supunîndu-se botezului în apa Iordanului, Isus fiind botezat de Ioan – gest emblematic pentru sudura legăturii de drum și de credință dintre cei doi înaintași ai creștinismului. Pe cînd mulțimile îl urmau pe Ioan, ridicîntu-i osanale și crezînd că el este întruchiparea lui Mesia, acesta avea puterea să le răspundă, punîndu-l în dreptul Său pe cel pe care-l venera: „Nu sînt eu Christos (...). Eu sînt glasul celui ce strigă în pustie: «Îndreptați calea Domnului»”, completînd cu destulă luciditate: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe care voi nu-l știți (...) Căruia eu nu sînt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei”.

era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har”. În continuare, spulberînd tactica iudeilor de a-l confunda cu Mesia, Biblia ne prezintă o fotografie a cucernicului Ioan, conștient de rolul său în creștinarea iudeilor, dar rămînînd fidel conștiinței sale de ucenic al lui Isus: „Și el a mărturisit și n-a tînguit: și a mărturisit: Nu sînt eu Christosul. Și l-au întrebat: Dar cine ești? Ești Ilie? Zis-a el: Nu sînt: Ești tu proorocul? Și a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine ești? Ca să dăm un răspuns clar celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuți? El a zis: Eu sînt glasul celui ce strigă în pustie: Îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia Proorocul”.

Săvîrșirea botezului lui Isus în apa Iordanului este explicată astfel în Biblie, conținînd anumite modificări față de transmiterea orală a evenimentului. Redau cîteva citate semnificative. „A doua zi a văzut Ioan pe Isus venind către el și i-a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu. Cel ce ridică păcatul lumii” (...). Descriind momentul epocal al botezului Domnului, Ioan Botezătorul spune: „Și eu nu-l știam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezînd cu apă; Și a mărturisit Ioan zicînd: Am văzut Duhul coborîndu-Se, din cer, ca un porumbel și a rămas peste El”. În următorul pasaj stă toată Istoria Creștinătății și a purificării sufletului omenesc: „Și nu-l cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acel mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborîndu-se și rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt; Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

lui Irod, soarta arestatului s-ar fi putut schimba în bine. De ce? Irod era un om crud la suflet, dar în raporturile sale cu Ioan se lăsa cucerit de o anumită sensibilitate, stînd multe ore în conversație cu proorocul. Pe de altă parte, luînd cunoștință de succesul pe care îl înregistrase Ioan Botezătorul pe cînd acesta propovăduise în mijlocul mulțimilor, Irod se temea de o revoltă populară. Tot acest plan posibil a fi proiectat în determinarea eliberării Proorocului Ioan Botezătorul, a fost dat complet peste cap odată cu mariajul dintre Irod Antipa și cumnata sa, Irodia sau Erodia (soția lui Filip). Aflînd despre această nelegiuire, Ioan s-a pronunțat vehement împotriva acestui act imoral, petrecut tocmai în casa regală. Fiind cea mai vinovată, dar și cea mai revoltată (își dorea ranguri înalte), Irodia nu l-a iertat pe arestat, plănuind uciderea lui, în ciuda „simpatiei” lui Irod, care nu comunicase, încă, un verdict. Astfel, cum scrie Apostolul Marcu în Evanghelia sa, la petrecerea organizată de Irod de ziua sa de naștere, Salomeea, fiica Irodiei (nepoata sa, acum și fiica vitregă), a executat o demonstrație de dans lasciv, cucerind invitații de vază din palat. Încîntat, și sub imperiul cuceritor al adulterei Irodia, Irod Antipa (probabil și sub influența lui Bachus) i-a promis fetei noii sale soții că-i dă orice recompensă va cere (chiar și „jumătate din împărăție”).

Sfătuită de mama sa, Salomeea îi cere lui Irod capul lui Ioan Botezătorul. Întristat oarecum pentru noua turnură a evenimentelor, Irod n-a avut încotro și a îndeplinit dorința macabră a fiicei lui vitrege: în scurt timp soldații i-au adus capul Proorocului Ioan Botezătorul pe o tipsie, arătîndu-l mulțimii.

Astfel s-a frînt viața lui Ioan Botezătorul, profetul care a anunțat venirea lui Isus din Nazaret, devenind Înaintemergătorul lui Mesia, cel care l-a botezat pe Isus în apa Iordanului.

Acest vizionar împătimit și slujitor devotat al Domnului a cunoscut apogeul vieții și activității sale în momentul cînd, în apa Iordanului, a avut cinstea să-l boteze pe Isus, Cel trimis de Dumnezeu pe pămînt. Acolo, în apa tulbure a Iordanului, în timpul Tainei botezului Celui ce avea să devină Mîntuitorul, lui Ioan i s-a arătat Duhul Sfînt pogorîndu-se peste Cel botezat. Acesta a avut tăria să exprime, cu trimitere la Isus Christos: „Iată mielul lui Dumnezeu. Cel ce ridică păcatele lumii”. Acest moment biblic este marcat și de îndemnul lui Ioan făcut ucenicilor săi să-L urmeze pe Isus, printre aceștia numărîndu-se și apostolii Andrei și Ioan.

Ceea ce ați citit pînă acum se încadrează în tiparele logice ale unui material jurnalistic special, cu remanență ocazională. Nu aceeași rezonanță ideatică și emoțională o au consemnările din Biblie, la același eveniment. Biblia, ale cărei texte ne conduc, ca izvor, la aproape 1.000 de ani î.Chr., prezintă, pe lîngă eșalonarea logică a evenimentelor, o savoare și o limbă unice, care ne înflăcărează imaginația și ne transferă în mirifica lume a creației Divine. Spre întîlnirea cu parfumul acestei lumi, în contextul prezentării vieții și activității Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul, iată cîteva pasaje din Biblie (Noul Testament), din „Sfînta Evanghelie după Ioan”: „Ioan mărturisea despre El și striga, zicînd: Acesta

Fermecați de aceste cuvinte dăltuite în litera de foc a Bibliei, avem răgazul necesar unei mai clare înțelegeri a îngemănării ideilor și practicilor celor doi mesageri ai Creștinismului, a metamorfozei pămîntene dintre Isus –Fiul lui Dumnezeu – și Proorocul Ioan Botezătorul – un iudeu răzvrătit în pustie, căruia i se spunea „Tunetul”, pentru reacțiile dure pe care le avea, ajuns să boteze mulțimile, în numele Domnului, în aceeași apă a Iordanului primind botezul amintit chiar Fiul Domnului. Primind botezul în apa Iordanului, la vîrsta de 30 de ani, după retragerea în pustie, Isus începe o activitate publică intensă, alegîndu-și pe cei 12 Apostoli care L-au însoțit timp de 3 ani, aceștia fiind martori la o serie de minuni săvîrșite de Conducătorul lor, Isus din Nazaret.

Moartea lui Ioan Botezătorul

După cum se știe, activitatea Proorocului Ioan Botezătorul nu se limita la botezul iudeilor în apa Iordanului. El propovăduia neînfricat poporului, venind, mai ales, cu mesajul căinței pentru păcate, pregătind calea pentru Isus pe care-L botezase, în chipul arătat în Biblie. Deseori, în mijlocul mulțimilor care-l ascultau, Ioan le spunea: „Acela (Isus) trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Acțiunile lui Ioan, propovăduirea învățăturilor lui Isus – cel pentru care Irod Antipa (regele Iudeii între anii 34 î.Chr. și 4 d.Chr.), cel ce ordonase uciderea pruncilor de pînă în 2 ani, auzind de nașterea Mesiei, a hotărît arestarea Proorocului și punerea acestuia la „adăpost”, în fortăreața din Machero. Acolo, luminat, în continuare, de credința în Mesia și întoarcerea Acestuia pentru mîntuirea lumii, Ioan Botezătorul coresponda cu discipolii săi, fiind încă, se pare, în raporturi cu Isus. În timpul stării de arest a lui Ioan, dacă n-ar fi intervenit o căsătorie imorală în familia

Fiind cel mai mare Prooroc dintre Proorocii Legii Vechi, Ioan Botezătorul are, în Calendarul Ortodox, cele mai multe zile de sărbătoare – 4: 7 ianuarie (Soborul Sfîntului Ioan); 24 iunie (nașterea, „Sînzienele”, în tradiția românească); 29 august (tăierea capului); 23 septembrie (zămislirea Sfîntului Ioan).

Pentru că taina botezului este infinit mai profundă decît se poate descrie într-un articol de ziar, chiar dacă este vorba de botezul primar al lui Isus Christos, pentru înțelegerea mai adîncă a acestui ritual, vă invit să citiți „Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt – evreul care a fost convertit de la iudaism la ortodoxie, pe cînd se afla închis la Jilava, unde a fost botezat tot de un condamnat (preotul Mina). Iată un pasaj semnificativ: „Iată, eu am cunoscut pe Christos prin Taina Sfîntului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, căci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trăit-o eu, imediat după săvîrșirea botezului, de către călugărul meu”.

Cînd am fost în pelerinaj în Țara Sfîntă, nu am ratat prilejul de a vizita și acest perimetru sacru, din apropierea Iordanului, asistînd chiar la ritualul botezului care se practică în condiții specifice (îmbrăcăminte adecvată, însoțit de preot etc.).

Astăzi, cînd am scris despre acest ritual, bucuria mea a fost dublată de retrăirea acelor momente unice, cînd pașii mei au călcat pe locurile unde, cu 2000 de ani mai înainte, Isus din Nazaret a primit Taina Botezului. Documentîndu-mă pentru acest material, spiritul meu a cunoscut revelația trăirii intense a întîlnirii cu Istoria și cu Religia!

GEO CIOLCAN

Bibliografie: 1. Biblia; 2. „Cartea lui Ioan Botezătorul. Viața și învățăturile gnostice”; 3. „Mîntuitorul. Viața lui Isus”; 4. Atlas biblic; 5. „Istoria vremurilor biblice”; 6. Dicționarul Creștinismului; 7. Dicționar al Sfinților Ortodocși; 8. Mic dicționar de termeni religioși; 9. Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”; și altele.

Herodium, mormîntul regelui Irod

culisele istoriei • Din culisele istoriei •

Prinţesa Roxandra: o

descendentă

a sturzeştilor la curțile europene (I)

O scrisoare din 1824, aflată în arhivele reputatului genealog Sever Zotta, ne-a pus pe urmele unei domnişoare de onoare a ţarinei Elizaveta Alekseevna, soţia puternicului autocrat Alexandru I (18011825). Notiţa lui Sever Zotta lămurea conţinutul scrisorii, arătînd că uneori țarii mergeau cu bunăvoinţa faţă de boierimea basarabeană pînă la a le dărui moşii. Cea care reuşise să atragă simpatia ţarului era soţia ambasadorului Curţii de la weimar, contesa Roxandra Edling, descendentă din vechiul neam moldovean al Sturdzeştilor.

Dar cine era această doamnă? Şi despre ce scrisoare este vorba? Din

Se născuse în casa vornicului şi vistiernicului Scarlat Sturdza, a cărui obîrşie şi bogăţie satisfăceau ambiţiile domnitorului Constantin Moruzzi, pentru a-i da în căsătorie pe fiica sa, Sultana. Ascensiunea şi poziţia sa în societatea moldavă a depins de evenimentele nefericite petrecute la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, cînd imperiile otoman şi rus s-au înfruntat pentru supremaţia şi împărţirea zonelor de influenţă.

De la Moghilev la Petersburg

O parte din boierii români aşteptau izbăvirea, încrezîndu-se în promisiunile „fraţilor” ortodocşi din Răsărit. Politica abilă dusă de Ecaterina a II-a, prin ambasada sa din Constantinopol, a reuşit să capteze încrederea unor boieri, deşi majoritatea se convinseseră de „bunele” intenţii ale vecinului de la Răsărit, după numeroasele ocupaţii ruseşti de la sfîrşitul Secolului XVIII. Scarlat Sturdza se număra printre cei mai creduli, poate din cauză că admira spiritul, cultura şi inteligenţa Ecaterinei a II-a, fiind educat în Apus, la Leipzig.

În 1792, cancelarul Rusiei, contele Bezborodko, înainta ţarinei un raport despre boierii moldoveni care voiau să emigreze în Rusia, unde arăta cum ar trebui să fie recompensaţi aceştia pentru slujbele îndeplinite în timpul ocupaţiei. După marele vornic Matei Cantacuzino, „om bogat”, primul în ordinea enumerării este Scarlat Sturdza, „un fruntaş de destoinicie rară şi bun pentru slujbă, care a depus o stăruinţă mare la negocierile de pace de la Iaşi, cînd a trebuit să se opună cumnatului său Moruzzi (care-i susţinea pe turci); ar trebui să obţină titlul de consilier de stat efectiv şi vreo 700-800 şerbi (cu pămîntul pe care-l ocupau) în gubernia Poloţkului”. Această recompensă probabil că nu i s-a dat, căci în Memoriile fiicei sale, Roxandra, se spune că mutarea în Rusia s-a datorat invitaţiei „miniştrilor şi generalilor Ecaterinei a II-a şi cîtorva nori iviţi între mama şi fratele său mai mare”, hotărîre pripită pe care mai tîrziu au regretat-o. Scarlat a lichidat averea din Moldova, cumpărînd o moşie la Moghilev, unde s-a instalat cu familia. A avut cinci copii: Smaranda (1780-1803), Constantin (17831804), Roxandra (1786-1844), Alexandru-Scarlat (1791-1854) şi Elena.

La domeniul din apropierea Vitebaskului, copiii Sturdza îşi însuşesc o educaţie aleasă şi solidă de la preceptorul francez Jean-Joseph Dopagne, pe care-1 aduseseră din Moldova, fiind, desigur, îndrumaţi de

tatăl lor. Roxandra îşi amintea că au primit „o educaţie raţionalistă” şi că „Revoluţia franceză şi cititul au zdruncinat din temelie credinţa noastră”. Mai tîrziu însă va fi o ortodoxă ferventă, iar fratele ei, Alexandru, va deveni, prin fapte şi prin scrieri, principalul apărător al Ortodoxiei, într-o perioadă cînd Biserica catolică declanşase o puternică ofensivă ideologică. Textele sale au stîrnit un puternic interes în Europa Occidentală.

Probabil Scarlat Sturdza stătea departe de Capitală şi din pricina atmosferei apăsătoare, autocrate şi dezordonate, instaurate de Pavel I, după moartea Ecaterinei a II-a. În urma complotului organizat de guvernatorul Petersburgului, contele Pahlen, în martie 1801, Pavel a fost înlăturat şi pe tron urcă Alexandru I, care se pare că nu fusese străin de complot.

După drama pierderii fiicei sale mai mici, doborîtă de o boală fulgerătoare, Scarlat Sturdza s-a mutat la Petersburg, pentru a fi mai aproape de Curte şi pentru a completa educaţia copiilor. Fiul cel mare, Constantin, intră în Regimentul de husari de gardă, ca orice tînăr nobil şi, fiind remarcat, va fi luat ca aghiotant de ducele Ludwig de Würtenberg, la plecarea sa din Rusia. La Berlin, nu se ştie din ce motiv, tînărul se va împuşca în parcul oraşului, unde mai tîrziu Roxandra îi va ridica un monument.

În ciuda acestor nenorociri, Scarlat Sturdza avea casa deschisă. „Părinţii mei dădeau două dineuri pe săptămînă”, îşi amintea Roxandra. Ţarul Alexandru I încerca să reînvie strălucirea Curţii din vremea Ecaterinei: baluri, serate, dezbateri savante. Familia Sturdza se afla în anturajul Curţii, împrietenindu-se cu persoane influente, între care „guvernanta” familiei imperiale, contesa Liewen. Aceasta era o demnă reprezentantă a acelei caste cu principii rigide, ridicată din aristocraţia baltică, care ocupa cele mai înalte funcţii din imperiu.

Impresionată de inteligenţa, modestia şi instrucţia Roxandrei, contesa de Liewen a introdus-o în intimitatea familiei imperiale. Astfel încît, în 1803, tînăra româncă va fi primită ca domnişoară de onoare a tinerei ţarine Elisaveta Alekseevna, fostă principesă de Baden.

Un curtean rigid

Sturdzeştii devin prietenii amiralului Ciceagov, viitorul comandant al trupelor ruse de ocupaţie din Principate, de la 1812. Alexandru, fratele ei mai mic, va fi şi el remarcat. Era, după cum nota N. Iorga, un „tînăr de mare talent, care la o creştere aleasă avea meritul rar de a vorbi şi scrie desăvîrşit cinci limbi, cu eleganţă şi uşurinţă”.

După Revoluţia franceză, în Rusia se refugiaseră o serie de emigranţi de elită: ducele de Richelieu, prinţesa de Tarente (abia scăpată de ghilotină), prietenă a Mariei-Antoaneta. Din 1803 vine şi Joseph de Maistre, ambasador al Sardiniei, apologet al catolicismului. Frecventîndu-1 pe Ciceagov, se va împrieteni cu Roxandra. Ea leagă o prietenie durabilă şi cu Sofia Svetcina, cumnata prinţului Gagarin, fiică a fostului

secretar particular al Ecaterinei şi doamnă de onoare a bătrînei ţarine, cu o mare influenţă la Curte. În această ambianţă, Alexandru I găsea o adevărată desfătare intelectuală, mai ales în conversaţia cu cele două prietene. Se va lega mai mult de Roxandra, pe care-o întîlnea în anturajul ţarinei. Temîndu-se de războiul cu Napoleon, ţarul dorea să încheie grabnic conflictul cu turcii. Pentru a trata pacea, 1-a trimis la Bucureşti pe amiralul Ciceagov, în suita căruia se aflau, din raţiuni politice, Scarlat Sturdza, fiul său Alexandru şi prietenul acestuia, Ivan Antonovici Capodistria. În Memoriile sale, Roxandra îl descrie pe acesta din urmă ca avînd „o inteligenţă vie şi inimă bună”. Era încă de pe atunci „reprezentantul unei conştiinţe naţionale greceşti, care se răzima pe sprijinul Rusiei şi n-avea nici un fel de prietenie pentru români, ca popor...”. Cu toate acestea, amiciţia contelui cu familia Sturdza îi va influenţa mult cariera, iar Roxandrei o bună parte din viaţă. Din cauza războiului, tatăl ei a ajuns în pragul ruinei, moşia de la Moghilev a fost distrusă de invazia franceză, iar cumnaţii săi, Moruzzi, au fost tăiaţi de turci. Ţarul îi face o pensie de 10.000 ruble şi-l numeşte primul guvernator al Basarabiei, proaspăt smulsă din trupul Moldovei. El îşi alege drept capitală Chişinăul, un orăşel cu doar 7.000 de locuitori. Nu rămîne însă nici un an în această funcţie. Foarte bolnav şi împovărat de ani, a trecut conducerea efectivă a provinciei rudei sale, generalul I.M. Hartingh. Însă primul aşezămînt de guvernare al Basarabiei a fost alcătuit de prietenul fraţilor Sturdza, contele Capodistria.

Viaţa Roxandrei se desfăşoară în continuare în preajma familiei imperiale, aşa cum relatează în Memoriile ei. Pe Alexandru I îl descrie ca avînd „o remarcabilă inteligenţă, aleasă educaţie, dar în acelaşi timp înzestrat cu o şiretenie diabolică”. Ţarul îi mărturisea că se simţea împovărat de misiunea enormă care a căzut asupra sa.

La sfîrşitul anului 1812, Roxandra o însoţeşte pe ţarină la Baden, unde aceasta îşi vizitează familia. Între timp, ţarul o cunoaşte pe Maria Narîşkina, care-i va deveni metresă, spre disperarea ţarinei, care nu avea copii. Roxandra va pleca de la Baden la Berlin, unde va fi zilnic lîngă mormîntul fratelui ei Constantin. În ianuarie 1813 cortegiul imperial a ajuns la Weimar, unde Roxandra îl va cunoaşte pe Goethe, care, deşi în plină glorie, nu i-a făcut o impresie deosebită: „un curtean rigid, în uniformă, cu mişcări reci şi calculate – va nota ea. Numai cîteodată se înviora şi faţa lui de Jupiter trăda prezenţa poetului”. În Leipzig, destinul i-1 scoate în cale pe viitorul ei soţ, contele Albert Edling. Aici vin şi fratele Alexandru, contele Capodistria şi sora ei Elena, căsătorită cu un diplomat rus, Severin. Tatăl lor, bătrînul Scarlat Sturdza, li se va alătura la Viena, la Congresul de pace din 1815.

Darul ţarului (I)

Filip Wiegel, un înalt funcţionar rus ce cunoscuse bine viaţa din Basarabia (pe care a tratat-o însă cu superioritate dispreţuitoare), a descris-o cu multă admiraţie pe Roxandra. El bănuia existenţa unei idile între ea şi Capodistria, despre care Roxandra aminteşte în Memoriile sale că i-ar fi cerut mîna în două rînduri, a doua oară în timpul Congresului de la Viena. Deşi ţarul a sfătuit-o să nu-1 refuze, ca fiind „singurul demn de ea”, 1-a respins. Pe contele Capodistria, Roxandra 1-a păstrat mereu printre prietenii apropiaţi şi, după cum nota istoricul Gh. Bezviconi, „după sfatul ei, pentru încercare, împăratul 1-a chemat la Congresul de la Viena şi-1 lasă apoi pe lîngă sine ca al doilea secretar de stat pentru afaceri străine”. În această Capitală, plină de împăraţi şi regi, de diplomaţi şi militari, Alexandru I îşi găseşte timp pentru a o vizita des pe Roxandra. Mişcată de relatările lui Capodistria şi amintindu-şi de „sîngele grecesc” al mamei ei, încearcă să-1 sensibilizeze pe ţar pentru cauza grecilor. N-a reuşit, cu toate că intervenise şi vărul ei, prinţul Ipsilanti, care-i adresase un memoriu ţarului. (va urma)

CĂTĂLINA OPASCHI

Castelul Sturdza din Miclăușeni

Pe plaiurile Loviştei... (II)

Tigvenii erau din neamul Vlădeştilor. Ei şi-au luat numele în veacul al XVII-lea, după moşia primită în zestre de la Cepari, de către Badea clucerul, destoinicul capuchehaia trimis de domn în 1663 la oastea turcească pornită contra nemţilor. Tradiţia familiei povestea că un străbun al lor, om iute la mînie şi greu la iertare, precum era firea neamului, hotărî să-şi desmoşteneascî copiii cu care se găsea în vrajbă şi îşi vîndu pe nimic cele mai de seamă moşii. La moartea lui, cei doi fii ai săi ar fi putut să se folosească de dreptul de protimisis, adică să-şi răscumpere moşiile, dar neînţelegîndu-se între dînşii şi împotrivindu-se unul altuia, nu izbutiră să reintre în stăpînirea averii părinteşti. De la acest străbun, în lipsa averii, coborîtorii moşteniseră totuşi firea lui aspră şi iute, statura măruntă, faţa oacheşă şi semnul caracteristic al neamului, o protuberantă la baza occipitului, poreclită „castravetele Tigvenilor“, pe care unchiul nostru Enescu se prefăcea că ni-l descoperă cînd eram prea sburdalnici ca copii. Tipul şi firea Tigvenilor erau astfel în contrast desăvîrşit cu acelea ale Brătienilor, înalţi, smezi şi blajini. Casa lui Slăvescu, ca toate conacurile din plaiul Loviştei, era pe malul Topologului. Lîngă dînsa, printre arini, apele limpezi ale iazului se vărsau vîrtos la scocul morii şi în spume şi cu vuiet umpleau sub el un ispititor loc de baie, iar livada din jurul eleşteului, pe căpiţele ei de fîn proaspăt cosit, ne poftea la tolăneală, desfăşurîndu-ne în zare munţii cei mari din fundul Topologului. Pe rîu, în jos şi sus, la Tigveni, la Cepari, la Rudeni, la Şuiei făcui cunoştinţa bisericilor şi culelor zidite de strămoşi şi împrospătai, prin vederea lor şi prin amintirile păstrate în localitate, pe acele povestite de mătuşa noastră despre buni şi străbuni, pe care mai tîrziu le-am regăsit în cercetarea hrisoavelor. La Tigveni ni se arată tainiţa boltită, care se zicea că printr-un subteran ar fi răspuns în fundul ogradei şi ar fi servit astfel de ascunzătoare şi de refugiu. Aci se pitise ispravnicul Ioniţă comisul Tigveanu, cînd, mai norocos decît tatăl său Grigore, omorît în 1716 la Vieroş, el scăpase de Ia mînăstirea din Argeş, unde îl împresuraseră în 1777 turcii, şi unde ei spînzurară, în locul său şi al egumenului fugit cu dînsul, pe un nenorocit globnic de ţigan, care astfel plăti scump cinstea de a fi fost luat drept boier, pentru prima şi ultima oară în viaţa lui. În biserica de la Cepari se vedeau încă urmele gloanţelor, pe cînd se bătuseră turcii cu cătanele nemţeşti, venite de peste munţi prin Cîineni. Această biserică a fost clădită de feciorul Badei din Şuiei, vornicul Dragomir, boier din casa lui Neagoe Basarab, ginere şi unic moştenitor al vestitului Albu Vistierul, ucigătorul lui Mihnea Vodă (cel Rău: 1508-1510 – n.red.) şi el însuşi ucis de saşi în Sibiu.

Boierii de la Şuiei, Cepari şi Tigveni au luat parte vie şi adesea însemnată la politica atît de frămîntată şi de sîngeroasă din vremea cînd scaunul domnesc le era vecin la Curtea de Argeş şi pînă la sfîrşitul veacului

al XVII-lea. Sub urmaşii lui Vlad Ţepeş şi ai lui Vlad Călugărul, cînd relaţiile cu Ungaria erau de seamă şi greu de descurcat, în neîncetata şi cruda învîrtire a împrejurărilor şi a schimbărilor domneşti, mai mulţi dintre dînşii, precum Vlad, Radu şi Balea, fură portari ai Poenarilor şi ca atari de strajă la graniţă şi mijlocitori la Sibiu. Sub Neagoe Basarab, sub Mihai Viteazul, ca şi mai tîrziu sub Matei Basarab, Şuicenii şi Ceparii se arată de partea Craioveştilor şi a boerilor de ţară, iar sub domniile fanariote scăpată şi se stinge orice înrîurire a acelor ce nu-şi părăsiră munţii, pentru a se apropia de viesparul de intrigi greceşti din Bucureşti. De cîte ori am încercat să mă afund în viaţa noastră eroică din veacurile al XV-lea și al XVI-lea și am voit să-i pătrund rostul mai apropiat, am simţit că în lipsa letopiseţelor contemporane, icoanele faptelor şi ale oamenilor, la lumina intermitentă a rarelor documente, se desprindeau din bezna trecutului singuratice şi nedesluşite, ca impresionantele înfăţişări ale drumurilor de noapte la fulgerile furtunilor. Dar chiar ispita acestor tainice şi uneori aprinse înfăţişări sporeşte dorul de a lămuri aceste vremuri atît de însemnate în desfăşurarea istoriei noastre naţionale. Din această pricină preţuiesc mai tare norocul cînd întîlnesc hrisoave sau alte scrisuri din care reiese mai vie şi mai cu amănunte fiinţa sau întîmplările vieţei vreunui bărbat din acele vremuri. Aşa răsare chipul lui Albu vistierul din întunecimile vremurilor, cînd în strălucită lumină de fală, cînd în roşie văpaie de tragedie. Sfetnic de căpetenie al lui Radu cel Mare (1495-1508), în cei 12 ani de înfloritoare domnie a acestui voievod îl aflăm neîncetat pe drumuri cu cele mai însemnate însărcinări şi cu falnice alaiuri, în fruntea a 48 de călăreţi, cu daruri domneşti, în 1497, el străbate Sibiul ca să meargă pe trei luni la Buda, să încheie tratat cu regele Ungariei şi să depue jurămînt în numele domnitorului muntean. Zece ani mai tîrziu el se află iară pentru vreo trei luni la Sibiu ca să încheie tratatul de pace şi de bună vecinătate cu Universitatea săsească, pe care îl întăreşte şi la Sighişoara cu voievodul Transilvaniei. În 1503 se găsea tot la Sibiu cu alai şi pompă de peţitor domnesc ca să ceară pe fata lui Iacsici pentru Pîrvu, nepotul lui Radu Vodă. Un an după moartea bunului şi înţeleptului voevod, el e trimis şi de noul domnitor Mihnea cel Rău cu solie la sibieni de la care se întoarce cu frumoase daruri.

Dar împrejurările se prefac vijelios în fioroasa domnie a lui Mihnea cel Rău. Măcelurile şi nelegiuirile se repetă şi se înmulţesc şi în curînd regăsim pe Albu la Sibiu, dar de rîndul acesta ca pribeag, în tovărăşia lui Iacsici, cumătrul de odinioară şi a competitorului la domnie Danciu Ţepeluş. Sălbaticele şi svăpăiatele porniri ale domnitorului încurcaseră treburile şi ridicaseră împotriva lui ţara, în frunte cu Craioveştii. Mihnea îşi atrăsese mînia turcilor, fără a fi dobîndit sprijinul ungurilor. El se văzu astfel silit, la rîndul său, să fugă ca pribeag la Sibiu. El nu fugea aci ca un

necunoscut, căci încă de cînd cerea să răstoarne pe Radu Vodă, în mai multe rînduri venise la Sibiu şi pare că, atît pentru el cît şi pentru doamna şi familia lui, saşii se arătaseră mai prietenoşi şi mai încrezători decît regele Ungariei care, după cererea domnitorului muntean, ordonase depărtarea acestui pretendent de la graniţele ţărei. Sosind ca fugar la Sibiu, el întîlni pe străzile oraşului săsesc pe neîmpăcaţii săi duşmani.

Ce patimi trebuie să fi clocotit şi să fi izbucnit în sufletele acestora, la vederea celui care tulburase şi însîngerase întru atîta ţara întreagă? De ce rane mai intime și mai cumplite vor fi fost chinuite inimile lor, căci, pe lîngă jafuri şi cruzimi, feciorul lui Ţepeş necinstise multe case boerești. Nu ştiu ce-o fi fost cu Pîrvu şi tînăra lui soţie, dar ştiu că pe cînd renegatul, care stricase cu tunul Mînăstirea Bistriţei, ieşea din biserica catolică, întovărăşit de cîţiva magnaţi unguri, vrăjmaşii săi se aruncară pe dînsul şi îl străpunseră cu săbiile lor. În cetate se făcu vîlvă mare; saşii deteră alarma şi închiseră porţile oraşului. Mulţimea lor armată împresură pe ucigători şi îi omorîră pe cîte trei împreună cu tovarăşii şi slugile lor, ca pe unii care înfrînseseră legile ospitalităţii, dar care se apărară vitejeşte pînă la moarte. Aşa pieri cu sabia în mînă Albu Vistierul tocmai cînd în ţară reveniseră la putere prietenii săi Craioveştii, întîi cu Vlăduţ Vodă, fratele lui Radu cel Mare, apoi cu propriul lor nepot, Neagoe Basarab. Murind, el lăsă o singură fată, Marga, căsătorită după Dragomir Vornicul, feciorul Badei din Şuiei şi ctitorul bisericei din Cepari. Descendentului lor, lui Stanciu logofătul din Cepari, din Şuiei şi din Tigveni, îi întărise stăpînirea Drăgoeştilor şi Lereştilor Mihai Vodă şi tot el îl pomeneşte ca „martor înaintea domniei mele“, la Bălgrad, în 1600, într-un hrisov în care viteazul domnitor se intitulează „cu mila lui Dumnezeu Voevod şi Domn a toată Ţara Ardealului şi Ţara Românească“.

(va urma)

ANASTASIE IORDACHE, MARIAN ŞTEFAN

Bolovan sculptat, care atesta traseul cavalerilor cruciați prin Țara Loviștei

Stațiunea Brezoi este supranumită „bijuteria plaiurilor Loviștei”, grație potențialului turistic natural deosebit

Compania Internațională Scaraoțchi

(urmare din pag. 1)

Conform Wikipedia, „Grupul Bilderberg este o organizație cu agendă globalistă, ce include lideri politici din lumea occidentală, oameni de afaceri și academicieni. Reuniunile au loc anual, începînd din 1954. Fondatorii grupului au fost magnații David Rockefeller și familia de bancheri Rothschild. Grupul este puternic exclusivist și se reunește anual pentru a promova o apropiere între Europa și Statele Unite ale Americii. Organizația are o agendă globalistă și afirmă că noțiunea de suveranitate națională este depășită. Din cauza caracterului secret al întîlnirilor și a refuzului de a emite comunicate de presă, grupul a fost acuzat adesea de comploturi la nivel mondial. Grupul nu are pagină de internet și nici o întîlnire nu este înregistrată. Din Grupul Bilderberg fac parte cam 180 de personalități politice, culturale, economice, universitare, ce se întrunesc în fiecare an în luna mai, alternativ în Europa și America, în aproape 50 de țări. Grupul a fost suspectat că pe agenda întîlnirii din anul 2010 s-ar fi aflat un potențial atac asupra Iranului și viitorul colaps al monedei euro. După colapsul monedei euro, soluția salvatoare pentru ieșirea din criză ar fi impulsionarea apariției unei monede mondiale, emisă de o bancă centrală globală. Aceasta s-ar traduce prin încercarea de a face din FMI un fel de Trezorerie mondială, sub egida ONU”.

Iată că există niște oameni care de peste 60 de ani manevrează lumea prin toate mijloacele de care dispun. Aceste familii super bogate erau cunoscute și descrise încă de acum 60 de ani, de ziariștii de la „Flacăra”, așa cum puteți citi în rîndurile ce urmează: „Acestea formează vîrful piramidei, fiind urmate de un alt grup compus din 90 de familii mai puțin bogate și din încă 350 de familii de milionari nu atît de influente și bogate, dar care n-au putut fi absorbite ori strivite de cercul privilegiat al celor 60 de familii din fruntea ierarhiei; acestea și-au subordonat întreaga economie, aparatul de stat, forțele armate, presa etc. Puterea lor nu se limitează la Statele Unite. Datorită uriașelor investiții de capital plasate în străinătate, monopolurile americane și-au întins tentaculele asupra întregii lumi capitaliste. În cadrul celor 60 de familii există o rețea încîlcită de relații de familie și de afaceri, de participări reciproce ale unora la întreprinderile celorlalte. Din acest labirint se desprind contururile cîtorva grupuri principale de capitaliști, între care s-a statornicit de-a lungul timpului o anumită ierarhie, potrivit puterii financiare a fiecăruia. Printre aceste grupuri erau cunoscute de multă vreme familiile Morgan, Rockefeller, Dupont și Mellon, grupurile din Chicago, Cleveland și Boston, precum și grupul Kuhn-Loeb. În ultima vreme, în acest «clasament» s-au produs anumite schimbări. Unele din aceste grupuri și-au pierdut din forță; în schimb, au apărut grupuri monopoliste noi, cum sînt acelea din California și din Texas”.

Sînt persoane cunoscute care dețin chiar și astăzi afaceri de miliarde de dolari. Cele mai multe se fac, bineînțeles, din industria de armament, lucru ce explică apetența americanilor pentru război și de ce nu pot sta deoparte de conflicte intervenind sau iscîndu-le în numele unor principii înalte de felul democrației, egalității și drepturilor omului. Nu doar în SUA există o astfel de gașcă de indivizi puși pe îmbogățire din moarte și distrugere, ci și în țările europene. Prin 1962 erau criticați capitaliștii din Franța, Germania, Belgia, Olanda, țări care astăzi au numeroase afaceri prospere în România nu în domeniul armamentului, ci în cel bancar, comercial sau de construcții și care, după ce își iau de aici

profiturile uriașe (și cu largul concurs al clasei noastre politice), ne „pun tălpi” cînd vine vorba de admiterea României în Spațiul Schengen.

Iată ce scriau cei de la „Flacăra”, în august 1962 despre afaceriștii din aceste țări, între care veți regăsi multe nume cunoscute: „În Franța – în cadrul faimoasei clici a celor 200 de familii – vîrfurile principale ale capitalului financiar le constituie îndeosebi familiile Schneider și de Wendel. E drept că, în ultimele decenii, forța acestora a scăzut mult. Schneiderii, care rivalizau pe vremuri cu Vickers, au trecut în plan secundar pe piața mondială capitalistă a înarmărilor. Totuși, monopoliștii francezi nu renunță la planurile lor de a-și recîștiga vechile poziții. În acest scop, ei se aliază cu finanța vestgermană și italiană. Această alianță a luat, de pildă, forma așa-numitului «triunghi al înarmărilor», în care s-au asociat marile monopoluri producătoare de armament din Franța, Germania occidentală și Italia.

În Germania occidentală întîlnim o altă constelație de mari monopoluri. Încălcînd prevederile Acordului de la Potsdam privind decartelizarea, puterile occidentale au permis refacerea concernelor de război care îl înarmaseră pe vremuri pe Hitler. Azi ele contribuie la înarmarea Bundeswehrului. Astfel, concernul «I.G. Farbenindustrie» nu numai că a fost restabilit, dar e chiar mai puternic decît era în trecut. El a depășit substanțial forța rivalului său englez «I.C.I.». Stînd în fruntea acestui trust gigantic, proprietarii săi – grupurile Merton și Abs (care controlează, de altfel, și «Deutsche Bank», societatea «Metallgeselschaft» și altele) – se situează pe primul loc al oligarhiei financiare din Reichul de la Bonn.

Aceste mari trusturi, împreună cu partenerii lor din Belgia, Olanda, Suedia și din alte țări vest-europene, formează un păienjeniș de uniuni monopoliste, carteluri și sindicate capitaliste. Acționînd cînd mînă în mînă, cînd separat, ele își umflă averile de pe urma militarizării economiei țărilor capitaliste, de pe urma pauperizării maselor”.

Desigur, jurnaliștii de la „Flacăra” nu vedeau felul în care funcționau prin anii ʼ50, celebrele companii SovRom, prin care noi le dădeam rușilor grîul și ei ne luau porumbul, sau cum ne controlau Serviciile Secrete prin agenții lor de influență, lucru pe care îl făceau nu doar aici, ci în întreaga lume sub stindardul nobil al luptei pentru pace și al eliberării popoarelor din jugul colonial american, pe care trebuiau să-l schimbe cu cel sovietic. Desigur, sovieticii nu erau nici atunci (așa cum nici în prezent rușii nu sînt) vreun „bastion al păcii”, cum se auto intitulau, și nu vor fi niciodată, dovadă chiar recentul război pe care ei l-au început chiar dacă motivele pentru care au făcut-o pot fi comentate.

Bineînțeles că finalul articolului – care continuă în această notă pe multe pagini – este unul optimist, în ton cu realitățile acelor ani: „Imperialismul, cu ajutorul forței sale de șoc — fascismul — a încercat să împiedice, prin război, mersul dezvoltării istorice a omenirii. Dar fascismul a fost înfrînt în cel de-al II-lea Război Mondial. Întregul sistem imperialist a suferit prin aceasta o lovitură ireparabilă. Imperialismul a încercat apoi să bareze calea revoluțiilor socialiste din Europa și Asia. Și această încercare a dat greș. Socialismul a devenit un sistem mondial. Astăzi imperialismul face totul pentru a menține sistemul robiei coloniale. Dar acest sistem e pe cale de dispariție. Astfel, popoarele lumii taie unul după altul tentaculele caracatiței imperialiste. Ea se mai zbate, mai e încă extrem de periculoasă, dar forța ei este în rapidă scădere”.

După cum probabil vă dați seama, nu doar că socialismul nu a devenit un sistem mondial, ba chiar

e unul care și-a dovedit ineficiența (chiar dacă noii marxiști și-ar dori să-l implementeze într-o formă nouă), dar „caracatița imperialistă” (cum o numeau ei) trăiește încă bine mersi. Că e așa, vedem cu toții doar privind în jurul nostru și dîndu-ne seama cum corupția la nivel înalt și dorința de îmbogățire și de putere globală a acestor indivizi e în continuă creștere. Am aflat de scandalul din Parlamentul European despre care am scris și eu în articolul „Criminalitatea gulerelor albe de la Bruxelles”, sau de cel care stă să explodeze în SUA, care îl are în prim plan pe fiul președintelui Biden, care a făcut afaceri dubioase prin Ucraina. Un alt exemplu despre cum miliardarii lumii se îmbogățesc pe spatele și, uneori, cu prețul vieții noastre este cel reliefat de către ziariștii de la publicația germană Politico într-un articol amplu (pe care-l puteți consulta aici https://www.politico.com/ news/2022/09/14/global-covid-pandemic-responsebill-gates-partners-00053969) legat de firmele lui Bill Gates, material bazat pe o investigație jurnalistică extrem de complexă. Iată ce scriu autorii în debutul articolulului despre care vorbesc.

„Cînd a lovit Covid-19, guvernele lumii nu erau pregătite. Din America, pînă în Europa și pînă în Asia, ele au trecut de la minimizarea amenințării de a-și închide granițele, la încercări nereușite de a înăbuși o răspîndire virală care a cuprins lumea. În timp ce cele mai puternice națiuni priveau în interior, patru organizații neguvernamentale globale de sănătate au început să facă planuri pentru o luptă pe viață sau pe moarte împotriva unui virus care nu cunoaște granițe. Ceea ce a urmat a fost o schimbare constantă, aproape inexorabilă a puterii de la guvernele copleșite la un grup de organizații neguvernamentale, potrivit unei investigații de șapte luni a jurnaliștilor «Politico», cu sediul în SUA și Europa, și ziarul german «Welt». Înarmate cu experiență și cunoștințe, susținute de contacte la cele mai înalte niveluri ale națiunilor occidentale și împuternicite de relații bine consolidate cu producătorii de droguri, cele patru organizații și-au asumat rolurile adesea jucate de guverne – dar fără responsabilitatea guvernelor.

În timp ce națiunile încă dezbăteau gravitatea pandemiei, grupurile au identificat potențialii producători de vaccinuri și au efectuat investiții în dezvoltarea de teste, tratamente și vaccinuri. Și-au folosit influența pe lîngă Organizația Mondială a Sănătății pentru a contribui la crearea unui plan ambițios de distribuție la nivel mondial pentru diseminarea acelor instrumente Covid către națiunile nevoiașe deși, în cele din urmă, nu va reuși să-și țină promisiunile inițiale. Cele patru organizații au mai lucrat împreună în trecut, iar trei dintre ele au împărtășit o istorie comună. Cea mai mare și mai puternică a fost Fundația Bill & Melinda Gates, una dintre cele mai mari filantropii din lume. Apoi au mai fost Gavi, organizația globală de vaccinare pe care Gates a ajutat-o pentru a influența oamenii din țările cu venituri mici, și Wellcome Trust, o fundație britanică de cercetare cu o dotare de miliarde de dolari, care a colaborat cu Fundația Gates în anii precedenți. În cele din urmă, Coaliția pentru Inovații în Pregătirea Epidemiei – CEPI, grupul internațional de cercetare și dezvoltare a vaccinurilor la crearea cărora Gates și Wellcome au avut un aport semnificativ”. În continuare, aflăm că „ancheta, care s-a bazat pe mai mult de patru duzini de interviuri cu oficiali americani și europeni și specialiști în sănătate la nivel mondial, a trasat drumul prin care o mare parte din răspunsul internațional la pandemia de Covid a trecut de la guverne la o circumscripție globală supravegheată privat de experți 



neguvernamentali. De asemenea, a detaliat conexiunile financiare și politice semnificative care le-au permis să obțină o astfel de influență la cele mai înalte niveluri ale guvernului SUA, Comisiei Europene și OMS.

Oficialii care au vorbit pentru «Politico» și «Welt» provin de la nivelurile superioare ale guvernelor din SUA și din Europa, inclusiv din agențiile de sănătate. Li s-a acordat anonimatul pentru a vorbi sincer despre modul în care administrațiile respective au abordat răspunsul internațional la Covid și ce pași greșiți au fost efectuați pe parcursul mandatului lor. Mulți dintre aceștia au tratat direct cu reprezentanții celor patru agenții globale de sănătate, unii zilnic. «Politico» și «Welt» au examinat procesele verbale ale întîlnirilor, precum și mii de pagini de analize financiare și documente fiscale, care au dezvăluit că grupurile au cheltuit aproape 10 miliarde de dolari din 2020 – aceeași sumă ca și principala agenție din SUA însărcinată cu combaterea Covid în străinătate. Este una dintre primele contabilități cuprinzătoare privitoare la cheltuielile organizațiilor globale de sănătate în lupta globală împotriva pandemiei”.

Articolul este foarte lung și nu am intenția să-l redau aici pe tot, dar din el reiese foarte clar felul în care aceste companii s-au implicat în producerea și distribuirea de vaccinuri pe bani foarte mulți, așa cum se zvonește, fără a exista încă probe concludente, pentru simplul motiv că nu s-a declanșat o anchetă oficială legată de contractele semnate de Ursula von der Leyen, lucru pe care-l spune și Lawrence Gostin, profesor de la Universitatea Georgetown, specializat în dreptul sănătății publice: „Cred că ar trebui să fim profund îngrijorați, fiindcă spunînd-o într-un mod foarte grosolan, banii cumpără influență. Și acesta este cel mai rău tip de influență. Nu doar pentru că sînt bani – deși acest lucru este important, pentru că banii nu ar trebui să dicteze politica – ci și pentru că este un acces preferențial, în spatele ușilor închise”. Gostin a mai spus că „o astfel de putere, chiar dacă este propulsată de bune intenții și expertiză, este anti democratică, pentru că este extraordinar de netransparentă și opacă și lasă în urmă oameni obișnuiți, comunități și societatea civilă”. Nu sînt singurii care fac parte din această „Companie Internațională a lui Scaraoțchi” și cred că lor li se

Iohannis a capitulat! Dar România?

„România este un stat eșuat”. Această afirmație de o gravitate extremă îi aparține președintelui României. Nu unui analist oarecare. Nu vreunui lider al opoziției. Iar după această afirmație, ce a urmat? Un prim bilanț cu totul și cu totul dezolant. A eșuat nu numai România, ci și cel mai important proiect prezidențial. Tot despre România. „România educată”. E eșuat „pas cu pas”. Au mai eșuat și cîteva guverne marca Iohannis. Am dat-o în gard cu spațiul european de liberă circulație. România nu a intrat în Schengen. Iar la sfîrșitul anului, Volodimir Zelenski ne-a dat cu tifla. Pedepsind 500.000 de români. Și în fața acestei provocări, Klaus Iohannis a capitulat.

Am atras atenția de cîteva ori în analizele mele asupra faptului că infamul act normativ pregătit, dezbătut și aprobat de Rada Supremă de la Kiev, care crucifică comunitățile etnice ale românilor, polonezilor, maghiarilor și rușilor, trebuia să fie cunoscut din timp de către oficialii statului român. De la corpul diplomatic, de la agenții serviciului de Informații Externe, pînă la șeful diplomației de la București, Bogdan Aurescu, și apoi pînă la premier și, evident, președintele României. Că toți aceștia trebuiau să acționeze, să fie proactivi și nu doar reactivi și să intervină în forță pentru a preveni catastrofa. Nu au mișcat un deget. Iar catastrofa s-a produs. În ciuda asigurărilor pe care Volodimir Zelenski le-a dat Parlamentului României. În ciuda uriașului ajutor de toate felurile pe care noi, cu românească generozitate, l-am acordat și îl acordăm Ucrainei.

Volodimir Zelenski s-a comportat arogant, cinic, abuziv în raport cu minoritatea etnică română și cu celelalte minorități. Acum acestea, prin lege, nu mai au dreptul să învețe după manuale în limba lor maternă. Și este doar unul dintre drepturile încălcate ale acestor minorități. Cu o obrăznicie și un tupeu rar întîlnite, Voldimir Zelenski și alți oficiali de la Kiev încearcă să explice opiniei publice internaționale și în special statelor afectate că asemenea restricții au fost instituite în primul și în primul rînd pentru etnicii ruși și, pentru a nu putea pretinde nimeni că aceștia sînt discriminați, au fost, iată, extinse și asupra celorlalți etnici. E timpul să lămurim o chestiune. Care cel puțin mie mi se pare fundamentală. România, Polonia și Ungaria ajută fiecare în felul ei Ucraina să supraviețuiască agresiunii ruse. De la ajutor umanitar,s pînă la furnizarea de uniforme, generatoare de curent, echipamente și, după caz, armament. Toate cele trei state fac sacrificii, deși

traversează momente dintre cele mai dificile, fără corespondent în ultimele decenii. În felul lor, toate aceste trei state au datoria să-și protejeze nu numai cetățenii din interiorul granițelor, ci și etnicii care trăiesc peste hotare. Dintre care mulți supraviețuiesc de secole în Ucraina. Pot înțelege că Ucraina este unul dintre cele mai tinere state din Europa. Un stat creat după căderea Zidului Berlinului. Și după destrămarea URSS. Pot merge pînă acolo încît să înțeleg că, fiind un stat foarte tînăr, simte nevoia să-și protejeze într-o măsură mai mare decît alte state valorile naționale. Dar nu pot înțelege cu niciun chip cum este posibil ca protejarea acestor valori naționale să meargă atît de departe, încît să încalce fățiș și grosolan valorile comunităților etnice. Nu pot să înțeleg sub nicio formă ce are pînă la urmă de cîștigat Ucraina, dincolo de persecuția comunităților de români, polonezi și maghiari, din persecuția comunității ruse. Care este cea mai numeroasă comunitate. Crede Volodimir Zelenski, crede guvernul său că în felul acesta îi poate apropia pe ruși? Că în felul acesta poate trăi în bună pace cu ei? Că va putea beneficia în vreun fel de susținerea acestora? Nu care cumva obține efectul diametral opus? Nu care cumva, ostilizîndu-i, creează fără să vrea o armată nevăzută, aparent tăcută, dar din ce în ce mai încrîncenată în interiorul granițelor pe care le apără cu atît de multe jertfe? Ce poate cîștiga Volodimir Zelenski comportîndu-se în acest fel cu românii și cu celelalte minorități?

Ucraina a declarat în repetate rînduri și a și obținut primele acorduri în acest sens, că dorește să devină membru al Uniunii Europene printr-o procedură accelerată. O procedură care nu este prevăzută în

alătură și cei care, în numele protecției mediului, au gîndit trecerea de la energia poluantă la cea nepoluantă, în cadrul cunoscutului plan „Green Deal”, plan bun în esență, dar făcut „pe genunchi” doar pentru că niște „lupi tineri” nu mai au loc în industria petrolului căreia s-au gîndit să-i pună cruce, pentru a se ridica ei prin companii producătoare de baterii, mori de vînt (eoliene), mașini electrice etc. Această companie internațională a răului nu va putea fi distrusă niciodată de oameni, fiindcă e prea întinsă și prea puternică pentru noi. O singură forță i se poate opune și o poate destrăma: Dumnezeu. Lui trebuie să ne rugăm și de la El trebuie să așteptăm salvarea, așa cum spune și psalmistul: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu şi eu voi privi cu bucurie pe vrăjmaşii mei. Mai bine este a Te încrede în Domnul, decît a Te încrede în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decît a nădăjdui în căpetenii. Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrînt pe ei”.

Vă doresc acum, la început de an, sănătate, liniște și pace, și multă nădejde în El!

niciuna dintre normele UE. Este încurajată în acest sens. Dar cum poate fi primită în Uniunea Europeană Ucraina, în condițiile în care merge împotriva valului? În condițiile în care ar deveni primul stat UE careși persecută minoritățile? Care nu permite acestor minorități să învețe după propriile manuale, să-și practice obiceiurile, să-și cultive tradițiile și a căror libertate religioasă este sistematic restricționată? Așa ceva nu este posibil. Și indiferent ce vor face alte state, România are datoria să anunțe încă de pe acum că va vota împotriva aderării Ucrainei, atîta timp cît drepturile tuturor minorităților nu sînt respectate la nivelul în care aceste drepturi sînt respectate în statul român. Mă gîndesc inclusiv la reprezentarea acestora în Parlament și Guvern.

Dacă Volodimir Zelenski, încolțit de acest război care-i ruinează țara, se comportă astăzi cu atît de multă aroganță, cum va fi același Volodimir Zelenski după război? Cînd, așa cum speră, prin efortul conjugat al celor 40 de state care ajută Ucraina, va reuși să obțină un armistițiu onorabil? Cum se va comporta acest Zelenski după ce se va instaura pacea, cînd va beneficia de sute de miliarde de euro destinate refacerii statului pe care-l reprezintă și cînd, așa cum el însuși a a afirmat, va dispune de cea mai puternică, cea mai bine instruită și cea mai bine echipată armată din Europa? Cît de arogant va fi atunci? Dacă acum nu și-a respectat cuvîntul dat, cum îl va respecta atunci? Cum își poate permite să solicite oficial Organizației Națiunilor Unite, unde Ucraina beneficiază de susținerea majorității statelor, ca Rusia să fie exclusă și din Consiliul de Securitate, și din Adunarea Generală, pentru încălcarea grosolană a normelor internaționale? Cum ar putea face asta, atîta timp cît el însuși încalcă cele mai elementare norme?

Pentru moment, atît despre Zelenski. Dar ce ne facem cu Iohannis? Dacă Zelenski după Zelenski va fi mai rău, ce va mai rămîne din Iohannis după Iohannis? Este un subiect asupra căruia merită să medităm. Dar pînă cînd acest om, care a condus 10 ani România, va fi așezat unde îi este locul, adică la stîlpul infamiei, pentru că așa cum singur recunoaște, a eșuat statul, avertizez încă de acum întreaga clasă politică asupra faptului că nu poate exista campanie prezidențială în 2024 fără ca toți competitorii, inclusiv cel ce va fi produs de liberali, să se plaseze în antiteză cu acest politician transformat în politruc și să încerce din răsputeri să demonstreze că vor fi cu totul și cu totul diferiți. Discursul anti-Iohannis va fi laitmotivul respectivei campanii electorale. Iar Iohannis după Iohannis nu va mai fi nimic.

SORIN ROȘCA STĂNESCU (Corectnews.ro)

Un punct de vedere „Schengenul“ care ni s-a refuzat înseamnă infinit mai mult decît cuțitul în spate înfipt de Austria

E doar partea văzută a unui buboi, a cărui infecție s-a întins ani la rînd pînă ne-a cuprins tot organismul. Este puroiul cu care am fost otrăviți sistematic, din 1989 încoace. Și pe care noi l-am acceptat. L-am înghițit Plătim astăzi pentru marea trădare de acum 33 de ani. „Schengen” este clasa politică trădătoare: de la Ion Iliescu la Klaus Iohannis, de la Petre Roman la Nicolae Ciucă, de la Virgil Măgureanu la Eduard Hellvig și de la Mugur Isărescu la… Mugur Isărescu.

„Schengen” este vînzarea la fier vechi a industriei, a flotei și a sistemului de irigații lăsate de Ceaușescu. „Schengen” este înstrăinarea bogățiilor pămîntului: petrol, gaze, cupru, cărbune etc. Și înstrăinarea pămîntului însuși. Și privatizările dubioase ale tuturor capacităților de producție și surselor de venit rentabile, care ne-au sărăcit sistematic și ne-au transformat în colonie. „Schengen” este sabotarea timp de trei decenii a unirii cu Basarabia, tratatul bilateral cu Ucraina, prin care am semnat încă o dată pentru ruperea Bucovinei de Nord, a Herței și Bugeacului. Este renunțarea la moștenirea Gojdu, cu o valoare materială de peste un miliard de euro dar cu o valoare spirituală inestimabilă, și cedarea ei către Ungaria. Este steagul Ucrainei, al NATO și al UE, de care nu mai are loc steagul românesc. „Schengen” este mormanul de fiare vechi –fregate, F-16, rachete – cumpărate cu sute de milioane de dolari pe post de șpăgi pentru admiterea în NATO și apoi ca taxă de vasalitate; viza pe care America ne-o tot flutură pe la nas, ca un morcov pe la botul asinului, pentru a-l face să tragă. Geaba am lustruit clanțele, am lins podelele și am pupat licuriciul. Pe Potomac s-a înțeles că măgarul dîmbovițean merită doar două lucruri: paie și bătaie.

„Schengen” este „Plandemia” care ne-a omorît de inimă rea părinții și bunicii, zăvorîți în case și izolați ca niște ciumaț, dar și distrugerea copiilor,

lipsiți timp de doi ani de învățătură și lăsați să se ofilească între patru pereți, tînjind după joacă și după prieteni. Este genocidul împotriva bolnavilor cronici, cărora li s-a blocat accesul la tratament și distrugerea sistemului sanitar și pervertirea doctorilor, transformați în unelte ale morții. „Schengen” este duhul demonic care ne-a închis bisericile și cimitirele și i-a îngropat pe dragii noștri în saci negri de plastic, fără a le putea cînta „Veșnica pomenire”. Este, de asemenea, teroarea oficializată ca instrument de guvernare; armata scoasă în stradă cu armament de război; sirenele urlînd zi și noapte și ambulanțele goale gonind bezmetic ca niște muște fără cap; oamenii săltați de pe stradă și internați cu forța în spitale sau ospicii. „Schengen” sînt milioanele și milioanele de euro aruncați pe „vaccinuri” letale, măști inutile, izolete de carnaval și turnee ale „imunizării” cu mici și manele. Apropo: știți care este singura țară din Schengen, din UE și din lume care a votat o lege a vaccinării obligatorii pentru toată populația? Exact: Austria. Nu a mai apucat să o aplice pentru că a început cealaltă etapă a Resetării: Războiul din Ucraina.

„Schengen” este trădarea presei: sămînța vînzării a fost sădită încă din 1990, cînd TVR nu a transmis mitingul anti-FSN „din cauza ceții”; după cîteva luni, minerii erau aclamați cînd zdrobeau țeste în centrul

Trei ani de pandemie – un bilanț îngrijorător

Cînd a început, fiecare dintre noi, într-o formă sau alta, a crezut că nu va fi afectat, că e un fenomen care se petrece departe, o curiozitate, dar în cîteva săptămîni au început să moară oameni, iar unii au realizat că fac parte din tragedie. Alții au refuzat să creadă. ● 6,7 milioane de oameni și-au pierdut viața în urma infectării cu Covid-19 și a complicațiilor provocate de îmbolnăvire. ● La mai puțin de un an de la începutul pandemiei, primele persoane s-au vaccinat în Marea Britanie, SUA și Uniunea Europeană. ● Pandemia a afectat toate categoriile de persoane, a divizat societatea și a deformat relațiile umane. ● 67.374 de români au decedat în urma infectării, conform datelor publicate de Guvernul României. ● Peste 8 milioane de cetățeni români au făcut cel puțin o doză de vaccin. În ultima zi a anului 2019, pe un site internațional de alerte pentru boli infecțioase a fost publicat primul raport în care se anunțau 27 de decese în orașul Wuhan, provincia Hubei, China, din cauza infectării cu un virus necunoscut. Așa a început călătoria prin pandemie a omenirii, una care pentru America de Nord și Europa s-a încheiat, conform unor specialiști, dar care încă provoacă disfuncționalități ale sistemului de sănătate, tensiuni sociale și blocaje economice în China. În cei trei ani, 6,7 milioane de oameni șiau pierdut viața în urma infectării cu Covid-19 și a complicațiilor provocate de îmbolnăvire.

social. A afectat toate categoriile de persoane, a divizat societatea și a deformat relațiile umane. Nimeni nu a analizat încă modul în care a modelat această experiență tragică și neașteptată societatea în care trăim, dar încă îi suportăm consecințele.

Cum te raportezi la o catastrofă

S-a întîmplat cu două săptămîni înainte să se închidă parcurile. Era o zi rece de primăvară, iar pe aleea asfaltată care urca singura movilă din mica întindere de verdeață nu se afla nici un trecător. La ora zece dimineața, pensionarii și alergătorii au terminat tururile ritualice de un kilometru fiecare, printre copaci și iarba răvășită de o iarnă fără zăpadă. Din vîrful micului deal se vedea gardul Institutului „Matei Balș”, cel mai important spital de boli infecțioase din țară. Venisem să cercetez zona pentru a găsi un loc ferit de privirile curioase ale trecătorilor, de unde puteam face poze. Mă pregăteam de pandemie ca un reporter conștiincios. Îmi cercetam agenda ca să descopăr ce medici cunosc și cu care pot ține legătura pentru a afla secretele noului virus, iar acum pornisem la vînătoare de imagini cu ambulanțe, încercînd să surprind internarea primilor bolnavi dintrun eveniment care începuse să schimbe lumea.

Bucureștiului. Aceeași presă, ajunsă azi un megafon al terorii sanitare și un mijloc abject de propagandă și minciună, a aplaudat vînzarea țării și a promovat supunerea la ordin și umilința față de străini, ca singurul mod de viață sănătos ce li se potrivește românilor.

„Schengen” este clătinarea Bisericii în fața buldozerelor COVID și a duhului acestei lumi: lingurița de plastic și masca la altar, Învierea fără credincioși, ierarhi și purtători de cuvînt transformați în propagandiști-vacciniști, avînd acum mii de morți pe conștiință. Este și boicotarea Referendumului pentru Familie, după o vizită intempestivă a lui Jean-Claude Juncker la București. „Schengen” este mutilarea sufletului românilor și pervertirea copiilor încă din grădiniță cu „valorile” progresismului sub semnul mincinos al „Educației”. „Schengen” este încă o sumedenie de lucruri – mai multe și mai toxice decît lista de E-uri de pe eticheta unui pateu de post.

Dar „Schengen” înseamnă în primul rînd trădarea de către noi a mucenicilor din decembrie 1989. Pruncii nevinovați care au ieșit cu piepturile goale în fața gloanțelor, strigînd asemenea martirilor din primele veacuri de creștinism: „Vom muri și vom fi liberi!”. „Schengen” înseamnă cozile uriașe la ness, brînză, carne, kent și whisky, atunci cînd încă se mai trăgea și sîngele lor nu se uscase pe caldarîm. Înseamnă aburcarea noastră pe cadavrele acelor copii în goana disperată de a ne pune singuri cătușe mai aurite decît robinetele lui Ceaușescu. Am vîndut pe un pumn de arginți darul fără de preț făcut nouă de mucenicii din decembrie: Libertatea. Acesta este păcatul nostru originar.

„Schengen” este sîngele lor pe capetele noastre. Este Răs-Plata trădării. Au trecut 33 de ani de atunci. Vîrsta lui Isus pe Cruce. A venit momentul să ne întoarcem. Să ne răscumpărăm Păcatul. Să ne luăm înapoi Libertatea. Știm Calea. Ne-au arătat-o Copiii. Golgota este înaintea noastră și nu o mai putem ocoli. Bucurați-vă: a sosit ceasul Învierii!

Sursa: ADRIAN PĂTRUȘCĂ (preluare de pe Facebook)

cuvînt, iar eu și colegii mei veneam după și căutam senzaționalul, importanța și semnificațiile, fiecare după profilul publicației sau postului TV pentru care lucra. În mijlocul furtunii

Era o distanță între mine și tragedie. Nu făceam parte din ea. Căutînd originea ei, descriind-o, de multe ori descopeream cauza sau ne era prezentată sau sugerată de polițiști, anchetatori, medici sau alți specialiști. Obțineam astfel și o confirmare a faptului că viața e dreaptă, exista o eroare, o neglijență, un păcat inițial, o minciună originară care produsese nenorocirea. De exemplu, un tată băuse prea mult, adormise cu țigara în mînă, iar apartamentul luase foc. Faptele se înlănțuiau. Descoperirea originii tragediei îmi oferea un fel de liniște interioară, puteam să suport durerea provocată de faptul că o familie a dispărut în flăcări. În mai puțin de o lună de la ziua în care căutam locul potrivit pentru a fotografia ambulanțe și primii oameni infectați, ajunși la spital, am realizat că între mine și tragedie, în realitate, nu era nici o distanță. Mă aflam în mijlocul ei, la fel ca toți ceilalți.

În cei trei ani, 67.374 de români au decedat în urma infectării, conform datelor publicate de Guvernul României. De la ieșirea din starea de alertă, autoritățile nu mai dau publicității date despre evoluția pandemiei deși, în continuare, sînt persoane care se îmbolnăvesc.

La mai puțin de un an de la începutul pandemiei, primii oameni au fost vaccinați în Marea Britanie, SUA și Uniunea Europeană. O combinație între imunitatea realizată în urma campaniilor de vaccinare și cea dată de îmbolnăvire au creat rezistență în fața virusului. Încă sînt persoane care se infectează, dar pericolul de moarte a scăzut în mod semnificativ. Pandemia a avut un impact profund din punct de vedere fizic, psihic și

La aproape trei ani de la acea zi rece de martie, cînd lumea intra înspăimîntată în case, încă meditez la felul ciudat în care mă raportam la catastrofă. Mintea mă excludea din ea. Era ca și cum aveam o protecție specială, în principal oferită de un bloc-notes și un aparat de fotografiat mă ținea departe de orice contact periculos cu noul virus, atît de puține știam la acea oră. Făceam exact ce învățasem să fac de atîția ani. Priveam un eveniment, un accident, o tragedie prin ochii celorlalți oameni. Mă gîndeam ce ar vrea ei să afle, ce e important, ce e nou. Relatam o întîmplare în care timpul își spusese ultimul

Peste trei milioane de români au trecut prin boală, conform rapoartelor oficiale, dar această cifră e mult subevaluată, mulți dintre cei care s-au infectat nu au anunțat autoritățile. De asemenea, peste 8 milioane au făcut cel puțin o doză de vaccin.

Pandemia, pe lîngă teamă, suferință și moarte, a adus probleme economice, tensiuni sociale globale și războiul din Ucraina. Dezechilibrul major provocat de virus continuă și va mai dura pînă cînd societatea se va stabiliza.

EMILIAN ISAILĂ (Spotmedia.ro)

Doza de sãnãtate

Importanța somnului pentru sănătate

Dereglarea ritmului nictemeral pentru o perioadă mai lungă de timp duce la îmbolnăviri grave și la îmbătrînirea prematură a corpului. Se estimează că aproximativ 45% din populația globului are probleme cu somnul! O mare provocare pentru medicină!

Ceasul nostru biologic ne indică faptul că un somn odihnitor este necesar pentru regenerarea și pentru activarea proceselor metabolice din organism. Pentru o mai bună calitate a somnului este indicat să ne păstrăm ritmul nictemeral.

Cercetatorii germani din Freiburg au descoperit rolul dublu al somnului în menținerea sănătății creierului. În timpul somnului sînt întărite legăturile dintre neuroni, menite a susține procesul de memorare. Creierul elimină informațiile de care nu mai are nevoie, iar sistemul imunitar se reechilibrează.

Copiii cu vîrste cuprinse între 0 și 12 ani au nevoie, în general, de 10 ore de somn, iar adulții de aproximativ 7-8 ore de somn în fiecare noapte, adaptate necesităților individuale. Calitatea somnului este mai importantă decît cantitatea, de aceea nu este recomandat consumul de alimente bogate în grăsimi înainte de culcare.

Cauzele unui somn dereglat și neodihnitor sînt: stilul de viață, păstrarea aparatelor electronice în dormitor, lumina albastră, lungimea undelor. Acestea împiedică metabolizarea melatoninei, hormonul somnului. Zgomotul poate, de asemenea, deregla somnul, și, în

O istorie a farselor (283)

Farsa unor exploratori la Polul Nord (3)

Decizia lui Peary i-a pus tot timpul în încurcătură pe studenţii arctici. Nimeni nu merită mai mult titlul de cuceritor al Polului Nord decît Bartlett care, în acea zi de 1 aprilie, Ziua păcălelilor, s-a întors spre sud împotriva voinţei sale. „La revedere, căpitane“, i-a spus Peary. „Dacă voi ajunge acolo, urmează Polul Sud, unde tu vei fi liderul“. Deci Peary a continuat şi cînd s-a aflat din nou pe vasul Roosevelt, la 26 aprilie, doar cu două zile în urma lui Bartlett, era, aparent, conducătorul primei echipe care a atins vreodată Polul Nord.

Ulterior, el a susţinut că în acel avînt final către nord grupul lui acoperea 40 km pe zi. Ciudat, dat fiind că înainte de plecarea lui Bartlett, cea mai lungă distanţă parcursă într-o zi fusese de 27 km. În jurnalul pe care 1-a dat mai tîrziu publicităţii, el scria: „În sfîrşit, Polul Nord. Trofeul a trei Secole. Visul şi scopul meu de douăzeci de ani. Al meu, în sfîrşit“. Înfigînd cinci drapele şi lăsînd însemnări într-o sticlă ce comemora „ultima dintre cele mai însemnate poveşti de aventuri – o poveste pe care lumea a aşteptat să o audă aproape patru sute de ani“, grupul lui triumfător începuse drumul de întoarcere, către sud, la ora 4.00 p.m., la data de 7 aprilie 1909. Remarcabil, membrii expediţiei s-au întors pe Roosevelt într-un ritm aproape de două ori mai alert decît cel al călătoriei spre nord – cel puţin, aşa a pretins Peary. Şi mai remarcabil a fost marşul lor iniţial, înapoi la punctul în care Bartlett îi părăsise –214 km în două zile şi jumătate: peste 80 km pe zi. În timp ce gheaţa se topea şi se spărgea, Roosevelt se îndrepta spre casă. În aşezarea Etah din Groenlanda, Peary s-a înfuriat aflînd că adversarul Cook revendicase deja cucerirea Polului Nord. Punîndu-le întrebări celor doi eschimoşi care îl însoţiseră pe Cook, Borup a aflat că acesta nu pierduse niciodată pămîntul din vedere. Atunci Peary, care călătorise pînă unde nu se mai vedea nici urmă de uscat, s-a considerat singurul îndreptăţit la titlul de învingător. Ajungînd în Labrador la 6 septembrie, a telegrafiat ştirea succesului său –dar Cook, oprindu-se în Insulele Shetland în drumul său spre Copenhaga, revendicase deja, cu cinci zile în urmă, cucerirea Polului. Felicitîndu-l pe Peary pentru a ajunge acolo după el, chiar în timp ce Peary îi ataca

timp, duce la scăderea capacității de memorare și la debusolarea sistemului hormonal.

Persoanele care suferă de dereglări ale ritmului nictemeral sînt, desigur, foarte obosite în timpul zilei, dar se poate observa și o debusolare energetică și o încetinire în activitatea curentă. În ultimii ani, lipsa somnului sau un somn dereglat au devenit fenomene îngrijorătoare. Marea majoritate a persoanelor cu dereglări de somn sînt, totuși, femeile.

Medicina alternativă/ energo-informațională depreciază administrarea medicamentelor de sinteză pentru somn deoarece acestea modifică tiparul și calitatea somnului. Nu degeaba un proverb chinezesc spune: ,,Dormi, dacă poți, jumătate din viață și vei trăi dublu”. În privința alimentației și a rolului acesteia în susținerea unui somn calitativ, este recomandat ca masa principală a zilei să fie la prînz, iar seara o masă frugală, cît mai ușor digerabilă. De asemenea, cruditățile nu sînt recomandate seara, înainte de culcare, ci, mai degrabă, o bucățică de ciocolată neagră cu procent mare de cacao, cîteva nuci, alune, migdale sau o banană, iar consumul de lichide ar trebui limitat cu două ore înainte de somn. Consumul a una-două cafele dimineața ne înviorează și stabilizează ritmul nictemeral, iar aerisirea camerei seara, înainte de culcare ne asigură un somn liniștit.

pretenţia, Cook a fost primul care părea să fi învins. Un sondaj de opinie în rîndul cititorilor unui ziar din Pittsburgh a avut ca rezultat 73.238 voturi în favoarea lui Cook şi doar 2.814 în favoarea lui Peary.

Dar pretenţia lui Cook şi-a pierdut validitatea. Deşi ambii exploratori au refuzat să prezinte însemnări care să le dovedească succesul, iar disputa dintre ei se înfierbînta, s-a demonstrat în curînd că lui Cook (deja demascat ca farsor în încercarea lui de a cuceri Vîrful McKinely) i-a fost imposibil să ajungă la Polul Nord. Ceea ce însemna, conform unui proces mai mult sau mai puţin simplist al raţiunii opiniei publice, că dacă unul dintre cei doi era mincinos, celălalt trebuia să fie cinstit.

Posibilitatea ca ambii să fie mincinoși era prea îngrozitoare pentru a fi luată în ecuație. Cînd Cook a ieșit din cursă, însemnările lui Peary au fost analizate de către un subcomitet al societăţii National Geographic, nedoritor să le supună unui scrutin amănunţit. Doi ani mai tîrziu, apărătorii lui Peary au început o mişcare de lobbying în Camera Reprezentanţilor pentru a aproba un proiect de lege care să îi acorde oficial lui Peary creditul de a fi atins primul Polul Nord şi dreptul de a se retrage din marină cu funcţia de contraamiral. În pofida invaziei de întrebări care l-au făcut să se zvîrcolească de stînjeneală, legea a fost aprobată cu 154 de voturi pentru şi 34 împotrivă. Cu o pensie viageră de 6.500 de dolari pe an, contraamiralul Robert E. Peary s-a retras, împreună cu soţia şi cei doi copii, pe Insula Eagle, statul Maine. Şi-a petrecut ultimii ani de viaţă neliniştit doar din cauza celor care se îndoiau de reuşita lui, cum a fost congresmanul din Dakota de Nord, Henry Helgeson. Acesta a murit însă înainte de a putea introduce în parlament proiectul său de lege, prin care propunea ca lui Peary să-i fie retrase toate onorurile de care beneficia.

Peary devenind acum un monument naţional la fel cum Byrd va deveni peste zece ani, nu s-a permis ca îndoielile unor persoane precum Helgeson sau (încă mai oportun) Amundsen să-i distrugă faima – deşi, conform propriilor declaraţii, ca să fi atins Polul Nord şi să se fi întors de acolo, grupul lui Peary ar fi trebuit să călătorească 690 km numai între 2 şi 9 aprilie – deci, în medie, peste 85 km pe zi, în condiţiile atmosferice specifice zonei polare, de către oameni aflaţi în pragul extenuării.

(va urma)

STUART GORDON

Frica, grijile, discuțiile neplăcute în familie duc la dereglarea sistemului energetic din organism. În medicina energo-informațională, terapiile încep cu o diagnosticare energetică menită să ateste blocajele energetice din corp. Se recomandă tratamentele adecvate, axate pe deblocarea energetică a meridianelor, reglarea chakrelor, eliminarea informației lăsată de virusuri, bacterii, paraziți, metale grele etc., tratamente care duc la o autoreglare energetică a corpului și la reinstalarea unui echilibru energetic pînă la nivelul celulei.

Terapiile nu sînt dureroase, nu se prescriu medicamente, și sînt recomandate atît copiilor, cît și adulților. Refacerea sau repunerea rețelelor neuronale în acțiune este, de asemenea, un punct forte în medicina energo-informațională.

A reface cuantica mecanică a corpului înseamnă o viață echilibrată. Într-un asemenea context somnul survine în mod natural.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Reduse

ORIZONTAL: 1) Nu-și face treaba; 2) Ridicarea gunoiului – Ia calea întoarsă!; 3) Legături ușoare! – Venit fraudulos; 4) Are darul vorbirii (dim.) – Ou tare; 5) Tras la tir! – Scris în proză; 6) Val alb și rece – Ce întrebare!; 7) Punct fatal! – Băiatul moșului; 8) Probe atletice efectuate la groapa cu nisip; 9) A te lua lua după alții – Lucru la sol; 10) Vor să știe (fem.).

VERTICAL: 1) Originea marilor descoperiri (pl.); 2) Scos din fire – Picior de lemn!; 3) Spațiu de emisie – Duce vorba; 4) Primele la fugă! – Stinse... cu apă; 5) Repede la vorbă – Cuvînt de dicționar; 6) Oameni în șa; 7) Întreite! – Motonavă de coastă; 8) Luată pe ocolite; 9) Ușor de dus – Dus cu greutate; 10) Marii clasici – Au rostul lor.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,COMPOZIȚIE ÎN ALB”

1) PERETE – TIC; 2) OLARU – PITA; 3) LACAVA – TAR; 4) ENOT – MOARA; 5) I – VARAR – IG; 6) PI – ISER – I; 7) TENIS – ZULU; 8) ESENIN – DU; 9) MT –I – OPACE; 10) AISOR – BRAD.

MÎNDRIA DE A FI

Elogiu lui Tudor din Vladimiri (I)

Oare din ce materie se plăsmuiesc eroii? De ce îi iubim şi cum anume o facem? Pentru a da un răspuns convingător vom spune că, prin natura lucrurilor, prin complexul psihologiei sale pozitive cu un acut simţămînt al viitorului, poporul român nu este un popor paseist. Iubim din suflet talazul eroic al timpurilor revolute, dar asta nu înseamnă că am dori să ne întoarcem înapoi, prin vreme. Această iubire este mai degrabă rodul unui puternic simţămînt al istoriei, o gravă conştiinţă a gratitudinii faţă de cei care ne-au dat viaţă şi ne-au lăsat moştenire o ţară liberă, independentă şi demnă. Este ca şi cum coroana unui pom îşi apleacă ramurile grele de roade către rădăcini, în semn de evlavie şi mulţumire. E bine să ne amintim de toţi marii cunoscuţi sau anonimi care, în numele năzuinţelor naţiei, au plătit cu tot ceea ce aveau mai de preţ – cu însăşi viaţa lor. Şi au plătit amarnic, pierind fie de jungher, fie de otravă, fie de glonţ sau spînzurătoare. Ei, aproape toţi, au avut morţi violente, fapt care, prin el însuşi, poate însemna, într-o superioară semiotică a tainelor universale, un indiciu că prin jertfa lor de foc puteau purifica totul, întărind zidirile viitoare. Ei ştiau că nu vor mai vedea velinţa înstelată a cerului, că nu vor mai gusta din prospeţimea de granate a vinului şi din bucatele pămîntului, că nu vor mai mirosi asfodelele şi rourusca cele pline de o răcoare parfumată, iar păsările nu le vor mai turna în auz colindele lor gregoriene, născute în templele cerului. Ei ştiau că nu vor mai apuca să-şi dezmierde maica, femeia iubită şi pruncii, că trupurile lor tinere, în giulgiuri însîngerate, vor fi acoperite de marmora verde a ierbii şi poate că nu le va pîlpîi nici o făclioară la creştet, după ritul cel vechi al locurilor, iar, după o vreme, puţini vor mai şti de trecerea lor prin viaţă. Ei ştiau, de asemenea, că nu vor fi prima şi nici ultima jertfă a neamului şi că va mai trece fără îndoială timp îndelungat pînă ce posteritatea va da un sens împlinit şi major sacrificiului lor. Şi, cu toate acestea, la auzul cornului şi al clopotelor, ei lăsau plugul în brazdă şi săreau bărbăteşte cu pieptul la hotare pentru că aşa le spunea porunca imemorială! Oh, ce forţă fantastică aveau oamenii aceştia într-înşii, ce seve ale pământului urcau în tulpinile lor şi îi făceau atît de mîndri şi răzbunători, atît de crânceni în zeiasca lor încleştare! Şi, atîta timp cît va mai fi vlăstar mioritic sub soare, noi vom spune acestor preoţi ai jertfei, care se pierd în negura istoriei, ca nişte păduri albe de mesteceni, „mulţămesc“, care vine din latinescul „mulţi anni ire“, adică „la mulţi ani!“. Ei, înaintaşii, au pierit în fumul mileniilor, dar este moral şi frumos să le spunem uneori, dimineaţa şi pe la prînzişor, la chindie şi noaptea „la mulţi ani“, asigurîndu-i că vor trăi veşnic în memoria noastră. Astfel, de la Burebista întemeietorul şi pînă la vitejii care au făcut „suprema jertfă pe cîmpurile de bătaie pentru întregirea neamului“:, din cele două carnagii mondiale, fiii patriei au ştiut că au o datorie vitală faţă de pămîntul şi poporul din care s-au născut. La rădăcina fiecărei garoafe de purpură şi a fiecărui tei, cu pirogravurile sale de fosfor înflorit, la temelia oricărei zidiri de astăzi şi a oricărei palme de pămînt liber românesc, se află chezăşie cîte o viaţă de erou. Noi nu vom pregeta niciodată să închinăm puilor de lei cele mai alese gînduri ale noastre, pentru că ei sînt bulbii cei curaţi ai patriei, părinţii care ne-au apărat, iar acum aşteaptă să le apărăm şi noi lăcaşul de veci şi memoria.

Din ce materie sînt plăsmuiţi eroii? Fără doar şi poate, din aceeaşi materie cosmică şi augustă, din care e plăsmuită patria. Fiinţa lor lasă prin aer inscripţii de aur aidoma unor gigantice oştiri de albine, care au trudit din răsputeri pentru izbînda mierii pe pămînt. Un asemenea erou, unic şi epocal, a fost Tudor Vladimirescu.

„Tudor a fost o personificare a deşteptării naţionale“ – scria Nicolae Bălcescu. Născut, după toate probabilităţile, în luna iunie a anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, într-o familie de ţărani liberi, Tudor a fost înzestrat de la natură cu o exemplară agerime a minţii şi cu remarcabile trăsături de caracter. El avea

să parcurgă, de timpuriu, ajutat de marile.sale însuşiri, şi de o seamă de oameni de bine care aveau încredere în steaua lui, o serie de trepte ale ierarhiei boiereşti şi militare. La o vîrstă încă tînără, după ce practică mai multe meserii, avînd şi îndeletnicirea de a vinde vite, seu şi peşte, după ce peregrinează prin ţară şi peste hotare, el ajunge vătaf al plaiului Cloşanilor, în 1806, şi se afirmă ca o căpetenie de mare valoare a oastei de panduri olteni – formă tradiţională de apărare populară. Avea, aşadar, o situaţie materială bună, chiar foarte bună, de vreme ce şi-a putut permite, în buna tradiţie a domnilor şi boierilor pămînteni, să întemeieze o biserică în satul Prejna, unde s-a şi păstrat un frumos tablou votiv cu chipul său. Consacrîndu-se carierei militare, s-a remarcat în războiul ruso-turc şi a fost decorat cu ordinul „Sfîntului Vladimir”. Avea deci toate şansele să ocupe poziţii sociale şi militare din ce în ce mai bune, poate chiar un loc în divan. Şi totuşi, slugerul a renunţat la tot, a sacrificat şi linişte, şi avere, şi viaţă pentru un ideal infinit mai înalt decît orice satisfacţie personală: slujirea patriei, repunerea ei în drepturile cele vechi, fericirea şi dreptatea pentru tot norodul românesc. Înainte de a evoca o seamă de aspecte ale revoluţiei conduse de el şi ecourile uriaşe pe care aceasta le-a avut nu numai în epocă, dar şi mai tîrziu, să încercăm, cu sprijinul cîtorva martori ai vremii, să desprindem din pulberea cronicilor chipul lui Tudor. Iată o schiţă pentru un posibil portret, fizic şi spiritual, care ni-1 apropie şi mai mult, în timp şi spaţiu, făcîndu-i prezenţa extrem de vie. Din puţinele portrete care s-au păstrat (printre care îl menţionăm şi pe acela executat magistral de Theodor Aman, după relatările ulterioare ale pandurilor) precum şi din mărturiile scrise sau rostite, ne putem da seama că slugerul avea, în mare parte, trăsăturile esenţiale şi virtuţile poporului român. Să vedem cum îl descrie Ştefan Scarlat Dăscălescu:

„Om de statură mai mult mijlocie, talia bine proporţionată, faţă palidă, mustaţă galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decît oval, trăsăturile feţei potrivite, nu prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urît”. Tot el notează că „stă drept ca un soldat şi are un aer de comandir“. Iată şi cîteva notaţii de suflet pe care le face Zilot Românul la 1823: „Cu adevărat avea omul duh firesc şi vorba lui puţină totdeauna pe gînduri, şi cînd îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei“. De o frumuseţe aparte sînt şi descrierile făcute de Ciriac Popescu, unul dintre aghiotanţii lui Tudor: „Vladimirescu e fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos“. Iar cel de-al doilea: „Ştii d-ta, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu rîdea niciodată, cînd auzea că vin turcii asupra noastră, că să năpustea paginii ca vijelia, cînd nici cu gîndul nu gîndeai, el de bucurie începea să cînte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă“. Nu mai puţin interesant îl surprinde Alexandru Pelimon în „Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821”: „El era om de-o talie mijlocie, în etate cam de 40 ani, smead la chip, cu un semn pe obraz în jos sub ochiul stîng, ca cum i-ar fi picat o lacrimă, al căruia aer dovedea un caracter ferm şi mare capacitate militară. Portul său: o dulamă, pantaloni leşeşti, ce era la modă p-atunci, încins cu brîu, peste mijloc, cu o bundă mare îmblănită, cu o căciulă înaltă, gelepească de hîrşie, şi armat de o spadă ce o purta atîrnată de nişte găitane pe dupe gît, cu pistoale la cingătoare. Vocea sa era tunătoare“. Tot astfel, un alt contemporan, l-am numit pe Gheorghe Hagi Toma Peşacov, îl numeşte într-o elegie „heroul României“, pentru ca, mai tîrziu, Ion Ghica să scrie în lucrarea sa „Din vremea zaverei”, pe baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, că Tudor era „un om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de mare vitejie comandînd panduri în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă la 1812”, fiind adorat de panduri, în ciuda măsurilor disciplinare aspre pe care le lua, fiind numit de toţi românii Domnul Tudor, considerat „adevăratul domn al Ţării Româneşti“.

Botezul Domnului – Epifania

Astăzi Însuși Duhul Sfînt

Se pogoară pe pămînt, În apa Iordanului

Unde-i Fiul Domnului.

Iară Tatăl cel Ceresc Întru graiul Părintesc, Binecuvîntează acum

Pe Fiul Său cel Preabun...

Și prin Crucea lui Isus Botezul vine de Sus, Întru Fiul cel iubit În care-a binevoit!

Epifania-n Treime Dumnezeu întru Unime! Binecuvîntare-aleasă

De toată lumea-nțeleasă...

Cu Ioan Botezătorul Înaintemergătorul

Mielul Sfînt ne mîntuiește

Prin Botez dumnezeiește!

Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

Personalitatea lui are darul, după cum se vede, să fascineze şi astăzi. Nu ne propunem aici să evocăm constelaţia impresionantă de testimonii, studii, lucrări de beletristică şi artă plastică, nestemate ale folclorului, oratorii şi alte produse ale harului românesc, al căror personaj central este Tudor Vladimirescu. Deşi steaua lui a trecut pe cerul patriei vreme de numai cîteva luni, într-un ianuarie şi mai ale anului 1821, fuzeele luminoase pe care le-a răspîndit şi le-a presărat cu dărnicie în jur, au stîrnit imaginaţia tuturor celor care i-au urmat. El, care îşi trăgea sevele din vlaga şi lacrimile a sute de generaţii de olteni împătimiţi, a devenit peste timp unul dintre simbolurile Renaşterii naţionale. Era un bărbat falnic, de mare onoare şi loialitate, ştia greceşte şi ruseşte, se afla pus la curent cu ceea ce se întîmpla nu numai în ţară, ci şi în viaţa politică a Europei. El îşi lărgise, de altfel, orizontul cu prilejul şederii îndelungate la Viena, în anul 1814, tocmai în zilele celebrului Congres care legiferase înfrîngerea Franţei napoleoniene. Au rămas, din fericire, cîteva scrisori autografe de-ale lui, adresate boierului Ioan Glogoveanu, care îl trimisese acolo pentru rezolvarea unor probleme financiare şi juridice de ordin familial. Numindu-l pe Napoleon „Bunăparte“, tînărul valah era preocupat de evenimente şi de gradul în care ele puteau influenţa lucrurile în ţările române: „Să aşteaptă, în octomvrie, din toate părţile, miniştri pentru Congres, şi vine şi împăratul Roşiei. Să sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea; ci mult au fost, puţin au rămas“.

„Ce striga la 1821 poporul român, acum în picioare şi deşteptat? – interoga Nicolae Bălcescu. Poarta călcase drepturile ţării: poporul cere ca să le consfinţească din nou; fanarioţii şi ciocoii trădaseră un veac ţara: poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, ca tot românul să fie liber şi egal în ţara lui; într-un cuvînt, cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei. Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti fanarioţi pe care după moarte-i, umbra lui urmează a-i înlătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul...“. Am reprodus acest pasaj din „Mersul revoluţiei în istoria românilor” pentru că el ilustrează cît se poate de pătrunzător esenţa mişcării iniţiate şi conduse de Tudor. (va urma)

cornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Cum a vrut Nancy să-i pupe mîna lui Volodea

La finele anului trecut, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a făcut o vizită surpriză în Statele Unite ale Americii pentru a purta convorbiri cu președintele Joe Biden și a ține un discurs în fața Congresului american. Mărturisesc că m-a mirat vizita în afara granițelor Ucrainei, care se află în război cu forțele armate ale Federației Ruse. E o vizită care, deși atipică, se potrivește perfect acestui război ciudat, care se poartă din 24 februarie și care nu seamănă cu nici unul dintre războaiele existente în cărțile de istorie.

E clar că ceva l-a determinat pe Zelenski să efectueze această vizită. Probabil două lucruri: dorința de a-i

convinge pe membrii Congresului SUA să-i dea arme de atac mult mai eficiente decît cele de pînă acum și de a ieși din nou la rampă, fiindcă în ultima vreme îi cam scăzuseră urmăritorii din social media. Vreau să spun că popularitatea sa intrase în declin după ultimele luni în care războiul purtat de țara sa devenise unul de poziții, fără babe doborînd drone cu borcane de zacuscă, sau otrăvind soldații inamicului cu prăjturi, ori cu masacre încă neclarificate care să atragă atenția lumii; ba mai mult, Zelenski fusese eclipsat de Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal, la care nu i s-a oferit prilejul de a cere ajutor în bani și arme țărilor lumii. În această situație, o vizită inopinată în SUA l-ar fi readus în atenția planetei, motiv pentru care a zburat peste ocean fiind primit în Congresul American cu ovații. Nancy Pelosi, președinte al Camerei Reprezentanților și astfel al treilea om în stat, a dat să-i pupe mîna, noroc cu Volodimir care s-a prins de mișcare și, jenat peste poate, s-a întins s-o pupe pe obraz. (continuare în pag. 22) n m

Superficialii

Rădăcina superficialității este ignoranța care, la rîndul ei, vine din lipsa iubirii, din necredință și din mîndrie. Dacă nu-l iubești pe cel de lîngă tine, dacă nu crezi în Dumnezeu și ești mîndru, considerînd că le știi pe toate și nu accepți că tot ceea ce ai ți-a fost dat de El, vei ajunge un ignorant, iar ignoranța te va duce la superficialitate.

Este exact problema cu care se confruntă societatea actuală, care s-a îndepărtat de Dumnezeu încetînd să mai caute să se unească cu El, crezînd cu tărie că omul e buricul

pămîntului, iar Dumnezeu o poveste pentru naivi. Problema asta a apărut odată cu Renașterea și s-a dezvoltat în Iluminism. Vă miră, probabil, că, asemeni lui Emile Zola, spun „j’ Accuse” arătînd cu degetul spre cele două mari curente pe care s-a format și mai apoi s-a consolidat lumea modernă. (continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Să-ți dai aer de deștept/ E un mijloc înțelept/ Aerul de prost să-ți dai/ Nu-i nevoie, căci îl ai” (Calendarul Literar și Umoristic, 1865)

Dintotdeauna, românul a supraviețuit tuturor vicisitudinilor istoriei făcînd și spunînd bancuri. Veneau turcii, inventa un banc cu turcii. Veneau rușii, făcea bășcălie cruntă de ruși. Cînd au venit comuniștii la putere, i-a luat la mișto, asumînduși riscurile de rigoare și, adesea, suportînd din plin consecințele poantelor lui politice.

Se pare că umorul românesc deține supremația planetară, bancurile, farsa și gluma devenind adevărate instituții, ce reprezentau forumul civic unde oamenii spuneau ceea c nu aveau voie să exprime. Sociologul clujean Ioan Hosu, lector universitar la UBB, a spus că ,,Prin bancuri criticăm ce nu ne place la ceilalți și încercăm să ne caracterizăm pe noi comparîndu-ne cu alții”. De reținut că mass-media umoristică a fost și este într-o permanentă concurență, absolut toate publicațiile fiind ticsite de varietăți umoristice de-a dreptul geniale, cum ar fi: Dascălul: - Ce este circumferința, Vasile?

Vasile: - Cînd conferința se ține la circ!... (Almanahul literar și umoristic, 1865). Sau: Care e culmea pentru orb? Să-și vadă moartea cu ochii (Calendarul umoristic, 1865). În timp, și-au căpătat un renume aparte publicații precum ,,Calendarul Caraghiosului” (1890) ,,Almanahul Veselia” (1903), ,,Păcală” (1905), ,,Încurcă lume” (1906), ,,Fusta” (1904) sau ,,Bibiloiul” (1906), din care s-a putut afla cum vorbește femeia: Prunca – gîgîiește, Fata – pălăvrăgește, Tînăra – șoptește, Soția – cîrtește, Mama – convorbește, Văduva – tăifăsuiește, Fata bătrînă – gîgîiește și Bătrîna – trăncănește.

A urmat o perioadă în care presa umoristică a întrecut-o, ca afacere, cu mult pe cea politică, socială, culturală sau economică. În publicații precum ,,Distracția” (1907), ,,Perdeaua” (1908), ,,Zumbai” (1923) sau celebra ,,Furnica”, umorul devenise un fel de emblemă a societății românești. Iată cîteva exemple ale acelor vremuri:

Judecătorul: - Măi, de ce ai spart casa?

Acuzatul: - Pentru că era închisă. * * *

- Mamă, nu știu ce are tata, că azi m-a bătut de două ori.

- Păi de ce, puișor?

- Prima oară m-a bătut cînd i-am arătat carnetul de note, iar a doua oară, cînd i-am spus că era al lui, de cînd era elev. * * *

- Mătușică dragă, am venit să-ți aduc o veste mare: se însoară unchiul!

- Auzi, hodorogul!... Și cine-i nenorocita?

- Eu.

- Vin’ să te pup, fetițo, că mare noroc ai avut!

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

Un om, o via Þ ă, o epocă

Îngerii răniți ai evenimentelor din decembrie 1989 (I)

Stimați prieteni, dați-mi voie să vă urez bun venit la cea de-a XVII-a ediție a Programului Umanitar „Orfanii Revoluției”. În decembrie 1990, am decis să începem acest program, cu adevărat creștin, din compasiune, dar și din respect față de cei care și-au sacrificat viața pentru un ideal. Că în final nu a ieșit așa cum au vrut ei, că la ora actuală țara este într-o criză profundă și aproape fără speranță – asta e cu totul altceva. Ei și-au făcut datoria, au consfințit prin jertfa lor de sînge o realitate care era imposibil de oprit. Ceva trebuia să se schimbe în această țară!

Azi-noapte tîrziu, pînă la 5 dimineața, am răspuns întrebărilor unui interviu-fluviu pe care mi-l ia colegul și amicul meu din tinerețe Adrian Păunescu, pentru revista lui, „Flacăra”. La un moment dat, el mă întreabă: „Încotro se îndreaptă lumea?”. Am zăbovit mult pînă am așternut răspunsul. M-am gîndit la un interviu oarecum asemănător pe care, în urmă cu exact 30 de ani, în 1976, i l-am luat marelui viitorolog Alvin Toffler. El era între „Șocul viitorului”, care apăruse deja și îl făcuse celebru, și „Al treilea val”, care nu apăruse. L-am întrebat despre posibilitatea unei lumi fără arme, despre moralitatea acelor țări care vînd arme concomitent

statelor aflate în beligeranță, în război unele cu altele, și l-am mai întrebat, tot așa, încotro se îndreaptă lumea. El mi-a răspuns că nu are un glob de cristal, nu știe, pur și simplu, care este viitorul acestei omeniri. Dar viitorul omenirii poate fi găsit în trecutul ei, și anume în Biblie! N-avem decît să ne uităm la profețiile ei, să ne uităm și la cartea finală – „Apocalipsa” – care în limba română nu are sensul cel mai bun. Noi credem că înseamnă „sfîrșitul lumii”. Poate englezii și americanii sînt mai aproape de ceea ce a vrut să spună Sfîntul Apostol Ioan, care, fiind cel mai îndrăgit ucenic al lui Isus Christos, a primit-o nu numai pe mama Acestuia în grijă, dar a primit și ceva din harul Mîntuitorului. În engleză se zice Revelation. Revelația lui Dumnezeu va deschide cerurile și ne va face părtași la marea taină a Universului, pe care El 1-a creat din dragoste, nicidecum întîmplător. Dar, despre toate astea poate că vom mai vorbi. Eu mă bucur că am avut puterea să ducem acest program filantropic pînă, iată, la cea de-a XVII-a ediție. Nu este ușor să reziști într-un climat de insecuritate, în care cei mai iuți de mînă și cei mai șmecheri, foștii bișnițari, au devenit multimilionari în dolari sau în euro și ne sfidează pe toți cu opulența lor, crezînd că totul se poate cumpăra în țara asta. Ei bine, nu

Cum a vrut Nancy să-i pupe mîna lui Volodea

(urmare din pag. 21)

Mărturisesc că momentul m-a suprins și m-a făcut să mă rușinez de rușinea doamnei respective, dîndu-mi seama totodată de gradul ridicat de încețoșare existent în mințile multor americani și de infantilismul doamnei prezident, care mai avea un pic și leșina de emoție că și-a văzut idolul.O să vedem în cele ce urmează cum a reflectat presa importantă această vizită. Astfel, britanicul The Guardian scrie: „Prima călătorie în străinătate a președintelui ucrainean de la invadarea Rusiei a fost făcută pe fondul îngrijorării că republicanii s-ar putea opune viitoarelor propuneri de finanțare”. Germanii de la Politico evidențiază că „Președintele ucrainean a cerut bani, arme și sprijin continuu într-o călătorie care vine pe fondul unei dinamici de putere în schimbare în D.C.”. Americanii de la World Street Journal spun că: „Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky a declarat că țara sa nu va capitula niciodată în lupta împotriva Rusiei și a îndemnat Washingtonul să intensifice ajutorul militar”

Din cele trei articole reiese că vizita lui Zelenski a avut drept scop principal impulsionarea trimiterii de bani și arme în țara sa. Pentru americanii care privesc războiul din Ucraina ca pe un serial Netflix, vizita lui Zelenski a fost ca și cum i-ar fi vizitat actorul principal din filmul preferat, nu un conducător al unei țări cuprinse de război. Apropo, ați văzut cumva pe conducătorul vreunei națiuni mici, atacate de o alta mai mare, să fie invitat și primit cu ovații (așa cum se privesc stelele filmului și ale social media) în Congresul American? Nici eu.

Zelenski a vorbit în limba engleză, dar nu liber, așa cum m-aș fi așteptat de la un adevărat influencer cum se consideră, ci citind ca un școlar de clasa I, urmărind cu degetul pe hîrtie să nu greșească rîndul. Cum adică? Nu ești în stare să vorbești liber într-un asemenea moment, deși se presupune că dacă ai ajuns în înalta demnitate de președinte, trebuie să fii în stare de așa ceva, ca să nu mai vorbesc de faptul că la bază, ești actor! Nu doar că a citit cu greu de pe hîrtie, dar și-a permis să fie și „sfidător” după cum apreciază Wall Street Journal, ba chiar și să-i ia peste picior pe parlamentarii americani întrebîndu-i retoric dacă ei consideră suficient ajutorul pe care i l-au dat pînă acum și răspunzînd tot el cu un „Nu chiar” zeflemitor, apreciez eu. Acest ajutor de care rîde a fost pînă acum, potrivit The Guardian, următorul: „SUA au furnizat deja asistență militară de 22 de miliarde de dolari Ucrainei de cînd rușii au invadat în februarie. Miercuri, Casa Albă a anunțat un ajutor suplimentar de 1,85 miliarde de dolari, inclusiv, pentru prima dată, rachete de apărare antiaeriană Patriot, pentru a proteja infrastructura Ucrainei, deja paralizată de atacurile rusești”. Ce-ai făcut, domnule, cu banii ăștia? Dar cu armele de care șeful mercenarilor americani din Ucraina se plîngea că nu ajung în totalitate la „băieții lui”?

Amintind despre rachetele Patriot, The WSJ scrie: „Oficialii ucraineni au pretins SUA să furnizeze țării

avioane americane, tancuri americane și sistemul de rachete tactice cu rază lungă de acțiune al armatei SUA. Dar Biden a ezitat pînă acum să aprobe acel echipament, îngrijorîndu-se că o astfel de mișcare ar escalada criza. Vă asigur că soldații ucraineni pot opera ei înșiși tancuri și avioane americane perfect a mai spus Volodimir Zelenski”.

Aici vreau să semnalez un fapt care mie mi se pare extrem de important. După 10 luni de război, e clar că soldații ucraineni, dimpreună cu mercenarii străini ce luptă acolo, au învățat să opereze tehnologia de vîrf americană primită pînă acum, doar că un aparat F16, sau un Tanc Abraham, ori un sistem de rachete Patriot nu sînt niște jucărele pentru copii, ci echipament militar foarte evoluat, pentru a cărui manevrare se cer sute de ore de antrenament, luni de zile, timp în care conflictul s-ar putea încheia. Pe de altă parte, vreau să vă spun că Armata Roșie ar fi trebuit să înregistreze pînă acum o mare evoluție din punct de vedere al antrenamentului militar, al tacticilor și organizării, fiindcă 10 luni de confruntare reală nu se compară cu nici o aplicație de antrenament, oricît de minuțioasă ar fi ea – e ca și cum ai juca singur tenis la perete. Cel mai rău pentru noi este faptul că rușii nu se bat cu niște neica nimeni, ci cu cea mai modernă tehnică de luptă americană, ceea ce înseamnă că au avut timp să învețe cum să se ferească de ea și s-o anihileze. În acest context, vă dați seama la ce pericol ne expun americanii pe toți dacă îi vor da sistemul anti-rachetă „Patriot” lui Zelenski? Rușii, după ce vor pierde cîteva sute de rachete din anii ʼ50 - ʼ60, ce vor fi doborîte cu unele ce costă cîteva zeci de milioane de dolari bucata, vor găsi mijloacele prin care să anihileze cel mai evoluat sistem anti-rachetă de pe planetă, și apoi vor putea săși facă mendrele nestingheriți – perfecționarea unui asemenea sistem cere luni de zile, luni care într-un război, fac diferența între victorie și înfrîngere. Dar cum să le ceri să gîndească unora care, deși au dit`ai funcția politică în statul cel mai puternic de pe planetă, se reped să-i sărute mîna boierului Zelenski sub ochii a milioane de privitori. Dacă acesta le e nivelul, nu ne putem aștepta la lucruri bune din partea lor, ci dimpotrivă.

Referitor la bateriile de rachete „Patriot” care vor fi trimise în Ucraina, același WSJ, scrie următoarele: „Biden a spus că livrarea de către SUA a sistemelor de rachete Patriot nu ar trebui să fie văzută de Rusia ca o escaladare, deoarece acestea sînt arme defensive. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a reiterat joi declarația sa de la începutul acestei luni că orice baterii Patriot trimise în Ucraina vor deveni ținte legitime pentru forțele armate ale Rusiei, ca toate celelalte tipuri de arme folosite de Ucraina. Vedem că, de fapt, Statele Unite și alte țări urmează calea extinderii în mod constant a gamei și ridicării nivelului tehnic al armelor pe care le furnizează Ucrainei, a spus domnul Peskov. Acest lucru nu contribuie la soluționarea rapidă a situației. Mai degrabă are efectul opus. În același timp, acest lucru nu poate împiedica Rusia

se poate cumpăra chiar totul! Aș vrea să vă mulțumesc că sînteți alături de noi, deși, prin forța lucrurilor, sînteți din ce în ce mai puțini. Pentru că ați crescut – cei care în ’90 aveau cîțiva anișori, acum sînt oameni în toată firea, au copii la rîndul lor. Dar cred că un loc în inima lor există și pentru noi, cei care am fost, măcar pentru o perioadă, părinți adoptivi ai lor. Îmi aduc acum aminte de Marius Toderașc, care în decembrie ’89, cînd a murit tatăl lui, nu era născut încă; atunci s-a petrecut o scenă emoționantă, demnă de un film pe care sper ca odată și odată cineaștii noștri să îl realizeze. Părinții mamei acestui copil, Marius, repet, încă nenăscut, i-au spus fetei: „Nu lăsa copilul, leapădă-l, pentru că nu ai fost căsătorită cu bietul om care s-a prăpădit, ce-ai să faci în viață?”. Însă atît de mare a fost dragostea ei pentru acel om, încît tînăra a născut copilul. A triumfat viața pînă la urmă! Iar copilul este astăzi în vîrstă de mai bine de 16 ani. Un tînăr în toată puterea cuvîntului. Este numai o secvență, care arată cît de biruitoare este setea de viață, cît de triumfător este acest mers înainte al dragostei, fără de care nimic nu este, așa cum spune în cîteva rînduri Sfîntul Apostol Pavel.

(va urma)

cornELIU VADIm TUDor

(Alocuțiune rostită miercuri, 6 decembrie 2006)

să-și atingă obiectivele în timpul operațiunii militare speciale. Furnizarea de arme Ucrainei, din păcate, va face ca poporul ucrainean să continue să sufere, a adăugat el”.

Cum vedeți, rușii nu sînt deloc intimidați de bateriile „Patriot”, ba cred că abia așteaptă să le găsească „călcîiul lui Ahile”, fiindcă oamenii au o treabă de făcut și o vor duce pînă la capăt.

Într-un moment de „inspirație”, președintele SUA a declarat pentru același ziar american citat mai sus, referindu-se la trimiterea sistemului „Patriot” în Ucraina, că „acest lucru ar putea escalada conflictul și riscul să se răspîndească în toată Europa. Ideea că vom oferi Ucrainei material care este fundamental diferit de ceea ce merge deja acolo, ar avea perspectiva de a destrăma NATO și de a destrăma Uniunea Europeană și restul lumii”. Asta în total dezacord cu Volodimir Zelenski, care la începutul discursului său în Congres a spus că „Occidentul este unit în opoziția sa față de invazia Rusiei”.

Lămurind problema rachetelor, cealaltă întrebare majoră cu care s-au confruntat liderii celor două țari, reliefată de ziarul Politico, este cum și cînd se va termina războiul. „Miercuri, Biden a declarat că ambii președinți sînt dornici de pace, dar a reiterat afirmația sa din trecut conform căreia decizia de a deschide negocierile pentru a pune capăt războiului îi aparține numai lui Zelenski. Întîlnirea lor are loc pe fondul anxietății tot mai mari din Europa cu privire la durata războiului pe un continent care se clătina la marginea recesiunii și se confruntă cu o criză energetică în creștere. Manifestarea de solidaritate a lui Biden, au spus oficialii, a fost, de asemenea, menită să asigure Europa cu privire la angajamentul american față de cauză, iar președintele a spus că nu are nicio îngrijorare cu privire la menținerea cursului aliaților occidentali. «Nu sînt deloc îngrijorat că aș putea să nu țin alianța unită», a spus Biden. În replică, președintele Zelensky a spus că negocierile nu vor începe decît dacă forțele ruse părăsesc toată Ucraina”.

Din cele de mai sus reiese că vom avea război și în 2023, ba chiar mai mult, el va escalada dacă americanii aduc în Ucraina sistemele „Patriot”. E clar că, în acest moment, nici rușii dar nici americanii nu mai pot face un pas în spate trebuind fie să cedeze, fie să se ia de piept în mod direct, iar învinsul să plătească pagubele. Am tot sperat că vor găsi o soluție diplomatică prin care să pună capăt luptelor, însă văd că nu este posibil. Mai exact, nu se vrea. Americanii nu au interesul deocamdată. Cînd îl vor avea, va fi pace cu toată retorica lor conform căreia, chipurile, Ucraina va decide cînd și cum să facă pace cu rușii.

Dincolo de toate astea, rămîne intenția lui Nancy de a-i pupa mîna lui Zelenski, după ce acum cîteva luni le-a oferit chinezilor motivul perfect pentru a pregăti debarcarea în Taiwan, lucru care ne arată încă o dată pe mîinile a ce fel de oameni au încăput viețile noastre ale tuturor.

La început de an, e bine să fim optimiști și să privim cu încredere la viitor, doar că de data asta, dacă nu se va întîmpla vreo minune, nu cred că ne așteaptă nimic bun. Sper ca trecerea timpului să-mi arate că am greșit.

Să fim veseli de sărbători! (2)

(urmare din pag. 21)

În ,,Almanahul lui Moș Teacă” (1930) am găsit următoarea definiție: ,,Căsătoria este o cetate înconjurată: aceia care sînt înăuntru ar vrea să iasă, iar aceia care sînt afară ar vrea să intre”, iar din Revista ,,Gluma” (1941) am extras cîteva panseuri: ● Pe orice om moartea îl lasă rece. ● Pe cine nu lași să moară îl silești să trăiască. ● Omul dat pe brazdă e un fel de bou. ● În vin este adevărul, și pentru că adevărul supără, se bea cu sifon. ● Ce-i în mînă nu-i minciună, că dacă ar fi minciună ai putea s-o ții în mînă. ● Nu există fumător care să nu fumeze.

Tot în ,,Gluma” am găsit următorul dialog:

- Papuc n-a avut noroc nici cu prima nevastă, nici cu a doua. Prima i-a fugit...

- Și a doua?

- A doua a rămas.

Evident că nu putem omite Revista ,,Urzica” din epoca comunistă, în care am găsit un celebru banc cu Bulă, demn de un titlu mondial:

La școală, elevii primesc ca temă să facă o compunere despre dragostea de țară. Cea mai frumoasă compunere a fost a lui Bulă.

El a descris o întîmplare legată de pisoii pe care pisica lui i-a fătat de curînd. Bulă le-a pus în față două străchini cu lapte, pe una a scris România și pe cealaltă Germania, iar pisoii s-au dus toți la strachina pe care scria România.

- Bravo, Bulă! Frumoasă compunere!, exclamă învățătoarea entuziasmată. Te rog să citești compunerea și cînd vom avea inspecție.

Superficialii

(urmare din pag. 21)

Una din caracteristicile Renașterii este renunțarea la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Isus și Așteptarea Judecății de Apoi). Pe urmă, în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgînă a grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de civilizația Antichității și condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau ca fiind o epocă a luminii. Iată aici suficiente dovezi de mîndrie și de necredință, de întoarcere pe dos a învățăturilor creștine, a considerării epocii următoare Antichității – adică exact cea în care, prin Sinoadele Ecumenice, s-au stabilit bazele creștinismului – drept una barbară, ignorantă și întunecată, de glorificare a unor religii păgîne, bazate pe sacrificii umane făcute unor zei pe care eu îi pot numi diavoli. Oamenii și-au întors fața de la Dumnezeu, așa cum spune psalmistul în Psalmul 73: „Şi s-au fălit cei ce Te urăsc pe Tine în mijlocul locului de prăznuire al Tău, pus-au semnele lor drept semne”, fiindcă baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Viziunea teocentrică (îndreptată spre Dumnezeu) a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul, care s-a considerat pe sine un dumnezeu atotputernic și omniscient.

Totuși, pentru marea masă a populației din acele timpuri, înflorirea culturală și artistică ce a caracterizat Renașterea nu a produs nici o schimbare în modul de viață sau de reprezentare a lumii. Noile orizonturi spirituale și liberalizarea moralei au creat în rîndul elitelor un anumit tip de „om al Renașterii” (homo universalis renascentista), caracterizat prin înțelegere ascuțită, deschisă oricărei idei, simț deosebit al frumosului, dorință de afirmare și renume, individualism cu posibilități de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor și ideilor preconcepute. În aspirația sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale și plin de forță în acțiune. Este prieten și cunoscător al artelor, colindă, fără dificultate, filosofia și literatura, înlocuiește legile morale cu cele estetice, iar asta, zic eu, a fost în dauna lui, îndepărtîndu-l de Creatorul său și purtîndu-l pe drumul larg către locul cel rău.

După ce Renașterea decade din cauza slăbirii economice a Italiei și a contrareformei venită ca o reacție la Reforma lui Martin Luther, nu trece mult timp

După cîteva săptămîni, vine și inspecția. Bulă e pus să citească compunerea, dar de data asta pisoii merg direct la strachina pe care era scris Germania.

Contrariată, învățătoarea întreabă:

- Cum așa, Bulă? Parcă acum cîteva săptămîni, pisoii au mers la strachina pe care scria România!

- Așa-i, doamnă, dar între timp au făcut ochi!... Știu că v-a plăcut, așa că vă mai spun două bancuri cu acest... ,,erou național”:

Bulă absentează o zi de la școală. A doua zi, cînd vine, profesoara îl întreabă:

- Unde ai fost ieri, Bulă?

- Am fost cu vaca la taur, toamnă profesoară!

- Bine, Bulă, dar nu putea să facă tatăl tău asta?

- Ba da, dar taurul o face mai bine!

* * *

Doctorul îl întreabă pe Bulă:

- Spune-mi, te rog, cum te protejezi cînd faci sex?

- Domnule doctor, sînt foarte precaut: folosesc prezervativ și mănuși chirurgicale!

- Și partenera?

- Care parteneră?!

Și, pentru că ne apropiem de sfîrșitul expunerii, hai să vedem de ce întîrzia Bulă acasă, după ce pleca de la școală:

Bulă întîrzie 10 minute de la școală. Tatăl său îl întreabă de ce a întîrziat.

- Am ajutat o bătrînică să traaverseze strada...

- Ooo, bravo, fiule! Uite, pentru că ai dat dovadă de bunătate, fac și eu un gest frumos. Uite 10 lei și mergi să îți cumperi o înghețată...

și apare o continuare a sa, care îi rafinează și îi stilizează caracteristicile: Iluminismul. Acesta, este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii. Iată cum, pentru un nobil ideal, acela al iluminării maselor, acestea sînt îndepărtate de Dumnezeu, înșelate și aduse în situația de a crede că talentul, calitățile și reușitele în viață sînt consecința directă a înzestrării lor naturale și a educației primite, nu daruri ale divinității. Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. „Sapere aude” –„Îndrăznește să gîndești” – este motto-ul Iluminismului. O deviză benefică, de altfel, fiindcă gîndirea și rațiunea au dezvoltat societatea noastră, însă Dumnezeu ne-a spus că „pre mulţi au înşelat gîndul lor şi în socoteală rea au lunecat cugetele lor” („Înţelepciunea lui Isus Sirah”, III, 20-23). Lucru foarte adevărat dacă ne uităm la felul în care a decăzut, moral și spiritual vorbind, societatea occidental, cea care a născut aceste două curente și războaiele care au pornit de la reaua socoteală în care unora le-au alunecat cugetele.

Evenimentele științifice și intelectuale din Secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, nu în cele ale lui Dumnezeu, care a început să fie dat la o parte din viața oamenilor, fiind înlocuit de încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia. Raționalismul afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane, per a contrario, asta înseamnă nu Dumnezeu, fiindcă raționalismul are cîteva asemănări la nivel de ideologie cu umanismul și ateismul, prin faptul că își propune să furnizeze un schelet de referință pentru probleme de ordin social și filosofic fără implicații religioase sau de ordin supranatural.

Nu contest aici meritele în dezvoltarea artelor sau a societății umane ale celor două curente expuse de mai sus, contractul social al lui J.J. Rousseau fiind un produs al Iluminismului, ci faptul că acestea s-au produs prin înlăturarea lui Dumnezeu din viețile oamenilor, din înrădăcinarea unei încrederi prea mari în forțele propria, care a dus, cu timpul, la mîndrie, iar mîndria și orgoliul au dus la nenorociri și la crearea unei societăți pentru care banul și puterea au devenit aspirații ale majorității oamenilor în locul cumpătării și smereniei.

A doua zi, același scenariu – Bulă întîrzie 10 minute și vine împreună cu un coleg. Tatăl îl ia din nou la întrebări.

- Păi, tată, eu împreună cu Gigel am ajutat o bătrînică să traverseze strada...

- Foarte frumos. Uite, luați fiecare cîte 10 lei să vă cumpărați cîte o înghețată...

A treia zi, Bulă întîrzie 40 de minute. Luat la întrebări, îi dă tatălui său același răspuns:

- Am ajutat o bătrînică să traverseze strada...

- Bine, înțeleg că ai ajutat-o, dar 40 de minute??

- Păi, dacă ea nu voia să traverseze...

Adevărul este că, oricît de geniale ar fi bancurile, cele mai reușite sînt acelea care au ca izvor întîmplări reale sau, altfel spus, nici nu mai trebuie să inventezi un banc în astfel de situații. Pur și simplu, povestești întîmplarea și umorul este garantat, sens în care închei cu următorul exemplu.

Nepoatele mele, una de 6 ani și cealaltă de 12 ani, au primit de la Moș Nicolae mai multe dulciuri, printre care și două pungi cu caramele, aromele fiind diferite. După vreo două zile, cea mică mi s-a plîns că punga sa fusese golită și că toate caramelele au fost găsite în punga surorii sale. Am încercat să o liniștesc, spunîndu-i că o să vorbesc cu cea mare să nu mai facă așa ceva și că o să-i cumpăr alte caramele, dar ea mi-a spus:

- Nu-i nevoie, taiule, că am rezolvat eu: mi-am luat bomboanele mele din punga ei, le-am luat și pe ale ei, dar i-am lăsat doar două, așa, din suflet!

E adevărat că aici nu avem de-a face cu un umor spumos, dar pe mine, sincer să fiu, aceste întîmplări mă țin în viață. Mai mult, de cînd în familia mea au apărut aceste copile ca doi îngerași, nu mă mai doare nimic, și asta nu e glumă, ci purul adevăr.

Sfîrșit

După această înlocuire a lui Dumnezeu cu Omul, acesta din urmă considerînd că tot ceea ce are i se cuvine, că totul se raportează la el, la dorințele și la poftele lui, a devenit superficial în abordarea problemelor vieții, a început să fie neatent la semnele pe care Creatorul i le trimitea la răstimpuri ca să-l aducă pe calea cea bună și a ajuns de la raționalism la ateism.

Mă uit la filmele actuale, la presa actuală, la social media și mă îngrozesc superficialitatea și ignoranța care le domină. Totul se rezumă la a cîștiga ușor și repede cît mai mulți bani, pentru a satisface cu ei dorințele trupului (mîncare, băutură, desfrîu), neglijînd total necesitățile sufletului care tînjește după Dumnezeu. Astfel, sîntem mereu nemulțumiți de ceea ce avem și căutăm mereu să atingem fericirea cu o haină nouă, o mașină mai scumpă ca a celorlalți, cu un concediu într-un loc mai exotic, iar la final ne simțim neîmpliniți și asta ne duce la depresie. Nu ne gîndim nici o clipă că dacă ne-am ruga, dacă neam reîntoarce la El, sufletul nostru ar găsi fericirea pe care o căutăm prin unirea cu Creatorul tuturor. Ca să ajungem acolo însă trebuie să ne înfrînăm trupul, să ne luptăm cu patimile și cu poftele sale, iar asta nu e ușor, însă rezultatele merită orice sacrificiu.

Superficialitatea nu aduce nimic bun și, în clipa de față, suportăm cu toții efectele acesteia, fiindcă felul în care Europa arată acum este rezultatul superficiliatății conducătorilor ei și, în mare măsură, al societății occidentale care i-a produs. Dacă ne-am lua după legile raționalismului illuminist, în situația de față ar trebui să ieșim pe străzi urlînd de disperare, fiindcă e clar că ne afundăm în necazuri din ce în ce mai rău, pentru că nimeni nu renunță la orgoliu, nu-și recunoaște vina, nu caută pacea, ci satisfacerea patimilor proprii de putere, bani și influență.

Singurul lucru pe care-l putem face noi, cei puțini, este să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte pe toți și să intervină cum doar El știe, pentru a regla lucrurile. E singura scăpare pe care o mai avem și care a funcționat întotdeauna, dar de care majoritatea oamenilor nu țin cont.

De obicei, la început de an, îmi doresc binele și am gînduri optimiste fiindcă așa sînt eu, ca om, dar cred că 2023 va fi un an greu la al cărui capăt vom ajunge cu bine doar cu ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă societatea rațională a oamenilor nu merge în direcția bună. Așadar, lipsindu-ne conducători care să practice rugăciunea cerînd îndrumare de la Cel mai presus ca ei, să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne ferească de primejdii și să le dea gîndul bun pentru a fi vrednici de a sta în fruntea noastră.

po L i T ică G eopo L i T ică

Teamă de război sau speranțe pentru pacecare sînt așteptările europenilor pentru 2023?

Inflație, criză energetică, radicalizare. Europa începe anul sub semnul incertitudinii. La ce se așteaptă oamenii din Polonia, Grecia, Bulgaria și România? Pentru popoarele Europei, anul 2022 a fost umbrit de războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Multe țări vecine au primit refugiați și au furnizat arme Ucrainei. Dar, în același timp, multe dintre tensiunile nerezolvate au erupt din nou în sud-estul Europei. La începutul acestui an, continentul se confruntă cu vremuri incerte. Jurnaliștii DW au întrebat în patru țări din centrul și sud-estul Europei ce așteptări au oamenii pentru anul ce vine.

Polonia: între speranță

și disperare

„Ultimii ani ne-au pus din plin la încercare”, spune profesoara Wanda Nowicka. Covid, războiul din Ucraina și inflația galopantă au lovit puternic poporul polonez. Activista feministă în vîrstă de 66 de ani reprezintă stînga poloneză în Sejm (Parlamentul de la Varșovia) și luptă de zeci de ani pentru drepturile femeilor și laicitatea statului. De la 2023 își dorește mai presus de toate pacea. „Ar fi grozav să avem un an liniștit, fără senzații și șocuri, ca să putem trăi fără teamă”. Un an liniștit nu înseamnă însă absența angajamentului politic. „Nu este adevărat că nu avem nici o influență asupra mersului lucrurilor”, spune parlamentarul. Este dificil în timpul războiului, dar oricine poate contribui la protejarea mediului, inclusiv în viața privată. „Tînăra generație din Polonia ia această problemă foarte în serios”. Nowicka are încredere că opoziția liberală și de stînga va putea învinge, în viitoarele alegeri parlamentare din toamnă, guvernarea conservatoare, aflată la putere de opt ani. „A venit în sfîrșit timpul unei răsturnări în politica poloneză. Orice alt scenariu ar fi catastrofal”, crede deputatul din Sejm. Antreprenorul Krzysztof Krawiec este, dimpotrivă, pesimist. „Nu mă aștept la nimic bun”, spune omul de afaceri, în vîrstă de 67 de ani, care conduce de mai bine de trei decenii o marochinărie în Varșovia. Vitrina magazinului e plină de rucsacuri elegante din piele albă, genți de calitate excepțională, poșete în negru și roșu. „Afacerile nu au mers niciodată așa de rău ca acum”, se plînge Krawiec. Puținii clienți care intră în magazin se uită la produse și pleacă fără să cumpere nimic. Inflația crește prețurile, problemele oamenilor nu sînt un portofel nou, ci mai degrabă ce să pună în el. Antreprenorul chiar se gîndește să renunțe. „Încă nu trebuie să compensez pierderile din pensia mea, dar cînd va veni momentul, o să închid”, spune resemnat Krawiec.

Grecia: criză, scandaluri mediatice, campanie electorală

Pesimismul este notă dominantă a așteptărilor populației în Grecia. În vîrstă de 56 de ani, Sotiris vede vremuri întunecate: „Situația din Grecia este atît de rea încît nu putem face previziuni”. Grecia se află într-o stare de perpetuă criză. Rata inflației, de nouă procente, este sub media europeană (10%), dar prețurile foarte ridicate ale gazului și alimentelor îi afectează pe oameni. Acestea ar putea conta în opțiunile electorale. În noiembrie, partidul de guvernămînt Nea Dimokratia avea 31,6% susținere, destul de mult înaintea principalei forțe de opoziție Syriza (25,8%). Diferența scade, însă, pe măsură ce se apropie alegerile din aprilie.

Neîncrederea se manifestă atît asupra întregii clase politice, cît și asupra presei. Gherasimos, pictor în vîrstă de 42 de ani, așteaptă reforme: „Trebuie să fie în sfîrșit o schimbare sistemică, pornind de la

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Constituție. Multor oameni le lipsește strictul esențial. Bogații sînt din ce în ce mai bogați, iar săracii sînt din ce în ce mai săraci”. Îi împărtășește părerea și Elektra, o antreprenoare de 35 de ani. Țara este în plin scandal de filaj asupra jurnaliștilor, politicienilor opoziției și funcționarilor publici. Statul a investit preponderent în forțele de poliție, iar administrația e sufocată de nepotism. Lucrurile, consideră Elektra, ar putea să se îmbunătățească doar dacă se va schimba raportul de putere: „Oamenii nu au bani de cumpărături, iar sistemul fiscal nu oferă sprijin tinerilor antreprenori, care au cheltuieli extrem de mari. Se pare că statul e dispus să ofere ajutor doar marilor companii”.

Bulgaria: criză politică

și

incertitudine economică

„Războiul din Ucraina, nevoia de solidaritate, oameni care caută refugiu, guvern răsturnat și insecuritate” –așa își va aminti de 2022 Desislava Hristova. Lucrează pentru o organizație neguvernamentală din Bulgaria și este și expert în alegeri. „Alegeri” este un cuvînt cheie pentru Bulgaria. Într-o prelungită criză politică, bulgarii au votat de patru ori în ultimii doi ani, cel mai recent pe 2 octombrie 2022. Un nou scrutin parlamentar este așteptat în primăvara acestui an.

Criza politică și incertitudinea economică îi îngrijorează din ce în ce mai mult pe bulgari. Iar războiul din Ucraina a scos în evidență și alte diviziuni în țară: între 20 și 25% din populație susține agresiunea rusească. Pe Desislava o îngrijorează lipsa unui simț al comunității și al înțelegerii. Societatea nu conștientizează necesitatea schimbării și se poate observa absența dorinței de a face ceva în acest sens. Soțul ei, Rodi Namo, este mai încrezător: „Sper că vor fi mai multe zile bune anul viitor și nici nu dau voie gîndurilor negre să mă copleșească”. Rodi este din Siria, dar locuiește în Bulgaria de șapte ani. „În ciuda tuturor dificultăților și a multor provocări, cel mai important este că sîntem sănătoși și mai puternici și am reușit să mergem înainte”. Pentru acest an își dorește fericire și „ca lumea să fie un loc mai bun pentru fiecare, indiferent de unde vine”. Desislava este de acord cu această dorință și caută o metaforă pentru a exprima totuși un pic de speranță față de anul acesta: „Fiecare ar trebui să caute ceva care să-l facă măcar puțin fericit și căruia să i se dedice, astfel încît să putem lupta împreună cu întunericul”.

România: an preelectoral

cu război la graniță

Anul 2022 a fost dat peste cap de izbucnirea războiului la granițele României. Politica Kremlinului, propaganda brutală și atacurile fără discernămînt asupra țintelor civile din Ucraina au îngrijorat, anul trecut, societatea românească. Întîlnirile cu refugiații ucraineni au permis românilor o înțelegere mai în detaliu a tragediei declanșate de Rusia. O treime din populație crede posibilă o încheiere a războiului în acest an.

Fiecare al doilea român nu este însă convins de asta, iar o treime din populația țării nu exclude nici măcar ca Moscova să treacă de la amenințări la fapte în privința folosirii armelor nucleare, indică un sondaj realizat de IPSOS (media globală este la jumătate din populație). Un studiu realizat de site-ul de recrutări eJobs arată că românii nu au neapărat motive de optimism pentru anul 2023. O treime dintre cei chestionați se tem fie că le vor scădea veniturile, fie că nu vor fi în stare să-și găsească un loc de muncă. Cercetarea sociologilor de la IPSOS intră și în detalii: aproape nouă din zece români se așteaptă la noi scumpiri, iar trei sferturi anticipează că șomajul va fi mai mare. Pentru cei care muncesc și nu-și fac probleme pentru siguranța jobului, anul 2023 vine cu speranța că legislația muncii va introduce săptămîna de muncă de patru zile și că angajatorii vor găsi în continuare avantajoasă telemunca.

O altă analiză, realizată de firma de consultanță Sierra Quadrant, care a măsurat așteptările antreprenorilor și a managerilor din mediul privat, pune în prim plan temerea că afacerile vor avea randamentul mai redus. De vină sînt inflația, un posibil blocaj financiar, scumpirea creditelor, dar și nesiguranța investitorilor în fața unei piețe imprevizibile și a costurilor de producție tot mai ridicate. După mai mulți ani cu condiții meteo extreme, un nou an secetos este o altă teamă a românilor. În fine, acest an 2023 este an preelctoral așa că e firesc să existe atît preocupare pentru comportamentul principalilor actori politici, cît și îngrijorare față de tentațiile populiste.

Principalele mize de pe piața politică, constatate de Agenția de Rating Politic, sînt care lider politic își va anunța primul intenția de a candida la Președinție, în ce ordine vor avea loc alegerile din 2024 și cum se vor grupa partidele înainte de alegeri. De ultimele două depind multe dintre măsurile sociale și economice din acest an, iar costurile acestora se vor resimți pe termen mediu și lung. „Ne așteptăm ca 2023 să fie dominat de subiectul costului vieții și nivelului de trai. O temă pentru anul acesta va fi contestarea paradigmei politice și economice din partea unei generații care pînă acum nu a cunoscut inflația. Vom asista la un discurs justițiar despre polarizarea socială și economică, cu manifestări de protest, dar și la mesaje identitar naționaliste mai accentuate, care să răspundă frustrărilor economice. Și vom afla și ce profil de președinte își doresc românii”, a explicat pentru DW consultantul politic Cristian Andrei, manager al Agenției de Rating Politic.

Discursul naționalist despre care amintea Cristian Andrei va fi amplificat și de ultimul scandal diplomatic al anului 2021: veto-ul austriac la accederea României în Schengen a creat spații de afirmare mesajelor de tip suveranist.

DW.com

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 24 RON

– 3 luni – 72 RON

– 6 luni – 144 RON

– 12 luni – 288 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.